ROGER ZELAZNY

NOUĂ PRINŢI DIN AMBER

Roger Zelazny (1937–1995) s-a născut în Euclid, Ohio. A absolvit Universitatea Columbia din New York cu o diplomă în teatrul elisabetan şi iacobin, fapt reflectat şi în scrierile sale.

Prima sa povestire a apărut în 1962, iar din 1969 s-a concentrat exclusiv asupra scrisului. S-a impus rapid, în anii ’60, ca fiind unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai New Wave-ului, alături de scriitori ca Brian Aldiss, John Brunner, Philip Jose Farmer, M. John Harrison, Ursula K. LeGuin, Robert Silverberg şi Philip K. Dick.

Literatura sa combină surse de inspiraţie foarte diverse, de la mitologie (greacă, hindusă, egipteană etc.) la clasicii francezi, britanici şi americani ai sfirşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, până la romanele poliţiste din anii ’40 ale lui Raymond Chandler. A experimentat constant în materie de stil, trecând adeseori graniţa dintre fantasy şi science fiction.

Seria Amber cuprinde zece romane care au fost publicate între anii 1970 şi 1991.

Romanele şi nuvelele sale i-au adus, printre altele, şase premii Hugo, trei premii Nebula şi două premii Locus.

AMBER era lumea perfectă – lumea reală şi unică. Existau multe planuri-umbră, ciudate imitaţii ale Amber-ului. Arden era una, Pământul alta, dar singura lume care are importanţă e Amberul…

Fiii bătrânului Rege luptă între ei pentru tron, cu toată viclenia şi iscusinţa machiavelică a superoamenilor – pentru că superoameni şi sunt. Dar Corwin – a cărui poveste o veţi citi – ştie că pretenţia sa la tron e îndreptăţită… şi e pregătit să-şi apere acest drept cu propria-i viaţă, şi chiar cu viaţa celorlalţi…

PROLOG

S-a trezit într-un spital – îşi amintea foarte puţine lucruri – fusese victima unui accident care n-a fost de fapt accident. A descoperit că-l cheamă Corwin şi că e mai puternic decât oricare fiinţă umană…

Mai târziu, într-o călătorie care a început la New York şi s-a terminat într-o lume cu păduri şi munţi, monştri şi iluzii, a descoperit cine e de fapt – Corwin, prinţ de Amber… Corwin, ale cărui culori erau negru şi argintiu – care fusese exilat în lumea-umbră a Pământului şi care acum s-a întors să-şi revendice tronul…

1

După ce mi se păruse că va dura o veşnicie, încet totul se sfârşea.

Am încercat să-mi mişc degetele de la picioare, am reuşit. Eram tolănit pe un pat de spital şi cu picioarele în ghips, dar erau încă ale mele.

Am închis strâns ochii, apoi i-am deschis, de trei ori la rând.

Încăperea nu se clintea din loc.

Unde dracu’ mă aflam?

Apoi pâcla se risipi treptat şi îmi recăpătai ceea ce se cheamă memorie. Mi-am reamintit nopţi, şi infirmiere, şi injecţii. De fiecare dată când lucrurile începeau să se limpezească puţin, cineva intra şi-mi făcea o injecţie cu nu ştiu ce. Aşa s-a întâmplat. Da. Totuşi, acum mă simţeam pe jumătate normal. Trebuiau odată şi odată să se oprească.

N-am dreptate?

Un gând mă atacă violent: „Poate că nu.”

Mă năpădi o neîncredere firească, aşa cum sunt toate motivaţiile umane. Fusesem supranarcotizat, mi-am dat seama brusc. Fără nicio explicaţie reală – din punctul meu de vedere –, şi fără niciun motiv pentru ei să se oprească acum, mai ales dacă erau plătiţi pentru asta. Aşa că ia-o încet şi fă pe prostul, spuse o voce înţeleaptă care părea să fie a mea.

Şi i-am dat ascultare.

Vreo zece minute mai târziu, o infirmieră îşi iţi capul pe uşă, iar eu, fireşte, am făcut pe mortu-n păpuşoi. Infirmiera plecă.

După care am început să reconstitui câte ceva din cele întâmplate.

Avusesem un fel de accident, mi-am amintit vag. Ce a urmat era încă nedefinit; cât priveşte ce se petrecuse înainte, n-aveam nici cea mai mică idee. Dar fusesem mai întâi într-un spital şi apoi am fost adus în locul ăsta, mi-am reamintit. De ce? Habar n-aveam.

Totuşi, picioarele erau într-o stare destul de bună. Destul cât să mă ţină, deşi nu ştiam cât timp trecuse de la fractură – căci ştiam că fuseseră fracturate.

Aşa încât m-am înălţat în capul oaselor. Mi-a trebuit un efort mare, muşchii fiind anchilozaţi. Afară era întuneric şi un pumn de stele strălucea pe fereastră. Le-am făcut cu ochiul şi mi-am trecut picioarele peste marginea patului.

Eram ameţit, dar după un timp mi-am revenit şi m-am ridicat, agăţându-mă de bara de la capătul patului, după care am făcut primul pas.

În regulă. Picioarele mă ţineau.

Deci, teoretic, eram în stare s-o iau din loc.

M-am întors la pat, m-am tolănit şi am început să reflectez. Transpiram şi tremuram. Viziuni cu bomboane şi altele d-astea.{1}

E ceva putred în Danemarca…

Brusc îmi amintii. Era vorba de un accident de maşină. Un afurisit de accident…

Apoi uşa se deschise, lăsând lumina să pătrundă, şi printre gene am văzut o infirmieră cu o seringă hipodermică în mână.

Se apropie de pat, o tipă planturoasă, cu păr negru şi braţe mari.

Când ajunse lângă mine, m-am ridicat.

– Bună seara.

– Ia te uită – bună seara, răspunse.

– Când o iau din loc?

– Va trebui să-l întreb pe doctor.

– Fă-o!

– Vă rog, ridicaţi-vă mâneca!

– Nu, mulţumesc!

– Trebuie să vă fac o injecţie.

– Nu, nu trebuie. N-am nevoie.

– Mă tem că asta n-o poate decide decât doctorul.

– Atunci, trimite-l aici, să-mi spună chiar el. Dar, până atunci, nu accept.

– Regret, dar am ordine precise.

– Aşa avea şi Eichmann{2} şi uite ce-a păţit, am clătinat uşor din cap.

– Prea bine, spuse, va trebui să raportez asta…

– Chiar te rog şi, când o faci, zi-i că am hotărât s-o iau din loc mâine dimineaţă!

– Imposibil. Nici măcar nu puteţi umbla – şi aţi avut şi câteva leziuni interne…

– Mai vedem noi. Noapte bună!

Ieşi din cameră fără să răspundă.

Rămas singur, am căzut pe gânduri. Se părea că eram într-un gen de clinică particulară – deci cineva plătea pentru asta. Cineva cunoscut? Nicio rudă nu-mi venea în minte. Prieteni, nici atât. Cine mai rămâneau? Duşmanii?

M-am gândit un timp.

Nimic.

Nimeni care să-mi facă o astfel de binefacere.

Deodată îmi apăru imaginea: eu sărind cu maşina peste o râpă drept într-un lac. Altceva nu-mi aminteam.

Eram…

M-am încordat şi am început să transpir din nou.

Nu ştiam cine sunt.

Pentru a nu sta degeaba, m-am ridicat şi mi-am scos bandajele. Totul părea în ordine sub ele; acum ştiam ce am de făcut. Am spart ghipsul de pe piciorul drept cu o bară de metal scoasă de la capătul patului. Mă cuprinse brusc senzaţia, că trebuia să plec cât mai repede, că trebuia să fac asta neapărat.

Mi-am cercetat piciorul drept. În regulă.

Am zdrobit ghipsul şi de pe stângul, m-am ridicat, am mers la dulap.

Nicio haină.

Atunci am auzit paşii. M-am întors în pat şi am acoperit ghipsul şi bandajele vechi.

Uşa se deschise iarăşi.

Apoi lumina se aprinse în jurul meu şi am văzut un tip vânjos, într-o bluză albă, c-o mână pe întrerupătorul din perete.

– Ce-am auzit, că te-ai purtat urât cu infirmiera?

Nu mai ţinea s-o fac pe bolnavul adormit.

– Nu înţeleg. Despre ce e vorba?

Asta îl derută o clipă sau două, înţelesei eu după cum se încruntase.

– E ora injecţiei! zise.

– Sunteţi medic?

– Nu, dar am sarcina să-ţi fac injecţia.

– Iar eu refuz, conform dreptului meu legal. Ce zici de asta?

– O să-ţi fac injecţia, spuse şi se îndreptă spre partea stângă a patului. În mână avea o seringă hipodermică, pe care n-o zărisem până atunci.

Urmă o lovitură urâtă, cam patru degete sub centură, am socotit eu, care-l făcu să cadă în genunchi.

După câteva secunde scoase un icnet stins.

– Mai apropie-te tu, am zis, şi-o să vezi ce se-ntâmplă.

– Avem metode să tratăm pacienţi ca tine, gâfâi el.

Am ştiut că a venit clipa să acţionez.

– Unde-mi sunt hainele? am întrebat repetând lovitura.

El icni din nou.

– Atunci cred că va trebui să le iau pe ale tale. Dă-mi-le!

Devenise plictisitor să-l lovesc şi a treia oară, aşa că i-am aruncat cearşafurile în cap şi l-am zvântat în bătaie cu bara metalică.

În mai puţin de două minute, aş zice, eram înţolit în alb, culoarea lui Moby Dick şi a îngheţatei de vanilie. Dezgustător!

Pe individ l-am înghesuit în dulap, apoi am privit prin fereastra zăbrelită. Am văzut Luna Veche în braţe cu Luna Nouă, plutind deasupra unui şir de plopi. Iarba era argintie şi strălucitoare. Noaptea se lupta cu soarele. Niciun indiciu care să-mi arate unde era plasat locul ăsta. După toate aparenţele eram la etajul al treilea al clădirii, undeva în stânga, jos, se zărea o formă pătrată de lumină, probabil o fereastră de la primul etaj, cu cineva treaz în dosul ei.

Am ieşit din încăpere şi am examinat coridorul. În stânga în capăt era un zid cu o fereastră zăbrelită şi patru uşi, câte două pe fiecare parte. Probabil dădeau spre alte încăperi ca a mea. M-am dus şi am privit pe fereastră, şi am văzut şi alte etaje, alţi copaci, noapte, nimic nou. M-am întors şi m-am îndreptat în cealaltă direcţie.

Uşi şi iarăşi uşi, nicio lumină care să vină de sub ele, şi numai zgomotul paşilor mei în pantofii „de împrumut” prea mari.

Ceasul indica ora cinci patruzeci şi patru. Bara metalică era la brâu, dedesubtul vestei imaculate, frecându-mi-se de şold în mers. La fiecare douăzeci de picioare era câte un neon fixat în tavan, care dădea o lumină chioară de vreo patruzeci de waţi.

Am ajuns la o scară în dreapta, care ducea în jos. Am luat-o pe acolo. Paşii mi se pierdeau în covorul care-o acoperea.

Al doilea etaj arăta ca şi cel de deasupra, şiruri de uşi, aşa încât am coborât mai departe.

Când am ajuns la primul etaj, am luat-o la dreapta, căutând uşa ce dădea spre încăperea cu lumină.

Am găsit-o, chiar aproape de capătul coridorului, şi nu m-am mai ostenit să bat.

Tipul îmbrăcat cu un halat de baie de culoare ţipătoare, aşezat în spatele unui birou mare lăcuit, tocmai avea de gând să se uite într-un fel de registru. Nu era camera paznicului. Mă privi cu ochii larg deschişi, încercă să scoată un strigăt, dar nu izbuti, poate din cauza expresiei mele hotărâte. Se ridică brusc.

Am închis uşa în spatele meu şi i-am spus:

– Salutare! Ai încurcat-o…

Se pare că oamenii devin întotdeauna curioşi când le spui chestia asta, pentru că, după cele trei secunde cât mi-a luat să traversez camera, mă întrebă:

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun – că o să fii dat în judecată pentru sechestrare de persoană, pentru tratament incorect, pentru folosirea aiurea a narcoticelor. Am deja sindromul izolării şi s-ar putea să devin violent…

– Cară-te de-aici! spuse.

Am văzut un pachet de ţigări pe biroul lui. M-am servi singur şi i-am spus:

– Stai jos şi tacă-ţi gura. Avem multe lucruri de vorbit.

Se aşeză, dar de tăcut, nu tăcu:

– Încalci mai multe ordine.

– Tribunalul va hotărî cine e răspunzător, i-am replicat. Vreau hainele şi obiectele mele personale. Vreau s-o iau din loc.

– Dar nu eşti în stare să…

– Nu te-a-ntrebat nimeni. Dă-mi-le chiar acum sau o să răspunzi în faţa legii.

Se întinse către un buton de pe birou, dar l-am plesnit peste mână.

– Acum! am repetat. Ar fi trebuit să-l apeşi când am intrat. Te-ai trezit prea târziu.

– Domnule Corey, vă agravaţi situaţia…

– Corey?! N-am venit de capul meu aici, i-am zis, dar să fiu al dracu’ dacă n-am dreptul să mă car. Şi-acum e momentul. Aşa că hai s-o terminăm.

– Evident, nu eşti în stare să părăseşti această instituţie, se împotrivi el. Nu pot permite asta. O să chem pe cineva care sa te ducă înapoi în cameră şi să te pună în pat.

– Nu te sfătuiesc să-ncerci, altfel o să afli în ce stare sunt. Deocamdată am de pus mai multe întrebări. Prima: cine m-a adus aici şi cine-mi plăteşte cheltuielile?

– Foarte bine, oftă el şi mustaţa subţire, roşiatică, i se pleoşti.

Deschise un sertar, băgă mâna înăuntru, dar eram foarte atent.

L-am lovit înainte de a apuca să tragă piedica: un Colt 32, automatic, foarte aspectuos. Am tras eu piedica, atunci când i-am smuls pistolul; l-am îndreptat spre el.

– O să-mi răspunzi la întrebări. Evident, mă crezi un tip periculos. S-ar putea să ai dreptate!

Zâmbi slab şi îşi aprinse o ţigară, ceea ce era o greşeală dacă intenţiona s-o facă pe durul. Mâinile îi tremurau.

– E-n regulă, Corey – dacă asta o să te facă fericit. Soră-ta te-a adus aici.

„Hopa!”, îmi zisei.

– Care soră?

– Evelyn, spuse.

Niciun bec aprins. Deci:

– E ridicol. N-am mai văzut-o pe Evelyn de ani de zile. Nici măcar nu ştia că sunt prin partea asta a ţării.

Ridică din umeri.

– Cu toate astea…

– Unde locuieşte acum? Vreau să-i telefonez.

– N-am adresa ei la-ndemână.

– Ia-o de unde ştii!

Se ridică, traversă încăperea către un fişier, îl deschise, cotrobăi şi extrase o fişă.

Am cercetat-o cu atenţie. „D-na Evelyn Flaumel”… Nici adresa din New York nu-mi părea familiară, dar am reţinut-o. După cum scria acolo, prenumele meu era Cari. Bun. Încă o informaţie.

Mi-am pus arma la brâu, lângă bara metalică, fireşte după ce am tras la loc piedica.

– O.K. Unde-mi sunt hainele şi cât ai de gând să-mi plăteşti?

– Hainele au fost distruse în accident, spuse, şi trebuie să ştii că picioarele chiar au fost fracturate – stângul în două locuri. Cinstit vorbind, nu-mi dau seama cum reuşeşti să te ţii pe picioare. N-au trecut decât două săptămâni…

– Totdeauna mă vindec repede. Acum, despre bani…

– Ce bani?

– Banii ca să nu-ţi aduc plângere împotriva tratamentului incorect, şi toate celelalte.

– Nu fii caraghios!

– Cine e caraghios? O mie de dolari, bani gheaţă, imediat!

– Nici nu discut despre aşa ceva.

– Uite ce e, mai bine ascultă la ce-ţi spun: orice-ar fi, gândeşte-te la renumele pe care-l va căpăta locul ăsta dacă m-apuc să fac publicitate înainte de proces. În mod sigur o să iau legătura cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cu ziarele, cu…

– Şantaj şi nu vreau să am de-a face cu aşa ceva.

– Plăteşti acum sau mai târziu, după hotărârea tribunalului. Nu, mi-e indiferent. Numai că acum te costă mai ieftin.

Dacă punea banul jos, însemna că bănuielile mele se confirmau şi că era ceva necurat la mijloc.

Se holbă la mine multă vreme.

Într-un târziu spuse:

– N-am nicio mie aici.

– Propune tu un compromis.

După altă pauză:

– Ăsta-i furt!

– Nu şi dacă achiţi şi plec, puiule. Deci, zi!

– S-ar putea să am cinci sute în seif.

– Adu-i!

După ce examină conţinutul unui mic seif din perete, îmi spuse că erau doar patru sute treizeci; nu aveam chef să las amprente pe seif, numai ca să-l verific. Aşa că, am acceptat şi am îndesat bancnotele în buzunarul lateral.

– Acum, care e cea mai apropiată staţie de taxiuri care deserveşte locul ăsta?

Îmi spuse, iar eu am verificat în cartea de telefon, aflând astfel că eram undeva în provincie.

L-am pus să dea telefon şi să-mi cheme un taxi, pentru că eu nu ştiam numele locului şi nu vroiam să-şi dea seama de starea memoriei mele. Unul dintre bandajele pe care le scosesem fusese în jurul capului.

În timp ce vorbea, l-am auzit spunând numele locului: Clinică Particulară, Greenwood.

Am aruncat ţigara, am luat alta şi am urnit cele aproape o sută de kilograme din picioarele mele, aşezându-mă pe un scaun de piele mare aflat lângă bibliotecă.

– Aşteptăm aici şi dup-aia mă conduci la uşă – i-am zis.

N-a mai scos niciun cuvânt.

2

Era aproape opt când taxiul mă lăsă aiurea, la un colţ al celui mai apropiat oraş. Am plătit şoferului şi m-am învârtit în jur vreo douăzeci de minute. Apoi m-am oprit într-un mic local, am găsit un loc liber şi am comandat suc, două ouă, pâine prăjită, şuncă şi trei ceşti cu cafea. Şunca era prea grasă.

La o oră după micul dejun, am pornit-o iar la drum, am găsit un magazin de îmbrăcăminte şi am aşteptat până la nouă jumătate să se deschidă.

Mi-am cumpărat o pereche de pantaloni largi, trei cămăşi sport, o centură, lenjerie de corp şi o pereche de pantofi numărul meu. Am mai cumpărat, o batistă, un portofel şi un pieptene de buzunar.

Apoi am găsit staţia de autobuze Greyhound şi m-am îmbarcat pentru New York. Nimeni nu încercă să mă oprească. Nimeni nu părea să mă caute.

Şezând pe locul meu şi privind peisajul în culorile toamnei, mângâiat de vântul vioi sub cerul luminos, rece, am trecut în revistă tot ce ştiam despre mine şi despre situaţia mea materială.

Fusesem înregistrat la Greenwood drept Carl Corey, de către sora mea Evelyn Flaumel. Asta, ca o consecinţă a unui accident de maşină petrecut în urmă cu cincisprezece zile sau cam aşa ceva, de pe urma căruia mă alesesem cu câteva oase zdrobite, care acum nu mă mai supărau. Nu-mi aminteam de sora mea Evelyn.

Cei de la Greenwood fuseseră instruiţi să mă ţină pasiv, şi nu mi-a fost greu să pricep că se temeau de lege după felul în care a reacţionat tipul atunci când mi-am pierdut cumpătul şi i-am ameninţat cu tribunalul. Bun. Cineva se temea de mine, dintr-un anumit motiv. Cred că valoram mult.

Mi-am căznit memoria, încercând să o întorc înapoi la accident, şi atât m-am forţat, până a început să mă doară capul. Nu fusese niciun accident. Asta fusese impresia mea, deşi nu ştiam de ce. O să aflu eu şi cineva o să plătească pentru asta. O să plătească din greu. O furie teribilă răbufni de undeva din trup. Oricine a încercat să-mi facă vreun rău, să se folosească de mine, a făcut-o pe riscul lui şi de-acum îşi va primi răsplata, oricine ar fi acela. Simţeam o dorinţă puternică de a ucide, de a-l distruge pe cel care era vinovat, şi ştiam că nu era prima dată în viaţă când simţeam asta şi mai ştiam că făcusem aşa ceva şi în trecut. Şi nu numai o dată. Am privit pe geam, uitându-mă cum cad frunzele moarte.

Când am ajuns în Marele Oraş, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă bărbieresc şi să mă tund la cea mai apropiată frizerie, iar al doilea să-mi schimb cămaşa şi maioul într-un closet public, asta pentru că nu suport să-mi rămână păr pe ceafă. Automatul „32”, care aparţinea necunoscutului din Greenwood, era în buzunarul din dreapta al vestei. Îmi ziceam că dacă Greenwood sau soră-mea ar fi dorit să mă salte rapid, o violare a legii Sullivan{3} ar fi picat la ţanc. Dar am hotărât să-l păstrez. Mai întâi trebuiau să mă găsească, dar voiam să înţeleg motivul. Am mâncat ceva la repezeală, m-am fâţâit cu metrourile şi autobuzele vreo oră, apoi am luat un taxi să mă ducă la adresa din Westchester a lui Evelyn, presupusa mea soră, cea în care-mi puneam speranţa că-mi va reîmprospăta memoria.

M-am hotărât ce tactică să folosesc, încă înainte de a ajunge.

Astfel că, atunci când după o aşteptare de vreo treizeci de secunde poarta clădirii vechi şi imense se deschise, ca răspuns la bătaia mea, ştiam ce să spun. Mă gândisem la asta mergând pe aleea lungă, şerpuitoare, cu prundiş alb, printre stejarii întunecaţi şi arţarii luminoşi, cu frunzele foşnitoare sub picioare şi vântul rece pe gâtul proaspăt ras, sub gulerul ridicat al vestei. Mirosul loţiunii de păr se contopea cu izul de mucegai răspândit de vrejurile de iederă care se întindeau pretutindeni pe zidurile de cărămidă ale vechii clădiri. Nimic nu-mi părea familiar. Probabil că nu mai fusesem niciodată aici.

Am bătut la uşă şi mi-a răspuns ecoul.

Apoi mi-am înfundat mâinile în buzunare şi am aşteptat.

Uşa s-a deschis şi eu am zâmbit şi am înclinat capul către servitoarea pistruiată, cu tenul oacheş.

– Da? făcu întrebătoare, cu uşor accent portorican.

– Aş dori s-o văd pe d-na Evelyn Flaumel, dacă eşti amabilă.

– Cine să-i spun c-o caută?

– Fratele ei, Cari.

– Oh, poftiţi înăuntru, vă rog! spuse.

Am intrat într-un hol cu pardoseala dintr-un mozaic de bucăţi fine, roz-portocalii şi turcoaz, pereţii de mahon şi o grămadă de chestii cu frunze mari, verzi, care serveau drept perete despărţitor al salonului. Deasupra, un cub de sticlă şi email răspândea o lumină galbenă.

Fata se retrase, iar eu am privit de jur-împrejur, sperând să găsesc ceva familiar.

Nimic.

Aşa că am aşteptat.

Fata reveni iute, zâmbi, dădu din cap şi spuse:

– Vă rog să mă urmaţi. Doamna vă aşteaptă în bibliotecă.

Am urmat-o, urcând trei trepte deodată, apoi de-a lungul unui coridor, pe lângă două uşi închise. A treia din stânga era deschisă şi fata îmi făcu semn să intru. Aşa am făcut, dar imediat m-am oprit în prag.

Ca toate bibliotecile, încăperea era plină de cărţi. Mai erau trei tablouri, două înfăţişând peisaje liniştite, iar unul, un peisaj marin şi acesta calm. Podeaua era acoperită cu un covor gros de culoare verde. Lângă biroul mare se afla un glob enorm, întors cu Africa spre mine, şi în spate, un perete-fereastră, opt taburete din sticlă, Dar nu din cauza asta m-am oprit.

Femeia din spatele biroului purta o rochie albastru-verzuie, cu guler larg şi decolteu în „V”, avea părul lung, cu breton, ceva între norii asfinţitului şi lumina unei lumânări într-o odaie întunecată, şi, fireşte, ştiam cumva, că ochii ei, în spatele unor ochelari de care cred că n-avea nevoie, erau la fel de albaştri ca Lacul Brie la ora trei într-o după-amiază de vară, fără pic de nor; iar nuanţa zâmbetului ei reţinut se potrivea cu părul. Dar nu din cauza asta m-am oprit în prag.

O ştiam pe femeia aceasta de undeva, deşi nu puteam spune de unde.

Am înaintat zâmbind.

– Bună.

– Stai jos, te rog, zise şi îmi arătă un fotoliu portocaliu cu spătar înalt şi braţe mari, exact genul în care-mi doream să mă afund.

Asta am şi făcut, iar ea mă studie.

– Mă bucur că eşti iar bine!

– Şi eu. Cum îţi mai e?

– Bine, mulţumesc. Trebuie să recunosc că nu m-aşteptam să te văd aici.

– Ştiu, am minţit eu, dar uite, am venit ca să-ţi mulţumesc pentru amabilitatea şi grija ta de soră.

Am pus o uşoară nuanţă de ironie în frază, ca să-i observ reacţia.

În clipa aceea, un câine enorm intră în cameră – un lup de vânătoare irlandez – şi se ghemui în faţa biroului. Mai apăru unul, care se roti în jurul globului de două ori înainte de a se tolăni pe podea.

– Ei bine, spuse ea, întorcându-mi ironia, mai mult n-am putut face pentru tine. Trebuia să fi condus mai atent.

– Pe viitor voi fi mai grijuliu, promit solemn!

Habar n-aveam de jocul în care intrasem, dar din moment ce ea nu ştia că nu ştiu, hotărâsem să scot de la ea toate informaţiile pe care le puteam scoate aşa că am continuat:

– Mi-am închipuit că eşti dornică să vezi în ce formă sunt, şi iată-mă am venit să-ţi arăt!

– Chiar eram dornică, răspunse ea. Ai mâncat?

– Un dejun frugal, acum vreo câteva ceasuri.

Sună după servitoare şi comandă ceva de mâncare.

– Ştiam că o să hotărăşti singur când să părăseşti Greenwood-ul, atunci când te vei simţi în stare. Totuşi nu credeam că o să fie atât de curând şi nu credeam c-o să vii aici.

– Ştiu, de-asta am şi făcut-o!

Îmi oferi o ţigară, am luat-o, am aprins-o pe a ei şi apoi pe-a mea.

– Totdeauna ai fost imprevizibil, spuse într-un târziu. Dacă asta te-a ajutat adesea înainte, acum n-aş mai conta pe-aşa ceva.

– Ce vrei să spui? am întrebat-o.

– Riscurile sunt mult prea mari pentru un bluf şi cred că asta ai încercat, venind până aici. Ţi-am admirat întotdeauna curajul, Corwin, dar nu face pe nebunul. Ştii care-i miza.

„Corwin?” Trece-l la dosar „Corey”.

– Poate că nu, am cam dormit ceva, ţi-aminteşti?

– Vrei să spui că nu eşti la curent?

– Absolut cu nimic de când m-am trezit.

Îşi lăsă capul într-o parte şi-şi îngustă minunaţii ei ochi.

– Ciudat, zise, dar posibil. Destul de posibil. S-ar putea să fie adevărat. S-ar putea. Deocamdată, o să mă prefac că te cred. În cazul ăsta, s-ar putea să fi făcut un lucru inteligent. Sigur. Lasă-mă să mă gândesc.

Am tras din ţigară, sperând că va spune ceva mai mult. Dar n-o făcu, aşa încât am hotărât să aflu care ar fi avantajele pe care le-aş obţine în acest joc pe care nu-l înţelegeam, cu jucători pe care nu-i cunoşteam, pentru o miză pe care nici măcar n-o bănuiam.

– Faptul că mă aflu aici înseamnă ceva.

– Da, răspunse ea, ştiu. Numai că tu eşti un tip inteligent, aşa încât ar putea însemna mult mai mult. Om aştepta şi om mai vedea.

Să aşteptăm ce? Să vedem ce?

Sosiră fripturile şi o cană mare de bere, astfel că pentru o vreme am scăpat de obligaţia de a-i spune cu subtilitate sau şiretenie vreun secret sau generalităţi. Friptura mea era roz înăuntru şi zemoasă; am înfulecat din pâinea proaspătă cu coajă tare, am înghiţit berea cu înghiţituri mari, atât eram de înfometat şi însetat. Îmi aruncă-o privire şi izbucni în râs, în timp ce-şi tăia friptura în bucăţele mici.

– Ador ardoarea cu care ataci viaţa, Corwin. Asta-i unul din motivele pentru care nu mi-ar plăcea să te desparţi de ea.

– Nici mie, am mormăit.

Şi, în timp ce mâncam, m-am gândit la Evelyn. Mi se păru că o văd într-o rochie decoltată, foarte largă, verde ca verdele mării. Muzică, dans, un bal, voci, undeva în spatele nostru. Purtam ceva negru şi argintiu şi… Viziunea se topi. Dar era un fragment adevărat al memoriei mele, ştiam asta; am tras o înjurătură în gând, pentru că nu reuşisem până la capăt. Ce-mi spusese atunci, ea în verde, eu în negru şi argintiu, atunci noaptea, dincolo de muzică, de dans, de voci?

Am mai turnat în pahar bere din cană şi am hotărât să verific viziunea.

– Mi-amintesc de o noapte când tu erai în verde, iar eu în culorile mele. Ce frumos era – şi muzica…

Chipul îi deveni uşor melancolic, trăsăturile i se îmblânziră.

– Da, zise. Ce zile frumoase! Şi chiar n-ai luat contact cu nimeni?

– Pe cuvânt de onoare, am spus, deşi nu ştiam la ce se referă.

– Lucrurile au mers din ce în ce mai rău, iar Umbrele conţin mai multe erori decât s-ar fi gândit cineva…

– Şi? am îndemnat-o.

– El are încă necazurile lui, termină ea.

– Oh!

– Da, şi ar dori să ştie unde eşti.

– Exact aici.

– Vrei să spui că…?

– Pentru moment, i-am răspuns, poate prea repede, pentru că prea i se măriră ochii; atâta vreme cât încă nu ştiu totul.

Am zis-o, orice ar fi însemnat asta.

– Oh! făcu.

Am isprăvit cotletele şi berea fără altă vorbă şi apoi am dat cele două oase câinilor.

Am sorbit cafeaua şi am început să mă simt mai bine, dar m-am stăpânit să arăt asta.

– Şi ce e cu ceilalţi? am întrebat, ceea ce putea însemna orice, dar cel puţin suna neprimejdios.

M-am temut o clipă că o să mă-ntrebe la ce mă refer. În loc de asta, se lăsă pe spate în fotoliu, privi tavanul şi spuse:

– Ca-ntotdeauna, nicio veste despre vreunul. Poate calea ta a fost cea mai înţeleaptă. Mie îmi place mult. Dar cum poate uita cineva gloria?

Mi-am lăsat ochii în jos, pentru că nu ştiam ce ar fi putut exprima.

– Nimeni nu poate, am încuviinţat. Nimeni, niciodată!

Urmă o tăcere lungă, stânjenitoare, după care spuse:

– Mă urăşti?

– Fireşte că nu. Cum aş putea, ţinând seama de împrejurări?

Asta păru s-o mulţumească şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii care erau foarte albi.

– Bine, şi îţi mulţumesc, spuse. Orice s-ar zice, eşti un gentleman.

Am făcut o plecăciune şi am zâmbit afectat.

– O să-mi iei minţile!

– E greu, spuse ea, ţinând seama de împrejurări.

M-am simţit stânjenit.

Eram furios, şi mă întrebam dacă ea ştia pe cine trebuia să mă descarc. Aveam impresia că ştie. M-am luptat cu dorinţa de a o întreba de-a dreptul.

– Ei bine, ce propui să facem noi? mă iscodi într-un târziu, iar eu, fiind pe fază, i-am replicat:

– Fireşte, n-ai încredere în mine.

– Cum am putea?

Am silit-o să-şi amintească de acel „noi”.

– Bine, în regulă. Deocamdată vreau să mă plasez sub supravegherea ta. Aş fi bucuros să rămân aici, unde mă poţi avea sub ochi.

– Şi după aceea?

– După aceea? Vom vedea…

– Inteligent, spuse, foarte inteligent. Şi mă pui într-o situaţie dificilă.

Spusesem asta pentru că n-aveam niciun loc unde să merg, iar banii obţinuţi din şantaj nu-mi puteau ajunge prea mult.

– Da, fireşte, continuă ea, poţi să rămâi. Dar te avertizez – şi-mi arătă ceea ce crezusem că e un pandantiv pe lanţul din jurul gâtului – ăsta e un fluier ultrasonic pentru câini. Donner şi Blitzen, cei de-aici, mai au patru fraţi, şi toţi sunt dresaţi să „aibă grijă” de tipii obraznici şi toţi acţionează la fluierul meu. Aşa că nu te apuca să mergi prin locuri în care nu eşti dorit. Un fluierat sau două şi până şi tu o să fii doborât. Datorită rasei lor nu mai există lupi în Irlanda, să ştii!

– Ştiu, am spus, şi chiar nu minţeam – ştiam.

– Da, continuă ea, lui Eric o să-i placă ideea că tu eşti oaspetele meu. Asta-l va face să te lase în pace, doar asta-ţi doreşti, n’est-ce pas?{4}

– Oui, am răspuns.

„Eric”! Numele aprindea un bec în mintea mea!

Cunoscusem un Eric, şi faptul acesta avusese mare importanţă. Nu recent. Dar acel Eric pe care-l cunoscusem era încă prin preajmă, şi asta conta în clipa de faţă.

De ce?

Îl uram, iată unul din motive. Îl uram îndeajuns ca să mă văd ucigându-l. Poate chiar încercasem. Mai exista, de asemenea, o altă legătură între noi, eram sigur.

De rudenie?

Da, asta era. O realitate care nu era pe placul nici unuia dintre noi – fraţi… mi-aminteam, mi-aminteam…

Marele, puternicul Eric, cu barba lui cârlionţată şi udă, şi ochii lui – exact ca ai lui Evelyn!

Eram torturat de această nouă trezire a memoriei, ceea ce-mi făcu tâmplele să zvâcnească, iar ceafa să mi se înfierbânte brusc.

N-am lăsat nimic din toate astea să mi se zugrăvească pe chip şi m-am străduit să mai trag o dată din ţigară, să mai iau o sorbitură de bere; îmi dădeam seama că Evelyn este, într-adevăr, sora mea! Numai că n-o chema Evelyn. Nu ştiam numele exact, dar în niciun caz nu era Evelyn. Am hotărât că trebuie să fiu atent. Când o să mă adresez ei, n-am să mai folosesc niciun nume, până nu mi-l amintesc pe cel exact.

Dar eu? Cum rămâne cu mine? Şi ce se întâmpla de fapt în jurul meu?

Şi deodată am simţit că Eric avea o anume legătură cu accidentul meu. Ar fi trebuit să fie un accident fatal, numai că eu reuşisem să scap. El era vinovatul, nu-i aşa? Da, răspunseră simţurile mele. Eric trebuia să fie. Şi Evelyn era mână-n mână cu el, îi plătea pe cei de la Greenwood să mă ţină în comă. Mai bine aşa decât mort, dar…

Am înţeles că, într-un fel, venind la Evelyn, nu făcusem decât să mă predau de bunăvoie în mâinile lui Eric, şi dacă rămâneam aici, puteam deveni prizonierul lui, eram chiar expus unui nou atac.

Numai că ea-mi spusese că, fiind oaspetele ei, o să fiu lăsat în pace. Eram derutat. Nu puteam judeca după aparenţe. Trebuia să fiu în permanenţă cu ochii în patru. Poate c-ar fi fost mai bine să plec, să-mi las memoria să revină încet-încet.

Pe de altă parte, însă mai era şi dorinţa asta febrilă de a afla toată povestea cât mai repede cu putinţă şi abia apoi să acţionez. Mă apăsa ca un viciu. Dacă pericolul e preţul memoriei şi riscul – costul ocaziei favorabile – aşa să fie. Rămân.

– Şi-mi amintesc, spuse Evelyn, şi mi-am dat seama că vorbea de mult iar eu nici măcar n-o ascultasem; poate din cauza notei meditative din cuvintele ei, care nu cereau neapărat un răspuns – dar şi din cauza avalanşei din gândurile mele. Şi-mi amintesc de ziua în care l-ai bătut pe Julian la jocul lui preferat, zicea ea, şi el a aruncat în tine cu un pahar cu vin şi te-a blestemat. Dar tu ai luat premiul. Şi lui deodată i s-a făcut frică că poate a mers prea departe. Totuşi, tu ai izbucnit în râs şi ai băut un pahar cu el. El s-a ruşinat de această demonstraţie de forţă, fiind de obicei atât de liniştit, şi cred că în ziua aia te invidia. Ţii minte? Mă gândesc că, într-un fel, imitase felul tău de a fi de până atunci. Dar încă îl urăsc şi sper că s-a prăbuşit repede după aia. Simt că e aşa…

Julian, Julian, Julian. Da şi nu. Îmi aminteam ceva despre un joc şi despre un individ care nu-mi dădea pace şi despre explozia unei stăpâniri de sine aproape legendare. Da, era un sentiment legat de ceva cunoscut, dar nu-mi putea spune cu siguranţă ce se întâmplase.

– Şi Caine, cum l-ai mai tras pe sfoară! Încă te urăşte, ştii…

Concluzia firească: nu prea eram iubit. Într-un fel, sentimentul mă mulţumea.

Şi numele de Caine îmi suna familiar. Foarte.

Eric, Julian, Caine. Corwin. Toate mi se învârteau în cap, simţeam că e prea mult, că nu mai suport.

– A trecut atâta vreme, am spus mai mult involuntar şi eram aproape sigur că nu greşeam.

– Corwin, hai să n-o mai scăldăm! Vrei mai mult decât siguranţă, ştiu. Şi eşti încă destul de puternic ca să scoţi ceva din asta, dacă joci cum trebuie. Nu pot ghici ce-ai în minte, dar am putea face un târg cu Eric.

Acest „am putea” părea să indice altceva decât până acum. Ajunsese la un fel de concluzie în legătură cu valoarea mea şi ceea ce urma să se întâmple. Să zicem că întrevedea o şansă de a câştiga ceva pentru ea. Am schiţat un zâmbet.

– De asta ai venit aici? continuă ea. Ai vreo propunere pentru Eric, ceva care ar avea nevoie de un mesager?

– S-ar putea, i-am răspuns, dar trebuie să mă gândesc mai mult. Abia mi-am revenit, mai am de meditat. Mi-aş fi dorit totuşi să fiu în cel mai bun loc, de unde să pot acţiona rapid, dacă aş hotărî că interesele mele se leagă de Eric,

– Ai grijă! Ştii doar că voi transmite fiecare cuvânt.

– Fireşte, am spus – nepricepând ce vrea să zică şi bâjbâind după un răspuns echivoc – numai dacă interesele tale se conjugă cu ale mele.

Se încruntă şi cute fine apărură între sprâncene.

– Nu prea înţeleg ce-mi propui.

– Nu propun nimic, deocamdată. Sunt complet sincer şi cinstit cu tine, spunându-ţi că nu ştiu. Nu prea sunt convins că vreau să fac un târg cu Eric. La urma urmei…

Am lăsat deliberat fraza în suspensie, pentru că nu mai aveam cu ce s-o continui, deşi simţeam că ar fi trebuit.

– Ţi s-a oferit o alternativă? Se ridică brusc, înşfăcând fluierul. Bleys! Desigur!

– Stai jos şi nu fi ridicolă. Crezi că m-aş fi dat pe mâinile tale atât de liniştit, de grăbit, ca să ajung hrană pentru câini, numai pentru că se-ntâmpla să te gândeşti la Bleys?

Se relaxă, umerii chiar îi căzură puţin, apoi se aşeză la loc.

– Poate că nu, spuse într-un târziu, dar ştiu că eşti un escroc, şi mai ştiu că eşti lipsit de loialitate. Dacă ai venit aici să-ţi faci rost de un aliat, nici măcar să nu îndrăzneşti să încerci. Nu sunt chiar atât de importantă. Ar fi trebuit să ştii asta până acum. Ca să nu mai spun că am crezut întotdeauna că mă placi.

– Mi-ai plăcut şi-mi placi şi n-ai de ce să-ţi faci griji. Interesant totuşi, că ai amintit de Bleys!

Momeală, momeală, momeală! Erau atâtea pe care vroiam să le aflu!

– De ce? Te-a abordat cumva?

– N-aş putea spune, i-am răspuns sperând că-mi va da vreun capăt de care să mă agăţ. Şi apoi, cunoşteam genul lui Bleys: „Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi răspuns la fel ca lui Eric: o să mă mai gândesc!”

– Bleys, repetă ea, şi „Bleys” am rostit şi eu în minte.

„Bleys. Îmi place de tine. Am uitat de ce, şi ştiu că sunt motive pentru care n-ar trebui, dar îmi place de tine. Ştiu asta.”

Am tăcut o vreme, mă simţeam obosit, dar nu vroiam s-o arăt. Trebuia să fiu tare. Ştiam că trebuia să fiu tare.

Am zâmbit şi am spus:

– Frumoasă bibliotecă!

– Mulţumesc!

– Bleys, repetă ea meditativ, apoi după câteva momente de tăcere continuă: Chiar crezi că are vreo şansă?

Am ridicat din umeri.

– Cine ştie? Eu nu, în niciun caz. Poate el. Sau, poate nici el.

Mă privi lung, cu ochii uşor măriţi şi cu gura deschisă.

– Tu nu? făcu uimită. Nici nu vrei să-ncerci, nu?

Am izbucnit în râs, dar numai ca să-i domolesc surescitarea.

– Nu spune tâmpenii – am mustrat-o când m-am potolit. Eu?!

Vorbele ei însă, atinseseră o coardă adânc îngropată în mine, căci am auzit de undeva un „de ce nu?”

Dintr-o dată mi se făcu frică.

Femeia părea totuşi uşurată de tăgăduirea mea, orice ar fi fost ceea ce negam. Zâmbi şi-mi arătă un bar în perete, jos, în stânga mea.

– Aş bea un „Irish Mist” mic, spuse ea.

– Şi eu aş vrea, dacă e vorba pe-aşa.

M-am ridicat şi am umplut două pahare.

– Ştii ceva, am spus, după ce am revenit la loc, e plăcut să stau cu tine astfel, chiar dacă numai pentru scurt timp. Îmi trezeşte amintirile.

Ea zâmbi; era drăguţă când zâmbea.

– Ai dreptate, spuse, sorbind din băutură. Cu tine aici, mă simt de parc-aş fi în Amber.

Aproape c-am scăpat paharul din mână. Amber! Cuvântul îmi provocă un fulger prin şira spinării!

Femeia începu să plângă; m-am ridicat şi am cuprins-o cu braţul pe după umeri ca s-o liniştesc.

– Nu plânge, fetiţo. Te rog, nu plânge. Mă întristează şi pe mine.

„Amber! Acolo era ceva, ceva puternic, electrizant!”

– Vor reveni iar zilele bune, am spus cu blândeţe.

– Chiar crezi asta?

– Da, am spus cu convingere. Da, cred!

– Eşti nebun. Poate de-asta ai fost întotdeauna fratele meu favorit. Aproape că pot crede tot ce-mi spui, cu toate că ştiu că eşti nebun.

Mai plânse un pic şi apoi se opri.

– Corwin, dacă reuşeşti – dacă prin cine ştie ce şansă, ce capriciu al şansei din Umbră reuşeşti – îţi vei aminti de surioara ta, Florimel?

– Da, am spus, recunoscând în sfârşit numele. Da, îmi voi aminti.

– Îţi mulţumesc. Am să-i spun lui Eric numai esenţialul, n-o să spun nimic de Bleys, nici de suspiciunile mele.

– Îţi mulţumesc, Flora.

– Dar nu am niciun fel de încredere în tine, adăugă ea. Să ţii minte şi asta.

– Se vede şi fără s-o spui.

Chemă servitoarea să mă conducă într-o cameră, iar eu, – după ce am reuşit să mă dezbrac, m-am prăbuşit pe pat şi am dormit unsprezece ore.

3

Dimineaţa, am descoperit că Flora plecase, fără să lase niciun mesaj. Servitoarea mi-a adus micul dejun în bucătărie, după care s-a dus să trebăluiască. Am respins ideea de a o pisa cu întrebări ca să scot vreo informaţie de la ea, pentru că ori nu ştia, ori n-ar fi vrut să-mi spună lucrurile pe care aş fi dorit eu să le aflu, şi fără îndoială i-ar fi povestit mai apoi Florei despre tentativa mea. Aşa încât, din moment ce se părea că rămăsesem stăpân în casă, am hotărât să revin în bibliotecă şi să văd ce puteam afla acolo, mai cu seamă că oricum îmi plac bibliotecile.

Mă fac să mă simt bine şi în siguranţă, înconjurat de pereţi de cuvinte, frumoase şi pline de înţelepciune. Întotdeauna mă simt mai bine când văd că există ceva care stăvileşte Umbrele.

Donner, sau Blitzen, sau vreuna din rudele lor, apăru nu se ştie de unde şi mă urină în hol, păşind ţeapăn şi adulmecându-mi urma. Am încercat să mă împrietenesc cu el, dar era ca şi cum ai fi încercat să faci glume cu poliţistul care tocmai ţi-a semnalizat să tragi pe dreapta. Mi-am aruncat privirea şi în alte camere prin dreptul cărora treceam, dar nu păreau interesante.

Aşa că am intrat în bibliotecă, iar Africa era tot în faţa mea. Am închis uşa în urma mea ca să nu intre vreunul dintre câini şi m-am plimbat tacticos prin încăpere, citind titlurile din rafturi.

Era o mulţime de cărţi de istorie. De fapt, acestea păreau să domine colecţia Florei. Erau, de asemenea, multe cărţi de artă, mari ca dimensiune şi scumpe; am răsfoit câteva. De obicei, cel mai bine mă gândesc la problemele mele atunci când mă preocup de cu totul altceva.

M-am întrebat care era oare sursa bogăţiei evidente a Florei. Eram rude – asta să însemne că şi eu mă bucuram de oarece opulenţă? M-am gândit la statutul meu economic şi social, la profesie, la origini. Aveam sentimentul că niciodată nu-mi păsase prea mult de bani şi că întotdeauna avusesem destule căi de a-i obţine, ca să-mi satisfac toate gusturile. Oare aveam şi eu, o casă la fel de mare ca asta? Nu-mi puteam aminti.

Cu ce mă ocupasem înainte?

M-am aşezat în spatele biroului şi mi-am scormonit memoria după vreun depozit secret de cunoştinţe pe care le-aş fi posedat. E dificil să te autoexaminezi aşa cum ar face-o un străin. Poate din cauza asta n-am reuşit să scot nimic la suprafaţă. Ce-i al tău e-al tău, e o parte din tine şi pare să aparţină fiinţei tale interioare, acolo, undeva în adânc. Asta-i tot.

Fusesem doctor? Asta-mi veni în minte când am dat cu ochii de câteva schiţe anatomice ale lui Da Vinci. Aproape din reflex, am început să desfăşor în minte fazele unor intervenţii chirurgicale diferite. Mi-am dat seama atunci că, în trecut, operasem oameni.

Dar nu era asta. Când am realizat că aveam cunoştinţe medicale, am înţeles că era doar o parte din cu totul altceva. Eram sigur că nu fusesem chirurg practician. Şi-atunci? Ce elemente mai erau implicate?

Ceva îmi atrase atenţia.

Stând la birou, privirea îmi alunecă pe peretele din faţă, unde printre alte lucruri, atârna o spadă antică de cavalerie, pe care o trecusem cu vederea la primul tur al încăperii. M-am ridicat, m-am dus la perete şi am luat spada din cui.

În mintea mea, eram nemulţumit de felul cum arăta. Mi-aş fi dorit o cârpă cu ulei şi o gresie, ca s-o fac să arate cum arătase odată. Ştiam câte ceva despre armele vechi, în special despre cele tăioase.

Spada era uşoară şi de bună calitate, iar eu mă simţeam puternic aşa cum o ţineam în mână. Am schiţat un „en garde”. Am parat şi am atacat de câteva ori. Da, mă pricepeam la obiectul ăsta.

Deci, ce fel de cunoştinţe erau astea? Am privit în jur, după alte obiecte care să-mi împrospăteze memoria.

Nimic altceva nu mi-a mai trezit nicio reacţie deosebită, încât am pus spada la loc şi m-am întors la birou. Aşezându-mă, am hotărât să merg până la capăt.

Sertar după sertar, pe rând, le-am cercetat pe toate, începând cu cel din mijloc şi continuând până în stânga sus şi dreapta jos. Articole de papetărie, plicuri, mărci poştale, agrafe pentru hârtie, cioturi de creioane, bandă adezivă, nimic neobişnuit.

Trăgeam fiecare sertar afară, ţinându-l pe genunchi, în vreme ce îi examinam conţinutul.

Nu acţionam doar sub impulsul unui gând. Era o parte dintr-un fel de antrenament pe care-l făcusem odată, care mă învăţase că trebuie să inspectez totul pe toate părţile.

Un amănunt aproape că-mi scăpă, l-am observat în ultima clipă: spatele sertarului de jos, din dreapta, nu era aşezat la aceeaşi distanţă ca celelalte.

Asta însemna ceva, şi când am îngenuncheat şi am privit locul gol al sertarului din birou, am văzut o mică umflătură ca o cutiuţă, ataşată în partea de sus.

Era chiar un mic sertăraş, încuiat.

Mi-a trebuit cam un minut de încercări cu agrafe, pioneze, şi, în sfârşit, cu o limbă de pantofi metalică peste care dădusem într-un alt sertar. Cu limba de pantofi am reuşit să-l deschid.

Sertarul cel mic conţinea un pachet de cărţi de joc. Iar pachetul purta un însemn care mă făcu mai întâi să încremenesc, apoi să cad în genunchi, brusc transpirat şi respirând agitat.

Era un inorog alb pe o câmpie verde, dezlănţuit, agresiv, cu capul întors spre dreapta. Iar eu ştiam acel însemn. Vederea lui mă tulbură cumplit.

Am desfăcut pachetul şi-am scos cărţile. Erau în ordine. Taroţi cu sceptrele lor, stele în cinci colţuri, cupe şi săbii, numai că Marile Atu-uri erau total diferite.

Înainte de a continua inspecţia, am pus la loc ambele sertare, având grijă să nu-l încui pe cel mic.

Marile Atu-uri parcă erau vii, gata să păşească afară de pe suprafeţele strălucitoare. Cărţile erau destul de reci la atingere, era o adevărată plăcere să le pipăi. Mi-am amintit deodată că şi eu avusesem un pachet ca ăsta.

Am început să înşir fiecare carte pe sugativa din faţa mea.

Una înfăţişa un tip mic de statură, viclean, cu nasul ascuţit, gura întinsă în rânjet şi părul de culoarea paiului. Era îmbrăcat într-un fel de costum din Renaştere, portocaliu, roşu şi maron. Purta ciorapi lungi şi o vestă strâmtă, brodată.

Şi-l cunoşteam. Numele lui era Random.

Următoarea – expresia pasivă a lui Julian, păr lung, negru, atârnând, ochi albaştri în care nu se citea nici pasiune, nici milă. Era complet îmbrăcat într-o armură albă, nu de nuanţă argintie sau metalică, arătând însă ca şi cum ar fi fost satinată. Ştiam totuşi, că era extraordinar de dură şi de rezistentă la lovituri, în ciuda aspectului decorativ de paradă. El era cel pe care-l bătusem la jocul lui favorit, drept care îmi aruncase în faţă un pahar cu vin. Îl ştiam şi-l uram.

Urma chipul oacheş, cu ochi căprui, al lui Caine, care era înveşmântat de sus până jos în satin negru şi verde; purta dezinvolt pe cap un tricorn negru cu un panaş verde care atârna pe spate. Stătea în profil, cu o mână în şold, cu vârfurile cizmelor curbate în sus, şi avea prinsă la centură o dagă bătută în smaralde. Sufletul mi-era bântuit de sentimente contradictorii.

Apoi venea Eric. Chipeş, orice s-ar spune, părul îi era atât de negru încât bătea în albastru. Barba creaţă din jurul gurii permanent zâmbitoare; îmbrăcat într-o jachetă de piele, jambiere, o mantie largă, cizme negre, înalte. Purta centură roşie şi o sabie argintie, lungă, încrustată cu un rubin. Gulerul înalt al mantiei era tivit cu roşu, asortându-se cu ornamentaţia mânecilor. Mâinile, cu degetele mari vârâte în centură, erau extraordinar de puternice şi de late. O pereche de mănuşi negre sub centură, lângă şoldul drept. El era, eram sigur, cel care încercase să mă ucidă în ziua aceea când aproape că am murit. Uitându-mă la el, m-am simţit într-un fel cuprins de spaimă.

Benedict, înalt şi sever, subţirel; subţire la trup, supt la faţă, prost ca noaptea. Îmbrăcat în portocaliu şi galben şi maron, îmi amintea de o şură de paie, de un dovleac, de o sperietoare de ciori şi de „Legenda Văii Adormite”. Falca prelungă, puternică, ochii căprui, păr castaniu drept. Stătea lângă un cal negru şi se sprijinea într-o suliţă pe care era împletit un şirag de flori. Dădea să râdă. Mi-a plăcut de el.

M-am oprit când am descoperit următoarea carte, inima îmi zvâcni brusc şi se zbătu de parcă vroia să-mi spargă pieptul.

Eram eu.

Îmi ştiam faţa de când mă bărbierisem, şi ăsta era chiar tipul din oglindă. Ochii verzi, părul negru, îmbrăcat în negru şi argintiu, da. Purtam o mantie, uşor încreţită ca bătută de vânt. În picioare, cizme negre, ca ale lui Eric, şi aveam şi eu o spadă, numai că a mea era mai grea, deşi nu la fel de lungă. Purtam mănuşi argintii, lungi până la cot. Agrafa de la gât avea forma unui trandafir de argint.

Eu, Corwin.

De pe cartea care urma, mă privea un bărbat solid, puternic. Semăna destul de tare cu mine, numai că falca îi părea mai grea, şi ştiam că era mai solid ca mine, deşi mai încet în mişcări.

Puterea lui era legendară. Purta un halat bleu-cenuşiu, strâns în jurul mijlocului cu o centură lată, neagră. Râdea. La gât, de un şnur gros, atârna un corn de vânătoare din argint. Barba îi era îngrijită, mustaţa subţire. În mâna dreaptă ţinea un pocal cu vin. Am simţit o afecţiune brusca pentru el. Apoi mi-am amintit şi numele. El era Gerard.

Şi iată un bărbos cu privirea fioroasă, cu părul galben-roşcat, îmbrăcat în roşu şi portocaliu, mai ales mătase, ţinând în mâna dreaptă o sabie, iar în stânga un pahar cu vin, şi diavolul însuşi îi lucea în ochi, la fel de albaştri ca ai Florei, sau ai lui Eric. Obrazul îi era fin, dar acoperit de barbă. Avea o sabie încrustată în filigran lucrat minuţios din fir auriu. Pe mâna dreaptă purta două inele enorme şi un altul pe stânga: un smarald, un rubin şi, al treilea, un safir. Ştiam: ăsta era Bleys.

După Bleys, urma o figură care semăna atât cu el, cât şi cu mine. Trăsăturile mele, deşi mai mici, ochii mei, părul lui Bleys, fără barba lui însă. Purta un costum verde de călărie şi stătea pe un cal alb, privind către partea dreaptă a cărţii. Degaja în acelaşi timp forţă şi slăbiciune, căutare şi abandonare. Îl aprobam şi nu-l aprobam, îmi plăcea şi-l găseam respingător. Numele lui era Brand, ştiam. De îndată ce mi-au căzut ochii pe el am ştiut.

De fapt, mi-am dat seama că-i ştiam bine pe toţi, mi-i aminteam pe toţi, cu puterile lor, cu slăbiciunile lor, cu victoriile şi înfrângerile lor.

Pentru că ei erau fraţii mei.

Mi-am aprins ţigara pe care o şterpelisem din cutia de pe biroul Florei, m-am afundat în fotoliu şi m-am gândit la lucrurile pe care mi le reamintisem.

Erau fraţii mei, aceşti opt bărbaţi ciudaţi. Înveşmântaţi în costumele lor ciudate. Şi mai ştiam că era corect şi potrivit să se îmbrace aşa cum se îmbrăcau, exact cât de corect pentru mine era să port negru şi argintiu. Şi am chicotit când mi-am dat seama ce purtam, ce cumpărasem în micul magazin din orăşelul unde mă oprisem după plecarea mea din Greenwood: pantaloni negri, iar cămăşile, toate trei, erau gri-argintii. Şi vesta era tot neagră.

Am revenit la cărţi şi am văzut-o pe Flora într-o rochie verde ca marea, exact aşa cum mi-o reamintisem noaptea trecută; şi apoi, o fată cu păr negru care atârna pe umeri, cu aceiaşi ochi albaştri, îmbrăcată toată în negru, cu o cingătoare de argint în jurul taliei. Ochii mi se umplură de lacrimi, nu ştiu de ce. Numele ei era Deirdre. Apoi, Fiona, cu părul ca al lui Bleys, ochii mei şi tenul ca sideful. Am urât-o din clipa în care am întors cartea. Următoarea era Llewella, al cărei păr se potrivea cu ochii de culoarea jadului, îmbrăcată în gri strălucitor şi verde, cu o centură de levănţică, arătând udă şi tristă. Dar şi ea era sora mea.

Am avut o îngrozitoare senzaţie de înstrăinare, de îndepărtare faţă de toţi aceşti oameni. Deşi, într-un fel, din punct de vedere fizic părea să fiu aproape de ei.

Cărţile erau atât de reci la atingere, încât le-am lăsat iarăşi din mână, deşi simţeam un anume regret la gândul de a le abandona.

Altele nu mai erau însă. Toate celelalte erau cărţi mici. Şi ştiam – nu ştiu cum se făcea că iarăşi ştiam – că lipseau câteva.

Dar nu ştiam, jur pe viaţa mea, ce reprezentau Atu-urile lipsă.

Faptul acesta m-a întristat şi, trăgând un fum din ţigară, am căzut pe gânduri.

De ce au revenit cu uşurinţă toate lucrurile astea când am văzut cărţile – au revenit fără să-şi destăinuie încă înţelesul? Ştiam mai multe acum decât înainte, în ceea ce privea numele şi chipurile. Dar cam asta era totul.

Nu-mi dădeam seama de semnificaţia faptului că eram cu toţii înfăţişaţi astfel pe cărţi. Aveam însă o puternică dorinţă să am şi eu un pachet ca acesta, numai al meu. Deşi, dacă l-aş fi furat pe-al Florei, ştiam că-şi va da imediat seama că lipsea şi aş fi avut necazuri. Astfel că le-am pus înapoi în sertăraşul din spatele celui mare şi le-am încuiat. Apoi, Doamne, cât mi-am mai torturat creierii! Dar fără niciun folos.

Până când mi-am amintit cuvântul magic.

„Amber”.

Fusesem adânc preocupat de cuvântul acesta cu o seară înainte. Fusesem îndeajuns de preocupat ca să evit să mă mai gândesc la el de-atunci. Dar acum nu mai ţineam seama. Acum mă gândeam numai la el şi studiam toate asociaţiile pe care mi le sugera.

Cuvântul era încărcat cu un dor puternic şi o mare nostalgie. Avea, învăluit în adâncuri, un sens de frumuseţe abandonată, de mare împlinire, şi un sentiment de putere cumplită şi aproape supremă. Într-un fel, cuvântul făcea parte din vocabularul meu. În acelaşi fel nedefinit, eram o parte din el, iar el era o parte din mine. Era numele unui loc. M-am luminat deodată. Era numele unui loc pe care-l ştiusem cândva. Însă în minte nu-mi reveneau imagini, ci numai emoţii.

Cât am rămas aşa, nu ştiu. Timpul se distanţase parcă de reveriile mele.

Într-un târziu, un ciocănit uşor în uşă mă smulse din gândurile în care eram cufundat. Clanţa se aplecă încet şi servitoarea, al cărei nume era Cannella, intră şi mă întrebă dacă nu vreau să iau prânzul.

Ideea nu era rea, aşa încât am urmat-o în bucătărie, am mâncat jumătate de pui şi am băut un sfert de litru de lapte.

Am luat o cană de cafea şi m-am întors în bibliotecă, având grijă să scap de câini. Eram la a doua ceaşcă atunci când sună telefonul.

M-am gândit să-l ridic, dar mi-am închipuit că trebuie să existe derivaţii în toată casa, şi o să răspundă Cannella de pe undeva.

M-am înşelat. Telefonul continua să sune.

În cele din urmă, n-am mai putut rezista.

– Alo, aici reşedinţa Flaumel.

– Vă rog, aş putea vorbi cu d-na Flaumel?

Era o voce de bărbat, grăbită şi uşor tensionată. Gâfâia, iar cuvintele erau înăbuşite şi învăluite de un ţârâit slab şi de voci fantomatice care indicau o convorbire interurbană.

– Îmi pare rău, acum nu e aici. Să-i transmit vreun mesaj, sau reveniţi?

– Cu cine vorbesc?

Am ezitat, apoi:

– Mă numesc Corwin.

– Dumnezeule! spuse, şi urmă o lungă tăcere.

Începusem să cred că a închis. Am spus din nou, alo? exact când începu să vorbească:

– Ea mai e în viaţă?

– Bineînţeles că e în viaţă! Da cine dracu’ e la telefon?

– Nu-mi recunoşti vocea, Corwin? Sunt Random. Ascultă, sunt în California şi am necazuri. Am sunat s-o rog pe Flora să m-adăpostească. Stai la ea?

– Deocamdată.

– Înţeleg! O să mă aperi, Corwin? Pauză, apoi: Te rog!

– Cât îmi stă în puteri, dar nu pot s-o oblig pe Flora la nimic, fără s-o consult.

– O să mă aperi de ea?

– Da.

– Atunci eşti omul meu! O să-ncerc acum s-ajung la New York. O să vin pe un drum ocolit, aşa că nu ştiu cât o să-mi ia. Dacă reuşesc să evit umbrele cele rele, ne vedem. Urează-mi noroc!

– Noroc!

Apoi se auzi un declic şi din nou târâitul îndepărtat şi vocile fantomelor.

Aşadar, micuţul infatuat Random avea necazuri! Aveam senzaţia că nu trebuie să mă preocupe în mod deosebit. Numai că, acum, el era una din cheile către trecutul meu, şi, destul de posibil, către viitor. Deci, trebuia să-ncerc să-l ajut, cum o să pot, până când o să aflu de la el tot ce doream. Simţeam că între noi nu prea exista o dragoste frăţească. Dar ştiam că nu e prost; era descurcăreţ, viclean, ciudat de sentimental faţă de cele mai aiurea lucruri; dar, pe de altă parte, nu prea puteai pune bază pe cuvântul lui şi, probabil, mi-ar fi vândut cadavrul la şcoala de medicină dacă din asta i-ar fi ieşit un ban frumos. Mi-aminteam de micul trădător doar cu o umbră de afecţiune, poate din pricina celor câtorva clipe plăcute petrecute cândva împreună. Dar să am încredere în el? Niciodată. Am hotărât să nu-i spun Florei de sosirea lui decât în ultima clipă. Trebuia silit să servească drept as, sau măcar valet, în locul rămas liber.

Am mai turnat cafea fierbinte peste ce mai rămăsese în ceaşcă şi am sorbit-o încet.

Oare de cine fugea?

În niciun caz de Eric, altfel n-ar mai fi telefonat aici. M-am oprit apoi asupra întrebării dacă Flora era moartă şi asta, numai pentru că se întâmpla să fiu eu prezent aici. Oare ea era, într-adevăr, acel aliat puternic al fratelui pe care eu îl uram, încât să fie ceva de la sine înţeles în familie că o să-i dau ei o şansă? Părea ciudat, dar el pusese întrebarea.

Şi pentru ce erau aliaţi? Care era sursa acestei tensiuni, a acestei duşmănii? De ce fugea Random?

Amber.

Ăsta era răspunsul.

Amber. Cum-necum, cheia tuturor explicaţiilor era în Amber, ştiam asta. Secretul întregii încurcături era în Amber, într-un anume eveniment care se petrecuse acolo, şi destul de recent, mai mult ca sigur. Trebuia să fiu foarte atent. Trebuia să mă prefac că ştiu ceea ce nu ştiam, urmând să reconstitui piesă cu piesă din ceea ce urma să aflu de la alţii. Nu mă îndoiam că aveam să reuşesc. Era destulă neîncredere între toţi ceilalţi, iar eu trebuia să fiu atent. Să speculez exact acest lucru. O să aflu ce-mi trebuia şi o să iau ce vreau amintindu-mi de cei care m-au ajutat, iar de ceilalţi n-o să ţin seama. Pentru că ştiam că era legea după care trăia familia noastră, iar eu eram un adevărat fiu al tatălui meu…

Durerea de cap reveni brusc, să-mi spargă tâmplele.

Ceva ce am gândit, am ghicit, am simţit, în legătură cu tatăl meu, a adus la suprafaţă durerea. Dar nu ştiam de ce sau cum.

După un timp, durerea scăzu iar eu am adormit, acolo, în fotoliu. După alt timp, mult mai lung, uşa se deschise şi intră Flora. Afară era noapte, altă noapte.

Era îmbrăcată cu o bluză de mătase verde şi o fustă lungă de lână gri. În picioare avea bocanci şi ciorapi groşi. Părul era dat peste cap şi obrajii ei erau uşor palizi. La gât avea atârnat fluierul pentru câini.

– Bună seara, am spus, ridicându-mă.

Dar ea nu-mi răspunse. Traversă încăperea spre bar, îşi turnă o porţie de „Jack Daniels” şi o dădu pe gât ca un bărbat. Apoi îşi turnă încă una şi, cu paharul în mână, se aşeză în fotoliu.

Am aprins o ţigară şi i-am dat-o.

Dădu din cap, apoi spuse:

– Drumul către Amber e greu.

– De ce?

Mă privi nedumerită.

– Când l-ai încercat ultima oară?

Am ridicat din umeri.

– Nu-mi amintesc.

– Mă rog, fie şi-aşa, spuse. Mă întrebam doar cât de pregătit eşti pentru asta.

N-am răspuns, pentru că nu ştiam despre ce vorbeşte. Dar pe urmă mi-am amintit că exista o cale mai uşoară decât Drumul, pentru a ajunge la locul numit Amber. Era limpede că ea nu ştia de el.

– Îţi lipsesc câteva Atu-uri – am spus deodată, cu o voce care aproape că era a mea.

Ţâşni brusc în picioare, vărsându-şi jumătate din băutură pe dosul mâinii.

– Dă-mi-le-napoi! strigă, întinzând mâna după fluier.

Am păşit înainte şi am prins-o de umeri.

– Nu le am! i-am spus. Pur şi simplu am făcut o constatare.

Se linişti puţin, apoi începu să plângă, iar eu am împins-o uşor înapoi, în fotoliu.

– Credeam că vrei să spui că le-ai luat pe cele pe care le-am lăsat aici – spuse. M-am gândit că ai putea să faci o răutate gratuită.

Nu mi-am cerut scuze. Nici nu părea să fie nevoie.

– Cât de departe ai ajuns?

– N-am ajuns deloc! Apoi izbucni în râs şi mă privi cu o altă strălucire în ochi. Acum îmi dau seama ce-ai făcut, Corwin.

Am aprins o ţigară, ca să nu fiu nevoit să răspund.

– Unele din lucrurile alea erau ale tale, nu? Mi-ai blocat drumul spre Amber înainte să vii aici, nu? Ştiai că o să mă duc la Eric. Dar acum nu mai pot. Va trebui să aştept până va veni el la mine. Inteligent. Vrei să-l ademeneşti până aici, nu? Numai că el o să trimită un mesager. N-o să vină singur.

Era un ton ciudat de admiraţie în vocea acestei femei, care recunoştea că încercase să mă trimită în braţele duşmanului meu, şi încă ar fi făcut-o dacă i s-ar fi ivit şansa – din moment ce vorbea despre faptul că făcusem ceva care-i încurcase planurile. Cum poate cineva să fie atât de făţiş machiavelic în prezenţa presupusei victime? Răspunsul veni imediat din adâncurile minţii: aşa acţionam noi. Nu trebuia să umblăm cu subtilităţi unul cu celălalt. Cu toate că aveam senzaţia că-i lipsea întrucâtva rafinamentul unui profesionist adevărat.

– Crezi că sunt prost, Flora? am întrebat-o. Crezi că am venit aici numai ca să te-aştept să mă dai pe mâinile lui Eric? Orice ţi s-ar fi întâmplat, ţi-a fost de folos.

– E-n regulă, nu sunt în echipa ta! Dar şi tu eşti în exil! Asta demonstrează că n-ai fost chiar atât de deştept!

Cuvintele ei mă afectară, deşi ştiam că n-avea dreptate.

– Al naibii să fiu dacă nu sunt! i-am zis.

Izbucni din nou în râs.

– Ştiam eu că asta o să te stârnească. E-n regulă, atunci mergi în Umbră dinadins. Eşti nebun!

Am ridicat din umeri.

– Ce vrei? mă întrebă. De fapt, de ce-ai venit aici?

– Eram curios să aflu de partea cui eşti. Asta-i tot. Nu mă poţi ţine aici dacă nu vreau eu să rămân. Nici măcar Eric n-ar putea face asta. Poate că, de fapt, nu vroiam decât să te vizitez. Poate că am devenit un sentimental, din pricina vârstei. În orice caz, acum am să rămân mai mult şi după aceea o să plec de-a binelea. Dacă nu te-ai fi grăbit să vezi ce poţi scoate de la mine, ai fi putut profita mult mai mult, doamnă. Mi-ai cerut să-mi amintesc de tine, dacă se va întâmpla un anumit lucru…

Îi luă câteva secunde pentru ceea ce credeam că va fi o implicare a ei.

Apoi spuse:

– Văd că vrei să-ncerci! Cu-adevărat ai de gând să încerci?

– Că bine zici, chiar c-am să-ncerc! – am spus ştiind că o voi face, indiferent despre ce-ar fi fost vorba – şi poţi să-l anunţi şi pe Eric dacă vrei, dar ţine minte că s-ar putea să reuşesc. Ţine minte că dacă reuşesc, s-ar putea să fie bine să fii prietenă cu mine.

Fireşte că aş fi vrut să ştiu despre ce naiba tot vorbeam, dar ciupisem destule date şi intuisem cât de importante erau, astfel că le puteam folosi cum trebuie, chiar fără să ştiu ce semnificaţie aveau. Dar păreau corecte, atât de corecte…

Brusc, mă sărută.

– N-o să-i spun. Serios, n-o să-i spun, Corwin! Cred c-o să reuşeşti. Cu Bleys o să fie mai greu, dar probabil că Gerard o să te-ajute, şi – poate şi Benedict. Iar Caine o să oscileze când o să vadă ce s-a-ntâmplat…

– Pot să mă descurc şi singur.

Flora se duse la bar, umplu două pahare cu vin şi-mi dădu unul mie.

