/ / Language: România / Genre:sf,

Catarul

Stanislaw Lem

Un glont trebuia sa nimereasca pe campul acela de tragere si un individ oarecare trebuia sa nimereasca in miezul acestei probleme. Si daca e asa, atunci, indiferent de autor si de editor, aparitia acestei carti este si ea o certitudine matematica.

Stanislaw Lem

Catarul

Titlu original: Stanislaw Lem „Katar”

NAPOLI — ROMA

Ultima zi mi s-a scurs ca niciodată. Nu de emoție. Nu-mi era frică. De altfel, n-aveam de ce. În mulțimea care vorbea atâtea limbi, mă simțeam mereu singur. Nimeni nu mă băga în seamă. Gazdele nu mi se înghesuiau în față și, de fapt, chiar nu le cunoșteam. Şi pentru că nu credeam în blestemul pe care îl atrag asupra-mi, dormind în pijamalele lui Adams, bărbierindu-mă cu mașina lui și mergând pe urmele lui de-a lungul golfului, trebuia să fi simțit o ușurare la gândul că, a doua zi, voi arunca masca. Nici pe drum nu mă așteptasem la vreo capcană. Doar nici lui nu i se întâmplase nimic pe autostradă. Iar singura noapte la Roma aveam să mi-o petrec sub o pază specială. Îmi spuneam că asta era numai dorința de a încheia acțiunea, căci s-a dovedit a fi un fiasco. Îmi spuneam o mulțime de lucruri chibzuite, și totuși mereu mă abăteam de la ordinea zilei.

După baie, aveam să mă întorc la “Vesuviu” pe la trei, dar de pe la două și douăzeci mă și aflam în apropierea hotelului, de parcă m-ar fi împins ceva într-acolo. În cameră nu se putea întâmpla nimic, desigur, așa că am mai zăbovit pe străzi. Ştiam toate împrejurimile pe dinafară. La colț era o frizerie, mai departe, o tutungerie, o agenție de voiaj și apoi parcarea hotelului, în golul format dintre case. De la hotel în sus, treceam pe lângă un atelier de curelărie, unde Adams își reparase mânerul rupt al valizei, și apoi pe lângă un mic cinematograf non-stop. În prima seară era cât pe-aci să intru și eu la film, pentru că ghiulelele trandafirii de pe afiș le-am luat drept planete. Abia când am ajuns la casă, mi-am dat seama de greșeală. Era un fund de muiere, imens. Acum, în plină arșiță, m-am îndreptat spre colțul străzii și m-am întors, trecând pe lângă vânzătorul de migdale prăjite. Castanele de anul trecut se terminaseră. Admirând pipele de tot felul, am intrat în tutungerie și am cumpărat un pachet de “Cool”, deși nu obișnuiesc să fumez mentolate. În plin zgomot se puteau distinge din difuzoarele cinematografului icnete și scrâșnete ca dintr-un abator. Vânzătorul de migdale și-a dus căruciorul la umbră, sub acoperișul parcării de la “Vesuviu”. Cândva fusese, poate, un hotel de prima mână, dar vecinătatea stătea mărturie a decăderii lui lente. Holul era aproape pustiu. În lift era mai frig decât în cameră. M-am uitat la el cu un ochi critic. Să-mi fac bagajul în fierbințeala asta, însemna să ajung lac de nădușeală, și atunci senzorii n-ar fi rezistat. M-am mutat cu împachetatul în baie, care, într-un hotel vechi ca acesta, era aproape la fel de mare ca și camera. Baia era și ea sufocantă, dar avea barem podeaua de marmură. Am făcut un duș, stând pe vârful picioarelor, și înadins nu m-am șters de-a binelea, apoi am început să-mi aranjez lucrurile în valize, desculț, ca măcar așa să simt nițică răcoare. În trusă am dat peste ceva tare, bine înfășurat. Revolverul. Uitasem cu totul de el. Tare aș fi vrut să-l arunc sub baie. L-am băgat pe fundul valizei celei mari, sub cămăși, mi-am șters bine pieptul și m-am postat în fața oglinzii ca să-mi pun aparatele. Cândva aveam niște semne în aceste locuri de pe corp, dar au dispărut. Mi-am pipăit bătaia de la capul inimii, între coaste, pentru primul electrod. Cel de-al doilea, în adâncitura claviculară, nu voia să se lipească. M-am șters încă o dată și am apăsat plasturele de ambele părți, pentru ca aparatul să nu depășească clavicula. Nu prea reușeam, pentru că altădată nu făceam toate astea de unul singur. Mi-am pus apoi cămașa, pantalonii, bretelele. De la întoarcerea pe Pământ, începusem iar să le port. Era foarte comod acolo, pe orbită. Omul nu-și ținea mereu pantalonii de teamă să nu-i alunece. În Cosmos, îmbrăcămintea n-are greutate, iar când te întorci, rămâi cu acel “reflex al pantalonilor”, și de aceea e bine să porți bretele.

Eram gata. Tot planul îl aveam în cap. Trei sferturi de ceas pentru masa de prânz, plus achitarea notei hotelului, o jumătate de ceas până la autostradă, având în vedere ora de vârf, zece minute de rezervă. Am mai aruncat o privire prin dulapuri, am pus valizele lângă ușă, mi-am spălat fața cu apă rece, am verificat în oglindă să nu se vadă aparatele lipite de piele și am coborât, în restaurant era deja plin. Chelnerul, leoarcă de sudoare, mi-a pus în față un pahar de Chianti, am comandat o pastă de busuioc și cafea în termos. Tocmai terminasem de mâncat și mă uitam la ceas, când difuzorul a anunțat: “Mister Adams la telefon!” Am văzut cum mi se ridică părul pe mâini. Să mă duc sau nu? Un grăsan în cămașă pestriță s-a ridicat de la o măsuță de lângă fereastră și s-a îndreptat spre cabină. Un oarecare Adams. Puțini sunt oare cei pe care-i cheamă Adams? Ştiam că n-o să se întâmple nimic, dar eram furios pe mine însumi. Liniștea mi se dusese pe apa sâmbetei. Mi-am șters gura de grăsime, am luat o tabletă verde, amară, apoi o ultimă înghițitură de vin, și m-am îndreptat spre recepție. În hotel se mai făcea curățenia de dimineață, iar dinspre bucătărie răzbăteau tot felul de mirosuri. Îți venea rău ca unui aristocrat, numai cu gândul la varză. Așa arăta despărțirea. Urmându-l pe portarul care-mi ducea valizele, am ieșit în aerul încins de-afara. Autoturismul, comandat de la casa Hertz, ocupa trotuarul pe jumătate. Era un Hornet, negru ca tuciul. Nu l-am lăsat pe portar să-mi pună bagajul la spate, fiindcă acolo putea fi vreun emițător. L-am expediat cu un bacșiș și m-am urcat în mașina încinsă ca un cuptor. Asudat de îndată, mi-am dus mâna la buzunar să-mi scot mănușile. Inutil, căci volanul era îmbrăcat în piele. În spate, la bagaje, locul era gol — unde putea fi amplificatorul? Pe podea, în fața locului liber, acoperit de coperta unei reviste ilustrate, de unde mă privea o blondină goală, scoțând limba. Am tăcut mâlc, dar parcă ceva a icnit ușor în mine când am început să mă încadrez în traficul continuu. Pe toate benzile de circulație nu găseai un loc liber. Deși odihnit, mă simțeam, totuși, moale, oarecum amețit, nițel cam prostește amuzat, poate pentru că mâncasem o farfurie zdravănă de macaroane, pe care nu le pot suferi. Ca și până atunci, înainte de toate, îmi era groază că mă îngrășasem. După stopul următor am pus în funcțiune aerul condiționat. Mirosul de gaze arse se și făcu simțit. L-am oprit. Mașinile se îndesau unele în altele italienește. Un ocol mare. În oglinzi nu vedeai decât măști și acoperișuri, la potente benzina italiana[1] otrăvise tot aerul.

M-am oprit în spatele unui autobuz, cu respirația lui împuțită. Copiii, toți cu aceleași șepci verzi, se zgâiau la mine prin geamul din spate. În stomac parcă aveam un cocoloș, capul îmi fierbea, iar pe inimă simțeam aparatul care, prin cămașă, se agăța de bretele la fiecare rotire a volanului. Am desfăcut un pachet de “Kleenex” și am întins foițele pe arătătorul de viteze, ca să le am la îndemână, pentru că mă zgândărea nasul ca înainte de furtună. Am strănutat o dată, încă o dată, și eram într-atât de ocupat cu strănutul, încât nu știam când am lăsat în urmă Napoli, dispărut în albăstrimea litoralului. Am început să urc deja pe del Sole. Ca pe orice vârf, nu era mai nimeni. Parcă nici nu luasem plimasină. Urechile îmi țiuiau, nasul îmi curgea, în schimb, gura îmi era uscată. Mi-ar fi prins bine o cafea, deși băusem la hotel două Capucino mici, dar altă cafea nu puteam avea decât pe la Maddalena. “Herald” nu se găsea pe la chioșcuri, se vede că erau iar în grevă. Între micile Fiaturi afumate și un Mercedes, am dat drumul la radio. Ultimele știri. Înțelegeam cam pe jumătate. Demonstranții au dat foc. Declarația purtătorului de cuvânt al poliției private. Ilegalistele feministe anunțau noi acțiuni. Crainica citea cu glas profund declarația teroristelor, condamnarea Papei, una după alta, pe urmă, comentariile presei. Clandestinitate muierească. Nimeni nu se mai mira de nimic. Am pierdut capacitatea de a ne mira. De fapt, ce le deranja, tirania bărbaților? Eu unul nu mă simțeam un tiran. Nimeni nu se simțea așa. Vai de play-boy! Ce-or păți ăștia din partea lor? O să-i răpească și pe preoți? Am închis radioul, ca pe un capac la ghenă de gunoi.

Să fii la Napoli și să nu vezi Vezuviul — și eu nu-l văzusem. Privisem întotdeauna vulcanii cu bunăvoință. Tata îmi povestea de ei înainte de culcare, dar asta cu o jumătate de veac în urmă. În curând o să fiu și eu bătrân, îmi ziceam, și asta mă surprindea, de parcă mi-aș fi spus că în curând am să fiu vacă. Vulcanii erau ceva solid care trezea încrederea. Pământul crăpa, lava curgea, casele se prăbușeau. Totul era clar și minunat când aveai numai cinci anișori. Eu credeam atunci că prin craterul vulcanului se putea ajunge în centrul pământului. Tata nega faptul acesta. Păcat că n-a mai trăit, ar fi fost bucuros. Nu te gândeai la înspăimântătoarea liniște a acelor spații nesfârșite, când se auzea splendidul sunet al croșetelor care fixau portantul la modul. Ce-i drept, cariera mea n-a fost prea lungă. Nu m-am dovedit demn de Marte. Tata ar fi suportat asta, poate, mai greu decât mine. Cum adică, să fi murit după primul meu zbor? Să-și fi planificat astfel moartea, ca să închidă ochii crezând în mine, nu era asta o dovadă de cinism, sau numai prostie?

Dar n-ar fi mai bine să fii ceva mai atent la trafic? Rămânând în urma unei Lancia psihedelice, am aruncat o privire în oglinda din spate. Chryslerul de la Hertz dispăruse. Parcă ceva se întrezărea, departe, în urmă, lângă Marianella, dar nu eram sigur dacă erau ei; mașina cealaltă s-a ascuns și ea. Traseul acesta banal, nu prea lung, plin de o mulțime preocupată, motorizată, mie unuia îmi dădea privilegiul secretului care pândea într-un mod de neînțeles pentru toate polițiile din lumea nouă și cea veche; eu unul nu aveam în mașină pompă de umflat, papuci de înot, rachetă de tenis, ca să mă duc în vacanță, ci ca să atrag asupra mea lovitura necunoscută. Așa încercam să mă excit, pe degeaba, pentru că farmecul acestei escapade se spulberase de mult; nu-mi mai băteam capul cu misterul conspirației aducătoare de moarte, ci numai cum să pot înghiți a doua plimasină, pentru că nasul îmi curgea întruna. Mi-era indiferent unde se afla Chryslerul. Emițătorul avea o rază de o sută de mile. Iar bunica avea în pod chiloți de culoarea acestei Lancia.

La șase și jumătate am început să gonesc. Un timp m-am ținut în spatele unui Volkswagen, cu niște ochi mari de berbec pictați în spate, care mă priveau cu vădit reproș. Autoturismul îți definește, de obicei, personalitatea. Pe urmă am rămas în coada unui compatriot din Arizona, cu eticheta HAVE A NICE DAY[2] pe bara antișoc. Înainte și după mine se îngrămădeau pe acoperișurile turismelor bărci cu motor, schiuri nautice, saci de dormit, unelte de pescuit, planșeuri de surfing, rucsacuri zmeurii și portocalii — toată Europa se căznea din răsputeri să aibă a nice day[3].

Cinci și douăzeci și cinci de minute. Am ridicat iar, a nu știu câta oară, mâna dreaptă, apoi cea stângă, ca să-mi privesc degetele întinse. Nu tremurau. Şi ăsta urma să fie primul semn. Dar puteai oare să fii sigur? Doar nimeni nu știa nimic. Sau poate să-mi fi ținut răsuflarea o clipă — abia atunci Randy ar fi intrat în panică. Ce idee prostească!

Viaductul. Aerul se zbătea de-a lungul barelor de beton. Am aruncat o privire, să admir peisajul. Minunat era hăul acesta verde, întins până la orizontul înconjurat de munți. Pe banda stângă m-a ajuns din urmă un Ferrari, turtit ca o ploșniță. Iar i-am tras câteva înjurături, în rafale. Parbrizul era pătat cu resturi de muște, pantalonii mi se lipeau de pulpe, reflexul ștergătoarelor îmi fulgera ochii. Mi-am frecat nasul. Pachețelul de “Kleenex” a căzut între scaune, fâșâind în aer. Cineva ar putea să descrie natura moartă pe orbită. Când omul se gândea că avea de-acum totul fixat, magnetizat, legat, lipit cu hârtie specială, abia atunci începea un veritabil circ — un soi de pixuri, ochelari, tot felul de capete de cabluri ieșeau afară ca niște șopârle, și cele mai rele erau resturile. Vânătoare de pesmeți cu aspiratorul. Dar mătreața? Numai mistere în acești primi pași ai omului în Cosmos. Până și copiii întrebau, mai întâi, cum se putea face pipi pe Lună.

Munții apăreau în toată măreția lor, cenușii, liniștiți, greoi, într-un cuvânt ei înșiși. Una din părțile bune ale Pământului. Drumul își schimbase direcția, soarele se strecurase în fâșii înăuntrul mașinii și asta îmi amintea de rotirea mută, maiestuoasă, a luminilor în cabină. Ziuă în plină noapte, una cu alta amestecate, ca înaintea facerii lumii, și visul devenind realitate, realitatea zborului, în învălmășeala, aiureala aceea a corpului, că era așa cum nu putea să fie. Ascultasem prelegeri despre boala locomotorie, dar mă gândeam la ale mele. Astea nu erau simple grețuri, ci o adevărată panică a mațelor și a mucoaselor; măruntaiele, de regulă, imperceptibile, se burzuluiau, protestau. Mi-era pur și simplu milă de ele. În timp ce noi ne delectam cu Cosmosul, trupurilor noastre li se făcea rău din cauza lui. Dintr-o dată se saturaseră de el. Noi le trăgeam acolo după noi, iar ele se împotriveau. Desigur, antrenamentul își spunea cuvântul. Doar și un urs putea să învețe mersul pe bicicletă, dar oare pentru asta existau urșii? Era doar o curată batjocură. Nu ne lăsam învinși, zvâcnetul sângelui în cap se potolea, intestinele încremeneau, dar asta era numai o amânare a socotelilor, pentru că, până la urmă, trebuia să ne întoarcem. Pământul ne întâmpina cu presa lui ucigătoare, îndreptarea genunchilor, a grumazului… era o acțiune disperată, capul zbura în toate părțile ca o bilă de plumb. Îmi dădeam seama că așa urma să fie… Am văzut bărbați atletici, jenați că nu puteau pune piciorul în pământ, pe care eu însumi i-am așezat în baie… Apa se disloca pentru o clipă, primind corpul, dar naiba știe de ce credeam că n-o să fie așa și cu mine.

Psihologul ăla bărbos îmi spusese că așa se întâmpla cu toți. Dar mai apoi, când omul se obișnuia iar cu gravitatea, imponderabilitatea de pe orbită îi reapărea în visuri ca o nostalgie. Nu suntem făcuți pentru Cosmos, și tocmai din cauza asta nu renunțăm la el. Lumina roșie m-a făcut să apăs instinctiv pedala, luând-o înaintea conștiinței. A trecut o secundă bună până să înțeleg că frânez. Cauciucurile scârțâiră pe orezul împrăștiat, boabele fiind tot mai mari, ca grindina. Nu era sticlă. Coloana de mașini încetinea din ce în ce mai mult mersul. Banda din dreapta era mărginită de bornele de siguranță. Am încercat să ies cu privirea din grămada de mașini. Unde? Pe pământ se lăsa alene un elicopter galben, stârnind sub el nori de praf fin ca făina. Două cutii băgate una într-alta, cu măștile smulse. Așa departe de drum? Dar oamenii? Cauciucurile mușcară iarăși asfaltul presărat de cioburi; mergeam bară la bară de-a lungul șirului de polițiști, dând din mâini: “Mai repede, mai repede!” Căști polițienești, ambulanțe, tărgi, roțile mașinii răsturnate încă învârtindu-se, cu luminile ei mici care încă mai clipeau. Fumul plutea deasupra drumului. Asfaltul? Nu, probabil benzina. Coloana de mașini se întorcea pe banda din dreapta; cu viteza scăzută, mai puteai răsufla. Cadavre, vreo patruzeci. Restaurantul de la pod, alături; din imensa Arep di Servizio, cu halele ei enorme și întunecoase, zburau în toate părțile scânteile sudorilor. M-am uitat la kilometraj. În curând o să apară Cassino. La prima cotitură, brusc îmi trecu mâncărimea de nas, de parcă abia acum plimasina și-a făcut loc prin macaroane.

Al doilea viraj. M-a cuprins un tremur, simțind o privire străină ce venea într-un mod imposibil de undeva de jos, de parcă cineva ar fi stat întins pe spate și m-ar fi observat la rece, de sub scaun. Nu era altceva decât o blondină cu limba scoasă, de pe coperta revistei luminate de soare. Fără să mă uit, am întors revista alunecoasă pe partea cealaltă. “Aveți o prea bogată viață interioară, cât pentru un astronaut”, îmi spusese psihologul acela, după ce mi-a făcut testul lui Rorschach. Îl provocasem la discuție. Sau poate el mă provocase. Considera că există două soiuri de frică — unul superior, al imaginației, și altul, inferior, direct din măruntaie. Poate că intenționa, în felul acesta, să mă liniștească, sugerându-mi că sunt prea bun?

Cerul își storcea norii asemenea clăbucilor. Mă apropiam de stația de benzină. Am încetinit. M-a depășit un bătrânel cu aer de adolescent; pletele albe, lungi, îi jucau în vânt și gonea însoțit de o fanfară răgușită, ca un Wotan ramolit. Am tras aproape de pompe. În timp ce mi se turna benzină în rezervor, am azvârlit tot ce mai rămăsese în termos, inclusiv zahărul de culoarea bronzului de la fund. Geamurile murdare de grăsime și de sânge le-au lăsat necurățate. Am pornit mai departe, spre șanțuri; am coborât și mi-am îndreptat oasele. Exista aici un mare pavilion comercial, sub sticlă, de unde Adams cumpărase o pereche de cărți, imitație de tarot italian din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Stația se afla în renovare. Groapa făcută pentru noul distribuitor întrerupea terenul plin de pietriș alb, încă nelaminat. Ușile de sticlă s-au dat la o parte înaintea mea. Am intrat înăuntru. Era pustiu. Siesta? Trecuse de mult. M-am strecurat printre grămezile de cutii colorate și fructe artificiale. Scara mobilă care ducea la etaj a pornit-o la apropierea mea, iar când i-am dat târcoale, s-a oprit. M-am zărit, din profil, la televizor, lângă vitrine… Imaginea în alb-negru tremura în lumina soarelui. În realitate nu eram chiar atât de palid, așa cred. Nici un vânzător în tot magazinul. Pe la colțuri se îngrămădeau tot felul de suveniruri ieftine, aceleași cărți de joc și multe altele. Tocmai căutam prin buzunare ceva mărunțiș, încercând să zăresc un vânzător, când pietrișul de afară a scârțâit iar sub niște roți. Dintr-un Opel alb, care se oprise brusc, a coborât o fată în jeanși, a ocolit șanțul și a intrat în pavilion. Am văzut-o pe monitor. Stătea la câțiva pași buni înaintea mea, nemișcată. Am luat de pe tejghea o imitație de xilogravură veche, un Vezuviu fumegând deasupra golfului; mai erau acolo vederi cu fresce pompeiene, care-i făceau să strâmbe din nas pe părinții noștri. Fata a făcut câțiva pași în direcția mea, de parcă n-ar fi fost sigură dacă sunt vânzător. Scările s-au pus în mișcare. Rulau încet, iar ea stătea acolo — o figură măruntă, în pantaloni. M-am întors cu gândul să ies. Nu era nimic neobișnuit în asta. Avea o față aproape de copil, inexpresivă, gura mică, și numai faptul că privea: parcă prin mine cu ochii rotunzi, zgâriindu-și cu unghia gulerul alb al bluzei, m-â făcut ca, trecând pe lângă ea, să-mi încetinesc pașii; fata, tăcută, liniștită, a început să se dea de-a dura. Am fost atât de surprins, încât înainte de a-i sări în ajutor, ea s-a dus cât colo. N-am reușit s-o sprijin, i-am slăbit numai căderea, apucând-o de umerii goi, de parcă aș fi culcat-o pe spate, cu asentimentul ei. Stătea întinsă ca o păpușă. Privind din afară, puteai crede că am îngenuncheat lângă un manechin răsturnat, pentru că, în apropierea geamurilor, stăteau de ambele părți manechine în costume napolitane, iar eu între ele. Am apucat-o de încheietura mâinii. Avea pulsul slab și neregulat. Stătea întinsă la pământ, arătându-și vârfurile dinților și colțul ochilor de parcă ar fi dormitat O sută de metri mai încolo, mașinile veneau una după alta la pompa de benzină, apoi se întorceau brusc, cufundându-se în praful alb al drumului spre del Sole. Numai două mașini mai rămăseseră în fața pavilionului — a mea și a fetei. Mi-am îndreptat încet spinarea și i-am aruncat o ultimă privire. Antebrațul cu încheietura delicată, pe care i-o lăsasem în jos, se odihnea într-o parte. Ridicându-și puțin brațul, își dezvălui puful alb al subsuorii dezgolite, cu două mici semne ca niște zgârieturi sau ca un tatuaj în miniatură. Văzusem cândva ceva asemănător la prizonierii SS-ului — niște semne ca niște prune. Dar astea erau mai degrabă o simplă inscripție. Picioarele îmi tremurau, mai că-mi venea să-ngenunchez din nou, dar mi-am stăpânit pornirea. M-am îndreptat spre ieșire. De parcă ar fi dorit să sublinieze că scena se terminase, scările rulante se opriră și ele. În prag, am mai aruncat o privire înapoi. O grămadă de baloane colorate mă împiedica s-o văd pe fată, dar am zărit-o pe monitor. Imaginea tremura. Mi se părea că ea era cea care tremura. Am mai așteptat vreo două-trei secunde. Nimic. Ușa de sticlă, servilă, m-a lăsat să trec. Am sărit șanțul, m-am urcat în Hornetul meu și am dat înapoi ca să văd numărul Opelului. Era nemțesc. Înăuntru, dintr-un maldăr de lucruri colorate, se vedea un baston de golf. Aveam la ce să mă gândesc în timp ce mă încadram în trafic. Părea să fi fost un ușor atac epileptic, nu prea grav. Există din astea, fără zbucium. Poate că simțea ceva și de aceea s-a oprit, iar când a intrat în pavilion, și-a pierdut cunoștința. De aici acea privire inexpresivă și acea mișcare insectilă a degetelor, zgâriind gulerașul. Dar mai putea fi și o simulare. Nu-i zărisem Opelul pe traseu. Ce-i drept, nu prea fusesem atent, iar mașini din acestea, albe, cu linia ascuțită, întâlnisem destule. Am trecut ca printr-o oglindă care mărește fiecare amănunt ce mi-l aminteam, în pavilion ar fi trebuit să existe cel puțin doi, poate trei vânzători. Oare toți au plecat în același timp la un păhărel? Ciudat lucru. Deși, ce-i drept, și asta era posibil în zilele noastre. Se duseseră la bar, socotind că la ora aceea nimeni nu intra în magazin, iar fata a tras acolo pentru că prefera să fie găsită în acel loc, și nu în stația de benzină; nu dorea să ofere un spectacol băieților în uniforme de Supercontemaggiore. Lucrurile s-au întâmplat cât se poate de natural. Așa o fi fost? Sau poate mult prea natural? Era singură. Cine, aflându-se într-o asemenea situație, călătorea singur? Şi ce? Dacă s-ar fi trezit, n-aș fi condus-o înapoi la mașină? M-aș fi străduit s-o conving să nu se mai urce la volan. Şi atunci? Aș fi sfătuit-o să-și lase Opelul și să vină în mașina mea. Oricine ar fi procedat la fel. Desigur, așa aș fi făcut, dacă m-aș fi aflat acolo ca simplu turist. M-au trecut toate căldurile. Ar fi trebuit oare să rămân, să mă bag în cine știe ce belea — dacă merita să fac așa ceva! Doar pentru asta eram acolo! Pe naiba! Tot mai serios mă convingeam că, într-adevăr, își pierduse cunoștința, și tot mai puțin eram sigur de acest lucru. Pe deasupra, nu se lasă așa un pavilion comercial, doar e o casă de mărfuri. Măcar casiera trebuia să rămână la locul ei. Iar locul de la casă era gol. Ce-i drept, tot interiorul se vedea ca în palmă de la cafeneaua de vizavi, de partea cealaltă a șanțurilor. Cine putea, totuși, să știe că am să trec pe acolo? Nimeni. Așadar, oricum, toată povestea nu fusese plănuită împotriva mea. Urma să devin o victimă anonimă? Şi, de fapt, victima cui? Cum adică, vânzătorii, casiera, fata — toți să se fi înțeles dinainte? Asta ar fi fost de-a dreptul fantastic. Atunci, era o simplă întâmplare. Şi tot așa, întruna. Adams a ajuns întreg la Roma. Şi era singur. Dar alții? Deodată mi-am amintit de bastonul de golf pe câmp. Dumnezeule mare, păi… bastoane din astea…

M-am hotărât să nu mă las doborât, chiar dacă mi se părea că o luasem razna de-a binelea. Ca un actor prost, dar încăpățânat, m-am întors la rolul jucat alandala. La următoarea stație de benzină, fără să cobor, am cerut o cameră de automobil. Un brunet chipeș, îmbrăcat în overall, s-a uitat la roțile mele: ale dumneavoastră sunt fără camere. Dar eu am nevoie de cameră! Am plătit, privind mereu spre autostradă, ca să nu pierd din ochi Chryslerul, dar acesta nu se vedea. Nouă mile mai încolo, am schimbat roata cea bună cu rezerva. Am schimbat-o pentru că și Adams o schimbase. Când am îngenuncheat lângă cric, aerul ardea, pur și simplu. Neuns de multă vreme, cricul scârțâia; niște avioane cu reacție, invizibile, sfâșiau cerul pe deasupra capului, și zgomotele acestea de tunet îmi aminteau artileria navală care acoperea adăpostul normand. De unde aceste amintiri? Am fost și mai târziu în Europa, dar ca exponat oficial, ce-i drept, de mâna a doua, pentru că eram în rezervă, dar aproape fictiv — ca membru al unui proiect marțian. Europa îmi arătase atunci chipul ei demn, însă abia acum o cunoșteam — dacă nu mai bine, oricum, fără costum de gală, cu ulițele puțind de urină din Napoli, cu prostituatele sale nerușinate: chiar hotelul, care se mai mândrea cu stelele lui, decăzut, năpădit de afaceriști, iar un porno-cinema ar fi fost cândva de neconceput lângă un asemenea lăcaș… Dar poate că nu era așa, poate că aveau dreptate cei care spuneau că Europa se destrăma începând de sus, de la vârf? Tabla și uneltele îmi ardeau palmele. Mi-am uns mâinile cu cremă, m-am șters cu “Kleenex”-ul și m-am instalat la volan. Deschiderea sticlei cu schweppes, cumpărată în stație, n-a durat decât o clipă, pentru că rătăcisem pe undeva briceagul cu desfăcător, așa că am înghițit lichidul amar, gândindu-mă la Randy, care, undeva, pe traseu, auzea cum beau. Acoperișul se încinsese de atâta soare și mă ardea. Pielea de pe ceafă parcă mi-era prăjită. Pe asfaltul dinspre orizont pluteau luciri metalice, de parcă acolo ar fi fost apă. Să fie un tunet? Da. Pare-se că-și mai înainte tunase, când zburaseră avioanele cu reacție, dar fiecare sunet mai slab decât tunetul apropiat era acoperit de murmurul neîntrerupt al autostrăzii. Acum, tunetul acoperea vuietul ei, străpungea cerul cu norii lui încă aurii, dar aurul acesta plutea deasupra colinelor cu un galben încins.

Indicatoarele anunțau localitatea Frosinone. Sudoarea îmi curgea pe spinare de parcă cineva m-ar fi gâdilat cu o pană între omoplați, iar furtuna, teatrală ca și italienii, în loc să se pună pe treabă, amenința numai, fără a slobozi nici o picătură de ploaie. Coamele grizonate umblau însă ca un fum de toamnă prin peisaj și am văzut chiar, intrând într-o cotitură largă, locul în care ceața, atârnând oblu, atrăgea norul spre autostradă. Am întâmpinat primele picături mari ce-mi împroșcau parbrizul, cu ușurare. Şi dintr-o dată începu să plouă cu găleata.

Parbrizul devenise un adevărat câmp de luptă, pentru că nu dădusem drumul de la început ștergătoarelor; abia când resturile de insecte fuseseră măturate bine, le-am oprit și am tras deoparte. Urma să aștept o oră încheiată. Ploaia venea în valuri, lovind în acoperiș, mașinile treceau în goană pe lângă mine, trasând în urmă dungi tulburi de apă scânteietoare, învolburând ploaia, iar eu respiram adânc. Apa se prelingea pe geamul înclinat al mașinii, curgând șiroaie pe genunchii mei. Am aprins o țigară, adăpostind-o în palmă, ca s-o feresc de umezeală; nu-mi plăcea, era mentolată. Tocmai trecu un Chrysler de culoare metalică, dar apa așa-i sălta pe geamuri, că n-am putut să-mi dau seama dacă era cel cunoscut. Se întuneca tot mai mult. Fulgere, trosnete ca ale unei tinichele sfâșiate. Am început să număr clipele de la fulger la tunet, ca să-mi alung plictiseala; autostrada murmura și urla, de parcă nimic n-ar fi fost în stare s-o potolească. Ceasul arăta ora șapte — era momentul. Cu un sentiment de ușurare, am coborât din mașină. Dușul rece n-a fost dintr-o dată prea plăcut, dar, oricum, m-am simțit mai proaspăt. Am început să manipulez ștergătoarele, chipurile reparându-le, dar cu ochii la drumul înțesat de mașini; nimeni nu m-a băgat în seamă, iar poliția lipsea cu desăvârșire. Ud până la piele, m-am urcat iar la volan și am pornit. Furtuna se mai potolise, dar era tot mai întuneric. Dincolo de Frosinone nu căzuse nici o picătură, asfaltul era uscat, iar din băltoacele mai vechi de prin șanțuri se ridica ușor un abur alb, prin care răzbăteau luminile reflectoarelor; într-un târziu, de sub pânza de nori apăru soarele, de parcă peisajul ar fi dorit să se arate într-o nouă lumină măcar acum, în ultima clipă dinaintea căderii nopții. În strălucirea trandafirie, nepământeană, am oprit în parcarea restaurantului “Paviesi”, mi-am dezlipit cămașa de pe corp, ca să nu se vadă senzorii, și am urcat la etaj. Chryslerul nu l-am văzut nici aici. Sus, pe terasă, clienții bodogăneau în vreo zece limbi, mâncând fără să se uite ia mașinile care alergau jos, ca niște bile într-o popicărie. M-am simțit, nu știam de când, oarecum schimbat. M-am liniștit, însă m-a cuprins un soi de indiferență. Acum, mă gândeam la fată ca și când totul s-ar fi întâmplat cu ani în urmă. Am băut apoi două cafele, un schweppes cu lămâie, și poate aș fi rămas mai mult, lenevind, dar mi-a venit ideea că pereții construcției, fiind de beton armat, ecranau, și ei nu aveau să știe cum stăteau lucrurile cu inima mea. Nu existau asemenea probleme între Houston și Lună. La ieșire, m-am oprit la toaletă să-mi spăl fața și mâinile. Mi-am netezit părul în oglindă, privindu-mă mai degrabă fără chef, și la drum!

Acum iar trebuia să mă cam mocăiesc. Mergeam de parcă aș fi slobozit hățurile, iar calul cunoștea drumul. Gândurile nu-mi zburau nicăieri, nici nu visam aievea, doar m-am deconectat, de parcă nici n-aș fi existat. Starea asta o numisem cândva “viață de varză”. Nu-mi pierdusem simțul atenției, pentru că mă opream conform graficului. Era un loc bun pentru oprire, la poalele unei coline blânde, acolo unde autostrada începea să se împlânte în spinarea ei printr-un șanț geometric. Prin spațiul acesta, ca printr-o poartă mare, puteam să alerg cu privirea până la orizont, unde banda de beton, cu o mișcare hotărâtă, tăia în două colina următoare. Era ca o crestătură iar la capătul ei, din nou o movilită. Am șters geamurile și, cum trebuia în acest scop să deschid valiza, pentru că mi se terminase “Kleenex”-ul, am atins fundul ei moale, unde se odihnea, greoi, revolverul. De parcă s-ar fi vorbit, aproape toți au aprins luminile în același timp. Am cuprins cu privirea un spațiu destul de întins. Direcția spre Napoli era luminată de dungi albe, iar cea spre Roma se înroșise, ca și cum, pe drum, s-ar fi rostogolit cărbunași aprinși. Pe fundul văii, mașinile frânau, și frânarea aceasta tresărea cu sclipiri roșietice mereu pe același fragment al traseului, dând un frumos exemplu de val care staționează. Dacă drumul ar fi fost de trei ori mai larg, atunci te puteai crede în Texas sau în Montana. Eram atât de singur, deși mă aflam la numai câțiva pași de drum, încât mă cuprinse o liniște blândă. Oamenii, ca și caprele, au nevoie de ciorbă, dar nu știu asta așa de bine ca animalele. Când pe cerul nevăzut se auzi un elicopter, am aruncat țigara și m-am urcat în mașină, înăuntru mai dăinuiau resturile caniculei de peste zi.

După următoarele coline, luminile începură să anunțe apropierea Romei. Aveam totuși de mers, pentru că trebuia să ocolesc orașul. Amurgul îi făcea invizibili pe oamenii din mașini, iar grămezile de lucruri de pe acoperișuri căpătau forme ciudate. Totul devenea și important, și anonim, plin de vorbe nerostite până la sfârșit, de parcă la capătul drumului se aflau chestiuni neobișnuit de însemnate. Un astronaut de rezervă trebuie să fie oarecum un porc, pentru că ceva așteaptă în el să se împiedice de porcii adevărați, iar dacă nu așteaptă, atunci e un măgar. Apoi trebuia să mă mai opresc; o cafea, plimasina, un schweppes, apa cu gheață — toate și-au făcut efectul. Am depășit conturul drumului și împrejurimile m-au surprins, parcă nu numai traficul dispăruse, ci și timpul o dată cu el. Întorcându-mă puțin, am simțit răzbătând prin mirosul de benzină arsă, în aerul care abia se mișca, o mireasmă de flori proaspete. Ce-aș fi făcut dacă aș fi avut treizeci de ani? în loc să caut răspuns la asemenea întrebări, mai bine să mă închei la pantaloni și să merg mai departe. În întuneric, cheile mi-au căzut între pedale; le-am căutat pe dibuite, pentru că nu-mi ardea să aprind lumina oglinzii. Rulam mai departe, nici somnoros, nici treaz, nici enervat, nici liniștit, oarecum străin, moale și ușor mirat. Luminile de pe stâlpi pătrundeau prin parbriz, îmi albeau mâinile pe volan și alunecau spre spate, tăblițele cu numele localităților se succedau luminând ca niște fantome, iar încheieturile de beton provocau sunete sacadate.

Acum o iau la dreapta, pe centura din jurul Romei, ca să intru în oraș dinspre Nord, așa cum făcuse Randy. Nu mă gândeam deloc la el; fusese unul dintre cei unsprezece, și numai întâmplarea făcuse că tocmai lucrurile lui îmi reveniseră mie în totalitate. Randy insistase în privința asta și, fără îndoială, avusese dreptate. “Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci s-o faci cât se poate de bine.” Dar faptul că foloseam cămășile și valizele unui mort îmi era mai degrabă indiferent, iar dacă la început îmi fusese mai greu să mă obișnuiesc, asta se întâmplase fiindcă erau lucrurile unui om străin, și nu pentru că acesta decedase. Se mai nimereau și lungi sectoare de drum, aproape pustii, și mereu mi se părea că lipsește ceva; prin geamurile ridicate zburda un aer plin de miresmele florilor — bine că ierburile se pregăteau deja de odihna nopții. Nici măcar nu mai trăgeam pe nas. Psihologia ca psihologia, dar catarul era hotărât. De asta nu mă îndoiam, deși mi se tot vâra în cap că nici pomeneală de așa ceva. Privind rațional lucrurile, era, chipurile, adevărat, doar și pe Marte creștea iarba! Așa că alergia la prafuri nu era nici un neajuns. Da, dar undeva, în niscaiva rubrici ale dosarului meu, la observații, trebuie că scria “alergic”, adică nu pe deplin corespunzător. Dacă-i așa, atunci era nevoie de unul de rezervă, adică de un creion care se ascute cu cele mai bune instrumente, pentru ca, până la urmă, să nu poți să scrii cu el nici măcar un punct. Asta ar fi însemnat un fel de Cristofor Columb de rezervă.

Din față venea o coloană lungă, iar fiecare mașină mă orbea, așa că închideam, pe rând, când ochiul drept, când pe cel stâng. Nu cumva m-am rătăcit? Parcă nu văzusem coborârea de pe autostradă. Mă cuprinse indiferența: ce puteam face mai mult, să merg o noapte întreagă și gata. În lumină apăru deodată o tăbliță: ROMA TIBERINA. Am ajuns deci. Roma nocturnă se umplea de lumini și de trafic pe măsură ce mă apropiam de centru. Bine că hotelurile, pe care le-am luat la rând, erau apropiate. În fiecare, același răspuns, același ridicat din umeri — “Ne pare rău, e sezon, n-avem locuri” — și iar mă întorceam la volan. În ultimul hotel, am găsit o cameră liberă, liniștită, pe care am luat-o. Portarul s-a holbat la mine, eu l-am compătimit, clătinând din cap, și m-am întors la mașină.

