/ Language: România / Genre:antique

Apocalipsul 1

Stephen King


Apocalipsul

Stephen King

(Flagelul)

(Titlul original: The Stand)

Afară strada a luat foc

Şi dansează un adevărat vals al morţii

Între ceea ce-i carne şi fantezie

Iar poeţii de aici

Nu scriu absolut nimic

S-au tras deoparte şi puţin le pasă

În confuzia nopţii

Încearcă să profite fiecare de momentul lui şi

Încearcă să-şi creeze o situaţie cinstită

Dar se pomenesc răniţi

Nici măcar morţi

Diseară în ţara Junglei.

Bruce Springsteen

Se vedea limpede că femeia nu poate merge mai departe!

Uşa se deschise şi apăru vântul,

Lumânarea se stinse şi apoi dispăru,

Perdelele se zbătură apoi apăru el,

Zise: "Nu-ţi fie frică,

Haide, Mary",

Iar ea nu se sperie

Fugi la el

Şi începură să zboare...

Mâna lui era într-a ei...

"Haide, Mary,

Nu te teme de Cel cu Coasa!"

Blue Oyster Cult

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

Country Joe and the Fish

Cercul de deschide

Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul.

Edward Dorn

― Sally.

Un mormăit.

― Trezeşte-te odată, Sally.

Un mormăit mai tare: las'mă-n pace.

Bărbatul o scutură zdravăn.

― Trezeşte-te. Trebuie să te trezeşti!

Charlie.

Vocea lui Charlie. Chemând-o pe ea. Oare de câtă vreme?

Sally reveni din adâncimile somnului, înotând până la suprafaţă.

Mai întâi aruncă o privire ceasului de pe noptieră şi constată că era 2.15 dimineaţa. Charlie nici nu ar trebui să se afle aici, în mod normal, ci la lucru, în schimbul trei. Apoi reuşi să-l privească pentru prima oară cum se cuvine şi ceva anume, un soi de intuiţie fatală, tresări în fiinţa ei.

Soţul ei era palid ca moartea. Ochii îi zvâcneau nervos şi-i ieşiseră din orbite. Cheile maşinii le ţinea încă într-o mână. Cu cealaltă o zgâlţâia în continuare, deşi Sally îşi ridicase pleoapele. Ca şi cum nu ar fi fost în stare să perceapă faptul că ca se trezise deja.

― Charlie, ce este? Ce s-a întâmplat?

S-ar fi zis că nu ştia cum să-i răspundă. Mărul lui Adam i se plimba inutil în sus şi în jos, dar în micul bungalou de serviciu nu se auzea alt sunet în afară de ticăitul ceasului.

― E foc? întrebă ea prosteşte.

Din câte era în stare să cugete în acea clipă, ar fi fost singurul lucru care îl putea aduce într-un asemenea hal. Ştia că părinţii lui pieriseră într-un incendiu.

― Într-un fel, da, îi răspunse el. Dar e mai rău de-atât. Trebuie să te îmbraci, draga mea. Scoal-o şi pe Baby LaVon. Trebuie să plecăm.

― De ce? exclamă, dându-se jos din pat. Temeri din cele mai întunecate puseră stăpânire pe ea. Nimic nu mai părea să fie la locul lui. Era ca un vis urât. Unde? Ieşim în curte?

Ştia, de fapt, că nu era vorba de curte. Nu-l mai văzuse niciodată pe Charlie atât de înspăimântat. Inspiră adânc, dar nu simţi miros de fum.

― Sally, draga mea, nu mai pune întrebări. Trebuie să plecăm. Departe. Scoal-o pe Baby LaVon şi îmbrac-o.

― Dar poate ar fi mai bine... Am timp să fac bagajul?

Chestia asta păru să-l pună în cumpănă. Să-l scoată de pe făgaşul său. Îi trecu prin minte că teama ei atinsese punctul maxim posibil, ca să constate apoi numaidecât că nu era aşa. Înţelese că starea soţului ei, pe care o calificase drept frică, era mai degrabă panică. Bărbatul îşi trecu absent mâna prin păr şi-i răspunse:

― Nu ştiu. Mă duc să văd cum bate vântul.

Ieşi din casă după ce făcu această afirmaţie bizară, care pentru ea nu avea nici un înţeles, lăsând-o în frig, speriată şi dezorientată, în picioarele goale, îmbrăcată doar în cămaşa de noapte subţire. Parcă înnebunise. Ce avea de-a face vântul cu timpul de împachetat? Şi ce însemna "departe"? Reno? Vegas? Salt Lake City? Şi...

Îşi duse mâna la gât, străfulgerată de o idee.

Dezertare. Plecatul în miez de noapte însemna că Charlie plănuia să dezerteze.

Intră în cămăruţa micuţei Baby LaVon şi rămase o secundă în loc, nehotărâtă, privind copilul adormit în sacul roz, gros ca o pătură. Se agăţa de speranţa deşartă că nu era decât un vis extraordinar de intens. Care urma să treacă, iar ea avea să se scoale la ora 7, ca de obicei, o va hrăni pe Baby LaVon, va mânca şi ea, urmărind în acelaşi timp prima oră din programul "Azi", apoi avea să-i prăjească nişte ouă lui Charlie, la 8, când ieşea din schimb, după încă o noapte petrecută în turnul nordic al Rezervaţiei. Iar peste două săptămâni intra iarăşi de zi şi-i vor trece stările astea de nervi, iar atunci, când o să-l simtă noaptea alături, nici ea nu avea să mai viseze lucruri atât de nebuneşti ca acestea şi...

― Grăbeşte-te odată! îi şopti el înfierbântat, luându-i şi ultima urmă de speranţă. Nu avem decât foarte puţin timp, cât să pregătim câteva boarfe... Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, dacă o iubeşti, zise el arătând spre pătuţ, îmbrac-o imediat!

Tuşi nervos în palmă şi începu să scoată diverse lucruri de prin sertarele comodei, aruncându-le claie peste grămadă în nişte valize vechi.

O trezi pe Baby LaVon, încercând s-o aline cât putea mai bine; fetiţa, în vârstă de trei ani, era năucă şi nervoasă pentru că fusese sculată în crucea nopţii, drept pentru care începu să se smiorcăie, în timp ce Sally îi punea o bluză şi o salopetă. Plânsul copilului o înspăimântă şi mai mult. În mintea ei făcu asocierea cu alte momente când Baby LaVon, de obicei cuminte ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii provocate de scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. Frica se transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele pline de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau în urma lui ca panglicile decorative de Revelion. Le aruncă într-una dintre valize şi trânti capacul. Închizătoarea celui mai bun costum de baie al ei rămăsese afară, ar fi fost în stare să jure că se rupsese.

Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i se ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să izbucnească iarăşi în lacrimi, exact în momentul când se mai potolise. Ai înnebunit? Au să trimită soldaţii după noi, Charlie! Soldaţii!

― Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe nimeni, spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă atât de mare, încât suna înfiorător. Draga mea, chestia este următoarea: dacă nu ne mişcăm fundurile foarte repede, nu mai apucăm să plecăm din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din turn. A apărut o defecţiune undeva, din câte îmi închipui. Şi de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, hohotind dement, fapt care o sperie mai rău decât orice altceva. Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte haine de-ale ei în celălalt geamantan. Iar în sacoşa albastră din debara îngrămădeşte restul. După aceea plecăm naibii de aici. Cred că scăpăm. Vântul suflă de la est la vest, slavă Domnului!

Tuşi iarăşi în palmă.

― Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi braţele în sus. Vleau tăticule! Hai! Calu', tăticule! Calu'! Haide!

― Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în bucătărie.

Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. Scotea banii ei de rezervă din supiera albastră de pe raftul de sus. Pusese deoparte vreo treizeci sau patruzeci de dolari ― bănuţ peste bănuţ, câte un dolar, sau chiar câte cincizeci de cenţi. Banii ei de casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât de improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate.

O dată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată nimic, refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea, Baby LaVon începu să plângă din nou. Sally se luptă să o îmbrace cu jacheta ei subţire, apoi aruncă majoritatea hainelor în sacoşă. Îngrămădindu-le claie peste grămadă. Ideea de-a mai îndesa ceva în cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra absolut nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui Dumnezeu că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu mai avea nevoie să se îngrijească de scutece.

Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată fugind cu adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă al uniformei maronii bancnotele mototolite de unu şi cinci dolari luate din supieră. Sally o ridică pe Baby LaVon. Aceasta se trezise de tot, ar fi putut merge foarte bine şi singură, dar Sally prefera s-o ştie la ea în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi sacoşa.

― Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu dolmeam...

― Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură Charlie, ridicând cele două valize.

Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi fixă. O idee prinse contur tot mai limpede în mintea lui Sally, până ce ajunse aproape o convingere.

― S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! Un accident. Chiar acolo.

― Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat privirile şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. Am deschis monitorul. Sally, toţi erau...

Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, în care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate.

― Cei de acolo sunt cu toţii M-O-R-Ţ-I, continuă el. Cu excepţia a unul sau doi, care s-au stins probabil şi ei între timp.

― Ce înseamnă M-O-L-Ţ-I, tăticule?

― Nu are nici o importanţă, scumpa mea, îi răspunse Sally, având senzaţia că propria-i voce ajunge până la ea cu greu, venind din fundul unui canion adânc.

Charlie înghiţi în sec. Avea senzaţia că i se rupsese ceva în gât.

― În mod normal, totul ar fi trebuit să se închidă ermetic în momentul în care ceasul s-a înroşit. Există un computer Chubb care comandă tot ceea ce se petrece înăuntru; despre el se afirmă că nu greşeşte niciodată. Am văzut pe monitor ce se întâmplă şi m-am năpustit pe uşă. M-am gândit că afurisita mă va tăia în două. Ar fi trebuit să se închidă în clipa când ceasul şi-a schimbat culoarea; şi n-am habar de câtă vreme era deja roşu când l-am observat. Cert este că am ajuns aproape de parcare atunci când am auzit poarta închizându-se cu o bubuitură în urma mea. Dacă mai întârziam doar treizeci de secunde, aş fi şi acum închis în camera de control a turnului, ca o muscă într-un borcan.

― Ce s-a întâmplat? Cum...

― Habar n-am. Nici nu vreau să ştiu. Tot ceea ce mă interesează este că i-a... că i-a U-C-I-S fulgerător. Dacă au nevoie de mine, trebuie să mă prindă. Este adevărat că primeam spor de periculozitate, dar în orice caz nu mă plătesc suficient ca să mă simt obligat să mai stau pe-aici. Vântul bate spre vest. Noi pornim spre est. Hai să mergem.

Pe jumătate adormită încă, prinsă în ghearele unui vis din care nu mai reuşea să scape, femeia îl urmă pe alee, către Chevroletul lor vechi de cincisprezece ani, ce ruginea discret în bezna parfumată, de deşert, a nopţii californiene.

Charlie aruncă valizele şi sacoşa pe bancheta din spate. Sally rămase un moment lângă uşa din dreapta, cu fetiţa în braţe, uitându-se către bungaloul unde locuiseră timp de patru ani. Atunci când se mutaseră, reflectă ea, Baby LaVon mai creştea încă înăuntrul pântecelui ei, scenele de joacă de-a calul aveau să vină mult mai târziu.

― Hai, femeie! o îndemnă el. Urcă!

Sally făcu aşa cum i se spusese. Maşina ieşi cu spatele, iar farurile ei măturară timp de o clipă faţada casei. Reflexia lor în ferestre părea imaginea unei bestii hăituite.

Charlie se aplecase încordat asupra volanului, iar în lumina palidă a instrumentelor de bord i se zărea paloarea din obraji.

― Dacă porţile bazei sunt închise, am să încerc să forţez ieşirea.

Se vedea că vorbeşte serios. Femeia era convinsă de acest lucru. Simţi deodată cum i se înmoaie genunchii.

Se dovedi că nu era nevoie de asemenea măsuri extreme. Porţile bazei erau larg deschise. Un paznic moţăia cu o revistă în mână. Celălalt nu se vedea; poate garda nici nu era dublată. Se aflau acum în zona exterioară a bazei, unde exista un garaj de vehicule convenţionale ale armatei. Ceea ce se întâmpla în centrul bazei nu-i interesa câtuşi de puţin pe băieţii aceştia.

Mi-am ridicat privirile şi am văzut că ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu.

Sally se cutremură şi-i puse mâna pe picior. Baby LaVon adormise iarăşi. Charlie o atinse uşor şi-i spuse:

― Totul va fi bine, draga mea.

Când se iviră zorile, traversau Nevada mergând spre est, iar Charlie era scuturat mereu de tuse.

Captain Trips

16 iunie - 4 iulie 1990

L-am căutat pe doctor la telefon

Şi i-am zis doctore, doctore, te rog,

Simt că mă clatin şi sunt ameţit,

Spune-mi, oare ce oi fi păţit?

Nu cumva-i vreo maladie nouă?

The Sylvers

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept,

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Larry Underwood

CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1

STAŢIA DE BENZINĂ Texaco a lui Hapscomb se afla pe şoseaua US 93, chiar la nord de Arnette, un târg amărât cu patru străzi, la vreo sută şaptezeci de kilometri de Houston. În acea seară, toţi clienţii obişnuiţi erau de faţă, stând aşezaţi în preajma casei de marcaj din micul magazin, bând bere, discutând alene şi urmărind zborul fluturilor în lumina firmei imense.

Staţia îi aparţinea lui Bill Hapscomb, prin urmare ceilalţi îi arătau tot respectul, cu toate că nu era decât un nătărău. S-ar fi aşteptat la aceleaşi onoruri dacă ar fi fost adunaţi în localul de afaceri al oricăruia dintre ei. Drept e că nu aveau aşa ceva. Arnette trecea prin vremuri grele. În 1980, oraşul avusese două industrii, o fabrică de produse din hârtie (mai ales obiecte utile pentru picnicuri şi petreceri în aer liber) şi o uzină unde se construiau calculatoare electronice. Acum, fabrica de hârtie fusese închisă, iar uzina era în dificultate ― din câte se dovedise, calculatoarele puteau fi produse mult mai ieftin în Taiwan, exact ca televizoarele acelea portabile şi radiourile cu tranzistori.

Norman Bruett şi Tommy Wannamaker, care munciseră amândoi la fabrica de hârtie, trăiau din asistenţă socială, după ce le expirase perioada de ajutor de şomaj, cu o vreme în urmă. Henry Carmichael şi Stu Redman lucrau amândoi la uzina de calculatoare, însă nu depăşeau decât rareori treizeci de ore pe săptămână. Victor Palfrey era pensionar şi fuma ţigări din cele pe care ţi le răsuceşti singur, urât mirositoare, pentru că altele nu-şi permitea.

― Uite care-i părerea mea, le zise Hap, punându-şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se înainte. Ăştia ar trebui să tragă linie şi să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia. Să bage-n mă-sa datoria naţională. Avem şi tiparniţe, avem şi hârtie. Punem mâna şi tragem cincizeci de milioane de hârtii de câte o mie de dolari şi le dăm drumul în circulaţie, ca să aibă piaţă.

Palfrey, care fusese mecanic până în 1984, era singurul dintre cei prezenţi cu suficient respect de sine ca să-i atragă atenţia lui Hap când o făcea prea de oaie cu idioţeniile lui. Pregătindu-şi pe îndelete încă una din ţigările lui puturoase, îi spuse:

― Chestia asta nu ne-ar duce nicăieri. Dacă fac aşa ceva, ar fi exact ca la Richmond, în ultimii doi ani ai Războiului de Secesiune. În zilele acelea, când doreai o bucată de turtă dulce, îi dădeai brutarului un dolar de-al Confederaţiei, el îl punea peste turta dulce şi-ţi tăia o bucată având exact aceleaşi dimensiuni. Ştii, banii nu sunt decât simplă hârtie.

― Cunosc pe unii care nu sunt de aceeaşi părere cu tine, îi răspunse Hap acru. Ridică de pe biroul lui un dosar unsuros, cu coperte din plastic roşu. Le sunt dator indivizilor ăstora. Şi au început să cam dea semne de nervozitate.

Stuart Redman, poate cel mai tăcut om din Arnette, stătea pe unul dintre scaunele Woolco, din plastic crăpat, cu o cutie de bere Pabst în mână, privind pe fereastra mare a staţiei de benzină de-a lungul şoselei US 93. Stu ştia ce înseamnă să fii sărac. Crescuse chiar aici, în oraş, fiind fiul unui dentist care murise când Stu avea şapte ani, lăsându-şi în urmă soţia şi alţi doi copii, în afară de Stu.

Mama lui îşi găsise un serviciu la Red Ball Truck Stop, întreprindere de transporturi rutiere plasată chiar lângă Arnette ― Stu ar fi putut să o vadă chiar din locul în care stătea acum, dacă n-ar fi ars în 1979. Câştiga suficient pentru ca ei patru să aibă ce mânea, nimic în plus. La vârsta de nouă ani, Stu se dusese la lucru, mai întâi la Rog Tucker, proprietarul lui Red Ball, unde ajuta la descărcatul camioanelor după programul de şcoală, pentru treizeci şi cinci de cenţi pe oră, apoi la oborul de vite din Braintree, oraşul învecinat, unde, declarându-se mai mare decât era în realitate, fusese angajat ca salahor câte douăzeci de ore pe săptămână, în schimbul salariului minim.

Stând şi ascultându-i pe Hap şi pe Vic Palfrey cum se ciondăneau în legătură cu banii şi felul lor misterios de a se evapora, îşi aduse aminte cum îi sângeraseră palmele, la început, din cauza şirurilor nesfârşite de cărucioare încărcate cu piei şi măruntaie cu care se lupta. Încercase să-şi ascundă mâinile de maică-sa, dar ea băgase de seamă, la mai puţin de o săptămână după ce începuse munca. Plânsese puţin din cauza asta, ea, care nu avea obiceiul să bocească prea uşor. Dar nu-i ceruse să renunţe la slujbă. Ea ştia care-i situaţia. Era o realistă.

Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu avusese prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi venea munca. Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de pneumonie în anul în care intrase el la oborul de vite, iar Stu nu îşi revenise niciodată deplin după şocul suferit atunci. Din cauza sentimentului de vinovăţie, presupunea el. Pe Dev îl iubise cel mai tare... dar dispariţia lui însemnase şi o gură mai puţin de hrănit.

În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl îndemnase să se ţină de sport, chiar dacă din cauza asta trebuia să-şi reducă numărul orelor de muncă.

― Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul te poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte-te la Eddie Warfield.

Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o familie chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise de glorie în postul de quaterback al echipei liceului din regiune, mersese mai departe, la Universitatea Texas A&M, datorită unei burse sportive, apoi făcuse parte timp de zece ani din echipa Green Bay Packers, de cele mai multe ori fiind rezervă a conducătorului de joc, cu excepţia câtorva partide memorabile, când jucase de la începutul meciului. Eddie era acum proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food din vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul "succes", te gândeai automat la Eddie Warfield.

Stu nu era quarterback şi nici nu se putea compara cu Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi începuse penultimul an de liceu se părea că ar fi existat şansa să capete, luptând, o mică bursă sportivă... apoi mai erau şi programele de muncă şi studiu, iar consilierul îndrumător al şcolii îi vorbise despre programul de împrumuturi în virtutea NDEA.

Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în stare să muncească. Era vorba de un cancer. Cu două luni înainte de a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l pe Stu să se îngrijească de Bryce, fratele mai mic. Stu refuzase atunci bursa sportivă ce i se oferise şi se angajase la fabrica de calculatoare. În cele din urmă, Bryce, cu trei ani mai mic decât Stu, fusese cel care reuşise să dea lovitura. El se afla acum la Minnesota, analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea des, iar ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, după moartea soţiei lui Stu ― răpusă de exact aceeaşi formă de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. Se gândi că poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit de un sentiment de vină... că şi lui ar putea să-i fie puţin ruşine din cauză că din fratele lui nu se alesese decât un banal băiat de gaşcă dintr-un oraş texan muribund, care-şi petrecea zilele în uzina de calculatoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la cârciuma Indian Head, unde se bea bere Lone Star.

Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu durase decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie purtase în pântece un singur copil, întunecat la piele şi atins de aceeaşi maladie mortală. Asta se întâmplase cu patru ani în urmă. De atunci, se gândise mereu să plece din Arnette, să caute un tărâm mai bun, dar uriaşa inerţie, specifică oraşelor mici, îl ţintuise locului ― cântecul moale, de sirenă, al locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte iubit în Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un suprem compliment, afirmând că este un "Tip Nemaipomenit".

În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate feţele, pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar pământul fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era străbătut decât de puţine maşini, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Hap rămăsese cu atâtea note neplătite. Însă, constată Stu, chiar în acel moment venea o maşină.

Se afla încă departe, cam la o jumătate de kilometru, iar ultimele raze de lumină ale zilei făceau să lucească stins cele câteva piese cromate ce-i mai rămăseseră. Stu avea ochi ageri şi-şi dădu imediat seama că era vorba de un Chevrolet foarte vechi, poate din '75, cu luminile stinse, mergând cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, şerpuind pe drum în toate părţile. În afară de el, nu-l mai văzuse altcineva.

― Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă pentru staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să zicem, la cincizeci de dolari pe lună.

― Păi să ştii că e mult mai mult de atât.

― Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem că e de cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul federal a făcut aşa cum pretinzi tu, a tipărit un camion de bani. Păi atunci, tipii de la bancă s-ar răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi cincizeci. Iar ţie ţi-ar merge la fel de rău.

― Corect, adăugă şi Henry Carmichael.

Hap se uită la el enervat. Întâmplător ştia că Hank luase obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din aparat fără să pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia că el ştie, prin urmare dacă Hank voia neapărat să ia partea cuiva, considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el.

― Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum zici tu, declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea pe care i le dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi începu să şi explice de ce.

Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare strâmtoare şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu totul cuvintele lui Hap şi urmări cum maşina îşi croia nesigur drum spre ei. După părerea lui Stu, n-avea cum să ajungă prea departe. Trecu dincolo de linia albă şi stârni colbul din marginea opusă a şoselei cu roţile din stânga. Acum se întorsese iarăşi, merse puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să se răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi ales drept reper marea firmă luminată Texaco, o coti spre aleea ce ducea spre aceasta, ca un proiectil ajuns spre capătul traiectoriei. Stu auzea de acum bine bătaia obosită a motorului, gâlgâitul sufocat al carburatorului pe moarte şi ţăcănitul supapelor care funcţionau aiurea. Nu nimeri prima intrare şi sări peste trotuar. Tuburile fluorescente de deasupra pompelor se reflectau în parbrizul murdar al maşinii şi era greu să vezi ce se petrece înăuntru; Stu distinse totuşi silueta vagă a şoferului clătinându-se moale o dată cu şocul. Maşina nu dădea nici un semn c-ar vrea să încetinească, înaintând constant cu cei douăzeci şi cinci de kilometri la oră.

― Deci, eu îţi zic că dac-ar fi mai mulţi bani în circulaţie, ai fi...

― Ai face bine să închizi pompele, Hap, îi spuse Stu cu blândeţe.

― Pompele? Cum?

Norm Bruett se întoarse şi privi pe fereastră.

― Isuse Cristoase! exclamă el.

Stu se ridică de pe scaun, se întinse peste Tommy Wannamaker şi Hank Carmichael şi stinse dintr-o singură mişcare toate cele opt comutatoare, câte patru cu fiecare mână. Din această cauză rămase singurul care nu văzu cum Chevroletul loveşte pompele de benzină de pe una din insule, retezându-le ca pe nişte popice.

Intră în ele cu o încetineală ce sugera caracterul implacabil şi oarecum măreţ al loviturii. A doua zi, Tommy Wannamaker jură la Indian Head că stopurile nu se aprinseseră nici măcar o clipă. Maşina îşi văzuse netulburată de drumul ei, cam cu douăzeci şi cinci de kilometri la oră, precum carele alegorice în timpul paradei Turneul Rozelor. Şasiul se frecă de insula de beton, scoţând un zgomot strident, iar când se izbiră şi roţile, toată lumea în afară de Stu văzu cum capul şoferului se bălăbăne fără vlagă şi loveşte parbrizul, pe care apăru imediat spărtura în formă de stea.

Maşina sări ca un câine bătrân care a luat un şut în coaste şi mătură pompa pentru benzină premium, care se desprinse din postament şi se rostogoli mai încolo, răspândind în jur câţiva stropi. Ajutajul se desprinse şi el din furtun şi căzu pe jos, sclipind în lumina tuburilor fluorescente.

Toată lumea văzu şi scânteile provocate de ţeava de eşapament a maşinii la contactul cu cimentul, iar Hap, care văzuse explozia unei benzinării din Mexic, îşi acoperi instinctiv ochii, ferindu-se de mingea de foc care se aştepta să apară. Însă spatele automobilului se răsuci şi căzu de pe insulă în partea dinspre clădirea benzinăriei. Botul se înfipse în pompa de benzină fără plumb, doborând-o cu un zdrăngănit de table goale.

Chevroletul îşi încheie tacticos rotaţia de 360 de grade, lovind iarăşi insula, de această dată cu latul. Partea din spate se căţără peste bordură şi puse la pământ pompa de benzină regular. Apoi îşi găsi în sfârşit liniştea, smucind în urma ei pentru ultima oară toba de eşapament ruginită. Distrusese cele trei pompe de benzină de pe insula cea mai apropiată de şosea. Motorul se mai învârti eu greu câteva secunde, apoi se stinse. Tăcerea ce se lăsase era atât de neaşteptată, încât îţi provoca un soi de nelinişte.

― Sfinte Sisoe, spuse Tommy Wannamaker, cu respiraţia tăiată. Sare în aer, Hap?

― Dacă era să sară, se întâmpla până acum, spuse Hap.

Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul cu hărţi şi împrăştiindu-le. Texas, New Mexico şi Arizona, care încotro. Hap era fericit, în modul lui precaut. Pompele erau asigurate, iar ratele le plătise la zi. Mary insistase să facă asigurarea, înainte de orice.

― Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm.

― Am urmărit tot timpul stopurile, comentă Tommy, cu vocea ascuţită de emoţie. Nu s-au aprins nici măcar o singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă mergea cu nouăzeci la oră, am fi fost morţi cu toţii.

Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi Stu în urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră lângă maşină în acelaşi timp. Se simţea mirosul de benzină şi se auzea ticăitul discret, ca de ceas, al motorului care se răcea. Hap deschise portiera şoferului, iar omul de la volan se întinse pe jos ca un sac de bulendre vechi.

Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett.

Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta lui mare şi începu să verse. Nu din cauza omului care căzuse din maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte de a se prăbuşi pe pavaj), ci a putorii ce se răspândea din interior, un amestec de duhori grele de sânge, materii fecale, vomă şi putreziciune umană. Un miros înfiorător, de boală şi moarte.

Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî departe de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice picioarele şi cei doi îl transportară până în clădire. În lumina lămpilor de deasupra, feţele lor arătau verzui şi indignate. Hap uitase cu totul de banii ce i se cuveneau de pe urma asigurării.

Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de parc-ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să rostească un toast. Fugi spre capătul dinspre nord al staţiei şi dădu şi el la boboci.

Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se uitară unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou privirile spre scena dinăuntru. Pe locul pasagerului stătea o tânără femeie cu rochia ridicată până la coapse. De ea se sprijinea un copil, băiat sau fată, cam de trei ani. Amândoi erau morţi. Gâturile li se umflaseră ca nişte imense tuburi, iar carnea din acele locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, ca de vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. După cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii de baseball care se mânjesc cu funingine pe obraji ca să nu le lucească. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. Femeia ţinea mâna copilului. Din nas li se scurseseră valuri de mucozităţi, care apoi se întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se aşezau pe scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. Stu făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo imagine mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi privirile de mâinile lor împreunate.

El şi Vic se traseră simultan înapoi, apoi îşi aruncară priviri goale. Porniră spre clădire. Îl văzură înăuntru pe Hap, care ţipa ceva în receptor, la telefonul public. Norm venea spre staţie în spatele lor, aruncând din când în când priviri peste umăr. Portiera din dreptul şoferului rămăsese căscată. De oglinda retrovizoare atârna o pereche de botoşei.

Hank stătea lângă uşă, frecându-se la gură cu o batistă murdară.

― Isuse, Stu, murmură el trist, iar Stu îi răspunse clătinând din cap.

Hap puse receptorul în furcă. Şoferul maşinii zăcea pe podea.

― Salvarea soseşte în zece minute. Crezi că sunt?... întrebă el, făcând semn cu degetul mare spre maşină.

― Sunt morţi, poţi să fii sigur, îi confirmă Vic. Figura lui ridată se îngălbenise şi, încercând să-şi răsucească o ţigară, răspândi tutunul peste tot. Sunt cele mai moarte persoane pe care le-am văzut vreodată.

Căută spre Stu, care dădu din cap şi-şi puse mâinile în buzunare, cuprins de greaţă.

Bărbatul întins la pământ scoase un geamăt profund din gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia spre el. Fiind evident că necunoscutul vorbea, sau în orice caz încerca din răsputeri să zică ceva, Hap îngenunche lângă el, considerând de datoria lui să facă acest lucru.

Era limpede că omul trecea prin aceleaşi suferinţe pe care le înduraseră femeia şi copilul din maşină. Nasul îi curgea abundent, iar în respiraţie i se auzea şi un zgomot subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit venind din piept. Pielea de sub ochi se umfla, însă nu era încă neagră, avea doar o tentă purpurie, ca de vânătaie. Gâtul părea foarte gros, iar carnea umflată formase două bărbii suplimentare. Avea febră mare; dacă te apropiai de el te simţeai ca pe marginea unei gropi umplute cu mangal, pregătită pentru fripturi.

― Câinele, mormăi el. I-aţi dat drumul câinelui?

― Domnule, îi spuse Hap, atingându-l cu blândeţe. Am chemat ambulanţa. Ai să te faci bine.

― Cadranul ceasului s-a făcut roşu, gâfâi omul de pe podea.

Fu cuprins apoi de o criză de tuse, de un şir nesfârşit de horcăieli chinuitoare care răspândiră jur-împrejur sfori groase de mucozităţi. Hap se trase înapoi, strâmbându-se disperat.

― Poate ar fi mai bine să-l întoarcem cu faţa în jos, propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce.

Dar înainte să-şi poată pune în aplicare planul, tusea se domoli, înlocuită fiind de o respiraţie inegală, ca de foale. Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei adunaţi în jur.

― Unde... suntem?

― În Arnette, îi răspunse Hap. Benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe. Adăugă apoi, cu grabă: E-n regulă. Iera asigurate.

Bărbatul încercă să se ridice de la pământ, dar fără succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze mâna pe braţul lui Hap.

― Soţia mea... fetiţa mea...

― Sunt bine, îi zise Hap, zâmbind idiot.

― Se pare că a dat peste mine o boală teribilă. Fiecare respiraţie a omului era însoţită de o horcăială groasă. Şi ele erau bolnave. De când am plecat, acum două zile. Salt Lake City... Ochii i se închiseră încet. Bolnave... cred că nu ne-am mişcat suficient de repede, până la urmă...

Din depărtări ajunse la ei, din ce în ce mai aproape, sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei Voluntarilor din Arnette.

― O, Doamne, oftă Tommy Wannamaker.

Ochii bolnavului tremurară şi se deschiseră iarăşi, iar de această dată trădau o grijă acută şi intensă. Se luptă din nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe obraji. Se agăţă de Hap.

― Sally şi Baby LaVon sunt bine?

Din gură îi săreau picături de salivă, iar Hap simţea căldura teribilă pe care o radia. Omul era bolnav, pe jumătate nebun şi puţea îngrozitor, amintindu-i lui Hap de duhoarea pe care o răspândesc preşurile pe care dorm câinii bătrâni.

― Sunt bine, insistă el, puţin prea pătimaş. Te rog să... te întinzi şi să stai liniştit, bine?

Bărbatul se întinse la loc. Respiraţia lui devenise şi mai aspră. Hap şi Hank îl ajutară se se întoarcă pe o parte şi păru să respire ceva mai uşor.

― Până ieri seară, m-am simţit destul de bine. Tuşeam, în rest nu aveam nimic. Dar astă-noapte m-am trezit bolnav. Nu am plecat destul de repede. Baby LaVon e bine?

Era tot mai dificil să-l înţelegi, iar ultimele cuvinte se transformară într-o bolboroseală. Sirena salvării se auzea tot mai aproape. Stu se apropie de fereastră, ca să-i urmărească sosirea. Ceilalţi rămaseră adunaţi în cerc, în jurul bărbatului de pe podea.

― Ce-o fi având, Vic, ai idee? întrebă Hap.

Vic clătină din cap.

― Habar n-am.

― Poate li se trage de la ce-au mâncat, spuse Norm Bruett. Maşina are număr de California. Probabil c-or fi mâncat în tot felul de locuri, la margine de drum, cum se întâmplă. Poate au dat peste un hamburger stricat. Se mai întâmplă.

Ambulanţa apăru în viteză, ocoli maşina accidentată şi se opri între aceasta şi uşa staţiei. Lumina roşie de deasupra se rotea nebuneşte. În jur domnea un întuneric deplin.

― Dă-mi mâna şi te trag şi pe tine aici, sus! ţipă pe neaşteptate bărbatul, apoi căzu iarăşi în muţenie.

― Intoxicaţie cu un aliment oarecare, spuse Vie. Mda, s-ar putea să fie aşa. Sper să fie asta, pentru că...

― Pentru că? spuse Hank.

― Pentru că, altfel, ar putea fi ceva contagios. Vic se uită la ceilalţi, tulburat. Am văzut nişte cazuri de holeră în 1958, eram lângă Nogales şi arătau cam tot aşa.

În încăpere intrară trei bărbaţi, împingând o targă.

― Hap, începu unul dintre ei. Ai mare baftă că n-ai pornit-o spre cer, cu fundul ăla al tău afurisit cu tot. Ăsta-i băiatul, da?

Le făcură loc să treacă ― Billy Verecker, Monty Sullivan, Carlos Ortega, oameni pe care-i cunoşteau foarte bine.

― Mai sunt două persoane în maşină, zise Hap, trăgându-l pe Monty deoparte. O femeie şi-o fetiţă. Amândouă moarte.

― Dumnezeule mare! Eşti sigur?

― Mda. Dar el nu ştie. Îl duci la Braintree?

― Cred că da. Monty se uită la el, descumpănit. Şi cu cele două din maşină ce fac? Nu ştiu cum să procedez, Hap.

― Stu ar putea telefona la sediul poliţiei. V-ar deranja dacă vin şi eu cu voi?

― Pe naiba.

Aşezară omul pe targă şi, în timp ce-l scoteau afară, Hap se apropie de Stu.

― Îl însoţesc pe tip până la Braintree. N-ai vrea să suni la poliţie?

― Sigur că da.

― Şi la Mary. Telefonează-i şi spune-i ce s-a întâmplat.

― Okay.

Hap ieşi şi se urcă în ambulanţă. Billy Verecker închise uşile în urma lui şi apoi îi strigă pe ceilalţi doi. Aceştia se holbau în interiorul automobilului, cu un amestec de groază şi fascinaţie.

Peste doar câteva momente, salvarea plecă în trombă, cu sirena pusă în funcţiune, aruncând palide pulsaţii sângerii asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu se duse la telefon şi introduse o fisă de douăzeci şi cinci de cenţi.

Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră decât treizeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi odată, gâlgâit şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, scurt, şi gata.

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la spate şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. Un carnet de conducere emis în California pe numele Charles D. Campion. O legitimaţie de armată şi fotografii ale soţiei şi fiicei, într-o învelitoare din plastic. Hap evită să se uite la poze.

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat şi-i spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 9. 10.

CAPITOLUL 2

DIN ORAŞUL DE COASTĂ Ogunquit, statul Maine, pornea spre largul Atlanticului un dig lung, construit din piatră. Astăzi, digul îi sugera lui Frannie Goldsmith un deget cenuşiu şi acuzator; îşi puse maşina în parcarea publică şi-l văzu pe Jess stând chiar la capătul digului, o simplă siluetă în soarele după-amiezei. Pescăruşii se zbăteau şi ţipau deasupra lui, iar priveliştea îi amintea de un tablou în cel mai pur stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ alb. Păi, doar era poet în activitate.

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece viteze era prinsă cu lacăt de grilajul metalic din spatele gheretei pentru paznicul parcării, Gus cel chel şi gras. Acesta îi ieşi în întâmpinare, ca de obicei. Taxa pentru cei veniţi din afară era un dolar de maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în oraş, fără să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în colţul parbrizului, pe care scria REZIDENT. Fran venea adesea în locul acesta.

Păi să ştii că vin des, se gândi ea. De fapt, tot aici, pe plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo patru metri peste linia la care ajunge fluxul maxim. Dragă Boţule: tu ai fost conceput pe litoralul minunat din Maine, cu patru metri peste nivelul de flux maxim şi cu cincisprezece metri la est de dig. Locul este marcat cu un X.

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut.

― Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, domnişoară Goldsmith.

― Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile?

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, în care erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu abţibilduri de culoare albastră şi albă, identice cu al ei.

― Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. Era 17 iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul o să înceapă să câştige bani de pe urma noastră.

― Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe toţi.

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în dugheană.

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a maşinii, îşi scoase pantofii de tenis şi-şi puse în picioare o pereche de papuci de plajă din cauciuc. Frannie era o fată înaltă, cu părul castaniu, căzând până la jumătatea bluzei ei de culoare galbenă. O tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau priviri pline de admiraţie. Material de lux, acesta era termenul pe care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, din câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa.

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în care se găsea. Te porţi de parcă ar fi cine ştie ce veste nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: Hester Prynne îi mărturiseşte pastorului Dimmesdale vestea sosirii iminente pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, el nu se compara cu pastorul Dimmesdale. El era Jess Rider, în vârstă de douăzeci de ani, adică mai mic cu un an decât eroina noastră, Micuţa Fran. Student la colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se putea deduce din cămaşa lui albastră imaculată, de poplin.

Se opri la marginea nisipului, simţind cum căldura binefăcătoare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului făcea în continuare mişcări din care se ghicea că aruncă pietricele în apă. Ceea ce-i trecea ei acum prin minte era mai degrabă neliniştitor decât amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era studiată. Lord Byron, singur, dar netemător. Stând în singurătate şi izolare şi căutând spre oglinda învolburată a mării, ce se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, nu voi putea nicicând...

Draci bălţaţi!

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care-l punea stării de spirit prin care trecea Tânărul domn pe care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi râdea pe la spate, caricaturizându-l.

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu graţie peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse parte dintr-un sparge-val. Dar majoritatea navelor acostau acum la capătul sudic al localităţii, unde existau trei porturi pentru vase de agrement şi şapte moteluri, nişte spelunci cu un dever nebun toată vara.

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să se obişnuiască cu gândul că amorul ei trecuse, în aceste unsprezece zile de când se ştia "uşor borţoşică", după cum se exprimase Amy Lauder. Păi, doar el o adusese în halul ăsta, nu?

Însă în nici un caz nu se putea spune că este singurul vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta fusese cea mai simplă figură din lume. Se dusese la cabinetul medical al căminului şi-i turnase doctorului gogoşi că avea dureri la menstruaţie şi tot felul de iritaţii penibile pe piele, iar el îi scrisese o reţetă. De fapt, îi dăduse gratis pilule pentru o lună.

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, iar valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. Îi trecu prin minte că medicii din cabinetele de acest fel auzeau probabil poveşti despre menstruaţii dureroase şi prea multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau farmaciştii ocazia să afle că "trebuie să cumpăr neapărat prezervativele astea pentru frati-miu" ― din ce în ce mai des în ultima vreme. Ar fi putut la fel de bine să se ducă la el şi să-i zică: "Vreau nişte pilule. Am de gând să mă fut." Îi venise vremea. De ce să fie timidă? Cercetă spatele lui Jesse şi oftă. Pentru că timiditatea riscă să devină un stil de viaţă. Porni iarăşi la drum.

În orice caz, pilula nu-şi făcuse efectul. Cineva din serviciul de control al calităţii de la fabrica aia străveche din Ovril adormise în faţa comenzilor. Fie asta, fie uitase ea să-şi ia o pilulă, iar apoi uitase că uitase.

Se apropie de el pe furiş şi-i puse brusc ambele mâini pe umeri.

Jess, care ţinea pietricelele cu mâna stângă şi le arunca în apele Atlanticului cu dreapta, scoase un ţipăt şi nu ştiu cum să se ridice mai repede în picioare. Pietrele se răspândiră peste tot şi era cât pe ce s-o arunce pe Frannie în apă. Şi el se salvă cu greu de la un plonjon cu capul înainte.

Ea nu se putu abţine, izbucni în râs şi se trase înapoi cu mâinile ridicate la gură, în timp ce el se răsuci furios pe călcâie; era un tânăr solid, cu părul negru, ochelari din sârmă aurie şi trăsături obişnuite care, spre veşnica nemulţumire a lui Jess, nu reuşeau să reflecte pe deplin sensibilitatea din sufletul lui.

― M-ai speriat îngrozitor! urlă el.

― Vai, Jess, chicoti ea, vai, Jess, îmi pare rău, dar a fost aşa de nostim, a fost nemaipomenit de nostim.

― Era să cădem în apă, spuse el nervos, făcând un pas spre ea.

În compensaţie, Fran se retrase tot cu un pas, se împiedică de o stâncă şi căzu cu toată greutatea. Fălcile i se ciocniră violent, prinzându-i limba între dinţi ― infernală durere! ― şi râsul i se curmă imediat, de parcă sunetul ar fi fost retezat de o lamă. Simplul fapt că tăcuse atât de brusc ― poţi să mă închizi ca pe un radio ― i se păru extraordinar de nostim şi se puse din nou pe chicotit, cu toate că limba îi sângera, iar din ochi îi curgeau lacrimi de durere.

― Frannie, te simţi bine?

Îngenunche lângă ea, îngrijorat.

Îl iubesc cu adevărat, se gândi ea, simţindu-se mai uşurată.

― Nu cumva te-ai rănit, Fran?

― Doar mândria mea a avut de suferit, spuse ea, permiţându-i s-o ajute să se ridice. Şi mi-am muşcat limba. Vezi?

Scoase limba spre el, aşteptându-se ca gestul să fie răsplătit cu un zâmbet, dar el se încruntă.

― Doamne, Fran, dar sângerezi rău.

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îi aruncă o privire nehotărâtă. Apoi vârî batista la loc.

O bântui imaginea lor, mergând mână în mână către parcare, doi tineri îndrăgostiţi sub soarele fierbinte al verii, iar ea ţinând între dinţi batista lui. Apoi făcându-i cu mâna paznicului zâmbitor şi amabil, spunându-i: Hămâi-hu-bihe-Guh.

O bufni iarăşi râsul, chiar dacă limba o durea cu adevărat şi avea în gură gustul acela de sânge, care îi dădea o vagă senzaţie de greaţă.

― Uită-te în partea cealaltă, îi spuse ea înţepată. Am să fac un gest urât.

Zâmbind uşor, îşi acoperi ochii cu un gest teatral. Sprijinindu-se într-un braţ, se aplecă dincolo de marginea digului şi scuipă ― roşu-aprins. Ptiu! Şi iarăşi. Şi încă o dată. În sfârşit i se păru că a reuşit să se cureţe şi se uită în jur, surprinzându-l că o priveşte printre degete.

― Scuză-mă. Sunt aşa de proastă!

― Nu, spuse Jesse, deşi tonul trăda contrariul.

― N-ai vrea să mergem la o îngheţată? îi propuse ea. Tu conduci. Eu fac cinste.

― De acord.

Se sculă de jos şi o ajută şi pe ea să se ridice. Fran scuipă iarăşi în apă. Roşu-aprins.

― Sper că nu mi-am retezat o bucăţică din limbă, ce crezi? întrebă ea temătoare.

― Habar n-am, îi răspunse Jess în glumă. Ai simţit să fi înghiţit ceva?

― Nu văd nimic de râs, zise ea revoltată, punându-şi o mână la gură.

― Aşa e, îmi pare rău. Pur şi simplu te-ai tăiat puţin, Frannie.

― Există şi artere în limbă?

Mergeau pe dig ţinându-se de mână, oprindu-se din când în când pentru ca ea să scuipe. Roşu-aprins. Nu mai avea de gând să înghită porcărie din aia, nu, nu!

― Nu.

― Bine.

Îl strânse de mână şi-i zâmbi încrezătoare.

― Sunt însărcinată.

― Zău? Foarte bine. Ştii pe cine am văzut în Port...

Se opri în loc şi o măsură, iar privirea lui deveni deodată fermă şi foarte, foarte precaută. Fata simţi cum i se frânge inima, văzând prudenţa aceea din ochii lui.

― Cum ai spus?

― Sunt însărcinată.

Îi zâmbi senin şi scuipă peste marginea digului. Roşu-aprins.

― Ce glumă bună, Frannie, îngăimă el nesigur.

― Nu-i glumă.

Rămase cu privirile îndreptate asupra ei. După o vreme, porniră mai departe. Când traversară parcarea, Gus ieşi şi le făcu un semn amical. Frannie îi răspunse. La fel şi Jess.

Se opriră la bufetul Dairy Queen de pe şoseaua US 1. Jess îşi luă o Coca-Cola, din care sorbea gânditor la volanul maşinii ei, un Volvo. Fran îl pusese să-i ia o îngheţată Banana Boat Supreme, iar acum stătea rezemată de portieră, lăsând o distanţă de aproape un metru între ei, mâncând alune, zeamă de ananas şi frişcă, surogat Dairy Queen.

― Ştii, îi zise ea, frişca asta făcută de D.Q. constă mai ales din bule de aer. Ştiai chestia asta? Cei mai mulţi habar n-au.

Jess o măsura în tăcere.

― Pe bune, continuă ea. Maşinile alea care fac îngheţată nu sunt în realitate decât nişte aparate gigantice de produs baloane. De-asta şi pot cei de la Dairy Queen să-şi vândă îngheţata atât de ieftin. Am primit nişte materiale despre asta la cursul de teorie a afacerilor. Există tot felul de metode de a-l jumuli pe cumpărător.

Jess continua s-o privească tăcut.

― Iar dacă ai chef să mănânci o îngheţată adevărată, trebuie să cauţi în cu totul alt loc, cum ar fi de exemplu la Deering Ice Cream Shop, care este...

Izbucni în lacrimi.

Târându-se pe banchetă, băiatul se apropie de ea şi-şi trecu braţul în jurul gâtului ei.

― Frannie, te rog să nu faci lucrul ăsta. Te rog.

― A început să curgă îngheţata pe mine, spuse ea printre lacrimi.

Batista lui ieşi din nou la iveală şi intră în acţiune. Când termină să-i şteargă lacrimile, plânsul ei se transformase deja în smiorcăit.

― Banana Boat Supreme, cu cremă de sânge, zise ca, privindu-l cu ochii înroşiţi. Cred că nu sunt în stare să mai mănânc. Îmi pare rău, Jess. Fii aşa de bun şi arunc-o, vrei?

― Desigur, răspunse el ţeapăn.

Îi luă îngheţata din mână, coborî din maşină si o aruncă în coşul de gunoi. Avea un mers ciudat, de parcă ar fi primit un şut acolo unde îi doare mai tare pe băieţi, gândi Fran. Într-un fel, presupunea ea, chiar acela era locul unde fusese lovit. Dar dacă priveai chestiunea din alt punct de vedere, ei bine, cam tot aşa mersese şi ea după ce o dezvirginase pe plajă. Se simţise de parcă ar fi suferit o iritaţie gravă. Numai că din cauza iritaţiilor nu rămâi însărcinată.

Băiatul se întoarse şi se sui în maşină.

― Chiar ai rămas, Fran? întrebă el brusc.

― Da, chiar am rămas.

― Cum s-a întâmplat? Am crezut că iei pilule.

― Păi, din câte îmi fac cu socoteala, fie, unu, cineva din sectorul de control al calităţii la vechitura aia de fabrică din Ovril a dormit în post când au trecut pe bandă medicamentele cu care m-am ales eu, fie, doi, pe voi, băieţii, vă hrănesc cine ştie cum la cantina UNH şi aveţi o spermă nemaipomenită, fie, trei, am uitat să iau o pilulă şi între timp am uitat că am uitat.

Îi aruncă un zâmbet dur, subţire, aparent radios, care-l făcu să bată în retragere.

― De ce te-ai enervat, Fran? Am pus şi eu o întrebare.

― Ei bine, ca să-ţi răspund altfel la întrebare, într-o seară caldă de aprilie, pesemne că s-a întâmplat în doisprezece, treisprezece sau paisprezece, ţi-ai introdus penisul în vaginul meu şi ai avut un orgasm, ejaculând astfel spermă conţinând milioane de...

― Termină, o opri el hotărât. Nu e nevoie să...

― Să ce?

Frannie era de-a dreptul îngrozită, chiar dacă nu lăsa să se ghicească acest lucru. Nici în cele mai negre închipuiri ale ei despre cum se va desfăşura această scenă nu-şi imaginase că va arăta chiar aşa.

― Să fii atât de furioasă, spuse el fără vlagă. N-am să te părăsesc.

― Nu, spuse ea ceva mai blând.

În momentul acela ar fi putut să-i ia o mână de pe volan, să i-o strângă la piept şi să-i vindece astfel rana. Dar nu reuşea să se hotărască să facă acest lucru. Nu avea nici cel mai mic drept să dorească să fie mângâiată, indiferent dacă această dorinţă nu era decât tainică şi inconştientă. Înţelese deodată că, într-un fel sau altul, râsul şi distracţia dispăruseră pentru o vreme. Asta o aduse din nou în pragul lacrimilor, dar se abţinu să plângă din nou. Ea era Frannie Goldsmith, fiica lui Peter Goldsmith, şi nu avea de gând să bâzâie ca o proastă în parcarea de la Ogunquit Dairy Queen.

― Ce vrei să faci? o întrebă Jess, scoţându-şi ţigările din buzunar.

― Dar tu ce vrei să faci?

El aprinse un chibrit şi, timp de o clipă, înainte ca fumul de ţigară să se răspândească, ea văzu limpede cum pe chipul lui se războiesc, încercând fiecare să obţină dominaţia, un bărbat şi un băiat.

― O, fir-ar să fie! zise el.

― Din câte mă gândesc eu, există următoarele posibilităţi. Putem să ne căsătorim şi să păstrăm copilul. Putem să ne căsătorim şi să renunţăm la copil. Sau nu ne căsătorim şi ţinem copilul. Sau...

Frannie...

― Sau nu ne căsătorim şi eu nu ţin copilul. Aş putea să fac un chiuretaj. Mai există vreo posibilitate? Mi-a scăpat ceva?

― Frannie, nu am putea să discutăm...

― Păi asta şi facem! îl repezi ea. Când ai avut ocazia să-ţi spui părerea, tu ai zis "O, fir-ar să fie!" Astea sunt chiar cuvintele tale. Eu tocmai am pomenit toate variantele posibile. Desigur, eu am avut mai mult timp să-mi fac un plan de bătaie.

― Vrei o ţigară?

― Nu. Fumatul nu este bun pentru copil.

― Frannie, ce naiba!

― De ce strigi? îl întrebă ea blând.

― Pentru că pari hotărâtă să mă scoţi din sărite, îi răspunse Jess aprins, apoi reuşi să se stăpânească. Te rog să mă ierţi. Nu pot să concep că ar fi vina mea.

― Nu poţi? Îl cercetă cu o sprânceană ridicată. Ca să vezi, o virgină va naşte.

― Trebuie să-ţi ieşi din fire chiar în halul ăsta? Luaseşi pilula, din câte mi-ai zis tu. Te-am crezut pe cuvânt. Am greşit cumva?

― Nu, n-ai greşit. Dar asta nu schimbă situaţia.

― Ai dreptate, spuse el posomorât, aruncând ţigara fumată doar pe jumătate. Deci ce facem?

― Mă tot întrebi pe mine, Jesse. Eu tocmai ţi-am expus posibilităţile, aşa cum le văd eu. Am crezut că vei avea şi tu vreo idee. Mai există şi sinuciderea, dar în momentul de faţă nu intră în vederile mele. Deci alege o altă variantă care-ţi convine ţie şi discutăm despre ea.

― Hai să ne căsătorim, spuse el deodată cu o voce neaşteptat de puternică.

Avea aerul omului care a ajuns la concluzia că cel mai bun mod de a rezolva problema nodului gordian este să-l tai drept în două. Cu toată viteza înainte, iar cine se smiorcăie este invitat să elibereze locul de pe punte.

― Nu, îi răspunse ea. Nu vreau să mă căsătoresc cu tine.

Se întâmplă ca şi cum obrajii lui ar fi fost fixaţi în nişte şuruburi ascunse, slăbite acum simultan cu o rotaţie şi jumătate. Toată faţa îi căzu dintr-o dată. Imaginea era atât de criminal de comică, încât fata fu nevoită să-şi treacă zona rănită a limbii peste asperităţile de pe cerul gurii ca să nu fie iarăşi cuprinsă de chicoteală. Nu dorea să-i râdă în nas lui Jess.

― De ce nu? Fran...

― Va trebui să mă mai gândesc la motivele pentru care nu vreau. Nu vreau să mă las implicată într-o discuţie despre motivele pentru care nu vreau, pentru că acum nu ştiu.

― Nu mă iubeşti, îi zise el morocănos.

― În majoritatea cazurilor, dragostea şi mariajul sunt două stări ce se exclud reciproc. Alege altă variantă.

Rămase multă vreme tăcut. Se jucă un timp cu o nouă ţigară, fără să o aprindă. În cele din urmă, zise:

― Nu pot alege alta, Frannie, din cauză că tu refuzi să o discuţi pe asta. De fapt, nu urmăreşti decât să aduni cât mai multe puncte în favoarea ta.

Chestia asta o atinse puţin. Îşi înclină fruntea.

― Poate că ai dreptate. Dar am pierdut şi eu o mulţime de puncte în ultimele săptămâni. Cât despre tine, Jess, eşti cel mai tipic student de colegiu pe care l-am văzut. Dacă te-ar ataca un bandit, cu un cuţit în mână, reacţia ta ar fi să convoci imediat un seminar.

― Vai, pentru numele lui Dumnezeu!

― Alege altă variantă.

― Nu. Tu ai avut timp să-ţi faci toate socotelile. Poate că aş avea şi eu nevoie de un răgaz.

― Foarte bine. Vrei să ne întoarcem în parcarea noastră? Te las acolo şi mă duc să-mi fac nişte cumpărături.

El tresări, luat prin surprindere.

― Frannie, am parcurs pe bicicletă tot drumul de la Portland până aici. Am închiriat o cameră la motelul de lângă oraş. Speram că ne vom petrece împreună acest sfârşit de săptămână.

― În camera ta de motel. Nu, Jess. Situaţia s-a schimbat. Te sui din nou în şaua cursierei tale şi o porneşti spre Portland; mă cauţi doar după ce te mai gândeşti puţin. Nu e nici o grabă.

― Nu mă mai călări atâta, Frannie.

― Nu, Jess, tu eşti cel care m-ai călărit pe mine până acum, izbucni ea într-un acces de furie neaşteptată, iar în acel moment el o lovi uşor peste obraz, cu dosul palmei.

― Te rog să mă ierţi, Fran, îngăimă el apoi buimăcit, privind-o lung.

― E-n regulă, îi răspunse ea incolor. Hai să mergem.

Nu schimbară nici un cuvânt cât dură drumul înapoi până în parcarea din apropierea plajei publice. Ea rămase cu mâinile în poală, urmărind porţiunile în care oceanul se întrezărea printre căsuţele construite imediat la vest de dig. Îi trecu prin minte că arătau ca nişte apartamente din cartierele sărace. Oare cui aparţineau aceste case, marea majoritate protejate încă de obloane, pentru că vara nu începea oficial decât peste ceva mai puţin de o săptămână? Profesorilor de la MIT. Doctorilor din Boston. Avocaţilor din New York. Casele acestea nu aparţineau adevăraţilor barosani, cu averi exprimate în şapte sau opt cifre, care posedau proprietăţi pe coastă. Dar atunci când familiile cărora le aparţineau se mutau aici, cel mai mic IQ de pe Shore Road avea să rămână acela al lui Gus, paznicul parcării. Copiii lor mergeau pe cursiere cu zece viteze, ca a lui Jess. Aveau să arboreze mine plictisite şi să-şi însoţească părinţii la mese cu homar şi la spectacolele de la Teatrul din Ogunquit. Aveau să se fâţâie în sus şi în jos pe strada principală, travestindu-se, după apusurile blânde ale verii, în simpli pietoni. Nu-şi dezlipea privirile de minunatele sclipiri de culoarea cobaltului dintre casele ce formau grupuri compacte, conştientă că era împiedicată să vadă foarte bine din cauza unui nou val de lacrimi. Micuţul nor alb ce plângea.

Ajunseră în parcare, unde Gus le făcu un semn cu mâna. Îi răspunseră şi ei.

― Îmi pare foarte rău că te-am lovit, Frannie, spuse Jess cu voce stinsă. Nici prin minte nu mi-a trecut să fac lucrul acesta.

― Ştiu. Te întorci la Portland?

― Rămân aici în seara asta şi te sun mâine de dimineaţă. Însă de hotărât vei hotărî tu, Fran. Dacă ajungi la concluzia că, pricepi, avortul este cea mai bună soluţie, atunci o să scobesc eu după bani.

― Jocul ăsta de cuvinte l-ai făcut intenţionat?

― Nu, se apără el. Nici gând. Se apropie de ea şi o sărută sobru. Te iubesc, Fran.

Nu cred că-i adevărat, îşi zise ea. Deodată, iată, nu-l cred câtuşi de puţin... dar accept afirmaţia lui cu toată complezenţa. Atâta lucru pot face.

― Foarte bine, spuse ea calm.

― Sunt la Lighthouse Motel. Dacă vrei, sună-mă.

― Okay.

Se strecură la volan, simţindu-se copleşită pe neaşteptate de o mare oboseală. Locul unde se muşcase de limbă o durea îngrozitor.

Băiatul se duse la bicicleta lui prinsă de gardul metalic şi se întoarse ţinând-o de coarne.

― Aş fi foarte fericit dacă mi-ai telefona, Fran.

― Vom vedea. La revedere, Jess, îi spuse ea, zâmbind artificial.

Porni motorul, întoarse şi, după ce traversă parcarea, porni pe Shore Road. Putea să-l vadă în oglindă pe Jess, care rămăsese nemişcat lângă bicicleta lui, cu oceanul în spate şi, pentru a doua oară în acea zi, îl acuză în mintea ei că adoptase cu bună ştiinţă o anumită poză. De această dată, în loc să se enerveze, nu simţi decât puţină tristeţe. Merse mai departe, întrebându-se dacă oceanul avea să mai arate vreodată ca înainte să i se întâmple toate lucrurile acestea. Limba continua s-o doară. Deschise geamul mai larg şi scuipă. De această dată alb. Simţea mirosul intens de sare al oceanului, amar ca şi lacrimile ei.

CAPITOLUL 3

NORM BRUETT se trezi la 10.15 de dimineaţă în zgomotul copiilor care se certau în faţa ferestrei dormitorului şi al muzicii country de la radioul din bucătărie.

Îmbrăcat în izmene scurte şi lălâi şi în maiou, se duse la uşa din spate, o dădu de perete şi urlă:

― Băi puştilor, mucles!

Pauză de o clipă, Luke şi Bobby lăsară basculanta veche şi ruginită, de jucărie, pentru care se certaseră, şi se întoarseră spre el. Cum i se întâmpla de obicei atunci când copiii îi apăreau înaintea ochilor, Norm se simţea disputat între două senzaţii contrare. Suferea teribil în inima lui să-i vadă purtând haine transmise în familie de la cei mari la cei mici şi straie de căpătat de la Armata Salvării, aidoma acelora cu care îi vedeai înţoliţi pe copilaşii negrilor din zona de est a oraşului Arnette; pe de altă parte, era cuprins de o furie teribilă, începea să tremure şi-i venea să dea cu ei de pământ.

― Da, tăticule, spuse Luke, care avea nouă ani, pe ton supus.

― Da, tăticule, răsună şi vocea lui Bobby, ca un ecou.

Bobby era de şapte ani, mergea pe opt.

Norm se mai holbă o dată urât de tot la ei, apoi trânti uşa. Cercetă nehotărât grămada de ţoale pe care le purtase cu o zi în urmă. Zăceau la picioarele patului dublu, deşelat, acolo unde le trântise.

Căţea şleampătă, se răzvrăti el în gând. Nici măcar bulendrele n-a fost în stare să le atârne la locul lor.

― Lila! răcni el.

Nici un răspuns. Cumpăni dacă să dea iarăşi uşa de perete şi să-l întrebe pe Luke unde naiba plecase mă-sa.

Ziua de primire a donaţiilor pica de-abia săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă decât o credea el.

Nu se mai deranjă să-i întrebe pe copii. Se simţea obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare, însoţită de greaţă. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri la Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, în drum spre spital. Până să se întoarcă Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece din nou, ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic Palfrey le dăduse reprezentanţilor legii o declaraţie în numele lor, al celor cinci care asistaseră. Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul legist al ţinutului, refuză să facă orice speculaţie despre boala ce-i răpusese.

― Dar holeră nu este. Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi veţi citi totul în ziare.

Un căcăcios mizerabil, se gândi Norm, îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu o zi în urmă. Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă puştii ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca să aibă de ce chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală tot anul?

Chibzui dacă să-şi vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că preşedintele nu avea probabil să treacă în ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă să se uite chiorâş.

Din difuzorul aparatului Philco de deasupra aragazului se auzea o voce stridentă:

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva.

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept,

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Lucrurile ajunseseră în ultimul hal dacă se pretau să difuzeze muzică rock and roll cântată de cioroi pe postul local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi.

Dragă Norm,

Sally Hodges zice că are nevoie de cineva care să stea cu copiii ei în dimineaţa asta şi că îmi dă un dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă vrei, e nişte cârnaţi pe care po' să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu.

Lila

Norm puse bileţelul la loc şi zăbovi câteva momente, sucind lucrurile pe toate feţele în mintea lui şi încercând să înţeleagă. Îi venea al dracului de greu să cugete, din cauza durerii de cap. Stat cu copiii... un dolar. Chemată de soţia lui Ralph Hodges.

Aceste trei elemente se combinară foarte greu în creierul lui. Lila se dusese să stea cu cei trei copii ai lui Sally Hodges, ca să câştige un împuţit de dolar, iar el rămăsese pe cap cu Luke şi Bobby. Păi să ştii că erau nişte vremuri nemaipomenit de grele dacă un bărbat trebuia să stea acasă şi să-i şteargă de muci p-ăia mici ca să poată nevastă-sa să se ducă să câştige un amărât de dolar, pe care nu-ţi dă nimeni nici măcar un galon de benzină. Vremuri de căcat, ce mai încolo şi-ncoace.

Supărarea i se urcă la cap, provocându-i dureri şi mai mari. Îşi târî încet picioarele până la frigider, cumpărat pe vremea când prinsese nişte ore suplimentare nemaipomenite. Îl deschise, constatând că majoritatea rafturilor erau goale. Nu existau decât resturile pe care Lila le pusese la păstrare în tăviţele frigiderului. Ura micile farfurii Tupperware din plastic. Fasole veche, porumb vechi, nişte mâncare cu ardei iute... nimic care să-l atragă pe un bărbat. Nimic, în tot frigiderul, cu excepţia farfuriilor Tupperware şi a celor trei cârnaţi mici şi vechi, înfăşuraţi în folie Handi-Wrap. Se aplecă şi-i cercetă mai de aproape, mânia ce-l cuprindea de obicei în asemenea momente combinându-se de această dată cu durerea ce-i pulsa în creieri. Cârnăciorii arătau de parcă se apucase cineva să taie puţele unor pigmei din ăia care mişună prin Africa sau prin America de Sud sau pe unde mă-sa or trăi ei. Oricum nu-i era foame. Ba chiar era foarte bolnav, dacă stătea să se gândească mai bine.

Se duse la aragaz, frecă un chibrit pe bucata de glaspapir prinsă în perete, aprinse ochiul din faţă şi puse de cafea. Apoi se trânti pe scaun şi aşteptă să fiarbă. Chiar înainte ca apa să clocotească, trebui să-şi scoată în grabă batista din buzunarul de la spate, ca să strănute. Un strănut puternic şi umed. Am răcit, îi trecu prin cap. Pe lângă toate celelalte, asta-mi mai lipsea! Dar nu-i veni nici o clipă în minte să facă vreo legătură cu flegma care curgea cu o seară în urmă din individul acela, Campion.

Când se auzi soneria de la uşa din faţă, Hap se afla în gaura de vizitare din garaj şi monta o ţeavă de eşapament nouă la maşina lui Tony Leominster, iar Vic Palfrey se balansa într-un scaun de campanie rabatabil, urmărindu-i cu privirea şi sorbind dintr-un Dr. Pepper.

― E patrula de poliţie, îl anunţă Vic. Mi se pare că e şi vărul tău printre ei. Joe Bob.

― Okay.

Hap ieşi de sub autoturism, ştergându-şi mâinile pe un ghemotoc de câlţi. În drum spre birou, strănută o dată puternic. Ura răcelile de vară. Erau cele mai rele dintre toate.

Joe Bob Brentwood, înalt de aproape doi metri, stătea în spatele maşinii de patrulă şi-i făcea plinul. Dincolo de el, cele trei pompe pe care Campion le răsturnase cu o seară în urmă erau aliniate cu grijă, ca nişte soldaţi morţi.

― Salut, Joe Bob! îl întâmpină Hap.

― Salut, Hap, îi răspunse Joe Bob, fixând pompa pe automat şi păşind peste furtun. Ai mare baftă că benzinăria mai există în dimineaţa asta.

― Pe naiba, Stu Redman a văzut că individul se apropie şi-a închis pompele. Totuşi, maşina a scos o groază de scântei.

― Indiferent cum s-a întâmplat, a fost un noroc chior. Ascultă-mă, Hap, n-am venit până aici doar ca să pun benzină.

― Da?

Ochii lui Joe Bob se fixară asupra lui Vic, care stătea în uşa benzinăriei.

― Moşu' a fost aici şi ieri seară?

― Cine? Vic? Mda, vine aici aproape în fiecare seară.

― Poate să-şi ţină gura?

― Bineînţeles. Să ştii că moşu' e de treabă.

Se auzi ţăcănitul sistemului automat. Hap mai îndesă benzină în valoare de vreo douăzeci de cenţi, apoi aşeză ciocul la locul lui, pe pompă, şi o opri. Se întoarse la Joe Bob.

― Ei? Care-i problema?

― Păi, să mergem înăuntru. Cred c-ar fi bine să audă şi bătrânu'. Iar dacă ai ocazia, ai putea să-i suni şi pe ăilalţi care au fost aici.

Traversară fâşia de asfalt şi intrară în încăpere.

― Îţi urez bună dimineaţa, domnule sergent, spuse Vic.

 Joe Bob îi răspunse printr-un semn din cap.

― Vrei nişte cafea, Joe Bob?

― Cred că nu. Le aruncă priviri întunecate. Chestia e că superiorii mei n-ar fi prea încântaţi să mă ştie aici. Adică sunt convins că nu le-ar conveni deloc. Aşa că atunci când vor veni tipii ăia, să nu le ziceţi că v-am vândut pontul, da?

― Care tipi, domnule sergent? întrebă Vic.

― De la Ministerul Sănătăţii, îl lămuri Joe Bob.

― Isuse, înseamnă că de fapt era chiar holeră, se tângui Vic. Am ştiut eu!

Hap îi privea pe rând pe cei doi.

― Joe Bob?

― Eu habar n-am, îi răspunse acesta, aşezându-se pe unul dintre scaunele Woolco din plastic. Genunchii lui ciolănoşi îi ajunseră până aproape de gât. Scoase un pachet de Chesterfield din buzunarul bluzei şi-şi aprinse o ţigară. Finnegan, medicul legist...

― Un idiot din ăia care se dau mari, spuse Hap cu înverşunare. Ar fi trebuit să vezi cum se mai înfoia pe aici, Joe Bob. Ca un curcan la care i s-a sculat pentru prima dată. Sâsâia după oameni ca să tacă din gură şi alte chestii din astea.

― Ai dreptate, e ca un rahat mare într-o oală de noapte prea mică, se arătă Joe Bob de acord. În orice caz, l-a chemat şi pe doctorul James să se uite la Campion, şi amândoi l-au convocat apoi pe un alt doctor, pe care nu-l cunosc. Pe urmă au sunat la Houston. Şi cam pe la ora 3 dimineaţa au sosit pe aeroportul ăla mic de lângă Braintree.

― Cine?

― Nişte patologi. Trei la număr. Au rămas lângă cadavre până la ora 8. Bănuiesc că le-au făcut autopsii, dar nu am cum să ştiu sigur. După aia au luat legătura cu Centrul Epidemiologic din Atlanta, iar băieţii de acolo vor sosi aici în după-amiaza asta. Dar au mai zis şi că Ministerul Sănătăţii al Statului o să trimită o echipă care să-i vadă pe toţi cei ce se aflau în staţie ieri seară şi pe băieţii care au mers cu unitatea de salvare la Braintree. Nu cunosc exact, dar după părerea mea cred că vor să vă bage în carantină.

― Maica Domnului din Ceruri! spuse Hap înspăimântat.