– Pentru viitor, spuse.

– Voi bea mereu pentru asta!

Şi am băut.

Apoi îmi umplu numai mie paharul şi rămase cu ochii cercetători, aţintiţi asupra mea.

– Trebuiau să fie Eric, Bleys, sau tu, spuse. Voi sunteţi singurii îndrăzneţi sau cu mintea la cap. Dar tu ai dispărut din peisaj de-atâta vreme, încât am crezut că ai abandonat afacerea.

– Totdeauna există un „nu se ştie niciodată”!

Am sorbit din vin sperând în sinea mea ca femeia să tacă măcar un minut. Mi se părea că fusese puţin prea demonstrativă când încercase să accepte fiecare idee. Ceva nu-mi plăcea în povestea asta şi vroiam să mă gândesc în linişte.

– Câţi ani aveam?

Ştiam că întrebarea era o reacţie la cumplitul sentiment al distanţei şi îndepărtării pe care îl avusesem faţă de toate personajele înfăţişate pe cărţile de joc. Eram mai bătrân decât păream. (Treizeci, am socotit când m-am privit în oglindă – dar acum ştiam că era aşa din cauza Umbrelor care minţiseră în locul meu). Eram mult, mult mai bătrân şi trecuse destulă vreme de când îmi văzusem fraţii şi surorile, toţi împreună şi prietenoşi, unul lângă altul exact ca în cărţi, fără tensiuni, fără conflicte între ei.

Am auzit sunetul clopoţelului şi pe Carmella ducându-se să răspundă la uşă.

– Ar trebui să fie fratele Random, am spus ştiind că el era. E sub protecţia mea.

Flora făcu ochii mari, apoi zâmbi, ca şi cum ar fi apreciat lucrul inteligent pe care-l făcusem.

Nu făcusem nimic de acest fel, fireşte, dar îmi plăcea s-o las să creadă aşa.

Mă făcea să mă simt mai în siguranţă.

4

M-am simţit în siguranţă vreo trei minute.

Am ajuns la uşă odată cu Carmella. Am deschis eu în locul ei. În casă intră un tip abia ţinându-se pe picioare; închise imediat uşa în spatele lui şi trase zăvorul. Avea cearcăne sub ochii luminoşi; nu purta vesta deschisă şi ciorapii lungi. Era neras şi îmbrăcat într-un costum de lână cafenie. Pe braţ ducea un pardesiu de gabardină iar pantofii erau negri de antilopă. Dar era Random, da – acelaşi Random pe care-l văzusem pe carte – numai gura surâzătoare arătă obosită. Unghiile îi erau murdare.

– Corwin! exclamă el şi mă îmbrăţişă.

L-am strâns pe după umeri.

– Arăţi ca şi cum ţi-ar trebui ceva de băut! am zis.

– Da, da. Da… aprobă el.

L-am condus către bibliotecă.

Trei minute mai târziu, după ce se aşezase cu băutura într-o mână şi o ţigară în cealaltă, îmi spuse:

– Mă urmăresc. Vor fi în curând aici.

Flora scoase un mic ţipăt, pe care niciunul dintre noi nu-l luă în seamă.

– Cine? am întrebat.

– Oamenii de dincolo de Umbre – spuse. Nu ştiu cine sunt, sau cine i-a trimis. Sunt patru sau cinci, poate chiar şase. Erau în avion deasupra mea. Am folosit un jet. Au apărut pe la Denver. Am mişcat avionul de mai multe ori ca să scap, dar n-a ţinut – şi nu vroiam să mă depărtez prea mult de rută. M-am descotorosit de ei în Manhattan, dar e doar o chestiune de timp. Cred că ajung repede aici.

– Şi chiar nu bănuieşti cine i-a trimis?

Zâmbi o clipă.

– Ei bine, cred c-ar fi corect să ne limităm numai la familie. Poate Bleys, poate Julian, poate Caine. Poate chiar tu, ca să m-aduci aici. Sper totuşi că nu. Dar nu tu ai făcut-o, nu?

– Mă tem că nu, am răspuns. Cât de neînduplecaţi păreau?

Ridică din umeri.

– Dacă ar fi fost numai doi sau trei, aş fi încercat să-i surprind. Dar cu trupa aia întreagă, nu puteam!

Era un tip mic de statură, nu mai mult de un metru jumătate, iar ca greutate să zicem că avea vreo şaizeci de kilograme. Dar vorbea ca unul hotărât să ucidă. Eram sigur că fusese foarte serios când spusese că i-ar fi atacat cu mâinile goale pe cele două sau trei brute. Şi în acea clipă m-am gândit la propria mea condiţie fizică, pur şi simplu pentru că eram fratele lui. Mă simţeam destul de puternic. Ştiam că aş putea învinge pe oricine în luptă dreaptă, fără teamă. Cât de puternic eram în realitate?

Se auzi o bătaie la uşa din faţă.

În clipa următoare am înţeles că aveam să aflu care mi-era puterea.

– Ce facem? întrebă Flora.

Random izbucni în râs, îşi desfăcu cravata, o puse peste pardesiul de pe birou. Îşi scoase şi haina de la costum, apoi privi prin încăpere. Ochii îi căzură pe spadă şi, din doi paşi fu lângă ea, luând-o în mână. Am simţit greutatea „32”-ului în buzunarul vestei; am tras piedica.

– Eşti pregătit? întrebă Random. Este foarte posibil să reuşească să intre. Deci, vor intra. Când te-ai luptat ultima oară, surioară?

– E mult de atunci, răspunse ea.

– În cazul ăsta, ar fi mai bine să-ţi reaminteşti cât mai repede, pentru că nu mai e timp. Sunt programaţi, sunt sigur de asta. Numai că noi suntem trei iar ei cel puţin şase. De ce să stăm cu sufletul la gură?

– Nu ştim încă ce sunt! spuse ea.

Bătaia răsună iar.

– Asta contează?

– Tocmai, că nu contează, am spus. Să le dau drumul înăuntru?

Amândoi păliră uşor.

– N-ar fi mai bine să aşteptăm…

– Ar trebui să chem poliţia, am continuat.

Amândoi izbucniră într-un râs aproape isteric.

– Sau pe Eric, şi m-am uitat brusc la Flora.

Dar ea clătină din cap.

– Numai că nu mai avem timp. Avem Atu-ul, dar atunci când ar putea acţiona – dacă vrea să o facă – s-ar putea să fie prea târziu.

– Şi s-ar putea, totuşi, să fie acţiunea lui, nu? spuse Random.

– Mă îndoiesc foarte tare. Nu e stilul lui.

– E-adevărat, am răspuns doar de-al dracului, ca să creadă că ştiu despre ce e vorba.

Bătaia în uşă se repetă mult mai tare de data asta.

– Dar Carmella unde e? am întrebat pradă unui gând brusc.

Flora clătină din cap.

– Nu prea cred că o să răspundă ea la uşă.

– Dar nu ştii peste cine dai, strigă Random, şi ieşi brusc din cameră.

L-am urmat pe coridor până la intrare, exact la timp s-o oprim pe Carmella să deschidă uşa.

Am trimis-o înapoi la ea în cameră, cu instrucţiuni să se încuie pe dinăuntru, iar Random remarcă:

– Asta demonstrează cât de puternici sunt duşmanii. Cum stăm, Corwin?

Am dat din umeri.

– Dacă aş şti, ţi-aş spune. Pentru moment cel puţin, suntem în rahat amândoi. Feriţi-vă!

Şi am deschis uşa.

Primul încercă să mă dea la o parte, dar l-am împins înapoi.

Erau şase, atâta am putut observa.

– Ce vreţi? i-am întrebat.

N-am auzit niciun cuvânt, în schimb am văzut arme.

Am trântit uşa şi am tras zăvorul.

– Aşa care va să zică, au sosit. Dar de unde ştiu că nu e ceva pus la cale chiar de tine?

– Nu e, răspunse, deşi tare mi-aş fi dorit. Ăştia par fioroşi.

Trebuia să recunosc că aşa era. Tipii de la intrare erau de categorie grea şi aveau pălării trase mult pe frunte ca să le acopere ochii. Feţele le erau complet în umbră.

– Tare mi-aş dori să ştiu cum stăm, repetă Random.

Am simţit un ţiuit ascuţit în timpane. Am ştiut în aceeaşi clipă că Flora suflase în fluier. Când am auzit zgomotul unei ferestre sparte, undeva în dreapta mea, n-am fost surprins să aud un mârâit ameninţător şi câteva lătrături, de data asta în stânga.

– Şi-a chemat câinii, am spus, şase javre mârşave şi sălbatice care, în alte împrejurări, ar fi putut sări pe noi.

Random încuviinţă şi ne-am îndreptat amândoi în direcţia zgomotului.

Când am ajuns în sufragerie, doi tipi erau deja înăuntru, înarmaţi amândoi.

Am tras în primul şi m-am azvârlit la podea, trăgând în mişcare asupra celui de-al doilea. Random sări peste mine, fluturându-şi spada, şi am văzut capul celui de-al doilea părăsindu-i umerii.

În clipa următoare apăreau alţi doi pe fereastră. Mi-am golit pistolul asupra lor şi am auzit mârâiturile câinilor amestecate cu focuri de armă care nu mai erau ale mele.

Am văzut trei bărbaţi pe podea şi un număr egal de câini. M-am bucurat la gândul că ucisesem jumătate din agresori, iar când au năvălit şi ceilalţi pe fereastră, am mai omorât unul într-un mod care m-a surprins.

Brusc, fără să mă gândesc la ce fac, am luat un scaun foarte greu şi l-am azvârlit în partea cealaltă a camerei cam la nouă metri distanţă. Nimeri în spatele unuia dintre indivizi şi-i frânse coloana.

M-am repezit spre cei doi care mai rămăseseră, dar, înainte de a ajunge eu, Random îl şi străpunsese pe unul cu spada, lăsând câinii să termine treaba începută de el, şi se îndrepta deja spre ultimul.

Acesta fu doborât înainte de a apuca să acţioneze serios. Izbuti totuşi să ucidă un câine dar atâta a fost tot. Random îi frânse gâtlejul.

Am constatat că doi câini erau morţi, iar al treilea grav rănit. Random îl ucise pe cel vătămat cu o împunsătură de sabie, apoi ne-am îndreptat atenţia spre agresori.

Era ceva neobişnuit în înfăţişarea lor.

În aceeaşi clipă intră şi Flora şi împreună ne-am apucat să-i cercetăm.

În primul rând, aveau ochii injectaţi. Foarte, foarte injectaţi. În starea în care erau, să zicem că era un lucru normal…

Apoi, toţi aveau o articulaţie în plus la degetele mâinilor şi gheare ascuţite, încovoiate, pe dosul mâinilor.

Fălcile erau proeminente, şi, când am deschis una cu forţa, am numărat patruzeci şi patru de dinţi, mulţi dintre ei mai lungi decât dinţii umani şi părând a fi mult mai ascuţiţi. Carnea era cenuşie, tare şi lucioasă.

Fără îndoială că mai existau şi alte diferenţe, dar cele de până acum erau suficiente pentru a dovedi ceva.

Le-am luat armele, trei pistoale mici, plate.

– Au acţionat în numele Umbrelor, e clar, spuse Random, iar eu am încuviinţat. Şi eu am avut noroc. Mai mult ca sigur că nu se aşteptau să dea nas în nas cu întăririle pe care le-am avut – un frate războinic şi aproape jumătate de tonă de câini.

Se apropie de fereastra spartă şi privi afară; nu l-am oprit.

– Nimic, spuse după un timp. Sunt sigur că i-am ucis pe toţi – şi trase draperiile portocalii grele, apoi împinse în faţa lor câteva scaune cu spătarul înalt. Între timp, eu cotrobăiam prin buzunare.

N-am fost deloc surprins când n-am găsit nimic ce ne-ar fi putut ajuta să-i identificăm.

– Hai să ne întoarcem în bibliotecă să-mi termin băutura, mă rugă el şi o porni înainte.

Când ajunse acolo, înainte de a se aşeza, curăţă grijuliu spada şi o puse la loc în cui. În timpul ăsta, eu i-am adus Florei ceva de băut.

– Aşadar, oftă Random, s-ar părea că pentru un timp suntem în siguranţă, din moment ce-am scăpat toţi trei cu bine.

– Aşa s-ar părea, încuviinţă Flora.

– Doamne, n-am mâncat de ieri, se trezi Random deodată.

Flora se duse să-i spună Carmellei că acum putea să iasă liniştită din cameră, drept care putea să ne şi aducă mâncare multă în bibliotecă.

Imediat după plecarea Florei, Random se întoarse spre mine şi mă întrebă:

– Ascultă, ce e între voi?

– Să nu stai niciodată cu spatele la ea!

– E încă de partea lui Eric?

– Aşa s-ar zice.

– Atunci ce cauţi aici?

– Încercam să-l fac pe Eric să vină el însuşi după mine. Ştie că numai aşa mă poate prinde şi-aş fi vrut să văd cât de tare îşi doreşte acest lucru.

Random clătină din cap.

– Nu cred că are s-o facă. Nu merită osteneala. Atâta vreme cât tu eşti aici şi el acolo, de ce să se mai obosească să-şi scoată nasul afară? Deocamdată el e cel mai tare pe poziţie. Dacă-l vrei, va trebui să te duci tu după el.

– Tocmai am ajuns la aceeaşi concluzie.

Ochii îi luciră şi vechiul zâmbet îi reapăru. Îşi trecu o mână prin părul de culoarea paiului, fără să-şi ia ochii de la mine.

– Ai de gând s-o faci? întrebă.

– Poate.

– Nu mă lua pe mine cu „poate”, puişor. E scris că trebuie s-o faci. Aproape că mi-aş dori şi eu să vin, să ştii. Dintre toate, sexul îmi place cel mai mult, iar Eric cel mai puţin.

Mi-am aprins o ţigară şi am căzut pe gânduri.

– Ştiu la ce te gândeşti, spuse el. Câtă încredere pot avea în Random de data asta? E ticălos şi viclean, cum îl arată şi numele{5}, şi nu încape îndoială că o să mă trădeze dacă cineva îi oferă un târg mai bun. Corect?

Am încuviinţat dând din cap.

– Cu toate astea, frate Corwin, aminteşte-ţi că, deşi nu ţi-am făcut niciodată prea mult bine, nici vreun rău deosebit nu ţi-am făcut. Oh, câteva glume acolo, recunosc. Dar, una peste alta, se poate spune că noi doi ne-am înţeles cel mai bine dintre toţi membrii familiei – asta e, ne-am ferit fiecare din drumul celuilalt. Gândeşte-te la asta. Cred c-o aud pe Flora venind sau pe Carmella, aşa că hai să schimbăm subiectul… Dar repede! Nu cred că ai pe-aici vreun pachet cu cărţile de joc preferate ale familiei.

Am clătinat din cap.

Flora intră în încăpere şi spuse:

– Carmella o s-aducă imediat ceva de mâncare.

Am băut pentru asta şi Random, din spatele ei, îmi făcu cu ochiul.

A doua zi dimineaţă, cadavrele dispăruseră din sufragerie, pe covor nu era nicio pată, iar fereastra fusese reparată, Random explicându-mi că „se ocupase el de asta”. Am considerat că nu mai era nevoie să-i pun alte întrebări.

Am împrumutat Mercedesul Florei şi am plecat într-o plimbare. Aveam impresia că peisajul era schimbat în chip straniu. Nu puteam spune exact dacă lipsea ceva sau dacă era ceva nou, numai că lucrurile arătau parcă altfel. Şi când am încercat să înţeleg ce se întâmplă, m-a cuprins o asemenea durere de cap, încât am hotărât să renunţ pentru moment.

Eram la volan, cu Random lângă mine. La un moment dat i-am spus că mi-ar fi plăcut sa fiu iarăşi înapoi în Amber – numai ca să văd ce răspuns primeam.

– Tocmai mă întrebam, răspunse el, dacă ai ieşit pentru răzbunare, pur şi simplu, sau pentru ceva mai mult.

Îmi trimitea mingea înapoi, şi acum aştepta răspuns.

– Şi eu mă gândeam tot la asta, culmea, am zis, folosind o frază comună prin care încercam să-mi cântăresc şansele. Ştii, ar trebui să „încerc”.

Se întoarse spre mine (până atunci se uitase pe fereastră) şi spuse:

– Cred că toţi am avut ambiţia asta, sau cel puţin gândul ăsta – eu ştiu că l-am avut, deşi am ieşit din joc devreme – şi după felul în care văd eu situaţia, merită încercat. Ştiu c-o să mă-ntrebi dacă vreau să te ajut. Răspunsul este „da”. O s-o fac numai ca să-i încurc pe ceilalţi. După câteva clipe de tăcere mă întrebă: „Ce părere ai despre Flora? Ne-ar putea fi de vreun ajutor?”

– Mă-ndoiesc foarte mult. S-ar arunca numai dacă lucrurile ar fi sigure. Dar, ce poate fi sigur în clipa asta?

– Sau în oricare alta? făcu el.

– Sau în oricare alta, am repetat ca să creadă că ştiu ce răspuns aş fi primit.

Mi-era teamă să am încredere în el şi să-i mărturisesc starea memoriei mele. Mi-era teamă să-i spun adevărul, aşa că n-am făcut-o. Erau atât de multe lucruri pe care aş fi vrut să le aflu, dar n-aveam de la cine. Tot gândindu-mă la asta am condus o vreme în tăcere.

– Ei bine, când vrei să porneşti? am întrebat.

– Atunci când eşti pregătit.

Poftim, mingea în terenul meu, şi nu ştiam ce să fac cu ea.

– Ce-ai zice să pornim chiar acum? am spus.

Tăcu. Îşi aprinse o ţigară – ca să câştige timp, cred.

Am făcut acelaşi lucru.

– Bine, spuse într-un târziu. Când ai fost în Amber ultima oară?

– A trecut al dracului de mult timp, nici nu sunt sigur că-mi mai pot aminti drumul.

– E-n regulă, spuse, atunci va trebui să ne depărtăm înainte de a putea reveni. Câtă benzină ai?

– Rezervorul plin pe trei sferturi.

– Atunci, la următorul colţ ia-o la stânga şi-o să vedem ce se-ntâmplă.

L-am ascultat şi, pe măsură ce înaintam, trotuarele începură să scânteieze.

– La naiba! spuse. Sunt aproape douăzeci de ani de când am trecut pe aici. Îmi amintesc perfect ce trebuie făcut.

Am continuat drumul, iar eu nu pricepeam nimic din ce se întâmpla în jur. Cerul deveni întâi verzui, apoi se coloră în roz.

Mi-am muşcat limba ca să nu pun întrebări.

Am trecut pe sub un pod şi, când am ieşit pe partea cealaltă, cerul avea iarăşi o culoare normală, numai că pretutindeni erau mori de vânt, mari şi galbene.

– Nu-ţi fă probleme, spuse precipitat, ar putea fi şi mai rău!

Am remarcat că oamenii de pe stradă erau îmbrăcaţi mai degrabă straniu şi că şoseaua era din cărămidă.

– Ia-o la dreapta!

Aşa am făcut.

Nori purpurii acoperiră soarele şi curând începu să plouă. Fulgere brăzdau cerul, tunete bubuiau deasupra noastră. Ştergătoarele mergeau la maximum, fără prea mare efect însă. Am aprins luminile de poziţie şi-am mai încetinit.

Aş fi putut să jur că am trecut pe lângă un călăreţ care alerga în direcţia opusă; era îmbrăcat în gri, cu gulerul ridicat şi cu capul plecat, ca pentru a înfrunta ploaia.

Apoi norii se risipiră, iar noi ne-am trezit că mergeam de-a lungul unei faleze. Valurile imense se spărgeau cu forţă de ţărm şi pescăruşi gigantici zburau jos, la mică distanţă deasupra lor. Ploaia contenise, aşa că am stins luminile şi am oprit ştergătoarele. Acum drumul era din macadam, dar nu recunoşteam deloc locurile. În oglinda retrovizoare nu se zărea nici urmă din oraşul pe care tocmai îl părăsisem.

Am strâns zdravăn de volan când am trecut pe lângă o spânzurătoare, apărută ca din senin şi de care era atârnat un schelet bălăbănit de suflarea vântului.

Random fuma şi privea prin parbriz la drumul care, la un moment dat, se depărtă de faleză şi descrise o curbă în jurul unei coline. O câmpie fără copaci, cu iarbă înaltă, se întindea în dreapta noastră iar în stânga, un şir de dealuri. Cerul era acum albastru-închis dar strălucitor, ca apa dintr-un bazin adânc, limpede, adăpostit şi întunecos. Nu-mi aminteam să mai fi văzut vreodată un asemenea cer.

Random coborî geamul să arunce chiştocul şi o adiere îngheţată pătrunse înăuntru, răspândindu-se în interiorul maşinii; ridică repede geamul. Adierea avea un miros marin, sufocant şi pătrunzător.

– Toate drumurile duc la Amber, spuse el, ca şi cum ar fi fost o axiomă.

Atunci mi-am amintit ce spusese Flora cu o zi înainte. Nu vroiam să sune ca o speculaţie sau ca o informaţie de importanţă crucială, dar când mi-am dat seama ce implica relatarea ei, am înţeles că trebuie să-i spun, pentru sufletul meu ca şi pentru al lui.

– Ştii ceva, am început, când ai sunat ieri şi am răspuns eu la telefon, pentru că Flora era plecată, aveam o bănuială cum că ea încerca să ajungă la Amber, dar a găsit drumul blocat.

Auzind asta, Random izbucni în râs.

– Femeia asta are foarte puţină imaginaţie, replică el. Fireşte că drumul e blocat pe o vreme ca asta. Spre capăt, vom fi nevoiţi să mergem pe jos, sunt sigur, şi, fără îndoială, ne vor trebui toată puterea şi îndemânarea ca să reuşim – dacă vom reuşi. Ce credea ea, că o să se poată duce ca o prinţesă de onoare, călcând pe covoare de flori tot drumul? E o stricată şi proastă pe deasupra. De fapt, nici nu merită să trăiască, dar nu eu hotărăsc asta, deocamdată! La răspântie, ia-o la dreapta.

Ce se petrecea oare? Ştiam că, într-un fel, el era responsabil de schimbările exotice ale căror martor eram, dar nu puteam preciza cum proceda, unde vroia să ajungă. Ştiam că trebuie să-i aflu taina, dar nu puteam să-l întreb pur şi simplu, pentru că atunci ar fi aflat că nu ştiu. Atunci m-aş fi dat pe mâna lui.

Nu părea să facă mare lucru, în afară că fuma şi privea, dar când am ieşit dintr-un povârniş al drumului, am intrat într-un deşert albastru, iar soarele era acum roz deasupra noastră, pe cerul strălucitor. În oglinda retrovizoare, mile şi mile de deşert se întindeau înapoia noastră, cât cuprindeai cu privirea. Frumoasă scamatorie, n-aveam ce zice.

Şi în aceeaşi clipă, motorul începu să tuşească, să sfârâie, îşi reveni singur, apoi repetă figura.

Volanul îşi schimbă forma în mâinile mele. Deveni un semicerc; şi scaunul părea dat mult înapoi, maşina părea mai aproape de şosea, iar parbrizul mult mai înclinat.

N-am spus nimic totuşi, nici măcar atunci când ne izbi o furtună de nisip cu miros de levănţică.

Dar când dispăru, mi se tăie respiraţia: în faţa noastră, pe o lungime de jumătate de kilometru, un blestemat de şir de maşini bară în bară. Toate stăteau pe loc şi claxonau.

– Încetineşte, spuse Random. E primul obstacol.

Am încetinit şi un nou val de nisip năvăli peste noi.

Înainte să apuc să aprind luminile, furtuna dispăruse; şi am clipit din ochi de mai multe ori nevenindu-mi să cred.

Toate maşinile dispăruseră, iar claxoanele tăcuseră. Dar şoseaua strălucea acum, aşa cum făcuseră trotuarele mai înainte, şi l-am auzit pe Random blestemând în barbă pe cineva sau ceva.

– Nu mai am nicio îndoială că am luat-o exact pe drumul pe care vroia el, oricine ar fi construit asta, spuse, şi mă enervează că am făcut ceea ce s-aştepta – evident.

– Eric? am întrebat.

– Probabil. Ce crezi că-i mai bine? Să ne oprim şi să încercăm calea cea grea pentru un timp, sau să continuăm şi să vedem dacă mai sunt bariere?

– Hai să mergem mai departe, un timp. În definitiv, ăsta n-a fost decât primul obstacol.

– Bine, spuse şi adăugă: cine ştie cum o să fie al doilea?

Al doilea obstacol era un lucru – nu ştiu să-l descriu altfel. Era ceva care arăta ca un cuptor de topit, cu multe braţe, ghemuit în mijlocul drumului, întinzându-se după maşini pe care le ducea la un fel de gură şi le mânca.

Am pus frână.

– Ce se-ntâmplă? întrebă Random. Mergi înainte. Cum altfel crezi că putem trece?

– M-a şocat un pic, am spus şi Random mă privi ciudat, dintr-o parte.

Şi brusc o altă furtună de praf.

Spusesem ceva nepotrivit, mi-am dat seama.

Când praful dispăru, ne găseam iarăşi de-a lungul unei şosele pustii. Şi în depărtare se zăreau nişte turnuri.

– Cred că l-am păcălit, spuse Random, am combinat mai multe elemente într-unul singur şi am impresia că a ieşit ceva ce el n-a reuşit să anticipeze. La urma urmei, nimeni nu poate controla toate drumurile spre Amber.

– Corect, am spus sperând să compensez mişcarea greşită pentru care mă privise atât de ciudat.

M-am gândit la Random. Un tip mărunt, cu înfăţişare fragilă, care noaptea trecută ar fi putut muri la fel de uşor ca şi mine. Ce forţă avea el? Şi ce era toată povestea asta cu Umbrele? Ceva îmi spunea că, orice-ar fi fost aceste Umbre, ne mişcăm printre ele chiar şi în aceste clipe. Cum? Random deţinea secretul, numai el ştia ce făcea şi, din moment ce trupul îi părea liniştit, cu mâinile aşezate la vedere, mi-am zis că făcea ceva cu mintea.

Şi iarăşi, cum?

Ei bine, îl auzisem vorbind despre „adunare” şi „scădere”, ca şi cum universul în care se mişca era o mare ecuaţie.

Mi-am spus – cu o bruscă certitudine – că, într-un fel, aduna şi scădea elemente la şi din această lume vizibilă nouă, în scopul de a ne apropia cât mai mult de acel loc ciudat, Amber, pe care încerca să-l descifreze.

Era ceva pe care şi eu ştiusem cândva să-l fac. Şi cheia rezolvării, am înţeles deodată, era să-ţi aminteşti de Amber.

Numai că eu nu puteam.

Drumul coti pe neaşteptate, deşertul se sfârşi, dând locul unor câmpii cu iarbă înaltă, albastră, ascuţită. După un timp, terenul deveni ceva mai deluros, iar la picioarele celui de-al treilea deal, asfaltul se termină iar noi am intrat pe un drum îngust şi prăfuit. Era foarte bătătorit şi-şi croia calea printre dealuri mai înalte, pe care începeau să apară mici arbuşti şi tufişuri cu ciulini ascuţiţi ca o baionetă.

După vreo jumătate de oră, dealurile dispărură şi drumul continuă printr-o pădure cu arbori mari, cu frunze în formă de diamant, frunze de toamnă portocalii şi purpurii.

Începu să cadă o ploaie uşoară; de jur-împrejur numai umbre.

Aburi palizi se ridicau din grămezile de frunze ude.

Undeva în dreapta, am auzit un urlet.

Volanul îşi schimbă forma încă de trei ori, ultima dintre ele fiind un octogon de lemn. Maşina era mai înaltă acum şi, nu se ştie cum, căpătase o ornamentaţie de lemn în forma unui flamingo. M-am abţinut să comentez toate astea, acomodându-mă însă cu noile poziţii ale scaunului şi cu noile cerinţe de manevrare pe care le impunea automobilul; între timp, Random aruncă totuşi o privire scurtă spre volan, chiar în clipa în care se auzi un alt urlet. Clătină din cap şi deodată copacii deveniră mult mai înalţi, împodobiţi cu viţă-de-vie şi cu ceva ca o mantie albastră de muşchi spaniol{6}, iar maşina era din nou aproape normală. Am privit indicatorul de benzină şi am văzut că mai aveam jumătate de rezervor.

– Câştigăm teren, remarcă fratele meu, iar eu am confirmat.

Drumul se lăţi brusc şi se acoperi cu beton. Canale pe ambele părţi, pline de ape mâloase. Frunze, crenguţe mici şi pene colorate alunecau pe suprafaţa ei.

M-am simţit deodată agitat şi puţin ameţit, dar…

– Respiră lent şi adânc, spuse Random, înainte de a-mi da seama ce se-ntâmplă. O luăm pe o scurtătură şi atmosfera şi gravitaţia vor fi puţin altfel pentru un timp. Cred că am fost destul de norocoşi până aici şi vreau să profităm cât putem – să ajungem cât mai aproape şi cât mai repede cu putinţă.

– Bună idee, am zis.

– Poate da, poate nu, răspunse el, dar cred că jocul meri… Atenţie!

Urcam un deal, când din faţă apăru un camion care venea mugind spre noi. Era pe contrasens. Am tras spre stânga, încercând să-l evit dar făcu şi el acelaşi lucru. Exact în ultima clipă a trebuit să părăsesc de tot drumul şi să o iau pe pantă la vale spre buza canalului, ca să pot evita ciocnirea.

În dreapta mea, camionul scrâşni din frâne. Am încercat să revin pe drum, dar ne împotmolisem în solul moale.

Apoi am auzit o portieră trântindu-se şi l-am văzut pe şofer coborând pe partea dreaptă a cabinei – ceea ce însemna că, probabil, el mergea pe sensul bun la urma urmei şi noi pe contrasens. Eram convins că nicăieri în Statele Unite traficul nu se desfăşura conform tipicului britanic, dar nu mai începea nicio îndoială că, de data asta, părăsisem, demult Pământul pe care-l ştiam eu.

Camionul era o cisternă. Pe o parte scria „ZUNOCO” cu litere mari, roşii – sângerii, iar dedesubt motto-ul „Nui acupirem lumia” (Noi suntem pretutindeni). Am coborât şi eu am ocolit maşina şi m-am apropiat ca să-mi cer scuze, dar şoferul tăbărî asupra mea cu înjurături. Era la fel de înalt ca mine, rotund ca un butoi de bere; într-o mână ţinea un cric.

– Ascultă, doar ţi-am cerut scuze, i-am zis. Ce-ai vrea să fac? Nimeni n-a păţit nimic şi n-a fost nicio stricăciune.

– N-ar trebui să dea drumu’ pe şosele unor şoferi blestemaţi ca tine! urlă el. Eşti un labagiu periculos!

Random coborî şi el şi veni spre noi.

– Domnule, mai bine ai spăla putina! zise întărindu-şi spusele cu pistolul pe care-l avea în mână.

– Lasă aia deoparte! am încercat să-l domolesc, dar el trase piedica şi ţinti.

Tipul se întoarse şi o luă la fugă, cu ochii măriţi de spaimă şi cu gura căscată.

Random ridică pistolul, ţinti atent în spatele tipului, dar m-am repezit şi i-am dat peste mână chiar în clipa în care apăsase pe trăgaci.

Glontele ciupi asfaltul şi ricoşă undeva departe.

Random se întoarse spre mine şi faţa îi era aproape albă.

– Nenorocitule! Glontele ar fi putut nimeri cisterna!

– La fel de bine îl putea nimeri pe tipul în care ai ţintit!

– Şi cui dracu-i pasă? N-o să mai trecem niciodată pe aici, cel puţin o generaţie. Nenorocitul ăsta a îndrăznit să insulte un Prinţ din Amber! M-am gândit la ONOAREA TA.

– Pot să am grijă şi singur de onoare mea, i-am răspuns, şi, deodată, ceva neîndurător şi puternic mă cuprinse şi m-am trezit răspunzând: pentru că EU trebuia să-l ucid, nu tu, aşa am hotărât – şi m-am lăsat copleşit de un val de furie.

Lăsă capul în jos, în timp ce uşa cabinei se trânti şi camionul porni pe drum la vale.

– Iartă-mă, frate, spuse. N-am vrut să te supăr. Dar m-am simţit jignit să aud pe cineva vorbindu-ţi în halul ăsta. Ştiu c-ar fi trebuit să aştept să rezolvi tu treaba cum crezi de cuviinţă, sau măcar să mă fi sfătuit cu tine.

– Bine, lasă, mai bine să încercăm să revenim pe drum şi s-o luăm din loc, dacă mai putem.

Roţile maşinii erau scufundate până în dreptul capacelor şi, în timp ce eu mă uitam la ele încercând să găsesc cea mai bună soluţie, numai ce-l aud pe Random că strigă:

– O.K., am prins bara din faţă. Apucă maşina şi s-o cărăm înapoi pe şosea – şi ar fi bine s-o plasăm pe culoarul din stânga.

Nu glumea.

Spusese ceva despre o gravitaţie mai mică, numai că eu NU simţeam asta. Ştiam că sunt puternic, dar aveam îndoielile mele că sunt în stare să ridic partea din spate a unui Mercedes.

Dar, pe de altă parte, trebuia să încerc, din moment ce el mă aştepta să mă opintesc, şi nu puteam da vina pe golurile mele din memorie ca să dau bir cu fugiţii!

Aşa încât mi-am înfipt bine picioarele în pământ, m-am ghemuit, mi-am încleştat mâinile şi am început să-mi îndrept genunchii. Cu un zgomot de ventuză, roţile se eliberară din pământul cleios. Ţineam spatele maşinii cam la vreo şaizeci de centimetri deasupra pământului! Era grea – la dracu’, era grea! – dar reuşisem!

Cu fiecare pas pe care-l făceam mă afundam vreo cincisprezece centimetri în pământ. Dar o căram!

Şi Random făcea acelaşi lucru pe partea lui.

Am pus-o la loc pe şosea cu o uşoară contracţie a suspensiilor. Apoi mi-am scos pantofii, i-am golit de noroi, i-am curăţat cu un şomoiog de iarbă, mi-am stors ciorapii, mi-am periat manşetele pantalonilor, mi-am aruncat ciorapii şi pantofii pe scaunul din spate şi am urcat la volan desculţ.

Random ţopăi înăuntru pe locul din dreapta.

– Ascultă, vreau să-mi cer încă o dată scuze…

– Stai liniştit, i-am zis. S-a terminat, a trecut.

– Da, dar nu vreau să ai ceva împotriva mea.

– N-o să am. Pe viitor stăpâneşte-ţi însă impetuozitatea, mai ales dacă presupune omucideri în prezenţa mea.

– Promit.

– Atunci, hai s-o luăm din loc.

Ceea ce şi am şi făcut. Am trecut printr-un canion stâncos, apoi printr-un oraş care părea construit în întregime din sticlă, sau o substanţă asemănătoare, cu clădiri înalte, prelungi şi cu aspect fragil, cu oameni prin care treceau razele soarelui roz, scoţând la iveală organele lor interne şi resturile ultimelor prânzuri.

Ne-am uitat când am trecut pe lângă ei. Erau adunaţi pe la colţurile străzilor, dar niciunul nu încerca să ne oprească sau să ne treacă prin faţă.

– Cei care se cred Charles Fort{7} pe-aici or să povestească întâmplarea asta ani de zile de-acum încolo, spuse fratele meu.

Eram convins de asta.

Apoi drumul dispăru şi ne-am trezit că mergeam de-a lungul a ceea ce părea a fi o foaie nesfârşită de silicon. După un timp, foaia se îngustă şi luă forma unui drum, şi, după încă un timp, în dreapta şi-n stânga apărură mlaştini, joase, brune şi împuţite. Şi am văzut ceea ce aş fi jurat că e un Diplodocus şi care înălţă capul şi se holbă la noi. Apoi, o formă enormă cu aripi de liliac trecu pe deasupra. Cerul era acum bleu-regal, iar soarele, auriu-roşcat.

– Avem mai puţin de un sfert de rezervor, am ţinut să-i atrag atenţia.

– Bine, opreşte maşina!

Am oprit-o şi-am aşteptat.

Mult timp – poate vreo şase minute – tăcu, apoi:

– Dă-i drumul mai departe!

După vreo trei mile am ajuns la o baricadă de buşteni şi am încercat s-o ocolesc. O poartă apăru într-o parte şi Random spuse iarăşi:

– Opreşte şi claxonează!

L-am ascultat şi, după un timp, poarta de lemn scârţâi din enormele balamale de fier şi se deschise înspre înăuntru.

– Intră, spuse. Nu-i niciun pericol.

Am intrat şi, undeva în stânga, erau trei pompe „Esso” cu extremitatea sferică, iar clădirea cea mică din spatele lor era la fel cu cele pe care le văzusem de nenumărate ori înainte, în împrejurări mult mai normale. Am oprit dinaintea unei pompe şi am aşteptat.

Tipul care ieşi din clădire avea aproximativ un metru cincizeci, cu o talie cât un butoi, nasul ca o căpşună, iar în şolduri măsura aproape un metru.

– Cu ce vă pot fi de folos? întrebă. Plinul?

Am încuviinţat.

– Regular, am spus.

– Trăgeţi-o puţin mai în faţă, ceru el.

L-am ascultat apoi m-am întors către Random:

– Banii mei sunt valabili aici?

– Uită-te la ei, îmi spuse ceea ce am şi făcut.

Portofelul era burduşit cu bancnote portocalii şi galbene, cu cifre romane în colţuri, urmate de literele „D.R.”.

Rânji când văzu cum cercetam hârtia.

– După cum vezi, m-am îngrijit de toate, spuse.

– Excelent. Că mi-am amintit, mi-e foame!

Am privit în jur şi am văzut o reclamă uriaşă din care privea în jos spre noi un domn care vindea Pui Fript Kentucky{8} nu-ştim-pe-unde-în-altă-parte.

Nas-de-Căpşună vărsă puţină benzină pe jos, agăţă furtunul, se apropie şi spuse:

– Opt Drachae Regum!

Am găsit o bancnotă portocalie cu un V. D. R. pe ea, şi încă trei cu I. D. R., şi i le-am dat.

– ’ţumesc, spuse el şi le îndesă în buzunar. Să verific uleiul şi apa?

– Da.

Mai turnă puţină apă, îmi spuse că nivelul uleiului era în regulă şi şterse parbrizul cu o zdreanţă murdară. Apoi ne făcu un semn cu mâna şi se întoarse în baracă.

Am condus până la Kenny Roi’s şi ne-am luat o cutie plină de Pui Kentucky şi o alta plină de bere slabă, sărată la gust.

Apoi ne-am spălat la toaletă, am claxonat la poartă şi am aşteptat până când a venit un tip, cu o halebardă atârnând pe şoldul drept, şi ne-a deschis.

Şi am ajuns din nou pe drum.

Un tiranozaur sări în faţa noastră, ezită o clipă, apoi îşi văzu de ale lui undeva în stânga.

Pe deasupra trecură trei pterodactili.

– Nu-mi face nicio plăcere să părăsesc cerul din Amber, spuse Random, şi am mormăit aprobator deşi habar n-aveam la ce se referea. Mi-e teamă, totuşi, să încerc brusc, continuă el. Am putea fi sfâşiaţi în bucăţi.

– Aşa e, am încuviinţat.

– Dar, pe de altă parte, nu-mi place locul ăsta.

Am dat din cap şi ne-am continuat drumul, până când câmpia de silicon se sfârşi, iar în jurul nostru nu se mai afla decât piatră goală.

– Ce-ai de gând să faci acum? am îndrăznit eu.

– Acum, când am obţinut cerul, o să încerc terenul.

Şi pe măsură ce mergeam mai departe, câmpia de piatră se transformă în stânci şi între ele, pământ gol, negru. După un timp, era tot mai mult pământ şi din ce în ce mai puţine stânci. În sfârşit am văzut smocuri de iarbă. Mai întâi puţină iarbă ici şi colo. Dar un verde foarte, foarte deschis, care nu semăna cu ceea ce văzusem pe Pământ.

Curând iarba se îndesi şi mai mult.

După un timp apărură copaci, presăraţi la întâmplare de-a lungul drumului.

Apoi, o pădure.

Şi ce pădure!

Niciodată nu văzusem asemenea copaci – puternici şi maiestuoşi, cu frunziş verde-închis, bogat, cu uşoare nuanţe de auriu. Dominau, se avântau spre cer. Erau pini enormi, stejari, arţari şi mulţi alţii pe care nu-i deosebeam.

Am coborât puţin geamul şi am simţit briza cu o mireasmă fantastic de plăcută ce adia printre ei. Am hotărât să-l deschid de tot şi să-l las aşa, şi să inspir adânc, adânc.

– Pădurea din Arden, spuse bărbatul care era fratele meu, şi ştiam că are dreptate şi simţeam că îl iubesc şi-l invidiez în acelaşi timp pentru înţelepciunea lui, pentru ştiinţa lui.

– Frate, i-am spus, te descurci de minune. Mai bine decât m-aş fi aşteptat. Îţi mulţumesc.

Asta păru să-l ia prin surprindere. Ca şi cum nicio rudă nu-i adresase vreodată înainte un cuvânt bun.

– Îmi dau toată silinţa şi o s-o fac până la capăt, promit. Priveşte! Avem cerul, şi-avem şi pădurea! E-aproape prea frumos ca să fie adevărat! Am trecut de jumătatea drumului şi nu ne-a deranjat nimic în mod special. Cred că suntem foarte norocoşi. Îmi dai o Regenţă?

– Da, am spus, neştiind ce înseamnă asta dar dorind să fiu de acord, dacă-mi stătea în puteri.

Dădu din cap şi apoi spuse:

– Eşti un tip de treabă!

Iar el un mic ucigaş, care, mi-aminteam acum, fusese întotdeauna un fel de rebel. Părinţii noştri încercaseră să-l tempereze, dar nu reuşiseră niciodată. Şi, în timp ce mă gândeam la acestea, mi-am dat seama că noi doi aveam părinţi comuni, ceea ce nu puteam spune despre mine şi Eric, sau Flora, sau Caine sau Bleys şi Fiona. Şi probabil la fel era şi în cazul celorlalţi, dar numai de aceştia îmi aminteam, şi de ei eram sigur.

Înaintam pe o şosea dură, prăfoasă, printr-o catedrală de arbori enormi. Părea un drum fără sfârşit. Mă simţeam în siguranţă aici. Din când în când zăream un cerb, surprindeam o vulpe traversând sau stând lângă drum. Din loc în loc, drumul era presărat cu urme de copite.

Lumina soarelui era uneori filtrată printre frunze, înfăţişându-se ca nişte corzi aurii şi subţiri ale unui instrument muzical hindus. Adierea era umedă şi parcă vorbea de fiinţe vii. Mi se părea că ştiu locul ăsta, că parcursesem adesea drumul ăsta în trecut. Trecusem prin Pădurea din Arden călare, mă plimbasem prin ea, vânasem, zăcusem pe spate sub aceste crengi enorme, cu braţele sub cap, privind în sus. Mă căţărasem printre ramurile acestor uriaşi şi privisem în jos, spre o lume verde, în continuă schimbare.

– Îmi place locul ăsta, am spus, realizând doar pe jumătate că am spus-o cu voce tare, iar Random răspunse:

– Întotdeauna ţi-a plăcut – şi parcă era o uşoară urmă de amuzament în vocea lui.

Nu eram foarte sigur.

Apoi, undeva, departe, am auzit un sunet care ştiam că e al unui corn de vânătoare.

– Condu mai repede, spuse deodată Random. Pare a fi cornul lui Julian.

L-am ascultat.

Cornul sună iarăşi, mai aproape.

– Blestemaţii lui de câini or să sfâşie în bucăţi maşina asta, iar şoimul lui se va hrăni cu ochii noştri! spuse. Nu-mi place să-l întâlnesc când e atât de bine pregătit. Orice-ar vâna, sunt sigur c-ar renunţa bucuros numai ca să-i poată hăitui pe doi dintre fraţii lui.

– „Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”, e filosofia mea în aceste zile, am spus.

Random chicoti.

– Ce noţiune ciudată. Pariez că n-o să dureze mai mult de cinci minute!

Apoi cornul răsună iar, şi mai aproape.

– La dracu’! înjură Random.

Vitezometrul arăta 120 kilometri pe oră, cu cifre ciudate, runice, şi mi-era teamă să gonesc mai repede pe şoseaua aia.

Şi cornul sună iarăşi, mult mai aproape acum, trei note lungi, şi undeva în stânga puteam auzi mârâitul câinilor.

– Ne aflăm acum foarte aproape de Pământul cel adevărat, deşi încă departe de Amber, îmi explică fratele meu. N-ar avea rost s-o luăm printre Umbrele adiacente, pentru că dacă într-adevăr pe noi ne urmăreşte, se va ţine după noi. Sau se va ţine Umbra lui.

– Şi-atunci ce facem?

– Accelerează şi să sperăm că nu pe noi ne urmăreşte!

Şi cornul sună încă o dată, de data asta aproape lângă noi.

– Ce dracu’ călăreşte, o locomotivă? am întrebat.

– Cred că-l călăreşte pe puternicul Morgenstern, cel mai rapid cal pe care l-a creat vreodată!

Am lăsat cuvântul „creat” să mi se rostogolească prin minte un timp, întrebându-mă şi minunându-mă de înţelesul lui. Da, e adevărat, am auzit o voce interioară. El îl crease pe Morgenstern din Umbre, topind în fiară forţa şi viteza unui uragan şi cea a unui berbec de atac.

Mi-am amintit că animalul acela mă îngrozea pe vremuri şi dintr-odată l-am văzut.

Morgenstern era cu şase braţe mai înalt decât oricare alt cal ce existase vreodată, ochii aveau culoarea întunecată a unui dog Weimaraner, pielea cenuşie, iar copitele arătau ca oţelul lustruit.

Alerga iute ca vântul, lăsându-ne mult în urmă, iar Julian era aplecat în şa – Julian, cel din cărţile de joc, cu păr lung, negru şi ochi albastru-deschis, îmbrăcat în armura albă.

Julian ne zâmbi şi făcu semn cu mâna, iar Morgenstern înălţă capul şi coama lui superbă flutură în vânt ca un steag. Picioarele erau ca o negură.

Mi-am amintit că, odată, Julian dăduse hainele mele vechi unui tip şi asta îl tulburase pe animal, într-atât încât încercase să mă calce în picioare la o vânătoare, când am descălecat să jupoi un iepure în faţa lui.

Am ridicat geamul, ca să nu simtă după miros că sunt înăuntru. Dar Julian mă zărise, şi ştiam ce însemna asta. Pe lângă el alergau Câinii Furtunii, cu trupurile lor tari, tari şi cu dinţii lor ca de oţel. Şi ei se trăgeau din Umbre. Pentru că niciun câine normal n-ar fi putut alerga aşa. Dar ştiam tot atât de bine că noţiunea de „normal” nu se putea aplica nimănui în acest loc.

Julian ne făcu semn să ne oprim, eu m-am uitat spre Random şi acesta a încuviinţat.

– Dacă nu ne oprim, ne face una cu pământul, îmi şopti.

Aşa că am frânat, am încetinit, am oprit.

Morgenstern se cabră, lovi aerul cu copitele, izbi pământul cu toate cele patru potcoave şi îşi sfârşi galopul. Câinii se învârteau în cerc, cu limbile atârnând şi balele curgând. Calul era acoperit cu o peliculă lucioasă, care ştiam că e transpiraţie.

Am coborât geamul.

– Ce surpriză! spuse Julian în felul lui domol, aproape împiedicat, de a vorbi; şi roti în aer o secure imensă, neagră şi verde, pe care apoi o puse pe şoldul stâng.

– Da, nu-i aşa? i-am răspuns. Cum o mai duci?

– Oh, extraordinar, spuse, ca de obicei. Dar tu şi fratele Random?

– Sunt în formă bună, am spus şi Random încuviinţă nerăbdându-i inima să nu adauge:

– Credeam că te dedai altor sporturi pe o vreme ca asta.

Julian înclină capul şi-l privi chiondorâş prin parbriz.

– Îmi place să măcelăresc fiarele, spuse, şi mă gândesc adesea la rudele mele.

Un fior rece îmi trecu pe şira spinării.

– Am fost deranjat din vânătoarea mea de zgomotul motorului maşinii voastre, continuă. Mărturisesc că nu m-aşteptam să vă găsesc pe voi doi înăuntru. Presupun că nu călătoriţi doar de plăcere, ci aveţi o destinaţie precisă în minte, cum ar fi Amber. Corect?

– Corect, am încuviinţat. Aş putea să te-ntreb de ce te afli aici, în loc să fii acolo?

– Eric m-a trimis sa supraveghez drumul ăsta.

Mâna mi se opri pe unul din pistoalele pe care le aveam la centură. Mă îndoiam, totuşi, că un glonte i-ar fi putut străpunge armura. M-am gândit să-l împuşc pe Morgenstern.

– Ei bine, fraţilor, spuse zâmbind, bine aţi revenit şi vă urez o călătorie sprâncenată. Fără îndoială, vă voi revedea cât de curând în Amber. Vă urez o după-amiază plăcută!

Astea fiind zise, se întoarse şi se îndreptă către pădure.

– Hai să plecăm dracului de-aici! spuse Random. Probabil plănuieşte o ambuscadă sau o Urmărire!

Şi-şi scoase un pistol din centură şi-l puse în poală.

Am condus normal, fără să mă grăbesc.

După vreo cinci minute, când tocmai începusem să răsuflu ceva mai uşurat, am auzit cornul. Am apăsat acceleraţia la maximum, ştiind că oricum o să ne ajungă din urmă, însă cu gândul să câştig cât mai mult timp şi cât mai multă distanţă între noi. Am derapat la curbe şi am urcat dealuri, printre văi. La un moment dat, aproape am lovit un cerb, dar am reuşit să-l ocolesc fără să pierd direcţia sau să încetinesc.

Cornul se auzea acum mai aproape, iar Random mormăia obscenităţi.

Aveam senzaţia că mai aveam cale lungă până în pădure, ceea ce nu avea darul să mă liniştească.

Am dat peste o porţiune mai lungă în linie dreaptă, unde am apăsat pedala până la refuz, timp de aproape un minut. Sunetele cornului lui Julian părură în acele clipe mai îndepărtate. Dar apoi am intrat pe o porţiune unde drumul era prost şi sinuos şi a trebuit să încetinesc. Cornul se apropie de noi.

După câteva minute, l-am văzut pe Julian în oglinda retrovizoare, tunând şi fulgerând, mâncând pământul, cu haita în jurul lui, lătrând şi curgându-le balele.

Random lăsă geamul jos, şi, după o clipă se aplecă în afară şi deschise focul.

– Blestemată armură! spuse. Sunt sigur că l-am nimerit de două ori şi nu s-a întâmplat nimic.

– Urăsc ideea de a ucide animale, am spus, dar trage în cal!

– Am făcut-o deja, de mai multe ori, zise aruncând pistolul descărcat pe podea şi scoţându-l pe celălalt, şi ori sunt un ţintaş mai prost decât credeam, ori e-adevărat ce se spune: că-ţi trebuie un glonte de argint ca să-l ucizi pe Morgenstem.

Doborî şase câini cu gloanţele care-i mai rămăseseră, dar mai erau cel puţin două duzini.

I-am dat unul din pistoalele mele şi astfel mai ucise încă cinci fiare.

– Am păstrat ultimul glonte, spuse, pentru capul lui Julian, dacă se apropie suficient de mult!

Erau cam la vreo cincisprezece metri în spate şi se apropiau vijelios, aşa încât am apăsat frânele. Câţiva câini nu s-au putut opri la timp, dar Julian dispăru brusc şi o umbră întunecată trecu pe deasupra noastră.

Morgenstem păşise peste automobil! Apoi se roti şi, când cal şi călăreţ se întoarseră să ne înfrunte, am apăsat la fel de brusc acceleraţia şi maşina ţâşni înainte.

Cu un salt magnific, Morgenstern se dădu la o parte din calea noastră. În oglinda retrovizoare am văzut doi câini evitând bara de protecţie şi reluând urmărirea. Câţiva zăceau pe drum, şi vreo cinsprezece-şaisprezece renunţaseră.

– Frumos lucrat, spuse Random, dar ai noroc că nu le plac cauciucurile. Probabil n-au mai vânat maşini înainte.

I-am dat şi celălalt pistol şi i-am spus:

– Mai omoară nişte câini.

Trase fără grabă şi cu o precizie perfectă, ucigând şase.

Dar Julian era acum lângă maşină, cu o sabie în mâna dreaptă.

Am claxonat, sperând să-l sperii pe Morgenstern, dar n-a ţinut. Am virat spre ei, dar calul sări deoparte. Random se ghemuise pe locul său şi ţintea pe deasupra mea, cu mâna dreaptă ţinând pistolul rezemat pe antebraţul stâng.

– Nu trage încă. Am să încerc să-l iau eu.

– Eşti nebun, făcu în timp ce frânam.

Lăsă totuşi arma jos.

De îndată ce maşina se opri, am deschis portiera şi am sărit afară – în picioarele goale! La dracu’!

M-am eschivat pe sub sabia lui Julian, l-am prins de braţ şi l-am azvârlit din şa. În cădere mă izbi în cap cu pumnul stâng înmănuşat în fier, de-am văzut stele verzi şi am simţit o durere cumplită.

Julian zăcea acolo unde căzuse, ameţit, iar de jur-împrejurul meu câinii lui mă muşcau; Random îi lovea furios. Am înşfăcat sabia lui Julian de unde căzuse şi i-am pus vârful în dreptul gâtului.

– Potoleşte-i! am strigat. Sau te ţintuiesc de pământ!

Urlă câteva comenzi câinilor şi aceştia se retraseră. Random îl ţinea pe Morgenstern de frâu, luptându-se cu el.

– Şi-acum, dragă frate, ce-ai de zis? l-am întrebat.

Avea în ochi o sclipire albastră, rece, iar chipul era golit de orice expresie.

– Dacă vrei să mă ucizi, fă-o acum! spuse.

– Toate la timpul lor, i-am răspuns, bucurându-mă cumva la vederea prafului de pe armura lui impecabilă. Între timp, cât valorează viaţa ta pentru tine?

– E tot ce am, fireşte.

Am păşit înapoi.

– Ridică-te şi urcă pe bancheta din spate, i-am spus.

Mă ascultă, iar eu am avut grijă să-i iau daga de la brâu înainte de a închide portiera. Random îşi reluă locul, ţinând pistolul cu ultimul glonte aţintit spre capul lui Julian.

– De ce să nu-l omorâm chiar acum? întrebă Random.

– Cred că ne poate fi de folos. Sunt multe pe care vreau să le aflu. Şi mai avem încă un drum lung de parcurs.

Am pornit. Câinii încă ne dădeau roată. Morgenstern începu să galopeze în spatele maşinii.

– Mă tem că nu valorez prea mult ca prizonier, remarcă Julian. Chiar dacă o să mă torturaţi, nu pot să vă spun decât ce ştiu, şi asta nu reprezintă mare lucru.

– Începe atunci cu ce ştii, am spus.

– Se pare că Eric are cea mai puternică poziţie, fiind chiar acolo, în Amber, unde totul a scăpat de sub control. Cel puţin aşa am văzut eu lucrurile, şi atunci i-am oferit sprijinul meu. Dacă ar fi fost vorba despre vreunul din voi, probabil c-aş fi făcut acelaşi lucru. Eric m-a însărcinat să stau de pază în Arden, căci pe aici e una dintre căile principale de acces. Gerard controlează drumurile pe mare în sud, iar Caine apele din nord.

– Şi Benedict? întrebă Random.

– Nu ştiu. N-am auzit nimic despre el. S-ar putea să fie cu Bleys. Ar putea fi undeva în Umbră şi s-ar putea ca nici măcar să nu fi auzit de ce se întâmplă. S-ar putea să fi şi murit. De ani de zile nu mai am nicio veste de la el.

– Câţi oameni aveţi în Arden? întrebă Random.

– Peste o mie. Unii vă observă, probabil, chiar în clipa asta.

– Şi dacă vor să te aibă în viaţă, să se mărginească numai la asta, avertiză Random.

– Fără îndoială, ai dreptate! Trebuie să recunosc. Corwin a făcut un lucru deştept luându-mă prizonier, în loc să mă ucidă. Aşa poate chiar o să reuşiţi să străbateţi pădurea.

– Spui asta numai pentru că vrei să trăieşti, se prinse Random.

– Fireşte că vreau să trăiesc. Îmi daţi voie?

– De ce?

– Drept recompensă pentru informaţiile pe care vi le-am dat.

Random râse.

– Ne-ai spus foarte puţin şi sunt sigur că putem smulge mult mai mult de la tine. Vedem noi, numai să reuşim să ne oprim. Ce zici, Corwin?

– O să vedem. Unde-i Fiona?

– Undeva în sud, cred, răspunse Julian.

– Ce ştii despre Deirdre?

– Nimic.

– Llewella?

– În Rebma.

– O.K., am zis, cred că mi-ai spus tot ce ştii.

– Tot.

Am continuat să înaintăm în tăcere şi, în sfârşit, pădurea începu să se rărească. Îl pierdusem de mult pe Morgenstern, cu toate că uneori îl mai zăream pe şoimul lui Julian dându-ne târcoale.

Drumul o cotea în sus şi ne îndreptam către o trecătoare între doi munţi purpurii. Rezervorul de benzină arăta puţin peste un sfert din plin. Peste încă o oră treceam printre nişte stânci înalte.

– Asta ar fi un loc bun pentru o blocare a drumului, spuse Random.

– Se prea poate. Ce zici, Julian?

Oftă.

– Da, recunoscu el, o să daţi peste aşa ceva foarte curând. Ştiţi cum să treceţi!

Ştiam. Când am ajuns la poartă şi paznicul, îmbrăcat în piele verde şi maro şi cu spada scoasă din teacă, înaintă spre noi, am arătat prada aflată pe bancheta din spate.

– Te-ai prins? l-am întrebat.

Bineînţeles că s-a prins şi în aceeaşi clipă ne recunoscu şi pe noi.

Se grăbi să ridice poarta şi ne salută când am trecut pe lângă el.

Mai erau încă două porţi până să traversăm trecătoarea – dar, la un moment dat, am observat că ne-am rătăcit. Eram acum la mai multe mii de picioare înălţime, am oprit maşina pe o porţiune de drum care şerpuia pe peretele unei prăpăstii. În dreapta noastră nu era nimic altceva decât un lung drum până jos.

– Dă-te jos, am zis. O să mergi puţin la plimbare.

Julian păli.

– N-o să mă târăsc în faţa voastră, n-o să vă cerşesc viaţa!

Şi coborî.

– La naiba, am zis, n-am mai văzut un târâş ca lumea de săptămâni de zile! Buun… du-te acolo pe margine. Puţin mai aproape, te rog.

Random ţinea în continuare pistolul aţintit spre capul lui Julian.

– Ceva mai înainte spuneai că probabil, ai fi sprijinit pe oricine ar fi ocupat poziţia lui Eric.

– E-adevărat.

– Uită-te-n jos!

Se uită. Era un drum lung.

– O.K., am spus, să ţii minte asta, dacă lucrurile vor lua o întorsătură neaşteptată. Şi să mai ţii minte cine ţi-a dăruit viaţa, când altul ţi-ar fi retezat-o! Hai, Random. Hai să plecăm naibii de aici.

L-am lăsat acolo; gâfâia. Sprâncenele îi erau încruntate.

Am ajuns în vârf; rezervorul era aproape gol. Am oprit motorul şi am început lungul drum de coborâre.

– Mă gândeam, spuse Random, că n-ai pierdut nimic din vechea ta şiretenie. Eu, personal, l-aş fi ucis, probabil, pentru ce a încercat să facă. Dar cred că ai făcut exact ce trebuia. Cred că ne va sprijini, dacă reuşim să ajungem până la Eric. Între timp, fireşte, îi va povesti lui Eric cele întâmplate.

– Fireşte.

– Şi tu ai mai multe motive să-i vrei moartea decât oricare dintre noi.

Am zâmbit.

– Patimile personale nu fac casă bună cu politica, cu deciziile legale, sau cu afacerile.

Random aprinse două ţigări şi-mi dădu una mie.

Privind în jos printre norii de fum, am dat cu ochii de marea aceea. Dincolo de albastrul adânc, aproape ca un cer noptatic, cu soarele auriu reflectat în ea, marea era atât de bogată – densă ca o pictură, deasă ca ţesătura unui veşmânt bleu-royal, aproape purpuriu – încât mă tulbura când o priveam. M-am trezit vorbind într-o limbă pe care habar n-aveam c-o ştiu.

Recitam Balada Celor Ce Traversează Apa, iar Random mă ascultă până la sfârşit şi mă-ntrebă:

– S-a spus adesea că tu ai compus-o. E-adevărat?

– A trecut atâta vreme, încât nici nu mai ţin minte.

Pe măsură ce costişa o lua tot mai mult spre stânga, iar noi coboram de-a lungul ei, îndreptându-ne către o vale împădurită, marea ni se înfăţişa privirilor pe o porţiune din ce în ce mai mare.

– Farul din Carba, spuse Random, arătând spre un enorm turn cenuşiu care se ridica dintre ape, departe în mare. Aproape uitasem de el.

– Şi eu, am răspuns. E un sentiment straniu întoarcerea, şi zicând acestea mi-am dat seama că nu mai vorbeam engleza, ci limba numită Tharu.

După aproape o jumătate de oră am ajuns la poale. Am continuat să merg cu motorul oprit cât mai mult posibil; după care am învârtit din nou cheia în contact. La zgomotul acestuia, un stol de păsări negre ţâşni în văzduh din arbuştii aflaţi în stânga. Ceva cenuşiu, cu înfăţişare de lup, ţâşni din întuneric şi sări înspre hăţişul din apropiere; cerbul pe care-l pândise, invizibil până atunci, făcu un salt rapid. Ne aflam într-o vale luxuriantă, deşi nu atât de deasă sau atât de masiv împădurită ca Pădurea din Arden, care cobora lent, dar hotărât, către marea din depărtare.

Deasupra noastră, şi mai ales în stânga, se înălţau munţii. Cu cât pătrundeam mai adânc în vale, cu atât zăream mai bine goliciunea şi dimensiunile stâncii masive, faţă de pantele mai mici pe lângă care trecuserăm. Munţii continuau să înainteze spre mare, lărgindu-se şi îmbrăcându-se cu o mantie schimbătoare, cu nuanţe de verde, mov, purpuriu, auriu şi indigo. Dinspre vale, partea îndreptată spre mare ne era invizibilă, dar din spatele munţilor, cel mai înalt pisc străpungea vălul estompat al norilor fantomatici, şi, din când în când, soarele auriu îl îmbrăca într-o mantie de foc. După calculele noastre, eram cam la vreo cincizeci şi trei de kilometri de ţarcul luminos, iar indicatorul de benzină era aproape de zero. Ştiam că piscul ultim este destinaţia noastră, şi o dorinţă puternică începu să mă copleşească. Random privea şi el în aceeaşi direcţie.

– Încă e acolo, am remarcat.

– Aproape uitasem, spuse Random.

Când am schimbat vitezele, am observat că pantalonii căpătaseră o strălucire pe care n-o aveau înainte. Se şi îngustaseră considerabil spre glezne, iar manşetele dispăruseră. Abia apoi am observat cămaşa.

Arăta mai mult ca o vestă, neagră, împodobită cu argintiu; şi centura se lăţise mult faţă de cum era înainte.

La o privire mai atentă, am băgat de seamă o panglică argintie pe cusătura laterală a pantalonilor.

– Găsesc că sunt foarte bine îmbrăcat, am remarcat, ca să văd cum reacţionează Random.

Chicoti; asta m-a făcut să mă uit la el şi să văd că brusc şi la fel de inexplicabil, era îmbrăcat în pantaloni maro vărgaţi cu roşu şi o cămaşă portocalie cu maro. O beretă maro cu bordură galbenă se odihnea pe banchetă lângă el.

– Chiar mă întrebam când o să observi, spuse. Cum te simţi?

– Destul de bine. Suntem aproape fără combustibil, să ştii.

– Prea târziu să mai putem face mare lucru. Acum ne aflăm în lumea reală, şi ar fi un efort cumplit să ne jucăm cu Umbrele. Unde mai pui că n-ar trece neobservat. Mi-e teamă că va trebui s-o luăm pe jos când o să se termine benzina.

Se termină cinci kilometri mai încolo. Am tras cu motorul oprit spre marginea drumului. De-acum, soarele era înspre apus, iar umbrele erau, într-adevăr, mult alungite.

Am întins mâna spre bancheta din spate, unde pantofii mei se transformaseră în cizme negre, şi ceva zăngăni sub degetele mele dibuitoare.

Am tras afară o sabie de argint, nu prea grea, şi o teacă. Teaca se potrivea perfect la centură. Mai era şi o mantie neagră, cu o cataramă de forma unui trandafir de argint.

– Credeai că le-ai pierdut pentru totdeauna? întrebă Random.

– Aproape că da, am spus.

Am ieşit din maşină şi am început să mergem pe jos. Seara era răcoroasă, cu miresme proaspete.

Spre est apăruseră stelele, iar soarele se îndrepta spre culcuşul său.

Ne târam picioarele de-a lungul drumului, când Random spuse:

– Nu prea-mi place toată treaba asta!

– Adică?

– Prea au mers uşor toate până aici, îmi spuse. Nu-mi place. Am parcurs toată Pădurea din Arden doar cu un singur obstacol. E-adevărat, Julian a avut grijă de noi acolo – dar, ştiu eu?!… Ne-am descurcat atât de bine, încât aproape bănuiesc că ni s-a îngăduit s-o facem.

– Şi mie mi-a trecut asta prin minte, am minţit. Crezi că prevesteşte ceva rău?

– Mă tem că am căzut într-o capcană.

Am mers câteva minute în tăcere.

– O ambuscadă? am întrebat după o vreme. Pădurea asta pare ciudat de liniştită.

– Ştiu eu? Nu-mi dau seama.

Am mai străbătut vreo trei kilometri şi soarele dispăru. Noaptea era neagră şi smălţuită cu stele strălucitoare.

– Ăsta nu e un drum pe care să meargă doi ca noi, spuse Random.

– Adevărat.

– Şi totuşi, mi-e frică să nu apară armăsarii.

– Şi mie la fel.

– Ce părere ai despre situaţie?

– Moarte şi rahat. Am senzaţia c-or să sară pe noi curând.

– Crezi c-ar trebui să părăsim şoseaua?

– Chiar mă gândisem la asta, am minţit iar, şi nu văd niciun motiv să nu mergem pe lângă ea un timp.

Aşa am şi făcut.

Am trecut printre copaci, peste formele întunecate ale stâncilor şi tufişurilor. Şi luna răsări încet, mare, de argint, luminând noaptea.

– Mă apasă sentimentul că n-o să reuşim, îmi spuse Random.

– Ce motive ai să crezi asta?

– Multe.

– De ce?

– Prea am ajuns departe şi repede. Nu-mi place, nu-mi place deloc. Acum ne aflăm în lumea reală, e prea târziu să ne întoarcem. Nu ne putem juca cu Umbrele, ci trebuie să ne bazăm pe spadele noastră.

Avea şi el una scurtă, strălucitoare.

– Şi totuşi, continuă el, am senzaţia că e dorinţa lui Eric ca noi să fi ajuns până aici. Nu prea mai putem face mare lucru acum, dar din moment ce suntem aici, mi-aş dori să trebuiască să ne batem pentru fiecare centimetru de drum.

Am mai parcurs încă un kilometru jumătate şi ne-am oprit să fumăm câte o ţigară, având grijă să ascundem mugurii de jar.

– E o noapte frumoasă, le-am spus lui Random şi brizei răcoroase.

– Aşa zic şi eu… Ce-a fost asta?

Un foşnet uşor al arbuştilor puţin înapoia noastră.

– Vreun animal, poate.

Avea deja spada în mână.

Am aşteptat mai multe minute, dar n-am mai auzit nimic.

Îşi vârî spada la loc în teacă şi pornirăm din nou la drum. Nu mai răsună niciun zgomot în spatele nostru, dar, după un timp, am auzit ceva venind din faţă.

Random dădu din cap când l-am privit, şi am început să ne mişcăm cu mai multă precauţie.

O lucire uşoară, ca a unui foc de tabără, undeva, departe, la mare distanţă.

Nu mai distingeam zgomote, dar ridicatul lui din umeri însemna că mi-a înţeles gestul atunci când am luat-o în direcţia pădurii, spre dreapta.

Ne-a trebuit aproape o oră să ajungem la tabără. Erau patru bărbaţi aşezaţi în jurul focului şi alţi doi care dormeau mai încolo, în întuneric. De un stâlp era legată o fată; nu-i vedeam faţa, era cu spatele la noi, dar mi-am simţit inima tresăltând când i-am privit silueta.

– Ar putea fi…? am şoptit.

– Da, răspunse el, cred că da.

În clipa aceea ea întoarse capul şi am ştiut că ghicisem.

– Deirdre!

– Mă întreb ce-o fi făcut nenorocita? spuse Random. Judecând după figurile ăstora, aş îndrăzni să spun că o duc înapoi în Amber.

Am observat că purtau negru, roşu şi argintiu, şi mi-am amintit, din Atu-urile cărţilor de joc sau din altă parte, că acestea erau culorile lui Eric.

– Dacă Eric o vrea, n-o s-o aibă, am mârâit printre dinţi.

– Niciodată n-am ţinut prea mult la Deirdre, mărturisi Random, dar ştiu că tu ţii, aşa că… şi scoase sabia din teacă.

Am făcut la fel.

– Fii gata! i-am spus, lăsându-mă pe vine.

Şi ne-am năpustit asupra lor.

Nu ne-a luat mai mult de două minute.

Ochii ei ne priveau de pe chipul acela transformat într-o mască deformată de lumina flăcărilor. Ţipa şi râdea şi ne striga numele, cu o voce puternică şi înfricoşată. I-am tăiat legăturile şi-am ajutat-o să se ridice în picioare.

– Salutări, surioară. Ni te alături pe drumul către Amber?

– Nu, spuse ea. Vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa, dar vreau s-o şi păstrez. De ce mergeţi în Amber, ca şi cum n-aţi şti?!

– E un tron care trebuie cucerit, spuse Random, iar lucrul acesta era o noutate pentru mine şi asta ne interesa.

– Dacă aţi fi deştepţi, aţi sta deoparte şi aţi trăi mai mult, spuse ea.

Şi Doamne! cât de drăguţă era, deşi arăta puţin obosită şi murdară.

Am luat-o în braţe, pentru că asta simţeam nevoia să fac, şi am îmbrăţişat-o. Random găsi un burduf de vin şi am băut toţi.

– Eric este singurul prinţ în Amber, spuse Deirdre, iar trupele îi sunt loiale.

– Nu mi-e frică de Eric, am răspuns, deşi eram conştient cât de nesigur eram de cele afirmate.

– N-o să te lase niciodată în Amber, spuse ea. Şi eu am fost prizonieră, până am reuşit să scap pe un drum tăinuit, acum două zile. Credeam c-o să pot merge prin Umbre şi să aştept acolo să se rezolve totul, numai că nu e uşor să încep asta atât de aproape de locul real. Drept care trupele lui m-au găsit azi dimineaţă. Acum tocmai mă duceau înapoi. Cred că m-ar fi ucis, odată ajunşi acolo – deşi nu sunt sigură. În orice caz, aş fi rămas o marionetă în oraş. Cred că Eric e nebun – dar, repet, nu sunt sigură.