Trotuarul pustiu din fața “Hilton”-ului era înecat de lumină. Coborând, nu zărisem Chryslerul și rămăsesem cu ideea că au putut avea un accident, și de aceea nu-i văzusem pe drum. Cu un reflex, am trântit ușa mașinii și în imaginea din geam, am distins, în spate, botul Chryslerului. Stătea dincolo de parcare, în penumbră, între lanțuri și semnele de interdicție. M-am îndreptat spre hotel. Pe drum, am zărit interiorul întunecat al mașinii, parcă goală, dar cu geamul lăsat pe jumătate. Când am ajuns la numai cinci pași, am zărit un vârf de țigară aprinsă. Am vrut să le fac cu mâna, dar m-am abținut, mi-am stăpânit tremurul, am băgat iar mâna în buzunar și am intrat în hol.

Era un incident mărunt, augmentat doar de faptul că se încheiase un capitol și începea altul; în aerul rece al nopții, totul devenise supranatural de expresiv: boturile mașinilor în parcare, pasul meu, caldarâmul, faptul că nu puteam să-mi mișc mâna în direcția lor — toate astea mă enervau. Până atunci păzisem cronometrul, ca un elev orarul lecțiilor, și nici nu mă gândisem la omul care rulase înaintea mea pe același drum; și el se oprise, băuse o cafea, umblase din hotel în hotel prin Roma nocturnă, ca să-și încheie călătoria la “Hilton”, de unde nu mai ieșise viu. Acum, în acest rol pe care-l preluasem, îmi apărea ceva jignitor, de parcă aș fi provocat destinul.

Băiatul de serviciu, cu un aer serios, țeapăn, sau poate ascunzându-și somnolența, ieși după mine până la mașină, apoi luă cu mâinile înmănușate valizele prăfuite; am zâmbit inexpresiv, uitându-mă la nasturii lui lucitori. Holul era gol. Un alt vlăjgan mi-a dus bagajul în liftul care și-a declanșat îndată muzicuța. Mai resimțeam încă ritmul drumului parcurs. Nu puteam să scap de el — era ca o melodie stăruitoare. Servitorul se opri, deschise ușa dublă, aprinse luminile peste tot, în cabinet, în dormitor, așeză valizele și mă lăsă singur. De la Napoli la Roma era doar o aruncătură de băț, dar mă simțeam totuși obosit. Un soi de oboseală mai încordată, ceea ce constituia următoarea surpriză. Parcă aș fi băut o cutie de bere cu lingurița — un pic de greață, ușor amețitoare. Am trecut prin camere. Patul era până la podea, așa că nu trebuia să-mi pierd vremea cu uitatul pe dedesubt; am deschis toate dulapurile, știind bine că nu aveam să găsesc nicăieri vreun atentator ascuns, ca și cum totul ar fi fost așa de simplu — dar am făcut tot ceea ce trebuia să fac în asemenea situații. Am dat la o parte cearșafurile, saltelele duble, căpătâiul rabatabil al patului; parcă nu-mi venea să cred că n-am să mă mai scol din patul ăsta. Ei, asta-i! Omul este alcătuit în mod nedemocratic. Centrul conștiinței, glasurile din stânga, din dreapta — toate alcătuiesc numai un parlament pictat, fiindcă sunt catacombe care-l zguduie. Evanghelia după Freud. Am verificat sistemul de aerisire, am ridicat și am coborât jaluzelele; tavanele erau albe, netede, nu ca la “Hanul cu Trei Fantome”. Ce primejdii de-adevăratelea, onorabil de macabre erau acolo — un baldachin deasupra patului care cădea peste cel adormit, înăbușindu-l — iar aici, nici tu baldachin, nici altă perdea grea, romantică. Fotoliile, biroul, covoarele erau frumos aranjate, o perfectă expoziție a confortului… Oare oi fi stins luminile în mașină?

Ferestrele dădeau în altă parte, așa că n-o puteam vedea… cred că da, dar dacă oi fi uitat, n-are decât să-și bată capul Hertz. Am tras draperiile, m-am dezbrăcat, aruncând neglijent pantalonii, cămașa și, gol-pușcă, mi-am dezlipit cu atenție senzorul. După duș trebuia să-l lipesc la loc. Am deschis valiza cea mare; cutia cu plasturi era deasupra, dar n-am găsit foarfecă. Stăteam în mijlocul camerei, simțind o ușoară apăsare în cap și covorul moale sub tălpi… Aha, așa e, am pus-o în servietă. Am tras repede încuietorile; o dată cu foarfecă a căzut și o amintire închisă într-o cutie de plastic transparentă, o fotografie galbenă ca Sahara, reprezentând Sinus Aurorae, locul unde trebuia să aterizez, prima mea nereușită. A căzut pe covor, lângă picioarele mele goale — era un spectacol neplăcut, prostesc și semnificativ totodată. Am luat-o de jos, am privit-o în lumina albă a becului din tavan… paralela 10 a emisferei nordice și meridianul 52 de răsărit, în partea de sus mocirla Bosporus Gemmatus, mai jos formația tropicală. Locuri pe unde puteam umbla. Am rămas așa, cu fotografia asta în mână, apoi, în loc s-o pun înapoi în servietă, am pus-o lângă telefon, pe noptieră, și m-am dus la baie.

Dușul era formidabil, iar apa fierbinte stropea în toate părțile. Civilizația începe de la apa curgătoare. Closetele regelui Minos din Creta. Nu știu care faraon poruncise să se fabrice cărămidă din murdăria scoasă din piele pe o viață întreagă, pentru propriul căpătâi din mormânt. Spălările sunt întotdeauna oarecum simbolice.

În adolescență nu-mi spălam mașina; când avea cel mai mic defect, abia după efectuarea reparației care-i readucea demnitatea, o ștergeam, o lustruiam. De fapt, ce puteam ști atunci despre simbolica purității și nepurității, întâlnită în toate religiile? în apartamentele de două sute de dolari pe noapte se respectă numai sălile de baie. Omul se simte după cum îi este pielea. În oglinda mare cât un perete, îmi vedeam torsul plin de clăbuci, cu urma rămasă de la electrozi, de parcă aș fi fost din nou la Houston, și dunga albă de pe șolduri; am dat drumul mai mult la apă și țevile începură să urle jalnic. Calcularea curbelor apei care trece prin țevi, niciodată aflate în rezonanță, este, pare-se, o problemă aproape fără rezolvare a hidraulicii. Câte cunoștințe nefolositoare! M-am șters cu mai toate prosoapele și am intrat gol în dormitor, lăsând urme ude. Mi-am lipit senzorul pe inimă și, în loc să mă întind, m-am așezat pe marginea patului. Am făcut o socoteală rapidă — în termos mai aveam cel puțin șapte cafele. Altădată aș fi adormit ca un arunc, dar știam ce înseamnă să te zvârcolești pe toate părțile de nesomn. Aveam în valiză seconalul bine ascuns, ca să nu-l vadă Randy, un medicament pentru astronauți. Adams nu avusese așa ceva. Se vede treaba că dormea foarte bine. Să-l iau acum, ar fi fost neloial din partea mea. Am uitat să sting lumina în baie. M-am ridicat, cam fără vlagă în oase. În penumbră, apartamentul mi se părea mai mare. Stăteam în picioare, gol, în fața patului, nehotărât. Desigur, trebuie să încui ușa Cheia trebuie să rămână în broască. Același număr — 303. Avuseseră grijă de asta. Ei și? îmi scormoneam teama din suflet. Ceva nedefinit, puțină rușine, dar ce să fac — nu știam de unde neliniștea asta, din perspectiva unei nopți nedormite sau a unei agonii? Toți suntem superstițioși, deși nu toți suntem conștienți de asta. Am mai trecut încă o dată în revistă interiorul în lumina lămpii de pe noptieră, de data asta cu o vădită neîncredere. Valizele erau pe jumătate deschise, luminile jucau alandala pe fotolii. Curată repetiție generală. Revolverul? O idioțenie. Am clătinat din cap a compătimire la adresa mea, m-am trântit în pat, am stins lumina, mi-am relaxat mușchii și am început să respir măsurat.

Capacitatea de a adormi la o oră stabilită era partea esențială a antrenamentului. Oare degeaba se aflau jos în mașină doi oameni, privind la osciloscopul care indica mișcările plămânului și inimii mele? Ușa închisă pe dinăuntru, ferestre ermetice… Ce-mi pasă mie că el s-a culcat la aceeași oră, în chiar același pat!

Diferența între “Hilton” și “Hanul Celor Trei Fantome” era de netăgăduit. Mi-am închipuit propria mea întoarcere. Neanunțat, trag în fața casei sau, mai bine, numai în dreptul farmaciei, apoi mai merg puțin pe jos, de parcă m-aș întoarce dintr-o plimbare; copiii care tocmai au terminat școala în ziua aceea mă văd de sus, de la fereastră; scările duduie sub picioarele lor — îmi mai amintesc că trebuie să mai beau un gin. O clipă am rămas șovăielnic, apoi, ridicându-mă într-un cot, m-am târât din așternut… sticla rămăsese în valiză… am ajuns pe dibuite la masă, am căutat pe sub cămăși forma ei turtită, am turnat în capac, dar puțin mi-a curs pe degete. Am băut până la fund, cu sentimentul prostesc al unui actor într-o piesă jurată de amatori. Fac ce pot, am încercat eu să-mi găsesc o justificare. M-am întors în pat pe nevăzute — torsul, mâinile, picioarele au dispărut, bronzul pielii s-a contopit cu întunericul camerei, numai șoldurile distonau cu dunga lor albă. M-am întins cât eram de lung… Alcoolul îmi încălzea stomacul… Am dat cu pumnul în pernă: “Așa ai ajuns, rezervistule!” Mi-am tras pătura peste cap și am încercat să adorm. Mai întâi acea ațipire, în care rămășițele stării de veghe le poate spulbera doar inactivitatea. Parcă aveam deja niște vedenii. Parcă zburam prin aer. Interesant era că tot un asemenea zbor îmi apăruse în vis și înaintea șederii în stația de benzină. De parcă acele catacombe încăpățânate ale creierului meu nu voiau să ia cunoștință de nici o corectare a experienței. Zborul în vis este falsificat, deoarece corpul păstrează în el o orientare normală, iar mișcările mâinilor și picioarelor sunt la fel de ușoare ca în realitate, deși mai fluide și mai sprintene. Într-adevăr, e cu totul altfel. Mușchii cad pradă unui haos general. Vrei să dai ceva la o parte, dar în vremea asta zbori tu însuți spre spate; vrei să te așezi, îți tragi picioarele până sub barbă, dar din cauza unui avânt imprudent te poți face knock-out cu genunchii. Corpul se comportă ca un posedat, deși este numai dezlănțuit, lipsit de rezistențele salvatoare pe care i le servește întotdeauna Pământul.

M-am trezit pe jumătate înăbușit. Ceva moale, dar inflexibil, mă împiedica să respir în voie. Am sărit în sus, cu mâinile întinse, de parcă aș fi vrut să-l apuc pe cel care voia să mă sugrume. Mi-am revenit, așezându-mă nu fără efort, de parcă aș fi smuls de pe creier o piele lipicioasă, nesuferită. Prin spațiul dintre draperii se strecura în cameră strălucirea de mercur a luminii din stradă. Așa mi-am dat seama că sunt singur. Mă căzneam să respir, nasul îmi era ca betonat, gura arsă, limba uscată. Se vedea treaba că sforăisem din cale-afară. Mi se păru că tocmai sforăitul ăsta l-am mai simțit în ultima fază a somnului, înainte de trezire.

M-am ridicat cam nesigur, pentru că, deși îmi mai revenisem, somnul încă mă apăsa, ca o greutate imobilă. M-am aplecat atent spre valiză, ca să ajung pe dibuite la buzunarul lateral, unde era elasticul ce ținea fiola de piribenzamină. Cred că și la Roma dăduse colțul ierbii. În Sud începe să ruginească cel mai devreme, iar apoi, valurile acestea de pălire a ierbii se prelungesc, tinzând spre paralelele superioare — știe asta oricine a trecut prin febra catarului de toamnă. Era ora două. M-a cuprins o ușoară neliniște la gândul că paznicii mei ar vrea să iasă din mașină dacă inima mea ar sălta, cumva, în osciloscop; m-am întins la loc în pat, cu un obraz pe pernă, pentru că astfel ceda cel mai repede umflătura din nas. Am rămas așa, cu urechea ciulită la ceea ce ar putea fi dincolo de ușă, ca să mă asigur că nu mă pomenesc cu vreun oaspete nepoftit. Dar era liniște… Inima și-a reluat ritmul obișnuit.

Nu m-am mai întors la imaginea casei mele, pentru că nu voiam, sau poate socoteam că nu trebuia să-i bag pe ăia micii în treaba asta. Să nu adormi fără ajutorul copiilor, asta e! E de ajuns puțină yoga, adaptată, pentru astronauți de către doctorul Sharp și colaboratorii lui. O știam ca pe Tatăl Nostru și am aplicat-o cu un asemenea efect, încât nasul meu a început să fluiere amiabil, lăsând să treacă ușor aerul, iar piribenzamină, lipsită de adaosul pentru starea de trezie, mi-a inoculat în creier un soi de somnolență, parcă impură, tulbure, și nu mai știu când am adormit de-a binelea.

ROMA — PARIS

La opt dimineața am plecat la Randy bine dispus, pentru că începusem ziua cu plimasină și, în ciuda aerului uscat și fierbinte, nasul nu mă mai deranjai Hotelul lui Randy era departe de “Hilton”. Se afla pe o străduță cu caldarâm roman, înțesată de mașini, nu departe de Piața Spaniei. Am uitat cum se numea. Așteptându-l pe Randy, în spațiul care servea drept hol, recepție și bar, am răsfoit Herald-ul cumpărat în drum, curios să aflu cum stau lucrurile cu negocierile între Air France și guvern, pentru că nu-mi surâdea deloc perspectiva de a mă poticni la Orly. Serviciile auxiliare aeriene erau în grevă, dar, deocamdată, la Paris se putea ateriza.

Îndată apăru și Randy; n-arăta rău după o noapte nedormită, deși cam posomorât, însă eșecul era evident. Ne mai rămăsese Parisul, ultimul colac de salvare. Randy intenționa să mă conducă personal la aeroport, dar nu l-am lăsat. Voiam să-și facă somnul ca lumea. El susținea că asta era imposibil în camera lui, așa că m-am dus cu el sus. Camera era într-adevăr însorită, iar din baia larg deschisă, în loc de răcoare, venea un aer încins.

Din fericire ne aflam în raza anticiclonului dinspre Azore, mai degrabă uscat, așa că, apelând la cunoștințele mele profesionale, am tras draperiile, am înmuiat în apă partea de jos a lor, ca să îmbunătățesc circulația aerului, am dat drumul apei în șuvoaie subțiri, din toate robinetele, și, după operațiunea asta samariteană, mi-am luat rămas-bun de la el, asigurându-l că-i voi telefona când voi avea ceva concret. Am plecat cu taxiul la aeroport, m-am oprit nițel la “Hilton” să-mi iau bagajul și, înainte de ora unsprezece, eram deja cu valizele în drum spre punctul de control. Mă găseam pentru prima dată în noul aeroport al Romei și căutam cu ochii minunile lui tehnice de asigurare, atât de popularizate prin gazete, fără a bănui cât de bine urma să le cunosc.

Presa salutase deschiderea acestei aerogări cu mare zgomot, asigurându-ne că se va pune capăt oricărei încercări de atentat. Numai marea hală de sticla a plecărilor avea o înfățișare obișnuită. Clădirea, arătând de la înălțime ca o tobă, era plină de o rețea de escalatoare și trotuare mobile care filtrau discret oamenii. În ultima vreme se cam înmulțiseră cazurile de contrabandă cu arme și încărcături explozive pe bucățele, putând fi ascunse în toaleta avionului, așa că italienii au fost primii care au renunțat la magnetometre. Sondarea veșmintelor și a corpurilor se făcea prin vibrațiile ultrasunetelor în timpul mersului cu escalatoarele, iar rezultatele acestei revizii imperceptibile erau estimate în mod curent de un computer, care îi desemna pe cei bănuiți de fraudă. Se scrisese că aceste vibrații erau în stare să descopere fiecare plombă din dinți și orice cataramă la bretele. Nu le scăpa nici încărcătura nemetalică.

Noul aeroport se numea neoficial “Labirintul”. În perioada probelor, câteva săptămâni la rând, cei din serviciul de securitate, urcând scările cu cele mai inventive mijloace de ascundere a armelor, n-au reușit deloc să se strecoare fără a fi descoperiți. “Labirintul” lucra normal încă din aprilie, fără incidente deosebite — se mai găsea doar câte un pasager cu obiecte ciudate sau nevinovate, ba un pistol-jucărie, ba silueta acestuia meșterită din folii de plastic. Unii experți susțineau că toate astea erau o simplă diversiune psihologică a teroriștilor dezamăgiți, alții că erau doar încercări de a stabili eficacitatea reală a filtrelor. Juriștii aveau multă bătaie de cap cu acești pseudo-contrabandiști, pentru că intențiile lor păreau a fi clare, dar nu erau pasibile de pedeapsă. Singurul accident serios a avut loc în ziua în care părăseam Napoli. Un asiatic oarecare s-a lepădat de o bombă veritabilă pe așa-numita “punte a suspinelor”, în centrul “Labirintului”, când l-au demascat senzorii. A trântit încărcătura în mijlocul halei, deasupra căreia atârna podul, fapt care a provocat o explozie, inofensivă ce-i drept, însă suficientă ca să zdruncine nervii pasagerilor. Nimic mai mult. Acum cred că întâmplările acestea mărunte erau numai pregătiri ale operațiunii, în care noul tip de atac urma să anihileze noul tip de apărare.

Decolarea Alitaliei mele a întârziat cam o oră, pentru că nu era sigur care aeroport ne Va putea primi, Orly sau De Gaulle. M-am dus deci să mă schimb, pentru că la Paris se anunțau 30 de grade la umbră. Nu-mi aminteam în care valiză aveam maiourile-plasă, așa că m-am dus la baie cu căruțul, care nu încăpuse pe escalator, și am rătăcit îndelung pe versantele subterane, până ce un rajah mi-a arătat drumul. Nu știu dacă era cu adevărat un rajah, pare-se că nu, pentru că vorbea prost engleza, dar purta turban verde. Eram curios dacă la baie o să și-l scoată. Şi el mergea într-acolo. Umblând de colo-colo cu căruciorul, am pierdut atât timp, încât a fost nevoie să fac un duș; apoi m-am schimbat la repezeală cu haine ușoare de pânză și pantofi asemenea; borseta cu mărunțișuri am îndesat-o în valiză și m-am îndreptat spre ieșire cu mâinile libere. Toate lucrurile au intrat în bagaj. Pasul acesta s-a dovedit înțelept, întrucât mă îndoiam că microfilmele — le aveam în borsetă — puteau scăpa din “abatorul” de pe scări.

Aerul condiționat în hală cam lăsa de dorit — pe alocuri adia o boare rece, prin alte sectoare te ardea. La sectorul pentru Paris era călduț, așa că mi-am scos bluza și mi-am pus-o pe umeri. Si ăsta a fost un pas fericit. Fiecare dintre noi primea “permisul Ariadnei”, un carnet de plastic pentru bilete, în care era presat un rezonator electronic. Fără el nu puteai urca în avion. Imediat după barele rotative de trecere urma un escalator atât de îngust, încât trebuia să urci pe el cu pas de gâscă. Mersul aici amintea puțin de Tivoli, puțin de Disneyland. Mai întâi urcai repede în sus, acolo treptele formau un trotuar deasupra halei, într-un potop de lumini de neon. Cu toate astea, nu puteai vedea fundul halei, ascuns în întuneric. Nu știam cum s-a obținut acest efect. Dincolo de “puntea suspinelor”, trotuarul făcea o cotitură și, devenind din nou scară, mergea destul de abrupt în sus, prin aceeași hală, dar o puteai recunoaște numai după plafonul azuriu, pentru că fiecare transportor era prins de ambele părți cu plăci înfățișând scene mitologice. Continuarea nu-mi era dat s-o cunosc. Ideea ei era simplă — carnetul pasagerului care avea asupra lui ceva suspect anunța acest lucru printr-un sunet stăruitor. Cel vizat nu putea fugi pentru că transportorul era prea îngust, iar repetatele pasaje de trecere de deasupra halei erau menite să-i frângă rezistența psihică și să-l determine a renunța la armă. În sala de expediere a pasagerilor se aflau peste tot avertismente în vreo douăzeci de limbi, cum că acela care intenționa să treacă având asupra-i arme sau materiale explozive își punea viața în primejdie dacă voia să terorizeze pasagerii. Fraza aceasta enigmatică era interpretată în diferite feluri. Am auzit chiar de existența unor trăgători de elită, ascunși în spatele “pereților de aluminiu, dar n-am dat crezare faptului.

Era un zbor charter, dar Boeingul care aștepta s-a dovedit prea mare față de necesități, așa că la casă se vindeau și acum locurile rămase libere. Așa putea să cadă într-o cabală unul care, ca și mine, cumpăra bilet în ultima clipă. Boeingul fusese închiriat de un consorțiu bancar, dar cei mai apropiați vecini ai mei de pe scări nu prea arătau a funcționari de bancă. Prima a urcat pe escalator o băbuță cu baston, după ea o blondină cu un cățeluș, apoi eu, o fetiță și un japonez. Privind de sus în urma mea, am zărit numai foi de gazetă în mâinile câtorva bărbați. Am preferat să mă uit în jur, așa că mi-am băgat Heraldul meu sub bretele, ca o bonetă.

Blondina, în pantaloni cusuți cu perle, strânși pe pulpe, că i se vedea conturul chiloților, ținea în brațe un cățel împăiat. Arăta ca viu, deoarece clipea din ochi. Îmi amintea de blonda de pe copertă care-mi ținuse companie în drumul spre Roma. Fetița, cu ochișorii ei ageri, arăta în albul rochiței ca o păpușică. Japonezul, nu cu mult mai înalt decât ea, părea a fi un turist pasionat, parcă scos din frigiderul unui croitor vestit. Pe costumul în carouri îi atârnau curelele tranzistorului, ale lornetei, ale unei camere mari Niccon Six; când m-am uitat la el, tocmai îi desfăcea cutia, de parcă ar fi intenționat să fotografieze minunățiile “Labirintului”. Scara tocmai se aplatiza ca să devină bandă rulantă, când am auzit un țipăt prelungit. M-am întors. Venea dinspre japonez. Fetița se depărtase de el în panică, apăsând la piept geanta cu carnetul, iar el, cu o față inexpresivă, dădu radioul mai tare. Era naiv dacă socotea că putea să înăbușe strigătul: era numai un prim avertisment.

Mergeam unul după altul pe deasupra halei imense. De ambele părți ale punții străluceau în lumina reflectoarelor figura lui Romulus, a lui Remus și a lupoaicei, iar carnetul japonezului urla acum sfâșietor. Un tremur răzbătu printre oamenii strânși grămadă, deși nimeni nu scotea o vorbă. Japonezul nici nu clipea. Rămase o bucată de vreme cu fața împietrită, în timp ce urletul lua proporții, dar sudoarea îi curgea pe frunte în picături mari. Smulse carnetul din buzunar și începu să-l zdruncine furios. Toți se uitau lung la el, într-o tăcere mormântală. Nici o femeie n-a scos măcar un țipăt. În ce mă privea, eram curios să știu cum o să-l pescuiască din mijlocul nostru. Când “puntea suspinelor” s-a terminat și banda rulantă a ajuns la cotitură, japonezul s-a lăsat în jos, așa de repede, de parcă ar fi intrat în pământ. N-am înțeles imediat ce făcea el acolo, ghemuit. Şi-a scos cutia nicconului din învelitoare și a deschis-o; banda rulantă a ajuns iar în linie dreaptă, dar acum treptele au început să se ridice: se schimba escalatorul, întrucât cea de-a doua “punte a suspinelor” era de fapt o nouă scară care se întorcea pieziș prin hala cea mare. Când se ridică înapoi pe picioare, o dată cu nicconul, apăru o formă ovală, ca un cilindru scânteietor asemenea acelor de zahăr și abia încăpând în palmă. Era o grenadă nemetalică; fără mâner, cu învelișul dințat. N-am mai auzit urletul carnetului. Japonezul luă cu amândouă mâinile capacul grenadei, îl duse la gură, de parcă l-ar fi sărutat, și abia când și-l dezlipi de obraz am înțeles că smulsese detonatorul cu dinții — pentru că îi rămăsese între buze. M-am repezit la grenadă, dar n-am putut decât s-o ating, pentru că el s-a aruncat brusc înapoi, trântind mai mulți pasageri din urma lui, și m-a lovit în genunchi. Am nimerit-o cu cotul pe fetiță drept în față, mișcarea asta m-a aruncat spre balustradă, m-am lovit iar de ea și, trăgând-o după mine, am zburat amândoi dincolo de balustradă. Am simțit o lovitură puternică în șale și, din plină lumină, am căzut în întuneric.

Mă așteptam să dau de nisip. Gazetele nu scriseseră din ce era făcut fundul halei, dar subliniaseră că explozia bombei n-a provocat nici o distrugere. Contând deci pe faptul că podeaua era acoperită de nisip, m-am străduit în zbor să-mi adun picioarele. Dar, în loc de nisip, am simțit ceva moale, îmbietor, umed, ceva ce se cufunda sub mine ca o spumă, și apoi am căzut într-un lichid înghețat: în același timp, zgomotul exploziei m-a pătruns până în măduva oaselor. Pe fetiță am pierdut-o. Picioarele mi-au intrat într-un nămol alunecos, ca într-o mocirlă; mă cufundam cu totul, bătând disperat din mâini, până ce m-a cuprins, ca un braț puternic, liniștea. Aveam aproximativ un minut la dispoziție, poate ceva mai mult, ca să ies de-acolo. Mai întâi să gândești, apoi să acționezi. Trebuie să fi fost un rezervor care prin forma lui îngreuna cumularea undei de șoc. Așadar, nu un vas, ci un fel de pâlnie, căptușită cu o masă noroioasă, umplută cu apă și acoperită cu un strat gros de spumă, în loc să mă fi cățărat zadarnic în sus, fiindcă eram cufundat până la genunchi, m-am așezat ca o broască, pipăind fundul cu degetele rășchirate. M-am mai ridicat ușor din dreapta. Folosind mâinile întinse ca o lopată, m-am târât acolo, tot plescăind cu picioarele prin pasta aceea lipicioasă — un efort teribil. M-am târât în continuare; am alunecat pe o parte, iar mi-am folosit mâinile ca o lopată, ridicându-mă cu ajutorul lor ca într-o ascensiune alpină fără cârlige pe un versant înzăpezit, dar acolo puteai măcar să-ți tragi sufletul.

M-am cățărat în sus, până ce au început să-mi plesnească umflăturile de pe față, și am ieșit afară aproape sufocat, sorbind o gură de aer, în semiîntunericul plin de corul de urlete al oamenilor de deasupra mea. Am întors capul de jur împrejur, pe deasupra băltoacei de spumă. Fetița dispăruse. Am tras din nou aer în piept și m-am cufundat. Nu puteam să deschid ochii, în apă era ceva care ardea ca un foc viu; am ieșit și am intrat de trei ori, simțind cum mă lăsau puterile, pentru că nu mă puteam desprinde de fundul mocirlos — trebuia să înot mereu pe deasupra lui, ca să nu mă înghită. Tocmai îmi pierdusem orice speranță, când am simțit în palme părul ei lung. De atâta spumă, era alunecoasă ca un pește. Când am apucat-o de bluză, făcând un nod ca s-o pot ține strâns, începu să tremure.

Nu știu cum am ajuns cu ea deasupra. Mi-amintesc zbaterea neîntreruptă, bășicile mari de pe fața ei, pe care le spărgeam, oribilul miros metalic al apei, blestemele mele fără glas și modul în care o împingeam pe buza pâlniei, un fel de meterez gros și elastic. Când fetița a ajuns dincolo, eu n-am ieșit imediat din apă, m-am cufundat iar până la gât în bulboanele înspumate, suflând din greu, iar oamenii țipau întruna. Mi se părea că plouă peste mine la răstimpuri, cu picături rare, călduțe. Pare-se că aveam viziuni, căci de unde până unde o ploaie, așa din senin? Ridicând capul, am zărit puntea. Fâșii de aluminiu atârnau din ea ca niște zdrențe, iar podeaua strălucea ca prin sită. Avea treptele turnate din oțel, în forma unor faguri de miere, ca un fel de site care puteau lăsa să treacă suflul, dar rețineau sfărâmăturile.

Cum necum, am ajuns pe marginea pâlniei; ploua întruna. Am tras-o pe fetiță peste genunchi, cu fața la pământ. Se simțea neașteptat de bine, pentru că începuse să vomite. I-am masat ritmic spinarea, simțind pe rând toate oscioarele. Icnea, se îneca, dar, în sfârșit, respira. Şi pe mine începu să mă cuprindă o senzație de vomă. Mi-am băgat degetul în gură. M-am ușurat oarecum, dar nu îndrăzneam încă să mă ridic pe picioare. Am început să disting mediul înconjurător, deși nu prea era lumină, pentru că unele dintre becurile de neon de deasupra punții se stinseseră. Ţipetele de sus se schimbaseră în gemete și horcăituri. Oamenii mor acolo, mi-am zis — de ce nu le vine nimeni în ajutor? De undeva se auzea un vacarm, parcă ceva zăngănea, de parcă s-ar fi încercat repunerea în funcțiune a escalatorului. Auzeam acum alte țipete, dar de alt soi; erau ale unor oameni întregi, sănătoși. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Pe toată lungimea sa, escalatorul era plin de oameni, unul peste altul, cuprinși de panică. Nu se putea ajunge la cei care mureau înainte de a-i da la o parte, mai întâi pe cei înnebuniți de groază. Bucăți de haine și pantofi se opriseră între trepte. Nu exista nici un alt mijloc lateral de acces, puntea dovedindu-se a fi o capcană.

În vremea asta încercam să am grijă, și de mine, și de fetiță. Părea că-și venise în fire. I-am spus că totul e bine, că nu trebuia să-i fie teamă, că o să ieșim îndată de-acolo. Ochii se obișnuiseră cu întunericul și, într-adevăr, am descoperit repede ieșirea. Era o clapă, lăsată deschisă din nebăgare de seamă. Dacă ar fi fost păzită, am fi fost prinși ca niște șoareci în cursă, în spatele clapei era un tunel, asemenea unui canal, cu o altă clapă — sau mai degrabă un soi de scut concav —, tot așa lăsată deschisă. Pe un coridor luminat de becuri apărate de niște grătare, am ajuns la o subterană, joasă ca un buncăr, plină de cabluri, țevi și noduri sanitare. “Ţevile astea ne pot duce spre niște săli de baie”, i-am zis fetiței, dar aceasta iar dispăruse. “Ei, unde ești?” i-am strigat, uitându-mă peste tot în jur. Nu erau decât blocurile de beton, care susțineau pereții. Am zărit-o alergând desculță, sprijinindu-se când de un bloc, când de altul. Am ajuns-o din câteva salturi, cu o durere groaznică în șale, și am apucat-o de mână, dojenind-o: “Ce idei sunt astea, drăguță? Trebuie să fim mereu alături, altfel ne rătăcim.” Ea mă urmă în tăcere. Departe, înaintea noastră, se zărea o lumină: o pantă cu pereții albi de faianță. Am urcat la nivelul superior și aici, dintr-o privire, tot mediul înconjurător mi-a apărut așezat la locul lui. Am recunoscut următoarea pantă, care se deschidea nu departe; pe acolo cărasem cu o oră în urmă căruțul cu bagaje. După un colț, apăru un coridor cu un șir de uși. Am deschis-o pe prima, aruncând o monedă — aveam mărunțiș prin buzunare — și am prins-o iarăși pe fetiță de mână, fiindcă mi se părea că iar vrea să fugă. Se găsea, probabil, încă în stare de șoc. Nu era de mirare. Am tras-o după mine în sala de baie. N-a scos o vorbă și eu, la rându-mi, nu i-am mai spus nimic; când am văzut-o în lumină, era plină de sânge. Asta era ploaia aceea caldă. Se vedea treaba că și eu arătam la fel. Am tras hainele de pe ea și de pe mine, am aruncat totul în chiuvetă, am dat drumul la robinet și, numai în slip, am luat-o cu mine sub duș. Apa fierbinte mi-a mai potolit nițel durerea de șale. Curgea peste noi în șuvoaie roșii. Am frecat-o pe fetiță pe toate părțile, nu numai ca să-i spăl sângele, dar și ca să o trezesc de-a binelea. Se lăsa în voia mea, complet pasivă, când i-am spălat și părul, cum m-am priceput. Când am ieșit de sub duș, am întrebat-o, cu ton scăzut, cum o cheamă. Annabella. Englezoaică? Nu, franțuzoaică. Din Paris? Nu, din Clermont. Am început să-i vorbesc franțuzește, scoțând totodată din baie lucrurile noastre, ca să le clătesc. “Dacă te simți în putere”, i-am propus, “poate îți clătești singură rochița.” Supusă, s-a aplecat deasupra căzii. Storcându-mi pantalonii și cămașa, mă gândeam ce-o să fie mai departe. Aeroportul era închis și plin de poliție. Să fi pornit, pur și simplu, încotro vedeam cu ochii, până ce aveam să fim opriți în vreun punct? Dar autoritățile italiene nu erau avizate în privința misiunii mele. Singurul inițiat din afară era Du Bois Ferner, primul secretar al ambasadei. În hală rămăsese bluza mea, cu un bilet pe un alt nume decât pe factura hotelului. Revolverul și electrozii îi lăsasem în “Hilton”, într-un pachet pe care urma să-l ia Randy pe seară. Dacă prindeau de veste, atunci le dădeam cu adevărat de bănuit. Deja eram suspect: o experiență mult prea mare în condițiile unui salt disperat, o prea bună orientare în subteranele aerogării și, în afară de asta, îndepărtasem ca nimeni altul orice urmă de sânge. Să admitem chiar acuzația că, într-un fel, eram părtaș la toată întâmplarea. Nimeni nu e în afara bănuielii de când onorabilii avocați și alte notabilități pun bombele pe seama unei simpatii ideologice. Bineînțeles că aș scăpa de orice belea până la urmă, dar mai întâi aș ajunge la zdup. Nimic altceva nu dă avânt poliției într-o cercetare ca perplexitatea. Mă uitam cu spirit critic la Annabella. Avea ochiul lovit, părul ud îi atârna în șuvițe, tocmai își uscase rochița cu ajutorul mecanismului de uscat mâinile — o fată isteață. Mi-am făcut repede un plan. “Ascultă, domnișoară”, i-am zis, “știi cine sunt eu? Sunt un astronaut american, iar în Europa mă aflu într-o misiune importantă, incognito. Înțelegi? Trebuie să ajung până diseară la Paris, iar aici o să ne interogheze pe fiecare de o sută de ori. Asta înseamnă precis pierdere de timp… Așa că trebuie neapărat să sun la ambasadă, să-l prind pe prim-secretar. El o să ne ajute. Aeroportul o să fie închis, dar în afară de avioanele obișnuite mai sunt cele speciale, cu poșta diplomatică. O să plecăm cu un avion din astea. Împreună. Ce zici, îți place?”

Ea mă privi numai. Încă nu-și putea veni în fire, mi-am zis. Am început să mă îmbrac. Pantofii nu-i pierdusem, pentru că erau cu șireturi, dar Annabella își pierduse sandalele. Ce-i drept, o fetiță desculță nu e azi nimic neobișnuit. Iar cămășuța poate fi luată drept bluză. Am ajutat-o să-și așeze volănașele de la spate, care aproape se uscaseră. “Acum o să ne prefacem a fi tată și fiică, așa o să ajungem mai ușor la telefon”, i-am spus. “înțelegi?” Ea aprobă din cap; am luat-o de mână și am pornit-o în lume. Primul cordon ne-a oprit dincolo de rampă. Carabinierii îi împingeau pe ușă pe toți gazetarii cu aparatele lor, pompierii alergau și ei în partea cealaltă, cu căștile pe cap, nimeni nu s-a uitat la noi în mod special, iar polițistul cu care am stat de vorbă știa puțin englezește. I-am spus că făcusem baie, dar nici nu m-a ascultat; ne-a cerut să urcăm sus cu escalatorul B, până la secția europeană, unde erau adunați toți pasagerii. Ne-am îndreptat deci spre escalator, iar când n-am mai fost văzuți, am cotit-o într-un coridor lateral. În urma noastră, vacarmul continua. Am intrat în sala de așteptare a bagajelor. Era goală. În spatele benzilor transportoare, ce rulau potolit, se afla un șir de cabine telefonice. Am luat-o pe Annabella într-o cabină și am format numărul lui Randy. L-am sculat din somn. În lumina galbenă, acoperind cu mâna receptorul, i-am relatat ce mi s-a întâmplat. M-a întrerupt o singură dată, crezând, poate, că nu auzea prea bine. Apoi am auzit numai suflarea lui grea, după care chiar nimic, de parcă ar fi amuțit de-a binelea.

— Mai ești pe fir? l-am întrebat în încheiere.

— Omule, mi-a răspuns. Şi încă o dată: Omule!! Nimic mai mult.

Atunci i-am înșirat repede ce era mai important. Urma să-l caute pe Ferner la ambasadă și să vină îndată amândoi la aeroport. Trebuia să facă totul în viteză, pentru că ne aflam între două cordoane de poliție. Aeroportul era închis, dar Ferner, desigur, avea să se descurce. Fetița era cu mine. Așteptam în aripa din stânga a clădirii, lângă transportorul de bagaje E 10, alături de cabine. Dacă n-o să fim acolo, ori ne găseau printre alți pasageri din secția europeană, ori — cel mai probabil — la prefectura poliției. I-am cerut să-mi repete totul pe scurt. Am pus la loc receptorul, așteptând ca fetița să zâmbească la gândul că am reușit așa de bine, sau măcar să văd o expresie de ușurare, dar a rămas în continuare țeapănă și tăcută. Când nu mă uitam la ea, îmi arunca pe ascuns câte o privire, de parcă ar fi așteptat ceva. Între cabine se afla o bancă tapițată. Ne-am așezat. În fund, prin pereții de sticlă, se deschidea perspectiva spre estacadele de sosire ale aeroportului. Una după alta, veneau ambulanțele tehnice. Din fundul clădirii răzbăteau spre noi, în zgomotul continuu, țipetele spasmodice ale femeilor. Ca să spun totuși ceva, orice, am întrebat-o pe fetiță de părinții ei, despre călătorie, dacă a condus-o cineva la aeroport; ea răspundea cam alandala, monosilabic, n-a vrut să-mi spună ce adresă are la Clermont, lucru care m-a cam supărat. Ceasul arăta ora unu și patruzeci de minute. De la convorbirea cu Randy trecuse deja o jumătate de oră. Niște tineri în salopete împingeau de-a lungul sălii de așteptare ceva ce semăna cu un aparat electric de sudură, dar nici nu se uitară la noi. Iar se auziră pași. Un tehnician cu căști la urechi trecea de la o cabină la alta, apropiind discul de detectare a minelor de fiecare ușă. Văzându-ne, s-a oprit După el apărură alți doi polițiști, care se opriră și ei în dreptul nostru.