― Centrul Epidemiologic din Atlanta este de nivel federal, interveni Vic. Credeţi c-ar trimite ei un avion întreg de oameni dac-ar fi vorba doar de holeră?

― Să mă bată Dumnezeu dacă am habar, îi mărturisi Joe Bob. Dar m-am gândit că este dreptul vostru să ştiţi. Din câte am auzit, voi doar aţi vrut să daţi o mână de ajutor.

― Îţi rămânem recunoscători, Joe Bob, îl asigură Hap încet. Dar James şi celălalt doctor ce-au zis?

― Mai nimic. Dar păreau speriaţi. N-am văzut în viaţa mea nişte doctori care să arate mai speriaţi decât ăştia. Dar nu prea mi-a păsat.

Se lăsă o tăcere grea. Joe Bob se duse la automatul pentru băuturi şi-şi luă o sticlă de Fresca. Când săltă dopul, se auzi bolboroseala ce însoţeşte procesul de carbonatare. După ce Joe Bob se aşeză din nou, Hap scoase un şerveţel Kleenex din cutia de lângă casă, îşi şterse nasul, îl împături şi îl puse în buzunarul salopetei lui unsuroase.

― Dar despre Campion ce aţi aflat? se interesă Vic. Aţi dat de vreun fir?

― Cercetările continuă, spuse Joe Bob, cu un vag aer de importanţă. Actul lui de identitate spune că ar fi din San Diego, dar o mulţime de lucrurile din portofelul lui sunt expirate de acum doi sau trei ani. Carnetul de conducere expirat. Avea o carte de credit BankAmericard emisă în 1986, şi ea expirată. Există şi o legitimaţie de-a armatei, aşa că verificăm şi pe linia asta. Căpitanul este de părere că omul nostru, Campion, nu mai locuieşte la San Diego cam de patru ani.

― O fi dezertat? se întrebă Vic.

Scoase o batistă mare, roşie, tuşi şi scuipă în ea.

― Încă nu se cunoaşte. Dar legitimaţia lui de armată expira în 1997, era în haine civile şi familia călătorea împreună cu el, ajunsese la mare distanţă de California; dar mai bine îmi ţin gura.

― Păi, am să iau legătura cu ceilalţi şi am să le spun ce ne-ai zis. Îţi rămân îndatorat.

Joe Bob se ridică în picioare.

― Sigur că da. Numai să nu-mi pomeneşti cumva numele. N-aş vrea să-mi pierd slujba. Prietenii voştri n-au nevoie să ştie de unde ai aflat ştirea, este?

― Nu, încuviinţară Hap şi Vic într-un glas.

Când Joe Bob ajunse la uşă, Hap îi spuse pe un ton de scuză:

― Benzina costă fix cinci dolari, Joe Bob. Îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi cer banii, însă lucrurile merg aşa cum merg...

― E-n regulă. Joe Bob îi întinse o carte de credit. Oricum, statul plăteşte. Iar eu primesc chitanţa, ca să pot demonstra de ce-am venit aici.

În timp ce scria chitanţa, Hap strănută de două ori.

― Ai grijă ce faci, îl sfătui Joe Bob. Răcelile de vară sunt cele mai nenorocite.

― De parcă n-aş şti şi eu.

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor:

― Poate că nu este răceală.

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat.

― Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi tuşeam de nu se poate, le spuse Vic. Mă durea şi capul. Am luat nişte aspirine şi m-a mai lăsat puţin, dar încă mă simt plin de muci. Nu-i exclus să ne doboare şi pe noi. Boala pe care o avea şi Campion. Din cauza căreia a murit.

Hap rămase cu ochii la el multă vreme, apoi, tocmai când se pregătea să-i expună toate motivele pentru care-şi închipuia el că nu-i posibil, strănută iarăşi.

Joc Bob îi măsură grav pe amândoi.

― Ştii, Hap, poate că n-ar fi rău să închizi staţia. Doar pentru astăzi.

Hap îi aruncă o privire speriată şi încercă să-şi aducă aminte motivele acelea pe care şi le adunase în minte. Nu-i veni nici măcar unul. Memoria nu-i spunea decât că şi el se trezise cu durere de cap şi nasul înfundat. Ei, nu scapă nimeni de câte-o răceală, din când în când. Dar înainte să apară Campion se simţise bine. Foarte bine.

Cei trei copii Hodges aveau şase şi patru ani, respectiv optsprezece luni. Cei doi mai mici dormeau, iar cel mare era în grădina din spate, săpând o groapă. Lila Bruett se afla în salon, urmărind "Tineri şi neliniştiţi" la televizor. Spera ca Sally să nu se întoarcă înainte de sfârşitul serialului. Ralph Hodges îşi cumpărase un televizor color din cele mari când vremurile fuseseră mai bune în Arnette, iar Lila se dădea în vânt după filmele astea de după-amiază, mai ales pe color. Era mare diferenţă, păreau cu mult mai frumoase.

Trase din ţigară, apoi suflă fumul în mai multe reprize, printre spasmele crizei atroce de tuse ce-o cuprinsese. Se duse la bucătărie şi scuipă expectoraţiile ce i se adunaseră în gură. Se sculase cu tusea asta şi toată ziua avusese senzaţia că o gâdilă cineva cu o pană în fundul gâtului.

Se întoarse în salon, nu înainte de a arunca o privire pe fereastră, ca să se asigure că Bert Hodges nu are nici o problemă. Pe ecran apăruse acum o reclamă, două sticle de detergent pentru curăţarea vaselor de toaletă, care dansau între ele. Lila îşi plimbă privirile prin cameră, cu părere de rău că propria ei casă nu arăta la fel de bine. Sally avea pasiunea să asambleze tablouri cu scene biblice din fragmente pictate separat ― cu vopselele de ulei puse la dispoziţie de producătorii jocului ― şi ordonate apoi conform unei numerotaţii, tablouri care se vedeau peste tot în încăpere, frumos înrămate. Cel mai mult îi plăcea o reprezentare de mari dimensiuni a Cinei cea de taină, atârnată în spatele televizorului; fusese realizată cu şaizeci de vopsele diferite, după o muncă de aproape trei luni de zile, aşa cum îi mărturisise Sally. O adevărată operă de artă.

Tocmai când filmul fusese reluat, Baby Cheryl începu să plângă, ţipătul ei ascuţit şi sfâşietor fiind întrerupt de serii de tuse.

Lila îşi stinse ţigara şi se duse în dormitor. Eva, fetiţa de patru ani, dormea încă profund, dar Cheryl zăcea pe spate la ea în pătuţ, iar obrajii ei căpătaseră o nuanţă purpurie, nesănătoasă. Se vedea bine că, printre ţipete, este pe cale să se sufoce.

Lila, care nu se speria de o laringită difterică, după ce ambii ei copii fuseseră bolnavi, unul după celălalt, o apucă de călcâie, o ridică şi o bătu zdravăn pe spate. Nu avea idee dacă doctorul Spock recomanda sau nu acest gen de tratament, pentru simplul motiv că nu se ostenise să-l citească. În orice caz, asupra lui Baby Cheryl avu un efect foarte bun. Scoase un orăcăit ca de broască şi scuipă deodată un ghem de flegmă galbenă drept pe podea.

― E mai bine? o întrebă Lila.

― Da, îi răspunse Baby Cheryl, pe cale să adoarmă la loc.

Lila şterse pe jos cu un şerveţel Kleenex. Nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată un bebeluş expectorând o asemenea cantitate dintr-o dată.

Se aşeză posomorâtă şi se uită mai departe la "Tineri şi neliniştiţi". Îşi aprinse încă o ţigară, strănutând chiar la primul fum, apoi o cuprinse şi pe ea din nou tusea.

CAPITOLUL 4

SE SCURSESE o oră de la căderea serii.

Starkey stătea singur la o masă lungă, examinând foile subţiri, de culoare galbenă. Conţinutul lor îl aducea la disperare. Îşi servea ţara de treizeci şi şase de ani, de când intrase, speriat ca orice "boboc", pe porţile Academiei West Point. Câştigase medalii. Stătuse de vorbă cu preşedinţi, le dăduse sfaturile lui, iar câteodată acestea fuseseră urmate. Mai trecuse şi până acum prin momente întunecate, nu puţine la număr, dar o situaţie ca asta...

Era înfricoşat, atât de înfricoşat, încât cu greu îndrăznea să recunoască acest lucru faţă de el însuşi. Era exact spaima aceea care te putea duce la nebunie.

Cedând unui impuls, se ridică în picioare şi se apropie de peretele în care era montat un şir de cinci monitoare de televiziune. Mişcându-se, lovi masa cu genunchiul, una dintre foiţele galbene se desprinse din teanc, descrise leneş o traiectorie sinuoasă în aerul purificat prin mijloace mecanice şi ateriză pe gresie, rămânând pe jumătate în umbra mesei. Cineva care ar fi privit de sus partea luminată ar fi putut citi următoarele:

NECONFIRMAT

PARE SUFICIENT DE

SOI CODIFICAT 848-AB

CAMPION, (W. )SALLY

SCHIMBARE ŞI MUTAŢIE A ANTIGENU

RISCURI DEOSEBITE/MORTALITATE FOARTE RI

PROBABILITATE DE MOLIPSIRE ESTIM

REPETĂM LA 99, 4%.

CENTRUL EPIDEMIOLOGIC ATLANTA

ÎNŢELEGERE. STRICT SECRET.

SE INCLUDE ÎN BLUE FILE.

SFÂRŞIT

P-T-222312A

Starkey apăsă un buton de sub ecranul din mijloc şi imaginea apăru cu bruscheţea aceea mereu surprinzătoare pentru el, posibilă datorită componentelor electronice moderne. Se vedea zona apuseană a deşertului Californiei, cu deschidere spre est. Un tablou dezolant şi în acelaşi timp sinistru, datorită marginilor roşii-purpurii ale formelor filmate în infraroşu.

E chiar acolo, drept înainte, gândi Starkey. Project Blue.

Spaima ameninţa să-l copleşească din nou. Îşi duse mâna în buzunar şi scoase o pilulă albastră. Fiică-sa ar fi numit-o probabil "downer". Denumirile contează prea puţin; efectele sunt importante. O înghiţi fără apă, iar figura lui dură şi fără riduri se crispă o secundă.

Project Blue.

Se uită către celelalte monitoare stinse, apoi le aprinse pe rând. Numerele 4 şi 5 prezentau imagini din laboratoare. Pe 4, era laboratorul de fizică, pe 5 cel de biologie virală. În acesta din urmă se vedeau o mulţime de cuşti, mai ales pentru cobai, maimuţe rhesus şi câţiva câini. Nici unul dintre animale nu părea să doarmă. În laboratorul de fizică, o mică centrifugă continua să funcţioneze. Starkey îşi exprimase nemulţumirea în legătură cu acest lucru. Nemulţumirea lui profundă. Zbârnâitul vesel al acelei centrifuge ce mergea necontenit contrasta în chip straniu cu trupul inert al doctorului Ezwick, zăcând pe podea, ca o sperietoare de ciori răsturnată de o pală violentă de vânt.

I se explicase că centrifuga era alimentată de acelaşi circuit de curent ca şi luminile, prin urmare, dacă opreau centrifuga, s-ar fi stins şi becurile. Iar camerele de acolo nu erau echipate pentru imagini în infraroşu. Starkey pricepu. Nu era exclus să mai apară şi alţi barosani de la Washington, care să vrea să-l vadă pe laureatul Premiului Nobel zăcând fără viaţă la o sută douăzeci de metri sub nivelul deşertului şi la un kilometru de acest punct de comandă. Dacă închidem centrifuga, nu-l mai putem vedea pe profesor. Un paradox elementar. Ceea ce fiica lui ar fi denumit "Catch-22".

Înghiţi încă un calmant şi-şi îndreptă atenţia asupra monitorului numărul 2. Care-i plăcea cel mai puţin dintre toate. Nu-i plăcea bărbatul care se prăbuşise cu faţa în supă. Ce-ai zice dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune: Îţi vei petrece eternitatea cu moaca într-un castron de supă. E exact ca poanta cu tortul de frişcă: încetează să mai fie amuzantă când ţi se întâmplă chiar ţie.

Monitorul 2 prezenta imaginea cafeteriei din incinta bazei Project Blue. Accidentul se petrecuse aproape simultan cu schimbul echipelor de lucru, când în cafeterie nu era decât puţină lume. Presupunea că pentru oamenii aceia nu avea nici o importanţă unde muriseră, în cafeterie, în propriul dormitor sau în laborator. Totuşi, omul acela cu figura în supă...

Un bărbat şi o femeie în salopete albastre rămăseseră chirciţi lângă automatul pentru dulciuri. Un bărbat în salopetă albă zăcea în apropierea tonomatului Seeburg. La mese se aflau nouă bărbaţi şi paisprezece femei, dintre care unii prăvăliţi, ţinând încă între degetele ţepene cutii de Coca-Cola şi Sprite. Iar la masa a doua, aproape de capătul ei, fusese identificat un anume Frank D. Bruce. Se prăbuşise cu faţa în ceea ce părea a fi o porţie de Campbell's Chunky Sirloin Soup.

Primul monitor nu arăta decât un ceas digital. Până pe 13 iunie, toate cifrele de pe acel ceas fuseseră verzi. Acum ele erau de un roşu aprins. Şi încremeniseră. Ceasul arăta 13:06:90: 02:37:16.

13 iunie 1990. Două, treizeci şi şapte de minute şi şaisprezece secunde, noaptea.

Din spatele lui se auzi un huruit scurt.

Starkey închise monitoarele unul câte unul şi apoi se întoarse. Zări foiţa căzută pe pardoseală şi o puse pe masă, la locul ei.

― Haide.

Era Creighton. Avea un aer grav şi faţa pământie. Îmi aduce alte ştiri proaste, gândi Starkey senin. Cine ştie cine executase un alt plonjon de la mare înălţime drept într-un bol de Chunky Sirloin Soup.

― Salut, Len, zise el calm.

Len Creighton făcu un semn din cap.

― Billy! Acum... Cristoase, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

― Cuvânt cu cuvânt mi se pare că ar fi cea mai bună soluţie, oşteanule.

― Bărbaţii aceia, ştii, ăia care s-au ocupat de trupul lui Campion, ei bine, le-au făcut analizele la Atlanta, şi rezultatele sunt proaste.

― Ale tuturor?

― Cinci rezultate sunt sigure. Există şi un caz ― numele lui este Stuart Redman ― cu analiză negativă, până în momentul de faţă. Din câte ştim însă, şi Campion a rezistat mai mult de cincizeci de ore.

― Dacă n-ar fi fugit Campion..., spuse Starkey. Concluzia este că măsurile de securitate au fost neglijente, Len. Foarte neglijente.

Creighton acceptă critica printr-un gest.

― Mergi mai departe.

― La Arnette s-a declarat carantina. Până în momentul de faţă, am izolat în localitate cel puţin şaisprezece cazuri de gripă A-extra cu schimbare permanentă. Bineînţeles, este vorba numai de cazurile declarate.

― Mediile de informare?

― Deocamdată, nici o problemă, îşi închipuie că e vorba de antrax.

― Altceva?

― Există un caz deosebit de grav. Un poliţist texan dintr-o patrulă, Joseph Robert Brentwood. Vărul lui este proprietarul staţiei de benzină unde şi-a încheiat Campion fuga. Ieri dimineaţă a trecut pe-acolo, ca să-l anunţe pe Hapscomb de venirea autorităţilor medicale. L-am găsit în urmă cu trei ore, acum se află în drum spre Atlanta. Între timp însă, a apucat să patruleze prin jumătate din estul Texasului. Numai Dumnezeu ştie cu câte persoane a intrat în contact.

― Fir-ar al dracului! zise Starkey, îngrozindu-se şi el de slăbiciunea pronunţată ce i se ghicea în voce şi de furnicătura ce pornise din apropierea unui testicul şi urca spre stomac. 99,4 la sută probabilitate de molipsire, îi trecu prin minte. Cifrele începură să-i danseze nebuneşte prin cap. Ceea ce echivala cu 99,4 la sută mortalitate, deoarece organismul omenesc nu poate să producă anticorpi capabili să stopeze un virus antigen în continuă modificare. Îndată ce organismul reuşeşte să producă anticorpul potrivit, virusul se şi modifică, adoptând o formă puţin diferită. Un vaccin ar fi aproape imposibil de creat, din aceleaşi motive.

99,4 la sută.

― Isuse, spuse el. Asta-i tot?

― Păi...

― Mergi mai departe.

Creighton continuă cu voce moale:

― Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat în ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project Blue se aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le lasă acolo nu mai e nevoie de nici un fel de scrisoare de adio.

Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... ginerele lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre cele întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a aruncat într-un bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă din astea albastre. Ştii, o neghiobie! Cineva a făcut o greşeală cu o cutie. Altcineva a uitat să apese un buton care ar fi închis etanş întreaga bază. O întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dar a fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este cunoscută în domeniu sub denumirea de "sniffer".

Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, pe baza Comenzii nr. 164480966 a Ministerului Apărării. De-a lungul a două linii separate, tehnicienele asamblează cutiile, dar procesul tehnologic e gândit astfel încât nici una din fete n-are habar cum arată produsul finit. Poate că una dintre ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar persoana care trebuia să efectueze controlul de calitate, cum să facă să-şi vândă automobilul. Indiferent cum s-a întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima coincidenţă a fost aceea că bărbatul aflat în postul de securitate numărul patru, Campion îl chema, a văzut că cifrele s-au înroşit şi a mai avut timpul să iasă din cameră înainte ca uşile să se închidă şi să se blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a întins-o. A trecut prin poarta principală cu doar patru minute înainte să se declanşeze sirenele şi să închidem ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l caute decât aproape o oră mai târziu, deoarece în posturile de securitate nu există monitoare ― la un moment dat trebuie să renunţi să-i mai păzeşti pe paznici, altfel toţi oamenii de pe pământ s-ar transforma în nişte afurisiţi de temniceri ― şi toată lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca "snifferele" să distingă zonele curate de cele infestate. A avut astfel la dispoziţie suficient timp de fugă, fiind destul de inteligent ca să folosească drumurile secundare, ale fermelor, şi suficient de norocos ca să nu fi ales unul pe care maşina lui să rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia o decizie de comandă: să implice sau nu în această afacere poliţia statului, FBI-ul, sau pe amândouă simultan. Respectivul bizon a întors chestiunea pe toate feţele şi, până să se găsească cineva care să decidă că de porcăria asta se va ocupa Cooperativa, imbecilul ăla fericit ― fericit şi bolnav ― a ajuns până în Texas, iar la urmă, când l-au prins, în sfârşit, nici nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi nevastă-sa şi copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece într-un prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, Texas. În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină incompetenţă, în chip de sămânţă de noroc ― de ghinion, vreau să zic, te rog să mă ierţi ― dar cea mai bună caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. Soţul tău nu are nici o vină. Dar el era conducătorul proiectului, a constatat că situaţia a început să scape de sub control şi atunci...

― Îţi mulţumesc, Len, spuse el.

― Billy, nu cumva ai dori să...

― Am nevoie doar de zece minute.. Te rog să convoci o şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece minute. Dacă s-au culcat, trezeşte-i.

― Am înţeles, domnule.

― Len...

― Da?

― Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat vestea.

― Da, domnule.

Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, apoi se apropie din nou de şirul de monitoare fixate în perete. Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate şi cercetă gânditor priveliştea din cafeteria Project Blue.

CAPITOLUL 5

LARRY UNDERWOOD coti şi descoperi pentru maşina lui, un Datsun Z, un loc de parcare suficient de mare, între un hidrant pentru incendii şi tomberonul cine ştie cui, care se răsturnase în rigolă. În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva neplăcut, iar Larry încercă să se convingă că de fapt nu văzuse pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de rapid din lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost acolo. Pisica însă rămase în aceeaşi poziţie. Înseamnă că n-am avut năluciri, gândi el, oprind motorul maşinii. Nu se spunea oare că la Paris există cea mai mare populaţie de şobolani din lume? Din cauza sistemului vechi de canalizare. Dar nici New Yorkul nu stă prea prost în privinţa asta. Iar dacă îşi aducea aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv ce naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia dărăpănate şi gândindu-se la şobolani?

Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în însorita Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al religiilor dubioase, al cluburilor de noapte cu dansatoare angajate şi al Disneylandului. În această dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe ţărmul celuilalt ocean, plătind taxa pentru traversarea Podului Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la New York o burniţă de început de vară poate părea atât de neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii se adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori ce-şi făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului.

Dragul meu New York, m-am întors acasă.

Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe chestia asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se ducea cu metroul la Stadium, bea o bere, mânca nişte hotdogs şi se distra urmărindu-i pe Yankees cum îi bat pe-ăia din Boston sau din Cleveland de le sună apa-n cap...

Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că şobolanul fusese pe bune. Animalul se întorsese şi-şi săpase o adevărată gaură în măruntaiele pisicii moarte. În stomacul gol al lui Larry se produse o uşoară convulsie. Cochetă cu ideea de a apăsa claxonul, ca să-l sperie şi să-l alunge, dar şirul de case cenuşii şi adormite, cu tomberoanele goale, stând de santinelă, îi impuse un soi de respect.

Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie silit să se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu iau decât o îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în reţeaua de metrou. Te duci diseară la Yankee Stadium? Poate ne vom întâlni acolo, prietene. Deşi mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu pe mine.

Faţada clădirii fusese desfigurată cu mesaje criptice şi sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, ZORRO 93, LITTLE ABIE #1! Pe când era copil, înainte de moartea tatălui lui, aici fusese un cartier liniştit. Doi câini din piatră străjuiseră scările ce urcau spre uşile duble. Cu un an înainte de a porni el spre ţărmul celuilalt ocean, nişte vandali îl distruseseră pe cel din dreapta, de la labele din faţă în sus. Acum dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe care ar fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu desăvârşire, fiind probabil folosit drept element decorativ al cuibului cine ştie cărui toxicoman portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau LITTLE ABIE #1! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în cine ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte întunecată. Din informaţiile pe care le deţinea el acum, nu era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. Se gândi c-ar fi fost nimerit să urce treptele şi să se asigure că numele ei se mai afla sub cutia poştală a apartamentului 15, dar era mult prea obosit.

Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau să rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. Atunci se va duce să vadă dacă mama lui mai locuia acolo. Poate că ar fi fost mai bine să se fi mutat. În acest caz, poate nu s-ar mai fi încurcat cu meciul. S-ar fi înfundat în Hotelul Biltmore, ar fi dormit trei zile, iar apoi ar fi pornit din nou spre Coasta de Vest. În lumina aceasta, cu burniţa ce nu contenea să cadă, cu picioarele şi capul tremurându-i încă după efortul călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta şarm cât o curvă moartă.

Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, trecând de această dată în revistă ultimele nouă săptămâni, încercând să găsească o cheie care să limpezească şi să lămurească următorul mister: cum era posibil să te dai cu capul de pereţi timp de şase ani de zile, să cânţi prin cluburi, să înregistrezi benzi, să participi la tot soiul de concerte, să nu te dai în lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în numai nouă săptămâni. Încercarea de a asimila mintal aşa o chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a înghiţi clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, gândea el, o explicaţie care să-i permită să alunge ideea nesuferită că toată chestia fusese un moft, un simplu joc al sorţii, asta ca să-l citeze pe Dylan.

Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele încrucişate la piept, în mintea lui răsucindu-se mereu şi mereu aceleaşi lucruri, iar peste toate se aşternea lucrul acela nou, un soi de contrapunct sinistru, ca o notă la graniţa audibilităţii emisă de un sintetizator, percepută într-un mod apăsător, ca o premoniţie: şobolanul care-şi croia drum în cadavrul pisicii, cranţ, cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i legea junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca lupii...

De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în urmă. Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un club din Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de la Casa Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un simplu pălmaş din domeniul discului. Pe Neil Diamond îl bătea gândul să înregistreze una dintre compoziţiile lui Larry, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?". Diamond îşi pregătea un album cu melodii proprii, incluzând însă şi un vechi succes de-al lui Buddy Holly, "Peggy Sue Got Married" şi, eventual, compoziţia lui Larry Underwood. Problema era dacă el, Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ melodia, pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? Diamond dorea şi o a doua chitară acustică, iar melodia îi plăcea foarte mult.

Larry a acceptat.

Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile au mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil Diamond, cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. Numele lui a fost menţionat pe coperta interioară a discului şi a fost plătit în conformitate cu normele stabilite de sindicat. Dar "Baby, Can You Dig Your Man?" nu a reuşit să ajungă pe disc. În cea de a doua seară a înregistrărilor, Diamond apăruse cu o compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până la urmă.

Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare rău. Se mai întâmplă. Uite, ştii ceva ― ce-ar fi să înregistrezi totuşi demonstraţia, chiar şi-n situaţia asta? Voi vedea dacă se poate face ceva. Prin urmare, Larry a înregistrat melodia, apoi s-a trezit iarăşi pe stradă. La L.A., vremurile erau grele. Mai apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des.

În cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în care se servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, interpreta nişte lălăieli leşinate din categoria "Softly as I Leave You" şi "Moon River", în timp ce amatorii de muzică ― oameni în vârstă ― discutau despre afaceri şi băgau în ei mâncare italienească. Îşi scria versurile pe bucăţele de hârtie, fiindcă i se întâmpla să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi atunci trebuia să le înlocuiască printr-un "hmmmm-hmmmm, ta-da-hmmmm," susţinut de chitară, străduindu-se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, când improviza. Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi şi super-magazine devenise penibil de conştient de muzica ce se auzea perpetuu, în surdină.

În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din senin, îl sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i lanseze înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să vină şi să dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns Larry. Era dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, se dusese în studiourile Columbiei din L.A. Într-o duminică după-amiază, îşi dublase propria-i voce din "Baby, Can You Dig Your Man?" în circa o oră, apoi înregistrase un al doilea cântec, scris pentru Tattered Remnants, intitulat "Pocket Saviour".

Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de cinci sute de dolari şi cu un contract infect, care prevedea mult mai multe obligaţii pentru Larry decât pentru casa de discuri. Îi scuturase mâna lui Larry, îi spusese că se bucură că a intrat în rândurile colaboratorilor firmei, îi răspunsese cu un zâmbet discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase rămas-bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, prin urmare Larry se prezentase la Gino's cu el în buzunar. Către sfârşitul primului grup de cântece, interpretase o versiune "domesticită" a lui "Baby, Can You Dig Your Man?". Singura persoană care băgase de seamă fusese proprietarul lui Gino's, care îl sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru echipa care face curăţenie în local.

Acum şapte săptămâni, tipul de la Columbia sunase iarăşi şi îl îndemnase să se ducă să-şi cumpere un exemplar din Billboard. Larry o luase imediat din loc. "Baby, Can You Dig Your Man?" era una dintre cele trei propuneri ale săptămânii în curs. Larry îl sunase şi el pe tipul de la Columbia, iar acesta îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa cu nişte barosani din companie pentru a discuta despre un album. Toţi erau încântaţi de single, care începuse să fie difuzat la posturile de radio din Detroit, Philadelphia şi din Portland, statul Maine. Se vedea limpede, melodia avea mari şanse să prindă. Reuşise să câştige un concurs, organizat seara târziu de unul din posturile de muzică soul din Detroit, timp de patru nopţi la rând. Nimeni nu părea să ştie că Larry Underwood este alb.

Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese invitat şi de-abia dacă mai simţise gustul somonului. Nimeni nu păruse deranjat de faptul că se afumase. Unul dintre barosani făcuse observaţia că nu l-ar surprinde dacă "Baby, Can You Dig Your Man?" ar primi un Grammy anul viitor. Toate acestea făceau să răsune în urechile lui Larry un adevărat marş glorios. Avea sentimentul că trăieşte un vis şi, în timp ce se întorcea către apartamentul lui, avea convingerea stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui va lua astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de dolari. Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe telefon şi începuse să sune. Mai întâi îl căutase pe Mort "Gino" Green. Îl informase că trebuia să-şi găsească pe altcineva care să interpreteze "Yellow Bird" în timp ce clienţii înfulecau afurisitele alea de paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe toţi cei de care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în oraş şi se îmbătase criţă.

Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să intre în Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale topului revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi nouălea. Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Tocmai atunci venise şi primăvara cu adevărat la Los Angeles, iar într-o după-amiază luminoasă şi strălucitoare de mai, când clădirile erau atât de albe şi oceanul atât de albastru, încât aveai senzaţia că ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli ca nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui la un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de faţă şi se ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry tocmai ieşea din chicinetă şi intra în salon cu un pachet de biscuiţi Toll House când răsună sloganul familiar al postului KLMT ― Nyoooooo... meee-USIC!

Apoi rămăsese ţintuit locului de sunetul propriei sale voci, revărsându-se din boxele Technics:

Ştiu că nu ţi-am zis că vin pe-aici,

Ştiu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept.

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

― Doamne, ăsta sunt chiar eu, zisese, scăpând biscuiţii pe podea, apoi căscase gura şi rămăsese ca trăsnit, în timp ce prietenii lui începuseră să-l aplaude.

Acum patru săptămâni, cântecul lui sărise pe locul al şaptezeci şi treilea în topul Billboard. Avea senzaţia din ce în ce mai acută că a fost împins brutal într-unul din filmele alea mute, vechi, unde toate se mişcau prea repede. Telefonul zbârnâia tot timpul. Columbia ţipa după album, dorind să profite de succesul de care se bucura discul single. Un nebun de la A&R îl sunase de trei ori într-o singură zi, insistând că discul lui următor trebuia realizat cu muzică de ieri, propunându-i să înregistreze o nouă versiune a succesului "Hang On, Sloopy" al lui McCoys. Monstruos! îi ţipa mereu în ureche imbecilul. E singura cale pe care o poţi urma, Lar! (Nici nu se întâlnise cu gagiul ăsta, iar el nu-i zicea nici măcar Larry, ci Lar.) Va fi un succes monstruos! Monstruos!

În cele din urmă Larry îşi ieşise din fire şi-i spuse "monstrului" că, dac-ar fi pus să aleagă între a înregistra "Hang On, Sloopy" şi a fi legat fedeleş ca să suporte o clismă cu Coca-Cola, ar alege clisma. Apoi îi închisese telefonul.

O dată pus în mişcare însă, trenul nu mai putea fi oprit. I se spunea mereu că discul are şansa să fie cel mai tare din ultimii cinci ani, ceea ce avea darul să-l uluiască. Zeci de agenţi cu voci flămânde îl căutau la telefon. Începuse să ia "uppers" şi i se părea că-şi aude cântecul peste tot. Într-o sâmbătă de dimineaţă îl ascultă la programul Soul Train şi-şi petrecu tot restul zilei încercând să se convingă că da, lucrul acesta se petrecuse cu adevărat.

Se dovedise deodată ca îi este foarte greu să se despartă de Julie, fata cu care se întâlnea de pe vremea reprezentaţiilor de la Gino's. Ea îi făcuse cunoştinţă cu o grămadă de oameni, dintre care pe foarte puţini îşi dorea cu adevărat să-i întâlnească. Vocea ei începuse să-i amintească de cele ale indivizilor care se ofereau la telefon să-i devină agenţi. Se certase definitiv cu ea după o discuţie lungă, aprigă şi zgomotoasă. Ea-i strigase că în curând o să-i crească un cap atât de mare, încât n-o să mai încapă prin uşa unui studio de înregistrare, că îi datora cinci sute de dolari pentru droguri şi că avea să ajungă curând o căzătură. Îl ameninţase şi cu sinuciderea. Larry se simţise ca după o bătălie îndelungată cu perne, în care acestea ar fi fost umplute cu un gaz otrăvitor şi puturos.

Se apucaseră de album cu trei săptămâni în urmă, iar Larry rezistase cu brio la cea mai mare parte a sugestiilor din categoria "spre binele tău". Se folosise de întreaga libertate de acţiune pe care i-o lăsa contractul. Îi adunase pe trei dintre membrii din Tattered Remnants ― Barry Grieg, Al Spellman şi Johnny McCall ― şi pe alţi doi muzicieni cu care lucrase în trecut, Neil Goodman şi Wayne Stukey. Albumul fusese gata în nouă zile, timpul maxim de studio pe care reuşiseră să-l obţină. Columbia se aştepta la un album capabil să reziste în clasamente cam douăzeci de săptămâni, începând cu "Baby, Can You Dig Your Man?" şi încheindu-se cu "Hang On, Sloopy." Ambiţiile lui Larry erau însă mai mari.

Pe coperta discului era o fotografie a lui Larry într-o cadă de baie din acelea demodate, cu labe de leu, plină de spumă. Pe plăcile de faianţă de deasupra fuseseră scrise, cu rujul unei secretare de la Columbia, următoarele cuvinte: POCKET SAVIOUR şi LARRY UNDERWOOD. Columbia ar fi dorit ca LP-ul să se intituleze Baby, Can You Dig Your Man?, dar Larry se împotrivise cu înverşunare şi, în cele din urmă, se mulţumiseră cu menţiunea CONŢINE HITUL APĂRUT PE SINGLE, făcută pe un colţ al învelişului din ţiplă.

Cu două săptămâni în urmă, discul single urcase pe locul patruzeci şi şapte; tot atunci începuse şi petrecerea. Închiriase o casă pe plaja din Malibu pentru o lună, după care lucrurile intraseră oarecum în ceaţă. Oamenii veneau şi plecau, în număr tot mai mare. Pe câţiva îi ştia, dar marea majoritate erau străini. Îşi aducea aminte că fusese agăţat chiar şi de nişte agenţi, care ţineau morţiş "să-l conducă spre noi culmi ale carierei". Îşi mai amintea de o tipă pe care o apucase strechea de la droguri şi o pornise goală-puşcă, chirăind, pe plaja albă ca oasele. Îşi amintea cum trăgea cocaină pe nas, alungând-o apoi cu tequila. Îşi amintea că-l scuturaseră zdravăn într-o sâmbătă de dimineaţă, cam acum o săptămână, ca să-l audă pe Kasey Kasem prezentându-i cântecul de debut în "American Top Forty", ajuns pe locul al treizeci şi şaselea. Îşi mai amintea că luase o mulţime de pastile de barbiturice şi apoi, foarte vag, că se tocmise pentru Datsun cu cecul de patru mii de dolari reprezentând drepturile de autor, care-i venise prin poştă.

Pe urmă se făcuse 13 iunie, acum şase zile, ziua în care Wayne Stukey îi propusese lui Larry să facă împreună o plimbare pe plajă. Nu trecuse de ora 9 dimineaţa, dar sistemul stereo şi cele două televizoare funcţionau în draci; din camera pentru jocuri de la subsol veneau ecourile unei adevărate orgii. Larry stătea pe unul dintre scaunele de curând tapisate din salon, doar în chiloţi şi străduindu-se, cu ochii holbaţi, să înţeleagă nişte benzi desenate din seria Superboy. Deşi avea sentimentul că este foarte vioi, cuvintele din text nu păreau să aibă vreo legătură între ele. Refuzau să transmită un mesaj oarecare. O lucrare de Wagner tuna din cele patru difuzoare, iar Wayne strigase de trei sau de patru ori ca să se facă înţeles. Apoi Larry îi răspunsese printr-o mişcare afirmativă din cap. Da, era capabil să parcurgă kilometri întregi.

Dar când razele de soare se înfipseră ca nişte ace în cristalinele lui, Larry se răzgândi pe loc. N-are chef să se plimbe. Nu, nu. Ochii lui se transformaseră în lupe, iar lumina solară ce bătea prin ele avea să fie curând suficientă ca să-i aprindă creierii, pe care şi-i simţea uscaţi ca iasca.

Însă Wayne îl prinse hotărât de braţ şi insistă. Coborâră pe plajă şi traversară zona cu nisip cald către porţiunea mai închisă la culoare, de-abia părăsită de ape, iar Larry ajunse la concluzia că fusese totuşi o idee foarte bună. Zgomotul valurilor ce se spărgeau de ţărm avea un efect calmant. Un pescăruş, luptându-se să se înalţe mai sus, rămăsese agăţat pe cerul albastru, ca o stilizare de culoare albă a literei M.

― Haide, îl îndemnă Wayne, trăgându-l de mână.

Larry parcurse toţi acei kilometri pe care se crezuse capabil să-i străbată de la bun început. Cu diferenţa că acum nu se mai simţea câtuşi de puţin în formă. Capul îl durea rău, iar spinarea parcă îi era din sticlă. Globii ochilor îl ardeau, iar rinichii îl dureau surd. Starea de mahmureală pe care ţi-o dau amfetaminele este mai puţin dureroasă decât aceea provocată de alcool, dar nici prea plăcută nu este, la o adică fiind preferabilă o noapte de amor cu Raquel Welch, să zicem. Dar dacă mai lua vreo câteva amfetamine, ieşea din starea asta proastă, care ameninţa să-l pună la pământ. Îşi duse mâna spre buzunar, căutând pastilele, şi îşi dădu seama, abia acum, că nu avea pe el decât nişte izmene care fuseseră curate cu vreo trei zile în urmă.

― Wayne, vreau să mă întorc.

― Hai să mai mergem puţin.

Îşi zise că Wayne îl priveşte cam ciudat, cu un fel de exasperare şi milă.

― Nu, omule, nu vezi că sunt aproape dezbrăcat? Au să mă agaţe pentru expunere indecentă.

― În zona asta de plajă ai putea să-ţi înfăşori sula într-o batistă şi să-ţi laşi ouăle la vedere şi tot nu s-ar lua nimeni de tine pentru indecenţă. Hai să mergem, Larry.

― Sunt obosit, îi răspunse Larry arţăgos.

Începuse să-l cam enerveze Wayne. Considera că nu urmărea acum decât să se răzbune, pentru că Larry reuşise să lanseze un hit, iar el, Wayne, trebuia să se mulţumească doar cu acompanierea la clape a melodiilor de pe noul album. Nu era mare diferenţă între el şi Julie. Toată lumea începuse să-l urască. Îşi scoseseră cuţitele şi se pregăteau să-l facă bucăţi. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi amare.

― Haide, haide, bărbate, repetă Wayne, pornind din nou de-a lungul plajei.

Mai străbătuseră poate încă un kilometru, când cârcei dubli i se puseră lui Larry în ambele pulpe. Ţipă şi se prăbuşi pe nisip.

Era ca şi cum două stilete identice i s-ar fi împlântat simultan în carne.

― Cârcei! ţipă el. O, Doamne, ce cârcei!

Wayne se lăsă pe vine lângă el şi-i îndreptă picioarele. Valul de durere sfâşietoare se declanşă din nou şi atunci Wayne se puse la lucru, lovind şi frământând muşchii contorsionaţi. Ţesuturile avide de oxigen începură în sfârşit să se detensioneze.

Larry, care-şi ţinuse până atunci respiraţia, începu să gâfâie.

― Vai, Doamne. Mulţumesc. A fost... foarte rău.

― Sigur că da, spuse Wayne, fără prea multă simpatie. Sunt sigur că te-a durut, Larry. Cum te simţi acum?

― Bine. Dar hai să stăm puţin, ce zici? Apoi ne întoarcem.

― Vreau să discut cu tine. Pe chestia asta a trebuit să te aduc până aici, pentru că doream să fii suficient de treaz ca să înţelegi ce vreau să-ţi zic.

― Despre ce este vorba, Wayne?

A sosit clipa, îi trecu prin minte. Momentul atacului. Dar ceea ce-i zicea Wayne părea atât de străin de un atac, încât pentru un moment i se păru că se străduieşte iarăşi să priceapă ceva din Superboy; de această dată, îşi spărgea capul cu o propoziţie formată din şase cuvinte.

― Petrecerea trebuie să se sfârşească, Larry.

― Cum?

― Petrecerea. Când te întorci. Dai semnalul de stingere, le împarţi tuturor cheile de la maşini, le mulţumeşti pentru minunatele clipe şi-i dai afară pe uşa din faţă. Trebuie să scapi de ei.

― Nu pot face una ca asta! exclamă Larry şocat.

― Ai face bine să poţi.

― Dar de ce? Petrecerea de-abia se pusese puţin pe picioare!

― Larry, ce avans ai luat tu de la Columbia?

― De ce te interesează? întrebă Larry cu viclenie.

― Nu cumva îţi închipui că vreau să profit de banii tăi, Larry! Gândeşte-te puţin.

Larry se gândi şi constată, spre marea lui încurcătură, că nu exista nici un motiv pentru care Wayne Stukey să dorească să-şi impună punctul de vedere asupra lui. Este adevărat că nu reuşise încă să dea lovitura, pândea cu înfrigurare ceva de lucru, ca majoritatea celor care-l ajutaseră pe Larry să-şi imprime albumul, dar, spre deosebire de aceia, Wayne provenea dintr-o familie cu bani şi era în relaţii bune cu ai lui. Tatăl lui Wayne era proprietarul unei jumătăţi dintr-o firmă de jocuri electronice, clasată printre primele din State, iar familia Stukey poseda o reşedinţă modestă, de dimensiunile unui palat, în Bel Air. Total zăpăcit, Larry înţelese că prosperitatea şi norocul ce dăduseră peste el pe neaşteptate nu erau decât nişte nimicuri comparativ cu ce avea Wayne.

― Nu, cred că nu, recunoscu el morocănos. Te rog să mă scuzi. Dar nu există lepră tupeistă şi vânător de bani de la vest de Las Vegas care să nu fi încercat...

― Deci, cât ai primit?

Larry îşi făcu socoteala şi-i răspunse:

― Şapte mii la început. Asta-i tot.

― Şi-ţi plătesc trimestrial drepturile pentru single şi bianual pentru album?

― Întocmai.

Wayne clătină din cap.

― Ticăloşii, ţin banii cât se poate de mult. Vrei o ţigară?

Larry acceptă şi o aprinse, protejând-o cu palmele făcute căuş.

― Ai idee cât te costă petrecerea asta?

― Desigur, răspunse Larry.

― Chiria casei nu a fost mai puţin de o mie.

― Mda, corect.

De fapt, costase o mie două sute, plus cinci sute de dolari garanţie pentru posibile stricăciuni. Plătise garanţia şi jumătate din chiria lunară, în total o mie o sută de dolari, datorând încă şase sute de dolari.

― Iar drogurile cât au fost? se interesă Wayne.

― Păi, fără ele nu se poate. Ar fi ca savarinele fără frişcă...

― A fost marijuana şi cocaină. Haide, spune-mi cât?

― Parc-ai fi un afurisit de procuror, comentă Larry fără chef. Cinci sute şi cinci sute.

― Iar a doua zi nu mai era nici un fir.

― Cum naiba să nu fie? tresări Larry. Măi băiete, am văzut două ceşti chiar înainte de a pleca de-acasă, azi-dimineaţă. Erau destul de goale, e adevărat, dar...

― Nu-ţi aduci aminte de Doză, omule? Vocea lui Wayne coborî deodată câteva note mai jos, imitând neaşteptat de bine vorba tărăgănată şi accentul lui Larry. Pune totul pe nota mea, Dewey. Să nu ducă nimeni lipsă.

Larry îl privea pe Wayne din ce în ce mai îngrozit. Adevărat, îşi aducea aminte de un tip scund şi vânos, cu o frizură deosebită, acum zece sau cincisprezece ani era cunoscută sub denumirea de stilul "vâlvoi", da, da, un tip scund cu părul "vâlvoi" şi-un tricou pe care se putea citi ISUS VINE ŞI ESTE FOARTE ŞUCĂRIT. Individul părea să aibă cantităţi nelimitate de droguri de cea mai bună calitate. Ba chiar îşi aducea aminte că-i zisese individului ăsta, Dewey Doză, să se îngrijească de cele două ceşti puse la dispoziţia oaspeţilor, să fie mereu pline. Dar asta se petrecuse... păi, se petrecuse acum multe zile.

― O asemenea lovitură n-a mai dat Dewey Doză de cine ştie când, îl asigură Wayne.

― Cam cât îi datorez?

― La marijuana stai destul de bine, pentru că e ieftină. O mie două sute. Cocaina opt mii.

Larry simţi că i se întorc maţele pe dos. Se holbă la Wayne. Încercă să vorbească, dar nu reuşi decât să mormăie: Nouă mii două sute?

― Inflaţia, domnule, îi explică Wayne. Vrei să asculţi şi restul?

Deşi nu-i ardea să audă şi restul, Larry aprobă din cap.

― La etaj exista un televizor color. Cineva l-a făcut zob cu un scaun. Reparaţia va costa, probabil, cam trei sute de dolari. Lambriurile din lemn de la parter sunt distruse. Patru sute. Dacă ai noroc. Fereastra gen vitraliu dinspre plajă s-a spart alaltăieri. Trei sute. Covorul din salon este total compromis ― arsuri cu ţigara, bere, whisky. Patru sute. Am sunat şi la magazinul de băuturi şi sunt şi ei la fel de mulţumiţi de vânzare ca şi Doză. Şase sute.

― Şase sute pentru băutură? şopti Larry.

Spaima îl prinse în ghearele ei rău de tot.

― Poţi să zici mersi că majoritatea s-au umflat doar cu bere şi cu vin. Mai ai o notă de plată de patru sute de dolari la băcănie, în cea mai mare parte pentru pizza, cartofi prăjiţi, sandvişuri şi alte bunătăţi. Dar partea cea mai proastă este zgomotul. Caraliii vor sosi curând. Les flics. Tulburarea liniştii publice. Şi mai sunt printre oaspeţi şi vreo patru sau cinci de categorie grea, care se dau în vânt după heroină. În casă există vreo patru sau cinci uncii de praf maroniu, din Mexic.

― Şi tot eu trebuie să plătesc? se interesă Larry răguşit.

― Nu. Doză nu se încurcă şi cu heroină. Articolul ăsta intră în sfera de acţiune a Mafiei, iar lui Doză nu-i place să poarte cizme de cowboy făcute din ciment. Dar dacă poliţia face o razie, poţi să fii sigur că distracţia asta va fi trecută tot în contul tău.

― Dar eu n-am ştiut...

― Eşti un copil inocent, da.

― Dar...

― Totalul pe care îl datorezi pentru micul tărăboi se ridică la peste douăsprezece mii de dolari, îi spuse Wayne. Pe urmă te-ai dus şi ţi-ai ales maşinuţa aceea... Câţi bani ai dat pe loc?

― Două mii cinci sute, răspunse Larry copleşit, simţind că-i vine să plângă.

― Deci ce ţi-a mai rămas până primeşti următorul cec de drepturi? Câteva mii?

― Cam aşa ceva, îi răspunse Larry cu jumătate de gură, incapabil să-i mărturisească lui Wayne că nu mai avea decât vreo opt sute, jumătate în bani gheaţă, jumătate în cecuri.

― Larry, te rog să mă asculţi atent, pentru că nu meriţi să ţi se spună de două ori. Aici se pune întotdeauna la cale câte-o petrecere. În locul ăsta nu există decât două constante: amăgirea perpetuă şi petrecerea perpetuă. Cum prind de veste, vin în fugă, ca nişte păsări care ciugulesc bărzăuni pe spinarea unui hipopotam. Acum au năpădit aici. Scutură-i de pe spatele tău şi spune-le să se ducă unde-or vedea cu ochii.

Larry se gândi la nenumăraţii oaspeţi de la el din casă. În momentul de faţă, cunoştea cel mult pe unul din trei. Gândul că trebuia să le spună tuturor acestor necunoscuţi să plece îl făcea să se blocheze încă de pe acum. Avea să-şi piardă consideraţia de care se bucura în ochii lor. Dar peste acest gând se suprapuse imaginea lui Dewey Doză umplând iarăşi cu drog vasele puse la dispoziţia oaspeţilor, scoţând apoi un carneţel din buzunarul de la spate şi trecând totul în contul său. Cu părul ăla vâlvoi şi cu tricoul modern...

Wayne îl măsura calm, în timp ce Larry se frământa între cei doi poli ai dilemei.

― Domnule, am să fiu în ochii lor ultima găoază, zise Larry în cele din urmă, dispreţuindu-se profund pentru cuvintele ce-i trădau slăbiciunea şi nervozitatea, chiar în momentul în care le pronunţa.

― Mda, au să te facă în fel şi chip. Au să te acuze că ţi s-a urcat la cap şi că te porţi ca la Hollywood. Or să-ţi împuie capul. Că-i uiţi pe vechii prieteni. Numai că nici unul dintre ei nu-ţi este prieten, Larry. Prietenii tăi s-au prins ce se întâmplă încă de acum trei zile şi s-au cărat. Nu e nici o distracţie să vezi cum un amic de-al tău, să zicem, s-a pişat pe el şi nici măcar nu-şi dă seama.

― Atunci de ce-mi mai spui? exclamă Larry, înfuriat deodată.

Supărarea i se trăgea din faptul că înţelesese adevărul şocant că toţi prietenii lui adevăraţi îşi luaseră zborul, iar toate scuzele lor păreau subţiri acum, când privea retrospectiv. Barry Grieg îl luase deoparte şi încercase să discute cu el, dar Larry se afla într-o cu totul altă lume şi nu-i răspunsese decât prin gesturi vagi şi zâmbind blând. Se întreba dacă şi Barry ar fi avut intenţia să-l scuture în acelaşi fel. Gândul acesta îi dădea un sentiment de jenă şi-l enerva.

― De ce-mi mai spui? repetă el. Mi se pare că de fapt nu prea-ţi place de mine.

― Nu... dar nici nu-mi displaci, poţi să mă crezi. Mai mult de atât nu ţi-aş zice. Aş fi putut să te las s-o iei peste bot pentru chestia asta. O dată ţi-ar fi fost suficient.

― Ce vrei să spui?

― Ai să-i dai afară din casă. Pentru că în tine există o vână puternică. Ceva care-i face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. Ai în tine tot ceea ce este necesar pentru succes. Ai să faci o carieră frumuşică. Muzică pop nici prea-prea nici foarte-foarte, de care nimeni nu-şi va mai aduce aminte peste cinci ani. Liceenii care se dau în vânt după muzică din asta au să colecţioneze discurile tale. Ai să te umpli de bani.

Larry îşi strânse pumnii. Ar fi avut o plăcere nebună să-i tragă una în moaca lui calmă. Wayne îi arunca nişte lucruri care-l făceau să se simtă ca un căcat de câine lângă un semafor.

― Du-te la ei şi fă-le vânt, îl sfătui Wayne cu blândeţe. După care suie-te în maşină şi pleacă. Unde vezi cu ochii, băiete. Şi nu te arăta până ce nu ştii că trebuie să-ţi vină următorul cec cu drepturi de autor.

― Dar Dewey...

― Găsesc eu pe cineva care să discute cu Dewey. E plăcerea mea să te-ajut. Individul îi va spune lui Dewey să aştepte cuminţel până ce-şi primeşte bănuţii, iar Dewey va fi încântat să poată face un serviciu de genul ăsta.

Făcu o pauză, urmărind cu privirea doi copii, în costume de baie viu colorate, fugind de-a lungul plajei. Un câine alerga alături de ei, lătrând tare şi vesel către cerul albastru.

Larry se forţă să se ridice în picioare şi să-i mulţumească. Briza oceanului îl făcea conştient de ţinuta lui neadecvată. Cuvântul îi ieşi din gură ca o cărămidă.

― Trebuie să te retragi într-un loc oarecare şi să te aduni, îi spuse Wayne, ridicându-se la rândul lui în picioare şi privind tot în direcţia copiilor. Ai o groază de lucruri la care trebuie să te gândeşti neapărat. La impresar, la turneu, la contractul pe care-l închei după ce dai lovitura cu Pocket Saviour. Consider că va fi un succes, ţinând cont de ritmul ăla bine pus la punct. Dacă îţi îngădui un răgaz suficient, ai să ţi le pui pe toate în ordine. Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca mine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca...

Cineva îi bătea cu degetul în geam.

Larry tresări, apoi se îndreptă. Un junghi dureros îl săgetă prin gât şi se înfioră din cauza senzaţiei că în locul acela carnea fusese strivită şi murise. Nu aţipise, adormise în toată regula. Retrăind cele petrecute în California. Dar aici şi acum era învăluit în lumina cenuşie a New Yorkului, iar bătaia se auzi iarăşi.

Îşi întoarse capul cu precauţie, înfruntând durerea, şi-o văzu pe mama lui ― purtând o eşarfă în chip de legătură pentru păr ― cercetând interiorul maşinii.

Pentru o clipă, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt prin geamul maşinii, iar Larry avu senzaţia curioasă că e în pielea goală, un animal la care te uiţi într-o grădină zoologică. În cele din urmă reuşi să zâmbească şi coborî geamul.

― Mamă!

― Am ştiut că eşti tu, îi vorbi ea pe un ton ciudat de egal. Ia dă-te jos din maşină, ca să văd cum arăţi stând în picioare.

De la brâu în jos era total amorţit; deschise uşa şi coborî cu greu, chinuit de mii de ace şi cuie în călcâie. Nu se aşteptase s-o întâlnească într-un asemenea moment, fiind total nepregătit şi vulnerabil. Se simţea ca o santinelă prinsă dormind în post. Nu ştia de ce, însă se aşteptase ca maică-sa să fie mai mică, mai puţin sigură pe sine, dar, ca prin minune, anii ce trecuseră şi care pe el îl maturizaseră nu lăsaseră urme şi asupra ei.

Şi felul în care dăduse peste el era straniu. Când avea zece ani, îl trezea în dimineţile de sâmbătă bătând cu un deget la uşa închisă a dormitorului, atunci când considera că a dormit destul. Iar acum, după paisprezece ani, îl trezise în acelaşi fel, după ce-l găsise dormind în maşina lui cea nouă ca un puşti obosit, care şi-a pus în gând să stea treaz toată noaptea şi-a fost surprins de Moş Ene în această poziţie nedemnă.

Iar acum stătea înaintea ei, cu părul nepieptănat şi cu un zâmbet vag, prostesc, pe figură. Acele şi cuiele încă îşi făceau de cap, săgetându-l şi făcându-l să-şi treacă greutatea de pe un picior pe celălalt. Îşi aminti că ea îl întreba întotdeauna dacă simte nevoia să meargă la toaletă, atunci când se bălăbănea aşa; se fixă pe picioare şi lăsă acele să-şi facă mendrele cum doreau.

― Bună, mamă, spuse el.

Ea îl privea fără să zică nimic şi, pe neaşteptate, în inima lui îşi făcu loc o spaimă, ca o pasăre rău-prevestitoare întorcându-se la cuibul de mult părăsit. Era teama ca nu cumva să se întoarcă de la el, să-l respingă, să-i arate spatele hainei ei ieftine, să-l părăsească şi să dispară pur şi simplu după colţ, în direcţia metroului.

Dar o auzi oftând, în felul în care oftează un bărbat înainte de a ridica o povară. Iar atunci când îi vorbi, vocea ei era atât de plăcută, în modul cel mai natural, blând ― şi corect ―, încât prima impresie se şterse cu totul.

― Bună, Larry, spuse ea. Haide sus. Am ştiut că eşti tu de cum m-am uitat pe fereastră. Am şi sunat la serviciu şi-am anunţat că nu mă simt bine. Am să-mi iau un mic concediu de boală.

Femeia o luă înainte, spre scările străjuite odinioară de cei doi câini din piatră. El o ajunse din urmă, strâmbându-se din cauza junghiurilor pe care le simţea la fiecare pas.

― Mamă?

Ea se întoarse şi atunci el o îmbrăţişă. Peste obrazul ei trecu o umbră de teamă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu s-o îmbrăţişeze, ci să-i dea în cap. Apoi umbra aceea se şterse, ea îi primi îmbrăţişarea, strângându-l la rându-i în braţe. Parfumul hainelor ei îl pătrunse, stârnindu-i o nostalgie neaşteptată, pătimaşă, dulce şi amară. O clipă, crezu că va izbucni în lacrimi, ferm convins că şi ei i se va întâmpla acelaşi lucru; era un Moment Emoţionant. Pe deasupra umărului ei gârbovit vedea pisica moartă, ieşind pe jumătate din pubelă. Când se desprinseră din îmbrăţişare, constată că ochii ei rămăseseră uscaţi.

― Haide, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Ai condus toată noaptea?

― Da, răspunse el cu vocea uşor răguşită de emoţie.

― Bine, să mergem. Liftul e stricat, dar n-avem de urcat decât două etaje. E mai rău pentru sărmana doamnă Halsey, cu artrita ei. Ea stă la cinci. Nu uita să te ştergi pe picioare. Dacă bagi mizerie în casă, domnul Freedman mă ia imediat în primire. Aş putea să jur că Goshen e-n stare să miroasă murdăria. Murdăria este duşmanul lui, asta e. Eşti în stare să mănânci trei ouă? Îţi fac şi pâine prăjită, dacă nu te deranjează pâinea neagră.

O urmă, privind puţin prosteşte spre locul unde stătuseră câinii din piatră, încercând să se convingă că dispăruseră cu adevărat, că nu-şi pierduse deodată vreo cincizeci de centimetri din înălţime, că anii optzeci nu dispăruseră undeva, în neant. Femeia deschise uşile şi intrară. Până şi cotloanele întunecate şi mirosul de mâncare erau aceleaşi.

Alice Underwood îi pregăti trei ouă, şuncă, pâine prăjită, suc de portocale şi cafea. Când ajunse la cafea, îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul ceva mai departe de masă. Maică-sa aruncă ţigării o privire dezaprobatoare, dar nu spuse nimic. Chestia asta îi restabili ― e drept, doar în mică parte ― încrederea. Ea se pricepuse întotdeauna să aştepte momentul cel mai potrivit.

Femeia puse tigăiţa prevăzută cu picioare, ca un păianjen, în apa cenuşie, iar fierul fierbinte stârni un sâsâit în apa murdară, de la vase. Nu se schimbase prea mult, se gândi Larry. Mai îmbătrânise puţin ― trebuia să aibă cam cincizeci şi unu de ani ― şi era ceva mai încărunţită, dar în părul strâns cu îndemânare sub eşarfă rămăseseră suficiente fire negre. Purta o rochie simplă, de culoare cenuşie, probabil haina ei de lucru. Pieptul mare îi tălăzuia din corsajul rochiei ― poate ceva mai opulent acum decât îşi aducea el aminte. Mamă, spune-mi adevărul, nu cumva ţi-a mai crescut pieptul? Asta să fie schimbarea fundamentală?

Scutură scrumul în farfurioara ceştii de cafea; ea i-o smulse imediat şi-i aduse o scrumieră pe care-o păstra întotdeauna în dulap. Farfurioara se mânjise cu cafea şi i se păruse cel mai normal lucru să arunce scrumul în ea. Scrumiera, în schimb, era curată, impecabilă, încât simţi o uşoară mustrare că trebuie s-o folosească. Maică-sa era în stare să pândească momentul potrivit şi să-ţi întindă atunci tot felul de curse mici pînă ce, învăluit, începeai să spui prostii.

― Deci te-ai întors, zise Alice, luând un burete Brillo de pe ceea ce fusese suportul unei plăcinte Table Talk şi începând să frece tigaia. Ce vânt te aduce?

Păi, cum să-ţi zic, mămico, îi răspunse el în gând, un prieten de-al meu mi-a ţinut o lecţie despre viaţă ― găozarii bântuie în haite, şi de data asta au pus ochii pe mine. Nu ştiu dacă prieten este cel mai potrivit cuvânt în cazul lui. Din punct de vedere muzical, mă respectă cam tot atât cât îi apreciez eu pe-ăia cu guma de mestecat, The 1910 Fruitgum Company. Dar el este cel care m-a convins să-mi văd de drum... şi nu cumva Robert Frost era cel care spunea că acasă este locul unde trebuie să fii primit, atunci când baţi la uşă?

― Cred că mi s-a făcut dor de tine, mamă, declară el cu voce tare.

― De-aia îmi scrii aşa de des? pufni ea.

― Scrisorile nu sunt punctul meu forte.

Îşi ridica încet ţigara, trăgea din ea şi o lăsa din nou în jos. Inelele de fum se desprindeau alene din vârf, apoi se risipeau.

― Mai spune o data.

― Scrisorile nu sunt punctul meu forte, se conformă el, zâmbind.

― În schimb ştii să fii obraznic cu maică-ta. Nu te-ai schimbat deloc.

― Scuză-mă. Tu ce-ai mai făcut, mamă?

Femeia puse tigaia pe suport, la uscat, trase dopul chiuvetei şi-şi clăti dantela de săpun de pe mâinile înroşite.

― Nu foarte rău, îi răspunse ea, venind la masă şi aşezându-se. Mă mai doare spatele, dar am pilulele mele care mă ajută. Mă descurc.

― N-ai mai avut nici o criză de când am plecat?

― O, doar o dată. Dar doctorul Holmes s-a ocupat de mine.

― Mamă, tipii ăştia care încearcă să-ţi îndrepte coloana sunt nişte...

Nişte simpli şarlatani. Preferă să-şi muşte limba.

― Ce sunt?

Ridică încurcat din umeri, în timp ce ea-i zâmbea strâmb.

― În definitiv, eşti liberă, albă şi-ai împlinit douăzeci şi unu de ani. Dacă tu consideri că te-ajută, e-n regulă.

Femeia oftă şi scoase din buzunarul rochiei un tub de drajeuri Life Savers cu fructe.

― Am mult peste douăzeci şi unu de ani. Şi-mi simt anii. Vrei şi tu o bomboană?

El clătină din cap, refuzând-o, iar ea-şi vârî atunci în gură drajeul pregătit pentru el.

― Nu eşti decât o fetiţă, o tachină el linguşitor, ca pe vremuri. Stilul acesta îi făcuse întotdeauna mare plăcere, însă de această dată nu reuşi să-i smulgă decât umbra unui zâmbet. A apărut vreun bărbat nou în viaţa ta?

― Mai mulţi. Şi tu?

― Nu, răspunse el serios. Bărbaţi n-au apărut. Mai multe fete, este adevărat, însă bărbaţi, nu.

Sperase să o facă să râdă, dar se alese încă o dată cu acea stafie de zâmbet. Am tulburat-o, se gândi el. Asta s-a întâmplat. Nu ştie ce caut eu aici. Dacă stau să mă gândesc, de trei ani încoace, nici nu se mai aştepta să apar. Nu-şi dorea decât să nu mai calc pe-aici.

― Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. Nu poţi să vorbeşti şi tu serios. Eşti logodit? Ai o prietenă stabilă?

― Mă descurc şi eu cum pot, mamă.

― Aşa ai făcut întotdeauna. Cel puţin n-ai venit niciodată acasă cu vestea că ai cunoscut o tânără foarte simpatică, de religie catolică şi că vă gândiţi la o familie. Asta recunosc... Fie c-ai fost extraordinar de atent, fie foarte norocos, fie foarte politicos.

Se strădui să-şi păstreze o expresie impenetrabilă. Era pentru prima oară când discuta cu el o chestiune legată, direct sau indirect, de sex.

― Oricum, mai ai multe de învăţat, continuă Alice. Se zice că burlacii se distrează nemaipomenit. Nici vorbă. Pur şi simplu îmbătrâneşti şi te acreşti şi te înrăieşti, ca domnul Freeman. Stă în apartamentul de la parter şi pândeşte toată ziua de la fereastră, doar-doar o sufla o pală de vânt mai puternic.

Larry mormăi ceva nedesluşit.

― Am auzit cântecul tău la radio. Le zic oamenilor, ăsta-i fiul meu. Este Larry. Cei mai mulţi nu vor să mă creadă.

― M-ai ascultat?

Se întrebă de ce nu-i spusese lucrul acesta de la bun început, în loc să flecărească despre tot soiul de prostii.

― Sigur că da, dau tot timpul melodia pe postul acela de muzică rock and roll pe care-l ascultă tinerele fete, WROK.

― Şi-ţi place?

― Atât cât îmi poate plăcea genul ăsta de muzică. Îl aţinti cu o privire fermă şi fixă. Cred că anumite fragmente sună foarte sugestiv. A dezmăţ.

Se surprinse târşindu-şi picioarele şi-şi impuse să înceteze.

― De fapt, intenţia ar fi să sune... pasional, mamă. Asta-i tot.

Obrajii i se aprinseseră. Nu-i trecuse prin minte că va avea vreodată ocazia să discute despre amor şi pasiune cu maică-sa, la ea în bucătărie.

― Pasiunea îşi are locul în dormitor, îi răspunse ea scurt, închizând astfel posibilitatea oricărei discuţii estetice despre discul lui de succes. Pe urmă, ai făcut ceva cu vocea. Sună de parc-ai fi negru.

― Acum? se interesă el amuzat.

― Nu, la radio.

― Păi moare lumea după muzica dă negri, pronunţă Larry cu voce profundă, ca a lui Bill Withers.

― Chiar aşa, confirmă ea. Când eram mică, consideram că Frank Sinatra e îndrăzneţ. Dar acum există rap. Ei îi zic rap. Dar eu numesc asta urlat. Îl măsură mustrător. Cel puţin, pe discul tău nu se aud urlete.

― Obţin nişte drepturi de autor, începu el. Un anume procent din fiecare disc vândut. Cu alte cuvinte, dacă...

― Ei, ia lasă, îl întrerupse ea, făcând un semn a lehamite. N-am reuşit să trec nici un examen de matematică. Ţi-au plătit deja banii, sau ţi-ai luat maşinuţa aia pe datorie?

― Nu mi-au dat prea mulţi bani, zise el, ajungând până la limita minciunii, fără să facă însă şi pasul decisiv. Pentru maşină am plătit un avans. Restul voi plăti în rate.

― Împrumut în condiţii avantajoase, spuse ea cu durere în glas. Aşa a ajuns şi bietul taică-tău la faliment. Medicul a zis că a murit de atac de cord, dar nu asta a fost cauza. Inima lui s-a frânt. Tatăl tău s-a dus în mormânt din cauza împrumutului în condiţii avantajoase.

Ăsta era un rap vechi, iar Larry nu-i acordă nici o atenţie, având însă grijă să dea din cap la momentele potrivite. Tatăl lui fusese proprietarul unei galanterii bărbăteşti. Un magazin al reţelei Robert Hall se deschisese în apropiere, iar un an mai târziu afacerea lui ajunsese pe drojdie. Spre consolare, se refugiase în mâncare, îngrăşându-se cu vreo cincizeci de kilograme în trei ani. Căzuse fulgerat în micul restaurant din colţ, când Larry avea nouă ani, cu un sandviş cu chiftele pe jumătate mâncat pe farfuria de dinaintea lui. La priveghi, când sora ei încercase să aducă alinare unei fiinţe care, se vedea prea bine, nu avea nevoie de aşa ceva, Alice Underwood spusese că s-ar fi putut şi mai rău de-atât. Ar fi putut să fie băutura, adăugase ea, privind ţintă peste umărul soră-sii, către cumnatul ei.

Alice continuase să-l crească pe Larry fără ajutorul nimănui, amărându-i viaţa cu proverbe şi prejudecăţi până când el plecase de acasă. Ultima replică pe care i-o aruncase, înainte de a pleca împreună cu Rudy Schwartz în vechiul Ford al acestuia, fusese că au aziluri pentru săraci şi-n California. Da, domnule, asta-i maică-mea.

― Vrei să rămâi aici, Larry? se interesă ea cu blândeţe.

― Ai avea ceva împotrivă? replică el, surprins.

― Spaţiu există. Patul pliant se mai află încă în camera din spate. Am pus la păstrare nişte lucruri acolo, dar ai putea să muţi nişte cutii, ca să-ţi faci loc.

― Foarte bine, spuse el încet. Dacă eşti sigură că n-ai nimic împotrivă. Nu rămân decât câteva săptămâni. Aş vrea să mă-ntâlnesc cu vechii mei prieteni. Mark... Galen... David... Chris... băieţii aceia.

Alice se ridică în picioare, se duse la fereastră şi-o trase cu greu în sus.

― Eşti bine venit să stai cât timp doreşti, Larry. Chiar dacă, poate, nu mă pricep prea bine să aleg cuvintele cele mai potrivite, mă bucur să te văd. Nu ne-am luat rămas-bun cum se cuvine. Au existat şi cuvinte mai grele. Se întoarse spre el, iar în trăsăturile ei se putea citi severitatea, dar şi o dragoste neliniştită şi teribilă. În ceea ce mă priveşte, le regret. Nu le-am zis decât pentru că te iubesc. N-am ştiut niciodată cum să-mi exprim sentimentele, aşa că mi le-am mărturisit în alte feluri.

― Foarte bine, spuse el căutând în jos, spre masă. Roşeaţa i se întorsese în obraji. O simţea prea bine. Uite ce e, am să contribui şi eu la cheltuieli.

― Poţi să contribui, dacă vrei. Dar dacă nu vrei, nu este nevoie. Eu muncesc. Foarte mulţi nu fac asta. Iar tu tot fiul meu rămâi.

Îi veni în minte cadavrul pisicii, ieşit pe jumătate din tomberon, şi apoi se gândi la Dewey Doză, cum umplea zâmbind ceştile cu prafurile puse la dispoziţia oaspeţilor săi; pe neaşteptate, izbucni în plâns. Îşi vedea mâinile dublu, din cauza peliculei de lacrimi, şi se gândi că această parte a scenei ar fi trebuit să fie interpretată de ea, nu de el ― nimic nu ieşise cum s-ar fi aşteptat, absolut nimic. În ultimă instanţă, se vedea silit să constate că ea se schimbase. Şi el se schimbase, însă nu în sensul pe care şi-l imaginase. Se petrecuse o inversare absolut nenaturală: ea crescuse şi mai mult, iar el se micşorase. Nu se întorsese acasă, la ea, pentru că trebuia neapărat să se ducă undeva. Se întorsese acasă pentru că se temea şi pentru că avea nevoie de maică-sa.