– Şi Bleys? întrebă Random.

– Mai dă câte un semn din Umbre, şi Eric e foarte stânjenit. Dar, până acum n-a atacat niciodată cu forţa lui reală, şi asta îl nelinişteşte pe Eric, iar hotărârea Coroanei şi a Sceptrului rămâne incertă, deşi până la urmă tot numai de Eric depinde.

– Înţeleg. A vorbit vreodată despre noi?

– Despre tine, nu, Random. Dar despre Corwin, da. Încă se teme de întoarcerea lui Corwin în Amber. Există o oarecare siguranţă pe următorii şapte-opt kilometri, să zicem, dar după asta fiecare centimetru al drumului e presărat cu pericole. Fiecare copac şi piatră sunt o posibilă capcană sau o ambuscadă. Din cauza lui Bleys şi din cauza lui Corwin. A vrut să ajungi măcar până aici, unde nu te mai poţi folosi de Umbre şi nici nu mai poţi scăpa uşor de sub puterea lui. E absolut imposibil pentru oricare din voi să intraţi în Amber fără să cădeţi în vreuna din capcanele lui.

– Şi, totuşi, tu ai scăpat.

– Asta a fost altceva. Eu am încercat să IES, nu să intru. Poate că pe mine nu m-a păzit cu atâta grijă cum ar fi făcut-o cu voi, din cauză că sunt femeie şi nu am ambiţii. Drept e că n-am reuşit, după cum vedeţi.

– Ai reuşit acum, surioară, am spus, câtă vreme spada mea e gata să sară oricând în apărarea ta.

Şi ea mă sărută pe frunte şi-mi strânse mâna.

Niciodată nu m-am priceput la vorbe mari.

– Sunt sigur c-am fost urmăriţi, spuse Random, ceea ce ne făcu să ne topim toţi trei în întuneric cât ai clipi.

Am stat nemişcaţi lângă un tufiş, privind cu atenţie în urma noastră.

După un timp, şoaptele noastre indicau că trebuia să iau o decizie. Întrebarea era cât se poate de simplă: Şi acum ce facem?

Situaţia era mult prea serioasă, şi eu nu mai puteam răspunde în doi peri. Ştiam că nu pot avea încredere în ei, nici chiar în draga de Deirdre, dar dacă trebuia să discut cu cineva, Random cel puţin era în aceeaşi oală cu mine, cufundat până-n gât, iar Deirdre era preferata mea.

– Dragi rude, le-am spus, trebuie să vă fac o mărturisire.

Nici n-am rostit bine aceste cuvinte că mâna lui Random era deja pe mânerul spadei. Cam asta era încrederea pe care o aveam unul în altul. Îi şi auzeam gândul: „Corwin m-a adus aici ca să mă trădeze”, aşa-şi spunea în minte.

– Dacă m-ai adus aici ca să mă vinzi, îşi rosti gândul, n-o să mă duci decât mort!

– Glumeşti? am pufnit. Am nevoie de ajutorul tău, nu-ţi vreau capul. N-am de spus decât atât: nu ştiu ce dracu’ se-ntâmplă. Am mai ghicit eu câte ceva, dar nu ştiu unde dracu’ ne aflăm, nu ştiu ce înseamnă Amber, nu ştiu ce face Eric, cine e Eric, nu ştiu de ce stăm ghemuiţi aici în tufe, ascunzându-ne de trupele lui, şi, de fapt, nici nu ştiu cine sunt eu cu-adevărat!

Urmă o tăcere cumplită, lungă, după care Random şopti:

– Ce vrei să spui?

– Da, chiar, se încruntă şi Deirdre.

– Vreau să spun că am încercat să te păcălesc, Random. Nu ţi s-a părut straniu că în toată călătoria asta n-am făcut altceva decât să conduc maşina?

– Tu erai şeful, şi mi-am închipuit că aveai un plan clar. Ai făcut câteva lucruri foarte deştepte pe drum. Ştiu că tu eşti Corwin.

– Ăsta-i un lucru pe care l-am aflat şi eu de-abia acum două zile, am zis. Ştiu că eu sunt cel căruia voi îi spuneţi Corwin, dar cu puţin timp în urmă am avut un accident. Am fost rănit – o să vă arăt cicatricile când o să avem mai multă lumină – şi sufăr de amnezie. Nu înţeleg nimic din toată discuţia asta despre Umbre. Nici măcar nu-mi amintesc prea multe despre Amber. Nu-mi amintesc decât de rudele mele, şi de faptul că nu pot avea prea mare încredere în ele. Asta-i povestea mea. Ce părere aveţi?

– Isuse! exclamă Random. Da, acum înţeleg! Înţeleg toate micile amănunte care m-au nedumerit în timpul drumului… Dar pe Flora cum ai reuşit s-o păcăleşti atât de bine?

– Am avut baftă, şi o şiretenie subconştientă, cred. Nu! Nu e asta! A fost proastă. Acum am chiar nevoie de voi, de-adevăratelea.

– Crezi că putem reuşi în Umbre? se întoarse Deirdre, către Random.

– Da, răspunse acesta, dar nu asta-mi doresc. Mi-ar plăcea să-l văd pe Corwin în Amber şi mi-ar plăcea să văd capul lui Eric într-un ţăruş. Îmi doresc să avem şansa să vedem lucrurile astea, aşa încât n-o să mă întorc la Umbre. Voi puteţi să vă întoarceţi, dacă vreţi. Amândoi credeţi că şovăi şi că vă arunc cu praf în ochi. Acum aveţi ocazia să vă convingeţi. Vreau să merg până la capăt!

– Mulţumesc, frate! am zis.

– Nebuni sub clar de lună, mormăi Deirdre.

– Ai fi putut fi încă legată de un stâlp, spuse Random, şi ea tăcu mâlc.

Am mai rămas acolo încă un timp, când deodată trei bărbaţi intrară în tabără şi cercetară locul. Doi dintre ei îngenuncheară şi adulmecară pământul, după care priviră în direcţia noastră.

– Baraj! şopti Random, când cei trei se îndreptară spre noi.

Am văzut ce se petrece, deşi erau ascunşi de umbră. Se lăsaseră în patru labe şi lumina lunii se juca cu hainele lor.

Apoi apărură cei şase ochi strălucitori ai urmăritorilor noştri.

Am străpuns primul lup cu spada mea de argint şi-am auzit un urlet omenesc. Random îl decapită pe unul cu o singură lovitură, şi, spre uimirea mea, am văzut-o pe Deirdre că îl ridică pe al treilea în aer şi-i zdrobeşte coloana de genunchi, mişcare ce produse un zgomot sec, de obiect spart.

– Repede, sabia ta! spuse Random, şi am străpuns întâi victima lui, apoi pe a ei, şi în tot vălmăşagul se auziră şi alte strigăte.

– Mai bine s-o luăm repede din loc! se agită Random. Pe aici!

Şi ne-am luat după el.

– Unde mergem? întrebă Deirdre, după aproape o oră de furişare printre arbuşti.

– Spre mare, răspunse Random.

– De ce?

– Acolo e memoria lui Corwin.

– Unde? Cum?

– Rebma, fireşte.

– Or să vă omoare acolo şi or să v-arunce la peşti.

– N-o să merg chiar până acolo. Va trebui să ajungi tu la ţărm şi să vorbeşti cu sora surorii tale.

– Vrei să spui că trebuie să-şi ia din nou Modelul?

– Da.

– E riscant.

– Ştiu… Ascultă, Corwin, spuse, te-ai purtat foarte frumos cu mine deunăzi: Dacă, prin cine ştie ce întâmplare, nu eşti cu adevărat Corwin, eşti un om mort. Totuşi, tu trebuie să fii. Nu se poate să fii altcineva. După felul în care ai acţionat, chiar şi fără memorie. Nu, uite, pun pariu pe viaţa ta. Încearcă-ţi norocul şi încearcă lucrul numit Modelul. Sorţi de izbândă există, îţi vei recăpăta memoria. Intri în joc?

– Să zicem, am spus, dar ce e Modelul?

– Rebma este cetatea-fantomă, îmi explică el. Este reflectarea lui Amber în adâncul mării. În ea, tot ce există în Amber este reprodus întocmai ca într-o oglindă. Oamenii lui Llewella trăiesc acolo, aşa cum o fac şi în Amber. Mă urăsc pentru câteva mici păcate din trecut, aşa încât nu mă pot aventura acolo cu tine, dar dacă le vorbeşti cinstit şi poate faci o aluzie la misiunea ta, cred că te vor lăsa să iei Modelul din Returul, care, din moment ce este reflectarea elementului real din Amber, ar trebui să aibă acelaşi efect. Şi anume, îi conferă unui fiu al tatălui nostru puterea de a merge printre Umbre.

– Şi cum îmi va fi de folos această putere?

– Te va face să ştii ce eşti.

– Atunci accept.

– Bravo. În cazul ăsta, o să ne îndreptăm spre sud. Ne va lua câteva zile să ajungem la scară… Mergi cu el, Deirdre?

– Voi merge cu fratele meu Corwin.

Ştiam c-o să spună asta, şi m-am bucurat… Mi-era teamă, dar m-am bucurat.

Am mers toată noaptea. Am evitat trei întâlniri cu trupe înarmate, iar dimineaţa am dormit într-o grotă.

5

Am petrecut două seri, croindu-ne drum către nisipurile roz şi negre ale mării celei mari. De-abia în dimineaţa celei de-a treia zile am ajuns la plajă, după ce cu o seară înainte, am evitat cu succes o întâlnire. Eram nerăbdători să ieşim la loc deschis, căci ştiam exact unde trebuia să ajungem. Faiella-bionin, Scara spre Rebma, şi într-acolo urma să ne îndreptăm cât mai repede cu putinţă.

Răsăritul arunca miliarde de săgeţi strălucitoare în spuma umflată a apelor, şi ochii ne erau orbiţi de dansul lor, încât nu puteam zări nimic dincolo de suprafaţă. Două zile ne hrănisem numai cu fructe şi apă şi-mi era îngrozitor de foame, dar am uitat de asta când am văzut plaja largă, vărgată ca un tigru, cu ridicăturile neaşteptate de coral, portocaliu, roz şi roşu, cu îngrămădirile abrupte de scoici, lemne şi pietricele lucioase; şi marea la doi paşi: ridicându-se şi căzând, împroşcând uşor cu stropi de spumă, toată aurie şi albastră şi purpurie, răspândind briza ca un cântec al vieţii, ca o binecuvântare sub cerurile violete ale zorilor.

Muntele care înfrunta zorii, Kolvir, care ţinuse mereu în braţe Amberul aşa cum o mamă îşi ţine pruncul în braţe, se găsea probabil la douăzeci de mile în stânga noastră, spre nord, şi soarele îl acoperea cu aur, făcând din curcubeu o mantie deasupra oraşului. Random privi spre el şi scrâşni din dinţi, apoi întoarse privirea. Poate şi eu am făcut la fel.

Deirdre îmi atinse mâna, făcu un semn din cap şi începu să meargă spre nord, paralel cu ţărmul. Random şi cu mine o urmam îndeaproape. Se părea că zărise ea vreun marcaj al teritoriului.

Am înaintat aproape o jumătate de kilometru, când pământul păru a se scutura uşor.

– Lovituri de copită! şopti Random.

– Priviţi! spuse Deirdre, cu capul dat pe spate şi arătând în sus.

I-am urmărit direcţia privirii.

Deasupra se rotea un şoim.

– Cât de departe e? am întrebat.

– Grămada aia de stânci, spuse ea.

Am zărit un morman la vreo sută de metri, poate, aproape opt picioare înălţime, alcătuită din pietre cenuşii, cam de mărimea unui cap, tocite de vânt, nisip şi apă, şi semănând cu un trunchi de piramidă.

Copitele se auziră mai tare, şi apoi şi sunetele unui corn, dar nu al lui Julian.

– S-o luăm la fugă! strigă Random, şi l-am ascultat.

După vreo douăzeci şi cinci de paşi, şoimul coborî. Se repezi la Random, dar acesta îşi scosese spada şi acum o roti deasupra capului. Atunci şoimul se îndreptă spre Deirdre. Mi-am smuls spada din teacă şi-am încercat să-l lovesc. Câteva pene zburară. Se înălţă şi atacă iarăşi, şi de data asta spada mea lovi ceva tare – şi am avut senzaţia că şoimul s-a prăbuşit, dar n-aş putea spune cu siguranţă asta, pentru că nu puteam să mă opresc şi să privesc înapoi.

Zgomotul copitelor era acum destul de aproape, puternic, iar sunetele cornului se auzeau la o aruncătură de băţ. Am ajuns la stânci şi Deirdre le ocoli îndreptându-se direct spre mare.

Nu mă puteam contrazice cu cineva care părea să ştie ce face. Am urmat-o şi, cu coada ochiului, i-am zărit pe călăreţi.

Erau încă destul de departe de noi, dar goneau de-a lungul ţărmului, cu câinii lătrând şi cornii sunând, iar Random şi cu mine am alergat după sora noastră cât ne-au ţinut picioarele şi ne-am croit drum în valuri.

Eram în apă până la mijloc, când l-am auzit pe Random:

– Şi dacă stăm pe loc, şi dacă înaintăm, tot moarte înseamnă.

– Dacă stăm pe loc, moartea e iminentă, am spus, dar dacă înaintăm, poate putem negocia. Hai!

Am pornit înainte. Ne aflam pe un fel de suprafaţă stâncoasă care cobora în mare. Habar n-aveam cum vom respira când ne vom fi scufundat, dar Deirdre părea că nu se sinchiseşte şi am încercat şi eu să nu mă mai gândesc la asta, dar n-am reuşit. Când apa ne cuprinse capetele, eram foarte îngrijorat. Deirdre mergea drept înainte totuşi, coborând, şi-am urmat-o, şi după noi venea Random.

La fiecare câţiva paşi era un mic hop. Coboram o scară enormă, despre care ştiam că se numeşte Faiella-bionin.

Încă un pas şi apa urma să-mi treacă peste cap, dar Deirdre deja intrase sub apă.

Aşa încât am inspirat adânc şi m-am scufundat.

Simţeam alte trepte şi am început să le cobor. Mă întrebam cum se făcea că trupul meu nu plutea, căci continuam să rămân drept şi fiecare treaptă mă purta în jos ca şi cum m-aş fi aflat pe o scară normală, cu toate că mişcările erau cumva încetinite. Mă întrebam ce-o să fac atunci când n-o să-mi mai pot ţine respiraţia.

În jurul capului lui Random şi al lui Deirdre erau băşicuţe. Am încercat să văd ce fac ei, dar n-am reuşit. Piepturile lor păreau a se ridica şi a coborî ca şi când ar fi respirat normal.

Când ne aflam cam la vreo zece picioare sub suprafaţa mării, Random, care mergea în stânga mea, mă privi şi începu să vorbească. Era ca şi cum aş fi avut urechea lipită de cada unei băi şi cuvintele lui veneau ca zgomotul cuiva care bătea în ea din afară. Cu toate astea, le distingeam clar:

– Nu cred c-or să-i convingă pe câini să ne urmărească, poate doar caii or s-o facă.

– Cum reuşeşti să respiri? am încercat să spun, şi mi-am auzit propriile cuvinte undeva, la distanţă.

– Nu te teme, se grăbi el să mă liniştească. Dacă încă îţi mai ţii respiraţia, expiră şi nu-ţi tace griji. Poţi respira liniştit câtă vreme nu te aventurezi dincolo de scară.

– Cum e posibil aşa ceva? am întrebat.

– Dacă o să reuşim, o să afli, spuse şi vocea lui suna clară, deşi trecea prin verdele rece al apei.

Acum eram cam la vreo douăzeci de picioare sub nivelul apei şi am expirat o cantitate mică de aer încercând să inspir măcar pentru o secundă.

Nu se întâmplă nimic îngrijorător, aşa încât am continuat să respir normal. Au apărut ceva mai multe băşicuţe, dar, în afară de asta, n-am simţit nimic neplăcut în cursul trecerii.

Presiunea nu dădea niciun semn de creştere pe parcursul următoarelor zece picioare, şi zăream scara pe care ne deplasam, ca printr-o ceaţă verzuie. Ducea în jos, tot mai în jos. Drept. Direct. Iar de undeva de sub noi se întrezărea un fel de lumină.

– Dacă reuşim să trecem pe sub arcadă, suntem în siguranţă, îmi explică sora mea.

– Tu vei fi în siguranţă, o corectă Random, şi m-am întrebat ce făcuse de era dispreţuit în locul numit Rebma.

– Dacă ei călăresc cai care n-au mai făcut călătoria înainte, atunci vor fi siliţi să ne urmărească pe jos, spuse Random. În cazul ăsta, vom reuşi!

– Aşa încât nu trebuie să ne mai urmărească – dacă despre asta-i vorba, completă Deirdre.

Am început să grăbim pasul.

Când ne aflam cam la vreo cincizeci de picioare sub nivelul mării, apele deveniră mai întunecate şi mai reci, dar strălucirea dinainte şi de sub noi creştea şi, după alţi zece paşi, am reuşit să localizez sursa: în dreapta se ridica un stâlp. În capăt avea ca un fel de glob strălucitor. Aproximativ cincisprezece paşi mai jos, un alt stâlp se ivea din stânga. Apoi un altul la dreapta, şi aşa mai departe.

Când am ajuns în apropiere, apele deveniseră mai calde şi scara însăşi se vedea mai limpede: era albă, pătată ici-colo cu roz şi verde, părând a fi marmură, dar nu era alunecoasă, în ciuda apei. Avea cam cincizeci de picioare lăţime, cu câte o balustradă lată din aceeaşi substanţă de fiecare parte.

Pe măsură ce înaintam, o sumedenie de peşti înotau pe lângă noi. Am privit peste umăr înapoi, dar nu se zărea nimeni care să ne urmărească.

Se luminase şi mai mult. Când ne-am apropiat de prima sursă de lumină, am observat că în capătul stâlpului nu era un glob. Probabil mintea mea făcuse această asociaţie, încercând să găsească ceva cât de cât raţional în tot ce se întâmpla. Se dovedi a fi o flacără, de aproape şaizeci de centimetri înălţime, care dansa acolo ca o torţă imensă. Am decis să întreb despre ea mai târziu, economisindu-mi – dacă mi se permitea expresia – respiraţia pentru coborârea rapidă pe care o făceam.

După ce am intrat în strada de lumină şi am trecut pe lângă alte şase torţe, Random ne anunţă:

– Vin după noi.

Şi am privit iarăşi înapoi şi am văzut câteva siluete îndepărtate care coborau pe acelaşi drum, patru dintre ele călare. Ciudat sentiment să râzi sub apă şi să te auzi râzând.

– Lasă-i, am spus şi am atins mânerul spadei, acum, când am ajuns atât de departe, simt că m-a cuprins o forţă nebănuită!

Ne-am grăbit totuşi, iar jos, în dreapta şi în stânga noastră, apa devenise neagră ca cerneala. Numai scara era luminată, în fuga noastră nebună pe ea, iar în depărtare am zărit ceea ce părea a fi o arcadă solidă.

Deirdre sărea treptele două câte două. Simţeam o trepidaţie datorată bătăii ritmate a potcoavelor cailor din urma noastră.

Banda celor înarmaţi – umplea scara dintr-o balustradă în alta – era undeva departe, înapoi şi deasupra noastră. Dar cei patru călăreţi aproape că ne ajunseseră. O urmam îndeaproape pe Deirdre care se năpustise în jos, şi eram cu mâna gata pregătit pe spadă.

Trei, patru, cinci. Pe lângă atâtea lumini am trecut înainte de a privi iar înapoi: călăreţii erau la vreo cincizeci de picioare deasupra noastră. Ceilalţi aproape nu se mai vedeau. Arcada se înălţa în faţă, la alte două sute de picioare distanţă. Mare, strălucind ca alabastrul, şi sculptată cu tritoni, nimfe ale mării, sirene şi delfini.

– Probabil se-ntreabă de ce-am venit aici, gâfâi Random.

– O întrebare pur teoretică, dacă nu izbutim, am replicat în grabă, după ce o altă privire aruncată peste umăr mi-a dezvăluit că deja călăreţii se apropiaseră cu zece picioare.

Mi-am scos spada care sclipi în lumina torţelor. Random făcu acelaşi lucru.

După încă alte douăzeci de trepte, trepidaţiile deveniseră cumplite, răsunau în apa verde. Ne-am răsucit în grabă pentru a nu fi striviţi în timp ce alergam.

Erau aproape peste noi. Porţile erau la o sută de picioare, dar tot atât de bine puteau fi la o sută de kilometri, dacă nu scăpăm de cei patru călăreţi.

M-am ghemuit, în clipa în care individul care venea direct spre mine şi-a scos spada. În dreapta sa şi uşor în spate se afla un alt călăreţ, aşa încât fireşte că m-am ferit în stânga lui, aproape de balustradă. Asta îl obliga să lovească pieziş, din moment ce ţinea spada în dreapta.

Când lovi, am parat printr-o quartă şi-am ripostat.

Se aplecase mult înainte în şa, iar vârful spadei mele îi străpunse gâtul prin dreapta.

Un şuvoi imens de sânge, ca un fum stacojiu, ţâşni şi se răspândi în lumina verzuie. Oricât de prostesc părea gândul, îmi doream să fie aici Van Gogh să vadă spectacolul.

Calul fără călăreţ trecu mai departe, iar eu m-am repezit la cel de-al doilea călăreţ din spate.

Se răsuci să pareze lovitura şi reuşi. Dar viteza lui prin apă şi forţa loviturii mele îl smulseră din şa. În timp ce cădea, l-am lovit cu piciorul, făcându-l să alunece. L-am lovit iar, când plutea deasupra mea, şi reuşi din nou să pareze, dar asta-l făcu să se prăbuşească dincolo de balustradă. L-am auzit urlând, când presiunea apelor îl cuprinse. Apoi se lăsă liniştea.

Am avut răgazul să-mi îndrept atenţia spre Random, care ucisese un om cu cal cu tot şi care tocmai se duela cu un alt individ rămas fără cal. Când am ajuns lângă el, îl răzbise şi pe acesta şi acum râdea. Sângele şiroia deasupra noastră, şi deodată mi-am dat seama că-l cunoscusem pe nebunul, tristul, apucatul Vincent Van Gogh şi că era, într-adevăr, mare păcat că nu putea picta un asemenea tablou.

Urmăritorii erau probabil la vreo sută de picioare în spatele nostru; noi ne-am întors şi ne-am îndreptat către arcadă. Deirdre trecuse deja pe sub ea.

Am alergat şi noi şi-am reuşit să ajungem la vreme.

În jurul nostru, era o mulţime de oameni înarmată cu săbii, încât urmăritorii renunţară la intenţiile lor. Ne-am băgat şi noi spadele în teacă.

– Am izbutit! strigă Random, după care ne-am îndreptat către oamenii care se ridicaseră să ne apere.

Lui Random i se ceru imediat să predea spada, şi el se supuse fără să protesteze. Apoi veniră doi bărbaţi care-l încadrară şi un al treilea în spatele lui, şi astfel am continuat să coborâm scara spre lumea apelor.

Pierdusem orice noţiune a timpului, dar aveam senzaţia că nu mersesem mai mult de o jumătate de oră înainte să ajungem aici, la destinaţie.

Porţile de aur ale Rebmei se înălţau în faţa noastră. Am trecut prin ele. Şi am intrat în cetate.

Totul se întrevedea printr-un abur verde. Se vedeau clădiri, toate cu un aspect de fragilitate şi cele mai multe înalte, grupate pentru a închipui diferite modele şi pictate în culori ţipătoare. Îmi scormoneam mintea să găsesc amintiri.

Singurul rezultat: durerea, de-acum cunoscută, care însoţea frânturile de amintiri sau neputinţa de a le aduce la suprafaţă.

Şi uite că totuşi ştiam, mai trecusem înainte pe străzile astea, sau în orice caz pe unele foarte asemănătoare.

Random nu scosese o vorbă de când fusese luat sub pază. Singura dată când Deirdre a deschis gura a fost să întrebe de sora noastră, Llewella. I se spusese că Llewella e în Rebma.

Am observat cu atenţie escorta. Erau bărbaţi cu părul verde sau purpuriu sau negru, şi toţi aveau ochii verzi, în afară de unul singur care-i avea căprui. Toţi purtau ciorapi din solzi şi mantii, bretele încrucişate pe piepturi şi spade scurte care atârnau de centuri din scoici. Corpurile nu le erau acoperite cu păr. Niciunul nu mi-a adresat vreun cuvânt, deşi unii mă priveau drept în faţă, iar alţii îmi aruncau câte o privire fioroasă. Mi s-a îngăduit să-mi păstrez arma.

În interiorul cetăţii am fost conduşi de-a lungul unei străzi largi, luminate de torţele de pe stâlpi, care se aflau la distanţe şi mai mici între ele decât cei din Faiella-bionin; oamenii ne priveau din spatele unor ferestre ortogonale diferit colorate, iar peştii cu pântecul strălucitor înotau pe lângă ei. Când am dat colţul, ne izbi un curent rece, ca o briză, şi după câţiva paşi, unul cald, ca un vânt.

Am fost duşi la palatul din centrul cetăţii; mi-am dat seama că-l cunoşteam ca pe propriul meu buzunar. Era o imagine a palatului din Amber, ascuns numai de perdeaua verde şi multiplicat de numeroasele oglinzi ciudat plasate cu care erau decorate zidurile pe dinăuntru şi pe dinafară. O femeie stătea pe tron în încăperea transparentă pe care mi-am reamintit-o imediat; părul ei era verde dar brăzdat cu argintiu, ochii rotunzi ca pietrele de jad, iar sprâncenele roz, ca aripile unui pescăruş. Gura era mică, la fel şi chipul; obrajii erau proeminenţi, largi şi rotunzi. Un cerc de aur alb îi înconjura fruntea, iar în jurul gâtului avea un colier de cristal. De capătul lui strălucea un safir care atârna între superbii ei sâni goi, ale căror sfârcuri erau de un verde-pal. Purta ciorapi din solzi albaştri şi o centură de argint, iar în mâna dreaptă ţinea un sceptru de coral roz. Pe mâini avea câte un inel pe fiecare deget, iar fiecare inel avea o piatră în nuanţe diverse de albastru. Nu schiţă niciun zâmbet când ni se adresă:

– Ce căutaţi aici, voi, paria ai Amber-ului? Vocea ei avea ceva sâsâit, moale, fluid.

Deirdre îi răspunse:

– Fugim de mânia prinţului care locuieşte în cetatea cea adevărată, Eric! Suntem deschişi cu tine şi-ţi spunem că vrem să-l detronăm. Dacă el e iubit aici, suntem pierduţi, ne-am predat singuri în mâinile duşmanului nostru. Dar eu simt că nu e iubit aici. Aşa încât am venit să cerem sprijin, blândă Moire…

– Nu vă voi da ostaşi ca să atacaţi Amber-ul, replică ea. După cum ştiţi, haosul s-ar reflecta şi pe tărâmul meu.

– Nu asta vrem de la tine, dragă Moire, continuă Deirdre, ci doar un mic lucru, care poate fi făcut cu uşurinţă fără a vă costa nimic pe tine sau pe supuşii tăi.

– Numeşte-l! Pentru că, după cum ştii, Eric este aici la fel de dispreţuit ca acest re-creat? care stă în stânga ta – şi arătă spre fratele meu, care o privea, cântărind-o obraznic, cu un mic zâmbet în colţul gurii.

Dacă trebuia să plătească – oricare ar fi fost preţul – pentru ceea ce făcuse, ştiam că va plăti ca un adevărat prinţ din Amber – şi mi-am amintit deodată că la fel făcuseră şi cei trei fraţi ai noştri, morţi cu ani în urmă. Va plăti, batjocorindu-i pe toţi râzând, chiar dacă gura i-ar fi plină de propriu-i sânge, şi, când va muri, va pronunţa un ultim blestem, care mai apoi se va îndeplini.

Şi eu aveam puterea asta, ştiam, şi eram gata să o folosesc dacă împrejurările ar fi cerut-o.

– Lucrul pe care l-aş cere, vorbi din nou Deirdre, este pentru fratele meu, Corwin, frate şi cu Lady Llewella care sălăşluieşte cu tine aici. Cred că nu te-a supărat niciodată…

– Asta e adevărat. Dar de ce nu vorbeşte chiar el?

– Ăsta e un alt aspect al problemei, Doamnă. Nu poate, pentru că nu ştie ce să ceară. Şi-a pierdut o mare parte din memorie în urma unui accident care s-a petrecut când vieţuia printre Umbre. L-am adus aici pentru a-şi reface memoria, pentru a-şi readuce în minte timpurile trecute, ca să-l poată înfrunta pe Eric în Amber.

– Continuă, spuse femeia de pe tron privindu-mă printre gene.

– Undeva, în clădirea asta, spuse mai departe Deirdre, există o încăpere unde puţini ajung. În încăperea aceea pe podea, înconjurată de foc, se află un duplicat a ceea ce noi numim Modelul. Numai un fiu sau o fiică a unui nobil lord din Amber pot păşi peste acel Model fără să piară. În schimb va căpăta de la Model putere asupra Umbrei.

La aceste vorbe, Moire clipi de mai multe ori, şi mă întrebai oare câţi supuşi trimisese la Model pentru a câştiga măcar puţin din puterea acestuia pentru Rebma. Fără niciun folos, bineînţeles.

– Faptul ca păşeşte peste Model, continuă Deirdre, noi credem că ar trebui să-i redea lui Corwin memoria şi amintirea faptului că este prinţ de Amber. El nu poate merge în Amber s-o facă, şi aici e singurul loc în care memoria lui e duplicată, în afară de Tir-na Nog’th unde bineînţeles, nu putem merge acum.

Moire îşi îndreptă privirea spre sora mea, trecu peste Random, apoi privi spre mine.

– Doreşte Corwin să încerce acest lucru? întrebă.

M-am înclinat.

– Doreşte doamnă, am spus şi ea zâmbi.

– Foarte bine, ai permisiunea mea. Dar nu-ţi pot da nicio garanţie de siguranţă dincolo de tărâmul meu.

– Cât priveşte asta, maiestate, spuse Deirdre, n-avea nicio pretenţie, vom avea noi grijă, din clipa în care vom pleca.

– Cu excepţia lui Random, spuse Moire, care va fi în siguranţă…

– Adică? se miră Deirdre, pentru că Random, fireşte, n-ar fi vorbit, date fiind împrejurările.

– Sunt convinsă că-ţi aminteşti, o săgetă Moire, că, odată, prinţul Random a venit pe tărâmul meu ca prieten, pentru ca apoi să dispară în grabă cu fiica mea, Morganthe.

– Am auzit vorbindu-se despre asta; Lady Moire, dar nu sunt convinsă de adevărul sau de temeinicia acestei poveşti.

– E adevărată, spuse Moire, şi o lună după aceea, Morganthe mi-a fost adusă. Sinuciderea ei s-a petrecut la câteva luni după naşterea fiului ei, Martin. Ce-ai de spus despre asta, prinţe Random?

– Nimic, răspunse acesta.

– Când Martin a împlinit vârsta cerută de orice descendent de sânge Amber, a hotărât să treacă prin Model, continuă Moire. E singurul dintre oamenii mei care a reuşit. Apoi, a plecat spre Umbră şi de-atunci nu l-am mai văzut. Ce-ai de spus despre asta, Lord Random?

– Nimic, răspunse acesta.

– Atunci, te voi pedepsi, continuă Moire. Te vei căsători cu femeia pe care o voi alege eu şi vei rămâne alături de ea pe tărâmul meu vreme de un an, sau îţi vei pierde viaţa. Ce-ai de spus despre asta, Random?

Random nu spuse nimic, dar încuviinţă brusc.

Moire lovi cu sceptrul în braţul tronului de turcoază.

– Foarte bine, spuse. Aşa să fie!

Şi aşa a fost.

Ne-am instalat în încăperile pe care ni le-a oferit, ca să ne împrospătăm. După un timp, a apărut în uşa camerei mele.

– Te salut, Moire, am spus.

– Lord Corwin din Amber, adesea mi-am dorit să te întâlnesc.

– Şi eu la fel, am minţit.

– Faptele tale glorioase sunt deja intrate în legendă.

– Mulţumesc, dar de-abia îmi reamintesc câte ceva.

– Pot să intru?

– Desigur, şi m-am dat la o parte, invitând-o astfel înăuntru.

Intră în apartamentul frumos aranjat, pe care mi-l rezervase mie. Se aşeză pe braţul canapelei portocalii.

– Când ai vrea să încerci Modelul?

– Cât mai curând posibil, i-am spus.

Chibzui puţin, apoi spuse:

– Unde ai fost printre Umbre?

– Foarte departe de-aici într-un loc pe care am învăţat să-l iubesc.

– E ciudat pentru un lord din Amber să aibă însuşirea asta.

– Ce însuşire?

– Să iubească, răspunse ea.

– Poate am ales un cuvânt nepotrivit.

– Mă-ndoiesc, pentru că baladele lui Corwin ating coarda cea mai sensibilă a sufletului.

– Doamna e prea amabilă.

– Dar nu se-nşeală.

– Am să-ţi dedic o baladă într-o bună zi.

– Cu ce te ocupai când vieţuiai în Umbră?

– Mi se pare că eram mercenar, doamnă. Luptam pentru oricine mă plătea. De asemeni, am compus cuvintele şi muzica multor cântece populare.

– Amândouă aceste ocupaţii mi se par logice şi normale.

– Te rog, spune-mi, ce e cu fratele meu Random?

– Se va însura cu o fată pe care o voi alege eu, numită Vialle. E oarbă şi n-are niciun pretendent.

– Eşti sigură că faci lucrul cel mai nimerit pentru ea?

– Va obţine un statut bun în felul ăsta, deşi el va pleca peste un an şi nu va reveni niciodată. Pentru că, orice s-ar spune despre el, el ESTE un prinţ din Amber.

– Şi dacă se va îndrăgosti el… el de ea?

– Ar putea face cu-adevărat cineva asta?

– În felul meu, îl iubesc ca frate.

– Atunci, e pentru prima dată când un fiu al Amber-ului spune un asemenea lucru, iar eu o pun pe seama temperamentului tău poetic.

– Oricum, să fii încredinţată că pentru fată e cel mai bun lucru.

– M-am gândit mult la asta şi sunt absolut sigură. Îşi va reveni de pe urma oricărei dureri provocate de el, iar după plecarea lui va deveni o mare doamnă la curtea mea.

– Aşa să fie, am spus şi mi-am întors privirea, simţindu-mă cuprins de tristeţe – pentru fată, desigur. Ce-aş putea să mai zic? am continuat. Poate faci un lucru bun. Cel puţin aşa sper.

Şi i-am luat mâna şi i-am sărutat-o.

– Tu, Lord Corwin, eşti singurul prinţ din Amber pe care l-aş sprijini, poate cu excepţia lui Benedict. A plecat de doisprezece ani şi numai Lir ştie pe unde-i zac oasele. Păcat!

– Habar n-aveam de asta. Memoria mea a atât de distrusă. Te rog, ajută-mă. Vroiam să-ntreb de Benedict; şi el poate că a şi murit. A fost Profesorul meu de Arme, el m-a învăţat tot ce ştiu. Era de viţă nobilă.

– Ca şi tine, Corwin, îmi spuse luându-mi mâna şi trăgându-mă spre ea.

– Nu, nu chiar.

M-am aşezat lângă ea, pe canapea.

– Avem destul timp până la masă, zise şi se lipi de mine cu umărul ei, care era foarte moale.

– Când mâncăm? am întrebat.

– Când hotărăsc eu, şopti.

Se apropie şi mai mult, întorcându-şi faţa spre mine.

Am strâns-o în braţe şi cu o mână am căutat catarama care-i acoperea moliciunea pântecului. Dedesubt am dat peste şi mai multă moliciune.

Am întins-o pe spate şi i-am dedicat balada. Buzele ei mi-au răspuns fără cuvinte.

După ce am mâncat – şi am învăţat cum se poate mânca sub apă, lucru pe care îl voi explica mai târziu dacă va fi nevoie – ne-am ridicat de pe locurile noastre din încăperea înaltă din marmură, împodobită cu plase şi frânghii roşii şi cafenii, şi am luat-o de-a lungul unui coridor îngust, care ducea în jos, tot mai jos, sub nivelul mării înseşi, ajungând până la urmă la o scară în spirală şi strălucitoare, care-şi croia drum prin întunericul absolut. După ce am coborât vreo douăzeci de trepte, fratele meu spuse:

– Sări! şi păşind alături de scară, începu să înoate în jos, pe lângă ea.

– E mai rapid astfel, mă lămuri Moire.

– Şi până jos drumul e lung, spuse Deirdre care cunoştea distanţa corespunzătoare din Amber.

Aşa încât am păşit cu toţii pe lângă scară şi am început să înotăm în jos, prin întuneric, fără să ne depărtăm de scara strălucitoare.

Ne-au trebuit aproape zece minute să ajungem în afund, dar când tălpile noastre atinseră podeaua, am rămas drepţi în picioare, fără nicio tendinţă de a ne înclina. În jurul nostru era o slabă lumină, aruncată de cele câteva făclii în nişele din zid.

– De ce partea asta a oceanului, ca dublură a Amber-ului, e atât de diferită de oricare alte ape? am întrebat.

– De-aia! trânti Deirdre, răspuns care avu darul să mă irite.

Ne aflam într-o cavernă gigantică, din care porneau tuneluri în toate direcţiile. Ne-am îndreptat către unul din ele.

După ce am mers prin el un timp care mi s-a părut îngrozitor de lung, am ajuns într-o zonă în care se formau pasaje laterale, dintre care unele aveau uşi sau grătare în dreptul intrării, iar altele nu.

La al şaptelea pasaj ne-am oprit. Era blocat de o imensă uşă gri, făcută dintr-un fel de substanţă asemănătoare cu ardezia, întărită cu metal, mai înaltă de două ori decât mine.

Văzând-o, mi-am amintit ceva despre dimensiunea Tritonilor. Apoi Moire îmi furişă un zâmbet şi scoase o cheie mare de pe un inel pe care-l avea la centură şi o introduse în lacăt.

Nu izbuti să-l deschidă. Poate că obiectul nu fusese folosit de multă vreme.

Random mormăi ceva şi o dădu la o parte pe Moire.

Luă cheia în mâna dreaptă şi răsuci.

Se auzi un declic.

Lacătul se deschise, el împinse uşa cu piciorul şi cu toţii au pătruns înăuntru.

Într-o încăpere de mărimea unei săli de bal se afla Modelul. Podeaua era neagră şi arăta netedă ca sticla. Acolo pe podeaua aceea domina Modelul.

Strălucea ca un foc rece, ceea ce şi era de fapt, pâlpâia, făcând ca întreaga încăpere să pară imaterială.

Era o schiţă elaborată cu grijă, o schiţă puternic luminoasă, alcătuită în principal din curbe, deşi mai erau şi câteva linii drepte în apropierea centrului. Îmi amintea de o variantă fantastic de complicată şi la scară mare, a unuia dintre acele scheme pe care le faci cu creionul (sau cu pixul, dacă e cazul) pentru a arăta cum se ajunge sau se pleacă dintr-un anumit loc. Aproape că puteam vedea cuvintele „începeţi de aici”, scrise undeva, în spate. Întreaga alcătuire avea poate nouăzeci de metri în mijloc, unde era mai îngust, şi aproape o sută patruzeci de metri în lungime.

Un clopoţel răsună într-un cotlon al creierului, apoi am simţit vibraţia. Mintea mea se opuse atingerii ei.

Dar dacă eram un prinţ de Amber, arunci undeva în sângele meu, în sistemul meu nervos, în gene, acest model trebuia să fie înregistrat, şi asta însemna că puteam acţiona aşa cum se cuvenea, adică puteam trece prin încercarea blestemată.

– Simt că doresc o ţigară, am spus şi fetele chicotiră, poate prea pripit şi prea strident.

Random mă prinse de braţ.

– E un calvar, dar nu imposibil de depăşit, altfel n-am fi aici. Ia-o încet şi nu-ţi abate atenţia. Nu intra în panică atunci când vei vedea ploaia de scântei care se va produce la fiecare pas. Nu-ţi va face niciun rău. Vei simţi un curent slab care va trece prin tine tot timpul, şi după o vreme o să te simţi ca drogat. Dar nu-ţi pierde concentrarea, şi nu uita – continuă să mergi! Nu te opri, orice s-ar întâmpla, şi nu te abate din drum, altfel vei muri.

Am mers tot timpul cât a vorbit. Ne ţineam aproape de zidul din dreapta, ocolind Modelul, şi ne îndreptam spre capătul îndepărtat al încăperii. Fetele ne urmau.

– Am încercat s-o trag de limbă în legătură cu ce plănuieşte pentru tine, i-am şoptit. N-a ţinut.

– Îmi închipuiam că ai s-o faci. Nu te îngrijora. Pot rezista un an, şi poate ăştia mă lasă să plec mai devreme – dacă izbutesc să-i scot destul din sărite.

– Fata pe care vrea să ţi-o pună în braţe se numeşte Vialle. E oarbă.

– Bună, spuse el. Bună glumă!

– Ţi-aminteşti de regenţa despre care-am vorbit?

– Mda.

– Atunci poartă-te frumos cu ea, rămâi tot anul, şi eu voi fi generos.

În prima clipă nu avu nicio reacţie.

Apoi mă prinse de braţ.

– E-o prietenă de-a ta, hm? chicoti. Cum e?

– Batem palma? am spus răspicat.

– O batem.

Apoi ne-am oprit în locul unde începea Modelul, aproape de colţul camerei.

Am păşit înainte şi am privit şirul focurilor întrepătrunse, care începea aproape de locul unde-mi plasasem piciorul drept. Modelul era singura sursă de lumină din încăpere. Apele erau reci în jurul meu.

Primul pas l-am făcut cu piciorul stâng. De jur împrejur scântei alb-albastre. Apoi am pus piciorul drept, şi am simţit curentul de care vorbea Random.

Am făcut încă un pas.

Atunci trosni ceva şi am simţit părul că mi se ridică măciucă. Am mai făcut un pas.

Apoi şirul focurilor începu să o ia brusc înapoi. Am mai făcut zece paşi, şi am început să simt o oarecare rezistenţă la înaintare. Era ca şi cum s-ar fi înălţat o barieră neagră înaintea mea, făcută dintr-o substanţă care mă respingea înapoi la fiecare pas pe care-l făceam.

Nu m-am dat bătut. Era Primul Văl, mi-am amintit deodată. Dacă reuşeam să trec dincolo de el însemna o Realizare, un semn bun, demonstra că, într-adevăr, eram o parte din Model.

Fiecare ridicare şi coborâre a piciorului cereau un efort teribil, iar din păr îmi săreau scântei.

M-am concentrat asupra liniei de foc. Mergeam respirând cu greutate.

Deodată, presiunea scăzu. Vălul se dădu la o parte dinaintea mea, la fel de brusc precum apăruse. Izbutisem să trec de ei, reuşisem.

Câştigasem o bucată din mine. Am văzut pieile pergamentoase şi oasele umflate ale morţilor de la Auschwitz. Fusesem prezent la Nürenberg, ştiam asta. Am auzit vocea lui Stephen Spender recitând Viena, am văzut-o pe Mutter Courage traversând scena la premiera unei piese de Brecht. Am văzut rachetele ţâşnind din locurile blindate, Peenemünde, Vandenberg, Kennedy, Kîzîl-Kum în Kazahstan şi am atins cu mâinile mele Zidul Chinezesc. Am băut bere şi vin, şi Shakespeare spunea că e beat şi că vrea să verse. Am intrat în pădurile verzi ale Rezervaţiei de Vest şi am scalpat trei oameni într-o zi. Am fredonat o melodie în timp ce mărşăluiam şi a plăcut oamenilor. A devenit Aupres de ma Blonde{9}.

Mi-aminteam, mi-aminteam,… viaţa mea în locul Umbrelor pe care locuitorii lui îl numeau Pământul.

Încă trei paşi, şi aveam în mâna o spadă însângerată şi am văzut trei oameni morţi şi calul meu pe care am reuşit să-l scap viu în Revoluţia din Franţa.

Şi încă, atât de multe, înapoi la…

Am mai făcut un pas.

Înapoi la…

Morţi. Erau cu toţii în jurul meu. Era o duhoare cumplită, mirosul cărnii putrezite – şi am auzit urletele unui câine care era omorât în bătaie. Valuri de fum negru umpleau cerul, şi un vânt îngheţat bătea în jurul meu, purtând mici picături de ploaie. Gâtul mi-era uscat, mâinile îmi tremurau şi capul mi-era în flăcări. Mă clătinam pe picioare, vedeam totul prin ceaţa febrei care mă ardea. Rigolele erau pline de gunoi şi pisici moarte şi excremente golite din ţucale. Zdrăngănind şi sunând din clopot, trenul morţii gonea ca un tunet, împroşcându-mă cu noroi şi apă rece.

Nu ştiu exact cât am rătăcit, până când o femeie m-a înşfăcat de braţ şi am văzut inelul cu Craniul Morţii pe degetul ei. M-a condus la ea în cameră, dar acolo am descoperit că n-am bani şi că eram incoerent. O umbră de groază a trecut pe chipul ei boit, ştergându-i zâmbetul de pe buzele subţiri, şi femeia a fugit, iar eu m-am prăbuşit pe patul ei.

Mai târziu – iarăşi, nu ştiu cât de târziu – un bărbat solid, peştele femeii, a apărut şi m-a pocnit peste faţă, ridicându-mă în picioare. M-am prins de braţul lui drept şi am rămas agăţat de el. Pe jumătate cărat, pe jumătate împins, m-a dus către uşă.

Când mi-am dat seama că vrea să mă arunce afară, în frig, mi-am înteţit strânsoarea ca să mă opun. L-am apucat cu toată forţa care-mi mai rămăsese, murmurând rugi doar pe jumătate inteligibile.

Apoi, cu ochii înlăcrimaţi, i-am văzut faţa uluită şi am auzit un urlet ieşindu-i printre dinţii încleştaţi.

Strângându-l, îi frânsesem osul braţului.

M-a împins cu braţul stâng şi a căzut în genunchi, plângând. M-am aşezat pe podea, iar mintea mi s-a limpezit pentru o clipă.

– Am… să… rămân aici, am spus, până o să mă simt mai bine. Ieşi afară. Dacă te întorci – te omor!

– Eşti bolnav de ciumă! a strigat el. Mâine or să vină după oasele tale! şi-apoi a scuipat, s-a ridicat în picioare şi a ieşit, clătinându-se.

Am reuşit să ajung până la uşă şi am zăvorât-o. Apoi m-am târât înapoi în pat şi am adormit.

Dacă aveau să vină a doua zi după oasele mele, aveau să fie dezamăgiţi. Pentru că, poate zece ore mai târziu, în mijlocul nopţii, m-am trezit scăldat în sudori reci şi mi-am dat seama că febra trecuse.

Eram slăbit, dar încă lucid.

Mi-am dat seama că supravieţuisem ciumei.

Am luat o mantie pe care am găsit-o în şifonier şi ceva bani pe care i-am găsit într-un sertar.

Apoi, m-am întors în Londra şi în Noapte, în anul ciumei, căutând ceva…

Nu-mi aminteam cine am fost sau ce făceam acolo.

Aşa începuse…

Acum mă aflam în Model, iar scânteile luceau încontinuu la picioarele mele, ajungând la înălţimea genunchilor. Nu mai ştiam în ce direcţie să mă îndrept, nici unde se aflau Random, Deirdre şi Moire. Curenţii treceau prin mine, şi parcă globii oculari vibrau. Apoi, am simţit o amorţeală în obraji şi o răceală în ceafă. Mi-am încleştat dinţii ca să nu clănţăne.

Nu accidentul de maşină îmi provocase amnezia. Fusesem cu memoria incompletă din timpul domniei reginei Elisabeta I. Flora trăsese, probabil, concluzia era că accidentul recent mă restabilise. Ştia starea mea.

Mi-a venit brusc ideea că ea se afla pe acel Pământ al Umbrei mai ales ca să mă ţină sub observaţie.

Încă din secolul al XVI-lea, atunci?

Asta n-o puteam şti. Aveam să aflu, totuşi.

Am mai făcut repede şase paşi, atingând capătul unei arcade şi ajungând la locul de început al unei linii drepte.

Am pus piciorul pe ea, şi cu fiecare pas în faţa mea se înălţa o nouă barieră. Era Cel de-al Doilea Văl.

Apăru apoi o cotitură în unghi drept, apoi alta, apoi alta…

Eram un prinţ din Amber. Era adevărat. Am fost cincisprezece fraţi şi au murit şase. Au fost opt surori, şi două au murit, poate chiar patru. Am petrecut o mare parte din viaţă rătăcind în Umbră, sau în propriile noastre universuri. E o chestiune teoretică, deşi valabilă din punct de vedere filosofic, dacă cineva cu putere asupra Umbrei poate să-şi creeze propriul univers. Oricare ar fi răspunsul final, practic este posibil.

Apăru o nouă curbă, şi era ca şi cum aş fi mers prin clei, atât de încet mă mişcam de-a lungul ei.

Unu, doi, trei, patru… ridicam cizmele mele şi apoi le lăsam jos.

Capul îmi zvâcnea, iar inima o simţeam ca şi cum ar fi fost sfâşiată în bucăţi.

Amber!

Înaintarea deveni iarăşi şi mai uşoară când mi-am amintit de Amber.

Amber era cea mai mare cetate care existase şi avea să existe vreodată. Amber a existat dintotdeauna şi avea să exista veşnic, şi orice altă cetate, de oriunde, orice altă cetate care a existat nu a fost decât o reflectare a umbrei unui anumit fragment din Amber.

Amber, Amber. Amber… Mi-amintesc de tine. Nu te voi mai uita niciodată. Cred, undeva în adâncul meu, că nu te-am uitat niciodată de-a lungul secolelor în cure am rătăcit pe Umbra Pământ, pentru că, adesea, noaptea, visurile îmi erau tulburate de imaginile turlelor tale verzi şi aurii şi de terasele tale mari. Mi-amintesc de falezele tale largi şi de platformele cu flori, aurii şi roşii. Mi-amintesc dulceaţa aromelor tale, templele, palatele şi plăcerile pe care le adăpostesc şi le-au adăpostit, le vor adăposti pentru totdeauna. Amber, cetate nemuritoare, după care s-au luat toate celelalte cetăţi. Nu te pot uita, chiar şi acum, aşa cum nu pot uita ziua aceea din Modelul lui Rebma, când mi-am amintit de tine între zidurile tale reflectate. Împrospătat de prânzul înainte de care fusesem atât de înfometat, după dragostea cu Moire, dar nimic nu se poate compara cu plăcerea şi dragostea de a-mi reaminti de tine; şi chiar şi acum, când stau şi contemplu Cetatea Haosului, şi spun această poveste singurei fiinţe prezente care mă ascultă şi poate o va repeta, ca să nu moară după ce-am murit eu; chiar şi acum, mi-amintesc de tine cu dragoste, cetate pentru care m-am născut să-i fiu stăpân…

Încă zece paşi, apoi un filigran rotitor de foc mă cuprinse. Am trecut prin el, şi transpiraţia dispărea în apă de îndată ce apărea.

Era înşelător ce se petrecea în jurul meu, al dracului de înşelător, şi parcă apa din încăpere se transformase brusc în curenţi puternici care ameninţau să mă abată din Model. M-am luptat, încercând să le rezist. Instinctiv, am ştiut că părăsirea Modelului înainte de limită însemna moartea mea. Nu îndrăzneam să-mi dezlipesc ochii de locurile luminoase dinaintea mea, ca să văd cât de departe ajunsesem şi cât mai aveam încă de mers.

Curenţii se liniştiră şi îmi reveniră alte amintiri, amintiri din viaţa mea ca prinţ de Amber… Nu, nu sunt ale voastre, sunt ale mele, unele brutale şi crude, altele poate nobile – amintiri din copilăria mea în marele palat din Amber, cu marele stindard al tatălui meu Oberon fluturând deasupra, un inorog alb, furios, în faţa unui scut.

Random reuşise să treacă prin Model. Chiar şi Deirdre reuşise. De aceea eu, Corwin, o să reuşesc indiferent de obstacole.

Am ieşit din ţesătură şi am pornit de-a lungul Marii Curbe. Forţele care modelau universul s-au năpustit asupră-mi şi m-au făcut după chipul şi asemănarea lor.

Totuşi, aveam un avantaj faţă de oricare altă persoană care-ar fi încercat să treacă pe aici. Ştiam că o mai făcusem înainte, deci ştiam că pot reuşi. Asta m-a ajutat să înving spaimele care mă cuprindeau ca nişte nori negri şi care dispăruseră numai pentru a reveni, cu şi mai multă forţă. Treceam prin Model şi-mi aminteam totul, îmi aminteam zilele dinaintea secolelor pe care le petrecusem pe Umbra Pământ şi-mi aminteam alte locuri ale Umbrei, multe dintre ele deosebite şi dragi mie, şi unul anume pe care-l iubeam cel mai mult din toate, în afară de Amber.

Am mai parcurs trei curbe, o linie dreaptă şi o serie de arcade ascuţite, şi aveam încă o dată conştiinţa unui lucru pe care, de fapt, nu-l pierdusem niciodată: era puterea mea asupra Umbrelor.

Zece cotituri care mă ameţiră, încă o arcadă scurtă, o linie dreaptă şi Ultimul Văl.

Deplasarea era un chin. Totul încerca să mă abată din drum. Apele erau când reci, când fierbinţi. Mi se părea că mă împiedică în mod continuu. M-am opus, punând un picior înaintea altuia. Aici scânteile se înălţau deja până la talie, apoi până la piept, până la umeri. Îmi intrau în ochi. Erau peste tot în jurul meu. De-abia mai puteam zări Modelul.

Apoi o curbă strânsă, care se termina în beznă.

Unu, doi… Ultimul pas era ca şi cum ai fi încercat să treci printr-un zid de beton.

Am reuşit.

Apoi m-am întors încet şi am privit înapoi traseul pe care-l parcursesem. Nu-mi puteam îngădui slăbiciunea de a cădea în genunchi. Eram prinţ de Amber şi – pe Dumnezeu! – nimic nu mă putea umili în prezenţa nobililor! Nici măcar Modelul!

M-am îndreptat încrezător înspre ceea ce mi se părea a fi direcţia cea bună. Dacă puteam fi văzut foarte limpede sau nu, asta era o altă problemă.

Atunci am stat în loc o clipă şi m-am gândit.

Acum cunoşteam puterea Modelului. A mă reîntoarce nu era deloc o glumă.

Dar de ce să-mi fac probleme?

Îmi lipsea pachetul de cărţi, dar puterea Modelului îmi putea folosi la fel de bine.

Eram aşteptat de fratele meu şi de sora mea şi de Moire, cea cu coapsele ei ca nişte coloane de marmură.

Deirdre se putea descurca şi singură de aici încolo – în fond, noi îi salvasem viaţa. Nu mă simţeam obligat să continui s-o protejez zi de zi. Random era blocat în Rebma pentru un an, doar dacă nu cumva avea destulă îndrăzneală ca să fugă şi să intre în Model prin acest centru de forţă liniştit şi poate, astfel, să scape. Cât despre Moire, mi-a părut bine de cunoştinţă şi poate o voi mai întâlni într-o bună zi, şi asta era tot. Am închis ochii şi mi-am înclinat capul.

Dar înainte de a-i închide, am apucat totuşi să văd o umbră fugară.

Random? Încerca oare să treacă? Oricum, n-ar fi ştiut încotro mă îndreptasem. Nimeni n-avea cum să ştie.

Am deschis ochii: mă aflam acum în centrul aceluiaşi Model, inversat.

Mi-era frig şi eram îngrozitor de obosit, dar eram în Amber – în încăperea reală, pentru că cea din care plecasem era doar o imagine reflectată. Pornind din Model, mă puteam transfera în Amber în orice punct doream.

Întoarcerea ar fi fost, totuşi, o problemă.

Aşa încât am stat acolo, cântărind lucrurile şi chibzuind.

Dacă Eric luase apartamentul regal, înseamnă că-l puteam găsi acolo. Sau, poate, în sala tronului. Numai că, în cazul ăsta, trebuia să-mi găsesc singur calea înapoi spre punctul de forţă, trebuia să trec din nou prin Model, pentru a ajunge în punctul de ieşire.

M-am transferat într-o ascunzătoare din palat, pe care o ştiam. Era o cămăruţă fără ferestre, în care pătrundea puţină lumină prin fantele de observaţie tăiate undeva deasupra. Am zăvorât panoul glisant în interior, am şters de praf o laviţă de lemn aşezată lângă zid, am întins mantia şi m-am pus să trag un pui de somn. Dacă cineva şi-ar fi croit drum bâjbâind pe deasupra, l-aş fi auzit mult înainte de a ajunge la mine.

Am adormit.

***

După un timp, m-am trezit. M-am ridicat, mi-am scuturat mantia şi am îmbrăcat-o. Apoi am început să urc scăriţele care duceau în palat.

Ştiam unde mă aflu, etajul al treilea, după însemnele de pe ziduri.

Am sărit pe un mic palier şi am căutat gaura cheii. Am găsit-o şi am privit prin ea. Nimeni. Biblioteca era pustie. Aşa încât am împins panoul glisant şi-am intrat.

Din prima clipă am fost izbit de cât de multe cărţi erau. Întotdeauna păţesc aşa. Am examinat totul, inclusiv casetele-ecran, şi, în cele din urmă, m-am îndreptat spre locul în care se afla o casetă de cristal care conţinea tot ceea ce e legat de o reuniune de familie – gluma îmi aparţine! Adică patru pachete de cărţi ale familiei. Trebuia să găsesc o modalitate de a obţine unul dintre pachete fără să întrerup sistemul de alarmă care îmi stătea în cale.

După zece minute, am reuşit să iau pachetul dorit. A fost destul de complicat. Apoi, cu pachetul în mână, am găsit un loc confortabil unde să mă pot aşeza şi să-l cercetez.

Cărţile erau exact ca acelea ale Florei şi erau reci la atingere. Acum ştiam de ce.

Le-am amestecat şi le-am înşirat în faţa mea, aşa cum trebuie. Apoi am citit în ele şi am văzut că se anunţau clipe grele pentru întreaga familie; după care le-am strâns la loc.

În afară de una.

Era cea care-l înfăţişa pe fratele meu, Bleys.

Pe celelalte le-am pus în caseta lor iar pe aceasta la centură. Apoi l-am examinat pe Bleys.

În clipa aceea se auzi un scrâşnet în lacătul de la uşa bibliotecii. Ce puteam face? Am scos puţin spada din teacă şi am aşteptat. M-am lăsat totuşi uşor în jos, în spatele biroului.

Trăgând cu coada ochiului, am văzut că intrase un tip numit Dick, care venise evident să deretice, să golească scrumierele şi coşurile de hârtii şi să şteargă praful de pe rafturi.

Deoarece ar fi fost înjositor să fiu descoperit, am ieşit singur.

M-am ridicat şi am spus:

– Bună, Dick. Mă mai ţii minte?

Faţa îi trecu prin toate culorile, încercă să fugă, apoi spuse:

– Desigur, domnule. Cum aş putea să vă uit?

– Cred că ar fi posibil, după atâta timp.

– Niciodată, lord Corwin.

– Cred că mă aflu aici fără permisiunea oficială şi sunt într-un fel de cercetare ilicită, am zis, dar dacă lui Eric n-o să-i placă atunci când îi vei spune că m-ai văzut, te rog explică-i faptul că îmi exercitam drepturile pur şi simplu, şi-atunci o să vină personal să mă vadă – imediat.

– Aşa am să fac, milord, spuse înclinând din cap.

– Stai cu mine o clipă, prietene Dick, şi-o să-ţi spun mai multe.

Omul se supuse.

– A fost o vreme, m-am adresat eu acestui chip antic, când s-a crezut că am plecat de-a binelea şi că am renunţat pentru totdeauna la tot. Din moment ce încă mai trăiesc şi din moment ce sunt în depline facultăţi mintale, mă tem că va trebui să înfrunt pretenţia lui Eric pentru tronul din Amber. Deşi nu e o chestiune care se poate rezolva uşor, pentru că nu e el primul născut, iar eu nu cred că se va bucura de sprijinul poporului în cazul în care ar fi vizat altcineva. Iată din ce pricină, printre alte motive – cele mai multe dintre ele personale – îl voi înfrunta. Încă nu m-am hotărât cum, nici pe ce tărâmuri, dar, pe Dumnezeul meu, merită să încerc! Spune-i asta. Dacă vrea să mă caute, spune-i că locuiesc printre Umbre, altele însă de data asta. O să ştie ce am vrut să spun. Nu voi putea fi distrus cu uşurinţă, pentru că mă voi păzi cel puţin la fel de bine cum se păzeşte el aici. Îl voi înfrunta şi nu voi înceta să fac asta până când unul dintre noi nu va fi mort. Ce-ai de spus, bătrâne servitor?

El îmi luă mâna şi mi-o sărută.

– Salutare ţie, Corwin, Lord al Amberului, spuse, şi în ochi îi luci o lacrimă.

Atunci uşa bubui în spatele lui şi se deschise, în prag apăru Eric.

– Salut, am spus, ridicându-mă şi vorbind cu un ton cât mai neplăcut cu putinţă. Nu mă aşteptam să intri atât de repede în joc. Cum merge treaba în Amber?

Făcu ochii mari de uluială şi vocea îi era plină de ceea ce se numeşte sarcasm – nu găsesc un termen mai potrivit – atunci când îmi răspunse:

– Bine, dacă e vorba de treabă, Corwin. Şi prost, din alte puncte de vedere.

– Păcat, l-am compătimit eu, şi cum am putea pune lucrurile la punct?

– Ştiu o cale, spuse şi privi spre Dick, dându-i a înţelege că trebuia să plece imediat.

Uşa se închise cu un păcănit în urma lui.

Eric pipăi mânerul spadei de la brâu.

– Vrei tronul, spuse.

– Nu toţi vrem asta?

– Aşa cred, oftă el. E-adevărat, dar asta nu uşurează situaţia. Nu ştiu de ce suntem siliţi să luptăm atât pentru poziţia asta ridicolă. Dar sunt nevoit să-ţi amintesc că te-am apărat de două ori, salvându-ţi plin de mărinimie viaţa, ultima dată în lumea Umbrei.

– N-ai fost chiar atât de mărinimos. Ştii unde m-ai părăsit, m-ai lăsat să mor de ciumă. Prima dată, dacă ţin bine minte, a fost mai mult un meci egal.

– Atunci e numai între noi doi, Corwin. Sunt fratele tău mai mare şi mai bun. Dacă vrei să ne luptăm, n-am nimic împotrivă. Ucide-mă, şi tronul va fi probabil al tău. Încearcă! Deşi nu cred c-o să poţi izbândi. Şi mi-ar plăcea să renunţi la pretenţia ta chiar acum. Hai! Să vedem ce-ai învăţat pe Umbra Pământ!

Spada era deja în mâna lui, ca şi a mea.

Am ieşit de după birou.

– Câtă neobrăzare poţi să ai, i-am spus. Prin ce eşti mai presus decât noi, şi mai potrivit să conduci?

– Prin faptul că am reuşit să cuceresc tronul, răspunse el. Încearcă să-l iei.

Am pornit la luptă.

Am încercat o lovitură la cap, pe care a parat-o; am parat şi eu riposta lui spre inima mea, şi am încercat să-l tai la încheietură.

A parat şi asta şi a aruncat spre mine un scăunel care era între noi. L-am evitat, încercând să-l îndrept în direcţia feţei lui cu degetul mare de la piciorul drept, dar am ratat şi m-a atacat din nou.

I-am parat atacul, şi el pe-al meu. Apoi am fandat, a parat, m-a atacat, şi eu am parat din nou.

Am încercat un atac fantezist, lucru pe care-l învăţasem în Franţa, care presupunea atac, fentă în quartă, fentă în sixtă şi fandare terminată printr-un atac la încheietură.

L-am crestat şi sângele începu să curgă.

– Ah, frate blestemat! icni, bătând în retragere. Am auzit că şi Random te însoţeşte.

– E-adevărat. Suntem mai mulţi împotriva ta.

Şi-atunci fandă şi mă sili să bat în retragere, iar eu am simţit deodată că, în ciuda efortului meu, el încă era mai bun ca mine.

Era poate unul din cei mai mari spadasini pe care-i înfruntasem vreodată.

Am avut brusc sentimentul că n-o să-l pot înfrânge, şi param ca un nebun şi mă retrăgeam în acelaşi fel în care mă ataca el, pas cu pas. Amândoi petrecusem secole sub bagheta celor mai mari maeştri spadasini. Cel mai mare încă în viaţă, ştiam, era fratele Benedict, şi nu se afla aici ca să-mi dea o mână de ajutor, într-un fel sau altul. Aşa încât am înhăţat obiectele de pe birou cu mâna stângă şi le-am azvârlit înspre Eric. Dar el le evita pe toate şi ataca în forţă, iar eu mă deplasam spre stânga lui şi tot aşa, dar nu puteam îndepărta vârful spadei lui de ochiul meu stâng. Şi mi-era frică. Tipul era magnific. Dacă nu l-aş fi urât atâta, i-aş fi aplaudat performanţa.

Continuam să mă retrag, năpădit de groază şi de recunoaşterea faptului că ştiam că ÎNCĂ nu-l pot înfrânge. În materie de spadă, era mai bun ca mine. Blestemam în gândul meu, dar nu reuşeam să fac nimic. Am încercat încă trei atacuri elaborate cu grijă, dar am fost respins de fiecare dată. Para şi mă făcea să mă retrag în faţa atacurilor lui.

Acum să nu credeţi cine ştie ce. Şi eu sunt al naibii de bun. Numai că el părea a fi şi mai bun.

Atunci am auzit larmă şi paşi în holul de-afară.

Soseau servitorii lui Eric, şi dacă nu mă ucidea el înainte de sosirea lor, atunci nu aveam nicio îndoială că aveau să o facă ei – probabil cu o arbaletă.

Din încheietura dreaptă îi curgea sânge. Mâna era încă fermă, dar aveam sentimentul că, în alte împrejurări, chiar şi luptând defensiv, aş fi fost în stare să-l dobor, el fiind rănit şi deci dezavantajat, şi poate i-aş fi putut străpunge garda în momentul în care el ar fi dat semne de slăbiciune.

Am înjurat printre dinţi şi el a izbucnit în râs.

– A fost o nebunie din partea ta să vii aici, spuse.

Nu şi-a dat seama ce făceam, decât când a fost prea târziu.

În tot acest timp mă retrăsesem până când ajunsesem cu spatele în uşă. Era riscant, nelăsându-mi spaţiu pentru retragere, dar era mai bine decât o moarte sigură.

Cu mâna stângă am reuşit să o blochez. Era o uşă mare, grea, şi cine voia să pătrundă trebuia acum s-o spargă. Asta mi-a mai dat câteva minute de răgaz. Mi-a mai adus, în acelaşi timp, şi o rană în umăr, în urma unui atac pe care l-am putut para numai parţial, când lăsasem bara. Dar era umărul stâng. Braţul înarmat rămăsese intact.

Am zâmbit ca să nu-l las să bănuiască nimic.

– Poate tu ai fost nebun, când ai intrat aici, i-am spus. Te moleşeşti, ştii?

Şi am încercat să atac – dur, rapid, răutăcios. Pară, dar asta îl costă doi paşi înapoi.

– Rana începe să te deranjeze, am adăugat. Braţul îţi slăbeşte. Deja simţi cum îl părăsesc puterile…

– Tacă-ţi gura! spuse şi mi-am dat seama că triumfasem asupra lui.

Era limpede că asta îmi mărea şi mai mult şansele, drept care l-am înghesuit cât de tare puteam, fiind conştient că nu mai eram în stare să ţin pasul prea mult. Dar Eric nu-şi dădea seama de asta.

Plantasem seminţele spaimei, iar el dădea înapoi în faţa atacului meu brusc.

Se auzi o bătaie în uşă, dar o bună bucată de vreme n-aveam de ce să-mi fac griji pentru asta.

– O să te înving, Eric, am spus. Sunt mai puternic decât eram, şi-ai încurcat-o, frate!

Am văzut frica apărându-i în ochi, răspândindu-i-se pe chip, iar stilul i se schimbă la următorul atac. Începu o luptă complet defensivă, retrăgându-se în faţa atacurilor mele.

Eram convins că nu se prefăcea. Simţeam că-l păcălisem, pentru că întotdeauna el fusese mai bun ca mine. Dar dacă acest sentiment de inferioritate al meu nu a fost decât pe tărâmul psihicului? Dacă aproape mă bătusem singur cu atitudinea asta, pe care Eric o întreţinuse? Dacă, de fapt, mă păcălisem singur în tot timpul ăsta? Poate că eu eram la fel de bun. Cu un straniu simţământ de încredere în forţele mele, am încercat acelaşi atac pe care-l folosisem înainte şi am reuşit, lăsând o nouă urmă de roşu pe antebraţul lui.

– Destul de mare prostia, Eric, am spus, să cazi pradă aceluiaşi truc de două ori la rând.

Şi Eric se dădu înapoi în spatele unui scaun. Ne-am luptat pe deasupra lui un timp.

Zgomotele de la uşă încetară, iar vocile care întrebau ce se-ntâmplă tăcură.

– S-au dus după topoare, gâfâi Eric. Vor fi aici într-o clipă.

Nu trebuia să renunţ la zâmbet. L-am păstrat şi am spus:

– Le vor trebui câteva minute – ceea ce înseamnă mult mai mult decât am eu nevoie ca să isprăvesc treaba. Cu mare greutate îţi menţii garda, iar sângele continuă să curgă – priveşte!

– Tacă-ţi gura!

– În clipa când vor pătrunde aici nu va mai fi decât un singur prinţ de Amber, şi acela nu vei fi tu!

Atunci, cu braţul stâng, mătură un şir de cărţi de pe un raft, care mă loviră şi căzură grămadă lângă mine.

Nu profită însă de ocazie ca să atace. Fugi de-a lungul încăperii, apucând un scăunel, pe care-l ţinu în mâna stângă. Se retrase într-un colţ, ţinând scăunelul şi spada în faţa sa.

În holul de afară se auziră paşi repezi, după care se auziră topoarele izbind uşa.

– Haide! spuse Eric. Încearcă şi învinge-mă acum!

– Ţi-e frică! am spus.

Izbucni în râs.

– Teoretic, răspunse el. Nu mă poţi înfrânge înainte să spargă uşa, şi-atunci pentru tine va fi sfârşitul.

Nu-l puteam contrazice. Câteva minute mai rezista el.

Am traversat rapid camera, spre peretele opus.

Cu mâna stângă am împins panoul prin care intrasem.

– E-n regulă, am zis, se pare că vei rămâne în viaţă pentru un timp. Ai baftă. Data viitoare când o să ne-ntâlnim, n-o să mai fie nimeni să te-ajute.

Scuipă şi mă făcu în toate felurile, punând chiar scaunul jos, pentru a face un gest obscen în timp ce treceam prin panou şi-l închideam în urma mea.