— Ce faceți aici?

— Așteptăm, i-am răspuns, căci ăsta era adevărul.

Unul dintre carabinieri alergă undeva și se întoarse însoțit de un civil spătos. La întrebarea repetată i-am răspuns că-l așteptăm pe reprezentantul ambasadei americane. Civilul îmi ceru actele. Când scoteam portofelul, tehnicianul îi arătă cabina lângă care stătusem. Geamul era acoperit pe dinăuntru de ceața rămasă de la aburii veșmintelor noastre, pe când ne aflasem înăuntru. Holbară ochii la noi. Al doilea carabinier îmi pipăi pantalonii:

— Sunt uzi!

— Da, i-am confirmat precipitat. Uzi leoarcă!

Ca răspuns, au îndreptat puștile spre noi.

— Nu-ți fie teamă — am mormăit eu către Annabella.

Civilul a scos cătușele din buzunar. Fără vreo declarație formală, m-a legat de mâna lui; un alt polițist se ocupă de Annabella. Ea mă privi oarecum ciudat. Civilul duse la gură un walkie-talkie care-i atârna pe umăr și spuse ceva pe italienește, așa de repede că n-am înțeles nimic. Răspunsul l-a bucurat. Am fost scoși pe o ieșire laterală, unde ni s-au alăturat alți trei carabinieri. Escalatorul era oprit. Am coborât pe scările largi în sala de expediere a pasagerilor; văzusem deja pe geam un șir de Fiaturi ale poliției și tocmai mă gândeam care din ele ne era destinat, când din față a apărut un Continental negru, al ambasadei, cu steguleț. Nu-mi amintesc când anume vederea stelelor și dungilor mi-a mai produs o asemenea plăcere. Totul curgea ca pe scenă: noi coboram în cătușe spre ușa de sticlă, iar ceilalți tocmai intrau înăuntru — Du Bois, Randy și translatorul ambasadei. Arătau destul de ciudat, Randy în costum texan, iar ceilalți doi în smochinguri. Văzându-mă, Randy rămase pironit, se aplecă spre Ferner, iar acesta către translator, care se îndreptă spre noi.

Ambele grupuri se opriră și se produse o scurtă, dar pitorească, scenă. Purtătorul de cuvânt al celor veniți în ajutor începu să stea de vorbă cu civilul de care eram legat. Convorbirea se desfășura sacadat, italianul meu fiind handicapat de faptul că era legat de mine cu cătușele și, uitând mereu acest lucru, îmi tot smulgea mâna gesticulând. În afară de astronauta americano și presto! presto! nu înțelegeam nimic. Până la urmă, se lăsă convins și-și folosi iarăși radioul. La rându-i, Ferner avu și el onoarea să vorbească la aparat. Apoi, agentul meu se mai adresă o dată cutiei, care răspunse astfel încât celălalt luă poziție de drepți. Situația căpăta aspect de farsă. Ni s-au desfăcut cătușele, am făcut stânga împrejur și, în aceeași ordine ca înainte, dar în sens invers — cei arestați deveniseră escortă — de onoare —, am urcat la etaj. Am trecut pe lângă sălile de așteptare, pline de pasagerii care se odihneau pe unde se nimerea; am lăsat în urmă și un alt cordon de uniforme, ca mai apoi să intrăm, prin două serii de uși capitonate, într-un cabinet înțesat de oameni.

Văzându-ne, un uriaș apoplectic începu să-i împingă pe oameni afară. Mulți ieșiră, dar tot au mai rămas vreo zece persoane. Apoplecticul, răgușit, nu era altul decât prefectul poliției. Mi se oferi un fotoliu. Annabella se și așezase pe celălalt. Deși era vreme însorită, toate luminile erau aprinse, pe pereți atârnau tablouri înfățișând fragmente ale “Labirintului”, macheta acestuia stătea întinsă pe un cărucior de lângă birou, iar pe scândură luceau fotografiile încă umede. Îmi puteam imagina ce înfățișau. Ferner, stând în spatele meu, mă strânse de braț: a mers așa de ușor, pentru că telefonase prefectului încă de la ambasadă. Unii oameni stăteau în jurul biroului, alții se așezaseră pe pervazul ferestrei, viceprefectul nu scotea o vorbă, umbla numai de colo-colo, din cealaltă cameră fu scoasă, ținută de mâini, o secretară cu lacrimi în ochi, translatorul dădea din cap între mine și fetiță, gata să ne vină în ajutor, dar italiana mea era neobișnuit de corectă. Am aflat că scafandrii au pescuit din apă bluza mea și geanta Annabellei, și din cauza asta am devenit principalul suspect, pentru că reușiseră să ia legătura și cu hotelul “Hilton”. Eram deci companionul japonezului. Intenționam amândoi să fugim imediat după dezamorsarea bombei, și de aceea am fost primii care ne-am grăbit spre scări. Dar ceva n-a mers, japonezul a pierit pe loc, iar eu m-am salvat sărind de pe punte. Aici, părerile erau împărțite. Unii o socoteau pe Annabella o teroristă, alții credeau că eu am luat-o ostatică în vederea unor negocieri. Am aflat asta în particular, pentru că cercetarea oficială nu începuse — îi așteptau cu toții pe șeful securității aeroportului. Când acesta își făcu apariția, Randy, ca purtător de cuvânt american, din proprie inițiativă, dădu lămuriri despre acțiunea noastră. Eu îl ascultam, dezlipindu-mi discret pantalonii uzi de pe pulpe. Dădu numai acele explicații pe care le considera absolut necesare. Şi Ferner fu la fel de succint. Declară că acțiunea noastră era cunoscută la ambasadă, că și Interpolul fusese informat asupra ei, acesta, la rândul lui, urmând să transmită informațiile către partea italiană. Era o manevră abilă, pentru că toată afacerea era împinsă astfel pe umerii unei instituții internaționale. Evident, lor puțin le păsa de trebușoara noastră. Voiau să știe numai ce s-a întâmplat pe scări. Inginerul de la serviciul tehnic al aeroportului nu-și imagina cum am putut să ies din pâlnie și din hală fără să cunosc instalațiile de acolo, dar Randy i-a ripostat cu observația că nu trebuie să se omită gradul înalt de instrucție al comandoului USAF, din care făcusem parte. N-a specificat însă că instruirea asta o absolvisem cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Ne ajungeau mereu la urechi zgomote puternice, care zguduiau pereții. Acțiunea de salvare era în toi — se tăiase partea din punte, smulsă de explozie. Până atunci fuseseră scoase dintre resturi nouă cadavre și douăzeci și doi de răniți, dintre care șapte destul de grav. În spatele ușii era forfotă mare; viceprefectul făcu un semn unuia dintre ofițeri să vadă ce se întâmplă. Când ofițerul a ieșit, prin golul format între cei prezenți am zărit pe o măsuță aparte bluza mea sfâșiată de-a lungul cusăturilor și geanta Annabellei, făcută bucățele. Conținutul ei era întins pe pătrate de hârtie albă, toate lucrurile fiind sortate ca niște jetoane. Ofițerul se întoarse, frângându-și mâinile; presa! Niște gazetari mai înfipți pătrunseseră înăuntru, înainte de a putea fi opriți. Un alt ofițer se întoarse atunci spre mine:

— Locotenent Canetti. Ce puteți spune despre încărcătura folosită? Cum a fost transportată?

— Camera avea un fund dublu. Când a deschis-o, peretele ultim a sărit împreună cu filmul, ca un drăcușor din cutiuță. Atunci el a scos grenada.

— Cunoașteți acest tip de grenadă?

— Am văzut din astea în Statele Unite. O parte din canalul pentru pulbere se găsește în mâner. Văzând că nu are mâner, mi-am dat seama că detonatorul a fost transformat. Este o grenadă defensivă explozivă, cu mare putere de lovire. Aproape că nu are metal. Carcasa e făcută din carbură de siliciu.

— V-ați aflat întâmplător în acel loc al escalatorului, nu-i așa?

— Nu.

Tărăgănam, într-o liniște plină de încordare, întreruptă numai de ecourile bătăilor de-afară, pentru că îmi căutam cuvintele potrivite.

— Nu m-am aflat acolo cu totul întâmplător. Japonezul era în urma fetiței, știind că un copil n-o să încerce cu siguranță să-l împiedice. Fetița — am arătat-o cu privirea — mergea înainte pentru că o făcuse curioasă cățelușul. Așa mi s-a părut. Așa a fost, nu? am întrebat-o pe Annabella.

— Da, răspunse ea, vădit mirată.

I-am zâmbit.

— Cât despre mine… mă grăbeam. Evident, e irațional, dar când un om se grăbește, cu totul fără voia lui, vrea să ajungă primul în avion, deci și pe scările spre avion… Nu m-am gândit la așa ceva. Asta a fost tot.

Răsuflară ușurați. Canetti îi șopti ceva prefectului. Acesta înclină din cap.

— Am vrea să o scutim pe domnișoara de unele amănunte. N-ați vrea să ieșiți o clipă?

M-am uitat la Annabella. Ea îmi zâmbi pentru prima dată și se ridică. I se deschise ușa. Când am rămas singuri, Canetti se întoarse iar către mine.

— Am următoarea întrebare: când ați început să-l bănuiți pe japonez?

— Nu l-am bănuit deloc. Era perfect, în stilul lui. Când s-a ghemuit, mi-am zis că a înnebunit! Dar când a dezamorsat grenada, am înțeles că nu-mi mai rămân nici măcar trei secunde.

— Cât anume?

— Asta nu puteam ști precisă Grenada n-a explodat când i-a smuls dispozitivul, deci era cu efect întârziat. Cred că vreo două secunde, poate două secunde și jumătate.

— Şi noi credem tot așa, adăugă unul dintre oamenii de lângă fereastră.

— Pare-se că aveți greutăți la mers. Ați fost cumva rănit?

— De explozie, nu. Am auzit-o în momentul în care am plonjat în apă. Cât este de pe punte până jos? Cinci metri?

— Patru și jumătate.

— Deci o secundă. Mișcarea mea cât să apuc grenada și apoi saltul peste balustradă au durat altă secundă. M-ați întrebat dacă m-am rănit? Căzând, m-am lovit de ceva cu șira spinării. Cândva am avut o fisură a osului lombar.

— Acolo este deflectorul, explică omul de lângă fereastră. Un dispozitiv cu capișon oblic. Direcționează fiecare obiect în așa fel încât să cadă în mijlocul pantei. Nu știați de existența lui?

— Nu.

— Scuzați. Mai am și eu o întrebare, interveni Canetti.

Omul acela, japonezul, a aruncat grenada?

— Nu. A ținut-o în mână tot timpul.

— N-a încercat să fugă?

— Nu.

— Sunt Poltrinelli, șeful securității aeroportului, intră în vorbă un bărbat cu salopeta pătată, care se sprijinea de birou. Sunteți absolut sigur că omul acela dorea să moară?

— Dacă voia să moară? Da. N-a încercat să se salveze.

Doar putea să scape de întreg aparatul.

— Permiteți, vă rog? Asta e foarte important pentru noi.

Poate că totul s-a întâmplat cam așa: a vrut să arunce grenada între pasageri și apoi să sară de pe punte, dar dumneavoastră l-ați împiedicat, atacându-l. Atunci el a căzut, dar grenada, dezamorsată, a explodat.

— Nu putea fi așa. Dar putea fi altfel, am recunoscut. Eu nu l-am atacat. Am vrut doar să-i smulg grenada în momentul în care și-a îndepărtat-o de obraz. Am văzut firul de dezamorsare în dinții lui. Era de nailon, nu de sârmă. O ținea cu amândouă mâinile. Nu, așa se aruncă o grenadă.

— L-ați lovit de sus?

— Nu. L-aș fi lovit așa dacă n-ar fi fost nimeni pe scări. Dacă am fi fost ultimii. Dar el tocmai de aceea n-a rămas la urmă. Lovind cu pumnul de sus, poți să atingi orice grenadă. Aceasta ar fi zburat pe scări în jos. Dar dacă i-aș fi smuls-o din mâini, grenada ar fi rămas aproape. Unii așează bagajul pe trepte, deși, chipurile, nu e voie. Nu s-ar fi rostogolit prea departe. De aceea am lovit din stânga și asta l-a surprins.

— Faptul că l-ați lovit cu stânga? Sunteți stângaci?

— Da. El nu se aștepta la asta. A făcut o eschivă falsă. Era un profesionist. S-a apărat cu cotul ridicat — din dreapta.

— Şi mai departe?

— M-a îmbrâncit și s-a aruncat înapoi. Pe spate. Se vede că avea antrenament, nu glumă, deoarece, chiar dacă omul se hotărăște să moară, este teribil de greu să te arunci de pe scări cu capul înapoi. Oamenii preferă să vadă moartea în față.

— Scările erau pline de oameni.

— Așa e. Şi totuși! Treapta din spatele lui era liberă. Cine putea se îndesa înapoi.

— Asta n-o văzuse.

— Nu, dar nu era o improvizație. El a acționat mult prea repede. Toate mișcările îi erau calculate.

Şeful securității se sprijinea de marginea mesei, atât de crispat, încât i se albiseră încheieturile degetelor. Întrebările se succedau rapid, ca într-un interogatoriu încrucișat.

— Ţin să subliniez că atitudinea dumneavoastră este în afară de orice critică. Dar, repet, stabilirea exactă a faptelor este pentru noi deosebit de importantă. Înțelegeți de ce!

— Da, e vorba să știu dacă ei dispun de indivizi capabili să meargă la moarte sigură.

— Exact. De aceea, vă rugăm să meditați mai serios asupra a ceea ce s-a întâmplat în acea secundă. Mă pun fii situația lui. Dezamorsez grenada. Vreau să sar de pe punte. Dumneavoastră vreți să-mi smulgeți grenada. Dacă m-aș ține de planul stabilit, ați putea să prindeți grenada aruncată și s-o azvârliți în spatele meu, în jos. Ezit o clipă, și această ezitare rezolvă chestiunea. Se putea întâmpla așa?

— Nu. Un om care vrea să arunce o grenadă n-o ține cu amândouă mâinile.

— Dar vrând să apucați grenada, l-ați împins!

— Nu. Dacă nu mi-ar fi alunecat degetele, l-aș fi tras spre mine. Figura nu mi-a reușit, pentru că el a sărit în lături, căzând pe spate. Asta a fost cu premeditare. Am să vă spun ceva. Nu l-am apreciat cum se cuvine. Ar fi trebuit să-l înșfac și să-l arunc peste balustradă cu grenadă cu tot. Aș fi încercat, poate, dacă el nu m-ar fi surprins cu reacția lui.

— Atunci el ar fi aruncat grenada la picioarele dumneavoastră.

— Dar atunci aș fi sărit după el. Adică, aș fi încercat. Desigur, n-ar fi fost mare lucru. Cred totuși că aș fi riscat. Sunt de două ori mai greu decât el. Avea mâini de copil.

— Mulțumesc. Nu mai am nici o întrebare.

— Inginer Scarron, se prezentă un tânăr civil, cu părul grizonat și ochelari eu ramă de corn. Vă puteți imagina mijlocul prin care s-ar fi putut preveni un asemenea atentat?

— Multe mai vreți de la mine. Îmi închipui că dispuneți aici de multe mijloace posibile.

Îmi răspunse că erau pregătiți pentru multe, dar nu pentru orice. De exemplu, pentru operațiunile de tipul Lod găsiseră leacul. Diferitele părți ale escalatorului puteau fi, printr-o simplă apăsare de buton, schimbate într-un plan înclinat, din care toți oamenii alunecă în niște rezervoare cu apă.

— Cu spuma aceea?

— Nu. Acela este recipientul antidetonator, sub punte. Sunt altele.

— Atunci, de ce n-ați făcut-o? De fapt, tot n-ar fi folosit la nimic…

— Tocmai. Şi în afară de asta, el a acționat mult prea repede.

Îmi arătă pe un plan desfășurat culisele “Labirintului”. Întregul traseu era, într-adevăr, proiectat și ca un câmp de tragere. De sus, traseul putea fi inundat cu apă, în jeturi care te azvârleau cât colo.

— Nimeni nu reușește să iasă din pâlnia mea. A fost o serioasă eroare că nu s-au trântit clapele de ieșire.

Mai vru să-mi arate și macheta, dar am refuzat.

Inginerul era descumpănit. Dorea să demonstreze cât fusese de prevăzător, deși înțelegea probabil că asta era zadarnic. Despre mijloacele de asigurare mă întrebase numai ca să nu știu să le numesc. Credeam că asta e totul, dar un bătrân care se așezase în fotoliul Annabellei ridică mâna.

— Doctor Toricelli, am o întrebare. Îmi puteți spune cum ați reușit s-o salvați pe fetiță?

Am rămas o clipă pe gânduri.

— A fost o întâmplare norocoasă. Ea se găsea între noi doi. Am împins-o ca să ajung la japonez, iar când acesta a căzut, mișcarea m-a împins spre ea. Balustrada este joasă. Dacă acolo s-ar fi aflat un adult, un om greu, n-aș fi reușit să-l arunc, poate că nici n-aș fi încercat.

— Dar dacă ar fi fost o femeie?

— Acolo era o femeie, i-am spus, privindu-l în ochi. În fața mea. Era o blondă cu pantaloni sidefii și cu un cățeluș împăiat. Ce s-a întâmplat cu ea?

— Era plină de sânge, rosti șeful securității. Explozia i-a tăiat amândouă picioarele.

S-a făcut liniște. Oamenii de lângă geam s-au ridicat de la locurile lor, scaunele s-au mișcat, iar eu mi-am îndreptat încă o dată gândul spre clipele acelea. Ştiam doar un lucru. N-am încercat să potolesc avântul spre balustradă. M-am prins de ea cu o mână, ridicându-mă de pe treaptă, astfel încât am cuprins-o pe fetiță cu brațul. De aceea, sărind peste balustradă, ca peste un cal înșeuat, am tras-o în jos. Dar dacă am făcut-o intenționat, sau dacă ea a stat așa, nu știu. Nu mai aveau nici o întrebare, dar eu voiam să mă asigur acum că n-o să fiu asaltat de presă. Mi-au explicat că este o modestie inutilă, dar nici n-am vrut să aud de așa ceva. Asta n-avea nici o legătură cu modestia. Nu țineam ca persoana mea să fie identificată în legătură cu masacrul de pe scări. Numai Randy și-a dat seama de motivele mele.

Ferner mi-a propus să mai rămân la Roma încă o zi, ca oaspete al ambasadei. Dar am refuzat categoric. Doream să plec cu primul avion spre Paris. Exista unul. Un Cessna care transporta materialele conferinței ce se încheiase la prânz cu o recepție, de aceea Ferner și interpretul veniseră în smochin-guri. Ne îndreptam în grupuri spre ușă, discutând întruna, când m-am trezit poftit la o parte de o femeie, pe care n-o văzusem până atunci, o damă cu niște superbi ochi negri. Era psiholog. Se ocupase de Annabella. Mă întrebă dacă vreau cu adevărat s-o iau cu mine la Paris.

— Desigur. V-a spus că i-am promis asta?

Îmi zâmbi. Mă întrebă dacă am copii.

— Nu. Adică, aproape. Doi nepoți de soră.

— Vă iubesc?

— Cred că da.

Îmi dezvălui secretul Annabellei. Micuța era necăjită. Eu îi salvasem viața, iar ea mă judecase din cale-afară de greșit. Crezuse că eram înțeles cu japonezul, sau ceva asemănător. De aceea dorise să fugă. În sala de baie am înspăimântat-o și mai mult.

— Cu ce, pentru Dumnezeu?

Nu crezuse că eram astronaut. Nici că telefonasem la ambasadă. Se gândea că vorbisem cu vreun complice. Şi pentru că tatăl ei avea o fabrică de vinuri și o întrebasem de adresa din Clermont, și-a zis că intenționam s-o răpesc, ca să cer o răscumpărare. I-am promis doctoriței că n-o să-i amintesc Annabellei despre asta. Doar dacă ea singură o să vrea să-mi spună ceva, am sugerat.

— Niciodată sau, poate, peste zece ani. Poate că-i cunoașteți, pe băieți. Fetele sunt altfel.

Îmi zâmbi și se îndepărtă, iar eu am început să mă agit în legătură cu avionul. Mai era un singur loc liber. Le-am spus că am nevoie de două. Au luat legătura telefonic. Până la urmă, un VIP oarecare i-a cedat locul său Annabellei. Ferner se grăbea, dar era gata să amâne întâlnirea aceea importantă, dacă mergeam cu el să iau masa. L-am refuzat încă o dată. Când diplomații au plecat, împreună cu Randy, am întrebat dacă puteam să mănânc ceva cu fetița în spațiul aeroportului. Toate barurile și cofetăriile erau închise, dar asta nu ne privea pe noi. Ne găseam deja deasupra legii. Un brunet cârlionțat, desigur agent, ne-a condus într-un băruleț, dincolo de sala expedierii pasagerilor. Annabella avea ochii roșii. Plânsese. Dar acum căpătase curaj. Când chelnerul a luat comanda, iar eu am ezitat s-o întreb ce vrea să bea, a spus singură, repede, pe un ton indiferent, că la ea acasă se bea vin. Purta o bluză prea lungă, cu mânecile întoarse, iar în picioare niște pantofi tot prea mari. Aveam o senzație de confort, pentru că pantalonii mi se uscaseră și nu trebuia nici să mănânc macaroane. Brusc, mi-am amintit de părinții ei. Ştirea despre întâmplarea de la aeroport o fi fost transmisă la jurnalul de prânz. Am întocmit amândoi textul telegramei, dar când m-am ridicat de pe scaun, a țâșnit ca din pământ însoțitorul nostru, oferindu-se s-o ducă la poștă. Când să plătim, mi s-a spus că am fost oaspeții direcțiunii aeroportului. Atunci i-am dat chelnerului un asemenea bacșiș, încât Annabella să-și închipuie că vine de la un astronaut veritabil. Eram în ochii ei o figură, și eroică, și apropiată, așa că-mi spuse direct că abia așteaptă să se poată schimba. Însoțitorul m-a condus la hotelul companiei Alitalia, unde bagajele noastre sosiseră deja.

A trebuit s-o grăbesc nițel pe fetiță. Ea s-a gătit frumos și am pornit-o amândoi foarte demni spre avion. A apărut și adjunctul directorului aerogării. Directorul nu era bine dispus. Nervii. Micul Fiat al controlului zborurilor ne-a dus până la Cessna, iar la scara avionului, un tânăr distins m-a întrebat, cerându-și scuze, dacă nu doresc o poză ca amintire a dramei prin care trecusem. O trimit ei la adresa indicată. M-am gândit la fata blondă și am refuzat oferta. Au urmat strângeri de mâini. N-aș putea să jur dacă, în ușoara înghesuială ce s-a produs, n-am strâns și mâna de care fusesem nu de mult legat cu cătușele. Îmi place să zbor cu avioane mici. Cessna s-a smuls ca o pasăre și a dispărut spre miazănoapte. După ora șapte aterizam la Orly. Tatăl Annabellei ne aștepta. Încă din avion am făcut schimb de adrese. Mi-o amintesc cu plăcere. Nu același lucru pot spune despre tatăl ei. S-a întrecut în mulțumiri, iar la despărțire mi-a făcut un compliment pe care, desigur, îl meșterise după ce a auzit la televiziune știrea despre masacrul de pe scările aeroportului italian. Mi-a spus că am l'esprit de l'escalier.

PARIS

(Orly — Garges — Orly)

Am înnoptat la Orly, în hotelul “Air France”, pentru că nu l-am găsit pe omul meu la Centre National du Recherche Scientifique, și să-l caut pe acasă nu voiam. Înainte de a adormi, a trebuit să închid fereastra, pentru că începuse să mă supere nasul și mi-am amintit că toată ziua n-am strănutat nici măcar o dată. După cum se vede, aș fi avut timp să primesc propunerea lui Ferner, dar, nu știu de ce, țineam să plec mai repede la Paris.

În ziua următoare, imediat după micul dejun, am telefonat la CNRS; mi s-a spus că doctorul meu era în concediu, dar nu plecase din oraș, pentru că era ocupat cu casa, aflată în construcție. Atunci am sunat la Garges, unde locuia, dar tocmai atunci îi instalau telefonul. Așa stând lucrurile, am plecat fără să-l anunț. La Gare du Nord, trenurile suburbane nu mergeau. Era grevă de avertisment. Cum la stația de taxiuri se făcuse o coadă de un kilometru, am întrebat unde se afla cea mai apropiată agenție de închiriere a mașinilor — era Hertz — și am luat un mic Peugeot. Să te miști cu automobilul prin Paris era o aventură, dacă voiai să ajungi într-un loc necunoscut. Nu departe de Operă — n-am ales drumul acesta, ci pur și simplu am ajuns pe-acolo fără voia mea —, o furgonetă m-a lovit în spate, dar nu grav, așa că am pornit-o mai departe, gândindu-mă la lacurile canadiene și la un pahar de apă cu gheață, căci era o arșiță cumplită. În loc de Garges, am intrat din greșeală în Sarcelles, un cartier-standard, foarte urât, pe urmă am zăbovit la o barieră, lac de sudoare, oftând la gândul aerului condiționat. Doctorul Philippe Barth, pe care l-am numit omul meu, era cunoscutul cifrator francez și, totodată, consultant științific la Sûreté[5]. Conducea colectivul care alcătuia programul pentru computerul de investigații. Era vorba de rezolvarea automată a problemelor cu factori multipli, în care numărul de fapte importante pentru anchetă depășește capacitatea memoriei umane.

Casa fusese acoperită pe-afară cu o tencuială colorată. Se afla într-un parc destul de vechi. Pe o aripă se întindea un covor superb de iederă, curtea era așternută cu zgură, iar în mijloc avea un zăvor cu gălbenele — botanica fiind unica ocupație care li se iartă astronauților. În fața unui șopron deschis, ce servea provizoriu drept garaj, se afla un 2 CV cu geamurile murdare, iar alături, un Peugeot 64 de culoare crem, cu toate ușile date în lături, cu covorașele întinse pe gazon, înecat în spumă, pentru că îl spălau câțiva copii în același timp — și atât de vioi, încât în prima clipă n-am putut să-mi dau seama câți erau. Erau copiii lui Barth. Doi mai mari, un băiat și o fată, m-au salutat într-o engleză colectivă — când unul nu găsea un cuvânt, celălalt i-l sufla. De unde știau că trebuie să-mi vorbească englezește? Fiindcă se primise de la Roma o telegramă care anunța sosirea unui astronaut. Dar cum puteau să constate că eram astronautul cu pricina? După faptul că nici un astronaut nu poartă bretele. Așadar, onorabilul Randy mă avizase. Stăteam de vorbă cu cei doi copii mai mari, în timp ce al. treilea, nu știu dacă era băiat sau fată, cu mâinile la spate, îmi dădu ocol, căutând parcă locul din care prezența mea i s-ar părea cea mai interesantă. Tatăl lor era foarte ocupat și se contura astfel alternativa dacă urma să intru în casă sau, mai degrabă, să spăl împreună cu ei mașina, dar, în clipa aceea, doctorul Barth scoase capul pe fereastra de la parter. Era neașteptat de tânăr — sau poate eu nu eram încă obișnuit cu propria mea vârstă. Doctorul m-a salutat politicos, dar am sesizat o oarecare distanță, care m-a făcut să mă gândesc dacă nu procedasem greșit când îl abordasem dinspre Sûreté, și nu dinspre CNRS.

Dar Randy avea relații mai apropiate cu poliția, decât cu savanții. Barth mă conduse în bibliotecă, pentru că în cabinetul lui mai domnea încă dezordinea în urma mutatului, și se scuză pentru o clipă, fiindcă era îmbrăcat cu un șorț plin de pete. Casa era parcă făcută din ace, șiruri de cărți pe rafturile proaspăt lustruite, miros de vopsea și ceară uscată, pe perete o fotografie mare cu Barth și copiii călare pe un elefant. I-am privit chipul în poză și n-aș fi spus că el era speranța cifronicii franceze, dar observasem de multă vreme că savanții din domeniul științelor exacte aveau o înfățișare mai puțin arătoasă în comparație cu umaniștii, cum ar fi cei din rândul filozofilor.

Barth se întoarse, privindu-și nemulțumit mâinile, pe care se mai vedeau urme de vopsea; i-am sugerat imediat cum le-ar putea îndepărta. Ne-am așezat lângă fereastră. I-am spus că nu sunt detectiv și-că n-am nimic comun cu criminalistica, ci am fost atras într-o afacere ciudată și întunecată, cu care am venit la el, ca la ultima speranță. L-a frapat franțuzeasca mea, curentă, deși neeuropeană. I-am explicat că sunt originar din Canada franceză.

Randy crezuse mai mult în farmecul meu personal decât eu însumi. Ţineam mult la sprijinul acestui om, atât de mult încât simțeam ceva în genul unei stânjeneli provocate de situație. Sûreté nu era un punct de referință care să se bucure în mod deosebit de favoarea lui. Pe de altă parte, opinia cercurilor universitare era cunoscută ca profund antimilitară. Acolo domnea convingerea că astronauții sunt recrutați din rândurile armatei, ceea ce nu era întotdeauna adevărat — de pildă, în cazul meu. Dar nu-i puteam relata lui toată biografia mea. Așa că ezitam mereu, neștiind cum să procedez ca să topesc gheața, și — după cum mi-a destăinuit mai târziu — aveam o înfățișare atât de neajutorată, încât îi aminteam de un student prost pregătit. Tocmai prin asta l-am cucerit oarecum, fiindcă supoziția mea era corectă: pe colonelul, a cărui recomandare o căpătase Randy pentru mine, îl considera un bufon, iar relațiile lui personale cu Sûreté nu erau nici ele dintre cele mai bune. Dar, stând așa în bibliotecă, nu puteam ști că nesiguranța este cea mai bună tactică.

Se declară gata să mă asculte. Cunoșteam problema așa de bine, că puteam să-i recit fiecare fragment din memorie. Aveam cu mine și microfilmele, cu toate materialele, pentru a ilustra prelegerea, iar Barth tocmai despachetase epidiascopul, astfel că l-am pus în funcțiune, lăsând ferestrele deschise, fără draperii, lucru care nu ne împiedica, pentru că biblioteca era învăluită de verdele intens al arborilor.

— Asta-i o șaradă, i-am spus, introducând prima rolă în aparat… o șaradă formată din bucățele, fiecare în parte e transparentă, dar împreună alcătuiesc un întreg confuz. Până și Interpolul a fost pus în încurcătură. Ultima oară am întreprins o acțiune de simulare, care n-a dat rezultate. O să vă povestesc mai târziu despre ea.

Ştiam că programul său de investigații se găsea în faza experimentală — practic, n-a fost niciodată pus în funcțiune — și se vorbea despre el în fel și chip, dar țineam mult să-l intrig, așa că am hotărât să-i aplic varianta lapidară a chestiunii.

Acum doi ani, în ziua de 27 iunie, direcția hotelului napolitan “Savoy” a anunțat poliția că Roger T. Coburn, un american de vreo cincizeci de ani, ducându-se cu o zi înainte la plajă, dis-de-dimineață, nu s-a mai întors. Faptul a dat de bănuit, întrucât Coburn, care locuia la “Savoy” de douăzeci de zile, se ducea la plajă zilnic, dimineața și, cum de la hotel până la mare erau numai vreo trei sute de pași, umbla în halat de baie. Paznicul plajei a găsit seara halatul în cabina lui.

Coburn era cunoscut ca un excelent înotător. Cu douăzeci de ani în urmă se număra printre cei mai buni înotători americani de craul, dar și acum, la o vârstă mijlocie, își păstrase o bună formă, deși avea tendințe de îngrășare. Nimeni n-a observat dispariția lui pe plaja aglomerată. După vreo cinci zile însă s-a produs o mică furtună și valurile i-au aruncat trupul pe țărm. Moartea acestuia ar fi fost considerată ca un accident nefericit — cum se întâmplă de cel puțin câteva ori pe orice plajă mai mare — de n-ar fi existat câteva amănunte care au provocat ancheta. Răposatul, un agent de schimb din Illinois, era un singuratic, dar cum decesul a fost neașteptat, s-a făcut autopsia, care a dovedit că se înecase pe nemâncate. În schimb, conducerea hotelului afirma că el plecase la plajă după micul dejun. O contradicție mai degrabă minoră, dar prefectul poliției nu se avea bine cu grupul de consilieri ai primăriei, care investiseră un capital în construcția de hoteluri, printre care hotelul “Savoy”, iar cu puțin timp mai înainte, în același “Savoy”, a avut loc un accident despre care o să fie vorba separat.

Prefectura a început să se intereseze de acest hotel, în care oaspeții aveau parte numai de nenorociri. Cercetările efectuate în secret au fost încredințate unui tânăr aspirant. Acesta luă în primire întreg hotelul și pe locatarii lui. Ca proaspăt detectiv, dorea să se afirme de la bun început în fața șefului său. Datorită acestui zel deosebit au ieșit la iveală lucruri destul de ciudate. Dimineața, Coburn mergea la plajă, după-amiaza se odihnea în cameră, iar spre seară se ducea la centrul balneologie al fraților Vittorini pentru băile de sulf pe care i le-a prescris un medic local — doctorul Giono — pentru că începuse să simtă dureri reumatice. S-a dovedit că, întorcându-se de la centrul Vittorini, Coburn a avut în ultima săptămână, înainte de moarte, trei accidente de mașină, toate în împrejurări asemănătoare: încercase să treacă pe culoarea roșie a semaforului. Accidentele n-au fost grave, numai tabla și-o turtise pe alocuri, și s-au încheiat doar cu amenzi și avertismente. În afară de asta, începuse cam tot în ultima vreme să ia masa de seară în cameră, și nu ca până atunci, în sufrageria comună. Pe chelner îl lăsa să intre numai după ce se asigura, prin ușa închisă, că este un lucrător al hotelului. De asemenea, încetase să mai iasă la plimbare după apusul soarelui, în jurul golfului, lucru care în primele zile fusese pentru el o obișnuință. Totul ducea la concluzia că era vorba de un sentiment de persecuție sau de amenințare, pentru că fuga în momentul schimbării culorilor de la verde la roșu este un procedeu cunoscut de a scăpa de un urmăritor. În această lumină, deveneau de înțeles și mijloacele de apărare luate de răposat în timpul în care locuise la hotel. Ancheta n-a reușit să stabilească însă nimic în plus. Coburn, divorțat cu paisprezece ani în urmă, fără copii, nu se apropiase de nimeni în hotelul “Savoy” și, așa cum se afirma, nu avusese nici o cunoștință în oraș. S-a descoperit numai că, în ajunul morții, el încercase să cumpere un pistol de la un armurier, neștiind că în Italia era nevoie de un permis pentru așa ceva. Neavând permis, a cumpărat o imitație de toc-rezervor, cu care putea să-l stropească pe atacator cu un amestec de gaze lacrimogene și coloranți greu de îndepărtat. Stiloul acesta, nedespachetat, fusese găsit printre lucrurile lui și, astfel, s-a ajuns la firma care-l vânduse. Coburn nu știa italiana, iar armurierul vorbea foarte slab engleza. S-a aflat doar că americanul dorea o armă care să anihileze un inamic periculos, și nu un borfaș oarecare. Pentru că accidentele i se întâmplaseră lui Coburn întotdeauna pe drumul de întoarcere de la centrul de balneologie, aspirantul și-a îndreptat pașii spre Vittorini. Acolo îl cunoșteau cu toții pe american, pentru că fusese foarte generos cu lucrătorii. În comportarea lui nu se observase totuși nimic deosebit, în afara faptului că, în ultimele zile, se grăbea din cale afară și ieșea aproape ud, ignorând avertismentele băiașului, care-l îndemna să mai aștepte, ca de obicei, vreo zece minute. Aceste firave rezultate ale anchetei nu l-au satisfăcut pe aspirant, care, în zelul lui crescând și nu lipsit de inspirație, a început să răsfoiască registrele centrului. În ele erau trecute sumele plătite de cei care beneficiau de tratamentele balneologice.

De pe la jumătatea lunii mai au trecut pe la Vittorini zece cetățeni americani, dintre care patru plătiseră, ca și Coburn, un abonament pentru o serie întreagă de băi (erau abonamente valabile pentru o săptămână, două, trei sau patru). Aceștia patru încetaseră să-și mai facă apariția la băi după opt sau nouă zilei Asta nu era ceva extraordinar, pentru că fiecare dintre ei putea pleca pe neașteptate, renunțând la returnarea cotei din abonament nefolosite, dar aspirantul, știindu-le numele din registrul de înscrieri, hotărâse să verifice tot ce s-a întâmplat cu ei. Întrebat mai târziu de ce, la drept vorbind, s-a limitat în cercetările sale la cetățenii Statelor Unite, n-a știut să dea un răspuns precis. O dată spuse că i-a venit în cap scandalul acela cu legături în America, când poliția a distrus nu de mult o bandă de contrabandiști de heroină transportată pe ascuns din Napoli în Statele Unite, iar a doua oară că s-a limitat la americani, deoarece Coburn era american.

În privința celor patru bărbați care au plătit băile și au încetat să le mai facă, primul, Arthur J. Holler, un jurist din New York, plecase brusc, după ce primise vestea morții fratelui său. Acum se găsea în orașul natal. Căsătorit, în vârstă de treizeci și șase de ani, era consilier juridic la o mare agenție de reclame. Ceilalți trei aveau și ei multe elemente asemănătoare cu Coburn.