Alice stătea în picioare lângă fereastra deschisă şi-l cerceta atent. Perdelele albe fluturau în briza umedă, umbrindu-i faţa; nu o ascundeau de tot, ci-i dădeau doar un aspect fantomatic. Prin fereastră pătrundea zgomotul traficului. Scoase o batistă din corsajul rochiei, se apropie de masă şi o depuse într-una dintre mâinile lui fremătătoare. Ghicea duritatea din sufletul lui Larry. Ar fi putut să-l taxeze folosindu-se de acest pretext, însă la ce bun? Tatăl lui fusese un om moale, iar în străfundul inimii ei, Alice ştia că tocmai din cauza asta ajunsese în mormânt înainte de vreme; Max Underwood se lăsase doborât de datoriile morale pe care considera că trebuie să le plătească celor din jur, şi nu de cele băneşti. Iar cu unda aceea de duritate ce era de făcut? Cui ar fi trebuit Larry să-i mulţumească? Sau pe cine putea acuza?

Lacrimile nu puteau modifica duritatea din caracterul lui nici atât cât este în stare o furtună de vară să schimbe forma unei stânci. Asprimea nu putea decât să-i folosească ― Alice ştia prea bine acest lucru, ca orice femeie nevoită să-şi crească singură copilul într-un oraş căruia îi păsa prea puţin de mame şi cu atât mai puţin de copiii lor ―, dar deocamdată Larry nu descoperise cum. Era cu adevărat ceea ce afirmase ca de la bun început: acelaşi Larry, neschimbat, de când îl ştia. Care mergea înainte orbeşte, fără să se gândească, vârându-i pe cei din jur ― ca şi pe el însuşi ― în bucluc, iar când treaba se îngroşa prea rău, recurgea la duritate ca să scape cu faţa curată. Şi ceilalţi? Îi lăsa să se descurce sau să se înece singuri, după cum se pricepeau. Stânca era dură, iar firea lui suficient de aspră, dar se folosea încă de această calitate în scopuri distructive. Citea acest lucru cât se poate de limpede în privirile lui, în fiecare atitudine pe care o adopta... până şi-n felul în care îşi ţinea cuiul acela de sicriu şi urmărea inelele de fum. Însă niciodată nu se apucase să şlefuiască roca dură ca s-o transforme într-o lamă cu care să-i sfârtece pe cei din jur, ceea ce era o notă bună, dar atunci când se afla la ananghie recurgea la ea exact ca un copil ― o rotea în jur ca pe o bâtă, croindu-şi cale de scăpare din curse pe care şi le întinsese singur. Odată, îşi spusese în sinea ei că Larry se va schimba. Iar dacă-şi pusese asta în minte, nu se îndoia că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.

Dar înaintea ei nu se mai afla un băieţel, ci un bărbat matur, şi Alice se temea că zilele prielnice schimbării ― acea schimbare profundă şi esenţială, pe care pastorul o denumea a sufletului şi nu a inimii ― trecuseră deja. Exista în Larry ceva anume care aducea aminte de scârţâitul neplăcut al cretei pe suprafaţa tablei. În străfundul său nu exista însă decât Larry. Era singurul care avea voie să pătrundă în sanctuarul propriei sale inimi. Îl iubea.

Alice se mai gândea că în Larry există şi bunătate, o mare bunătate. Comoara exista înlăuntrul lui, dar ca să iasă la iveală era nevoie de cel puţin o catastrofă. Iar acum nu se întâmpla nici o catastrofă; fiul ei vărsa câteva lacrimi, atât.

― Eşti obosit, îl consolă ea. Spală-te. Am să mut eu cutiile, apoi te poţi culca. Cred c-am să mă duc totuşi la lucru.

Femeia se duse în micul hol de acces spre camera din spate, fostul lui dormitor; Larry o auzi icnind şi mutând cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe fereastră pătrundea zgomotul traficului. Încercă să-şi aducă aminte de când nu mai plânsese de faţă cu maică-sa. Îi veni din nou în minte pisica moartă. Maică-sa avea dreptate. Era obosit. Nu mai fusese niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi aproape optsprezece ore.

CAPITOLUL 6

APROAPE DE APUSUL SOARELUI, Frannie ieşi în grădina din spatele casei, unde tatăl ei plivea cu migală mazărea şi fasolea. Ea era un copil făcut târziu. Acum tatăl ei avea peste şaizeci de ani, iar părul alb îi ieşea de sub şapca de baseball de care nu se despărţea niciodată. Maică-sa se dusese la Portland să-şi cumpere nişte mănuşi albe. Cea mai bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, avea nuntă la începutul lunii viitoare.

Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui ei, cu sufletul plin de iubire faţă de el. În acest moment al zilei, lumina avea o anume culoare care îi plăcea extraordinar de mult şi care o ducea cu gândul la eternitate, deşi era legată de unul dintre cele mai efemere fenomene din statul Maine, anume începutul verii. Era suficient să se gândească la această lumină în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i fie cuprinsă de alean. Lumina după-amiezelor de început de vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, învăluia atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de la Little League, cu Fred aşteptându-şi rândul la bătaie, căci era întotdeauna al treilea; pepene verde; porumb fiert; ceai rece în pahare ţinute la gheaţă; copilărie.

Frannie îşi drese puţin glasul.

― Ai nevoie de o mână de ajutor?

El se întoarse zâmbind.

― Bună, Fran. M-ai prins muncind, este?

― Păi să ştii!

― Maică-ta s-a întors? Se încruntă o clipă, apoi figura i se însenină iarăşi. Stai puţin, de-abia a plecat, nu? Sigur că da, dă-mi şi tu o mână de ajutor, dacă vrei. Numai să nu uiţi să te speli bine după aceea.

― Mâinile unei doamne îi trădează deprinderile, spuse Fran vag ironic, pufnind apoi în râs, şi Peter se strădui s-o măsoare dezaprobator, dar fără prea mult succes.

Îşi alese un strat de alături, se lăsă jos şi începu să plivească. Vrăbiile ciripeau, iar dinspre US1, care trecea nu departe de casa lor, venea vuietul neîntrerupt al maşinilor. Traficul nu atinsese încă ritmul din iulie, când pe distanţa de aici şi până la Kittery se petrecea câte un accident mortal aproape în fiecare zi.

Peter îi povesti ce făcuse în ziua respectivă, în timp ce ea îi punea, conştiincios, întrebările cuvenite, făcând uneori şi semne din cap. Concentrat asupra muncii, nu avea cum să vadă semnele ei, în schimb putea să-i urmărească umbra, cu coada ochiului. Era mecanic într-o mare fabrică de piese de schimb pentru automobile din Sanford, cea mai mare firmă auto la nord de Boston. Avea şaizeci şi patru de ani şi-şi începea în curând ultimul an de muncă dinaintea pensiei. Un an scurt, pe deasupra, pentru că adunase patru săptămâni de concediu pe care plănuia să şi le ia în septembrie, după ce trecea sezonul. Pensionarea îl preocupa foarte mult. Încerca să nu se gândească la viitor ca la o vacanţă fără de sfârşit, îi spuse el; avea destui prieteni care ieşiseră la pensie şi de la care aflase că nu e nici pe departe aşa. În ce-l priveşte, nici nu se va plictisi, ca Harlan Enders, şi nici nu va ajunge atât de scandalos de sărac, ca bietul Paul Caron, care n-a lipsit toată viaţa lui nici măcar o singură zi de la magazin, şi cu toate astea el şi cu nevastă-sa au fost siliţi să-şi vândă casa şi să se mute la fiica lor.

Peter Goldsmith nu era încântat de modul de funcţionare a protecţiei sociale; nu avusese niciodată încredere, nici măcar în zilele când sistemul încă nu începuse să se prăbuşească sub povara recesiunii, a inflaţiei şi a numărului tot mai mare de oameni care beneficiau de pe urma lui. Nu existau prea mulţi democraţi în Maine prin anii treizeci şi patruzeci, îi povesti fiică-sii, care-l urmărea atent, dar bunicul ei fusese unul dintre aceştia, iar taică-său moştenise şi el aceeaşi opţiune politică. În perioada cea mai prosperă din Ogunquit, cei din familia Goldsmith ajunseseră un soi de paria. Dar părintele ei avea o vorbă ce se dovedea mai înţeleaptă decât toată filozofia republicanilor din Maine: nu te încrede în domnii acestei lumi, deoarece ei, precum şi guvernele lor, or să ţi-o tragă, acum şi pururi şi-n vecii vecilor.

Frannie izbucni în râs. O amuza nespus să-l audă pe tatăl ei vorbind astfel. I se întâmpla foarte rar, deoarece soţia lui nu-l lăsa niciodată să spună ce are pe suflet, retezându-i întotdeauna vorbele cu limba ei înveninată.

― Trebuie să ai încredere numai în tine, continuă el, cât despre domnii acestei lumi, pe ei trebuie să-i laşi să se descurce cum or şti mai bine cu cei care i-au ales. De cele mai multe ori, lucrurile nu ies prea grozav, dar asta nu prea are importanţă; pentru că se merită unii pe alţii. Soluţia sunt banii, o dăscăli el pe Frannie. Will Rogers era de părere că pământul ar fi cel mai bun, pentru că e singurul pe care nu-l mai fabrică nimeni, dar chestia asta este valabilă şi pentru aur şi argint. Cel care iubeşte banii este un ticălos şi ar trebui să-l urâm. Cel ce nu poate să aibă grijă de ei este un prost. Nu-l urăşti, dar trebuie să-ţi fie milă de el.

Fran se întrebă dacă se referea la bietul Paul Caron, prietenul lui de pe vremea când Fran nu se născuse încă, dar hotărî că era mai bine să nu întrebe.

În orice caz, ea ştia şi nu mai dorea să audă încă o dată de la tatăl ei că pusese suficient la ciorap în anii cei buni ca să se poată descurca acum. Îi spuse, în schimb, că ea nu însemnase niciodată o povară pentru ei, indiferent dacă timpurile fuseseră bune sau rele, iar el se mândrea că le putea zice prietenilor că o ţinuse în şcoală. Acolo unde nu mai ajutaseră banii lui sau mintea ei, le zicea el, Fran procedase după vechea reţetă: se vârâse în jug şi trăsese din răsputeri. Ca să poţi răzbate prin toată porcăria din ţara asta trebuie să munceşti, să munceşti din greu. Maică-sa nu înţelegea întotdeauna cum devine chestia asta. Viaţa femeilor s-a schimbat, indiferent dacă le convine sau nu, iar Carla nu voia să priceapă de ce Fran nu aleargă să se mărite.

― Iată că Amy Lauder se căsătoreşte, spuse Peter, şi maică-ta îşi face socoteala: "Asta ar trebui să facă şi Fran a mea. Amy este drăguţă, dar dacă le pui alături, Amy Lauder arată ca un blid vechi şi crăpat." Aşa a fost obişnuită să gândească, după criteriile astea, de când e ea, iar acum nu se mai poate schimba. Prin urmare, dacă voi două vă mai loviţi una de alta şi scoateţi scântei, ca atunci când se loveşte oţelul de cremene, de-asta se întâmplă. Nu e nimeni de vină. Trebuie să ţii cont, Fran, că e prea bătrână să se mai schimbe, dar şi tu eşti de-acum suficient de mare să pricepi.

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre serviciul lui, povestindu-i cum unul dintre colegi fusese la un pas să-şi piardă degetul mare într-o presă, pentru că mintea-i era la biliard, uitând că-şi ţinea palma chiar sub berbec. Din fericire, Lester Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, într-o bună zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni să-i spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să ascundă antena maşinii în ornamentul capotei.

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu vocea lui caldă şi mângâietoare. Umbrele li se lungiră, întinzându-se peste tot mai multe straturi. Se lăsase fermecată, aşa cum i se întâmpla întotdeauna şi, deşi venise pentru a-i spune ceva, se trezise ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din câte ştia ea, nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, poate. Avea un talent înnăscut de povestitor.

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. Se aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, îndesându-şi tutun în pipă şi uitându-se la ea.

― Ce-ai pe suflet, Frannie?

Îi aruncă o privire posacă, neştiind cum să procedeze. Ieşise afară anume ca să-i mărturisească totul, dar acum nu mai era atât de sigură că va fi în stare. Tăcerea dintre ei devenea tot mai mare şi mai adâncă, se transforma încet într-o prăpastie în care n-avea de gând să cadă. Se hotărî brusc.

― Sunt însărcinată, spuse ea simplu.

Se opri din treaba lui şi o cercetă.

― Însărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi auzit cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, Frannie... e cumva o glumă? Sau vreun joc?

― Nu, tată.

― Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine.

Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. Alături era un zid din bolovani care despărţea lotul lor de terenul municipal, cu care se învecinau. Dincolo de zid exista un gard viu, încurcat şi sălbăticit, care răspândea un parfum dulce. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple şi avea o senzaţie de vomă.

― Eşti sigură?

― Foarte sigură.

Apoi, fără absolut nici o urmă de artificiu, pur şi simplu nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns nestăvilit, hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi rămaseră aşa foarte multă vreme, după aprecierea ei. Când lacrimile se potoliră, fata se sili să-i pună întrebarea care o preocupa cel mai mult.

― Tată, mai ţii la mine?

― Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, Frannie.

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această dată el o lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi aprindea pipa. Tutunul parfumat se înălţa încet, mânat de adierea uşoară.

― Te-am dezamăgit?

― Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea este însărcinată şi încă nu ştiu foarte bine cum să reacţionez la chestia asta. E vorba de băiatul acela, Jess?

Ea îi făcu semn că da.

― L-ai anunţat?

Ea repetă semnul.

― Şi ce-a zis?

― A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea banii pentru avort.

― Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, trăgând din pipă. Hotărât băiat, ce să zic.

Frannie îşi privi mâinile răşchirate pe jeanşi. Intrase murdărie în micile încreţituri de la încheieturile degetelor şi pe sub unghii. Mâinile unei doamne spun totul despre obiceiurile ei, îi răsună în urechi mustrarea maică-sii. O fiică însărcinată. Va trebui să renunţ la participarea mea în comitetul parohial. Mâinile unei doamne...

― Nu vreau să pară că-mi bag nasul în nişte intimităţi care nu mă privesc, dar nu cumva el... sau tu... n-aţi fost atenţi?

― Eu aveam pastile anticoncepţionale. Dar n-au avut efect.

― Asta înseamnă că, dacă se poate vorbi de o vină, aţi împărţi-o amândoi, spuse el, privind-o de-aproape. Iar eu nu pot să fac una ca asta. Frannie. Nu pot să acuz pe nimeni. Când ai ajuns la şaizeci şi patru de ani, ai cam uitat ce înseamnă să ai douăzeci şi unu. Aşa că nu vom vorbi despre vinovăţie.

Ea simţi o imensă uşurare şi apoi un început de leşin.

― Mamă-ta o să-ţi ţină o mulţime de lecţii pe tema vinovăţiei, iar eu unul n-am de gând s-o opresc, dar să ştii că, în ceea ce mă priveşte, nu gândesc ca ea. Înţelegi lucrul acesta?

Ea încuviinţă din cap. Tatăl ei nu mai încerca de mult să i se opună soţiei lui. Sau nu pe faţă, în orice caz. Avea o limbă îngrozitor de ascuţită. Iar când i se împotrivea cineva, exista riscul să-şi piardă total controlul, aşa-i spusese el odată lui Frannie. Iar atunci când îşi pierdea controlul, era în stare să arunce cuvinte atât de grele, încât scuzele tardive nu mai puteau închide rănile pe care apucaseră să le deschidă. Frannie bănuia că tatăl ei fusese silit, cu mulţi ani în urmă, să ia o hotărâre: fie să se opună în continuare, ceea ce ar fi dus la divorţ, fie să cedeze. El alesese cea de-a doua soluţie, dar în condiţii pe care le stabilise singur.

― Eşti sigur că vei fi în stare să nu te-amesteci, tată? îl întrebă ea calm.

― Îmi ceri cumva să fiu de partea ta?

― Nu ştiu.

― Cum ai de gând să procedezi?

― Te referi la mama?

― Nu. Mă refer la tine, Frannie.

― Nu ştiu.

― Te căsătoreşti cu el? Decât vai de mine, mai bine vai de noi, sau cel puţin aşa se zice.

― Nu cred că pot. Mi se pare că nu mai sunt îndrăgostită de el, dac-am fost vreodată.

― Copilul?

Pipa lui trăgea acum bine, iar fumul înmiresma şi mai tare aerul verii. Umbrele se adunau în cotloanele grădinii, iar greierii îşi începuseră cântecul.

― Nu, nu din cauza copilului. S-ar fi întâmplat oricum. Jesse este...

Lăsă cuvintele în suspensie, încercând să pună degetul pe ceea ce avea să-i reproşeze lui Jesse, acel lucru pe care risca să-l treacă cu vederea din cauza iureşului stârnit de copil... starea de criză în care ea trebuia să ia decizii şi să iasă de sub umbra ameninţătoare a mamei ei. Mama ei, care acum era într-un magazin universal şi cumpăra mănuşi pentru nunta prietenei din copilărie a lui Fran. Cusurul pe care-l putea îngropa acum şi care ar fi rămas ascuns vreme de şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de luni, ca apoi să iasă la lumină şi să se năpustească asupra amândurora. Cine se căsătoreşte în grabă are tot timpul să se căiască. Asta era una dintre zicalele preferate ale maică-sii.

― E slab, continuă ea. Mai bine de-atât nu pot explica.

― Nu poţi să te bizui pe el până la capăt, aşa-i, Frannie?

― Da, spuse, gândindu-se că tatăl ei se apropiase mai mult decât ea de miezul chestiunii. Nu avea încredere în Jesse, care venea dintr-un mediu bogat, dar purta cămaşă albastră simplă, din poplin. Jesse este bine intenţionat, continuă Fran. Se străduieşte să se poarte corect; îşi dă toată silinţa. Dar... ne-am dus la o seară de poezie, acum două semestre. Respectivul poet se numeşte Ted Enslin. Sala era plină ochi. Toată lumea îl asculta solemn... foarte atent... să nu scape nici un cuvânt. Iar eu... mă ştii pe mine...

El îi puse mâna pe umăr, consolând-o:

― Pe Frannie a apucat-o râsul.

― Mda. Chiar aşa. Cred că mă cunoşti foarte bine.

― Te cunosc, cât de cât.

― M-a apucat ― chicoteala, vreau să zic ― aşa, din senin. Îmi venea mereu în minte: "E un pârlit, e un pârlit, ne-am strâns cu toţii ca să-l ascultăm pe pârlitul ăsta." A căpătat şi un ritm, de parcă era o melodie ascultată la radio. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Fără să vreau. Poezia domnului Enslin nu mă deranja cu nimic, o consider foarte bună, şi nici înfăţişarea lui... Ci felul în care ceilalţi îl priveau pe el.

Se uită la taică-său, curioasă să-i vadă reacţia, însă acesta se mulţumi să-i facă semn să continue.

― În orice caz, a trebuit s-o şterg de-acolo. Adică a trebuit neapărat. Iar Jesse s-a înfuriat îngrozitor. Şi sunt convinsă că pe bună dreptate... a fost un gest copilăresc, un sentiment copilăresc, sunt sigură... dar mi se-ntâmplă destul de des să mă găsesc în postura asta. Nu întotdeauna. Sunt în stare să duc şi eu un lucru la bun sfârşit...

― Da, sigur că da.

― Dar câteodată...

― Câteodată te vizitează Regele Râs, iar tu faci parte din acea categorie de oameni care nu pot să-l alunge, spuse Peter.

― Cred că aşa este. În orice caz, Jess este altfel. Iar dac-am fi căsătoriţi... mi-ar aduce mereu aminte de acest oaspete nedorit pe care eu îl primesc în casă. Nu în fiecare zi, însă suficient de des ca să mă scoată din sărite. Atunci eu m-aş strădui şi... şi cred că...

― Ai fi nefericită, probabil, spuse Peter, strângând-o mai tare.

― Mi-e teamă că aşa s-ar întâmpla.

― Atunci, să n-o laşi pe mamă-ta să te convingă să te răzgândeşti.

Ea închise ochii, cu un sentiment de uşurare încă mai mare decât prima oară. O înţelesese. Nu se ştie prin ce miracol.

― Ce părere ai, crezi c-ar fi bine să fac un chiuretaj? întrebă ea după o vreme.

― Părerea mea este că, de fapt, despre asta ai vrut să stăm de vorbă.

Mirată, ea-şi îndreptă privirile către el.

El îi răspunse zâmbindu-i cu un aer glumeţ şi ridicându-şi una dintre sprâncenele lui stufoase ― cea din stânga. Totuşi, ghici că pentru el era un moment de maximă gravitate.

― Poate că este adevărat, recunoscu ea încet.

― Ascultă, începu el, după care, paradoxal, căzu în muţenie.

Ea ascultă cu toată atenţia, dar nu auzea decât o vrabie, greierii, huruitul îndepărtat al unui avion, o voce care-l striga pe Jackie să intre imediat în casă, motorul unei maşini de tuns iarba, un automobil cu eşapamentul spart trecând în viteză pe US 1.

Tocmai se pregătea să-l întrebe dacă nu cumva se întâmplase ceva, când Peter îi luă mâna şi începu să-i vorbească.

― Frannie, nu este vina ta că ai un tată atât de bătrân, dar în privinţa asta nu mai e nimic de făcut. M-am căsătorit de-abia în 1956.

O privi gânditor, în lumina amurgului.

― Carla era altfel pe atunci. Era... o, Doamne, era şi ea tânără, în primul rând. Nu s-a schimbat până la moartea fratelui tău, Freddy. Până atunci, a rămas tânără. După moartea lui Freddy a încetat să mai crească. Asta... nu trebuie să gândeşti c-aş vorbi-o de rău pe mama ta, Frannie, chiar dacă aşa ar putea să pară. Dar mie mi se pare că ea s-a oprit... din creştere... după moartea lui Freddy. După aceea şi-a tras trei rânduri de lac şi unul de ciment peste modul de a privi lucrurile şi a decretat că vede perfect. Acum se poartă ca un custode de muzeu, iar dacă surprinde pe cineva încercând să se joace cu exponatele, nu pierde prilejul de a arăta cât de vigilentă este. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Va trebui să mă crezi pe cuvânt, ăsta e purul adevăr.

― Şi atunci cum era, tată?

― Păi... Aruncă o privire absentă dincolo de grădină. Semăna în foarte multe privinţe cu tine, Frannie. Şi ea avea crize de râs. De multe ori ne duceam la Boston, să-i vedem jucând pe Red Sox, iar cam în timpul pauzei dinaintea rundei a şaptea, mergeam amândoi la bufet şi luam o bere.

― Mama... bea bere?

― Da, bea bere. Şi apoi îşi petrecea cea mai mare parte a rundei a noua la toaletă şi ieşea ocărându-mă că din cauza mea a pierdut partea cea mai frumoasă a meciului, deşi ea mă bătea tot timpul la cap să mă duc la bufet ca s-aduc bere.

Frannie încercă să şi-o imagineze pe maică-sa cu un pahar de bere Narragansett într-o mână, uitându-se la el şi râzând, ca o fată care are o întâlnire. Pur şi simplu nu reuşi.

― Nu rămânea însărcinată, continuă el, parcă în transă. Ne-am dus la un doctor, amândoi, ca să vedem care dintre noi era defect. Doctorul ne-a spus că suntem amândoi sănătoşi. Apoi, în '60, a venit fratele tău, Fred. L-a iubit pe băiatul ăsta în disperare, Fran. Fred îl chemase şi pe tatăl ei, ştii. În '65 a avut un avort spontan şi-am crezut amândoi că am terminat cu acest capitol. După care ai apărut tu, în '69, cu o lună înainte de soroc, însă altfel în cea mai bună formă. Pe tine eu te-am iubit cu disperare. Fiecare avea copilul lui preferat. Însă ea şi l-a pierdut pe-al ei.

Căzu iarăşi pe gânduri. Fred Goldsmith murise în 1973. Avea paisprezece ani, iar Frannie patru. Bărbatul care-l accidentase pe Fred era beat. Avea la activ o listă lungă de încălcări ale legii circulaţiei, printre care depăşirea vitezei, conducere periculoasă şi sub influenţa alcoolului. Fred mai trăise şapte zile.

― După mine, chiuretaj este un cuvânt prea blând, spuse Peter Goldsmith. Buzele lui pronunţau cu grijă fiecare cuvânt, ca şi cum l-ar fi durut. Mie mi se pare omor, pur şi simplu. Îmi pare rău că vorbesc astfel, că sunt aşa de... inflexibil, ţeapăn, oricum oi fi eu... În legătură cu un lucru asupra căruia tu trebuie să cugeţi, fie şi pentru simplul motiv că legea spune că ai dreptul s-o faci. Te-am prevenit că sunt un om bătrân.

― Nu eşti bătrân, tată, îi murmură ea.

― Ba da, ba da! îi răspunse el cu asprime. Deodată, păru descumpănit. Nu sunt decât un bătrân care încearcă să-i dea sfaturi tinerei lui fiice, ca o maimuţă care-ar vrea să-l înveţe manierele elegante pe un urs. Un şofer beat i-a luat viaţa fiului meu acum şaptesprezece ani, iar soţia mea a fost alta de atunci. Eu am privit întotdeauna chestiunea avortului în funcţie de Fred. Din câte se pare, sunt incapabil s-o văd dintr-alt punct de vedere, tot aşa cum ţie ţi-a fost imposibil să te abţii să râzi în seara aceea de poezie, Frannie. Mama ta ar aduce în discuţie toate argumentele clasice. Morala, va spune ea. O morală având o istorie de două mii de ani. Dreptul la viaţă. Toată morala noastră occidentală se bazează pe această idee. I-am citit pe filozofi. Mă plimb printre ei ca o gospodină fâţâindu-se cu un cec în mână prin magazinul Sears and Roebuck. Mamă-ta a rămas la Reader's Digest, şi totuşi, eu sunt cel care-şi bazează argumentaţia pe sentimente, în timp ce ea recurge la codurile de morală. Eu îl văd înaintea ochilor pe Fred. Era făcut zob pe dinăuntru. Nu mai exista nici o şansă de supravieţuire. Ăştia care se agită pentru dreptul la viaţă arată fotografii cu copii ţinuţi în sare, cu braţe şi picioare răspândite pe-o masă din oţel, şi ce-i cu asta? Sfârşitul vieţii nu este niciodată frumos. Eu îmi aduc aminte de Fred, zăcând în patul ăla timp de şapte zile, bandajat peste tot pe unde fusese lovit. Viaţa nu valorează mare lucru, iar avortul o face să pară şi mai ieftină. Eu citesc mai mult decât ea, şi totuşi ea are mult mai multă coerenţă când vorbeşte despre subiectul acesta. Ceea ce facem şi ceea ce gândim... lucrurile astea se bazează adesea pe judecăţi arbitrare. Eu nu pot să trec peste asta. E ca un nod care mi se pune-n gât... toată logica adevărată îmi pare că purcede din iraţional. Din credinţă. Nu reuşesc să mă exprim suficient de închegat, nu?

― Nu vreau să fac chiuretaj, îi răspunse ea liniştit. Am propriile mele motive.

― Ce fel de motive?

― Copilul este parte din mine, îi răspunse ea, ridicându-şi puţin bărbia. Şi dacă este vorba cumva de egoism, nu-mi pasă.

― Te gândeşti să-l dai, Frannie?

― Nu ştiu.

― Dar tu vrei să-l dai?

― Nu. Aş prefera să-l cresc.

Peter rămase tăcut, iar ea interpretă tăcerea lui ca pe o dezaprobare.

― Te gândeşti cumva la şcoală? îl întrebă.

― Nu, spuse el, ridicându-se în picioare. Îşi prinse şalele în mâini şi se strâmbă bucuros atunci când spinarea îi trosni. Mă gândeam c-am stat suficient de vorbă. Şi că mai ai timp să iei hotărârea asta.

― A venit mama, îi atrase ea atenţia.

Se răsuci pe călcâie şi văzu şi el maşina care înainta pe alee; ornamentele cromate licăreau în ultimele raze de lumină ale acelei zile. Carla apăsă pe claxon şi le făcu semne, bucuroasă.

― Trebuie să-i spun şi ei, zise Frannie.

― Da. Însă mai aşteaptă o zi sau două, Frannie.

― Foarte bine.

Îl ajută să adune uneltele de grădinărit şi apoi porniră amândoi spre maşină.

CAPITOLUL 7

ÎN LUMINA PALIDĂ ce se aşterne asupra pământului imediat după apus, dar înainte de lăsarea întunericului deplin, în timpul celor câteva minute pe care producătorii de film le denumesc "ora magică", Vic Palfrey îşi reveni din profundul lui delir verzui şi avu o scurtă perioadă de luciditate.

Mor, gândi el, iar cuvântul acesta îi răsună straniu în conştiinţă, făcându-l să creadă că-l pronunţase cu voce tare, ceea ce nu era adevărat.

Privi în jur şi văzu un pat de spital, care fusese înălţat pentru a împiedica sufocarea plămânilor în propria lor secreţie. Era bine fixat de pat cu ace de spălătorie din alamă, iar părţile laterale ale patului fuseseră şi ele ridicate. M-oi fi apucat să-i iau la bătaie, gândi el, vag amuzat. Sau oi fi avut draci. Unde mă aflu? îşi puse el întrebarea, cu oarecare întârziere.

În jurul gâtului avea un şervet din pânză, acoperit de flegmă. Îl durea capul. Gânduri stranii îi intrau şi-i ieşeau din minte dansând şi-şi dădu seama că delirase... şi că va mai delira. Era bolnav, iar ceea ce i se întâmpla nu era o vindecare sau măcar începutul unei însănătoşiri, ci doar un scurt răgaz.

Îşi duse palma mâinii drepte la frunte şi şi-o retrase imediat, înfiorat, aşa cum faci atunci când atingi, din nebăgare de seamă, o sobă fierbinte. Ardea cumplit şi era plin de tuburi. Două subţiri, din plastic transparent, îi ieşeau din nas. Un furtun ieşea încolăcindu-se de sub cearşaful de spital şi cobora spre un vas aşezat pe podea; era mai mult ca sigur de locul unde conectaseră celălalt capăt. Două sticluţe stăteau suspendate de un stativ, lângă pat; din fiecare pornea câte un tub, se uneau apoi într-un Y, oprindu-se în braţul lui, chiar sub cot. Îl hrăneau pe cale intravenoasă.

În mod normal, ar fi suficient, cugetă el. Dar constată că mai existau şi nişte sârme. Prinse de scalp. Şi de piept. Şi de braţul stâng. Fir-ar al naibii, una dintre ele părea să-i fie prinsă cu un plasture chiar în buric. Şi, ca o încununare, era destul de sigur că-i băgaseră ceva şi-n cur. Ce naiba o mai fi şi aia? Vreun radar pentru căcat?

― Hei!

Intenţia lui fusese să strige cu forţă şi indignare. Rezultatul fu şoapta de-abia auzită a unui om foarte bolnav. Sunetul ieşi o dată cu un val de flegmă, gata să-l sufoce.

Mamă, a dus George calul în grajd?

Aşa vorbeşte un om în delir. Un gând iraţional, traversând cu îndrăzneală spaţiul gândirii raţionale, ca un meteor. Cu toate acestea, pentru o clipă aproape se lăsă înşelat. Nu avea să-i fie îngăduit să rămână treaz prea multă vreme. Intră în panică. Privindu-şi braţele descărnate, numai piele şi os, îşi făcu socoteala că slăbise cam cincisprezece kilograme, iar gras nu fusese nici înainte. Chestia asta... cum-naiba-i-o-zice... avea să-l omoare. Ideea că va muri îndrugând aiureli şi inepţii, ca un bătrân senil, îl înspăimânta.

Georgie s-a dus să-i facă curte Normei Willis. Aşa că ocupă-te tu de cal, Vic, fii băiat bun şi dă-i şi traista cu ovăz.

Nu-i treaba mea.

Victor, tu o iubeşti pe mama ta.

Sigur că da. Dar nu este...

Trebuie să fii bun cu mama. Mama are gripă.

Nu, n-ai gripă, mamă. Ai TBC. Tuberculoza care te va ucide. În 1947. Iar George va muri la doar şase zile după ce ajunge în Coreea, având timp doar cât să expedieze o scrisoare, după care, bang, bang, bang. George a...

Vic, te rog să fii bun şi să duci calul în grajd, îţi spun pentru ultima oară.

― Eu sunt cel bolnav de gripă, nu ea, şopti el, ieşind din nou la suprafaţă. Eu sunt.

Se uită spre uşă, gândindu-se că arăta nemaipomenit de caraghios, chiar şi pentru un spital. Era rotunjită pe la colţuri şi bătută în nituri, iar partea de jos lăsa câţiva centimetri până la pardoseala acoperită cu dale.

Până şi un tâmplar amator, ca Vic Palfrey, putea

(Dă-mi revista cu benzi desenate, Vic, ai ţinut-o destul. )

(Mama, mi-a luat revista! Dă-mi-o înapoi! Dă-mi-o înapooi!)

să facă un lucru mai bun. Era...

(oţel)

Un fragment de gând îi înfipse un cui în creier; Vic se strădui să se ridice ca să poată vedea mai bine uşa. Da, aşa era. Nu încăpea nici o îndoială. O uşă din oţel. De ce se afla el într-un spital, închis în spatele unei uşi din oţel? Ce se întâmplase? Era adevărat că moare? Sosise momentul să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Oare ce se întâmplase? Încercă, disperat, să străpungă ceaţa cenuşie ce-l învăluia şi prin care nu pătrundeau decât voci din depărtare, voci pe care nu reuşea să le lege de nici un nume.

Uite care-i părerea mea... ar trebui să zică... să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia...

Ai face bine să întrerupi pompele, Hap.

(Hap? Bill Hapscomb? Cine era el? Cunosc de undeva numele ăsta. )

Sfinte Dumnezeule...

Sunt morţi, ce să mai...

Dă-mi mâna şi te scot eu de-acolo...

Dă-mi revista, Vic...

În acel moment, soarele coborî destul de mult sub orizont pentru a declanşa un circuit activat de lumină (de fapt, în cazul de faţă, de absenţa luminii). Becurile se aprinseră în încăperea lui Vic. În spaţiul scăldat în lumină, văzu un şir de feţe urmărindu-l solemn de dincolo de un strat dublu de sticlă şi atunci ţipă, crezând la început că acestea erau persoanele care purtaseră conversaţii la el în minte. Una dintre figuri, un bărbat îmbrăcat în haine albe, de medic, făcea gesturi grăbite spre cineva din afara câmpului vizual al lui Vic, dar lui Vic îi trecuse deja spaima. Era mult prea slăbit pentru a-şi permite luxul de a rămâne multă vreme speriat. Dar accesul de teamă ce venise o dată cu izbucnirea luminii şi cu imaginea feţelor ce se holbau la el (aidoma unui juriu format din fantome în cearşafuri albe) ştersese o parte a blocajului de care suferise până atunci şi-şi aduse aminte unde se găsea. Atlanta. Atlanta, statul Georgia. Veniseră şi-l ridicaseră ― pe el şi pe Hap, pe Norm şi pe soţia lui Norm şi pe copiii lor. Îl luaseră şi pe Hank Carmichael. Pe Stu Redman. Dumnezeu ştie pe câţi alţii. Vic fusese înspăimântat şi indignat. Sigur că da, fornăia pe nas şi strănuta, dar în orice caz nu făcuse holeră, sau ce naiba boală o fi avut sărmanul Campion cu toţi ai lui. Îl apucase şi febra, dar nu prea mare, şi-şi aduse aminte că Norm Bruett se împiedicase şi a trebuit să fie sprijinit ca să poată sui scările avionului. Şi nevastă-sa era speriată, plângea, iar micuţul Bobby Bruett bocea şi el ― bocea şi tuşea. O tuse răguşită, ca de laringită difterică. Avionul venise pe mica pistă de aterizare de lângă Braintree, dar pentru a trece dincolo de marginile oraşului Arnette fusese nevoie să treacă printr-un baraj de pe US 93, iar nişte bărbaţi întindeau nişte sârmă ghimpată... Întindeau sârmă ghimpată chiar în mijlocul deşertului...

O lumină roşie se aprinse deasupra uşii aceleia ciudate. Se auzi un şuierat, apoi nişte zgomote ritmice, ca şi cum ar fi funcţionat o pompă. În momentul când bătaia încetă se deschise şi uşa. Bărbatul care-şi făcu apariţia era înveşmântat într-un uriaş costum alb, ca de cosmonaut, cu un vizor transparent în dreptul feţei. În spatele vizorului, se ghicea cum capul bărbatului dansează în toate direcţiile, ca un balon scăpat de sub control într-o capsulă. Căra în spate nişte rezervoare sub presiune, iar când vorbea, glasul lui răsuna metalic şi stâlcit, aproape neomenesc. Ar fi putut la fel de bine să fie una dintre vocile acelea care se aud din jocurile video, pronunţând "Mai încearcă o dată, Cadet Spaţial" atunci când ţi-ai ratat şi ultima viaţă pusă la dispoziţie de computer.

― Cum vă simţiţi, domnule Palfrey? hârâi glasul.

Dar Vic nu mai putea răspunde. Vic se întorsese iarăşi în adâncurile verzui. În spatele vizorului siluetei înveşmântate în alb o vedea pe maică-sa. Mama era îmbrăcată în alb atunci când tata îi dusese pe el şi pe George să o vadă la sanatoriu pentru ultima oară. Fusese musai s-o ducă la sanatoriu, pentru ca ei, restul familiei, să nu ia boala pe care o avea ea. Tuberculoza este contagioasă. Poţi să şi mori.

Discută cu maică-sa... Îi spuse că va fi băiat cuminte şi va duce calul în grajd... că George i-a luat revista cu benzi desenate... o întrebă dacă se simte mai bine... dacă se va întoarce curând acasă... iar bărbatul în costum alb îi făcu o injecţie şi atunci se scufundă şi mai adânc, iar cuvintele lui deveniră incoerente. Bărbatul în costum alb de cosmonaut se uită peste umăr, către feţele din spatele peretelui din sticlă şi clătină din cap.

Acţionă cu bărbia butonul sistemului interfon din interiorul căştii sale şi spuse:

― Dacă nici asta nu-şi face efectul, până la miezul nopţii se duce.

Pentru Vic Palfrey, ora magică trecuse.

― Te rog să-ţi sufleci mâneca, domnule Redman, zise asistenta cea drăguţă, cu păr negru. Nu durează decât o clipită.

Ţinea manşonul aparatului pentru tensiune în ambele mâini înmănuşate. În spatele măştii din plastic se vedea că zâmbeşte, ca şi cum ar fi făcut aluzie la un secret amuzant, numai de ei doi ştiut.

― Nu, îi răspunse Stu.

Zâmbetul se mai veşteji puţin.

― Nu-i vorba decât de tensiune. Nu durează nici un minut.

― Nu.

― Aşa a prescris medicul, spuse ea, de această dată pe ton profesional. Te rog.

― Dacă asta e prescripţia medicului, lasă-mă să vorbesc cu el.

― Mi-e teamă că acum este ocupat. Dar dac-ai...

― Am să aştept, îi comunică Stu netulburat, fără să se grăbească să-şi desfacă nasturele de la manşetă.

― Eu nu-mi fac decât datoria. Nu cred că ai vrea să mă vezi intrată în bucluc, nu? Numai că de data asta îi zâmbea în stilul orfan şarmant. Dac-ai vrea să-mi permiţi...

― Nici gând, o refuză Stu. Întoarce-te la ei şi spune-le. Au să trimită pe careva.

Arătându-se necăjită, asistenta se duse la uşa din oţel şi răsuci o cheie pătrată în broască. Se declanşă o pompă, uşa se deschise cu un fâşâit, iar ea ieşi din încăpere. În timp ce se închidea la loc, îi aruncă lui Stu o ultimă căutătură încărcată de reproş. Stu îi răspunse cu o privire prietenoasă.

Rămas singur, se ridică în picioare şi se apropie neliniştit de fereastră ― cu geamuri duble şi zăbrelită pe afară ―, dar acum întunericul era deplin şi nu se mai zărea nimic. Se întoarse şi se aşeză. Purta jeanşi decoloraţi, cămaşă în carouri şi bocanci maro, care începuseră să se desfacă pe la cusături. Îşi trecu o mână peste obraji şi se strâmbă din cauza înţepăturii. Nu îl lăsau să se bărbierească, iar barba îi creştea foarte repede.

De fapt, nu avea nimic de obiectat împotriva analizelor în sine. Ceea ce-l speria foarte rău era atmosfera de mister. Nu se simţea bolnav, cel puţin pentru moment, în schimb era îngrozit. În orice caz, aici se petrecea o şmecherie în care el unul nu mai avea chef să fie implicat până ce nu-i zicea careva cam ce se întâmplase la Arnette şi ce legătură exista între asta şi individul acela, Campion. Cel puţin atunci temerile lui se puteau baza pe ceva solid.

Se aşteptaseră din partea lui să pună întrebări şi, până acum, citise lucrul acesta în ochii lor. Prin spitale există un anume stil, menit să te împiedice să afli prea multe amănunte. Cu patru ani în urmă, soţia lui, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, murise de cancer; totul se declanşase de la uter şi apoi îi cuprinsese tot trupul, ca un foc mistuitor, iar Stu observase cum doctorii îi ocoleau întrebările, fie schimbând subiectul, fie oferindu-i informaţii foarte generale şi în termeni tehnici. Prin urmare, el nu pusese nici o întrebare şi constatase că acest fapt îi îngrijorase. Acum însă sosise momentul să pună întrebări şi era hotărât să obţină răspunsuri. Se mulţumea şi cu nişte cuvinte monosilabice.

Anumite pete albe şi le lămurise singur. Campion, soţia lui şi copilul muriseră de ceva nemaipomenit de periculos. Te lovea ca o gripă sau ca o răceală de vară, numai că te simţeai din ce în ce mai rău, probabil până te sufocai din cauza mucozităţilor sau până te topea febra. Pe deasupra, boala era şi foarte contagioasă.

Veniseră şi-l ridicaseră în după-amiaza zilei de 17, acum două zile. Patru militari şi-un doctor. Politicoşi, dar fermi. Un refuz nu intra în discuţie; toţi cei patru militari purtau arme albe. Atunci începuse Stu Redman să-şi dea seama că e groasă.

O adevărată caravană se pusese în mişcare din Arnette spre pista din Braintree. Stu călătorise împreună cu Vic Palfrey, Hap, familia Bruett, Hank Carmichael şi nevastă-sa, însoţiţi de doi subofiţeri. Se îngrămădiseră cu toţii într-un autovehicul militar, iar băieţii în uniformă n-au scos absolut nici un cuvânt, nici măcar "da", "nu" sau "poate", chiar dacă Lila Bruett ajunsese într-un hal fără de hal de isterie.

Şi celelalte maşini erau pline. Stu nu-i văzuse pe toţi cei care se urcaseră, însă ştia că printre ei se aflau toţi cei cinci membri ai familiei Hodges şi Chris Ortega, fratele lui Carlos, şoferul voluntar al ambulanţei. Chris era barmanul de la Indian Head. Îl mai văzuse pe Parker Nason şi pe soţia lui, cei doi bătrâni de la parcul de rulote de lângă casa lui Stu. Stu bănuia că-i adunaseră pe toţi cei care se aflaseră la benzinărie şi pe toţi cei cu care declaraseră ei că stătuseră de vorbă de când lovise Campion pompele.

La marginea oraşului, două camioane de culoare verde-oliv blocau drumul. După socoteala lui Stu, şi celelalte drumuri ce duceau spre Arnette fuseseră probabil blocate. Întindeau şi sârmă ghimpată, iar după ce vor fi izolat tot oraşul cu sârmă, probabil că postaseră şi santinele.

Prin urmare era groasă. Groasă de tot.

Rămase răbdător pe scaunul de lângă patul de spital pe care încă nu fusese nevoit să-l folosească, aşteptând ca asistenta să aducă pe cineva. Primul venit avea să fie, după toate probabilităţile, o persoană insignifiantă. Poate spre dimineaţă aveau să trimită, în sfârşit, pe cineva cu suficientă autoritate ca să-i spună lucrurile pe care trebuia neapărat să le afle. Putea să aştepte. Răbdarea fusese întotdeauna un punct forte al lui Stuart Redman.

Ca să nu se plictisească, începu să treacă în revistă starea celor ce parcurseseră împreună cu el drumul către pista de aterizare. Norm era singurul dintre ei cu simptome vizibile de boală. Tuşea, scotea spută, avea febră. Ceilalţi păreau sa sufere de o răceală obişnuită, într-o măsură mai mică sau mai mare. Luke Bruett strănuta. Lila Bruett şi Vic Palfrey tuşeau puţin. Lui Hap îi curgea nasul şi trebuia mereu să se şteargă. Lui Stu scena aceasta îi aducea aminte de clasa întâi şi a doua primară, când cel puţin două treimi din puştimea prezentă părea să fie lovită de un microb oarecare.

Dar lucrul care l-a speriat cel mai rău ― deşi era poate vorba de o simplă coincidenţă ― a fost ceea ce s-a petrecut tocmai când au ajuns lângă pistă. Şoferul militar strănutase deodată puternic, de trei ori la rând. Probabil o simplă coincidenţă. În iunie, zona central-estică a Texasului este prea puţin prielnică celor predispuşi la alergii. Sau poate că şoferul suferea de o răceală comună, şi nu de porcăria asta dubioasă pe care o aveau ceilalţi. Stu ar fi fost încântat să poată crede că era vorba de altceva. Pentru că o boală care reuşea să treacă de la unul la celălalt atât de uşor...

Escorta militară se suise la bord împreună cu ei. Soldaţii rămăseseră impasibili, respingând orice întrebări, în afara aceleia legate de destinaţie. Mergeau către Atlanta. Acolo vor afla mai multe (o minciună sfruntată). Refuzaseră să facă orice altă declaraţie.

Stu rămăsese în cursul zborului alături de Hap, care avea mari probleme cu nasul. Şi avionul era tot militar, strict funcţional, dar băutura şi mâncarea erau de cea mai bună calitate, ca pe un zbor de linie. Desigur, în loc să fie serviţi de o stewardesă simpatică, comanda ţi-era luată de un sergent cu moaca turtită, dar dacă reuşeai să treci cu vederea chestia asta, n-aveai ce regreta. Până şi Lila Bruett se calmase, după ce trăsese câteva cocteiluri cu cremă de mentă şi cacao.

Hap se apropiase de Stu, învăluindu-l într-un damf cald de Scotch:

― Cam ciudaţi băieţii ăştia, Stuart. Vezi, nici unul dintre ei nu are mai puţin de cincizeci de ani, nici unul n-are verighetă. Din ăştia care s-au ţinut de carieră şi au rămas la grade mici.

Cam cu o jumătate de oră înainte de aterizare, Norm Bruett făcuse o criză şi leşinase, iar Lila începuse să zbiere. Doi dintre stewarzii cu feţe dure îl înfăşuraseră pe Norm într-o pătură şi-l readuseseră în simţiri cât ai zice peşte. Lila, care-şi pierduse total controlul, ţipa încontinuu. După o vreme, dăduse la boboci cocteilurile şi sandvişul cu salată de pui pe care-l mâncase. Doi dintre băieţii aceia cam trecuţi se apucaseră să cureţe, cu feţe inexpresive. Apoi Lila începuse să strige:

― Ce naiba e porcăria asta? Ce se-ntâmplă cu bărbatul meu? O să murim cu toţii? Vor muri şi copilaşii mei? Cât despre "copilaşi", femeia îi ţinea fixaţi "în cravaşă", pe fiecare cu câte-un braţ, în aşa fel încât capetele de-abia li se mai zăreau de dincolo de sânii ei bogaţi. Luke şi Bobby arătau speriaţi, stingheri şi destul de ruşinaţi din pricina tărăboiului pe care-l făcea mama lor. De ce nu-mi răspunde nimeni? Oare nu mai suntem în America?

― N-are nimeni curajul s-o facă să tacă? mormăise Chris Ortega din partea din spate a avionului. Afurisita asta de femeie face mai mult tărăboi decât un tonomat în care s-a spart un disc.

Unul dintre militari o forţase să bea un pahar de lapte, după care Lila se liniştise ca prin minune. Îşi petrecuse restul călătoriei privind pe hublou la peisajul de dedesubtul lor şi fredonând ceva. Stu bănuia că în pahar nu fusese doar lapte.

La aterizare fuseseră aşteptaţi de patru limuzine Cadillac. Cei din Arnette se suiseră în trei dintre ele. Escorta militară intrase în cel de-al patrulea.

Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, care nu aveau verighete ― şi nici rude apropiate, probabil ―, se aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi clădire.

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce se opri compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul ăla, înăuntru păşi un bărbat îmbrăcat într-unul din costumele acelea albe, spaţiale. Doctorul Denninger. Era tânăr. Păr negru, piele măslinie, trăsături ascuţite şi vorba mieroasă.

― Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce acesta se apropia tropăind. E destul de supărată.

― N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. Nu-i venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că este important să-şi ascundă teama de omul acesta. Denninger arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte inferiorii şi face din ei cârpe de şters pe jos, în schimb nu ştie cum să-şi mai lingă în fund superiorii. De pe urma celor de teapa lui te puteai alege cu ceva, dacă reuşeai să le impui respectul. Dar dacă te simt fricos, n-ai parte decât de vechea poveste ştiută: un strat subţire de "îmi pare rău, dar nu pot să-ţi spun mai mult de-atât" pe deasupra, sub care se ghiceşte un imens dispreţ la adresa tâmpiţilor de civili care vor să ştie mai mult decât le-ar fi de folos.

― Vreau nişte răspunsuri, îl preveni Stu.

― Îmi pare rău, dar...

― Dacă vrei să nu vă fac greutăţi, trebuie să-mi dai nişte răspunsuri.

― La timpul potrivit vei afla...

― Vă pot crea mari probleme.

― Ştim asta, îi răspunse Denninger arţăgos. Pur şi simplu n-am autoritatea să-ţi spun nimic, domnule Redman. Nici nu ştiu decât foarte puţine lucruri.

― Presupun că mi-aţi făcut analize ale sângelui. De-aia m-aţi înţepat cu toate acele alea.

― Ai dreptate, îi răspunse Denninger prudent.

― Cu ce scop?

― Încă o dată îţi zic, domnule Redman, nu pot să-ţi spun ceea ce nu ştiu nici eu.

Tonul enervat se auzea iarăşi, iar Stu se simţi înclinat să-i dea crezare. Nu era altceva decât o rotiţă îndeplinindu-şi slujba conştiincios, dar fără plăcere.

― Oraşul nostru a fost pus în carantină.

― Nici despre asta nu ştiu nimic.

De această dată însă, Denninger îşi îndreptă privirile într-altă parte, iar Stu se gândi că probabil minţea.

― Cum se face că n-am văzut nimic despre chestia asta? zise el arătând spre televizorul fixat în perete.

― Ce vrei să spui?

― Atunci când se blochează căile de acces spre un oraş şi se pune sârmă ghimpată în jurul lui, nu se poate ca o asemenea ştire să fie trecută cu vederea.

― Domnule Redman, dac-ai fi atât de bun să-i permiţi lui Patty să-ţi ia tensiunea...

― Nu. Dacă mai vreţi ceva de la mine, aţi face bine să trimiteţi doi bărbaţi zdraveni. Şi, indiferent câţi haidamaci o să trimiteţi, eu tot o să încerc să fac nişte găuri în costumele astea etanşe. Ştii, nici nu pare aşa de greu!

În joacă, se prefăcu că vrea să înhaţe costumul lui Denninger, iar acesta se lăsă cuprins de panică, fiind la un pas să cadă pe spate. Difuzorul sistemului lui de comunicare emise un ţipăt ascuţit, iar în spatele peretelui dublu din sticlă se iscă oarecare agitaţie.

― Presupun că v-ar fi uşor să-mi puneţi ceva în mâncare ca să mă scoateţi din funcţiune, dar atunci nici analizele voastre n-ar mai ieşi corect, este?

― Domnule Redman, nu eşti deloc rezonabil! Denninger păstra acum o distanţă prudentă. Faptul că refuzi să colaborezi ar putea să provoace un grav deserviciu patriei tale. Mă înţelegi?

― Nici vorbă. În momentul de faţă, mi se pare că patria este cea care îmi face mie un grav deserviciu. Până una-alta, iată-mă închis într-o cameră de spital din Georgia, cu un doctor bun de nimic, care nu ştie nici măcar să facă diferenţa între căcat şi caramea. Ieşi naibii de aici şi trimite pe careva în stare să stea de vorbă cu mine, dacă nu, trimite câţiva băieţi zdraveni care să ia cu forţa ce vă trebuie vouă de la mine. Însă am să mă bat cu ei, poţi să contezi pe chestia asta.

Rămase perfect nemişcat pe scaun după plecarea lui Denninger. Asistenta nu se mai întoarse. Dar nici vreo echipă de paznici solizi care să-i ia tensiunea cu forţa. Gândindu-se mai bine, îi veni în minte că tensiunea n-ar fi avut nici o valoare pentru nimeni atât timp cât era obţinută prin constrângere. Pentru moment, îl lăsau să fiarbă în suc propriu.

Se ridică în picioare şi aprinse televizorul, la care privi fără să înţeleagă nimic. Teama din el era imensă, ca un elefant care a scăpat din lanţ. De două zile încoace aştepta să înceapă să strănute, să tuşească, să dea din el flegmă neagră şi s-o scuipe în oliţă. Se întreba ce fac ceilalţi, oameni pe care-i cunoştea de când lumea. Se întreba dacă vreunul dintre ei o păţise la fel de rău ca omul acela, Campion. Îşi aminti de femeia moartă şi de copilul ei din rabla aia de Chevy... Ca într-un coşmar, pe chipul femeii moarte se suprapunea cel al Lilei Bruett, iar faţa micuţei Cheryl Hodges se confunda cu aceea a bebeluşului.

Televizorul începu să chiţăie şi să hârâie. Inima îi zvâcnea în piept, bătând rar. Auzea zgomotul îndepărtat al unui filtru care purifica aerul din încăpere. Cu toate că-şi menţinea o imobilitate a feţei demnă de un jucător de pocher, simţea cum frica se zbate şi se răsuceşte în el. Câteodată lua dimensiuni uriaşe, călcând totul în picioare: elefantul. Alteori era mică, îl rodea şi-l sfâşia cu dinţii ei ascuţiţi: şobolanul. Dar de părăsit nu-l părăsea niciodată.

Aveau să mai treacă patruzeci de ore până să-i trimită pe cineva dispus să stea de vorbă cu el.

CAPITOLUL 8

ÎN 18 IUNIE, la cinci ore după ce stătuse de vorbă cu vărul lui, Bill Hapscomb, Joe Bob Brentwood îl oprise pe dreapta pe un vitezoman. Asta se petrecea pe Texas Highway 40, cam la treizeci de kilometri est de Arnette. Vitezomanul era Harry Trent din Braintree, agent de asigurări. Mergea cu o sută într-o zonă cu limitare la optzeci de kilometri pe oră. Joe Bob îi dădu o amendă pentru depăşirea vitezei. Trent o acceptă resemnat şi apoi, spre amuzamentul lui Joe Bob, încercă să-i vândă asigurări pentru casă sau pe viaţă. Joe Bob se simţea minunat; moartea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Şi totuşi, el era deja un om bolnav. În afară de benzină, se alesese şi cu altceva de la staţia Texaco a lui Bill Hapscomb.

Harry, un tip care-şi iubea munca şi avea de-a face cu o mulţime de oameni, transmisese boala la peste patruzeci de persoane în ziua respectivă şi-n următoarea. La câţi alţii au dat aceştia boala este imposibil de zis ― ai putea la fel de bine să te întrebi câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. Dacă ar fi să apreciem în medie cinci de persoană, totalul s-ar ridica la două sute. Utilizând acelaşi calcul minim, se poate spune că aceşti două sute au molipsit o mie, cei o mie, cinci mii, cei cinci mii, douăzeci şi cinci de mii.

În plin deşert californian, subvenţionat din banii contribuabililor, cineva reuşise în sfârşit să inventeze un circuit de scrisori de întrajutorare care funcţiona cu adevărat. Un sistem de întrajutorare de-a dreptul mortal.

În 19 iunie, ziua în care Larry Underwood se întorsese acasă, la New York, ziua în care Frannie Goldsmith îi vorbise tatălui ei despre sosirea iminentă a Micului Străin, Harry Trent se opri la cafeneaua Babe's Kwik-Eat, din Texasul de Est, ca să ia prânzul. Îşi alese un cheeseburger, iar ca desert o porţie din delicioasa prăjitură cu căpşuni a lui Babe. Îl încerca o mică răceală, o răceală alergică, poate, strănuta tot timpul şi-i venea să scuipe. În timpul mesei îi infectă pe Babe, pe băiatul care spăla vase, pe doi camionagii care stăteau în separeul din colţ, pe bărbatul care livra pâine şi pe tipul care venise să schimbe discurile din tonomat. Iar bomboanei care servea la masa lui îi lăsă bacşiş o bancnotă de un dolar, care colcăia de viruşi mortali.

Când ieşea el pe uşă, un automobil station tocmai trăgea în faţa cafenelei. Pe maşină, cu numere de înmatriculare de New York, exista şi un portbagaj, iar interiorul era plin până la refuz de copii şi bagaje. Şoferul maşinii îşi coborî geamul şi-l întrebă pe Harry, cu accent tipic newyorkez, cum să ajungă pe US 21, pe direcţia nord. Harry îi oferi tipului din New York indicaţii foarte clare cum să nimerească pe Highway 21. Le mai puse la dispoziţie, lui şi întregii familii, certificate de deces, fără să aibă măcar habar ce face.

Newyorkezul era Edward M. Norris, locotenent de poliţie la brigada de detectivi, în cadrul Circumscripţiei 87 din Marele Măr.

Nu mai avusese o vacanţă adevărată de cinci ani. El şi familia se distraseră de minune. Copiii fuseseră în al nouălea cer când vizitaseră Disney World din Orlando şi, neştiind că întreaga familie va muri înainte de 2 iulie, Norris plănuia să-i spună ticălosului ăla acru de Steve Carella că de fapt era posibil să-ţi iei maşina şi să pleci undeva, cu nevasta şi cu copiii, şi să te simţi bine. Iar Steve avea să-i spună că degeaba oi fi tu un detectiv bun, dar un bărbat care nu poate să facă puţină poliţie în propria lui familie nu valorează nici cât o gaură făcută în zăpadă cu pişu'.

Familia Norris înfulecă ceva în Kwik-Eat-ul lui Babe, apoi urmă întocmai minunatele indicaţii primite de la Trent ca să ajungă pe Highway 21. Ed şi soţia lui, Trish, se minunau de ospitalitatea întâlnită în sud, timp în care cei trei copii stăteau cuminţi şi colorau pe bancheta din spate. Numai bunul Dumnezeu ştie, se gândea Ed, ce ar fi făcut în locul lor perechea de monştri ai lui Carella.

Înnoptară într-un motel din Eustace, Oklahoma. Ed şi Trish o molipsiră pe recepţioneră. Copiii, Marsha, Stanley şi Hector, îi molipsiră pe ţâncii cu care s-au întâlnit pe terenul de joacă ― care de aici plecau spre vestul Texasului, Alabama, Arkansas şi Tennessee. Trish le molipsi pe cele două doamne care spălau rufe la Laundromatul din apropiere. Mergând pe coridorul motelului, în căutare de gheaţă, Ed îl molipsi pe un tip pe lângă care trecu. Toată lumea intra în scenariu.

Trish îl trezi pe Ed dis-de-dimineaţă ca să-i spună că Heck, bebeluşul, era bolnav. Tuşea urât, răguşit şi făcuse şi febră. După părerea ei, era laringită difterică. Ed Norris mormăi ceva, cum că să-i dea copilului nişte aspirină. Dacă laringita ar mai fi aşteptat doar patru sau cinci zile, boala şi-ar fi făcut mendrele acasă, iar Ed ar fi putut păstra amintirea unei vacanţe perfecte (ca să nu mai vorbim că-i strica şi perspectiva bucuriei maliţioase cu care avea de gând să povestească totul). Prin uşa ce făcea legătura între camere îl auzea pe bietul bebeluş icnind scurt şi sacadat, ca un copoi.

Trish se aşteptase ca Hector să se simtă mai bine de dimineaţă ― laringita difterică fiind una dintre bolile care se tratează stând la pat ―, dar, în data de 20, către prânz, trebui să recunoască în sinea ei că revirimentul nu se producea. Aspirina nu reuşea să potolească febra; bietul Heck avea o temperatură atât de ridicată, încât privirile îi erau ca de sticlă. Tusea era acum însoţită şi de un soi de hârâială care nu-i plăcea deloc, iar respiraţia părea îngreunată de secreţii. Colac peste pupăză, se părea că boala asta ciudată a prins-o şi pe Marsha, iar Trish începuse şi ea să tuşească uşor, din pricina unei iritaţii care-i apăruse în gât; deocamdată nu era nimic grav, putea să-şi înăbuşe micile accese cu o batistă.

― Trebuie să-l ducem pe Heck la un doctor, spuse ea în cele din urmă.

Ed trase într-o staţie service şi verifică poziţia lor pe harta prinsă de parasolarul maşinii. Se aflau în Hammer Crossing, intersecţia Hammer din Kansas.

― Nu ştiu, spuse el. Poate găsim un medic care să ne dea un sfat, cel puţin. Oftă şi-şi trecu mâna prin păr, cu un aer exasperat. Hammer Crossing, Kansas! Doamne Sfinte! Cum se face că are nevoie de-un doctor taman în locul ăsta uitat de lume?

Marsha, care se uita la hartă peste umărul tatălui ei, spuse:

― Scrie că e exact locul unde-a jefuit Jesse James banca, tăticule. De două ori.

― Îl bag în mă-sa pe Jesse James, se răsti Ed.

― Ed! interveni Trish.

― Scuze, mormăi el, fără să-i pară rău de fapt câtuşi de puţin.

Porniră mai departe.

După şase telefoane, în timpul cărora Ed Norris îşi păstră cu mare grijă calmul, descoperi în cele din urmă un medic la Polliston, care era dispus să-l consulte pe Hector dacă reuşeau să ajungă la el înainte de ora trei. Polliston ieşea din ruta lor, se abăteau cu treizeci de kilometri vest de Hammer Crossing, dar lucrul cel mai important la această oră era Hector. Ed începuse să fie extrem de îngrijorat din cauza lui. Nu-l văzuse niciodată pe puşti atât de lipsit de vlagă.

La ora 2 după-amiază se aflau în sala de aşteptare a doctorului Brenden Sweeney. Între timp, şi Ed începuse să strănute. Sala de aşteptare a lui Sweeney era plină; nu fură primiţi înăuntru decât aproape de ora 4. Trish nu mai reuşea să-l scoată pe Heck din starea lui de semiconştienţă şi se simţea şi ea cuprinsă de febră. Doar Stan Norris, în vârstă de nouă ani, era încă în formă suficient de bună ca să se agite.

În timpul şederii lor în cabinetul lui Sweeney, transmiseră boala ― care avea să fie cunoscută curând în întreaga ţară, pe cale să se dezintegreze, sub denumirea de Captain Trips ― la peste douăzeci şi cinci de persoane, inclusiv unei femei cu aspect de matroană, care nu intrase decât ca să-şi achite nota de plată înainte de-a merge mai departe şi răspândi boala şi în întreg clubul ei de bridge.

Femeia cu aspect de matroană era doamna Robert Bradford, Sarah Bradford la clubul de bridge, Cookie pentru soţul ei şi prietenii apropiaţi. Sarah jucă bine în seara respectivă, poate şi din cauză că partenera ei era Angela Dupray, cea mai bună amică. Ai fi zis că sunt ajutate de nişte legături telepatice. Câştigară detaşat primele trei robere, iar în timpul ultimului realizară un şlem mare. Singurul lucru care umbri bucuria Sarei era faptul că se simţea atinsă de o mică răceală. Nu i se părea cinstit, de vreme ce venea aşa de curând după cea din urmă.

După terminarea partidei, la 10, ea şi Angela se duseră să bea în linişte un pahar într-un bar. Angela nu se grăbea să ajungă acasă. Era rândul lui David să găzduiască jocul săptămânal de pocher, şi ştia sigur că nu va putea adormi din pricina zgomotului... dacă nu avea grijă să-şi prescrie şi să urmeze un mic tratament cu sedative, şi anume două gin-fizzuri.

Sarah comandă un Ward 8 şi cele două femei discutară despre partida de bridge de-abia încheiată. Între timp, izbutiră să infecteze pe toată lumea din cocktail-barul din Polliston, inclusiv pe doi tineri care beau bere în apropiere. Se aflau în drum spre California ― tot aşa cum plecaseră odinioară Larry Underwood şi prietenul lui, Rudy Schwartz ― ca să-şi încerce norocul. Un prieten de-al lor le promisese nişte slujbe la o firmă de transportat mobilă. Ziua următoare porniră mai departe, spre vest, răspândind boala pe măsură ce se apropiau de ţinta lor.

Sistemele de întrajutorare, cum sunt şi cele pe bază de scrisori, nu funcţionează. Faptul este bine cunoscut. Aştepţi de pomană milioanele de dolari ― promise cu singura condiţie să trimiţi un singur dolar primului de pe listă, după care să-ţi adaugi numele la sfârşitul şirului şi să expediezi scrisoarea mai departe, la alţi cinci prieteni. Sistemul de scrisori Captain Trips, în schimb, funcţionă cum nu se poate mai bine, nu de la bază spre vârf ci invers, de la vârful piramidei în jos ― vârful la care ne referim fiind un paznic numit Charles Campion, din cadrul serviciului de securitate al armatei. Sub fiecare găină apărea oul de aur. Însă nu sub forma poştaşului care aduce fiecărui participant la joc teancuri peste teancuri de scrisori, conţinând fiecare o singură bancnotă de un dolar; Captain Trips aducea cu sine nenumărate dormitoare cu unul sau doi morţi în fiecare, apoi şanţuri şi gropi special săpate, în cele din urmă corpuri aruncate în oceane, pe ambele coaste, în cariere de piatră şi în fundaţiile caselor neterminate. Şi, în cele din urmă, trupurile aveau să putrezească acolo unde apucau să cadă secerate de moarte.

Sarah Bradford şi Angela Dupray se întoarseră împreună la maşinile lor (molipsind patru sau cinci persoane pe care le întâlniseră pe stradă), apoi se ţocăiră pe obraz şi-şi văzu fiecare de drumul ei. Sarah se întoarse acasă şi-i transmise boala soţului ei şi celor cinci amici de pocher, molipsind-o şi pe fiica ei adolescentă, Samantha. Fără ştirea părinţilor ei, Samantha era teribil de speriată, pe motiv că-şi închipuia că s-a ales cu o blenoragie de la prietenul ei. De fapt, chiar aşa se şi întâmplase. Adevărul este că nu avea de ce să fie îngrijorată; în comparaţie cu ce-i dăduse maică-sa, mica doză de blenoragie nu făcea nici cât o ceapă degerată.

A doua zi, Samantha molipsi pe toată lumea ce se afla la bazinul de înot al clubului YWCA din Polliston.

Şi aşa mai departe.

CAPITOLUL 9

SE REPEZIRĂ asupra lui după căderea serii, în timp ce mărşăluia pe marginea şoselei US 27, care, de vreun kilometru şi jumătate încoace, de când intra în oraş, purta denumirea de Main Street.

Peste încă doi sau trei kilometri, avea de gând s-o cotească spre vest, pe şoseaua 63, care l-ar fi scos la nodul rutier, de unde şi-ar fi putut începe lunga lui călătorie spre nord. Simţurile îi fuseseră probabil adormite de cele două beri pe care tocmai le dăduse pe gât, cu toate acestea avusese o bănuială că lucrurile nu sunt chiar în regulă. Tocmai îşi aducea aminte de cei patru sau cinci zdrahoni care stăteau în celălalt colţ al barului când băieţii respectivi ieşiră la iveală din locurile unde stătuseră ascunşi şi se năpustiră spre el.

Nick se bătu cât se pricepu mai bine, doborându-l pe unul dintre ei la pământ şi umplând de sânge nasul altuia ― rupându-i-l chiar, dacă judeca după zgomot. Timp de câteva momente îndrăzni să spere că avea o şansă minimă să-i învingă. Faptul că lupta fără să scoată nici un sunet îi descumpănea puţin. Erau destul de neghiobi, poate că până atunci nu se mai întâmplase să li se opună rezistenţă şi în orice caz nu se aşteptaseră ca puştiul acesta costeliv, cu un rucsac în spinare, să se apere cu atâta înverşunare.

Încasă apoi o lovitură chiar deasupra bărbiei, iar buza inferioară îi fu sfârtecată, probabil de unul dintre inelele acelea cu pecete, şi în gură i se răspândi imediat gustul sângelui cald. Se retrase, împleticindu-se, iar cineva îi prinse braţele. Se zbătu violent şi-şi eliberă unul dintre ele exact în momentul când un pumn îl izbea în obraz, inelul lucind ca o lună care-a luat-o razna. Înainte de a fi nevoit să-şi închidă ochiul drept, distinse inelul acela din nou, reflectând mat lumina astrelor. Văzu stele verzi şi simţi cum îl părăseşte încet cunoştinţa şi o porneşte spre o ţintă necunoscută.