Se auzi un zgomot şi douăzeci de centimetri de oţel luciră pe partea dinspre mine a panoului, după ce apucasem să-l închid. Aruncase cu spada după mine. Era riscant să mă întorc. Dar el ştia că n-o voi face, pentru că uşa mai avea puţin şi ceda sub lovituri.

Am coborât treptele cât de repede puteam, către locul unde dormisem mai devreme. În timp ce făceam asta, m-am gândit la cât mi se îmbunătăţise îndemânarea în luptă. La început, fusesem înspăimântat de omul care mă bătuse înainte. Acum însă, gândeam că probabil secolele petrecute pe Umbra Pământ nu fuseseră o pierdere de timp. Poate că, în realitate, mă perfecţionasem în tot acest timp. Mă simţeam egalul lui Eric în materie de arme. Asta mă făcea să mă simt bine. Dacă ne vom întâlni iar, lucru de care eram sigur, şi nu va fi nicio altă intervenţie din exterior – cine ştie? mi-aş fi încercat şansa, până la urmă. Întâlnirea de azi îl înspăimântase. Eram sigur. Asta îi va înmuia mâna, îi va provoca ezitarea de care voi avea nevoie.

Mi-am alungat gândurile şi am sărit ultimii patru metri, îndoindu-mi genunchii la contactul cu solul. Aveam cinci minute avans faţa de urmăritorii mei, dar nu aveam nicio îndoială că mi-erau suficiente ca să scap.

Pentru că aveam cărţile la centură.

Am scos cartea cu Bleys şi am privit-o. Umărul mă durea, dar am uitat de durere, când mă cuprinse răceala.

Două erau căile prin care se putea pleca direct din Amber către Umbră…

Una era Modelul, rareori folosit în acest scop.

Cealaltă erau Atu-urile, dacă aveai încredere într-un frate.

M-am gândit la Bleys. Aproape aveam încredere în el. Era fratele meu, dar avea necazuri şi ajutorul meu îi putea fi de folos.

L-am privit: cu coroana de foc, îmbrăcat în roşu şi portocaliu, cu o spadă în dreapta şi un pahar de vin în stânga. Diavolul dansa în ochii săi albaştri, barba îi strălucea, iar desenul de pe spada lui, mi-am dat brusc seama, strălucea ca un fragment din Model. Inelele scăpărau. Bleys păru că se mişcă.

Contactul veni ca un vânt îngheţat.

Figura de pe carte căpătă viaţă şi-şi schimbă poziţia. Ochii nu priveau chiar spre mine, dar buzele i se mişcară.

– Cine e? spuseră buzele şi eu am auzit clar cuvintele.

– Corwin.

El întinse mâna stângă, care nu mai avea pocalul în ea.

– Atunci vino la mine, dacă vrei!

Am întins mâna şi degetele noastre s-au atins. Am făcut un pas.

Încă ţineam cartea în mâna stângă, dar Bleys şi cu mine ne aflam acum împreună pe o stâncă, şi într-o parte se afla o prăpastie şi o fortăreaţă înaltă pe cealaltă. Deasupra noastră, cerul avea culoarea focului.

– Te salut, Bleys, am spus băgând cartea în centură, alături de celelalte. Mulţumesc pentru ajutor.

Brusc, m-am simţit slăbit şi mi-am dat seama că sângele continua să-mi curgă din umărul stâng.

– Eşti rănit! exclamă Bleys, luându-mă pe după umeri, iar eu am încercat să încuviinţez, dar am leşinat imediat.

Noaptea, târziu, eram la adăpost în fortăreaţă, tolănit într-un fotoliu mare, şi beam whisky. Fumam, ne treceam sticla unul altuia şi stăteam de vorbă.

– Deci, de fapt, erai în Amber?

– Da, corect.

– Şi în duel l-ai rănit pe Eric?

– Da!

– La naiba! Aş fi vrut să-l ucizi! Apoi căzu pe gânduri. Ei bine, poate nu. Atunci ai fi pus mâna pe tron. Aş putea avea o şansă mai mare împotriva lui Eric decât împotriva ta. Nu-mi dau seama. Ce planuri ai?

Am hotărât să joc cinstit.

– Cu toţii vrem tronul, am spus, aşa încât n-avem niciun motiv să ne minţim unul pe altul. N-o să te ucid pentru asta – ar fi o prostie – dar, pe de altă parte, nici n-o să renunţ la pretenţia mea pentru că mă bucur de ospitalitatea ta. Şi lui Random i-ar plăcea, numai că el a cam ieşit din competiţie. De multă vreme nimeni n-a mai auzit de Benedict. Gerard şi Caine par a-l sprijini pe Eric, mai mult decât a-şi susţine propriile pretenţii. La fel, Julian. Mai rămân Brand şi surorile noastre. Nu ştiu ce face acum Brand, dar ştiu că Deirdre n-are putere, doar dacă ea şi Llowella nu pun ceva la cale în Rebma, iar Flora este omul lui Eric. Nu ştiu cum stă treaba cu Fiona!

– Deci, mai rămânem noi, spuse Bleys turnând încă un pahar. Da, ai dreptate, nu ştiu ce e în capul fiecăruia acum, dar pot evalua forţele rudelor noastre şi cred că eu mă aflu în cea mai bună poziţie. Ai făcut o alegere înţeleaptă venind la mine. Sprijină-mă, şi-ţi voi da o regenţă.

– Binecuvântată fie-ţi inima. Vom vedea.

Am sorbit din whisky.

– Ce altceva ar mai fi de făcut? întrebă, şi mi-am dat seama că întrebarea e importantă.

– Trebuie să-mi ridic o armată a mea, ca să asediez Amber-ul.

– Unde e armata ta, printre Umbre? se interesă el.

– Asta, fireşte, e treaba mea. Nu cred c-o să te înfrunt. Dacă e vorba de monarhi, mi-ar plăcea să te văd pe tine, pe mine, pe Gerard, sau Benedict – dacă mai e în viaţă – pe tron.

– Ai fi de preferat tu, desigur.

– Desigur.

– Atunci s-a făcut. În cazul ăsta, putem acţiona împreună, până una alta.

– Şi eu cred la fel, am încuviinţat, altfel nu mi-aş fi lăsat soarta în mâinile tale.

Zâmbi în barbă.

– Aveai nevoie de cineva, spuse, şi eu eram răul cel mai mic.

– E-adevărat.

– Mi-aş fi dorit să fie şi Benedict aici. În plus, mi-aş fi dorit ca Gerard să nu fi trădat.

– Dorinţe, dorinţe. Pune-ţi dorinţa într-o mână şi altceva în cealaltă, strânge-le tare la un loc şi vezi ce se-adevereşte.

– Bine zis.

Am fumat un timp în tăcere.

– Câtă încredere pot să am în tine? întrebă.

– La fel de multă cât am eu în tine.

– Atunci hai să facem un târg. Cinstit, te credeam mort de mulţi ani. Nici nu mă gândeam c-o să apari într-un moment crucial şi o să pui cu insistenţă problema pretenţiei tale. Dar te afli aici, şi asta e! Hai să formăm o alianţă – să ne unim forţele şi să asediem Amber-ul! Cel care va supravieţui dintre noi va urca pe tron. Dacă izbândim amândoi, ei bine, la dracu’ – ne putem duela!

M-am gândit la asta. Părea a fi cel mai bun târg pe care-l încheiasem vreodată. Aşa că am spus:

– Noaptea e un sfetnic bun. O să-ţi spun dimineaţa, în regulă?

– În regulă.

Ne-am terminat băuturile şi apoi am depănat amintiri. Umărul îmi zvâcnea puţin, dar whisky-ul mi-a fost de ajutor, ca şi balsamul pe care mi-l dăduse Bleys.

După un timp aproape că plângeam unul pe umărul celuilalt.

Ce ciudat, îmi ziceam, să ai rude şi, totuşi, să n-ai, câtă vreme vieţile noastre ne-au purtat pe cărări separate.

Doamne! Am vorbit despre câte-n lună şi-n stele, până când am obosit amândoi. Atunci Bleys mă bătu pe umărul sănătos şi-mi spuse că oboseala începuse să-l ajungă şi că un servitor îmi va aduce a doua zi dimineaţă micul dejun. Am încuviinţat, ne-am îmbrăţişat şi el s-a retras.

M-am dus spre fereastră şi, de la acea înălţime impresionantă, puteam vedea până departe în prăpastie.

Focurile de tabără, de jos, străluceau ca stelele. Erau cu miile. Se putea spune că Bleys îşi adunase o forţă puternică şi eram invidios. Dar, pe de altă parte, era un lucru bun. Dacă cineva îl putea învinge pe Eric, acela era probabil Bleys. N-ar fi fost un lucru rău pentru Amber; atâta doar că preferam să fiu eu.

Apoi m-am uitat cu mai mare atenţie şi-am văzut formele acelea stranii mişcându-se printre focuri. M-am întrebat, atunci, care e natura armatei lui.

Oricum, era mai mare decât a mea.

Am revenit la masă şi mi-am turnat un ultim pahar.

Înainte de a-l sorbi, am aprins, totuşi, o lumânare.

La lumina ei, am scos pachetul de cărţi pe care-l furasem.

Le-am înşirat dinaintea mea şi am dat peste cea care-l înfăţişa pe Eric. Am pus-o la mijlocul mesei şi pe celelalte le-am dat deoparte.

După un timp căpătă viaţă, şi l-am văzut pe Eric în ţinută de noapte şi am auzit cuvintele:

– Cine e?

Braţul îi era legat.

– Eu. Corwin. Ce mai faci?

Începu să înjure, iar eu am izbucnit în râs. Era un joc periculos şi poate whisky-ul contribuise la asta, dar am continuat:

– Nu vroiam să-ţi spun decât că toate treburile mele merg bine. De asemeni, vroiam să-ţi spun că aveai dreptate când vorbeai despre greutăţile domniei. O să te scutesc de ele, cât de curând. Aşa încât, baftă, frate! Ziua în care voi reveni în Amber va fi ziua în care vei muri! Gândeşte-te numai că te-am avertizat – din moment ce ziua aceea nu e prea departe!

– Vino, îmi spuse, şi-o să te ucid fără milă!

Ochii lui mă fixară; erau foarte aproape.

I-am făcut un gest obscen şi mi-am trecut palma peste carte.

Era ca şi cum aş fi închis telefonul; îl amestecasem pe Eric printre celelalte cărţi.

Înainte de-a mă cuprinde somnul, am stat şi m-am gândit la trupele lui Bleys, care ocupau defileul de jos, şi apoi m-am gândit la posibilităţile de apărare ale lui Eric.

N-o să fie uşor.

6

Teritoriul era cunoscut sub numele de Anvernus, iar trupele reunite nu erau oameni în adevăratul sens al cuvântului. I-am revăzut a doua zi dimineaţa mărşăluind în urma lui Bleys. Toţi erau înalţi de peste doi metri, aveau pielea foarte roşie şi părul scurt, ochii ca de pisică şi câte şase degete la mâini şi la picioare. Purtau ciorapi care arătau la fel de fini ca mătasea, dar erau ţesuţi din altă materie şi cei mai mulţi dintre ei erau coloraţi în gri sau albastru. Fiecare purta două spade scurte, încovoiate la vârf. Urechile le erau ascuţite, iar la degete aveau gheare.

Atmosfera era caldă, culorile tulburătoare şi toţi credeau că suntem zei.

Bleys găsise un loc în care religia presupunea existenţa zeilor-fraţi care arătau asemenea nouă şi aveau necazurile lor. Invariabil, în termenii acestor „mythos”, un frate rău profita de putere şi căuta să-i oprime pe fraţii cei buni. Şi, fireşte, exista legenda unui Apocalips în care ei urmau să fie chemaţi să se alăture de partea fraţilor buni care vor supravieţui.

Purtam braţul stâng într-o eşarfă neagră şi-i priveam pe cei gata să moară.

M-am dus în faţa unui ostaş şi m-am uitat în sus, spre el.

L-am întrebat:

– Ştii cine este Eric?

– Seniorul Răului, îmi răspunse.

Am încuviinţat, am spus: „Foarte bine!” şi am trecut mai departe.

Bleys avea carne de tun la comandă.

– Câţi oameni numără armata ta?

– În jur de cincizeci de mii, răspunse.

– Îi respect pe toţi acei care sunt gata de Sacrificiul Suprem, i-am spus. Nu poţi cuceri Amber-ul cu cincizeci de mii de oameni, chiar presupunând că-i poţi duce întregi pe toţi la poalele Kelvirului – ceea ce este imposibil. E o prostie chiar şi să crezi că te poţi folosi de aceşti sărmani bastarzi împotriva cetăţii nemuritoare, cu săbiile lor ca de jucărie şi toate celelalte.

– Ştiu, dar nu mă bazez numai pe ei.

– O să ai nevoie de mult mai mulţi.

– Atunci cum sună trei nave – reprezentând jumătate din cele ale lui Caine şi flotele lui Gerard la un loc?

– Tot nu e destul, am spus, şi e de-abia începutul.

– Ştiu. Pot însă să fac mai mult.

– Ei bine, ar fi de preferat să reunim forţe mai importante. Eric va sta în Amber şi ne va ucide când vom mărşălui printre Umbre. Când trupele care vor supravieţui vor ajunge, în sfârşit, la poalele Kelvirului, le va decima acolo. Apoi va urma urcuşul spre Amber. Câte sute crezi că vor mai rămâne când vom ajunge la cetate? Atât cât să fie lichidate în cinci minute, aproape fără nicio pierdere pentru Eric. Dacă asta e tot ce ai mai bun, frate Bleys, am presimţiri rele în ce priveşte expediţia asta.

– Eric şi-a anunţat încoronarea peste trei luni. Până atunci, îmi pot, cel puţin, tripla forţele. Poate voi avea chiar un sfert de milion de oşteni Umbre, cu care să atac Amber-ul. Mai există şi alte lumi ca aceasta, şi voi ajunge şi acolo. Îmi voi aduna o forţă de sfinţi cruciaţi, cum n-a mai fost trimisă niciodată înainte împotriva Amber-ului.

– Iar Eric va beneficia de acelaşi timp pentru a-şi întări mijloacele de apărare. Nu ştiu, Bleys… e aproape o sinucidere. Nu ştiam situaţia exactă când am venit aici…

– Şi ce-ai adus cu tine? întrebă. Nimic! Umblă vorba că odată ai fost în fruntea unor trupe. Unde sunt?

Mi-am întors privirea de la el.

– Nu mai sunt, am spus. Sunt singur.

– N-ai putea găsi o Umbră a Umbrei tale?

– Nici nu vreau să încerc. Îmi pare rău.

– Atunci, cu ce-mi poţi fi de folos?

– O să plec, i-am spus, dacă numai la asta te gândeşti, dacă numai pentru asta m-ai vrut aici… Mai multe trupuri…

– Aşteaptă! strigă el. Am vorbit pripit. Nu mă pot lipsi de sfaturile tale, măcar atât. Rămâi cu mine, te rog. O să-mi cer chiar scuze.

– Nu e nevoie, am spus, ştiind ce înseamnă asta pentru un prinţ de Amber. Voi rămâne. Cred că te pot ajuta.

– Bun! mă bătu el pe umărul sănătos.

– Şi am să-ţi fac rost şi de mai mulţi oşteni, am adăugat. N-ai teamă!

M-am ţinut de cuvânt.

Am mers printre Umbre şi am găsit o rasă de creaturi cu blană, întunecate şi cu gheare şi colţi; destul de asemănătoare cu oamenii şi cam la fel de inteligente ca un boboc de liceu – iertare copii, dar vreau să spun că erau loiali, devotaţi, cinstiţi, şi prea uşor de păcălit de bastarzi ca mine şi frate-meu. Mă simţeam ca un disc-jockey care satisface gusturile publicului.

În jur de o sută de mii de suflete ne arătau adoraţie prin ridicarea braţelor.

Impresionat, Bleys nu scoase un cuvânt. După o săptămână, umărul mi se vindecă. După două luni, aveam sfertul nostru de milion de ostaşi şi chiar mai mult.

– Corwin, Corwin! Eşti încă acel Corwin dintotdeauna! spuse el, iar eu am luat o gură de băutură.

Numai că aveam conştiinţa încărcată. Cea mai mare parte a acestor trupe era destinată morţii. Eu eram factorul responsabil de aproape tot ceea ce se petrecea. Aveam remuşcări, deşi cunoşteam deosebirea dintre Umbră şi Substanţă. Fiecare moarte urma să fie o moarte reală; ştiam şi asta.

În unele nopţi, stăteam aplecat asupra cărţilor de joc. Atu-urile lipsă reapăruseră în pachetul pe care-l aveam. Unul dintre ele era o imagine a Amber-ului însuşi, şi ştiam că mă poate duce înapoi în cetate. Celelalte erau ale rudelor noastre moarte sau dispărute. Iar unul era al Tatălui meu şi am trecut repede peste el. Murise.

Am privit fiecare chip vreme îndelungată, gândindu-mă ce câştig aş putea avea de la fiecare. Am amestecat cărţile de mai multe ori, şi, de fiecare dată, ieşea una şi aceeaşi.

Numele lui era Caine.

Era îmbrăcat în satin verde şi negru, şi un tricorn negru cu un panaş verde din pene atârna pe spate. La centură avea prinsă o dagă bătută în nestemate. Era negru de supărare.

– Caine! l-am strigat.

După un timp, veni un răspuns.

– Cine e?

– Corwin!

– Corwin? E o glumă?

– Nu.

– Ce vrei?

– Ce ai?

– Doar ştii asta, – şi ochii i se fixară asupră-mi, dar eu eram atent la mâna lui, aflată foarte aproape de dagă. Unde eşti?

– Cu Bleys.

– Umbla zvonul că te-ai arătat de curând prin Amber – şi tocmai mă întrebam ce e cu bandajele de pe braţul lui Eric.

– Ai în faţa ochilor răspunsul. Care-i preţul tău?

– Ce vrei să spui?

– Hai să vorbim cinstit şi la obiect. Crezi că Bleys şi cu mine îl putem învinge pe Eric?

– Nu, şi tocmai de-asta sunt de partea lui Eric. Şi nici nu vreau să-mi vând armada, dacă asta urmăreşti – şi bănuiesc că exact asta vrei?

Am zâmbit.

– Isteţ frate. Ei bine, mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine. Ne vedem în Amber – poate.

Am mişcat mâna, iar el a strigat:

– Aşteaptă!

– De ce?

– Nici măcar nu-ţi cunosc oferta.

– Ba da. Ai ghicit-o şi nu te interesează.

– N-am spus asta. Numai că nu ştiu unde e dreptatea.

– Vrei să spui puterea.

– Bine, puterea. Ce-mi oferi?

Am mai vorbit aproape o oră, după care mările nordice s-au deschis celor trei flote fantomă ale lui Bleys, care aşteptau întăriri.

– Dacă eşuezi, vor fi trei decapitări în Amber, spuse Caine.

– Dar tu nu vrei asta, nu-i aşa?

– Nu, cred că ori tu, ori Bleys veţi urca pe tron în scurtă vreme. Voi fi încântat să-l slujesc pe învingător. Regenţa aceea mi-ar plăcea. Deşi, încă mi-aş dori capul lui Random ca parte din preţ.

– Nici nu discutăm aşa ceva. Rămâne cum ne-am înţeles, sau renunţăm.

– Rămâne.

Am zâmbit, mi-am pus palma pe carte şi Caine dispăru.

De Gerard urma să mă ocup a doua zi. Caine mă istovise.

M-am băgat în pat şi-am adormit.

Când află despre ce era vorba, Gerard fu de acord cu acţiunea noastră. Şi asta mai ales pentru că eu eram cel care-l rugasem, iar pe Eric îl considera unul din răul mai puţin puternic.

Am încheiat rapid târgul, promiţându-i tot ce ceruse, şi bucuros că nu ceruse căderea nici unui cap.

Apoi am trecut din nou trupele în revistă şi le-am spus mai multe despre Amber. În mod straniu, uriaşii roşii şi cei mărunţi şi păroşi se înţelegeau ca fraţii.

Era trist şi adevărat.

Noi eram zeii lor şi nimic mai mult.

Am văzut flota: naviga pe un mare ocean de culoarea sângelui. M-am minunat. În lumile Umbrei prin care vor naviga, mulţi vor dispărea.

M-am gândit la trupele din Avernus şi la recruţii mei din locul numit Ri’ik. A lor era sarcina de a mărşălui către Pământ şi Amber.

Am amestecat cărţile şi le-am răspândit. Am ridicat-o pe cea numită Benedict. Am cercetat-o îndelung, dar n-am întâlnit decât răceala. Apoi am luat-o în mâini pe cea cu numele de Brand. Pentru un alt răstimp la fel de lung, nu răzbătu din ea nimic altceva decât frigul.

Atunci se auzi un ţipăt. Ceva îngrozitor, chinuitor.

– Ajutor! se auzi strigătul.

– Ce să fac? am întrebat.

– Cine e acolo? întrebă şi i-am văzut trupul zvârcolindu-se.

– Corwin.

– Eliberează-mă din locul ăsta, frate Corwin! Ca răsplată vei primi tot ce-ţi doreşti!

– Unde eşti?

– Eu…

Şi apoi veni un vârtej de lucruri pe care mintea mea refuza să le conceapă, şi un alt ţipăt, sfâşietor, ca în agonie, şi sfârşindu-se în tăcere.

Apoi răceala reveni iarăşi.

M-am trezit tremurând. De ce, nu ştiam.

Mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră să privesc noaptea, lăsând cărţile acolo unde căzuseră, pe masa din camera mea.

Stelele erau mici, în ceaţă. Nu recunoşteam nicio constelaţie. O lună mică şi albastră apăru rapid în întuneric. Noaptea venise cu o răcoare bruscă, îngheţată, făcându-mă să mă înfăşor în mantie. Mi-am reamintit de iarna campaniei noastre dezastruoase din Rusia. Zei! îngheţasem, eram aproape mort! Şi unde au dus toate astea?

La tronul din Amber, fireşte.

Căci asta era o justificare suficientă pentru orice.

Dar ce se întâmplase cu Brand? Unde era? Ce se-ntâmpla cu el, cine-i făcuse asta?

Răspunsuri? Niciunul.

Întrebările mă frământau, totuşi, în timp ce priveam înspre cer şi urmăream traseul discului albastru care cobora. Exista oare ceva ce-mi scăpa în toată povestea asta, vreun factor de care nu ţinusem seama?

Niciun răspuns.

M-am aşezat încă o dată la masă, luându-mi ceva de băut.

Am cotrobăit prin cărţi şi am găsit-o pe cea a Tatălui.

Oberon, Lord de Amber, stătea înaintea mea îmbrăcat în verde şi auriu. Înalt, solid şi îndesat, cu barba neagră presărată cu fire argintii, părul la fel. Inele verzi în monturi de aur şi o spadă aurie. Cândva mi se păruse că nimic nu poate îndepărta pe nemuritorul senior de Amber din tronul său. Ce s-a-ntâmplat? Încă nu ştiam. Dar murise. Cum înfruntase tatăl meu sfârşitul?

Am privit şi m-am concentrat.

– Nimic, nimic…

– Ceva?

– Ceva.

Deodată am început să înregistrez o reacţie, deşi foarte slabă, iar chipul de pe carte se transformă în umbra bărbatului care fusese.

– Tată! am strigat.

Nimic.

– Tată!

– Da… Foarte stins şi îndepărtat, ca dintr-o scoică estompată de clipocitul monoton al apei.

– Unde eşti? Ce s-a-ntâmplat?

– Eu… Pauză lungă.

– Da? Sunt Corwin, fiul tău. Ce s-a petrecut în Amber de-ai dispărut?

– Mi-a sosit ceasul, spuse acum cu o voce care părea şi mai îndepărtată.

– Vrei să spui că ai abdicat? Niciunul din fraţii mei nu mi-a povestit, şi n-am destulă încredere în ei ca să-i întreb. Ştiu numai că tronul pare să fie la dispoziţia oricărui pungaş. Eric stăpâneşte acum cetatea, iar Julian păzeşte Pădurea din Arden. Caine şi Gerard îşi menţin controlul mărilor. Bleys vrea să-i înfrunte pe toţi şi eu m-am aliat cu el. Care sunt dorinţele tale în legătură cu asta?

– Eşti singurul… care… a întrebat, bolborosi el. Da…

– „Da” – ce?

– Da, înfruntă-i…

– Dar tu? Cum te-aş putea ajuta?

– Eu sunt… dincolo de ajutor. Ia tronul.

– Eu? Sau Bleys şi cu mine?

– Tu! spuse.

– Da?

– Ai binecuvântarea mea… Cucereşte tronul – şi cât mai repede!

– De ce, Tată?

– Îmi pierd respiraţia… Cucereşte-l!

Apoi dispăru.

Deci Tata trăia. Ce ciudat. Şi-acum, ce era de făcut?

Am sorbit din băutură şi am început să reflectez.

Deci încă trăia, undeva, şi era rege în Amber. De ce plecase? Unde plecase? Ce fel de, care şi cât? Şi tot aşa…

Cine putea şti? Eu, în niciun caz. Cel puţin deocamdată nu mai era nimic de spus.

Şi totuşi…

Nu puteam opri gândurile. Aş vrea să ştiţi că Tata şi cu mine nu ne-am înţeles niciodată prea bine. Nu l-am urât ca Random, sau ca unii dintre ceilalţi. Dar eu, fără niciun dubiu, n-am avut niciun motiv să fiu ataşat de el în mod deosebit. Fusese mare, fusese puternic, şi fusese acolo. Asta-i tot. Reprezenta, de asemenea, cea mai mare parte a istoriei Amber-ului, aşa cum o ştiam noi, iar istoria Amber-ului se întinde înapoi pe atâtea milenii încât nu se pot număra. Aşa că voi ce-aţi face în locul meu?

În ceea ce mă privea, mi-am isprăvit băutura şi m-am dus să mă culc.

A doua zi dimineaţă am participat la o întâlnire cu echipa lui Bleys. Avea patru amirali, fiecare răspunzând de aproape un sfert din flota lui, şi o grămadă de ofiţeri de armată. Cu toţii erau vreo treizeci cu grade mari – mari şi roşii, sau mici şi păroşi, după caz.

Întâlnirea a durat vreo patru ore, după care am mers cu toţii la masă. S-a hotărât să atacăm peste trei zile. Deoarece se cerea unul de viţă nobilă care să deschidă calea spre Amber, urma ca eu să conduc flota la bordul navei-amiral, iar Bleys să-şi conducă infanteria pe teritoriile Umbrei.

Nu-mi plăcea aranjamentul, şi l-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aş fi oferit să-i dau ajutor. Drept răspuns, mi s-au spus două lucruri: unu, dacă ar fi trebuit să meargă singur, ar fi condus flota şi ar fi părăsit-o la mare distanţă de ţărm, întorcându-se cu un singur vas în Avernus şi conducându-şi infanteria la întâlnirea stabilită dinainte; şi doi, ar fi căutat intenţionat o Umbră în care s-ar fi ivit vreun frate care să-i dea ajutor.

A doua variantă m-a pus puţin pe gânduri, deşi ştiam că e vorba chiar de mine. Prima nu inspira niciun fel de încredere, deoarece flota ar fi fost prea departe în larg ca să poată primi vreun semnal de pe ţărm, iar şansa de a rata întâlnirea – fiind vorba de o armată atât de numeroasă – era prea mare, după părerea mea, pentru a lua în seamă planul său general.

Dar ca tactician, l-am socotit întotdeauna strălucit, şi când a desfăşurat hărţile Amber-ului şi ale ţării vecine pe care le desenase el însuşi, şi când a început să explice tacticile ce trebuiau folosite acolo, ştiam că e un prinţ din Amber aproape neîntrecut în viclenie.

Singura problemă era că ne ridicam împotriva unui alt prinţ din Amber, cineva care ocupa ceea ce, fără îndoială, reprezenta o poziţie mai puternică. Eram îngrijorat, dar având în vedere încoronarea iminentă, părea singura cale ce ni se oferea, şi am hotărât să merg până la capăt. Dacă pierdeam, eram terminaţi; numai că el reprezenta cea mai mare ameninţare posibilă la acea dată şi avea un program ce putea fi realizat în timp, ceea ce eu nu aveam.

Aşa că am mers în ţinutul numit Avernus şi am privit văile şi defileele ceţoase, craterele fumegânde, soarele strălucitor pe cerul minunat, nopţile îngheţate şi zilele prea fierbinţi, nenumăratele stânci şi ridicături de nisip negru, animalele mici, dar periculoase şi otrăvitoare, plantele purpurii, imense ca nişte cactuşi moi; şi, în după-amiaza celei de-a doua zile, când stăteam pe o stâncă privind spre mare sub un turn de nori purpurii învălmăşiţi, mi-am spus că locul ăsta îmi place cel mai mult dintre toate şi că, dacă fiii lui vor pieri în războaiele zeilor, îi voi imortaliza într-o zi în cântec, dacă voi fi în stare.

Cu temerile înlăturate de acest blând balsam al minţii, am preluat comanda flotei. Dacă vom reuşi, vom fi trecuţi veşnic în galeria nemuritorilor.

Eram ghidul şi deschizătorul drumului. M-am bucurat.

Am început să navigăm a doua zi, iar eu conduceam acţiunile de pe nava-amiral. Am intrat într-o furtună, şi când am ieşit din ea ne-am trezit mult mai aproape de destinaţia noastră. Am trecut printr-o bulboană enormă şi ne-am descurcat de minune. Am trecut printr-un loc cu stânci la suprafaţă, iar umbra apelor s-a adâncit după trecerea noastră. Culorile lor începuseră să se apropie de cele ale Amber-ului. Dovadă că încă ştiam cum să procedez.

Puteam influenţa soarta noastră în timp şi spaţiu.

Puteam ajunge acasă. Acasă pentru mine, desigur.

Am trecut pe lângă insule ciudate, unde păsări verzi croncăneau şi gorile verzi atârnau în copaci ca nişte fructe, ţopăiau, uneori sporovăiau, şi aruncau bucăţi de stânci în mare, încercând de fapt, să ne nimerească pe noi.

Am navigat adânc în mare, şi apoi am îndreptat flota înapoi în direcţia ţărmului.

În timpul ăsta, Bleys mărşăluia de-a lungul câmpiilor Umbrelor.

Simţea că va izbuti, că va trece peste orice obstacol ridicat de Eric. Ţineam legătura cu el prin intermediul cărţilor şi aflam multe din aceste întâlniri.

De pildă, zeci de mii de morţi într-o bătălie la câmpie cu centaurii, cinci mii pierduţi într-un cutremur de proporţii înfricoşătoare, o mie cinci sute morţi în urma unei ciume aduse de un vârtej care a bântuit taberele, nouăsprezece mii morţi sau dispăruţi în cursul unor acţiuni într-o junglă dintr-un loc pe care nu l-am recunoscut, când napalmul a căzut deasupra lor din nişte stranii obiecte care treceau pe deasupra bâzâind, şase mii dezertori într-un loc care arăta ca raiul, care le fusese promis, cinci sute dispăruţi inexplicabil pe când traversau o întindere de nisip deasupra căreia s-a înălţat şi a ars un nor ca o ciupercă, opt mii şase sute morţi când se deplasau printr-o vale în care au apărut brusc maşinării de atac ce înaintau pe şenile şi scuipau foc, opt sute bolnavi şi abandonaţi, două sute morţi din pricina unor inundaţii neaşteptate, cincizeci şi patru morţi duelându-se între ei, trei sute morţi după ce au mâncat nişte fructe otrăvitoare, o mie ucişi într-o enormă corida cu creaturi ca nişte bivoli, şaptezeci şi trei morţi din cauza incendierii corturilor, o mie cinci sute luaţi de apele unor râuri revărsate, două mii ucişi de vânturile care suflau de pe dealurile albastre.

Eram mulţumit că pierdusem doar o sută optzeci şi şase de nave în acest timp.

Să adormi, să visezi, poate… Da, e un lucru care te roade.

Eric ne ucidea centimetru cu centimetru. Încoronarea lui urma să se petreacă doar peste câteva săptămâni, şi, în mod evident, ştia că venim să-l atacăm, pentru că muream pe capete.

Acum, se spune că numai un prinţ din Amber poate merge printre Umbre, cu toate că, fireşte, el poate conduce sau acţiona oriunde vrea în timpul acestor deplasări. Conduceam trupele noastre şi le vedeam murind, dar despre Umbră trebuie să spun atât: există Umbră şi există Substanţă, şi asta e baza tuturor lucrurilor.

Din Substanţă e alcătuit numai Amberul, cetatea reală, de pe Pământul real, care include totul. Din Umbră, există o infinitate de lucruri. Toate posibilităţile există undeva ca o Umbră a realului. Amber, prin însăşi existenţa sa, s-a răspândit astfel în toate direcţiile. Şi ce mai poate spune cineva dincolo de asta? Umbra se întinde din Amber în Haos, şi aici toate lucrurile sunt posibile. Există doar trei căi de a o traversa, şi fiecare dintre ele e dificilă.

Dacă cineva este prinţ sau prinţesă prin naştere, atunci se poate mişca liber, traversând Umbrele, determinând schimbarea mediului la trecerea sa pe acolo, până când capătă exact forma pe care o doreşte, şi atunci se opreşte. Acea lume a Umbrei devine atunci a lui, exceptând intruşii familiei, şi poate face cu ea ce vrea. Într-un asemenea loc am vieţuit eu vreme de secole.

A doua cale sunt cărţile, distribuite de Dworkin, Stăpân al Generaţiei, care le-a creat după chipurile noastre, pentru a uşura comunicarea între membrii familiei regale.

Dworkin a fost bătrânul artist pentru care spaţiul şi perspectiva nu aveau însemnătate. El a creat familia Atu-urilor, care îngăduia posesorului să intre în contact cu confraţii săi oriunde s-ar fi aflat aceştia. Dar impresia mea era că felul în care fuseseră folosite până acum nu corespundea întocmai.

Cea de-a treia era Modelul, elaborat tot de Dworkin, care putea fi traversat numai de membrii familiei noastre. Acesta îl iniţia pe fiecare care-l traversa în sistemul cărţilor, iar în final îi dădea puterea de a păşi printre Umbre.

Cărţile şi Modelul dădeau posibilitatea transportului instantaneu din Substanţă în Umbră. Cealaltă modalitate de a ajunge, mersul, era mai grea.

Ştiam ce făcuse Random ca să mă elibereze în lumea adevărată. Când eram în maşină, adăuga încontinuu, din memorie, tot ce-şi reamintea despre Amber, eliminând tot ceea ce nu îi era pe plac. Când totul a corespuns, a ştiut că sosiserăm. Nu era o scamatorie reală, pentru că, dacă ar fi ştiut ce trebuia făcut, oricine putea ajunge în propriul lui Amber. Chiar şi acum, Bleys şi cu mine puteam găsi Amberurile-Umbră, unde domneam fiecare dintre noi, şi puteam să ne petrecem toată eternitatea stăpânind acolo. Dar, pentru noi, asta n-ar fi însemnat acelaşi lucru. Pentru niciunul dintre noi n-ar fi fost adevăratul Amber, cetatea în care ne născuserăm, cetatea după care toate celelalte îşi luaseră chipurile.

Aşa încât am pornit pe calea cea mai grea, drumul prin Umbră, pentru invazia noastră asupra Amber-ului însuşi. Oricine, care cunoştea acest lucru şi avea putere, putea interpune obstacole. Eric procedase astfel, şi acum le înfruntam murind. Ce avea să iasă din asta? Nimeni nu ştia.

Dar dacă Eric ajungea să fie încoronat rege, faptul s-ar fi reflectat şi ar fi influenţat Umbra pretutindeni.

Toţi fraţii supravieţuitori, noi, prinţi din Amber, sunt sigur că ne-am fi simţit mult mai bine, fiecare în felul său, dacă am fi căpătat acest statut şi lăsam apoi Umbrele să se prăbuşească unde trebuie.

Am trecut pe lângă flotele-fantoma, vasele lui Gerard, Olandezul Zburător al acestei lumi, şi am ştiut că ne apropiem. Le-am folosit drept puncte de reper.

În cea de-a opta zi a călătoriei noastre eram aproape de Amber. Atunci a izbucnit furtuna.

Marea s-a întunecat, norii s-au adunat deasupra, iar navele şi-au încetinit înaintarea în liniştea care a urmat. Soarele şi-a ascuns faţa – enormă, albastră – şi am simţit că Eric ne găsise în cele din urmă.

Apoi izbucniră vânturile, şi – iertaţi-mi expresia – se sparseră de nava pe care mă aflam eu.

Eram aruncaţi de colo-colo de furtună şi sfâşiaţi de vânt, cum spune poetul, sau spunea. Am simţit că dau totul afară din mine când ne-au izbit primele talazuri. Eram azvârliţi dintr-o parte în alta ca nişte zaruri într-o mâna gigantică.

Eram purtaţi peste apele mării şi prin apele din cer. Cerul devenise negru, iar lapoviţa se amesteca cu panglicile sticloase din care izbucneau trăsnetele. Întreaga lume părea să urle. Eu sunt sigur c-am făcut-o. Mi-am croit drum de-a lungul punţii mişcătoare pentru a înşfăca timona abandonată. M-am legat de suportul ei şi m-am ţinut tare. Eric se dezlănţuia în Amber, asta era al dracului de sigur.

Una, două, trei, patru ore, niciun moment de linişte. Cinci ore, până la urmă.

Câţi oameni am pierdut? Habar n-aveam.

Apoi am simţit şi am auzit un ţiuit şi un clinchet şi l-am văzut pe Bleys ca printr-un tunel lung şi cenuşiu.

– Ce se-ntâmplă? întrebă. Am încercat să te contactez.

– Viaţa e plină de tot felul de schimbări, i-am răspuns. Tocmai am dat peste una.

– Furtună?

– Ai ghicit-o la fix. Mama tuturor furtunilor. Cred că văd un monstru prin hublou. Dacă are creier, se va îndrepta spre capăt… Tocmai a făcut-o.

– Şi noi am avut parte de aşa ceva, mă informă Bleys.

– Monstru sau furtună?

– Furtună, răspunse el. Două sute de morţi.

– Ai încredere, ţine-te tare, şi vorbim mai târziu. În regulă?

Dădu din cap; în spatele lui se zăreau fulgere.

– Eric s-a prins de ce se întâmplă, adăugă înainte de a se întrerupe.

Aşa era, recunosc.

După încă trei ore lucrurile s-au liniştit, şi multe ore mai târziu am aflat că pierduserăm jumătate din flotă (printre care şi vasul meu amiral – şi patruzeci de oameni din echipajul de o sută douăzeci). O ploaie nemiloasă se abătuse asupra noastră.

Cum-necum, pe marea de deasupra Rebmei am ieşit la liman.

Am scos cărţile şi am privit-o pe cea care-l înfăţişa pe Random.

Când şi-a dat seama cu cine vorbeşte, îmi strigă de parcă atât aşteptase să mă audă:

– Întoarce-te!

L-am întrebat de ce.

– Pentru că mi-a zis Llewella că Eric vă poate înfrânge acum. Ea spune să mai aşteptaţi un timp, până se mai liniştesc apele şi abia atunci loviţi – cam peste vreun an, poate.

Am clătinat din cap.

– Îmi pare rău, am spus. Nu pot. Prea multe pierderi ca să ajungem aici. N-avem altă soluţie: acum ori niciodată.

Ridică din umeri a resemnare.

– Şi totuşi, de ce? l-am întrebat.

– În principal, pentru că tocmai am aflat că aici poate ţine sub control vremea.

– Totuşi, suntem datori să încercăm.

Ridică din umeri.

– Să nu zici că nu ţi-am spus.

– Ştie în mod sigur că venim?

– Tu ce crezi? Că e prost?

– Nu.

– Atunci ştie fără doar şi poate. Dacă eu am putut afla asta în Rebma, atunci ştie şi el în Amber – iar eu am aflat dintr-o ezitare a Umbrei.

– Din păcate, am oftat, eu am anumite presimţiri în legătură cu expediţia asta, dar e treaba lui Bleys.

– Atunci retrage-te şi lasă-l pe el să fie hăcuit.

– Îmi pare rău, nu pot face aşa ceva. Ar putea câştiga. Iar eu aduc flota.

– Ai vorbit cu Caine, cu Gerard?

– Da.

– Atunci trebuie să te gândeşti că pe mare ai o şansă. Dar, ascultă. Eric a imaginat o cale de a controla Giuvaerul Judecăţii, am aflat asta din bârfele de la curte. Îl poate folosi pentru controlul vremii aici. Asta-i clar. Dumnezeu ştie ce altceva mai e în stare să facă.

– Regret, dar va trebui să îndurăm. Doar n-o să ne lăsăm demoralizaţi de câteva furtuni.

– Corwin, o să-ţi spun adevărul. Am vorbit chiar cu Eric acum trei zile.

– De ce?

– El mi-a cerut-o. Am vorbit cu el pentru că mă plictiseam. Mi-a dat multe detalii despre posibilităţile lui de apărare.

– Asta din cauză că a aflat de la Julian că am sosit împreună. Era sigur că va ajunge la urechile mele.

– Probabil. Dar asta nu schimbă cu nimic ce-a spus.

– Nu, am încuviinţat.

– Atunci lasă-l pe Bleys să-şi ducă singur războiul, îmi spuse. Îl poţi lovi mai târziu pe Eric.

– Mai are puţin până va fi încoronat în Amber.

– Ştiu. Ştiu. Totuşi, e la fel de uşor de atacat un rege ca şi un prinţ, nu crezi? Ce contează cum se numeşte, atâta vreme cât îl poţi învinge? Va fi totuşi acelaşi Eric.

– Adevărat, am consimţit eu, dar m-am angajat la asta.

– Renunţă.

– Mi-e teamă că nu pot face una ca asta.

– Atunci eşti nebun, băiete.

– Probabil.

– Ce să zic altceva, decât noroc!

– Mulţumesc!

– Ne mai vedem!

Asta a fost tot şi m-am întristat.

Mă îndreptam oare către o capcană?

Eric într-adevăr nu era prost. Nu era exclus să aibă o adevărată maşinărie a morţii pusă la punct. Asta era; am ridicat din umeri şi m-am aplecat peste bord, cu cărţile la centură.

E o mândrie şi un unicat să fii prinţ de Amber, incapabil să ai încredere. Nu eram în mod deosebit preocupat de asta, dar aşa se punea problema.

Era limpede că Eric fusese cel care controlase furtuna prin care tocmai trecusem, ceea ce nu putea decât să corespundă faptului că era stăpân al vremii în Amber, aşa cum îmi spusese Random.

Aşa încât am încercat şi eu ceva la rândul meu.

Ne îndreptam către un Amber jalnic, cu zăpadă. Era cel mai cumplit viscol pe care-l puteam produce.

Fulgi mari se prăvăleau peste ocean.

Să-l văd cum o să-i oprească, printr-o metodă normală dacă poate, din cele oferite de Umbră.

Şi a putut.

Într-o jumătate de oră, viscolul încetase. Amber era, de fapt, impenetrabil – şi era, într-adevăr, cetatea unică.

Nu vroiam să mă abat din drum, aşa încât am lăsat lucrurile să meargă de la sine. Eric ERA stăpânul vremii în Amber.

Ce era de făcut?

Am continuat evident, să navigam mai departe, în fălcile morţii.

Cine, ce mai avea de spus?

A doua furtună a fost mai rea decât prima, dar am ţinut cârma. Era o furtună electrică, şi îndreptată numai asupra flotei. Ne-a abătut din drum. Ne-a costat încă patruzeci de vase.

Mi-era teamă să-l caut pe Bleys să văd ce i se întâmplase, dar n-aveam de ales.

– Mi-au rămas în jur de două sute de mii de ostaşi, spuse. Inundaţii bruşte…

Eu m-am apucat să-i povestesc ce-mi spusese Random.

– Mi se pare corect, zise când am terminat. Dar să nu ne bazăm pe asta. Împiedicaţi sau nu de vreme, tot o să-l înfrângem.

– Sper.

Am aprins o ţigară şi m-am îndreptat spre proră.

Amber urma să apară în curând. Acum ştiam căile Umbrei, şi ştiam cum să ajung acolo pe jos.

Dar oricine se poate înşela…

Ziua, totuşi, n-avea să fie perfectă…

Am navigat mai departe şi întunericul năvăli asupra noastră ca un val neaşteptat, urmat de cea mai cumplită furtună.

Am reuşit să scăpăm din valurile ei negre, dar eu eram îngrozit. Totul era adevărat, şi ne aflam în apele de nord. Dacă Caine se ţinuse de cuvânt, toate bune şi frumoase. Dacă ne păcălise, se afla într-o poziţie excelentă.

Aşa încât am presupus că ne vânduse. De ce nu?

Am pregătit flota – şaptezeci şi trei de vase rămase – pentru bătălie, când l-am văzut pe Caine apropiindu-se. Cărţile minţiseră – sau poate fuseseră prea corecte – atunci când îl desemnaseră ca fiind figura cheie.

Vasul-amiral se îndrepta către al meu; i-am ieşit în întâmpinare. Ne-am oprit cu vântul în faţă, şi, unul lângă altul, ne-am privit. Am fi putut comunica prin Atu-uri, dar Caine n-a ales calea asta; şi, oricum, el era în poziţia cea mai puternică. De altfel, eticheta familiei cerea ca el să aleagă mijloacele de comunicare. Fireşte că vroia să pară cât mai important, căci mi se adresă printr-o portavoce:

– Corwin! Predă de bunăvoie comanda flotei tale! Îţi sunt superior numeric! N-ai să izbuteşti!

L-am privit peste valuri şi mi-am dus portavocea la buze:

– Şi cum rămâne cu înţelegerea noastră?

– Nulă şi neavenită, strigă. Flota ta e mult prea slabă ca să ataci Amber-ul, aşa încât cruţă vieţile oamenilor şi predă-te chiar acum!

Am privit peste umărul meu stâng şi m-am uitat la soare.

– Te rog, ascultă-mă, frate Caine şi îngăduie-mi atât: lasă-mă să mă consult cu căpeteniile mele până când soarele se ridică în înaltul cerului.

– Foarte bine, răspunse el, fără ezitare.

Sunt sigur că îşi dădu seama de situaţie.

M-am îndepărtat şi am ordonat ca nava să fie întoarsă şi îndreptată înapoi în direcţia corpului de bază al navelor.

Dacă aş fi încercat să fug, Caine m-ar fi urmărit printre Umbre şi mi-ar fi distrus navele, una câte una. Praful de puşcă nu lua foc pe Pământul real, dar dacă ne-am fi deplasat foarte departe, ar fi fost folosit şi el pentru distrugerea noastră. Caine ar fi făcut rost de praf, pentru că era posibil, în cazul plecării mele, ca flota să nu poată naviga în mările Umbrei fără mine, şi atunci s-ar fi scufundat în apele reale de acolo. Aşa încât, orice-aş fi făcut, echipajele ori ar fi murit, ori ar fi căzut prizoniere.

Random avusese dreptate.

Am scos Atu-ul lui Bleys şi m-am concentrat până s-a mişcat.

– Da? spuse el şi vocea îi era agitată.

Aproape că puteam auzi zgomotele bătăliei din jurul lui.

– Suntem în încurcătură, am spus. Şaptezeci şi trei de nave au trecut, iar Caine ne-a somat să ne predăm până la amiază.

– Blestemată fie-i privirea! spuse Bleys. N-am reuşit cât ai reuşit tu. Suntem în miezul unei bătălii acum. O enormă cavalerie ne ciopârţeşte. Aşa încât nu ştiu ce sfat să-ţi dau. Am problemele mele. Fă cum crezi de cuviinţă. Năvălesc iarăşi!

Şi contactul dintre noi se întrerupse.

Am extras cartea lui Gerard şi am încercat să intru în contact cu el.

Cât a vorbit, mi s-a părut că întrezăresc un ţărm în spatele lui. Parcă-l recunoşteam. Dacă bănuiala mea era corectă, se afla în apele de sud. Nu-mi face nicio plăcere să-mi reamintesc conversaţia noastră. L-am întrebat dacă mă poate ajuta împotriva lui Caine.

– Am fost de acord numai să te las să treci, îmi spuse. Tocmai de asta m-am retras în sud. Chiar dac-aş vrea, n-aş putea ajunge la tine în timp. N-am fost de acord să te ajut să-l ucizi pe fratele nostru.

Şi, înainte de a-i putea răspunde, a şi dispărut. Avea dreptate, fireşte. Fusese de acord să-mi creeze o ocazie favorabilă, nu să lupte în locul meu.

Şi-atunci, ce-mi mai rămânea de făcut?

Am aprins altă ţigară. Măsuram puntea. Nu mai era demult dimineaţă. Negurile dispăruseră, iar soarele îmi încălzea umerii. În curând, avea să fie amiază. Poate peste două ore…

Mi-am trecut degetele printre cărţi, am cântărit pachetul în mână – aş fi putut încerca ceva, printr-un efort de voinţă cu ajutorul lor, fie împotriva lui Eric, fie împotriva lui Caine. Exista acest dar al puterii, şi poate şi altele, de care nu ştiam nimic. Fuseseră astfel concepute la comanda lui Oberon de mâna artistului nebun, Dworkin Barimeu, acel cocoşat cu ochi sălbatici, vrăjitor, preot sau psihiatru – poveştile sunt contradictorii în legătură cu acest subiect – dintr-o Umbră îndepărtată de unde-l salvase Tata de soarta dezastruoasă care-l lovise. Detaliile erau necunoscute, dar, de atunci, Dworkin rămăsese devotat lui pe viaţă. În mod cert, un mare artist, şi nu se putea nega faptul că posedase o putere stranie. Dispăruse cu secole în urmă, după ce crease cărţile şi desenase Modelul în Amber.

Am făcut o mulţime de investigaţii în legătură cu el, dar nimeni nu părea să ştie cu adevărat pe unde bântuia.

Poate că Tata îl luase cu el, ca să nu-i afle nimeni tainele.

Caine era pregătit pentru un asemenea atac, iar eu probabil nu-l puteam învinge, deşi aş fi fost în stare să-i rezist. Chiar şi aşa, fără niciun dubiu, căpitanii lui primiseră ordin de atac.

Eric era pregătit pentru orice, dar chiar şi dacă nu mai era nimic altceva de făcut, eu tot eram dator să încerc. N-aveam nimic de pierdut, doar sufletul.

Mai exista cartea specială pentru Amber. Mă puteam transporta acolo cu ajutorul ei, să încerc un asasinat, dar mi-am dat seama că şansele erau de unu la un milion să scap cu viaţă.

În ceea ce mă priveşte, îmi doream să mor luptând, dar era lipsit de sens ca toţi oamenii aceştia să moară odată cu mine. Poate că sângele meu era pângărit, în ciuda puterii mele asupra Modelului. Un adevărat prinţ de Amber n-ar fi trebuit să aibă asemenea îndoieli. Mi-am zis că secolele petrecute pe Umbra Pământ mă schimbaseră, mă temperaseră poate, stârniseră în mine ceva care mă făcea să fiu altfel decât fraţii mei.

Am hotărât să predau flota şi apoi să mă transport în Amber, unde să-l provoc pe Eric la un duel final. Ar fi fost nebun să accepte. Dar, la naiba – nu mai aveam altceva de făcut.

În momentul în care am revenit să-mi fac cunoscute dorinţele ofiţerilor mei, puterile mă părăsiră, eram înlemnit de durere.

Am simţit contactul şi am reuşit într-un târziu, să şoptesc: Cine e? printre dinţii încleştaţi. N-a urmat niciun răspuns, doar ceva contorsionat care-mi pătrundea în creier şi împotriva căruia eu trebuia acum să mă lupt acolo, în minte.

După un timp, văzând că nu pot fi zdrobit fără luptă îndelungată, vocea lui Eric răzbătu până la mine prin vânt:

– Cum merg lucrurile, frate?

– Rău, am spus sau am gândit, iar el chicoti, deşi vocea îi părea sugrumată de eforturile luptei noastre.

– Păcat. Dacă te-ai fi întors şi m-ai fi sprijinit, nu ţi-ar fi părut rău. Acum, desigur, e prea târziu. Acum nu voi fi fericit decât atunci când vă voi distruge, pe tine şi pe Bleys.

Nu i-am răspuns imediat, ci l-am înfruntat cu toată puterea pe care o aveam. Se retrase uşor, dar reuşi să mă ţină pe loc.

Dacă vreunul din noi ar fi îndrăznit să-şi abată atenţia doar o clipă, am fi putut ajunge la confruntare fizică directă sau unul dintre noi l-ar fi depăşit pe celălalt în plan mental. Aşa însă, îl puteam vedea distinct în încăperile palatului său. Oricare dintre noi ar fi făcut o mişcare greşită, ar fi căzut sub controlul celuilalt.

Ne-am privit cu furie unul pe altul şi am încercat fiecare să înfrângem psihicul celuilalt. Ei bine, el rezolvase una din problemele mele, atacându-mă primul. Ţinea cartea mea în mâna stângă şi era încruntat. Am căutat o ieşire, dar n-am găsit niciuna. Oamenii îmi vorbeau, dar nu-i auzeam, cum stăteam acolo, rezemat de balustradă.

Ce oră era? Pierdusem orice noţiune a timpului din clipa în care începuse înfruntarea. Să fi trecut două ore? Oare? Nu puteam fi sigur.

– Îţi simt mintea tulburată, spuse Eric. Da, sunt coordonat cu Caine. M-a contactat după parlamentările voastre. Te pot ţine astfel până când flota ta va fi distrusă şi azvârlită jos, în Rebma, să putrezească. Oamenii tăi vor cădea pradă peştilor.

– Aşteaptă, am spus. Ei sunt nevinovaţi. Bleys şi cu mine i-am indus în eroare, dar ei cred că servesc o cauză dreaptă. Moartea lor n-ar ajuta la nimic. Mă pregăteam să predau flota.

– Atunci n-ar fi trebuit să stai atâta pe gânduri, pentru că acum e prea târziu. Nu-l pot chema pe Caine să contramandeze ordinele mele, fără să pierd contactul cu tine, iar în clipa când voi face asta, voi cădea sub dominaţia ta mentală sau voi suferi un atac fizic. Minţile noastre sunt prea apropiate.

– Presupunând că-ţi dau cuvântul meu că n-o să fac asta?

– Oricine şi-ar călca jurământul ca să câştige un regat.

– Nu poţi să-mi citeşti gândurile? Îmi voi ţine cuvântul!

– Ai o compasiune ciudată faţă de oamenii ăştia pe care i-ai înşelat şi habar n-am ce-a putut determina o asemenea schimbare, dar nu. Chiar şi tu o şti. Chiar dac-ai fi sincer în clipa asta – şi s-ar putea să fii – tentaţia ar fi prea mare în clipa în care ţi s-ar ivi ocazia. Şi tu şti asta. Nu pot să risc.

Avea dreptate. Amber ardea prea puternic în venele noastre.

– Ţi-ai îmbunătăţit remarcabil arta duelului, comentă el. Se pare că exilul ţi-a folosit din punctul ăsta de vedere. Eşti foarte aproape de a deveni egalul meu, cu excepţia lui Benedict, care s-ar putea să fie mort.

– Nu te amăgi singur. Ştii foarte bine că acum te pot învinge. De fapt…

– Nu mă plictisi, N-o să mă duelez cu tine într-o clipă ca asta – şi zâmbi, căci îmi citea gândul care izbucnea cu prea mare claritate.

– Mi-aş fi dorit mult să fi fost alături de mine, spuse. Mi-ai fi fost de mult mai mare folos decât oricare dintre ceilalţi. Pe Julian scuip. Caine e un laş. Gerard e puternic, dar prost.

Am hotărât să spun singurul cuvânt bun care trebuia.

– Ascultă, am spus. Eu l-am convins pe Random să vină aici cu mine. Nu prea a fost încântat de idee. Cred că el te-ar fi sprijinit, dacă i-ai fi cerut-o.

– Bastardul ăla! N-aş avea încredere în el nici să-mi golească oala de noapte. Într-o bună zi ar fi în stare să-mi pună un piranha în ea. Nu, mulţumesc. Poate l-aş fi iertat, dacă nu mi l-ai fi recomandat. Ţi-ar plăcea să mă vezi strângându-l la sân şi spunându-i „frate”, nu-i aşa? Oh, nu! Sari prea repede în apărarea lui. Asta dovedeşte atitudinea lui reală, de care, fără îndoială, ţi-ai dat şi tu seama. Să-l lăsăm pe Random în starea lui de clemenţă.

Deodată am simţit mirosul de fum şi am auzit zgomotul metalului izbit de metal. Asta vroia să însemne un lucru: Caine năvălise asupra noastră.

– Bun! spuse Eric, citindu-mi gândurile.

– Opreşte-i! Te rog! Oamenii mei n-au nicio şansă împotriva unei asemenea mulţimi!

– Măcar de te-ai fi predat… lătră el şi înjură scurt.

În acea clipă i-am prins gândul. Ar fi vrut să-mi ceară să mă predau în schimbul vieţii lor, lăsându-l apoi pe Caine să-şi continue măcelul. I-ar fi plăcut să fac asta, dar surescitat, lăsase să-i scape aceste cuvinte.

Mi-am râs în barbă de enervarea lui.

– Oricum, o să pun curând mâna pe tine! spuse el. De îndată ce vor captura nava-amiral.

– Până atunci să te vedem!

Şi l-am lovit cu tot ce aveam, pătrunzându-i în minte, rănindu-l cu toată ura de care eram în stare. I-am simţit durerea şi asta m-a îndârjit. Pentru toţi anii de exil pe care-i trăisem, l-am biciuit, căutând măcar această satisfacţie.

Pentru că m-a azvârlit în ciumă, i-am atacat graniţele echilibrului mental, căutând să mă răzbun. Pentru accidentul de maşină, de care eram sigur că el era de vină, l-am lovit, căutând să-l torturez în schimbul rănirii mele.

Controlul începu să-i scadă, iar frenezia mea crescu. Am năvălit asupra lui, iar forţa lui asupra mea începu să slăbească.

– Diavole! strigă într-un târziu şi întinse mâna să acopere cartea pe care o ţinea.

Contactul se întrerupse, iar eu am rămas tremurând.

Reuşisem. Eram mai bun ca el în războiul dorinţelor.

De-acum înainte n-o să-mi mai fie teamă de fratele meu tiran, în orice formă de luptă în doi. Eram mai puternic decât el.

Am inspirat adânc de mai multe ori şi am stat încordat, pregătit pentru momentul în care ar fi apărut răceala unui nou atac mental. Dar ştiam că n-o să mai apară, oricum nu din partea lui Eric. Simţeam că se temea de furia mea.

Am privit în jurul meu şi am văzut lupta. Deja pe punţi era sânge. Un vas venise de-a lungul nostru şi fuseserăm abordaţi. O altă navă încerca aceeaşi manevră pe partea opusă. O săgeată şuieră pe lângă fruntea mea.

Mi-am scos spada şi m-am năpustit în încăierare.

Nu ştiu câţi am ucis în ziua aceea. Am pierdut şirul după al doisprezecelea sau al treisprezecelea. Oricum, de vreo două ori mai mulţi, în incursiunea mea de unul singur. Forţa cu care este înzestrat de obicei un prinţ de Amber, forţă care-mi permitea să ridic un Mercedes, m-a ajutat în ziua aceea, astfel încât am putut ridica un om într-o singură mână, azvârlindu-l apoi peste bord.

I-am ucis pe toţi de pe cele două nave de abordaj, după care am deschis bocaporturile, trimiţându-i spre Rebma, unde Random avea să se amuze de măcel. În bătălie pierdusem jumătate din echipajul meu, eu eram acoperit de tăieturi şi zgârieturi, dar niciuna nu era gravă. Am mers în ajutorul unei alte nave şi am mai doborât alţi invadatori ai lui Caine.

Supravieţuitorii de pe nava salvată au venit la bordul navei-amiral şi aveam iar un echipaj întreg.

– Sânge! am strigat. Daţi-mi sânge şi răzbunare astăzi, războinicii mei, şi veţi fi pomeniţi veşnic în Amber!

Şi, ca un singur om, au ridicat armele şi au strigat:

– Sânge!

Şi în ziua aceea, sângele, a curs galoane, nu – râuri!

Am mai distrus încă două din navele lui Caine, completându-le cu supravieţuitorii de pe flota noastră. Când ne îndreptam către a şasea, m-am căţărat pe arborele mare şi am încercat să fac o evaluare rapidă.

Părea că raportul e de trei la unu în favoarea noastră. Din flota mea rămăseseră între patruzeci şi cinci şi cincizeci şi cinci de nave.

Am cucerit-o pe cea de-a şasea, şi n-a mai trebuit să le căutăm pe-a şaptea şi a opta. Au venit ele la noi. Le-am cucerit şi pe ele, dar am căpătat mai multe răni în lupta ce m-a lăsat iar cu doar o jumătate de echipaj. Umărul stâng şi coapsa dreaptă îmi fuseseră crestate adânc, iar tăietura de pe şoldul drept mă durea.

Când trimiteam navele acelea spre adâncuri, alte două s-au îndreptat spre noi.

Am fugit şi am câştigat un aliat într-una din navele mele care ieşise victorioasă în bătălie. Am combinat încă o dată echipajele, de data asta transferând stindardul pe celălalt vas, ce suferise mai puţine stricăciuni decât al meu care începuse să ia apă şi să se scufunde la tribord.

Nu ne puteam îngădui nicio clipă de răgaz, întrucât se apropia un alt vas, iar oamenii încercau să-l abordeze.

Oamenii mei erau obosiţi, şi eu la fel. Din fericire, nici celălalt echipaj nu era într-o formă mai bună.

Înainte ca a doua navă a lui Caine să-i vină în ajutor, îi nimiciserăm, am trecut la bordul ei, şi am transferat din nou stindardul. Vasul acela arăta mult mai bine.

L-am nimicit şi pe următorul şi am rămas astfel cu o navă bună, patruzeci de oameni şi răsuflarea întretăiată.

Nu se zărea nimeni care să ne vină acum în ajutor. Fiecare din navele ce-mi mai rămăseseră erau în luptă cu cel puţin una a lui Caine.

O navă de-a lor tocmai se îndrepta spre noi, drept care am luat-o la goană.

Am câştigat astfel poate vreo douăzeci de minute. Am încercat să navighez înspre Umbră, dar ăsta e un lucru dificil, când te afli atât de aproape de Amber. E mult mai uşor să te apropii de cetate decât să pleci, deoarece Amber este centrul, legătura. Dacă aş fi avut încă zece minute, aş fi reuşit.

Dar n-am avut.

Când nava se apropie, am văzut încă una îndreptându-se în direcţia noastră. Arborase stindardul negru cu verde lângă culorile lui Eric şi inorogul alb. Era nava lui Caine.

Vroia să fie de faţă la măcel.

Am cucerit prima navă şi nici n-am avut timp să-i deschidem trapele, când Caine năvăli peste noi.

Am fost surprins pe puntea plină de sânge, cu o duzină de oameni în jurul meu, în timp ce Caine se îndreptă spre prova vasului său şi-mi strigă să mă predau.

– Dacă fac asta, îi laşi în viaţă pe oamenii mei? l-am întrebat.

– Da. Aş pierde şi eu câţiva oameni din echipaj dacă n-aş face-o, şi nu e nevoie de aşa ceva.

– Pe cuvântul tău de prinţ? am întrebat.

Se gândi o clipă, apoi încuviinţă.

– Atunci, spune-le oamenilor tăi să lase jos armele şi să vină la bordul navei mele, când voi ajunge lângă tine.

Mi-am băgat spada în teacă şi am încuviinţat la rândul meu.

– Aţi luptat foarte bine, şi vă iubesc pentru asta, le-am spus oamenilor mei. Dar în locul ăsta am pierdut.

Mi-am şters mâinile de mantie în timp ce vorbeam, şi le-am şters cu grijă, ca şi cum mi-ar fi displăcut să murdăresc o operă de artă.

– Lăsaţi armele jos şi aflaţi ca isprăvile voastre de astăzi nu vor fi uitate niciodată. Într-o bună zi, vă voi preamări înaintea curţii din Amber.

Oamenii, cei nouă uriaşi roşii şi cei trei păroşi care mai rămăseseră, izbucniră în plâns când puseră jos armele.

– Să nu credeţi că e totul pierdut în bătălia pentru cetate, am spus. N-am pierdut decât o luptă, dar războiul continuă încă, în altă parte. Fratele meu Bleys îşi croieşte drum către Amber în acest moment. Caine se va ţine de cuvânt şi vă va cruţa vieţile, când va vedea că am plecat să mă alătur lui Bleys pe Pământ, pentru că n-are de unde să ştie că a jurat strâmb venind în Amber. Îmi pare rău că nu vă pot lua cu mine.

Şi, astea fiind zise, am scos cartea cu Bleys din pachet şi am ţinut-o în faţa mea, cât mai jos, ca să nu fie văzută de pe celălalt vas.

Caine ajunse în dreptul meu: am simţit o mişcare pe suprafaţa aceea, rece, rece.

– Cine e? întrebă Bleys.

– Corwin. Cum îţi merge?

– Am câştigat bătălia, dar am pierdut mulţi oameni. Acum ne odihnim înainte de a mărşălui mai departe? La tine cum e?

– Cred c-am distrus aproape jumătate din flota lui Caine, dar ziua a fost a lui. Acum e pe punctul de a mă aborda. Ajută-mă să scap.

Întinse mâna, am atins-o şi m-am prăbuşit în braţele lui.

– Începe să devină un obicei, am mormăit, şi atunci am observat că şi el era rănit la cap, şi că avea un bandaj la mâna stângă.

– Am apucat sabia de capătul celălalt, explică el când îmi zări privirea. Doare!

Mi-am recăpătat răsuflarea, după care ne-am îndreptat spre cortul lui, unde a deschis o sticlă de vin şi mi-a oferit pâine, brânză şi nişte carne uscată. Avea încă o mulţime de ţigări şi am fumat una în timp ce un medic militar îmi bandaja rănile.

Efectivul său atingea cifra de o sută optzeci de mii de oameni. În picioare, pe vârful colinei, la căderea nopţii, învăluit de întunericul care se lăsa, am avut viziunea tuturor taberelor militare în care fusesem, întinse în timp şi spaţiu, pe nenumăraţi kilometri şi de-a lungul secolelor. Lacrimile începură să-mi scalde obrajii, gândindu-mă la oamenii care nu sunt ca prinţii de Amber, trăind doar o clipă scurtă şi transformându-se în ţărână, mulţi dintre ei trebuind să-şi găsească sfârşitul pe câmpurile de bătălie ale lumii.

M-am întors în cortul lui Bleys şi am terminat împreună sticla de vin.

7

În noaptea aceea a fost o furtună cumplită. Nu s-a liniştit nici când zorile se luptau să acopere lumea cu argint, şi a continuat de-a lungul întregii zile de mărşăluială.

E un lucru foarte demoralizant să umbli pe jos şi să te plouă, mai ales când ploaia e rece. Cât am putut să urăsc noroiul, prin care mi se pare că am petrecut secole mărşăluind!

Am căutat o cale de Umbră în care să nu plouă, dar nicio încercare n-a fost încununată de succes.

Am fi putut mărşălui spre Amber, dar am fi făcut-o cu hainele lipite de noi, în zgomotul tunetelor, cu străfulgerările trăsnetelor în spatele nostru.

Noaptea următoare temperatura scăzu brusc, iar dimineaţa priveam dincolo de steagurile ţepene şi vedeam o lume devenită albă, sub un cer cenuşiu, bântuit de rafale de zăpadă. Respiraţia se transforma în dâre în urma mea.

Trupele erau prost echipate pentru aşa ceva, în afară de cei păroşi, şi atunci i-am silit pe toţi să se mişte mai repede, pentru a preveni degeraturile. Uriaşii roşii sufereau. Lumea din care veneau era o lume caldă.

În ziua aceea am fost atacaţi de tigri, urşi polari şi lupi. Tigrul ucis de Bleys măsura aproape patru metri cincizeci, din vârful cozii până la bot.

De mult mărşăluiam în noapte, când a început dezgheţul. Bleys sili trupele să nu se oprească nicio clipă pentru a le scoate dincolo de Umbrele reci.

Atu-ul pentru Amber arăta că acolo domnea o toamnă caldă, uscată, iar noi ne apropiam de Pământul real.

Până la miezul acelei nopţi trecuserăm prin lapoviţă şi zloată, ploi reci, ploi calde, şi apoi înainte, într-o lume uscată.

Ni s-a ordonat să instalăm tabăra, cordoane triple de securitate. Având în vedere starea de oboseală a oamenilor, puteam uşor deveni victimele unui atac. Dar oştenii se clătinau pe picioare şi nu puteau fi siliţi să meargă mai departe.

Atacul s-a produs câteva ore mai târziu şi a fost condus de Julian! Amănunte am aflat ulterior din descrierea făcută de supravieţuitori.

Atacul a constat din raiduri de comando împotriva taberelor noastre cele mai vulnerabile, la extremităţile corpului principal. Dacă aş fi ştiut că e Julian, m-aş fi folosit de Atu-ul lui ca să-ncerc să-l opresc, dar am aflat de-abia după aceea.

Am pierdut aproape două mii de oameni în iarna tăioasă, şi încă nu ştiu la câţi le-a făcut de petrecanie Julian.

Deşi trupele dădeau semne de demoralizare, au ascultat ordinul de înaintare.

Ziua următoare a fost o ambuscadă continuă. O mână de oameni de talia noastră nu-şi putea permite să se bată îndeajuns pentru a înfrunta raidurile de hăituială pe care Julian le declanşa pe flancurile noastre. Am ucis câţiva din oamenii lui, dar nu destui – câte unul de-al lor pentru zece de-ai noştri, cred.

La amiază, traversam valea care mergea paralel cu ţărmul mării. Pădurea din Arden era înspre nord, în stânga noastră. Amber se afla drept înainte. Brizele erau răcoroase şi pline de aromele pământului şi ale vegetaţiei sale dulci. Câteva frunze căzură. Amber era la o sută treizeci de kilometri distanţă, întrezărindu-se ca o sclipire deasupra orizontului.

În după-amiaza aceea, cu o aglomerare de nori, dar cu o ploaie uşoară, fulgerele începură să cadă din ceruri. Apoi furtuna încetă şi se ivi soarele, care zvântă totul în jur.

După un timp, am simţit mirosul de fum.

După încă un timp, l-am şi văzut, îndreptându-se spre cei aflaţi de jur-împrejurul nostru.

Apoi, limbile de foc începură să se ridice şi să coboare. Se îndreptau către noi, cu paşi scârţâitori, constanţi; pe măsură ce se apropiau, am început să simţim dogoarea, şi undeva, în rândurile din spate ale oştii, izbucni panica. Se auziră strigăte, pe măsură ce coloanele de foc se ridicau şi înaintau.

Am început să alergăm.

Fulgi de cenuşă cădeau în jurul nostru, iar fumul devenea tot mai dens. Alergam înainte, iar flăcările se năpusteau din ce în ce mai neîndurătoare. Pânzele de lumină şi căldură alcătuiau un fulger crescând pe măsură ce alergam, valurile de căldură ne izbeau, ne măturau. Curând, ajunseră să ne încadreze dintr-o parte şi din alta, câţiva copaci mai mărunţi se contorsionară muşcaţi de flăcări. Cât vedeai cu ochii, drumul nostru era o alee de foc.

Am alergat mai repede, pentru că simţeam că în curând lucrurile urmau să se înrăutăţească.