În fiecare caz era vorba de un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, destul de înstărit, singur, întotdeauna pacient al doctorului Giono; dintre aceștia, unul, Ross Brunner jr., locuise, ca și Coburn, la hotelul “Savoy”, iar ceilalți doi, Nelson C. Emmings și Adam Osborn, în pensiuni mai mici, dar tot pe malul golfului. Fotografiile aduse din Statele Unite indicau asemănarea fizică a celor dispăruți. Statura, mai degrabă atletică, se distingea printr-o oarecare obezitate, un început de chelie și străduința evidentă de a și-o ascunde. Așa Că, deși cadavrul lui Coburn, cercetat cu atenție la centrul de medicină legală, nu prezenta nici o urmă de violență, iar drept cauză A morții s-a trecut înecarea provocată de un cârcel sau de epuizarea fizică, prefectura a recomandat continuarea anchetei. S-a trecut atunci la celelalte trei cazuri. S-a constatat că Osborn a plecat pe neașteptate la Roma, Emmings a plecat cu avionul de Napoli la Paris, iar Brunner înnebunise. Cazul lui Brunner era, de fapt, bine cunoscut poliției, și asta de multă vreme. Acest client al “Savoy”-ului se afla în spital încă din prima jumătate a lunii mai. Era un proiectant de autoturisme, cu serviciul în Detroit. În prima săptămână avusese cea mai exemplară comportare din lume: dimineața făcea nudism, iar seara era la sanatoriul fraților Vittorini, cu excepția duminicilor, pe care le consacrase excursiilor mai lungi. Traseele acestor excursii au putut fi stabilite, pentru că toate i le organizase filiala de la hotelul “Savoy” a agenției de voiaj. Fusese la Pompei, la Herculanum, nu făcuse baie în mare, pentru că medicul îi interzisese din cauza pietrelor la rinichi. Excursia deja plătită spre Anzio o anulase în sâmbăta dinaintea datei stabilite, iar cu două zile înaintea aceleiași date începuse să se comporte cam ciudat. Nu se mai plimba pe jos și chiar atunci când trebuia să meargă trei străzi mai departe, cerea să i se aducă mașina, lucru destul de complicat, pentru că noua parcare a hotelului era în construcție, iar mașinile clienților erau îngrămădite în curtea unei proprietăți vecine.

Brunner nu voia să-și scoată singur mașina de-acolo; cerea ca din serviciul hotelului cineva să facă asta pentru el și de aici s-au iscat câteva discuții. Duminică, nu numai că n-a plecat în excursie, dar n-a coborât nici la masă. A comandat ceva în cameră și îndată ce a intrat chelnerul, s-a aruncat asupra lui, încercând să-l sugrume. Luptându-se cu chelnerul, i-a rupt acestuia un deget și apoi s-a aruncat pe fereastră. Căzând de la etajul al doilea, și-a rupt piciorul și articulația șoldului. În spital, în afară de accidentări, s-au constatat și tulburări pe fond schizofrenic. Direcția hotelului s-a străduit să camufleze cazul din motive lesne de înțeles. Tocmai asta a făcut ca, după moartea lui Coburn, prefectura să hotărască lărgirea cercetărilor. Chestiunea a fost reluată de la capăt. S-au formulat îndoieli, dacă Brunner a sărit cu adevărat pe fereastră, sau a fost împins. Nu s-a descoperit însă nimic care să pună sub semnul întrebării sinceritatea chelnerului, om în vârstă, fără antecedente penale.

Brunner a rămas mai departe în spital, pentru că, deși starea lui psihică se mai îmbunătățise, au apărut complicații cu șoldul, iar o rudă a sa, care urma să vină din America, își amâna mereu sosirea. Până la urmă, un renumit specialist i-a confirmat diagnosticul: iresponsabilitate provocată de un atac acut de psihoză, cu o etiologie nelămurită, așa că ancheta s-a oprit aici, fără rezultate precise.

Al doilea american, Adam Osborn, cavaler tomnatic, de formație economist, a plecat la 5 iunie din Napoli spre Roma cu o mașină închiriată de la firma Avis, părăsind hotelul atât de grăbit, încât își uitase niște mărunțișuri personale: mașina de bărbierit, periuțe, coarde de gimnastică, o pereche de pantofi; pentru a-i trimite aceste lucruri, s-a telefonat de la “Savoy” la hotelul din Roma în care-și rezervase o cameră, dar n-a fost.găsit. Hotelul nu s-a mai îngrijit să-l caute pe acest oaspete capricios și abia ancheta, desfășurată pe un front mai larg, a stabilit că Osborn nu ajunsese la Roma. La biroul agenției Avis, un detectiv a aflat că Opelul împrumutat a fost găsit lângă Zagarolo, deci nu departe de Roma, pe banda de rezervă a autostrăzii, în bună stare de funcționare, cu toate lucrurile lui Osborn. Pentru că Opelul aparținea secției din Roma a firmei și acolo fusese înregistrat, iar la Napoli s-a găsit când a venit cu el de la Roma un turist francez oarecare, compania Avis a anunțat poliția romană. Lucrurile lui Osborn, găsite în mașină, au fost luate de prefectura din Roma, care a pornit ancheta în această chestiune, pentru că Osborn a fost găsit mort în zorii zilei următoare. Îl călcase un automobil la ieșirea din Del Sole, pe direcția spre Palestrina, deci la aproape nouă kilometri de locul în care lăsase mașina închiriată.

Din toate astea reieșea că Osborn coborâse fără vreun motiv anume și o pornise pe marginea autostrăzii până ce a ajuns la primul drum lateral, și tocmai în acel punct cineva l-a călcat și apoi a fugit. S-a reușit să se reconstituie exact cursul întâmplărilor, pentru că Osborn turnase în mașină puțină apă de colonie pe covorașul de plastic. În ciuda ploii care căzuse în timpul nopții, câinele poliției a nimerit repede, luându-se după aceste urme. Osborn a mers pe jos până la răscruce, ținându-se de partea exterioară a versantului, dar acolo unde autostrada se îngusta printr-un șanț, pe înălțimi, a părăsit de câteva ori betonul, ca să se cațere pe vârful celei mai apropiate ridicături de teren. Apoi s-a întors pe șosea și a mers mai departe. Ajuns pe autostradă, a început să meargă într-un zigzag larg, de parcă ar fi fost beat, și a murit pe loc, cu țeasta făcută țăndări. Pe autostradă au rămas urme de sânge și bucăți de sticlă reflectoare. Poliția din Roma n-a reușit până acum să-l descopere pe autorul accidentului. Dădea de gândit faptul că Osborn a parcurs nouă kilometri pe jos pe autostradă și nimeni nu l-a băgat în seamă, deși era după-amiază și traficul era intens. Măcar vreo patrulă rutieră trebuia să se intereseze de el, deoarece nu e voie să umbli pe jos, pe o autostradă. Lucrurile s-au lămurit după alte câteva zile, când în fața secției de poliție a fost descoperit sacul cu bastoane de golf al lui Osborn, aruncat de cineva acolo în timpul nopții. Pe mânere era gravat numele lui și s-a ajuns la ideea că Osborn a umblat cu bastoanele de golf pe după umăr, iar pentru că acestea se găseau în sacul lor lung, iar el era îmbrăcat numai în jeanși și cămașă cu mânecă scurtă, șoferii l-au luat, fără îndoială, drept un lucrător al șoselei. Bastoanele au rămas la locul accidentului și cineva le-a luat de-acolo, dar, citind în gazete despre ancheta în curs, s-a temut să nu fie amestecat în afacerea asta necurată și a scăpat de ele, aruncându-le în fața sediului poliției.

Cauza pentru care Osborn și-a lăsat mașina și a pornit-o pe jos cu bastoanele de golf a rămas nelămurită. Sticluța goală și urmele de apă de colonie din mașină sugerau că s-o fi simțit rău la un moment dat sau poate îl încercase un leșin și s-a frecat pe la tâmple. Autopsia n-a dovedit prezența alcoolului sau a vreunei otrăvi în sânge. Cu puțin înainte de a părăsi hotelul, Osborn a ars la coșul de gunoi câteva coli de hârtie scrise. N-a mai rămas din ele nici o urmă lizibilă, dar printre lucrurile lui Osborn, rămase la hotel, s-a găsit un plic gol, adresat prefectului, de parcă acesta ar fi intenționat să se adreseze poliției, dar apoi a renunțat.

Al treilea american, Emmings, era corespondent de presă la United Press International. Întors din Orientul Apropiat, de unde trimisese reportaje în Statele Unite, s-a oprit la Napoli. La hotel a spus că va rămâne cel puțin două săptămâni, dar în a zecea zi a plecat pe neașteptate. Şi-a cumpărat la agenția British European Airways bilet pe ruta Napoli-Londra și n-a fost nevoie decât de un simplu telefon ca să se afle că, după sosirea la Londra, s-a sinucis în toaleta aeroportului. Şi-a tras un glonț în gură și, fără să-și mai revină, a murit după trei zile, la spital.

Cauza plecării lui era cât se poate de clară — din însărcinarea agenției United Press, primind o telegramă, a început să facă la Londra cercetări în legătură cu zvonurile despre un nou scandal în Parlament. Emmings era cunoscut prin curajul și echilibrul său. Ca ziarist, apăruse în mai multe locuri cu conflicte militare — în Vietnam, iar mai înainte, ca reporter-debutant, după capitularea Japoniei, la Nagasaki, de unde trimisese un reportaj care l-a făcut faimos.

În fața unor asemenea fapte, aspirantul, care își continua ancheta, a vrut să zboare la Londra, în Orientul Apropiat, chiar în Japonia, dar superiorul lui i-a cerut să interogheze persoanele care se întâlniseră cu Emmings în timpul șederii acestuia la Napoli. Iar intra în joc personalul hotelului, pentru că Emmings călătorea singur. Nu s-a constatat nimic deosebit în comportarea sa. Numai femeia de serviciu, care a aranjat camera după plecarea lui, și-a amintit că în baie și în chiuvetă erau urme de sânge, iar pe jos a găsit un bandaj însângerat. La autopsia efectuată la Londra s-a constatat că Emmings avea o tăietură pe partea stângă a gâtului. Rana închegată era acoperită cu un plasture. S-a ajuns la concluzia că Emmings încercase încă de la hotel să se sinucidă, tăindu-și venele la gât, dar apoi s-a bandajat singur și a plecat la aeroport. Şi el făcea băi de sulf, se ducea mereu la plajă, se plimba prin golf cu o barcă cu motor închiriată, adică avea o comportare cât se poate de normală.

Cu trei zile înainte de data la care se întâmplase nenorocirea, s-a dus la Roma să se întâlnească cu atașatul de presă al ambasadei americane, un vechi cunoscut al lui. Atașatul declară că Emmings era foarte bine dispus, dar, conducându-l cu mașina la aeroport, a observat că se uita stăruitor pe geamul din spate. Mai în glumă, mai în serios, l-a întrebat pe Emmings dacă nu și-a făcut niscaiva dușmani în organizația El Fatah. Emmings a zâmbit numai, răspunzând că asta era cu totul altă chestiune, despre care nu-i putea spune nimic, dar nu era mare pagubă, pentru că și așa, în scurt timp, urma să apară pe primele pagini ale ziarelor. Patru zile mai târziu nu mai trăia.

Luându-și câțiva agenți ca ajutoare, aspirantul s-a dus iarăși la centrul balnear ca să parcurgă registrele ultimilor ani. La Vittorini era primit din ce în ce mai dușmănos, pentru că aceste intervenții continue ale poliției puneau într-o lumină proastă bunul renume al întreprinderii. Totuși i s-au adus registrele și în ele s-au găsit alte opt urme.

Cum mecanismul evenimentelor rămăsese confuz, aspirantul se ocupă, în primul rând, de bărbații de vârstă mijlocie, străini, cu un mod de viață regulat, ale căror urme însă se opreau brusc între prima și cea de-a doua săptămână ale șederii în centrul lui Vittorini.

Două urme s-au dovedit a fi inocente. Era vorba de cetățeni americani care, fără voia lor, au trebuit să părăsească centrul pe neașteptate, primul, pentru că la firma lui izbucnise o grevă, celălalt, pentru că fusese citat la tribunal ca reclamant împotriva unei firme de construcții pentru executarea defectuoasă a gurilor de apă de pe proprietatea sa. Judecarea procesului fusese devansată din cauze fără importanță.

Ancheta în problema patronului firmei în care se ajunsese la grevă a fost anulată mult mai târziu, când omul acela era mort, iar fiecare caz de deces era cercetat cu atenție. În ultimă instanță s-a aflat de la poliția americană că murise de apoplexie, la două săptămâni după întoarcerea în Statele Unite. Răposatul suferea de mulți ani de scleroză a creierului. Următoarea pistă — cea de-a treia — avea, ce-i drept, o bază penală, dar n-a fost inclusă în dosar, deoarece motivul bruștei “dispariții” a acelui american fusese arestarea lui de către poliția locală. Aceasta acționase la recomandarea Interpolului și descoperise asupra lui o mare cantitate de heroină. Aștepta ziua judecății într-o închisoare napolitană.

Așa au fost eliminate trei urme din opt. Alte două erau îndoielnice. Într-un caz era vorba de un american de vreo patruzeci de ani care mergea la Vittorini pentru tratament balnear, dar nu la băi de sulf, și a încetat să se mai ducă acolo pentru că-și rănise șira spinării în timp ce făcea schi nautic. Era în urma bărcii, cu zmeul prins de umeri, ceea ce îi dădea posibilitatea să se ridice deasupra apei și să plutească în aer. Barca a făcut o întoarcere prea bruscă, din care cauză el a căzut de la o înălțime de peste zece metri. A stat multă vreme imobilizat în ghips. Şoferul bărcii era și el american, un bun cunoscut al rănitului; totuși, accidentul n-a fost complet scos din cauză, din cauza faptului că omul acesta, în spital fiind, avea temperatură mare și începuse să aiureze. Diagnosticul oscila între un soi de boală exotică, luată de undeva, și o intoxicație alimentară prelungită.

Următorul accident îndoielnic era în legătură cu un pensionar de aproape șaizeci de ani, italian naturalizat în America, care, având o rentă în dolari, s-a întors la Napoli, orașul lui natal. Ca reumatic, făcea băi de sulf, dar le-a întrerupt, socotind că-i fac rău la inimă. S-a înecat în baie, în propria-i locuință, șapte zile după ultima ședință în centrul balneologie. Autopsia a dezvăluit umplerea plămânilor cu apă și încetarea bruscă a inimii. Medicul legist n-a văzut în asta nimic suspect; ancheta efectuată la cererea celor doi Vittorini, lovindu-se de această chestiune, a scos-o, totuși, din nou la suprafață. S-a iscat bănuiala că pensionarul nu s-a înecat din cauza unei căderi bruște, ci că cineva l-ar fi împins în apă: ușa de la baie nu era închisă pe dinăuntru. Interogarea rudelor nu a oferit bazele confirmării acestor bănuieli, mai ales că lipsea și motivul material, renta fiind viageră.

Ultimele trei din cele opt urme stabilite s-au dovedit a fi fierbinți, pentru că duceau spre noi victime, cu o soartă caracteristică pentru seria în creștere. Iar era vorba de bărbați singuri, în pragul andropauzei, dar nu erau numai americani. Unul dintre ei, Ivar Olaf Leyge, era inginer la Malmo. Al doilea, Karol Heinz Schimmelreiter, austriac, era originar din Graz. Al treilea era James Brigg, care se dăduse drept scriitor, dar era numai un simplu scenarist, lucrând pentru cine se nimerea. Venise din Washington prin Paris, unde stabilise contacte cu Editura Olympia Press, specializată în literatură erotică și pornografică. La Napoli locuise într-o familie italiană, care-i închinase o cameră. Gazdele nu știau despre el nimic, în afară de ceea ce le declarase el însuși când se mutase în casa lor, și anume că vrea să studieze “viața celor de la marginea societății”. Nu știau nimic de faptul că Brigg frecventa centrul balneologie, în cea de-a cincea zi n-a venit noaptea acasă. A dispărut fără urmă. Înainte de a anunța poliția, vrând să se convingă de solvabilitatea chiriașului, gazdele au descuiat cu altă cheie camera lui și au văzut că, o dată cu chiriașul, dispăruseră și lucrurile lui. Nu mai era decât o valiză goală. Atunci și-au adus aminte că Brigg ieșea zilnic cu o servietă plină doldora și se întorcea cu una goală. Întrucât această familie se bucura de o reputație ireproșabilă și închiria camere de multă vreme, se cuvenea să le dai crezare. Brigg avea o statură atletică, un început de chelie și o cicatrice pe buza de sus. Nu avea familie, în orice caz nu reușiseră să dea de ea. Întrebat, editorul parizian declarase că Brigg îi făcuse propunerea scrierii unei cărți despre culisele concursurilor de frumusețe din America. El respinsese oferta ca fiind neatrăgătoare. Toate aceste informații puteau fi cât se poate de adevărate. N-au putut fi nici confirmate, nici respinse. Brigg dispăruse așa de bine, că nu a fost găsit nimeni care să-l fi văzut după ce părăsise camera închiriată. Cercetările la nimereală în mediul prostituatelor, proxeneților, narcomanilor n-au dat nici un rezultat. Şi așa, cazul lui Brigg a fost trecut în rândul celor îndoielnice, dar, oricât de ciudat ar suna aceasta, rămânea la dosar, pentru că Brigg suferea de boala fânului.

Soarta suedezului, ca și cea a austriacului, n-a stârnit suspiciuni asemănătoare. Primul, Leyge, vechi membru al clubului himalaienilor, cuceritor al unor înălțimi de peste șapte mii de metri din Nepal, venise la Napoli după ce divorțase de soția sa. Locuise la “Hotelul Roman”, deci în centru, nu făcea băi de mare, nu mergea la plajă, doar se bronza în solarul nudiștilor, vizita muzeele și făcea băi de sulf. La 19 mai, seara târziu, a plecat la Roma, deși inițial spusese că avea de gând să petreacă toată vara la Napoli. La Roma și-a lăsat bagajul în mașină și a pornit-o spre Colosseum; aici s-a cățărat pe partea cea mai înaltă a zidurilor, de unde s-a aruncat în gol spre exterior. A murit pe loc. Concluzia legiștilor a fost: “sinucidere sau accident nefericit, provocat de o bruscă pierdere a facultăților mintale”. Suedezul, un blond bine făcut, părea mai tânăr. Se îngrijea cu pedanterie de aspectul și forma sa fizică. În fiecare zi, la șase dimineața, juca tenis, nu bea, nu fuma, într-un cuvânt, se îngrijea ca ochii din cap. Divorțul s-a pronunțat în urma acordului comun al soților, iar drept motiv s-a trecut nepotrivirea de caracter. Informațiile au fost obținute de la poliția suedeză, în felul acesta putându-se exclude — ca motiv al sinuciderii — depresiunea bruscă, provocată de destrămarea îndelungatei căsnicii. S-a constatat totuși că, în fapt, cei doi soți trăiau de multă vreme separat și au pornit procesul pentru a da putere legală acestei stări de lucruri.

Povestea austriacului, Schimmelreiter, era și mai complicată. Venise la Napoli pe la jumătatea iernii, iar băi de sulf începuse să facă de prin aprilie. Până la sfârșitul acestei luni și-a dat seama că-i priesc foarte mult și de aceea și-a prelungit abonamentul pe luna mai. După o săptămână a început să aibă insomnii, a devenit susceptibil și grosolan, susținea că cineva îi tot umblă prin valize, că i-au dispărut ochelarii de rezervă, cu ramă de aur, iar când aceștia au fost găsiți în spatele canapelei, a răspuns că hoțul i-a aruncat acolo. Despre modul lui de viață se putea afla totul foarte ușor, pentru că el locuia într-o mică pensiune și, înainte de a se produce schimbări în comportarea sa, se împrietenise cu gazda, o italiancă. Pe ziua de 10 mai, Schimmelreiter s-a împiedicat pe scări și două zile a zăcut în pat cu genunchiul julit. Apoi s-a mai îmbunat, relațiile cu gazda au redevenit excelente, dar, cum și după trecerea rănii de la genunchi, resimțea dureri reumatice, a început din nou să viziteze centrul balneologie. După câteva zile, a sculat, în plină noapte, toată pensiunea în picioare, strigând după ajutor. A spart o oglindă, fiindcă i se părea că cineva s-a ascuns în spatele ei, și a fugit apoi pe fereastră. Cum însă oglinda era fixată în perete, faptul era absolut imposibil. Neputând să-l potolească în nici un fel, căci Schimmelreiter era neobișnuit de agitat, femeia a chemat un medic cunoscut, care a constatat un periculos atac de cord. O asemenea stare poate provoca uneori dezechilibre psihice. Așa susținea cel puțin doctorul. Gazda a insistat ca austriacul să fie dus la spital, și așa s-a și întâmplat, înainte de a părăsi pensiunea, a mai reușit să spargă alte două oglinzi, una în baie și alta lângă scări, dar până la urmă i-au smuls bastonul din mâini, căci altă soluție nu exista. La spital era mereu neliniștit, plângea, căuta să se ascundă sub pat; totodată avea leșinuri, provocate de desele accese de sufocare, căci era astmatic. Studentului în medicină, care făcea practică la spital și se îngrijea de el, i-a spus în secret că fusese otrăvit de două ori la băile lui Vittorini; i s-a turnat otravă în apa de baie, și treaba asta a făcut-o băiașul, care era, în mod sigur, agent al spionajului israelian. Studentul nu era convins dacă o asemenea declarație trebuie inclusă în istoria bolii pacientului. Medicul șef de secție a considerat-o ca un simptom al maniei persecuției, pe fond de demență senilă. Pe la sfârșitul lunii mai, Schimmelreiter a murit din cauza unei tumori avansate la plămâni. Nu avea familie; a fost îngropat la Napoli pe cheltuiala primăriei, pentru că internarea i-a secat și așa modestele lui venituri. În seria de evenimente, acesta aparținea celor excepționale, pentru că, în comparație cu toate celelalte victime, era vorba de un străin fără mijloace materiale. Ancheta pornită mai târziu a stabilit că Schimmelreiter fusese, în timpul războiului, secretar în lagărul de concentrare de la Mauthausen, iar după înfrângerea Germaniei a fost pus sub acuzare; n-a fost totuși condamnat, întrucât majoritatea martorilor, foști internați ai lagărului, au făcut declarații în favoarea lui. Au existat, ce-i drept, și unii care au susținut că-i bătea pe deținuți, dar era vorba de declarații ale unor terțe persoane și nu a fost găsit vinovat. În ciuda faptului că părea să existe o relație cauzală între dubla înrăutățire a stării sănătății sale și băile la centrul Vittorini, convingerile decedatului erau cu atât mai lipsite de temei, cu cât nu se cunosc otrăvuri care să acționeze asupra creierului când sunt dizolvate în apă de baie.

Băiașul pe care austriacul îl bănuise de otrăvire nu era evreu, ci sicilian, și nu avea nimic comun cu spionajul israelian. Şi în felul acesta s-a renunțat la considerarea cazului ca fiind de natură penală.

Dosarul cuprindea deja (excluzându-l pe dispărutul Brigg) șase persoane care muriseră brusc din diferite cauze. Firele duceau întotdeauna la un centru balneologie, și cum din astea erau mai multe la Napoli, s-a trecut la cercetarea registrelor lor. Ancheta se îngroșa ca o lavină; trebuia să fie cercetate douăzeci și șase de cazuri, deoarece renunțarea la băile plătite fără pretenție de returnare a banilor era un fapt relativ curent, mai ales dacă era vorba de sume mici. Totuși, pentru fiecare caz, se cuvenea să se meargă până la capăt, așa că investigațiile înaintau cu greu. Se opreau abia atunci când cel căutat era găsit în stare de sănătate deplină.

Pe la jumătatea lunii mai a sosit la Napoli Herbet Heyne, german de origine, dar naturalizat american, în vârstă de patruzeci și nouă de ani, proprietar al unui șir de drugstore din Baltimore. Suferea de astm, se trata de mulți ani prin sanatorii și un specialist în boli de plămâni i-a recomandat, având în vedere și complicațiile reumatice, să recurgă la băile de sulf. Le făcea într-un mic stabiliment, nu departe de hotelul din Piazza Municipale; servea masa numai în restaurantul hotelului, dar, după nouă zile, a făcut scandal, plângându-se, chipurile, de gustul îngrozitor de amar al mâncărurilor. După această scenă din restaurant, a părăsit hotelul, plecând la Salerno; aici a tras la o pensiune de pe malul mării și, seara târziu, s-a dus să facă o baie. Portarului, care voia să-i schimbe hotărârea, ținând seama de valurile mari și de amurgul zilei, i-a spus că nu se poate îneca, pentru că o să moară sărutat de un vampir, dar nu așa curând. I-a arătat chiar și locul destinat acestui sărut al morții: încheietura mâinii. Portarul era din Tirol și și-a dat seama că are de-a face cu un compatriot, pentru că vorbise cu el nemțește. Așa că, după o clipă, se îndreptă spre țărm și auzi țipătul lui Heyne. Dădu fuga după un salvamar, care îl scoase din apă, dar pentru că se purta nerațional — îl mușcase pe bietul băiat — l-au dus cu ambulanța la spital; în timpul nopții, s-a ridicat din pat, a spart geamul de la fereastră și, cu un ciob, și-a tăiat venele de la mâini. Sora de serviciu a dat alarma la timp, i-au oprit sângerarea, dar l-a apucat o tuse puternică pe fond de pneumonie, ca la astmatici, și nu și-a mai revenit, murind după trei zile. La anchetă, încercarea de sinucidere a fost atribuită șocului provocat de înecarea în mare, ea însăși cauză a pneumoniei. După vreo două luni, a intervenit în investigație Interpolul, deoarece consilierul juridic al lui Heyne din Baltimore primise o scrisoare, trimisă de acesta la plecarea din Napoli, în care Heyne cerea ca, în cazul morții sale neașteptate, să fie anunțată neîntârziat poliția, pentru că cineva îl amenința cu moartea. În afară de amănuntul că acel cineva locuia în același hotel, scrisoarea nu mai conținea vreun alt fapt concret. În schimb, se puteau distinge izbitoare germanisme, deși Heyne, care se stabilise în Statele Unite de douăzeci de ani, stăpânea ireproșabil limba engleză. Această împrejurare, ca și caracterul schimbat al scrisului, îl făcu pe avocat să pună la îndoială autenticitatea scrisorii (redactată pe hârtia hotelului), dar, aflând cum a murit clientul său, a anunțat autoritățile. Expertiza grafologică a dovedit că Heyne a scris scrisoarea cu mâna lui, dar în mare grabă și enervare. Şi aici s-a încheiat ancheta.

Următorul individ, a cărui istorie a fost reconstituită, se numea Ian E. Swift, tot cetățean al Statelor Unite, englez de origine, în vârstă de cincizeci și doi de ani, director al unei mari firme de mobilă din Boston; acesta a sosit la Napoli cu vaporul în primele zile ale lunii mai, a plătit băile la centrul Adriatica, dar după o săptămână a renunțat. La început a locuit lângă Livorno, într-un hotel ieftin, de unde s-a mutat la luxosul “Excelsior” în aceeași zi în care a încetat să mai meargă la băi. Investigațiile efectuate pe rând în ambele hoteluri păreau a fi în legătură cu doi oameni diferiți. Swift, pe care și-l aminteau cei din Livorno, zăbovea multă vreme în cameră, ocupat cu corespondența sa comercială, plătise un fel de pensiune, adică întreținerea pe o zi întreagă, pentru că revenea mai ieftin, iar seara mergea la cinema.

Swift de la “Excelsior” a închiriat o mașină cu șofer, și-a angajat un detectiv particular, cu care umbla prin localurile de noapte, pretindea să i se schimbe zilnic așternutul, își trimitea singur fiori la hotel, agăța pe stradă fetele, invitându-le la plimbare și la cină, și, în sfârșit, cumpăra de prin magazine tot ce se nimerea. Viața asta dezordonată a durat cu totul patru. zile. În cea de-a cincea zi, a lăsat la recepție o scrisoare către detectiv; acesta a citit-o foarte mirat și a încercat să-l prindă la telefon pe Swift, care însă nu i-a răspuns, deși era în cameră. Nu și-a părăsit camera toată ziua, n-a coborât nici la prânz, a comandat cina sus, iar când chelnerul i-a adus-o, a găsit camera goală. Swift discuta eu el stând în picioare, în spatele ușii întredeschise de la baie. La fel s-a comportat și în ziua următoare, de parcă n-ar fi putut suporta nici măcar figura chelnerului. Ciudățeniile astea continuau în momentul în care la “Excelsior” și-a făcut apariția Harold Kahn, un vechi cunoscut al lui Swift și fost colaborator, care se întorcea în America după o ședere mai lungă în Japonia. Aflând întâmplător că Swift locuiește în același hotel, se dusese la el și, după patruzeci și opt de ore, amândoi au plecat la New York cu un Supersonic Panamerican.

Cazul lui Swift a fost inclus în serie, deși părea a fi netipic, câtă vreme nu avea un epilog tragic. Totuși, multe lucruri arătau că Swift îi datora numai lui Kahn întoarcerea fericită acasă. Detectivul particular declară că Swift făcuse asupra lui impresia unui ins nu întru totul normal. Îi povestise despre legăturile lui cu organizația teroristă “Puterea Nopții”, pe care intenționa, chipurile, s-o finanțeze, în schimbul protecției oferite de aceasta în fața amenințării unui asasin plătit, trimis de concurența din Boston pe urmele lui. Detectivul avea să fie prezent la acele negocieri și, totodată, să-l apere împotriva atentatelor. Totul suna neverosimil, și detectivul a tras repede concluzia că acel client se află sub influența unui narcotic. A renunțat brusc la serviciile detectivului printr-o scrisoare laconică, la care-a adăugat o bancnotă de o sută de dolari. Despre cei care-l amenințau n-a spus nimic, în afară de faptul că-l asaltau la hotelul din Livorno, ceea ce nu corespundea adevărului: nu primise acolo nici o vizită.

N-a fost ușor să se obțină de la Kahn amănunte despre ceea ce s-a întâmplat între el și Swift la Napoli, deoarece nu exista nici o bază pentru pornirea cercetărilor de către poliția americană. Nici Swift, nici Kahn nu încălcaseră cu nimic legea, amândoi se întorseseră în America fără peripeții, Swift își conducea mai departe firma, dar partea italiană insista, în speranța că Harold Kahn cunoștea anumite lucruri care puteau arunca lumină asupra întâmplărilor de până atunci. La început, Kahn n-a vrut să spună nimic și abia după ce a fost inițiat parțial în fondul mai larg al chestiunii, obținând asigurarea unei discreții absolute, s-a învoit să facă declarații în scris. Procesul-verbal al acestor declarații a dezamăgit profund partea italiană. Swift l-a primit pe Kahn cât se poate de bine, ce-i drept, după ce s-a convins, din spatele ușii, că are de-a face într-adevăr cu el. Cu oarecare jenă, și-a recunoscut “prostiile” pe care le făcuse în ultima vreme, asta din cauză că fusese otrăvit. Se purta absolut normal, dar nu părăsea camera, pentru că-și pierduse încrederea în detectivul pe care-l angajase. Considera că detectivul trecuse “de partea cealaltă”. I-a arătat lui Kahn o pagină de scrisoare în care cineva îi cerea douăzeci de mii de dolari, amenințându-l cu otrăvirea. Scrisoarea aceea o primise încă la Livomo și a ignorat-o, dar rău a făcut, pentru că a doua zi după termenul în care trebuia să depună banii ceruți, a simțit așa o slăbiciune, că de-abia s-a putut scula din pat. O jumătate de zi l-au chinuit halucinațiile și amețelile, așa că și-a făcut în grabă bagajele și s-a mutat la “Excelsior”. Nu conta însă pe faptul că ar fi putut scăpa așa de simplu din chingile șantajului și atunci a angajat un detectiv, fără să-i spună însă de la bun început de ce are nevoie de el. Dorea ca mai întâi să-l supravegheze el însuși pe omul acesta, în fond, un străin, și l-a pus “la încercare”, ducând acel mod de viață amintit. Toate acestea erau oarecum o parte dintr-un întreg rațional, și un singur lucru nu era clar: de ce Swift a rămas la Napoli câtă vreme n-avea nici un rost să stea acolo. Afirma că băile de sulf i-au ușurat suferințele reumatice și voia să le ducă până la capăt ca să-și facă efectul. Argumentul acesta l-a convins la început pe Kahn, dar, chibzuind mai pe îndelete asupra a ceea ce îi povestise Swift, acesta socoti istoria respectivă ca puțin vrednică de crezare. Îndoielile i-au fost întărite de cele auzite despre isprăvile lui Swift de la serviciul hotelului. Acesta nu făcea altceva decât să taie frunză la câini, punând la cale orgii cu femei dubioase, numai așa, ca să-l încerce pe detectivul pe care-l angajase. I-a spus-o în față lui Swift. Acesta a răspuns că Kahn are dreptate, recunoscuse doar că acționase în stare de tulburare, fiindcă fusese otrăvit. Acum, Kahn, aproape sigur că prietenul său își cam pierduse mințile, hotărî să-l ia cât mai repede în Statele Unite și făcu aceasta prin tactica faptului împlinit. A achitat nota la hotel, a cumpărat bilete de avion și nu l-a scăpat din ochi pe Swift până ce nu și-au împachetat totul împreună, ca apoi să plece la aeroport. Din unele neconcordanțe aflate în procesul-verbal se putea trage concluzia că Swift n-a acceptat acest ajutor dezinteresat al prietenului său fără oarecare împotrivire. De la serviciul hotelului s-a aflat că, înainte de plecare, cei doi americani s-au certat strașnic, și chiar dacă în afară de cuvinte Kahn s-a folosit de argumentul forței, era clar că nu puteau aștepta din partea lui informații care să stimuleze ancheta. Singura dovadă materială — scrisoarea — dispăruse; Kahn a văzut numai prima pagină și-și aducea aminte că era scrisă la mașină, că era una dintre cele câteva copii la indigo, de aceea literele erau neclare, că engleza lui era plină de greșeli gramaticale și, în sfârșit, că Swift, întrebat acum în America, ce s-a întâmplat cu scrisoarea, a zâmbit și a deschis biroul, ca s-o scoată și să i-o dea lui Kahn, dar n-a găsit-o în sertar. Swift însuși a refuzat categoric să răspundă la orice întrebare legată de aventurile sale napolitane. Specialiștii au sesizat în materialul obținut o serie de fapte verosimile, dar amestecate cu altele lipsite de sens. Compunerea unor scrisori cuprinzând șantaje, pe mai multe file groase o dată, era un cunoscut procedeu de îngreunare a identificării mașinii la care a fost scris textul, pentru că în felul acesta trăsăturile individuale ale literelor erau mult voalate. De fapt, aceasta este o metodă relativ nouă, pe care profanii, în genere, n-o cunosc, ceea ce ar dovedi autenticitatea scrisorii. În schimb, comportarea lui Swift era cu totul neobișnuită. Un om supus șantajului, când ajunge să creadă că amenințările la adresa lui încep să se împlinească, nu procedează ca el. Experții au ajuns deci la convingerea că, în acest caz, s-au întretăiat două chestiuni deosebite: constrângerea, desigur, reală, ca încercare de obținere a unei sume de bani, pusă la cale la Livorno de către un localnic (spre o asemenea idee conducea engleza defectuoasă a scrisorii), precum și demența temporară care l-a trăsnit pe american. Chiar dacă a fost așa, chestiunea, inclusă în ansamblul mai larg al investigațiilor întreprinse, nu făcea decât să le întunece, în loc să aducă lămuriri, pentru că așa-numita nebunie a lui Swift, prin felul ei de manifestare, semăna mult cu evoluția tipică și a altor cazuri.

Următorul caz era al unui elvețian pe nume Franz Mittelhorn, venit la Napoli în ziua de 27 mai. Cazul acesta se deosebea de celelalte prin faptul că Mittelhorn era bine cunoscut la pensiunea în care locuise, pentru că venea acolo în fiecare an. Era proprietarul unui marc anticariat din Lausanne, bogat, cavaler tomnatic, avea multe ciudățenii, care se treceau cu vederea, fiindcă era socotit p intre oaspeții de preț. Ocupa două camere, unite prin uși de trecere — una îi servea drept cabinet.

iar a doua ca dormitor. Înaintea fiecărei mese cerceta cu lupa starea de curățenie a farfuriilor și a tacâmurilor și comanda mâncăruri gătite după propriile lui rețete, întrucât suferea de alergie alimentară. Când, uneori, i se umfla fața, așa cum li se întâmplă celor care au edem Quincke, chema în sala de mese pe bucătar și-l muștruluia zdravăn. Chelnerii susțineau că Mittelhorn mai gusta câte ceva, între mese, prin birturile ieftine din oraș, deoarece îi plăcea la nebunie ciorba de pește, care îi era interzisă, așa că nu respecta regimul, dar pe urmă provoca scandaluri în pensiune. Ultima oară își mai schimbase modul de viață, pentru că, încă din iarnă, simțise unele dureri reumatice și medicul i-a prescris băi de nămol. Le făcea la Vittorini. Avea în Napoli frizerul lui, care venea la pensiune, iar acesta folosea instrumentele pe care și le adusese Mittelhorn, care nu accepta să folosească briciul sau pieptenele după alt client. A turbat când a aflat, la sosire, că frizerul și-a închis prăvălia. S-a plâns întruna, până ce, în sfârșit, și-a găsit un altul, tot de încredere.

Pe ziua de 7 iunie a cerut să i se facă foc în cămin. Căminul era o podoabă din camera cea mare și niciodată nu se făcuse foc în el, dar nimeni nu-l întreba de două ori pe Mittelhorn după ce i se auzeau poruncile. Deci, cu toate că erau peste douăzeci de grade în cameră și vremea continua să fie însorită, au făcut cum li s-a cerut. Căminul a scos puțin fum, dar asta nu l-a deranjat pe Mittelhorn. S-a închis în cameră și n-a coborât la cină. Asta era ceva nemaipomenit, pentru că el nu obișnuia să sară peste mese și, ca să fie cât se poate de punctual, purta două ceasuri, unul la mână și altul în buzunar. Când au văzut că nu răspunde la telefon și nici când i se bate la ușă, au intrat cu forța și au găsit broasca înfundată pe dinăuntru cu o pilă de unghii, îndoită. El era complet lipsit de cunoștință, iar camera plină de fum. Un flacon gol de somnifere dovedea clar că se otrăvise, așa că l-au transportat la spital. Cum trebuia să plece spre sfârșitul lui iunie la Roma, la o licitație de carte veche, Mittelhorn adusese cu el o valiză plină de asemenea tipărituri. Au găsit-o goală, în schimb, căminul era plin de hârtii carbonizate. Pergamentele, care nu puteau fi arse, le tăiase cu o foarfecă de frizerie în fâșii mărunte, iar ramele xilogravurilor fuseseră rupte în bucăți. Inventarul hotelului era neatins, cu excepția unui șnur de draperie, înnodat, de parcă ar fi vrut să se spânzure, dar șnurul nu i-a suportat greutatea. Faptul era dovedit și de un scăunel mutat lângă fereastră.

A dormit fără întrerupere două zile, iar când și-a revenit, doctorul, bănuind un început de pneumonie, l-a supus unui examen. În timpul nopții, Mittelhorn a început iar să se agite, ba aiura, ba țipa că este nevinovat, că nu e el, ba amenința și se certa cu cineva; la urmă a încercat să se scoale din pat, și atunci infirmiera, care nu se putea lupta cu el, a alergat să-l cheme pe medic. Profitând de lipsa ei, pacientul a dat buzna în camera de serviciu de lângă rezerva lui, a spart geamul de la dulăpiorul cu medicamente și a băut o sticluță cu tinctură de iod. A murit a treia zi, din cauza unor grave arsuri interne.

În procesul-verbal s-a înscris: sinucidere provocată de demență, pe fond de depresiune psihică bruscă. Totuși, când s-a reluat ancheta și oamenii hotelului au fost supuși unor interogatorii amănunțite, portarul de noapte și-a amintit un incident ieșit din comun din seara anterioară zilei cu pricina.