Speriat, se zbătu şi mai tare. Bărbatul cu inel se afla acum din nou în faţa lui, iar Nick, temându-se că pielea îi va fi sfâşiată încă o dată, îl izbi în plex. Lui Ineluş i se tăie respiraţia, se încovrigă şi începu să horcăie după aer, ca un terrier bolnav de laringită.

Ceilalţi făcură cerc în jurul lui. Pentru Nick nu mai erau acum decât nişte umbre, nişte tipi vânjoşi ― băieţi pe cinste, îşi ziceau ei ― în cămăşi cenuşii, cu mânecile suflecate, scoţând la iveală bicepşii lor mari şi pistruiaţi din cauza soarelui. Purtau pantofi butucănoşi, de lucru. Şuviţele de păr unsuros le cădeau peste ochi. În ultimele raze de lumină ale acelei zile, totul începea să pară un coşmar. Sângele îi şiroia în ochiul pe care mai reuşea să-l ţină deschis. Rucsacul îi fu smuls din spate. Loviturile se abătură asupra lui ca o ploaie şi în curând din el nu mai rămase decât o marionetă fără oase şi tremurândă, mânuită de nişte sfori destrămate. Însă cunoştinţa nu şi-o pierdu de tot. Singurele sunete rămâneau gâfâiturile scoase atunci când îl loveau cu pumnii şi ciripitul limpede al unui caprimulg, din vârful unui pin din apropiere. Ineluş se ridică nesigur pe picioare.

― Ia ţineţi-l, îi îndemnă el pe ceilalţi. Ţineţi-l de păr!

Mai multe mâini îl înhăţară de braţe. Cineva îşi înfipse ambele gheare în părul negru şi cârlionţat al lui Nick.

― De ce nu ţipă? strigă nervos cineva din gaşcă. De ce naiba nu ţipă, Ray?

― Ţi-am zis să nu pomeneşti v-un nume, spuse Ineluş. Mi se rupe mie de ce nu ţipă el. Îl fac praf. Nenorocitu' m-a lovit. E un împuţit care se bate murdar, asta e!

Pumnul coborî cu putere spre el. Nick îşi smuci capul într-o parte, iar inelul nu-l atinse decât în treacăt.

― Ţineţi-l, bă, cum vă zic, spuse Ray. Ce naiba sunteţi? O ceată de labagii?

Pumnul se abătu iar asupra lui, şi de această dată nasul lui Nick se transformă într-o tomată strivită din care picura zeama. Respiraţia i se blocă, transformându-se într-un sforăit. Relaţia dintre el şi realitate se subţiase teribil, fiind gata să se rupă de tot. Gura i se deschise şi sorbi din aerul proaspăt al nopţii. Pasărea de noapte îşi înălţa iarăşi cântecul ei dulce şi însingurat. Dar Nick nu auzi nici de această dată nimic, aşa cum nu auzise nici mai înainte.

― Ţineţi-l, bă, repetă Ray. V-am zis să-l ţineţi, fir-ar al naibii.

Pumnul se apropie încă o dată. Doi dinţi din faţă se sfărâmară la impactul teribil cu inelul. Chinul era atât de mare, încât nu reuşi să scoată vreun sunet. Picioarele îl lăsară şi s-ar fi prăbuşit ea un sac de cereale dacă n-ar fi fost susţinut de cei din spatele lui.

― Ray, ajunge! Ce, vrei să-l omori?

― Ţineţi-l! Nenorocitu' m-a lovit. Îl fac praf...

O pereche de faruri luminară deodată drumul, limitat în această porţiune de tufişuri mărunte şi străjuit din loc în loc de pini mari şi bătrâni.

― Vai, Isuse!

― Aruncaţi-l, aruncaţi-l!

Era chiar vocea lui Ray, dar acesta nu se mai afla în faţa lui. Nick simţea o vagă urmă de uşurare, dar cea mai mare parte din energia conştientă de care mai dispunea în acel moment se concentra asupra durerii sfâşietoare din gură. Cu vârful limbii pipăia sfărâmăturile de dinţi.

Mâinile îl târâră până-n mijlocul drumului. Cercurile tot mai apropiate de lumină îl prinseră în raza lor, ca pe un actor aflat pe scenă. Frânele scrâşniră. Nick se sprijini pe mâini şi încercă să-şi convingă picioarele să se pună în mişcare, însă fără succes; renunţaseră la luptă. Se prăbuşi pe suprafaţa asfaltului, iar ţipătul infernal al frânelor şi-al cauciucului păru să preceadă lovitura fatală, pe care el o aştepta cu resemnare. Cel puţin se punea astfel capăt durerii din gură.

O jerbă de pietricele îi veni în obraz, apoi se trezi privind o anvelopă care se oprise la doar câţiva centimetri de el. Vedea o piatră mică şi albă înţepenită între profilurile cauciucului, ca o monedă ţinută între două degete.

O bucată de cuarţ, îi veni un gând aiurea, apoi leşină.

Când îşi reveni, Nick constată că era întins pe un prici. Era tare, dar în ultimii trei ani se obişnuise cu aşternuturi şi mai dure decât ăsta. Deschise ochii cu mare efort. Ai fi zis că aveau lipici, iar dreptul, cel lovit de luna aceea care o luase razna, nu se mai deschidea decât pe jumătate.

Constată că vedea un tavan cenuşiu şi crăpat, din ciment. Sub el se încrucişau mai multe ţevi înfăşurate în izolaţie. Un gândac mare se rostogolea grăbit de-a lungul uneia dintre ele. Câmpul lui vizual era intersectat de un lanţ. Îşi ridică puţin capul şi simţi cum îl străbate un val de durere cumplită, în schimb văzu şi un al doilea lanţ pornind de la piciorul exterior al priciului şi până la un bolţ înfipt în zid.

Îşi întoarse capul spre stânga (alt acces de durere, parcă mai puţin ucigător) şi descoperi un perete din beton, plin de crăpături. Peste tot se vedeau inscripţii. Unele vechi, altele noi, cele mai multe erau însă producţiile unor analfabeţi. LOCUL ĂSTA ARE GÂNDACI. LOUIS DRAGONSKY, 1987. MIE ÎMI PLACE ÎN CUR. DELIRIUM TREMENS POA' SĂ FIE FOARTE SIMPATIC. GEORGE RAMPLING E UN LABAGIU. ÎNCĂ TE IUBESC SUZANNE. AICI E O PORCĂRIE, JERRY. CLYDE D. FRED 1981. Mai apăreau şi desene cu penisuri mari, care se bălăbăneau, ţâţe uriaşe, vagine desenate schematic. Toate acestea căpătară imediat coerenţă. Nick înţelese că se afla în celula unei închisori.

Se sprijini cu grijă în coate, îşi împinse picioarele (încălţate în papuci de hârtie) peste marginea patului şi apoi se ridică în fund. Durerea aceea teribilă îi reveni, iar coloana vertebrală scoase un scârţâit alarmant. Stomacul şi maţele făceau un soi de revoluţie şi pe deasupra îl cuprinse şi o greaţă imensă, de felul celor mai înspăimântătoare şi descurajatoare, care te face să te rogi la toţi dumnezeii ca să-ţi treacă.

În loc să strige cât îl ţinea gura ― pentru că asta i-ar fi fost imposibil ―, Nick se aplecă peste genunchi, cu o mână pe fiecare obraz, şi aşteptă să se potolească răul. Ceea ce se şi întâmplă, după o vreme. Simţi plasturii lipiţi în mai multe locuri peste cutele obrajilor şi, după ce încercă de mai multe ori să facă grimase, stabili că vreun medic oarecare se apucase să-i facă şi câteva cusături, pentru orice eventualitate.

Se uită în jur. Se afla într-o celulă mică, de forma unei cutii de saleuri aşezate pe latura scurtă. Dincolo de pat era o uşă zăbrelită. La capul patului exista un vas de toaletă fără capac şi fără inel. În spatele şi deasupra lui era o mică fereastră, zăbrelită şi ea, pe care reuşi să o vadă după ce-şi suci grijuliu, extrem de grijuliu, gâtul lui ţeapăn.

După ce şezuse pe marginea priciului exact cât să se convingă că nu va leşina, îşi lăsă în vine pantalonii de pijama cenuşii, informi, cu care fusese îmbrăcat, se aşeză pe W. C. şi urină îndelung. Când termină, se ridică în picioare ţinându-se de marginea patului, ca un bătrân. Aruncă o privire temătoare în vas, ca să vadă dacă nu apăreau urme de sânge, dar urina era curată. Trase apa.

Se apropie încet de uşa zăbrelită şi cercetă micul coridor de afară. La stânga lui era celula pentru beţivi. Un moş zăcea pe unul dintre cele cinci paturi, cu o mână atârnându-i inertă la pământ. La dreapta, coridorul se termina cu o uşă întredeschisă. Din tavanul cămăruţei atârna o lampă cu abajurul verde, de felul celor pe care le văzuse prin sălile de biliard.

O umbră se ridică, dansă în canatul uşii deschise, apoi pe coridor îşi făcu apariţia un zdrahon în uniformă de vară kaki. Purta o centură Sam Browne şi un pistol mare. Îşi vârî degetele mari în buzunarele pantalonului şi-l cercetă în tăcere pe Nick aproape un minut întreg. Apoi începu să vorbească.

― Când eram copil, am reuşit să ne apropiem de o puma, am împuşcat-o, apoi am târât-o treizeci de kilometri până în oraş, peste pământul tare. Ceea ce a mai rămas din sărmana creatură când am ajuns noi acasă mi se pare cel mai jalnic lucru pe care l-am văzut vreodată. Tu vii cam pe locul al doilea, băiete.

Lui Nick îi trecu prin minte că suna a discurs pregătit, şlefuit cu grijă şi foarte preţuit ― rezervat tipilor din afara oraşului şi vagabonzilor care nimereau din când în când în cutiile de saleuri cu gratii.

― Cum îţi zice, urâtule?

Nick îşi duse un deget la buzele lui umflate şi sfâşiate şi clătină din cap. Îşi duse mâna la gură, brăzdă aerul cu un gest blând, în diagonală, apoi clătină iarăşi din cap.

― Ce? Nu poţi vorbi? Ce căcat mai e şi ăsta?

Cuvintele fuseseră pronunţate pe un ton întrucâtva amical, dar Nick nu avea cum distinge nuanţe şi inflexiuni. Culese din aer un creion invizibil şi făcu gestul de a scrie.

― Vrei un creion?

Nick răspunse cu un gest afirmativ.

― Dacă eşti mut, cum se face că nu ai la tine o legitimaţie din aia?

Nick ridică din umeri. Îşi întoarse pe dos buzunarele goale. Strânse din pumni şi făcu gesturi de box, gesturi care-i produseră un nou val de dureri în cap şi greaţă în stomac. Îşi încheie mica piesă de pantomimă atingându-şi tâmplele cu pumnii, dându-şi ochii peste cap şi lăsându-se peste gratii. Apoi arătă iarăşi spre buzunarele goale.

― Ai fost prădat.

Nick confirmă.

Bărbatul în kaki se întoarse la el în birou. Peste câteva momente reveni cu un creion bont şi un blocnotes. I le întinse printre gratii. În partea de sus a fiecărei foi se putea citi MEMO şi Emis de Biroul Şerifului John Baker.

Nick întoarse foile spre el şi bătu uşor cu guma creionului numele înscris acolo, ridicându-şi în acelaşi timp sprâncenele întrebător.

― Mda, ăsta-s eu. Tu cine eşti?

"Nick Andros", scrise el, apoi îşi întinse mâna printre bare.

Baker clătină din cap.

― Nu dau mâna cu tine. Eşti şi surd?

Nick făcu semn că da.

― Ce ţi s-a întâmplat aseară? Doctorul Soames şi soţia lui au fost la un pas să te calce ca pe o bucată de lemn, băiete.

"Bătut & jefuit. Cam la un kilometru şi jumătate de localul lui Zack de pe Main St."

― Zona aia nu-i pentru puşti ca tine, urâtule. Tu n-ai vârsta cuvenită ca să ai voie să bei.

Nick clătină indignat din cap. "Am douăzeci şi doi", scrise el. "Am şi eu dreptul să beau două beri fără să fiu bătut & jefuit din cauza asta, nu?"

Baker citi aceste cuvinte cu un zâmbet acru.

― Din câte se vede, nu şi în Shoyo. Ce cauţi aici, băiete?

Nick rupse cea dintâi foaie din notes, o făcu ghem şi o lăsă să cadă pe podea. Înainte de-a apuca să-şi scrie răspunsul, braţul şerifului se repezi printre gratii şi-l înhăţă de umăr cu o mână de fier. Nick tresari.

― Soţia mea face curăţenie în celulele astea, spuse Baker, şi nu văd nici un motiv pentru care tu să faci murdărie pe jos. Du-te şi aruncă gunoiul în W. C.

Nick se aplecă, clipind des din cauza durerii din spate, şi pescui ghemotocul de hârtie de pe podea. Se duse cu el la toaletă, îl aruncă înăuntru şi apoi se uită către Baker, cu sprânceana ridicată. Baker îi făcu un semn.

Nick se întoarse. De această dată creionul îi zbură pe hârtie mai multă vreme. Baker se gândi că a-l învăţa pe un copil surdomut să citească şi să scrie nu era un lucru atât de simplu, iar Nick Andros ăsta era destul de bine mobilat la mansardă ca să prindă şpilul. Existau indivizi normali aici, în Shoyo, Arkansas, care nu se obişnuiau niciodată cu chestii de genul ăsta, şi nu puţini dintre ei ardeau gazul în crâşma lui Zack. Dar un puşti de-abia nimerit în oraş nu avea de unde să ştie asta.

Nick îi întinse notesul printre gratii.

"Călătoresc încolo şi-ncoace, dar nu sunt un vagabond. Ieri mi-am petrecut toată ziua muncind pentru un om cu numele de Rich Ellerton, cam la 10 kilometri vest de aici. I-am curăţat grajdul & i-am urcat o groază de fân în pod. Săptămâna trecută am lucrat în Watts, Okla. Bărbaţii care m-au bătut mi-au furat şi plata pe o săptămână."

― Eşti sigur c-ai lucrat pentru Rich Ellerton? Pot să şi verific, ştii doar.

Baker rupsese foaia cu explicaţia lui Nick, o împăturise până la dimensiunile unei fotografii şi-o vârâse în buzunarul de la piept al cămăşii.

Nick încuviinţă din cap.

― I-ai văzut câinele?

Nick confirmă.

― De care este?

Nick ceru notesul. "Doberman mare", scrise el. "Dar simpatic. Nu e rău."

Baker dădu din cap şi se întoarse în birou. Nick rămase lângă gratii, aşteptând cu înfrigurare. Peste doar câteva momente, Baker se întoarse cu o legătură mare de chei, descuie uşa, o împinse într-o parte.

― Haide la mine în birou, îl îndemnă. Vrei să mănânci ceva?

Nick clătină din cap, apoi făcu gestul de turnat şi de băut.

― Cafea? Foarte bine, am aici. Cu frişcă şi zahăr?

Nick clătină din cap.

― Bei cafea ca bărbaţii? râse Baker. Hai cu mine.

Baker o porni pe coridor vorbind mai departe, dar Nick nu înţelegea nimic, din cauză că nu-i putea vedea buzele.

― Mă bucur că am companie. Mă chinuie o insomnie. Am ajuns în aşa hal, încât nu dorm mai mult de trei sau patru ore pe noapte, de obicei. Nevastă-mea mă tot bate la cap să mă duc la nu ştiu ce medic vestit din Pine Bluff. Dacă nu mă lasă, cred că s-ar putea să ajung şi acolo. Adică, uită-te la mine ― e ora 5 de dimineaţă, nu s-a făcut nici lumină, măcar, iar eu mănânc ouă şi cartofi prăjiţi de la bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo.

În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, Nick prinse "...bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo". Îl privi mirat şi ridică din umeri, a nedumerire.

― Nu contează. Un puşti ca tine n-are cum să-nţeleagă.

Ajunşi în birou, Baker îi turnă o ceaşcă de cafea neagră dintr-un termos uriaş. Apoi îşi trase din nou înainte farfuria cu micul dejun pe jumătate terminat. Nick sorbi din cafea. Îl durea în gură, dar lichidul îi făcea totuşi foarte bine.

Îl bătu pe Baker pe umăr, iar când acesta îşi ridică privirea, Nick arătă spre cafea, se frecă peste burtă şi făcu discret din ochi.

Baker îi zâmbi.

― Nici nu m-aşteptam să zici altfel. Jane, soţia mea, a făcut-o. Muşcă o jumătate de ou fiert tare, mestecă, apoi arătă spre Nick cu furculiţa. Eşti nemaipomenit. Parcă ai fi unul dintre tipii ăia care fac pantomimă. Pun pariu că nu prea ai probleme ca să te faci înţeles, este?

Nick execută un gest în zigzag, cu mâna înălţată pe jumătate. Comme çi, comme ça.

― Eu nu te mai reţin, spuse Baker, ştergând grăsimea cu o felie de pâine prăjită Wonder Bread, dar uite ce-ţi propun. Dacă mai rămâi în zonă, poate reuşim să punem mâna pe ăia care ţi-au făcut figura asta. De acord?

Nick făcu din cap şi scrise: "Crezi că pot să-mi recuperez banii mei pe o săptămână de lucru?"

― Nici o şansă, îi răspunse Baker sec. Eu nu sunt decât un şerif de la ţară, băiete. Pentru aşa o chestie, e nevoie de o investigaţie în toată regula.

Nick ridică din umeri. Punându-şi mâinile una lângă alta, imită zborul unei păsări care se îndepărtează.

― Mda, chiar aşa. Câţi erau?

Nick ridică patru degete, săltă iarăşi din umeri, apoi ridică cinci.

― Crezi că l-ai putea identifica pe vreunul dintre ei?

Nick ridică un deget, apoi scrise: "Mare & blond. Cam de dimensiunile tale, poate ceva mai greu. Cămaşă & pantaloni cenuşii. Purta un inel mare. Al treilea deget, mâna dreaptă. Piatră purpurie. Cu ea m-a tăiat."

În timp ce citea, şeriful se schimba la faţă. Mai întâi interes, apoi enervare. Crezând că furia se îndreaptă împotriva lui, Nick se sperie din nou.

― Of, Isuse Cristoase, zise Baker. Asta-i o hazna care-a început să cam dea pe-afară. Eşti sigur?

Nick dădu din cap fără tragere de inimă.

― Altceva? Ai mai reţinut şi altceva?

Nick se gândi, apoi notă: "O cicatrice mică. Pe frunte."

Baker aruncă o privire spre cele scrise.

― Ăsta-i Ray Booth, cumnatul meu. Îţi mulţumesc, băiete. E ora 5 de dimineaţă, şi deja se anunţă o zi proastă.

Ochii lui Nick se măriră încă un pic şi făcu un gest precaut de compătimire.

― Foarte bine, zise Baker, mai mult pentru sine. E soi rău. Janey îl ştie prea bine. Doar a bătut-o de atâtea ori când erau amândoi copii. Totuşi, sunt frate şi soră, prin urmare s-a cam terminat cu iubirea pe săptămâna asta.

Nick se uită încurcat în pământ. Peste o secundă, Baker îl scutură de umăr, ca să-i urmărească spusele.

― S-ar putea să n-aibă nici un rost, oricum. Ray şi cu nemernicii ăia de prieteni ai lui au să-şi ofere unul altuia alibiuri. Şi atunci cuvântul tău va fi pus în cântar cu al lor. Tu ai lovit pe careva?

"I-am dat lui Ray ăsta în burtă", scrise Nick. "Pe altul l-am pocnit în nas. Poate chiar i l-am rupt."

― Ray umblă mai ales cu Vince Hogan, Billy Warner şi Mike Childress, îi explică Baker. Dacă discut cu Vince între patru ochi, s-ar putea să-l dau pe brazdă şi să-l fac să mărturisească. N-are coloană vertebrală nici cât o moluscă pe moarte. Iar dacă el vorbeşte, pot să mă leg pe urmă de Mike şi de Billy. Ray a primit inelul ăla de la o asociaţie de fraternitate din LSU. A renunţat la şcoală când era în anul doi. Făcu o pauză, bătând darabana pe marginea farfuriei cu micul dejun. Cred că am putea face o încercare, băiete, dacă vrei şi tu. Dar prefer să te previn de la bun început, probabil că vor scăpa. Sunt tot atât de răi şi de laşi ca o haită de câini, dar au crescut aici, în oraş, pe când tu eşti doar o haimana, şi surdomut pe deasupra. Iar dacă scapă, au să se răzbune pe tine.

Nick căzu pe gânduri. Îi revenea în minte imaginea lui aruncat de la unul la celălalt ca o sperietoare de ciori însângerată şi vorbele pe care reuşise să le citească de pe buzele lui Ray: Îl fac praf. Nenorocitu' m-a lovit. Şi senzaţia că rucsacul, acelaşi care-l însoţise în ultimii doi ani cât bătuse lumea, îi este smuls din spate.

Scrise şi sublinie câteva cuvinte pe notes: "Hai să încercăm."

Baker oftă şi dădu din cap.

― Okay. Vince Hogan munceşte la gater... adică, afirmaţia nu este chiar adevărată. De obicei arde şi el gazul pe-acolo. Mergem la gater pe la ora 9, dacă eşti de acord. Poate reuşim să-l speriem suficient de tare ca să-şi dea drumul la limbă.

Nick încuviinţă.

― Cum îţi simţi gura? Doctorul Soames a lăsat nişte pastile. Zicea c-ai să te simţi mizerabil, din câte-şi închipuie el.

Nick clătină trist din cap.

― Pun eu mâna pe ei. Am să... Se întrerupse şi, în lumea lui de film mut, Nick văzu cum şeriful strănută de câteva ori la rând în batistă. A mai dat şi asta peste mine, continuă el, dar se întoarse în timp ce vorbea, aşa că Nick nu prinse decât primul cuvânt. Mă paşte o răceală din alea rele. Isuse Cristoase, nu-i aşa că viaţa-i minunată? Bun venit în Arkansas, băiete.

Luă pastilele şi se întoarse la Nick. După ce i le dădu, împreună cu un pahar de apă, Baker se pipăi cu grijă sub partea din spate a maxilarului, unde apăruse o umflătură dureroasă. Ganglioni umflaţi, tuse, strănuturi, puţină febră, probabil. Mda, din câte se ghicea de pe acum, avea să fie o zi de neuitat.

CAPITOLUL 10

LARRY SE TREZI cu o mahmureală suportabilă, dar cu un gust în gură de-ai fi zis că un pui de balaur o folosise în chip de oliţă şi cu sentimentul că se află într-un loc în care n-ar trebui să fie în mod normal.

Patul era pentru o persoană, dar avea două perne. Simţea miros de slănină prăjită. Se ridică în picioare şi contemplă una dintre atât de obişnuitele zile cenuşii de la New York, şi-şi zise că se întâmplase ceva grav cu Berkeley peste noapte: era acoperit de murdărie şi de funingine, era îmbătrânit. Încet-încet, începu să-şi amintească seara trecută şi înţelese brusc că nu se află în Berkeley, ci în Fordham. Într-un apartament situat la al doilea etaj al unui bloc de pe Tremont Avenue, nu departe de Concourse, iar maică-sa se întreba pesemne pe unde fusese el cu o noapte în urmă. Oare o căutase la telefon, se scuzase în vreun fel oarecare, fie şi superficial? Îşi coborî picioarele din pat şi descoperi un pachet crâmpoţit de Winston, în care mai exista o singură ţigară strâmbă. O aprinse cu o brichetă Bic din plastic verde. Avea gust de balegă veche. Din bucătărie se auzea fără încetare un sfârâit de slănină, ca un post de radio năpădit de paraziţi.

Numele fetei era Maria şi-i spusese că se ocupă... cu ce? Igienă bucală, oare reţinuse corect? Larry nu ştia cât de pricepută o fi fost la igienă, dar dinspre partea bucală era nemaipomenită. Îşi aduse vag aminte că-l înfulecase ca pe un copan. Îi ascultaseră pe Crosby, Stills şi Nash pe micul sistem stereo, de tot rahatul, din salon, cântând despre câtă apă trecuse pe sub pod şi timpul irosit. Dacă îşi aducea bine aminte, Maria nu-şi irosise deloc timpul. Fusese oarecum copleşită atunci când descoperise că el este chiar acel Larry Underwood. În cursul petrecerii din seara precedentă, nu cumva porniseră amândoi, clătinându-se, în căutarea unui magazin de discuri deschis, de unde să cumpere un exemplar din Baby, Can You Dig Your Man?

Gemu încetişor şi încercă să reconstituie întreaga zi de ieri, de la debutul ei nevinovat şi până la finalul frenetic şi pasional.

Mai întâi îşi aduse aminte că echipa Yankees nu se afla în oraş. Mama lui plecase la serviciu înainte ca el să se trezească, însă îi lăsase un program al jocurilor viitoare pe masa din bucătărie, împreună cu un bileţel: Larry. După cum poţi constata, Yankees vor jucă următorul lor meci acasă de-abia pe 1 iulie. Pe 4 iulie, în schimb, există un cuplaj. Dacă n-ai altceva de făcut atunci, ce-ar fi s-o duci şi pe maică-ta la stadion? Fac eu cinste cu bere şi cu hotdogs. Există ouă şi cârnaţi în frigider, sau prăjituri în cutia de pâine, dacă preferi. Ai grijă de tine, copile. Exista şi un PS tipic pentru Alice Underwood: Majoritatea golanilor cu care-ţi pierdeai timpul pe vremuri s-au răspândit din fericire care încotro, dar cred că Buddy Marx lucrează la atelierul acela de tipografie din Stricker Avenue.

Numai amintirea acelui bilet fu suficientă ca să tresară. Fără "dragul meu" înaintea numelui său. Fără "cu dragoste" înainte de semnătură. Nu credea ea în cai verzi pe pereţi. Lucrurile palpabile, care contau cu adevărat, se aflau în frigider. La un moment dat, în timp ce el se odihnea după ce traversase toată America, ea plecase la cumpărături şi se întorsese cu adevărate stocuri din ceea ce-i plăcea lui cel mai mult pe lumea asta. Era de speriat cât de bine ţinea minte totul. O şuncă la conservă marca Daisy. Două livre de unt adevărat ― cum naiba îşi permitea aşa o chestie cu salariul ei? Două pachete de câte şase cutii de Coca-Cola. Cârnaţi Deli. O bucată de friptură de vacă, pusă la marinat în sosul secret al lui Alice, reţeta pe care refuza s-o divulge până şi fiului ei, şi un galon întreg de îngheţată Baskin-Robbins Peach Delight, în congelator. Şi o plăcintă cu brânză Sara Lee. Din aceea cu zmeură pe deasupra.

Primul lui impuls fusese să se ducă la baie, nu numai ca să-şi uşureze vezica, dar mai ales să verifice dulapul pentru medicamente. O periuţă nou-nouţă de dinţi Pepsodent atârna pe vechiul ei loc, unde stătuseră pe rând toate periuţele de dinţi din copilăria lui. În dulăpior se mai afla un pachet cu lame, un tub cu spumă de ras Barbasol, până şi o sticlă de colonie Old Spice. Nu-i ceva extravagant, i-ar fi spus ea ― de fapt, lui Larry chiar îi răsunau în urechi aceste cuvinte ―, dar la banii ăştia, miroase suficient de tare.

Se uitase lung la toate acesta, apoi luase noul tub de pastă şi rămăsese cu el în mână. Fără "dragul meu" şi fără "cu dragoste, mama". Ea se exprima printr-o periuţă de dinţi nouă, un tub de pastă nou, o sticlă de colonie nouă. Câteodată, gândi el, adevărata dragoste este nu numai oarbă, dar şi tăcută. Începu să se frece pe dinţi, întrebându-se dacă în ideea asta nu se putea descoperi şi o melodie.

Specialista în igienă bucală intră în cameră, purtând doar nişte bikini din nailon roz.

― Bună dimineaţa, Larry, îl salută ea.

Era scundă, drăguţă, în stilul Sandrei Dee, iar sânii ei magnifici se îndreptau neclintiţi şi trufaşi drept spre el. Cum era bancul ăla vechi? Avea două revolvere de 38 şi o armă adevărată. Ha-ha, foarte amuzant. Făcuse aproape cinci mii de kilometri ca să petreacă o noapte cu Sandra Lee, care era mai-mai să-l mănânce de viu.

― Bună, îi răspunse el, ridicându-se din pat.

Era gol, însă hainele lui zăceau chiar la capul patului. Începu să se îmbrace.

― Am un halat, dacă vrei poţi să-l pui pe tine. Mâncăm scrumbie afumată şi slănină.

Scrumbie şi slănină? Stomacul lui începu să se revolte, mai să se întoarcă pe dos.

― Nu, scumpo, trebuie s-o iau din loc. Am o întâlnire cu cineva.

― Hei, hei, nu poţi să mă părăseşti chiar în stilul ăsta...

― Este vorba de o întâlnire importantă.

― Păi, să ştii că şi io sunt importantă!

Începea să devină cam stridentă. Simţea că-l zgârie pe timpane. Fără vreun motiv anume, îi veni în minte cum strigă Fred Flintstone "WIIILMAAA!" cât îl ţin plămânii lui din celuloid.

― Bronxul se cam poate citi pe tine, iubire, îi zise el.

― Asta ce vrea să însemne? Îşi înfipse mâinile în şolduri, cu lopăţica plină de grăsime ţinută într-unul din pumnii strânşi, aidoma unei flori din oţel. Sânii ei se legănară ademenitor, dar Larry nu se lăsă impresionat. Îşi trase pantalonii şi-i încheie. Şi ce dacă sunt din Bronx, ţi se pare că am şi pielea neagră? Ce-ai împotriva Bronxului? Nu cumva oi fi v-un rasist?

― N-am nimic împotriva cartierului ăsta şi nici rasist nu sunt, spuse, apropiindu-se de ea în picioarele goale. Uite ce este, persoana pe care trebuie s-o întâlnesc este chiar maică-mea. N-am revenit în oraş decât acum două zile şi nici măcar nu i-am telefonat ieri seară sau ceva de genul ăsta... aşa-i? adăugă el, sperând încă.

― Nu ai sunat pe nimeni, îl lămuri ea morocănos. Aş pune pariu că-i vorba de maică-ta.

Se întoarse la pat şi-şi vârî picioarele în mocasini.

― Ba da. Ăsta-i adevărul. Lucrează în Chemical Bank Building. Este administratoare. Ei, bănuiesc că între timp au avansat-o la funcţia de supraveghetoare a unui etaj.

― Şi nici nu te cred că eşti Larry Underwood ăla cu discul.

― Crezi ce vrei tu. Eu trebuie să plec.

― Eşti o puţă de doi bani! se aprinse ea. Ce crezi că o să fac acum cu tot ce-am gătit?

― Eventual le poţi arunca pe fereastră, îi sugeră el.

Ea emise un ţipăt ascuţit de furie şi lansă lopăţica spre el. În oricare alt moment al vieţii lui, lopăţica şi-ar fi greşit ţinta. Una dintre cele mai de seamă legi ale fizicii ne învaţă că o lingură nu va parcurge o traiectorie dreaptă când va fi aruncată de o specialistă în igiena bucală, şi încă la supărare. Dar ― excepţia confirmă regula ― unealta descrise mai multe rotaţii în aer şi poc! drept în fruntea lui Larry. Nu-l duru prea tare. Apoi văzu două picături de sânge căzând pe covor, atunci când se aplecă să ridice lopăţica de pe jos.

Făcu doi paşi cu unealta în mână.

― Ar trebui să-ţi trag vreo câteva la fund cu asta! strigă el.

― Sigur că da, îngăimă ea, trăgându-se înapoi şi începând să bâzâie. Păi de ce nu? Marea stea a muzicii. Fute şi fuge. Am crezut că eşti un băiat de treabă. Dar nu eşti.

Mai multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, iar de pe falcă picurară pe partea de sus a pieptului. Fascinat, Larry urmări cum o lacrimă o ia în jos pe panta sânului drept şi se opreşte exact pe sfârc. Avea efectul unei lupe. Puteai să vezi porii şi vârful unui perişor negru răsărind din marginea interioară a aureolei. Isuse Cristoase, să ştii c-o iau razna, îi trecu prin minte.

― Trebuie să plec, declară el.

Jacheta lui din stofă albă era pusă pe capătul patului. O luă şi o aruncă peste umăr.

― Nu eşti băiat de treabă! ţipă ea când îl văzu trecând în salon. Doar asta m-a atras la tine, am crezut că eşti băiat de treabă!

Priveliştea din salon îl făcu să scoată un geamăt. Pe canapeaua unde, din vagile lui amintiri, avusese loc scena de amor, zăceau cel puţin două duzini de exemplare din Baby, Can You Dig Your Man? Alte trei se aflau pe platanul prăfuitului sistem stereo portabil. Pe peretele opus era un poster uriaş cu Ryan O'Neal şi Ali McGraw. A fi înfulecat înseamnă să nu ajungi niciodată să spui îmi pare rău, ha-ha. Isuse, să ştii că înnebunesc cu adevărat!

Ea rămase în uşa dormitorului, plângând patetic. Văzu o cicatrice sub unul din genunchii ei, unde se tăiase probabil în timp ce se rădea.

― Ascultă, să-mi dai un telefon, îl rugă ea. Nu sunt supărată pe tine.

Ar fi trebuit să zică "sigur că da", şi cu asta s-ar fi încheiat întreaga poveste. Se pomeni însă scoţând un râs dement şi spunând: "Vezi că ţi se arde scrumbia."

Începu să ţipe şi o porni spre el, dar se împiedică de una din pernele de pe jos şi căzu. Cu un braţ răsturnă o sticlă de lapte pe jumătate plină, clătinând şi sticla goală de Scotch de lângă ea. Sfinte Dumnezeule, îi trecu lui Larry prin minte, nu cumva am amestecat chestiile astea două?

Ieşi repede şi o luă pe scări în jos. În timp ce parcurgea ultimele şase trepte înainte de uşa de la intrare, o auzi urlând după el, din holul de la intrare: Nu eşti băiat de treabă! Nu eşti...

Trânti uşa în spatele lui şi imediat îl învălui aerul ceţos, cald şi umed de afară, aducând cu el aroma primăvăratică a copacilor şi a eşapamentelor. Un adevărat parfum, după mirosul de untură prăjită şi fum de ţigară stătut. Mai avea şi acum în mână ţigara aia strâmbă, care ajunsese chiştoc; o aruncă în rigolă şi inspiră adânc aerul curat. Se simţea extraordinar acum, când scăpase din toată nebunia. Nu vă întoarceţi cu noi, amintiri, la acele minunate zile ale normalităţii când vom...

Deasupra şi undeva în spatele lui se deschise cu zgomot o fereastră şi bănui imediat ce avea să urmeze.

Sper că ai să putrezeşti în cel mai scurt timp! urla ea de la înălţime. Desăvârşita pescăreasă din Bronx. Călca-te-ar metroul! Cântăreţ eşti tu, mă? La pat eşti un căcăcios! Un păduche! Bagă-ţi asta în cur! Du-i şi asta lu' mă-ta, păduche împuţit!

Sticla de lapte veni învârtindu-se, de la fereastra dormitorului în care se aflase şi el până de curând. Larry se feri. Se sparse ca o bombă în rigolă, împrăştiind cioburi pe toată strada. O urmă imediat şi sticla de whisky, care se zdrobi chiar la picioarele lui. Indiferent de celelalte calităţi şi defecte ale ei, avea o ţintă teribilă, muieruşca! O luă la fugă, ţinându-şi o mână deasupra capului. Nebunia asta nu avea să se mai sfârşească niciodată?

Din spatele lui se înălţă un ultim zbieret prelung, în care răzbătea triumfător inconfundabilă intonaţie a Bronxului: SĂ MĂ PUPI ÎN CUR, TICĂLOS DE DOI BANI CE IEEEEŞTI! După care dădu colţul şi se urcă pe pasarela ce traversează şoseaua, se aplecă peste balustradă şi izbucni într-un râs de o intensitate ciudată, aproape isteric, urmărind trecerea maşinilor pe dedesubt.

― Nu erai în stare să descurci mai elegant situaţia asta? se întrebă el, fără să-şi dea seama că vorbea în gura mare. Da, domnule, puteai să procedezi mai civilizat. A ieşit o scenă cât se poate de urâtă. Căca-m-aş pe ea de treabă!

Sesiză deodată că vorbeşte tare şi începu iar să râdă ca un dement. Pe neaşteptate, îl străbătu o senzaţie de greaţă cumplită, ameţitoare, care-l făcu să-şi strângă pleoapele cât putea de tare. Un circuit de memorie din Serviciul Intern de Masochism se deschise şi auzi vocea lui Wayne Stukey spunându-i: Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol.

Se purtase cu fata cum te porţi cu o curvă bătrână pe care o ştii de la o poştă la care ai participat cu prietenii tăi din şcoală.

Nu eşti un tip ca lumea.

Ba sunt. Ba sunt.

Dar atunci când tipii care luau parte la marea petrecere protestaseră la hotărârea lui de a-i pune capăt, el îi ameninţase că va chema poliţia, ceea ce şi intenţiona. Sau nu era aşa? Ba da. Ba da, chiar aşa ar fi procedat. Majoritatea îi erau necunoscuţi, adevărat, şi puţin îi păsa ce se întâmpla cu ei, dar pe patru sau cinci dintre protestatari îi ştia din vremurile de demult. Iar ticălosul de Wayne Stukey stătea lângă uşă, cu braţele încrucişate, ca un judecător pregătit să pronunţe condamnarea la spânzurătoare în ziua cea marc.

Iar Sal Doria, când ieşea pe uşă, aşa-i zisese: Dacă acesta e efectul pe care îl are asupra indivizilor ca tine, Larry, aş fi preferat să nu te lansezi.

Îşi deschise ochii şi coborî de pe pasarelă, pornind în căutarea unui taxi. Păi sigur că da. Făcea pe prietenul ofensat. Dacă Sal îi era atât de prieten cum pretindea, atunci ce căuta acolo ca să trăiască pe spinarea lui? Eram un prost şi nimănui nu-i place să vadă un prost căruia i-a venit deodată mintea la cap. Asta-i adevărul.

Nu eşti un tip ca lumea.

― Sunt un tip ca lumea, declară el morocănos. Şi în definitiv, asta nu-i treaba nimănui!

Se apropia un taxi. Larry îi făcu semn. Păru să ezite o secundă, înainte de a opri la bordură, iar Larry îşi aduse aminte de sângele de pe frunte. Deschise uşa din spate şi sări înăuntru, înainte să apuce şoferul să se răzgândească.

― Manhattan. Chemical Bank Building, intrarea dinspre Parc, îi zise.

Taxiul intră din nou în fluxul circulaţiei.

― Ai o tăietură în frunte, dom'le, îl anunţă taximetristul.

― O fată a aruncat cu o lingură de bucătărie după mine, îi răspunse Larry absent.

Taximetristul îi aruncă un zâmbet cam ciudat, de falsă compătimire, şi-şi văzu de drum, în timp ce Larry se aşeză mai comod şi încercă să-şi imagineze cum avea să-i explice maică-sii absenţa lui din seara trecută.

CAPITOLUL 11

LÂNGĂ RECEPŢIA de la parterul clădirii Larry întâlni o negresă care părea obosită şi care-i zise că Alice Underwood se afla probabil la etajul al douăzeci şi patrulea, unde făcea un inventar. Pătrunse în lift, conştient că persoanele care urcau împreună cu el aruncau priviri furişe şi curioase către fruntea lui. Rana nu mai sângera, dar prinsese o coajă neplăcută la vedere.

Etajul al douăzeci şi patrulea era ocupat de birourile executive ale unei companii japoneze producătoare de aparate de fotografiat. Larry se plimbă încolo şi-ncoace pe culoare aproape douăzeci de minute, căutând-o pe maică-sa şi simţindu-se ca un cur de cal. Existau şi destui funcţionari occidentali, dar majoritatea erau de origine japoneză, ceea ce, la înălţimea lui ― un metru optzeci şi cinci ― îi sporea senzaţia de penibil. Bărbaţii aceia şi femeile micuţe îi cercetau cu ochii lor oblici fruntea şi mâneca însângerată a jachetei cu acea curtenie orientală de-a dreptul neliniştitoare.

În cele din urmă descoperi o uşă pe care stătea scris PAZĂ & ADMINISTRAŢIE, îndărătul unei ferigi foarte mari. Apăsă clanţa, uşa nu era încuiată şi se uită înăuntru. Maică-sa se afla acolo, în uniforma ei cenuşie, fără formă, şi pantofi cu talpă de crep. Părul îi era strâns într-o plasă de culoare neagră. Stătea cu spatele spre el. Într-o mână ţinea o plăcuţă cu clemă pentru prinderea actelor şi, din câte se părea, număra nişte sticle cu soluţie de curăţat sub presiune de pe un raft montat la înălţime.

Larry simţi impulsul puternic ― pentru care, de altfel, se simţea vinovat ― să-i întoarcă spatele şi să fugă. Să se ducă la garajul aflat nu departe de locuinţa ei şi să se suie în maşină. Ce dacă de-abia plătise chiria pe două luni pentru locul de garare de acolo? Nu-şi dorea decât să se aşeze la volan şi să-i dea bătaie. Să-i dea bătaie încotro? Oriunde. Bar Harbor, Maine. Tampa, Florida. Salt Lake City, Utah. Oriunde putea fi un loc minunat, cu condiţia să fie suficient de departe de Dewey Doză şi de debaraua asta mirosind a săpun. Nu ştia exact dacă din cauza luminilor fluorescente sau a tăieturii din frunte, dar îl lovise o durere de cap împuţită.

Hai, lasă-te de smiorcăieli, că doar nu eşti o afurisită de mironosiţă.

Bună, mamă.

Femeia tresări uşor, dar nu se întoarse.

― Aşa, Larry. În cele din urmă ai reuşit să ajungi în centru.

― Sigur că da. Îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt. Vreau să-mi cer scuze. Ar fi trebuit să-ţi dau un telefon ieri seară...

― Mda. O idee bună.

― Am fost cu Buddy. Am... uf... ne-am plimbat. Am bântuit prin oraş.

― Aşa mi-am închipuit şi eu. Sau ceva de genul ăsta.

Agăţă un scăunel cu piciorul şi-l trase lângă ea, se sui pe el şi începu să numere sticlele cu ceară pentru parchet de pe raftul de sus, atingând-o pe fiecare dintre ele uşor, cu vârfurile degetului mare şi arătătorului de la mâna dreaptă. Fu nevoită să se întindă şi, în această mişcare, rochia i se ridică şi el putu să vadă, deasupra ciorapilor maro, carnea albă şi zbârcită din partea de sus a coapselor, dar îşi întoarse privirile, aducându-şi aminte, brusc şi inutil, ceea ce i se întâmplase celui de-al treilea fiu al lui Noe atunci când se uitase la bătrân, pe când acesta zăcea beat şi dezbrăcat în culcuşul lui de paie. Bietul băiat a trebuit de atunci înainte să care lemne şi apă toată viaţa lui. El şi toţi urmaşii lui. Şi de asta mai avem şi-n ziua de azi incidente rasiale, băi băiete. Fie Domnul lăudat.

― Doar pentru asta ai bătut tot drumul? îl întrebă ea, întorcându-se pentru prima oară spre el.

― Păi, am venit să-ţi spun unde-am fost şi ca să-mi cer scuze. A fost detestabil din partea mea că am uitat.

― Mda, făcu ea. Adevărat, ai şi o latură detestabilă, aşa e, Larry. Crezi că am uitat?

Se înroşi la faţă şi îngăimă:

― Mamă, ascultă-mă...

― Sângerezi. Poate te-a lovit vreo dansatoare de strip-tease cu şnurul chiloţeilor? Se întoarse înapoi la rafturi şi, după ce termină de numărat toate sticlele de pe rândul de sus, îşi notă rezultatul pe foaia de hârtie. Careva şi-a făcut rost de două sticle de ceară pentru parchet în săptămâna asta, remarcă ea. Bafta lui.

― Am venit la tine ca să-ţi spun că îmi pare rău!

Larry pronunţase aceste cuvinte mai tare decât s-ar fi cuvenit. Ea nu păru afectată, în schimb el tresări.

― Mda, mi-ai mai zis asta. Domnul Geoghan o să se pună pe capul nostru dacă afurisita asta de ceară pentru parchet dispare în continuare.

― Nu m-am bătut într-o crâşmă şi nici nu m-am dus într-un bar cu program de strip-tease. Nici vorbă de-aşa ceva. N-a fost decât...

Vorbele i se opriră în gât.

Ea se întoarse, cu sprâncenele arcuite batjocoritor, o postură a ei de care-şi aducea prea bine aminte.

― Ce-a fost?

― Păi... Nu reuşi să născocească o minciună convingătoare suficient de repede. A fost... o... uf... o lingură.

― Te-a confundat cineva cu o omletă? Îmi închipui că tu şi cu Buddy aţi petrecut o noapte de neuitat în oraş.

Uita mereu că maică-sa era în stare să se joace cu el cum dorea, aşa fusese întotdeauna şi probabil aşa avea să fie şi de acum înainte.

― E vorba de o fată, mamă. A aruncat lingura după mine.

― Îmi închipui că e o bomboană de fată, comentă Alice Underwood şi-i întoarse spatele. Blestemata aia de Consuela a ascuns iarăşi formularele pentru cererea materialelor. Nu că ar servi la mare lucru, pentru că niciodată nu primim tot ceea ce avem nevoie, în schimb ne dau tot felul de lucruri cu care n-aş şti ce să fac nici să mă omori.

― Mamă, eşti supărată pe mine?

Femeia lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, iar umerii ei se prăbuşiră.

― Nu fi supărată pe mine, şopti el. Te rog să nu fii, da? Da?

Se răsuci din nou cu faţa spre el şi atunci văzu o sclipire nenaturală în ochii mamei lui ― bineînţeles, presupunea de fapt că este cât se poate de naturală şi în nici un caz provocată de lumina fluorescentă din încăpere, iar în urechi îi răsună iarăşi vocea specialistei în igienă bucală, pronunţând pe un ton de sentinţă: Nu eşti un tip ca lumea. La ce bun se mai întorsese acasă, doar ca să-i facă asemenea figuri... ca să nu mai vorbim de cele pe care i le făcea ea lui.

― Larry, îi spuse femeia blând, Larry, Larry, Larry.

Pentru un moment, crezu că nu avea să-i mai zică nimic; ba chiar îşi permise să spere acest lucru.

― Asta-i tot ce poţi tu să-mi zici? "Nu fi supărată pe mine, te rog, mamă, nu fi supărată"? Te ascult la radio şi, deşi nu-mi place cântecul acela al tău, sunt mândră că-l cânţi. Oamenii mă întreabă dacă cel care cântă este cu adevărat fiul meu, iar eu zic da, este chiar Larry. Şi le mai spun că te-ai priceput întotdeauna la cântat, ceea ce este purul adevăr, nu?

El clătină nefericit din cap, fără a îndrăzni să-i răspundă.

― Le povestesc cum ai pus mâna pe chitara lui Donny Roberts, în primul an de liceu, şi cum peste nici o jumătate de oră cântai mai bine decât el, care lua lecţii încă din clasa a doua primară. Eşti talentat, Larry, n-a fost nevoie să-mi spună mie nimeni asta, cu atât mai puţin tu. Însă presupun că şi tu ai fost conştient de darul tău, pentru că este singurul lucru despre care nu te-am auzit niciodată plângându-te. Apoi ai plecat de acasă. Ţi-am făcut eu vreun reproş cât de mic? Nu. Tinerii şi tinerele pleacă de acasă. Aşa este de când lumea şi pământul. După care te întorci. E nevoie să-mi spună careva de ce şi cum? Nu. Te-ai întors pentru că, pe lângă discul tău de succes, ai intrat într-o încurcătură oarecare acolo, pe Coasta de Vest.

― Ba n-am intrat în nici o încurcătură! îi replică el indignat.

― Ba da, ai intrat. Cunosc bine toate semnele. Sunt mama ta de foarte multă vreme şi n-ai cum să mă duci de nas, Larry. Ai căutat întotdeauna încurcăturile cu lumânarea, fără să-ţi cruţi nici măcar osteneala. Câteodată cred că traversai strada doar ca să poţi călca într-un rahat de câine. Dumnezeu mă va ierta că spun asta, pentru că Dumnezeu ştie că am dreptate. Sunt eu nebună? Nu. Sunt dezamăgită? Da. Sperasem că te vei schimba, o dată ce te îndepărtezi de casă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ai plecat de aici, un băieţel în trupul unui bărbat, şi te-ai întors neschimbat, cu excepţia faptului că bărbatul şi-a făcut părul permanent. Ştii de ce-mi închipui eu că te-ai întors acasă?

Larry se uita la ea, dornic să-i vorbească, ştiind însă că unicul lucru pe care ar fi fost în stare să i-l spună i-ar fi scos pe amândoi din sărite: Nu plânge, mamă, da?

― Cred că te-ai întors acasă pentru că nu ţi-a venit în minte nici un alt loc unde te-ai fi putut duce. Nu cunoşteai pe nimeni, în afară de mine, care să te primească. Nu am spus niciodată o vorbă rea despre tine nimănui, Larry, nici măcar surorii mele, dar dacă m-ai adus în stare, am să-ţi mărturisesc exact ce cred despre tine. Te consider un profitor. Întotdeauna ai fost aşa. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi omis o parte din tine atunci când El te-a făcut, în trupul meu. Nu eşti rău, nu asta vreau să spun. Dacă mă gândesc la nişte cartiere în care a trebuit să locuim după moartea tatălui tău, ai fi ajuns un stricat dacă aveai sămânţa asta în tine, Dumnezeu mi-e martor. Cred că lucrul cel mai rău asupra căruia te-am surprins a fost când scriai o porcărie în holul de la intrarea blocului din Carstairs Avenue, în Queens.

Îşi amintea. Ea-i scrisese atunci acelaşi cuvânt pe frunte, cu creta, şi apoi îl silise să înconjoare blocul respectiv de trei ori, însoţit de ea. De atunci nu mai scrisese niciodată acel cuvânt, şi nici un alt cuvânt pe vreo clădire, perete sau poartă.

― Partea cea mai tristă, Larry, este că tu ai intenţii bune. Câteodată îmi trece prin minte că ar fi fost o adevărată binecuvântare dac-ai fi fost un soi mai rău. După cum se prezintă acum situaţia, dai semne că înţelegi ce anume este în neregulă, dar nu şi cum să intervii. Şi nici eu nu ştiu cum să procedez. Am încercat în toate felurile pe care le-am ştiut eu pe când erai copil. Şi atunci, când ţi-am scris cuvântul pe frunte, era tot o încercare... În momentul respectiv ajunsesem deja la disperare, altfel nu te-aş fi supus la un lucru atât de oribil. Eşti un profitor, asta-i tot. Te-ai întors acasă pentru că ştiai că trebuie să dau. Nu oricui, ci ţie în mod special.

― Am să plec de la tine, zise el, pronunţând fiecare cuvânt ca şi cum ar fi încercat să scuipe un ghemotoc uscat de puf. Chiar astăzi după-amiază.

Apoi îi trecu prin cap că nu-şi putea permite să se mute de la ea, cel puţin până când Wayne nu-i va trimite următorul cec cu drepturi de autor ― sau ceea ce mai rămânea din el după ce termina de hrănit pe cei mai flămânzi dintre cei ce-l hăituiau în L.A. Cât despre cheltuielile obligatorii, achitase chiria pentru garajul Datsunului Z, iar până vineri trebuia neapărat să-şi plătească şi rata, dacă dorea să nu-i vină pe cap vreun portărel prietenos de prin vecini şi să-i ridice maşina. După cheful de noaptea trecută ― care începuse atât de nevinovat, cu Buddy şi cu logodnica lui şi cu specialista în igienă orală pe care o cunoştea logodnica, o fată foarte simpatică din Bronx, Larry, o să-ţi placă la nebunie, are un simţ al umorului nemaipomenit ―, stătea destul de rău cu banii. Nu. Dacă dorea să se exprime corect, rămăsese în fundul gol. Gândul acesta îl făcu să între în panică. Dacă o părăsea pe maică-sa acum, unde avea să se ducă? Într-un hotel? Portarul oricărui stabiliment mai răsărit decât o păduchelniţă i-ar fi râs în nas şi l-ar fi trimis la dracu'. Purta ţoale de lux, însă ăştia se pricep. Au un miros al lor special, ticăloşii. Simt de la o poştă un portofel gol.

― Nu pleca, îl rugă ea blând. Te rog să nu pleci, Larry. Am cumpărat special nişte mâncare. Poate c-ai şi văzut. Şi, pe urmă, speram să putem juca împreună nişte gin rummy diseară.

― Mamă, dar tu habar n-ai să joci gin, îi răspunse el, zâmbind slab.

― În schimbul unui cent pentru fiecare punct, îţi ofer ocazia să înveţi jocul, puştiule.

― Poate dacă-ţi dau avans patru sute de puncte...

― Auzi ce scoate din el, se hlizi ea încetişor. Poate eu să-ţi dau ţie patru sute de puncte avans. Nu pleca, Larry. Ce zici?

― De acord, îi răspunse el.

Pentru prima oară în ziua respectivă se simţea bine, cu adevărat bine. O voce subţire îi şoptea că o ia de la capăt, că rămăsese acelaşi Larry căruia-i place să călătorească pe gratis, dar refuză să-şi plece urechea la vocea aceea. În cazul de faţă, era vorba de maică-sa, ea îl rugase. E adevărat că-i zisese nişte lucruri destul de grele înainte de a-l ruga, dar o rugăminte rămâne o rugăminte, poţi să negi?

― Uite care-i treaba. Cumpăr eu biletele pentru jocul de pe 4 iulie. Oricum, o să te curăţ diseară, aşa că-mi scot paguba.

― Tu nu eşti în stare să cureţi nici o roşie, îi replică ea prietenos, apoi se întoarse la rafturi. Există o toaletă pe culoar. De ce nu te duci să-ţi speli sângele de pe frunte? Apoi ia zece dolari de la mine din geantă şi du-te la un film. Încă mai există câteva cinematografe bune pe Third Avenue. Dar să nu te apropii de mizeriile alea din jurul lui Forty-ninth şi Broadway.

― În curând am să-ţi dau o grămadă de bani, o asigură Larry. Discul meu a ajuns pe locul al optsprezecelea în clasamentul din Billboard pe săptămâna asta. M-am oprit la Sam Goody's şi am văzut, venind încoace.

― Minunat. Dacă eşti aşa de bogat, de ce nu ţi-ai cumpărat revista, în loc să stai s-o citeşti acolo?

Pe neaşteptate, Larry simţi cum i se pune un nod în gât. Încercă să scape de el, dar sforţările lui se dovediră zadarnice.

― Ei, nu contează, îl linişti ea. Am o limbă afurisită, ca un armăsar care o ia razna. Iar o dată ce s-a pornit, nu se mai opreşte până nu oboseşte. Doar mă cunoşti. Ia-ţi cincisprezece, Larry. Să zicem că ţi-i împrumut. Bănuiesc că-i voi primi înapoi, într-un fel sau altul.

― Am să ţi-i înapoiez.

Se apropie de ea şi trase de poala rochiei, ca un copil. Ea se uită în jos. Larry se ridică pe vârfuri şi o sărută pe obraz.

― Te iubesc, mamă.

Ea-l privi surprinsă, nu de sărut, ci de ceea ce-i spusese şi mai ales de tonul lui.

― Ştiu asta, Larry, îl asigură ea.

― În legătură cu ceea ce ziceai mai devreme. C-aş fi în încurcătură. De fapt, am o mică problemă, dar nu e...

― Nu vreau să aud nimic despre asta.

Vocea ei devenise deodată rece şi serioasă. Atât de rece, încât îl sperie puţin.

― Foarte bine. Ascultă-mă, mamă... care-i cel mai bun cinematograf din zonă?

― Lux Twin, dar nu ştiu ce rulează acum.

― Nu contează. Ştii care-i părerea mea? Există trei lucruri pe care le poţi întâlni peste tot în America, dar dacă vrei să fie de calitate, nu le găseşti decât în New York City.

― Chiar aşa, domnule critic de la New York Times! Şi care sunt ele?

― Filme, baseball şi hotdogs de la Nedick's.

― Nu eşti prost, Larry.., şi nici n-ai fost vreodată, spuse ea râzând.

Larry se duse la toaletă şi-şi spălă sângele de pe frunte. Se întoarse şi o sărută din nou pe maică-sa şi se alese cu cincisprezece dolari din poşeta ei neagră şi uzată. Se duse apoi şi văzu la Lux un film, în care un individ nebun şi rău, revenit de dincolo de mormânt, purtând numele de Freddy Krueger, provoacă scufundarea mai multor adolescenţi în nisipurile mişcătoare ale propriilor lor vise, unde, cu o singură excepţie ― eroina filmului ― se sting cu toţii. Freddy Krueger păruse şi el să moară în final, dar faptul nu era prea sigur şi, de vreme ce filmul avea o cifră romană după titlu şi păruse să stârnească interesul unui număr destul de mare de spectatori, Larry se gândi că bărbatul cu lame de ras în vârful degetelor se va întoarce ― neavând de unde şti că zgomotul persistent din rândul din spatele lui era un semn al sfârşitului tuturor acestor lucruri: noi părţi ale acestui film nu aveau să mai apară pe ecrane, iar în scurt timp reprezentaţiile cinematografice urmau să dispară cu totul.

Pe rândul din spatele lui Larry, un bărbat tuşea.

CAPITOLUL 12

ÎN COLŢUL cel mai îndepărtat al salonului se afla o pendulă din cele mari. Tic-tac-ul ei regulat o urmărea pe Frannie Goldsmith de când se ştia. Îl considera o chintesenţă a acelei încăperi odioase, iar în zile ca acestea din urmă ceasul însuşi îi devenise odios.

Încăperea ei favorită din gospodărie era atelierul de lucru al tatălui ei, care se afla în magazia dintre casă şi garaj. Pătrundeai înăuntru printr-o uşă mititică, înaltă doar de vreun metru cincizeci şi aproape ascunsă îndărătul străvechii sobe din bucătărie. Uşa era un foarte bun punct de pornire: mică şi aproape ascunsă, amintea în chipul cel mai fermecător de uşile pe care le întâlneşti în basme şi-n poveşti. Când crescuse în vârstă şi în înălţime, trebuia să se aplece ca să poată intra, exact ca tatăl ei ― maică-sa nu intra în atelier decât dacă era absolută nevoie. Era o uşă exact ca în Alice în ţara Minunilor şi, timp de mai mulţi ani, mintea ei plăsmuise un joc pe care nu-l mărturisise nici măcar tatălui său: se făcea că într-o bună zi, când deschidea uşa, nu mai descoperea dincolo de ea atelierul lui Peter Goldsmith. Se trezea în schimb într-un pasaj subteran, ieşind undeva pe drumul dintre Ţara Minunilor şi Hobbiton, un tunel cu tavan destul de coborât, dar plăcut, cu laturile din pământ bătătorit şi tavanul tot din lut străpuns de rădăcini zdravene, care-ţi făceau cucuie în frunte dacă nu erai atent şi te izbeai de vreuna. Un tunel în care nu se simţea iz de umezeală, gândaci şi viermi, ci mirosea a scorţişoară şi a ştrudel cu mere care tocmai e scos din cuptor, un tunel care ieşea undeva, pe un tărâm de vis, în toiul unei petreceri nesfârşite...

Ei bine, tunelul năzdrăvan nu i se arătase niciodată, dar lui Frannie Goldsmith, crescută în această casă, îi fusese suficient şi atelierul (denumit uneori de taică-său "sculărie", iar de maică-sa "locul acela murdar unde tăticul tău se duce ca să bea bere"). Scule ciudate şi mecanisme nemaipomenite. Un dulap uriaş cu o sută de sertare, fiecare plin până la refuz. Cuie, şuruburi, burghie, glaspapir (de trei feluri: aspru, şi mai aspru, cel mai aspru), rindele, nivela cu bulă de aer şi multe altele, al căror nume nu-l ştia nici atunci şi nici acum. Întunericul atelierului nu era tulburat decât de becul de patruzeci de waţi, acoperit de pânze de păianjen, atârnat de firul electric, şi de cercul de lumină puternică ce venea de la o lampă cu picior extensibil şi cădea întotdeauna asupra locului unde tatăl ei avea ceva de lucru. În aer se amestecau mirosurile de praf, de ulei şi de tutun de pipă, iar acum îşi zicea, nu pentru prima dată, că ar trebui să existe o regulă: toţi taţii să fumeze. Pipă, havană, ţigară, marijuana, haşiş, frunze de lăptucă, ceva. Pentru că mirosul de tutun i se părea că face parte, organic, din propria ei copilărie.

Dă-mi cheia aia, Frannie. Nu... cea mică. Ce ai făcut astăzi la şcoală?... Aşa s-a purtat?... Păi, ce i-o fi venit lui Ruthie Sears să te împingă?... Da, arată rău. E o zgârietură foarte urâtă. Dar se asortează foarte bine la culoarea rochiei tale, nu eşti de părere? Poate n-ar fi rău s-o cauţi pe Ruthie Sears şi s-o convingi să te împingă iarăşi, ca să te loveşti şi la celălalt picior. Atunci totul ar fi simetric. Vrei să-mi dai şurubelniţa aia mare, te rog?... Nu, aceea cu mâner galben.

Frannie Goldsmith! Să ieşi imediat afară din locul acela mizerabil şi să-ţi schimbi hainele de şcoală! ÎN MOMENTUL... ĂSTA! Sunt sigură că te-ai murdărit!

Chiar şi acum, la douăzeci şi unu de ani, se mai strecura pe uşă şi se aşeza între masa lui de lucru şi vechea sobă model Ben Franklin, care iarna dădea o căldură uimitoare, încercând să recupereze astfel măcar o fărâmă din spiritul vremurilor când nu era decât copilul Frannie Goldsmith. Un sentiment iluzoriu, aproape întotdeauna împletit cu tristeţea pentru fratele ei, Fred, despre care nu avea decât amintiri vagi şi a cărui viaţă se curmase crunt, înainte ca el să fi apucat să crească. Reuşea să-l suporte, ba chiar îi făcea plăcere mirosul de ulei care pătrunsese în toate, după cum şi mucegaiul şi izul îndepărtat de pipă. Nu reuşea să-şi amintească decât arareori cum era pe când fusese foarte mică, incredibil de mică, dar aici, în atelier, reuşea câteodată, ceea ce-i dădea un sentiment de bucurie.

Dar acum se afla în salon.

Salonul.

Dacă atelierul însemna pentru ea farmecul copilăriei, simbolizat de parfumul răspândit de pipa tatălui ei (uneori, el îi sufla încetişor fum în ureche, atunci când o durea, însă numai după ce primea din partea ei promisiunea că nu-i va spune Carlei, care ar fi suferit un adevărat şoc), atunci de salon se legau toate acele amintiri din copilăria ei pe care ar fi vrut să le uite. Vorbeşte atunci când eşti întrebată! E uşor de spart, mai greu de reparat! Du-te la tine în cameră chiar în secunda asta şi schimbă-ţi hainele, nu vezi că nu se potrivesc? Tu nu gândeşti niciodată? Frannie, nu te mai trage de haine, oamenii au să creadă că ai purici. Ce crezi că au să-şi închipuie unchiul Andrew şi mătuşa Carlene? M-ai făcut de ruşine! Salonul era locul unde trebuia să-ţi ţii gura, salonul era locul unde te apuca mâncărimea şi n-aveai voie să te scarpini, salonul era locul unde auzeai comenzi dictatoriale, conversaţii plicticoase, locul unde rudele te ciupeau de obraji, unde nu aveai voie să strănuţi sub nici un motiv, unde trebuia să-ţi înăbuşi tusea şi, mai presus de orice, căscatul.

În inima acestei încăperi, unde sălăşluia spiritul mamei ei, se afla pendula. Fusese construită în 1889 de bunicul Carlei, Tobias Downes, şi intrase aproape imediat în fondul de proprietate mobilă a familiei, schimbându-şi sediul de-a lungul anilor, grijuliu împachetată şi asigurată împotriva eventualelor accidente din cursul mutărilor dintr-o parte a ţării în alta (iniţial, pendula fusese concepută în atelierul din Buffalo, New York, al lui Tobias, un loc la fel de afumat şi mizerabil ca şi atelierul lui Peter, fără îndoială, chiar dacă un comentariu de acest fel i s-ar fi părut Carlei absolut irelevant), trecând de la o parte a familiei la alta atunci când cancerul, infarctul sau accidentul stingeau câte o ramură a arborelui ei genealogic. Pendula se aflase în salon de la mutarea soţilor Goldsmith în această casă, acum vreo treizeci şi şase de ani. Fusese plasată aici de la bun început şi tot aici rămăsese, mergând fără oprire, marcând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe. Într-o bună zi, pendula avea să fie a ei, dacă îşi dorea, se gândea Frannie în timp ce privea faţa albă, şocată, a mamei ei. Dar eu n-o vreau! Nu am nevoie de ea şi nici n-o voi ţine!

În încăperea aceasta erau flori uscate sub clopote de sticlă. Tot aici era un covor de culoare cenuşie, precum penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Graţioasa fereastră cu arcadă se deschidea spre vale, către US 1, cu un gard viu masiv, din lemn-câinesc, între şosea şi terenul lor. Carla îşi bătuse soţul la cap cu patimă şi înverşunare până când plantase gardul viu, imediat după construirea benzinăriei Exxon în dreptul lor. O dată plantat, îl bătuse la cap pe soţul ei să-l facă să crească mai repede.

Ar fi acceptat până şi îngrăşăminte radioactive, se gândea Frannie, dacă ar fi servit scopului ei. Stridenţa protestelor ei se potolea pe măsură ce gardul creştea şi-şi închipuia că discuţiile vor înceta definitiv peste un an sau doi, când avea să fie suficient de înalt ca să acopere complet benzinăria, iar salonul se va transforma din nou într-un sanctuar inviolabil.

Sau cel puţin în ceea ce priveşte acest subiect.

Tapet, cu frunze mari, verzi, şi flori roz, având aproape aceeaşi nuanţă ca trandafirii de pe covor. Mobilă americană veche şi un set de uşi duble din mahon închis la culoare. Un cămin fals cu un trunchi de mesteacăn aşezat de o veşnicie pe o plită din cărămidă roşie, perfect curată de când se ştia, pe care nu căzuse niciodată nici măcar un fir de funingine. După părerea lui Frannie, buşteanul era atât de uscat, încât ar fi ars ca un ziar, o dată aprins. Deasupra buşteanului era atârnată o oală din cele foarte mari, cât să poţi spăla un copil în ea. Aceasta provenea de la străbunica lui Frannie şi era suspendată de-o veşnicie deasupra buşteanului veşnic. Deasupra consolei căminului, desăvârşind acest colţ al întregului, era fixată Eterna Carabină cu Cremene.

Segmente de timp în nişte vremuri sterpe.

Una dintre cele mai vechi amintiri era aceea când făcuse pipi pe covorul de culoare cenuşie ca penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Avea cam trei ani, nu se obişnuise cu oliţa de prea multă vreme şi probabil nu i se permitea să intre în salon decât cu prilejul unor ocazii speciale, de teama accidentelor posibile. Nu se ştie cum, ea se strecurase înăuntru şi, când o văzuse pe maică-sa, nu alergând, ci sprintând să pună mâna pe ea înainte ca ireparabilul să se întâmple, ireparabilul se şi petrecuse cu adevărat. Băşica i se golise pe negândite, iar pata din ce în ce mai mare de la picioarele ei ― nuanţa de cenuşiu ca penele porumbelului transformându-se într-un cenuşiu mai închis, ca ardezia ― o făcuse literalmente pe maică-sa să scoată un ţipăt. În cele din urmă pata ieşise, dar oare după câte spălări repetate, cu cei mai diverşi detergenţi? Poate Dumnezeu ştia; Frannie Goldsmith n-avea habar.

Tot în salon stătuse maică-sa de vorbă cu ea ― cu severitate, deschis şi îndelung ― după ce-i prinsese pe Frannie şi pe Norman Burstein cercetându-se unul pe celălalt în şură, cu hainele amândurora puse grămadă pe balotul de fân de lângă ei. Cum i-ar plăcea ei, lui Frannie, o întrebase Carla în timp ce pendula bătea solemn, măsurând segmente de timp în nişte vremuri sterpe, dacă ar scoate-o la o plimbare pe marginea şoselei US 1 iară nici o haină pe ea? Ce părere ar avea de chestia asta? Frannie, care pe atunci avea şase ani, plânsese, dar reuşise să evite, nu se ştie cum, isteria care ar fi trebuit s-o cuprindă în mod normal din cauza unei asemenea perspective.