Şi nu ne-am înşelat.

Copaci imenşi începură să se răstoarne în calea noastră. Am sărit peste ei, i-am ocolit. Cel puţin ne aflam pe un drum…

Căldura deveni sufocantă, ne era tot mai greu să respirăm. Cerbi şi lupi şi vulpi şi iepuri ţopăiau pe lângă noi, fugind odată cu noi, ignorând nu numai prezenţa noastră, ci şi pe cea a duşmanilor lor obişnuiţi. Aerul de deasupra fumului părea plin de ţipetele păsărilor. Căderea lor printre noi trecea neobservată.

Incendierea acestei păduri vechi, la fel de vulnerabilă ca Pădurea din Arden, mi se părea a fi aproape un sacrilegiu. Dar Eric era prinţ în Amber, şi curând avea să fie rege. Cred că şi eu ar fi trebuit să…

Sprâncenele şi părul mi-erau pârlite. Gâtul era ca un horn. Câţi oameni ne va costa acest asalt? mă întrebam.

O sută zece kilometri de văi cu păduri se întindeau între noi şi Amber, şi peste cincizeci în spatele nostru, către capătul pădurii.

– Bleys! am spus, gâfâind. La vreo cinci kilometri în faţa noastră e o bifurcaţie! Dacă o luăm la dreapta, putem ajunge mai repede la fluviul Oisen, care se îndreaptă spre mare! Cred că e singura noastră şansă! întreaga Vale a Gamathului e pe cale de a fi făcută scrum! Singura noastră speranţă este să ajungem la apă!

Bleys aprobă.

Ne-am continuat cursa, dar focurile ne depăşeau. Am reuşit să ajungem, la bifurcaţie, înăbuşind flăcările de pe hainele noastre zdrenţuite, scoţându-ne cenuşa din ochi, scuipând-o din gură, trecându-ne mâinile prin păr când scânteile săreau peste noi.

– Încă un sfert de kilometru, am spus.

Fusesem izbit de mai multe ori de crengi care se prăbuşeau. Toate părţile expuse ale pielii zvâcneau de o durere arzătoare, dar nu numai ele, ci şi trupul. Am trecut printre ierburi arzânde, îndreptându-ne spre un povârniş la baza căruia, când am ajuns, am văzut apa, iar viteza noastră a crescut, deşi nu credeam că aşa ceva e posibil. Ne-am azvârlit în apă şi ne-am lăsat îmbrăţişaţi de umezeala rece.

Bleys şi cu mine am izbutit să plutim cât mai aproape posibil unul de altul, în ciuda curentului care ne purta pe cursul sinuos al Oisenului. Crengile împletite ale copacilor de deasupra erau precum grinzile unei catedrale a focului. Pe măsură ce se rupeau şi cădeau în apă, trebuia să ne întoarcem pe burtă şi să înotăm sau chiar să ne scufundăm, dacă eram prea aproape de locul în care cădeau. Apele în jurul nostru erau pline de resturi sfârâind sau înnegrite, iar în spatele nostru, capetele celor care supravieţuiseră din armata noastră, păreau un şir de nuci de cocos plutitoare.

Apele erau întunecate şi reci, rănile au început să ne doară, tremuram şi ne clănţăneau dinţii.

Am parcurs mai mulţi kilometri până am scăpat de pădurea în flăcări şi am ajuns la câmpie, un loc ideal în care să fim aşteptaţi de Julian cu arcaşii săi. I-am spus asta lui Bleys şi el a dat din cap în semn că se gândise la acelaşi lucru, deşi nu-mi venea să recunosc că nu puteam face mare lucru, chiar dacă ştiam. Am fost silit să-i dau dreptate.

Pădurile ardeau în jurul nostru, iar noi înotam şi eram purtaţi de curent.

Trecură câteva ore, nu ştiu câte, până când temerile mele se adeveriră şi prima salvă de săgeţi se abătu asupra noastră.

M-am scufundat şi am înotat mult pe sub apă. Deoarece mă deplasam în direcţia curentului, am parcurs un drum lung înainte de a ieşi la suprafaţă.

Cum am ieşit, am fost ţinta şi mai multor săgeţi. Zeii doar puteau şti cât avea să dureze acest duel al morţii, dar eu nu-mi doream să fiu acolo şi să aflu.

Am inspirat adânc şi m-am scufundat iar.

Am atins fundul şi mi-am croit drum printre stânci. Am înaintat cât de mult am putut, apoi m-am îndreptat către malul drept, expirând pe măsură ce reveneam la suprafaţă.

Am ţâşnit din apă gâfâind, am tras adânc aer în piept şi m-am scufundat iar, fără să arunc nicio privire în jur.

Am înotat până mi-au explodat plămânii, apoi am ieşit iar deasupra.

De data asta n-am mai avut atâta noroc. O săgeată m-a străpuns pe sub umărul stâng. Am reuşit să mă scufund şi să rup săgeata când am atins fundul. Apoi i-am scos vârful şi am continuat să înot ca broasca, folosind braţul drept. Data viitoare când voi ieşi, voi fi pierdut, mi-am zis. Aşa încât m-am căznit să rămân la fund, până când am văzut stele verzi, iar în creier mi s-a făcut întuneric. Cred că am stat sub apă vreo trei minute.

Dar când am ieşit la suprafaţă, nu s-a mai întâmplat nimic. Am bătut apa, gâfâind din răsputeri.

Mi-am croit drum spre malul stâng şi m-am apucat de arbuşti.

Am privit în jur. Pe aici copacii erau rari, iar focul nu ajunsese atât de departe. Amândouă malurile păreau pustii, la fel şi fluviul. Să fi fost eu singurul supravieţuitor? Puţin probabil. Mai ales, că eram foarte mulţi când începuse ultimul marş.

Eram pe jumătate mort de oboseală şi tot trupul îmi era biciuit de durere şi suferinţă. Fiecare centimetru de piele părea ars, numai că apele erau atât de reci, încât tremuram şi eram probabil vânăt de frig. Trebuia să ies cât mai repede din râu, dacă vroiam să trăiesc. Simţeam că mai pot face câteva incursiuni subacvatice, şi m-am hotărât să le încerc, înainte de a părăsi adâncurile protectoare.

Am mai reuşit încă patru scufundări, şi am simţit că dacă o încerc şi pe-a cincea, s-ar putea să nu mai revin la suprafaţă. Aşa că m-am agăţat de o stâncă, mi-am recăpătat suflul, apoi m-am târât pe mal.

M-am rostogolit pe spate şi am privit în jur. N-am recunoscut locurile. Focul încă nu ajunsese aici.

În dreapta mea era un pâlc des de arbuşti şi m-am târât către el, am intrat între arbuşti, m-am prăbuşit cu faţa în jos şi am adormit.

Când m-am trezit, mi-aş fi dorit să n-o mai fi făcut niciodată. Fiecare centimetru din trup mă durea şi mă simţeam rău. Am zăcut acolo ore întregi, pe jumătate delirând, abia într-un târziu am reuşit să mă îndrept, clătinându-mă, înapoi spre râu, din care am băut apă, cu multă poftă. M-am reîntors la pâlcul de arbuşti şi am adormit din nou.

Mă durea peste tot când mi-am recăpătat cunoştinţa, dar eram ceva mai întremat. M-am mai dus o dată la râu şi am revenit în ascunzătoare, şi cu ajutorul Atu-ului îngheţat am aflat că Bleys era încă în viaţă.

– Unde eşti? m-a întrebat după ce am stabilit contactul.

– Al dracului să fiu dacă ştiu, am răspuns. Sunt norocos că sunt undeva. Oricum, lângă mare. Aud valurile şi recunosc mirosul.

– Eşti lângă râu?

– Da!

– Pe care mal?

– Stângul, cum stai cu faţa spre mare. Spre nord.

– Atunci rămâi acolo, îmi spuse, şi-o să trimit pe cineva după tine. Acum reunesc forţele noastre. Deja am peste două mii la un loc, iar Julian n-o să se aventureze până la noi. Mulţi care s-au rătăcit ni se vor alătura imediat.

– E-n regulă, am spus şi asta a fost tot.

Am rămas pe loc. Am adormit de îndată.

I-am auzit strecurându-se în apropierea arbuştilor şi m-am trezit. Am dat câteva rămurele la o parte şi am privit cu atenţie.

Erau trei dintre uriaşii roşii.

Mi-am pus în ordine veşmintele, mi-am periat ciorapii, mi-am trecut o mână prin păr, m-am ridicat, am inspirat adânc de câteva ori şi am păşit înainte.

– Sunt aici, am spus.

Doi dintre ei se răsuciră brusc, cu spadele în mâini, în clipa în care îmi auziră vorba.

Dar îşi reveniră imediat, zâmbiră, făcură o plecăciune şi mă conduseră înapoi în tabără. Cam la trei kilometri distanţă. Am reuşit să merg fără să fiu sprijinit.

– Acum avem peste trei mii, mă informă Bleys de cum mă văzu.

Apoi chemă un medic militar să aibă din nou grijă de mine.

Nu ne-a tulburat nimeni în noaptea aceea, iar restul trupelor noastre s-a adunat pe parcursul nopţii şi în ziua următoare.

Aveam acum aproape cinci mii de oameni. Amber-ul se zărea în depărtare.

Pe la amiază, parcurseserăm vreo douăzeci şi cinci de kilometri. Am mărşăluit de-a lungul plajei, şi n-am zărit nici urmă de Julian.

Durerea arsurilor mele începuse să scadă. Coapsa mi se însănătoşise, dar umărul şi braţul mă dureau încă îngrozitor.

Am mărşăluit mai departe şi, curând, ne aflam la mai puţin de şaizeci de kilometri de Amber. Vremea era frumoasă, iar pădurea din stânga noastră era o ruină dezolantă, înnegrită. Focul distrusese cea mai mare parte a lemnului din vale, ceea ce pentru prima dată era în favoarea noastră. Nici Julian, nici altcineva, nu ne mai putea prinde într-o ambuscadă. L-am fi văzut venind de la doi kilometri distanţă. Am mai parcurs încă cincisprezece kilometri înainte de apusul soarelui şi ne-am instalat tabăra pe plajă.

A doua zi mi-am amintit că era foarte puţin până la încoronarea lui Eric şi i-am spus lui Bleys. Aproape că pierdusem şirul zilelor, dar ne-am dat seama că mai rămăseseră doar câteva.

Am mărşăluit forţat până la amiază, apoi ne-am odihnit. Ne aflam la patruzeci de kilometri distanţă de poalele Kolvirului. În amurg, distanţa era de cincisprezece kilometri.

Şi am continuat marşul până la miezul nopţii când ne-am instalat iarăşi tabăra.

Începeam să mă simt din nou plin de viaţă.

Am exersat câteva atacuri cu spada şi aproape că mi-au reuşit. Ziua următoare mă simţeam şi mai bine.

Am mărşăluit până am ajuns la poalele Kolvirului, unde eram aşteptaţi de toate forţele lui Julian, unite cu cele ale flotei lui Caine, care acţionau acum ca infanterişti.

Bleys rămase pe loc şi blestemă cumplit, ca Robert E. Lee la Chancelorsville, după care am atacat.

Rămăsesem poate, vreo trei mii de oameni când am ieşit victorioşi în lupta cu armatele trimise de Julian împotriva noastră. Julian fireşte că a scăpat. Dar noi am câştigat. În noaptea aceea a fost sărbătoare. Câştigaserăm.

Mi-era foarte teamă, şi i-am împărtăşit temerile mele lui Bleys. Trei mii de oameni împotriva Kolvirului.

Eu pierdusem flota, iar Bleys pierduse peste nouăzeci şi opt la sută din infanterişti. Asta nu mi se părea motiv de bucurie.

Era o treabă care nu-mi mirosea a bine.

Dar a doua zi am început ascensiunea. Exista o scară, care îngăduia oamenilor să meargă câte doi, unul lângă altul. Din păcate, urma să se îngusteze, obligându-ne să mergem în şir.

Am urcat o sută de metri spre Kolvir, apoi două sute, apoi trei.

Apoi dinspre mare izbucni furtuna, dar ne-am ţinut tare, deşi eram biciuiţi de vânturi.

Când s-a isprăvit furtuna, am descoperit că pierduserăm două sute de oameni.

Ne-am încăpăţânat să mergem mai departe, dar curând începură ploile. Drumul devenise abrupt, mai alunecos. Străbătusem poate un sfert din drum când ne-am întâlnit cu o coloană de oameni înarmaţi, care cobora. Primul dintre ei schimbă câţiva pumni cu şeful avangardei noastre, şi doi oameni căzură. Am mai câştigat două trepte, şi un altul se prăbuşi.

Aşa am continuat ascensiunea preţ de încă o oră, după care am socotit că ne aflam cam la o treime de vârf, iar şirul nostru se rărea văzând cu ochii. Era bine că uriaşii noştri roşii erau mai puternici decât oştenii lui Eric. Se mai auzeau zăngănit de arme, câte un strigăt scos de cel care se prăbuşea. Uneori era un oştean roşu, din când în când dintre cei păroşi, dar cel mai adesea purta culorile lui Eric.

Am reuşit să străbatem jumătate din drum, luptând pentru fiecare treaptă. Odată ajunşi în vârf am fi dat peste scara cea largă, a cărei dublură din Rebma nu era decât o reflectare a celei reale. Ne-ar fi condus către Marele Arc, care era intrarea dinspre răsărit în Amber.

Din avangarda noastră rămaseră cincizeci. Apoi patruzeci, douăzeci, o duzină…

Parcurseserăm deja două treimi din urcuş, iar scara se desfăşura în zig-zag înainte şi înapoi în faţa Kolvirului. Scara estică este rareori folosită. Are un rol decorativ. Planurile noastre iniţiale erau să pătrundem prin valea acum înnegrită şi apoi să ocolim, să ne căţărăm şi să intrăm prin calea vestică, peste munţi, şi să pătrundem în Amber din spate. Focul şi Julian ne-au silit să schimbăm tactica. Nereuşindu-ne tentativa de a urca şi ocoli trebuia un atac frontal sau nimic. Şi de nimic nu putea fi vorba.

Încă patru războinici ai lui Eric se prăbuşiră, iar noi am câştigat patru trepte. Deodată omul nostru din frunte se prăbuşi şi astfel am mai pierdut unul.

Briza dinspre mare era tăioasă şi rece, iar păsările se adunau la poalele muntelui. Soarele se ivi printre nori, de parcă Eric renunţase la puterea lui de a influenţa vremea, acum când ne luptam cu oştenii lui.

Am mai înaintat şase trepte şi am pierdut încă un om.

Era straniu şi trist şi sălbatic…

Bleys stătea înaintea mea. Curând îi va veni şi lui rândul. Apoi al meu, dacă el avea să piardă.

Rămăseseră şase din avangardă.

Zece trepte…

Apoi am rămas cinci.

Am înaintat, încet, şi pe fiecare treaptă cât puteam vedea înapoia mea, era sânge. Există o morală aici, undeva.

Al cincilea om a ucis patru înainte de a pieri el însuşi prăbuşindu-se în zig-zag, la vale.

Cel de-al treilea lupta cu câte o spadă în fiecare mână. Era pentru el o cauză sacră; ardoarea şi zelul său se vedeau la fiecare lovitură. Ucise trei înainte de a muri.

Următorul nu mai era atât de zelos, sau atât de bun în lupta cu spada. Căzu imediat, şi mai rămaseră doi.

Bleys îşi scoase spada sa lungă, filigranată, şi vârful ei sclipi în soare.

– Curând frate, spuse, vom vedea ce vor face împotriva unui prinţ!

– Numai unul, sper! am spus, şi el chicoti.

Aş spune că parcurseserăm trei sferturi din drum când, în sfârşit îi veni rândul lui Bleys.

Se repezi înainte, înlăturându-l imediat pe primul care îl înfruntă. Vârful spadei străpunse gâtul celui de-al doilea, iar tăişul căzu de-a lungul capului celui de-al treilea, îndepărtându-l şi pe acesta. Duelă câteva clipe cu al patrulea şi-l trimise pe lumea cealaltă.

Stăteam pregătit cu spada în mână, pe măsură ce-l priveam pe Bleys şi înaintam.

Era bun, mai bun decât mi-l aminteam eu. Înainta ca un vârtej, iar spada parcă prinsese viaţă în lumină. Cădeau sub ea – cum mai cădeau, prietene! Orice s-ar spune despre Bleys, în ziua aceea şi-a onorat rangul din plin.

Mă întrebam cât mai putea rezista.

În mâna stângă avea o dagă, pe care o folosea cu eficienţă brutală de câte ori ajungea să lupte corp la corp. O lăsă înfiptă în gâtul celei de-a unsprezecea victimă.

Nu puteam zări capul coloanei care ne înfrunta. Din cât vedeam, probabil că se întindea până în vârf. Speram să nu vină şi rândul meu. Aproape credeam că aşa va fi.

Încă trei oameni zburară pe lângă mine şi ajunserăm pe un mic palier, la o cotitură. Bleys curăţă şi palierul şi începu urcuşul.

L-am privit o jumătate de oră, iar duşmanii mureau pe capete. Auzeam murmurele de respect şi admiraţie ale celor din spatele meu. Îl şi vedeam izbutind să ajungă singur în vârf.

Folosea orice truc posibil. Le bloca spadele şi ochii cu mantia. Punea piedici războinicilor. Îi apuca de încheieturi şi le răsucea braţele cu toată forţa de care era în stare.

Am ajuns pe parlier. Bleys avea puţin sânge pe mânecă, dar zâmbea încontinuu, iar războinicii din spatele celor pe care-i ucidea erau palizi ca moartea. Asta îi era şi lui de folos. Iar faptul că eu stăteam pregătit să-l înlocuiesc contribuia, de asemeni, la înfricoşarea lor şi îi tăcea să se mişte mai încet, mai precauţi. Auziseră deja de bătălia navală, dar asta am aflat-o mai târziu.

Bleys îşi croi drum către următorul palier, îl curăţă, se întoarse, începu să urce. Nu mi-aş fi închipuit că poate ajunge atât de departe. Pe mine, unul, nu mă vedeam în stare să fi ajuns până aici. Era cea mai fenomenală demonstraţie de artă a duelului şi de rezistenţă pe care o văzusem de când Benedict reuşise să treacă peste Arden împotriva „Moonrider”-ilor din Ghenesh.

Observam însă că începea să obosească. De-aş fi găsit o cale să-l ajut, să-l înlocuiesc un timp…

Dar n-am găsit. Aşa că l-am urmat, temându-mă că fiecare lovitură ar putea fi ultima.

Ştiam că începea să-şi piardă puterile. Ne aflam la mai puţin de o sută de picioare de vârf.

Dintr-odată mi s-a făcut milă de el. Era fratele meu şi-mi făcuse numai bine. Nu cred că atunci se gândise că va izbândi, deşi continua să lupte… pur şi simplu dându-mi mie şansa să urc pe tron.

A mai ucis încă trei, dar spada lui se mişca de fiecare dată tot mai încet. Cu al patrulea s-a luptat vreo cinci minute, înainte de a-l înfrânge. Eram convins că următorul va fi şi ultima victimă.

Totuşi, n-a fost aşa.

Când îl ucise pe acesta, mi-am mutat spada din mâna dreaptă în stânga. Mi-am scos daga cu dreapta şi am azvârlit-o.

Intră până-n plăsele în gâtul războinicului.

Bleys sări două trepte şi-l izbi în genunchi pe cel din faţa sa, retezându-i tendoanele şi prăbuşindu-l în hău.

Pe următorul îl izbi puternic în pântec, scoţându-i maţele.

M-am năpustit înainte, ca să ajung exact în spatele lui, gata pregătit. Dar n-avea încă nevoie de mine.

Pe următorii doi, îi ucise cu o nouă explozie de energie. Celor din spatele meu le-am cerut încă o dagă, care mi-a fost transmisă din mână în mână.

Am ţinut-o pregătită până când l-am văzut pe Bleys înmuindu-se iarăşi, şi abia atunci am aruncat-o asupra celui cu care se lupta.

Tipul era în fandare când primi lovitura, astfel încât fu izbit de plăsea, nu de tăiş. Îl lovi în cap, iar Bleys îl împinse cu umărul şi-l aruncă în gol. Numai că următorul se repezi înainte, şi, cu toate că am reuşit să-l străpungem, îl lovi pe Bleys în umăr şi căzură amândoi peste margine.

Din reflex, aproape fără să ştiu ce fac, luând totuşi acele decizii de microsecunde pe care ţi le explici de-abia după ce au avut loc, am dus mâna stângă la centură, am smuls pachetul cu Atu-uri şi le-am azvârlit spre Bleys, care păru că stă nemişcat o clipă – atât de repede au reacţionat muşchii şi reflexele mele – şi am urlat:

– Prinde-le, nebunule!

Şi le prinse.

N-am mai avut timp să văd ce s-a întâmplat mai apoi, pentru că am parat şi am atacat.

Atunci începu ultimul tur al călătoriei noastre pe Kolvir.

Să mai spunem doar că până la urmă am reuşit şi că eram aproape sfârşit de oboseală când ostaşii mei au venit să mă ajute acolo, pe palier.

Ne-am consolidat forţele şi ne-am năpustit înainte.

Ne-a trebuit o oră să ajungem la Marele Arc.

Am trecut prin el. Am intrat în Amber.

Oriunde s-ar fi aflat Eric, sunt sigur că nu-şi închipuia că am ajuns atât de departe.

Şi mă întrebam unde era Bleys? Avusese oare şansa să înşface un Atu şi să-l folosească, înainte de a se zdrobi? Cred că nu voi afla niciodată.

Subestimaserăm totul, de la început până la sfârşit. Acum eram în inferioritate numerică, şi singurul lucru care ne rămânea de făcut era să continuăm lupta până la capăt, cât mai puteam rezista. De ce făcusem o asemenea nebunie, aruncându-i Atu-urile mele lui Bleys? Ştiam că el n-are Atu-uri proprii şi asta-mi dictase această reacţie, probabil determinată şi de anii mei petrecuţi pe Umbra-Pământ. Dar le-aş fi putut folosi pentru salvarea mea, dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură rea.

Şi lucrurile chiar luară o întorsătură rea.

Am continuat lupta până în amurg, când am rămas numai o mică parte dintre noi.

Am fost împresuraţi într-un loc la o mie de metri în interiorul Amber-ului, situat încă departe de palat. Luptam în apărare şi oamenii mureau pe capete. Eram copleşiţi numericeşte.

Llewella sau Deirdre mi-ar fi putut oferi adăpost. De ce făcusem asta?

Am ucis încă un om şi-am uitat de întrebare.

Soarele apunea şi întunericul năpădea cerul.

Mai rămăsesem câteva sute, şi nu ne apropiaserăm prea mult de palat.

Atunci l-am văzut pe Eric şi l-am auzit urlând câteva ordine. Ah, dac-aş fi putut ajunge la el!

Dar n-am putut.

Probabil m-aş fi predat, pentru a salva ostaşii care supravieţuiseră, care mă slujiseră extraordinar până atunci.

Dar nu era nimeni căruia să mă predau, nimeni care să ceară să ne predăm. Eric nu m-ar fi putut auzi, chiar dacă aş fi strigat. Era izolat, şi nu făcea altceva decât să ordone oamenilor săi să înainteze.

Am continuat lupta până am rămas o sută de oameni.

Să punem punctul pe „i”.

Au fost ucişi toţi, în afară de mine.

Asupra mea au aruncat plase şi au tras săgeţi boante.

În cele din urmă, m-am prăbuşit şi am fost legat fedeleş, şi după aceea totul a dispărut, în afară de un coşmar care s-a agăţat de mine şi n-a vrut să dispară, orice-am încercat.

Pierdusem.

M-am trezit într-o carceră subterană din Amber, îndurerat că ajunsesem până aici.

Faptul că eram încă în viaţă însemna că Eric plănuia ceva în legătură cu mine. Am văzut instrumentele de tortură şi cătuşe, flăcări şi cleşti, zăcând acolo pe paiele jilave şi am anticipat umilirea mea viitoare.

Cât timp fusesem fără cunoştinţă? Habar n-aveam. Am cercetat celula în căutarea unui mijloc de a mă sinucide. N-am găsit nimic care să-mi servească acestui scop.

Toate rănile ardeau ca nişte sori, şi eram atât de obosit…

M-am întins pe jos şi am adormit iar.

M-am trezit, şi încă nu venise nimeni după mine. Nimeni care să poată fi mituit, nimeni care să poată fi torturat.

Dar nici de mâncat nu mi s-a adus.

Zăceam acolo, înfăşurat în mantia mea, şi revedeam tot ce se-ntâmplase din clipa în care mă trezisem în Greenwood şi refuzasem să fac injecţia. Poate era mai bine să nu mă fi trezit.

Am ştiut atunci ce-nseamnă disperarea.

Curând Eric va fi încoronat rege al Amber-ului. Probabil, evenimentul avusese deja loc. Dar somnul era un lucru atât de plăcut, iar eu eram atât de obosit…

Singura şansă reală pe care o aveam: să mă odihnesc şi să uit de rănile mele. Celula era întunecată, împuţită şi jilavă…

8

De câte ori m-am trezit şi am adormit la loc, nu mai ştiu. De două ori am găsit pâine şi carne şi apă pe o tavă lângă uşă. De ambele dăţi, am golit tava. Celula mea era neagră ca smoala şi foarte friguroasă. Am aşteptat, şi-am aşteptat…

Apoi, au venit după mine.

Uşa se deschise cu zgomot şi se zări o lumină slabă care m-a făcut să clipesc şi mi s-a spus să ies.

Coridorul era plin până la refuz cu oameni înarmaţi, aşa încât nu puteam încerca nimic. Mi-am pipăit barba ţepoasă de pe obraz şi am mers unde m-au dus ei.

După un drum lung, am ajuns în holul scării în spirală şi am început să urcăm.

N-am întrebat nimic pe parcurs şi nimeni nu mi-a zis nimic.

Când am ajuns la capătul scării, am fost condus mai departe în palatul propriu-zis. M-au dus într-o încăpere caldă, curată şi mi-au poruncit să mă dezbrac, ceea ce am şi făcut. Apoi am intrat într-o cadă cu apă fierbinte şi a sosit un slujitor care m-a frecat cu peria, m-a bărbierit şi mi-a tuns părul. Când m-am uscat, mi s-au dat haine noi, negru cu argintiu.

Le-am îmbrăcat şi mi s-a pus pe umeri o mantie neagră, având drept cataramă un trandafir argintiu.

– Sunteţi gata! spuse sergentul gărzii. Veniţi pe aici!

L-am urmat, iar restul gărzii a mers în urma mea.

Am fost dus departe, în spatele palatului, unde un fierar mi-a pus cătuşe la încheieturi, lanţuri la glezne, legate între ele cu zale prea grele ca să le pot rupe. Dacă aş fi opus rezistenţă, ştiam că aş fi fost înfrânt şi rezultatul ar fi fost acelaşi. Nu voiam să fiu iarăşi bătut, aşa că m-am resemnat.

Apoi lanţurile au fost ridicate de câţiva gardieni, şi am fost condus înapoi către intrarea în palat. N-aveam ochi pentru măreţia din jurul meu. Eram un prizonier. Curând voi fi ucis sau tras pe roată. Acum nu puteam face nimic. Când am trecut prin încăperile unde mă jucasem, copil fiind, o privire furişată pe fereastră îmi dezvălui că era pe înnoptate şi nu mai era timp pentru nostalgii.

Am fost condus printr-un coridor lung şi apoi în marea sufragerie.

Peste tot erau mese, şi oamenii stăteau lângă ele, iar pe mulţi dintre ei îi cunoşteam.

Toate toaletele şi costumele superbe din Amber sclipeau în jurul meu pe trupurile nobililor, se auzea muzică în surdină, lângă lumina făcliilor, mâncarea era deja pe mese, cu toate că nimeni nu mânca încă.

Am văzut figuri pe care le-am recunoscut, de pildă pe Flora, şi câteva figuri străine. Era şi menestrelul, Lordul Rein – da, eu îl făcusem cavaler – pe care nu-l văzusem de secole.

Şi-a întors privirea când m-am uitat spre el.

Am fost dus la picioarele mesei imense din centru şi silit să mă aşez acolo.

Gardienii au rămas în picioare în spatele meu. Au fixat capetele lanţurilor mele în inele proaspăt instalate în podea. Locul din capul mesei mele era încă liber.

N-am recunoscut-o pe femeia din dreapta mea, dar bărbatul din stânga mea era Julian. L-am ignorat şi m-am uitat la doamnă, o blondă micuţă.

– Bună seara, am spus. Nu cred că ne cunoaştem. Mă numesc Corwin.

Femeia privi neajutorată spre bărbatul din dreapta ei, un tip mătăhălos, roşcat, plin de pistrui. Acesta se făcu că nu vede şi deveni brusc interesat de conversaţia animată cu femeia din dreapta lui.

– Puteţi vorbi cu mine liniştită, nu vă fie teamă. Nu se ia.

Reuşi să zâmbească slab şi spuse:

– Eu sunt Carmel. Ce mai faci, Prinţ Corwin?

– Ai un nume drăguţ, şi mă simt foarte bine. Dar ce caută o fată drăguţă ca tine într-un asemenea loc?

Bău rapid o gură de apă.

– Corwin, spuse Julian, mai tare decât ar fi fost nevoie, am senzaţia că doamna te găseşte obraznic şi respingător.

– Asta ţi-a spus ţie doamna până acum, în seara asta? l-am întrebat şi el nu se înroşi. Se albi.

– Ajunge! M-am săturat!

M-am încordat ca un arc, şi am zăngănit anume lanţurile. Pe lângă efectul produs, am aflat şi câtă libertate de mişcare aveam. Nu îndeajuns, fireşte. Eric avusese grijă de asta.

– Vino mai aproape şi şopteşte-mi la ureche obiecţiile tale, frate, am spus.

Dar n-o făcu.

Fusesem ultimul care mă aşezasem la masă, aşa încât ştiam că sosise timpul. Aşa era.

Din şapte trompete ţâşniră cinci note şi Eric îşi făcu apariţia.

Toată lumea se ridică în picioare.

În afară de mine.

Cu greu reuşiră gardienii să mă ridice în picioare, mai mult trăgându-mă de lanţuri şi aşa m-au şi ţinut.

Eric zâmbi şi coborî pe scara din dreapta mea, abia zăream culorile lui sub roba de hermină pe care o purta.

Merse până în capul mesei şi se aşeză în faţa scaunului său. Sosi un slujitor care rămase în spatele lui, iar paharnicii începură să toarne vinul.

Când toate paharele fură umplute, Eric îl ridică pe al lui.

– Fie să trăiţi veşnic în Amber, care să dăinuie veşnic! şi toată lumea ridică paharele.

În afară de mine.

– Ridică-l! spuse Julian.

– Împinge-l tu! i-am răspuns.

Nu mă ascultă, fulgerându-mă doar cu privirea. Dar m-am aplecat rapid înainte şi am ridicat paharul. Erau aproape o sută de oameni între noi, dar vocea mea ajunse la el. Iar Eric era cu ochii pe mine, când am spus:

– Pentru Eric, cel care stă la picioarele mesei!

Nimeni nu îndrăzni să sară la mine când Julian îşi goli paharul pe podea.

Toţi ceilalţi făcură la fel, dar eu am reuşit să dau pe gât jumătate din al meu înainte de a-mi fi smuls din mână. Eric se aşeză şi nobilii făcură la fel, iar eu am fost lăsat să cad în scaunul meu.

Acum se aduceau bucatele şi, pentru că mi-era foame, am mâncat la fel de bine ca ceilalţi, chiar mult mai bine decât mulţi dintre ei.

Muzica răsuna încontinuu, iar masa dură peste două ore. Nimeni nu-mi adresă vreun cuvânt în tot acest timp, şi nici eu n-am spus nimic. Dar prezenţa mea se făcea simţită, iar masa noastră era mai tăcută decât celelalte.

Caine stătea ceva mai încolo la aceeaşi masă. Lângă mâna dreaptă a lui Eric. Am tras concluzia că Julian nu se bucura de favoruri.

Nu erau de faţă nici Random, nici Deirdre.

Mai erau mulţi alţi nobili pe care-i recunoşteam, pe unii contasem cândva ca prieteni, dar niciunul dintre ei nu-mi întoarse privirea.

Mi-am dat seama atunci că, pentru a deveni rege în Amber, Eric avea nevoie doar de o mică formalitate.

Şi aceasta a urmat la scurtă vreme.

După masă n-au fost discursuri. Eric se ridică în picioare şi aşa rămase, nimic mai mult.

Se auzi un alt semnal de trâmbiţe şi un sunet hârâit în aer.

Apoi avu loc o procesiune, care se îndrepta înspre sala tronului din Amber.

Ştiam ce urmează.

Eric rămase în picioare în faţa tronului şi toată lumea făcu o plecăciune în afară de mine, adică eu am fost forţat de ei să îngenunchez.

Astăzi era ziua încoronării lui.

Se lăsă o linişte mormântală. Apoi Caine aduse perna pe care era pusă coroana Amber-ului. Îngenunche şi încremeni în această poziţie, ridicând perna deasupra capului.

Atunci am fost smucit în picioare şi târât înainte. Ştiam ce-o să urmeze. Mi-am dat seama într-o clipă şi m-am împotrivit. Dar am fost lovit şi silit să îngenunchez la picioarele scării din faţa tronului.

Muzica crescu uşor în intensitate – era „Greensleeves”{10} – şi undeva în spatele meu Julian rosti:

– Priviţi încoronarea unui nou rege în Amber!

Apoi spre mine, în şoaptă:

– Ia coroana şi înmânează-i-o lui Eric. Se va încorona singur!

Priveam coroana Amberului pe perna purpurie pe care-o ţinea Caine.

Era fasonată în argint şi avea vârfuri, fiecare în capăt cu câte o piatră scumpă. Era bătută în smaralde şi avea două rubine imense de fiecare parte.

Nu m-am mişcat, gândindu-mă la vremurile în care văzusem chipul tatălui nostru sub ea.

– Nu, am spus simplu şi am simţit o lovitură pe obrazul stâng.

– Ia-o şi dă-i-o lui Eric, repetă Julian.

Am încercat să-l lovesc, dar lanţurile erau strânse tare. Am fost lovit iarăşi.

M-am uitat la vârfurile coroanei.

– Foarte bine, am spus într-un târziu şi am luat coroana.

Am ţinut-o un timp cu ambele mâini, apoi brusc, mi-am pus-o pe cap şi am strigat:

– Mă încoronez eu, Corwin, rege al Amber-ului!

Mi-a fost smulsă imediat şi pusă înapoi pe pernă.

Am primit mai multe lovituri în spate.

Un murmur străbătu sala.

– Acum ridic-o şi mai încearcă o dată, repetă Julian. Ia-o şi dă-i-o lui Eric!

Încă o lovitură.

– Bine, am acceptat simţind cum mi se udă cămaşa. De data asta am azvârlit-o, sperând să-i scot un ochi lui Eric.

Acesta o prinse în dreapta şi zâmbi spre mine, în timp ce loviturile se prăvăleau asupra mea.

– Mulţumesc, spuse. Şi-acum, ascultaţi-mă, voi cei de faţă şi voi cei care mă auziţi în Umbră. Preiau coroana şi tronul în această zi. Iau în mâinile mele sceptrul regatului Amber. Am câştigat cinstit tronul şi îl iau şi-l voi păstra prin dreptul pe care mi-l dă sângele meu.

– Mincinosule! am strigat, şi o mână îmi astupă gura.

– Mă încoronez eu însumi, Eric întâiul, Rege al Amber-ului!

– Trăiască regele! strigară nobilii de trei ori.

Atunci se aplecă înainte şi-mi şopti:

– Ochii tăi au privit la cea mai frumoasă privelişte pe care au văzut-o vreodată… Gărzi! Duceţi-l pe Corwin la fierărie, şi să-i fie scoşi ochii din cap! Să-şi amintească ce-a văzut astăzi ca pe un ultim lucru pe care l-a mai văzut vreodată! Apoi azvârliţi-l în întunecimea celei mai adânci temniţe sub Amber, şi fie-i uitat numele!

Am scuipat, şi asupra mea s-a abătut o ploaie de lovituri.

M-am luptat pentru fiecare pas, dar am fost luat pe sus din sală. Nimeni nu m-a privit când am fost scos de-acolo, şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost imaginea lui Eric aşezat pe tronul lui, binecuvântându-i pe nobilii din Amber şi zâmbind. Mi s-a făcut ceea ce ordonase să mi se facă şi, din fericire, am leşinat înainte de-a se termina.

Habar n-am cât a trecut până când m-am trezit în întuneric deplin şi am simţit durerile cumplite din cap. Poate atunci am rostit blestemul, sau poate atunci când fierul înroşit în foc cobora spre ochii mei. Nu mai ţin minte, dar ştiu că Eric nu va rămâne pe tron, pentru că blestemul unui prinţ de Amber, rostit cu toată furia de care e în stare, are întotdeauna efect.

Mi-am înfipt mâinile în paie, în întunericul absolut din celula mea, dar nicio lacrimă nu se prelinse. Asta era cumplit. După un timp – numai voi zei şi cu mine ştiţi cât a durat – somnul veni din nou.

Când m-am trezit, durerea era la fel de intensă. M-am ridicat în picioare. Am măsurat dimensiunile celulei mele. Patru paşi în lăţime, cinci în lungime. În podea se afla o gaură pentru nevoi şi o saltea de paie într-un colţ. Uşa avea o mică fantă la bază, iar dincolo de ea se afla o tavă pe care erau o bucată de pâine mucegăită şi o sticlă de apă. Am mâncat şi am băut, dar nu m-am înviorat.

Capul mă durea îngrozitor, şi sufletul îmi era sfâşiat. Am dormit cât de mult am putut, şi n-au venit să mă vadă. M-am trezit, am traversat celula şi am pipăit după mâncare, şi-am mâncat după ce am găsit-o. Am dormit cât de mult am putut.

După şapte reprize de somn nu mai simţeam durerea în orbite. Îl uram pe fratele meu care era rege în Amber. Mai bine m-ar fi ucis.

M-am întrebat ce reacţie ar fi avut poporul dacă ar fi ştiut ce s-a-ntâmplat, dar n-am găsit răspuns.

Dar când întunericul se va abate asupra Amber-ului, oricum Eric se va căi, îmi ziceam. De asta eram sigur, şi m-am mai liniştit.

Astfel începură zilele mele de beznă, şi n-aveam niciun mijloc de a măsura trecerea lor. Chiar dacă aş fi avut ochi în orbite, n-aş fi putut deosebi ziua de noapte.

Timpul îşi vedea de drumul lui, ignorându-mă. Erau momente în care mă treceau sudorile la gândul ăsta şi mă cutremuram. Eram aici de luni de zile? Sau ore? sau săptămâni? Sau ani?

Uitasem complet de timp. Dormeam, băteam celula în sus şi-n jos (ştiam exact unde să pun piciorul şi unde să mă întorc), şi mă gândeam la lucrurile pe care le făcusem sau nu le făcusem. Uneori stăteam cu picioarele încrucişate şi respiram lent şi adânc, îmi goleam mintea şi rămâneam astfel, cât de mult puteam.

Asta mă ajuta – să nu mă gândesc la nimic.

Eric acţionase inteligent. Deşi puterea era în mine, acum era inutilă. Un orb nu poate merge printre Umbre.

Barba îmi crescuse până la piept, iar părul era foarte lung. La început, aveam tot timpul senzaţia de foame, dar după un timp pofta scăzu. Uneori ameţeam când mă ridicam prea brusc în picioare.

Încă puteam vedea, în coşmarurile mele – dar lucrul ăsta mă îndurera mai mult când eram treaz.

Cu toate astea, mai târziu, am început să mă simt cumva detaşat de evenimentele care mă aduseseră aici. Era aproape ca şi cum s-ar fi întâmplat unei alte persoane. Şi asta era adevărat.

Pierdusem foarte mult în greutate. Mă imaginam palid şi slab. Nici măcar nu puteam să plâng, deşi simţisem nevoia de câteva ori. Ceva nu era în regulă cu canalele lacrimale. Era un lucru cumplit ca un bărbat să fie adus în starea asta.

Şi într-o zi, am auzit o zgârietură uşoară pe uşă. N-am luat-o în seamă. Se auzi iar, şi tot n-am reacţionat.

Apoi cineva îmi şopti numele, ca o întrebare. Am traversat celula.

– Da? am răspuns.

– Sunt eu, Rein, spuse o voce. Cum te simţi?

Am izbucnit în râs la întrebarea asta.

– Minunat! Oh, minunat! Fripturi şi şampanie în fiecare seară, şi femei. Doamne! Ar trebui să joci şi tu scena asta într-o zi!

– Îmi pare rău, dar nu pot face nimic pentru tine!

I-am simţit durerea din glas.

– Ştiu.

– Aş face dac-aş putea, îmi spuse.

– Ştiu şi asta!

– Ţi-am adus câte ceva. Fii atent!

Uşiţa de la baza celulei scârţâi uşor, deschizându-se de câteva ori la rând.

– Ce-i aici? am întrebat.

– Câteva haine curate, trei pâini proaspete, o bucată mare de brânză, carne, două sticle de vin, un cartuş de ţigări şi o mulţime de chibrituri.

Vocea mi se gâtui de emoţie.

– Îţi mulţumesc, Rein. Eşti un tip extraordinar. Cum ai reuşit?

– Îl cunosc pe gardianul care e de serviciu. N-o să scoată un cuvânt. Îmi este prea mult dator.

– Ar putea încerca să scape de datorii ţipând. Aşa că n-o mai face încă o dată. Oricât de mult mi-ar plăcea. Inutil să-ţi spun că voi distruge dovezile.

– Aş fi vrut ca lucrurile să fie altfel, Corwin.

– Şi eu. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine când ţi s-a ordonat să n-o faci.

– N-a fost chiar atât de greu.

– De cât timp mă aflu aici?

– Patru luni şi zece zile, spuse.

– Ce veşti ai din Amber?

– Eric domneşte. Asta-i tot.

– Unde-i Julian?

– Înapoi în pădurea din Arden, cu gărzile lui.

– De ce?

– S-au petrecut de curând unele lucruri stranii în Umbre.

– Înţeleg. Dar Caine?

– E încă în Amber, se distrează. Umblă din târfă în târfă şi bea, ca de obicei.

– Şi Gerard?

– E amiralul întregii flote.

– Şi Random?

– În celula de sus.

– Cee? A fost prins?

– Da. A parcurs Modelul în Rebma şi a apărut acolo, cu o arbaletă. L-a rănit pe Eric înainte de a fi prins.

– Adevărat? De ce n-a fost ucis?

– Ei bine, umblă vorba că e căsătorit cu o nobilă din Rebma. Eric nu dorea un conflict cu Rebma, şi, din cauza asta, Moire stăpâneşte un regat şi se vorbeşte că Eric are în vedere s-o ceară de nevastă. Numai bârfe, desigur, dar interesante.

– Aşa e.

– Moire te-a plăcut, nu-i aşa?

– Într-un fel. Cum de-ai aflat?

– Eram de faţă când a fost condamnat Random. Am apucat să vorbesc cu el o clipă. Lady Vialle, care pretinde că-i e soţie, a cerut să meargă împreună cu el la închisoare. Eric nu ştie încă ce răspuns să dea.

M-am gândit la fata oarbă, pe care n-o întâlnisem niciodată, şi m-am minunat de ce auzeam.

– Când s-au întâmplat toate astea? am întrebat.

– Mmm… Acum treizeci şi patru de zile, răspunse. Atunci s-a arătat Random. O săptămână mai târziu, Vialle a făcut cererea.

– Trebuie să fie o femeie ciudată dacă-l iubeşte cu adevărat pe Random.

– Asta a fost şi impresia mea, răspunse Rein. Nu-mi pot imagina o combinaţie mai neobişnuită.

– Dacă reuşeşti să-l mai vezi, transmite-i urările şi respectele mele.

– Da.

– Cum le merge surorilor mele?

– Deirdre şi Llewella au rămas în Rebma. Lady Florimel a intrat în graţiile lui Eric şi are o poziţie înaltă la curte. Nu ştiu unde se află în prezent Fiona.

– S-a mai auzit ceva despre Bleys? Sunt convins că a murit.

– Precis a murit, spuse Rein. Totuşi, trupul nu i-a mai fost găsit.

– Şi Benedict?

– Niciun semn, ca de obicei.

– Dar Brand?

– Niciun semn.

– Păi, am senzaţia că am trecut prin tot arborele genealogic al familiei, la această oră. Ai mai scris vreo baladă nouă?

– Nu, spuse. Încă lucrez la „Asediul Amber-ului”, dar ori va fi un „hit underground”, ori nu va fi nimic!

Am întins mâna prin spaţiul strâmt de la baza uşii.

– Aş vrea să-ţi strâng mâna, am spus, şi i-am simţit mâna atingând-o pe a mea. Frumos din partea ta că ai făcut asta pentru mine. Totuşi să n-o mai faci. Ar fi o nebunie să înfrunţi mânia lui Eric.

Îmi strânse mâna, mormăi ceva şi plecă.

Am luat pachetul cu AJUTOARE şi m-am îndopat cu carne, care era marfa cea mai perisabilă. Lângă ea am mâncat un codru de pâine şi mi-am dat seama că aproape uitasem ce gust poate avea mâncarea bună.

Apoi m-am moleşit şi am adormit. Nu cred c-am dormit foarte mult, şi când m-am trezit am deschis una din sticlele cu vin.

Nu mi-a trebuit prea mult timp, în starea de slăbiciune în care mă aflam, să mă ameţesc. Mi-am aprins o ţigară, m-am aşezat pe saltea, m-am rezemat de zid şi am meditat.

Îl ştiam pe Rein din copilărie. Era deja băiat mare pe-atunci şi el candida pentru măscăriciul curţii. Un puşti slăbuţ, isteţ. Lumea îl lua peste picior cam mult. La fel şi eu. Dar eu scriam muzică, eu compuneam balade, iar el şi-a făcut rost de o lăută de undeva şi a învăţat de unul singur să cânte la ea. Curând, am început să cântăm pe două voci, şi în scurtă vreme l-am îndrăgit şi am început să muncim împreună, să practicăm artele marţiale. Era leneş la capitolul acesta, dar mie îmi părea rău de felul cum mă purtasem cu el înainte, ca să nu mai vorbesc de faptul că se străduia şi muncea intens să înveţe, aşa încât l-am stimulat şi am făcut din el un spadasin onorabil. N-am regretat niciodată, şi cred că nici el. La scurt timp, a devenit menestrelul curţii din Amber. L-am făcut pajul meu atunci, şi când au început războaiele împotriva obiectelor întunecate din Umbră, numite Weirmonken, l-am făcut scutierul meu şi am plecat împreună la luptă. L-am făcut cavaler pe câmpul de luptă, la Jones Falis, onoare pe care o merita din plin.

După asta, a continuat să fie cel mai bun colaborator al meu când era vorba de versuri şi muzică. Culorile lui erau purpurii, iar cuvintele de aur. Îl iubeam, la fel ca pe cei doi sau trei prieteni ai mei din Amber. Nu mi-aş fi închipuit însă că o să rişte să-mi aducă o masă decentă. Nu mi-aş fi închipuit despre nimeni altcineva că ar putea să rişte aşa ceva.

Am mai sorbit din băutură şi am mai fumat o ţigară în cinstea lui, pentru a-l sărbători. Era un om bun. M-am întrebat cât va mai supravieţui.

Am aruncat toate mucurile de ţigară şi sticla goală. Nu voiam ca nimic din jur să arate că „mă simţeam bine”, în cazul în care s-ar fi tăcut o inspecţie neaşteptată. Am mâncat toată hrana gustoasă pe care mi-o adusese, şi m-am simţit ghiftuit pentru prima dată de când eram în detenţie. Am păstrat cea de-a doua sticlă pentru o porţie masivă de beţie şi uitare.

Şi după ce-a trecut şi asta, m-am reîntors la ciclul meu de acuzaţii.

Speram, mai ales, ca Eric să nu cunoască în totalitate puterile noastre. Era rege în Amber, recunoscut, dar nu ştia chiar totul. Nu încă. Nu în felul în care ştiuse Tata. Mai exista o şansă la un milion care ar fi putut acţiona în favoarea mea. Destul de mult, dar măcar mă ajuta să-mi păstrez mintea limpede, aici, în pragul disperării.

Dar poate că un timp mi-am şi pierdut minţile, nu-mi dau seama. Există zile care îmi par mari goluri de memorie, acum când stau aici, la marginea Haosului. Numai Dumnezeu ştie ce s-a petrecut cu ele, şi n-o să pot merge niciodată la un psihiatru ca să aflu.

Oricum, dragi medici, niciunul dintre dumneavoastră nu poate face faţă familiei mele.

Zăceam şi umblam în bezna ameţitoare. Devenisem foarte sensibil la sunete. Ascultam tropăitul lăbuţelor şobolanilor prin paie, geamătul îndepărtat al celorlalţi prizonieri, ecourile paşilor gardianului care se apropia cu o tavă de mâncare.

Astfel am început să pot aprecia distanţele şi direcţia.

Bănuiesc că am devenit mai sensibil şi la mirosuri, dar am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta. Pe lângă duhoarea inimaginabilă, a mai existat acolo, pentru multă vreme, ceea ce aş fi jurat că era un iz de carne în descompunere. Mă gândeam: dacă voi muri, cât timp va trece până să observe cineva? Câţi dumicaţi de pâine şi câte căni cu zeamă lungă trebuiau să rămână neatinse înainte ca paznicului să-i treacă prin minte să verifice dacă mai exist în celulă?

Răspunsul la această întrebare putea fi foarte important. Mirosul morţii rămânea în jur multă vreme.

Am încercat să gândesc iarăşi în termeni temporali, şi astfel mi-am dat seama târziu că dispărea cam într-o săptămână.

Deşi îmi impusesem cu grijă o raţie, rezistând tentaţiei, ispitei aflate la îndemână, m-am trezit, într-un târziu, că am ajuns la ultimul pachet de ţigări.

L-am desfăcut şi mi-am aprins una. Avusesem un cartuş de „Salem” şi fumasem unsprezece pachete. Asta însemna două sute douăzeci de ţigări. Odată, măsurasem timpul cu o ţigară, şi-mi trebuiseră şapte minute ca s-o fumez. Rezulta un total de o mie cinci sute patruzeci de minute petrecute fumând, sau douăzeci şi cinci de ore şi patruzeci de minute. Eram convins că petrecusem cel puţin o oră între ţigări, poate chiar o oră şi jumătate. Să spunem o oră jumătate. Acum, să zicem că am dormit şase până la opt ore pe zi. Rămâneau şaisprezece până la optsprezece ore de veghe.

Cred că fumam zece sau douăsprezece ţigări pe zi. Asta însemna că trecuseră patru luni şi zece zile de la încoronare, ceea ce însemna că acum trecuseră cam cinci luni.

Am gospodărit cu grijă ultimul pachet, bucurându-mă de fiecare ţigară ca de o poveste de dragoste. Când s-au terminat, m-am simţit disperat.

Apoi a trecut altă vreme îndelungată.

Am început să mă gândesc la Eric. Cum se descurca în calitate de conducător? Cu ce probleme se confrunta? Ce-avea de gând acum? De ce nu se arătase pe-aici, ca să mă tortureze? Oare chiar puteam fi uitat de cei din Amber, doar pentru că aşa suna un decret imperial?

Niciodată, eram sigur de asta.

Şi ce se întâmplase cu fraţii mei? De ce nu mă contactase niciunul? Ar fi fost atât de simplu să extragă Atu-ul meu şi să încalce decretul lui Eric.

Nimeni n-a făcut-o, din păcate.

M-am gândit mult timp la Moire, ultima femeie pe care-o iubisem. Ce făcea? Se mai gândea la mine? Probabil că nu. Poate că acuma era amanta lui Eric sau regina lui. Oare-i vorbise de mine vreodată? Probabil că nu, îmi spuneam din nou.

Şi surorile mele? Dă-le-ncolo! Nişte stricate, toate.

Mai orbisem odată, din cauza străfulgerării unui tun, în secolul optsprezece, pe Umbra Pământ. Dar nu durase decât vreo lună şi-mi revenise văzul. Eric avusese un gând fix în minte când dăduse acest ordin.

Încă asudam şi tremuram, iar uneori mă trezeam urlând, de câte ori îmi revenea amintirea drugurilor înroşite în foc – atârnând deasupra ochilor mei – şi apoi atingerea!

Am gemut uşor şi am continuat să merg.

Nu era absolut nimic de făcut. Asta era partea cea mai cumplită a întregii situaţii. Eram la fel de neajutorat ca un embrion. Mi-aş fi vândut sufletul ca să mă nasc încă o dată şi să văd şi să mă pot răzbuna măcar o oră, cu spada în mână, ca să duelez încă o dată cu fratele meu.

M-am tolănit pe saltea şi am adormit. Când m-am trezit, mâncarea sosise, am mâncat iar şi-am început să merg prin celulă. Unghiile de la mâini şi de la picioare îmi crescuseră mult. Barba era foarte lungă, iar părul îmi cădea continuu peste faţă. Mă simţeam împuţit şi mă scărpinam tot timpul. Mă-ntrebam dacă nu cumva aveam păduchi.

Faptul că un prinţ de Amber putea fi adus într-o asemenea stare îmi provoca o tulburare cumplită în străfundul fiinţei mele, oriunde ar fi fost acesta. Fusesem educat să cred despre noi că suntem nişte entităţi invincibile, curate şi cu sânge rece şi dure ca diamantul, exact ca imaginile noastre de pe Atu-uri. Era limpede că nu eram. Sau, să zicem, eram destul de asemănători cu ceilalţi oameni ca să ne descurcăm prin propriile noastre mijloace.

Am jucat jocuri ale minţii, mi-am spus singur poveşti. Mi-am rechemat amintiri plăcute – şi aveam multe. Mi-am reamintit elementele: vânt, ploaie, zăpadă, căldura verii şi adierile răcoroase ale primăverii. Avusesem un mic aeroplan pe Umbra Pământ, şi când zburasem, avusesem o senzaţie minunată. Mi-am reamintit scânteietoarele panorame de culoare şi spaţiu, oraşele în miniatură, adâncul albastru al cerului, pâlcurile de nori (unde erau acum?) şi întinderea curată a oceanului sub aripile mele. Mi-am amintit femei pe care le-am iubit, petreceri, războaie. Şi când s-au isprăvit toate, şi nu mai puteam găsi nimic, m-am gândit la Amber.

Odată, când am făcut asta, glandele lacrimale au început să funcţioneze iar. Am plâns.

După o perioadă parcă nesfârşită şi mult somn, am auzit paşi care s-au oprit în faţa uşii celulei mele, şi am auzit zgomotul unei chei în lacăt.

Trecuse atâta timp de la vizita lui Rein, încât uitasem gustul vinului şi al ţigărilor.

N-aş putea spune exact cât, dar trecuse foarte multă vreme…

Pe coridor erau doi bărbaţi. Am ghicit asta după paşii lor, mult înainte de-a le auzi vocile.

Am recunoscut una din ele.

Uşa se deschise şi Julian îmi spuse numele. N-am răspuns imediat, şi el l-a repetat.

– Corwin? Vino aici.

Întrucât nu prea aveam de ales, m-am ridicat şi am avansat. M-am oprit când am ştiut că mă aflu lângă el.

– Ce vrei? l-am întrebat.

– Vino cu mine!

Şi m-a luat de braţ.

Am mers de-a lungul coridorului; el nu scoase o vorbă şi afurisit să fiu dacă l-am întrebat ceva.

După ecouri, mi-am dat seama că am intrat în sala cea mare. Curând după asta mă conduse pe scară.

Ne aflam în palatul propriu-zis.

Am fost dus într-o încăpere şi aşezat într-un scaun. Un bărbier se îngriji de părul şi barba mea. Nu i-am recunoscut vocea când m-a întrebat dacă vreau să-mi scurteze barba sau să mi-o radă de tot.

– De tot! i-am spus, după care un altul se ocupă de unghiile mele, toate douăzeci.

Apoi am fost îmbăiat, şi cineva m-a ajutat să îmbrac veşminte curate. Atârnau pe mine. Am fost şi despăduchiat, dar să trecem peste asta.

Apoi am fost condus într-un alt spaţiu negru, plin de muzică, şi de aromele mâncării bune, şi de sunetele multor voci, şi de râsete. Am recunoscut încăperea: era sufrageria.

Vocile scăzură puţin când Julian mă conduse înăuntru şi mă aşeză.

Am stat acolo până când sunară trâmbiţele, moment în care am fost forţat să mă ridic.

Am auzit strigându-se toastul:

– În onoarea lui Eric întâiul, Rege al Amberului! Trăiască regele!

N-am băut pentru asta, dar nimeni nu părea să fi observat. Vocea care strigase toastul era al lui Caine, de undeva din partea cealaltă a mesei.

Am mâncat cât de mult am putut, pentru că era cel mai bun prânz care mi se oferise de la încoronare. Am înţeles din conversaţiile pe care le auzeam că astăzi era aniversarea încoronării lui Eric, ceea ce însemna că petrecusem un an de zile în temniţă.

Nimeni nu-mi vorbi şi nici eu n-am încercat să deschid vreo discuţie. Eram acolo doar ca o fantomă. Pentru a fi umilit, şi pentru a reaminti fără îndoială, fraţilor mei, preţul înfruntării stăpânului. Şi fiecăruia i se poruncise să mă uite.

A continuat până târziu în noapte. Cineva îmi turna mereu vin, ceea ce era un lucru nemaipomenit, şi am stat acolo ascultând muzica tuturor dansurilor.

Mesele au fost mutate în acest scop, iar eu am fost aşezat undeva, într-un colţ.

M-am îmbătat groaznic şi când totul s-a sfârşit, am fost pe jumătate târât, pe jumătate cărat înapoi în celulă, pentru că aici se făcea curăţenie. Singurul meu regret a fost că nu mi s-a făcut îndeajuns de rău ca să murdăresc podeaua sau veşmintele frumoase ale cuiva.

Astfel s-a încheiat primul meu an de beznă.

9

N-o să vă mai plictisesc cu repetări. Cel de-al doilea an a fost destul de asemănător cu primul, cu acelaşi final. Idem, al treilea.

Rein a venit de două ori în cel de-al doilea an, cu un coş de bunătăţi şi cu gura plină de bârfe.

De ambele dăţi i-am interzis să mai vină. În al treilea an, a venit de şase ori, la fiecare două luni şi, de fiecare dată, i-am interzis să mai vină şi am mâncat mâncarea lui şi am ascultat ce-avea de spus.

Ceva nu era în ordine în Amber. Lucruri stranii îşi făceau apariţia dintre Umbre şi se înfăţişau cu violenţă, tuturor, fără excepţie. Erau distruse, fireşte. Eric încerca încă să înţeleagă ce se întâmpla. N-am amintit de blestemul meu, deşi mai târziu m-am bucurat că începea să se împlinească.

Random, ca şi mine, era încă prizonier. Soţia lui i se alăturase. Poziţiile celorlalţi fraţi şi surori rămăseseră neschimbate. Asta m-a aţâţat în timpul celei de-a treia aniversări a încoronării, şi m-a făcut să mă simt iarăşi în viaţă…

Regenerat! S-a întâmplat într-o zi. Şi asta m-a făcut atât de fericit, încât am făcut praf de îndată ultima sticlă de vin adusă de Rein şi am desfăcut ultimul pachet de ţigări, pe care-l pusesem deoparte!

Am fumat, am băut şi m-am bucurat la gândul că, într-un fel, îl bătusem pe Eric.

Dacă afla asta, simţeam că mi-ar fi fost fatal. Dar eram sigur că nu ştia.

Aşa încât m-am bucurat, fumând, bând, şi benchetuind în lumina a ceea ce se întâmplase.

Da, LUMINA!

Am zărit o mică fâşie strălucitoare, undeva în dreapta mea.

Vă daţi seama ce-a însemnat asta pentru mine?

Bun, hai s-o luăm aşa: m-am trezit într-un pat de spital şi am aflat că-mi revenisem în totalitate, prea repede. V-aţi prins?

Mă vindec mult mai repede decât alţii care au fost răniţi. Toţi nobilii din Amber au câte ceva din această însuşire.

Am supravieţuit Ciumei, am supravieţuit asediului Moscovei…

Mă regenerez mai repede şi mai bine decât oricare altul.

Napoleon a făcut odată o remarcă pe tema asta. La fel şi generalul MacArthur.

Cu ţesutul nervos îmi trebuia ceva mai mult timp, asta-i tot.

Văzul începea să-mi revină, asta însemna acea splendidă fâşie minunată de lumină, undeva în dreapta mea.

După un timp, mi-am dat seama că era mica suprafaţă cu gratii din uşa celulei.

Îmi „crescuseră” alţi ochi, asta-mi spuneau degetele. Mi-au trebuit peste trei ani, dar am reuşit. Era acea şansă de unu la un milion de care vorbeam mai devreme, lucru pe care nici măcar Eric nu fusese în stare să-l prevadă, din cauză că puterile erau foarte variate la cei din familia mea. Îl învinsesem din punctul ăsta de vedere: aflasem că-mi pot „dezvolta” noi globi oculari. Dintotdeauna am ştiut că-mi pot regenera ţesuturile nervoase, dacă aveam timp suficient. Rămăsesem paralizat în urma unei răni la coloană, provocate în timpul războaielor franco-prusace.

După doi ani, mă vindecasem. Nutrisem speranţa – nebunească, recunosc – că puteam face cu ochii mei arşi ceea ce făcusem atunci cu coloana. Şi avusesem dreptate. Îi simţeam intacţi, iar vederea îmi revenea, treptat.

Cât mai era până la următoarea aniversare a încoronării lui Eric? M-am oprit din mers şi inima mi-a bătut mai puternic. De îndată ce vreunul ar fi observat că mi-am recăpătat ochii, i-aş fi pierdut din nou.

Aşadar, trebuia să evadez înainte de trecerea celor patru ani.

Cum?

Nu mă gândisem prea mult la asta în tot acest timp, deoarece chiar dacă aş fi găsit o cale să ies din celulă, n-aş fi reuşit să ies din Amber sau din palat, indiferent că aveam sau nu ochi, fără să primesc ajutor. Ori aşa ceva nu-mi era la îndemână.

Acum, totuşi…

Uşa celulei mele era mare, grea, ţintuită cu alamă, cu un mic grătar la o înălţime de aproape cinci picioare, în scopul de a privi înăuntru ca să vadă dacă sunt în viaţă, dacă i-ar fi păsat cuiva de asta.

Chiar dacă aş fi reuşit să-l scot de acolo, nu cred că aş fi putut ajunge la lacăt. Era o mică portiţă mobilă la baza uşii, destul de largă să-mi împingă mâncarea înăuntru şi cam asta era tot. Balamalele erau fie pe dinafară, fie între uşă şi cadru, nu ştiam sigur. Oricum ar fi fost, nu puteam ajunge la ele. Alte uşi nu mai erau.

Era aproape ca şi cum aş fi fost orb, în afară de lumina aceea slabă şi liniştitoare care pătrundea prin grătar. Ştiam că văzul nu mi-a revenit în totalitate. Mai era cale lungă până acolo. Dar chiar de-ar fi fost aşa, oricum era aproape întuneric beznă. Ştiam asta, deoarece cunoşteam temniţele subterane ale Amber-ului.

Am aprins o ţigară, am început din nou să mă plimb, şi mi-am inventariat obiectele, căutând ceva ce mi-ar fi putut fi de ajutor. Erau hainele, salteaua de dormit şi paiele umede.

Aveam, de asemeni, chibrituri, dar am respins imediat ideea de a da foc paielor. Mă îndoiam că va veni cineva să deschidă uşa, dacă aş fi făcut-o. Cel mult ar fi venit şi ar fi râs, dacă, fireşte, ar fi venit.

Aveam o lingură pe care-o furasem la ultimul banchet. De fapt, aş fi vrut un cuţit, dar Julian mă prinsese încercând să fur unul şi-l înşfăcase imediat. Ceea ce nu ştiuse însă, e că asta fusese cea de-a doua încercare. Deja aveam lingura pitită în cizmă.

Şi la ce-mi folosea?

Auzisem şi eu poveştile acelea despre tipii care-şi săpaseră drumul afară din celule cu cele mai ciudate lucruri – agrafe de centură (ceea ce eu n-aveam) – şi altele.

Numai că eu n-aveam timp să mă joc de-a contele de Monte Cristo. Trebuia să fiu afară în câteva luni, altfel ochii nu mi-ar fi fost de niciun folos.

Uşa era din lemn masiv. Stejar. Era întărită cu patru benzi metalice. Una mergea de jur-împrejur, aproape de capătul de sus, una lângă bază, şi încă două care mergeau de sus în jos, trecând de-o parte şi de alta a grătarului de mărimea unui picior. Ştiam că uşa se deschidea în afară, iar lacătul era în stânga mea. Din amintiri ştiam că uşa are o grosime de aproximativ patru centimetri şi mi-am reamintit poziţia aproximativă a lacătului, pe care am verificat-o împingându-mă în uşă şi simţind tensiune în acel punct. Mai ştiam că uşa era şi barată, dar despre asta urma să-mi fac griji mai târziu. Puteam să încerc să ridic bara, strecurând coada lingurii între uşor şi marginea uşii.

Am îngenuncheat pe saltea şi cu lingura am săpat lemnul în jurul locului unde era lacătul. Am muncit până mi-a amorţit mâna – poate vreo două ore. Apoi mi-am trecut unghia peste suprafaţa lemnului. Nu săpasem prea adânc, dar era un început. Am luat lingura în stânga şi am continuat, până mi-a amorţit şi mâna asta.

Continuam să sper că Rein îşi va face apariţia. Eram convins că-i pot cere să-mi dea daga lui, dacă lucrurile evoluau cum îmi doream eu. Nu şi-a făcut însă apariţia, aşa încât am continuat să zgârii şi să scobesc.

Am muncit zi de zi, până am pătruns aproape doi centimetri în lemn. De fiecare dată când auzeam paşii temnicerului, mutam salteaua înapoi la zidul opus şi mă trânteam pe ea, cu spatele spre uşă. După ce trecea, îmi reluam munca. Apoi a trebuit să mă opresc un timp, deşi uram treaba asta. Îmi înfăşurasem mâinile în fâşii din hainele mele, dar tot am făcut băşici care s-au spart, şi, după un timp, carnea vie de dedesubt a început să sângereze. Aşa că mi-am luat o pauză ca să se vindece. Am hotărât să dedic acest timp planurilor legate de ceea ce voi face după ce aveam să evadez.

După ce-o să pătrund destul de adânc prin uşă, o să ridic bara. Zgomotul căderii ei va face să vină, probabil un gardian. Numai că atunci voi fi de mult afară. Câteva lovituri zdravene vor sparge uşa la care lucram, iar lacătul putea rămâne liniştit la locul lui. Calea mi-ar fi deschisă, iar eu m-aş trezi faţă în faţă cu gardianul. El ar fi înarmat, iar eu nu. Va trebui să-l înving.

Se va crede stăpân pe situaţie, crezând că eu nu văd. Pe de altă parte, va fi şi puţin speriat când îşi va aminti cum am intrat eu în Amber. Oricum va muri şi atunci eu voi face rost de o armă. Mi-am pipăit musculatura.

Zei! Cât slăbisem! Dar măcar erau din viţă de Amber şi simţeam că până şi într-o asemenea condiţie puteam învinge un om obişnuit. Poate că mă păcăleam, dar eram dator să încerc.

Apoi, dacă izbândeam, cu o spadă în mână, nimic nu mă mai putea opri să ajung la Model. Aş fi intrat în el şi, când aş fi ajuns în centru, m-aş fi refăcut, şi de data asta n-aş mai fi grăbit lucrurile. Chiar dacă mi-ar lua un secol, voi avea totul perfect pus la punct înainte de a ataca iarăşi Amber-ul. În fond, din punct de vedere tehnic, eu eram stăpânul lui. Nu mă încoronasem singur, în prezenţa tuturor, înainte ca Eric să facă acelaşi lucru? Voi transpune în viaţă pretenţia mea la tron!

Ce păcat că nu era posibil să mergi în Umbră direct din Amber! Atunci n-ar mai fi trebuit să mă încurc cu Modelul. Dar Amber-ul meu este centrul tuturor, şi nu poţi pleca din el chiar atât de uşor.

După, să zicem, o lună, mâinile mi s-au vindecat şi în locul rănilor mi s-au făcut nişte bătături enorme.

Am auzit paşii unui gardian şi m-am năpustit în colţul celălalt al celulei. S-a auzit un scârţâit scurt şi mâncarea mi-a fost strecurată prin uşă. Apoi, iarăşi paşi, de data asta pierzându-se în depărtare.

M-am întors la uşă. Fără să mă uit, ştiam ce e în tavă: un codru de pâine mucegăită, un hârb cu apă, şi o bucată de brânză, dacă aveam noroc. Am aranjat salteaua, am îngenuncheat şi am pipăit şanţul. Eram aproape la jumătate.

Atunci am auzit chicotitul.

Venea din spatele meu.

M-am întors, neavând nevoie de ochi ca să ştiu că mai era cineva în celulă. Un bărbat care stătea lângă zidul din stânga, chicotind.

– Cine e? am întrebat şi vocea îmi sună straniu.

Am realizat că acestea erau primele cuvinte pe care le rostisem după multă vreme.

– Evadare, zise. Încercare de evadare.

Şi chicoti iar.

– Cum ai intrat aici?

– Mergând.

– De unde? Cum?

Am aprins un chibrit care m-a orbit, dar am rezistat.

Era un tip mic de statură. Plăpând – ar fi un cuvânt mai potrivit. Avea cam un metru cincizeci şi era cocoşat.

Părul şi barba erau la fel de mari ca ale mele. Singurele lucruri diferite în masa asta enormă de blană erau nasul lung, coroiat şi ochii aproape negri, acum strânşi din cauza luminii.

– Dworkin! am exclamat.

Chicoti din nou.

– Aşa mă cheamă. Dar pe tine?

– Nu mă mai recunoşti, Dworkin?

Am aprins alt chibrit şi l-am apropiat de faţa mea.

– Priveşte atent! Lasă barba şi părul. Mai adaugă cincizeci de kilograme la greutate. Tu m-ai desenat până în cele mai mici detalii pe mai multe pachete de cărţi de joc.

– Corwin, spuse într-un târziu. Mi-amintesc de tine. Da.

– Credeam că ai murit.

– Şi totuşi, n-am murit. Vezi? şi făcu o piruetă în faţa mea. Ce mai face tatăl tău? L-ai văzut de curând? El te-a aruncat aici?

– Nici Oberon nu mai e, i-am răspuns. Fratele meu Eric domneşte în Amber, iar eu sunt prizonierul lui.

– Atunci am o vechime mai mare, pentru că eu sunt prizonierul lui Oberon.

– Oh? Nimeni dintre noi n-a ştiut că Tata te-a trimis în închisoare.

L-am auzit plângând.

– Da, spuse după un timp. N-a avut încredere în mine.

– De ce nu?

– I-am spus că m-am gândit la o cale de a distruge Amber-ul. I-am descris-o, şi atunci m-a întemniţat.

– N-a fost prea frumos din partea ta.