Pe biroul de la recepție se afla o cutie cu plicuri și hârtie, la dispoziția clienților și a vizitatorilor. Imediat după cină, un curier a adus un bilet de operă, comandat de un neamț, vecin de etaj cu Mittelhorn. Pentru că neamțul nu era acasă, portarul a vârât biletul într-un plic și l-a pus în căsuța cu cheia camerei. Din greșeală, plicul a nimerit în căsuța lui Mittelhorn. Acesta, luând la întoarcere cheia o dată cu plicul, l-a desfăcut și s-a apropiat de o lampă din hol, ca să citească scrisoarea. De parcă i s-ar fi înmuiat picioarele, a căzut într-un fotoliu, acoperindu-și ochii cu mâna. A rămas așa câteva clipe bune, s-a mai uitat o dată la foaia de hârtie și apoi, în grabă, aproape în fugă, a urcat în camera lui. În acel moment, portarul și-a amintit de curier, de bilet și a înlemnit, pentru că el însuși comandase telefonic biletul; și-a dat seama că biletul era pentru neamț, nu pentru Mittelhorn. Văzând că în căsuța camerei neamțului nu e nici un plic, s-a convins de greșeala făcută și s-a hotărât să se ducă la Mittelhorn. A ciocănit la ușa lui și, neauzind nici un răspuns, a intrat. Camera era goală. Pe masă, un plic desfăcut și o hârtie mototolită. Portarul a cercetat plicul, descoperind biletul de operă pe care Mittelhorn desigur nici nu-l băgase în seamă. A luat biletul și, împins de curiozitate, a netezit hârtia care-l impresionase într-atât pe elvețian. Era curată, fără un cuvânt, încremenit, portarul a ieșit din cameră fără să-i spună o vorbă elvețianului, pe care l-a întâlnit în drum, întorcându-se de la frigiderul de pe etaj, cu o sticlă de apă minerală.

Pentru că în această etapă a anchetei te agăți chiar și de un pai, chestia cu hârtia nescrisă a căpătat o importanță deosebită, mai ales că, a doua zi, Mittelhorn ceruse să i se aprindă focul în cămin, unde și-a ars prețioasele sale tipărituri — se pare că de dimineață până seara, deși coborâse numai la masa de prânz. Ori hârtia nescrisă constituia pentru el o parolă sau un semn, care i-a provocat depresiunea, ori a căzut pradă unei halucinații în holul hotelului și a citit pe hârtie un text inexistent. Prima posibilitate părea a fi cu totul neverosimilă, mirosea a truc ieftin dintr-un film de senzație și nu se împăca deloc cu ceea ce se știa despre Mittelhorn: un om serios și așezat, un specialist de prestigiu în meseria de anticar; în afacerile lui nu s-a descoperit nimic misterios sau ceva care să fie sub incidența codului penal. Dar, tot cercetând mai profund trecutul lui, s-a ajuns la întâmplări mai vechi, de pe vremea ultimului război mondial. Mittelhorn era atunci director al unuia dintre cele mai mari anticariate din München. Patronul era unul mai în vârstă decât el, un evreu bogat. După punerea în aplicare a deciziilor de la Nürnberg, Mittelhorn l-a înlocuit practic pe patron, care a fost trimis în lagăr, la Dachau, unde a și murit. După război, Mittelhorn a devenit proprietarul de drept al anicariatului, justificându-se cu un document din care rezulta că fostul patron îi lăsase toată averea sa. Circulau și vorbe cum că răposatul fusese constrâns să redacteze un astfel de act și că Mittelhorn nu fusese străin de această afacere. Erau numai bârfe, dar Mittelhorn s-a mutat după doi ani cu firma sa în Elveția și s-a stabilit la Lausanne. Nu era greu de presupus că boala lui psihică nu era străină de întâmplările de acum aproape patruzeci de ani, că, sub influența unei iluzii optice, luase hârtia nescrisă drept o veste în legătură cu vechile evenimente, poate în legătură cu păcatele lui și, în tulburarea sa profundă, a hotărât să distrugă prețioasa avere, iar apoi, complet nebun, să încerce să-și ia viața. Când s-a trezit la spital, mai întâi s-a căznit să se apere de reproșurile celui dispărut, care reapăruse în viziunile lui, sfârșind prin a repeta încercarea de sinucidere. Totul era foarte posibil, deși constituia o ipoteză destul de forțată și, înainte de,toate, fără a lămuri câtuși de puțin ce anume l-a putut duce pe un om atât de echilibrat spre o asemenea cădere psihică bruscă. N-a mai fost găsit decât vechiul vecin de hotel al lui Mittelhorn, care a confirmat declarația portarului: într-adevăr, n-a ridicat la timp biletul de operă comandat, iar când l-a primit a doua zi, era prea târziu. Şi astfel, afacerea excentricului anticar s-a oprit și ea într-o fundătură fără ieșire.

Dosarul cuprindea deja nouă cazuri cu o evoluție misterioasă și cu un final de obicei tragic. Impresia de asemănare între ele era de netăgăduit, dar nu se putea porni mai departe o anchetă penală pentru găsirea vinovaților, deoarece nimic nu arăta pe unde pot fi căutați, nici măcar dacă aceștia existau. Lucrul cel mai ciudat s-a întâmplat după închiderea dosarului lui Mittelhorn: pensiunea a transmis prefecturii scrisoarea care venise pe numele lui, deși adresantul murise de un an. Scrisoarea trimisă din Lausanne, cu adresa scrisă la mașină, cuprindea numai o filă de hârtie, nescrisă. Nu s-a putut stabili cine a expediat-o. Nu putea fi nici vreo glumă extravagantă a unui cititor al ziarelor, pentru că presa nu publicase nici un cuvânt pe tema primei scrisori fără conținut. În ceea ce mă privește, am în chestiunea asta o convingere personală, dar prefer să n-o dezvălui deocamdată.

În sfârșit, în legătură cu ultimele două cazuri, unul aparține trecutului, celălalt este de dată mai recentă. Am să încep cu cel mai vechi. Cu ani în urmă, locuise la Porției, lângă Herculanum, un neamț din Hanovra, pe nume Johann Titz. Își alesese o mică pensiune cu o vedere frumoasă spre Vezuviu, care-l interesa pentru că specialitatea lui era producția de ilustrate și intenționa să editeze o întreagă serie cu Vezuviul. De altfel, venise în special pentru tratament, deoarece suferea de astm, din copilărie. Se expusese la soare atât de intens, încât se cam arsese. Dermatologul pe care-l consultase la Napoli i-a interzis să se mai bronzeze și a fost surprins de reacția furioasă a pacientului, care susținea că trebuie să stea mai departe la soare, pentru că numai așa va scăpa de astm. Medicul lui din Hanovra îl asigurase că acesta e leacul cel mai bun. Titz făcea băi de nămol într-un mic stabiliment, venind zilnic de la Herculanum. Din Germania venise cu mașina lui. În ziua de 9 mai s-a simțit râu; avea amețeli și crezu că s-a intoxicat. I-a făcut scandal gazdei sale, acuzând-o că i-a servit pește stricat, așa că n-o să-i plătească nimic. Până la urmă, i-a plătit și a părăsit pensiunea. După plecarea lui, vrând să facă curățenie prin camera în care locuise, femeia a descoperit pe perete inscripția “Aici am fost ucis”, cu tuș negru. Tușul intrase bine de tot în tencuială și nu putea fi șters decât zugrăvind din nou, așa că proprietara pensiunii a făcut plângere împotriva fostului locatar. În vremea asta, Titz, care plecase spre nordul țării, nu departe de Milano, aflat în linie dreaptă pe autostradă, a cotit brusc la stânga și, trecând peste gazonul verde care despărțea șoseaua în două, a luat-o pe cealaltă parte, împotriva direcției de mers, ignorând semnalele luminoase și claxonările repetate ale conducătorilor auto. Lucru de mirare: a parcurs, în felul acesta, aproape patru kilometri, forțând mașinile care-i veneau din față la manevre disperate. Unii șoferi au susținut, mai târziu, că părea să caute în trafic un “anume” autoturism pentru a se ciocni cu el. Întâlnind un camion uriaș de cursă lungă de la Intertrans, l-a ocolit, strecurându-se iar pe gazonul din mijlocul șoselei și apoi întorcându-se din nou pe aceeași direcție contrară, pentru ca, după mai puțin de un kilometru, să se lovească de o mică Simca, în care călătorea o familie cu un copil. Numai copilul a scăpat, cu răni grave. Titz, care mergea cu viteză maximă, fără centura de siguranță, a murit pe loc, la volan. Presa a lansat întrebarea dacă n-a fost o nouă formă de sinucidere, în care făptașul căuta să provoace cu dinadinsul și moartea altor oameni. Cu siguranță, ciocnindu-se cu un trailer masiv, Titz ar fi pierit numai el, și de aceea n-a profitat de o asemenea “ocazie”. Accidentul a fost înscris în dosar ca neîndoielnic, când s-a aflat de întâmplările care au precedat ciocnirea. Dincolo de Roma, Titz s-a oprit la un Service, pentru că motorul îi cam slăbise, și i-a implorat pe băieți să urgenteze reparația cât or putea, întrucât îl urmărește un “bandit roșu”. Montorii au crezut că e o glumă, dar și-au schimbat părerea când clientul le-a promis câte 10 000 de lire pentru repararea motorului într-un sfert de oră, și s-a ținut de cuvânt. Mai mult, a plătit asemenea “premii” tuturor mecanicilor stației, nouă la număr. L-au crezut scrântit la cap. Poate că nu s-ar fi reușit identificarea lui, dacă neamțul, plecând din fața atelierului, n-ar fi lovit una dintre mașinile parcate, stricându-i caroseria; cum nu s-a mai oprit, i s-a notat numărul de înregistrare.

În schimb, ultimul accident era în legătură cu Arthur T. Adams II, care trăsese la hotelul napolitan “Vesuvio”, cu intenția de a face băi vreo trei săptămâni; după numai câteva zile, a renunțat la ele, căci s-a dovedit că era alergic la sulf. Era un bărbat solid, de patruzeci și nouă de ani, vioi, dar blând din fire, deși nemulțumit de viață: de vreo zece ori își schimbare meseria. A fost, pe rând, funcționar de bancă, lucrător la Medicare, vânzător de piane, apoi a dat lecții prin corespondență în domeniul sistemului bancar, după care a fost profesor de judo și de karate, și pe deasupra mai avea și alte pasiuni. A câștigat brevetul de parașutist, a fost astronom amator și, timp de un an, a editat neregulat o revistă cu titlul Arthur T. Adams II, în care publica o serie de comentarii la temele care tocmai îl interesau. A multiplicat-o pe banii lui, trimițând-o apoi pe gratis mai multor zeci de cunoscuți. A fost membru al feluritelor societăți, de la cea dianoetică până la asociația celor atinși de boala fânului. Întorcându-se cu mașina la Roma, pe drum a avut atitudini destul de extravagante. Ba mergea cu viteză maximă, ba se oprea într-un loc pustiu; în altă parte a cumpărat o anvelopă, deși n-avea nevoie de ea, iar furtuna care l-a prins lângă Roma a petrecut-o în mașina oprită la marginea șoselei. Patrulei de poliție care l-a întrebat dacă are vreun necaz i-a răspuns că i s-au defectat ștergătoarele. În realitate, funcționau. A ajuns la Roma în timpul nopții și, deși își rezervase la Napoli o cameră în hotelul “Hilton”, a cutreierat prin alte hoteluri, întrebând de o cameră liberă, și abia când n-a găsit nici una s-a întors la “Hilton”. A doua zi a fost găsit mort în pat. Autopsia a arătat un pneumotorax mijlociu, inimă mărită, precum și o hiperhemie a organelor, tipică pentru moartea prin strangulare. Nu se știa totuși cum s-a ajuns la asta. Concluzia medicului legist oscila între moarte provocată de încordarea peste măsură a sistemului senzorial și sufocarea din cauza slăbirii mușchiului inimii în urma unei crize astmatice. Cazul fusese comentat o vreme de presa medicală de specialitate, care atacase concluzia medicului legist ca fiind greșită. Numai sugarii se înăbușă, uneori, când dorm cu capul în pernă. Dacă un adult își astupă nasul și gura cu așternutul, se va trezi imediat. Că Adams ar fi suferit de astm, nu se știa nimic, așa că n-aveau de unde să apară asemenea crize. Ce mai rămăsese? Poziția în care fusese găsit Adams: zăcea pe burtă, cu capul în perna pe care și-o apăsase cu mâinile pe față. Dacă așa ceva putea fi cotat drept sinucidere, medicina legală nu notase în analele ei un asemenea caz. Se mai vorbea și de moarte din cauza spaimei, dar, deși asemenea cazuri există, moartea de acest gen nu poate fi provocată de un coșmar în timpul somnului. Interpolul a preluat cazul cu multă întârziere, când au ajuns în America scrisorile pe care defunctul le trimisese din Napoli fostei sale soții, cu care păstrase după divorț bune relații. Scrisorile, trimise la un interval de trei zile, au sosit toate o dată, deoarece corespondența se îngrămădise din cauza grevei poștașilor. În prima scrisoare, Adams scria că este zdrobit, că are halucinații, “la fel ca acelea când mănâncă zahăr cubic”. Cuvintele acestea erau în legătură cu perioada anterioară divorțului, când Adams și soția lui luau psylocybină cu zahăr. Nu înțelegea ce anume, acum, după cinci ani, putea provoca halucinații “monstruoase”, care-l tulburau mai ales noaptea. A doua scrisoare avea cu totul alt ton și conținut. Halucinațiile continuau, ce-i drept, dar încetaseră să-i mai provoace neliniști, pentru că le descoperise cauza:

Un amănunt a cărui însemnătate nu ți-ai fi putut-o închipui niciodată mi-a deschis ochii asupra unei afaceri nemaiauzite. Am reușit să obțin material pentru un ciclu de articole despre un cu totul nou tip de crimă, o crimă nu numai dezinteresată, dar și fără adresă, de parcă cineva ar fi risipit cuie pe drum. Ştii că nu sunt înclinat spre exagerări, dar nu numai presa o să se cutremure când voi începe să public concluziile mele. Trebuie să fiu, totuși, prudent. Nu țin aceste materiale la mine. Sunt puse la loc sigur. De aici n-am să mai scriu nimic despre asta. O să-ți dau de veste când am să mă întorc. Am să-ți scriu de la Roma, mă grăbesc cât pot, pentru că dispun de acea mină de aur, vis. al oricărui ziarist. Dar aurul acesta omoară.

Nu mai e nevoie să adaug cu câtă intensitate a fost căutată ascunzătoarea sau seiful lui Adams. Căutările n-au dus la nici un rezultat. Ori nu aflase nimic, și în felul acesta scrisoarea citată nu era decât o nouă dovadă a viziunilor lui, ori ascunsese informațiile mult prea bine.

Cu moartea lui Adams închei lista întâmplărilor tragice, al căror început se situează la Napoli și în împrejurimi. La anchetă au participat, în afara poliției italiene, și alte poliții europene interesate, datorită cetățeniei victimelor — suedeză, germană, austriacă și elvețiană. Investigațiile au fost patronate și coordonate de Interpol. În cursul anchetei au ieșit la iveală numeroase abateri minore, cum ar fi, de pildă, întârzierile în anunțarea dispariției clienților hotelului, renunțarea la autopsie, deși era vorba de moarte fulgerătoare; nu s-au descoperit însă dovezi de crimă cu premeditare, ci numai neglijențe, tărăgănări sau apărarea propriilor interese.

Primul care a renunțat să continue ancheta a fost Interpolul, iar după el și alte poliții, printre care și cea italiană. Dosarul a fost scos din praful arhivei datorită inițiativei doamnei Ursula Barbour, principala moștenitoare a lui Adams. El lăsase cam nouăzeci de mii de dolari în hârtii de valoare și acțiuni. Doamna Barbour, o persoană venerabilă, în vârstă de optzeci de ani, care-i ținuse loc de mamă lui Adams, a hotărât să folosească o parte din acest capital pentru descoperirea asasinilor fiului ei adoptiv. Aflând de împrejurările morții acestuia și citind și ultima scrisoare a lui către fosta soție, a ajuns la convingerea fermă că Adams fusese victima unei crime neobișnuit de ingenioase, câtă vreme polițiile din atâtea țări nu i-au dat de rost.

Doamna Barbour a încredințat afacerea serioasei agenții Elgin, Elgin & Thorn, condusă de Samuel Ohlin-Gaar, jurist, un vechi prieten al tatălui meu. Asta s-a întâmplat pe vremea când amurgul carierei mele de astronaut era de-acum un lucru sigur. Oamenii lui Ohlin-Gaar au răsfoit încă o dată documentele ce le-au fost puse la dispoziție, au parcurs toate pistele, au cheltuit o grămadă de bani pentru consultarea celor mai renumiți specialiști în criminalistică și medicină legală și n-au avansat nici măcar cu un pas. Atunci, Ohlin-Gaar, îndemnat de unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui — Randolph Loers, numit de cei apropiați Randy —, s-a decis, mai degrabă din disperare, decât din vreo nădejde, să organizeze o acțiune de simulare, și anume să trimită la Napoli un american singuratic, semănând cât se poate de bine cu acest tip de victimă. Eram adesea oaspete în casa bătrânului domn Ohlin și, odată, pe jumătate în serios, a început să mă inițieze în afacere, socotind că prin asta nu atacă secretul profesional, câtă vreme alternativa acțiunii de simulare era numai un mijloc de a se spăla pe mâini de chestiunea asta delicată.

La început, m-am amuzat mai degrabă la ideea candidaturii mele, dar s-a dovedit că, să fi vrut numai, și aceasta ar fi fost acceptată. La drept vorbind, împlinisem cincizeci de ani și dispuneam de o bună condiție fizică; aveam doar o ușoară indispoziție în oase când se mai schimba vremea, suferind și de boala fânului. Pentru că aventura asta, privită de cealaltă parte a oceanului, se anunța destul de atrăgătoare, m-am lăsat introdus în acest mecanism de simulare. Cu documente pe numele de George L. Simpson, agent de schimb din Boston, am sosit cu trei săptămâni în urmă la Napoli, am tras la hotelul “Vesuvio”, mi-am luat abonament la Vittorini, și am început să fac băi în mare, plajă, să joc volei și altele asemenea lucruri. Ca să ating ultima limită a chestiunii, am preluat lucrurile personale ale lui Adams, aflate în păstrarea doamnei Barbour. La Napoli eram supravegheat de o echipă de șase inși — două perechi cu schimbul și, independent de aceștia, doi tehnicieni care-mi observau de departe sângele, plămânii și inima. Numai la plajă mă duceau fără senzori. Atunci intrau m joc binoclurile bine ascunse. La sosire am lăsat în seiful hotelului nouăsprezece mii de dolari, ca după cinci zile să-i scot și să-i țin în cameră. N-am evitat nici cunoștințele întâmplătoare, am vizitat aceleași muzee ca și Adams, am fost la operă ca și el, am mers pe urmele lui de-a lungul golfului, iar la Roma am plecat cu același Hornet. Înăuntru mi-au pus un amplificator al orbitei senzorilor. La Roma mă aștepta doctorul Sidney Fox, specialist în medicină legală. Urma să examineze toate benzile cu înregistrări, ceea ce a și făcut, și așa — cu un fiasco — s-a încheiat operația.

I-am prezentat lui Barth problema celor unsprezece într-o variantă prescurtată, folosită când urma să cooptăm în cercetare pe cineva nou. Varianta aceasta am numit-o panoramică.

Ferestrele cabinetului dădeau spre miazănoapte, iar umbra arborilor le întuneca și mai mult. Când am pus în funcțiune epidiascopul, Barth a aprins lampa pe birou și camera și-a schimbat îndată înfățișarea. El tăcea, cu sprâncenele ridicate în semn de mirare, iar mie mi se părea că această intrare pe nepusă masă în casa unui om străin era cu totul fără speranță. Mă temeam că o să mă întrebe cum îmi imaginez, în fapt, ajutorul pe care-l aștept de la el, dacă nu cumva o să-mi declare pur și simplu că problema nu-l interesează. Dar el s-a ridicat în picioare, a început să umble prin cameră și, oprindu-se în spatele unui splendid fotoliu vechi, se sprijini de spătarul lui sculptat și începu:

— Ştii cum ar trebui să se procedeze? Să se trimită un grup de “simulanți”. Cel puțin cinci.

— Credeți? l-am întrebat, surprins.

— Da. Dacă privim acțiunea dumitale în categoriile experimentului exact, atunci, fie n-ai îndeplinit condițiile inițiale, fie pe cele colaterale. Ori dumitale ți-a lipsit ceva, ori mediului în care ai acționat. Dacă dumitale ți-a lipsit, atunci ar trebui să se aleagă oameni cu caracteristici diferite, ca acelea ale victimelor.

— Ce bine ați înțeles! mi-am arătat eu admirația.

El a zâmbit ușor.

— Te-ai obișnuit cu alt limbaj, nu-i așa? Pentru că ai nimerit printre oameni care gândesc în stilul poliției. Este un stil bine elaborat pentru urmărirea infractorilor, dar nu pentru rezolvarea chestiunii dacă infractorul există cu adevărat. Presupun că, dacă te-ar paște vreo primejdie, ar fi imperceptibilă pentru dumneata. Bineînțeles, până la un moment dat. Mai târziu ai putea sesiza împrejurările care au însoțit pericolul, dar nu și mecanismul cauzal.

— Oare prima nu poate fi în locul celeilalte?

— Poate, dar nu trebuie neapărat.

— Bine, dar eram pregătit de la bun început, în comparație cu ceilalți. Aveam de notat fiecare amănunt suspect.

— Şi ce-ai notat?

Am zâmbit, încurcat.

— Nimic. Am avut chef de câteva ori, dar am considerat în final că asta era din cauza excesivei intensități a auto-observației.

— Ai fost cândva sub influența halucinogenelor?

— Da. În America, înaintea acestei acțiuni. LSD, psylocybină, mescalină — sub control medical.

— Înțeleg. Te-ai antrenat Dar pot să știu și eu pe ce ai contat intrând în acest rol? Dumneata însuți.

— La ce mă așteptam? Am fost un optimist moderat. Contam pe faptul că vom stabili măcar dacă a fost crimă sau întâmplare.

— Atunci ai fost un mare optimist! Capcana napolitană există — asta mi se pare de” netăgăduit Dar nu este un mecanism de ceasornic, mai degrabă o loterie. Simptomele care se disting prin fluctuații, capricii, pot stagna sau chiar se pot retrage. Nu-i așa?

— Fără îndoială.

— Vezi? Modelul poate fi un teren luat în vizor. Poți să fii ucis ori pentru că ai fost luat drept o muscă, ori ca urmare a frecvenței tirului. Dar, așa sau altfel, există cineva, de partea cealaltă, care ține să ucidă cât mai mulți!

— A, așa judecați lucrurile? Oarba întâmplare nu exclude crima?

— Se înțelege. Dar dumneata n-ai crezut tot așa?

— Mai degrabă nu. Cândva a circulat o asemenea sugestie, însă am auzit că, dacă ar fi fost să fie așa, atunci s-ar corija în mod corespunzător investigațiile…

— Da, desigur! Un om rău sau un destin rău! Dar chiar în limbă s-a încetățenit expresia corriger la fortune[6]. Așa e. De ce n-ați pus în aplicare comunicarea bilaterală?

— Ar fi fost prea incomodă. Nu puteam umbla încărcat de sus până jos de electronică. Şi mai era o dificultate, care rezulta din cazul lui Swift. Cel care a fost salvat de un cunoscut care a locuit în același hotel. Swift prezentase atât de sugestiv închipuirile sale, încât aproape îl convinsese pe celălalt.

— Aha! Folie en deux?[7] Se punea problema ca dumneata să nu-l poți face pe îngerul dumitale păzitor să se întoarcă la mirajele sale, dacă ar fi fost cazul?

— Întocmai.

— Te rog să mă corectezi dacă mă-nșel: din unsprezece oameni, doi au scăpat cu viață, iar unul a dispărut. Se numea Brigg. Așa e?

— Da, dar Brigg ar fi deja al doisprezecelea. Nu l-am scos definitiv din serie.

— Prea puține date, nu crezi? Şi acum — succesiunea în timp. Relatarea dumitale este, sub acest aspect, prost construită, fiindcă e înșelătoare. Cuprinde cazurile în ordinea descoperirii lor, ceea ce este cu totul accidental, și nu în ordinea în care s-au produs. Câte sezoane au fost? Două?

— Da. Titz, Coburn și Osborn acum doi ani. Atunci a dispărut și Brigg. Toți ceilalți sunt de anul trecut.

— Iar anul acesta?

— Dacă s-a întâmplat ceva, o să aflăm nu mai devreme decât la toamnă. Mai ales că ancheta, care a tratat toate cazurile ca un singur tot, a fost închisă.

— Dacă le-ați cernut bine, totul apare ca o serie ascendentă: în prima parte, trei victime, în cea de-a doua, opt. Așa e. Dumneata ai fost o momeală nu numai la Napoli, ci și aici, la Paris…

— Cum adică?

— Mi s-a întins o cursă. Trebuie să recunosc: chestiunea mă atrage! în modul în care mi-ai relatat-o, îmi apare cât se poate de clară! Regularitatea întâmplărilor pur și simplu bate la ochi. Dar din faptul că toți ii-au spart capul cu ea deduc că este perfidă. Perfidă, deși convingerea că este vorba de un tip de nebunie pe care nimeni n-a provocat-o cu premeditare se adâncește tot mai mult, cu fiecare în parte. Ești de aceeași părere?

— Desigur. Este o părere generală. În caz contrar, nu s-ar fi renunțat la anchetă.

— Atunci, de unde bănuiala că n-ar fi fost o crimă?

— Cum să spun… Asta e ca și cu o fotografie. La fel ca și cu o reproducere în grilă a pozei. Cu ochiul liber se vede conturul general al figurii, dar nu amănuntele. Dacă te uiți cu lupa, parcă se vede ceva mai bine, dar parcă se și împrăștie. Luăm atunci cele mai puternice lentile și imaginea dispare, pentru că se diseminează în puncte mărunte. Fiecare separat înseamnă ceva, împreună nimic.

— Vrei să zici că, acceptând ipoteza unei serii întâmplătoare de otrăviri, o poți combate cu atât mai ușor cu cât mai meticuloase sunt cercetările?

— Chiar așa.

— Dar când se trece la ipoteza făptașilor, la fel?

— La fel. Rezultatele sunt, mai mult sau mai puțin, următoarele: nimeni n-a otrăvit pe nimeni și nimeni nu avea cu ce să se otrăvească. Nu mai puțin…

Am ridicat din umeri.

— Atunci de ce țineți atât de mult la această alternativă — crimă sau întâmplare?

— Păi, ce altceva ar mai putea fi?

— Să zicem, asta — arătă un France Soir de pe birou. Ai citit ziarele de azi?

Şi indică doar câteva titluri mari: “Bombă în Labirint”, “Masacru pe scările rulante”, “Misteriosul salvator al unei fetițe”.

— Da, am zis. Ştiu ce s-a întâmplat.

— Ei, poftim. Un caz clasic de crimă a vremurilor noastre, atât premeditată, cât și întâmplătoare. A pierit cel care s-a găsit în cercul ei.

— Dar asta-i cu totul altceva?!

— Nu e totuna, fără îndoială. Anumite trăsături personale erau făcute pentru o moarte la Napoli, și nu pe aeroportul din Roma. Se înțelege! Dar chiar și omul acela, Adams, i-a scris soției despre crima fără adresă, folosind imaginea cuielor risipite pe șosea. E clar că e un model prea simplu. Dar tot atât de clar este și faptul că, dacă în spatele acestor decese se ascunde cineva, atunci nu ține la nimic altceva mai mult decât ca să creeze impresia că el, în genere, nu există!

Am tăcut, dar Barth mi-a aruncat o privire iute, s-a ridicat, a făcut câțiva pași prin cameră, s-a întors la locul lui și m-a întrebat:

— Şi ce crezi dumneata despre toate astea?

— Pot să spun numai ceea ce mă șochează cel mai mult. Dacă se administrează otravă, ne așteptăm întotdeauna la aceleași simptome.

— Si nu erau întotdeauna aceleași? Am înțeles că da. O succesiune destul de tipică: faza surescitării și agresivității, faza închipuirilor, cel mai adesea ideea de persecuție, faza descendentă, ca fuga din Napoli sau chiar din viață. Fiecare a fugit cum a putut, cu mașina, cu avionul, chiar pe jos, sau a folosit un ciob, un brici, un șnur de perdea, un glonț în gură, tinctură de iod…

Am avut impresia că vrea să se laude cu memoria lui.

— Da, simptomele erau asemănătoare, dar, dacă treci la cercetarea atentă a biografiei fiecărei victime, e surprinzător…

— Da, ce anume?

— În genere, felul morții nu. depinde de caracterul muribundului. Că doar nu depinde de caracter dacă mori de pneumonie, de cancer sau într-un accident de automobil. Sigur, sunt excepții, de pildă moartea profesională a piloților de avioane… dar în principiu nu există o relație între modul de viață și cel al morții.

— Într-un cuvânt, moartea este nespecifică în raport cu individul, să zicem. Şi mai departe?

— Domnule, mă înnebunești cu demonologia dumitale! Cum să-nțeleg asta?

— Textual. Un înotător cu experiență se îneacă. Un alpinist piere într-o cădere. Un maniac al volanului într-o ciocnire frontală pe șosea.

— Ia stai, stai puțin! Acest maniac al volanului era Titz?

— Da. Avea trei mașini. Două sport. A murit la volanul unui Porsche. Mai departe: un om fricos moare fugind…

— Ăsta cine era?'

— Osborn. A murit când și-a lăsat mașina, făcând pe lucrătorul de la drumuri.

— N-ai pomenit nimic de lașitatea lui!

— Scuzele mele. Varianta prescurtată pe care v-am prezentat-o omite multe aspecte. Osborn lucra la asigurări, el însuși fiind asigurat, și avea renumele de om care evită orice fel de risc. Când s-a simțit amenințat, s-a apucat să scrie poliției, dar l-a cuprins teama, a ars scrisoarea și a fugit. Adams, un excentric, a murit așa cum a trăit — într-un mod ieșit din comun. Reporterul curajos s-a ținut bine până la sfârșit, ca să termine cu un glonț…

— Şi asta n-a fost tot o fugă?

— Nu cred. I s-a cerut să plece la Londra. S-a înmuiat pentru o clipă, și-a tăiat venele, dar s-a bandajat singur și a plecat să-și facă datoria. S-a sinucis pentru că n-a reușit. Se vede că era plin de orgoliu. Nu știu care putea să fie sfârșitul lui Swift, dar în tinerețe a fost un caracter slab tipic, un fiu risipitor… Castele de nisip, excese… Avea mereu nevoie de cineva mai puternic. Nevasta, prietenul. Totul s-a repetat la Napoli.

Încruntat, Barth își freca bărbia cu degetul, privind înainte cu ochi inexpresivi.

— Mda, în principiu, este explicabil. Regresul… Întoarcerea la o perioadă anterioară a vieții; nu sunt specialist, dar halucinogenele provoacă probabil… Dar ce spun toxicologii? Psihiatrii?

— Unele simptome analoge cu LSD-ul, dar LSD-ul nu este așa de specific față de individ. Farmacologia nu cunoaște remedii atât de specifice. Când am cunoscut viața acestor oameni, am avut impresia că nici unul nu a degenerat în firea lui, dimpotrivă, și-a dezvăluit-o într-un soi de exagerare caricaturală. Cel econom devine un zgârie-brânză, pedantul… anticarul acela a tăiat o zi întreagă o valiză de hârtii în fâșii subțiri… O adevărată mină de date… Dacă pot să vă las documentele, vă puteți convinge și singur.

— Chiar te rog. Acest factor X ar fi deci “otrava personalității”. Asta, în realitate… dar, pornind de aici, pare-se că nu se ajunge la nici o rezolvare. Sondajul psihologic poate arăta cum acționează acest factor, dar nu cum intră în pielea victimei.

Stătea aplecat în față, cu capul în jos, uitându-se la mâinile cu care-și ținea genunchiul și, brusc, ridică privirea spre mine.

— Am să-ți pun o întrebare personală… Îmi dai voie?

Am înclinat din cap aprobativ.

— Ce s-a întâmplat cu dumneata în timpul simulării? Cum te simțeai? Ai fost sigur fără întrerupere?

— Nu. În general, era neplăcut — altfel decât sunt privite lucrurile din America. Nici măcar prin faptul că foloseam lucrurile celui decedat, cu asta m-am obișnuit repede. Se considera că eram special predestinat pentru această operație, dată fiind profesia mea…

— Da? întrebă el mirat.

— Pentru public pare a fi o profesie fascinantă, dar nu e decât rutină, plictiseală, iarăși rutină și scurte momente de excitație.

— Aha! Aproape la fel ca la Napoli, nu?

— Da, mai ales că suntem antrenați să ne auto-observăm. Indicatorii organelor pot să te înșele, și atunci ultimul indicator este omul.

— Așadar, rutină și plictis. Şi de unde atunci excitație la Napoli? Când și unde?

— Când mi-a fost teamă.

— Ţi-a fost teamă?

— Da, cel puțin de două ori. Asta mi-a produs o oarecare satisfacție.

Vorbeam cu greutate, într-atât era de insesizabil ceea ce spuneam. El nu mă slăbea din ochi.

— Îți place să-ți fie frică?

— Nu pot să spun nici da, nici nu. E bine, dacă ceea ce poate să facă omul corespunde cu lucrul la care el ține. Eu țineam, de obicei, la ceea ce nu puteam. Există o cantitate nedefinită de feluri ale riscului, dar pe mine nu mă atrage riscul banal, să zicem, cum ar fi ruleta rusească. Ar fi o frică stearpă… În schimb, ceea ce nu poate fi definit, prevăzut, limitat, m-a atras întotdeauna.

— De aceea ai hotărât să te faci astronaut?

— Nu știu, poate. Suntem considerați ca niște cimpanzei ingenioși, conduși de la distanță printr-un computer terestru. Programul și planul. Ordinea supremă ca stigmat al civilizației al cărei pol opus este asta — și am arătat gazeta cu fotografia scărilor romane de pe prima pagină. Nu cred că a fost așa. Dar, chiar dacă era așa, pe Marte urma să fim singuri. Ştiam de la început că defectul meu fizic o să atârne deasupra mea ca sabia lui Damocles, pentru că timp de șase săptămâni pe an, când crește prima iarbă, nu sunt bun de nimic. Ce-i drept, contam pe faptul că pe Marte nu există iarbă… Asta e cât se poate de sigur, și superiorii mei tot așa gândeau, dar până la urmă alergia aceasta m-a împins pe poziția de rezervă, în care nu mai aveam nici o șansă.

— Să zbori spre Marte?

— Da.

— Dar ai rămas în rezervă?

— Nu.

— Aut Caesar, aut nihil?[8]

— Dacă vreți.

Își desfăcu brațele și se cufundă în fotoliu. Cu pleoapele pe jumătate lăsate, părea a medita asupra vorbelor mele. Mișcă din sprâncene, zâmbind imperceptibil.

— Să ne întoarcem pe Pământ! Oare toți acești oameni erau alergici?

— Sigur, aproape toți. Într-un singur caz nu s-a putut dovedi asta. Alergiile erau diferite — în special la praful ierburilor, apoi astmul…

— Dar pot să știu când ți-a fost frică? Ai amintit adineauri…

— Mi-amintesc două asemenea momente. O dată în restaurantul hotelului, când Adams a fost chemat la telefon. E un nume des întâlnit, era vorba de altcineva, dar o clipă mi s-a părut că nu e o întâmplare.

— Ţi s-a părut că e chemat la telefon un defunct?

— Nu, da' de unde! Credeam că se pune la cale ceva. Că asta e un semn care mi se adresează mie, în așa fel încât nimeni din cei prezenți să nu poată ști despre ce e vorba.

— Nu te-ai gândit că ar putea fi cineva din echipa dumitale?

— Nu. Asta nu intra la socoteală. În nici un caz, ei nu aveau voie să mă contacteze. Dacă s-ar fi produs ceva care ar fi lichidat acțiunea noastră, să zicem, izbucnirea războiului, ar fi venit la mine Randy — conducătorul operațiunii. Dar numai atunci.

— Scuză-mă că te bat la cap, dar e important pentru mine. Așadar, a fost chemat Adams. Dar, dacă cel chemat te-a vizat pe dumneata, asta ar însemna că a pătruns în jocul dumitale și-ți dă de înțeles asupra acestui fapt, că doar dumneata n-ai acționat ca Adams!

— Tocmai asta e. Cred că tocmai de aceea m-a cuprins teama. Am vrut să mă duc la telefon.

— De ce?

— Ca să am primul contact cu aceștia — cu acea altă parte. h astfel de contact ar fi fost mai bun decât nimic.

— Înțeleg. Dar nu te-ai dus?

— Nu, fiindcă a apărut autenticul Adams.

— Iar a doua oara?

— Asta era deja la Roma, noaptea, în hotel. Aveam aceeași cameră în care a murit, în somn, Adams. Ce mai, am să v-o spun și p-asta. S-au luat în considerare diferite roluri. Nu era neapărat nevoie să pășesc pe urmele acestui om, se vorbea despre alții, dar am participat la consfătuiri și am înclinat balanța de partea lui Adams.

M-am oprit, văzând cum îi străluceau ochii.

— Îmi imaginez. Nici vreo manie, nici marea nici autostrada — pur și simplu un apartament sigur, închis, singurătate, confort și moarte. Nu-i așa?

— Poate că da, dar atunci nu mă gândeam la asta. Se credea, probabil, că am ales itinerarul lui, contând pe descoperirea acelor revelații pe care urma să le obțină și să le ascundă undeva, dar n-a fost așa. Omul acesta îmi era oarecum simpatic.

Deși mă atinsese cu o clipă înainte prin al său Aut Caesar, aut nihil, mă arătam mai expansiv decât era normal, într-atât țineam la el. N-aș putea spune când anume afacerea asta a devenit pentru mine o obsesie. La început tratasem impersonalitatea ca pe o rutină, căreia trebuia să mă supun, pentru că aceasta era miza jocului. Nu știu nici eu când m-a atras cu totul, ca apoi să mă respingă. Crezusem în acea groază promisă, doar aveam dovezi că nu era o invenție; aproape că intrasem în cercul ei și tocmai asta s-a dovedit a fi o iluzie. N-am fost acceptat. Am jucat rolul lui Adams cum m-am priceput, dar n-am ajuns la parametrii destinului acestuia, n-am retrăit nimic cu adevărat, și de aceea nu știam nimic. Poate că vorbele lui Barth m-au emoționat într-atât, deoarece erau adevărul gol-goluț. Kerr, colegul lui Fitzpatrick, care. era freudian, ar fi spus desigur că voiam să mizez pe o singură carte, pentru că preferam să mor decât să pierd, dar, la drept vorbind, preferam să mor pentru că pierdeam; opțiunea mea pentru Adams ar fi introdus întreaga acțiune în schema freudiană a impulsului lui Thanatos. Așa ar fi spus, cu siguranță. Mi-era totuna. Ajutorul francezului acestuia era precum abaterea de la codul alpinismului — cedam locul ca să-l las înainte pe cel aflat primul pe coardă —, dar preferam asta, decât un fiasco absolut Nu voiam, nu puteam să pierd totul în acest fel, ca unul dat afară pe ușă.