Când avea zece ani, intrase cu bicicleta în stâlpul cutiei poştale, din cauză că privea peste umăr şi-i striga ceva Georgettei McGuire. Îşi spărsese capul, se umpluse de sânge la nas, îşi rănise ambii genunchi şi chiar i se lăsase o perdea neagră înaintea ochilor pentru câteva secunde, din cauza şocului. Când îşi mai revenise puţin, se apropiase şchiopătând de casă, plângând, îngrozită din cauza sângelui ce i se scurgea din atâtea răni. În mod normal s-ar fi dus la taică-său, însă el fiind la lucru, îşi făcuse apariţia, împleticindu-se, în salon, unde maică-sa le servea ceaiul doamnelor Venner şi Prynne. Ieşi afară! ţipase maică-sa, dar în secunda următoare alergă spre Frannie, o luă în braţe, spunându-i Oh, Frannie, vai de mine, ce s-a întâmplat, vai, te-ai lovit la nas! Însă între timp o conducea pe Frannie spre bucătărie, unde putea să picure în voie sânge pe podea, şi asta chiar în vreme ce o mângâia; Frannie nu uitase niciodată că primele două cuvinte pe care i le adresase nu fuseseră Oh, Frannie! ci Ieşi afară! Grija ei cea mare fusese salonul, unde vremurile acelea sterpe păreau să fi încremenit, iar sângelui nu-i era permis să pătrundă acolo. Este posibil ca nici doamna Prynne să nu fi uitat, pentru că, printre lacrimi, Frannie văzuse cum figura ei căpătase o expresie şocată şi revoltată. Din ziua respectivă, doamna Prynne nu mai călcase pe la ei decât rareori.

În primul ei an de liceu, luase o notă proastă în carnet şi, bineînţeles, fusese invitată în salon, ca să discute despre asta cu maică-sa. În cel din urmă an de liceu se alesese în trei rânduri cu eliminări pentru că transmisese fiţuici, şi aceste eliminări fuseseră şi ele dezbătute cu maică-sa în salon. Acolo erau discutate ambiţiile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum superficiale; acolo discutau speranţele lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum nedemne; acolo discutau nemulţumirile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna cu totul nejustificate, ca să nu mai vorbim că era acuzată că se plânge fără motiv şi că este nerecunoscătoare.

Sicriul fratelui ei fusese adus tot în salon şi aşezat pe un postament acoperit cu trandafiri, crizanteme şi lăcrămioare, umplând încăperea cu parfumul lor uscat, în timp ce pendula pândea din colţ cu cadranul inexpresiv, măsurând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe.

― Eşti însărcinată, repetă Carla Goldsmith pentru a doua oară.

― Da, mamă.

Îşi simţea vocea teribil de uscată, dar nu-şi permise nici măcar să-şi umezească buzele. Şi le strânse, în schimb, cât putea mai tare. Se gândea: În atelierul tatălui meu există o fetiţă îmbrăcată într-o rochie roşie, care se va afla mereu acolo, râzând şi ascunzându-se sub masa cu menghina prinsă de o margine, sau făcută ghem, cu genunchii acoperiţi de cicatrice strânşi la piept, ascunsă în spatele dulapului cel mare de scule, cu cele o mie de sertare. Fetiţa aceea este foarte fericită. Dar în salonul mamei mele este o fetiţă mult mai mică, care nu se poate ţine să nu facă pipi pe covor, ca o potaie needucată. Ca o căţeluşă mică şi rea. Şi ea se va afla mereu acolo, indiferent cât de mult mi-aş dori eu să dispară.

― Vai, Frannie, zise maică-sa, cuvintele ieşindu-i din gură într-un ritm extrem de rapid. Îşi puse mâna pe obrazul fetei, ca o mătuşă rămasă fată bătrână, care se simte ofensată. Cum s-a-ntâmplat?

Era întrebarea pusă de Jesse. De fapt, asta a enervat-o, era exact aceeaşi întrebare pe care o pusese şi el.

― Având în vedere că ai avut şi tu doi copii, mamă, cred că ştii cum s-a întâmplat.

― Nu fi obraznică! ţipă Carla.

Ochii i se măriseră foarte mult şi din ei se revărsa acel torent de foc care o îngrozea atât de mult pe Frannie când era copil. Se ridică în picioare în stilul ei repezit (şi asta o îngrozea când era mică) ― o femeie înaltă, cu părul pe cale să încărunţească, pieptănat cu grijă în sus şi de obicei coafat, o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie verde, elegantă, şi ciorapi de culoarea pielii, impecabili. Se duse lângă cămin, un loc unde se refugia întotdeauna în momentele grele. Pe consola de marmură, dedesubtul flintei cu cremene, se afla un album mare. Carla avea veleităţi de genealogist amator, iar între copertele albumului îşi adunase întreaga familie... sau din 1638 încoace, cel puţin, când cel dintâi strămoş cunoscut se ridicase destul de mult din masa anonimă a londonezilor ca să fie înregistrat în nişte catastife bisericeşti din epoca respectivă sub numele de Merton Downs, francmason. Arborele genealogic al familiei ei fusese publicat cu patru ani în urmă în revista The New England Genealogist, Carla însăşi fiind autoarea compilaţiei extrase din cele mai diverse documente.

Acum mângâia absent cu degetele albumul în care se adunaseră cu multă trudă o mulţime de nume, un teren sigur pentru ea, unde nimeni nu avea dreptul să pătrundă. Oare nu existau printre cei de acolo şi hoţi? se întrebă Frannie. Sau alcoolici? Sau mame care nu apucaseră să se căsătorească?

― Cum poţi să ne faci o asemenea figură, tatălui tău şi mie? spuse ea într-un târziu. Este vorba de băiatul acela, Jesse?

― Jesse a fost. Jesse este tatăl.

Carla tresări la auzul acestui cuvânt.

― Cum ai putut să faci un asemenea lucru? repetă Carla. Ne-am străduit cât am putut să te creştem cum se cuvine. Asta mi se pare... pur şi simplu...

Îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă.

Cum de-ai putut face aşa ceva? strigă ea. După tot ce-am făcut noi pentru tine, asta-i mulţumirea noastră? S-o iei razna... şi să... să te împreunezi cu un băiat, ca o căţea în călduri! Eşti un soi rău! Soi rău!

Se topea de plâns, sprijinită de consolă, cu o mână la ochi, în timp ce cu cealaltă continua să mângâie mecanic copertele din pânză verde ale albumului. Între timp, pendula bunicului continua să bată.

― Mamă...

― Să nu-mi mai spui nimic! Am auzit destul!

Frannie se ridică de pe scaun cu gesturi ţepene. Avea senzaţia că picioarele îi sunt din lemn, lucru imposibil, având în vedere că-i tremurau. Şi ei începuseră să-i dea lacrimile, dar nu-i păsa; de această dată, n-avea să se mai lase înfrântă de camera asta nesuferită.

― Eu plec acum.

― Ai mâncat la masa noastră! ţipă Carla pe neaşteptate. Te-am iubit... şi ne-am îngrijit să nu-ţi lipsească nimic... şi uite cu ce ne alegem drept răsplată! Soi rău! Asta eşti, soi răul

Orbită de lacrimi, Frannie se împiedică. Laba piciorului drept se izbi de glezna celui stâng. Îşi pierdu echilibrul şi căzu, cu mâinile întinse înainte. Se lovi cu tâmpla de măsuţa pentru servitul cafelei, iar cu un braţ dărâmă o vază cu flori. Nu se sparse, dar apa ţâşni din ea gâlgâind şi lăsând o pată cenuşie de nuanţa ardeziei pe cenuşiul ca penele de porumbel al covorului.

― Ia te uită! urlă Carla, aproape triumfător. Lacrimile îi făcuseră cearcăne mari sub ochi şi-şi tăiaseră poteci prin stratul de fard. Avea o înfăţişare sălbatică, pe jumătate rătăcită. Uită-te ce-ai făcut, ai distrus covorul, covorul de la bunica ta...

Frannie rămase aşezată pe covor, frecându-se la cap pentru a scăpa de ameţeală şi continuând să plângă; ar fi vrut să-i spună maică-sii că nu era decât apă, dar în momentul acesta se simţea cu totul vlăguită şi nu foarte sigură pe sine. Oare era cu adevărat doar apă? Nu cumva pătase covorul cu urină?

Mişcându-se din nou cu viteza aceea de fantomă, Carla Goldsmith ridică vaza şi o scutură pe dinaintea lui Frannie.

― Care-i mişcarea ta următoare, domnişoară? Ai cumva de gând să rămâi tot aici? Te aştepţi cumva din partea noastră să te ţinem pe masă şi casă în timp ce tu zburzi prin tot oraşul? Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Ei bine, nu! Nu! Eu nu accept aşa ceva. Nu voi accepta aşa ceva!

― Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ţi-ai închipuit tu?

― Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc.

― La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie Smith în Somersworth, presupun. Frannie se adună încet de pe jos şi se ridică. Încă mai plângea, însă în acelaşi timp era şi furioasă la culme. Însă nu cred că este treaba ta.

― Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă vaza în mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este treaba mea? Adică ceea ce faci tu atât timp cât te mai afli sub acoperişul meu nu mă interesează şi pe mine! Putoare nerecunoscătoare ce eşti!

O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se balansă spre spate. Încetă să se mai maseze la tâmplă, mângâindu-şi în schimb obrazul lovit şi căutând spre maică-sa cu o privire încărcată de mirare.

― Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce te-am văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă Carla, dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi teribil. Şi pe care n-o vei mai termina niciodată. După ce te căsătoreşti cu el...

― N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa la şcoală.

Ochii Cariei se căscară şi mai mult. Se holba la Frannie ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile.

― Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un avort? După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, pe deasupra?

― Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi amân semestrul din primăvară, dar pot să termin vara viitoare.

― Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să-ţi termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai gândit cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată modernă, ca tine, nu are nevoie de ajutor din partea părinţilor ei, nu-i aşa?

― Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, spuse Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă descurc.

― N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, ceilalţi nici nu există! ţipă Carla. Doamne Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc ce consecinţe va avea fapta ta asupra tatălui tău şi asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! Îi vei distruge inima tatălui tău, iar...

― Nu sunt deloc distrus.

Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa salonului şi amândouă se întoarseră către locul respectiv. Bărbatul se afla în cadrul uşii, însă la distanţă destul de mare de prag; vârfurile bocancilor lui de lucru se opriseră chiar înaintea locului unde începea covorul salonului, în continuarea preşului de calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi dădu deodată scama că era locul unde-l văzuse stând de nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima oară în salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească.

― Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat deodată grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s-o sufere inima soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi până târziu.

― Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică Peter. Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici.

Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot de râs urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să mă ocup de asta. Ea ţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai considerat că trebuie să stai de vorbă cu mine. Foarte bine. Nu mă mai miră că procedezi în felul acesta. Însă acum voi închide uşa şi vom lămuri împreună lucrurile.

Îi zâmbi amar lui Frannie.

― Adică între noi... "fetele", îşi duse ea gândul până la capăt.

Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o închidă. Frannie o urmărea, buimăcită încă, incapabilă să înţeleagă accesul neaşteptat de furie şi venin al mamei ei.

Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, împiedicând-o să închidă uşa.

― Peter, vreau să laşi asta în seama mea.

― Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. Însă de această dată este vorba de altceva, Carla.

― Nu te afli pe domeniul tău.

Ba da, îi replică el calm.

― Tată...

Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească din obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul pomeţilor.

Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. Nu cu el tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci întotdeauna cu vorba ca să fie de acord cu ideile tale smintite şi să-ţi ţină partea, indiferent ce faci, dar astăzi vei avea de-a face cu mine, domnişoară!

Potoleşte-te, Carla.

― Ieşi afară!

Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că...

― Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! Ieşi afară din salonul meu!

Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai mult efort. În cele din urmă, vinele de la gât îi ieşiră în evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci de kilograme.

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva.

― Ieşi afară! Ieşi afară din salonul meu! Afară! Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi IEŞI AFARĂ!

În acel moment, el îi trase o palmă.

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de mână.

― Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată.

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre soţul ei.

― Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi zise Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. Întotdeauna mi-am zis că n-o fac din cauză că mi se pare nedemn să loveşti o femeie. Sunt şi acum de aceeaşi părere. Dar dacă o persoană ― bărbat sau femeie ― se transformă în câine şi începe să muşte, trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că n-am avut curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi mai puţin de suferit.

― Tată...

― Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar ea se conformă.

― Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă Peter, privind în continuare figura încremenită a soţiei lui. De fapt, tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii lui Fred, nu ţi-a mai păsat de ea. În acel moment ai hotărât că a te lega prea mult de cineva te poate răni adânc şi că e mai înţelept să trăieşti doar pentru tine. Tot de atunci ai început să-ţi cauţi mereu acelaşi refugiu. Mă refer la camera asta. Te-ai concentrat asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi şi ai uitat de cei care trăiesc încă. Iar atunci când ea a venit aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are nevoie de ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te întrebi ce-ar zice doamnele din Clubul Florilor şi Grădinii, sau dacă asta va însemna că nu poţi să participi la nunta lui Amy Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate justifica o schimbare, nici o rană din lume nu poate schimba realitatea, aşa cum este ea. Iar faptul că te-ai purtat egoist nu poate fi tăgăduit.

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea aerul unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase deloc, ochii erau la fel de mari şi neîncrezători. Frannie se gândea cu tristeţe că neîndurarea aceea se va întoarce curând în ei.

Nu se înşela.

― Este vina mea că nu te-am oprit la timp. Din pricină că am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu se clatine barca. Vezi, şi eu am fost egoist, în felul meu. Iar când Fran a început să meargă la şcoală, m-am gândit, ei bine, acum Carla poate să facă ce vrea şi asta nu va face rău nimănui, decât ei, iar dacă o persoană nu-şi dă seama că face rău, poate că într-adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu m-am înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o anume blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o imensă forţă. Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. Dacă Frannie are nevoie de un loc unde să stea, ăsta mi se pare cel mai bun ― aşa cum a fost şi până acum. Dacă are nevoie de bani, punga mea îi stă la dispoziţie ― ca şi până acum. Iar dacă se hotărăşte să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş cum se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, prieteni adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai zic încă un lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul acesta se va întâmpla chiar aici. Chiar aici, în afurisitul ăsta de salon.

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă din ca un sunet. La început sună teribil de asemănător cu şuieratul unui ceainic pe un arzător fierbinte. Apoi se transformă într-un vaiet tăios.

Peter, propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în cameră!

― Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai bun unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. Acelaşi sânge cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar fi Fred însuşi, care a murit de atâta amar de ani, Carla. Viermii n-au mai lăsat din el decât oasele...

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un ţipăt şi-şi duse mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă.

― Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi pe copilul ei. Contează prea puţin cum a fost conceput... el e viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona s-o alungi, Carla. Ce-ţi mai rămâne dacă faci asta? Nimic în afară de salon şi de un soţ care te va urî pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, ei bine, zic că mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi zi ―, nu numai Fred, ci şi eu şi Frannie.

― Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse Carla. Mi-este greaţă şi cred că mi-ar face bine să stau în pat.

― Te ajut eu, se oferi Frannie.

― Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi înţeles, din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând să mă distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. De ce nu te muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să arunci noroi pe covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o arunci în pendulă! În definitiv, de ce nu? De ce nu?

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o parte, ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi fost beată. Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi s-o îmbrăţişeze. Carla îşi dezgoli, dinţii şi pufni spre el ca o pisică.

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce urca încet scările, sprijinindu-se de balustrada din mahon; era atâta deznădejde sfâşietoare în gemetele ei, încât lui Frannie îi era în acelaşi timp şi milă şi silă. Figura tatălui ei căpătase culoarea rufelor foarte murdare. Ajunsă la capătul treptelor, Carla se răsuci pe călcâie şi se balansă atât de puternic, încât Frannie se temu pentru o clipă că se va rostogoli până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea să le spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la ei mult estompat.

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp ce pendula bunicului continua să bată impasibil.

― Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o liniştească. Îşi va reveni curând.

― Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se lipi de el şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere.

― Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la asta acum.

― Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai vadă în preajma ei.

― Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii aici atunci când îşi va reveni ― dacă-şi va reveni ― şi-şi va da seama că are nevoie de tine şi vrea să rămâi. Făcu o pauză. Cât despre mine, Fran, eu sunt deja în această postură.

― Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de pieptul lui. Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare extrem de rău...

― Şşşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe deasupra creştetului ei, vedea soarele după-amiezei revărsându-se prin ferestrele cu arcade, ca întotdeauna, auriu şi neclintit, aidoma luminii solare ce pătrunde în muzee sau în casele morţilor. Şşşşş, Frannie... Te iubesc, te iubesc.

CAPITOLUL 13

LUMINA ROŞIE se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul pompei. Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu apariţia nu purta costumul alb integral, ci doar un mic filtru nazal strălucitor, care semăna puţin cu furculiţele cu doi dinţi, din argint, de genul celor puse la îndemână pe mesele cu sandvişuri, pentru extragerea măslinelor din pahare.

― Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp ce traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o mănuşă din cauciuc subţire şi transparent pe care Stu, luat prin surprindere, o strânse fără să crâcnească. Sunt Dick Deitz. Denninger mi-a comunicat că nu eşti de acord să joci mai departe dacă nu afli care-i scorul.

Stu aprobă din cap.

― Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era un tip scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele sprijinite chiar deasupra genunchilor, arăta ca un gnom dintr-un film al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea să ştii?

― În primul rând, mă interesează să aflu de ce nu porţi un costum din acela spaţial.

― Pentru că Geraldo zice că nu eşti molipsitor.

Deitz îi indică un cobai din spatele ferestrei duble. Cobaiul se afla într-o cuşcă, iar în spatele cuştii stătea însuşi Denninger, cu o figură inexpresivă.

― Geraldo, hm?

― Geraldo respiră aer de la tine de trei zile încoace, transportat până la el printr-un conductor. Boala de care suferă prietenii tăi trece uşor de la oameni la cobai şi invers. Dacă ai fi contagios, Geraldo ar fi murit până în momentul de faţă.

― Dar nu-ţi asumi nici un risc, îi replică Stu sec, făcând cu degetul un semn spre filtrul nazal.

― Asta nu e prevăzut în contractul meu, îi răspunse Deitz cu un zâmbet cinic.

― Ce-mi poţi spune despre mine?

Deitz pronunţă fluent, ca şi cum ar fi repetat replica respectivă:

― Păr negru, ochi albaştri, un bronz nemaipomenit... Îl scrută atent pe Stu, încercând să-i ghicească reacţia. Nu-i prea amuzant, este?

Stu nu răspunse nimic.

― Vrei să mă loveşti?

― Nu cred c-ar servi la ceva.

Deitz oftă şi-şi frecă rădăcina nasului de parcă l-ar fi deranjat filtrele introduse în fosele nazale.

― Ascultă-mă, zise el, când treburile iau o întorsătură serioasă, eu fac bancuri. Unii oameni fumează sau mestecă gumă. Eu folosesc însă această metodă ca să-mi ţin firea, nimic altceva. Nu mă îndoiesc că există şi sisteme mult mai bune decât al meu. Cât despre boala pe care o ai, ei bine, din câte au reuşit să stabilească Denninger şi colegii lui, tu nu eşti deloc bolnav.

Stu clătină din cap, aparent impasibil. Cu toate acestea, simţea că gnomul ăsta mic citise dincolo de figura de pocherist brusca şi profunda lui uşurare.

― Ceilalţi ce au?

― Regret, dar e secret.

― Cum s-a îmbolnăvit individul acela, Campion?

― Şi asta e secret.

― Din câte-mi închipui eu, a lucrat în armată. Şi s-a întâmplat un accident pe undeva. Cum a fost incidentul cu oile din Utah, acum treizeci de ani, numai că mult mai rău.

― Domnule Redman, risc să ajung în închisoare, chiar dacă-ţi spun doar "rece" sau "fierbinte".

Gânditor, Stu îşi trecu degetele prin barba tot mai mare.

― Ar trebui să fii mulţumit că nu-ţi spunem mai mult de atât, continuă Deitz. Eşti conştient de asta, nu?

― Ca să-mi pot servi patria mai bine, îi răspunse Stu acru.

― Nu, astea sunt lozincile lui Denninger, îl lămuri Deitz. În ierarhia lucrurilor, atât Denninger cât şi eu suntem nişte persoane neînsemnate, cu deosebirea că Denninger este chiar mai neînsemnat decât mine. El e un soi de servomotor, nimic mai mult. Există şi un motiv mai pragmatic pentru care ar trebui să fii bucuros. Şi tu ai fost trecut în categoria secret, ştii! Ai dispărut de pe faţa pământului. Dacă ai şti prea multe, barosanii ar putea să ajungă la concluzia că este mai sigur să te facă să dispari pentru totdeauna.

Stu tăcu mâlc. Era năucit de noua perspectivă.

― Dar eu n-am venit aici ca să te ameninţ. Dorim foarte mult să colaborăm cu tine, domnule Redman. Avem nevoie de tine.

― Unde sunt ceilalţi oameni cu care am călătorit până aici?

Deitz scoase o bucată de hârtie dintr-un buzunar interior.

― Victor Palfrey, decedat. Norman Bruett, Robert Bruett, decedaţi. Thomas Wannamaker, decedat. Ralph Hodges, Bert Hodges, Cheryl Hodges, decedaţi. Christian Ortega, decedat. Anthony Leominster, decedat.

Numele începură să se învălmăşească în capul lui Stu. Chris, barmanul. Ţinea întotdeauna la îndemână, sub tejghea, un baston de baseball Louisville Slugger tăiat scurt şi îngreunat cu plumb, iar camionagiul care avea naivitatea să-şi închipuie că barmanul glumea atunci când ameninţa să se folosească de el risca să aibă o mare surpriză. Tony Leominster, şoferul de pe TIR-ul ăla mare. Câteodată îşi pierdea vremea pe la benzinăria lui Hap, dar în scara în care Campion lovise pompele nu trecuse pe acolo. Vic Palfrey... Dumnezeule, îl cunoştea pe Vic de-o viaţă. Cum era posibil ca Vic să fi murit? Dar cel mai mult îl impresionă vestea despre familia Hodges.

Toţi au pierit? se auzi el întrebând. Întreaga familie a lui Ralph?

Deitz se uită pe partea cealaltă a hârtiei.

― Nu, mai este o fetiţă. Eva. În vârstă de patru ani. Ea trăieşte.

― Şi cum se simte?

― Îmi pare rău, este secret.

Furia îl cuprinse cu bruscheţea cu care vin uneori surprizele plăcute. Sări în picioare, îl prinse de revere pe Deitz şi apoi îl scutură cu toată puterea. Din colţul privirii surprinse mişcări precipitate în spatele geamului dublu. Auzi şi sunetul slab al unei sirene, estompat de distanţă şi de pereţii izolaţi acustic.

― Ce-aţi făcut, oameni buni? strigă el. Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut, pentru numele lui Dumnezeu?

― Domnule Redman...

― Cum? Ce mama dracului aţi făcut?

Uşa se deschise cu şuieratul obişnuit. Trei bărbaţi solizi, în uniforme cafeniu-oliv, intrară în rezervă. Purtau toţi filtre nazale. Deitz se întoarse spre ei şi le strigă:

― Ieşiţi naibii de aici!

Cei trei tipi aveau un aer descumpănit.

― Am primit ordin să...

― Ieşiţi afară de aici, ăsta-i singurul ordin pe care trebuie să-l executaţi!

Soldaţii se retraseră. Deitz se aşeză calm pe pat. Reverele îi fuseseră mototolite, iar părul îi căzuse în ochi. Doar atât. Îl măsura pe Stu imperturbabil, ba chiar compătimitor. Stu văzu roşu înaintea ochilor şi pentru o clipă cochetă cu ideea să-i smulgă filtrul nazal, apoi îşi aminti de Geraldo... ce nume stupid pentru un cobai. O cruntă disperare se abătu asupra lui ca un val de apă rece. Se aşeză şi el.

― Doamne Dumnezeule, mormăi el.

― Ascultă-mă, te rog, îi spuse Deitz. Nu eu sunt vinovat că te afli aici. Şi nici Denninger sau asistentele care vin la tine ca să-ţi ia tensiunea. Dacă trebuie neapărat să găsim un vinovat, acela a fost Campion, dar nu poţi să dai întreaga vină nici pe el. El a luat-o la fugă, însă în circumstanţele respective tu sau eu am fi procedat poate la fel. O gafă tehnică i-a permis să se strecoare. De acum, răul s-a produs. Noi toţi încercăm să facem faţă situaţiei. Dar asta nu înseamnă că suntem răspunzători.

― Şi atunci cine este?

― Nimeni, îi răspunse Deitz zâmbind. În cazul de faţă, răspunderea se răspândeşte în atâtea direcţii, încât devine invizibilă, în cele din urmă. A fost un accident, care s-ar fi putut petrece într-o infinitate de moduri diferite.

― Ăsta zic şi eu accident, spuse Stu, aproape în şoaptă. Şi ceilalţi ce fac? Hap şi Hank Carmichael şi Lila Bruett? Şi fiul lor, Luke? Monty Sullivan...

― Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi din nou? Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i drumul.

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz îl făcu pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă să se joace cu nişte cute ale pantalonilor.

― Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea peste o vreme.

― Ce se întâmplă la Arnette?

― Se află în carantină.

― Şi acolo a murit lume?

― N-a murit nimeni.

― Minţi.

― Îmi pare rău că gândeşti astfel.

― Când scap de aici?

― Nu ştiu.

― E secret? întrebă Stu cu amărăciune.

― Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din câte se pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. După aceea eşti liber să pleci unde vrei.

― Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă.

Deitz zâmbi şi-i răspunse:

― Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi trimite imediat o ordonanţă să te bărbierească.

― Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de când aveam cincisprezece ani.

Deitz clătină ferm din cap.

― Cred că nu este posibil.

Stu îi zâmbi rece.

― Vă temeţi că am să-mi tai gâtul?

― Hai să spunem că...

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi puternică. Se încovoie din cauza efortului.

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări de pe pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa etanşă de-ai fi zis că nu mai atinge pământul cu picioarele. Apoi cotrobăi prin buzunar după cheia pătrăţoasă şi o introduse în broasca.

― Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă prefăceam.

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la faţă. Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi aruncau fulgere.

― Ce-ai făcut?

― Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai larg.

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou.

― Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta?

― Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret.

― Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin nedumerit.

― Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi continue analizele.

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl aduseseră aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase întotdeauna foarte mult ― şi soţia lui se plângea că izbea în toate părţile şi mormăia în somn ― dar încă nu avusese un vis ca acesta.

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la limita dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. Soarele de vară bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi ale drumului creştea porumb verde, cât vedeai cu ochii. Exista şi un indicator, dar el nu putea fi citit din cauza prafului. Se auzea croncănitul strident al corbilor, venind de la distanţă. Ceva mai aproape de el, cineva cânta la o chitară acustică, ciupind coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la chitară, cânta chiar destul de bine.

Ăsta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu ca prin ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis.

Ce cântec se auzea? "Beautiful Zion"? "The Fields of My Father's Home"? "Sweet Bye an Bye"? O melodie oarecare pe care şi-o amintea din copilărie, un cântec pe care-l asocia în mintea lui cu scufundarea completă în apă şi prânzurile luate la iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte care anume.

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. Începu să i se facă frică. Începu să simtă că se petrecea ceva teribil, ceva mai rău decât ciuma, focul sau cutremurul. În porumb exista ceva, şi acel ceva stătea la pândă. Din porumb îl pândea ceva întunecat.

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, undeva departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl umpleau de acea groază paralizantă, totală, pe care o simte probabil găina în prezenţa nevăstuicii. Este el, îi trecu prin minte. Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! O, nu, Sfinte Dumnezeule!

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de tulburare şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse la baie şi pe urmă se apropie de fereastră. Privi afară, la lună. Se întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă decât o oră mai târziu. Atâta porumb, gândi el pe jumătate aţipit. Pesemne că era în Iowa sau Nebraska, sau poate în nordul Kansasului. Însă el nu fusese în viaţa lui în nici unul dintre locurile acelea.

CAPITOLUL 14

ERA ORA 11.45. Prin fereastra minusculă, ca de cazemată, nu răzbătea nici o urmă de lumină. Deitz stătea singur în cămăruţa ce-i servea drept birou, cu cravata desfăcută şi cu nasturele de la guler desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe biroul anodin, din metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe birou se găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale cărui role se roteau neîncetat.

"Sunt colonelul Deitz", rosti el. "Sunt amplasat la spitalul special din Atlanta cod PB-2. Acesta este raportul 16, referitor la Project Blue, problema Princess/Prince. Acest raport, dosarul şi problema se află sub regim strict secret, clasificare 2-2-3, numai pentru barosani. Dacă n-ai calificarea necesară ca să te ocupi de acest material, du-te-n mă-ta, băiete."

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o clipă. Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, îndeplinind perfect toate corecţiile electrice şi magnetice necesare.

"Prince m-a speriat teribil în această seară", continuă el în cele din urmă. "Nu intru în amănunte; restul îl veţi afla din raportul lui Denningcr, care va fi mai mult decât încântat să aibă ocazia să povestească. Bineînţeles, o stenogramă a conversaţiei mele cu Prince se va alia pe discul de telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a acestei benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a speriat de era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt supărat. Individul m-a obligat să mă pun în postura lui şi, pentru câteva clipe, am ştiut ce înseamnă să tremuri ca varga. Dacă faci abstracţie de faptul că pe dinafară arată ca Gary Cooper, este un bărbat inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va considera el potrivit, va născoci tot felul de piedici noi pe care să le ridice în calea noastră. Nu are rude apropiate în Arnette sau în altă parte, prin urmare nu avem prea multe mijloace de constrângere asupra lui. Denninger are voluntari ― sau cel puţin aşa afirmă ― care ar fi fericiţi să poată intra la el şi să-l convingă cu ajutorul muşchilor să adopte o poziţie mai flexibilă, şi s-ar putea să ajungem chiar şi acolo, dar, dacă-mi va fi iertată încă o observaţie personală, consider că este nevoie de mai multă forţă decât îşi imaginează Denninger. Poate cu mult mai multă. Oficial însă, eu sunt încă împotriva acestei soluţii. Mama mea obişnuia să spună că poţi prinde mai multe muşte cu miere decât cu oţet, şi consider vorba ei valabilă şi acum.

O altă informaţie oficială este aceea că testele lui de virus sunt încă negative. Ce înseamnă acest lucru trebuie să stabiliţi voi."

Făcu iarăşi o pauză, luptându-se cu tentaţia de a se lăsa în voia somnului. În ultimele şaptezeci şi două de ore nu dormise decât patru.

"Situaţia la ora 22.00", pronunţă el oficial, ridicând de pe birou un teanc de hârtii conţinând rapoarte. "Henry Carmichael a murit în timp ce eu stăteam de vorbă cu Prince. Poliţistul, Joseph Robert Brentwood, a murit acum o jumătate de oră. Un amănunt care nu va fi menţionat în prezentarea doctorului D. este acela că practic scotea din el nişte ghemotoace verzi de dimensiunea merelor. Brentwood a avut reacţie pozitivă la tipul de vaccin... ăă..." Scotoci prin hârtii. "Uite c-am găsit. 63-A-3. Consultaţi dosarul respectiv, dacă vreţi. Febra lui Brentwood a cedat, tumefierea caracteristică a ganglionilor din zona gâtului a scăzut, a cerut să mănânce şi a primit un ou fiert fără coajă şi o felie de pâine prăjită, fără unt. Discuta raţional, a vrut să ştie unde se află şi aşa mai departe, tot şirul de prostii. Apoi, cam pe la ora 20.00, febra i-a revenit brusc. Delir. Şi-a rupt legăturile care-l ţineau întins în pat şi a pornit să se clatine în toate părţile prin cameră, ţipând, tuşind şi scoţând flegmă, tot tacâmul. La un moment dat, a căzut la pământ şi a murit. Amin. Părerea echipei este că l-a omorât vaccinul. O vreme l-a ajutat să se simtă mai bine, dar simptomele i-au revenit înainte de moarte. Prin urmare, trebuie s-o luăm de la capăt."

Făcu o pauză.

"Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav. Putem s-o scoatem din regim secret pe Princess, ea redevenind Eva Hodges, sex feminin, vârstă patru ani, albă. Toate speranţele noastre s-au năruit în această după-amiază. Dacă te uiţi la ea, ai zice că este perfect normală, nici măcar nu are nasul înfundat. Desigur, are moralul scăzut: îi este dor de mama. În afară de asta însă, pare perfect normală. Şi totuşi, şi ea este bolnavă. Tensiunea ei arterială, măsurată după prânz, a prezentat întâi o cădere, apoi o creştere, simptom care constituie unicul instrument de diagnostic cât de cât acceptabil de care dispune Denninger până în momentul de faţă. Înainte de cină, Denninger mi-a arătat lamelele cu spută ― dacă vrei să ţii cură de slăbire, lamelele cu spută pot fi un ajutor preţios, vă rog să mă credeţi ― şi sunt pline cu germenii aceia în formă de roată de căruţă, despre care el zice că nu sunt germeni câtuşi de puţin, ci incubatoare. Nu reuşesc să înţeleg cum de se face că el ştie perfect unde se află şi cum arată şi totuşi nu poate să le pună stavilă. Mă bombardează cu tot felul de termeni din jargonul lui, dar am senzaţia că nici el nu înţelege mare lucru."

Deitz îşi aprinse o ţigară.

"Deci, cum s-ar putea rezuma situaţia din această scară? Avem de-a face cu o boală care prezintă mai multe faze bine definite... dar unii oameni pot sări peste o fază. Alţii se pot întoarce la o anumită fază. Alţi pacienţi pot prezenta ambele fenomene. Unii rămân într-o anumită fază un timp relativ îndelungat, alţii le străbat pe toate patru de parc-ar merge călare pe o rachetă. S-a dovedit că unul dintre subiecţii noştri curaţi şi-a pierdut această calitate. Celălalt este un bădăran în vârstă de treizeci de ani, care pare să fie la fel de sănătos ca şi mine. Denninger l-a supus la nu ştiu câte milioane de analize şi nu a reuşit să izoleze decât patru anomalii: din câte se pare, Redman are o mulţime de aluniţe pe corp. Are o foarte uşoară hipertensiune, prea uşoară ca sa necesite tratament în momentul de faţă. Atunci când se află în stare de stres, face un uşor tic nervos sub ochiul stâng. Iar Denninger afirmă că visează cu mult peste medie ― aproape toată noaptea şi în fiecare noapte. Au aflat asta din seria de electroencefalograme pe care i le-au făcut înainte de a intra în grevă. Cam asta-i tot. Eu nu pot să ajung la nici o concluzie, nici doctorul Denninger şi nici cei care verifică munca doctorului Demento.

Chestia asta mă sperie, Starkey. Mă sperie, pentru că doar un medic foarte inteligent, care cunoaşte bine toate dedesubturile, ar fi în stare să deosebească pe oamenii cu o răceală obişnuită de purtătorii acestei boli. Cristoase, nimeni nu se mai duce la doctor decât cu pneumonii, dacă simt un nodul la sân sau dacă fac erupţii grave pe piele. Nu merită să-ţi baţi capul ca să chemi pe cineva să te consulte. Aşa că vor rămâne acasă, vor bea lichide şi se vor odihni la pat, după care vor muri. Înainte de asta, îi vor molipsi pe toţi cei care vor intra la ei în cameră. Noi, aici, aşteptăm ca Prince ― am senzaţia că i-am folosit de curând numele real, dar, având în vedere circumstanţele, mi se rupe sufletul ― să se îmbolnăvească la noapte, mâine sau poimâine, cel târziu. Şi, dintre cei care s-au îmbolnăvit, nimeni nu s-a mai făcut bine. Ticăloşii ăia din California şi-au făcut de data asta treaba puţin prea bine, după părerea mea.

Deitz, spitalul special PB-2 din Atlanta, aici se sfârşeşte raportul meu."

Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o ţigară.

CAPITOLUL 15

ERAU doar două minute până la miezul nopţii.

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia tensiunea lui Stu atunci când acesta se hotărâse să intre în grevă, răsfoia ultimul număr din McCall în camera de gardă a asistentelor, aşteptând să le facă vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. Probabil că Hap era încă treaz, urmărind spectacolul lui Johnny Carson, prin urmare cu el nu avea nici o problemă. Îi plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s-o ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. Domnul Hapscomb era speriat, însă dispus să colaboreze, ceea ce nu se putea afirma şi despre teribilul Stuart Redman, care era suficient să se uite la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. Domnul Hapscomb, în schimb, făcea parte din categoria "tipilor ca lumea", în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea considera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: "tipi ca lumea" şi "oboseli bătrâne". Patty, care-şi rupsese un picior mergând cu patinele pe rotile, pe când avea şapte ani, iar de atunci nu mai petrecuse nici măcar o singură zi zăcând în pat, avea prea puţină răbdare cu "oboselile bătrâne". Adică, fie erai bolnav cu adevărat şi te purtai cum îi stă bine unui "tip ca lumea", fie erai "oboseală bătrână" şi ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete obligate să muncească din greu.

Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească adormit şi avea să se trezească morocănos. Nu era vina ei că-l trezeşte, lucru pe care ea considera că domnul Sullivan ar trebui să-l înţeleagă. Să fie recunoscător că beneficia de cea mai bună îngrijire pe care era în stare s-o ofere guvernul, absolut gratuit, pe deasupra. Iar dacă se purta iarăşi ca o "oboseală bătrână" în seara respectivă, avea de gând să i-o spună verde-n faţă.

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s-o ia din loc.

Ieşi din camera de gardă şi porni pe culoar către camera albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu sprayuri, apoi ajutată să-şi pună costumul. Pe la jumătatea culoarului, începu s-o gâdile în nas. Îşi scoase batista din buzunar şi strănută încet, de trei ori. Apoi îşi puse batista la loc.

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte cu ţâfnosul domn Sullivan, nu acordă nici o atenţie strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. Nu-i trecu prin minte nici măcar o secundă instrucţiunea din camera lor de gardă, unde scria cu litere mari şi roşii: ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE APARIŢIA ORICĂROR SIMPTOME DE RĂCEALĂ ASISTENTEI-ŞEFE, INDIFERENT CÂT DE PUŢIN IMPORTANTE. Se temeau că boala pe care o aveau aceşti bieţi oameni din Texas s-ar putea întinde şi în afara camerelor izolate, dar ea ştia prea bine că nici un virus, cât de mic, nu putea pătrunde în interiorul mediului absolut izolat al costumelor albe.

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, molipsi o ordonanţă, pe un medic care tocmai se pregătea să plece şi pe o altă asistentă, şi ea pregătindu-se să-şi facă rondul de noapte.

Începuse o nouă zi.

CAPITOLUL 16

ÎN ZIUA URMĂTOARE, pe 23 iunie, un Lincoln Continental mare şi alb mergea în mare viteză spre nord, pe US 180, într-o cu totul altă regiune a ţării. Atinsese probabil cam o sută cincizeci sau o sută şaizeci de kilometri la oră, vopseaua alb imaculat strălucea în soare, iar piesele cromate sclipeau. Geamurile mari din spate reflectau şi ele lumina soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei.

Ruta automobilului ― furat undeva, chiar la sud de Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe proprietar ― era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 81 până la autostrada US 80, şi apoi continua mai departe, până când Poke şi Lloyd începuseră să devină cam nervoşi. Omorâseră şase oameni în ultimele şase zile, în acest număr fiind incluşi şi posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţâită. Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea nu le era provocată de cele şase crime. Ci de droguri şi de arme. Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din tablă, plină cu Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi şapte kilograme de marijuana. Pe urmă, două pistoale de calibru 38, trei de 45 şi un Mag.357 pe care Poke îl numea pocherizatorul lui, şase puşti ― dintre care două cu ţeava retezată ― şi un pistol-mitralieră Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea puţin capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din Arizona dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu droguri şi arme. Şi, mai presus de toate celelalte, erau şi fugari interstatali. Şi asta chiar de când traversaseră graniţa Nevadei.

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare mult cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. Ia-o-ntre ochi, şobolan împuţit. Un sandviş cu plumb pentru tine, copoi afurisit.

De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, trecuseră prin Hurley, Bayard şi prin Silver City, o localitate ceva mai mare, de unde Lloyd cumpărase o pungă cu hamburgeri şi opt îngheţate cu lapte (de ce naiba o fi luat opt porcării din alea? În ritmul ăsta, în curând aveau să se pişe ciocolată), aruncându-i chelneriţei un zâmbet gol, dar vesel, care-i dădu acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe ore. După părerea mea, individului ăla îi era egal dacă se uită la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea şerifului în acea după-amiază.

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, apoi drumul începu s-o ia spre vest, adică exact direcţia pe care ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, apoi se treziră iarăşi în ţara aceea uitată de Dumnezeu, străbătând nesfârşita panglică cu două benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, cu măguri şi terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de monoton, încât îţi venea să borăşti.

― Stăm cam prost cu benzina, zise Poke.

― Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, zise Lloyd.

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, se înecă din cauza ei, coborî geamul şi aruncă afară toate resturile, inclusiv cele trei îngheţate de care nu se atinsese nici unul.

― Hooopa! Hop! strigă Poke.

Se distra cu pedala de acceleraţie. Maşina pornea ca din puşcă, pe urmă încetinea şi apoi iar zvâcnea înainte.

― Dă-i pinteni, cowboy! ţipă Lloyd.

― Hooopa! Hop!

― Ai chef să fumezi?

― Cine are, fumează, se hlizi Poke. Hooopa! Hop!

Pe podea, între picioarele lui Lloyd, era o geantă mare şi verde marca Hefty, în care încăpuseră şapte kilograme de marijuana. Se aplecă, îşi vârî mâna şi scoase un pumn de frunze, apoi începu să răsucească o ţigară uriaşă.

― Hooopa! Hop!

Continentalul executa zigzaguri largi, traversând linia albă.

― Lasă căcaturile! strigă Lloyd. Împrăştii peste tot!

― Las' c-a mai rămas destul de unde ai luat tu... hooopa!

― Haide, măi omule, ştii prea bine că trebuie să vindem chestia asta. Dacă nu reuşim s-o vindem, pun mâna pe noi şi ne închid în portbagajul vreunei maşini.

― Bine, măi băiete. Poke începu să conducă iarăşi normal, în schimb se posomorâse la faţă. Fir-ar al dracului să fie, a fost ideea ta.

― Păi am crezut că-i o idee bună.

― Mda, însă nu m-am gândit că, până la urmă, ajungem să ne fâţâim prin nenorocita asta de Arizona. Cum crezi tu c-o să ajungem la New York, în felul acesta?

― Tocmai am scăpat de sub urmărire, măi băiete, îl linişti Lloyd.

În mintea lui vedea cum se deschid porţile mari ale garajelor poliţiei şi ies în noapte mii de maşini model 1940, echipate cu aparate de radio. Luminile farurilor ling pereţii din cărămidă. Ieşi la iveală, Canarsie, ştim că eşti înăuntru.

― Ghinion nenorocit, zise Poke, morocănos în continuare. Am făcut o treabă de nu se poate. Ştii cu ce ne-am mai ales, dacă nu punem la socoteală drogul şi armele? Păi mai avem şaisprezece dolari şi nu ştiu câte sute de cărţi de credit şi ne lipseşte curajul să le folosim. Al naibii să fie, n-avem nici măcar atâţia bani cât să-i facem plinul la scroafa asta.

― Are Dumnezeu grijă de noi, spuse Lloyd, lipind ţigara cu limba. O aprinse cu bricheta de bord a maşinii. Ce mai zile de neuitat...

― Şi daca zici că trebuie s-o vindem, de ce naiba o fumăm? continuă Poke, nu prea consolat cu gândul că Dumnezeu se va ocupa de ei.

― Câteva grame, acolo, nu mai contează. Haide, Poke. Trage din ţigară.

O asemenea propunere avea întotdeauna efect pozitiv asupra lui Poke. Scoase un nechezat şi apucă ţigara. Între ei, sprijinit pe patul metalic, se afla pistolul Schmeisser, gata încărcat. Continentalul gonea pe şosea, iar acul indicatorului de benzină arăta că mai rămăsese o optime din rezervor.

Poke şi Lloyd se întâlniseră cu un an în urmă la închisoarea de Minimă Securitate Brownsville ― construită într-o fermă din Nevada. Brownsville cuprindea treizeci şi cinci de hectare de teren agricol irigat şi o zonă cu barăcile Quonset ale temniţei, la circa nouăzeci de kilometri nord de Tonopah şi la o sută douăzeci nord-est de Gabbs. Un loc absolut imposibil, ceea ce nu era justificat, puşcăriaşii fiind din cei cu condamnări scurte. Deşi Brownsville Station era în mod normal considerată fermă, aici nu mai creştea aproape nimic. De cum lovea puţin soarele nemilos, morcovii şi salatele se ofileau imediat şi-şi dădeau curând obştescul sfârşit. Celorlalte legume şi buruienilor le mergea ceva mai bine, iar puterea legislativă a statului era partizana fanatică a ideii că, într-o bună zi, acolo va creşte şi soia. Cu toate acestea, cea mai nevinovată afirmaţie pe care ai fi putut s-o faci despre rezultatele obţinute la Brownsville era că va dura o veşnicie până ce deşertul avea să consimtă să înflorească. Guvernatorul închisorii (care prefera să i se spună "şeful") se mândrea cu faptul că este un dur şi nu angaja decât oameni pe care-i considera aspri. Şi, după cum îi făcea plăcere să anunţe tuturor nou-veniţilor, motivul principal pentru care securitatea de la Brownsville rămânea minimă era că situaţia se prezenta ca în vechiul cântec: n-avem unde fugi, iubito, n-avem unde ne ascunde. Unii încercau totuşi, însă cei mai mulţi dintre ei erau aduşi înapoi după două sau trei zile, arşi şi orbiţi de soare şi dispuşi să-şi vândă şefului şi sufletele lor stafidite pentru o gură de apă. Unii dintre ei chicoteau dement, iar un tânăr, care fusese prins după trei zile de la evadare, susţinea că văzuse un castel mare la câţiva kilometri sud de Gabbs, un castel înconjurat de un şanţ cu apă. Şanţul, pretindea el, era apărat de uriaşi călare pe nişte bidivii enormi şi negri. Câteva luni mai târziu, când un predicator aparţinând mişcării Renaşterea din Colorado prezentase un spectacol la Brownsville, aceluiaşi tânăr i se arătase Isus.

Andrew "Poke" Freeman, condamnat pentru o agresiune fără circumstanţe agravante, a fost eliberat în aprilie 1989. Fusese vecin de pat cu Lloyd Henreid şi-i spusese acestuia că dacă este interesat de o lovitură barosană, avea el un pont interesant la Vegas. Lloyd se arătase de acord.

Lloyd fusese eliberat la 1 iunie. Delictul lui, comis la Reno, fusese tentativă de viol. Duduia respectivă făcea parte dintr-o trupă de dans şi se întorcea acasă, când Lloyd o abordase, alegându-se cu gaz lacrimogen în ochi. Se considera norocos că nu se alesese decât cu doi ani, din care se mai scădea timpul petrecut deja la răcoare şi cel obţinut pentru bună purtare. La Brownsville era atât de cald, încât nu-ţi ardea să nu te porţi ca lumea.

Luase un autobuz spre Las Vegas, iar Poke îl aşteptase la staţia terminus. Uite care-i treaba, îi zisese Poke. Îl ştia pe un individ, un "fost partener de afaceri" i se părea cea mai nimerită descriere, care în anumite cercuri era cunoscut sub numele de Gorgeous George. Îndeplinea diverse servicii pentru un grup de tipi ale căror nume le trădau originea siciliană sau italiană. George nu făcea aceste treburi decât strict ocazional. De cele mai multe ori, sicilienii ăia sau ce-or fi fost ei îl puneau să ducă şi să aducă diverse lucruri. Uneori ducea pachete de la Vegas la L.A.; alteori aducea alte pachete de la L.A. la Vegas. Era vorba mai ales de cantităţi moderate de droguri, daruri pentru clienţii de seamă. Arme, uneori. Armele le aducea întotdeauna, niciodată nu le scotea din oraş. Din câte înţelegea Poke (iar puterea de înţelegere a lui Poke nu depăşea ceea ce oamenii de film numesc "concentrare minimă"), sicilienii vindeau câteodată puşcoace hoţilor independenţi. Ei bine, povestea Poke, Gorgeous George era dispus să le destăinuie ziua şi locul în care avea să se întâmple un transport mai important de asemenea articole. George le pretindea un sfert din ce scoteau ei. Poke şi Lloyd urmau să se năpustească asupra lui George, să-l lege fedeleş şi să-i pună căluş, să-i fure marfa şi poate să-l şi pocnească de câteva ori, pentru orice eventualitate. Trebuia să nu se prindă nimeni, îi avertizase George, pentru că sicilienii ăia nu erau genul de care să-ţi poţi permite să-ţi baţi joc.

― Foarte bine, zisese Lloyd. Mi se pare corect.

Ziua următoare, Poke şi Lloyd îi făcuseră o vizită lui Gorgeous George, un tip de un metru optzeci şi cinci, vădind o anumită blândeţe în purtare, cu un cap mic şi nepotrivit deasupra umerilor uriaşi şi a gâtului cvasiinexistent. Părul lui blond şi bogat atârna în bucle, ceea ce-l făcea să semene oarecum cu un faimos luptător de "catch".

Pe Lloyd îl cam bătea gândul să renunţe la afacere, dar Poke insistase. Poke era mare specialist în lucruri de felul ăsta. George le zisese să vină la el acasă vinerea următoare, la ora 6 seara.

― Să purtaţi măşti, în orice caz, îi sfătuise el. Să nu uitaţi să mă umpleţi de borş şi să-mi învineţiţi un ochi. Doamne, mai bine nu mă băgam în porcăria asta.

Venise şi ziua cea mare. Poke şi Lloyd luaseră un autobuz până în colţul străzii unde locuia George şi-şi trăseseră peste ochi măştile de schi când ajunseseră în apropierea casei. Uşa era zăvorâtă, dar după cum le promisese George, nu foarte zdravăn. La parter exista o cameră de distracţii, unde se afla şi George, având lângă el o geantă Hefty, plină cu droguri. O masă de ping-pong gemea de arme. George era foarte speriat.

― Vai de mine şi de mine, Doamne apără-mă şi păzeşte-mă... mai bine nu mă băgam în chestia asta, repeta el mereu, în timp ce Lloyd îi lega picioarele cu haine răsucite în formă de frânghie, iar Poke îi imobiliza mâinile cu bandă Scotch.

Apoi Lloyd îi trăsese lui George un pumn în nas, umplându-l de sânge, iar Poke îl izbise peste ochi, înnegrindu-l, aşa cum primise comanda.

― Isuse! se revoltase George. Chiar crezi că era nevoie să pui atâta suflet?

― Păi tu ziceai că trebuie să arate cât mai pe bune, îi atrăsese Lloyd atenţia.

Apoi Poke lipise o bucată de bandă adezivă peste gura lui George şi începuse să adune prada, ajutat de Lloyd.

― Ascultă, ştii ceva, bătrâne? zisese Poke la un moment dat, oprindu-se din lucru.

― Nu, îi răspunsese Lloyd, râzând nervos. Nu mai ştiu absolut nimic.

― Mă întreb dacă amicul nostru, George, poate să ţină un secret.

Pentru Lloyd, acesta era un punct de vedere cu totul nou. Îl măsurase cu grijă pe Gorgeous George timp de aproape un minut. Ochii lui George mai să-şi iasă din orbite, cuprinşi de o groază nespusă.

― Sigur că da. Doar e şi curul lui în joc, răspunsese el.

Vocea lui trăda însă nesiguranţa care-l cuprinsese. Există un anume gen de seminţe care prind mai întotdeauna rădăcini. Poke adăugase zâmbind:

― O, ar putea să le zică: "Uite ce este, băieţi. M-am întâlnit cu un vechi prieten, care era cu încă cineva. Am stat de vorbă de una şi de alta, am băut nişte beri şi, ce să vezi, ticăloşii au dat buzna peste mine în casă şi m-au făcut de marfă. Sper să puneţi mâna pe ei. Ia să vă spun cum arată."

George clătina din cap cât putea, iar în priviri i se citea teroarea absolută.

Între timp, armele fuseseră vârâte în sacul gros pentru dus rufele la spălătorie, găsit în baia de la parter. Nervos, Lloyd întrebase, scuturând sacul:

― Ei, care-i părerea ta, ce trebuie să facem?

― Părerea mea este că trebuie să-l pocherizăm, bătrâne, îi răspunsese Poke cu regret în glas. Este singurul lucru pe care-l putem face.

― Nu mi se pare aşa de uşor, după ce ne-a vândut pontul ăsta.

― Lumea asta e rea, prietene.

― Mda, oftă Lloyd, şi se apropiaseră amândoi de George.

Mff, gemuse acesta, scuturându-şi capul cu disperare. Mmmmmnh! Mmmmf!

Înţeleg foarte bine, îl alinase Poke. Ghinion, este? Îmi pare rău, George, nu mă ţin de fiţe. N-am nimic cu tine personal. Aş vrea să nu uiţi chestia asta. Prinde-l de cap, Lloyd.

Ceea ce nu era deloc uşor de făcut. Gorgeous George mişca din cap haotic, cu multă repeziciune, izbindu-şi ţeasta de pereţii camerei sale, acoperiţi cu gresie. Nu părea să fie conştient de ceea ce face.

― Pune mâna pe el, poruncise Poke netulburat, rupând încă o bucată de bandă adezivă de pe rolă.

Într-un târziu, Lloyd reuşise să-l apuce de păr şi să-l ţină atât cât i-a trebuit lui Poke să lipească cea de a doua fâşie de bandă peste nasul lui George, luându-i astfel ultima posibilitate de a respira. George păruse pur şi simplu că a înnebunit. Se rostogolise din colţul încăperii, unde se aflase până atunci, căzuse pe burtă şi apoi rămăsese acolo, executând un soi de amor macabru cu podeaua şi scoţând sunete înfundate, a căror intenţie era să fie ţipete, din câte-şi închipuia Lloyd. Bietul om. Trecuseră aproape patru minute până ce George se linişti definitiv. Se îmbăţoşase, se zbătuse şi izbise în toate părţile. Obrajii i se făcuseră la fel de roşii ca o reclamă de Coca-Cola. Ultimul lui gest fusese acela de a-şi ridica ambele picioare la câţiva centimetri, ele revenind apoi cu zgomot la podea. Chestia asta îi adusese aminte lui Lloyd de un lucru văzut într-un desen animat cu Bugs Bunny şi chicotise, simţindu-se puţin înveselit. Până în acel moment, priveliştea nu fusese deloc veselă.

Poke se lăsase pe vine şi-i luase pulsul lui George.

― Ei? se interesă Lloyd.

― În afară de ceas, nu mai bate nimic, bătrâne, îi răspunse Poke. Că tot veni vorba... Ridică braţul cărnos al lui George şi-i privi încheietura. Ia te uită, doar un Timex. Şi eu, care speram să fie vreun Casio sau ceva de felul ăsta.

Lăsă braţul lui George să cadă la pământ.

Cheile maşinii acestuia se aflau într-unul din buzunarele din faţă ale pantalonilor. Iar într-un dulap, sus, descoperiseră un borcan ce conţinuse unt de cocos marca Skippy, plin pe jumătate cu monede de zece cenţi, pe care le luaseră cu ei. În total, douăzeci de dolari şi şaizeci de cenţi, în bănuţi de zece cenţi.

Maşina lui George era un Mustang vechi şi astmatic cu patru cilindri, cu amortizoarele în ultimul hal şi anvelopele la fel de chele ca Telly Savalas. Au plecat din Texas pe US 93 către sud-est, intrând în Arizona. Până la amiaza zilei următoare, adică alaltăieri, ocoliseră Phoenix, pe drumuri lăturalnice. Ieri dimineaţă, cam pe la 9, se opriseră la un magazin prăfuit aflat cu trei kilometri dincolo de Sheldon, pe Arizona Highway 75. Au întors magazinul cu fundul în sus şi l-au pocherizat pe proprietar, un domn mai în vârstă, cu dinţi falşi, de felul celor care sunt comandaţi şi primiţi prin poştă. S-au ales cu şaizeci şi trei de dolari şi cu furgoneta moşului.

În dimineaţa respectivă, furgoneta făcuse pană la două roţi. Două anvelope în acelaşi timp şi ― deşi au stat aproape o jumătate de oră să caute prin jur ţinte sau cuie, trăgând cu schimbul dintr-o uriaşă ţigară cu marijuana ― n-au descoperit nimic suspect pe suprafaţa şoselei. În cele din urmă, Poke declarase că a fost probabil o coincidenţă. Lloyd îi răspunsese că, pe Dumnezeul lui, auzise el chestii şi mai ciudate. Apoi îşi făcuse apariţia Continentalul cel alb, ca un răspuns la rugăciunile lor. Ceva mai devreme, trecuseră graniţa dintre Arizona şi New Mexico, fără ca vreunul dintre ei să fie conştienţi de asta, cu alte cuvinte, de cazul lor avea să se ocupe de acum FBI-ul.

Şoferul Lincolnului trăsese la marginea drumului, scosese capul pe geam şi se interesase:

― Aveţi nevoie de ajutor?

― Păi te cred, îi răspunsese Poke.

Fără să stea pe gânduri, îl pocherizase imediat pe fraier. Îl împuşcase drept între ochi cu Magnumul. Bietul de el, probabil n-a mai apucat să-şi dea seama nici măcar ce l-a lovit.

― De ce nu întorci aici? spuse Lloyd, arătând spre intersecţia de care se apropiau.

Se afla în acea stare de beatitudine provocată de drog.

― Să ştii c-ai dreptate, îi răspunse Poke vesel.

Luă piciorul de pe acceleraţie, iar viteza maşinii scăzu de la o sută douăzeci la nouăzeci de kilometri pe oră. Smuci apoi volanul spre stânga, roţile din dreapta se ridicară puţin deasupra asfaltului în viraj, apoi înaintea lor se desfăşură o nouă şosea. US 78, care ducea spre vest. Iată-i reîntorşi astfel în Arizona, neavând habar că ieşiseră de pe teritoriul acelui stat sau că erau făptaşii a ceea ce ziarele numeau CHERMEZĂ UCIGAŞĂ ÎN TREI STATE.

Cam după o oră, pe dreapta lor apăru un indicator: BURRACK 9.

― Burlap? întrebă Lloyd ca prin ceaţă.

― Burrack, îl lămuri Poke şi începu să tragă de volan încolo şi încoace, încât maşina descria cele mai ciudate şi graţioase mişcări pe suprafaţa drumului. Hooopa! Hop!

― Nu vrei să facem un popas? Mi-e foame, omule.

― Tot timpul ţi-e foame.

― Du-te-n mă-ta. Când o iau la bord, mă apucă hămeseala.

― Poate-ţi dau eu acum să-mi rozi ceva, ce părere ai? Hooopa! Hop!

― Vorbesc serios, Poke. Hai să ne oprim.

― Okay. Trebuie să punem mâna şi pe nişte bani gheaţă. Deocamdată, consider c-am reuşit să ne pierdem suficient urma. Punem mâna pe nişte marafeţi, pe urmă o tăiem spre nord. Mi s-a urât de deşertul ăsta căcăcios.

― Okay, se arătă Lloyd de acord.

Nu-şi dădea prea bine seama dacă din cauza efectului drogului, însă îl cuprinse un acces neaşteptat de paranoia, chiar mai violent decât cel de la nodul rutier. Poke avea dreptate. Cel mai bine era să se oprească lângă localitatea asta, Burrack, şi să mai dea o lovitură, cum fusese cea de la Sheldon. Puneau mâna pe nişte bani şi pe câteva hărţi de la benzinărie, schimbau Continentalul cu o maşină care să nu bată în halul ăsta la ochi, apoi îşi croiau drum spre nord-est pe drumuri secundare. Să scape naibii odată din Arizona.

― Ştii care-i adevărul, omule? zise Poke. Nu ştiu de ce, dar mă încearcă o nelinişte, parc-aş fi o pisică din cele cu coada lungă într-o cameră plină cu balansoare.

― Păi să ştii că te-nţeleg foarte bine, îi răspunse Lloyd grav, apoi situaţia li se păru amândurora nemaipomenit de caraghioasă şi izbucniră în râs.

Burrack se dovedi o aşezare ce se întindea cât vedeai cu ochii de o parte şi alta a drumului. O străbătură cu viteza fulgerului, iar la ieşire descoperiră o combinaţie de cafenea, magazin şi benzinărie.

În parcarea neasfaltată se aflau o camionetă Ford şi un Oldsmobil prăfuit, de care era agăţată o remorcă pentru animale. Poke pătrunse şi el în parcare, urmărit cu privirea de calul din remorcă.

― Mi se pare un loc perfect, spuse Lloyd.

Poke era de aceeaşi părere. Se întoarse şi luă din spate arma calibru.357, verificând dacă era încărcată.

― Eşti gata?

― Ba bine că nu, îi răspunse Lloyd, înşfăcând Schmeisserul.

Traversară parcarea arsă de soare. Poliţia îi identificase pe cei doi încă de acum patru zile; îşi lăsaseră amprentele peste tot în locuinţa lui Gorgeous George şi în magazinul unde-l pocherizaseră pe bătrânul cu dantura sosită prin poştă. Camioneta moşului fusese descoperită la doar câţiva metri de trupurile celor trei persoane care călătoriseră în Continental, iar presupunerea că indivizii care-i omorâseră pe Gorgeous George şi pe proprietarul magazinului îi lichidaseră şi pe cei trei părea mai mult decât logică. Dacă ar fi ascultat radioul maşinii în loc de casetofon, ar fi ştiut că poliţia din Arizona şi New Mexico desfăşura cea mai mare vânătoare de oameni de patruzeci de ani încoace, şi asta numai din pricina a doi pungaşi mărunţi, care n-ar fi priceput în ruptul capului ce făcuseră ei atât de rău ca să stârnească un asemenea tărăboi.

Benzinăria era cu autoservire, prin urmare era musai să-l pună pe vânzător să dea drumul la pompă. Urcară treptele şi intrară în magazin. Până la tejghea, treceai pe lângă trei vitrine cu tot felul de conserve. Un tip în haine de cowboy tocmai plătea pentru un pachet de ţigări şi pentru o jumătate de duzină de trabucuri subţiri. Pe la mijlocul culoarului, o femeie cu trăsături obosite şi păr negru şi neîngrijit nu reuşea să se hotărască între două mărci de sos pentru spaghete. În aer plutea un parfum de lemn dulce stătut, soare, tabac şi vechime. Proprietarul era un bărbat pistruiat, într-o cămaşă cenuşie. Purta pe cap şapca firmei, pe care scria SHELL cu litere roşii pe fond alb. Îşi ridică privirea atunci când se trânti uşa cu plasă şi tresări uşor.

Lloyd îşi fixă patul rabatabil al Schmeisserului în umăr şi trase o serie spre tavan. Cele două becuri care atârnau de sus se sparseră, bubuind ca nişte bombe. Tipul în haine de cowboy dădu să se întoarcă spre ei.

― Dacă rămâneţi liniştiţi, nimeni n-o să aibă de suferit! strigă Lloyd.

Poke îl făcu imediat de ruşine, slobozindu-şi arma spre femeia care cerceta sosurile. Biata de ea zbură cât colo.

― Sfinte Sisoe, Poke! ţipă Lloyd. Nu era căzu' să...

― Am pocherizat-o, bătrâne! urlă Poke. N-o să se mai uite niciodată la Dallas! Hooopa! Hop!

Bărbatul în haine de cowboy îşi continua mişcarea lentă de întoarcere. Îşi ţinea ţigările în mâna stângă. Lumina crudă venind dinspre vitrine şi uşa cu plasă desena steluţe strălucitoare pe lentilele negre ale ochelarilor lui de soare. La brâu avea un pistol calibru 45, pe care şi-l scoase fără grabă, în timp ce Lloyd şi Poke se holbau la femeia moartă. Ochi, trase, iar partea stângă a feţei lui Poke se transformă brusc într-un amestec haotic de sânge, piele şi dinţi.

M-a împuşcat! urlă Poke, scăpând la pământ Magnumul şi prăvălindu-se înapoi. Mişcările dezordonate ale mâinilor risipiră pe podeaua din lemn pachete de cartofi prăjiţi, pufuleţi şi alune. M-a împuşcat, Lloyd! Păzea! M-a împuşcat! M-a împuşcat!

Lovi uşa de la intrare, o deschise şi căzu cu toată greutatea pe prispa de la intrare, scoţând în cădere uşa dintr-una din balamalele ei îmbătrânite.

Năucit, Lloyd începu să tragă mai mult din reflex decât din spirit de autoapărare. Bubuiturile Schmeisserului umplură întreaga încăpere. Conservele zburau în toate direcţiile. Sticlele se spărgeau, într-o revărsare de ketchup, murături şi măsline. Uşa din sticlă a răcitorului pentru Pepsi se făcu ţăndări. Sticlele de răcoritoare explodau ca nişte porumbei din lut ars, la bâlci. Pe podea se adunau cele mai diverse amestecuri de lichide. Tipul în haine de cowboy ― rece, calm şi concentrat ― apăsă iarăşi pe trăgaci. Lloyd mai degrabă simţi decât auzi glonţul, care-i vâjâi atât de aproape de scăfârlie, încât mai să-i facă o cărare prin păr. Mătură cu Schmeisserul întreaga încăpere, de la stânga la dreapta.

Bărbatul din spatele tejghelei se lăsă la pământ cu atâta iuţeală, încât ai fi putut crede că sub picioare i se căscase o trapă. Un automat pentru gumă de mestecat se dezintegră, iar pacheţelele roşii, albastre şi verzi se rostogoliră peste tot. Borcanele de pe tejghea se năruiră. Într-unul fuseseră ouă murate, într-altul picioare de porc murate. Magazinul se umplu instantaneu de mirosul iute de oţet.

Trei plumbi plecaţi din Schmeisser străpunseră cămaşa kaki a cowboyului, iar măruntaiele îi ieşiră prin spate, răspândindu-se peste nişte pungi cu cartofi. Omul căzu la pământ, ţinând încă revolverul într-o mână şi pachetul de Lucky Strike în cealaltă.

Căpiat de teamă, Lloyd continuă să tragă. Pistolul mitralieră i se înfierbântase în mâini. O cutie plină cu sticle goale de sifon se clătină, apoi căzu. O fată sumar îmbrăcată, zâmbind dintr-un calendar, încasă un glonţ în coapsa ei diafană, de culoarea piersicii. Un raft de romane ieftine, fără coperte, se răsturnă, desăvârşind harababura. Magazia armei se goli, iar liniştea ce urmă păru de-a dreptul asurzitoare. Mirosul prafului de puşcă atârna greu în aer.

― Isuse Cristoase, mormăi Lloyd.

Îl cercetă precaut pe cowboy, care nu dădea semne că avea să fie primejdios în viitorul apropiat sau îndepărtat.

M-a împuşcat! behăi Poke, apărând din nou în magazin, nesigur pe picioare. Împinse cu atâta forţă uşa cu plasă ce-i stătea în cale, încât cedă şi cealaltă balama şi se prăbuşi. M-a împuşcat, Lloyd, păzea!

― I-am făcut de petrecanie, Poke, îl consolă Lloyd, dar Poke nu păru să-l audă.

Arăta infernal. Ochiul drept îi strălucea ca un safir rău prevestitor. Cel stâng nu mai exista. Obrazul stâng îi dispăruse; când vorbea, pe partea aceea i se vedea osul fălcii în mişcare. Nici dinţi nu prea mai avea. Cămaşa îi era îmbibată de sânge. Ce să mai, Poke ajunsese într-un hal fără de hal.

Porcul ăsta ordinar m-a nenorocit! ţipă Poke. Se aplecă şi culese de pe jos Magnumul .375. Te-nvăţ eu minte să mă mai împuşti, porc nenorocit!

Se apropie de cowboy, hotărât să se răzbune crunt. Puse un picior peste fesele bărbatului prăbuşit, în postura unui vânător care se pozează împreună cu ursul ce-i va împodobi curând peretele biroului, pregătindu-se să-i descarce pistolul în cap. Lloyd rămăsese privindu-l cu gura deschisă şi cu pistolul mitralieră bălăbănindu-i-se în mână, străduindu-se să priceapă cum de se întâmplase tot dezastrul.

În aceeaşi secundă, proprietarul îşi făcu apariţia brusc din spatele tejghelei, ca şi cum ar fi avut un arc montat în fund; ţinea în mâini o puşcă de vânătoare cu două ţevi, iar pe figură i se citea curajul disperării.

― Ha? mai apucă Poke să exclame, ridicându-şi fruntea la timp ca să încaseze loviturile ambelor ţevi. Se scurse la pământ, cu faţa şi mai boţită decât înainte, deşi lucrul acesta nu-l mai interesa câtuşi de puţin.

Lloyd hotărî că sosise timpul să-şi ia tălpăşiţa. Să-i ia naiba de bani. Bani găseşti pe toate drumurile. Era vremea să ia din nou oarece avans faţă de urmăritori. Se învârti în loc şi ieşi din scenă cu paşi mari şi grăbiţi, aproape fără să mai atingă podeaua.

Când ajunsese pe la jumătatea treptelor, o maşină de la Arizona State Police tocmai poposea în parcare. Un poliţist coborî de pe scaunul pasagerului, scoţându-şi pistolul din teacă.

― Rămâi pe loc! Ce se-ntâmplă înăuntru?

― Trei morţi! strigă Lloyd. Mare nenorocire! Individul a fugit pe uşa din spate! Eu unul o şterg de aici!

Se apropie fugind de Continental, ba chiar se şi sui la volan şi tocmai era pe cale să-şi aducă aminte de cheile rămase în buzunarul lui Poke, când poliţistul urlă la el:

― Stai! Stai că trag!