– Ştiu, încuviinţă el, dar mi-a dat un apartament drăguţ şi o groază de lucruri cu care să fac cercetări. Numai că, după un timp, nu m-a mai vizitat. Obişnuia să aducă oameni care-mi arătau pete de cerneală{11} şi mă făceau să le spun poveşti despre ele. Drăguţă chestie, până când am spus o poveste care nu-mi plăcea şi l-am transformat pe tip într-o broască. Regele s-a înfuriat când n-am mai vrut să-l transform la loc, şi a trecut atâta vreme de când n-am mai văzut pe nimeni, încât l-aş transforma chiar şi acum, dacă ar mai vrea. Odată…

– Cum ai ajuns aici, în celula mea? l-am întrebat iar.

– Ţi-am spus. Am mers.

– Prin zid?

– Fireşte că nu. Prin zidul Umbră.

– Nimeni nu poate trece prin Umbre în Amber. În Amber nu există Umbre.

– Ei bine, am trişat, recunoscu el.

– Cum?

– Am desenat un nou Atu şi am păşit prin el, ca să văd ce e de partea asta a zidului. Oh, Doamne! – tocmai mi-am amintit. Nu mă pot întoarce fără el. Va trebui să fac altul. Ai ceva de mâncare? Şi ceva de desenat? Şi ceva pe care să desenez?

– Ia o bucată de pâine, am spus şi i-am dat-o, iar aici ai o bucată de brânză. Merge cu pâine!

– Mulţumesc, Corwin, şi le înfulecă bându-mi apoi şi toată apa. Acum, dacă mi-ai da un creion şi o bucată de pergament, m-aş putea întoarce în apartamentul meu. Vreau să termin o carte pe care începusem s-o citesc. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu tine. Îmi pare rău de Eric. O să mai vin cândva şi o să mai vorbim mai mult. Dacă-ţi mai vezi tatăl, te rog spune-i să nu fie supărat pe mine pentru că eu o să…

– N-am nici creion, nici pergament, i-am potolit eu şuvoiul de vorbe.

– Doamne, spuse, nu prea e civilizată lumea pe aici.

– Ştiu. Dar, la urma urmei, nici Eric nu e.

– Ei bine, dar tu ce ai? Prefer apartamentul meu locului ăstuia. Cel puţin e mai bine luminat.

– Ai cinat cu mine, am spus, şi acum vreau să-ţi cer un serviciu. Dacă-mi îndeplineşti cererea asta, îţi promit că o să fac tot posibilul să aranjez treaba dintre tine şi Tata.

– Ce doreşti?

– De multă vreme îţi admir munca, şi există ceva ce mi-am dorit întotdeauna, ceva care să fie tăcut de mâinile tale. Ţi-aminteşti de Farul din Cabra?

– Fireşte. Am fost de multe ori acolo. Îl cunosc pe paznic, Jopin. Obişnuiam să joc şah cu el.

– Mă gândesc la asta mai mult ca la orice, pentru că mare parte din viaţă mi-am dorit să văd una din schiţele acelea magice ale înaltului turn cenuşiu.

– Un subiect foarte simplu, spuse el, şi chiar emoţionant. Am făcut câteva schiţe preliminare în trecut, dar n-am mers niciodată mai departe. Mereu au intervenit alte lucruri. Am să-ţi fac una, dacă vrei.

– Nu. Mi-ar plăcea ceva mai trainic, să-mi ţină companie aici, în celulă – să mă liniştească, pe mine şi pe ceilalţi care vor veni aici, după mine.

– Lăudabil ceea ce intenţionezi, dar cum?

– Am aici un vârf, i-am spus (lingura apucase să se ascută destul de bine) şi mi-ar plăcea să văd desenul pe peretele de-acolo, astfel încât să-l pot privi atunci când mă odihnesc.

Tăcu o clipă, apoi:

– Dar nu prea e lumină p-aici, remarcă el.

– Am mai multe cutii de chibrituri. Le aprind şi ţi le ţin eu. Am putea arde chiar câteva paie dacă se termină astea.

– Condiţiile de lucru sunt departe de a fi ideale…

– Ştiu şi-ţi cer scuze pentru asta, măreţe Dworkin, dar sunt singurele pe care ţi le pot oferi. O operă de artă ieşită din mâinile tale va lumina peste măsură umila mea existenţă.

Chicoti iarăşi.

– Foarte bine. Dar trebuie să-mi promiţi că vei face rost de lumină după aceea, astfel încât să-mi schiţez şi eu o cale înapoi către apartamentele mele.

– S-a făcut, am spus eu, şi mi-am pipăit buzunarul.

Aveam trei pachete de chibrituri pline şi al patrulea în parte.

I-am pus lingura în mână şi l-am condus spre zid.

– Simţi instrumentul? l-am întrebat.

– Da, e o lingură ascuţită, nu-i aşa?

– Da. O să fac lumină de îndată ce spui că eşti pregătit. Va trebui să desenezi rapid, pentru că provizia mea de chibrituri e limitată. Am să repartizez o jumătate din ele pentru far şi cealaltă, pentru treaba ta.

– E-n regulă, spuse, iar eu am aprins un chibrit, în timp ce el începu să traseze linii pe zidul cenuşiu şi umed.

Mai întâi, făcu un dreptunghi pe verticală, pentru a încadra viitoarea schiţă. Apoi, din câteva trăsături îndemânatice, farul începu să se schiţeze.

Era uluitor, aşa prostănac cum era, talentul îi rămăsese intact. Ţineam fiecare chibrit de la bază, scuipam pe arătătorul stâng şi pe degetul mare, şi când nu-l mai puteam ţine în dreapta, întorceam chibritul şi-l apucam de capătul ars, lăsându-l să ardă complet, înainte de a aprinde altul.

Când se termină prima cutie, el isprăvise turnul şi lucra marea şi cerul. L-am încurajat, exprimându-mi admiraţia la fiecare linie.

– Minunat, într-adevăr minunat, am spus când părea că e aproape gata.

Apoi mă făcu să mai irosesc un chibrit în timp ce se iscălea. Eram deja la cea de-a doua cutie.

– Acum s-o admirăm, spuse.

– Dacă vrei să te întorci în apartamentele tale, va trebui să mă laşi numai pe mine s-o admir. Ne-au rămas prea puţine chibrituri ca să mai fim şi critici de artă acum.

Se bosumflă un pic, dar se duse la celălalt zid şi începu să scrijelească de îndată ce-am aprins un chibrit.

Schiţă o mică încăpere, un craniu pe birou, un glob lângă el, pereţi plini de cărţi.

– Acum e bine, spuse, când terminasem a treia cutie şi începusem ce mai rămăsese din a patra.

I-au mai trebuit şase beţe ca să termine şi încă unul pentru semnătură.

Privi desenul în timp ce ardea al optulea chibrit – mai rămăseseră doar două – apoi făcu un pas şi dispăru.

Chibritul îmi arse degetele şi l-am lăsat să cadă; sfârâi când atinse paiele umede şi se stinse.

Am rămas acolo, tremurând, plin de sentimente contradictorii, şi apoi i-am auzit vocea şi i-am simţit din nou prezenţa lângă mine. Se întorsese.

– Tocmai mă gândeam la ceva. Cum poţi vedea tabloul când aici e-atât de întuneric?

– Oh. Eu pot vedea pe întuneric. Am trăit atât de mult cu el, încât mi-a devenit prieten.

– Înţeleg. Era doar un gând. Acum, dă-mi o lumină ca să mă pot întoarce.

– Foarte bine, am încuviinţat, gândindu-mă la ultimele două beţe. Dar n-ar fi rău să-ţi aduci propria ta sursă de lumină data viitoare când mai treci pe-aici. O să rămân fără chibrituri după asta.

– E-n ordine.

Am aprins chibritul şi el îşi examină lucrarea, păşi spre ea şi se volatiliză încă o dată.

M-am întors brusc şi am examinat Farul din Cabra înainte să se stingă chibritul. Da, forţa era acolo. O simţeam.

Oare ultimul chibrit îmi va fi de folos?

Nu, nu cred. Îmi trebuia o perioadă mai mare de concentrare pentru a folosi un Atu drept ieşire.

Ce puteam aprinde? Paiele erau prea ude şi nu puteau lua foc. Ar fi fost cumplit să am ieşirea – calea mea spre libertate – chiar aici, cu mine, şi să nu fiu în stare s-o folosesc.

Aveam nevoie de o flacără care să dureze un timp.

Salteaua de dormit! Era o căptuşeală de haine umplută cu paie. Paiele puteau fi mai uscate, şi ar fi ars şi căptuşeala.

Am curăţat jumătate din podea, până am dat de piatra goală. Apoi am căutat lingura ascuţită, ca s-o folosesc la tăiatul balotului. Am înjurat. Dworkin o luase cu el.

M-am răsucit, m-am smucit şi am tras de balot. În cele din urmă, se rupse şi am scos afară paiele uscate din mijloc. Am făcut o grămăjoară din ele şi am pus pânza alături, pentru a o folosi drept combustibil suplimentar în caz de nevoie. Cu cât mai puţin fum, cu atât mai bine. Ar fi atras atenţia, dacă ar fi trecut vreun gardian pe aici. Puţin probabil, totuşi, din moment ce fusesem hrănit de curând şi primeam o singură masă pe zi.

Am aprins ultimul chibrit, apoi am dat foc cutiei de carton din care-l scosesem.

Când luă foc, am folosit-o pentru paie. Aproape nimic. Paiele erau mai ude decât crezusem, chiar dacă proveneau din mijlocul saltelei mele. Dar, într-un târziu, apăru o strălucire, apoi o flăcăruie. Mi-au mai trebuit două dintre celelalte cutii de chibrituri goale ca să reuşesc isprava asta, şi eram bucuros că nu le aruncasem în closet.

Am făcut o făclie din a treia cutie, am ţinut căptuşeala în stânga, m-am ridicat şi m-am aşezat dinaintea desenului.

Lumina se răspândea pe zid, pe măsură ce flăcările se înălţau tot mai sus, iar eu m-am concentrat asupra turnului şi l-am evocat în minte. Mi s-a părut că aud ţipătul unui pescăruş. Am adulmecat ceva ca o briză sărată, iar locul devenea din ce în ce mai real, pe măsură ce-l priveam.

Am aruncat căptuşeala în foc, iar flăcările scăzură o clipă, apoi izbucniră şi mai puternic. Cât timp am făcut asta, nu mi-am dezlipit ochii de pe tablou.

Vraja era încă acolo, în mâna lui Dworkin, deoarece curând farul îmi păru la fel de real ca şi celula. Apoi păru unica realitate, în timp ce hruba era doar o Umbră în spatele meu. Auzeam zgomotul valurilor care se spărgeau şi simţeam ceva ca un soare de amiază deasupră-mi…

Am făcut un pas înainte, iar piciorul nu-mi intră în flăcări.

Mă aflam pe ţărmul nisipos, presărat de stânci, al insuliţei Cabra, pe care se afla marele far cenuşiu ce lumina calea vaselor din Amber în timpul nopţii.

Un stol de pescăruşi înfricoşaţi se rotea şi ţipa deasupra mea, iar râsul meu se confunda cu bubuitul valurilor şi cu cântecul liber al vântului. Amber era la optzeci de kilometri în spate, spre stânga.

Evadasem.

10

Mi-am croit drum către far şi am urcat scara de piatră care ducea la uşa din partea de vest. Era înaltă, lată, grea şi etanşă. Şi încuiată pe deasupra. La vreo trei sute de metri în spatele meu se afla un mic debarcader. De el erau legate două bărci. Una – cu vâsle, cealaltă cu pânze. Se legănau uşor şi, în spatele lor, apa părea mică sub razele soarelui. M-am oprit o clipă să le privesc. Trecuse atâta timp de când nu mai văzusem nimic, încât pentru o clipă mi-au părut mai mult decât reale, am simţit un nod în gât şi am înghiţit.

M-am întors şi am bătut la uşă.

După o aşteptare care mi s-a părut prea lungă, am bătut iar.

În cele din urmă am auzit un zgomot înăuntru şi uşa se deschise, scârţâind din cele trei balamale negre.

Jopin, paznicul, mă privi cu ochi injectaţi; răsuflarea îi duhnea a whisky. Avea puţin peste un metru cincizeci înălţime şi era atât de cocoşat, încât îmi amintea de Dworkin. Barba îi era fel de lungă ca a mea, deci fireşte că părea mai lungă, şi avea culoarea fumului, în afară de câteva pete galbene, lângă buzele uscate. Pielea îi era la fel de poroasă ca o coajă de portocală, iar ploile şi vânturile i-o închiseseră la culoare, încât semăna cu o piesă de mobilier vechi.

Ochii lui negri priviră cruciş, apoi se concentrară asupra mea.

Ca mulţi oameni care sunt tari de ureche, vorbea destul de răstit.

– Cine eşti? Ce vrei?

Dacă eram atât de greu de recunoscut în starea mea de slăbiciune şi plin de păr, am hotărât că era la fel de bine să-mi păstrez anonimatul.

– Sunt un călător din sud şi am naufragiat de curând, am răspuns. Am stat agăţat de o bucată de lemn câteva zile şi am fost aruncat de ape, aici, pe ţărm. Am dormit pe plajă toată dimineaţa. De-abia de puţină vreme mi-am revenit suficient ca să vin până la far, la tine.

Păşi înainte şi mă luă de braţ. Îmi puse celălalt braţ pe umeri.

– Intră, intră atunci, spuse. Sprijină-te de mine. Ia-o uşor. Vino pe-aici!

Mă conduse în locuinţa sa, care era îngrozitor de murdară, plină de cărţi vechi, hărţi şi piese de echipament nautic. Nici el nu se ţinea prea bine pe picioare, aşa încât nu m-am sprijinit cine ştie ce, doar atât cât să păstrez impresia de slăbiciune de care încercasem să-l conving când mă ţinusem de pragul uşii.

Mă conduse spre canapea, mă sfătui să mă întind şi plecă să închidă uşa şi să-mi pregătească ceva de mâncare.

Mi-am scos cizmele, dar aveam picioarele atât de murdare, încât le-am pus la loc.

Dacă fusesem pe mare atâta vreme nu trebuia să fiu murdar. Nu vroiam să renunţ la povestea mea, aşa încât am tras o pătură peste mine şi m-am tolănit, odihnindu-mă de-a binelea.

Jopin reveni curând cu o carafă de apă, o carafă de bere, o felie mare de carne şi o jumătate de pâine pe o tavă de lemn pătrată. Curăţă o măsuţă, pe care o aduse apoi lângă canapea. Puse tava pe ea şi mă îndemnă să mănânc şi să beau.

L-am ascultat. M-am îndopat. M-am ghiftuit. Am mâncat tot ce vedeam cu ochii. Am golit ambele carafe.

Apoi m-am simţit îngrozitor de obosit.

Jopin încuviinţă când văzu că mă cuprinde oboseala şi-mi spuse să mă culc. Nu-şi isprăvi vorba, că eu şi adormisem.

Când m-am trezit, era noapte şi mă simţeam mult mai bine decât în săptămânile trecute. M-am ridicat, am refăcut drumul dinainte şi am plecat din clădire. Afară era frig, dar cerul era limpede ca cristalul şi parcă erau milioane de stele. Lentilele din vârful farului sclipeau în spatele meu, apoi se întunecau, sclipeau, se întunecau. Apa era rece, dar trebuia să mă spăl.

M-am îmbăiat, mi-am spălat hainele şi le-am stors. Am petrecut o oră făcând asta. Apoi m-am întors la far, mi-am întins hainele pe speteaza unui scaun vechi, ca să le usuc, m-am băgat sub pătură, am adormit iar.

Dimineaţa, când m-am trezit, Jopin era deja în picioare. Mi-a pregătit un mic dejun copios, pe care l-am tratat la fel ca prânzul de cu o zi înainte.

Apoi i-am cerut un brici, o oglindă şi o pereche de foarfeci şi m-am bărbierit singur, încercând să mă şi tund cât de cât. M-am îmbăiat din nou după asta, şi când mi-am pus hainele sărate, ţepene, curate, aproape că mă simţeam din nou o fiinţă omenească.

Jonin se holbă la mine când m-am întors de la mare şi spuse:

– Îmi pari destul de cunoscut, amice.

Am dat din umeri.

– Acum povesteşte-mi despre naufragiul tău.

Aşa am şi făcut. Tot ce ştiam. Ce dezastru i-am mai descris! Până la ruperea arborelui mare, fireşte.

Mă bătu pe umăr şi-mi turnă de băut. Îmi dădu o ţigară şi mi-o aprinse.

– Odihneşte-te aici, îmi spuse. Am să te duc pe ţărm când doreşti, sau am să semnalez vreunei nave care trece, dacă vezi una pe care-o recunoşti.

M-am împrietenit cu el datorită ospitalităţii lui deosebite. Ar fi fost necivilizat să nu am această atitudine faţă de cel care-mi salvase viaţa. Am mâncat hrana lui, i-am băut băuturile şi l-am lăsat să-mi dăruiască o cămaşă prea mare pentru el. Fusese a unui prieten de-al lui, care se înecase în mare.

Am stat cu el trei luni, până când mi-am refăcut forţele. L-am ajutat cât am putut – controlând farul în nopţile când el se făcea pulbere, curăţind toate încăperile casei – ajungând chiar să zugrăvesc două dintre ele şi să înlocuiesc cinci geamuri sparte – şi supraveghind marea, împreună cu el, în nopţile cu furtună.

Nu-l interesa politica, mi-a spus. Nu-l interesa cine domneşte în Amber. După părerea lui, toată echipa noastră nemernică era putredă. Atâta timp cât putea să supravegheze farul său, să mănânce bine, să bea bere şi să-şi examineze liniştit hărţile de navigaţie, nu dădea o para chioară pe ce se-ntâmpla pe ţărm. Ajunsesem să mă ataşez de el, şi, întrucât ştiam câte ceva despre vechile hărţi, am petrecut multe nopţi plăcute corectând câteva. Navigasem departe în nord, cu mulţi ani în urmă, şi i-am dat o hartă nouă, bazată pe amintirile mele din cursul călătoriei. Păru deosebit de încântat de felul în care descriam eu acele ape.

– Corey, (ăsta era numele pe care mi-l dădusem), mi-ar plăcea să navighez împreună cu tine într-o bună zi. Nu mi-am dat seama că ai fost cândva căpitanul propriului tău vas.

– Cine ştie? i-am spus. Şi tu ai fost cândva căpitan, nu-i aşa?

– De unde ştii? mă întrebă.

Adevărul e că îmi amintisem, dar n-am zis nimic, am arătat doar obiectele din jurul meu.

– Toate obiectele astea pe care le-ai adunat. Şi pasiunea ta pentru hărţi. De asemenea, te comporţi ca un tip care, cândva, a comandat o navă.

Zâmbi.

– Da, spuse, e-adevărat. Am avut comanda timp de peste o sută de ani. Pare să fi trecut atât de mult de atunci… Hai să mai bem ceva…

Am sorbit din băutura mea şi am dat-o deoparte. Luasem peste douăzeci de kilograme în greutate în lunile pe care le petrecusem aici. De le o zi la alta, mă aşteptam să mă recunoască drept un membru al familiei.

Poate că o să mă toarne lui Eric – sau poate nu. Şi nu doar pentru că între noi se stabilise o camaraderie, aveam eu sentimentul că n-o va face. Dar nu voiam să risc numai ca să aflu.

Uneori, când stăteam şi supravegheam farul, mă întrebam cât o să mai rămân aici.

Nu prea mult, am hotărât, punând un strop de grăsime într-un pivot. Ba chiar foarte puţin. Se apropia timpul când va trebui să pornesc la drum şi să merg încă o dată printre Umbre.

Apoi, într-o zi, am simţit apăsarea, uşoară şi greu de definit la început. Nu ştiam cu siguranţă ce era.

Imediat am stat nemişcat, am închis ochii şi mi-am eliberat mintea de gânduri. Au trecut cinci minute până când prezenţa neliniştitoare se retrase.

Am făcut un pas şi deodată m-am dumirit şi am zâmbit când mi-am dat seama de scurtimea cursei mele. Inconştient, păşisem în dimensiunile celulei din Amber.

Cineva tocmai încercase să intre în contact cu mine, prin Atu-ul meu. Să fi fost Eric?

Îşi dăduse, în sfârşit, seama de absenţa mea şi încercase să mă localizeze astfel? Nu eram sigur. Cred că se temea de un contact mental cu mine. Sau Julian? Ori Gerard? Caine? Oricine-ar fi fost, îl paralizasem complet, ştiam asta. Şi aveam de gând să refuz astfel de contacte cu oricare membru al familiei mele. Poate că pierdeam vreo veste importantă sau ceva care mi-ar fi de ajutor, dar nu-mi puteam permite să risc.

Încercarea de contactare şi eforturile mele de a bloca orice legătură mi-au provocat o senzaţie de frig.

M-am cutremurat. M-am gândit la asta tot restul zilei şi am hotărât că sosise clipa să plec. Nu era bine pentru mine să rămân atât de aproape de Amber câtă vreme eram vulnerabil. Mă refăcusem îndeajuns ca să-mi croiesc drum printre Umbre, să plec în căutarea locului unde trebuia să ajung, dacă vroiam ca Amber să fie al meu pentru eternitate.

Mă domolisem, eram foarte aproape de o mare împăcare, datorită sprijinului bătrânului Jopin. Era dureros să-l părăsesc, pentru că în lunile cât am stat împreună ajunsese să-mi placă, bătrânul. Astfel, că, seara, după ce am isprăvit o partidă de şah, i-am destăinuit intenţia mea de a pleca.

Turnă de băut, ridică paharul şi spuse:

– Îţi urez noroc, Corwin. Nădăjduiesc că într-o bună zi ne vom revedea.

Nu l-am întrebat de ce-mi spusese pe numele adevărat, iar el zâmbi când îşi dădu seama că nu mi-a scăpat.

– Ai fost extraordinar, Jopin. Dacă voi izbândi în încercarea mea, n-am să uit ce-ai făcut pentru mine.

Clătină din cap.

– Nu vreau nimic. Sunt fericit aici unde sunt, făcând exact ceea ce fac. Îmi place să mă ocup de turnul ăsta blestemat. E toată viaţa mea. Dacă vei izbândi în ceea ce vrei să faci – nu, nu-mi spune despre ce e vorba, te rog! Nu vreau să ştiu! – sper că, odată, te vei opri şi-aici ca să mai jucăm un şah.

– Aşa voi face, i-am promis.

– Dacă vrei, dimineaţă poţi să-l iei pe Butterfly{12}.

– Mulţumesc.

Butterfly era barca lui cu pânze.

– Înainte de a pleca, spuse, îţi sugerez să iei ocheanul meu, să urci în turn şi să te uiţi spre Valea din Gamath.

– Ce-i de văzut acolo?

Ridică din umeri.

– Tu va trebui să hotărăşti singur!

Am încuviinţat.

– E-n regulă, aşa voi face!

Apoi ne-am îmbătat temeinic, după care ne-am dus la culcare. O să-mi fie dor de bătrânul Jopin. Cu excepţia lui Rein, el a fost singurul prieten după întoarcerea mea. Mă întrebam vag despre valea care fusese o perdea de foc ultima dată când o traversasem. Ce-ar fi putut fi atât de neobişnuit acolo, după patru ani?

Bântuit de vise cu vârcolaci şi Sabaturi, am adormit, şi luna plină s-a ivit deasupra lumii.

M-am trezit în zori. Jopin dormea încă, ceea ce era bine, pentru că nu doream de fapt să-mi iau rămas bun şi aveam un sentiment ciudat că n-o să-l mai văd niciodată.

Cu ocheanul în mână, m-am urcat în turn, în încăperea care adăpostea farul. M-am dus la fereastra care dădea spre ţărm şi am îndreptat unealta spre vale.

Deasupra pădurii era ceaţă. Ceva rece, umed, cenuşiu atârna peste vârfurile copacilor mărunţi, cioturoşi. Copacii erau negri, iar crengile lor răsucite ca degetele unor mâini care se luptă. Nişte lucruri întunecoase bântuiau printre ele, şi, după felul cum zburau, ştiam că nu sunt păsări. Probabil erau lilieci. În pădure se simţea ceva rău, ştiam, şi atunci mi-am dat seama ce anume. Eram eu însumi.

Făcusem asta prin blestemul meu. Eu transformasem liniştita Vale a Garnathului în ceea ce era acum: un simbol al urii mele faţă de Eric şi faţă de toţi ceilalţi de lângă el care îl lăsaseră să înşface puterea şi să mă orbească.

Nu-mi plăcea înfăţişarea pădurii aceleia şi, privind-o, mi-am dat seama cum se materializa ura mea. Ştiam asta, pentru că era o parte din mine.

Creasem o nouă cale de intrare în lumea reală. Garnath era acum o potecă printre Umbre. Umbre întunecate şi fioroase. Numai cei răi, cei invidioşi pot trece pe-acolo. Asta era sursa acelor „lucruri” de care amintise Rein, lucruri care-l tulburaseră pe Eric. Lucru bun – într-un fel, dacă-l ţineau ocupat. Dar când am luat ocheanul de la ochi, nu mi-am putut înăbuşi sentimentul că făcusem, într-adevăr, un lucru foarte rău. Pe-atunci nu credeam c-o să mai văd vreodată lumina cerului strălucitor din timpul zilei. Acum îmi dădeam seama că dezlănţuisem ceea ce avea să provoace mari distrugeri. În timp ce mă uitam, forme ciudate păreau să mişune de colo-colo. Făcusem un lucru care nu mai fusese făcut niciodată înainte, nici măcar în timpul întregii domnii a lui Oberon: deschisesem o nouă cale spre Amber. Şi o deschisesem numai răului.

Va veni o zi când stăpânul Amber-ului – oricine va fi acela – va avea de rezolvat problema închiderii acestui drum înspăimântător. Priveam şi-mi spuneam că ăsta era rezultatul durerii, furiei şi urii mele. Dacă voi domni vreodată în Amber, va trebui să mă confrunt cu propria mea muncă, ceea ce e întotdeauna un lucru diabolic de încercat.

Am lăsat ocheanul jos şi am oftat.

Aşa să fie, mi-am spus. Până una-alta, îi dădea insomnii lui Eric.

Am mâncat ceva în grabă, l-am pregătit pe Butterfly cât de repede am putut, am înălţat câteva pânze, am desprins parâma şi am pornit în larg. De obicei, la ora asta Jopin era treaz deja, dar, probabil, nici lui nu-i plăceau despărţirile.

Am îndreptat barca spre mare, ştiind încotro mă îndrept, dar nefiind foarte sigur cum voi ajunge acolo. Voi naviga printre Umbre şi mări ciudate, dar oricum e mai bine decât drumul pe uscat, cu „opera” mea în acea vale.

Mă îndreptam spre un ţărm aproape la fel de strălucitor ca şi Amber-ul, un loc aproape nemuritor, un loc care nu exista în realitate, mai bine zis nu exista deloc. Era un loc care dispăruse în Haos cu secole în urmă, dar din care precis mai supravieţuise o Umbră. N-aveam de făcut decât s-o găsesc, s-o recunosc şi s-o fac din nou a mea, aşa cum fusese în zilele de mult trecute.

Apoi, cu forţele mele care să mă susţină, urma să fac un alt lucru pe care Amber-ul nu-l cunoştea. Nu ştiam cum încă, dar mi-am jurat că tunurile vor bubui în cetatea nemuritoare în ziua reîntoarcerii mele.

Cum navigam în Umbră, o pasăre albă sosi şi se aşeză pe umărul meu drept, iar eu am scris un bileţel, l-am legat de picioruşul ei şi am trimis-o pe drumul ei. Bileţelul glăsuia: „Sosesc!” şi era semnat de mine.

Nu-mi voi găsi odihna până nu mă voi răzbuna şi nu voi cuceri tronul, şi spun adio prinţişor, oricui va sta între mine şi dorinţele mele.

Soarele cobora în stânga mea, iar vântul umfla pânzele şi mă împingea înainte.

Am tras o înjurătură şi apoi am izbucnit în râs.

Eram liber şi fugar, dar reuşisem s-ajung până aici. Acum aveam şansa pe care mi-o dorisem atât de mult.

O pasăre neagră sosi şi se aşeză pe umărul stâng, iar eu am scris un bileţel, l-am legat de picioruşul ei şi am trimis-o spre vest.

Bileţelul glăsuia: „Eric, o să revin” şi era semnat – „Corwin, Prinţ de Amber”.

Un vânt diabolic mă împingea spre răsărit.

ROGER ZELAZNY

ARMELE DIN AVALON

Lui Bob şi Phyllis Rozman

1

Am rămas pe plajă şi am rostit „La revedere, Butterfly”, iar barca s-a rotit încet, apoi s-a îndreptat spre larg. Urma să revină în port lângă farul din Cabra, ştiam sigur, pentru că locul era în apropierea Umbrei.

Răsucindu-mă, am privit şirul negru al copacilor situaţi la o aruncătură de băţ, ştiind că am un drum lung înainte. M-am deplasat în direcţia aceea, făcând schimbările necesare pe măsură ce înaintam. Răcoarea de dinaintea zorilor se instala deasupra pădurii tăcute, şi ăsta era un lucru bun.

Aveam probabil cu douăzeci de kilograme mai puţin decât ar fi trebuit şi, din când în când, vedeam dublu, dar îmi reveneam. Evadasem din temniţele Amberului şi mă recuperasem cât de cât cu ajutorul nebunului Dworkin şi al beţivului Jopin, în această ordine. Acum trebuia să-mi găsesc un loc, un loc asemănător altuia – unul care nu mai exista. Am localizat poteca. Am urmat-o.

După un timp, m-am oprit lângă un copac scorburos care trebuia să se afle exact în acel loc. Am băgat mâna în scorbură şi am scos afară sabia mea de argint şi m-am încins cu ea. Nu conta că fusese undeva în Amber. Acum era aici, pentru că pădurea pe care o străbăteam se afla în Umbră.

Am continuat să merg mai multe ceasuri, cu soarele nevăzut undeva în spatele umărului stâng. Apoi m-am odihnit un pic, după care am mers mai departe. Era plăcut să vezi frunzele şi stâncile şi trunchiurile copacilor morţi, ale celor vii, iarba, pământul negru. Era plăcut să miroşi toate micile arome ale vieţii şi să auzi zgomotele ei bâzâitoare/ murmurătoare/ ciripitoare. Dumnezeule! Cât îmi preţuiam ochii! A îi redobândi după aproape patru ani de întuneric nu putea fi exprimat în cuvinte. Şi să pot umbla liber…

Am mers mai departe, mantia mea zdrenţuită fluturând în adierea dimineţii. Probabil că arătam de peste cincizeci de ani, cu chipul ridat, împuţinat la trup, sfrijit. Cine şi-ar fi putut închipui cum arătam înainte?

Pe măsură ce înaintam, înaintam în Umbră, mă deplasam către un loc în care nu am ajuns. Probabil că mă cam înmuiasem. Iată ce s-a petrecut…

Am dat peste şapte oameni pe marginea drumului, şi şase erau morţi, zăcând la pământ în diverse stadii de dezmembrare, plini de sânge. Al şaptelea se afla într-o poziţie semi-înclinată, rezemat de trunchiul năpădit de muşchi al unui stejar bătrân. Îşi ţinea spada în poală şi în partea dreaptă avea o rană adâncă din care curgea încă sângele. Nu avea armură, deşi unii dintre ceilalţi purtau. Ochii cenuşii, deşi sticloşi, erau deschişi. Pumnii îi erau zdreliţi şi respira anevoie. Pe sub sprâncenele păroase privea cum ciorile ciugulesc ochii cadavrelor. Părea că nu mă vede.

Mi-am ridicat gluga şi am înclinat capul ca să-mi ascund chipul. M-am apropiat.

Îl cunoscusem cândva sau, în orice caz, pe cineva care îi semăna foarte mult. Când înaintai spre el, smuci brusc spada şi îndreptă vârful spre mine.

– Sunt un prieten, i-am zis. Vrei să bei nişte apă?

Ezită o clipă, apoi încuviinţă.

– Da.

Am deschis gamela şi i-am dat-o.

Bău şi tuşi, apoi mai luă o înghiţitură.

– Domnule, vă mulţumesc, rosti în timp ce-mi înapoie gamela. Regret că nu e ceva mai tare. Blestemată rană!

– Am şi ceva mai tare. Dacă crezi că rezişti.

Întinse mâna, iar eu am deşurubat o sticluţă şi i-am dat-o. Tuşi aproape douăzeci de secunde după o duşcă din porcăria pe care o bea Jopin.

Apoi zâmbi cu jumătate de gură şi clipi uşor.

– Mult mai bine! spuse. Te superi dacă pun o picătură pe rană? Urăsc să irosesc whisky-ul de calitate, dar…

– Foloseşte-l pe tot, dacă trebuie. Deşi, după cum văd, îţi cam tremură mâinile. Poate ar fi mai bine să-ţi torn eu.

Încuviinţă, iar eu i-am desfăcut vesta din piele şi i-am tăiat cămaşa cu stiletul până când rana a ieşit la iveală. Arăta rău, adâncă, din faţă până spre spate, la câţiva centimetri deasupra şoldului. Mai avea şi alte tăieturi, mai puţin grave, pe braţe, piept şi umeri.

Sângele continua să gâlgâie din rana mare, aşa că am tamponat-o puţin şi am curăţat-o cu batista mea.

– În regulă, i-am zis. Încleştează-ţi dinţii şi priveşte în altă parte!

După care am turnat whisky-ul.

Întregul corp îi zvâcni, un mare spasm, după care se linişti şi începu să tremure. Dar nu scoase un sunet. Nici nu mă gândisem că va ţipa. Am împăturit batista şi am apăsat-o pe rană. Am legat-o acolo cu o fâşie pe care am rupt-o din poalele mantiei.

– Mai vrei o înghiţitură? l-am întrebat.

– De apă, răspunse. După care mă tem că trebuie să dorm.

Bău, apoi capul i se înclină până când obrazul i se rezemă de piept. Adormi, iar eu i-am făcut o pernă şi l-am acoperit cu mantiile celor morţi.

Apoi m-am aşezat lângă el şi m-am uitat la păsările negre şi drăguţe.

Nu mă recunoscuse. Dar, la urma urmei, cine-ar fi putut? Dacă mi-aş fi descoperit capul, ar fi fost posibil să mă recunoască. Cred că, de fapt, nu ne mai întâlniserăm niciodată, bărbatul rănit şi cu mine. Dar, într-un anume sens, făcuserăm cunoştinţă.

Mergeam prin Umbră, căutând un loc, un loc foarte special. Fusese distrus cândva, dar eu aveam puterea de a-l recrea, pentru că Amber aruncă o infinitate de umbre. Un fiu al Amberului le poate parcurge, şi moştenisem şi eu asta. Le puteţi spune lumi paralele dacă doriţi, universuri alternative dacă vă place, produse ale unei minţi bolnave dacă vreţi. Eu le spun Umbre, aşa cum fac toţi cei care posedă puterea de a merge printre ele. Noi selectăm o posibilitate şi mergem până când ajungem la ea. Astfel, într-un fel, noi o creăm. Deocamdată s-o lăsăm aşa.

Eram pe mare când am început drumul spre Avalon{13}.

Cu secole în urmă am trăit acolo. E o poveste lungă, complicată, mândră şi dureroasă, şi poate o s-o spun mai târziu, dacă voi trăi s-o termin şi pe cea de faţă.

Mă îndreptam către Avalonul meu când am dat peste cavalerul rănit şi cei şase bărbaţi morţi. Să fi ales să merg mai departe, aş fi putut ajunge într-un loc în care cei şase ar fi fost morţi şi cavalerul n-ar fi fost rănit – sau într-un loc în care el ar fi zăcut mort, iar ceilalţi ar fi râs în hohote. Unii ar spune că, de fapt, nu contează, întrucât toate acestea sunt posibile, deci toate există undeva în Umbră.

Oricare dintre fraţii şi surorile mele – cu posibilele excepţii, Gerard şi Benedict – ar fi trecut mai departe fără să privească înapoi. Totuşi, într-un fel, am devenit un laş. N-am fost întotdeauna aşa, dar probabil că umbra Pământ, unde mi-am petrecut atâţia ani, m-a îmblânzit un pic, şi poate că popasul meu în beciurile Amberului mi-a reamintit cumva de particularităţile suferinţei omeneşti. Nu ştiu. Ştiu doar că nu puteam trece pe lângă durerea cuiva care semăna cu cel care-mi fusese cândva prieten. Dacă i-aş fi şoptit numele meu la ureche, poate că m-aş fi trezit cu un şir de sudălmi, aş fi auzit cu siguranţă o poveste plină de suferinţă.

Deci, în regulă. Voi plăti măcar o parte din preţ: îl voi pune pe picioare, după care voi dispărea. Nimic rău; poate chiar un mic bine în această Altă Umbră.

Am rămas acolo privindu-l şi, după câteva ore, se trezi.

– Salut, îi spusei, desfăcând gamela. Mai vrei o duşcă?

– Mulţumesc, îmi răspunse el şi întinse mâna.

L-am urmărit cum bea şi, când îmi înapoie gamela, zise:

– Iartă-mă că nu m-am prezentat. Nu eram într-o stare prea bună…

– Te cunosc, am zis. Spune-mi Corey.

Mă privi ca şi cum ar fi vrut să spună: „Corey de unde?”, dar se răzgândi şi încuviinţă.

– Foarte bine, Sir Corey, mă retrogradă. Aş dori să-ţi mulţumesc.

– Sunt mulţumit că arăţi mai bine, i-am spus. Vrei ceva de mâncare?

– Da, te rog.

– Am ceva carne uscată aici şi nişte pâine care ar putea fi mai proaspătă, i-am zis. Şi o felie mare de brânză. Mănâncă cât pofteşti.

I-am dat mâncarea şi înfulecă tot.

– Dar tu, Sir Corey? întrebă.

– Am mâncat deja, în timp ce dormeai.

Mă privi cu subînţeles. Zâmbi.

– … Şi i-ai doborât pe toţi şase de unul singur? întrebai.

Încuviinţă.

– Frumos spectacol. Şi acum, ce să fac cu tine?

Încercă să-mi vadă chipul, nu izbuti.

– Nu înţeleg, spuse.

– Încotro te-ndrepţi?

– Am prieteni, spuse, undeva la cinci leghe spre nord. Mergeam într-acolo când s-a întâmplat asta. Şi mă îndoiesc foarte tare că vreun om sau chiar diavolul în persoană m-ar duce în spate o leghe. Aş putea să mă ridic, Sir Corey, dacă vrei să îţi faci o idee despre statura mea.

M-am ridicat, am scos spada şi am tăiat un pomişor – de vreo cinci centimetri în diametru – dintr-o singură lovitură. L-am curăţat şi l-am tăiat la lungimea potrivită.

Apoi am mai tăiat unul, iar cu centurile şi mantiile cadavrelor am construit o targă. Mă privi până la sfirşit, apoi comentă:

– Mânuieşti o spadă letală, Sir Corey… Şi e de argint, se pare…

– Eşti gata de o călătorie? l-am întrebat.

Cinci leghe înseamnă vreo douăzeci şi cinci de kilometri.

– Şi cei morţi? se nelinişti el.

– Poate ai vrea să-i înmormântăm creştineşte? Dă-i naibii! Natura îşi poartă singură de grijă. Să plecăm de-aici. Deja au început să pută.

– Aş dori măcar să-i acoperim. Erau buni luptători.

Am oftat.

– În regulă, dacă asta te va ajuta să dormi liniştit. N-am o cazma, aşa că o să le fac un tumul. Va fi o înmormântare obişnuită, totuşi.

– Destul de bine, spuse.

Am întins cele şase cadavre, unul lângă altul. L-am auzit mormăind ceva, şi am presupus că e o rugăciune pentru cei morţi.

I-am înconjurat cu pietre. Erau mulţi bolovani în apropiere, aşa că am lucrat rapid, alegându-i pe cei mai mari astfel încât treaba să meargă mai repede. Aici am făcut o greşeală. Unul dintre ei cântărea în jur de două sute de kilograme şi nu l-am rostogolit. L-am ridicat şi l-am aşezat în rând.

Am auzit un icnet ascuţit şi mi-am dat seama că observase ce-am făcut.

Atunci am înjurat:

– Aproape c-am făcut hernie cu nenorocitul ăsta! am zis şi, după asta, am ales pietre mai mici.

Când am terminat, am zis:

– E-n regulă. Esti gata de plecare?

– Da.

L-am ridicat şi l-am pus pe targă. Când am făcut asta a strâns din dinţi.

– Unde mergem? am întrebat.

Arătă cu mâna.

– Înapoi către potecă. O urmăm la stânga până unde se ramifică. Apoi o luăm la dreapta. Cum propui să…?

Am ridicat targa, ţinându-l ca pe un copil. Apoi m-am întors şi m-am îndreptat spre lăstăriş, cărându-l.

– Corey? spuse.

– Da?

– Eşti unul dintre oamenii cei mai puternici pe care i-am întâlnit vreodată, şi mi se pare că te cunosc.

Nu i-am răspuns imediat. Apoi am zis:

– Încerc să mă menţin în formă. Viaţă sănătoasă şi chestii de-astea.

– … Şi glasul tău îmi sună cunoscut.

Privea în sus, încercând să-mi vadă chipul.

Am hotărât să ocolesc rapid subiectul.

– Cine sunt prietenii ăştia ai tăi către care te duc?

– Ne îndreptăm spre Fortăreaţa lui Ganelon{14}.

– Ciripitorul ăla! am spus, aproape lăsându-l să cadă.

– Cu toate că nu înţeleg cuvântul pe care l-ai folosit, bănuiesc că e ceva de rău, după tonul vocii tale. Dacă aşa e treaba, eu ar trebui să fiu apărătorul în…

– Stai aşa, am spus. Am senzaţia că vorbim despre doi tipi diferiţi, cu acelaşi nume. Iartă-mă.

Prin targă, l-am simţit cum se relaxează un pic.

– Fără îndoială că aşa e, spuse.

Aşa încât l-am cărat până am ajuns la potecă, unde am luat-o la stânga.

A adormit din nou şi am mers mai repede după asta, ajungând la răscrucea despre care-mi vorbise şi mergând în pas vioi, lasându-l să sforăie liniştit. Am început să mă gândesc la cei şase tipi care încercaseră şi aproape izbutiseră să-l lichideze. Speram să n-aibă alţi prieteni pitiţi prin tufişuri.

Am încetinit pasul când respiraţia i se schimbă.

– Am adormit, spuse.

– … Şi ai sforăit, am adăugat.

– Cât m-ai cărat?

– Cam două leghe, aş zice.

– Şi nu eşti obosit?

– Puţin, am zis, dar nu îndeajuns ca să am nevoie de odihnă.

– Mon Dieu!{15} spuse. Mă bucur că nu te-am avut vreodată duşman. Esti sigur că nu eşti diavolul?

– Mda, sigur, am zis. Nu simţi mirosul de pucioasă? Şi copita dreaptă mă cam jenează.

Mirosi în jur de câteva ori înainte de a chicoti, ceea ce m-a întristat puţin.

De fapt parcurseserăm peste patru leghe, după calculele mele. Speram să adoarmă din nou şi să nu mai aibă grija distanţelor. Braţele începuseră să mă doară.

– Cine erau cei şase bărbaţi pe care i-ai ucis? l-am întrebat.

– Paznici ai Cercului, răspunse. Şi nu mai erau bărbaţi, ci oameni posedaţi. Acum roagă-te lui Dumnezeu, Sir Corey, ca sufletele lor să se odihnească în pace.

– Paznici ai Cercului? am întrebat. Care Cerc?

– Cercul întunecat – locul nedreptăţii şi al fiarelor dezgustătoare… (Inspiră adânc.) Sursa bolii care domină tărâmul.

– Tărâmul ăsta nu arată chiar atât de bolnav, am spus.

– Suntem departe de locul ăla, şi tărâmul lui Ganelon e încă prea puternic pentru invadatori. Dar Cercul se lărgeşte. Simt că aici se va da ultima bătălie.

– Mi-ai stârnit curiozitatea.

– Sir Corey, dacă nu ştii nimic, ar fi mai bine să uiţi, să ocoleşti Cercul şi să-ţi vezi de drumul tău. Cu toate că mi-aş dori fierbinte să lupt alături de tine, asta nu e lupta ta – şi cine ar putea şti deznodământul?

Cărarea începea să şerpuiască. Atunci, printr-o spărtură între copaci, am văzut în depărtare ceva care m-a făcut să mă opresc şi să-mi reamintesc un alt loc asemănător.

– Ce…? întrebă povara mea, întorcându-se. Apoi: Doamne, te-ai mişcat mult mai repede decât aş fi bănuit. Aceea e destinaţia noastră. Fortăreaţa lui Ganelon.

Atunci m-am gândit la un anumit Ganelon. Nu voiam, dar am făcut-o. Fusese un asasin perfid şi îl exilasem din Avalon cu secole în urmă. De fapt îl trimisesem, prin Umbră, în alt timp şi loc, aşa cum făcuse mai târziu cu mine şi fratele meu Eric. Speram să nu fi fost acesta locul în care îl trimisesem. Chiar dacă părea puţin probabil, putea fi. Deşi era doar un muritor, iar eu îl exilasem din acel loc cu vreo şase sute de ani în urmă, era posibil ca asta să însemne – în termenii lumii acesteia – doar câţiva ani. Timpul este, de asemenea, o funcţie a Umbrei, şi nici măcar Dworkin nu ştia totul despre secretele lui. Sau poate că da. Poate că asta l-a făcut să-şi piardă minţile. Cel mai dificil lucru legat de Timp, aflasem, este să te ocupi de el. În orice caz, simţeam că acesta nu era vechiul meu duşman şi fost ajutor de încredere, pentru că, în mod cert, el nu s-ar fi împotrivit vreunui val de nedreptăţi care s-ar fi răspândit asupra ţinutului. Mai degrabă ar fi fost chiar acolo ajutând fiarele scârboase, eram sigur.

Un lucru care mă punea în dificultate era bărbatul pe care-l căram. Duplicatul lui era în viaţă în Avalon pe vremea exilului, asta însemnând că diferenţa temporală putea fi cea corectă.

N-aş fi dorit să-l întâlnesc pe acel Ganelon pe care-l ştiam şi să fiu recunoscut de el. Nu ştia nimic despre Umbră. Ştia doar că-i făcusem ceva magie neagră în loc să-l ucid şi, chiar dacă supravieţuise, s-ar putea ca asta să fi fost alternativa cea mai neplăcută.

Dar bărbatul din braţele mele avea nevoie de un loc de odihnă şi de un adăpost, aşa că m-am târât înainte.

Mă întrebam, totuşi…

Se pare că exista ceva legat de mine care-l determinase pe acest om să mă recunoască. Dacă existau unele amintiri despre umbra mea în acest loc care semăna şi nu semăna cu Avalon, oare ce formă luaseră? Cum ar fi influenţat acestea primirea adevăratului eu, în cazul în care aş fi fost descoperit?

Soarele începuse să apună. Se stârni o adiere răcoroasă, anunţând noaptea rece care urma. Cel pe care îl aveam în grijă începu iar să sforăie, aşa încât am hotărât să alerg pe restul distanţei. Nu-mi plăcea sentimentul că, după căderea întunericului, pădurea putea deveni un loc mişunând de creaturi murdare ale Cercului blestemat despre care nu ştiam nimic, dar care părea că face legea în acest loc.

Aşa că am alergat până când n-am mai putut printre umbrele care se alungeau, gonindu-mi din minte noţiuni ca urmărire, ambuscadă, supraveghere. Cuvintele ajunseseră deja să aibă forţa unui presentiment şi atunci am auzit zgomotele în spate: un uşor pâş-pâş-pâş, ca un zgomot de paşi.

Am lăsat targa jos şi mi-am scos sabia în timp ce mă răsuceam.

Erau două creaturi, două pisici.

Semnalmentele erau întocmai ca acelea ale pisicilor siameze, numai că acestea erau de mărimea unor tigri. Ochii erau galbeni, luminoşi, fără pupile. S-au aşezat când m-am întors şi s-au holbat la mine fără să clipească.

Eram la aproape treizeci de paşi. Stăteam între ele şi targă, cu sabia ridicată.

Atunci cea din stânga deschise gura. Nu ştiam dacă trebuie să mă aştept să toarcă sau să scoată un răget.

În loc de asta, vorbi. Spuse:

– Bărbat, foarte muritor.

Vocea suna neomeneşte. Era prea ascuţită.

– Şi totuşi încă trăieşte, spuse cea de-a doua, cu o voce asemănătoare primei.

– Ucide-l aici, spuse prima.

– Şi ce facem cu cel care-l apără cu sabia aia care nu-mi place deloc?

– Muritor?

– Vino să afli, am spus moale.

– E slab şi, probabil, bătrân.

– Cu toate astea, l-a cărat pe celălalt de la mormânt până aici, iute şi fără odihnă. Să-l atacăm pe flancuri.

Am ţâşnit înainte când se mişcară şi cea din dreapta sări spre mine.

Sabia mea îi despică craniul şi îi pătrunse în umăr. Când m-am întors, scoţând-o, cealaltă sări peste mine, îndreptându-se spre targă. Am izbit cu sălbăticie.

Sabia o lovi pe spate şi îi trecu în întregime prin corp. Scoase un ţipăt ascuţit care sună ca o cretă zgâriind tabla, apoi când căzu, despicată în două, şi începu să ardă. Cealaltă era şi ea în flăcări.

Dar cea pe care o despicasem nu era încă moartă. Întoarse capul spre mine şi ochii aceia strălucitori îi ţintuiră pe ai mei.

– Mor de moartea finală, spuse, şi astfel te cunosc, Deschizătorule. De ce ne măcelăreşti?

După care flăcările îi cuprinseră capul.

M-am răsucit, mi-am curăţat spada şi am băgat-o în teacă, am ridicat targa, am ignorat toate întrebările şi am mers mai departe.

Începeam să pricep câte ceva, cam despre ce era vorba şi ce însemnau lucrurile astea.

Şi acum mai visez uneori capul în flăcări al pisicii, şi atunci mă trezesc, leoarcă şi tremurând, şi noaptea pare mai întunecată şi plină de siluete pe care nu le pot descifra.

Fortăreaţa lui Ganelon avea un şanţ cu apă şi un pod basculant care era ridicat. În fiecare dintre cele patru colţuri unde se întâlneau zidurile înalte se afla câte un turn. Din ziduri se iveau multe alte turnuri şi mai înalte, împungând pântecele norilor joşi, negri, ascunzând stelele abia apărute, proiectând umbre întunecate la poalele dealului înalt pe care se afla castelul. Câteva turnuri erau deja luminate, iar vântul îmi aducea un zgomot slab de voci.

M-am oprit în faţa podului, mi-am lăsat povara pe pământ, mi-am pus palmele pâlnie în jurul gurii şi am strigat:

– Hola! Ganelon! Doi drumeţi sunt pierduţi în noapte!

Am auzit zgomotul metalului pe piatră. M-am simţit studiat de undeva de deasupra. M-am uitat chiorâş în sus, dar ochii mei încă nu-şi reveniseră la normal.

– Cine-i acolo? se auzi o voce puternică şi tunătoare.

– Lance, care e rănit, şi eu, Corey din Cabra, care l-a cărat până aici.

Am aşteptat până când a transmis informaţia unei alte santinele şi am auzit mai multe voci pe măsură ce mesajul se transmitea mai departe.

După o pauză de câteva minute sosi răspunsul, în acelaşi mod.

Apoi străjerul strigă:

– Stai pe loc! O să lăsăm podul jos! Puteţi intra!

Scârţâitul începu în timp ce vorbea şi, în scurt timp, podul izbi pământul pe partea noastră de şanţ. Am ridicat încă o dată povara şi l-am traversat.

Astfel l-am purtat pe Sir Lancelot du Lac{16} în Fortăreaţa lui Ganelon, în care aveam încredere ca într-un frate. Cu alte cuvinte, absolut deloc.

În jurul meu se înghesuiră mai mulţi oameni şi m-am trezit înconjurat de bărbaţi înarmaţi. Totuşi nu simţeam ostilitate, ci doar îngrijorare. Am intrat într-o curte interioară spaţioasă, pavată cu piatră, luminată de făclii şi plină de culcuşuri. Simţeam miros de sudoare, fum, cai şi aromele gătitului. Acolo era bivuacul unei mici armate.

Mulţi se apropiaseră de mine şi stăteau holbându-se şi murmurând, până când apărură doi inşi echipaţi complet, ca de luptă, iar unul dintre ei mă atinse pe umăr.

– Vino pe aici, spuse.

L-am urmat şi cei doi m-au încadrat. Mulţimea de oameni se dădea la o parte atunci când treceam. Podul basculant se ridicase deja la loc, scârţâind. Ne îndreptam spre complexul principal din piatră neagră.

Înăuntru, am mers de-a lungul unui coridor şi am trecut pe lângă ceea ce părea a fi un salon de primire. Apoi am ajuns în dreptul unei scări. Bărbatul din dreapta îmi arătă că trebuie să urc. La etajul al doilea, ne-am oprit în faţa unei uşi din lemn masiv şi străjerul bătu în ea.

– Intraţi, se auzi o voce care, din nefericire, îmi părea foarte cunoscută.

Am intrat.

Stătea la o masă din lemn masiv lângă o fereastră largă care dădea în curte. Purta o vestă din piele maro peste o cămaşă neagră, iar pantalonii erau de asemenea negri, strânşi peste carâmbul cizmelor întunecate. În jurul taliei purta o centură lată în care era prins un stilet. O sabie scurtă zăcea pe masă. Avea părul şi barba roşcate, cu un pic de alb. Ochii îi erau negri ca abanosul.

Mă privi, apoi îşi îndreptă atenţia către o pereche de străjeri care intrau cu targa.

– Puneţi-l pe patul meu, spuse. Apoi: Roderick, ai grijă de el.

Medicul său, Roderick, era un bătrânel care părea destul de inofensiv, ceea ce m-a liniştit oarecum. Doar nu-l cărasem pe Lance atâta amar de drum ca să-l las pe mâna vreunui ageamiu.

Apoi Ganelon se întoarse iar spre mine.

– Unde l-ai găsit? întrebă.

– La cinci leghe sud de-aici.

– Tu cine eşti?

– Mi se spune Corey, am răspuns.

Mă examină cam prea amănunţit şi buzele lui ca nişte viermi se strâmbară într-un zâmbet pe sub mustaţă.

– Şi tu ce ai la afacerea asta? întrebă.

– Nu pricep ce vrei să spui, am rostit.

Mi-am încovoiat un pic umerii. Am vorbit rar, moale şi cu o uşoară bâlbâială. Barba mea era mai lungă ca a lui şi albită de praf. Îmi închipui că arătam mai în vârstă. Atitudinea lui tindea să demonstreze că exact asta gândea.

– Te întreb de ce l-ai ajutat, spuse.

– Frăţia oamenilor, chestii de-astea, am răspuns.

– Eşti străin de locurile astea?

Am încuviinţat.

– Ei bine, eşti binevenit aici oricât vei dori să rămâi.

– Mulţumesc. Probabil o să plec mâine.

– Acum, bea cu mine un pahar cu vin şi povesteşte-mi împrejurările în care l-ai găsit.

Aşa am şi făcut.

Ganelon mă lăsă să vorbesc fără întrerupere, privindu-mă tot timpul cu ochii săi pătrunzători. Deşi întotdeauna am fost de părere că privirile tăioase sunt doar o figură de stil răsuflată, în noaptea aceea n-a fost aşa. Mă înjunghia cu privirea. Mă întrebam ce ştia şi ce ghicea în legătură cu mine.

Apoi oboseala a întins mina şi m-a înşfăcat de ceafă. Efortul, vinul, încăperea caldă – toate astea s-au adunat şi, brusc, era ca şi cum aş fi stat undeva într-un colţ şi m-aş fi ascultat pe mine însumi vorbind, privindu-mă din afară, simţindu-mă complet detaşat. Deşi eram capabil de mari eforturi pe durată mică, am constatat că mai aveam încă de recuperat la capitolul rezistenţă la oboseală. Am remarcat de asemenea şi că îmi tremura mâna.

– Iartă-mă, m-am auzit rostind. Muncile de peste zi încep să-şi facă simţit efectul…

– Desigur, spuse Ganelon. O să vorbesc mai mult cu tine mâine. Dormi acum. Noapte bună!

După care chemă un străjer şi-i porunci să mă conducă într-o cameră. Probabil că m-am clătinat pe drum, pentru că îmi amintesc braţul străjerului pe cotul meu, sprijinindu-mă.

În noaptea aceea am dormit buştean. A fost ca un hău mare şi negru, timp de aproape paisprezece ore.

Dimineaţa mă dureau toate cele.

Am făcut o baie. Pe măsuţa de toaletă se aflau un lighean, săpun şi un şervet pe care cineva grijuliu îl pusese acolo. Gâtul îmi părea plin de rumeguş, iar ochii – plini de scame.

M-am aşezat şi am evaluat situaţia.

Fusese o vreme când aş fi izbutit să-l car pe Lance tot drumul, fără să mă sparg în bucăţi după aceea. Fusese o vreme când reuşisem să îmi croiesc drum chiar pe peretele Kolvirului şi pătrunsesem în inima Amberului.

Zilele acelea trecuseră. Brusc, m-am simţit ca o epavă, adică exact cum arătam.

Trebuia făcut ceva.

Începusem să pun ceva carne pe mine şi îmi refăceam treptat puterile. Procesul trebuia accelerat.

O săptămână sau două de viaţă curată şi exerciţii violente puteau fi de mare folos, mi-am zis. Ganelon nu dăduse niciun semn că m-ar fi recunoscut. În regulă. Trebuia să profit de ospitalitatea pe care mi-o oferise.

Odată găsită soluţia, am căutat bucătăria şi mi-am pregătit un mic dejun consistent. Mă rog, de fapt era aproape ora prânzului, dar hai să spunem lucrurilor pe nume. Îmi doream cu ardoare o ţigară şi am simţit o oarecare bucurie perversă în faptul că nu mai aveam tutun. Sorţii conspiraseră să mă ţină credincios mie însumi.

Am ieşit în curte şi într-o zi proaspătă, luminoasă. Multă vreme am privit cum bărbaţii încartiruiţi aici parcurg programul de instrucţie.

În depărtare se aflau arcaşi care trăgeau în ţinte prinse pe baloturi de paie. Am remarcat că foloseau inele pe degetul mare şi o priză orientală pe arc în loc de tehnica celor trei degete, cu care eu eram mai familiarizat. M-a făcut să-mi pun unele întrebări despre această Umbră. Spadasinii foloseau atât latul, cât şi vârful armelor, şi vedeam o întreagă varietate de spade şi tehnici de duel. Am încercat o estimare, şi cred că erau vreo opt sute de luptători – şi habar n-aveam câţi mai erau prin alte părţi ale cetăţii. Culoarea pielii, părul, ochii variau de la palid la aproape negru. Am auzit multe accente stranii peste şuierat şi zăngănit, deşi majoritatea vorbeau limbajul din Avalon, care este din familia limbii din Amber.

Pe când priveam, un spadasin ridică braţul, coborî spada, îşi şterse fruntea şi făcu un pas înapoi. Adversarul său nu părea din cale-afară de obosit. Asta era ocazia pe care o aşteptam ca să mă antrenez puţin.

Am făcut un pas, am zâmbit şi-am spus:

– Sunt Corey din Cabra. Mă uitam la voi.

Mi-am îndreptat atenţia spre tipul solid, negricios, care rânjea spre tovarăşul său.

– Te deranjează dacă mă antrenez cu tine cât timp ţi se odihneşte amicul? l-am întrebat.

Tipul continuă să rânjească şi arătă către gură şi ureche. Am încercat câteva alte limbi, dar niciuna nu dădu vreun rezultat. Aşa că am arătat spre spadă şi spre el şi înapoi la mine până când a priceput. Adversarul părea să creadă că e o idee bună, în timp ce tovarăşul mai scund îmi oferi spada sa.

Am cântărit-o în mână. Era mai scurtă şi mult mai grea decât Grayswandir. (Acesta e numele săbiei mele, lucru pe care ştiu că nu l-am menţionat până acum. Sabia însăşi e o întreagă poveste, şi poate o să v-o spun – sau nu – înainte să aflaţi ce m-a adus aici. Dar, dacă veţi auzi că-i pronunţ iar numele, veţi şti despre ce anume vorbesc).

Am rotit-o de câteva ori ca s-o încerc, mi-am scos mantia, am aruncat-o deoparte şi am luat poziţia en garde.

Uriaşul atacă. Am parat şi am atacat. A parat şi a ripostat. Am parat riposta, am fentat şi am atacat. Et caetera. După cinci minute, am ştiut că e bun. Şi am ştiut că eu sunt şi mai bun. M-am oprit de două ori ca să îl învăţ câte o manevră pe care o folosisem. Le învăţă pe amândouă foarte repede. După cincisprezece minute, totuşi, rânjetul i se lărgi. Bănuiesc că ăsta era momentul în care îşi învingea majoritatea adversarilor, pur şi simplu în virtutea rezistenţei pure, dacă erau destul de buni să reziste atacurilor lui de până atunci. Era robust, recunosc. După douăzeci de minute, o expresie de uimire îi apăru pe chip. Pur şi simplu nu arătam în stare să rezist atât timp. Dar poate şti cineva cu adevărat ce zace într-un vlăstar al Amberului?

După douăzeci şi cinci de minute se scălda în sudoare, dar merse mai departe. Fratele meu Random arată şi se comportă, din când în când, ca un golănaş adolescent şi astmatic, dar o dată ne-am duelat peste douăzeci şi şase de ore, să vedem care cedează primul. (Dacă sunteţi curioşi, eu am fost acela. Aveam o întâlnire a doua zi şi doream să ajung într-o formă cât de cât rezonabilă.) Am fi putut continua. Chiar dacă azi nu aş fi putut să reuşesc o performanţă ca atunci, ştiam că puteam rezista mai mult decât adversarul din faţa mea. La urma urmei, era doar un om.

După aproape jumătate de oră, când începuse să gâfâie şi să contraatace mai lent şi ştiam că în câteva minute va bănui că şi eu sunt la capătul puterilor, am ridicat braţul şi am coborât spada, asa cum văzusem că făcuse şi adversarul din faţa mea. Se opri şi el, apoi se repezi şi mă îmbrăţişa. N-am înţeles ce spunea, dar cred că era mulţumit de luptă. Şi eu la fel.

Tristul adevăr era că obosisem. M-am trezit că eram uşor ameţit.

Dar aveam nevoie de mai mult. Mi-am jurat că mă voi antrena la sânge în ziua aceea, că mă voi îndopa cu hrană noaptea, voi dormi adânc, mă voi trezi şi o voi lua de la capăt.

Aşa că m-am îndreptat spre locul unde stăteau arcaşii. După un timp, am împrumutat un arc şi am tras poate o sută de săgeţi, în stilul meu cu trei degete. Nu mi-a ieşit prea rău. Apoi, un timp, i-am privit pe călăreţi cu lăncile, scuturile şi buzduganele lor. Am mers mai departe. Am privit câteva lupte corp la corp.

În cele din urmă am învins în luptă trei adversari succesiv. Atunci m-am simţit terminat. Absolut. În întregime.

M-am aşezat pe o bancă la umbră, asudând, gâfâind. M-am gândit la Lance, la Ganelon, la cină. După vreo zece minute, m-am întors în camera care mi se oferise şi m-am îmbăiat iar.

Dar mi-era o foame de lup, aşa că m-am ridicat să caut mâncare şi informaţii.

Înainte de a mă îndepărta de uşă, unul dintre străjerii din noaptea trecută, pe care l-am recunoscut – cel care mă condusese în camera mea –, se apropie şi spuse:

– Lordul Ganelon vă pofteşte să luaţi masa cu el în apartamentele sale, când veţi auzi sunând clopoţelul de cină.

I-am mulţumit, i-am spus că voi fi acolo, am revenit în cameră şi m-am odihnit în pat până când a venit ora. Apoi mi-am croit drum spre apartamentele lui Ganelon.

Începusem să am dureri mari, şi mai aveam şi câteva vânătăi în plus. Mi-am zis că e un lucru bun, mă va ajuta să par mai vârstnic. Am bătut la uşa lui Ganelon şi îmi deschise un băiat care apoi se grăbi să ajungă lângă un alt tânăr care aranja o masă lângă şemineu.

Ganelon purta cămaşă şi pantaloni verzi, cizme şi centură tot verzi, şi era aşezat într-un scaun cu spătar înalt. Se ridică atunci când intrai şi veni spre mine să mă întâmpine.

– Sir Corey, mi s-a povestit despre isprăvile tale de astăzi, zise, strângându-mi mâna. Povestea cum că l-ai cărat pe Lance devine şi mai credibilă. Trebuie să spun că eşti mai bărbat decât arăţi – nu te supăra că-ţi spun.

Am chicotit.

– Nu mă supăr.

Mă conduse spre un scaun, îmi dădu un pahar cu vin alb cam dulce pentru gustul meu, apoi spuse:

– Privindu-te, aş zice că te-aş putea bate cu o singură mână – dar l-ai cărat pe Lance cinci leghe şi, în drum, ai ucis două dintre blestematele alea de pisici. Mi-a povestit şi despre mormântul pe care l-ai ridicat din bolovani…

– Cum se simte Lance astăzi? l-am întrerupt.

– A trebuit să pun un străjer în camera lui ca să fiu sigur că se odihneşte. Nebunul ăla plin de muşchi voia să se ridice şi s-o pornească la plimbare. Va sta acolo totuşi toată săptămâna, pe Dumnezeu!

– Înseamnă că se simte mai bine.

Încuviinţă.

– Să bem în sănătatea lui.

– Beau pentru asta.

Băurăm. Apoi:

– Dacă aş avea o armată cu oameni ca tine şi Lance, spuse, altfel s-ar scrie povestea.

– Care poveste?

– Cercul şi Paznicii lui, spuse. N-ai auzit de asta?

– Lance a pomenit ceva. Asta-i tot.

Un băiat înfipse o halcă enormă de carne într-o frigare deasupra unui foc mic. Din când în când turna puţin vin pe ea, pe măsură ce rotea frigarea. De câte ori mirosul ajungea la mine, stomacul îmi chiorăia, iar Ganelon chicotea. Celălalt băiat părăsi încăperea ca să aducă pâinea de la bucătărie.

Ganelon rămase tăcut mult timp. Îşi termină vinul şi îşi turnă alt pahar. Eu sorbeam încet din primul.

– Ai auzit vreodată de Avalon? întrebă într-un târziu.

– Da, am răspuns. E un poem pe care l-am auzit cu multă vreme în urmă de la un menestrel: „Dincolo de Râul celor Binecuvântaţi, acolo am stat, da, am plâns, când ne-am amintit de Avalon. Spadele erau fărâme în mâinile noastre şi ne-am atârnat scuturile în stejar. Turnurile de argint s-au prăbuşit într-o mare de sânge. Câte mile sunt până la Avalon? Niciuna, am spus, şi toate. Turnurile de argint s-au prăbuşit”{17}.

– Avalon s-a prăbuşit…? spuse.

– Cred că omul era nebun. Nu ştiu de niciun Avalon. Cu toate astea, am reţinut poezia.

Ganelon îşi întoarse privirea şi tăcu pentru câteva minute. Când vorbi, glasul îi era schimbat.

– A existat, spuse. A existat un asemenea loc. Am trăit acolo, cu ani în urmă. N-am ştiut că s-a prăbuşit.

– Atunci cum ai ajuns aici? l-am întrebat.

– Am fost exilat de Lordul vrăjitor al locului, Corwin din Amber. El m-a trimis prin beznă şi nebunie în acest loc, ca să sufăr şi să mor aici – şi am suferit şi am ajuns aproape de moarte de multe ori. Am încercat să găsesc drumul înapoi, dar nu-l cunoaşte nimeni. Am vorbit cu vrăjitori şi chiar cu o creatură capturată din Cerc, înainte de a o ucide. Dar nimeni nu ştie drumul spre Avalon. Exact cum spune bardul: „Nicio milă şi toate”, cită el greşit versul meu. Îţi aminteşti numele bardului?

– Îmi pare rău, nu.

– Unde este această Cabra de unde vii?

– Departe spre răsărit, peste ape, am spus. Foarte departe. E un regat pe o insulă.

– E vreo şansă să ne poată furniza ceva trupe? Îmi pot permite să-i plătesc binişor.

Am clătinat din cap.

– E un ţinut mic, cu o armată redusă, şi ar trebui mai multe luni de călătorie – pe mare şi pe uscat. N-au luptat niciodată ca mercenari şi din cauza asta nu sunt foarte războinici.

– Dar tu pari foarte diferit de compatrioţii tăi, spuse, privindu-mă mai atent.

Am sorbit vinul.

– Am fost instructor de arme în Garda Regală.

– Atunci poate ai vrea să te angajezi, să mă ajuţi la instrucţia trupelor?

– Voi mai rămâne câteva săptămâni şi o să mă ocup de asta, am spus.

Schiţă timp de o fracţiune de secundă un zâmbet cu buzele strânse, apoi:

– Mă întristează să aud că frumosul Avalon a dispărut, spuse. Dar dacă e aşa, înseamnă că şi cel care m-a exilat s-ar putea să fie mort. (Îşi goli paharul.) Deci vine o vreme când nici măcar demonul nu mai are scăpare, cugetă el. E un gând încurajator. Înseamnă că am putea avea o şansă aici, împotriva acestor demoni.

– Te rog să mă ierţi, am spus, riscând pentru ceea ce consideram a fi un motiv bun. Dacă te referi la acel Corwin din Amber, să ştii că n-a murit atunci când s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat.

Paharul i se sfărâmă în mână.

– Îl cunoşti pe Corwin?

– Nu, dar am auzit de el. Acum mulţi ani, l-am întâlnit pe unul din fraţii lui – un tip pe nume Brand. Mi-a povestit despre un loc numit Amber şi despre o bătălie în care Corwin şi un alt frate de-al lui, numit Bleys, au condus o hoardă împotriva fratelui lor Eric, care era stăpânul cetăţii. Bleys a căzut de pe muntele Kolvir şi Corwin a fost luat prizonier. Lui Corwin i-au scos ochii după încoronarea lui Eric şi a fost aruncat în temniţele din Amber, unde e şi acum, dacă n-o fi murit între timp.

Pe măsură ce vorbeam, chipul lui Ganelon îşi pierdea culoarea.

– Toate numele pe care le-ai amintit – Brand, Bleys, Eric… Şi Corwin le-a amintit în vremi de demult. Acum cât timp ai auzit de asta?

– Acum aproape patru ani.

– Ar fi meritat o soartă mai bună.

– După tot ce ţi-a făcut?

– Ei bine, spuse, am avut o groază de timp să mă gândesc la asta şi nu pot spune că nu i-am dat motive să facă ceea ce a făcut. Era puternic – mai puternic decât tine sau chiar decât Lance – şi inteligent. Putea fi şi vesel din când în când. Eric ar fi trebuit să-l ucidă rapid, nu aşa cum a făcut. Nu-l iubesc, dar ura mea a mai scăzut puţin. Demonul merita o soartă mai bună decât a primit, asta-i tot.

Cel de-al doilea băiat reveni cu un coş de pâine. Cel care preparase carnea o scoase din frigare şi o puse pe un platou în mijlocul mesei.

Ganelon arătă spre ea.