— Să discutăm asupra metodei, mă trezi vocea lui Barth. Primul lucru este componența victimelor. Reliefarea seriei acestora. Am procedat în această privință destul de arbitrar.

— Credeți? Pe ce bază?

— Pe baza faptului că întâmplările nu s-au separat singure, numai voi le-ați clasificat în esențiale și neesențiale. Ca element distinct al celor esențiale ați considerat nebunia și moartea — cel puțin nebunia, dacă aceasta nu a dus chiar la moarte. Dar te rog să compari comportarea lui Swift cu cea a lui Adams. Swift a înnebunit, ca să zic așa, cu cărțile pe masă, în schimb, despre halucinațiile lui Adams ați aflat abia din scrisorile către soția sa. Câte oare vor fi fost cazurile în care v-a lipsit un asemenea indiciu!

— Iertați-mă, am replicat, dar nu era altă soluție. Ceea ce ne reproșați este dilema clasică a cercetării fenomenelor necunoscute. Pentru a le delimita în mod corect trebuie cunoscut mecanismul cauzal, iar pentru a cunoaște mecanismul cauzal trebuie sa delimitezi bine fenomenele.

Mă privi fără să-și ascundă bunăvoința.

— A, cunoști și acest limbaj. Probabil nu de la detectivi, așa-i?

Nu i-am răspuns. El își frecă bărbia.

— Da, aceasta e, într-adevăr, dilema clasică a inducției. Atunci să discutăm despre faptele respinse. Despre urmele pe care le-ați considerat false. Au existat oare urme promițătoare mai lungi, care până la urmă se pierdeau? A existat așa ceva?

Acum eu l-am privit cu admirație.

— Da. Una merita atenție. Ne așteptam la multe de la ea. Toți americanii din rândul victimelor au trecut, înaintea plecării în Italia, prin una dintre clinicile doctorului Stella. Ați auzit cumva de el?

— Nu.

— Se vorbește de el în fel și chip, ba că e un medic excepțional, ba că e un șarlatan. Pe pacienții cu afecțiuni reumatice îi trimitea la băile de sulf din Napoli.

— Ei, poftim!

— Şi eu am sărit în sus când am auzit asta, dar e o urmă falsă. Considera că asemenea băi în apropierea Vezuviului sunt mai bune decât oricare altele, dar noi avem destule izvoare similare în America. Aceia dintre pacienții lui care se lăsau convinși să facă o astfel de călătorie erau, totuși, o minoritate, întrucât nu e adevărat că americanii sunt cheltuitori. Când un bolnav îi spunea că nu-i permite buzunarul să ajungă la Vezuviu, atunci, doctorul Stella îl trimitea la un sanatoriu american. I-am depistat pe aceștia. Erau aproape o sută. Toți întregi și zdraveni, adică unii atinși de reumatism exact așa ca înainte de această terapie, în orice caz n-am nimerit nici un deces de tip italian. Acestor pacienți ai lui Stella nu li s-a întâmplat nimic neobișnuit. Au murit de regulă în patul lor, de inimă sau de cancer.

— Poate aveau soții, familii! exclamă îngândurat Barth.

Am zâmbit fără voia mea.

— Doctore, și dumneavoastră începeți să vorbiți în acest jargon năucitor, folosind acele expresii cu care se tot frământă în agenție afacerea asta… Desigur, aveau, în genere, familii, dar se numărau printre ei și văduvi, cavaleri tomnatici, și pe urmă, soția și copiii sunt un panaceum? Un antidot? Şi împotriva cui, la drept vorbind?

— Numai printr-o mare de prostii se ajunge la adevăr, zise Barth, sentențios, dar cu scântei de veselie în ochi.

— Ei, dar știți câți pacienți a trimis Stella la Napoli?

— Ştiu. Şi ăsta e unul dintre cele mai ciudate aspecte în toată istoria asta. Când mă gândesc la el, o fac mereu cu impresia că aș fi la un pas de miezul problemei. El a trimis douăzeci și nouă de reumatici din ăștia. Din acest grup provin tocmai cei cinci americani ai noștri: Osborn, Brunner, Coburn, Heyne și Swift.

— Din șapte americani?

— Da. Nici Emmings, nici Adams nu s-au tratat în clinica lui Stella. Nici Brigg, dar pe el nu l-am socotit printre victime, după cum știți.

— A, persoană importantă! Dar ceilalți bolnavi? Ceilalți douăzeci și patru de pacienți ai lui Stella?

— Statistica aceasta o știu pe dinafară… Şaisprezece dintre ei au fost trimiși în anii în care nu se produseseră aventurile cunoscute nouă. Toți s-au întors vii și nevătămați în America. Anul trecut a trimis treisprezece. Tocmai dintre aceștia s-au recrutat cele cinci victime.

— Cinci din treisprezece? Dar printre cei opt cărora nu li s-a întâmplat nimic, apărea “tipul victimei”?

— Desigur. Chiar de trei ori: singuratici, bogați și în vârstă de aproape cincizeci de ani. Toți s-au întors. Trăiesc și astăzi.

— Toți, bărbați? Stella nu trata și femei? De ce?

— Ba da, și femei. Înaintea acestor decese a trimis la Napoli patru femei, iar anul trecut două. Anul acesta, nici una.

— De unde această disproporție între sexe?

— Clinicile lui Stella s-au lansat ca profilate pe tratamente înainte de toate pentru bărbați. Tulburări de potentă, căderea părului, apoi totul s-a mai șters, dar s-a format deja ceea ce numim image[9] — a faptului că Stella este un medic al bărbaților. Disproporția se explică absolut firesc.

— Așa crezi dumneata… dar nici o femeie n-a decedat, iar cât privește doamne în vârstă singure, sunt destule și în Europa. Stella are în Europa vreo clinică?

— Nu. Victimele din Europa n-au avut nimic comun cu el. Asta este exclus. Nici unul dintre acești europeni n-a fost în Europa în ultimii cinci ani.

— Ați avut în vedere faptul că pot acționa două mecanisme independente — unul pentru americani, celălalt pentru europeni?

— Da. Am comparat aceste grupe în interiorul seriei, dar n-a rezultat nimic din asta.

— Dar de ce, la drept vorbind, acest Stella i-a trimis pe toți la Napoli?

— Simplu. E italian, naturalizat din a doua generație, familia lui e originară de lângă Napoli și a avut un profit din toate astea, pentru că a stabilit legături cu balneologii italieni, de pildă cu doctorul Giono. La corespondență nu s-a putut ajunge, fiind secret medical, dar e un lucru obișnuit ca un medic de dincolo de ocean să-și recomande pacienții colegilor lui italieni, în orice caz, n-am descoperit în acest angrenaj nimic suspect. Presupun că primea de la fiecare pacient trimis în Italia un procent oarecare.

— Cum îți explici, dumneata, acea scrisoare misterioasă, o simplă foaie de hârtie albă, care a venit pe adresa lui Mittelhorn după moartea lui?

— Cred că a trimis-o cineva din familie, care cunoștea culisele decesului acestuia și, asemenea doamnei Barbour, a dorit continuarea anchetei, dar nu voia sau nu putea interveni pe față la fel ca ea. Cineva convins de fondul penal al afacerii, de aceea voia să reînvie bănuielile și prin asta să oblige poliția să continue cercetările. Mittelhorn avea rude în Elveția, și scrisoarea tocmai de-acolo a venit…

— Dar printre pacienții lui Stella erau unii narcomani?

— Da. Erau doi, dar nu reprezentau cazuri grave. Amândoi erau în vârstă — unul văduv, celălalt cavaler tomnatic, au venit anul trecut spre sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie, au făcut băi în mare, s-au bronzat, deci după statistică s-au expus la cele mai mari pericole, dar amândoi s-au întors neatinși, și să vă mai spun ceva, unul avea alergie la puful de verdeață, iar celălalt la fragi!

— Asta-i culmea! exclamă Barth — dar nu prea ne ardea de râs.

— Ați contat pe alergie, nu? Şi eu.

— Dar ce narcotic foloseau cei doi?

— Cel cu fragii folosea marijuana, iar cel cu boala fânului LSD, de fapt numai ocazional. Provizia i s-a terminat înainte de întoarcerea în America — poate că tocmai de aceea a plecat mai devreme, întrerupând băile, ce ziceți? A plecat pentru că n-a reușit să facă rost de nimic la Napoli. Tocmai atunci politia a spulberat o bandă mare din Orientul Apropiat, cu filială italiană, contrabanda a încetat, iar furnizorii care n-au fost arestați stăteau cu frica în sân…

— Alergie la fragi, mda… mormăi Barth. Da, da. Dar boli mintale?

— Date exclusiv negative. Ştiți cum stau lucrurile în asemenea cazuri — aproape întotdeauna se poate găsi ceva printre înaintași, dar asta e cu bătaie mult prea lungă. În grupul victimelor și în grupul pacienților “salvați” ai lui Stella, sănătatea mintală era dominantă… Vreo nevroză vegetativă, tulburări de somn, cam atât. Asta, printre bărbați. În privința femeilor — melancolie, criză de climacterium, încercare de sinucidere.

— Așa, sinucidere, deci?

— Tipică isterie, așa-numitul strigăt de ajutor, otrăvire în condiții care garantau salvarea. În cadrul seriei era întotdeauna invers: nimeni nu se afișa acolo cu vreo manie suicidală. Tipică era premeditarea absolută, evidentă în repetarea gestului, dacă primul nu reușise.

— De ce numai Napoli? întrebă Barth. Dar Messina? Etna? Nimic?

— Nimic. Înțelegeți, cred, că n-am fi putut avea în vedere toate izvoarele sulfuroase din lume, dar pe cele italiene — le cercetase bine grupa specială. Absolut nimic. Vreunul devorat de rechini, un altul s-a înecat…

— Şi Coburn s-a înecat.

— Da, dar într-un acces de nebunie.

— E sigur?

— Aproape. Despre el am avut relativ cele mai puține cunoștințe. De fapt, numai că nu mânca micul dejun ce i se oferea, dar ascundea pâinea prăjită, untul, ouăle într-o fostă cutie de țigări, iar restul îl punea, înaintea ieșirii din hotel, pe parapetul ferestrei.

— Așa deci! Bănuia că sunt otrăvite și dorea ca păsărelele…

— Bineînțeles, iar cutia voia s-o arate unui toxicolog, dar s-a înecat.

— Şi cum au ieșit expertizele?

— Două volume masive, dactilografiate. Am aplicat chiar metoda delfică, prin votul specialiștilor.

— Şi?

— Majoritatea a fost pentru o otravă psihotropică necunoscută, având o acțiune parțial asemănătoare cu a LSD-ului, ceea ce nu înseamnă deloc că trebuia să aibă o compoziție chimică apropiată.

— Vreun narcotic necunoscut? Ciudată concluzie.

— Poate nu neapărat atât de necunoscut. Putea să fie, după opinia lor, un amestec de substanțe perfect cunoscute, pentru că simptomele de sinergie nu pot fi adesea reduse la acțiunea diferiților compuși chimici.

— Dar cei în minoritate?

— O severă psihoză, pe un fond nelămurit din punct de vedere etiologic. Ştiți, desigur, cât de multe pot spune specialiștii, medicii, când nu știu absolut nimic.

— Ştiu foarte bine. N-ai vrea să-mi repeți acum întreaga tipologie a deceselor?

— Desigur. Coburn s-a înecat fără voia lui sau premeditat. Brunner s-a aruncat pe fereastră, dar n-a murit.

— Scuză-mă, ce se mai aude despre el?

— E în America, bolnav, dar trăiește. Își amintește în mare întâmplările, dar nu vrea să vorbească de ele. Îl luase pe chelner drept omul Mafiei, se simțea persecutat. Mai mult nu știa să spună. Pot să continui?

— Desigur, te rog.

— Osborn a fost călcat de un autoturism. Făptașul n-a fost descoperit. A fugit de la locul accidentului. Emmings a încercat de două ori să se sinucidă. Şi-a tras un glonț în cap. Leyge, suedezul, s-a dus la Roma și s-a aruncat de la înălțime, pe Colosseum. Schimmelreiter a murit de moarte naturală în spital, tumoare la plămâni, după un atac serios de nebunie. Heyne și-a tăiat venele la spital. A fost salvat. A murit de pneumonie galopantă. Şi Mittelhorn a încercat de două ori să se sinucidă, o dată cu somnifere, apoi cu tinctură de iod. A murit de arsuri la stomac. Titz a pierit într-un accident pe autostradă. Şi, în sfârșit, Adams, în “Hilton”-ul din Roma, în somn, sugrumat, din cauze necunoscute. Despre Brigg nu se știe nimic.

— Mulțumesc. Dar cei care au scăpat cu viață și-au amintit cumva primele simptome?

— Da. Tremur al mâinilor și gustul schimbat ai felurilor de mâncare. Asta o știm de la Swift. Brunner a subliniat insistent că mâncarea “și-a schimbat cu adevărat gustul”, dar cât privește tremurul mâinilor nu-și amintea nimic. Probabil, la Brunner rămăsese așa-numitul defect psihic rezidual după toate prin câte trecuse, de aici și afirmațiile lui. Aceasta era părerea medicilor.

— Diferențele în schema deceselor sunt destul de serioase — sinucigașii apelau la mijloace accesibile, la ceea ce era mai la îndemână. Cum s-au soldat investigațiile după principiul cui prodest?

— Căutarea celor material interesați? Şi ce dacă sunt moștenitori, când nu există nici o legătură între ei și fiecare din aceste cazuri!

— Dar presa?

— Un blocaj complet al informațiilor. Bineînțeles, presa locală a semnalat fiecare din decesele produse, dar pierdute în obișnuitele rubrici ale faptului divers. Aceasta numai în ideea de a nu îngreuna mersul anchetei. Numai un ziar oarecare din America, nu mai știu care anume, a făcut speculații pe tema destinului tragic al pacienților lui Stella. El susținea că totul a fost o lucrătură a concurenței răutăcioase. Cu toate acestea, n-a mai trimis la Napoli nici un reumatic.

— Ei, vezi, s-a oprit! Asta nu dă de bănuit?

— Nu prea, pentru că încă un asemenea caz și un asemenea articol i-ar fi putut aduce mai multe pierderi decât profiturile pe care le-a avut în toată afacerea asta. În final, trebuia ca proviziile să nu fie prea mari.

— Iți propun acum următorul joc, zise Barth. Am să-l numesc “Cum poți muri în mod misterios la Napoli?” E vorba de trăsăturile pe care trebuie să le ai în acest scop. Dumneata ai să mă ajuți. Bine?

— Cu plăcere. Lista acestor trăsături cuprinde sexul, vârsta, starea fizică, indispozițiile, situația materială și alte câteva lucruri, pe care am să încerc să le enumăr. Deci trebuie să fie” un bărbat în jur de cincizeci de ani, mai degrabă bine făcut, de statură atletică, neînsurat sau văduv, în orice caz, să trăiască singur la Napoli. Având în vedere cazul lui Schimmelreiter, trebuie să recunoaștem că bunăstarea nu constituie o condiție absolut necesară. În schimb, nu e nevoie să știe limba italiană, sau foarte puțin.

— Nici una dintre victime nu știa bine italiana?

— Nici una. Trec acum la trăsăturile mai deosebite. Ca să mori, nu trebuie să ai diabet.

— Ce tot spui?

— Nici un individ din serie nu era diabetic. În schimb, erau cinci diabetici printre reumaticii pe care Stella i-a trimis la Napoli și care s-au întors nevătămați acasă.

— Şi cum au explicat asta experții voștri?

— Nu prea știu ce-ar trebui să vă răspund. Au spus ceva despre schimbul de materie, despre corpurile acetonice, care pot fi un antidot, dar specialiștii, nu neapărat mai pricepuți, ci mai cinstiți (dar este numai o impresie a mea), au combătut ideea aceasta. Corpurile acetonice apar în sânge abia atunci când lipsa de insulina se simte serios în organism, și doar se știe că azi orice diabetic are regulat grijă să-și ia medicamentele corespunzătoare. Apoi, o trăsătură necesară este alergia. Alergie la ierburi, boala fânului, astm. Dar erau și indivizi care îndeplineau perfect toate aceste condiții, și nu li s-a întâmplat nimic. Acel pacient al lui Stella, pe care l-am numit “cel cu fragii”, și al doilea — cu guturai.

— Bogați, singuri, în vârstă, făceau băi de sulf, atletici, alergici, nu știau italiana?

— Da. Luau aceleași medicamente antialergice ca și ceilalți, și plimasină.

— Asta ce e?

— Un preparat antihistaminic cu un adaus de ritalină. Ritalina e o clorură de hidrogen de feniloalfapiperidil acetilic. Prima substanță a plimasinei, piribenzamina, suportă simptomele reacției alergice, dar provoacă somnolență, încetinește reflexele, deci șoferii trebuie s-o ia cu un adaus de ritalină, care face parte dintre corpurile capabile de impuls.

— Dar te pricepi la chimie, nu glumă!

— Eu însumi le iau de ani de zile. Fiecare alergic este puțin și propriul său medic. În America am luat un echivalent de-al lor, pentru că plimasina este un preparat elvețian. Așa și cel cu catarul, Charles Decker, și el a luat acest medicament, și totuși nu i s-a clintit un fir de păr… ia, ia stați!

Am rămas cu gura deschisă ca un idiot. Barth mă privea în tăcere.

— Toți au chelit… am rostit într-un târziu.

— Chelie?

— Un început de chelie. Ia stați puțin. Da. Şi Decker avea o mică tonsură în creștetul capului, și totuși — nimic.

— În schimb, dumneata nu chelești, observă Barth.

— Cum? A, da, nu chelesc. Ăsta-i un defect? Dar câtă vreme lui Decker nu i s-a întâmplat nimic, cu toate că a chelit… și, de fapt, ce legătură poate fi între căderea părului și un atac de demență?

— Şi ce legătură există între demență și diabet?

— Aveți dreptate, doctore, e o întrebare fără rost.

— Oare ați trecut total cu vederea chestiunea asta, a căderii părului?

— Ei, știți doar, treaba a fost cam așa. I-am diferențiat pe cei care au murit de cei care s-au întors întregi la Napoli. Trăsătura aceasta a ieșit clar în evidență. Necazul era mai întâi acela că o cădere a părului se putea constata în mod sigur numai la un sinucigaș, pentru că unii dintre cei salvați puteau să ascundă faptul că obișnuiau să poarte perucă. Amorul propriu al omului este în acest domeniu nemaipomenit de sensibil, și e greu să-i tragi de păr și să-i examinezi de aproape, câtă vreme ei, oamenii, nu-și doresc acest lucru. Diagnosticul ar fi presupus găsirea atelierului calotehnic în care respectivul individ și-a comandat peruca sau transplantul de păr, dar pentru așa ceva pur și simplu n-am mai avut nici timpul, nici oamenii disponibili.

— Ați considerat oare acest lucru atât de esențial?

— Părerile erau împărțite. Unii socoteau că nu avea importanță, mai ales când era vorba de a stabili dacă printre cei câțiva pacienți salvați ai lui Stella existau oameni care-și ascundeau calviția. Care ar putea fi însă legătura cu întâmplările tragice ale altor reumatici?

— Bine, dar dacă ați avut în vedere și podoaba capilară, de ce ai fost atât de surprins adineauri?

— Din păcate, era o corelație negativă. Am fost surprins de faptul că nici unul dintre cei decedați nu-și ascunsese chelia. Nici unul nu purtase perucă, nu avusese nici transplant, nici păr infiltrat în scalp… Există 6 asemenea operație.

— Ştiu. Şi mai departe?

— Nimic, în afară de faptul că toate victimele cheleau și nu-și ascundeau suferința, în schimb printre cei salvați erau atât unii cu chelie, cât și alții cu păr obișnuit. Mi-am dat seama că Decker avea tocmai un început de chelie, nimic mai mult. Mi s-a părut că dădusem peste o “urmă fierbinte”. Mai avusesem asemenea impresie, și nu o singură dată. Vă rog să înțelegeți că m-am obișnuit de mult cu asta și am deja vedenii. Spiritele…

— O, asta e de-acum o istorie cu viziuni, cu invocații misterioase… sau poate că e ceva în toate astea?

— Credeți în spirite? l-am întrebat, cu ochii holbați.

— Poate ar fi de-ajuns ca ei să creadă. Ce părere ai? Să zicem că la Napoli acționează un prezicător care-i vânează pe străinii bogați…

— Bine, să admitem! am acceptat, răsucindu-mă în fotoliu. Şi mai departe?

— Ne putem imagina în fond cum, prin diferite trucuri și procedee, se străduiește să le câștige încrederea, cum le dă pe gratis eșantioane ale unui minunat elixir adus direct din Tibet, care nu este nimic altceva decât un decoct narcotic, menit să producă o totală dependență de el, sau să lecuiască orice suferințe posibile — și așa, dintre o sută, să zicem, o mie de asemenea inși, zece sau unsprezece, din comoditate, luând o prea mare doză dintr-o dată…

— Aha! am exclamat. Ei da, dar italienii ar fi știut chestia asta. Adică poliția lor. De fapt, mișcările unora dintre victime au fost reconstituite în așa măsură, încât se știa la ce oră respectivul ieșise din hotel, cum era îmbrăcat în momentul acela, 'de la care chioșc își cumpăra ziarele, în care cabină de pe plajă se dezbrăca, unde și ce mânca, la ce spectacol de operă fusese, așa că puteam să fi scăpat un asemenea vraci sau “guru” într-un caz sau altul, dar nu în toate cazurile… Nu, nici pomeneală de așa ceva. Şi pe urmă, ar fi fost și prea puțin verosimil. Italienește aproape că nu știau, și, de altfel, un suedez cu studii superioare, un anticar, un antreprenor serios ar fi umblat pe la vreo ghicitoare italiancă? în sfârșit, nici nu aveau timp pentru asta…

— Mă las convins, dar nu învins, așa că am să mai trag o dată! zise Barth, ridicându-se din fotoliu. Dacă s-au lăsat prinși de un cârlig care i-a tras în mod delicat, atunci era un cârlig care nu lăsa urme! De acord?

— De acord.

— Așadar, “ACEL CEVA” i-a prins într-un mod particular, intim, personal și, în același timp, efemer. Sexul!?

N-am răspuns imediat.

— Nu. Fără îndoială, unii au avut legături erotice fugitive, dar nu despre asta-i vorba. Am pătruns în viața lor cu atâta precizie, încât ceva așa de “gras” ca femeile, excesele, bordelul nu ne-ar fi scăpat. Trebuie să fi fost ceva pur și simplu din cale-afară de banal…

M-am mirat eu însumi rostind aceste cuvinte, pentru că până atunci nu gândisem în felul acesta. Dar asta nu era altceva decât apă la moara lui Barth.

— O banalitate mortală? De ce nu! Ceva față de care se cedează, vreo înclinație tăinuită, bine ascunsă de lume. Dar poate să fie și un lucru de care nici mie, nici dumitale nu ne-ar fi rușine. Poate că pentru o anumită categorie de oameni dezvăluirea unei asemenea slăbiciuni ar fi o compromitere catastrofală…

— Cercul s-a închis, am intervenit, fiindcă v-ați întors pe terenul de unde m-ați gonit mai înainte: al psihologiei…

Afară se auzi un sunet ca de trâmbiță. Doctorul se ridică — mi s-a părut neașteptat de tânăr —, se uită în jos și amenință cu degetul. Sunetul încetă. Mirat, am observat că se înserase, m-am uitat la ceas și m-a cuprins o mare jenă — eram la el de vreo patru ore! M-am ridicat să-mi iau rămas-bun, dar nici n-a vrut să audă.

— A, nu, nu, domnul meu! Mai întâi, ai să rămâi la noi, la cină, al doilea, n-am ajuns încă la nici o concluzie, iar al treilea, sau mai degrabă primul lucru, e că trebuie să-mi cer scuze. Am schimbat rolurile! M-am luat de dumneata ca un judecător de instrucție! Nu ascund faptul că am urmărit un anumit scop, nedemn de rolul unei gazde… Am vrut să aflu ceva despre dumneata și, prin dumneata, ceva ce nu voi afla din dosare. Farmecul problemei îl poate transmite numai omul, aceasta e convingerea mea. Si pe deasupra, am încercat să te zgândăresc nițel, chiar prin împunsături, și trebuie să spun că ai suportat bine totul, deși nu ai figura aceea ca la pocher, așa cum, poate, ți-o arăți… Dacă ceva mă dezvinovățește în ochii dumitale, aceasta e buna intenție, pentru că sunt gata să mă înham la așa o treabă… Dar să mai luăm loc. Masa încă nu e gata. La noi se sună…

Ne-am așezat. Dintr-o dată m-am simțit mai ușor.

— Am să mă ocup de asta, continuă el, deși nu prea văd mari șanse… Pot să te întreb cum vezi de fapt aportul meu?…

— Problema asta îngăduie, pare-se, abordarea unei analize cu mai mulți factori…, am început prudent, cântărindu-mi vorbele. Nu cunosc programul dumneavoastră, dar știu un număr de programe de tip GPS și cred că anchetatorul trebuie să-i cam semene. Este o afacere nu atât polițistă, cât mai degrabă cognitivă. Computerul n-o să-l dezvăluie, bineînțeles, pe făptaș, dar făptașul poate fi ușor scos din ecuație, ca o necunoscută. A rezolva chestiunea, ar însemna crearea unei teorii a morții acestor oameni. Legea care i-a ucis…

Doctorul Barth mă privea cu o ușoară compătimire. Dar poate că numai mi se părea, pentru că stătea sub lampa din tavan și, la cea mai mică mișcare, umbrele îi jucau pe față.

— Stimate domn, spunând că vom încerca, am avut în vedere un angrenaj de oameni, nu de electroni. Dispun de un excepțional colectiv interdisciplinar — cele mai bune capete din Franța — și sunt sigur că se vor arunca precum ogarii la vânătoare, în schimb, programul… Desigur, l-am alcătuit, s-a dovedit destul de bun în câteva experiențe, dar o poveste ca asta, nu, nu — repeta el întruna, clătinând din cap.

— De ce?

— E foarte simplu. Computerul n-o să facă nimic fără cuantificare, iar aici — întinse mâinile — ce-am putea să cuantificăm? Să zicem că la Napoli acționează un nou cerc al comerțului cu narcotice, că hotelul este unul dintre centrele de distribuție, că doritorilor li se furnizează marfa înlocuind sarea dintr-o anumită solniță cu narcoticul respectiv — oare din când în când nu se poate ajunge la schimbarea solnițelor de pe mesele din sufragerie? Şi atunci n-ar fi amenințați cu otrăvirea numai oamenii cărora le place să mănânce sărat? Şi în ce mod, te întreb, ar putea să capteze acest fapt un computer, dacă în materialul introdus nu va fi nici un bit despre aceste solnițe, despre narcotic și despre gusturile culinare ale victimelor?

L-am privit, fără să-mi ascund admirația. Ce ușor putea prinde din aer asemenea concepte! în clipa aceea se auzi un clopoțel, tot mai stăruitor, apoi alarmant, până ce se potoli, și am auzit un glas de femeie, certând un copil. Barth se ridică.

— E timpul. Mâncăm întotdeauna la aceeași oră.

Pe masa din sufragerie ardeau, în șir lung, lumânări trandafirii. Încă de pe scări, Barth mi-a șoptit că o voi întâlni la cină și pe bunica lui, o persoană de nouăzeci de ani, dar perfect normală din toate punctele de vedere, poate puțin excentrică. Am luat aceste vorbe ca un sfat de a nu mă mira de nimic, dar n-am mai apucat să răspund, pentru că venise momentul să fiu prezentat celor ai casei. În afară de cei trei copii, pe care-i știam deja, și de doamna Barth, stând la masă într-un fotoliu asemenea celui de sus, din cabinet, am zărit o bătrânică îmbrăcată numai în violet, ca un episcop. De gât îi atârna un lornion de modă veche, cu briliante, iar ochii ei mici și negri s-au înfipt în mine ca niște pietricele strălucitoare. Îmi întinse mâna așa de sus și de energic, că m-am grăbit să i-o sărut, lucru pe care nu-l fac niciodată și, cu un glas neașteptat de puternic, bărbătesc, de parcă ar fi fost al altei ființe, ca într-un film prost dublat, îmi zise:

— Așa, vasăzică, dumneata ești astronaut? N-am văzut încă pe nici unul la masă cu noi.

Până și doctorul era uimit. Soția lămuri lucrurile, adăugând că bunica aflase totul despre mine de la copii. Bătrâna doamnă m-a poftit să stau lângă ea și să vorbesc cu glas tare, pentru că nu prea auzea. Lângă tacâmul ei, se afla un aparat auditiv, mic ca un grăunte, pe care nu-l folosea niciodată.

— Cred că o să avem o discuție amuzantă. Nu știu dacă o să mai am curând o asemenea ocazie. Spune-mi, te rog, cum arată cu adevărat Pământul de-acolo, de sus? N-am încredere în fotografii!

— Aveți dreptate, i-am răspuns, întinzându-i castronul cu salată și plăcut impresionat că m-a abordat fără ceremonii. Nici o fotografie nu poate reda totul așa cum este, mai ales când orbita este îngustă, pentru că atunci Pământul înlocuiește cerul! Devine el însuși cerul. Nu-l acoperă, ci este cer. Aceasta e impresia.

— E oare așa de frumos? mă întrebă ea, cu îndoială în glas.

— Mie mi-a plăcut. Cea mai mare impresie a făcut asupra mea pustietatea Pământului. Nici urmă de orașe, drumuri, porturi — nimic, numai oceane, continente și nori. De fapt, oceanele și continentele sunt cam acelea pe care le-am învățat în școală, la geografie. În schimb, norii… mi s-au părut cei mai ciudați, poate tocmai pentru faptul că seamănă atât de puțin cu norii.

— Dar cu ce seamănă?

— Asta depinde de înălțimea orbitei. De la cea mai mare distanță arătau ca o piele foarte veche, zbârcită, de rinocer, din aceea gri-vineție, cu crăpături. Dar când te apropii, seamănă cu un caier de lână, din oi de diferite culori, prin care a trecut un pieptene.

— Şi ai fost și pe Lună?

— Din păcate, nu.

Eram pregătit pentru continuarea acestui interogatoriu cosmologic, dar ea schimbă tema pe neașteptate.

— Vorbești perfect franțuzește, deși cam ciudat. Folosești alte cuvinte… Nu cumva ești din Canada?

— Familia mea e de-acolo. Eu m-am născut în Statele Unite.

— Mama dumitale e franțuzoaică?

— Da, a fost.

Mi-am dat seama că soții Barth o priveau pe bătrâna doamnă peste masă de parcă ar fi încercat să pună o surdină curiozității sale, dar ea nu se sinchisea deloc.

— Şi mama dumitale îți vorbea franțuzește?

— Da.

— Te cheamă John. Dar desigur ea îți spunea Jean, nu-i așa?

— Da.

— Atunci și eu am să-ți spun la fel. Dă, te rog, mai încolo, sparanghelul ăsta. N-am voie să mănânc așa ceva. Bătrânețea, domnule Jean, constă în faptul că ai deja o experiență pe care n-o mai poți folosi. Așa că ei — arătă spre cei din familie — au dreptate să nu mă bage în seamă. Dumneata nu știi nimic despre asta, dar între al șaptezecilea și al nouăzecilea an de viață este o mare deosebire. Fundamentală, adăugă ea apăsat și tăcu, începând să mănânce. S-a înviorat abia când s-au schimbat farfuriile. De câte ori ai fost în Cosmos?

— De două ori. Dar nu m-am îndepărtat prea mult de Pământ; dacă ar fi să fac comparație cu un măr, ar fi cam cât grosimea cojii acestuia.

— Ești modest?

— Mai degrabă, nu.

Era o convorbire destul de ciudată și n-aș putea spune că era neplăcută, pentru că bătrâna doamnă avea un farmec aparte. Așa că nu m-am speriat de continuarea interogatoriului.

— Crezi că femeile trebuie să zboare în Cosmos?

— Nu prea m-am gândit la asta, i-am răspuns, conform adevărului. Dacă ele ar dori asta, de ce nu?

— Voi, în America, aveți un focar al mișcării aceleia zăpăcite — womens liberation[10]. O chestie copilărească, fără gust, dar cel puțin comoda.

— Așa credeți? De ce comodă?

— E comod să știi cine este vinovat de tot ce se întâmplă. După aceste doamne, vinovați sunt bărbații. Numai ele surit în stare să guverneze lumea. Vor să vă ia locul. Cred că, deși e un nonsens, ele au măcar un scop bine definit, pe când voi nu-l aveți.

După desert — o enormă plăcintă de. revent copt, cu zahăr — copiii au zbughit-o în camerele lor, iar eu am început să mă. pregătesc de plecare. Aflând că locuiesc la Orly, doctorul Barth insistă să mă mut la el. N-am vrut să profit așa de mult, dar ispita era destul de mare. Vorbind pe șleau, urma să-i fiu o povară.

Doamna Barth se alătură soțului ei, arătându-i o carte a oaspeților, neîncepută: ce semn bun ar fi dacă prima semnătură ar fi a unui astronaut! Ne-am întrecut în amabilități, până ce m-am dat bătut. A rămas să mă mut la ei a doua zi. Doctorul m-a condus la mașină și, urcându-mă, mi-a spus că bunica lui m-a plăcut nespus și asta nu se întâmplă cu orișicine. A rămas în fața porții deschise, iar eu am pornit-o, cufundându-mă în noaptea pariziană.

Ca să evit aglomerația, am dat ocol centrului, îndreptându-mă spre bulevardele de pe malul Senei, unde te puteai mișca mai în voie. Se apropia miezul nopții. Eram destul de obosit, dar vesel. Convorbirea cu Barth mă umpluse de speranțe nedefinite. Mergeam încet, căci băusem cam multișor vin alb. Înaintea mea apăru un mic 2 CV, parcă târându-se cu exagerată prudență pe lângă bordură. De fapt, drumul era pustiu și pe deasupra barierelor de pe malul râului vedeam marile magazine comerciale conturându-se de partea cealaltă. Mai mult le ghiceam, căci eram departe cu gândurile și, în acel moment, apărură în oglinda retrovizoare, ca doi sori, luminile mașinii din spatele meu. Tocmai intenționam să depășesc micul 2 CV din față și am luat un viraj cam mare spre stânga; vrând să las mai mult spațiu amatorului de curse nocturne, am dat să mă întorc la locul meu, în urma mașinuței care mergea ca melcul, dar n-am reușit. Luminile din spate au inundat interiorul autoturismului meu și o formă turtită sări, zdrăngănind, în golul dintre mine și cel din față. Până să mă îndrept în scaunul Peugeotului meu, împins de valul de aer, celălalt dispăruse. Ceva îmi lipsea la aripa din dreapta. În locul oglinzii a rămas numai suportul. Mi-o zburase. Am rulat mai departe, gândindu-mă că, dacă n-aș fi băut atâta vin, aș fi zăcut în mașina distrusă, pentru că aș fi reușit să barez golul în care lovise celălalt. Accidentul i-ar fi dat lui Randy mult de gândit! Cum s-ar mai fi potrivit moartea mea cu schema napolitană! Cât de sigur ar fi fost Randy că are legătură cu acțiunea de simulare! Se vede că nu mi-a fost hărăzit să fiu al doisprezecelea: am ajuns la hotel fără nici un alt necaz.

* * *

Barth dorea să dea acceptării problemei de către colectivul său un accent de spontaneitate, sau poate că ținea să se laude cu noua locuință, astfel că, în a patra zi a șederii mele la el, într-o duminică, dădu o recepție. Urmau să vină vreo douăzeci de persoane. Nepregătit pentru asemenea situații oficiale, intenționasem să dau o fugă sâmbătă la Paris, să-mi iau niște haine mai acătării, dar Barth mi-a scos ideea din cap. Așa s-a făcut că am întâmpinat oaspeții la intrare, alături de cei doi soți, îmbrăcat numai în texas și pulover, amândouă roase și rupte, pentru că tot ce avusesem mai bun distrusese poliția italiană. Pereții camerelor de la parter fură dați la o parte și toată partea de jos a casei transformată într-un salon spațios. Serata a fost destul de bizară. M-am simțit printre tinerii bărboși și savantele în peruci puțin cam ca un musafir rătăcit, și puțin ca gazdă, căci locuiam și eu la familia Barth și îndeplineam, oarecum, onorurile casei. A trebuit să mă prezint, tuns și bărbierit, ca un bătrân cercetaș. Nu exista pic de rigiditate ceremonială, nici contrariul ei mai rău, bufonada bulversantă a intelectualilor. De altfel, o dată cu ultimele evenimente din China, maoiștii cam dăduseră bir cu fugiții. Am căutat să mă fac plăcut tuturor, pentru că veniseră să cunoască un astronaut suferind de catar și, totodată, comis-voiajor — detectiv ad interim. Discuția nepăsătoare alunecă repede spre chinurile lumii. De fapt nu era nepăsare, ci mai degrabă fugă de personalitate, pentru că vocația seculară a Europei cam trecuse, iar acei absolvenți de la Nanterres și Ecole Supérieure înțelegeau asta mai bine decât compatrioții lor. Europa ieșise din criză numai pe plan economic. Prosperity[11] se întorsese fără a fi însoțită și de bună dispoziție. Aceasta nu era frica celui operat de cancer față de metastază, ci conștiința faptului că spiritul istoriei a dispărut și, dacă urma să se întoarcă, atunci nu aici. Franța nu mai era în stare de nimic, și ei puteau să se ocupe nestingheriți de chinurile lumii, pentru că trecuseră de pe scenă în mijlocul spectatorilor. Prezicerile lui Mac Luhan se împlineau, dar pe dos, așa cum se întâmplă de obicei cu prezicerile. Apare acel cătun global al lui, numai că împărțit în două. Jumătatea mai săracă se chinuiește, iar cea mai bogată importă aceste chinuri prin televiziune și-i compătimește de departe. Se știe chiar că așa ceva nu mai poate dura multă vreme, dar oarecum mai durează. Nimeni nu m-a întrebat ce cred despre noua doctrină a Departamentului de Stat, doctrina “așteptării” în interiorul cordoanelor economice, așa că am tăcut. După chinurile lumii a venit rândul nebuniilor acesteia. Am aflat că un cunoscut regizor francez a hotărât să facă un film despre măcelul de pe scările rulante. Rolul eroului misterios urma să-l joace Belmondo, iar al fetei salvate de el — în loc de copil, deoarece cu un copil nu poți face dragoste — o renumită actriță engleză. Starul acesta feminin tocmai se măritase și invitase la noaptea nunții, pe atunci la modă în mod public, multe notabilități, ca să organizeze în jurul patului nupțial o chetă în beneficiul victimelor de la Roma. De când auzisem de acele călugărițe belgiene, care au hotărât, prin practicarea prostituției filantropice, să plătească pentru fariseismul bisericilor, nu mai simt nici măcar dezgust când aud chestii de-astea. S-a discutat și politică. Noutatea zilei era demascarea mișcării argentiniene a apărătorilor patriei, ca mercenari ai guvernului. S-a exprimat temerea că așa ceva nu se poate exclude multă vreme nici în Franța. Fascismul este perimat, dictaturile primitive la fel, cel puțin în Europa, dar pentru teroarea extremistă nu există un leac mai eficace în afară de lichidarea preventivă a activiștilor. Democrația nu-și poate permite de-a dreptul o crimă profilactică, dar poate să închidă ochii în fața asasinatului proguvernamental cu responsabilitate limitată, sub un discret control mijlocit. Acesta nu mai era vechiul asasinat secret, represiune tutelată de stat, ci o teroare constructivă per procura. Am auzit și de un filozof care propunea legalizarea totală a violului. De Sade, la vremea lui, definise această stare ca o deplinătate a adevăratei libertăți. Se garantează prin Constituție orice manifestări antistatale, ca și cele conservatoare, dar pentru că forțele interesate în menținerea unui status quo sunt mai numeroase decât cele care-și propun distrugerea statului, din lupta între cele două extremisme, ordinea ar ieși cu fața curată, chiar dacă s-ar ajunge la un soi de război civil.