Lloyd rămase pe loc. După ce văzuse cu ochii lui păţania lui Poke, nu-i trebui prea mult să aleagă calea pe care s-o urmeze.

― Sfinte Sisoe, mormăi el jalnic.

Un al doilea poliţist îi puse un revolver imens la tâmplă, în vreme ce primul îi punea cătuşele.

― Treci în maşină, îngeraşule.

Bărbatul cu şapcă SHELL ieşise în pridvor, cu puşca în mână.

― L-a împuşcat pe Bill Markson! ţipă el cu o voce curioasă, foarte ascuţită. Ălălalt a omorât-o pă doamna Storm! Iadul pă pământ! Eu l-am lichidat p-ălălalt! E ţapăn ca scândura! V-aş ruga să va daţi puţin într-o parte, băieţi, ca să-i fac şi ăstuia de petrecanie!

― Stai calm, bunicule, îl sfătui unul dintre poliţişti. Distracţia s-a terminat.

― Îl dobor pă loc! ţipă moşul. Îl bag sub pământ!

Apoi se aplecă înainte, ca un majordom englez care face o plecăciune, şi începu să dea la boboci.

― Am să vă rog să mă scăpaţi de individul ăla, da? îi rugă Lloyd. Cred că e nebun.

― Am un mesaj pentru tine, îngeraş, îi zise poliţistul care se legase primul de el.

Ţeava revolverului acestuia descrise un arc generos, sclipi în soare, apoi se abătu asupra capului lui Lloyd Henreid, care nu se mai trezi decât la spitalul închisorii din Apache County, după căderea serii.

CAPITOLUL 17

STARKEY RĂMĂSESE înaintea monitorului numărul 2, urmărindu-l cu atenţie pe tehnicianul categoria a doua Frank D. Bruce. Ultima oară când îl văzuse, Bruce zăcea prăbuşit, cu faţa într-un bol de supă Chunky Sirloin. Între timp nu survenise nici o schimbare, cu excepţia faptului că i se confirmase identificarea. Situaţia era normală, adică într-un hal fără de hal.

Gânditor, cu mâinile împreunate la spate, ca un general care-şi trece în revistă trupele ― aşa cum făcea generalul Black Jack Pershing, idolul copilăriei lui ―, Starkey se deplasă până în dreptul monitorului 4, unde situaţia se îmbunătăţise. Doctorul Emmanuel Ezwick stătea în continuare inert, întins pe podea, în schimb centrifuga se oprise. Ieri seara, la ora 19.40, aparatul începuse să emită fuioare subţiri de fum. La 19.55, microfoanele din laboratorul lui Ezwick transmiseseră un zgomot ritmat, vâj-vâj-vâj, care coborî treptat la tonuri mai grave, mai pline şi mai satisfăcătoare, cron-cron-cron. La ora 21.07 centrifuga scosese cel din urmă geamăt mecanic, apoi palele se rotiseră tot mai încet, înainte de a se opri definitiv. Nu cumva Newton era cel care afirmase că undeva, dincolo de cea mai îndepărtată stea, s-ar putea să existe un corp în nemişcare absolută? Newton avusese dreptate din toate punctele de vedere, cu excepţia distanţei, se gândi Starkey. Nu trebuia să te duci chiar atât de departe. Project Blue se afla în stare de încremenire absolută. Starkey era foarte bucuros. Centrifuga constituise ultima iluzie a vieţii, iar el chiar îl pusese pe Steffens (acesta se uitase la el de parcă ar fi înnebunit, fapt pe care, da, Starkey nici nu-l scotea neapărat din calcul) să-i pună computerului următoarea problemă: cât se estima că avea să mai funcţioneze centrifuga? Răspunsul, obţinut în exact 6,6 secunde, fusese următorul: +/-3 ANI DAR O DEFECŢIUNE POATE SĂ APARĂ ÎN URMĂTOARELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI. DOAR 0,009% REPREZINTĂ ZONE DE POSIBILE DEREGLĂRI, DIN CARE LAGĂRELE 38%, MOTORUL PRINCIPAL 16%, TOATE CELELALTE 54%. Un computer foarte deştept. Starkey îi sugerase lui Steffens să-l întrebe din nou, după arderea centrifugei lui Ezwick. Computerul intrase în legătură cu banca de date a sistemelor mecanice şi confirmase că, într-adevăr, lagărele centrifugei se arseseră.

Nu trebuie să uit, îi trecu lui Starkey prin minte în momentul în care telefonul începuse să facă apeluri urgente în spatele lui. Zgomotul pe care-l fac lagărele înainte de a ceda definitiv este cron-cron-cron.

Se duse la aparat şi apăsă pe butonul prin care se stabilea legătura.

― Da, Len.

― Billy, am un apel urgent din partea uneia dintre echipele noastre, care acţionează într-un oraş numit Sipe Springs, Texas. La aproape şase sute de kilometri de Arnette. Susţin că trebuie să stea de vorbă cu tine; e vorba de o decizie de comandă.

― Despre ce e vorba, Len? se interesă el calm.

Luase peste şaisprezece pastile de calmant în ultimele zece ore şi se simţea bine, în general. Sistemul lui nu scotea încă nici un cron.

― Presa.

― O, Doamne. Dă-mi legătura.

Se auzi un val de paraziţi, în spatele căruia se ghicea o voce pronunţând ceva ininteligibil.

― Stai o secundă, spuse Len.

Paraziţii începură să se risipească.

― Lion, Team Lion, mă auzi, Blue Base? Mă auzi? Unu... doi... trei... patru... aici Team Lion...

― Recepţionez, Team Lion, spuse Starkey. Aici Blue Base One.

― Chestiunea se încadrează în codul Flowerpot din Cartea Situaţiilor Neprevăzute, pronunţă vocea aceea care suna a tinichea. Repet, Flowerpot.

― Ştiu prea bine ce înseamnă afurisita de Flowerpot, îl repezi Starkey. Care-i situaţia?

Vocea aceea venind tocmai de la Sipe Springs turui fără oprire timp de aproape cinci minute. Situaţia în sine era lipsită de importanţă, se gândi Starkey, având în vedere că fusese anunţat de computer cu două zile în urmă că situaţiile de acest gen aveau să apară înainte de sfârşitul lui iunie (într-o formă sau alta). Probabilitate 88%. Amănuntele specifice nu contau. Dacă există doi craci şi prohab, înseamnă că e o pereche de pantaloni. Culoarea nu mai contează.

Un medic din Sipe Springs avusese câteva intuiţii foarte bune, iar doi reporteri de la un cotidian din Houston făcuseră legătura dintre întâmplările din Sipe Springs şi cele petrecute la Arnette, Verona, Commerce City şi într-un oraş numit Polliston, din Kansas. Acestea erau oraşele unde situaţia se înrăutăţise atât de tare şi în timp atât de scurt, încât fusese trimisă armata pentru a organiza carantina. Computerul mai poseda o listă cu alte oraşe din zece state unde începuseră să apară urme ale epidemiei de Blue.

Situaţia de la Sipe Springs nu prezenta importanţă, din cauză că nu era unică. Şansa de unicitate o avuseseră la Arnette ― mai mult sau mai puţin ― şi o rataseră. Faptul important era că "situaţia" era pe cale să fie tipărită nu numai pe hârtia subţire şi galbenă folosită de armată; sau aşa avea să se întâmple, în orice caz, dacă Starkcy nu lua măsuri. Nu se hotărâse încă dacă să facă sau nu acest lucru. Dar în momentul în care vocea aceea ca de tinichea încetase să mai vorbească, Starkey îşi dădu seama că de fapt luase hotărârea. Sau poate o luase cu douăzeci de ani în urmă.

Totul se reducea la ceea ce conta cu adevărat. Iar ceea ce conta nu era realitatea bolii; şi nici faptul că integritatea Atlantei avea oarecum de suferit şi din această cauză aveau să fie obligaţi să mute întreaga operaţiune profilactică în complexul medical de la Stovington, Vermont, unde condiţiile erau cu mult mai proaste; şi nici faptul că Blue se răspândea deghizată sub forma aceasta atât de vicleană, de răceală banală.

― Important este să...

― Repetă, Blue Base One, se auzi vocea îngrijorată. N-am înţeles.

Important era că se petrecuse un incident regretabil. Starkey se întoarse cu douăzeci şi doi de ani în urmă, în anul 1968. Se afla la clubul ofiţerilor din San Diego când sosise ştirea despre Calley şi cele petrecute la Mei Lai Four. Starkey juca pocher împreună cu alţi patru bărbaţi, dintre care doi se aflau acum în Consiliul Şefilor de Stat-Major. Uitaseră, pur şi simplu uitaseră de jocul lor de pocher, în focul unei discuţii despre consecinţele pe care urma să le aibă incidentul asupra armatei ― nu asupra unei arme sau alteia, ci asupra întregii armate ― în atmosfera de vânătoare de vrăjitoare dezlănţuită la Washington de presă, cea de-a patra putere în stat. Iar cineva dintre ei, un ofiţer care acum putea să-l sune direct pe viermele mizerabil care juca rolul de Şef al Executivului din 20 ianuarie 1989, îşi aşezase cu grijă cărţile cu faţa în jos pe masa acoperită cu postav verde şi spusese: Domnilor, s-a petrecut un incident regretabil. Iar atunci când se petrece un incident regretabil, în care este implicată oricare armă din Forţele Armate ale Statelor Unite, noi nu punem în discuţie cauzele incidentului respectiv, ci mai degrabă cum pot fi curăţate cel mai bine diversele ramuri ale serviciului. Serviciul militar este mama şi tatăl nostru. Iar atunci când îţi găseşti mama violată sau tatăl bătut şi jefuit, înainte de a chema poliţia sau de a începe cercetarea, le acoperi goliciunea. Pentru că-i iubeşti.

Starkey nu auzise niciodată pe cineva spunând vreun lucru mai plin de miez decât acesta.

Descuie sertarul de jos al biroului şi scoase la iveală, dintre alte acte, un dosar albastru şi subţire, legat cu o panglică roşie. Pe copertă apărea următorul text: DACĂ SIGILIUL A FOST RUPT, ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE TOATE DIVIZIILE DE SECURITATE. Starkey rupse panglica roşie.

― Mai eşti pe recepţie, Blue Base One? se interesă vocea. Nu te mai auzim. Repet, nu te mai auzim.

― Sunt aici, Lion, îi răspunse Starkey.

Răsfoise cărţulia până la ultima pagină şi acum urmărea cu degetul o coloană intitulată CONTRAMĂSURI EXTREME DE ACOPERIRE.

― Lion, mă auzi?

― Te auzim foarte bine, Blue Base One.

― Troy, spuse Starkey cu greutate. Repet, Lion: Troy. Repetă şi tu, te rog. Recepţie.

Linişte. Mormăit îndepărtat de paraziţi. Starkey îşi aduse aminte ca prin vis de aparatele de emisie-recepţie pe care şi le confecţiona împreună cu ceilalţi copii, din două conserve Del Monte şi câţiva metri de sfoară ceruită.

― Mai spun încă o dată...

― Isuse! exclamă cu un nod în gât o voce extrem de tânără de la Sipe Springs.

― Repetă şi tu, băiete, îl îndemnă Starkey.

― T... Troy. Vocea reveni apoi cu mai multă forţă: Troy.

― Foarte bine, îl asigură Starkey plin de calm. Fii binecuvântat, băiete. Terminat.

― Şi dumneata, sir. Terminat.

Un clic, urmat de paraziţi puternici, apoi un alt clic, linişte şi glasul lui Len Creighton.

― Billy?

― Da, Len.

― Am ascultat întreaga discuţie.

― Foarte bine, Len, confirmă Starkey obosit. Faci raportul după cum consideri tu mai potrivit. Bineînţeles.

― Nu ai înţeles, Billy, continuă Len. Ai făcut lucrul cel mai potrivit. Nu crezi că-mi dau şi eu seama de asta?

Starkey îşi închise pleoapele grele. Pentru un moment, efectul dulce al medicamentelor îl părăsi.

― Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, Len, îi spuse el, cu vocea gata să i se frângă.

Întrerupse legătura şi se întoarse înaintea monitorului numărul 2. Îşi puse braţele la spate, aidoma lui Black Jack Pershing, atunci când îşi inspecta trupele. Îl contemplă pe Frank D. Bruce şi locul lui de veşnică odihnă. Nu peste multă vreme se calmă din nou.

Dacă ieşi din Sipe Springs prin sud-est şi o iei pe US 36, îţi trebuie cam o zi ca să ajungi la Houston. Maşina care înghiţea şoseaua cu o sută douăzeci de kilometri la oră, un Pontiac Bonneville de trei ani, trecu de vârful pantei şi înainte îi apăru o paragină de Ford care bloca drumul; accidentul nu putea fi evitat decât cu mare greutate.

Şoferul, corespondent de presă la un cotidian important din Houston, în vârstă de treizeci şi şase de ani, călcă frâna de serviciu şi cauciucurile începură să scârţâie; botul Pontiacului se înfipse mai întâi în şosea, apoi începu să derapeze spre stânga.

― Dumnezeule din Ceruri! urlă fotograful din scaunul de lângă şofer, scăpând aparatul din mână şi încercând cu disperare să-şi treacă centura de siguranţă peste mijloc.

Şoferul lăsă frâna liberă, se căţără cu maşina peste marginea drumului şi simţi cum roţile din stânga i se înfundă în noroiul moale. Atinse pedala de acceleraţie, iar Pontiacul ţâşni iarăşi, întorcându-se cu bine pe asfalt. De sub anvelopele fierbinţi ieşea fum albastru. Radioul urla fără încetare:

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău,

El e un om drept,

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti şi se opri în mijlocul după-amiezei fierbinţi şi pustii. Trase aer în piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într-un acces de tuse. Se înfuriase foarte rău. Puse maneta schimbătorului în marşarier şi se apropie de Ford şi de cei doi tineri care stăteau în spatele maşinii.

― Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un om gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a noua. Ascultă-mă, poate ar fi mai bine să...

Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul se opri iarăşi brusc; reporterul smuci maneta schimbătorului, punând-o în poziţia de parcare, şi coborî din maşină.

Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu pumnii strânşi.

― Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir-ar...

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el.

Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene.

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele ridicate.

Se strecură la volanul Pontiacului, simţind cum i se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, stropi tot parbrizul.

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să se smiorcăie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că este o fată materialistă.

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracţiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în pace.

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas.

Aruncând cu greu ― din pricina gâtului înţepenit ― priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi coborî pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-o dată, plutind pe deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni...

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini.

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să scoată decât un ţipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii prin ceafă...

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat nici un reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare.

CAPITOLUL 18

NlCK DESCHISE UŞA dintre biroul şerifului Baker şi celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea într-una din cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se topise la timp.

― Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine?

― Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi le vâr pe gât, până dai în primire, îi promise Billy Warner. M-ai înţeles?

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de ameninţări. Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el în ziua respectivă, 23 iunie, când urmau să fie duşi la tribunalul ţinutului Calhoun şi băgaţi la răcoare, în aşteptarea procesului. Şeriful Baker se bazase pe Vince, care-şi vărsase tot sacul, ca un fricos ce era. Nick aflase de la Baker că putea obţine formularea unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se ajungea la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei ― sau patru, dacă-l prindeau şi pe Ray Booth.

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John Baker în aceste ultime două zile. Baker era un fost fermier de vreo sută şi treizeci de kile, pe care alegătorii lui îl porecliseră ― cum altfel ― Big Bad John, John cel Mare şi Rău. Respectul lui Nick nu se datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, să pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe o săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru că pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l jefuiseră. Reacţionase ca şi cum Nick ― un biet vagabond surdomut ― ar fi făcut parte din una dintre cele mai vechi şi onorabile familii ale oraşului. După cum ştia Nick prea bine, existau o mulţime de şerifi pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l condamne la şase luni de muncă într-o fermă specială sau la reparaţii de drumuri.

Porniseră împreună către fabrica de cherestea unde lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui Baker, un Power Wagon, nu în maşina de patrulă a ţinutului. Sub bord ţinea o puşcă ("Întotdeauna încărcată şi cu piedica pusă", îi zisese Baker) şi un girofar, pe care îl punea pe capotă, atunci când se afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în urmă, când ajunseseră în parcarea depozitului de cherestea.

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se ştergea la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe nas, scoţând tonalităţi asemănătoare celor ale unui corn de ceaţă. Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu avea nevoie. Era suficient de limpede că pe şerif îl lovise o răceală zdravănă.

― Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl apuc de braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb "Îl recunoşti, e unul dintre ăia?" Tu-mi faci semn că da. Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat. Tu trebuie să dai din cap. Ai priceput?

Nick îi făcu semn că a înţeles.

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, vârând lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi în rumeguş aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos lui John Baker şi-i aruncă o căutătură neliniştită lui Nick. Obrajii lui Nick erau slabi, cu urme vineţii şi încă prea palizi.

― Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului muncitor?

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, plimbându-şi grav privirile de la Nick la Vince şi de la acesta la Baker şi pe urmă înapoi, urmând acelaşi traseu, ca şi cum ar fi fost spectatori la o nouă versiune, mai complicată, de tenis. Unul dintre ei scuipă o gură de tutun în rumeguşul proaspăt şi-şi şterse bărbia cu dosul palmei.

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui fleşcăit şi ars de soare, trăgându-l mai în faţă.

― Hei, ce te-a apucat, Big John?

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată vedea buzele.

― Este unul dintre ei?

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu degetul spre Vince, ca să nu mai existe nici un dubiu.

― Da' ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am mai văzut în viaţa mea pe mutu' ăsta.

― Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc la răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre băieţii ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi.

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina şerifului. Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu băgat la zdup şi lăsat să fiarbă în suc propriu timp de câteva ore. Baker nu se osteni să-i citească lista de drepturi.

― Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi explică lui Nick.

Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, Vince era prea înfometat şi prea înspăimântat ca să mai încerce vreun protest. Îşi deşertă tot sacul.

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de ora 1, iar Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, tocmai în momentul când acesta îşi încărca vechiul lui Chrysler, cu intenţia de a pleca undeva ― undeva foarte departe, dacă judecai după nenumăratele cutii şi bagaje îngrămădite unele peste altele. Cineva apucase însă să-l prevină pe Ray Booth, iar acesta fusese suficient de deştept să se mişte cât se poate de repede.

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească împreună şi s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, Nick îl întrebă prin intermediul caietului de notiţe: "Să ştii că-mi pare foarte rău că e tocmai fratele ei. În ce fel a reacţionat?"

― Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi ţinută aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur c-a plâns din pricina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate pielea. Şi mai ştie că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca pe prieteni.

Jane Baker era o femeie scundă şi drăguţă, care într-adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul lui. Ea îi strânse mâna cu amabilitate şi-i spuse:

― Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din inimă scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt şi eu răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi cineva apropiat mie.

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt.

― I-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a dus de râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. E vorba în primul rând de zugrăvit şi curăţenie. Oricum, o vreme trebuie să rămână pe aproape... din cauza... ştii tu.

― Procesul, da, completă ea.

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât deveni apăsătoare până şi pentru Nick.

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă:

― Sper că mănânci şuncă fiartă, Nick. Avem doar asta, cu porumb fiert şi un castron mare de salată de varză. Salata mea nu a fost niciodată la înălţimea celei pe care o făcea maică-sa, sau cel puţin aşa susţine el.

Nick se frecă pe stomac şi zâmbi.

În timpul desertului (o prăjitură din aluat fraged, cu zmeură, din care Nick, care mâncase pe sponci în ultima vreme, îşi luă două porţii), Jane Baker i se adresă soţului ei:

― Mi se parc că ţi s-a agravat răceala. Ai tras prea mult de tine, John Baker. Şi n-ai mâncat nici cât o vrabie.

Baker aruncă o privire vinovată spre farfurie, apoi ridică din umeri.

― Nu-mi strică dacă mai sar şi eu câte o masă, din când în când, zise el, pipăindu-şi bărbia dublă.

Privindu-i, Nick se întreba cum se potrivesc în pat două persoane de dimensiuni atât de diferite. Bănuiesc că se descurcă ei cumva, gândi, zâmbind în sinea lui. În orice caz, par să se înţeleagă foarte bine între ei. Oricum, nici nu e treaba mea.

― Te-ai şi înroşit. Nu cumva ai febră?

Baker ridică din umeri.

― Nu... nu prea. Poate foarte puţină.

― În seara asta nu mai ieşi din casă. Fără nici o discuţie.

― Draga mea, am nişte deţinuţi. Chiar dacă nu e musai să fie păziţi în mod special, neapărat e nevoie să-i hrănesc şi să-i adap.

― Treaba asta poate s-o facă şi Nick, zise ea pe ton de sentinţă. Tu intri imediat în pat. Şi nu care cumva să te aud că vorbeşti despre insomnia ta, nu-ţi serveşte la nimic.

― Nu pot să-l trimit pe Nick, spuse el cu jumătate de gură. El e surdomut. Apoi, nici măcar nu-i ajutor de şerif.

― Foarte bine, atunci îl faci ajutor de şerif.

― Dar nu are reşedinţa aici!

― În orice caz, eu n-o să mă apuc să trâmbiţez chestia asta, îi răspunse Jane Baker pe un ton ce nu admitea replică. Se ridică în picioare şi începu să strângă masa. Hai, fă aşa cum îţi zic eu, John.

Aşa se face că Nick Andros a ajuns din deţinut la Shoyo ajutor de şerif al aceleiaşi localităţi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Chiar atunci când se pregătea să plece spre biroul şerifului, Baker apăru în holul de la parter îmbrăcat în halatul de baie uzat care-l făcea să pară imens şi-i dădea un aer spectral, în acelaşi timp. Lăsa impresia că se jenează să fie văzut în îmbrăcămintea respectivă.

― N-ar fi trebuit în ruptul capului s-o las să mă convingă. Şi nici nu m-aş fi lăsat, dacă nu mă simţeam în halul ăsta. Pieptul mi-e înfundat şi ard ca o sobă în Ajunul Crăciunului. Şi sunt foarte slăbit.

Nick îi făcu un semn de simpatie.

― Am rămas fără ajutor. Bradley Caide şi soţia lui s-au mutat la Little Rock, după ce le-a murit copilul. Era încă în faşă. Îngrozitor. Mi se pare normal c-au plecat de aici.

Nick făcu semn spre pieptul propriu şi descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Sigur că da, totul va fi în regulă. În orice caz, să ai grijă, mă auzi? Există un pistol calibru 45 în al treilea sertar al biroului meu, dar să nu-l iei cu tine când te duci la ei. Şi nici cheile. Ai înţeles?

Nick făcu semn din cap.

― Când intri acolo, să nu te apropii prea mult de ei. Dacă încearcă vreunul să facă pe bolnavul, să nu te laşi păcălit. E cea mai veche şmecherie din lume. Dar dacă se întâmplă cu adevărat să se îmbolnăvească cineva, doctorul Soames poate foarte bine să-l consulte de dimineaţă. Atunci mă voi afla şi eu acolo.

Nick îşi scoase caietul din buzunar şi scrise: "Sunt foarte încântat că ai încredere în mine. Îţi mulţumesc pentru că i-ai închis & pentru slujbă."

Baker citi cu grijă.

― Băiete, tu-mi oferi un şir nesfârşit de surprize. De unde vii? Cum se face că hoinăreşti aşa, de capul tău?

"E o poveste mai lungă", notă Nick. "Dacă vrei, pot să scriu o parte din ea în această seară."

― Chiar te rog. Probabil ai ghicit că am dat sfoară în ţară, interesându-mă de tine.

Nick făcu semn afirmativ. Asta intra în procedura de operare standard. Dar el nu avea nimic pe suflet.

― Am s-o pun pe Jane să telefoneze la Ma's Truck Stop; localul e aproape, chiar lângă şosea. Băieţii vor face un scandal teribil, că au fost brutalizaţi de poliţie, dacă nu-şi primesc cina.

Nick scrise: "Spune-i să comunice celui care aduce mâncarea să intre direct înăuntru. Nu pot să aud dacă bate la uşă."

― Okay. Baker ezită un moment. Culcuşul tău este cel din colţ. Chiar dacă ţi se pare tare, este curat. Păzeşte-te să nu faci vreo greşeală, Nick. Dacă se iscă vreun necaz, n-ai cum să chemi ajutor.

"Pot să-mi port singur de grijă."

― Mda, te cred că eşti în stare. Totuşi, poate ar fi mai bine să aduc pe cineva din oraş, gândindu-mă că vreunul dintre ei se apucă să...

Se întrerupse în momentul în care pe uşă apăru Jane.

― Tot îl mai baţi la cap pe bietul băiat? Acuma lasă-l să se ducă, înainte să apară prostul ăla de frate-meu şi să le dea drumul la toţi.

― E-hei, îi răspunse Baker cu un râs acru. La ora asta a ajuns în Tennessee, după socoteala mea. Oftă cu un şuierat, întrerupt de o criză de tuse. Cred că mă duc sus şi mă culc, Janey.

― Am să-ţi aduc nişte aspirină, ca să-ţi treacă febra, îi promise ea.

Urcând scările alături de soţul ei, îi aruncă lui Nick o privire peste umăr.

― Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Nick. Indiferent de penibilul situaţiei. Trebuie să-l asculţi şi să fii grijuliu.

Nick îi răspunse printr-o plecăciune, iar ca făcu o jumătate de reverenţă. În ochii ei se ghicea, parcă, o urmă de lacrimă.

Un băiat curios şi plin de coşuri, într-o jachetă murdară de picolo, aduse trei tăvi cam la o jumătate de oră după ce Nick ajunsese la închisoare. Nick îi făcu semn să pună tăvile pe patul lui de campanie şi, în timp ce îndeplinea îndemnul, Nick scrise: "S-a plătit mâncarea?"

Pentru a citi cuvintele, băiatul trebui să se concentreze, ca un student abia intrat la colegiu şi care trebuie să atace Moby Dick.

― Sigur că da. Biroul şerifului are cont deschis. Ia zi, tu nu poţi vorbi?

Nick clătină din cap.

― Mare ghinion, îi aruncă băiatul şi plecă în grabă, ca şi cum s-ar fi putut molipsi şi el.

Nick luă tăvile una câte una şi le împinse pe rând prin fanta din partea de jos a uşii celulelor cu ajutorul unei cozi de mătură.

Îşi ridică privirea la timp ca să mai prindă sfârşitul unei propoziţii pronunţate de Mike Childress: "...un găinaţ cu ochi, este?" Zâmbind, Nick îi arătă degetul mijlociu, ridicat în sus.

― Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza degetului ăla, mutule! îl ameninţă Childress cu un rânjet. Când o să ies de aici am să te...

Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor.

Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, trase blocnotesul în centrul mapei, cugetă câteva clipe, apoi începu să scrie în partea de sus a foii:

Istoria vieţii

lui Nick Andros

Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai ciudate locuri, însă nici măcar în visele lui cele mai aiurite nu-i trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle în biroul unui şerif, el însuşi ridicat la rangul de ajutor de şerif, fiind pus să păzească trei indivizi care-l bătuseră şi scriindu-şi, în acelaşi timp, povestea vieţii. Apoi se apucă iarăşi de scris:

M-am născut la Caslin, Nebraska, pe 14 noiembrie 1968. Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea erau tot timpul în primejdie de a da faliment. Aveau datorii la trei bănci, în acelaşi timp. Odată, când maică-mea era însărcinată cu mine, în şase luni, taică-meu a vrut s-o ducă la doctor, în oraş. Pe drum, bara de direcţie a camionului s-a rupt şi au căzut într-un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de inimă şi a murit.

Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume cu defectul pe care îl am. Bineînţeles, asta a fost pentru mama încă o lovitură, după ce-şi pierduse soţul aşa cum şi-l pierduse.

A continuat să se ocupe de fermă până în 1973, apoi a pierdut-o în favoarea "marilor proprietari", aşa cum le zicea ea întotdeauna. Nu avea rude, în schimb le-a scris unor prieteni din Big Springs, Iowa, iar unul dintre ei i-a făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am locuit acolo până în 1977, când mama a murit într-un accident. Un motociclist a lovit-o în timp ce traversa strada în drum spre casă, de la muncă. Nici măcar n-a fost vina lui, ci pur ghinion, pentru că l-au lăsat frânele. Şi nici nu mergea cu mare viteză sau ceva de genul ăsta. Biserica Baptistă a organizat înmormântarea mamei mele, din fondurile de caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreţinut prin contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu...

Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu se oprise din acest motiv. Avea un sentiment de nelinişte, iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să retrăiască toate acele lucruri. Se întoarse în cealaltă încăpere şi aruncă o privire în jur. Childress şi Warner adormiseră. Vince Hogan stătea lângă gratii, fumând o ţigară şi privind peste coridor, spre celula goală în care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi fugit atât de repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale să plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se întâlni cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe când era copil, învăţase un cuvânt dintr-un film. Acel cuvânt era INCOMMUNICADO.

Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick armonii fantastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, care-i stârnea ecouri şi reverberaţii în creier, un cuvânt care-i evoca toate nuanţele spaimei ce nu sălăşluiesc decât în afara universului raţional şi în interiorul sufletului omenesc. El fusese INCOMMUNICADO toată viaţa lui.

Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l scrisese. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu. Dar nu fusese chiar atât de simplu. El trăia într-o lume tăcută. Vorbire însemna mişcarea buzelor, ridicarea şi coborârea dinţilor, dansul limbii. Maică-sa îl învăţase să citească pe buze, şi-l mai învăţase cum să-şi scrie numele cu litere chinuite şi lăbărţate. Acesta este numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti tu, Nicky. Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin simple cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima conexiune decât atunci când ea a atins bucata de hârtie, apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru surdomuţi, cel mai greu lucru nu este acela că trăiesc într-o lume de film mut; cel mai greu lucru este că nu ştiu numele lucrurilor. Nu învăţase cu adevărat mecanismul numelor decât după ce împlinise patru ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi verde i se zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic să înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună, iar el nu putea să întrebe: era INCOMMUNICADO.

După moartea ei, se închisese în sine aproape total. Orfelinatul era un loc clocotitor de tăcut, unde băieţi traşi la faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea lui; se trezea atacat de doi copii, unul cu mâinile ţinute la gură, celălalt cu mâinile la urechi. Dacă se întâmpla să nu fie nici un membru al personalului prin preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. De ce? Nu exista nici un motiv. Cu excepţia faptului că, poate, în vasta categorie albă a victimelor există şi o subclasă: aceea a victimelor victimelor.

Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci când se petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de gândire începu să ruginească şi să se dezintegreze. Rătăcea din loc în loc cu ochii goi, privind fără să vadă lucrurile lipsite de nume ce populau lumea. Urmărea grupurile de copii din locul de joacă mişcând buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte punţi mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al împreunării. Câteodată se surprindea urmărind mişcarea unui singur nor timp de o oră încheiată.

Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice pe obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri înălţime, ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu pipernicitul Nick Andros. Se întâlniseră pentru prima oară într-o cameră de la subsol, unde se aflau o masă, şase sau şapte scaune şi un televizor care nu funcţiona decât după propriul lui plac. Rudy se lăsă pe vine, ajungând cu fruntea cam la aceeaşi înălţime cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate de urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi buzele.

Sunt surdomut.

Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se rupe!

Rudy îl izbi cu palma.

Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi lacrimi tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu avea nici un chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin de cicatrice, cu monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se mai dădea şi surdomut, ce glumă crudă!

Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare şi-l conduse la masă. Pe masă era o coală albă de hârtie. Rudy făcu un semn spre ea, apoi către Nick. Nick se holbă supărat, mai întâi la hârtie, apoi la chelios. Clătină din cap. Rudy îi făcu iarăşi semn spre bucata de hârtie. Scoase la iveală un creion şi i-l dădu lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi cum l-ar fi fript. Clătină din cap. Rudy arătă spre creion, apoi spre Nick, apoi spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy îl pălmui încă o dată.

Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se putea citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou gestul către hârtie. Către creion. Către Nick.

Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din mecanismul împăienjenit, ruginit din creierul lui. Scrise aşa:

NICHOLAS ANDROS

SĂ TE FUT

Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o privire morocănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy zâmbea. Îşi întinse deodată mâinile peste masă şi prinse capul lui Nick în mâinile lui puternice, pline de bătături. Mâinile lui Rudy erau calde şi blânde.

Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de pe jos jumătatea cu vârf a creionului. Întoarse coala de hârtie pe faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu vârful creionului, apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. Încă o dată. Şi încă o dată. În sfârşit, Nick înţelese.

Tu eşti pagina asta goală.

Nick începu să plângă.

Rudy îl vizită în următorii şase ani.

...unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă ajute. Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. În 1984, orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să plaseze ici şi colo cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am numărat printre ei. Au zis că, după o vreme, o familie se va îngriji de mine, iar statul îi va plăti pentru că mă ţin. Aş fi vrut să fiu împreună cu Rudy, dar el muncea în Africa, înrolat în Peace Corps.

Prin urmare, am fugit. Având în vedere că împlinisem şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat cu tot dinadinsul. Mi-am făcut socoteala că, dacă reuşesc să nu intru în vreun bucluc, nu am nici o problemă, ceea ce am şi reuşit până în momentul de faţă. Am absolvit, pe rând, cursurile prin corespondenţă pentru liceu, deoarece Rudy spunea întotdeauna că lucrul cel mai important este învăţatul. Atunci când voi prinde rădăcini pentru o vreme, am de gând să mă înscriu la examenul acela de echivalare a liceului. În scurt timp voi fi în măsură să fac această încercare. Îmi place şcoala. Poate că am să merg şi la colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a nebunie din partea unei haimanale surdomute ca mine, dar eu nu consider că ar fi imposibil. Oricum, cam asta-i povestea mea.

A doua zi dimineaţă, Baker sosise în jur de 7.30, când Nick golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai bine.

"Cum te simţi?" scrise Nick.

― Foarte bine. Am avut temperatură mare până la miezul nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi până acum. Aspirina n-a avut nici un efect, din câte mi-am dat seama. Janey a vrut să cheme doctorul, dar pe la 12.30, febra a cedat de la sine. După aia am dormit buştean. Tu ce faci?

Nick descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Şi oaspeţii noştri?

Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu a lovi violent nişte gratii invizibile.

Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută de câteva ori la rând.

― Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. Ţi-ai scris istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis?

Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise de mână. Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. După ce termină, îl cercetă pe Nick atât de îndelung şi de scrutător, încât Nick îşi coborî privirea în pământ, stânjenit şi încurcat.

Când privi din nou spre el, Baker îl întrebă:

― Adică ai fost de capul tău de când aveai şaisprezece ani? De şase ani încheiaţi?

Nick îi confirmă.

― Şi chiar ai trecut prin toate cursurile acelea pentru liceu?

Nick scrise câteva minute în blocnotes. "Eu eram mult rămas în urmă, pentru că am început să scriu & să citesc atât de târziu. La închiderea orfelinatului, tocmai începusem să recuperez. Am luat şase certificate liceale de acolo şi încă şase de la La Salle, din Chicago. Am aflat că există de pe capacul unei cutii de chibrituri. Nu-mi mai lipsesc decât patru certificate."

― Şi de ce cursuri mai ai nevoie? se interesă Baker, apoi îşi întoarse capul şi ţipă: Ia tăceţi odată din gură! O să vă primiţi clătitele şi cafeaua când am să găsesc eu de cuviinţă, să vă fie foarte clar!

"Geometrie. Matematici superioare. O limbă străină, timp de doi ani. Acestea sunt condiţiile ca să te primească la colegiu."

― O limbă. Cum ar fi franceza? Germana? Spaniola?

Nick îi făcu semn că da.

Baker râse şi scutură din cap.

― Asta-i poanta cea mai tare. Un surdomut care învaţă să vorbească o limbă străină. Adică nu c-aş avea ceva cu tine, băiete. Sper că m-ai înţeles.

Nick îi răspunse cu un zâmbet şi un semn.

― Atunci de ce ai hoinărit atât de mult?

"Cât eram încă minor, n-am îndrăznit să stau prea mult într-un loc", scrise Nick. "Mi-a fost teamă că vor încerca să mă bage într-un alt orfelinat, sau cine mai ştie ce alte idei vor avea. Iar când am fost destul de mare ca să-mi caut o slujbă stabilă, s-au înrăutăţit şi vremurile. Lumea zice că s-a petrecut un crah la Bursă, sau aşa ceva, dar, fiind surd, eu n-am auzit nimic (ha-ha)."

― Da, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, oamenilor nu le-a păsat de tine şi te-au lăsat să-ţi vezi de drum, zise Baker. Când sunt vremuri grele, izvorul milei omeneşti nu curge nici el prea bine, Nick. Cât despre o slujbă stabilă, s-ar putea să-ţi găsesc eu ceva pe aici, asta dacă nu cumva ţi s-a acrit definitiv de Shoyo şi Arkansas, din cauza băieţilor ăia. Dar... nu suntem cu toţii aşa.

Nick înclină din cap, în semn că a înţeles.

― Ce-ţi fac dinţii? Ai încasat o lovitură foarte dură în gură.

Nick ridică din umeri.

― Ai luat vreo pastilă din alea împotriva durerilor?

Nick ridică două degete.

― Bine, uite ce e, trebuie să scriu nişte acte despre băieţii ăştia. Tu-ţi vezi mai departe de treaba ta. Stăm de vorbă mai târziu.

Doctorul Soames, cel care fusese la un pas să-l lovească pe Nick cu maşina, le făcu o vizită cam pe la 9.30, în aceeaşi dimineaţă. Era un bărbat cam de şaizeci de ani, cu părul alb vâlvoi, gât subţiratic, ca de pui de găină, şi ochi albaştri, pătrunzători.

― Big John mi-a spus că poţi citi pe buze, zise el. Mi-a mai spus că vrea să te vadă angajat, prin urmare, presupun c-ar fi bine să mă asigur că nu vei muri cât te are în grijă. Scoate-ţi cămaşa.

Nick îşi descheie cămaşa lui albastră de lucru şi o dezbrăcă.

― Isuse Cristoase, ia uită-te la el! exclamă Baker.

― Asta zic şi eu treabă. Soames îl cercetă pe Nick şi-i spuse sec: Băiete, ai fost la un pas să-ţi pierzi sfârcul stâng.

Indică o crustă în formă de semilună, chiar deasupra ţâţei. Stomacul şi coastele lui Nick arătau ca un răsărit de soare din Canada. Soames îl ciocăni, îl pipăi şi-i privi atent pupilele. În cele din urmă examină cioturile rămase din incisivii lui Nick, singurul loc unde-l mai durea acum, chiar dacă vânătăile de pe trup aveau un aspect atât de spectaculos.

― Probabil că te doare teribil, continuă medicul, iar Nick îi confirmă trist. Ai să-i pierzi. Ai să... Soames strănută de trei ori la rând. Te rog să mă scuzi.

Începu să-şi pună instrumentele la locul lor, în geanta neagră.

― Previziunile mele sunt favorabile, tinere, asta dacă facem abstracţie de posibilele trăsnete sau alte vizite la crâşma lui Zack. Problema ta de vorbire este de natură fizică sau se datorează faptului că eşti surd?

Nick scrise: "Fizică. Defect din naştere."

Soames clătină din cap.

― Mare păcat. Totuşi, trebuie să gândeşti pozitiv şi să-i mulţumeşti Domnului că n-a hotărât să-ţi zdruncine şi creierii, dacă tot se luase de treabă. Pune-ţi cămaşa.

Nick făcu ceea ce i se spusese. Îl plăcea pe Soames; în felul lui, semăna foarte mult cu Rudy Sparkman, care-i zisese odată că Dumnezeu îi blagoslovise pe toţi bărbaţii surdomuţi cu vreo câţiva centimetri sub pântece, în chip de compensaţie pentru puţinul pe care îl scosese de deasupra claviculelor.

― Am să-i zic farmacistului să-ţi restituie banii cheltuiţi pe medicamentele împotriva durerilor. Sacul ăsta de bani să facă bine să-şi vâre şi el puţin mâna în buzunar.

― Ho-ho, veni răspunsul lui John Baker.

― Doarme pe o saltea doldora, e plin de bani ca porcul de negi, continuă Soames.

Strănută iarăşi, îşi şterse nasul, apoi cotrobăi prin geantă şi scoase la iveală un stetoscop.

― Ai grijă ce faci, moşulică, altfel te bag la rece pentru beţie şi tulburarea ordinii publice, îi zise Baker zâmbind.

― Da, da, da. Într-o bună zi ai să-ţi caşti gura aia afurisită prea tare şi n-o să mai fii în stare s-o închizi. Scoate-ţi cămaşa. John, să vedem dacă ţi-au mai crescut ţâţele.

― Să-mi dau cămaşa jos? La ce bun?

― Pentru că nevastă-ta vrea să te consult, uite la ce bun. Ea e de părere că eşti bolnav şi nu vrea ca boala să se agraveze, Dumnezeu ştie de ce. Şi dacă nu i-aş fi zis de nu ştiu câte ori că noi doi n-ar mai trebui să ne ascundem atâta, ştiindu-te la loc sigur! Ia, hai, Johnny! Să-ţi vedem muşchii.

― N-a fost decât o răceală banală, mormăi Baker, descheindu-şi în silă nasturii. În dimineaţa asta mă simt bine. Ca să fim cinstiţi, Ambrose, răceala ta pare mult mai gravă.

― Ideea e că medicul vorbeşte, iar tu trebuie să asculţi, nu invers. În timp ce Baker îşi scotea cămaşa, Soames se întoarse către Nick şi zise: Oricât ar părea de ciudat, o formă rebelă de răceală a început să-şi facă de cap. Doamna Lathrop este la pat, la fel întreaga familie Richie, iar majoritatea neisprăviţilor de pe Barker Road tuşesc de le ies creierii din cap. Până şi Billy Warner se aude hârâind, de dincolo.

Baker reuşise să se descotorosească de haină.

― Ia te uită, ce-ţi ziceam? glumi Soames. Are o pereche de fuzelaje de te dă pe spate! Până şi un băşinos bătrân ca mine simte că-l trece, când dă cu ochii de aşa ceva!

Baker se înfioră uşor când medicul îi puse stetoscopul pe piept.

― Isuse, da' rece mai e! Ce faci cu el. Îl ţii la congelator?

― Inspiră, îl îndemnă Soames, încruntându-se. Şi acum scoate aerul din plămâni.

Expiraţia lui Baker se transformă într-o tuse uşoară.

Soames îl consultă pe şerif cu minuţiozitate. Îl întoarse pe toate părţile. În cele din urmă renunţă la stetoseop şi, folosindu-se de un apăsător de limbă, se uită şi în gâtul lui Baker. După ce termină, rupse instrumentul în două şi-l azvârli în coşul de gunoi.

― Ei? se interesă Baker.

Soames apăsă cu degetele de la mâna dreaptă punctul situat chiar între gâtul şi falca lui Baker. Şeriful tresări şi-şi trase capul spre spate.

― Nu mai e nevoie să te-ntreb dacă a durut, comentă Soames. John, te duci acasă şi te vâri în pat. Nu e un sfat, ci un ordin.

Şeriful clipi din ochi.

― Ambrose, zise el calm, ştii şi tu că nu pot face asta. Am în grijă trei arestaţi, care trebuie să plece la Camden puţin mai târziu. Azi-noapte l-am lăsat pe copilul ăsta cu ei, dar n-ar fi trebuit să procedez aşa şi nici n-am să repet prostia asta. El e mut. Dac-aş fi gândit cum se cuvine ieri seară, n-aş fi procedat aşa.

― Nu mai contează ce se întâmplă cu ei, John. Ai propriile tale probleme. E vorba de o infecţie respiratorie, dintre cele mai afurisite, din câte am auzit eu, combinată cu febră. Căile tale respiratorii sunt bolnave, Johnny şi, ca să fiu cinstit cu tine, pentru un om care cară după el atâta greutate suplimentară, nu prea e de glumit în cazuri din astea. Bagă-te la pat. Iar dacă mâine dimineaţă ai să fii în stare, scapi de ei. Poate ar fi mai bine să chemi o patrulă de poliţie, să vină şi să-i ia.

Baker îi ceru scuze din priviri lui Nick.

― Ştii, îi zise el, e adevărat, mă simt topit. Poate că odihna...

"Du-te acasă şi întinde-te", scrise Nick. "Am să fiu atent. Pe deasupra, trebuie să câştig suficient ca să-mi pot plăti pastilele acelea."

― Nimeni nu e mai dispus să muncească din greu decât un drogat, spuse Soames, chicotind.

Baker culese cele două file de hârtie cu povestea vieţii lui Nick.

― Aş putea să le iau acasă, ca să le citească şi Janey? Are o adevărată slăbiciune pentru tine, Nick.

"Sigur că poţi. Mi se pare o femeie deosebită", scrise Nick pe blocnotes.

― Este unică, îi răspunse Baker, oftând în timp ce-şi încheia nasturii. Mă cuprinde un nou val de temperatură. Credeam c-am scăpat de ea.

― Ia nişte aspirină, îl sfătui Soames, închizându-şi geanta. Infecţia aceea glandulară nu-mi place deloc.

― E o cutie de ţigări de foi în ultimul sertar de la birou, îi explică Baker. Unde există un mic fond de bani. Te poţi duce să prânzeşti, iar în drum îţi cumperi şi medicamente. Băieţii ăştia sunt mai degrabă nişte sule blegi, decât nişte desperado. N-are ce să li se întâmple. Te rog să laşi un bilet cu sumele pe care le-ai cheltuit. Eu am să iau legătura cu cei de la comandamentul poliţiei statului şi cred că vei scăpa de ei în după-amiaza asta.

Nick făcu gestul lui cu degetul mare şi arătătorul.

― Ţi-am arătat foarte multă încredere, deşi de-abia ne-am cunoscut, îi spuse Baker cu toată seriozitatea, dar Janey e de părere că n-am de ce să-mi fac vreo problemă. Ai grijă de tine.

Nick îi răspunse printr-o înclinare a frunţii.

Jane Baker apăruse în seara respectivă, pe la ora 6, aducându-i cina şi o cutie de lapte.

Nick scrise: "Îţi mulţumesc foarte mult. Cum se simte soţul?" Femeia scundă, cu păr castaniu, îmbrăcată frumos, într-o cămaşă în carouri şi jeanşi decoloraţi, îi surâse.

― A vrut să vină chiar el până aici, dar l-am convins să renunţe. Toată după-amiaza a avut febră aşa de ridicată, încât m-am speriat, dar acum temperatura este aproape normală. Cred că datorită patrulei. Johnny nu este niciodată cu adevărat fericit, dacă n-are un motiv de enervare din cauza poliţiei.

Nick îi adresă o privire mirată.

― I-au zis că nu pot trimite pe nimeni să ridice prizonierii până mâine la ora 9. Au avut o zi grea, din cauză că pe puţin douăzeci dintre ei sunt bolnavi. Iar mulţi dintre cei care sunt încă pe picioare au făcut transporturi către spitalele din Camden sau chiar Pine Bluff. Boala asta s-a răspândit foarte tare. Iar Arn Soames este mult mai îngrijorat decât lasă să se vadă, după părerea mea.

Şi ea părea obosită. Apoi scoase cele două foi de hârtie împăturite din buzunarul de la piept.

― Mi se pare o poveste nemaipomenită, zise ea, întinzându-i paginile rupte din blocnotes. N-am auzit în viaţa mea de cineva mai ghinionist decât tine. Iar modul cum ai ştiut să-ţi învingi handicapul mi se pare admirabil. Trebuie să-mi cer încă o dată scuze din pricina fratelui meu.

Fâstâcit, Nick nu reuşi decât să ridice din umeri.

― Sper că vei rămâne la Shoyo, continuă ca, ridicându-se. Ne placi foarte mult, soţului meu şi mie. Fereşte-te de cei din celule.

"Am să mă păzesc", scrise Nick. "Spune-i şerifului că-i urez să se pună cât mai repede pe picioare."

― Îi voi transmite urările tale de bine.

Femeia plecă, iar Nick petrecu o noapte neliniştită, sculându-se din când în când, ca să vadă ce fac cei trei captivi. Este adevărat, nu erau câtuşi de puţin nişte desperado: pe la ora 10 adormiseră. Doi cetăţeni din oraş veniră să se asigure că totul este în regulă. Din câte remarcă Nick, amândoi păreau să fie răciţi.

Avu un vis ciudat, din care nu izbuti să-şi aducă aminte, atunci când se trezi, decât că mergea printr-un lan nesfârşit de porumb verde, căutând ceva şi fiind îngrozitor de speriat din cauza a altceva, care îl urmărea.

Dimineaţă se sculă devreme, mătură cu grijă partea din spate a închisorii, ignorându-i pe Billy Warner şi pe Mike Childress. El îşi văzu de treabă, în timp ce Bill îi strigă:

― Ray va veni înapoi, îţi dai seama. Iar când o pune mâna pe tine, ai să vrei să fii şi orb, nu numai surd şi mut!

Întors cu spatele, Nick pierdu cea mai mare parte din ameninţări.

Revenit în birou, luă un număr vechi din revista Time şi începu să citească. Reflectă dacă să-şi ridice picioarele pe birou şi decise că risca să fie luat la rost, atunci când sosea şeriful.

Pe la ora 8 se întreba, neliniştit, dacă nu cumva şeriful Baker suferise un nou atac în noaptea ce trecuse. Nick se aştepta ca şeriful să fi fost deja prezent şi pregătit să-i predea pe cei trei arestaţi patrulei de poliţie, când aceasta îşi va fi făcut apariţia. În plus, pe Nick începuse să-l roadă teribil ceva în stomac. De la popasul pentru camionagii din apropiere nu-şi făcuse nimeni apariţia; aruncă o privire în direcţia telefonului, mai degrabă cu dezgust decât cu regret. Îi plăcea să citească science fiction şi culegea câteodată cărţi hărtănite de pe tarabele prăfuite ale anticarilor, în schimbul a cinci sau zece cenţi; în momentul respectiv îi veni în minte, nu pentru prima oară, că ziua în care televideofoanele prevestite de atâtea romane de science fiction aveau să fie folosite în sfârşit pe scară largă avea să fie o mare sărbătoare pentru toţi surdomuţii din lume.

Pe la 8.45 intrase într-o stare de agitaţie acută. Deschise uşa ce dădea spre celule şi se uită.

Billy şi Mike stăteau la uşile celulelor lor. Amândoi izbiseră până atunci în gratii cu pantofii... ceea ce demonstrează încă o dată că oamenii care nu pot vorbi nu reprezintă decât un mic procent faţă de nătângii de pe lumea asta. Vince Hogan zăcea pe pat. El nu întoarse capul şi nu-l cercetă pe Nick decât atunci când acesta se opri lângă uşa lui. Hogan era foarte palid, cu excepţia unor pete de un roşu aprins apărute pe obraz şi a cearcănelor închise la culoare de sub ochi. Pe frunte avea broboane de sudoare. Întâlnindu-i privirea apatică şi care-i trăda starea febrilă, înţelese că era cu adevărat bolnav. Neliniştea lui deveni şi mai grea.

― Hei, mutule, ce se aude cu micul dejun? strigă Mike. Iar bătrânu' Vince are neapărat nevoie de doctor. Flecăreala şi turnătoria nu prea i-au prins bine, este, Bill?

Bill nu avea nici un chef de glume.

― Îmi pare rău c-am ţipat la tine mai devreme, bărbate. Vince e bolnav pe bune. Are nevoie de un doctor.

Nick îi făcu semn că a înţeles şi ieşi afară, încercând să ia o hotărâre. Se aplecă asupra biroului şi scrise pe blocnotes: "Şerif Baker: Am plecat ca să le aduc deţinuţilor micul dejun şi ca să încerc să-l anunţ pe doctorul Soames să vină la Vincent Hogan. Pare cu adevărat bolnav, nu se preface. Nick Andros."

Rupse hârtia şi o lăsă pe mijlocul biroului. Vârând blocnotesul în buzunar, ieşi pe stradă.

Primul lucru frapant era căldura, netulburată nici măcar de o adiere, şi mirosul de verdeaţă. Până după prânz, avea să se transforme într-un adevărat cuptor. Era una din zilele acelea când oamenii preferă să-şi termine treburile devreme, ca să-şi poată petrece după-amiaza cât mai liniştit cu putinţă, dar strada principală din Shoyo i se păru straniu de calmă lui Nick pentru o asemenea dimineaţă, ce semăna mai degrabă cu o duminică decât cu o zi obişnuită de lucru.

Majoritatea locurilor de parcare din faţa magazinelor erau goale. Traficul consta doar din cele câteva maşini şi camioane ale fermierilor, care mergeau în sus şi-n jos pe stradă. Magazinul de fierărie părea să fie deschis, dar jaluzelele de la Mercantile Bank erau încă trase, deşi trecuse de ora 9.

Nick o luă spre dreapta, către popasul pentru şoferi, care se afla la distanţă de cinci străzi. Ajunse la colţul celei de a treia, când văzu maşina doctorului Soames venind încet pe stradă şi descriind o traiectorie vag ezitantă, ca şi cum şoferul ar fi fost la capătul puterilor. Nick îi făcu semne energice, nefiind sigur că Soames va opri, dar medicul trase la marginea trotuarului, ocupând neglijent patru dintre locurile de parcare. Nu coborî din maşină, preferând să rămână în continuare la volan. Înfăţişarea lui îl şocă pur şi simplu pe Nick. Soames părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani, de când îl văzuse ultima oară, discutând glumeţ cu şeriful. Pe de o parte era vorba de extenuare, dar oboseala nu putea fi singura explicaţie ― chiar şi Nick îşi dădea seama de asta. Ca şi cum ar fi venit în întâmpinarea gândului său, doctorul scoase o batistă boţită din buzunarul de la piept, ca un bătrân prestidigitator executând o scamatorie răsuflată, care nu-i mai trezeşte prea mult interes, şi strănută de mai multe ori. După ce termină, îşi rezemă capul de tetiera scaunului, cu gura pe jumătate deschisă, ca să poată respira mai bine. Pielea îi era lucioasă şi galbenă, ca de cadavru.

Soames îşi ridică încet pleoapele şi zise:

― Şeriful Baker e mort. Dacă de asta m-ai oprit din drum, poţi s-o laşi baltă. A murit puţin după ora 2 dimineaţa. Acum a căzut şi Janey la pat.

Nick îşi holbă privirile. Şeriful Baker a murit? Dar propria lui soţie zicea ieri seară că se simte mai bine. Iar ea... ea era sănătoasă. Nu, pur şi simplu aşa ceva nu există.

― Chiar a murit, repetă Soames, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Şi nu este singurul. În ultimele douăsprezece ore, am semnat douăsprezece certificate de deces. Şi mai ştiu încă douăzeci de inşi care vor muri până-n prânz, dacă Dumnezeu nu se milostiveşte de ei. Nu cred că este vorba aici de lucrarea lui Dumnezeu. Prin urmare, mă îndoiesc că El se va amesteca în mersul lucrurilor.

Nick îşi scoase carnetul din buzunar şi scrise: "Ce se întâmplă cu ei?"

― Nu ştiu, spuse Soames, strângând încet foaia de hârtie şi aruncând apoi ghemotocul în rigolă. Însă, din câte se pare, toată lumea din oraş se îmbolnăveşte, iar eu sunt acum mai înspăimântat ca niciodată, în toată viaţa mea. Şi eu m-am îmbolnăvit, deşi cel mai rău sufăr de extenuare, în momentul de faţă. Nu mai sunt tânăr. Nu pot să mai alerg atâtea ore în şir fără să o simt şi fără să plătesc, ştii? În vocea lui se făcea simţită acea nervozitate provocată de frică, pe care Nick nu o putea percepe, din fericire. Iar autocompătimirea nu ajută în asemenea cazuri.

Nick, care nu înţelesese că Soames suferea cu adevărat un acces de acest fel, îl măsură cu uimire.

Soames coborî din maşină, sprijinindu-se câteva secunde de braţul lui Nick. Îl strângea cu o mână slăbită şi agitată, de bătrân.

― Hai să ne aşezăm pe banca aceea, Nick. Îmi face bine să stau de vorbă cu tine. Presupun că ţi s-a mai spus acest lucru.

Nick făcu semn în direcţia opusă, spre închisoare.

― Oricum n-au unde să plece de-acolo, îi răspunse Soames, iar dacă s-au molipsit şi ei, în momentul de faţă se află pe ultimele locuri ale listei mele.

Se aşezară pe o bancă vopsită în verde-crud, având pe spătar reclama unei companii locale de asigurări. Soames îşi întoarse cu recunoştinţă obrajii spre căldura binefăcătoare a soarelui.

― Frisoane şi febră, zise el. Începând de ieri scara, cam de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un acces de tremur. Slavă Cerului că n-am avut şi diaree.

"Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat", îl sfătui Nick.

― Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc câteva minute...

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a adormit. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se ducă la bufetul pentru şoferi, ca să le ia ceva de mâncare lui Billy şi Mike.

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Însă fără să deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele.

― Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise el. Începând să le enumere, până când toate cele zece degete ale lui se întinseră într-un evantai. Frisoane. Febră. Slăbiciune şi debilitate generalizată. Lipsă de poftă de mâncare. Dureri la urinare. Inflamare a glandelor, de la umflări minore până la forme acute. Inflamări ale ganglionilor de la subsuori şi vintre. Insuficienţă şi blocaj respiratoriu.

Se uită la Nick.

― Toate acestea sunt simptome ale răcelii obişnuite, ale gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le tratăm, Nick. Cu excepţia cazurilor când pacientul este foarte tânăr sau foarte bătrân, ori poate slăbit de o altă maladie, antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi în cazul bolii de care-ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, repede sau încet. Nu pare să existe nici o diferenţă. Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, se retrage, apoi creşte iarăşi; starea de slăbiciune se instalează tot mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele din urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere.

Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă înţelesese corect cuvintele pronunţate de doctor, dacă nu cumva Soames delira.

― Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de paranoia tinerei generaţii, ştii asta? Tinerii îşi exprimau mereu teama că telefoanele le sunt ascultate... că sunt urmăriţi... verificaţi prin computer... iar acum descopăr că ei aveau dreptate, şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, Nick, dar sunt nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un tribut exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care le nutreşte un om.

"Ce vrei să spui cu asta?"

― Nu mai funcţionează nici un telefon din Shoyo, îi explică Soames.

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase decât o privire, în aparenţă extrem de superficială, ultimei lui note) sau dacă mintea doctorului nu o pornise cumva într-o cu totul altă direcţie ― febra putea oricând să-i joace feste, credea el.

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi închipui că surdomutul nu-i dă crezare.

― E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun număr din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea înregistrate. Pe urmă, cele două ieşiri şi intrări dinspre autostradă sunt închise cu bariere pe care scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar nu se vede nicăieri nici o reparaţie. Doar barierele. M-am dus până acolo. Cred c-ar fi posibil să fie date la o parte, dar traficul de la intersecţia de pe autostradă pare să fie deosebit de subţire în această dimineaţă. Practic n-am văzut decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri.

"Şi celelalte drumuri?" scrise Nick.

― Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea de est a localităţii, spuse Soames. Iar în partea de vest s-a petrecut un accident destul de grav, se pare. Două maşini stau de-a curmezişul drumului, blocându-l total. Accesul este interzis, în schimb nu se vede nici urmă de poliţie sau echipe de intervenţie.

Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul.

― Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte încet, din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în partea aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam acum două ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care este foarte bolnav. Joe mi-a zis că, după părerea lui, oamenii de la podeţ sunt soldaţi, de fapt, chiar dacă sunt echipaţi în salopete de-ale echipelor administraţiei statului şi au venit într-un camion de-al lor.

"De unde ştie?" întrebă Nick.

Soames se ridică în picioare şi-i spuse:

― Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între ei.

Nick se ridică şi el.

"Drumuri secundare?" mâzgăli el în grabă.

― Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe a mai zis că a văzut şi arme în cabina camionului. Carabine modelul armatei. Dacă încerci să pleci din Shoyo pe drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine ştie ce se mai întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi dincolo de Shoyo? Repet: cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere. Nebunie. Nebunie. E limpede că o asemenea ştire iese la iveală, şi încă destul de repede. Dar câţi vor muri, între timp?

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre doctorul Soames decât atunci când acesta se întoarse la maşină şi se urcă încet.

― Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? Tuşeşti?

Nick clătină din cap de fiecare dată.

― Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, dacă traversezi peste câmpuri.

Nick făcu semn că nu şi scrise: "Oamenii aceia sunt închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan este bolnav, dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul dejun, apoi o voi vizita pe doamna Baker."

― Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Ăsta-i lucru mai rar. Iar un băiat care să aibă simţul responsabilităţii într-o asemenea perioadă de degradare, asta-i şi mai rar. Ea va aprecia foarte mult gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul Braceman, pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe acolo. Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei trei arestaţi, da?

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea.

― Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această după-amiază.

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de obosit şi împuţinat, cu ochii roşii. Neliniştit, Nick îl urmări cu privirea, apoi porni din nou spre bufet. Era deschis, însă unul dintre cei doi bucătari lipsea, iar trei dintre cele patru chelneriţe ale schimbului de la 7 la 3 nu apăruseră. Nick trebui să aştepte destul până să primească cele comandate. Când ajunse înapoi, la închisoare, Billy şi cu Mike erau teribil de şocaţi. Vince Hogan delira, iar pe la ora 6 după-amiază încetă din viaţă.

CAPITOLUL 19

TRECUSE atât de multă vreme de când Larry nu mai fusese în Times Square, încât se aştepta să găsească locul schimbat, nu ştia nici el cum, ca printr-o intervenţie magică. Toate lucrurile pe care urma să le vadă acolo aveau să i se pară mai mici şi totuşi mai bune, iar el n-avea să se simtă intimidat de vitalitatea grosolană, puturoasă şi uneori periculoasă a pieţei, aşa cum i se întâmpla când era copil şi se strecura până aici, singur sau împreună cu Buddy Marx, ca să vadă reprezentaţiile cu câte două filme, care costau 99 de cenţi, sau ca să caşte gura la nimicurile strălucitoare din vitrinele magazinelor, ale sălilor de jocuri şi de biliard.

Dar locul arăta absolut la fel ― chiar mai mult decât s-ar fi cuvenit, având în vedere că anumite lucruri se schimbaseră totuşi cu adevărat. Când urcai scările dinspre metrou, chioşcul de ziare care îţi ieşea în cale, la colţ, dispăruse. Cam la jumătate de bloc mai încolo, unde existase o sală de jocuri mecanice scăldată în lumini orbitoare şi zgomot de clopoţei, întotdeauna plină de tineri cu feţele dure, cu ţigări atârnându-le în colţul gurii, concentraţi asupra jocurilor de Gottlieb Desert Isle sau Space Race, acolo unde pe vremuri existaseră toate acestea, acum descoperi un magazin sexy Orange Julius, în faţa căruia se priponise o ceată de tineri de culoare, ale căror trupuri se legănau uşor de la brâu în jos, ca şi cum s-ar fi auzit ritmul unei melodii fără sfârşit, percepută exclusiv de urechile negre. În împrejurimi mai existau saloane de masaj şi cinematografe care dădeau filme pentru adulţi.

Cu toate acestea, Times Square rămăsese aproape neschimbată, iar acest fapt îl întristă. Într-un fel, unica deosebire adevărată nu făcea decât să-i strice şi mai mult cheful: se simţea acum ca un turist în acest loc. Dar poate că şi newyorkczii de baştină se simţeau ca nişte turişti în Times Square, reduşi la dimensiunile unor pitici şi simţind nevoia să se învârtă fără rost şi să-şi ridice privirile ca să citească reclamele electronice. Nu avea de unde şti cu exactitate; uitase ce însemna să fii o părticică a New Yorkului. Şi nici nu-i dădea ghes inima să înveţe din nou.

Maică-sa nu se dusese la slujbă în dimineaţa respectivă. Se lupta cu o răceală, de câteva zile încoace, iar în această dimineaţă se trezise în zori şi constatase că avea temperatură. Din patul îngust, cuminte, din vechea lui cameră o auzi trântind tot felul de lucruri prin bucătărie, strănutând şi pronunţând "Drace!" în surdină, pregătind micul dejun. Sunetul făcut de pornirea televizorului, apoi ştirile din programul "Today". O încercare de lovitură de stat în India. Explozie la o centrală electrică din Wyoming. Curtea Supremă urmează să ia o decizie istorică în legătură cu drepturile homosexualilor.

Când Larry îşi făcu apariţia în bucătărie, încheindu-se la cămaşă, ştirile se terminaseră şi Gene Shalit intervieva un tip chel. Tipul chel prezenta o serie de animale mici, lucrate din sticlă. Suflatul sticlei, mărturisea el, era pasiunea lui de patruzeci de ani, iar cartea în care vorbea despre asta urma să apară curând la Editura Random House. Apoi strănută. "Scuzaţi-l", se repezi Gene Shalit, chicotind.

― Preferi ochiuri sau omletă? îl întrebă Alice Underwood, care era îmbrăcată în halat de baie.

― Omletă, răspunse Larry, ştiind prea bine că n-avea nici un rost să protesteze împotriva ouălor.

După maică-sa, nu se putea concepe mic dejun fără ouă (cărora le zicea "icre casabile", când era în toane bune). Conţin proteine şi tot felul de substanţe nutritive. Părerea ei despre nutriţie era vagă, dar atotcuprinzătoare. Avea în minte o listă de alimente hrănitoare, şi o alta pe care erau trecute cele vrednice de dispreţ ― precum Jujube, murăturile, Slim Jim, lama de bubble gum roz pe care-o primeai o dată cu biletele la baseball şi, vai, Doamne, atâtea altele.

Se aşeză şi o urmări spărgând ouăle, aruncându-le în aceeaşi bătrână tigaie neagră, bătându-le cu acelaşi tel din sârmă cu care le bătuse şi-n ziua când mersese el în clasa întâi, la Şcoala 162.

Îşi extrase batista din buzunarul halatului, tuşi, strănută şi mormăi în ea "Drace!", înainte de a o pune la loc.

― Ţi-ai luat zi liberă, mamă?

― Am anunţat că sunt bolnavă. Răceala asta mă pune la pământ. Nu-mi face nici o plăcere să anunţ că sunt bolnavă într-o vineri, foarte multă lume face figura asta, dar trebuie neapărat să stau la pat. Am temperatură. Mi s-au umflat şi ganglionii.

― Ai chemat doctorul?

― Pe vremea când eram eu o fată fermecătoare, medicii veneau acasă, spuse ea. În schimb acum, dacă te îmbolnăveşti, trebuie să te prezinţi la camera de gardă a spitalului. Fie procedezi aşa, fie-ţi pierzi o zi întreagă aşteptând să te consulte cine ştie ce şarlatan dintr-unul din cabinetele alea unde s-ar zice că beneficiezi ― ha-ha ― de îngrijire medicală în regim de urgenţă. Acolo te duci numai când ai de gând să tragi foloase de pe urma lui Medicare, asta-i părerea mea. Locurile astea sunt chiar mai rele decât centrele de unde se ridică ajutorul social cu o săptămână înainte de Crăciun. Pur şi simplu am să stau în casă şi-am să înghit aspirină; până mâine dimineaţă la vremea asta îmi trece.

Rămase pe lângă casă toată dimineaţa, încercând să-i fie de folos. Îi aduse televizorul la pat, muncindu-se din greu, cu vinele de la braţe ieşite în evidenţă, din cauza efortului ("Ai să te alegi cu o hernie numai pentru ca să văd eu Let's Make a Deal", spusese ea, smiorcăindu-se), îi aduse suc de fructe şi o sticlă veche de NyQuil, ca să-i mai alunge proasta dispoziţie, apoi fugi până la magazin şi-i cumpără două romane ieftine.

După care nu le mai rămase mare lucru de făcut, decât să-şi calce unul altuia pe nervi. Ea făcu observaţia că televizorul se vedea mai prost din cauză că fusese mutat în dormitor, iar el nu se abţinu şi-i replică acid că decât să nu vezi deloc, mai bine vezi ceva, cum o fi. În cele din urmă, el îi spuse că iese la o mică plimbare prin oraş.

― Mi se pare o idee foarte bună, îi zisese ea, vizibil uşurată. Eu am să trag un pui de somn. Eşti un băiat bun, Larry.

Coborâse scările înguste (liftul nu fusese încă reparat) şi ieşise în stradă, stăpânit de un sentiment de bucurie amestecată cu vinovăţie. Avea o zi întreagă înaintea lui şi-i mai rămăseseră şi nişte bani în buzunar.

Dar acum, ajuns în Times Square, îi pierise tot cheful. Mergea fără ţintă, iar portmoneul avusese de mult grijă să-l mute într-un buzunar din faţă. Se opri înaintea unui magazin în care se vindeau discuri cu preţ redus, ţintuit pe loc de sunetul propriei lui voci, venind din difuzoarele obosite, aşezate la înălţime. Acum veneau versurile refrenului.

N-am venit ca să-ţi pretind să mă primeşti peste noapte

Sau ca să înţeleg dacă ţi s-a arătat lumina

N-am venit ca să fac scandal sau să mă cert

N-aş dori decât să-mi spui, de crezi că poţi

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău ?

Îl înţelegi, dragă...

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău?