– Să mâncăm! spuse.

Se ridică şi porni spre masă.

L-am urmat. N-am vorbit prea mult în timpul mesei.

După ce m-am ghiftuit până n-am mai putut şi am înecat mâncarea cu un pahar-două de vin prea dulce, am început să casc. Ganelon începu să blesteme după al treilea căscat.

– La naiba, Corey! Opreşte-te! E molipsitor!

Îşi înăbuşi şi el un căscat.

– Să luăm puţin aer, spuse, ridicându-se.

Aşa că ne-am plimbat de-a lungul zidurilor, trecând pe lângă santinelele care-şi făceau rondul. Luau poziţia de drepţi şi-l salutau pe Ganelon când îl vedeau apropiindu-se, iar el spunea fiecăruia câte o vorbă pe măsură ce înaintam. Am ajuns la un parapet unde ne-am oprit să ne odihnim, aşezându-ne pe piatră, inspirând aerul serii, răcoros, umed, plin de mirosul pădurii, observând ivirea stelelor, una câte una, pe cerul care se întuneca. Sub mine, piatra era rece. Undeva, în depărtare, mi s-a părut că văd strălucirea mării. Am auzit o pasăre de noapte undeva sub noi. Ganelon scoase o pipă şi tutun dintr-o pungă pe care o purta la centură. Umplu pipa, o îndesă cu tutun şi o aprinse. Chipul său ar fi părut satanic în lumina sclipitoare, dacă nu ar fi fost acel ceva care îi trăgea colţurile gurii în jos şi care îi ridica muşchii obrajilor în acel unghi format de colţurile interioare ale ochilor şi rădăcina nasului. Un diavol ar fi trebuit să aibă un rânjet diavolesc, iar acesta arăta prea ursuz.

Am adulmecat fumul. După un timp, începu să vorbească, încet şi foarte lent la început:

– Îmi amintesc de Avalon, începu. Naşterea mea acolo n-a fost de origine modestă, dar virtutea n-a fost niciodată unul dintre punctele mele forte. Mi-am risipit repede moştenirea şi m-am făcut tâlhar la drumul mare. Mai târziu m-am înhăitat cu o bandă de tipi de teapa mea. Când am descoperit că sunt cel mai puternic şi cel mai potrivit să conducă, am devenit conducătorul lor. S-a pus preţ pe capetele noastre. Al meu era cel mai mare.

Acum vorbea mai iute, iar glasul îi devenise mai rafinat şi alegerea cuvintelor venea ca un ecou din trecutul său.

– Da, îmi amintesc de Avalon, un tărâm de argint şi umbre şi ape răcoroase, unde stelele străluceau ca flăcările noaptea şi verdele zilei era mereu ca verdele primăverii. Tinereţe, dragoste, frumuseţe – pe toate le-am cunoscut în Avalon. Armăsari mândri, metal strălucitor, buze moi, bere neagră. Onoare…

Scutură din cap.

– Într-o bună zi, când a început războiul, cârmuitorul a oferit graţierea oricărui răufăcător care-l va urma în bătălia împotriva insurgenţilor. Acesta era Corwin. M-am alăturat lui şi am plecat la război. Am devenit ofiţer şi apoi – mai târziu – membru al statului său major. Am câştigat bătăliile, i-am învins pe răsculaţi. Apoi Corwin a domnit din nou în pace, iar eu am rămas la curtea lui. Aceia au fost anii frumoşi. Mai târziu au mai fost câteva hărţuieli la graniţă, dar le-am biruit întotdeauna. Avea încredere în mine să rezolv treburile astea. Apoi a acordat un Ducat unui nobil mărunt cu a cărui fiică dorea să se însoare. Îmi dorisem eu Ducatul şi îmi dăduse de înţeles mai demult că într-o bună zi va fi al meu. Eram furios şi data următoare când am fost desemnat să pun capăt unei dispute de-a lungul graniţei sudice, unde întotdeauna fierbea câte ceva, am renunţat la comandă. Mulţi dintre oamenii mei au murit, şi invadatorii au pătruns în regat. Înainte de a putea fi alungaţi însuşi Lord Corwin a trebuit să pună mâna pe arme încă o dată. Invadatorii intraseră în forţă şi credeam că vor cuceri regatul. Speram s-o facă. Dar Corwin a triumfat din nou, cu tacticile lui şirete. Am fugit, dar am fost capturat şi dus înaintea lui pentru a fi condamnat. L-am blestemat şi l-am scuipat. N-aş fi îngenuncheat în faţa lui. Uram pământul pe care-l călca, iar un condamnat n-are niciun motiv să nu se ţină tare, să nu se comporte ca un adevărat bărbat. Corwin a spus că va fi mărinimos datorită serviciilor mele din trecut. I-am spus să-şi bage mărinimia undeva, şi atunci mi-am dat seama că-şi bătea joc de mine. A poruncit să mi se dea drumul şi s-a apropiat de mine. Ştiam că mă poate ucide cu mâinile goale. Am încercat să lupt cu el, dar fără succes. M-a lovit o singură dată şi m-am prăbuşit. Când m-am trezit, eram legat de crupa calului său. A călărit, batjocorindu-mă din când în când. Nu i-aş fi răspuns, orice mi-ar fi zis, dar am călărit prin tărâmuri minunate şi tărâmuri de coşmar, şi ăsta e unul dintre felurile prin care i-am descoperit puterile vrăjitoreşti – pentru că nu am cunoscut niciun drumeţ care să fi trecut vreodată prin locurile pe care le-am văzut în ziua aceea. Apoi mi-a spus că sunt exilat, m-a lăsat acolo, s-a întors şi şi-a continuat galopul.

Se opri să-şi reaprindă pipa, care se stinsese, pufăi, apoi continuă:

– Am avut parte de multe răni, ciomăgeli, muşcături şi bătăi în locul acela, la voia oamenilor şi fiarelor, reuşind cu greu să supravieţuiesc. Mă lăsase în cea mai sălbatică regiune a regatului. Dar, într-o bună zi, norocul mi-a surâs. Un cavaler în armură mi-a spus să mă dau din drum ca să poată trece. În starea în care eram, nu-mi mai păsa dacă trăiesc sau mor, aşa că l-am făcut pui de căţea ciupit de vărsat şi l-am trimis la dracu’. M-a atacat, eu i-am înşfăcat lancea, trăgându-l în jos, l-am doborât de pe cal şi i-am pictat un zâmbet sub bărbie cu propriul lui stilet. Aşa am făcut rost de hrană şi de arme. Atunci am stabilit că trebuie să le-o plătesc celor care mă umiliseră. Mi-am reluat vechea îndeletnicire la drumul mare şi mi-am câştigat o altă bandă de adepţi. Ne-am dezvoltat. Când am ajuns la câteva sute, nevoile noastre erau considerabile. Atacam câte un orăşel şi-l cuceream. Forţele locale se temeau de noi. Şi viaţa asta îmi plăcea, deşi nu era la fel de frumoasă ca în Avalonul pe care nu-l voi mai revedea vreodată. Toate hanurile de pe marginea drumului ajunseseră să se teamă de tunetul raidurilor noastre, iar drumeţii făceau pe ei când ne auzeau venind. Ha! Asta a durat câţiva ani. Grupuri mari de oameni înarmaţi erau trimise pe urmele noastre ca să ne distrugă, dar întotdeauna reuşeam să evadăm sau chiar să-i prindem în ambuscade. Apoi, într-o zi, a apărut Cercul Întunecat şi nimeni nu ştie de ce.

Pufăi mai viguros din pipă, apoi privi undeva în depărtare.

– Mi s-a povestit că a început ca un fel de inel subţire din ciuperci otrăvitoare, departe spre vest. În mijlocul lui a fost descoperită o fată moartă, iar bărbatul care a găsit-o – tatăl ei – a murit şi el în convulsii groaznice câteva zile mai târziu. S-a spus imediat că locul e blestemat. A crescut rapid în lunile care au urmat, până când a ajuns la un diametru de o jumătate de leghe. Ierburile s-au înnegrit şi au căpătat o strălucire metalică, dar nu s-au uscat. Copacii au crescut răsuciţi, iar frunzele lor s-au întunecat. Se legănau chiar şi când nu bătea vântul şi, printre crengi, mişunau lilieci. În amurg puteau fi zărite forme ciudate – întotdeauna în interiorul Cercului, îţi reamintesc – şi noaptea puteai zări lumini, ca de la nişte mici focuri. Cercul a continuat să crească şi cei care locuiau lângă el şi-au luat tălpăşiţa – cei mai mulţi. Câţiva au rămas. S-a spus că cei care rămăseseră încheiaseră un târg cu forţele întunecate. Şi Cercul a continuat să se lărgească, întinzându-se ca un val iscat de o piatră aruncată într-un heleşteu. Din ce în ce mai mulţi oameni au rămas în interiorul Cercului. Am vorbit cu ei, m-am luptat cu ei, i-am măcelărit. E ca şi cum în interiorul lor ar fi ceva mort. Glasurile lor nu au forţă şi sunt moi, ca şi cum ar vorbi altcineva pentru ei. Chipurile lor rareori exprimă ceva, dar le poartă ca şi cum ar fi măşti ale morţii. Au început să părăsească Cercul în bande, jefuind. Măcelăreau fără motiv. Au comis multe atrocităţi şi au profanat locuri sfinte. Când părăseau locurile, le dădeau foc. Niciodată n-au furat obiecte din argint. Apoi, după multe luni, au început să apară alte creaturi – cu forme stranii, ca pisicile pe care le-ai ucis. Apoi Cercul şi-a încetinit creşterea, aproape s-a oprit, ca şi cum s-ar fi apropiat de un fel de limită. Dar tot felul de invadatori au început să ţâşnească din el – unii îndepărtându-se mult în timpul zilei, făcând prăpăd peste tot, până aproape de graniţe. Când au devastat teritoriul pe aproape întreaga circumferinţă, Cercul s-a deplasat să înconjoare şi acele suprafeţe. Şi astfel, creşterea lui a început din nou, în această manieră. Fostul rege, Uther{18}, care m-a vânat multă vreme, a uitat total de mine şi a stabilit ca armatele lui să patruleze Cercul ăla blestemat. Începuse să mă îngrijoreze şi pe mine, întrucât nu-mi surâdea ideea de a fi înhăţat de vreun vampir ieşit din iad când dormeam. Aşa că am adunat cincizeci şi cinci din oamenii mei – doar atâţia se oferiseră voluntari, iar eu nu aveam nevoie de laşi – şi într-o după-amiază am năvălit în acel loc. Am dat peste un grup de bărbaţi din ăia cu feţe de mort care ardeau un ţap viu pe un altar de piatră şi i-am zdrobit pe majoritatea. Am luat un prizonier, l-am legat de propriul altar şi l-am interogat acolo. Ne-a spus că Cercul va creşte până când va cuprinde întregul teritoriu, de la un ocean la altul. Într-o zi, urma să se închidă prin el însuşi de cealaltă parte a lumii. Ne-a zis că mai bine ne-am alătura lor dacă voiam să ne salvăm pielea. Atunci unul dintre oamenii mei l-a înjunghiat şi a murit. A murit de-a binelea, sunt sigur, pentru că ştiu cum arată un mort. Am cauzat asta destul de des. Dar, când sângele i s-a scurs pe piatră, gura i s-a deschis şi s-a auzit cel mai puternic hohot de râs pe care l-am auzit vreodată. A fost ca un tunet deasupra noastră. Apoi s-a ridicat, fără să respire, şi a început să ardă. Pe măsură ce ardea, forma i se schimba, până când a ajuns ca aceea a ţapului în flăcări de pe altar, dar mai mare. Apoi din forma aceea a ieşit o voce. A spus: „Fugi, muritorule! Dar niciodată nu vei părăsi Cercul ăsta!” Şi, crede-mă, am fugit! Cerul s-a înnegrit de lilieci şi alte făpturi. Am auzit zgomot de copite. Călăream cu spadele în mâini, ucigând totul în calea noastră. Erau pisici ca acelea pe care le-aţi ucis voi, şerpi şi chestii care ţopăiau, şi Dumnezeu ştie ce altceva. Când ne-am apropiat de marginea Cercului, una dintre patrulele Regelui Uther ne-a văzut şi ne-a venit în ajutor. Şaisprezece dintre cei cincizeci şi cinci care pătrunseseră împreună cu mine în Cerc au reuşit să iasă afară. Patrula a pierdut şi ea cam treizeci de oameni. Când au văzut cine sunt, m-au dus la curte. Aici. Ăsta era palatul lui Uther. I-am spus ce făcusem, ce văzusem şi auzisem. S-a comportat cu mine exact cum făcuse Corwin. Ne-a propus iertare totală, mie şi oamenilor mei, dacă ne alăturăm lui împotriva Paznicilor Cercului. După ce trecusem prin ce trecusem, mi-am dat seama că trebuie oprit ceea ce se petrecea, aşa că am acceptat. Apoi am căzut bolnav; mi s-a spus că am delirat trei zile. După ce mi-am revenit eram slab ca un copil, şi am aflat că toţi cei care intraseră în Cerc păţiseră la fel. Trei muriseră. I-am vizitat pe ceilalţi oameni ai mei, le-am spus povestea şi s-au înrolat. Patrulele din jurul Cercului au fost întărite, dar n-a putut fi înfrânat. În anii care au urmat, Cercul s-a întins. Am luptat în multe bătălii. Am fost promovat până când am ajuns mâna dreaptă a lui Uther, cum fusesem cândva a lui Corwin. Apoi luptele au devenit mai mult decât hărţuieli. Armate din ce în ce mai mari se iveau din acel iad. Am pierdut câteva bătălii. Ne-au cucerit câteva avanposturi. Apoi, într-o noapte, a apărut o armată, o armată – o hoardă – alcătuită din oameni şi din chestiile care sălăşluiau acolo. În noaptea aceea am înfruntat cea mai mare oaste cu care am luptat vreodată. Însuşi regele Uther a condus bătălia – în ciuda faptului că îl sfătuisem să nu o facă, pentru că îmbătrânise – şi, în noaptea aceea a căzut, iar ţara a rămas fără conducător. Aş fi vrut să-i ia locul căpitanul meu, Lancelot, pentru că ştiam că e un tip mult mai onorabil decât mine… Şi aici e ceva ciudat. Am cunoscut un Lancelot, exact ca el, în Avalon – dar acesta nu m-a recunoscut când ne-am întâlnit prima oară. E ciudat… În orice caz, a refuzat, şi poziţia mi-a fost încredinţată mie. Urăsc asta, dar iată-mă aici. Am reuşit să rezist mai bine de trei ani. Toate instinctele îmi spun să plec. Ce-i datorez eu acestui popor blestemat? Ce-mi pasă dacă nenorocitul de Cerc creşte? Aş putea traversa oceanul către cine ştie ce ţară unde nu m-ar putea ajunge câte zile mai am şi aş uita toată treaba. La naiba! Nu mi-am dorit responsabilitatea asta! Totuşi, acum e a mea!

– De ce? l-am întrebat, şi sunetul propriei mele voci sună straniu.

Se lăsă tăcerea.

Îşi goli pipa. O umplu iar. O aprinse. Pufăi.

Se lăsă din nou tăcerea. Apoi spuse:

– Nu ştiu. Aş fi înjunghiat un om pe la spate pentru o pereche de încălţări, dacă aş fi avut nevoie de ele să-mi încălzesc picioarele. Chiar am făcut-o cândva, de-aia ştiu. Dar… asta e altfel. Asta îi loveşte pe toţi, iar eu sunt singurul care îi poate ajuta. La naiba! Ştiu că într-o bună zi o să mă îngroape aici, laolaltă cu ceilalţi. Dar nu pot să mă retrag. Trebuie să ţin piept chestiei ăleia cât voi putea.

Capul îmi era limpede datorită aerului rece al nopţii, ceea ce dădea lucidităţii mele un al doilea suflu, ca să zic aşa, deşi trupul îmi părea uşor anesteziat.

– N-ar putea să-i conducă Lance? am întrebat.

– N-aş zice nu. E un om bun. Dar mai e un motiv. Cred că ţapul, sau ce-o fi fost ăla de pe altar, se teme un pic de mine. Am intrat acolo şi el mi-a zis că n-o să reuşesc să mai ies vreodată, dar am izbutit. Am supravieţuit bolii care a urmat. Ştie că eu sunt acela care i s-a împotrivit în tot acest timp. Am câştigat bătălia aceea sângeroasă în noaptea în care a murit Uther, iar eu am întâlnit chestia aia într-o formă diferită şi m-a cunoscut. Poate că şi asta face parte din ceea ce-l ţine departe, deocamdată.

– Ce formă?

– O creatură cu formă omenească, dar cu coarne de ţap şi ochi roşii. Călărea un armăsar bălţat. Ne-am luptat o vreme, dar valul bătăliei ne-a despărţit. Ceea ce a fost un lucru bun, pentru că el era în avantaj. A vorbit din nou, când ne încrucişam spadele, şi am recunoscut vocea aceea care-ţi răsună în cap. M-a făcut nebun şi mi-a spus să nu cumva să sper că-l voi putea învinge vreodată. Dar când s-au ivit zorii, câmpul era al nostru şi i-am respins înapoi în Cerc, măcelărindu-i în timp ce fugeau. Călăreţul armăsarului a scăpat. Au mai fost multe atacuri de-atunci, dar niciunul ca în noaptea aceea. Dacă ar fi să părăsesc această ţară, o altă asemenea armată – una care se pregăteşte chiar acum – ar ataca. Făptura aceea ar afla cumva de plecarea mea – exact aşa cum a ştiut că Lance mi-a adus un nou raport despre dispunerea trupelor în Cerc şi i-a trimis pe Paznici să-l ucidă la întoarcere. Deja ştie şi de tine şi, cu siguranţă, se miră de această nouă întorsătură. Probabil se-ntreabă cine eşti, cum de eşti atât de puternic. Voi rămâne aici şi voi lupta cu el până voi cădea. Trebuie. Nu mă întreba de ce. Sper doar ca, înainte de ziua aceea, să aflu cum s-a petrecut acest lucru – de ce e Cercul ăla acolo.

Atunci, ceva a fluturat lângă capul meu. M-am ghemuit brusc ca să mă feresc. Inutil, totuşi. Era doar o pasăre. O pasăre albă. S-a aşezat pe umărul meu stâng şi a stat acolo, scoţând mici sunete. Am ridicat mâna şi pasărea mi-a ţopăit pe încheietură. De picioruş avea legat un bileţel. L-am desfăcut, l-am citit, l-am mototolit. Apoi am privit în depărtare nişte lucruri invizibile.

– Ce s-a-ntâmplat, Sir Corey? strigă Ganelon.

Biletul, pe care-l trimisesem înainte spre destinaţia mea, scris cu propria mea mână, purtat de o pasăre a dorinţei, nu putea ajunge decât în locul următoarei mele opriri. Nu acesta era locul pe care-l avusesem în minte. Totuşi, puteam citi propriile mele semne.

– Ce-i asta? întrebă. Ce ţii în mână? Un mesaj?

Am încuviinţat. I-am dat biletul. Nu-l puteam face să dispară, deoarece mă văzuse când îl luasem.

Scria „Sosesc” şi purta semnătura mea.

Ganelon pufăi din pipă şi-l citi în lumină.

– Trăieşte? Şi o să vină aici! rosti.

– Aşa se pare.

– E ciudat, spuse. Nu înţeleg absolut nimic…

– Sună ca o promisiune de sprijin, am spus, eliberând pasărea, care gânguri de două ori, apoi dădu roată şi dispăru.

Ganelon clătină din cap.

– Nu înţeleg.

– Calul de dar nu se caută la dinţi, am spus. Ai reuşit numai să ţii în frâu făptura aia.

– Adevărat, rosti. Poate că el ar putea-o distruge.

– Şi poate e doar o glumă, i-am spus. O glumă crudă.

Clătină iar din cap.

– Nu. Nu e stilul lui. Mă-ntreb ce vrea…

– Noaptea e un sfetnic bun. Du-te să te culci, i-am sugerat.

– Nu prea am de ales, rosti, înăbuşindu-şi un căscat.

Ne-am ridicat şi am mers de-a lungul zidului. Ne-am urat noapte bună, iar eu m-am îndreptat clătinându-mă spre puţul somnului, în care m-am aruncat cu capul înainte.

2

Ziuă. Mai multă durere. Mai multă suferinţă.

Cineva îmi lăsase o mantie nouă, cafenie, ceea ce am hotărât că e un lucru bun. Mai ales dacă mai câştigam în greutate şi Ganelon şi-ar fi reamintit culorile mele. Nu mi-am ras barba, deoarece el mă ştia cu păr mai puţin. M-am străduit din greu să-mi prefac vocea când era cazul. Am ascuns Grayswandir sub pat.

Toată săptămâna următoare am fost neîndurător cu mine. Am muncit, am transpirat şi am luptat până când mi-am învins durerile şi muşchii mi s-au întărit iar. Cred că am luat vreo şapte kilograme în săptămâna aceea. Lent, foarte lent, am început să mă simt ca înainte.

Ţinutul se numea Lorraine, şi ea la fel. Dacă aş avea chef să vă spun poveşti, aş zice că ne-am întâlnit pe o pajişte în spatele castelului, ea culegând flori, iar eu plimbându-mă pe acolo pentru antrenament şi aer curat. Rahat.

Bănuiesc că un termen politicos ar putea fi vivandieră. Am întâlnit-o la sfârşitul unei zile de muncă grea, petrecută mai ales cu sabia şi buzduganul. Stătea într-o parte aşteptându-l pe tipul cu care avea întâlnire când am remarcat-o prima oară. A zâmbit şi i-am întors zâmbetul, am dat din cap, i-am făcut cu ochiul şi am trecut mai departe. A doua zi am văzut-o iar şi i-am spus „Salut” trecând pe lângă ea. Asta-i tot.

Ei bine, am continuat să ne întâlnim întâmplător. La sfârşitul celei de-a doua săptămâni, când îmi trecuseră durerile şi cântăream peste optzeci de kilograme şi mă simţeam iarăşi bine, am aranjat o întâlnire cu ea într-o seară. Între timp înţelesesem statutul ei şi era în ordine, cel puţin din punctul meu de vedere. Dar în noaptea aceea, n-am făcut ceea ce se face de obicei. Nu.

În loc de asta, am vorbit, şi apoi s-a întâmplat altceva.

Părul ei era ruginiu cu câteva şuviţe gri. Bănuiesc că avea totuşi sub treizeci de ani. Ochii, foarte albaştri. Bărbia, uşor ascuţită. Dinţii curaţi şi egali în gura care-mi zâmbea larg. Vocea îi era cam nazală, părul prea lung, machiajul prea încărcat pe chipul prea obosit, tenul prea pistruiat, hainele prea strâmte şi ţipătoare. Dar îmi plăcea de ea. Nu credeam că voi simţi asta când îi cerusem să ne vedem în noaptea aceea pentru că, aşa cum spuneam, nu-mi pusesem în minte să-mi placă de ea.

N-aveam unde să mergem în afară de camera mea, aşa că ne-am îndreptat într-acolo. Devenisem căpitan, aşa că am profitat de avantajul rangului şi am cerut să ni se aducă cina şi o sticlă de vin în plus.

– Oamenilor le e frică de tine, spuse. Zic că nu oboseşti niciodată.

– Ba da, am zis, crede-mă.

– Fireşte, spuse, scuturându-şi buclele prea lungi şi zâmbind. Nu obosim toţi?

– Aşa cred, i-am răspuns.

– Câţi ani ai?

– Câţi ani ai tu?

– Un gentleman n-ar trebui să întrebe asta.

– Dar o lady?

– Când ai sosit aici oamenii credeau că ai peste cincizeci.

– Şi…?

– Şi acum habar n-am. Patruzeci şi cinci? Patruzeci?

– Nu, am rostit.

– Şi eu zic la fel. Dar barba ta i-a păcălit pe toţi.

– Aşa se-ntâmplă cu bărboşii.

– Arăţi pe zi ce trece mai bine. Mai masiv…

– Mersi. Mă simt mai bine decât atunci când am sosit.

– Sir Corey din Cabra, spuse. Unde e Cabra? Ce e Cabra? Mă iei cu tine acolo, dacă te rog frumos?

– Ţi-aş spune că da, am rostit. Dar te-aş minţi.

– Ştiu. Dar mi-ar plăcea s-o aud.

– Bine. Te voi lua acolo cu mine. E un loc nasol.

– Chiar eşti atât de bun pe cât se spune?

– Mă tem că nu. Dar tu?

– Nu chiar. Acum ai vrea să facem dragoste?

– Nu. Mai degrabă aş sta de vorbă. Ia o gură de vin.

– Mulţumesc… În sănătatea ta!

– Şi a ta!

– Cum se face că eşti un spadasin atât de bun?

– Talent şi profesori buni.

– … Şi l-ai cărat pe Lance toată distanţa aia şi ai ucis fiarele alea…

– Poveştile se mai şi înfloresc.

– Dar eu te-am urmărit. Eşti mai bun decât ceilalţi. De aceea te-a ţinut Ganelon lângă el. Poate să recunoască un lucru bun atunci când îl vede. Am avut mulţi prieteni spadasini, şi i-am urmărit antrenându-se. Tu i-ai putea sfârteca în bucăţi. Oamenii spun că eşti un profesor bun. Te plac, chiar dacă-i înspăimânţi.

– De ce îi înspăimânt? Pentru că sunt puternic? În lume sunt mulţi oameni puternici. Pentru că mă ţin pe picioare şi pot să rotesc o spadă mult timp?

– Ei cred că la mijloc e vorba de ceva supranatural.

Am izbucnit în râs.

– Nu, sunt doar al doilea cel mai bun spadasin de pe-aici. Iartă-mă – poate al treilea. Dar mă străduiesc.

– Cine e mai bun?

– Probabil Eric din Amber.

– Cine-i ăsta?

– O creatură supranaturală.

– E cel mai bun?

– Nu.

– Dar cine e?

– Benedict din Amber.

– E şi el o creatură din asta?

– Dacă mai e în viaţă, da.

– Eşti ciudat, asta eşti, spuse. Şi de ce? Spune-mi. Tu eşti o creatură supranaturală?

– Hai să mai bem un pahar cu vin.

– O să mi se urce la cap.

– Foarte bine.

Am umplut paharele.

– O să murim cu toţii, spuse.

– În cele din urmă.

– Vreau să zic aici, curând, luptându-ne cu făptura.

– De ce spui asta?

– E prea puternică.

– Atunci de ce mai stai pe-aici?

– Nu am unde să mă duc. De asta te-am întrebat despre Cabra.

– Şi de asta ai venit aici în seara asta?

– Nu. Am venit să văd cum eşti.

– Sunt un atlet care trage chiulul de la antrenament. Te-ai născut pe aici?

– Da. În pădure.

– De ce te-ai încurcat cu tipii ăştia?

– De ce nu? E mai bine decât să am în fiecare zi balegă pe călcâie.

– N-ai avut niciodată un om al tău? Stabil, vreau să zic?

– Ba da. A murit. El e cel care a găsit… Inelul Fermecat.

– Îmi pare rău.

– Mie nu. Obişnuia să se îmbete de fiecare dată când se împrumuta sau fura îndeajuns ca să-şi permită, şi pe urmă venea acasă şi mă bătea. Am fost fericită când l-am întâlnit pe Ganelon.

– Deci tu crezi că făptura e prea puternică şi că ne va învinge?

– Da.

– S-ar putea să ai dreptate. Dar eu cred că te înşeli.

Ridică din umeri.

– O să lupţi alături de noi?

– Mă tem că da.

– Nimeni nu ştia sigur sau, oricum, n-ar fi spus dac-ar fi ştiut. Ar putea fi interesant. Mi-ar plăcea să te văd luptând cu omul-ţap.

– De ce?

– Pentru că pare a fi conducătorul lor. Dacă l-ai ucide, am mai avea o şansă. Tu ai putea s-o faci.

– Trebuie, am spus.

– Vreun motiv special?

– Da.

– Personal?

– Da.

– Noroc.

– Mersi.

Îşi termină vinul, aşa că i-am mai turnat un pahar.

– Ştiu că el e o creatură supranaturală, spuse.

– Hai să schimbăm subiectul.

– E-n regulă. Dar vrei să-mi faci o plăcere?

– Spune-o.

– Mâine pune-ţi o armură, ia o lance, fă rost de un cal şi zdrobeşte-l pe ofiţerul ăla mare de cavalerie, Harald.

– De ce?

– M-a bătut săptămâna trecută, aşa cum făcea şi Jarl. Poţi s-o faci?

– Da.

– Precis?

– De ce nu? Consideră-l zdrobit.

Se ridică şi se lipi de mine.

– Te iubesc, spuse.

– Prostii.

– E-n regulă. Ce zici de „Te plac”?

– Destul de bine. Eu…

Atunci, un fior rece îmi străbătu şira spinării, amorţindu-mă. M-am încordat şi m-am împotrivit, golindu-mi mintea.

Cineva mă căuta. Era cineva din Casa de Amber, fără îndoială, şi se folosea de Atuul meu sau de ceva foarte asemănător. Senzaţia nu mă înşela. Dacă era Eric, atunci avea mai mult curaj decât îmi închipuisem, de vreme ce aproape că-i prăjisem creierul ultima oară când ne aflaserăm în contact. Nu putea fi Random, doar dacă ieşise din închisoare, lucru de care mă îndoiam. Dacă erau Julian sau Caine, puteau să se ducă dracului. Bleys era probabil mort. Poate şi Benedict. Mai rămâneau Gerard, Brand şi surorile noastre. Dintre aceştia numai Gerard îmi dorea binele. Aşa că am rezistat cu succes. Mi-a luat cam cinci minute, şi, în final, tremuram şi transpirasem, iar Lorraine mă privea straniu.

– Ce s-a-ntâmplat? întrebă. Încă nu eşti beat şi nici eu nu sunt.

– Doar o chestie care mă apucă uneori, am spus. E o boală pe care am luat-o în insule.

– Am văzut un chip, spuse. Poate era pe podea, poate în mintea mea. Era un bătrân. Gulerul hainei era verde, iar bătrânul semăna mult cu tine, doar că barba îi era sură.

Atunci am pălmuit-o.

– Minţi! Nu puteai să…

– Îţi spun ce-am văzut! Nu mă lovi! Nu ştiu ce înseamnă! Cine era?

– Cred că era tatăl meu. Doamne, e ciudat…

– Ce s-a-ntâmplat? repetă.

– Un fel de criză, am răspuns. Uneori mă loveşte şi oamenii cred că-l văd pe tatăl meu pe zidurile castelului sau pe podea. Nu-ţi face griji. Nu se ia.

– Prostii, zise. Mă minţi.

– Ştiu. Dar, te rog, uită toată povestea.

– De ce?

– Pentru că îţi place de mine, i-am spus. Îţi aminteşti? Şi pentru că o să-l zdrobesc mâine pe Harald pentru tine.

– E adevărat, spuse, iar eu am început să tremur din nou şi ea a luat o pătură de pe pat şi mi-a pus-o pe umeri.

Îmi dădu paharul cu vin şi l-am băut. Se aşeză lângă mine şi îşi odihni capul pe umărul meu, aşa că o cuprinsei cu braţul. Un vânt diavolesc începu să ţipe şi am auzit rafalele rapide de ploaie care începură o dată cu el. Pentru o clipă, mi se păru că bate ceva în obloane. Lorraine scânci uşor.

– Nu-mi place ce se petrece în noaptea asta, spuse.

– Nici mie. Du-te şi baricadează uşa. Acum e doar zăvorâtă.

În timp ce făcea ce-i cerusem, am deplasat scaunul în aşa fel încât să am sub ochi singura fereastră. Am luat Grayswandir de sub pat şi am scos-o din teacă. Apoi am stins toate luminile din încăpere, în afara unei lumânări de pe masa din dreapta mea.

M-am aşezat, cu sabia pe genunchi.

– Ce facem? întrebă Lorraine, aşezându-se în stânga mea.

– Aşteptăm, am spus.

– Ce?

– Nu sunt sigur, dar, fără doar şi poate, asta e noaptea potrivită.

Se înfioră şi veni mai aproape.

– Ştii, poate ar fi mai bine să pleci, am spus.

– Ştiu, zise, dar mi-e frică să ies afară. Vei putea să mă aperi dacă rămân aici, nu-i aşa?

Am clătinat din cap.

– Nu ştiu nici măcar dacă o să fiu în stare să mă apăr pe mine.

Atinse Grayswandir.

– Ce sabie frumoasă! N-am văzut niciodată una asemănătoare.

– Nici nu există, am spus, şi, de fiecare dată când o înclinam un pic, lumina cădea altfel pe ea, astfel încât pentru o clipă părea acoperită cu sânge neomenesc în nuanţă portocalie, în clipa următoare zăcea acolo rece şi albă ca omătul sau ca sânul unei femei, tremurând în mâna mea de fiecare dată când eram cuprins de un mic fior.

Mă întrebam cum se face că Lorraine văzuse ceva şi eu nu, în timp ce se stabilise contactul. Pur şi simplu nu cred că-şi putea imagina ceva atât de aproape de adevăr.

– E ceva ciudat cu tine, am rostit.

Rămase tăcută timp de patru sau cinci pâlpâiri ale lumânării, apoi spuse:

– Sunt un pic clarvăzătoare. Mama mea era mai mult. Oamenii spun că bunica mea era vrăjitoare. Cu toate astea, nu ştiu prea multe despre aşa ceva. Mă rog, nu prea multe. N-am mai exersat de ani de zile. Întotdeauna sfârşesc prin a pierde mai mult decât câştig.

Apoi tăcu iar şi am întrebat-o:

– Ce vrei să spui?

– Am folosit o vrajă ca să pun mâna pe primul meu bărbat, spuse, şi uite cum s-a terminat. Dacă n-aş fi făcut-o mi-ar fi fost mult mai bine. Mi-am dorit o fiică frumoasă şi am făcut să se întâmple aşa…

Se opri brusc şi mi-am dat seama că plângea.

– Ce se-ntâmplă? Nu înţeleg…

– Credeam că ştii, spuse.

– Nu, mă tem că nu.

– Ea era fetiţa din Cercul Fermecat. Credeam că ştii…

– Îmi pare rău.

– Mi-aş fi dorit să n-am darul ăsta. Nu-l mai folosesc, dar nu mă lasă în pace. Încă îmi aduce vise şi semne, şi sunt numai lucruri pe care nu le pot influenţa. Aş vrea să dispară şi să bântuie pe altcineva!

– Asta nu se va întâmpla, Lorraine. Mă tem că nu vei scăpa niciodată.

– De unde ştii?

– Am cunoscut oameni ca tine în trecut, asta-i tot.

– Şi tu ai ceva din darul ăsta, nu-i aşa?

– Da.

– Deci simţi şi tu că acum e ceva acolo, afară, nu?

– Da.

– Şi eu la fel. Ştii ce face?

– Mă caută.

– Da, şi eu simt asta. De ce?

– Poate pentru a-mi pune la încercare puterea. Ştie că sunt aici. Dacă sunt noul aliat sosit la Ganelon, se întreabă ce reprezint, cine sunt…

– O fi chiar cel încornorat?

– Nu ştiu. Cred că nu.

– De ce nu?

– Dacă eu sunt într-adevăr cel care-l poate distruge, ar fi o nebunie să mă caute aici, în braţele inamicului său, înconjurat de toate forţele. Aş spune că mă caută un acolit de-al lui. Poate, cumva, asta a vrut fantoma tatălui meu să… nu ştiu. Dacă servitorul lui mă găseşte şi-mi spune pe nume, va şti cum să se pregătească. Dacă mă găseşte şi mă distruge, va rezolva problema. Dacă eu îi ucid servitorul, va afla mult mai multe despre puterea mea. Oricum s-ar sfârşi, încornoratul va fi în avantaj. Aşa că de ce să-şi rişte pielea în acest stadiu al jocului?

Am aşteptat, acolo în încăperea învăluită de umbre, pe măsură ce lumânarea ardea clipele.

– Ce-ai vrut să zici prin „dacă te găseşte şi-ţi spune pe nume”? Ce nume?

– Cel care aproape nu a ajuns aici, am răspuns.

– Crezi că te-ar putea cunoaşte de undeva, cumva?

– Cred că da, am spus.

Ea se îndepărtă de mine.

– Nu-ţi fie teamă, am rostit. N-o să-ţi fac rău.

– Ba mi-e teamă şi o să îmi faci rău! Ştiu! Dar te doresc! De ce te doresc?

– Nu ştiu.

– E ceva afară, acolo! spuse, cu o voce uşor isterică. E aproape! E foarte aproape! Ascultă! Ascultă!

– Taci! am spus, pe măsură ce un fior rece, ascuţit, îmi cuprinse ceafa şi-mi înconjură gâtul. Du-te în partea cealaltă a camerei, în spatele patului!

– Mi-e frică de întuneric, spuse.

– Du-te, sau va trebui să te lovesc şi să te car cu forţa. Aici îmi stai în cale.

Am auzit un fâlfâit puternic acoperind zgomotul furtunii şi apoi un scârţâit pe zid, în vreme ce ea se ducea unde îi spusesem.

Apoi m-am trezit privind în doi ochi arzători, roşii, care se uitau în ai mei. Am coborât brusc privirea. Făptura stătea acolo pe pragul din afara ferestrei şi se holba la mine.

Depăşea binişor un metru optzeci în înălţime, cu imense coarne de cerb pe frunte. Gol, cu pielea de un gri-cenuşiu uniform. Părea asexuat şi avea aripi gri, din piele, imense, pierzându-se undeva în spate, contopindu-se cu noaptea. În mâna dreaptă ţinea o spadă din metal negru, scurtă şi grea, iar de-a lungul ei erau gravate rune. Cu mâna stângă era agăţat de gratii.

– Intri pe răspunderea ta, am rostit apăsat şi i-am îndreptat vârful lui Grayswandir spre piept.

Făptura chicoti. Pur şi simplu stătea acolo şi rânjea şi chicotea la mine. Încercă să-mi prindă încă o dată privirea, dar nu l-am lăsat. Dacă m-ar fi privit în ochi prea mult m-ar fi recunoscut, aşa cum mă cunoscuse creatura-pisică.

Atunci când vorbi, vocea îi suna ca un fagot care suflă cuvinte.

– Nu eşti tu acela, spuse, pentru că eşti mai scund şi mai bătrân. Totuşi… Sabia aceea… Ar putea fi a lui. Cine eşti?

– Cine eşti tu? am întrebat.

– Numele meu e Strygalldwir. Invocă-l şi-ţi voi mânca inima şi ficatul.

– Să-l invoc? Nici măcar nu-l pot pronunţa, am zis, iar ciroza mea ţi-ar cauza o indigestie. Cară-te!

– Cine eşti? repetă.

– Misli, gammi gra’dil, Strygalldwir, am rostit, la care creatura ţopăi de parcă ar fi călcat pe jar încins.

– Încerci să mă dai gata cu o vrajă atât de simplă? întrebă când îşi reveni. Nu sunt din cei neînsemnaţi.

– Se pare că te-a deranjat un pic.

– Cine eşti? rosti iar.

– Nu-i treaba ta, Charlie. Gărgăriţă-riţă, du-te-n poieniţă…

– Trebuie să te întreb de patru ori şi să fiu refuzat de patru ori înainte de a îmi fi permis să intru şi să te măcelăresc. Cine eşti?

– Nu, am spus, ridicându-mă. Hai înăuntru şi arzi!

Atunci sfărâmă oblonul şi vântul care-l însoţi în încăpere stinse lumânarea.

Am fandat, şi când Grayswandir se izbi de spada cu rune ţâşniră scântei. Ne-am ciocnit unul de altul, apoi m-am retras. Ochii mi se obişnuiseră cu semiîntunericul, astfel că pierderea luminii nu mă orbise. Şi creatura vedea destul de bine la rându-i. Era mai puternică decât un bărbat, dar la fel eram şi eu. Ne-am învârtit în cerc în încăpere. Un vânt îngheţat se strecura printre noi, iar când treceam prin dreptul ferestrei faţa îmi era biciuită de picături reci. Prima dată când am rănit creatura – o tăietură lungă de-a curmezişul pieptului – a rămas tăcută, deşi mici flăcărui dansau pe marginile rănii. A doua oară – când am tăiat-o sus pe braţ – urlă, blestemându-mă.

– În noaptea asta o să-ţi sug măduva din oase, spuse. O să le usuc şi o să le transform în instrumente muzicale! Când o să cânt la ele, spiritul tău se va zvârcoli într-o agonie fără trup!

– Arzi foarte frumos.

A încetinit pentru o fracţiune de secundă, şi am profitat de ocazie.

I-am dat într-o parte spada neagră şi fandarea mea a fost perfectă. Ţinta mea era mijlocul pieptului. L-am străpuns.

Atunci urlă, dar nu se prăbuşi. Grayswandir scăpă din strânsoarea mea, iar în jurul rănii izbucniră flăcări. Creatura încă era în picioare, purtându-şi flăcările. Avansă un pas spre mine, iar eu ridicai un scăunel cu care să mă apăr.

– Inima mea nu e în locul obişnuit, spuse.

Apoi fandă, dar am blocat lovitura cu scaunul şi am izbit creatura cu unul din picioare în ochiul drept. Apoi am aruncat scaunul şi, păşind în faţă, am înşfăcat-o de încheietura dreaptă şi am răsucit-o. I-am lovit cotul cu muchia mâinii, cât de tare am putut. Se auzi un pârâit ascuţit şi spada cu rune căzu pe podea. După care creatura mă lovi cu stânga şi am căzut la pământ.

A sărit după spadă, iar eu am prins-o de gleznă şi am smucit brusc.

Se prăbuşi, iar eu m-am aruncat deasupra şi am înşfăcat-o de gât. Mi-am băgat capul în scobitura umărului, cu obrazul lipit de piept, în timp ce creatura încerca să-mi sfişie faţa cu ghearele mâinii stângi.

Pe măsură ce strânsoarea mea mortală se întărea, ochii creaturii îi căutau pe ai mei, şi de data asta nu i-am mai evitat. Am simţit un mic şoc la baza creierului când amândoi ne-am dat seama că ştiam ceea ce ştiam.

– Tu! reuşi să şoptească, înainte de a-i răsuci brusc gâtul şi înainte ca viaţa să dispară din ochii aceia roşii.

M-am ridicat, am pus piciorul pe cadavru şi am tras afară Grayswandir.

Creatura izbucni în flăcări şi continuă să ardă până când nu mai rămase decât o pată carbonizată pe podea.

Apoi Lorraine a venit lângă mine, am cuprins-o cu braţul şi mi-a cerut s-o duc înapoi la ea în cameră, în pat. Am ascultat-o, dar n-am făcut nimic altceva decât să stăm unul lângă altul până când a adormit plângând. Aşa am întâlnit-o pe Lorraine.

Lance, Ganelon şi cu mine stăteam călare pe coama dealului, cu soarele amiezii în spate, şi priveam în jos. Înfăţişarea locului îmi confirma ceea ce bănuiam.

Semăna cu pădurea aceea contorsionată care umplea valea din sudul Amberului.

Oh, tată al meu! Ce-am făcut? mi-am spus în adâncul sufletului, dar nu exista un alt răspuns decât Cercul întunecat care se întindea sub noi cât vezi cu ochii.

Am privit prin vizieră spre Cercul carbonizat, dezolant şi mirosind a descompunere. În acele zile trăiam în interiorul vizierei mele. Cei din jur o priveau ca pe o ciudăţenie, dar rangul îmi dădea dreptul să fiu excentric. O purtam de peste două săptămâni, de la bătălia mea cu Strygalldwir. O pusesem a doua zi dimineaţa, înainte de a-l zdrobi pe Harald pentru a-mi ţine promisiunea făcută lui Lorraine şi hotărâsem că, pe măsură ce mă întremam, era mai bine să-mi ţin faţa ascunsă.

Acum cântăream poate nouăzeci de kilograme şi mă simţeam ca înainte. Dacă puteam ţine sub control harababura din ţinutul numit Lorraine, ştiam că aş putea avea măcar şansa de a încerca ce-mi doream mai mult, şi, poate, să şi izbândesc.

– Deci asta e, am spus. Nu văd adunându-se niciun fel de trupe.

– Cred că va trebui să ne îndreptăm spre nord, rosti Lance, dar îi vom vedea, fără doar şi poate, numai după căderea întunericului.

– Cât de departe spre nord?

– Trei sau patru leghe. Se mişcă încolo şi încoace.

Călăriserăm două zile ca să ajungem la Cerc. Întâlniserăm o patrulă mai devreme în acea dimineaţă şi aflaserăm că trupele din interiorul Cercului continuau să se adune în fiecare noapte. Făceau tot felul de exerciţii de instrucţie după care dispăreau – undeva mai în interior – o dată cu venirea dimineţii. Un veşnic nor, mi s-a spus, se afla deasupra Cercului, cu toate că furtuna nu izbucnise niciodată.

– Să luăm micul dejun aici şi apoi să ne-ndreptăm spre nord? am întrebat.

– De ce nu? rosti Ganelon. Mor de foame şi avem tot timpul.

Am descălecat şi am mâncat carne uscată şi am băut din gamele.

– Totuşi nu înţeleg notiţa aia, spuse Ganelon, după ce râgâi, îşi bătu burta şi-şi aprinse pipa. Va fi alături de noi în bătălia finală sau nu? Unde e, dacă intenţionează să ne ajute? Ziua conflictului se apropie cu paşi repezi.

– Uită-l, am zis. A fost probabil o glumă.

– Nu pot, la naiba! spuse. E ceva ciudat în toată povestea!

– Ce anume? întrebă Lance, şi pentru prima dată am constatat că Ganelon nu-i spusese.

– Vechiul meu senior, Lord Corwin, îmi trimite un mesaj straniu printr-o pasăre cărăuş, spunând că soseşte. Credeam că e mort, dar a trimis acest mesaj, îi spuse Ganelon. Încă nu ştiu ce să înţeleg din el.

– Corwin? spuse Lance, iar eu mi-am ţinut respiraţia. Corwin din Amber?

– Da, Amber şi Avalon.

– Uită acest mesaj.

– De ce?

– E un om fără onoare şi nu-şi ţine niciodată promisiunile.

– Îl cunoşti?

– Am auzit de el. Demult, a condus ţara asta. Nu-ţi aminteşti poveştile despre demonul de la cârmă? Sunt unul şi acelaşi. Acela era Corwin, în zilele de dinaintea mea. Cel mai bun lucru pe care l-a făcut a fost să abdice şi să dispară când rezistenţa împotriva lui a devenit prea puternică.

Asta era o minciună!

Sau poate nu?

Amber aruncă o mulţime de umbre, iar Avalonul meu aruncase şi el multe, datorită prezenţei mele acolo. Probabil că eram cunoscut pe multe tărâmuri pe unde nu călcasem niciodată, pentru că fuseseră bântuite de umbre de-ale mele, imitându-mi imperfect faptele şi gândurile.

– Nu, spuse Ganelon, n-am crezut niciodată vechile poveşti. Mă-ntreb dacă ar fi putut fi vorba despre acelaşi bărbat, domnind aici. Asta e interesant.

– Foarte, am aprobat, ca să mă aflu în treabă. Dar dacă a domnit atât de demult, în mod sigur acum e mort sau ramolit.

– A fost un vrăjitor, rosti Lance.

– Cel pe care l-am cunoscut eu a fost cu siguranţă, spuse Ganelon, pentru că pe mine m-a exilat dintr-o ţară pe care acum n-o mai pot descoperi nici folosindu-mă de priceperea mea, nici de vreo şmecherie.

– N-ai pomenit niciodată despre asta, spuse Lance. Cum s-a întâmplat?

– Nu-i treaba ta, spuse Ganelon, şi Lance rămase din nou mut.

Mi-am scos pipa – făcusem rost de una în urmă cu două zile – şi Lance m-a imitat. Era făcută din lut şi ardea puternic. Le-am aprins, şi am stat tustrei fumând.

– Ei bine, a făcut un lucru înţelept, spuse Ganelon. Să uităm ce-a fost.

Nu puteam uita, fireşte. Dar n-am mai reluat subiectul.

Dacă n-ar fi existat Cercul întunecat din spatele nostru ar fi fost chiar plăcut să stăm acolo, relaxându-ne. Dintr-o dată m-am simţit foarte aproape de cei doi. Voiam să spun ceva, dar nu ştiam ce.

Ganelon a rezolvat asta, aducând din nou în discuţie subiectul.

– Deci vreţi să-i atacăm înainte s-o facă ei? spuse.

– Corect, am răspuns. Să luptăm pe teritoriul lor.

– Necazul e că aici chiar e teritoriul lor, spuse. Îl cunosc mai bine decât noi, şi cine ştie ce forţe mai sunt în stare să adune acolo?

– Ucideţi creatura cu coarne şi se vor prăbuşi, am rostit.

– Poate da. Poate nu. Poate o poţi face tu, spuse Ganelon. Eu unul n-aş reuşi fără un mare noroc. E prea viclean ca să poată fi ucis cu uşurinţă. Deşi cred că sunt la fel de în putere ca acum câţiva ani, s-ar putea să mă amăgesc. Poate că m-am înmuiat. Nu mi-am dorit niciodată slujba asta domestică!

– Ştiu, am spus.

– Ştiu, rosti Lance.

– Lance, zise Ganelon, ar trebui să facem ce spune prietenul nostru? Să atacăm?

Ar fi putut să ridice din umeri şi să se sustragă. N-o făcu.

– Da, spuse. Ultima dată aproape că ne-au biruit. A fost cât pe-aci, în noaptea în care a murit regele Uther. Dacă nu-i atacăm acum simt că data viitoare ne-ar putea înfrânge. Oh, nu va fi uşor, iar noi le-am putea provoca mari pierderi. Dar cred că ne-ar birui. Să analizăm situaţia de acum, apoi să ne facem un plan.

– E-n regulă, spuse Ganelon. Nici eu nu mai suport aşteptarea. Mai spuneţi-mi asta o dată când ne întoarcem şi voi fi de acord cu voi.

Aşa făcurăm.

Ne-am îndreptat spre nord în după-amiaza aceea şi ne-am ascuns pe dealuri, de unde am supravegheat Cercul. În interiorul lui luptătorii îşi făceau ritualurile, după legi numai de ei ştiute, şi se antrenau. Am estimat cam patru mii de soldaţi. Noi eram cam două mii cinci sute. Ei mai aveau tot felul de creaturi ciudate care zburau, ţopăiau, se târau şi făceau zgomote în noapte. Noi eram plini de dârzenie. Mda.

N-aveam nevoie decât de câteva minute singur cu conducătorul lor şi s-ar fi decis totul, într-un fel sau altul. Totul. Nu le puteam destăinui asta tovarăşilor mei, dar era adevărat.

Vedeţi, eu eram răspunzător de tot ceea ce se petrecea acolo jos. Eu declanşasem totul şi de mine depindea să opresc evenimentele, dacă aş fi putut.

Mi-era teamă că nu puteam.

Dezlănţuisem asta într-un acces de patimă, turbare, groază şi durere, şi totul se reflecta undeva pe fiecare tărâm existent. Acesta e blestemul sângelui unui Prinţ din Amber.

I-am supravegheat toată noaptea pe Paznicii Cercului, iar dimineaţa am pornit la drum.

Verdictul a fost: atac!

Aşa că am străbătut tot drumul înapoi şi nu ne-a urmărit nimeni. Când am ajuns la Fortăreaţa lui Ganelon am început să ne facem planul. Trupele noastre erau pregătite – mai mult decât pregătite, poate – şi am decis să lovim în două săptămâni.

Tolănit alături de Lorraine, i-am povestit toate astea. Pentru că simţeam că trebuie să ştie. Aveam puterea de a o duce în Umbră – chiar în noaptea aceea, dacă ar fi acceptat. N-a facut-o.

– O să rămân cu tine, spuse.

– Bine.

Nu i-am spus că simţeam că totul se afla în mâinile mele, dar am senzaţia că ea ştia asta şi, dintr-un motiv anume, avea încredere în mine. În locul ei n-aş fi făcut-o, dar era treaba ei.

– Tu ştii mersul lucrurilor, i-am spus.

– Ştiu, zise, iar eu ştiam că ştie şi asta-i tot.

Ne-am îndreptat atenţia asupra altor subiecte şi, mai târziu, am adormit.

Ea a visat ceva.

Dimineaţa, mi-a spus:

– Am visat ceva.

– Ce? am întrebat.

– Bătălia care va veni, îmi răspunse. Pe tine şi pe fiara cu coarne, încleştaţi în luptă.

– Cine câştigă?

– Nu ştiu. Dar, când dormeai, am făcut ceva care te-ar putea ajuta.

– Mai bine n-ai fi făcut-o. Pot să-mi port singur de grijă.

– Apoi am visat că mor, aici, în acest timp.

– Lasă-mă să te duc într-un loc pe care-l ştiu.

– Nu, locul meu e aici, spuse.

– Nu mă prefac că sunt stăpânul tău, am zis, dar te pot salva de orice-ai fi visat. Măcar atâta putere am, crede-mă.

– Te cred, dar nu plec.

– Eşti nebună.

– Lasă-mă să rămân.

– Cum vrei… Ascultă, pot să te trimit chiar în Cabra…

– Nu.

– Eşti nebună…

– Ştiu. Te iubesc.

– … şi proastă. Trebuie să spui „Te plac”. Îţi aminteşti?

– O să reuşeşti, spuse.

– Du-te naibii!

Apoi plânse, încet, până când am liniştit-o iar.

Asta era Lorraine.

3

Într-o dimineaţă m-am gândit la tot ce se petrecuse. Mă gândeam la fraţii şi surorile mele ca la nişte cărţi de joc, ceea ce ştiam că nu e adevărat. Mi-am reamintit de spitalul în care mă trezisem, de bătălia pentru Amber, de traversarea Modelului în Rebma şi de clipele cu Moire, care poate era a lui Eric acum. În dimineaţa aceea m-am gândit la Bleys şi Random, Deirdre, Caine, Gerard şi Eric. Era dimineaţa bătăliei, fireşte, şi ne instalaserăm tabăra pe dealurile din apropierea Cercului. Fuseserăm atacaţi pe drum de mai multe ori, dar atacuri scurte, de gherilă. Îi reduseserăm rapid la tăcere pe atacatori şi ne continuaserăm drumul. Când am ajuns la locul hotărât, ne-am instalat tabăra, am plasat santinelele şi ne-am retras. Am dormit fără să fim deranjaţi. M-am trezit întrebându-mă dacă şi fraţii şi surorile mele se gândeau la mine aşa cum mă gândeam eu la ei. Era un gând foarte trist.

În intimitatea unui mic crâng, cu coiful plin de apă cu clăbuc, mi-am ras barba. Apoi m-am îmbrăcat, tacticos, în culorile mele personale şi zdrenţăroase. Eram din nou dur ca piatra, negru ca pământul şi înrăit mai ceva ca iadul. Astăzi trebuia să fie ziua hotărâtoare. Mi-am tras viziera, mi-am pus armura, m-am încins cu centura şi mi-am agăţat Grayswandir la şold. Apoi mi-am încheiat mantia la gât cu un trandafir de argint şi m-a descoperit un mesager care mă căuta să-mi spună că pregătirile sunt aproape gata.

Am sărutat-o pe Lorraine, care insistase să vină cu mine. Apoi m-am urcat pe cal, un murg pe nume Star, şi am călărit spre front.

Acolo m-am întâlnit cu Ganelon şi cu Lance. Au spus că sunt gata.

Am trimis după ofiţerii mei şi i-am instruit. Au salutat, s-au întors şi au plecat.

– Curând, a spus Lance, aprinzându-şi pipa.

– Cum îţi merge braţul?

– Bine, acum, răspunse, după tratamentul tău de ieri. Perfect.

Mi-am ridicat viziera şi mi-am aprins pipa.

– Ţi-ai ras barba, spuse Lance. Nu mi te pot imagina fără ea.

– Coiful îmi vine mai bine aşa, am spus.

– Mult noroc tuturor, spuse Ganelon.

– Eu nu cunosc niciun zeu, dar dacă vreunuia îi pasă de noi, fie binevenit.

– Nu există decât un Dumnezeu, spuse Lance. Mă rog ca El să fie cu noi.

– Amin, spuse Ganelon, aprinzându-şi pipa. Pentru ziua de azi.

– Va fi a noastră, spuse Lance.

– Da, am răspuns, în vreme ce soarele umplea răsăritul, iar păsările dimineţii – aerul, aşa simt şi eu.

Am golit pipele când le-am terminat şi le-am pus la brâu, sub centuri. Apoi ne-am verificat unii altora legăturile finale şi încuietorile armurilor, iar Ganelon spuse:

– Să ne facem treaba.

Ofiţerii mei mi-au dat raportul. Trupele erau pregătite. Am coborât dealul şi ne-am reunit în afara Cercului. În interiorul lui nicio agitaţie, niciun soldat la vedere.

– Mă gândesc la Corwin, mi se adresă Ganelon.

– E cu noi, i-am răspuns, şi m-a privit straniu, părând că remarcă trandafirul pentru prima oară, apoi încuviinţă brusc.

– Lance, spuse când ne-am strâns rândurile. Dă comanda!

Şi Lance scoase spada. Strigătul său de „La atac!” răsună deasupra noastră.

Înaintaserăm o jumătate de milă în interiorul Cercului înainte de a se petrece ceva. În avangardă eram cinci sute de oameni, toţi călare. Apăru o cavalerie întunecată şi ne ciocnirăm. I-am gonit în cinci minute şi am călărit mai departe.

Atunci am auzit tunetul.

Apoi, un fulger, şi începu să cadă ploaia.

Furtuna izbucnise în cele din urmă.

Un şir îngust de soldaţi pedeştri, cei mai mulţi suliţaşi, ne bara calea, aşteptând cu stoicism. Poate că am mirosit cu toţii capcana, dar ne-am năpustit asupra lor.

Atunci cavaleria ne-a atacat pe flancuri.

Ne-am rotit şi lupta a început cu adevărat.

Trecuseră poate douăzeci de minute…

Am rezistat, aşteptând să sosească principala masă de manevră.

Apoi cei aproape două sute ai noştri au călărit mai departe…

Bărbaţi. Măcelăream bărbaţi care ne măcelăreau – chipuri cenuşii, cu expresii mohorâte. Voiam mai mulţi. Încă unul…

Ai lor aveau probabil o problemă semi-metafizică în ceea ce priveşte logistica. Câţi puteau trece prin această Poartă? Nu eram sigur. Curând…

Am ajuns în vârful unei ridicături şi undeva, departe, jos, am zărit o citadelă întunecată.

Am ridicat sabia.

Când am început să coborâm, au atacat.

Şuierau şi croncăneau şi fâlfâiau. Asta însemna, pentru mine, că începeau să rămână fără oameni. Grayswandir deveni o flacără în mâna mea, un trăsnet, un scaun electric portabil, îi măcelăream pe măsură ce se apropiau, şi, când îşi dădeau sufletul, izbucneau în flăcări. În dreapta mea, l-am văzut pe Lance desenând o linie de haos asemănătoare şi mormăind printre dinţi. Rugăciuni pentru cei morţi, fără îndoială. În stânga mea, Ganelon împărţea lovituri în stânga şi-n dreapta, şi un şirag de flăcări se desfăşura înapoia calului său. Prin lumina pâlpâitoare citadela părea mai mare.

Cei aproape o sută rămaşi din ai noştri s-au năpustit înainte şi monstruozităţile se prăbuşeau în calea noastră.

Când am ajuns la poartă eram aşteptaţi de o infanterie de bărbaţi şi fiare. Am atacat.

Ne depăşeau mult ca număr, dar n-aveam de ales. Poate că o luasem cu prea mult înaintea infanteriei noastre. Dar nu cred. Timpul, după părerea mea, era cel mai important acum.

– Trebuie să pătrund! am strigat. El e înăuntru!

– E-al meu! spuse Lance.

– Amândoi sunteţi bineveniţi! spuse Ganelon, izbind în dreapta şi-n stânga. Traversaţi când puteţi! Sunt cu voi!

Am măcelărit şi am măcelărit şi am măcelărit, şi apoi roata s-a întors în favoarea lor. Ne-au împresurat, toate acele făpturi cumplite, mai mult sau mai puţin umane, amestecate cu soldaţi umani. Eram înghesuiţi într-un nod strâns, apărându-ne pe toate părţile, când infanteria noastră plină de noroi sosi şi începu măcelul. Atacarăm încă o dată poarta şi reuşirăm de data asta, cei patruzeci sau cincizeci ai noştri.

Am pătruns pe poartă şi în curtea interioară se mai aflau soldaţi de măcelărit.

Când am ajuns la baza turnului întunecat mai eram vreo zece şi eram aşteptaţi de un contingent de gardă.

– Du-te! urlă Ganelon, când am descălecat şi ne-am năpustit asupra lor.

– Du-te! urlă Lance, şi cred că amândoi se gândeau la mine, sau fiecare la celălalt.

Am luat îndemnul ca fiindu-mi adresat şi m-am desprins din încăierare, năpustindu-mă pe scări.

Ştiam că trebuie să fie acolo, în cel mai înalt turn; trebuia să-l înfrunt şi să-l birui. Nu ştiam dacă o să reuşesc, dar trebuia să încerc, pentru că eu eram singurul care ştiam cu adevărat de unde venea – şi eu eram cel care-l pusese acolo.

La capătul scărilor am ajuns la o uşă din lemn masiv. Am încercat-o, dar era încuiată pe dinăuntru. Aşa că am izbit-o cu toată forţa.

Se prăbuşi cu zgomot.

L-am văzut acolo lângă fereastră, un trup cu formă bărbătească îmbrăcat într-o armură uşoară, cu capul de ţap pe umerii masivi.

Am trecut pragul şi m-am oprit. Se întorsese să se uite când căzuse uşa şi acum îmi căuta privirea prin oţelul vizierei.

– Muritorule, ai mers prea departe. Sau nu eşti muritor? spuse, şi deja avea spada în mână.

– Întreabă-l pe Strygalldwir, am spus.

– Tu eşti cel care l-a ucis, afirmă. Te-a cunoscut?

– Poate.

Se auziră paşi pe scări în spatele meu. Am păşit în stânga intrării.

Ganelon năvăli în încăpere, eu i-am strigat „Stai!” şi el se conformă.

Se întoarse spre mine.

– Asta e făptura, rosti. Ce e?

– Păcatul meu împotriva unui lucru pe care l-am iubit, am spus. Nu te atinge de ea. Îmi aparţine.

– Eşti binevenit.

Rămase nemişcat.

– Vorbeşti serios? întrebă creatura.

– Află, am spus şi am fandat.

Dar nu încrucişă sabia cu mine. În loc de asta, făcu ceea ce orice spadasin muritor ar considera o nebunie. Zvârli spada spre mine, cu vârful înainte, ca un fulger, şi zgomotul spadei în zbor răsună ca un tunet. Elementele din afara turnului răspunseră ca un ecou, o reacţie asurzitoare.

Cu Grayswandir am parat lama ca şi cum ar fi fost o lovitură obişnuită. Se înfipse în podea şi izbucni în flăcări. Afară, răspunseră fulgerele.

Pentru o clipa, lumina fu la fel de orbitoare ca o flacără de magneziu şi, în momentul acela, creatura se năpusti asupra-mi.

Îmi ţintui braţele lângă corp şi îmi lovi viziera cu coarnele o dată, de două ori…

M-am încordat să scap din strânsoarea braţelor şi aceasta începu să slăbească.

Am lăsat Grayswandir să cadă, şi cu o zvâcnitură finală am învins strânsoarea creaturii.

În clipa aceea, totuşi, privirile ni se întălniră.

Atunci am lovit amândoi şi ne-am dat un pas înapoi.

– Lord din Amber, de ce te lupţi cu mine? Doar tu eşti cel care ne-a dat această trecere, această cale…

– Regret un gest nechibzuit şi caut să-l dreg.

– Prea târziu – şi, pe deasupra, te-ai gândit să începi şi într-un loc ciudat.

Lovi din nou, atât de rapid încât trecu prin garda mea. Eram ţintuit de perete. Viteza lui era mortală.

Şi atunci ridică mâna şi făcu un semn, iar eu am avut viziunea Curţilor Haosului năpustindu-se asupra mea – o viziune care-mi zbârli părul, făcu să-mi treacă un curent rece prin suflet, ştiind ce declanşasem.

– … Vezi? rosti creatura. Tu ne-ai dat această Poartă. Ajută-ne acum, iar noi îţi vom înapoia ceea ce îţi aparţine.

Pentru o clipă am ezitat. Era posibil să se ţină de cuvânt, dacă l-aş fi ajutat.

Numai că, după aceea, ar fi fost o veşnică ameninţare. Aliaţi pentru scurtă vreme, ne-am fi sărit la gât unul altuia după ce am fi obţinut ce voiam – şi atunci forţele întunecate ar fi fost mult mai puternice. Totuşi, dacă aş fi obţinut cetatea…

– Facem târgul? veni întrebarea directă, aproape ca un behăit.

M-am gândit la umbre şi la locurile de dincolo de Umbră… Lent, am întins mâinile şi mi-am desfăcut coiful…

Apoi l-am azvârlit exact când creatura părea că se relaxează. Cred că în clipa aceea Ganelon deja înainta.

Am traversat încăperea şi am ţintuit creatura de zid.

– Nu! am urlat.

Mâinile sale aproape omeneşti îmi prinseră gâtul aproape în acelaşi moment în care ale mele se încleştară pe gâtul lui.

Am strâns cu toată forţa şi am răsucit. Cred că şi el a făcut la fel.

Am auzit ceva trosnind ca un băţ uscat. Mă întrebam al cui gât fusese frânt. Al meu mă durea în mod sigur.

Am deschis ochii şi am văzut cerul. Zăceam pe spate pe o pătură aşezată pe pământ.

– Mă tem că va supravieţui, spuse Ganelon şi am întors capul, lent, în direcţia vocii sale.

Stătea la capătul păturii cu spada pe genunchi. Lorraine stătea alături.

– Cum merge? am spus.

– Am învins, îmi răspunse. Ţi-ai ţinut promisiunea. Când ai ucis creatura totul s-a terminat. Bărbaţii au căzut în nesimţire, creaturile au ars.

– Bun.

– Stăteam aici întrebându-mă de ce nu te mai urăsc.

– Ai ajuns la vreo concluzie?

– Nu, nu chiar. Poate din cauză că semănăm mult. Nu ştiu.

I-am zâmbit lui Lorraine.

– Mă bucur că nu te pricepi deloc când vine vorba de profeţii. Bătălia s-a terminat şi încă eşti în viaţă.

– Moartea a început deja, spuse ea, fără a-mi întoarce zâmbetul.

– Ce vrei să spui?

– Încă mai circulă legende despre cum l-a executat lordul Corwin pe bunicul meu – sfâşiat în patru în faţa mulţimii – pentru că a condus una din primele revolte împotriva lui.

– N-am fost eu, am zis. Era una dintre umbrele mele.

Dar ea clătină din cap şi spuse:

– Corwin din Amber, eu sunt ceea ce sunt, după care se ridică şi plecă.

– Ce era creatura aia? întrebă Ganelon, ignorându-i plecarea. Ce era creatura din turn?

– Creatura mea, am spus; unul dintre acele lucruri care au apărut când am rostit blestemul asupra Amberului. Atunci am deschis calea astfel încât tot ceea ce zace dincolo de Umbră să intre în lumea reală. Creaturile aleg cele mai simple trasee, prin umbre, către Amber. Aici, calea a fost Cercul. În altă parte poate fi ceva diferit. Acum le-am închis calea în acest loc. Te poţi odihni liniştit aici.

– De asta ai venit?

– Nu, am zis. Nu chiar. Eram doar în trecere pe drumul spre Avalon când am dat peste Lance. Nu-l puteam lăsa acolo şi, după aceea, l-am adus la tine şi m-am trezit implicat în chestia asta, stârnită chiar de mine.

– Avalon? Deci ai minţit când ai spus că a fost distrus?

Am clătinat din cap.

– Nu chiar. Avalonul nostru a căzut, dar s-ar putea să-i găsesc încă o dată corespondentul în Umbră.

– Ia-mă cu tine!

– Eşti nebun?

– Nu, mi-aş dori să mai văd o dată tărâmul unde m-am născut, indiferent de pericol.

– Nu merg să rămân acolo, ci să mă înarmez pentru bătălie. În Avalon există o pulbere roz folosită de bijutieri. Am ars o mostră din ea cândva în Amber. Merg acolo doar ca să o obţin şi să construiesc arme cu care să asediez Amberul şi să redobândesc tronul care-mi aparţine.

– Ce e cu lucrurile alea de dincolo de Umbră despre care vorbeai?

– O să mă ocup de ele după. Dacă de data asta voi fi înfrânt, atunci vor deveni problema lui Eric.

– Spuneai că ţi-a scos ochii şi că te-a întemniţat.

– E adevărat. Mi-au crescut alţi ochi. Am evadat.

– Chiar eşti un demon.

– S-a spus adesea. Nu mă mai obosesc s-o neg.

– Mă iei cu tine?

– Dacă îţi doreşti cu adevărat să vii. Dar să ştii că e diferit de Avalonul pe care-l ştiai.

– Spre Amber!

– Chiar eşti nebun!

– Nu. De mult îmi doresc să văd acel oraş de basm. După ce voi vedea încă o dată Avalonul, voi dori să fac ceva nou. N-am fost un general bun?

– Ba da.

– Atunci tu o să mă înveţi despre chestiile alea pe care le numeşti arme, iar eu te voi ajuta în cea mai mare bătălie. Nu mi-au mai rămas mulţi ani buni înainte, ştiu. Ia-mă cu tine.

– S-ar putea ca oasele tale să albească la poalele Kolvirului, lângă ale mele.

– Ce bătălie e sigură? O să-mi încerc norocul.

– Cum vrei. Poţi să vii.

– Mulţumesc, Lord Corwin.

Ne-am instalat tabăra acolo în noaptea aceea şi am călărit înapoi la fortăreaţă dimineaţa. Apoi am căutat-o pe Lorraine. Am aflat că fugise cu unul dintre foştii iubiţi, un ofiţer pe nume Melkin. Cu toate că se supărase, m-a jignit faptul că nu-mi dăduse ocazia să-i explic ceva despre care ştia doar bârfe. Am hotărât să-i urmăresc.

Am încălecat pe Star, mi-am răsucit gâtul ţeapăn în direcţia în care presupuneam c-au luat-o şi am pornit la drum. N-o puteam învinovăţi. La înapoierea în ţinut nu fusesem întimpinat drept ucigaşul creaturii cu coarne, cum ar fi fost oricare altul. Poveştile despre Corwin al lor circulau mai departe, iar vechea poveste cu demonul revenea adesea. Oamenii cu care lucrasem, alături de care luptasem, se uitau acum la mine cu priviri ascunzând ceva mai mult decât teamă – simple priviri, pentru că-şi lăsau repede ochii în jos sau se uitau în altă parte. Poate că se temeau că voiam să rămân şi să domnesc asupra lor. Probabil că au răsuflat uşuraţi, cu excepţia lui Ganelon, când am făcut cale-ntoarsă. Ganelon, cred, se temea că n-o să revin aşa cum îi promisesem. Ăsta cred că e motivul pentru care s-a oferit să vină cu mine. Numai că eu aveam o treabă pe care trebuia s-o fac de unul singur.