Pe la ora unsprezece, Barth începu să-i conducă pe cei curioși prin toată casa; la parter n-a rămas mai nimeni, iar eu m-am alăturat unui grup de trei oaspeți, în pragul ușii deschise spre terasă. Doi dintre ei erau matematicieni, dar din tabere adverse, pentru că Saussure, rudă cu Lagrange, se ocupa de analiză, adică de matematica pură, iar al doilea de cea aplicată, ca programator, fiind de formație statistician. Erau amuzant de diferiți la vedere. Saussure, slăbănog, tuciuriu, cu fața osoasă, cu favoriți și ochelari cu ramă de aur atârnați de un șiret, de parcă ar fi coborât dintr-un dagherotip; un mic calculator japonez îi atârna de gât precum o decorație în rang de comandor. Era o glumă în toată regula. Statisticianul era blond, masiv, cu părul cârlionțat, arătând ca un boche[12] greoi din cărțile poștale de pe vremea primului război mondial și, într-adevăr, provenea dintr-o familie germană. Se numea Mayer, nu Mailleux, cum am crezut la început, pentru că așa își pronunțase numele. Matematicienii nu prea se omorau cu discuția; m-a abordat, în schimb, al treilea dintre cei de față, un farmacolog, doctorul Lapidus. Acesta arăta de parcă s-ar fi întors dintr-o insulă pustie, fiindcă își lăsase barbă. M-a întrebat dacă ancheta nu a dat peste cazuri regresive, adică din acelea în care simptomele demenței au apărut, pentru ca apoi să se retragă singure. I-am spus că microfilmele cuprind actele în întregime și, dacă n-am socoti cazul lui Swift ca regresiv, atunci practic asemenea cazuri n-au existat.

— Asta-i de-a dreptul uluitor! exclamă el.

— De ce-i așa uluitor?

— Simptomele au apărut într-o intensitate neuniformă, iar când cineva a fost spitalizat, precum cel care a sărit pe geam, atunci au dat înapoi. În condițiile unei psihoze provocate pe cale chimică, asta ar însemna o creștere de neînțeles a duzei administrate. Oare nimeni n-a atras atenția asupra acestui fapt?

— Nu prea-mi dau seama la ce vă referiți.

— Nu există un compus psihotropic care să acționeze cu o asemenea întârziere, ca, fiind administrat, să zicem, într-o luni, să provoace primele simptome marți, halucinații miercuri, iar maximum de efecte sâmbătă. Desigur, se poate crea în organism un depozit, inoculând, să zicem, sub piele un compus preparat în așa fel încât să se absoarbă chiar săptămâni la rând, dar aceasta este o operație care lasă, totuși, urme în straturile pielii. Autopsia ar fi trebuit să le descopere, dar în acte n-am găsit nimic asemănător.

— N-ați găsit pentru că nu s-a confirmat nimic de acest gen.

— Tocmai asta mă surprinde!

— Dar ei puteau primi acest preparat de câteva ori, așa că s-a cumulat…

Clătină din cap cu dezgust.

— În ce mod? De la intrarea în noul mod de viață până la apariția simptomelor treceau întotdeauna câteva zile, șase până la opt, chiar până la zece zile. Nu există un compus cu o asemenea acțiune întârziată, nici cu o asemenea cumulare. Dacă admitem că începeau să ia acel preparat din prima sau a doua zi după sosire, atunci simptomele urmau să apară până în patruzeci și opt de ore. Dacă acești oameni ar fi fost bolnavi de rinichi, de ficat, am mai fi putut discuta, dar asemenea cazuri n-au fost!

— Atunci, ce credeți?

— Rezultă că au fost intoxicați sistematic, treptat și în mod continuu.

— Admiteți otrăvirea premeditată?

Zâmbi, arătându-și dinții de aur.

— Nu. Nu știu, poate au fost niscaiva spiriduși, poate muștele au zburat direct din vreun laborator farmacologic și li s-au așezat pe pâinea prăjită, iar mai înainte s-au plimbat pe derivatele aromate de lisergină, cele mai noi, dar știu numai una, că acest compus s-a concentrat în sângele victimelor pe îndelete.

— Dar dacă o fi fost vreun compus necunoscut…

— Nouă?

Rostise vorba în așa fel încât m-a făcut să zâmbesc.

— Da. Vouă. Chimiei. E oare imposibil?

Se strâmbă, lăsând aurul din gură să-i lucească.

— Compuși necunoscuți sunt mai mulți decât stelele din cer. Dar nu există din aceia care să fie în același timp și rezistenți și nerezistenți la metabolismul țesuturilor. Există un număr infinit de cercuri, dar nu există cercuri pătrate.

— Nu înțeleg.

— E foarte simplu. Compușii care dau simptome bruște creează în organism combinații solide, precum oxidul de carbon sau cianura cu hemoglobina. Asemenea compuși pot fi întotdeauna ușor descoperiți la autopsie. Mai ales când se aplică micrometodele — de pildă cromatografia. S-a aplicat așa ceva, dar nu s-a descoperit nimic! Dacă-i așa, atunci acest compus se dezintegrează ușor. Dacă se dezintegrează ușor, atunci el trebuie să fie administrat des, în doze mici, sau o singură dată, într-o doză masivă! Dar chiar dacă s-ar fi administrat într-o singură doză, atunci simptomele ar fi apărut după câteva ore, nu după câteva zile. Înțelegeți?

— Da. Înțeleg. Şi, după părerea dumneavoastră, nu există nici o alternativă?

— Da, cum să nu! Dacă în momentul administrării ar fi fost un compus cu totul inofensiv, unul care capătă calități psihotropice abia când se descompune în sânge sau în țesuturi. De pildă, în ficat. Străduindu-se să îndepărteze din organism compusul inofensiv, ficatul l-ar fi transformat în otravă. Aceasta ar fi o interesantă capcană biochimică, dar și o pură fantezie, pentru că așa ceva nu există și nu cred că ar putea exista.

— De unde această siguranță?

— Din faptul că farmacologia nu cunoaște o asemenea otravă, un asemenea “cal troian” sub nici o formă, iar dacă ceva nu s-a întâmplat niciodată, atunci este puțin probabil ca să se poată întâmpla.

— Atunci?

— Nu știu.

— Numai asta ați vrut să-mi spuneți?

Am fost obraznic, dar acest Lapidus mă enervase. De altfel, nu s-a simțit atins.

— Nu, încă ceva. Efectul acela putea fi o rezultantă.

— A administrării de substanțe diferite? De otrăvuri?

— Da.

— Dar atunci, nu mai încape nici o îndoială că au fost atentate premeditate!

În locul chimistului, interveni pe neașteptate Saussure.

— O domnișoară din Lombardia era în serviciul unui medic parizian, care locuia pe rue Saint Pierre, numărul patruzeci și opt, etajul al doilea. Sora ei, care urma să-i facă o vizită, a uitat numele străzii, și din Saint Pierre a făcut Saint Michel. S-a dus pe Boulevard Saint Michel, a găsit casa cu numărul patruzeci și opt, a urcat la etajul al doilea, a găsit firma doctorului, a sunat la ușă și a întrebat de Marie Duval, sora ei. Şi s-a întâmplat că tocmai pe altă stradă, la alt medic, să fie în serviciu o domnișoară care se numea tot Duval și care avea chiar același prenume — Marie —, ca și sora celei venite, dar era cu totul altă persoană. Şi acum, la întrebarea care a fost a priori probabilitatea acestei întâmplări, în genere, nu se poate da un răspuns rațional, adică credibil din punct de vedere matematic. Lucrul poate părea o bagatelă, dar vă spun — acesta e un abis! Singurul domeniu-model al teoriei probabilității este lumea după concepția lui Gibbs, lumea fenomenelor repetabile. Întâmplările unice nu se supun statisticii, căci au loc o singură dată, dar nu se poate vorbi totuși de probabilitatea lor.

— Nu există întâmplări unice, interveni Mayer, care făcuse tot felul de mine până atunci, umflându-și obrazul cu limba.

— Sunt, ripostă Saussure.

— Dar nu ca serii.

— Tu ești o serie unică de întâmplări. Fiecare dintre noi este.

— Distributiv sau colectiv?

Se anunța un duel al abstracțiilor, dar Lapidus îi puse fiecăruia mâna pe genunchi, exclamând:

— Domnilor!

Amândoi zâmbiră, Mayer își umflă iarăși obrazul cu limba, iar Saussure continuă:

— Se poate alcătui un grafic al frecvenței numelui Duval, al locuințelor medicilor parizieni, desigur, dar ce legătură poate fi între schimbarea lui Saint Pierre cu Saint Michel și frecvența apariției acestor nume ca denumiri de străzi în Franța? Şi ce valoare numerică s-ar cuveni să se atribuie cazului în care acea domnișoară ar nimeri, ce-i drept, în casa în care locuiește o oarecare Duval, dar la etajul al treilea, și nu la al doilea? într-un cuvânt, unde se închide suma relațiilor?

— Desigur, nu în infinit, întregi Mayer.

— Pot dovedi că este nu numai infinit la modul clasic, dar și transfinal.

— Scuzați-mă, doctore Saussure, am intervenit eu, continuându-mi vorba, ați spus acestea, pare-se, ca un apropos — dar în ce sens?

Mayer îmi aruncă o privire compătimitoare și ieși pe terasă. Saussure se arată a fi uimit de lipsa mea de pătrundere.

— Ați fost cumva pe aici, prin grădină, dincolo de foișor, unde sunt tufele de fragi?

— Da, am fost.

— E acolo o masă de lemn, rotundă, care are pe margini niște cuie de aramă, cu floarea lată. Ați văzut-o?

— Da.

— Credeți că e posibil să lași să curgă de la înălțime, cu o pipetă, atâtea picături de apă câte cuie sunt, astfel încât fiecare picătură să-și nimerească cuiul?

— Ei… dacă se calculează bine, atunci… de ce nu…

— Dar dacă picăturile ar fi lăsate orbește, atunci… nu?

— Bineînțeles că nu.

— Dar, stimate domn, ar fi de ajuns să plouă numai cinci minute, și fiecare cui și-ar primi în mod sigur picătura sa de apă…

— Cum adică…

Abia acum am început să înțeleg încotro bătea.

— Da, da, da! Concepția mea este radicală. Nu există nici un mister. Ceea ce este posibil, este hotărât de puterea ansamblului de întâmplări. Cu cât este mai puternic ansamblul, cu atât mai puțin probabile sunt întâmplările care pot avea loc în el. — Nu există serie de victime?…

— Victime sunt. Le-a produs mecanismul destinului. Din abisul incalculabilității, despre care am amintit, povestindu-vă o anecdotă, ați extras o anumită fracțiune specială, care se remarcă prin asemănarea mai multor factori. O considerați drept o întreagă serie și de aici rezultă caracterul ei misterios.

— Deci considerați, ca și domnul Lapidus, că trebuie să se caute cazuri regresive?

— Nu, pentru că nu le veți găsi. Un grup de soldați din linia întâi cuprinde un subgrup de morți și de răniți. Poate fi ușor individualizat, dar n-o să puteți individualiza un grup de soldați care au scăpat de glonț ca prin urechile acului de cei pe care glonțul i-a ocolit la o depărtare de un kilometru. De aceea n-o să aflați, în toată această afacere a voastră, nimic altceva, decât datorită întâmplării. Un adversar care cultivă strategia destinului poate fi învins numai cu aceeași strategie.

— Ce vă tot spune doctorul Saussurel se auzi din spate. Era Barth, în tovărășia unui bărbat slab, cu părul grizonat.

Mi l-a prezentat, dar n-am auzit clar numele lui. Barth îl trata pe Saussure nu ca pe un membru al grupului său, ci ca pe un exemplar rar. Am aflat că matematicianul lucrase cu un an în” urmă la Futuribles, de unde s-a transferat la grupul francez CETI, care se ocupa de civilizațiile cosmice, dar nicăieri n-a rămas prea multă vreme. L-am întrebat ce crede despre aceste civilizații. Consideră că nici ele nu există?

— Asta nu-i așa de simplu, răspunse el, ridicându-se. Alte civilizații există, deși nu există.

— Cum să înțelegem asta?

— Nu există, dacă le considerăm ca niște corespondente ale imaginațiilor noastre despre ele, deci, în acest fel, omul n-ar fi în stare să definească drept o civilizație ceea ce constituie o civilizație.

— Tot ce se poate, am aprobat eu, dar, în ansamblul lor, trebuie să poată fi definit și locul nostru, nu-i așa? Sau suntem o banalitate cenușie a cosmosului, sau o abatere, fie și extremă.

Cei care ne ascultau izbucniră în râs. Mirat, am aflat că tocmai un asemenea gen de argumentare l-a îndemnat pe Saussure să plece de la CETI. El nu s-a amuzat deloc. A tăcut, vânturându-și micul calculator ca pe un breloc. L-am tras deoparte, mai aproape de masă, i-am oferit un pahar de vin, am luat și eu unul și am băut pentru imaginea pe care o avea el despre civilizație, rugându-l să mă inițieze în teoria sa.

Este cea mai bună tactică, am învățat-o de la Fitzpatrick: un mod de viață care nu face deosebire între seriozitate și caricatura acesteia. Saussure începu să-mi explice că tot progresul științei nu e nimic altceva decât renunțarea treptată la simplitatea lumii. Omul vrea ca totul să fie simplu, chiar dacă în același timp ar trebui să fie misterios. Un singur tip de Dumnezeu, și asta la numărul singular; un singur tip de legi ale naturii; un singur tip de apariție a inteligenței în Univers și așa mai departe. Să luăm, de pildă, astronomia. Susținea că tot ceea ce există sunt stelele la timpul prezent, trecut și viitor, plus resturile lor ca planete. A trebuit, totuși, să fie de acord cu faptul că multe fenomene din cosmos nu se încadrează în această schemă. Pofta omenească de simplitate a făcut posibilă cariera briciului lui Ockham, care interzicea înmulțirea existențelor, deci și a celulelor clasificatoare, pe deasupra necesității. Cu toate acestea, diversitatea, de care n-am vrut să ținem seama, învinge prejudecățile noastre. Astăzi, fizicienii așează regula lui Ockham la locul ei, susținând că tot ceea ce nu este interzis este posibil. Totul, în fizică. Dar diversitatea civilizațiilor este mai mare decât cea fizică.

L-aș mai fi ascultat cu plăcere, dar am fost dus de Lapidus în grupul medicilor și biologilor. Părerea lor s-a dovedit unanimă: datele erau insuficiente. Se cuvenea să se cerceteze ipoteza seriei de decese, ca urmare a trăsăturilor înnăscute ale organismului sensibil la vreun compus al microbiosferei orașului Napoli. Trebuia să se ia două grupuri de oameni, cam de câte patruzeci de persoane fiecare, cu vârsta de cincizeci de ani, cu o alură sportivă, aleși prin tragere la sorți, să fie muiați în sulf, încălziți la soare, masați, să li se dea sudorifice, apoi, să fie încinși cu lămpi de cuarț, după care trebuia să se bage spaima în ei cu niscaiva filme de groază, să fie excitați nițel cu niște exponate porno și apoi să se aștepte până când careva dintre ei înnebunea. Atunci trebuia să se treacă la analiza eredității lor prin cercetarea arborelui genealogic, prin căutarea deceselor neașteptate și neexplicate pe liniile descendente, și de-abia în acel moment computerul avea să fie de cel mai mare folos! Unii mi se adresau mie, alții vorbeau între ei despre componența apei de baie, a aerului, despre adrenochromi, despre schizofrenia chimogenică imaginativă pe fond metabolic, până când, într-un târziu, doctorul Barth m-a salvat încă o dată, ca să mă conducă printre juriști. Unii dintre aceștia credeau că vinovată e Mafia, alții sugerau o nouă organizație încă necunoscută, care nu se grăbește să dea socoteală de decesele misterioase. Motive? Dar pentru ce motiv japonezul acela ucidea la Roma sârbi, olandezi și nemți? Am văzut cumva gazetele de azi? Un turist neozeelandez, vrând să protesteze împotriva răpirii în Bolivia a unui diplomat australian, a încercat să deturneze la Helsinki un avion-charter care transporta pelerini la Vatican. Principiul dreptului roman id fecit cui prodest[13] nu mai era valabil.

Nu, mai degrabă, Mafia, pentru că un mafioso putea fi oricare italian, negustor, portar, băieș, șofer — psihoza acută arăta că e vorba de halucinogene; nu era ușor să le servești la restaurant, dar unde avea omul cel mai mult poftă să bea dintr-o înghițitură băutura răcoritoare, dacă nu după o baie fierbinte într-un sanatoriu balnear, când curg sudorile pe el? Juriștii au fost înconjurați de medicii pe care-i lăsasem și s-a încins disputa în jurul cheliei, din care n-a ieșit nimic. De fapt, totul. era cât se poate de amuzant. Pe la ora unu, grupușoarele izolate s-au contopit într-o singură furtunoasă adunare și, la șampanie, s-a pornit discuția despre sex. Lista medicamentelor găsite asupra victimelor trebuia să fie incompletă. Păi, cum așa, lipseau cele mai moderne stimulente și afrodisiace! Domnii în vârstă le-au folosit, fără îndoială! Erau o mulțime, Topcraft, Bios 6, Dulong, Antipraecox, Orkasfluid, Sex Tonicum, Sanurex Erecta, Elixire d'Égypte, Érectovite, Topform, Action Cream — toate aceste cunoștințe m-au zăpăcit, dar m-au și descumpănit, pentru că au condus la o lipsă a anchetei — nimeni nu cercetase psihotropia acestor preparate. M-au sfătuit să mă ocup de asta. N-au fost găsite nicăieri, asupra nici unuia? Tocmai asta era deosebit de suspect! Un bărbat tânăr nu și-ar fi ascuns preferințele de acest gen, dar domnii mai în vârstă, se știe, sunt ipocriți, mincinoși, țin la aparențe. Le-au folosit și au distrus ambalajele…

Tumultul creștea, toate ferestrele erau deschise, dopurile zburau cât colo, zâmbitorul Barth apărea când într-o ușă, când într-alta, fetele spaniole se învârteau peste tot cu tăvile în mâini, o blondă platinată, pare-se, soția lui Lapidus, apetisantă în penumbră, mi-a spus că-i amintesc de un mai vechi prieten, recepția era fără îndoială reușită, dar pe mine m-a năpădit melancolia, înmuiată doar de șampanie, pentru că mă simțeam dezamăgit. Nici unul dintre acești simpatici entuziaști nu avea acea scânteie, acel foc de anchetator, căruia în artă îi corespunde inspirația. Capacitatea de a extrage elementele esențiale din grămada de fapte. În loc să se gândească la rezolvarea problemei, o amplificau prin lansarea altora noi. Randy avea acest dar, îi lipsea însă știința, de care era plină casa lui Barth, dar care, din păcate, nu știa să se concentreze.

Am rămas în salon până la sfârșit de tot, pe ultimii oaspeți i-am condus și eu, alături de gazde, mașinile au plecat una după alta, curtea s-a golit, casa rămăsese cu luminile aprinse la ferestre, iar eu m-am urcat la mine în cameră, cu sentimentul unei înfrângeri, mai nemulțumit de mine însumi decât de ceilalți. Parisul ardea dincolo de zona parcurilor și a clădirilor de la periferie, dar nu-l întrecea pe Marte, strălucind în ascensiune, de parcă cineva ar fi pus un punct galben peste tot și peste toate.

* * *

Se întâmplă uneori să cunoști câte un om de care nu te leagă nici preocupările, nici trăirile deosebite, cu care nu corespondezi, pe care-l vezi rar și întâmplător, dar faptul că acesta există prezintă o mare, deși nelămurită, însemnătate. La Paris, un asemenea apropiat este pentru mine Turnul Eiffel, nu ca simbol al orașului, deoarece cu Parisul n-am nici în clin, nici în mânecă. M-am convins, totuși, că nu mi-e indiferent când am citit o notă într-un ziar despre proiectul distrugerii lui și m-am îngrozit.

De câte ori sunt la Paris, mă duc să văd Turnul Eiffel. Numai să-l văd, nimic mai mult. După ce-i dau roată, mă duc dedesubt, între cele patru picioare de pod, de unde se văd arcurile care le unesc, grilajele pe fondul cerului și marile roți străvechi, care pun în mișcare lifturile. Așa am făcut și a doua zi după serata de la Barth. Turnul nu se schimbase, deși era înconjurat acum de cutiile zgârie-norilor.

Era o zi frumoasă. M-am așezat pe o bancă și mă gândeam cum să las totul baltă și să mă retrag din afacerea asta, pentru că mă trezisem de dimineață cu această hotărâre. Problema căreia îi consacrasem atâtea eforturi îmi era acum străină, inutilă, parcă falsă. Adică fals era mai degrabă elanul meu față de ea. De parcă m-aș fi trezit brusc sau mi-a venit mintea la cap, mi-am zărit propria lipsă de maturitate, același infantilism ce se afla în spatele fiecăreia dintre deciziile mele vitale. Dintr-o țâcneală, hotărâsem, la numai optsprezece ani, să mă fac comandos și am reușit să văd o cazemată normandă, dar numai culcat pe targă, pentru că planorul meu, atins în aer de un Flak, ne-a aruncat pe toți, treizeci de oameni, peste buncărele germane, dincolo de țintă și, după noaptea aceea, cu osul lombar plesnit, m-am pomenit într-un spital englezesc. Dar și cu Marte a fost, de fapt, la fel. De m-aș fi întors de acolo, nu l-aș mai evoca până la sfârșitul zilelor mele; mai degrabă m-ar fi pândit ceea ce i s-a întâmplat altuia pe Lună, căruia nu i-au ajuns fotoliile oferite prin consiliile de administrație ale marilor firme, și de aceea îl măcina gândul sinuciderii. Unul dintre colegii mei ajunsese director al distribuției berii în Florida; luând în mână o cutie de bere, parcă-l văd intrând în ascensor, în costumul alb-îngeresc de cosmonaut, așa că m-am aruncat în afacerea asta, ca să nu merg pe urmele lui.

Am înțeles bine toate astea, privind la Turnul Eiffel. Fatală profesie, amăgindu-te cu promisiunea “marelui pas pentru omenire”, care, așa cum a spus Armstrong, este “un mic pas al omului”, dar în esență punctul culminant, apogeu nu numai al orbitei, loc de pierzanie, un tablou simbolic al vieții omenești, care înghite cu lăcomie toate speranțele și forțele îndreptate spre ceea ce nu poate fi atins. Numai că ceea ce pentru fiecare înseamnă cei mai frumoși ani, aici reprezintă numai ore. Aldin știa că urmele bocancilor lui imenși pe Lună vor dăinui nu numai dincolo de memoria programului Apollo, dar și dincolo de omenire, pentru că vor fi șterse abia peste un miliard și jumătate de ani de focul Soarelui, ridicându-se peste orbita Pământului. Cum se poate însă declara mulțumit, vânzând bere, un om care a fost atât de aproape de veșnicie? Să știi că totul a rămas în urma ta, să afli asta așa de brusc, atât de ireversibil este mai mult decât o înfrângere, este o batjocură la adresa înălțării care i-a precedat. Când stăteam așa, privind la monumentul de fier, ridicat hi cinstea secolului al XIX-lea de acel inginer serios, mă miram tot mai mult de propria mea orbire, de faptul că ra-am lăsat dus atâția ani, și numai rușinea mi-a făcut imposibilă întoarcerea grăbită la Garges ca să-mi împachetez pe ascuns lucrurile. Rușinea și loialitatea.

După-amiază a venit în mansarda mea Barth. Părea a nu fi în apele lui. Avea o noutate. Inspectorul Pingaud, omul de legătură între Sûreté și colectivul lui de lucru, ne-a invitat pe amândoi la el. Era vorba de un caz în care ancheta era condusă de unul dintre colegii săi, comisarul Leclerc. Pingaud considera că merită să cunoaștem afacerea. Bineînțeles, am fost de acord și am plecat împreună la Paris. Pingaud ne aștepta. Îl știam, el era acel taciturn, cu părul grizonat, pe care-l observasem alături de Barth cu o seară înainte. Era mult mai în vârstă decât mi se păruse atunci. Ne-a primit într-un mic cabinet, dintr-o aripă a clădirii; pe masă avea un magnetofon. S-a ridicat în picioare, în spatele biroului, și ne-a spus că nu de mult comisarul îl vizitase. Era la pensie, dar îi mai vizita uneori pe vechii cunoscuți. În discuție venise vorba de o chestiune pe care Leclerc nu putea să mi-o prezinte personal, dar, la rugămintea inspectorului, a povestit-o și a fost înregistrată. Rugându-ne să ne facem comozi, pentru că istoria era mai lungă, Pingaud ne-a lăsat singuri, parcă din curtoazie, ca să nu ne deranjeze, ceea ce mi s-a părut destul de ciudat.

Prea multe erau favorurile din partea poliției și, pe deasupra, a celei franceze. Prea multe, dar și prea puține. În tot ceea ce a spus Pingaud, n-am sesizat minciuni grosolane; nu putea fi vorba de anchete aranjate, de vreo istorie fictivă, comisarul fiind desigur la pensie, și pe lângă asta ce putea fi mai ușor decât să ne convoace oriunde. Mai puteam să înțeleg și că nu au vrut să ne arate documentele, pentru că asta era ceva sfânt, dar înregistrarea sugera dorința de a zădărnici orice discuție. Informarea urma să se desfășoare fără comentarii. Unei benzi de magnetofon nu i se putea pune nici o întrebare. Ce se ascundea în spatele acestui procedeu? Barth ori era ca și mine la fel de dezorientat, ori dorea sau trebuia să păstreze îndoielile pentru sine. Toate astea îmi trecură prin cap, în momentul în care din magnetofonul pus în funcțiune se auzi un glas baritonal, plin de sine, ușor astmatic.

— Domnul meu, ca să nu fie nici o neînțelegere, am să-ți povestesc tot ce pot să-ți spun. Inspectorul Pingaud garantează pentru dumneata, dar sunt lucruri pe care le voi trece sub tăcere. Cunosc dosarul cu care ai venit aici, l-am examinat înaintea dumitale și am să-ți comunic părerea mea: nu există acolo material pentru anchetă. Înțelegi la ce mă refer? Nu mă interesează, din punct de vedere profesional, ceea ce nu se supune paragrafelor codului penal. În lume există un milion de chestiuni neînțelese, farfurii zburătoare, exorcisme, tot felul de țipi care aruncă la televiziune furculițe la depărtare, dar pe mine, ca polițist, astea nu mă interesează. Ca unul care citește France Soir, pot să mă ocup de asta vreme de cinci minute și să zic: “Ei, poftim!” Deci, dacă spun că în afacerea asta italienească nu e nimic vrednic de o anchetă, atunci mă pot înșela, dar eu am în spinare treizeci și cinci de ani de muncă în poliție. De altfel, poți să nu fii de părerea mea. E treaba dumitale. Inspectorul Pingaud m-a rugat să-ți prezint cazul pe care l-am investigat acum doi ani. Când am să termin, ai să înțelegi de ce nu a pătruns în paginile ziarelor. De la bun început am să-ți mărturisesc fără înconjur că, dacă ai încerca să-l folosești ca material de publicat, atunci aș dezminți totul. De ce, și asta ai să înțelegi. E în joc rațiunea de stat, iar eu sunt polițist francez. Te rog să nu te simți lezat — e numai o chestiune de loialitate profesională. Am pronunțat formula obișnuită.

Cazul a fost clasat. A lucrat la el poliția, Sûreté și apoi contraspionajul. Dosarele zac în arhivă — sunt cu toatele câteva bune kilograme. Așadar, să încep. Personajul principal este Dieudonne Proque. Proque este un nume care nu sună franțuzește. Înainte se numea Procke, un evreu german, care a emigrat împreună cu părinții, de mic copil, în Franța, pe vremea lui Hitler, în anul 1937. Părinții, aparținând burgheziei mijlocii, pe vremea naziștilor, erau patrioți germani, aveau rude îndepărtate la Strasbourg, stabilite în Franța încă din secolul al XVIII-lea. Ajung departe, pentru că am cercetat totul foarte profund, cum e obiceiul în cazurile grele. Cu cât o problemă e mai confuză, cu atât mai atentă trebuie să fie urmărirea. Murind, tatăl nu i-a lăsat nimic. A învățat meseria de optician. În timpul ocupației s-a stabilit la Marsilia, în zona neocupată, la alte rude — de fapt, cu excepția acestor șase ani, a locuit la Paris, în arondismentul meu. Avea un mic laborator optic pe rue Amelie. Îi mergea mai degrabă prost. Nu avea mijloacele necesare, nu putea concura eficient cu firmele mai serioase. Nu prea făcea vânzare, mai mult reparații, schimba lentilele la ochelari, uneori mai dregea niscaiva jucării, nu numai optice. Era opticianul oamenilor săraci și puși pe economii. Mama lui, cu care locuia, a trăit și după moartea lui. Ajunsese la aproape nouăzeci de ani. El, cavaler tomnatic, avea, când s-a întâmplat ce voi spune, șaizeci și unu de ani. Fără antecedente penale, la noi n-avea cazier, deși știam că atelierul foto, pe care și-l meșterise în spatele laboratorului optic, nu era chiar un nevinovat hobby, așa cum susținea el. Sunt oameni care fac poze îndrăznețe, nu neapărat pornografice; ei înșiși nu se pricep sau nu vor să le developeze și au nevoie de un om de încredere care să se ocupe de așa ceva. Trebuie să fie un om serios, care să nu facă un plus de exemplare pentru sine sau chiar pentru altcineva. Da, dar asta până la un punct nepenalizabil. Sunt oameni care îi pun pe alții în situații delicate și le fac fotografii pe ascuns, pentru ca apoi să-i șantajeze. Pe toți îi avem, în genere, în cartotecile noastre și nu e deloc sănătos pentru ei să aibă propria lor cameră obscură, propria aparatură și propriul fotograf care a suferit deja o condamnare. Proque se ocupa de asta, dar cu măsură. Noi știam că el developează asemenea poze, se ocupa cu asta de obicei când stătea cam prost cu finanțele. Nu existau însă motive de intervenție din partea noastră. Nu numai astfel de chestiuni mai scapă azi atenției poliției. Ne lipsesc posturi în schemă, ne lipsesc mijloacele, ne lipsesc oamenii. De altfel, Proque nu câștigase mare lucru cu procedeul său. N-ar fi îndrăznit niciodată să aibă pretenții față de clienți, în schimbul serviciilor sale. Era prudent, pentru că era laș din fire. Era complet dominat de maică-sa. Trăia ca după ceas. În fiecare an plecau, totdeauna în iulie, totdeauna în Normandia; deasupra laboratorului aveau trei camere pline cu mărunțișuri de tot felul; clădirea era veche, locatarii aceiași, se cunoșteau de ani de zile, încă dinainte de război. Trebuie să ți-l descriu bine pe acest Proque, pentru că are o oarecare importanță, mai ales pentru dumneata. Scund, firav, prea de timpuriu îndoit de spate, cu un tic la ochiul stâng, pleoapa îi cădea mereu; mai ales în orele amiezii făcea asupra oamenilor care nu-l cunoșteau impresia unui snob, prostănac sau distrat. Era perfect normal la minte, avea doar momente de somnolență, cel mai adesea pe la prânz, din cauza scăderii tensiunii. De aceea ținea mereu pe masa de atelier un termos cu cafea și-i trăgea câte-o sorbitură de câte ori simțea că-l apucă somnul în timpul lucrului.

Cu trecerea anilor, aceste accese de somnolență, căscatul, impresia că-l ia cu leșin, că e gata să cadă din picioare îl supărau tot mai mult. În sfârșit, maică-sa îl trimise la doctor. A fost la doi doctori, i-au dat niște banale leacuri stimulative, cu efecte de scurtă durată. Ceea ce îți spun dumitale știa fiecare locatar al casei, fiecare putea să ți-o repete. Se pare că știau chiar de afacerile lui necurate din camera obscură. Era un om cu totul transparent. Fotografiile acelea erau, la drept vorbind, o copilărie în comparație cu ceea ce este pâinea noastră cea de toate zilele. Şi, de fapt, eu sunt de la penal, Moeurs[14] — secția de moravuri este o lume cu totul aparte.

După cele întâmplate, l-am băgat în anchetă, dar fără rezultat. Cu ce să-i mai îmbogățesc portretul? Colecționa ilustrate vechi, se plângea că are o piele foarte delicată, nu se putea bronza și îndată îi apăreau niște iritații; de fapt, nu era omul care ținea să se bronzeze. Dar acum doi ani, prin toamnă, începuse să se înnegrească serios la față, tenul îi căpătase o nuanță arămie, aceea pe care o provoacă soarele artificial; vechii clienți, cunoscuții îl întrebau ce-i cu dumneata, domnule Proque, mergi la solarium, iar el, înroșindu-se ca o domnișoară, explica fiecăruia că nu, că la năpădit un mare necaz, niște furuncule într-un loc anume, și asta durează, iar doctorul i-a recomandat radiații pe tot corpul. Lampă de cuarț, vitamine și alifii. Şi asta l-a mai ajutat oarecum. Era prin octombrie, destul de urât în acel an, ploios, friguros; opticianul, mai ales toamna, cădea pradă acestor necazuri, accese de slăbiciune și asta în plină amiază; iar s-a dus la medic, acesta iar i-a prescris niște pilule stimulatoare. Pe la sfârșitul lunii îi spuse maică-sii, în timpul mesei de prânz, destul de excitat fiind, și chiar satisfăcut, că a primit o comandă bine plătită, o serie mare de fotografii de developat și de mărit, în culori, numeroase copii, format mare. Conta pe vreo mie șase sute de franci profit, care pentru el erau bănișori frumoși. Pe la șapte seara lăsă storurile și se închise în camera obscură, spunând mamei că se întoarce târziu, fiindcă avea o treabă urgentă. Pe la unu noaptea, maică-sa fu trezită de un zgomot dinspre camera lui. El zăcea întins pe podea și plângea, “așa teribil cum nici un om n-a plâns până atunci” — acestea erau cuvintele din declarațiile ei. Ţipa, printre suspine, că-și irosise viața, că trebuia să se omoare. Şi-a rupt colecția sa iubită de ilustrate, a răsturnat mobila, bătrâna nu putea s-o scoată la capăt cu el; întotdeauna fusese blând și ascultător, iar acum nu-i dădea nici cea mai mică atenție. Ea umbla după el prin cameră, îl trăgea de haine, iar el, ca într-o melodramă ieftină, căută mai întâi un șnur, îl smulse pe cel de la perdea, dar era prea slab, de fapt maică-sa i l-a smuls din mâini, pe urmă s-a dus în bucătărie să caute un cuțit printre tacâmuri și, negăsind unul la îndemână, vru să coboare jos să-și caute niște otravă. Avea în camera obscură tot felul de chimicale, dar, cuprins brusc de slăbiciune, se întinse pe dușumea, și până la urmă începu să sforăie, plângând încă prin somn. Dormi așa până dimineața, pentru că bătrâna i-a pus doar o pernă sub cap, fiindcă n-a avut putere să-l ducă în pat și nu voia nici să cheme vecinii.

În ziua următoare era cu totul normal, deși destul de răvășit. Se plânse că-l doare groaznic capul, spunea că are impresia că a băut toată noaptea, dar el nu bea niciodată mai mult de un sfert de vin alb la prânz — un vin slab de masă. Înghițind o groază de prafuri, se duse în atelier. Își petrecu ziua ca de obicei. Ca optician, nu prea avea clienți, prăvălia îi era mai mult goală — el petrecea mai mult dincolo, șlefuind lentile sau developând fotografii în camera obscură. În ziua aceea avusese numai patru clienți. Ţinea un registru în care nota fiecare comandă, chiar cea mai simplă, executată pe loc. Dacă nu cunoștea clientul, atunci nota felul comenzii. Bineînțeles, nu intrau aici afacerile cu fotografiile. Așa au trecut alte două zile, fără alte întâmplări. În cea de-a treia zi a primit o parte din bani pentru niște fotografii și mărirea unor poze. Încasările astea iar nu le nota, nu era așa de prost. Împreună cu maică-sa, avu o cină mai acătării. Un vin mai scump, pește, nu-mi mai amintesc exact, știi dumneata, dar atunci știam pe dinafară chiar și câte feluri de brânzeturi erau. A doua zi a primit o nouă porție de filme de la același client. La masa de prânz era cât se poate de bine dispus, îi zise mamei că o să-și facă împreună o căsuță, seara se închise din nou în camera obscură și de-acolo, după miezul nopții, bătrâna iar fu trezită de un zgomot înspăimântător. Coborî, ciocăni în ușa din spate a camerei — acolo e un perete despărțitor din placaj —, auzi cum bombănea fără înțeles, trântea, răsturna totul, spărgea sticle, așa că, speriată, chemă un vecin, gravor, care avea atelierul pe aceeași stradă. Vecinul, om așezat, un văduv mai în vârstă, sfărâmă repede cu o daltă încuietoarea din placaj. Înăuntru era întuneric și aproape liniște. Proque zăcea pe podea, printre negative de poze pornografice, pe jumătate developate, încleiate împreună — erau prin toate colțurile —, multe dintre ele făcute ferfeniță, linoleumul era înecat cu chimicale, fiindcă spărsese toate borcănașele cu preparate, aparatul de mărit îl aruncase pe jos, își arsese mâinile cu acid, hainele erau numai găuri, din robinet apa curgea șiroaie, iar el era ud din cap până-n picioare. Când i se făcuse rău, încercase să se salveze, s-a stropit cu apă pe cap, apoi și-a băgat capul sub șuvoiul de apă. Încercase, probabil, să se otrăvească, dar în loc de cianură luase bromură, și de aceea zăcea complet amețit. S-a lăsat dus în locuință, vecinul aproape ^că l-a luat în brațe, maică-sa spunea că imediat după plecarea acestuia Proque începuse să se zbată din nou, dar era aproape lipsit de puteri și privea la mizerabila comedie din jurul lui, întins în pat; dădea din mâini și din picioare, vru să sfâșie cearșaful ca să se spânzure, își îndesa cuvertura pe gât, gâfâia, plângea, blestema, iar când a încercat să se ridice în picioare, a căzut ca un buștean și, ca și prima dată, a adormit întins pe dușumea.