Ăsta sunt eu, gândi el, privind absent discurile, dar astăzi cântecul îl deprima. Ba mai rău, îi făcea dor de casă. Nu mai vroia să se ştie aici, sub cerul acesta cenuşiu, ca o cadă de baie, să inspire gazele de eşapament ale New Yorkului, pipăindu-se mereu în treacăt la portofel, asigurându-se că se mai află încă la locul lui. New York, numele tău este paranoia. Deodată, tânjea să se afle într-un studio de înregistrări de pe Coasta de Vest, lucrând la un nou album.

Larry grăbi paşii şi coti, intrând într-una dintre sălile cu jocuri. Clopoţeii şi soneriile îi zdrăngăneau în urechi; iată şi bubuitul amplificat şi teribil al jocului numit Deathrace 2000, însoţit de ţipetele neomeneşti, electronice, ale pietonilor muribunzi. Minunat joc, se gândi Larry, curând îi va lua locul Dachau 2000. Toţi or să se dea în vânt după el. Se duse la casierie şi schimbă zece dolari în monede de câte douăzeci şi cinci de cenţi. Lângă restaurantul Beef n Brew de pe cealaltă parte a drumului era o cabină telefonică; formă din memorie numărul de la Jane's Place. Jane's era un club de pocher pe unde bântuia uneori şi Wayne Stukey.

Larry introduse monede de douăzeci şi cinci de cenţi în telefon până ce simţi că-l doare mâna, iar telefonul începu să sune, la distanţă de aproape cinci mii de kilometri.

Se auzi o voce feminină.

― Jane's. E deschis la noi.

― Cât de deschis? se interesă el cu voce profundă şi sexy.

― Ia ascultă, deşteptule, aici nu este... hei, tu eşti, Larry?

― Mda, eu sunt. Bună, Ariene.

― Unde eşti? Nu te-a mai văzut nimeni de-o vreme, Larry.

― Păi, sunt pe Coasta de Est, îi mărturisi el precaut. Mi-a şoptit careva că lipitorile erau pe urmele mele şi c-aş face bine să ies din lac până ce se potolesc.

― Nu cumva e vorba de-o petrecere din alea grozave?

― Mda.

― Păi să ştii c-am auzit şi eu de poantă. Ai cheltuit ca un bezmetic.

― Ascultă, Ariene, Wayne se află prin preajmă?

― Adică Wayne Stukey, vrei să spui?

― Că doar nu John Wayne... care a dat în primire.

― Adică pretinzi că nu ştii nimic?

― Ce să ştiu? Eu sunt pe coasta cealaltă. Hei, i s-a întâmplat ceva, cumva?

― E-n spital, bolnav de gripa asta care bântuie. Captain Trips, aşa-i zice pe aici. Nu c-ar fi de râs. Se spune că au murit o grămadă de oameni din cauza asta. Oamenii s-au speriat şi stau pe la casele lor. Avem şase mese libere, deşi, după cum ştii, la Jane's nu sunt niciodată mese libere.

― Cum se simte?

― Cine ştie? Spitalul este izolat şi foarte bine păzit şi nimeni nu poate primi vizite. E cam dubios, Larry. Iar prin împrejurimi mişună o mulţime de soldaţi.

― În permisie?

― Soldaţii în permisie nu poartă arme şi nici nu se plimbă în camioane militare de transport. Foarte mulţi oameni s-au speriat rău de tot. Mai bine că nu eşti pe aici.

― La ştiri n-au zis nimic.

― Aici n-au apărut decât vreo câteva scurte notiţe prin ziare, despre un val de gripă, nimic mai mult. Dar unii zic că armata nu s-a ocupat cum se cuvine de un borcănel dintr-acelea pline de cine ştie ce molimă. Nu ţi se pare infernal?

― Astea sunt prostii, ca să sperie lumea.

― Acolo unde te afli tu nu există?

― Nu, spuse el.

Apoi îi veni în minte răceala de care suferea maică-sa. Oare nu cumva auzise în metrou o mulţime de oameni strănutând şi tuşind? Îşi aminti acum că-i trecuse prin minte că se află într-un salon de TBC. Dar strănuturile şi nasurile înfundate erau lucruri obişnuite în orice oraş. Germenii răcelii sunt daţi naibii, îşi zise. Le place să se adune acolo unde e mai multă bogăţie.

― Lipseşte până şi Janey însăşi, îi zise Ariene. Ne-a transmis că are febră şi ganglionii umflaţi. Iar eu îmi închipuiam că putoarea aia bătrână e aşa de tare, încât n-o să se lipească nici o boală de ea.

― Cele trei minute s-au terminat, interveni vocea centralistei.

― Păi, am să mă întorc cam peste o săptămână, Ariene, zise Larry. Ne vedem atunci.

― Foarte bine. De când mă ştiu, visez să fiu prietena unui cântăreţ faimos.

― Ariene? Nu cumva, întâmplător, îl cunoşti pe un individ, Dewey Doză?

― O! exclamă ea mirată. Stai puţin! Larry!

― Ce este?

― Slavă Domnului că n-ai închis! De fapt, m-am întâlnit cu Wayne, cam două zile înainte de a intra în spital. Uitasem cu desăvârşire! Piii!

― Ei, despre ce-i vorba?

― Un plic. Mi-a zis că este pentru tine, dar m-a pus să-l păstrez în sertarul în care-mi ţin eu banii o săptămână sau două, sau să ţi-l dau când te văd. Şi a adăugat ceva de genul "E al naibii de norocos că asta ajunge în mâinile lui, şi nu la Dewey Doză."

― Ce-i înăuntru?

Îşi trecu receptorul dintr-o mână în cealaltă.

― O secundă. Să mă uit. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi zgomotul de hârtie ruptă şi vocea Arlenei. E un extras de cont bancar. De la First Commercial Bank of California. Economiile tale se ridică la... oho! Peste treisprezece mii de dolari. Când ai să mă scoţi undeva, dacă-ţi trece cumva prin minte să-mi propui să plătim nemţeşte, îţi arăt eu ţie!

― Nu se pune problema, îi răspunse el zâmbind. Îţi mulţumesc, Arlene. Te rog să ai grijă de plic.

― Ba bine că nu, să ştii că-l arunc la canal. Prostule.

― E minunat când te ştii iubit.

De la celălalt capăt se auzi un oftat.

― Mă copleşeşti, Larry. Am să pun foaia într-un plic pe care scriu numele noastre, ale amândurora. Ca să nu mă poţi evita, când apari pe aici.

― Nu sunt eu omul să facă aşa ceva, dragă.

Încheiară convorbirea, după care se auzi imediat vocea telefonistei, care-i pretindea încă trei dolari. Larry introduse fără proteste suma pretinsă în fanta aparatului, simţind că zâmbetul fericit şi prostesc nu i se ştersese încă de pe buze.

Culese o monedă de un sfert dintre cele răspândite încă pe poliţa cabinei telefonice şi o vârî în aparat. Peste câteva clipe ascultă în receptor sunetul telefonului mamei lui. Primul impuls al omului e să împartă o ştire bună cu altcineva, cel de-al doilea să-i scoată ochii cu asta. El gândea ― ba nu, credea ― că era vorba doar de cel dintâi impuls. Dorea să-i împărtăşească şi ei vestea că scăpaseră de griji, că avea din nou destui bani.

Încet-încet, zâmbetul i se veşteji pe buze. Telefonul continua să sune la nesfârşit. Poate că se hotărâse să se ducă la serviciu, în cele din urmă. Îşi aminti obrajii ei congestionaţi, cuprinşi de febră, de tuse şi de strănuturi, şi cum mormăia mereu nervos "Drace!" în batistă. Nu, nu credea că plecase de acasă. De fapt, nu credea c-ar fi în stare să se ducă la lucru.

Puse receptorul în furcă şi-şi recuperă absent moneda de un sfert, căzută cu un clinchet în partea de jos a aparatului. Ieşi din cabină, jucându-se cu mărunţişul rămas. Văzu un taxi şi-i făcu semn să oprească; o dată intraţi în trafic, constată că începuse să plouă.

Uşa era încuiată şi, după ce bătu în două sau trei rânduri, fu convins că apartamentul rămăsese pustiu. Bătuse suficient de tare ca să facă pe cineva de la etajul de deasupra să-i răspundă cu un alt răpăit ― ca o fantomă scoasă din fire. Dar trebuia să intre şi să se convingă la faţa locului, iar o cheie nu avea la el. Tocmai se pregătea să coboare treptele, până la apartamentul domnului Freeman, când auzi geamătul acela stins, de dincolo de uşă.

Pe uşa mamei lui fuseseră montate trei sisteme diferite de încuietori, dar ea n-o folosea niciodată decât pe una dintre ele, în ciuda faptului că era obsedată de portoricani. Larry lovi uşa cu umărul, mişcând-o în balamale. Se opinti încă o dată şi încuietoarea cedă. Uşa se deschise, trântindu-se de perete.

― Mamă?

Încă un geamăt.

Apartamentul era scufundat în întuneric; lumina zilei dispăruse pe neaşteptate, iar de afară venea sunetul gros al tunetelor, suprapus peste răpăitul ploii. Fereastra salonului era pe jumătate deschisă, iar perdelele albe se umflau până deasupra mesei, pentru a fi apoi trase de curent şi scoase în vântul de afară. Acolo unde ploaia pătrunsese pe fereastră, se vedea un petic strălucitor de umezeală.

― Unde eşti, mamă?

Un geamăt mai puternic. Porni spre bucătărie, însoţit de ecourile altui tunet. Aproape se împiedică de ea. Femeia zăcea pe podea, chiar în pragul dormitorului ei.

― Mamă! Dumnezeule, mamă!

Ea încercă, la auzul vocii lui, să se răsucească, dar nu reuşi să-şi mişte decât capul, pivotând pe bărbie şi rezemându-se, în cele din urmă, pe obrazul stâng. Respiraţia femeii era extrem de greoaie, din cauza sputei. Dar lucrul cel mai impresionant, pe care el nu avea să-l uite vreodată, era felul în care ochiul ei se răsucea astfel încât să-l poată vedea, ca ochiul unui animal înaintea sacrificării. Obrazul îi strălucea din pricina febrei.

― Larry?

― Te duc eu la pat, mamă.

Se aplecă, se încordă pentru a-şi stăpâni tremurul genunchilor şi o luă în braţe. Halatul i se desfăcu, scoţând la iveală o cămaşă de noapte decolorată de la spălat şi picioarele albe ca burta de peşte, străbătute de varice umflate. Căldura pe care o emana depăşea orice imaginaţie. Lucrul acesta îl scoase din minţi. Nimeni nu era în stare să scape cu viaţă după o asemenea temperatură. Creierii i se prăjiseră probabil în cap.

Ca şi cum ar fi vrut să demonstreze adevărul concluziei lui, ea se răsti pe neaşteptate:

― Du-te şi adu-l pe taică-tău, Larry. E la bar.

― Stai liniştită, îi răspunse el consternat. Stai liniştită şi culcă-te, mamă.

― E la bar, cu fotografa aia! grăi femeia strident în întunericul palpabil al după-amiezei, în timp ce de afară se auzi bubuitura asurzitoare a unui tunet.

Larry avea sentimentul că pe trupul său se scurge încet o substanţă vâscoasă şi lipicioasă. Dinspre fereastra pe jumătate deschisă din salon veni o pală de vânt răcoros, răspândindu-se prin întregul apartament. Alice începu să tremure, iar pe braţe pielea i se făcu de găină. Îi clănţăneau dinţii. În semiîntunericul dormitorului, faţa-i strălucea ca o lună plină. Larry împinse păturile în jos, îi întinse picioarele, apoi îi trase cuverturile până la bărbie. Dar ea continua să dârdâie necontrolat, făcând ca pătura de deasupra să tremure şi ea. Obrajii în schimb îi rămăseseră uscaţi, fără urmă de transpiraţie.

Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă femeia, apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât zgomotul greu, bronhial, al respiraţiei ei.

Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, apoi făcu un mic ocol. Închise fereastra, pe urmă reveni lângă aparat.

Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa telefonului. Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l formă, în timp ce afară tuna iarăşi. Lumina violentă a unui fulger transformă fereastra pe care tocmai o închisese într-o radiografie alb-albăstruie. Din dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică-sii, care-i îngheţă sângele în vine.

La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă un bâzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi comunică:

― Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre sunt ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom răspunde apelului dumneavoastră cât mai repede cu putinţă. Vă mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate...

I-am trimis pe ameţiţii ăia la parter! ţipă maică-sa, vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. Portoricanii ăştia habar n-au de nimic!

― ...răspunde apelului dumneavoastră cât mai...

Trânti receptorul în furcă şi rămase ţintuit, cuprins de valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi ăsta, de la care te alegeai cu un nenorocit de mesaj înregistrat tocmai când îţi murea mama? Ce naiba se petrece acolo?

Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce Ia spital. Sau să cheme o salvare particulară? Doamne Dumnezeule, cum se face că niciodată nu ştii cum să procedezi mai bine, când eşti în asemenea situaţii? De ce oare nu te-nvaţă la şcoală lucrurile astea?

Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică-sii.

― Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă.

Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza ei, dar de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea lucruri cam de acest fel: De ce vin lucruri din astea întotdeauna pe capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se întâmple după ce primisem vestea cea bună? Apoi veneau lucrurile cele mai abjecte: Oare cât de rău vor fi afectate planurile mele din cauza asta? Câte lucruri voi fi silit să schimb în jurul meu din cauza asta ?

Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai repede şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot felul de lucruri.

Coborî treptele până la apartamentul domnului Freeman în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau printre norii negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa se deschise violent, iar în holul blocului pătrunse un şuvoi de ploaie.

CAPITOLUL 20

HARBORSIDE era cel mai vechi hotel din Ogunquit. Priveliştea nu mai era atât de frumoasă de când se construise noul club de yachting de cealaltă parte, dar într-o după-amiază ca asta, când cerul fusese răscolit de un şir de furtuni, perspectiva era destul de limpede.

Frannie stătea la fereastră de aproape trei ore, încercând să-i scrie lui Grace Duggan, o colegă de liceu care se înscrisese la Colegiul Smith. Nici vorbă de vreo spovedanie; spunându-i că e gravidă şi descriind scena cu mama ei, risca să se lase cuprinsă de descurajare. Oricum, Grace avea să afle totul curând, de la sursele ei de informare din oraş. Nu dorea să-i iasă altceva decât o scrisoare obişnuită, de curtoazie. Excursia pe biciclete, la Rangely, în mai, cu Jesse, împreună cu Sam Lothrop şi Sally Wenscelas. Examenul final la biologie, la care Frannie avusese noroc. Noua slujbă a lui Peggy Tate (o altă colegă şi prietenă din şcoală), în corpul administrativ al Senatului. Nunta apropiată a lui Amy Lauder.

Dar scrisoarea pur şi simplu refuza să se lase scrisă. O parte din vină o purtau şi interesantele efecte pirotehnice la care asistase toată ziua ― cum să te mai ţii de scris când un şir de mici furtuni se abăteau, una după alta, deasupra apelor? Adevărul adevărat era că nici o noutate dintre cele cuprinse în scrisoare nu avea aerul cel mai onest cu putinţă. Toate păreau acolo puţin strâmbe, ca un cuţit care ţi se răsuceşte în mână şi te răneşte superficial, în loc să cureţe coaja cartofului, aşa cum te aşteptai. Excursia cu bicicletele fusese minunată, dar ea şi Jess nu mai erau în cele mai bune relaţii. Avusese noroc la examenul BY-7, într-adevăr, dar la cel final de biologie, care conta cu adevărat, nu se prea descurcase. Nici ea şi nici Grace nu se dădeau în vânt după Peggy Tate, iar cununia lui Amy, în starea actuală a lui Fran, putea să pară mai degrabă o glumă proastă şi nu un prilej de bucurie. Amy se căsătoreşte, în schimb copilul îl nasc eu, haa-haa-ha.

Simţind că trebuia neapărat să termine scrisoarea, fie şi numai pentru a scăpa de obligaţie, scrise:

Am şi eu propriile mele probleme, şi încă ce mai probleme, dar pur şi simplu n-am curajul să le aştern pe hârtie. Destul că trebuie să mă gândesc la ele! Aştept să ne vedem înainte de Patru, dacă nu cumva te-ai răzgândit, de la ultima ta scrisoare. (O singură scrisoare în şase săptămâni? Începuse să mă bată gândul că ţi-a tăiat cineva degetele alea cu care baţi la maşină, draga mea!) Am să-ţi povestesc totul când ne vedem. Sunt sigură că sfatul tău îmi va prinde bine.

Ai încredere în mine şi voi avea şi eu în tine,

Fran

Semnă cu obişnuita ei mâzgălitură flamboaiant-comică, ocupând astfel jumătate din spaţiul gol rămas pe hârtie. Gestul acesta o făcu să se simtă, mai acut ca oricând, o impostoare. Împături scrisoarea, o vârî în plic şi scrise adresa, apoi o propti de marginea oglinzii. Basta.

Aşa. Ce mai avea de făcut?

Se întuneca din nou. Se ridică de la masă şi începu să se învârtă nervos prin cameră, gândindu-se c-ar trebui să iasă înainte de a începe iarăşi să plouă, dar unde să se ducă? La film? Singurul care rula în oraş. Îl văzuse. Împreună cu Jesse. La Portland, ca să se uite la ţoale? N-avea sens. Singurele haine la care se putea uita acum cu intenţie serioasă erau cele cu talie specială. Ca să încapă două persoane.

Astăzi primise trei telefoane, cea dintâi convorbire aducându-i veşti bune, cea de a doua, indiferente, iar cea de a treia, proaste. Ar fi preferat să vină în ordine inversă. Afară se înnorase, stropii de ploaie începuseră din nou să cadă, întunecând debarcaderul portului pentru ambarcaţiuni. Se hotărî să se îmbrace şi să iasă la plimbare şi s-o ia naiba de ploaie. Aerul proaspăt al verii şi umezeala puteau să-i facă bine. Nu era exclus să se oprească undeva şi să bea un pahar de bere. Fericire la sticlă. Sau cel puţin echilibru.

Primul telefon îl primise de la Debbie Smith, din Somersworth. Fran era mai mult decât bine venită, îi spusese Debbie, cu efuziune. De fapt, chiar era nevoie de ea. Una dintre cele trei fete care-şi împărţiseră apartamentul se mutase în mai, îşi găsise o slujbă de secretară la o firmă de vânzări en gros. Ea şi Rhoda nu se puteau descurca prea multă vreme cu chiria, în lipsa unei a treia persoane.

― Să ştii că amândouă venim din familii numeroase, adăugase Debbie. Plânsul bebeluşilor nu ne deranjează.

Fran i-a răspuns că ar fi dispusă să se mute înainte de 1 iulie, şi de-abia după ce puse receptorul în furcă simţi lacrimile calde ce i se scurgeau pe obraji. Lacrimi de uşurare. Dacă reuşea să scape de oraşul ăsta, în care crescuse, totul avea să fie în regulă, aşa gândea. Departe de maică-sa, departe chiar şi de taică-său. Copilul şi faptul că era singură urmau să capete, în aceste condiţii, în viaţa ei, proporţia corectă, sănătoasă. Fără îndoială, aveau să rămână un factor extrem de important, dar nu unic. Auzise cândva, într-o fabulă sau într-o poveste, cum un animal, gândac sau broască, când era ameninţat de vreo primejdie, se tot umfla până ajungea de două ori mai mare. Văzându-l astfel, duşmanul se speria şi o lua din loc, cel puţin în teorie. Exact aşa se simţea şi ea acum. Ca un gândac sau o broască, gata să-şi dubleze proporţiile. Şi asta pentru că întreg oraşul, întreg mediul (gestalt ar fi fost, poate, un cuvânt chiar mai potrivit) îi erau ostile. Era conştientă că nimeni nu avea să o oblige să poarte o literă stacojie, dar mai ştia că era necesară o ruptură cu Ogunquit, ca să se poată pătrunde pe de-a-ntregul de această convingere. Când mergea pe stradă, simţea cum oamenii... nu, nu se uitau, ci se pregăteau să se uite la ea. Desigur, era vorba de locuitorii stabili, nu de vilegiaturiştii veniţi să-şi petreacă aici vara. Locuitorii oraşului Ogunquit aveau nevoie în permanenţă de un cal de bătaie ― vreun beţivan, un chiulangiu care preferă să trăiască pe spinarea societăţii, Copilul de Familie Bună care a fost prins furând dintr-un magazin de la Portland, sau de pe Plaja Veche de lângă livadă... sau Fata cu Burta la Gură.

Cel de al doilea telefon, cel aşa şi aşa, fusese de la Jess Rider. Suna din Portland şi încercase acasă la ea, mai întâi. Din fericire, îi răspunsese Peter, care îi dăduse numărul de telefon al lui Fran de la Harborside, fără alte comentarii.

Cu toate acestea, Jess îi spusese aproape de la bun început:

― Atmosfera de-acasă nu-i prea grozavă, hm?

― Mda, oarecum, îi răspunsese ea precaut, refuzând să intre în detalii, pentru că astfel s-ar fi văzut părtaşă, alături de el, la o conspiraţie.

― Din cauza mamei tale?

― De ce spui asta?

― Mi se pare că ea face parte din categoria celor gata s-o ia razna. I se poate citi în ochi, Frannie. Iar mesajul este că, dacă-mi împuşti vacile sacre, am să le împuşc şi eu pe ale tale.

Ea nu-i răspunse nimic.

― Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc.

― Nici nu m-ai jignit, îi răspunsese ea.

Descrierea lui era, de altfel, destul de potrivită ― cel puţin dacă priveai superficial lucrurile ―, dar ea încerca încă să treacă de şocul provocat de verbul acela, a jigni. I se părea straniu să audă din partea lui un asemenea cuvânt. Poate descopăr un postulat cu acest prilej, se gândi ea. Când iubitul începe să se întrebe dacă nu te-a jignit, cumva, înseamnă că nu mai este iubitul tău.

― Frannie, oferta mea rămâne în continuare valabilă. Dacă spui da, fac rost de două inele şi sunt la tine chiar în după-amiaza asta.

Pe bicicletă, îi trecu fetei prin minte, cât pe ce s-o umfle râsul. Chicotitul ei ar fi fost un lucru oribil, inutil, şi acoperi receptorul timp de o secundă, ca să fie sigură că nu-i scapă. În ultimele şase zile plânsese şi râsese mai mult decât în toţi anii din urmă, de când împlinise cincisprezece ani şi începuse să iasă la întâlniri.

― Nu, Jess, îi spusese ea apoi, cu vocea perfect controlată.

― Vorbesc foarte serios! o asigurase el, oarecum vehement, ca şi cum ar fi văzut-o luptându-se cu râsul.

― Ştiu că este aşa. Dar eu nu sunt pregătită să mă mărit. Eu mă cunosc foarte bine, Jess. Nu este vorba despre tine.

― Şi atunci cum rămâne cu copilul?

― Copilul se va naşte.

― Şi vei renunţa la el?

― Încă nu m-am hotărât.

Jess nu mai zise nimic; câteva momente, fata auzi alte voci, venind din alte camere. Aveau propriile lor probleme, din câte presupunea Fran. Lumea e o dramă jucată la matineu. Suntem îndrăgostiţi de propriile noastre vieţi, prin urmare căutăm lumina care să ne călăuzească şi încercăm să desluşim ziua de mâine.

― Mă gândesc la copil, spuse Jess în cele din urmă.

Fran se îndoia de sinceritatea lui, dar era singurul lucru care o putea atinge. Ceea ce se şi întâmplă.

― Jess...

― Deci unde ai de gând să te duci? o întrebă el deodată. Nu poţi să rămâi la Harborside toată vara. Dacă ai nevoie de o gazdă, pot să caut şi eu, la Portland.

― Am unde să stau.

― Unde, dacă mi-este îngăduit să întreb?

― Nu-ţi este îngăduit, îi replică ea, apoi îşi muşcă limba, pentru că-i răspunsese atât de nediplomatic.

― Oh, făcu el, pe un ton ciudat de monoton. După o vreme, continuă precaut: Aş putea să te întreb ceva, fără să te superi, Frannie? Pentru că aş vrea să ştiu cu adevărat. Nu e o întrebare retorică sau ceva de genul ăsta.

― Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu prudenţă.

În mintea ei însă, se pregăti să nu se arate supărată, ştiind că, atunci când Jess lansa un asemenea preambul, urma de obicei o teribilă mostră de "şovinism" masculin, de care el era perfect inconştient.

― Eu n-am chiar nici un drept în toată povestea asta? întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de răspundere şi de decizie?

La început se supără cu adevărat, însă furia i se risipi. Ăsta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria imagine faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi deştepţii, ca să poată dormi bine peste noapte. Îl admirase întotdeauna pentru inteligenţa lui, dar într-o situaţie ca asta inteligenţa putea să fie o adevărată pacoste. Oamenii din categoria lui Jess ― ca şi Fran, de altfel ― fuseseră învăţaţi, de mici, să fie activi şi să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine să te trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul pentru altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoinţă, însă rămânea un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se îndârjea să n-o lase în pace.

― Jesse, pledă ea, nici unul dintre noi nu şi-a dorit copilul. Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să nu se întâmple nimic. Tu n-ai nici un fel de răspundere.

― Dar...

― Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm.

Băiatul oftă.

― Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi?

― Cred că da.

― Te gândeşti să-ţi continui şcoala?

― Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din semestrul de toamnă.

― Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă găseşti. N-am intenţia să mă ascund.

― Ştiu, Jesse.

― Dacă ai nevoie de bani...

― Da.

― Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... voi dori să te văd.

― Bine, Jess.

― La revedere, Fran.

― La revedere.

După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele de rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei conversaţii care nu se terminase de fapt. Apoi îşi explică de ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră "te iubesc". Se întristă şi încercă zadarnic să nu pună la inimă incidentul.

Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că este îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau avea asupra Carlei întâmplările respective. Cu o seară în urmă, nu venise la culcare; îşi petrecuse toată noaptea în salon, cufundată în studiul vechilor genealogii. Pe la 11.30 se dusese la ea şi-o întrebase când avea de gând să urce. Părul i se revărsa peste umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, iar Peter era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să nu fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea în poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase privirile către el, continuase să o răsfoiască pagină cu pagină. Îi spusese că nu-i este somn. Că mai stă o vreme. Făcuse o răceală, îi mai spusese Peter. Se aflau amândoi într-un separeu din Corner Lunch, mâncând nişte hamburgeri, fără chef. Carlei îi curgea nasul, adăugă Peter. Iar când o întrebase dacă vrea un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai răspunsese deloc. A doua zi o găsise dormind în jilţ, cu volumul în poală.

Când se trezise, părea mai în apele ei, îşi revenise, în schimb răceala se agravase. Respinse ideea de a-l chema pe doctorul Edmonton, spunând că nu este decât o răceală la piept. Îşi pusese o compresă, se înfăşurase cu o bucată de flanel şi curând îl anunţase că simte cum i se desfundă sinusurile. Dar Peter nu se lăsase înşelat, îi povestise el lui Frannie. Deşi refuzase termometrul, era convins că avea temperatura cu câteva grade peste normal.

Astăzi o căutase pe Fran la telefon, imediat după ce începuse cea dintâi furtună. Norii negri şi purpurii se adunaseră pe tăcute deasupra portului şi ploaia începu, la început blând, pentru ca apoi să se dezlănţuie torenţial. Vorbind, ea privea pe fereastră, urmărind trăsnetele înfigându-se în valuri, dincolo de dig, fiecare fulger fiind însoţit de un mic zgomot de paraziţi în receptor, ca un ac de pick-up care se împiedică într-o imperfecţiune a discului.

― Astăzi este la pat, îi spuse Peter. Până la urmă, a consimţit ca Tom Edmonton s-o consulte.

― Şi a venit?

― Tocmai a plecat. După părerea lui, are gripă.

― O, Doamne, zise Frannie, închizând ochii. Pentru o femeie de vârsta ei, nu-i de glumă.

― Nu, nu este. Continuă după o pauză. I-am povestit totul, Frannie. Despre copil, despre cearta dintre tine şi Carla. Tom s-a îngrijit de tine încă de când erai bebeluş şi ştie să păstreze un secret. Eu voiam să aflu dacă există o legătură între discuţie şi boală. Doctorul a zis că nu. Gripa e gripă.

― Gripa e frică, îi răspunse Fran sumbru.

― Cum ai spus?

― Nu are nici o importanţă. Chiar dacă tatăl ei era un om cu vederi neobişnuit de largi, nu se număra totuşi printre fanii formaţiei AC/DC. Povesteşte-mi mai departe.

― Foarte mult nu mai e de povestit, draga mea. Spunea că sunt foarte multe cazuri. O gripă extrem de păcătoasă. Din câte se pare, vine din sud, iar zona New Yorkului este afectată în mod deosebit.

― Bine, bine, dar ca să dormi toată noaptea în salon..., începu ea, cu îndoială.

― Ca să fiu drept, a zis că poziţia verticală a avut un efect binefăcător asupra plămânilor şi bronhiilor ei. Altceva n-a mai adăugat, dar Alberta Edmonton face parte din toate organizaţiile din care face parte şi Carla, aşa că nu mai era nevoie. Amândoi ştim prea bine că o păştea de mult un necaz de felul ăsta, Fran. E preşedintă a Comitetului de Istorie a Oraşului, îşi petrece douăzeci de ore pe săptămână în bibliotecă, este secretara Clubului Femeilor şi a Clubului Amatorilor de Literatură, a condus tot felul de marşuri aici, în oraş, încă dinainte de moartea lui Fred, iar de iarna trecută a mai preluat şi Fundaţia Inima. Iar ca o încununare, s-a străduit să stârnească interesul în jurul unei Societăţi Genealogice a Sudului Statului Maine. Este extenuată, sfârşită. Şi din cauza asta a avut o asemenea reacţie faţă de tine. Edmonton n-a spus decât că era pregătită să culeagă orice germene de boală care se nimerea să treacă pe lângă ea. Mai mult de atât n-a vrut să zică. Frannie, ea încearcă din răsputeri să se lupte cu bătrâneţea. A muncit mai din greu decât mine.

― Tată, este cumva în stare gravă?

― E la pat, bea suc de fructe şi ia pastilele pe care i le-a prescris Tom. Astăzi mi-am luat liber, iar mâine va veni doamna Halliday să-i ţină companie. Preferă să vină doamna Halliday, ca să poată concepe împreună o agendă pentru întrunirea din iulie a Societăţii Istorice. Oftă speriat, iar fulgerul tulbură din nou convorbirea telefonică. Câteodată îmi vine să cred că-şi doreşte să moară în jug.

Fran îl cercetă timid:

― Crezi că s-ar supăra, dacă eu...

― Nu cred că e momentul. Aşteaptă să mai treacă puţin timp, Fran. Îşi va reveni.

Trecuseră patru ore de la convorbire şi acum, în timp ce-şi lega baticul impermeabil, se întreba dacă mama ei îşi va reveni cu adevărat. Poate, dacă ar renunţa acum la copil, nimeni din oraş n-ar prinde de veste. Ceea ce i se părea foarte puţin probabil, totuşi. În oraşele mici, oamenii culeg din zbor orice urmă de zvon, dând dovadă de o fineţe nemaipomenită. Iar dacă avea de gând să crească ea copilul... de fapt, nu se gândea la posibilitatea asta cu tot dinadinsul, nu? Nu?

Îşi puse haina uşoară, de ploaie, simţind cum începe s-o macine sentimentul de vinovăţie. Mama ei era la capătul puterilor, sigur că da. Fran o văzuse cu ochii ei, de fiecare dată, când se întorcea de la colegiu şi se sărutau pe obraz. Carla avea pungi sub ochi, pielea prea galbenă, iar cărunţeala din părul ei, întotdeauna proaspăt coafat, progresase vizibil, în ciuda şamponatului de câte treizeci de dolari. Şi cu toate astea...

Se purtase abominabil, ca o isterică. Frannie se întreba, totuşi, cum avea să-şi evalueze propria răspundere în cazul în care gripa mamei se va transforma într-o pneumonie sau dacă va suferi cine ştie ce criză. Sau dacă va muri. Doamne, ce gând oribil. Aşa ceva nu se putea întâmpla, o, Dumnezeule, sigur că nu! Medicamentele pe care le înghiţea aveau să-i vindece gripa şi, o dată ce Frannie dispărea din raza ei de vizibilitate şi-şi vedea liniştită de incubarea micuţului străin undeva în Somersworth, maică-sa avea să-şi revină de pe urma loviturii pe care-o încasase. Avea să...

Telefonul începu să sune.

Îi aruncă o privire absentă; de afară izbucni lumina unui nou fulger, urmat de un tunet atât de violent şi de apropiat, încât tresări puternic.

Telefonul continua să sune.

Dar ea-şi făcuse cele trei convorbiri ale ei, cine mai putea fi? Debbie nu avea de ce s-o caute încă o dată, şi nici Jess. Poate era careva de la vreo societate de binefacere. Sau un comis-voiajor care încearcă să-i plaseze nişte Saladmaster. Şi totuşi, poate că Jess făcea încă o tentativă, în numele spiritului combativ pe care trebuie să-l aibă orice băiat de la colegiu.

Pregătindu-se să ridice receptorul, era deja convinsă că pe fir era tatăl ei, care avea să-i dea ştiri proaste. Exact ca o plăcintă, îşi zise ea. Răspunderea este o plăcintă. O parte din răspundere şi-o plăteşte prin munca aia de caritate pe care-o face, dar te înşeli dacă-ţi închipui că nu va trebui să-ţi tai şi tu o bucată mare, zemoasă şi amară. Şi s-o înghiţi până la ultima firimitură.

― Alo?

Câteva momente nu auzi nimic; nedumerită, se încruntă, apoi pronunţă încă o dată "alo".

― Fran? îl auzi atunci pe tatăl ei, apoi un sunet straniu, ca o înghiţitură. Frannie?

Auzind încă o dată zgomotul acela, Fran înţelese, cu groază, că părintele ei se luptă cu lacrimile. Îşi duse una dintre mâini la gât şi strânse nodul baticului impermeabil.

― Tată? Ce este? S-a întâmplat ceva cu mama?

― Frannie, trebuie să vin numaidecât să te iau. Am să... trec pe acolo şi te iau cu mine. Aşa am să fac.

― Mama e bine? strigă ea în telefon. Tunetul se abătu iarăşi cu toată forţa asupra hotelului Harborside, iar Fran se sperie şi începu să plângă. Spune-mi, tată!

― Starea ei s-a agravat, asta-i tot ce ştiu, îi răspunse Peter. Cam la o oră după ce-am vorbit cu tine, i s-a făcut mai rău. Temperatura i-a crescut. A început să aiureze. Am vrut să-l chem pe Tom... iar Rachel mi-a zis că e plecat, că foarte mulţi oameni sunt în stare critică... aşa c-am sunat la Sanford Hospital, de unde mi-au zis că salvările lor sunt amândouă plecate pe teren, dar că o vor trece şi pe Carla pe lista lor. Vorbea de o listă, Frannie, de unde naiba a apărut lista asta, aşa, pe neaşteptate? Îl cunosc pe Jim Warrington, e şofer pe una dintre ambulanţele de la Sanford, când n-au nici un accident pe US 95 stă şi joacă gin rummy cât e ziua de lungă. Ce-i cu listă asta?

Vocea lui se ridicase tot mai mult, ajungând aproape să ţipe.

― Calmează-te, tată. Calmează-te. Calmează-te. Izbucni în lacrimi din nou, iar mâna îi urcă de la nodul baticului, la ochi. Dacă mai este acasă şi acum, ar fi mai bine s-o duci chiar tu la spital.

― Nu... nu, au sosit cam acum un sfert de oră. Doamne Dumnezeule, Frannie, în ambulanţă erau deja şase oameni. Unul dintre ei era Will Ronson, proprietarul băcăniei. Iar Carla... maică-ta... şi-a revenit puţin când au urcat-o în maşină şi a început să repete: "Nu pot să respir, Peter, nu pot să respir, de ce nu pot să respir?" O, Cristoase, termină el cu o voce pe cale să se frângă, ca un copil, o voce care-o înspăimântă.

― Poţi să conduci, tată? Poţi să conduci până aici?

― Da. Sigur că da, răspunse el, părând să se adune.

― Te-aştept în faţa intrării.

Puse receptorul în furcă şi coborî iute pe scări, cu genunchii tremurând. Ajungând afară, constată că, deşi mai ploua, norii care provocaseră această ultimă furtună se răspândeau, iar soarele sfârşitului de după-amiază începea să se strecoare printre ei. Din reflex, căută curcubeul şi-l descoperi departe, deasupra apelor, ca o semilună ceţoasă şi mistică. Sentimentul de vinovăţie o chinuia şi o neliniştea, ca un trup acoperit cu blană şi cuibărit în pântecele ei, acolo unde mai exista şi acel altceva; începu să plângă iarăşi.

Mănâncă-ţi plăcinta, îşi zise ea, în timp ce-şi aştepta tatăl. Are un gust îngrozitor, aşa că trebuie s-o mănânci. Poţi să te serveşti şi a doua, ba chiar şi a treia oară. Mănâncă-ţi plăcinta, Frannie, mănânc-o până la ultima înghiţitură.

CAPITOLUL 21

STU REDMAN ERA SPERIAT.

Privea pe fereastra zăbrelită a noii lui camere din Stovington, Vermont, de unde se vedea în depărtarea văii un mic oraş, steagurile ca de jucărie ale staţiei de benzină, un soi de moară, o stradă principală, râul şi, dincolo de răscrucea autostrăzii, coloana vertebrală din granit a zonei apusene din New England ― Green Mountains.

Era speriat pentru că încăperea semăna mai degrabă cu o celulă de închisoare decât cu o rezervă de spital. Era speriat pentru că Denninger dispăruse. Nu-l mai văzuse pe Denninger de când se pusese în mişcare tot circul ăsta ambulant de la Atlanta şi venise încoace. Şi Deitz dispăruse. Stu se gândea că Denninger şi Deitz s-or fi îmbolnăvit şi ei, poate chiar muriseră.

Careva făcuse o greşeală. Fie asta, fie boala pe care o adusese Charles D. Campion la Arnette era cu mult mai molipsitoare decât se putea bănui. În orice caz, integritatea Centrului de Epidemii de la Atlanta fusese violată şi, după părerea lui Stu, toţi cei care lucraseră acolo aveau acum ocazia să facă puţin studiu direct asupra virusului pe care-l denumeau A-Prime, sau super-gripă.

Se efectuau şi aici analize asupra lui, însă nu sistematic. Programul strict fusese înlocuit de un stil cumva şleampăt. După ce mâzgăleau rezultatele pe o foaie de hârtie, bănuia el, cineva-şi arunca o privire de mântuială asupra datelor, clătina din cap şi o arunca la crematoriu.

Dar nu asta era cel mai grav. Armele i se păreau chestia cea mai rea. Asistentele care intrau ca să recolteze sânge, salivă sau urină erau acum însoţite de un soldat în costum alb, iar militarul purta o armă într-o pungă de plastic. Punga era prinsă la încheietura dreaptă a soldatului, peste mănuşă. Pistolul era modelul armatei, calibru 45, iar Stu n-avea nici cea mai mică îndoială că, dac-ar fi încercat vreuna din şmecheriile pe care le îndrăznise cu Deitz, 45-ul ar fi scuipat imediat foc şi pară, punguţa s-ar fi transformat în zdrenţe fumegânde, iar Stu Redman ar fi intrat în istorie...

O asemenea demonstraţie de forţă era dovada faptului că, în momentul de faţă, nu le mai era util. Că se afla în detenţie, era rău. A se vedea în detenţie şi considerat o cantitate neglijabilă, pe deasupra... asta era extrem de rău.

Urmărea în fiecare seară, cu foarte mare atenţie, ştirile de la ora 6. Tipilor care încercaseră să dea o lovitură de stat în India li se atribuise calificativul de "agitatori din afară" şi fuseseră împuşcaţi. Poliţia se mai afla încă în urmărirea persoanei sau persoanelor care puseseră ieri o bombă în centrala electrică de la Laramie, Wyoming. Curtea Supremă hotărâse prin vot, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că homosexualii declaraţi nu pot fi concediaţi din posturile de funcţionari publici pe care le ocupă. Şi, pentru prima dată, începură să-şi facă loc şi chestii ceva mai ciudate.

Oficialităţile Comisiei pentru Energie Atomică din Miller County, Arkansas, dezminţiseră că ar exista primejdia unei topiri a reactorului. Centrala atomică din orăşelul Fouke, situată cam la cincizeci de kilometri de graniţa cu Texasul, suferise o defecţiune minoră la circuitul electric de comandă a sistemului de răcire a generatorului, fără să existe vreun motiv de alarmă. Unităţile armatei au fost trimise în zona respectivă, exclusiv din raţiuni de precauţie. Stu se întrebă cam ce măsuri de precauţie ar fi putut să ia armata, în cazul în care reactorul din Fouke o lua cu adevărat razna. Îi trecu prin minte că armata se afla în partea de sud-vest a Arkansasului din cu totul alte motive. Fouke nu era prea departe de Arnette.

O altă ştire conţinea informaţia că pe Coasta de Est părea să se fi declanşat o epidemie de gripă, aflată acum în faza de început, o gripă rusească, cei mai expuşi fiind în special cei foarte bătrâni sau foarte tineri. Urmă un interviu cu un medic obosit, din New York City, în holul de la Mercy Hospital din Brooklyn. Acesta spuse că respectiva formă a virusului Rusia-A se arăta deosebit de tenace şi-i îndemnă pe telespectatori să folosească medicamentele preventive cunoscute. Deodată, începu să vorbească despre cu totul altceva, dar tăiaseră sunetul şi nu i se mai vedeau decât buzele în mişcare. Imaginea reveni la comentatorul din studio, care spunea: "Au fost raportate câteva decese în New York, de la izbucnirea acestei ultime epidemii de gripă, dar în multe dintre cazurile fatale acţiunea bolii a fost completată şi de alte elemente, cum ar fi poluarea urbană şi poate chiar SIDA. Oficialităţile medicale guvernamentale doresc să sublinieze faptul că este vorba de o varietate a gripei Rusia-A şi nu de gripa Swine, considerată mai periculoasă. În orice caz, sfaturile vechi se dovedesc întotdeauna şi cele mai bune, iar doctorul ne spune: staţi la pat, odihniţi-vă cât mai mult, beţi multe lichide şi luaţi aspirină împotriva febrei."

Spicherul arboră un zâmbet liniştitor... iar din spatele camerelor se auzi strănutul cuiva.

Soarele coborâse la linia orizontului, colorând cerul într-un auriu ce avea să se transforme curând în roşu, apoi în oranj palid. Noaptea era cel mai rău. Îl aduseseră, cu avionul, într-o zonă a ţării ce nu-i era cunoscută, iar noaptea, nu putea explica de ce, se simţea şi mai înstrăinat. La acest început de vară, cantitatea de verdeaţă pe care reuşea s-o vadă de la fereastra lui i se părea anormală, excesiv şi neliniştitor de abundentă. Nu avea prieteni; din câte-şi putea da seama, toţi cei care se aflaseră împreună cu el în avionul care-i transportase de la Braintree la Atlanta muriseră între timp. Acum era înconjurat de un soi de automate, care-i luau sânge sub ameninţarea armei. Se temea pentru viaţa lui, deşi încă se simţea perfect, şi începuse să creadă că nu se va molipsi şi el de Boală, indiferent de ce natură era Ea.

Adâncit în gânduri, Stu se întreba dacă n-ar merita totuşi să încerce o evadare.

CAPITOLUL 22

CÂND CREIGHTON intră în biroul lui Starkey, în ziua de 24 iunie, îl găsi pe acesta privind monitoarele, cu mâinile la spate. Văzu inelul absolvenţilor de la West Point strălucind pe mâna dreaptă a bătrânului şi se simţi cuprins de un val de milă. Starkey lua pastile de zece zile încheiate, pentru ca să poată rezista, iar acum era foarte aproape de inevitabila prăbuşire. Iar dacă bănuiala lui Creighton în legătură cu telefonul se dovedea corectă, şocul se şi petrecuse.

― Len, zise Starkey, ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Îţi mulţumesc c-ai trecut pe-aici.

De nada, îi răspunse Creighton zâmbind discret.

― Ştii cine era la telefon.

― Prin urmare, era chiar el în persoană?

― Da, însuşi preşedintele. Am fost înlocuit din funcţie. Vătaful ăsta murdar m-a eliberat din funcţie, Len. Sigur că mă aşteptam să se întâmple. Cu toate acestea, mă doare. Mă doare foarte rău. Mă doare din cauză că vine din partea rahatului ăla cu ochi, care nu ştie decât să rânjească şi să strângă mâini în campaniile electorale.

Len Creighton făcu un semn de încuviinţare.

― Asta este, spuse Starkey, trecându-şi o mână peste faţă. Gestul a fost comis. Şi este irevocabil. Acum tu eşti la comandă. Vrea să te duci la Washington, cât mai repede cu putinţă. Are să te pună să stai smirnă înaintea lui şi are să-ţi tragă la fund până te umple de sânge, dar tu să nu crâcneşti, îi dai cu "da, domnule" şi înghiţi totul. Am salvat tot ce s-a putut. Am salvat destul. Sunt convins.

― Dacă-i aşa, ţara asta ar trebui să-ţi cadă în genunchi.

― Pârghia mi-a fript mâna, dar eu... am ţinut-o cât am putut, Len. Am ţinut-o. Chiar dacă nu ridica vocea, în cuvintele lui se ghicea o forţă teribilă; apoi privirile lui se întoarseră din nou spre monitor şi, pentru un moment, buzele îi fură mişcate de un spasm, ca de infirm. Fără tine n-aş fi reuşit.

― Păi... nu ne cunoaştem chiar de ieri-alaltăieri, Billy, nu?

― Ai perfectă dreptate, soldat. Şi acum, ascultă-mă. Exista o prioritate absolută. Trebuie neapărat sa te vezi cu Jack Cleveland, cu prima ocazie. El îi cunoaşte pe oamenii noştri din spatele ambelor cortine, cea de fier şi cea de bambus. Ştie cum să intre în legătură cu ei şi-şi va îndeplini misiunea fără greşeală. Va şti şi că totul trebuie făcut în mare grabă.

― Nu înţeleg, Billy.

― Trebuie să pornim de la presupunerile cele mai sumbre, spuse Starkey, iar pe figura lui se lăţi un zâmbet ciudat. Îşi ridică buza de sus şi şi-o încreţi, încât semăna cu botul unui câine păzind o fermă. Arătă cu degetul foile subţiri, de culoare galbenă, împrăştiate pe masă. A scăpat de sub control. Molima a izbucnit în Oregon, Nebraska, Louisiana, Florida. Au apărut cazuri şi în Mexic şi Chile. O dată cu Atlanta, i-am pierdut şi pe cei trei oameni cel mai bine pregătiţi să rezolve o asemenea chestiune. Iar cu domnul Stuart "Prince" Redman nu ajungem nicăieri. Ştiai că au mers până acolo încât i-au injectat virusul Blue? El şi-a închipuit că-i dau un sedativ. A reuşit să omoare virusul, dar nimeni n-are habar cum. Dacă am avea la dispoziţie şase săptămâni, poate că am izbuti. Dar nu avem. Povestea cu gripa e cea mai bună, dar este absolut necesar ― absolut ― ca partea opusă să nu-şi dea seama că este vorba de o situaţie artificială creată în America. Pentru că s-ar putea să le vină idei. Cleveland dispune, continuă el, de opt până la douăzeci de bărbaţi şi femei în U.R.S.S. şi între cinci şi zece în fiecare dintre statele europene satelite. Nici măcar eu nu ştiu exact câţi are în China Roşie. Gura lui Starkey tremură iarăşi. Când îl vezi pe Cleveland, în după-amiaza asta, nu-i nevoie să-i spui decât atât, Roma cade. Nu uiţi?

― Nu, zise Len. Fapt curios, simţea că i se răciseră buzele. Dar îţi închipui c-o vor face cu adevărat? Bărbaţii şi femeile despre care-mi vorbeşti?

― Oamenii noştri au primit fiolele acum o săptămână. Din câte li s-a spus, conţin particule radioactive, spre a servi drept reper sateliţilor noştri Sky-Cruise. Mai mult de atât nici nu e nevoie să ştie, nu-i aşa, Len?

― Da, Billy.

― Iar dacă lucrurile evoluează din rău spre... mai rău, nimeni nu va mai şti cu exactitate. Project Blue n-a fost infiltrat niciodată, suntem siguri de asta. Un nou virus, o mutaţie... chiar dacă omologii noştri din cealaltă tabără vor suspecta ceva, nu vor mai avea suficient timp. Mi se pare drept ca să-şi încaseze fiecare porţia, Len.

― Da.

Starkey se uita din nou în direcţia monitoarelor.

― Acum nişte ani, fiică-mea mi-a dăruit un volum de poezii. Scrise de un om pe care îl cheamă Yeets. Zicea că toţi militarii ar trebui să citească Yeets. Cred că era o glumă, după mintea ei. Len, tu ai auzit de Yeets?

― Mi se pare că da, îi răspunse Creighton, contemplând şi apoi respingând ideea de a-i zice lui Starkey că numele poetului se pronunţa ca şi cum ar fi fost scris Yates.

― Am citit-o până la ultimul vers, zise Starkey, contemplând tăcerea eternă din cafeteria. Mai ales pentru că ea nu credea că o voi face. E o greşeală să devii mult prea previzibil. N-am priceput mare lucru din carte ― sunt de părere că omul era cam nebun ― dar am citit-o. Poezie ciudată. Nu rima decât uneori. Dar există acolo un poem pe care n-am reuşit să mi-l mai scot din minte. E ca şi cum omul ăsta s-ar fi apucat să descrie exact lucrurile cărora eu mi-am dedicat viaţa, disperarea şi nobleţea lor blestemate. Spunea că lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să le ţină laolaltă. După părerea mea, voia să spună că lucrurile se destramă, ca nişte scame, Len. Asta cred eu că voia să spună. Yeets ştia că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile încep să se destrame pe la margini, fir-ar al naibii să fie, chiar dacă altceva nu avea în cap.

― Da, domnule, îi răspunse Creighton încet.

― Finalul ei mi-a dat fiori de prima oară când am citit-o, dar şi acum mi se întâmplă la fel. Fragmentul acela îl ştiu pe dinafară. "What rough beast, its hour come round at last, slouches towards Bethlehem to be born?"

Creighton rămase tăcut. Nu avea nimic de zis.

― Bestia este pe drum, spuse Starkey, întorcându-se cu spatele. Plângea şi zâmbea, în acelaşi timp. E pe drum şi se va dovedi cu mult mai violentă decât şi-a putut imagina vreodată Yeets. Lucrurile se destramă. Treaba noastră este să menţinem cât mai multe poziţii posibile pentru cât mai mult timp.

― Da, domnule, îi răspunse Creighton şi, pentru prima oară, simţi înţepătura lacrimilor ce i se adunau în ochi. Da, Billy.

Starkey îi întinse mâna, pe care Creighton o prinse între mâinile sale. Mâna lui Starkey era bătrână şi rece, ca pielea ce-o leapădă şarpele şi în care şi-a găsit moartea un animal mărunt din prerie, lăsându-şi scheletul fragil înfăşurat în tegumentul reptilei. Lacrimile se revărsară în adâncitura cearcănelor de sub ochii lui Starkey, apoi se scurseră pe obrajii lui bărbieriţi cu grijă.

― Trebuie să mă ocup de anumite lucruri, spuse Starkey.

― Da, domnule.

Starkey îşi scoase inelul de la West Point de pe inelarul mâinii drepte şi verigheta de pe cel al stângii.

― Pentru Cindy, zise el. Pentru fiica mea. Am să te rog să i le dai tu, Len.

― I le voi da.

Starkey se apropie de uşă.

― Billy? îl strigă Len Creighton.

Starkey se răsuci.

Creighton se afla într-o perfectă poziţie de drepţi, iar lacrimile îi brăzdau obrajii. Salută.

Starkey îi răspunse la salut, apoi ieşi pe uşă.

Liftul bâzâia eficient, străbătând etaj după etaj. O alarmă începu să sune ― jalnic, ca şi cum ar fi ştiut, într-un fel sau altul, că atrăgea atenţia asupra unei situaţii care se transformase de mult într-o cauză pierdută ― atunci când se folosi de cheia lui specială ca să deschidă uşa de la ultimul etaj, care permitea accesul către parcul de maşini. Starkey şi-l imagina pe Len Creighton urmărindu-l pe o succesiune de monitoare, cum îşi alege un jeep cu care străbate zona deşertică a vastului teren de experimentare, trecând apoi printr-o poartă pe care scria ZONĂ DE MAXIMĂ SECURITATE. ACCESUL PERMIS DOAR CELOR CU PERMIS SPECIAL. Punctele de trecere îi aduceau aminte de cuştile de pe şosele, unde se percep taxele pentru autostradă. Ele mai erau încă prevăzute cu gărzi, dar soldaţii din spatele sticlei gălbui erau morţi şi se mumificau rapid, în căldura uscată a deşertului. Cabinele erau blindate împotriva gloanţelor, în schimb nu fuseseră protejate împotriva viruşilor. Ochii lor sticloşi şi înfundaţi în orbite se holbau la Starkey, în timp ce acesta trecea pe lângă ei în autoturismul de teren, singurul obiect mişcător de-a lungul păienjenişului de drumuri negre dintre barăcile Quonset şi clădirile scunde, construite din plăci cenuşii de ciment.

Se opri înaintea unui bloc de mică înălţime, pe a cărui uşă se putea citi ACCESUL PERMIS EXCLUSIV CELOR CU PERMIS A-1-A. Se folosi de o cheie pentru a intra şi de o alta pentru a chema liftul. Un gardian, cât se poate de mort şi de ţeapăn, îl măsură de dincolo de punctul de siguranţă, protejat de sticlă groasă, de la stânga uşilor elevatorului. Când sosi liftul, Starkey urcă repede. I se părea că-i urmărit de privirile grele ale gardianului mort, care ţâşneau din cele două pietre de culoarea colbului ce-i ţineau loc de ochi.

Liftul coborî atât de repede, încât simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Oprirea fu semnalată de sunetul delicat al unui clopoţel. Uşile glisante se dădură la o parte, iar duhoarea dulceagă a materiei în descompunere îl izbi ca o palmă blândă. Nu era o adevărată plesnitură, fiindcă epuratoarele de aer mai funcţionau încă, dar nici filtrele lor nu puteau înlătura mirosul cu totul. Atunci când moare un om, vrea să fie sigur că nu treci asta cu vederea, se gândi Starkey.

În faţa elevatorului zăceau aproape o duzină de trupuri. Starkey se strecură cu grijă printre ele, ferindu-se să calce pe vreo mână în plină putrefacţie, moale precum ceara, sau să se împiedice de vreun picior întins. Asta i-ar fi putut smulge un strigăt, ultimul lucru care-ar fi vrut să i se întâmple. Nu strigi într-un cavou, pentru că ecoul te-ar putea împinge la nebunie, iar el se afla acum într-un cavou. Chiar dacă arăta ca un proiect de cercetare ştiinţifică bine finanţat, în realitate nu era decât un cavou.

Uşile se închiseră lin în spatele lui, apoi liftul porni uşor în sus. N-avea să mai coboare decât în cazul în care altcineva se folosea de o cheie, Starkey cunoştea acest lucru: din momentul în care integritatea instalaţiei fusese afectată, computerele comutaseră toate lifturile pe programul general de blocare. De ce zăceau aici bietele făpturi, bărbaţi şi femei? Evident, speraseră ca aparatele de calcul să rateze trecerea la programele pentru situaţiile speciale. De ce nu? Ba chiar exista o anume logică în gândirea lor. În afară de asta, nimic nu funcţionase cum se cuvine.

Starkey porni pe coridorul ce ducea spre cafeteria, cu paşi ce răsunau a gol. De deasupra, lămpile fluorescente, montate în dispozitivele lor ca nişte tăviţe de gheaţă întoarse invers, aruncau o lumină dură, care nu făcea umbre. Alte trupuri. Un bărbat şi o femeie, dezbrăcaţi şi cu găuri de glonţ în cap. Au făcut amor, ghici Starkey, pe urmă el a împuşcat-o pe ea, apoi s-a sinucis. Dragoste printre viruşi. Ţinea încă strâns pistolul, o armă calibru 45 din dotarea armatei. Podeaua acoperită cu dale era pătată cu sânge şi cu o substanţă cenuşie, amintind de o fiertură de ovăz. Simţi un impuls teribil, din fericire trecător, să se aplece şi să atingă sânii femeii moarte, ca să vadă dacă erau tari sau moi.

Ceva mai departe, un bărbat rămăsese cu spatele rezemat de o uşă închisă, având la gât o placă atârnată cu şiretul de la pantof. Bărbia proptită în piept te împiedica să citeşti textul. Starkey îşi vârî degetele pe sub bărbia omului şi-i împinse capul spre spate. În aceeaşi clipă, globii oculari i se rostogoliră în ţeastă, cu un uşor zgomot cărnos. Cuvintele de pe plăcuţă fuseseră scrise cu un Magic Marker roşu. Textul spunea: ACUM PUTEŢI FI SIGURI CĂ FUNCŢIONEAZĂ. EXISTĂ ÎNTREBĂRI?

Starkey dădu drumul bărbiei. Capul omului rămase ţeapăn, ridicat într-un unghi ciudat, holbându-se, fascinat parcă, spre înălţime, cu orbitele lui întunecate. Starkey se trase un pas înapoi. Îl podidise din nou plânsul. Plângea fiindcă nu avea nici o întrebare de pus.

Uşile cafeteriei fuseseră proptite să rămână deschise. În faţa lor se găsea o tablă mare din plută pentru mica publicitate. Pe 20 iunie ar fi urmat să se desfăşoare un meci din liga de fotbal, constată Starkey. Grim Gutterballers împotriva lui First Strikers, în cadrul campionatului bazei. Apoi, Anna Floss dorea să călătorească spre Denver sau Boulder pe 9 iulie. Era dispusă să împartă cheltuielile şi perioadele de stat la volan. Richard Betts voia să dăruiască nişte pui de căţel, pe jumătate collie, pe jumătate St. Bernard, foarte prietenoşi. Doritorii puteau participa la serviciul divin neconfesional organizat săptămânal în cafeteria.

Starkey parcurse atent toate anunţurile, apoi intră.

Mirosul de aici era încă şi mai greu ― pentru că la acela al corpurilor în putrefacţie se adăuga duhoarea mâncării stricate. Starkey privi în jur posomorât şi îngrozit.

S-ar fi zis că unii dintre ei îl privesc.

― Oameni..., începu Starkey, apoi vocea i se sugrumă.

Uitase imediat ce-ar fi vrut să le spună.

Merse încet către locul unde Frank D. Bruce zăcea cu faţa în supă. Îl contemplă vreme îndelungată. Apoi îl apucă de păr şi-l trase în sus. Bolul se lipise de obraji, din cauza lichidului închegat de cine ştie când, iar Starkey, cutremurat, izbi obiectul, reuşind în cele din urmă să-l desprindă. Bolul se lovi de podea, oprindu-se cu fundul în sus. Cea mai mare parte a supei rămăsese lipită de faţa lui Frank D. Bruce, ca o marmeladă mucegăită. Starkey îşi scoase batista şi se strădui să-l şteargă cât mai bine. Constată că ochii lui Frank D. Bruce erau înecaţi în lichidul întărit şi se feri să-i şteargă pleoapele. Se temea că şi ochii lui Frank D. Bruce aveau să se rostogolească în interiorul craniului, ca la cel cu inscripţia de gât. Dar şi mai tare se temea că or să i se ridice pleoapele, ca un transperant. Expresia pe care ar fi putut s-o citească în privirile lui Frank D. Bruce îl îngrozea de-a dreptul.

― Soldat Bruce, i se adresă Starkey încet, pe loc repaus.

Batista întinsă cu grijă peste faţa lui Frank D. Bruce se lipi perfect. Starkey se întoarse şi ieşi din cafeteria păşind cu paşi mari, egali, ca şi cum s-ar fi aflat pe un platou de instrucţie.

La jumătatea culoarului dădu iarăşi peste bărbatul cu inscripţia atârnată de gât. Starkey se aşeză lângă el, desfăcu tocul pistolului şi-şi vârî ţeava armei în gură.

Împuşcătura se auzi înăbuşit, fără urmă de dramatism. Nici unul dintre cadavre nu păru să acorde nici cea mai mică atenţie evenimentului. Epuratoarele atmosferice înlăturară de îndată micul nor de fum. Liniştea se aşternu în măruntaiele bazei Project Blue. În cafeteria, batista se dezlipi de obrajii soldatului Frank D. Bruce şi ateriză lin pe podea. Lui Frank D. Bruce nu păru să-i pese, în schimb Len Creighton se surprinse privind din ce în ce mai des către monitorul în care apărea Bruce, întrebându-se de ce naiba nu-i ştersese Billy omului supa din sprâncene, dacă tot se apucase de treabă. Curând, foarte curând, avea să fie nevoit să dea ochi cu preşedintele Statelor Unite, dar supa închegată în sprâncenele lui Frank D. Bruce îl preocupa mai mult. Cu mult mai mult.

CAPITOLUL 23

RANDALL FLAGG, Omul Întunecat, mergea către sud, de-a lungul şoselei US 51, ascultând zgomotele apropiate ale nopţii ce veneau din ambele părţi ale acestui drum îngust care avea să-l poarte, mai devreme sau mai târziu, în afara statului Idaho, în Nevada. Iar din Nevada se putea duce oriunde. De la New Orleans până la Nogales, de la Portland, Oregon, până la Portland, Maine, era ţara lui, pe care nimeni n-o cunoştea şi n-o iubea mai mult decât el. Ştia încotro duc drumurile şi le străbătea noaptea. Acum, cu doar o oră înaintea zorilor, se afla undeva între Grasmere şi Riddle, la vest de Twin Falls şi la nord, încă, de Duck Valley Reservation, care se întindea peste două state. Şi să nu zici că este nemaipomenit?

Păşea rapid, lovind ritmic suprafaţa asfaltată a drumului cu tocurile tocite ale cizmelor, iar dacă la orizont se iveau farurile unei maşini, se făcea imediat nevăzut, trecând dincolo de şanţ şi coborând panta lină prin iarba înaltă, unde-şi făceau culcuş gândacii nocturni... apoi maşina trecea prin dreptul lui, şi poate că şoferul avea o uşoară senzaţie de frig, ca şi cum ar fi străbătut un gol de aer, soţia şi copiii se frământau în somn, de parcă toţi ar fi fost simultan atinşi de aripa aceluiaşi vis urât.

Mergea spre sud, tot mai la sud, pe US 51, iar tocurile tocite ale cizmelor lui cu vârf ascuţit, de cowboy, băteau ritmic pavajul; un bărbat înalt, fără vârstă, într-o pereche de jeans decoloraţi cu ţinte, şi o jachetă din doc. Buzunarele îi erau înţesate cu cele mai diverse şi contradictorii categorii de literatură ― broşuri pentru toate gusturile, discursuri pentru toate minţile. Când omul acesta îţi punea în mână un volumaş, îl luai, indiferent de subiect: primejdiile pe care le presupun centralele atomoelectrice, rolul jucat de International Jewish Cartel în răsturnarea guvernelor prietene, filiera de trafic cu cocaină organizată de CIA împreună cu gruparea Contras, sindicatele muncitorilor din ferme, Martorii lui Iehova (Dacă Poţi Răspunde Afirmativ La Aceste Zece întrebări, înseamnă Că Eşti MÂNTUIT!), Negrii luptă pentru Egalitate Militantă, Codul Klanului. Le avea pe toate şi încă vreo câteva pe deasupra. Avea câte o insignă pe fiecare piept al jachetei. În dreapta, o faţă rânjind larg, pe fond galben. În stânga, un porc purtând o şapcă de poliţist. Dedesubt se vedeau câteva litere roşii, desenate astfel încât să simuleze că ar fi fost scrise cu sânge, care s-a scurs: CE MAI FACI, PORCIA TA?

Îşi vedea de drum, fără pauze şi fără să încetinească ritmul, menţinut într-o stare de vioiciune indusă de noapte. Posibilităţile nesfârşite ale nopţii împrumutau ochilor lui o undă de delir. În spate purta un rucsac de Cercetaş, vechi şi hărtănit. Pe figura lui se citea o veselie posomorâtă, care te-ar fi putut duce cu gândul că exista şi la el în inimă ― şi n-ai fi greşit. Era figura tipică a unui om odios de fericit, o faţă care radia o căldură oribil de plăcută, o faţă de felul celor care fac să se sfărâme paharele în mâinile obosite ale chelneriţelor care servesc prin bufete pentru şoferi de camion, care-i împing pe puşti să intre cu tricicletele în gardurile de scândură, ca apoi să se ducă urlând la mămicile lor, cu aşchii ascuţite de lemn ieşindu-le din genunchi, ca nişte ţepuşe. Avea o faţă care garantat putea transforma o ceartă obişnuită de bar, stârnită în jurul numelui celui mai grozav atacant de baseball, într-o încăierare sângeroasă.

Se tot ducea către sud, iar acum se afla undeva pe US 51, între Grasmere şi Riddle, ceva mai aproape de Nevada. Curând avea să facă un popas şi va dormi toată ziua, sculându-se abia spre seară. Obişnuia să citească, în timp ce-şi fierbea cina deasupra unui foc de tabără mic şi care nu scotea fum, fără să conteze prea mult pe ce anume îi cădeau ochii: câteva cuvinte din cine ştie ce roman porno ieftin, boţit şi rămas fără coperte, sau poate Mein Kampf, sau vreo carte umoristică de-a lui R. Crumb, sau pe unul dintre ziarele acelea cu o poziţie ultrareacţionară, scoase de America Firsters sau de Sons of the Patriots. Când era vorba de cuvântul scris, Flagg nu stătea niciodată să aleagă.

După cină o pornea iarăşi spre sud, de-a lungul excelentei autostrăzi cu două benzi, care străbate sălbăticia asta uitată de Dumnezeu, scrutând, mirosind şi ascultând, pe măsură ce clima devenea tot mai uscată, vegetaţia tot mai măruntă, numai tufişuri de salvie şi ciulini, iar din pământ creşteau munţii, ca nişte spinări de dinozauri. Până mâine în zori, sau cel mai târziu peste încă o zi, avea să intre în Nevada, unde-i vor ieşi în cale mai întâi Owyhee şi apoi Mountain City, iar în Mountain City exista un tip, Christopher Bradenton, care se va îngriji să-i pună la dispoziţie o maşină pentru care nu avea să-l agaţe nimeni şi nişte acte în regulă, şi atunci ţara aceasta va deveni pentru el cu adevărat locul tuturor posibilităţilor, un organism statal dispunând de o vastă reţea de drumuri, răspândite ca nişte capilare miraculoase prin epidermă, gata să-l poarte pe el, grăunte întunecat dintr-o materie încă necunoscută, pretutindeni în acest organism, insinuându-se în inimă, în ficat, în ochi sau în creier. Un minuscul cheag de sânge căutându-şi un locşor cald, o aşchie de os în căutarea unui organ moale, în care să se înfigă, o celulă singuratică, lovită de streche, în căutarea alteia ― ca să se aşeze împreună frumos, la casa lor, şi să crească o splendoare de tumoare malignă.

Boncăia mai departe, cu braţele bălăbănindu-i-se pe lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de-a lungul tuturor căilor tainice bătute de cei care se ascund, de săraci şi de nebuni, de revoluţionari de profesie şi de cei care au fost atât de bine învăţaţi să urască încât ura li se vede pe faţă, ca buza-de-iepure, şi nu sunt doriţi de nimeni, cu excepţia celor de aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc bucuroşi în camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu ferăstrăul sunt prinse în menghine căptuşite cu material moale, ca să fie umplute cu explozibile dintre cele mai periculoase, în cămăruţe ascunse, unde se făuresc planuri nebuneşti: cum să fie asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului director de la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale automate, ucigând în numele poporului. Era bine cunoscut în aceste medii şi chiar şi cei mai nebuni locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul şi figura întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar pentru o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un soi de încordare a trupului şi întorcându-şi privirile într-altă parte. De parc-ar fi fost un berbec cu ochi aurii sau un câine negru ― iar la sfârşit, rămâneau înfrigurate, atât de înfrigurate, încât părea de necrezut că se vor mai încălzi vreodată. Când îşi făcea apariţia la o întrunire, flecăreala isterică ― bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica ideologică ― înceta pe loc. Se lăsa o tăcere mormântală, toţi se apropiau de el, pentru ca apoi să se îndepărteze, de parcă l-ar fi văzut strângând la piept o maşinărie de distrugere, veche şi teribilă, ceva de o mie de ori mai periculos decât explozibilii plastici confecţionaţi în laboratoarele clandestine ale studenţilor la chimie renegaţi, sau decât armele de pe piaţa neagră, obţinute de la vreun sergent de intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse secole întregi în vaselină de urlete, dar care fusese amorsată din nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar infernal, un tort de aniversare cu lumânări din nitroglicerină. Când conversaţia se relansa, maşinăria devenea raţională şi supusă ― raţională şi supusă, dar în mâna unor nebuni ―, şi până la urmă se ajungea la un acord.