Lorraine ajunsese să însemne ceva pentru mine, eram surprins să constat asta, şi m-am trezit destul de rănit de comportamentul ei. Simţeam că era datoare să îmi asculte explicaţiile înainte de a pleca pe drumul ei. În cazul ăsta, dacă totuşi l-ar fi ales pe căpitanul ei muritor, ar fi avut binecuvântarea mea. Dacă nu, mi-am dat seama că doream s-o ţin alături de mine. Frumosul Avalon putea să mai aştepte până mă hotărăm dacă voiam să pun capăt relaţiei sau s-o continuu.

Călăream de-a lungul potecii şi păsările din copaci cântau pentru mine. Ziua era luminoasă, pacea izvorând din cerul albastru, din verdele copacilor, pentru că năpasta fusese izgonită din ţinut. În suflet simţeam un pic de bucurie pentru că distrusesem măcar o mică parte din putreziciunea pe care o iscasem. Rău? La naiba, am făcut mai mult rău decât majoritatea celorlalţi, numai că pe parcurs eu am căpătat şi o conştiinţă şi am lăsat-o să se bucure de una din rarele ei clipe de satisfacţie. După ce aveam să cuceresc Amberul puteam să îi îngădui mai multă libertate. Ha!

Mă îndreptam spre nord şi terenul îmi era străin. Am urmat o potecă marcată clar, care purta semnele trecerii a doi călăreţi. Am mers o zi întreagă, prin amurg şi până seara, descălecând din timp în timp ca să verific drumul. În cele din urmă mi-au obosit ochii, aşa că am localizat o mică vâlcea – la câteva sute de metri în stânga drumului – şi mi-am instalat acolo tabăra de noapte. Fără îndoială, gâtul dureros m-a făcut să visez creatura cu coarne şi să retrăiesc bătălia. „Ajută-ne acum şi îţi vom înapoia ceea ce-ţi aparţine”, spunea. Exact în clipa aceea m-am trezit, cu un blestem pe buze.

Când s-a făcut dimineaţă, am încălecat şi am mers mai departe. Fusese o noapte rece, iar ziua încă mă ţinea în braţele ei reci. Ierburile sclipeau din cauza unui uşor îngheţ, iar mantia era jilavă pentru că o folosisem drept aşternut,

La amiază, lumea devenise ceva mai caldă, iar urmele erau mai proaspete. Mă apropiam de ei.

Când am găsit-o, am descălecat şi am alergat acolo unde zăcea, lângă o tufă de trandafiri sălbatici fără flori, cu obrazul şi umărul zgâriate de ţepii lor. Nu murise demult, deoarece sângele era încă proaspăt pe piept, acolo unde intrase spada, iar trupul încă era cald.

Nu existau pietre din care să-i construiesc un mormânt, aşa că am săpat pământul cu Grayswandir şi am lăsat-o să se odihnească acolo. Îi furase brăţările, inelele şi pieptenii cu giuvaiere, adică toată averea ei. A trebuit să-i închid ochii înainte de a o acoperi cu mantia mea, şi atunci mi-a tremurat mâna şi ochii mi s-au împăienjenit. Mi-a trebuit mult timp să-mi revin.

Am călărit mai departe şi, nu peste mult timp, l-am ajuns din urmă; călărea ca şi cum ar fi fost urmărit de diavol, ceea ce nu era departe de adevăr. N-am scos un cuvânt când l-am doborât de pe cal, nici după aceea, şi n-am folosit sabia, cu toate că el o scosese pe a lui. I-am azvârlit trupul dezmembrat într-un stejar înalt şi, când am privit înapoi, păsările de pradă îl acoperiseră deja.

Am pus la loc inelele, brăţările şi pieptenii înainte de a acoperi mormântul, şi asta a fost Lorraine. Tot ce fusese sau ce-şi dorise vreodată se isprăvise aici, şi asta e povestea întâlnirii şi despărţirii noastre, Lorraine şi cu mine, în ţinutul numit Lorraine, şi e exact povestea vieţii mele, cred, pentru că un Prinţ din Amber face parte din toată putreziciunea lumii, şi de aceea de câte ori vorbesc despre conştiinţa mea, altceva din interiorul meu trebuie să răspundă „Ha!”. În oglinzile judecăţilor mâinile mele sunt pătate de sânge. Sunt o parte din răul care există în lume şi în Umbră. Uneori îmi imaginez că sunt un rău care există pentru a se opune unui alt rău. Îi voi distruge pe cei ca Melkin când îi voi găsi, şi în acea Zi Mare despre care pomenesc profeţii, dar în care nu cred cu adevărat, în acea zi în care lumea va fi total absolvită de rău, atunci voi pogorî şi eu în întuneric, blestemând. Poate chiar mai curând, cred. Dar, oricum… Până atunci, nu-mi voi spăla mâinile, dar nici nu le voi lăsa să atârne inutil.

Întorcându-mă, am luat-o înapoi spre fortăreaţa lui Ganelon.

Ganelon care ştie, dar n-o să înţeleagă niciodată.

4

Călărind, călărind pe căile sălbatice şi stranii care duceau spre Avalon, Ganelon şi cu mine, pe poteci de vis şi de coşmar, între coaja arămie a soarelui şi insulele albe şi fierbinţi ale nopţii, până când se transformau în cioburi de aur şi diamant, iar luna înota ca o lebădă. Ziua era învăluită în verdele primăverii, traversam un fluviu vijelios şi munţii din faţa noastră erau îngheţaţi de noapte. Am trimis o săgeată a dorinţei mele în miez de noapte şi s-a aprins deasupra-mi, croindu-şi drum ca un meteorit înspre nord. Singurul dragon pe care l-am întâlnit era olog şi s-a târât repede să se ascundă, pârlind margaretele, gâfâind şi respirând cu greutate. Stoluri de păsări albe ne semnalau apropierea de destinaţie şi voci cristaline din adâncul lacurilor ne repetau vorbele când treceam pe-acolo. Am început să cânt şi, după un timp, Ganelon mi s-a alăturat. Călătoream de peste o săptămână, iar pământul şi cerul şi adierile de vânt îmi spuneau că ne apropiam deja de Avalon.

Ne-am instalat într-o pădure de lângă un lac când soarele se ascunse îndărătul unei stânci şi ziua se sfârşi. Am făcut o baie în lac în timp ce Ganelon despacheta echipamentul. Apa era rece, înviorătoare. M-am bălăcit multă vreme.

Mi s-a părut că aud nişte ţipete când mă îmbăiam, dar nu eram sigur. Era o pădure ciudată, iar eu nu eram deosebit de atent. Totuşi m-am îmbrăcat iute şi m-am grăbit către tabără.

Pe măsură ce înaintam, am auzit din nou: un scâncet, un plânset. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că avea loc o conversaţie.

Apoi am intrat în micul luminiş pe care-l alesesem. Lucrurile noastre erau răspândite de jur-împrejur şi se vedeau urmele unui foc de tabără.

Ganelon şedea pe vine lângă un stejar. Bărbatul atârna de o cracă.

Era tânăr, blond şi cu tenul deschis la culoare. În afară de asta, era greu să vezi totul dintr-o privire. E dificil, am descoperit, să-ţi faci o primă impresie despre înfăţişarea şi trăsăturile cuiva atunci când acel cineva atârnă cu capul în jos la vreun metru de pământ.

Mâinile îi fuseseră legate la spate şi era atârnat de o creangă lungă cu o frânghie înnodată de glezna dreaptă.

Vorbea – fraze scurte, rapide, ca răspuns la întrebările lui Ganelon – iar chipul îi era inundat de salivă şi sudoare. Nu atârna moale, ci se zbătea înainte şi-napoi. Avea o zgârietură pe obraz şi mai multe pete de sânge pe cămaşă.

M-am oprit, m-am abţinut să-i întrerup şi i-am privit. Ganelon nu l-ar fi pus acolo fără un motiv, aşa că n-am fost imediat cuprins de milă pentru individ. Indiferent ce l-ar fi împins pe Ganelon să-l interogheze astfel, ştiam că şi eu aş fi fost interesat de informaţii. Mă interesa de asemenea să aflu câte ceva şi despre Ganelon, care îmi era acum un fel de aliat. Şi câteva minute în plus cu susu-n jos nu puteau provoca cine ştie ce pierderi…

Când trupul îşi încetini mişcarea, Ganelon îl împunse în stern cu vârful spadei şi-l făcu să se balanseze violent. Pielea fu crestată uşor şi apăru o altă pată roşie. De data asta, băiatul urlă. După chip mi-am dat seama cât era de tânăr. Ganelon întinse spada şi îi ţinu vârful la doar câţiva centimetri de locul unde ar fi ajuns gâtul băiatului după balans. În ultima clipă, retrase spada şi chicoti când băiatul se contorsionă şi urlă:

– Vă rog!

– Restul, spuse Ganelon. Spune-mi tot.

– Asta-i tot! spuse celălalt. Nu ştiu mai multe!

– De ce nu?

– S-au năpustit pe lângă mine! N-am văzut nimic!

– De ce nu i-ai urmărit?

– Erau călare. Eu eram pe jos.

– De ce nu i-ai urmărit pe jos?

– Eram ameţit.

– Ameţit? Ti-era frică! Ai dezertat!

– Nu!

Ganelon întinse spada şi o retrase iar în ultima clipă.

– Nu! strigă tânărul.

Ganelon mişcă iar spada.

– Da! urlă băiatul. Mi-era frică!

– Şi atunci ai fugit!

– Da! Am continuat să fug! De-atunci tot fug…

– Şi nu ştii nimic despre ce s-a petrecut după aceea?

– Nu!

– Minţi!

Mişcă din nou spada.

– Nu! spuse băiatul. Vă rog…

Atunci am intervenit.

– Ganelon! am rostit.

Mă privi şi rânji, lăsând spada jos. Băiatul îmi căută privirea.

– Ce-avem noi aici? am întrebat.

– Ha! spuse Ganelon, plesnind pulpa tânărului care urlă de durere. Un hoţ, un dezertor – care are de spus o poveste interesantă.

– Atunci taie-i legăturile şi lasă-mă s-o ascult, am zis.

Ganelon se întoarse şi reteză frânghia cu o lovitură de spadă. Băiatul se prăbuşi la pământ şi începu să plângă cu sughiţuri.

– L-am prins încercând să ne fure proviziile şi m-am gândit să-l întreb câte ceva despre împrejurimi, rosti Ganelon. Tocmai ce-a venit din Avalon.

– Ce vrei să spui?

– A fost infanterist într-o bătălie care a avut loc acolo acum două nopţi. L-a apucat laşitatea în timpul luptei şi a dezertat.

Tânărul încercă să mormăie un protest şi Ganelon îl pocni.

– Gura! Îi povestesc exact ce mi-ai zis tu!

Băiatul se mişcă într-o parte asemeni unui crab şi mă privi cu ochi mari, rugători.

– Bătălie? Cine cu cine s-a luptat? am întrebat.

Ganelon zâmbi fioros.

– Sună cumva familiar, spuse. Armatele Avalonului au fost implicate în ceea ce pare a fi cea mai mare – şi poate ultima – dintr-o lungă serie de confruntări nu tocmai fireşti.

– Da?

L-am studiat pe băiat şi îşi coborî privirea, dar, înainte de asta, i-am citit spaima din ochi.

– … Femei, spuse Ganelon. Furii palide ieşite din cine ştie ce iad, frumoase şi reci. Înarmate până-n dinţi, în armuri. Păr lung, blond. Ochi ca gheaţa. Călare pe armăsari care scot flăcări pe nări şi care se hrănesc cu carne de om, au năvălit noaptea, ieşind dintr-un labirint de grote din munţi, scoase la lumină de un cutremur cu mulţi ani în urmă. Au făcut un raid, luând prizonieri bărbaţi tineri, ucigându-i pe toţi ceilalţi. Mulţi au apărut mai târziu ca un fel de infanterie fără suflete, urmându-şi conducătorul. Seamănă foarte tare cu cei pe care i-am cunoscut în Cerc.

– Dar mulţi dintre ei au supravieţuit când au fost eliberaţi, am spus. Atunci nu păreau să fie fără suflete, ci, într-un fel, cum am fost şi eu – amnezici. Mi se pare straniu, am continuat, că nu au blocat grotele alea în timpul zilei, din moment ce călăreţii îşi fac apariţia noaptea…

– Dezertorul mi-a spus că s-a încercat, rosti Ganelon, numai că după un timp, ies iar la lumină, cu şi mai mare forţă ca înainte.

Băiatul era palid ca un mort, dar încuviinţă când l-am privit întrebător.

– Generalul lor, căruia el îi spune Protectorul, s-a-ntâlnit de multe ori cu ele, continuă Ganelon. Chiar şi-a petrecut o parte dintr-o noapte cu căpetenia lor, o ticăloasă palidă pe nume Lintra – fie din amuzament, fie că pusese un pariu, nu ştiu sigur. Dar asta n-a rezolvat nimic. Raidurile au continuat şi oştile ei au devenit şi mai puternice. Într-un târziu, Protectorul a hotărât un atac în masă, în speranţa de a le distruge total. Ăsta a fugit în timpul bătăliei, spuse, arătând spre tânăr cu spada, de aceea nu ştim sfirşitul poveştii.

– Aşa a fost? l-am întrebat.

Băiatul îşi luă privirea de pe vârful spadei, mă privi în ochi o clipă, apoi încuviinţă lent.

– Interesant, i-am spus lui Ganelon. Foarte. Am sentimentul că problema lor e legată de cea pe care noi tocmai am rezolvat-o. Mi-aş dori să aflu cum s-a terminat lupta.

Ganelon încuviinţă, şi apucă şi mai strâns spada.

– Ei bine, dacă am terminat cu el…

– Stai. Bănuiesc că a încercat să fure ceva de mâncare?

– Da.

– Eliberează-i mâinile. O să-i dăm să mănânce.

– Dar a încercat să ne fure.

– Nu tu mi-ai zis că ai ucis un om pentru o pereche de încălţări?

– Da, dar era altceva.

– Cum aşa?

– Eu nu am fost prins.

Am izbucnit în râs. Mă luase prin surprindere şi nu mă puteam opri din hohotit. Păru iritat, apoi contrariat. Apoi izbucni şi el în râs.

Tânărul ne privea ca pe doi nebuni.

– E-n ordine, spuse Ganelon într-un târziu, e-n ordine, şi se răsuci, îl întoarse pe băiat dintr-o singură mişcare şi tăie frânghia care-i lega încheieturile. Hai, flăcău. O să-ţi fac ceva de mâncare, şi se îndreptă spre lucrurile noastre, deschizând mai multe pachete cu hrană.

Băiatul se ridică şi îl urmă clătinându-se. Înşfăcă mâncarea oferită şi începu să înfulece repede şi cu zgomot, fără să îşi ia ochii de la Ganelon. Informaţia sa, dacă era adevărată, îmi aducea noi complicaţii, în primul rând că, probabil, îmi va fi mult mai dificil să obţin ceea ce voiam într-o ţară distrusă de război. De asemeni, îmi întărea temerile legate de natura şi proporţia distrugerilor.

L-am ajutat pe Ganelon să aprindă un foc mic.

– Cum ne afectează asta planurile? întrebă.

Nu aveam de ales. Toate umbrele apropiate de ceea ce-mi doream erau implicate în egală măsură. Aş fi putut să mă îndrept către una neimplicată, dar, ajungând acolo, ar fi fost posibil să nimeresc în locul nepotrivit. Poate că ceea ce căutam n-ar fi fost disponibil. Dacă incursiunile haosului continuau să apară în calea dorită de mine prin Umbră, atunci însemna că sunt legate de natura dorinţei şi că va trebui să ne ocupăm de ele, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Nu puteau fi evitate. Asta era regula jocului, şi nu mă puteam plânge, pentru că eu stabilisem regulile.

– Mergem mai departe, am spus. Este locul dorinţei mele.

Tânărul scoase un strigăt scurt, după care – poate dintr-un sentiment de recunoştinţă pentru că îl împiedicasem pe Ganelon să-l hăcuiască – mă avertiză:

– Nu vă duceţi în Avalon, domnule! Acolo nu e nimic ce v-aţi putea dori! Veţi fi ucis!

I-am zâmbit şi i-am mulţumit. Apoi Ganelon chicoti şi spuse:

– Hai să-l luăm cu noi ca să fie judecat ca dezertor.

Auzind asta, tânărul ţâşni în picioare şi o rupse la fugă.

Încă râzând, Ganelon îşi scoase stiletul şi-şi încordă braţul să-l arunce. L-am izbit peste braţ şi lovitura îşi rată ţinta. Tânărul dispăru în pădure şi Ganelon continuă să hohotească. Ridică stiletul de unde căzuse şi rosti:

– Ar fi trebuit să mă laşi să-l ucid, ştii.

– Am hotărât altfel.

Ridică din umeri.

– Dacă se întoarce la noapte şi ne taie gâturile, s-ar putea să gândeşti altfel.

– Îmi imaginez. Dar n-o s-o facă, ştii bine.

Ridică iar din umeri, tăind o bucată de carne şi prăjind-o deasupra flăcării.

– Ei bine, războiul l-a învăţat cum s-o ia la sănătoasa, recunoscu. Poate că totuşi ne vom trezi mâine dimineaţă.

Muşcă din carne şi începu să mestece. Părea o idee bună, aşa că am luat şi eu o bucată.

Mult mai târziu, m-am trezit dintr-un somn agitat să privesc stelele printr-un ecran de frunze. O parte aducătoare de semne rele din mintea mea îl înhăţase pe tânăr şi ne folosise în chip nefericit pe amândoi. A trecut mult timp până să pot adormi la loc.

Dimineaţa am aruncat praf peste cenuşă şi am pornit la drum. După-amiază am ajuns în munţi, iar în ziua următoare i-am străbătut. Erau semne ocazionale ale unor treceri recente pe drumul pe care-l urmam, dar n-am întâlnit pe nimeni.

În ziua următoare am trecut pe lângă mai multe ferme şi case ţărăneşti, dar nu ne-am oprit la niciuna. Optasem să n-o apucăm pe drumul sălbatic, demonic, pe care-l urmasem atunci când îl exilasem pe Ganelon. Cu toate că era destul de scurt, ştiam că Ganelon l-ar fi găsit extrem de tulburător. De data asta doream să chibzuiesc, aşa că o astfel de călătorie nu era lucrul cel mai indicat. Acum, totuşi, drumul cel lung se apropia de capăt. Am găsit cerul Amberului în după-amiaza aceea şi l-am admirat în tăcere. Poate că trecuserăm chiar prin Pădurea din Arden. Totuşi nu se auzeau sunete de corn, nu era Julian, nici Morgenstern, nu erau câinii furtunii care să ne sâcâie, aşa cum fuseseră în Arden când trecusem ultima oară pe acolo. Numai ciripit de păsărele în arborii cu trunchiuri groase, plânsetul unei veveriţe, schelălăitul unei vulpi, plescăitul unei cascade, albul, albastrul şi rozul florilor în penumbră.

Adierile după-amiezii erau blânde şi răcoroase; mă liniştiseră într-atât încât am fost luat prin surprindere de şirul de morminte proaspete de lângă drum, care apărură când am cotit. În apropiere, era o viroagă cu iarba călcată în picioare. Am zăbovit un pic acolo, dar n-am mai descoperit nimic.

Ceva mai încolo, am trecut iar pe lângă un loc asemănător şi câteva crânguri carbonizate. Drumul era bine bătătorit, iar tufele laterale erau rupte şi călcate în picioare, ca şi cum pe acolo ar fi trecut mulţi oameni şi fiare. În aer se simţea din când în când miros de cenuşă, şi ne-am grăbit să trecem de scheletul unui cal sfâşiat şi aproape copt din cauza focului.

Cerul Amberului nu mă mai înveselea, deşi drumul se desfăşură fără incidente mult timp după aceea.

Ziua se transforma în noapte şi pădurea se rărise considerabil când Ganelon observă dârele de fum către sud-est. Am intrat pe prima potecă laterală ce părea să ducă într-acolo, deşi era tangentă cu calea spre Avalon. Distanţa era greu de estimat, dar puteam spune că vom ajunge acolo după căderea nopţii.

– Armata lor – încă încartiruită? se întrebă Ganelon.

– Sau cea a învingătorului lor.

Clătină din cap şi îşi aşeză spada în teacă.

Spre amurg am părăsit drumul ca să urmăresc zgomotul apei curgătoare către izvor. Era un torent limpede, curat, care-şi croise drum din munţi şi încă mai purta în el ceva din răcoarea lor. M-am îmbăiat, îngrijindu-mi barba cea nouă şi curăţând de pe haine praful drumului. Pe măsură ce ne apropiam de capătul călătoriei, îmi doream să sosesc cu toată măreţia pe care o puteam dobândi. Apreciind asta, Ganelon chiar îşi dădu cu puţină apă pe faţă şi-şi suflă zgomotos nasul.

Stând pe mal, clipind din ochii mei proaspăt limpeziţi spre ceruri, am văzut ivindu-se luna clară, limpede, contururile neclare din capete dispărând treptat. Era pentru prima oară când se-ntâmpla aşa ceva. Mi s-a tăiat respiraţia şi am continuat să privesc. Apoi am cercetat cerul în căutarea primelor stele, am urmărit marginile norilor, munţii din depărtare, copacii cei mai îndepărtaţi. Mi-am întors privirea spre lună, şi încă era limpede şi liniştită. Vederea îmi revenise iarăşi la normal.

Ganelon se întoarse auzindu-mă râzând şi nu întrebă ce mă stârnise.

Stăpânindu-mi impulsul de a cânta, am încălecat iar şi m-am îndreptat spre potecă. Umbrele se adânceau pe măsură ce înaintam, şi roiuri de stele străluceau printre crengile de deasupra noastră. Am inhalat o bucată imensă din noapte, am ţinut-o o clipă, am expirat-o. Eram iarăşi eu însumi şi mă simţeam bine.

Ganelon se apropie şi rosti cu voce joasă:

– Fără îndoială că vor fi santinele.

– Da, am spus.

– Atunci n-ar fi mai bine să părăsim drumul?

– Nu. Prefer să nu pară că ne furişăm. Nu mă deranjează dacă sosim cu o escortă. Suntem doi simpli drumeţi.

– S-ar putea să ne întrebe despre scopul călătoriei noastre.

– Atunci, hai să fim nişte mercenari care au auzit de luptele din ţinut şi au venit să caute de lucru.

– Da. Cam aşa arătăm. Să sperăm că vor zăbovi suficient timp ca să observe asta.

– Dacă nu ne pot vedea destul de bine atunci nici nu pot ţinti bine spre noi.

– Adevărat, dar gândul ăsta nu mă linişteşte.

Am ascultat zgomotul potcoavelor cailor pe drum. Drumul nu era în linie dreaptă. Se răsucea, se curba, se pierdea uneori, apoi o lua în sus. Călărind spre înălţimi, am remarcat că arborii deveneau din ce în ce mai rari.

Am ajuns în vârful dealului şi pe o suprafaţă larg deschisă. Avansând, am ajuns brusc într-o porţiune din care vedeam la mai mulţi kilometri depărtare. Am strunit caii pe o porţiune în pantă care se curba într-un povârniş domol după zece sau cincisprezece metri abrupţi. Întinzându-se jos într-o câmpie largă, poate la un kilometru distanţă, continuându-se apoi printr-o zonă deluroasă, cu copaci doar din loc în loc. Câmpia era presărată cu focuri de tabără şi, spre centru, se aflau câteva corturi. Mulţi cai păşteau în apropiere, şi am estimat că mai multe sute de oameni stăteau lângă focuri sau se deplasau prin tabără.

Ganelon oftă.

– Măcar ăştia par a fi oameni normali, spuse.

– Da.

– … Şi dacă sunt militari normali, probabil că suntem ţinuţi sub observaţie chiar în clipa asta. E prea bună zona ca să fie lăsată fără santinele.

– Da.

În spatele nostru se auzi un zgomot. Începurăm să ne întoarcem, dar o voce din apropiere spuse:

– Nu mişcaţi!

Am continuat să întorc capul şi am văzut patru bărbaţi. Doi dintre ei ţineau arbaletele îndreptate spre noi, iar ceilalţi aveau spade în mâini. Unul dintre aceştia avansa doi paşi.

– Descălecaţi! ordonă. Pe partea asta! Încet!

Am descălecat şi l-am privit în faţă, ţinându-ne mâinile departe de armele noastre.

– Cine sunteţi? De unde sunteţi? întrebă.

– Suntem mercenari din Lorraine, i-am răspuns. Am auzit că pe-aici sunt lupte şi căutăm de lucru. Tocmai ne îndreptam spre tabăra de jos. E a voastră, sper?

– … Şi dacă spun „nu”, că suntem o patrulă a unei armate care vrea să invadeze tabăra?

Am ridicat din umeri.

– În cazul ăsta, nu vă interesează să angajaţi doi oameni?

Scuipă.

– Protectorul nu are ce face cu oameni de teapa voastră. Din ce direcţie veniţi?

– Est, am răspuns.

– Aţi avut vreo… problemă pe drum?

– Nu, am zis. Ar fi trebuit?

– Greu de spus, hotărî el. Predaţi armele. O să vă trimit jos în tabără. Vor dori să vă-ntrebe dacă aţi văzut ceva în est – ceva neobişnuit.

– N-am văzut nimic neobişnuit, am spus.

– Oricum, probabil vă vor da ceva de mâncare. Cu toate că mă îndoiesc că vă vor angaja. Aţi venit un pic prea târziu pentru luptă. Predaţi armele acum.

Chemă încă doi oameni ascunşi printre copaci, în timp ce noi ne desfăceam centurile. Le ordonă să ne escorteze, noi conducându-ne caii. Ne-au luat armele şi, când ne-am întors să plecăm, cel care ne interogase strigă: Staţi!

M-am răsucit spre el.

– Tu. Cum te cheamă? mă întrebă.

– Corey, am zis.

– Nu mişca.

Se apropie, examinându-mă îndeaproape. Se holbă la mine aproape zece secunde.

– Care-i problema? am întrebat.

În loc de răspuns, bâjbâi după o pungă de la centură. Scoase un pumn de monede şi le apropie de ochi.

– La naiba! E prea întuneric, zise, şi nu putem face lumină.

– Pentru ce? am zis.

– Oh, nu e foarte important, îmi spuse. Mi-ai părut cunoscut, totuşi, şi încercam să aflu de ce. Semeni cu capul ştanţat pe unele dintre vechile noastre monede. Unele sunt încă în circulaţie.

– Nu seamănă? se adresă celui mai apropiat arcaş.

Omul îşi coborî arbaleta şi avansă. Mă scrută de la câţiva paşi distanţă.

– Ba da, zise, seamănă.

– Cum îl chema pe cel la care ne gândim?

– Unul dintre bătrânii ăia. De pe vremuri. Nu-mi aduc aminte.

– Nici eu. Ei bine… Ridică din umeri. Nu contează. Dă-i drumul, Corey. Răspunde-le cinstit la întrebări şi n-o să păţeşti nimic.

M-am întors şi l-am lăsat acolo în lumina lunii, uitându-se după mine şi scărpinându-se în creştet.

Cei care mă însoţeau nu erau genul vorbăreţ. Ceea ce era bine.

Tot drumul m-am întrebat despre povestea tânărului şi despre finalul conflictului pe care-l descrisese, pentru că obţinusem în sfârşit copia fizică a lumii pe care o doream, iar acum trebuia să acţionez conform situaţiilor în desfăşurare.

Tabăra avea mirosul plăcut al omului şi fiarei, al fumului, al cărnii prăjite, al pielii şi al uleiului, toate amestecate în lumina focului unde oamenii stăteau de vorbă, ascuţeau arme, reparau echipamentul, mâncau, se jucau, dormeau, se îmbătau şi priveau cum ne conducem armăsarii prin ceaţă, escortaţi în direcţia unui triunghi aproape central de corturi zdrenţuite. În timp ce ne deplasam, în jurul nostru se răspândea o sferă de tăcere.

Ne-am oprit dinaintea celui de-al doilea cort ca mărime şi una dintre gărzile noastre vorbi cu un bărbat care supraveghea zona. Acesta clătină din cap de mai multe ori şi arătă în direcţia cortului celui mai spaţios. Schimbul de cuvinte dură mai multe minute, apoi santinela noastră se întoarse şi vorbi cu celălalt, care aştepta în stânga noastră. În cele din urmă, omul nostru încuviinţă şi se apropie de mine, în timp ce celălalt chemă un bărbat de lângă cel mai apropiat foc.

– Ofiţerii se află cu toţii la o întâlnire în cortul Protectorului, rosti. O să vă priponim caii şi o să-i punem să pască. Desfăceţi-vă lucrurile şi puneţi-le aici. Va trebui să aşteptaţi să-l vedeţi pe căpitan.

Am încuviinţat şi am început să ne dezechipăm şi să ţesălăm caii. L-am bătut pe gât pe Star şi am privit cum un om mic de statură care şchiopăta îi conduce pe Star şi pe Firedrake, armăsarul lui Ganelon, către ceilalţi cai. Ne-am aşezat şi am aşteptat. Una dintre santinele ne aduse ceai cald şi acceptă din tutunul meu de pipă. Se deplasară apoi undeva în spatele nostru.

Priveam cortul cel mare, sorbeam din ceai şi mă gândeam la Amber şi la un mic club de noapte în Rue de Char et Pain din Bruxelles, pe umbra Pământ unde locuisem atâţia ani. De îndată ce făceam rost chiar de aici de roşul bijutierilor de care aveam nevoie, urma să mă îndrept spre Bruxelles ca să tratez încă o dată cu negustorii de la Bursa Armelor. Comanda mea era complicată şi scumpă, mi-am dat seama, pentru că un fabricant de muniţie trebuia convins să instaleze o linie specială de producţie. Cunoşteam pe acel Pământ traficanţi, alţii decât Interarmco, mulţumită activităţii mele militare itinerante în acel loc, şi estimam că mi-ar lua doar câteva luni să mă aprovizionez acolo. Am început să examinez detaliile şi vremea a trecut repede şi plăcut.

După vreo oră şi jumătate, siluetele din cortul cel mare au început să se agite. La câteva minute după aceasta, faldul de la intrare s-a dat la o parte şi au început să iasă încet nişte bărbaţi, vorbind între ei, privind înapoi. Ultimii doi au zăbovit în prag, continuând să se adreseze cuiva care rămăsese înăuntru. Restul au intrat în celelalte corturi.

Cei doi de la intrare şi-au croit drum afară, privind încă spre interior. Auzeam sunetul vocilor lor, deşi nu distingeam ce spun. Când se depărtară, cel cu care vorbiseră se mişcă şi l-am zărit fugitiv. Stătea cu spatele la lumină şi cei doi ofiţeri îmi blocau vederea, dar am remarcat că era slab şi foarte înalt.

Gărzile noastre nu se mişcaseră, ceea ce mi-a indicat faptul că unul dintre cei doi ofiţeri era căpitanul menţionat înainte. Am continuat să privesc, dorindu-mi să plece şi să-mi dea ocazia să-l văd mai bine pe superiorul lor.

O făcură după un timp şi, câteva clipe mai târziu, acesta făcu un pas înainte.

La început n-am putut spune dacă era doar un joc de lumini şi umbre… Dar nu! Se mişcă iar şi, pentru o clipă, l-am distins clar. Îi lipsea braţul drept, de la cot în jos. Era atât de gros bandajat încât am bănuit că şi-l pierduse destul de recent.

Apoi coborî braţul stâng la mare distanţă de trup. Ciotul se mişcă în acelaşi timp, şi ceva se declanşă în mintea mea. Avea părul lung, drept şi castaniu şi am remarcat falca proeminentă…

Păşi afară şi mantia îi flutură în adierea serii, descoperindu-i partea dreaptă. Am văzut că avea o cămaşă galbenă, pantalonii maro. Mantia era portocalie ca o flacără, şi el îi prinse marginea cu o mişcare nefiresc de rapidă a mâinii stângi, trăgând-o la loc pentru a se acoperi.

M-am ridicat repede şi el îşi îndreptă brusc privirea spre mine.

Privirile ni se întâlniră şi niciunul dintre noi nu schiţă vreun gest preţ de câteva bătăi de inimă.

Cei doi ofiţeri se întoarseră şi priviră, iar el îi împinse la o parte şi se îndreptă spre mine. L-am auzit pe Ganelon mormăind şi sărind repede în picioare. Până şi gărzile noastre fură luate prin surprindere.

Se opri la câţiva paşi de mine şi mă scrută cu ochii lui căprui. Nu obişnuia să zâmbească prea des, dar de data asta reuşi un zâmbet slab.

– Vino cu mine, rosti şi se întoarse spre cort.

L-am urmat, lăsându-ne echipamentul acolo unde zăcea.

Îi concedie dintr-o privire pe cei doi ofiţeri, se opri lângă intrarea cortului şi ne invită înăuntru. Ne urmă şi lăsă faldul să cadă în urma lui. Privirea îmi căzu pe patul lui, o mescioară, bănci, arme, un cufăr de campanie. Pe masă se afla o lampă cu ulei, precum şi cărţi, hărţi, o sticlă şi câteva căni. O lampă pâlpâia pe cufăr.

Îmi strânse mâna şi zâmbi iar.

– Corwin, rosti, şi încă în viaţă.

– Benedict, am spus, zâmbind la rândul meu, şi încă respirând. A trecut al naibii de mult timp.

– Într-adevăr. Cine e prietenul tău?

– Numele lui e Ganelon.

– Ganelon, spuse, înclinând din cap spre el, dar nu catadicsi să-i strângă mâna.

Se deplasă spre masă şi turnă vin în trei căni. Îmi dădu una mie, o alta lui Ganelon, şi pe a treia o ridică.

– În sănătatea ta, frate, spuse.

– În sănătatea ta.

Băurăm.

Apoi:

– Luaţi loc, rosti, arătând către cea mai apropiată bancă şi aşezându-se la masă, şi fiţi bineveniţi în Avalon.

– Mulţumim… Protectorule.

Făcu o grimasă.

– Porecla nu e chiar nemeritată, spuse hotărât, continuând să-mi studieze chipul. Mă întreb dacă fostul lor protector ar fi putut spune la fel.

– Nu era chiar acest tărâm, am zis, şi cred că ar fi putut.

Ridică din umeri.

– Desigur, spuse. Destul cu asta! Pe unde ai fost? Ce-ai făcut? De ce-ai venit aici? Povesteşte-mi despre tine. A trecut atâta timp.

Am încuviinţat. Din păcate, eticheta familiei, precum şi echilibrul forţelor, cereau să dau răspunsuri întrebărilor lui înainte de a-i pune eu altele. Era fratele meu mai vârstnic, iar eu – chiar dacă nu ştiusem – pătrunsesem în sfera lui de influenţă. Nu că i-aş fi invidiat privilegiul. Se număra printre puţinele mele rude pe care le respectam şi chiar le plăceam. Dar ardeam de nerăbdare să-i pun şi eu întrebări. Aşa cum spusese, trecuse prea mult timp.

Şi cât de multe trebuia să-i spun eu acum? Habar n-aveam de partea cui e. Nu doream să descopăr motivele pentru exilul său autoimpus din Amber aducând în discuţie subiecte nelalocul lor. Trebuia să încep cu ceva destul de neutru şi să văd cum reacţionează pe măsură ce vorbeam.

– Trebuie să existe un început, rosti atunci. Nu-mi pasă cum îl descrii.

– Există multe începuturi, am spus. E dificil să… Bănuiesc că ar trebui s-o iau chiar de la capăt.

Am mai luat o înghiţitură de vin.

– Da, am hotărât. E cel mai simplu aşa – deşi mi-am reamintit destul de recent ce s-a petrecut.

– La câţiva ani după înfrângerea Călăreţilor Lunii la Ghenesh şi după plecarea ta, Eric şi cu pe mine ne-am certat urât. Da, a fost o dispută legată de succesiune. Tata lansase zvonuri despre abdicare şi încă refuza să-şi desemneze un succesor. Firesc, vechile certuri se reduceau doar la legitimitatea vreunui pretendent. Desigur, tu şi Eric sunteţi mai vârstnici, dar, în ce-o priveşte pe Faiella, mama mea şi a lui Eric, care a fost soţia lui după ce a murit Clymnea, ei au…

– Destul! strigă Benedict, izbind masa atât de puternic încât o crăpă.

Lampa se clătină şi sfârâi, dar, printr-un miracol, nu căzu. Faldul de la intrarea în cort fu imediat dat la o parte şi o santinelă îngrijorată trase cu ochiul înăuntru. Benedict îl fulgeră cu privirea şi acesta se retrase.

– Nu vreau să asist la discuţia asta despre bastarzi, spuse încet Benedict. Acest mod obscen de a pierde timpul e unul dintre motivele pentru care am plecat. Te rog, continuă-ţi povestea fără note de subsol.

– Ei bine, da, am spus, tuşind uşor. Aşa cum spuneam, am avut câteva certuri mai degrabă amare legate de întreaga afacere. Apoi, într-o seară, s-a trecut dincolo de cuvinte. Ne-am încăierat.

– Un duel?

– Nimic atât de formal. Mai degrabă o hotărâre simultană de a ne ucide unul pe altul. În orice caz, ne-am luptat multă vreme şi, în final, Eric a câştigat şi a purces să mă facă praf. Cu riscul de a mă abate de la firul poveştii, trebuie să adaug că toate astea mi le-am reamintit de-abia acum cinci ani.

Benedict încuviinţă, ca şi cum ar fi înţeles.

– Pot doar presupune ce s-a petrecut imediat după ce mi-am pierdut cunoştinţa, am continuat. Dar Eric s-a abţinut să mă ucidă cu mâna lui. Când m-am trezit, mă aflam pe umbra Pământ într-un loc numit Londra. Pe-atunci bântuia ciuma şi m-am molipsit. Mi-am revenit fără să-mi mai pot aminti ce se petrecuse înainte de Londra. Am vieţuit în umbra aceea secole întregi, în căutarea unei chei a identităţii mele. Am străbătut toată umbra, adesea ca participant la diverse campanii militare. Am absolvit universităţile lor, am vorbit cu unii dintre cei mai înţelepţi oameni ai lor, am consultat medici celebri. Dar nicăieri n-am găsit cheia trecutului meu. Era evident că nu eram ca alţii şi m-am străduit din greu să ascund asta. Eram furios pentru că puteam avea tot ce-mi dorea sufletul, în afară de ce-mi doream cel mai mult – propria mea identitate, amintirile mele. Anii au trecut, dar furia şi dorinţa nu. Mi-a trebuit un accident soldat cu o fractură de craniu care să-mi declanşeze schimbările ce-au condus la revenirea primelor amintiri. Asta s-a petrecut în urmă cu aproximativ cinci ani, şi ironia e că am motive să cred că Eric e responsabil de accident. Se pare că Flora a stat tot acest timp pe umbra Pământ, ca să mă supravegheze. Revenind la bănuială, Eric a amânat lovitura de graţie până-n ultima clipă, dorindu-mi moartea, dar în aşa fel încât să nu poată fi învinovăţit el. Aşa că m-a transportat prin Umbră într-un loc unde moartea era instantanee, aproape sigură – fără îndoială ca să revină şi să spună că ne-am certat şi că eu am plecat nervos, mormăind ceva despre o altă retragere. Eram la vânătoare în Pădurea din Arden în ziua aceea – doar noi doi.

– Mi se pare straniu, mă întrerupse Benedict, că doi rivali ca voi au ales să vâneze împreună în asemenea împrejurări.

Am sorbit din vin şi am zâmbit.

– Poate că povestea a fost un pic mai plănuită decât am descris-o eu, am spus. Poate că amândoi ne-am bucurat de ocazia de a vâna împreună. Doar noi doi.

– Înţeleg, spuse. Deci e posibil ca situaţiile voastre să fi putut fi inversate?

– Ei bine, e greu de zis. Nu cred că aş fi mers atât de departe. Vorbesc cu mintea de-acum, fireşte. Oamenii se schimbă, ştii. Atunci, în trecut…? Da, probabil că aş fi procedat şi eu la fel. Nu pot spune sigur, dar e posibil.

Încuviinţă iar, şi am simţit o undă de furie care se transformă rapid în amuzament.

– Din fericire nu simt nevoia de a-mi justifica motivaţiile, am continuat. Ca să merg mai departe cu speculaţia, cred că Eric m-a supravegheat îndeaproape după aceea, la început dezamăgit, fără îndoială, că supravieţuisem, dar satisfăcut că nu reprezentam niciun pericol. Aşa că a aranjat ca Flora să stea cu ochii pe mine, iar lumea a trăit în pace mult timp. Apoi, probabil, tata a abdicat şi a dispărut fără să fi lămurit problema succesiunii.

– Pe naiba! spuse Benedict. N-a fost nicio abdicare. S-a evaporat. Într-o dimineaţă, pur şi simplu n-a mai fost găsit în apartamentele lui. Nici măcar nu dormise în patul lui. Niciun mesaj. Fusese văzut intrând în apartament cu o seară înainte, dar nu l-a văzut nimeni plecând. Şi, multă vreme, dispariţia asta n-a fost considerată drept ceva straniu. La început, s-a presupus pur şi simplu că rătăcea din nou în Umbră, poate în căutarea unei alte soţii. A trecut mult până când cineva să considere totul suspect sau o formă neobişnuită de a abdica.

– Nu eram conştient de asta, am spus. Sursele tale de informaţie par a fi mai aproape de miezul lucrurilor decât ale mele.

Se mulţumi să încuviinţeze, stârnind speculaţii neliniştitoare din partea mea legate de contactul său cu Amber. Din câte ştiam, în vremurile astea, ar fi putut fi pro-Eric.

– Când ai fost acolo ultima oară? m-am aventurat.

– Cam cu vreo douăzeci de ani în urmă, răspunse, dar ţin legătura.

Dar nu cu cineva care să-mi fi pomenit de asta! Probabil că era conştient de chestia asta în clipa în care o spusese; deci trebuia să o iau ca pe un avertisment – sau ca pe o ameninţare? Mintea îmi funcţiona cu viteză. Bineînţeles că avea un set de Atuuri. Le-am răsfoit mental şi am trecut prin ele ca un nebun. Random făcuse pe niznaiul în ce priveşte locul în care s-ar fi găsit. Brand lipsea de multă vreme. Deţineam informaţii că încă e în viaţă, întemniţat în cine ştie ce loc neplăcut şi fără posibilitatea de a raporta întâmplările din Amber. Flora nu putea fi contactul lui, din moment ce ea însăşi se aflase practic în exil în Umbră până de curând. Llewella era in Rebma. Şi Deirdre era în Rebma şi, când o văzusem ultima oară, nu era în graţiile celor din Amber. Fiona? Julian îmi spusese că e „undeva în sud”. Nu putea spune precis unde. Cine mai rămânea?

După părerea mea, Eric însuşi, Julian, Gerard sau Caine. Îl tai pe Eric. El n-ar fi dat mai departe detaliile non-abdicării tatălui nostru într-o manieră care să permită lucrurilor să fie interpretate aşa cum o făcuse Benedict. Julian îl sprijinise pe Eric, dar avea ambiţii personale în cel mai înalt grad. Dacă ar fi beneficiat de informaţie s-ar fi folosit de ea. Idem pentru Caine. Gerard, pe de altă parte, mi s-a părut întotdeauna mai interesat de binele Amberului decât de cine stă pe tronul lui. Nu se dădea în vânt după Eric totuşi, şi cândva chiar păruse dispus să mă sprijine fie pe mine, fie pe Bleys împotriva lui. Cred că el ar fi considerat interesul lui Benedict pentru evenimente ca fiind o poliţă de asigurare a ţinutului. Da, aproape sigur era unul din cei trei. Julian mă ura. Caine nici nu mă plăcea, nici nu mă ura în mod deosebit, iar Gerard şi cu mine împărtăşeam amintiri care mergeau înapoi până în copilăria mea. Trebuia să aflu cine e, repede – iar el nu era încă pregătit să-mi spună, desigur, neştiind nimic despre motivaţiile mele din prezent. Putea folosi o legătură cu Amberul pentru a-mi face rău, ori pentru a trage foloase de pe urma mea, asta depinzând de dorinţa lui şi de persoana de la celălalt capăt. Era aşadar atât spadă, cât şi scut pentru el, iar eu mă simţeam într-un fel rănit din cauză că el alesese să dea în vileag toate astea atât de repede. Am hotărât să consider că rana recentă îl făcuse precaut peste măsură, pentru că niciodată nu îi dădusem motiv să fie îngrijorat din cauza mea. Totuşi, toate astea mă făceau şi pe mine precaut peste măsură, un lucru trist atunci când doi fraţi se întâlnesc pentru prima oară după mulţi ani.

– E interesant, am spus, agitând vinul în cană. Deci, având în vedere situaţia, se pare că toţi au acţionat prematur.

– Nu toţi, zise.

Am simţit cum mă-nroşesc.

– Scuză-mă, am rostit.

Încuviinţă scurt.

– Te rog, continuă-ţi povestea.

– Ei bine, ca să-mi continuu lanţul presupunerilor, când Eric a a hotărât că tronul a fost vacant destul şi că a sosit timpul să intervină, probabil a hotărât că amnezia mea nu e suficientă şi că ar fi mai bine să renunţ definitiv la pretenţiile mele. Atunci a pus la cale un accident pe umbra Pământ, un accident care ar fi trebuit să fie fatal, dar n-a fost.

– De unde ştii asta? Cât de mult e bănuială?

– Flora aproape a recunoscut totul – inclusiv complicitatea ei – când am întrebat-o mai târziu.

– Foarte interesant. Continuă.

– Lovitura de la cap a reuşit să facă ceea ce nici Sigmund Freud nu reuşise, am zis. Mi-au revenit fragmente de amintiri care au devenit din ce în ce mai clare – mai ales după ce am întâlnit-o pe Flora şi am fost expus la tot felul de întâmplări care mi-au stimulat memoria. Am reuşit s-o conving că-mi revenisem total, astfel că a vorbit deschis. Apoi s-a arătat Random, fugind de ceva…

– Fugind? De cine? De ce?

– De nişte creaturi stranii din Umbră. Niciodată n-am aflat de ce.

– Interesant, spuse, şi eu i-am dat dreptate.

Mă gândisem adesea la asta, în celula mea, întrebându-mă de ce apăruse în scenă Random, urmărit de Furii. Din clipa în care ne întâlniserăm până când ne-am despărţit ne-am aflat constant în pericol; fusesem preocupat doar de necazurile mele, iar el nu-mi destăinuise nimic referitor la brusca lui apariţie. Îmi trecuse ceva prin minte la sosirea lui, bineînţeles, dar eram nesigur dacă era ceva despre care s-ar fi aşteptat să ştiu, şi am lăsat-o aşa. Evenimentele care au avut loc m-au făcut să uit până mai târziu, în celulă, şi din nou până în clipa de faţă. Interesant? Într-adevăr. Tulburător, de asemenea.

– Am reuşit să-l prostesc pe Random cu privire la starea mea, am continuat. Credea că vreau tronul, când singurul lucru pe care mi-l doream era memoria mea. A fost de acord să mă ajute să revin în Amber şi a izbutit să mă ducă acolo. Mă rog, aproape, m-am corectat. Ne-am îndreptat spre Rebma. Între timp, îi destăinuisem lui Random adevărata mea stare, iar el a propus să traversez iar Modelul, ca un mijloc de a-mi recăpăta total memoria. Ocazia se ivise, şi am profitat. A dat rezultate, iar eu am folosit puterea Modelului pentru a mă transporta în Amber.

Zâmbi.

– În acest punct, Random trebuie să fi fost foarte nefericit, spuse.

– N-aş spune că ţopăia de fericire. Acceptase sentinţa Moirei, de a se însura cu o femeie aleasă de ea – o oarbă pe nume Vialle – şi de a rămâne împreună cel puţin un an. L-am lăsat acolo şi mai târziu am aflat că respectase înţelegerea. Şi Deirdre era acolo. Am întâlnit-o pe drum, venind din Amber, şi am intrat tustrei în Remba. Şi ea a rămas acolo.

Mi-am terminat vinul şi Benedict a arătat spre sticlă. Era aproape goală, totuşi, aşa că a dat la iveală o sticlă nouă din cufăr şi ne-am umplut cănile. Am luat o înghiţitură zdravănă. Era un soi mai bun decât cel dinainte. Probabil că era rezerva lui privată.

– În palat, am continuat, mi-am croit drum spre bibliotecă, unde am pus mâna pe un pachet de cărţi de Tarot. Acesta era motivul principal pentru care m-am aventurat acolo. Am fost surprins de Eric înainte de a putea face mai mult şi ne-am luptat chiar acolo, în bibliotecă. Am reuşit să-l rănesc şi cred că l-aş fi putut ucide, dacă n-ar fi sosit întăririle şi n-aş fi fost silit să fug. Atunci l-am contactat pe Bleys, care mi-a înlesnit trecerea spre el în Umbră. Probabil c-ai auzit restul de la propriile tale surse. Cum, împreună cu Bleys, am asaltat Amberul şi am pierdut. S-a prăbuşit de pe culmea Kolvirului. I-am azvârlit cărţile mele de Tarot şi le-a prins. Am înţeles că trupul său n-a fost găsit niciodată. Era cale lungă până jos – deşi cred că la ora aia fluxul era mare. Nu ştiu dacă a murit în ziua aia sau nu.

– Nici eu, spuse Benedict.

– Aşa că am fost întemniţat şi Eric a fost încoronat. Am fost silit să asist la ceremonie, în ciuda unui mic protest din partea mea. Am reuşit să mă încoronez înainte ca acest bastard – genealogic vorbind – să-mi smulgă coroana şi să şi-o pună pe cap. După care a pus să-mi fie scoşi ochii şi m-a trimis în temniţă.

Se aplecă în faţă şi-mi examină chipul.

– Da, zise, auzisem de asta. Cum au procedat?

– Fiare înroşite în foc, am spus, înfiorându-mă involuntar şi înăbuşindu-mi un impuls de a-mi atinge ochii. Am leşinat în timpul torturii.

– Fiarele au atins globii oculari?

– Da. Aşa cred.

– Şi cât timp ţi-a luat regenerarea?

– Am putut vedea din nou cam după patru ani, am spus, iar vederea mi-a revenit la normal de-abia acum. Deci – cam cinci ani în total, aş spune.

Se lăsă pe spate, oftă şi zâmbi slab.

– Bine, spuse. Îmi dai o mică speranţă. Mulţi dintre noi au pierdut bucăţi din anatomia lor şi au trecut prin experienţa regenerării, dar eu n-am pierdut niciodată ceva semnificativ până acum.

– Oh, da, am spus. E o listă impresionantă. O revăd cu regularitate de ani de zile. O colecţie de bucăţi şi piese, multe dintre ele uitate, aş spune: degetele de la mâini, de la picioare, lobi ai urechii. Aş îndrăzni să spun că există speranţe pentru braţul tău. Nu prea curând, desigur. Noroc că eşti ambidextru, am adăugat.

Zâmbi şi reveni, după care luă o înghiţitură de vin. Nu, nu era pregătit să-mi spună ce i se întâmplase.

Am sorbit şi eu din vinul meu. Nu voiam să-i povestesc despre Dworkin. Doream să-l ţin pe Dworkin ca pe un fel de as din mânecă. Niciunul dintre noi nu-i înţelegea puterea, şi era evident nebun. Dar putea fi manipulat. Până şi tata, aparent, ajunsese să se teamă de el după o vreme, şi-l întemniţase. Ce-mi spusese în celulă? Că tata îl aruncase în închisoare după ce-l înştiinţase despre descoperirea unor mijloace capabile să distrugă Amberul în întregime. Dacă nu era doar rătăcirea unui bolnav de psihoză şi ăsta chiar era motivul real pentru care ajunsese acolo, atunci tata fusese mult mai generos decât aş fi fost eu. Omul era mult prea periculos ca să rămână în viaţă. Pe de altă parte, tata încercase totuşi să-l vindece. Dworkin vorbise despre medici, despre oameni pe care-i băgase în sperieţi sau îi distrusese atunci când îşi exercitase puterile asupra lor. Majoritatea amintirilor mele despre el se reducea la un bătrân înţelept, amabil, devotat lui tata şi restului familiei. Era dificil să distrugi cu bună ştiinţă unul ca el, dacă mai exista o speranţă. Fusese întemniţat în ceea ce se credea a fi un loc din care era imposibil să evadezi. Cu toate astea, într-o zi în care se plictisise, pur şi simplu ieşise. Nimeni nu poate trece prin Umbră în Amber, absenţa însăşi a Umbrei, ceea ce înseamnă că el făcuse ceva ce n-am înţeles, ceva implicând principiul de dincolo de Atuuri, şi evadase. Înainte de a reveni, am reuşit să-l conving să-mi asigure şi mie o ieşire din celula mea, care m-a transportat la Farul din Cabra, unde mi-am mai revenit, apoi am pus la punct călătoria finalizată la Lorraine. Probabil că încă nu fusese descoperit. Din câte am înţeles, familia noastră avusese întotdeauna puteri speciale, dar el era cel care le analizase şi le dăduse o formă cu ajutorul Modelului şi al Tarotului. Încercase adesea să discute despre asta, numai că nouă ni se părea îngrozitor de abstract şi plictisitor. Suntem o familie foarte pragmatică, la naiba! Brand era singurul care părea oarecum interesat de subiect. Şi Fiona. Aproape că uitasem. Uneori Fiona asculta. Şi tata. Tata ştia îngrozitor de multe lucruri pe care nu le discuta niciodată. Niciodată n-avea prea mult timp pentru noi, şi noi nu ştiam atâtea lucruri despre el. Dar era probabil la fel de versat ca Dworkin. Diferenţa principală între ei ţinea de talent. Dworkin era un artist. Nu prea ştiu ce era tata. Nu încuraja niciodată intimitatea, cu toate că nu era un tată rău. De fiecare dată când îşi amintea de noi, era destul de generos cu darurile şi cu distracţiile. Numai că lăsa educaţia noastră pe seama diverşilor membri ai curţii. Ne tolera, cred, ca pe o consecinţă inevitabilă a pasiunii. De fapt, sunt destul de surprins că familia nu e mai numeroasă. Noi treisprezece, plus doi fraţi şi o soră care muriseră, reprezentăm aproape o mie cinci sute de ani de producţie părintească. Au mai fost şi alţii despre care auzisem, mult înaintea noastră, dar ei n-au supravieţuit. Un număr destul de redus pentru un senior atât de desfrânat, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu s-a dovedit excesiv de fertil. De îndată ce am fost capabili să ne purtăm singuri de grijă şi să păşim în Umbră, tata ne-a încurajat s-o facem, să găsim locuri unde să fim fericiţi şi să ne stabilim acolo. Asta a fost legătura mea cu Avalonul care nu mai există. Din câte ştiu, tata era singurul care îşi cunoştea originile. N-am întâlnit pe nimeni altul care să-şi amintească de vremurile în care nu exista Oberon. Straniu? Să nu ştii de unde vine propriul tău tată, când ai avut secole întregi în care să-ţi satisfaci curiozitatea? Da. Dar el era secretos, puternic, viclean – însuşiri pe care le posedăm toţi într-o anume măsură. Ne dorea pe toţi bine situaţi şi mulţumiţi, cred – dar niciodată atât de bine înzestraţi încât să reprezentăm o ameninţare pentru regatul său. Era în el, bănuiesc, un element de nelinişte, o precauţie nu chiar nejustificată privind şansa noastră de a afla prea multe despre el şi despre timpurile demult apuse. Nu cred că-şi imaginase vreodată cu adevărat vremea când nu va mai domni în Amber. Vorbea, din când în când, în glumă sau bombănind, despre abdicare. Dar întotdeauna am simţit că e ceva calculat, ca să vadă ce răspunsuri declanşează. Probabil că-şi dădea seama de starea de lucruri pe care ar fi provocat-o moartea lui, dar refuza să creadă că s-ar putea întâmpla vreodată aşa ceva. Şi nimeni dintre noi nu ştia cu adevărat toate îndatoririle şi responsabilităţile, toate obligaţiile secrete. Oricât de greu îmi vine să recunosc, ajunsesem să simt că niciunul dintre noi nu era potrivit să ia tronul. Mi-ar fi plăcut să dau vina pe tata pentru acest sentiment, dar, din păcate, îl cunoscusem pe Freud prea multă vreme ca să nu mă simt şi eu responsabil. De asemeni, începusem să mă îndoiesc de validitatea pretenţiilor noastre. Dacă nu abdicase şi încă trăia, atunci cel mai bun lucru la care puteam spera era să rămân în regenţă. N-aş fi aşteptat nerăbdător – mai ales de pe tron – întoarcerea lui ca să găsească totul schimbat. Să recunoaştem, mi-era teamă de el, şi nu fără motiv. Numai un nebun nu se teme de o putere veritabilă pe care n-o înţelege. Dar, fie rege sau regent, pretenţia mea la tron era mai puternică decât a lui Eric şi eram încă decis s-o duc la capăt. Dacă o forţă din trecutul întunecat al tatei, pe care niciunul din noi n-o înţelegea cu adevărat, putea să mă ducă mai aproape de tron, şi dacă Dworkin chiar reprezenta o asemenea forţă, atunci trebuia să rămână ascuns până când îl puteam întrebuinţa în favoarea mea.

Chiar dacă, mi-am pus întrebarea, forţa pe care o reprezenta era cea care ar fi putut distruge însuşi Amberul şi, o dată cu el, ar fi spulberat lumile-umbră şi ar fi răsturnat toată existenţa aşa cum o înţelegeam eu?

Mai ales atunci, mi-am dat singur răspunsul. Cui altcuiva să încrediţezi o asemenea forţă?

Suntem într-adevăr o familie foarte pragmatică.

Încă nişte vin, apoi mi-am luat pipa, am curăţat-o, am îndesat-o cu tutun.

– Asta e, în mare, povestea mea la zi, am spus, admirându-mi opera, ridicându-mă şi luând un foc de la lampă. După ce mi-am recăpătat vederea, am reuşit să evadez, să fug din Amber, să stau un timp într-un loc numit Lorraine, unde l-am întâlnit pe Ganelon, apoi am venit aici.

– De ce?

M-am reaşezat şi l-am privit iar.

– Pentru că e aproape de Avalonul pe care l-am ştiut cândva, am spus.

M-am abţinut deliberat să menţionez că-l cunoşteam dinainte pe Ganelon şi speram că va înţelege aluzia. Această umbră era destul de aproape de Avalonul nostru încât Ganelon să fie familiar cu topografia şi majoritatea obiceiurilor locului. Părea o idee bună să-i ascund această informaţie lui Benedict.

Trecu peste, exact cum bănuiam că va face, lăsând lucrurile îngropate acolo unde ar fi fost mai interesant de săpat.

– Şi evadarea ta? întrebă. Cum ai reuşit?

– Am fost ajutat, fireşte, am recunoscut, să ies din celulă. O dată ieşit… Mă rog, mai există câteva treceri pe care Eric nu le ştie.

– Înţeleg, rosti, încuviinţând – sperând, fireşte, că voi continua să amintesc numele partizanilor, dar având destulă minte cât să nu întrebe direct.

Am pufăit din pipă şi m-am lăsat pe spate, zâmbind.

– E bine să ai prieteni, spuse ca şi cum ar fi fost de acord cu un gând nerostit al meu.

– Bănuiesc că avem cu toţii câţiva în Amber.

– Îmi place să cred asta, zise. Înţeleg că ai lăsat în urmă uşa parţial cioplită a celulei, ai dat foc aşternutului şi ai trasat schiţe pe ziduri.

– Da, am spus. Recluziunea prelungită acţionează asupra minţii omeneşti. Cel puţin, asupra minţii mele. Au fost lungi perioade când ştiu că eram iraţional.

– Nu-ţi invidiez experienţa, frate, zise. Deloc. Care sunt planurile tale acum?

– Încă nu sunt sigure.

– Simţi că ţi-ai dori să rămâi aici?

– Nu ştiu. Cum merge treaba pe-aici?

– Eu sunt stăpânul, spuse – o simplă afirmaţie, nu o laudă. Cred că tocmai am reuşit să distrug singura ameninţare majoră a ţinutului. Dacă nu mă înşel, urmează o perioadă rezonabilă de linişte. Preţul a fost mare – aruncă o privire spre ce mai rămăsese din braţul său – dar a meritat, cum se va vedea peste puţin timp, când lucrurile vor fi revenit la normal.

Apoi porni să-mi relateze situaţia cam la fel cum o descrisese tânărul, continuând să-mi povestească în ce fel câştigaseră bătălia. O dată măcelărită căpetenia fecioarelor iadului, amazoanele ei fugiseră. Multe dintre ele fuseseră ciopârţite şi grotele fuseseră încă o dată sigilate. Benedict hotărâse să menţină o mică armată în teren pentru curăţenie, cercetaşii periind zona în căutarea supravieţuitoarelor.

Nu menţiona întâlnirea dintre el şi căpetenia lor, Lintra.

– Cine a ucis-o? l-am întrebat.

– Eu am reuşit, spuse, făcând o mişcare bruscă cu ciotul, deşi am ezitat o clipă în plus la prima lovitură.

Ne-am luat privirea de la el, şi eu şi Ganelon. Când am revenit, expresia feţei îi revenise la normal şi îşi coborâse braţul.

– Noi te-am căutat. Ştiai asta, Corwin? întrebă. Brand te-a căutat în multe umbre, cum a făcut şi Gerard. Ai ghicit cu exactitate spusele lui Eric după dispariţia ta din ziua aceea. Totuşi noi am ales să căutăm dincolo de vorbele lui. Am încercat în mod repetat Atuul tău, dar fără niciun rezultat. E posibil ca accidentul tău la cap să-l fi blocat. Asta e interesant. Faptul că n-ai răspuns Atuului ne-a determinat să credem că ai murit. Apoi Julian, Caine şi Random ni s-au alăturat căutărilor.

– Cu toţii? Adevărat? Sunt uluit.

Zâmbi.

– Oh, am spus şi am zâmbit şi eu.

Unirea lor de atunci nu înseamnă că ar fi fost preocupaţi de binele meu, ci de posibilitatea de a obţine dovada fratricidului lui Eric, astfel încât să-l poată înlocui sau şantaja.

– Te-am căutat în vecinătatea Avalonului, continuă, am găsit locul ăsta şi am fost cucerit de el. Pe-atunci era într-o stare jalnică, şi m-am străduit timp de generaţii să-l refac şi să-l aduc la strălucirea dinainte. Chiar dacă am început asta în amintirea ta, m-am ataşat profund de pământul ăsta şi de oamenii lui. Au ajuns să mă considere protectorul lor, şi eu la fel.

Spusele lui m-au tulburat şi m-au impresionat totodată. Oare sugera că eu încurcasem atât de cumplit lucrurile încât venise aici să le pună în ordine – să strângă după fratele lui mai mic o ultimă dată? Sau voia să spună că-şi dăduse seama că eu iubisem locul ăsta – sau un loc foarte asemănător – şi se străduise să restabilească ordinea aşa cum mi-aş fi dorit şi eu? Poate că deveneam mult prea sensibil.

– Îmi face plăcere să aflu că am fost căutat, am spus, şi e foarte bine să ştiu că tu eşti apărătorul acestui ţinut. Mi-ar plăcea să văd locul ăsta, pentru că îmi aminteşte de Avalonul pe care-l ştiam cândva. Te-ar deranja dacă l-aş vizita?

– Asta-i tot ce vrei să faci? Să-l vizitezi?

– Asta aveam în minte.

– Află atunci că amintirile de pe vremea umbrei tale care a domnit cândva aici nu sunt foarte plăcute. În acest loc, copiii nu sunt botezaţi niciodată Corwin, iar eu nu recunosc că am vreun frate cu numele ăsta.

– Înţeleg, am spus. Numele meu e Corey. Am putea fi vechi prieteni?

Încuviinţă.

– Vechii mei prieteni sunt întotdeauna bineveniţi să viziteze locurile, spuse.

Am zâmbit şi am încuviinţat. Mă simţeam ofensat că întreţinea ideea că aş fi dorit să domnesc asupra acestei umbre a Umbrei; eu, care – fie şi pentru o clipă – simţisem pe frunte arsura rece a coroanei Amberului.

Mă întrebam cum s-ar fi comportat dacă ar fi ştiut că eram, de fapt, responsabil pentru raidurile armate. Din acest punct de vedere, bănuiesc, eram vinovat şi de pierderea braţului său. Am preferat să împing lucrurile un pas înapoi, totuşi, şi să-l fac responsabil pe Eric. La urma urmelor, acţiunea lui declanşase blestemul meu.

Totuşi speram ca Benedict să nu afle niciodată.

Îmi doream foarte tare să aflu pe ce poziţie se situează faţă de Eric. Oare l-ar fi sprijinit, m-ar fi ajutat pe mine sau doar s-ar fi dat la o parte din calea mea când hotăram să atac? În schimb, eram convins că se întreba dacă ambiţiile mele muriseră sau încă mocneau – şi dacă mocneau, care erau planurile mele de a le aţâţa. Aşa că…

Cine urma să scoată castanele din foc?

Am pufăit de câteva ori din pipă, mi-am terminat vinul, mi-am mai turnat altul, am pufăit iar. Am ascultat zgomotele din tabără, vântul, stomacul meu…

Benedict sorbi din vin.

– Care sunt planurile tale pe termen lung? mă întrebă, aproape neglijent.

Îi puteam răspunde că încă nu mă hotărâsem, că eram pur şi simplu fericit să fiu liber, în viaţă, fericit că-mi revenise văzul… Îi puteam spune că asta mi-e suficient deocamdată, că n-aveam planuri deosebite…

… Şi ar fi ştiut că mint cu neruşinare. Pentru că mă cunoştea mult prea bine.

– Ştii ce planuri am, am rostit.

– Dacă ar fi să-mi ceri sprijinul, zise, te-aş refuza. Amber e într-o situaţie destul de grea ca să mai suporte încă o luptă pentru putere.

– Eric e un uzurpator.

– Am hotărât să-l consider un simplu regent. În zilele astea, oricare dintre noi, cei cu pretenţii la tron, se face vinovat de uzurpare.

– Deci tu crezi că tata încă trăieşte?

– Da. E viu şi nefericit. A încercat de mai multe ori să comunice cu noi.

Am reuşit să-mi stăpânesc orice expresie de pe chip. Aşadar, nu eram eu singurul. A-mi dezvălui experienţele în clipa asta ar fi sunat ipocrit, oportunist sau ca o minciună gogonată – deoarece în timpul pretinsului nostru contact în urmă cu cinci ani îmi dăduse cale liberă să iau tronul. Desigur, e posibil să se fi referit la o regenţă…

– Nu l-ai sprijinit pe Eric atunci când a luat tronul, am spus. L-ai sprijini acum, când are tronul, dacă ar exista o tentativă de a-l detrona?

– E exact cum am spus, rosti. Eu îl consider un regent. N-aş spune că aprob asta, dar nu-mi doresc iarăşi vrajbă în Amber.

– Deci chiar l-ai sprijini?

– Am spus tot ce era de spus în această chestiune. Eşti binevenit să vizitezi Avalonul meu, dar nu ca să-l foloseşti drept escală pentru o invazie a Amberului. Îţi clarifică asta dilemele referitor la ce intenţionezi să faci?

– Da, am spus.

– Asta fiind situaţia, tot mai ţii să vizitezi locurile?

– Nu ştiu, am spus. Dorinţa ta de a evita vrajba în Amber e valabilă în ambele sensuri?

– Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că, dacă aş reveni în Amber împotriva voinţei mele, m-aş strădui să isc cât mai multă vrajbă, ca să previn o repetare a situaţiei mele de dinainte.

Cutele de pe chip îi dispărură şi plecă lent privirea.

– N-am vrut să spun că te-aş trăda. Crezi că sunt un tip fără sentimente, Corwin? N-aş dori să te văd iar întemniţat, fără văz – sau mai rău. Eşti întotdeauna binevenit aici, şi poţi să-ţi laşi la graniţă temerile – împreună cu ambiţiile.

– Atunci mi-ar plăcea să vizitez locurile, am spus. N-am armată şi nici n-am venit aici să recrutez una.

– Atunci ştii că eşti foarte binevenit.

– Îţi mulţumesc, Benedict. Deşi nu mă aşteptam să te găsesc aici, mă bucur.

Se înroşi uşor şi dădu din cap.

– Şi eu mă bucur, zise. Eu sunt primul dintre noi pe care-l întâlneşti de când ai evadat?

Am încuviinţat.

– Da, şi sunt curios cum o duc oamenii. Ceva important?

– Nu s-au raportat noi morţi, spuse.

Am chicotit amândoi şi am ştiut că trebuia să aflu bârfele familiale pe cont propriu. Încercarea moarte n-are, totuşi.

– Plănuiesc să rămân în zonă un timp, spuse, şi să continuu patrularea până când voi fi convins că n-a rămas niciun invadator. S-ar putea să treacă încă o săptămâna până ne retragem.

– Deci n-a fost o victorie totală?

– Eu cred că da, dar nu poţi fi sigur niciodată. Merită să mai pierzi puţin timp ca să fii sigur.

– Prudent, am spus, încuviinţind.

– … Aşa că, dacă nu ai vreo dorinţă arzătoare de a rămâne aici, nu văd de ce n-ai merge spre oraş ca să fii mai aproape de miezul treburilor. Am păstrat mai multe reşedinţe în Avalon. Pentru tine, mă gândesc la un mic conac pe care-l găsesc foarte plăcut. Nu e departe de oraş.

– Abia aştept să-l văd.

– O să-ţi dau o hartă şi o scrisoare către administratorul meu, mâine dimineaţă.

– Îţi mulţumesc, Benedict.

– O să vin şi eu acolo de îndată ce termin aici, spuse, şi, între timp, o să trimit zilnic mesageri. Voi ţine legătura cu tine prin intermediul lor.

– Foarte bine.

– Atunci găsiţi-vă un loc confortabil, spuse. N-o să-mi refuzaţi invitaţia la micul dejun, sunt convins.

– Arareori refuz, am spus. E-n ordine dacă dormim în locul unde ne-am lăsat echipamentul?

– Absolut, spuse, după care ne-am terminat vinul.

Când am părăsit cortul, am ridicat faldul şi l-am strâns câţiva centimetri într-o parte. Benedict ne ură noapte bună şi se întoarse, lăsându-l să cadă, fără să observe spaţiul pe care-l lăsasem într-o parte a intrării în cort.

Mi-am făcut patul la mare distanţă în dreapta echipamentului nostru, cu faţa în direcţia cortului lui Benedict, şi am deplasat şi echipamentul când am scotocit prin el. Ganelon mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar am dat din cap şi am privit spre cort. Privi şi el într-acolo, dădu şi el din cap şi îşi întinse păturile departe spre dreapta.

Le-am cântărit din ochi, am păşit peste ele şi am spus:

– Ştii ceva, mai degrabă aş dormi aici. Te deranjează dacă schimbăm locurile? şi i-am făcut cu ochiul ca să subliniez replica.

– Nu mă deranjează, spuse, ridicând din umeri.

Focurile de pe câmp se stinseseră sau erau pe cale să se stingă, şi mare parte din companie revenise. Santinela nu ne dădu atenţie decât de vreo două ori. Tabăra era foarte liniştită şi nu se vedeau nori care să întunece strălucirea stelelor. Eram obosit, şi aromele fumului şi pământului jilav îmi încântau nările, amintindu-mi de alte timpu