Merse mai departe, balansându-se pe picioarele ce se simţeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi cizmele se aflau într-o veche relaţie amoroasă. Christopher Bradenton din Mountain City îl cunoştea sub numele de Richard Fry. Bradenton era călăuza unuia dintre sistemele subterane în care se refugiau fugarii. O jumătate de duzină de organizaţii diferite, de la Weathermen şi până la Guevara Brigade aveau grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. El era poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada şi Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de liceu, uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii şi fetele din clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai afla în viaţă ― în stare narcoleptică, de la sine înţeles, posedând încă o anume vitalitate hidoasă. Bradenton se apropia de şaizeci de ani, dar fusese dat afară dintr-un colegiu californian acum mai bine de douăzeci de ani, din cauză că se împrietenise prea tare cu membrii asociaţiei Studenţii pentru o Societate Democratică. Fusese arestat în timpul marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând mai întâi ideile nebune ale grupurilor respective, pentru ca apoi să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele.

Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu era decât capătul unui canal, din care existau mii şi mii ― canalele pe care se deplasau nebunii, ducând cu ei cărţi şi bombe. Canalele erau legate între ele şi, chiar dacă indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le puteau desluşi mesajul. În New York era cunoscut drept Robert Franq, iar pretenţia lui că ar fi negru nu fusese niciodată pusă la îndoială, deşi pielea lui avea o nuanţă mult prea deschisă. Împreună cu un veteran negru din Vietnam ― negrul adunase în el atâta ură, încât compensa cu vârf şi îndesat lipsa piciorului stâng ― le făcuse de petrecanie la şase poliţai din New York şi New Jersey. În Georgia era Ramsey Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest şi, înfăşurat în cearşaful alb, participase la două violuri, o castrare şi la incendierea unui cartier de cocioabe al negrilor. Dar asta fusese demult, pe la începutul anilor şaizeci, în timpul primului val de mişcări pentru drepturi civile. Se gândea, uneori, că se născuse din chiar acea luptă. Lucru sigur, nu reuşea să-şi aducă aminte prea multe din cele ce i se întâmplaseră înainte de aceste evenimente, în afară de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre colegii lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi picioarele curbate în O, numit Charles Starkweather. De marşurile pentru drepturi civile din 1960 şi 1961 îşi aducea aminte mai bine ― bătăile, raidurile nocturne, bisericile care explodaseră ca şi cum un miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu a mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum hoinărise până la New Orleans, în 1962, unde se întâlnise cu un tânăr dement, care împărţea broşuri în care America era îndemnată să lase Cuba în pace. Respectivul era un oarecare domn Oswald; luase şi el o parte din broşurile acelea, din care mai păstra vreo două, foarte vechi şi foarte boţite, într-unul dintre nenumăratele lui buzunare. Fusese membru a o sută de diferite comitete de responsabilitate. Luase parte la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi duzini de companii, într-o sută de campusuri universitare diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai tare pe puternicii zilei atunci când veneau să le ţină conferinţe, dar niciodată nu punea el însuşi acele întrebări; negustorii de putere s-ar fi putut alarma şi ar fi putut fugi de pe podium, văzându-i rânjetul şi ochii arzători. Nu vorbea nici cu prilejul mitingurilor, pentru că era sigur că microfoanele ar fi intrat într-o stare de isterie electronică şi ar fi ars toate circuitele. În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, cu mai multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu tărăboi, maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii violente. O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, fusese în relaţii cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i sugerase acestuia să adopte porecla de Cinque. Contribuise la elaborarea planurilor pentru răpirea unei moştenitoare bogate, el fiind cel care sugerase că nu era suficient să se ceară răscumpărare, pur şi simplu, ci trebuia distrus echilibrul mintal al fetei. Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de minute înainte de descinderea poliţiei; plecase pe nesimţite şi pornise pe stradă, boncăind ritmic pe pavaj cu cizmele umflate şi prăfuite, cu un asemenea zâmbet lăţit pe faţă, încât mamele îşi apucau în grabă odraslele de câte o aripă şi le trăgeau în casă, un zâmbet care le făcea pe gravide să fie cuprinse de durerile facerii înainte de vreme. Iar peste un timp, când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră şi ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai existase o anume persoană în anturajul lor, poate cineva foarte important, sau poate un simplu gură-cască, un bărbat fără vârstă, căruia i se spunea Walkin Dude* (Momâie ambulantă) sau Boogeyman"*. (Baubau)

Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase în Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un grup care aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi se afla pe US 51, între Grasmere şi Riddle, în drum spre Mountain City. Mâine avea să se găsească în cu totul alt loc. Şi se simţea mai fericit ca niciodată, pentru că...

Se opri.

Pentru că urma să se întâmple ceva. Simţea asta perfect, aproape că adulmeca izul schimbării în aerul nopţii. Îi simţea cu adevărat gustul, iute, ca de funingine, venind din toate direcţiile, ca şi cum Dumnezeu ar fi plănuit o masă la iarbă verde, unde urma să fie friptă întreaga civilizaţie. Cărbunele era deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe dinafară, roşu ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva uriaş, ceva nemaipomenit.

Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască pentru a doua oară, avea să fie slobozit din pântecele palpitând al unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, ale cărei contracţii chinuitoare începuseră deja, mişcând încet din picioarele stropite de sângele naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele holbându-se în gol.

El se născuse la vremuri de răscruce, iar acum vremurile dădeau din nou semne de schimbare. Se simţea în boarea, se simţea în vântul acestei dulci nopţi de Idaho.

Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia bine. Altfel de ce era deodată în stare să facă vrăji?

Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul incandescent spre cerul întunecat, pregătit să întâmpine zorii. Se concentră. Zâmbi. Tocurile prăfuite şi tocite ale cizmelor lui începură să se înalţe deasupra drumului. Un centimetru. Doi. Trei centimetri. Zâmbetul i se lăţi într-un rânjet. Acum se ridicase la treizeci de centimetri. Şi iată-l plutind la peste cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic vârtej de pulbere stârnit dedesubtul lui.

Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi se lăsă iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea.

Dar avea să vină curând.

Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe acum să-şi caute un loc de popas pentru ziua care începea. Ceasul avea să bată curând; mai mult de atât nici nu dorea să ştie, pentru moment.

CAPITOLUL 24

LLOYD HENREID, căruia ziarele din Phoenix îi atribuiseră titlul de "ucigaş cu faţă de copil care nu se căieşte", era condus de doi gardieni de-a lungul coridorului aripii de securitate maximă din închisoarea municipală din Phoenix. Unuia îi curgea nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. Ceilalţi ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o adevărată primire triumfală. În Max*, (Maximum Security) el era o adevărată celebritate.

― Hei-hei, Henreid!

― Eşti dat în mă-ta, băiete!

― Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am să-l apăr de tine!

― Tot aşa-nainte, Henreid!

― Nu te lăsa, frate! Nutelăsanutelăsanutelăsa!

― Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă gardianul căruia-i curgea nasul, apoi strănută.

Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima proaspăt dobândită. Închisoarea asta nu suferea nici un fel de comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi mâncarea era mai bună. O dată ajuns un criminal "greu", te bucurai de oarecare respect. Îşi imagina că Tom Cruise trebuie să încerce un sentiment asemănător la o premieră absolută.

Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o arcadă prevăzută cu o poartă electrică, echipată cu un şir dublu de zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, în timp ce gardianul răcit respira sacadat pe gură, ca şi cum ar fi urcat în fugă nişte scări. Apoi îl trecură printr-un detector de metale, pentru orice eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi vârâse ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în filme.

― Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt gardian, dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă la gloanţe, le făcu semn să treacă mai departe.

Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un verde industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici erau ţăcănitul paşilor gardienilor (Lloyd purta nişte papuci din carton) şi şuieratul astmatic venind din dreapta lui Lloyd. La capătul opus al culoarului, un alt gardian aştepta înaintea unei uşi închise. Uşa avea o fereastră minusculă, ceva mai mare decât o simplă deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o împletitură din sârmă.

― Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? întrebă Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. Adică, până şi-n locurile unde nu e nimeni închis, tot a pişat miroase. Nu cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la colţuri, când vă apucă?

Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl făcu să chicotească.

― Taci din gură, băi, Ucigaşule! îi zise gardianul răcit.

― Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat.

― Tacă-ţi gura! interveni celălalt.

Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când vrei să discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă proprie, că era zadarnic să cauţi nobleţea printre oficialii din casele de corecţie.

― Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul uşii.

― Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt.

Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală decât un schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu era la pârnaie decât de două zile, însă se simţea copleşit de pe acum de obişnuita letargie.

― Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi explică paznicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un dinte.

― Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să...

― Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi omoare propriile mame pentru două pachete de Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să mergi la doi dinţi?

Lloyd rămase tăcut.

― Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi să-l băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni.

Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar celălalt îl conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul desemnat de curte stătea aşezat la o masă metalică, uitându-se la nişte acte scoase din servietă.

― Ţi-am adus omul, domnule avocat.

Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la vârsta la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce naiba? Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. Oricum, era la cheremul lor şi, după socoteala lui, avea să se aleagă cu vreo douăzeci de ani. Când te-au prins la ananghie, nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii şi să strângi din dinţi.

― Vă mulţumesc foarte...

― Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul uşii. M-a făcut lepădătură. Iar dacă i-am răspuns şi eu ceva, m-a ameninţat că o să pună pe cineva să-mi scoată dinţii! Asta nu înseamnă un act de brutalitate din partea poliţiei?

Avocatul îşi trecu palma peste faţă.

― Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe gardian.

Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o pantomimă burlescă a replicii "Dumnezeule, cum poţi să crezi aşa ceva?"

― Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi buni să scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, el mi-a răspuns salut, şi cu asta, basta.

― Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu dramatism.

― Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse gardianul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece.

― Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar cred că n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid înainte să plec.

Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri cu cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. Poate că puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. Ultimii doi avocaţi din oficiu pe care-i avusese fuseseră nişte gloabe bătrâne; unul dintre ei îşi făcuse apariţia în tribunal târând după el o pungă din acelea pe care le porţi după o operaţie de anus contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? Gloabelor alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie de tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, haide să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de povestit bancuri porcoase cu judecătorul. Dar poate că băiatul ăsta putea să-i limiteze pedeapsa la zece ani, pentru jaf armat. Din care eventual să se scadă perioada petrecută deja în închisoare. Dacă stai să te gândeşti, singura persoană pe care o pocherizase cu adevărat era soţia tipului din Continentalul ăla alb, şi poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. Lui nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Întotdeauna e bine să vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i situaţia. Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi altfel.

Îşi dădu scama că rămăseseră singuri de o vreme, gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui ― îl chema Andy Devins, îşi aminti Lloyd ― îl cerceta într-un chip straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un şarpe cu clopoţei căruia i-a fost frântă spinarea, dar care ar mai fi în stare să te muşte mortal.

― Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe neaşteptate Devins.

Lloyd tresări.

― Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în rahat până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la punct cum nu se poate mai bine pe grăsanul ăla. Se enervase aşa de tare, că mă aşteptam să se apuce să-şi roadă unghiile şi să scuipe...

― Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de atent.

― Pe mine nu mă cheamă...

― Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, Sylvester.

Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era potolită, însă energică. Părul blond îi era tuns foarte scurt, iar de sub tunsoare i se vedea limpede pielea capului, strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii stângi purta o verighetă simplă, şi un inel de fraternitate fantezist pe inelarul mâinii drepte. Le atinse cu un mic ţăcănit metalic, care-l scoase din sărite pe Lloyd.

― Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, în virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate în urmă cu patru ani.

― Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-o dată neliniştit.

― Este vorba de procesul Markham contra Carolina de Sud, îi explică Devins, şi se referă la condiţiile în care statele, considerate individual, pot adopta hotărâri judecătoreşti în regim de urgenţă în procesele în care procurorul cere pedeapsa cu moartea.

― Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. Scaunul electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am omorât pe nimeni! Jur pe Dumnezeul meu!

― Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. Dacă ai fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta.

― Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă Lloyd. Contează al naibii! Ar fi foarte rău să nu conteze! Nu i-am omorât eu pe oamenii aceia, ci Poke! Era nebun! Era...

― Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă Devins cu vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se conformă.

Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de aclamaţiile cu care fusese întâmpinat în zona de maximă securitate şi chiar şi de posibilitatea neliniştitoare de a-şi pierde un dinte. Pe neaşteptate, avu viziunea unei scene dintr-un film de desene animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul Sylvester. De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o cursă pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea de această dată pe Sylvester fixat de curele, într-un venerabil scaun electric, în timp ce canarul stătea cocoţat pe un taburet, cu un întrerupător mare lângă el. Vedea până şi şapca de gardian pe capul mic şi galben al lui Tweety.

Filmul acesta nu i se părea prea amuzant.

Este posibil ca Devins să fi ghicit ceva din ceea ce se petrecea în sufletul lui, deoarece se arătă pentru prima dată oarecum mulţumit. Îşi împreună mâinile deasupra teancului de hârtii pe care-l scosese din servietă.

― Conceptul de complicitate nu există atunci când este vorba de crimă de gradul întâi comisă în timpul unui delict grav, îi spuse el. Statul are trei martori care vor declara că tu şi cu Andrew Freeman aţi fost împreună. Eşti în pom, cu alte cuvinte. Ai înţeles?

― Eu...

― Bine. Acum ne vom întoarce la procesul Markham contra Carolina de Sud. Am să-ţi explic, în cuvinte simple, în ce măsură hotărârea pronunţată în procesul respectiv are relevanţă în situaţia ta. Înainte de asta însă, ar trebui să-ţi amintesc ceva ce trebuie să fi învăţat în cursul clasei a noua: Constituţia Statelor Unite interzice, în mod expres, pedepsele crude şi neobişnuite.

― Cum ar fi nenorocitul de scaun electric, mi se pare corect, zise Lloyd pătruns de dreptatea textului constituţional.

Devins clătină din cap.

― Tocmai în acest punct textul legii era neclar, continuă el, şi, până acum patru ani, tribunalele se frământaseră în fel şi chip, încercând s-o scoată cumva la capăt. Se referă cu adevărat formularea crud şi neobişnuit la lucruri de genul scaunului electric sau camerei de gazare? Sau înseamnă cumva aşteptarea dintre sentinţă şi execuţie? Recursurile, întârzierile, amânările, lunile şi anii pe care unii puşcăriaşi ― Edgar Smith, Caryl Chessman şi Ted Bundy fiind probabil cei mai faimoşi ― au fost siliţi să-i petreacă în diverse celule ale condamnaţilor la moarte? Curtea Supremă a permis reînceperea execuţiilor la sfârşitul anilor şaptezeci, dar celulele condamnaţilor la moarte erau în continuare foarte aglomerate, iar spinoasa problemă a pedepsei crude şi neobişnuite nu fusese încă rezolvată. Okay... În procesul Markham contra Carolina de Sud era vorba de un tip condamnat la execuţie pe scaunul electric pentru violarea şi uciderea a trei studente de colegiu. Premeditarea a fost dovedită de un jurnal ţinut de Jon Markham. Juriul l-a condamnat la moarte.

― Mare căcat, şopti Lloyd.

Devins confirmă din cap şi catadicsi să-l învrednicească pe Lloyd cu un zâmbet acru.

― Procesul a străbătut toate etapele, a ajuns până la Curtea Supremă, care a reconfirmat punctul de vedere că pedeapsa capitală nu este crudă şi neobişnuită în anumite circumstanţe. Curtea a sugerat că este cu atât mai bine cu cât execuţia se produce mai repede... din punct de vedere legal. Ai început să pricepi, Sylvester? Ai început să te dumereşti?

Lloyd nu se dumerise.

― Ştii de ce eşti judecat în Arizona şi nu în New Mexico sau Nevada?

Lloyd clătină din cap.

― Pentru că Arizona este unul dintre cele patru state care au un Tribunal Itinerant pentru Crime Capitale, ce se întruneşte doar în situaţiile câad se propune şi se obţine pedeapsa cu moartea.

― Nu te înţeleg.

― Procesul tău începe peste patru zile, îi explică Devins. Cazul este atât de limpede, încât statul îşi poate permite să treacă pe lista juraţilor primii doisprezece bărbaţi şi femei chemaţi. Am să trag de timp cât se poate de mult, dar juriul va fi alcătuit încă din prima zi. În cea de a doua zi, se expune punctul de vedere al statului. Eu am să încerc să ocup trei zile şi voi trage de timp în părţile de introducere şi încheiere până ce mă opreşte judecătorul, dar trei zile este tot ce pot realiza. Putem să ne considerăm norocoşi dacă reuşim să le scoatem. Juriul se va retrage pentru deliberare şi va ajunge la concluzia că eşti vinovat în circa trei minute, asta dacă nu se întâmplă cumva cine ştie ce miracol. De azi în nouă zile vei fi condamnat la moarte şi peste încă o săptămână s-a zis cu tine. Locuitorii Arizonei n-or să mai poată de bucurie, ca şi Curtea Supremă, de altfel. Pentru că viteza asta face pe toată lumea mai fericită. S-ar putea să reuşesc să trag puţin de săptămâna aceea... poate... dar nu mult.

― Isuse Cristoase, chestia asta nu mi se pare cinstită! ţipă Lloyd.

― Lumea e rea, Lloyd, spuse Devins. Mai ales cu un "ucigaş turbat", cum te numesc toţi comentatorii de ziar şi de televiziune. Ai ajuns un tip de prim rang în lumea crimei. Te bucuri de-un succes nemaipomenit. Ai reuşit chiar performanţa de-a împinge epidemia de gripă din est pe pagina a doua.

― Eu n-am pocherizat niciodată pe nimeni, mormăi Lloyd morocănos. Poke, ăla a făcut toate relele. El a şi inventat cuvântul ăsta.

― Nu contează. Asta încerc eu să-ţi vâr în scăfârlia aia groasă, Sylvester. Judecătorul îi va lăsa guvernatorului posibilitatea unei singure amânări, doar una. Eu voi face recurs, care, potrivit noilor reglementări, trebuie să ajungă în mâinile Tribunalului pentru Crime Capitale în cel mult şapte zile, dacă nu ieşi imediat din scenă, prin stânga. Dacă se decid să nu judece recursul, am la dispoziţie încă şapte zile ca să fac apel la Curtea Supremă a Statelor Unite. În cazul tău, voi înregistra cererea de recurs cât mai târziu cu putinţă. Tribunalul pentru Crime Capitale va fi de acord să ne asculte, după cum presupun ― sistemul este încă nou şi nu sunt dispuşi să se vadă criticaţi. Probabil că ar judeca până şi recursul lui Jack Spintecătorul.

― Şi cât durează până ajung la mine? bolborosi Lloyd.

― O, totul se petrece cât se poate de repede, îi răspunse Devins, iar zâmbetul lui căpătă un uşor aer crud. Vezi tu, Curtea este formată din cinci judecători pensionari din Arizona. Nu mai au nimic de făcut, decât să meargă la pescuit, să joace pocher, să bea bourbon vechi şi să aştepte câte un nenorocit ca tine, ca să se înfăţişeze înaintea Curţii, care este de fapt un morman de computere, cu ajutorul căruia ţin legătura cu parlamentul statului, cu biroul guvernatorului, precum şi ei între ei. Au telefoane conectate prin calculator în maşini, cabane, ba chiar şi în bărci, ca să nu mai vorbim de locuinţe. Vârsta lor medie este de şaptezeci şi doi de ani...

Lloyd tresări.

― ...ceea ce înseamnă că unii dintre ei sunt suficient de bătrâni ca să fi apucat tribunalele itinerante ce se deplasau în căruţe, dacă nu ca judecători, atunci ca avocaţi sau doar studenţi în drept. Ei cred, fără excepţie, în Legea Vestului ― după o judecată scurtă urmează ridicatul în furci. Cam până pe la 1950, asta era procedura obişnuită pe aici. Iar când era vorba de crimă multiplă, nici nu era de conceput altă cale.

― Doamne Dumnezeule Atotputernic, încetează odată!

― Trebuie să ştii exact care este situaţia şi pe cine înfrunţi, spuse Devins. Tipii vor să fie siguri că nu vei fi silit să suporţi o pedeapsă crudă şi neobişnuită, Lloyd. Ar trebui să le mulţumeşti.

― Să le mulţumesc? Păi mai bine-aş...

― Pocheriza? îl completă Devins senin.

― Nu, sigur că nu, zise Lloyd neconvingător.

― Cererea noastră de rejudecare va fi respinsă şi toate obiecţiile mele vor fi uşor înlăturate. Dacă suntem norocoşi, Curtea mă va invita să prezint nişte martori. Dacă mi se oferă şansa asta, am să-i chem iarăşi pe toţi cei care au depus mărturie la primul proces, plus oricine o să-mi vină în minte. Ajunşi în acest stadiu, i-aş chema pe prietenii tăi din şcoala medie, ca să dea relaţii asupra felului tău de a fi, dacă aş reuşi să-i găsesc.

― Am renunţat la şcoală când eram într-a şasea, îi mărturisi Lloyd sumbru.

― După ce ne refuză Tribunalul Itinerant, voi face o petiţie ca să apărem înaintea Curţii Supreme. Mă aştept să primesc respingerea chiar în aceeaşi zi.

Devins se opri şi-şi aprinse o ţigară.

― Şi pe urmă ce se întâmplă? se interesă Lloyd.

― Pe urmă? tresări Devins, părând surprins, ba chiar uşor exasperat de faptul că Lloyd nu-şi mai revenea din criza lui de neghiobie. Pe urmă intri în celula morţii din închisoarea statului şi te bucuri de hrana minunată pe care ţi-o vor da până ce va sosi clipa să încaleci pe fulger. Prea mult nu mai este până atunci.

― Nu cred că vor face aşa cum spui tu. Nu urmăreşti decât să mă îngrozeşti.

― Lloyd, în cele patru state în care există Tribunalul Itinerant pentru Crime Capitale asta se întâmplă tot timpul. Până acum, patruzeci de bărbaţi şi femei au fost executaţi conform principiului stabilit în procesul Markham. Tribunalul acesta reprezintă o povară suplimentară pentru plătitorii de impozite, însă nu chiar aşa de mare, de vreme ce nu au de-a face decât cu un număr infim de cazuri, anume crimele de gradul întâi. Apoi, celor ce plătesc impozite nu prea le pasă când trebuie să-şi vâre mâna în buzunar, ştiind că e vorba de pedeapsa capitală. Pentru că le place.

Lloyd părea gata să-şi verse maţele.

― Oricum, spuse Devins, procurorul districtual nu judecă un inculpat prin prisma cazului Markham decât atunci când vina lui pare absolută. Nu e suficient să prinzi câinele cu fulgi la bot; trebuie să-l prinzi în coteţ. Exact aşa cum ţi s-a întâmplat ţie.

Lloyd, care se bucurase de strigătele de admiraţie ale băieţilor din aripa de securitate maximă cu nici cincisprezece minute în urmă, îşi vedea acum viitorul limitat la două sau trei săptămâni nenorocite, după care urma o gaură neagră.

― Ţi-e teamă, Sylvester? îl întrebă Devins aproape cu amabilitate.

Lloyd trebui să-şi umezească buzele înainte să poată vorbi.

― Pe Dumnezeul meu, mi-e foarte frică. Din câte zici tu, sunt un om mort.

― Eu nu vreau să mori, ci doar să te sperii. Dacă intri în tribunal încrezut şi fudul, te leagă în scaun şi dau drumul la curent. Ai să fii cel de-al patruzeci şi unulea condamnat după principiul Markham. Dar dacă mă asculţi, s-ar putea să ne strecurăm. Nu spun că vom reuşi, ci doar că s-ar putea.

― Continuă.

― Singurul lucru pe care putem conta este grupul de juraţi, spuse Devins. Doisprezece fraieri din cei mai obişnuiţi, luaţi de pe stradă. Mi-ar plăcea un juriu format doar din doamne de patruzeci şi doi de ani, din acelea care mai sunt în stare să recite versuri pentru copii şi să organizeze funeralii în curtea din spate atunci când le mor păsările favorite, asta mi-ar plăcea. Când se alcătuieşte lista, viitorul juriu ia cunoştinţă de consecinţele deciziei Markham. Oamenii aceştia nu dau un verdict de condamnare la moarte care să fie sau nu îndeplinit peste şase luni sau şase ani, adică după ce ei au uitat de mult; flăcăul pe care-l condamnă ei în iunie leapădă potcoavele înainte de meciul All-Star şi încheierea sezonului de baschet.

― N-am pomenit în viaţa mea un stil ca al tău.

Devins continuă fără să-l bage în seamă:

― În anumite cazuri, asta a fost suficient pentru ca unele jurii să dea verdictul de achitare. Este unul dintre efectele inverse ale deciziei Markham. În anumite cazuri, juriile i-au făcut scăpaţi pe nişte ucigaşi patentaţi, din simplul motiv că membrii lor nu voiau să-şi păteze mâinile cu sânge atât de proaspăt. Ridică o bucată de hârtie. Cu toate că patruzeci de oameni au fost executaţi sub incidenţa hotărârii Markham, pedeapsa cu moartea a fost cerută în aceleaşi condiţii de şaptezeci de ori. Dintre cei treizeci neexecutaţi, douăzeci şi şase au fost declaraţi "nevinovaţi" de juraţi. Doar patru condamnări au fost revizuite de Tribunalele Itinerante pentru Crime Capitale, una în Carolina de Sud, două în Florida şi una în Alabama.

― În Arizona nu s-a întâmplat niciodată?

― Niciodată. Ţi-am zis. Legea Vestului. Cei cinci moşi o să ţină morţiş să te vadă la conservă. Dacă nu reuşim să te salvăm înaintea juriului, eşti terminat. Pun pariu pe ce vrei tu.

― Şi câţi oameni au fost achitaţi de jurii obişnuite, constituite conform legii din Arizona?

― Doi din paisprezece.

― Deci şansele sunt slabe, oricum.

Devins îşi afişă din nou zâmbetul lui crud.

― Aş dori să evidenţiez faptul că unul dintre cei doi inculpaţi a fost apărat chiar de mine. Era mai vinovat decât păcatul, Lloyd, la fel ca şi tine. Judecătorul Pechert a făcut spume la gură şi a urlat douăzeci de minute încheiate la cele zece femei şi doi bărbaţi din juriu. Am crezut c-o să-l lovească apoplexia.

― Dacă mă declară nevinovat, nu au cum să mă mai judece încă o dată, nu?

― În nici un caz.

― Deci se joacă pe o singură carte, totul sau nimic.

― Da.

― Băi, băiatule! spuse Lloyd, ştergându-se la frunte.

― Dacă ai înţeles situaţia, îi zise Devins, şi modul în care trebuie să organizăm apărarea, putem să intrăm în fondul chestiunii.

― Am înţeles situaţia. Dar asta nu înseamnă că-mi place.

― Numai unui nebun i-ar plăcea. Devins îşi împreună mâinile şi se aplecă peste masă. Aşa! Mi-ai spus mie şi ai mărturisit şi celor de la poliţie că, hm... Luă un teanc de file prinse cu o capsă din cele de lângă servietă şi-l răsfoi. Aha. Am găsit. "Eu nu am omorât pe nimeni. Poke a comis toate crimele. Ideea asta cu omorâtul i-a venit lui, nu mie. Poke era nebun de legat şi, din câte mă gândesc eu, e o adevărată binecuvântare că a scăpat lumea de el."

― Mda, corect, şi ce-i cu asta? zise Lloyd precaut.

― Doar atât, îi răspunse Devins liniştit. Asta lasă să se înţeleagă că ţie îţi era teamă de Poke Freeman. Îţi era frică de el?

― Păi, n-aş zice că era chiar...

― Te temeai să nu-ţi pierzi viaţa, de fapt.

― Nu cred că era...

― Erai îngrozit. Crede-mă, Sylvester. Te căcai pe tine de frică.

Lloyd se încruntă către avocatul lui, în felul în care se încruntă un tânăr care ar vrea să fie un elev bun, dar are mari dificultăţi ca să priceapă lecţia.

― Nu trebuie să-mi permiţi să te influenţez, Lloyd. Nu vreau să se întâmple aşa ceva. Uite, ai putea să gândeşti că ţi-am sugerat cu bună ştiinţă că Poke stătea cu drogul în nas tot timpul...

― Chiar aşa şi era! Amândoi consumam!

― Nu. Tu nu, doar el. Iar când o lua pe droguri, ai fi zis că-i nebun...

― Băi, băiete, da' ştiu că nu te-ncurci.

Undeva în memoria lui Lloyd, stafia lui Poke Freeman striga vesel Hooopa! Hop! şi o împuşca pe femeia din magazinul universal din Burrack.

― Şi s-a întâmplat de mai multe ori să îndrepte arma spre tine...

― Nu, niciodată...

― Ba da, îţi spun eu. Pur şi simplu ai uitat, pentru o vreme. Ba o dată chiar te-a ameninţat că te curăţă, dacă nu-i faci jocul.

― Păi, aveam şi eu o armă...

Devins se uită ţintă în ochii lui şi-i zise:

― Sunt convins că, dacă te concentrezi bine, ai să-ţi aminteşti cum Poke ţi-a zis că arma ta este încărcată cu gloanţe oarbe. Ei, n-am dreptate?

― Ba acum, că mi-ai zis...

― Şi ai fost cel mai nedumerit om de pe lumea asta când ai apăsat pe trăgaci şi ai constatat că sunt gloanţe adevărate, corect?

― Desigur, răspunse Lloyd, scuturând energic din cap. Am fost la un pas să fac o hemoragie.

― Şi tocmai te pregăteai să-ţi îndrepţi arma spre Poke Freeman, când a fost doborât la pământ, scutindu-te pe tine de osteneală.

Lloyd îşi cercetă avocatul cu un început de speranţă în priviri.

― Domnule Devins, îi declară el cu sinceritate, exact aşa cum spui a sfârşit-o rahatul ăla cu ochi.

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, se afla în curtea pentru exerciţii, urmărind un meci de softball şi rumegând toate cele aflate de la Devins, când Mathers, o namilă de deţinut, se apropie de el şi-l înhăţă de guler. Ţeasta lui Mathers era rasă perfect, ca a lui Telly Savalas, şi strălucea blajin în aerul fierbinte al deşertului.

― Ia stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit şaptesprezece. Dacă o să mă...

― Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a pus să...

Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre vintrele lui Lloyd, de unde izbucni o adevărată explozie de durere, atât de înfiorătoare, încât nu mai fu în stare nici măcar să strige. Se prăbuşi la pământ, încovrigându-se şi zvârcolindu-se, ţinându-se de testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între el şi lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică.

După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare să privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, iar căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. Gardienii se uitau ostentativ într-o cu totul altă direcţie. Lloyd se tânguia şi se chircea; de sub pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea senzaţia că poartă în pântece o minge de plumb încins.

― Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi Mathers cu toată sinceritatea. O simplă afacere, mă înţelegi. Dinspre partea mea, sper să scapi. Legea aia, Markham, e o adevărată nenorocire.

Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul de la uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea camioanelor, de pe partea opusă a curţii pentru exerciţiu. Îşi ţinea ambele degete mari înfipte în centura Sam Browne şi rânjea către Lloyd. Când constată că Lloyd îşi îndreptase întreaga atenţie către el, gardianul îi făcu semne obscene cu degetele mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie de zid, unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un salut şi o luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu genunchii adunaţi la piept, strângându-se cu mâinile de locul dureros, iar cuvintele lui Devins îi răsunau în creier: Lumea asta e rea, Lloyd, lumea asta e foarte rea.

Corect.

CAPITOLUL 25

NICK ANDROS trase una dintre perdele şi privi pe stradă. De aici, de la înălţimea primului etaj al locuinţei răposatului John Baker, puteai vedea întreg centrul oraşului Shoyo dacă te uitai spre stânga, iar dacă-ţi întorceai privirile spre dreapta vedeai şoseaua US 63 ieşind din localitate. Main Street, Strada Principală, era absolut pustie. Obloanele magazinelor erau trase. Un câine care dădea semne evidente de boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se ridicau şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine tremura în aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine zăcea mort, în rigolă.

Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un ton grav, gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc perdeaua, se frecă puţin la ochi şi apoi se duse la femeia de-abia trezită. Jane Baker era înconjurată de pături, pentru că-i fusese frig, cu câteva ore în urmă. Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi aruncase păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, devenise transparentă. Dar ea nu era în stare să-l vadă, iar în momentul respectiv conta prea puţin faptul că părea pe jumătate dezbrăcată. Avea să moară curând.

― Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! strigă ea.

Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, dar ea se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un zgomot puternic, reverberant. Nick îl ridică şi rămase cu el în mână. urmărind-o.

― Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de cusut! În cămăruţă nu este!

Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi i-l ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă mişcare neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. El îl aşeză cu grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut lua, dacă se liniştea.

Nu mai fusese niciodată atât de afectat de handicapul lui ca în aceste ultime două zile. Pastorul metodist, Braceman, se afla alături de Jane pe 23, atunci când o vizitase Nick. Citea din Biblie aşezat lângă ca, în salon, dar omul părea nervos şi nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza febrei, obrajii femeii căpătaseră o strălucire rozalie, feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepotrivită cu pierderea pe care tocmai o suferise. Pastorul se temuse, poate, ca ea să nu-i facă vreun avans. Sau, mai degrabă, de-abia aştepta să-şi adune familia şi s-o pornească peste câmpuri. Ştirile circulă mai repede într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja hotărârea să plece din Shoyo.

De când plecase Braceman din salonul familiei Baker, cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul se transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în deplină stare de conştienţă. Starea sănătăţii doamnei Baker se înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se temea că va muri încă înainte de apusul soarelui.

Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în permanenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă de mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince Hogan nu mai fusese în stare să mănânce. Intrase în delir. Mike Childrcss şi Billy Warner doreau să fie lăsaţi în libertate, dar Nick nu se putea hotărî s-o facă. Nu era vorba de frică; nu se gândea că-şi vor irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci aveau să se grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca ceilalţi. Dar el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune unui om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme sau mai târziu, patrula de poliţie avea să pună lucrurile la punct, venind să-i ridice pe cei trei.

Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu tocul respectiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker şi, după câteva momente de ezitare, şi-l pusese. Privind mânerul cu plăsele din lemn sprijinit de şoldul lui osos, consideră că arăta ridicol, dar greutatea pistolului îi dădea un sentiment de siguranţă.

Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 23 şi-i pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu gheaţă pe frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese ochii şi se uitase spre Nick implorând milă cu atâta tristeţe, încât acesta şi-ar fi dorit să-i poată spune ceva ― la fel ca acum, după două zile, alături de doamna Baker ―, orice i-ar fi putut aduce omului o clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi numai Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze.

Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot ţipat la el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea cum să ştie ce fac, dar le vedea feţele speriate ori de câte ori îşi ridica privirile, iar buzele lor articulau cuvinte care se învârteau în jurul unuia şi aceluiaşi lucru: Te rugăm să ne dai drumul. Nick avea grijă să se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la maturitate, dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică.

În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă între cei doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe străzile aproape pustii, aşteptându-se de fiecare dată să-l găsească mort pe unul sau pe celălalt. Căută să vadă maşina doctorului Soames, însă fără succes. Câteva magazine mai rămăseseră deschise în după-amiaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar Nick era convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau poate chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, cale ce trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din urmă, în oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după căderea întunericului, se gândi Nick.

La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa Baker, unde o găsi pe Jane, în halat de baie, mişcându-se nesigur prin bucătărie şi pregătindu-şi un ceai. Văzându-l pe Nick, îi aruncă o privire recunoscătoare. Se vedea că febra îi trecuse.

― Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat de grijă, îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei o ceaşcă de ceai?

Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se să nu leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul fierbinte.

Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi sprijini fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în valuri întunecate, în contrast cu albastrul deschis al rochiei.

― Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce mai întunecată. Vai, sărmanul meu Johnny.

Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. Nu avu decât s-o susţină, conducând-o până la un scaun de lângă masă.

― Ceaiul...

Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se aşeze.

― Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. Numai că... dacă...

Îşi duse mâinile la obraji.

Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. Sorbiră o vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, ca un copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi zise:

― Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick?

"Nu ştiu exact", scrise. "Dar este foarte rău."

― L-ai văzut pe doctor?

"Ultima oară azi-dimineaţă."

― Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă de el. Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească peste măsură?

Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească.

― Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i ridice?

"Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. Ceilalţi mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan să-i îmbolnăvească şi pe ei."

― Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai însufleţit. Sper că nu te bate gândul să cedezi.

"Nu", scrise Nick, iar după o clipă adăugă: "Trebuie să te întorci în pat. Ai nevoie de odihnă."

Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu petele închise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre maxilar şi gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase cu adevărat de primejdie.

― Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel mai normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a murit... deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Mă tot împiedic de gândul ăsta, ca de un lucru pe care am uitat să-l pun la locul lui. Nick îi prinse mâna şi i-o strânse, iar ca zâmbi stins. Cu timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru pentru care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick?

Acesta clătină din cap.

― Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei maşina lui John?

"Nu ştiu să conduc", scrise Nick, "dar îţi mulţumesc. Mă duc până la bufetul unde opresc maşinile. Nu este departe. Am să-ţi fac o vizită de dimineaţă, dacă eşti de acord."

― Sigur că da, foarte bine.

Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât către ceaşca de ceai.

― Da, până la ultima picătură, îi promise ea.

Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o atingere şovăielnică pe braţ.

― John..., începu ea, se opri, apoi se sili să continue. Sper că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am apelat întotdeauna la ei, când am avut nevoie. Crezi că l-au dus acolo, da?

Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se prelinseră pe obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine.

Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna strâmb un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese apoi în spate, la casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi întuneric. Bătu la uşă, fără să primească răspuns. În circumstanţele respective, se simţea îndreptăţit să comită o mică spargere şi să pătrundă înăuntru; iar stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului Baker, cu micile rezerve băneşti.

Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în restaurant. Chiar şi după ce aprinse toate luminile, locul păstra un aer fantomatic: tonomatul era stins şi părea definitiv amuţit, în jurul mesei de biliard şi a jocurilor video nu era nimeni, separeurile rămăseseră pustii, scaunele erau libere. Deasupra grătarului fusese aşezat capacul.

Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji nişte hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. Mai luă o sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu mere, aflată pe tejghea, sub un clopot din plastic. Pe urmă se întoarse la închisoare, nu înainte de a lăsa un bilet în care explica cine pătrunsese înăuntru şi de ce.

Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei sale, în mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de gheaţă pe jumătate topită. Înainte de a se sfârşi, se zgâriase cu unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui personaj invizibil care încerca să-l sugrume. Vârfurile degetelor îi erau mânjite de sânge. Muştele dădeau târcoale, se lăsau pe cadavru, apoi îşi luau din nou zborul. Gâtul îi era negru şi umflat, semănând cu un maţ pe care un copil bezmetic îl umflase până aproape să crape.

Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină Mike Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce eşti? Nu ţi-ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a îmbolnăvit şi el, adăugă, arătând spre Billy Warner.

Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe obraji îi apăruse o erupţie de pete roşii; mâneca de la cămaşă, cu care se ştersese de mai multe ori la nas, era ţeapănă de spută.

― Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min...

Deodată, începu să strănute violent, încovoindu-se din cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur stropi grei de salivă şi flegmă.

― Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut prostănac şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el poţi să-l ţii, dacă vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i crimă, altfel nu se poate chema, crimă cu premeditare!

Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un acces de turbare. Începu să se izbească de gratiile celulei, învineţindu-şi faţa şi însângerându-şi încheieturile de la ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din orbite, se lovi de mai multe ori cu fruntea de metal.

Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, servindu-se de coada măturii. Billy Warner îl măsură mohorât, apoi începu să mănânce.

Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar cioburile şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii de hamburger le expedie spre peretele acoperit de graffiti, din spatele celulei. Una dintre feliile de tocătură se lipi într-o mlaştină de muştar, ketchup şi condimente, cu efect vesel-grotesc, amintind de picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun pe felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră care încotro. Farfuria albă, din material plastic, se desfăcu în aşchii.

― Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am zis! N-o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu mie puţa dacă mai pun gura pe haleala asta, găoază surdomută şi retardată ce eşti! Ai să-mi...

Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat asupra locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el însuşi la Camden. Dar nu ştia. Mai trebuia să se gândească şi la Vince. Nu putea să-l lase pur şi simplu acolo, la cheremul muştelor.

Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea spre o debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o scară. Nick coborî pe ea, iar la subsol descoperi o combinaţie de pivniţă şi magazie. Locul era răcoros. Pentru o vreme, cel puţin, spaţiul i se părea destul de bun.

Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi le mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă trupul celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea scârboasă ce emana din cadavru făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Vince era prea greu pentru el. Îi cercetă trupul cu un aer neajutorat şi-n clipa aceea îşi dădu seama că amândoi ceilalţi arestaţi stăteau la uşile celulelor şi urmăreau scena cu groază şi fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. Vince fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă vreme împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din cauza unei boli care te făcea să te umfli teribil, pe care ei n-o înţelegeau. Nick se întrebă, nu pentru prima oară în ziua respectivă, când avea şi el să înceapă să strănute, să facă febră şi când o să-i apară tumefacţiile acelea ciudate la gât.

Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui Vince şi-l trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă spre el, din cauza greutăţii, şi părea să se uite la Nick, rugându-l pe muteşte să fie atent, să nu-l scuture prea tare.

Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare trupul masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl întinse pe podeaua din beton, sub lumina lămpilor fluorescente, apoi îl acoperi repede cu o pătură militară uzată, de pe patul celulei în care dormea el.

După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar aceasta nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, când 23 iunie se transformase deja în 24, adică ieri. Visele lui fuseseră întotdeauna foarte vii, uneori chiar îi era teamă de ele. Nu avea decât rareori coşmaruri, dar visele din ultima vreme erau tot mai adesea sinistre, lăsându-i senzaţia că nici unul dintre personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea normală o lua razna, eşuând într-un loc unde bebeluşii erau sacrificaţi în spatele unor obloane trase, iar nişte maşinării negre, formidabile, urlau neîncetat în locaşuri subterane ferecate.

Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală ― anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi el.

Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, nu cu mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul unor lucruri calde, care creşteau, sentimentul prezenţei a ceva ― sau cineva ― foarte bun şi sigur în imediata apropiere. Sentimentul că este acasă. Pe măsură ce devenea tot mai conştient că în porumb stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii se instală o imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în coteţ! îi fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, scăldat în sudori reci.

Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi arestaţi.

Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, hamburgerul era în continuare lipit de perete prin pasta lipicioasă de condimente, pe cale să se întărească.

― Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu asta ţi-ai dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii puţin atent, respir ca o nenorocită de locomotivă care urcă muntele cu o garnitură întreagă după ea!

Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care zăcea pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi negru, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări bruşte şi neregulate.

Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon şi, într-un acces de furie şi cu un puternic sentiment de vinovăţie, îl mătură de pe masă, iar aparatul rămase atârnând fără noimă, la capătul firului. Opri focul şi porni în fugă spre casa Baker. Apăsă pe butonul soneriei, un timp ce i se păru nesfârşit, până ce Jane coborî, într-un târziu, învăluită în halat. Pe obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe care ţi-o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate.

― Nick. Intră. Ce s-a întâmplat?

"V. Hogan a murit azi-noapte. Warner se duce şi el, cred. E foarte bolnav. L-ai văzut pe doctorul Soames?"

Ea clătină din cap, tremură în briza uşoară, strănută şi apoi se clătină pe picioare. Nick o prinse de după umeri şi o conduse la un scaun. Apoi scrise: "Poţi să suni la cabinetul lui din partea mea?"

― Da, desigur. Adu-mi telefonul, Nick. Din câte se pare... boala mi-a revenit, peste noapte.

Tânărul aduse telefonul şi ea formă numărul lui Soames. Aşteptă cu telefonul la ureche mai mult de o jumătate de minut, iar el înţelese că nimeni nu avea să răspundă la telefon.

Jane încercă la Soames acasă, apoi acasă la asistenta lui. Nici un răspuns.

― Am să încerc să sun la sediul poliţiei, spuse ea, dar puse telefonul în furcă după ce formase un singur număr. Reţeaua interurbană n-a fost încă pusă la punct, cred. După ce formez 1, începe să-mi sune ocupat. Îi zâmbi stins, apoi nu mai reuşi să-şi stăvilească lacrimile. Sărmanul Nick, spuse ea. Biata de mine. Bieţii de noi, toţi. Ai putea să mă ajuţi să urc la etaj. Mă simt foarte slăbită şi de-abia respir. Cred că voi fi curând alături de John. El o privi, dorindu-şi imens să poată vorbi. Cred că vreau să mă întind pe pat, dacă poţi să mă ajuţi.

O ajută să ajungă în dormitor, apoi scrise: "Am să mă întorc."

― Îţi mulţumesc, Nick. Eşti un băiat de treabă...

Spunând acestea, adormise deja pe jumătate.

Nick ieşi din casă şi rămase pe trotuar, întrebându-se ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă maşina, ar fi existat nişte soluţii. Dar aşa...

Văzu o bicicletă de copil pe peluza unei case de pe cealaltă parte a drumului. Se duse într-acolo, cercetă casa în apropierea căreia se afla, cu transperantele trase (atât de asemănătoare cu acele clădiri care i se arătau în visele lui încâlcite), apoi bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, deşi bătu de mai multe ori.

Se întoarse la bicicletă. Era mică, însă putea totuşi să meargă pe ea, dacă ignora faptul că atingea ghidonul cu genunchii. Arăta ridicol, fără îndoială, dar erau şanse mici să mai existe în Shoyo persoane în stare să observe acest lucru... iar dacă erau, nu avea cum să le ardă de râs, după părerea lui.

Se urcă pe bicicletă şi pedală stângaci pe Main Street, trecu de închisoare, apoi o luă la est, pe US 63, spre locul unde Joe Rackman îi văzuse pe soldaţii care pozau în echipă de reparaţie a drumului. Dacă se mai aflau acolo şi dacă erau cu adevărat soldaţi, Nick avea să-i convingă să se îngrijească de Billy Warner şi de Mike Childress. Adică, în cazul când Billy mai era în viaţă. Dacă tipii aceia puseseră Shoyo sub carantină, atunci desigur că de bolnavii din Shoyo se ocupau chiar ei.

Îi luă o oră să pedaleze până la şantier, oscilând dement cu bicicleta de o parte şi de alta a benzii de la centrul şoselei, lovind ritmic şi monoton cu genunchii ghidonul. Dar când ajunse la locul cu pricina, soldaţii sau echipa de reparaţii, ce-or fi fost ei, dispăruseră. Existau mai multe lumini de semnalizare, dintre care una mai clipea încă. Mai văzu şi două capre. Iar drumul fusese săpat, deşi, după părerea lui Nick, locul respectiv putea fi încă traversat, dacă nu-ţi păsa prea mult de suspensia maşinii.

Surprinse cu coada ochiului o masă întunecată, executând un soi de mişcare pulsatorie şi, în acelaşi moment, se stârni puţin şi vântul, o simplă boare de vară, suficient însă pentru a-i aduce în nări o duhoare puternică şi greţoasă de putreziciune. Masa întunecată se dovedi a fi un roi de muşte, aflat într-o perpetuă forfotă. Lăsând bicicleta, se apropie de şanţul de pe partea opusă a drumului. Acolo, alături de o bucată de ţeavă gofrată, nouă şi strălucitoare, zăceau trupurile a patru bărbaţi, cu gâturile şi feţele umflate, de culoare neagră. Nick nu-şi dădu scama dacă erau sau nu soldaţi şi nici nu se apropie mai mult. Îşi zise că putea să se întoarcă liniştit la bicicletă, în locul acela nu exista nimic de temut, doar nişte oameni morţi, iar morţii nu pot să-ţi facă rău. Dar când ajunsese la câţiva metri de şanţ, o luă la fugă, încalecă pe bicicletă şi porni spre Shoyo într-o stare de cumplită agitaţie. La marginea oraşului se izbi de o piatră şi zdrobi bicicleta. El însuşi zbură peste coarne, se lovi la cap şi-şi zgârie mâinile. Nu rămase decât o secundă în mijlocul drumului, se ridică şi porni, tremurând din toate încheieturile.

Nick îşi petrecuse următoarea oră şi jumătate a dimineţii zilei de ieri bătând la uşi şi sunând la sonerii. Nu se poate să nu descopăr pe cineva sănătos, îşi spunea. El însuşi se simţea foarte bine şi i se părea imposibil să fie chiar singurul.. Se va găsi cineva, un bărbat, o femeie, măcar un adolescent cu permis de conducere de începător, care va spune: Ei, sigur că da. Hai să-i ducem la Camden. Luăm un automobil station. Sau ceva de genul acesta.

Dar de-abia dacă i se răspunsese de vreo zece ori la apeluri. Adică uşa se deschidea atât cât îi permitea lanţul de siguranţă şi se ivea o faţă bolnavă, dar plină de speranţă, dădea cu ochii de el şi licărul de speranţă murea. Apoi faţa respectivă făcea un semn de refuz şi uşa se închidea la loc. Dacă Nick ar fi putut să le vorbească, ar fi argumentat că, dacă erau încă în stare să meargă, puteau la fel de bine şi să conducă. Că dacă îi duceau pe arestaţi până la Camden, puteau profita să se prezinte la spitalul de acolo. Unde aveau să se însănătoşească. Dar nu putea vorbi.

Câţiva îl întrebaseră dacă-l văzuse pe doctorul Soames. Un bărbat, cuprins de un delir furios, dăduse de perete uşa micii lui case gen fermă, ieşise în pridvor, doar în izmene, şi încercase să-l înhaţe pe Nick. Îi spusese că avea să-i facă "ceea ce ar fi trebuit să-ţi fac atunci, la Houston". Din câte înţelesese Nick, îl confunda cu un tip numit Jenner. Îl urmărise pe Nick clătinându-se, ca un zombie dintr-un film de groază, din cele de mâna a treia. Partea de jos a pântecelui i se umflase teribil şi arăta de parcă i-ar fi vârât cineva acolo un pepene roşu. În cele din urmă se prăvălise în mijlocul pridvorului, iar Nick, cu inima bătându-i de zor, îi urmărise mişcările de jos, din curtea acoperită cu gazon. Bărbatul îşi fluturase pumnul fără putere, apoi se târâse anevoie înăuntru, fără a se mai osteni să închidă uşa.

Dar cele mai multe case rămâneau tăcute şi misterioase şi, în cele din urmă, nu mai suportă. Sentimentul acela de rău augur şi ameninţare din vis îl copleşea acum iarăşi şi-i venea din ce în ce mai greu să-şi alunge gândul că bătea la uşile unor morminte, tulburând somnul morţilor, care mai devreme sau mai târziu puteau să se scoale şi să-i răspundă. Nu-l ajuta prea mult să-şi spună că majoritatea caselor erau pustii, locatarii lor fiind de mult refugiaţi la Camden, El Dorado sau Texarkana.

Se înapoie la casa Baker. Jane Baker dormea profund, iar fruntea ei avea temperatură normală. Dar de această dată speranţele lui erau mici.

Era ora prânzului. Nick se întoarse la bufet, începând să simtă oboseala din urma nopţii în care nu dormise decât atât de puţin. De la căderea de pe bicicletă, avea dureri în tot corpul. Pistolul calibru 45 al lui Baker îl izbea peste şold. Încălzi două conserve de supă în bucătăria bufetului şi le turnă în două căni cu termoizolaţie. Laptele din frigider părea încă bun, aşa că luă o sticlă cu el.

Billy Warner era mort, iar când Mike dădu cu ochii de Nick, începu să chicotească isteric şi să arate cu degetul.

― Doi au ieşit din joc, n-a mai rămas decât unul! Doi la pământ şi unul în joc! Ai reuşit să te răzbuni! Aşa-i? Aşa-i?

Nick împinse cu grijă termosul cu supă prin fantă, apoi procedă la fel cu un pahar mare de lapte. Mike începu să bea supa direct din termos, cu înghiţituri mici. Nick îşi luă şi el termosul şi se aşeză pe coridor. Avea de gând să-l ducă pe Billy la subsol, dar mai întâi dorea să mănânce. Îi era foame. În timp ce-şi bea supa, se uita gânditor la Mike.

― Te întrebi cum mă simt? se interesă Mike.

Nick îi făcu semn că da.

― La fel ca azi-dimineaţă, când ai plecat. Cred c-am scos din mine un kil de muci. Îl măsură pe Nick plin de speranţă. Maică-mea spunea întotdeauna că înseamnă că mergi spre bine, dacă scoţi flegmă. Poate că eu am o formă mai uşoară, hm? Crezi că e posibil?

Nick ridică din umeri. Orice era posibil.

― Sunt puternic ca un taur, pledă Mike. Cred că nu e mare lucru, am să reuşesc să mă fac bine. Ascultă, omule, lasă-mă să plec. Te rog. Sunt gata să-ţi cad în genunchi, fir-ar să fie.

Nick reflectă, rămânând în expectativă.

― Ce naiba, ai un pistol. Oricum, n-am nimic cu tine. Nu vreau decât să plec din oraş. Mai întâi mă duc să văd ce face nevastă-mea...

Nick făcu semn spre mâna stângă a lui Mike, pe care nu se vedea verighetă.

― Mda, suntem divorţaţi, dar ea mai locuieşte încă aici, tocmai pe Ridge Road. Aş vrea să-i fac o vizită. Ce părere ai, omule? Mike începuse să plângă. Dă-mi o şansă. Nu mă ţine închis în cursa asta de şobolani.

Nick se ridică încet, se duse în birou şi trase sertarul mesei. Cheile erau acolo. Logica lui Mike era fără fisură; n-avea nici un sens să-ţi închipui că în toată harababura asta avea să apară cineva care să-l scoată pe cauţiune. Luă cheile şi se întoarse. Ridică în sus cheia pe care i-o arătase Big John Baker, cu o bucată de bandă albă lipită pe ea, şi-i aruncă lui Mike Childress tot mănunchiul, printre zăbrele.

― Mulţumesc, bolborosi Mike. Vai, îţi mulţumesc. Îmi pare rău că te-am bătut, îţi jur pe Dumnezeul meu. A fost ideea lui Ray, eu şi Vince am încercat să-l oprim, dar când se pune pe băut îl apucă nebunia...

Introduse cheia în broască, zornăind. Nick se trase înapoi, strângând în mână patul pistolului.

Uşa celulei se deschise şi Mike ieşi afară.

― Vorbesc foarte serios. Nu vreau decât să plec din oraş.

Se strecură pe lângă Nick, cu o undă de rânjet jucându-i pe buze. Apoi ţâşni prin uşa dintre micul bloc de celule şi birou. Nick îl urmă, însă nu mai apucă să vadă decât cum se închide uşa de afară în urma lui.

Nick ieşi şi el în faţa clădirii. Mike rămăsese la marginea trotuarului, sprijinit cu o mână de aparatul automat de parcare, căutând de-a lungul străzii pustii.

― Dumnezeule, şopti el şi se întoarse buimac spre Nick. Ce se întâmplă? Ce-i cu asta?

Nick înclină din cap, ţinându-şi în continuare mâna pe armă.

Mike încercă să spună ceva, dar fu cuprins de un acces de tuse. Se acoperi la gură, apoi îşi şterse buzele.

― Plec naibii de-aici, zise el. Dacă eşti băiat deştept, faci la fel ca mine, mutule. Chestia aste e un soi de ciumă sau ceva de genul ăsta.

Nick ridică din umeri, iar Mike se îndepărtă, mergând pe trotuar. Se mişca din ce în ce mai repede, până ce aproape o luă la fugă. Nick îl urmări până ce dispăru din raza lui vizuală, apoi intră în birou. Nu l-a revăzut niciodată pe Mike. Avea un sentiment de uşurare şi înţelese, deodată, că făcuse lucrul cel mai potrivit. Se întinse în pat şi adormi aproape instantaneu.

Dormi toată după-amiaza pe canapeaua fără pături şi se trezi scăldat în transpiraţie, dar simţindu-se ceva mai bine. O furtună cu tunete bătea coastele munţilor ― el nu putea auzi bubuiturile, în schimb vedea zigzagurile alb-albăstrui ale fulgerelor împlântându-se în pământ, ocolind Shoyo în seara respectivă.

La amurg, porni pe Main Street până la magazinul Paulie's Radio & TV, unde comise încă una dintre spargerile lui însoţite de scuze şi explicaţii. Lăsă o notă lângă casa de bani şi luă în schimb un televizor Sony portabil. Ajuns la închisoare, îi dădu drumul şi începu să caute diversele canale. Postul afiliat la CBS transmitea un anunţ pe care se putea citi DEFECŢIUNE ÎN SISTEMUL DE TRANSMISIE A UNDELOR ULTRASCURTE VĂ RUGAM SĂ RĂMÂNEŢI PE RECEPŢIE. Staţia ABC prezenta filmul I Love Lucy, iar pe NBC se retransmitea un episod dintr-un serial despre o tânără impertinentă care încearcă să devină mecanic pe un circuit de curse pentru maşini de serie. Postul independent din Texarkana, specializat mai ales în filme vechi, jocuri televizate şi tot felul de măscărici religioşi, de soiul lui Jack Van Impe, nu emitea nimic.

Nick închise aparatul, se duse la bufet şi pregăti două porţii de supă şi de sandvişuri. I se părea lugubru felul în care toate felinarele continuau să se aprindă, marcând pe ambele trotuare de pe Main Street un şir de spoturi de lumină albă. Puse mâncarea într-un coş şi porni spre casa Janei Baker. Trei sau patru câini foarte flămânzi şi puşi pe prădăciune, se vedea bine, se apropiară de el în haită, atraşi de mirosul hranei. Nick scoase pistolul, dar nu avu inima să se folosească de el până ce unul dintre câini nu se pregăti să-l muşte. Atunci apăsă pe trăgaci, iar glonţul ricoşă de ciment la doi metri în faţa lui, lăsând o urmă argintie de plumb. Sunetul exploziei nu ajunse până la el, în schimb simţi şocul surd al vibraţiilor. Câinii se răspândiră în fugă.

Jane dormea, cu fruntea şi obrajii fierbinţi, respirând încet şi cu greutate. Lui Nick i se păru că era teribil de trasă la faţă. Făcu rost de o bucată de cârpă şi-i şterse obrazul. Îi lăsă porţia de mâncare pe noptieră, apoi coborî în salon şi aprinse televizorul familiei, un aparat mare, color.

CBS nu apăru toată noaptea. NBC îşi respectă programul obişnuit de emisiuni, în schimb imaginea de pe postul afiliat la ABC se înceţoşă în mai multe rânduri, uneori ecranul albindu-se complet, pentru ca apoi să-şi revină brusc. Acest canal nu prezenta decât emisiuni vechi, ale sindicatelor de creatori, ca şi cum legătura lui cu reţeaua ABC principală ar fi fost întreruptă. Nu conta prea mult. Nick aştepta de fapt ştirile.

Când în sfârşit începu programul respectiv, Nick rămase cu gura căscată. "Epidemia de supergripă", după cum era ea acum numită, era ştirea cea mai importantă, dar crainicii de pe ambele posturi declarau că era pe cale să fie adusă sub control. Un vaccin de gripă a fost realizat la Centrul pentru Control Epidemiologic de la Atlanta, iar la începutul săptămânii viitoare doctorii aveau să fie în măsură să-l injecteze populaţiei. Potrivit rapoartelor oficiale, epidemia avusese efecte serioase la New York, San Francisco, Los Angeles şi Londra, dar peste tot ea fusese stăpânită. În anumite zone, continua crainicul, întrunirile publice fuseseră temporar suprimate.

La Shoyo, se gândi Nick, întreg oraşul a fost suprimat. Cine îşi bătea joc de cine?

Prezentatorul încheie spunând că existau încă restricţii în ceea ce priveşte călătoriile spre majoritatea marilor aglomerări urbane, dar aceste interdicţii urmează să fie ridicate de îndată ce vaccinul va putea fi distribuit pe scară largă. Apoi trecu la prăbuşirea unui avion în Michigan şi la unele reacţii ale Congresului faţă de ultimele decizii ale Curţii Supreme referitoare la drepturile homosexualilor.

Nick închise televizorul şi ieşi în pridvorul casei. Se aşeză în balansoar. Mişcarea înainte şi înapoi avea darul să-l calmeze, mai cu seamă că el nu putea auzi scârţâitul unui bolţ ruginit pe care John Baker uitase să-l ungă. Urmărea cu privirea insectele fosforescente, descriind în întuneric spirale neregulate. Fulgerele izbucneau surd în interiorul norilor de la orizont, lăsându-te să bănuieşti că aveau şi ei propriile lor insecte fosforescente, de dimensiunea unor dinozauri monstruoşi. Aerul nopţii părea vâscos şi sufocant.

Deoarece televiziunea era pentru Nick un mijloc de informare exclusiv vizual, remarcase în timpul jurnalului de ştiri un fapt pe care cei mai mulţi l-ar fi trecut probabil cu vederea. Nu existase nici un reportaj filmat, absolut nici unul. Nu existaseră scoruri de baseball, poate din cauză că nu se disputaseră meciuri. Un buletin meteo vag şi fără harta vremii, arătând zonele de presiune maximă şi minimă ― ca şi cum Biroul de Meteorologic al Statelor Unite şi-ar fi tras obloanele. Indiferent cât de absurd i s-ar fi putut părea lui Nick, acest lucru se petrecuse cu adevărat.

Ambii prezentatori i se păruseră nervoşi şi supăraţi. Unul dintre ei era răcit; o dată i se întâmplase să tuşească în microfon şi-şi ceruse scuze. Ambii spicheri aruncaseră mereu priviri spre stânga şi spre dreapta camerelor înaintea cărora stăteau... ca şi cum s-ar mai fi aflat cineva alături de ei, în studio, cineva care avea grijă ca ei să nu se abată de la conduita cuvenită.

Asta se întâmplase în seara de 24 iunie, când Nick dormise chinuit în pridvorul din faţa casei, visând nişte lucruri foarte rele. Iar acum, în după-amiaza zilei următoare, veghea la moartea Janei Baker, această femeie minunată... şi nu era în stare să pronunţe un singur cuvânt de mângâiere.

Ea-l trăgea cu putere de mână. Nick îi privea faţa palidă şi trasă. Pielea ei era acum uscată, transpiraţia se evaporase. Dar asta nu-i dădea lui Nick speranţă sau linişte. Era pe cale să se stingă. De acum ştia prea bine cum arată momentul acela.

― Nick, spuse ea, zâmbind. Îi prinse una din palme între ambele mâini. Am vrut să-ţi mulţumesc încă o dată. Nimeni nu vrea să moară singur, aşa-i?

El clătină din cap cu toată vehemenţa şi tăria, iar femeia înţelese din gestul lui că nu-i contrazice afirmaţia în sine, ci doar premisa.

― Ba da, insistă ea. Dar nu contează. În dulapul de acolo am o rochie, Nick. Una albă. Ai s-o recunoşti după... O criză de tuse o obligă să se întrerupă. Când reuşi să vorbească din nou, îşi continuă propoziţia: ... după dantelă. Am purtat-o în tren, când am plecat în luna de miere. Încă îmi vine... sau aşa cred, cel puţin. Cred că acum o să-mi fie puţin mare... am mai slăbit... dar asta nu mai are importanţă. Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult rochia asta. John şi cu mine am fost la Lacul Pontchartrain. Acele două săptămâni au fost cele mai minunate din viaţa mea. John a ştiut întotdeauna să mă facă fericită. Ai să-ţi aduci aminte de rochie, Nick? În ea vreau să fiu îngropată. N-o să-ţi vină prea greu să... să mă îmbraci, nu'?

Nick înghiţi un nod şi clătină din cap, privind fix spre pătură. Ea simţise probabil amestecul lui de tristeţe şi de jenă, pentru că nu mai pomeni despre rochie. Îi istorisi, în schimb, alte lucruri ― graţios, aproape cochet. Cum câştigase un concurs de recitări în liceu, cum mersese în etapa finală a statului Arkansas, şi cum îi căzuse juponul şi i se încurcase în pantofi chiar în momentul când ajunsese la răsunătorul punct culminant din "The Daemon Lover" de Shirley Jackson. Despre sora ei, care plecase în Vietnam ca membră a unui grup de misionari baptişti, de unde se întorsese nu cu unul sau doi, ci cu trei copii adoptaţi. Despre o drumeţie pe care ea şi John o făcuseră cu trei ani în urmă, şi cum un elan în călduri şi prost dispus îi silise să se caţere într-un copac şi-i ţinuse acolo o zi întreagă.

― Prin urmare am rămas cocoţaţi, strâns lipiţi unul de celălalt, îi povesti ea, pe jumătate adormită, ca nişte elevi de liceu la cinematograf. Dumnezeule, să-l fi văzut când am coborât din copac... Era... eram... îndrăgostiţi... foarte îndrăgostiţi... dragostea este aceea care pune lumea în mişcare, întotdeauna am crezut asta... este singurul lucru care le dă bărbaţilor şi femeilor puterea să rămână în picioare într-un univers în care gravitaţia pare a vrea să-i tragă în jos... să-i doboare... şi să-i oblige să se târască... eram... atât de îndrăgostiţi...

Căzu în amorţeală, iar când se trezi ― poate fiindcă el mişcase o perdea sau făcuse podeaua să scârţâie ― delira din nou.

John! ţipă ca, cu vocea sugrumată de secreţii. Vai, John, n-am să reuşesc niciodată să pricep cum naiba să umblu cu schimbătorul ăsta de viteze! John, trebuie să mă ajuţi! Trebuie să mă ajuţi...

Şirul vorbelor ei se pierdu într-o expiraţie lungă, însoţită de un horcăit, pe care el îl simţi, chiar dacă nu-l auzea. O dâră subţire de sânge închis la culoare i se prelinse dintr-o nară. Se prăbuşi înapoi, pe pernă, iar capul i se zgâlţâi violent o dată, de două ori, de trei ori, ca şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre decisivă, iar răspunsul era negativ.

Apoi rămase nemişcată.

Nick o atinse timid pe o latură a gâtului, apoi la încheietură, apoi între sâni. Nimic. Murise. Ceasul de pe noptieră bătea plin de importanţă, dar ticăitul lui nu mai era acum auzit de nici unul dintre ei. Nick îşi lăsă capul pe genunchi şi plânse, în felul lui tăcut. Singurul lucru pe care-l poţi face, ca un soi de descărcare lentă, îi spusese odată Rudy, dar într-o lume de operetă îndoielnică, lucrul acesta se poate dovedi util.

Ştia ce trebuie să urmeze şi nu se simţea deloc dispus să înceapă. Nu este cinstit, se revolta o parte a lui. Nu era de datoria lui. Însă de vreme ce nu mai era nimeni prin preajmă ― şi poate nici pe o rază de mai mulţi kilometri în jur ― trebuia s-o facă. Ori o lăsa să putrezească, iar asta nu putea concepe. Ea îi arătase bunătate, iar în drumurile lui întâlnise mult prea mulţi oameni, bolnavi sau sănătoşi, care nu fuseseră în stare să-i ofere un asemenea dar. Sosise timpul să se apuce de treabă. Cu cât stătea mai mult pe loc, cu atât mai greu avea să-şi îndeplinească datoria. Ştia unde se află Curtis Mortuary ― trebuia să meargă până la a treia stradă şi apoi spre vest, până la prima intersecţie.

Se sili să se ridice în picioare şi să deschidă dulapul, sperând pe jumătate că rochia albă, rochia din luna de miere, se va dovedi a fi o părticică din delir. Dar se afla la locul ei. Puţin îngălbenită din cauza anilor, o recunoscu, totuşi, de la bun început. Din cauza dantelei. O scoase de pe umeraş şi-o întinse pe băncuţa de la capătul patului. Cercetă rochia, apoi se uită la trupul femeii şi se gândi: Acum nu-i va fi puţin mare, ci foarte mare. Boala a lăsat asupra ei urme mult mai grele decât şi-a dat seama... şi cu atât mai bine.

Se apropie de ea fără tragere de inimă şi începu s-o dezbrace de cămaşa de noapte. Dar de îndată ce rămase goală dinaintea lui, groaza îl părăsi nemairămânând decât mila ― o milă ce sălăşluia atât de adânc în el, încât îi provoca dureri ― şi începu să plângă din nou în timp ce-i spăla trupul, apoi o îmbrăcă aşa cum fusese îmbrăcată în drum spre Lacul Pontchartrain. Gătită ca în ziua aceea, în dantele, vai, în dantele, o luă în braţe şi o purtă până la casa de pompe funebre: o purtă ca un mire trecând un prag fără de sfârşit, ţinându-şi iubita în braţe.

CAPITOLUL 26

UN GRUP OARECARE din campus ― probabil Studenţii pentru o Societate Democratică sau poate Tinerii Maoişti ― a muncit intens la o maşină de copiat în noaptea de 25 spre 26 iunie.

Afişele realizate se puteau vedea a doua zi de dimineaţă peste tot în căminul de la Louisville al Universităţii Kentucky:

ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE!

SUNTEŢI MINŢIŢI! GUVERNUL VĂ MINTE! PRESA, CARE SE AFLĂ SUB CONTROLUL FORŢELOR PARAMILITARE PORCEŞTI, VĂ MINTE! ADMINISTRAŢIA ACESTEI UNIVERSITĂŢI VĂ MINTE, LA FEL ŞI DOCTORII CLINICII, CARE SE AFLĂ SUB ORDINELE ADMINISTRAŢIEI!

1. NU EXISTĂ UN VACCIN PENTRU SUPERGRIPĂ.

2. ŞUPERGRIPA NU ESTE O BOALĂ GRAVĂ, ESTE O BOALĂ MORTALĂ.

3. GRADUL DE CONTAMINARE POATE AT