A doua zi s-a trezit târziu, de parcă era coborât de pe cruce, își frângea mâinile de disperare, văzând pagubele pe care singur și le făcuse. Toată dimineața a strâns, a spălat, a reparat cum a putut negativele stricate, a măturat și a curățat prin cameră; pe la prânz a ieșit sprijinit în baston, pentru că îl lua amețeala, dar trebuia să-și cumpere alte preparate în locul celor distruse. Spre seară, se plânse maică-sii că probabil era vreo boală mintală, o întrebă dacă n-au fost cazuri de demență în familie, dar nu-i veni să creadă că ea nu știa de așa ceva. După felul cum i se adresa, cum o contrazicea, ea își dădea seama că nu-și venise în fire cu totul, pentru că niciodată nu îndrăznise să ridice glasul împotriva ei. Niciodată nu fusese atât de agresiv, dar ce poți face, poți să înțelegi emoția și teama omului care, pe neașteptate pentru el, cade pradă de câteva ori atacurilor de nebunie? Oricine s-ar fi gândit la simptome de asemenea natură, îi spuse mamei că, dacă s-o mai întâmpla măcar o dată ceva asemănător, o să se ducă la un psihiatru. Astfel de hotărâri energice nu erau în firea lui — altădată treceau săptămâni de zile până să se decidă să se arate unui dermatolog, se chinuia mai întâi de-a binelea cu ulcerațiile lui de piele, și asta nu din zgârcenie, căci era asigurat, pur și simplu, cea mai mică schimbare a programului zilei i se părea ceva de nesuportat.

Cu clientul care-i încredințase filmul ajunsese la ceartă, pentru că acestuia nu-i ieșeau la socoteală câteva poze. Ce s-o fi întâmplat între ei, n-am aflat niciodată — este singurul punct concret, rămas nelămurit în afacerea asta.

Apoi, o săptămână întreagă, nimic deosebit. Proque s-a liniștit, nu mai pomenea în discuțiile cu maică-sa de vreo presupusă boală mintală. Duminică a invitat-o la cinema. Iar luni a înnebunit de-a binelea. Totul s-a întâmplat cam așa. Pe la unsprezece a ieșit din atelier, lăsând ușa deschisă, n-a răspuns ca de obicei la salutul cofetarului, care-și avea prăvălia în colțul străzii; omul acesta, un italian, i s-a adresat primul, fiindcă se afla în fața magazinului. Proque i s-a părut “cam ciudat”; a intrat înăuntru, a cumpărat niște dulciuri, a spus că o să plătească la întoarcere, pentru că atunci o să aibă “o groază de bani” — nici gestul acesta nu era în stilul lui —, s-a urcat într-un taxi din stație — și nu umblase cu taxiul cel puțin de zece ani — și i-a dat șoferului adresa pe rue de l'Opera. I-a spus să aștepte, s-a întors după un sfert de oră, vorbind în gura mare, gesticulând și fluturând un plic plin cu bancnote. Înjurându-l pe ticălosul care încercase să-i sufle din câștig, ceru șoferului să-l ducă spre Notre Dame. Acolo, pe insulă, plăti pentru toată cursa o sută de franci, fără să ceară restul — șoferul observă atunci că avea în plic numai hârtii de câte o sută —, și, înainte ca taxiul să pornească, se urcă pe balustrada podului. Un trecător îl apucă de picior, luptându-se cu el; văzând scena, taxime-tristul sări din mașină, dar nici împreună nu putură s-o scoată la capăt cu el. Apăru un polițist; îl urcară toți trei în taxi, dar Proque urla întruna, pe caldarâm rămăseseră bancnotele de o sută de franci, polițistul reuși să-l lege și o porniră spre spital. Pe drum, opticianul reuși un lucru nemaipomenit. Când mașina a pornit, el s-a închis parcă în sinea lui, zăcând lângă polițist fără vlagă, ca o cârpă, dar la-un moment dat a sărit în sus și, înainte ca polițistul să-l potolească, i-a smuls șoferului volanul. Traficul era mare și n-a fost greu să se ciocnească. Taxiul a lovit un Citroën în ușa din față, apucându-i șoferului acestuia mâna între volan și ușă. I-a frânt încheietura. Polițistul l-a dus pe Proque cu alt taxi la spital; aici l-au cam lăsat în plata Domnului, mai ales că l-a cuprins o stare de prostrație — uneori mai scâncea, nu răspundea la întrebări, și se purta destul de liniștit. A fost luat sub observație, dar la vizita de seară a medicului primar îi constatară lipsa. Zăcea sub pat, înfășurat în pătura trasă din cearșaf, și așa s-a lipit de perete, de aceea nu l-au zărit din prima clipă. Își pierduse cunoștința, o dată cu o cantitate mare de sânge, pentru că își tăiase venele la mâini cu o jumătate de lamă trecută pe ascuns din haine în pijamaua spitalului. I-au făcut trei transfuzii și l-au readus în simțiri. Au intervenit apoi alte complicații, pentru că și așa avea inima foarte slabă.

Afacerea mi-a fost încredințată a doua zi după accidentul de pe insula Saint Louis. De fapt, în aparență, nu era nimic important pentru Sûreté, dar proprietarul mașinii avea un jurisconsult care a considerat că s-a ivit cea mai bună ocazie pentru o răfuială cu poliția. Avocatul a lansat versiunea neglijenței culpabile a funcționarului de poliție, care, transportând un delincvent nebun, a permis ca acesta să lovească mașina clientului său, provocând o dată cu leziuni corporale și pagube materiale, și un șoc psihic puternic. Desigur, poliția era răspunzătoare, și se impunea plata unei rente, bineînțeles din fondurile ministerului, pentru că polițistul vinovat fusese în exercițiul funcțiunii.

Dorindu-și un start mai bun, avocatul a informat presa în acest spirit. Din această cauză, afacerea s-a ridicat mult peste nivelul unor incidente banale, pentru că acum intra în joc prestigiul Sûreté și, de fapt, al police judiciaire[15], iar șeful mi-a încredințat cercetarea cazului.

Diagnosticul medical inițial indica demență cronică pe fondul unei schizofrenii întârziate, dar cu cât se adânceau investigațiile, imediat după tentativa de sinucidere, din diagnostic rămânea tot mai puțin. După șase zile, Proque era tot distrus, abia se mișca, îmbătrânise brusc, dar, în afară de toate astea, era cât se poate de normal. În a șaptea zi a șederii în spital făcu o declarație. Mărturisi că acel-client îi plătise în loc de cei o mie cinci sute de franci conveniți abia o sută cincizeci, pentru faptul că nu-i făcuse toate copiile. În ziua de luni, când s-a apucat să potrivească lentilele la ochelari, l-a cuprins în fața mașinii de șlefuit așa o furie împotriva acelui client, că a lăsat totul deoparte și, așa cum era, a zbughit-o din atelier “ca să se răfuiască cu el”. Nu-și amintește să fi intrat în cofetărie. Nu-și amintește nimic nici din ceea ce s-a întâmplat pe pod, știe numai că i-a făcut clientului, acasă la el, un scandal zdravăn și acesta i-a plătit restul de bani. În timpul nopții de după această declarație, starea i s-a înrăutățit brusc. A murit spre dimineață, de un infarct. Medicii căzură de acord că a fost vorba de o psihoză reactivă. Cu toate că moartea lui Proque era numai indirect legată de manifestările de nebunie din ziua de luni, chestiunea căpătă iar importanță. Un cadavru este întotdeauna un atu.

M-am dus la mama lui Proque în ajunul morții acestuia. Ca femeie la o vârstă atât de înaintată, a fost destul de binevoitoare. L-am luat cu mine în rue Amelie pe un aspirant de la secția Narcotice, ca să examineze camera obscură și preparatele ce se găseau acolo. Am zăbovit îndelung la doamna Proque, pentru că modul de gândire al unei asemenea dame venerabile este ca o scândură — când a intrat odată într-o problemă, trebuia s-o ascult cu răbdare. Spre sfârșitul vizitei mi s-a părut că aud soneria la ușa atelierului de jos, pentru că fereastra era întredeschisă. L-am găsit pe omul meu răsfoind dincolo de tejghea registrul de comenzi.

“Ai găsit ceva?” l-am întrebat. “Nu, nimic.” Am sesizat o oarecare nesiguranță în glasul lui. “A fost cineva pe aici?” “Da. De unde știți?” “Am auzit soneria.” “Da”, repetă el și-mi povesti ce s-a întâmplat. A auzit soneria, dar pentru că se urcase pe scaun, ca să demonteze cutiile cu legături electrice în vederea cercetării, nu s-a putut duce imediat în magazin. La auzul zgomotului, a crezut că era Proque, meșterind prin atelier, și i-a spus:

“Ei, ce mai e? Cum te simți astăzi, bunul meu Dieudonne?” în clipa aceea a intrat în magazin aspirantul meu și a zărit un bărbat de vârstă mijlocie, fără pălărie, care, la vederea lui, a tresărit, vrând parcă să se retragă spre ușă. A fost un joc al întâmplării. De regulă, oamenii din Brigada de narcotice umblă în civil, dar tocmai în acea zi urma să aibă loc o mică ceremonie în legătură cu decorarea unuia dintre brigadieri, deci se impunea ca toți să vină în uniformă ca să-i dea onorul. Dar pentru că manifestarea începea la ora patru, omul meu a plecat cu mine îmbrăcat în uniformă, ca să nu mai piardă vremea trecând pe-acasă să se schimbe.

Așadar, nou-venitul a rămas surprins văzând o uniformă de polițist. Spuse că vrea să ia niște ochelari lăsați pentru reparații. Arătă chiar și chitanța, cu număr în regulă. Agentul îi răspunse că proprietarul atelierului nu se simte prea bine și de aceea n-o să-și poată primi lentilele. În acest mod s-a spus tot ce era de spus, dar clientul nu se mișca din loc. La urmă, cu glas scăzut, întrebă dacă Proque s-a îmbolnăvit brusc. Agentul i-a răspuns că da “Serios?” “Destul de serios.” “Eu… am mare nevoie de ochelarii ăștia”, adăugă străinul nitam-nisam, doar așa ca să spună ceva, pentru că nu îndrăznea să pună o anume întrebare. “Si… mai trăiește?” întrebă pe neașteptate.

Asta nu i-a fost deloc pe plac omului meu. Nu i-a răspuns, în schimb a pus mâna pe bara care închidea trecerea spre tejghea, pentru că îi venise pofta să-l legitimeze. Dar respectivul se întoarse pe călcâie și o șterse. Până ce reuși agentul să desfacă bara din cârlig, s-o ridice și să iasă în stradă, nici urmă de client. Era aproape ora patru, oamenii se întorceau de la lucru, ploua mărunt, și trotuarele erau pline de oameni grăbiți.

M-am cam supărat că-l scăpase din ochi, dar am amânat dojana pentru mai târziu. Aveam, totuși, registrul de comenzi. L-am întrebat pe agent dacă-și amintește numărul chitanței pe care i-a arătat-o bărbatul acela. Nu-l luase în seamă. În registru erau multe comenzi în ultimele zile, notate numai cu inițialele clienților. Așa că treaba nu era deloc simplă. Tot ceea ce ne mai oferea un punct de sprijin era atitudinea cu totul ciudată a celui venit. Trebuie să-l fi cunoscut bine pe Proque, câtă vreme i se adresa pe numele mic. Am început să copiez atunci ultimele poziții din registru, deși fără prea mari speranțe. Oare chitanța de ochelari nu putea fi doar un pretext convenabil? Narcoticele puteau fi în vreo ascunzătoare, greu de descoperit într-o singură zi, dacă fusese meșterită de niște specialiști. Şi numărul putea să fie fictiv. Ce credeam atunci despre Proque? De fapt, nici eu nu știu. Dacă totuși m-am înșelat până atunci în privința persoanei opticianului și atelierul lui era un punct de tranzit, atunci faptul ca Proque, primind o parte din marfă, să fi încercat-o el cel dintâi și de-aici să rezulte otrăvirea părea cu totul fără sens. Marfa putea fi falsificată — asta se întâmplă, dar nu se întâmplă niciodată ca negustorii sau intermediarii să folosească ei înșiși narcoticele: ei cunosc prea bine urmările, ca să se lase ispitiți. Nu știam deci ce să mai cred, când tot agentul mi-a venit în ajutor. Își aminti că, deși ploua, clientul nu avea nici pălărie, nici umbrelă, iar pardesiul, un redincoat flocos, eră aproape uscat. Cu mașina nu venise, pentru că strada era închisă din cauza unor lucrări de reparații. Așadar, cel mai sigur, omul locuia undeva pe aproape. L-am găsit în cea de-a cincea zi. Cum? Foarte ușor. După indicațiile aspirantului s-a alcătuit portretul-robot al celui căutat și detectivii au bătut apoi la toate porțile de pe rue Amelie. Nu era un oarecare, ci un om de știință, doctor în chimie, pe nume Dunant. Jerome Dunant. Am răsfoit iar registrul de comenzi și am observat un lucru ciudat: inițialele J.D. figurau în toate cele trei zile de dinaintea crizelor lui Proque. Doctorul locuia câteva case mai sus, de partea cealaltă a străzii. M-am dus la el într-o dimineață devreme. El însuși mi-a deschis ușa. L-am cunoscut imediat după schița specialiștilor noștri.

“Aha”, începu, “poftiți, vă rog…” “V-așteptați la o asemenea vizită?” am replicat, mergând în urma lui. “Da. Proque trăiește?” “Scuzați-mă, domnule, dar eu sunt cel care vreau să vă pun câteva întrebări, și nu să vă răspund la ale dumneavoastră. Pe ce bază considerați că Proque ar putea să fi murit?” “Acum eu sunt cel care n-am să vă răspund. Lucrul cel mai important, comisare”, în treaba asta este ca ea să nu capete răsunet. Așa că, vă rog, s-o păziți în fața presei. Ar putea fi fatal.” “Pentru dumneavoastră?” “Nu, pentru Franța.”

M-am făcut că n-aud prea bine. Dar n-am mai scos nimic de la el. “Din păcate”, continuă, “dacă am să vorbesc, atunci o fac numai cu șeful dumneavoastră de la Sûreté, și asta numai atunci când voi obține împuternicirea superiorilor mei.” Mai mult n-a scos o vorbă. Se temea că fac parte dintre polițiștii care furnizează presei știri de senzație. Mai târziu mi-am dat seama de asta. Am avut cu el multă bătaie de cap. Până la urmă a rămas cum a vrut el. Şeful meu i-a contactat pe superiorii lui, iar acordul pentru declarațiile sale a trebuit să fie obținut de la două ministere.

După cum-se știe, toate statele sunt iubitoare de pace și toate se pregătesc de război. Franța nu poate fi o excepție. Despre armele chimice toți vorbesc cu o revoltă firească. Dar toți lucrează pentru a le fabrica. Tocmai el, doctorul Dunant, se ocupa cu descoperirea preparatelor numite depresori psihotropici, care, sub formă de gaze sau pulberi, ating moralul și voința forței vii a dușmanului. Ce-am aflat până la urmă? Angajându-ne oficial să păstrăm secretul, am aflat că doctorul Dunant lucra de mai bine de patru ani la sinteza unui asemenea depresor. Plecând de la un anume compus chimic, a obținut o mare cantitate de derivați. Unul din acești derivați demonstra căutata acțiune asupra creierului. Dar o demonstra numai în doze uriașe. Trebuia să-l consumi cu lingurița ca să poată apărea simptomele tipice: mai întâi, faza agitației și agresivității, apoi a depresiunii, trecând în mania cronică a suicidului. Nu o dată, în asemenea împrejurări, numai întâmplarea te duce pe drumul cel bun. Se pun diferite grupe chimice în compusul inițial și se cercetează farmacologic proprietățile derivaților. Se poate lucra așa ani în șir sau se mai poate obține un compus cu trăsăturile dorite dintr-o dată.

Prima eventualitate este, bineînțeles, mult mai probabilă. Doctorul Dunant, care era foarte miop, purta mereu ochelari și, în ultimii ani, fusese nu o dată clientul lui Proque. Pentru că nu se putea mișca fără ochelari, avea trei perechi. Una o purta mereu, cealaltă o avea la el ca rezervă, iar a treia o ținea acasă. Devenise atât de prudent abia când ochelarii pe care-i purta i s-au spart odată în laborator și a fost nevoit să-și întrerupă lucrul.

Nu de mult, cu trei săptămâni în urmă, tocmai i se întâmplase ceva asemănător. Dunant lucra într-un institut cu cel mai înalt grad de izolare. Înainte de a intra în laborator se schimba din cap până în picioare — chiar și pantofii și lenjeria erau speciale —, iar toate lucrurile personale le lăsa în timpul activității la garderobă, separată de locul de muncă printr-o cameră de presiune. Lucra purtând pe cap un fel de capișon transparent din plastic. Aerul îi era furnizat printr-un cablu special, subțire. Nici corpul lui, nici ochelarii nu se atingeau de substanțele pe care le cerceta. Ca să evite necazul pe care-l avusese odată, Dunant și-a pus acum, înainte de a începe lucrul, ochelarii de rezervă pe un raft cu preparate, aflat la o “înălțime apreciabilă. Vrând să ajungă acolo, a atins ochelarii, care au căzut. Una dintre lentile s-a spart, și i-a mai stricat și rama, pentru că o călcase cu piciorul. A luat ochelarii și i-a dus la Proque. Când a venit să-i ia după două zile, abia-l putu recunoaște pe optician. Jigărit, arăta ca după o boală grea. I-a spus lui Dunant că s-o fi otrăvit cu ceva, pentru că s-a simțit foarte rău peste noapte, a avut o criză ciudată — și acum îi vine să plângă nu se știe de ce! — și-a încheiat el povestea. Dunant n-a acordat prea mare atenție vorbelor lui. Totuși nu era mulțumit de reparația făcută — un braț al ochelarilor îl apăsa, iar noua lentilă montată atârna pe firul de nylon și, până la urmă, după câteva zile, i-a și căzut; cum asta s-a întâmplat tot în laborator, unde podeaua era de ceramică, lentila a plesnit. Doctorul iar i-a adus opticianului ochelarii. Venind după ei a doua zi, îl văzu din nou pe Proque arătând ca Lazăr abia înviat — de parcă în numai douăzeci și patru de ore îmbătrânise cu câțiva ani. Dunant începu să-l descoasă, așa într-o doară, cam ce “criză” a avui iarăși. Descrierea amintea de depresiunea puternică din cursul unei psihoze induse pe cale chimică, aidoma simptomelor provocate de preparatul X la care Dunant lucra de multă vreme. Totuși, asemenea urmări rapide erau provocate de o doză de circa zece grame de substanță aridă — deci care ar fi putut să fie legătura acestui fapt cu aducerea ochelarilor la reparat? Aduse de două ori opticianului ochelarii de rezervă care stăteau, de obicei, pe raftul de deasupra arzătorului cu benzen. Îi trecu prin minte că, poate, substanța X, emanând aburi, se ridica în aer și se așeza apoi, în cantități microscopice, pe ochelarii de rezervă. Hotărî să verifice ideea. Supuse ochelarii la o analiză chimică și se convinse că, într-adevăr, pe lentile și pe îndoiturile metalice ale ramei se puteau distinge urme ale compusului X. Dar erau cantități la nivel gamma, adică a mia parte dintr-un miligram. Printre chimiști este cunoscută povestea anecdotică despre modul în care s-a ajuns la descoperirea LSD-ului. Un chimist care lucra cu această substanță nu bănuia, ca de altfel nimeni pe vremea aceea, că ea putea avea acțiune halucinogenă, întorcându-se acasă, începu să aibă senzația aceea tipică de “zbor”, cu viziuni și aură psihotică, deși înainte de a pleca din laborator se spălase pe mâini ca întotdeauna. Sub unghii îi rămăsese însă o cantitate infimă de LSD, suficientă pentru a provoca otrăvirea pe când își pregătea masa de seară.

Doctorul Dunant începu să se gândească ce face de fapt un optician când montează într-o ramă niște lentile noi de ochelari și-i îndreaptă brațele. Cum acestea sunt făcute din masă plastică, le trece repede pe deasupra unei flăcări de gaz. Nu cumva compusul X, din cauza încălzirii, suferea schimbări care intensificau de un milion de ori acțiunea lui? Dunant încălzi eșantioane ale acestui compus în toate modurile posibile, cu arzătoare, cu lampă de spirt, cu flacăra lumânării, dar fără rezultat. Hotărî atunci să efectueze așa-numitul experiment încrucișat. Îndoi înadins un braț al ochelarilor, apoi îl acoperi cu o soluție a preparatului X, atât de diluată, încât după uscarea dizolvantului rămase pe ramă o cantitate de aproape o milionime de gram. Se duse cu ochelarii la optician pentru a treia oară. Când venise să-i ridice, tocmai îl zărise în spatele tejghelei pe polițist.

Asta e toată povestea, domnul meu. O istorie fără rezolvare și, totodată, fără sfârșit. Doctorul Dunant a presupus că vreun element prezent în atelierul opticianului a provocat schimbarea preparatului X. Că s-a ajuns la o reacție catalitică, în stare să intensifice acțiunea acestui preparat de aproape un milion de ori. Dar nimic de acest gen nu s-a putut descoperi. Ne-am spălat cu toții pe mâini de afacerea asta, pentru că nu existau motive de continuare a anchetei, câtă vreme trebuia ca vinovații să fie căutați nu printre oameni, ci printre atomi. Nu era nici delict, întrucât cantitatea de compus X, cu care Dunant a acoperit ochelarii când i-a dat opticianului, nu putea să omoare nici măcar o muscă. După câte știu, Dunant sau cineva din partea lui a cumpărat de la doamna Proque tot ce se găsea în camera obscură și a experimentat, pe rând, acțiunea tuturor substanțelor luate de-acolo asupra preparatului X, dar degeaba.

Doamna Proque a murit în acel an, înainte de Crăciun. Am auzit de la oamenii mei că, după moartea acesteia, Dunant s-a mutat pentru o vreme în atelierul părăsit al fiului ei, și aproape toată iarna n-a făcut altceva decât să recolteze probe din tot felul de substanțe, inclusiv de pe peretele de placaj, praful pietrei de șlefuit, lacul de pe pereți, praful de pe dușumea, dar n-a ajuns la nici un rezultat. V-am povestit toate astea, domnule, la rugămintea inspectorului Pingaud. Mi se pare că afacerea dumneavoastră este cam de aceeași natură. Asemenea lucruri se întâmplă de-acum în lumea noastră, de când a devenit atât de perfecționată pe calea științei. Asta-i tot.

Drumul înapoi la Garges a durat o oră, într-un trafic infernal. Am cunoscut nebunia lui Proque așa cum se cunoaște un chip apropiat. Lipsea în ea faza halucinației, dar cine putea ști ce-i apărea în minte bietului om? Lucru ciudat, însă celelalte victime le tratasem ca pe niște elemente ale unei șarade, dar de Proque îmi părea rău, din cauza lui Dunant. Am înțeles că nu-i ajunseseră cobaii. Nu i-ar fi împins la sinucidere. Avea nevoie de un om. Nu risca nimic: când l-a zărit în ușă pe polițist, s-a acoperit cu Franța. Şi asta puteam s-o înțeleg. Dar cuvintele lui: CUM TE SIMŢI ASTĂZI, BUNUL MEU DIEUDONNÉ mă făceau să-mi ies din fire. Dacă japonezul din Roma fusese un criminal, atunci Dunant ce era? Numele putea fi, probabil, altul. Mă gândeam de ce inspectorul Pingaud mi-a oferit această poveste, că doar nu din simpatie. Ce să fi fost la mijloc? Şi sfârșitul putea fi aranjat. Dacă era așa, atunci putea fi o încercare de folosire a ocaziei ca, sub aceste nevinovate aparențe, să se transmită Pentagonului informații despre arma chimică.

Examinând toate astea în gând, lucrul apărea ca fiind destul de probabil. Era un atu dezvăluit cu atâta pricepere că, în caz de necesitate, te puteai opune demonstrației lui — doar auzisem că nu s-a descoperit NIMIC și nu puteam avea siguranța că e altfel. Dacă aș fi fost un simplu detectiv particular, desigur că tot scenariul acesta m-ar fi ocolit, dar fiind astronaut, chiar aflat pe o poziție secundară, totul se lega de NASA, iar NASA de Pentagon. Dacă se luase o hotărâre undeva sus în legătură cu asta, Pingaud putea fi numai executantul unui ordin, și confuzia în care urma să cadă Barth din această cauză nu avea nici o importanță. Situația lui Barth devenea mai delicată decât a mea. Evident că și-a dat seama de inspirația marii politici în acest neașteptat act de “ajutor”, dar nu dorea să vorbească cu mine despre așa ceva, mai ales că și pe el îl va fi surprins faptul că n-a fost prevenit — eram sigur — pentru că eu cunosc oarecum regulile jocului în acest domeniu. Nu-l putea lua deoparte și să-i spună: “O să-i arătăm yankeului ăstuia de la depărtare o carte importantă, iar el o s-o transmită mai sus.” Pur și simplu, nu se procedează așa. Dacă m-ar fi inițiat numai pe mine, ar fi părut necivilizat — nu puteau face asta, știind că Barth mi-a promis deja ajutorul colectivului său. Nu puteau nici să-l evite, nici să-l introducă în culisele afacerii, așa că au ales varianta cea mai rațională: a auzit, pur și simplu, același lucru ca și mine și singur trebuia să-și bată capul cu întrebarea ce va fi mai departe? Poate că regreta deja precipitarea cu care mi-a venit în întâmpinare. La rândul meu, am examinat și eu urmările acestei istorii, pentru anchetă. Nu erau dintre cele mai bune. Din seria italiană am extras, ca trăsături predestinate accidentului, băile de sulf, vârsta spre cincizeci de ani, masivitatea corporală, singurătatea, soarele și alergia, iar aici aveam de-a face cu un om de peste șaizeci de ani, slăbănog, nealergic, locuind cu maică-sa, unul care nu făcea băi sulfuroase, evita soarele și nu se mișca din casă. E greu să găsești mai multe deosebiri! într-un aflux de mărinimie, i-am spus lui Barth că trebuie să chibzuim asupra noutății audiate, fiecare în parte, ca să nu ne influențăm reciproc, iar concluziile să le confruntăm spre seară. Se declară de acord. Pe la ora trei m-am dus în parc, unde, în. spatele chioșcului, mă aștepta Piotruś. Ăsta era secretul nostru. Mi-a arătat materialele pentru rachetă. Prima treaptă urma să fie o putină. Nu există persoane mai delicate decât copiii, așa că nu i-am spus că o putină nu se potrivește pentru un booster[16], dar i-am desenat pe nisip corpurile lui Saturn V și IX. Pe la ora cinci m-am dus la bibliotecă, așa cum m-am înțeles cu Barth. M-a surprins.

A început prin a-mi spune că, dacă s-a lucrat în Franța asupra preparatului X, atunci, cu siguranță, și în alte țări. Asemenea gen de lucrări se desfășoară de obicei în paralel. Deci și italienii… Era posibil, așa că afacerea trebuia examinată în cu totul alt mod. Nu era musai ca preparatul să fi fost creat în laboratoarele guvernamentale, ci, de pildă, într-o firmă particulară, îl putea obține un chimist oarecare, care se afla în contact cu extremiștii sau, și mai probabil, o anumită parte a compusului pur și simplu a fost furată. Oamenii care dispun de el nu știu nici ei cum l-ar putea folosi cu maximum de efect. Atunci ce pot face? Experiențe… Dar de ce victimele sunt străini, de o anumită vârstă, reumatici și așa mai departe?

Şi la asta avea un răspuns.

— Pune-te în situația celui care conduce o asemenea grupare. Ai auzit că preparatul acesta are o acțiune puternică, dar în ce constă ea, nu se știe exact. Fără rețineri de natură morală — trebuie să faci experiențe pe oameni, dar ce fel de oameni? Doar nu pe compatrioți. Atunci? Pe oricine o fi? Numai italian să fie, om de familie. Primele simptome sunt bătătoare la ochi, căci se schimbă dispoziția interioară, deci un italian tratat astfel s-ar și repezi la un medic sau o clinică. În schimb, un om singur poate să facă Dumnezeu știe ce, până când ar stârni interesul celor din jur, și mai ales într-un hotel, pentru că acolo cu toții au o grijă deosebită ca ciudățeniile oaspeților să fie respectate. Cu cât e mai bun hotelul, cu atât e mai mare izolarea. Într-o pensiune de mâna a treia, patroana își bagă nasul în fiecare mișcare a locatarilor, pe când într-un “Hilton” poți să mergi și în mâini fără să atragi atenția cuiva. Conducerea și serviciile nici nu clipesc dacă nu se ajunge la un delict de natură penală. Şi limba străină este un factor suplimentar al izolării. Nu-i așa?

— Dar vârsta? Alergia? Reumatismul? Sulful?

— Rezultatul experiențelor va fi cu atât mai clar, cu cât e mai mare diferența între atitudinea de dinainte și cea de după administrarea preparatului. Un tânăr nu face mulți purici într-un loc — azi e la Napoli, mâine în Sicilia —, în schimb, un domn în vârstă este un obiectiv de-a dreptul ideal, și mai ales un pacient venit la tratament, pentru că are un program după ceas — de la medic la sanatoriul balnear, de la plaja nudiștilor la hotel —, deci modalitatea de intoxicare e floare la ureche…

— Şi sexul?

— Nici ăsta nu e întâmplător. De ce în exclusivitate bărbați? Oare nu pentru faptul că numai pe bărbați intenționează să-i atingă prin acest nou mijloc? Asta mi se pare problema-cheie, pentru că ar dezvălui fondul par excellence politic al chestiunii. Câtă vreme au în vedere oamenii politici de seamă — deci bărbați —, ce credeți?

— E ceva în toate astea… am recunoscut, mirat. Considerați deci că, având oamenii lor prin hoteluri, au pus ochii pe o anumită categorie de oaspeți — poate chiar corespunzători ca vârstă acelor politicieni pe care doresc să-i lichideze într-o bună zi, punând la cale o lovitură de stat? Da? La acest lucru v-ați gândit?

— Aș prefera ca asta să n-o decid de pe-acum! Mai bine să nu îngustăm prea mult apretul observației… Ce să-i faci, acum cincisprezece sau douăzeci de ani, toată istoria la care ne referim ar fi căpătat, prin nonsensul ei, un iz de roman senzațional, dar acum — înțelegi…

Înțelegeam foarte bine, dar am scos un oftat, pentru că nu-mi surâdea perspectiva reluării anchetei. Am cântărit pentru o clipă toate argumentele pro și contra.

— Recunosc că m-ați contrariat… dar mai rămân încă multe lucruri neînțelese. De ce numai alergici? Ce e cu calviția? Pe urmă, perioada — sfârșitul lui mai și începutul lui iunie… Aveți vreo explicație și pentru astea?

— Nu. Sau cel puțin nu dintr-o dată. Ar trebui, cred, să examinăm întregul de la celălalt capăt: alegând candidații la rolul de victimă, dar nu “experimentală”, ci reală. Să ne aruncăm ochii în miezul elitei politice italiene. Dacă s-ar dovedi că, în câteva cazuri esențiale, e vorba de alergici…

— A, da, da! Înțeleg. Ce să-i faci, într-un cuvânt, mă trimiteți la Roma. Mă tem că va trebui să plec, poate să fie cu adevărat o urmă caldă…

— Ai vrea să pleci? Dar cred că nu imediat…

— Mâine, cel mai târziu poimâine, pentru că nu sunt chestiuni de transmis prin telefon…

Si cu asta ne-am despărțit. Când am cântărit în mansarda mea ideea lui Barth, am recunoscut-o ca fiind genială. Dintr-un condei, a lansat o ipoteză credibilă și a ieșit din hățiș, pentru că toată chestiunea se întorcea, cât se poate de natural, spre Italia și, totodată, ocolea întrebarea despre istoria franțuzească a compusului X. Faptul că Dunant l-a realizat în camera obscură de pe rue Amelie nu mai avea importanță. Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât mai mult îmi întăream convingerea că săgeata lui Barth își poate atinge ținta. Preparatul X exista și acționa. Nu mă puteam îndoi de asta. Ca și de faptul că o astfel de metodă de eliminare a figurilor politice-cheie ar produce un șoc cu urmări incalculabile — și poate nu numai în Italia.

Efectul ar fi mai violent decât în cazul loviturilor de stat “clasice”. Totodată mă gândeam la afacerea celor unsprezece cu o aversiune vecină cu dezgustul. Acolo unde licărise o taină până acum neînțeleasă, apăreau acum contururile unei lupte pe cât de triviale, pe atât de sângeroase, pentru putere. Aparențele neobișnuite ascundeau crima politică.

A doua zi m-am dus pe rue Amelie. Nu știu de ce am făcut-o. Spun că m-am dus acolo, pentru că pe la ora unsprezece mă plimbam pe trotuar, zăbovind în fața vitrinelor, dar încă din momentul plecării din Garges nu eram sigur dacă n-am să mă răzgândesc în ultima clipă și n-am s-o pornesc în direcția Turnului Eiffel, ca să-mi iau rămas-bun de la Paris. Şansa aceasta a dispărut însă atunci când am intrat pe marile bulevarde. Am avut puțină bătaie de cap până ce am dat de rue Amelie — nu cunoșteam cartierul acesta și n-am putut nici să găsesc imediat un loc de parcare. Casa în care locuise Dieudonne Proque am recunoscut-o înainte de a-i descifra numărul. Arăta exact așa cum mi-o închipuisem. O clădire veche, condamnată la demolare, cu ferestrele zăbrelite, cu acea alură de modă veche a acoperișului, prin care arhitecții din secolul trecut dădeau o oarecare individualitate creațiilor lor. Atelierul optic nu mai exista, iar jaluzelele lăsate erau închise cu zăvorul. La întoarcere, m-am oprit în fața unui magazin de jucării. Era timpul să fac cumpărături, pentru că nu intenționam să iau parte la reluarea anchetei pe baza noilor date. Am hotărât să-i transmit lui Randy informația obținută de la Barth și să mă întorc în America. Am intrat deci să cumpăr ceva pentru băieții soră-mii; cumpărăturile deveneau o justificare rațională a escapadei. De pe rafturi, colorata noastră civilizație, în miniatură, se arăta în toată splendoarea ei. Am căutat jucării pe care mi le aminteam din propria-mi copilărie, dar acolo nu vedeam decât electronică, rampe de lansare, mici supermani în poziție de atac la judo și karate. Prostule, mi-am zis, pentru cine cumperi, de fapt, jucării?

M-am hotărât să iau niște coifuri de paradă ale gărzii naționale franceze, cu panașe, și o păpușică Marianne[17], pentru că așa ceva nu găseam la Detroit. Încărcat cu pachete, am pornit-o spre mașină și am zărit la colț o mică cofetărie, cu perdele albe.

În vitrină trona un Vezuviu făcut din migdale prăjite. Mi-amintea de negustorul pe lângă care trecusem în drumul de la hotel la plajă. Nu eram sigur dacă migdalele amare o să le placă băieților, dar am intrat și am cumpărat câteva pungulițe. Interesant, mi-am zis, tocmai aici să-mi iau rămas-bun de la Napoli. M-am urcat în mașină cam alene, de parcă n-aș fi renunțat încă — la ce, de fapt? Nici eu nu știam, poate la puritatea pe care o atribuisem până atunci secretului, fără să-mi dau seama de asta. Am trântit pachetele pe canapeaua din spate și, cu mâna pe ușa întredeschisă, am salutat rue Amelie. Puteam oare să pun la îndoială vorbele lui Leclerc, sau ipoteza lui Barth? Niște combinații fantastice, inexprimabile, mi-au trecut prin minte, dar oare am crezut măcar pentru o clipă că o să-mi apară aici ceva nemaipomenit, că am să adun laolaltă niște amănunte pe care nimeni nu le-a adunat și, în această străfulgerare, să ajung la un adevăr necunoscut de nimeni? Mai era aici ceva din vechiul Paris, și avea să dispară, distrus de marșul acelor molohi ca Défense[18].

Nici de Turnul Eiffel nu mai aveam chef. La ora asta, doctorul Dunant lucra, desigur, în laboratoarele sale de porțelan și nichel. Mi se părea că-l văd, înfășurat într-un voal de celofan, cu ochii strălucind deasupra sticlei distilatoarelor, trăgând de coconul de plastic șarpele inelat prin care circula aerul. Cunoscusem așa ceva, aveam la Houston laboratoare mai bune, nave sterilizate ale catedralelor-rachete.

Nu-mi mai ardea să stau așa, privind la cei din jur ca înainte de start, când peste o secundă totul avea să se prăvălească abis. M-a cuprins așa o tristețe, că m-am urcat repede la volan, dar, până să aprind motorul, a început să mă zgândăre ceva în nas. O clipă mi-am ținut respirația enervat, până ce m-a apucat strănutul. Ploaia bătea în acoperișuri; se întuneca; furtuna plutea în aer, iar eu îmi ștergeam nasul și strănutam, de data asta râzând de mine însumi. Ierburile în floare, lăsate în Italia, veniseră după mine la Paris — și înainte de furtună era mai rău ca întotdeauna. Am întins mâna spre cutie — tableta de primasină îmi stătea cu fărâmiturile ei amare în gât; în lipsă de altceva mai bun, am desfăcut un pachețel de migdale și, rumegându-le, am pornit-o spre Garges în plină furtună. Nu mă prea grăbeam, îmi plăcea să rulez așa; pe autostradă, argintul murdar al ploii fumega în reflectoare; furtuna a fost violentă, dar scurtă. Când am coborât în fața casei, nu mai ploua. Dar nu mi-era dat să plec în acea zi. Coborând spre sufragerie, am alunecat pe scările date cu ceară de servitoarea spaniolă și m-am oprit tocmai jos. Parcă mă rupsesem în două; osul lombar mă durea. În timpul mesei am încercat să bagatelizez accidentul, conversând cu o doamnă în vârstă. Mi-a declarat că, desigur, era vorba de disc și că nimic nu putea fi mai bun decât floarea de sulf — leac universal împotriva durerilor de coloană —, dar să nu-l împrăștii peste cămașă. I-am mulțumit pentru sulf și, văzând că într-o asemenea stare nu pot zbura spre Roma, am acceptat ajutorul lui Barth, care s-a oferit să mă ducă la un vestit chiropractician din Paris; în Franța, aceștia sunt numiți vertebriști.

Sincer compătimit de toți, m-am târât cum am putut până sus, în camera mea, și m-am urcat în pat. Când mi-am găsit poziția în care durerea mă mai lăsa, am adormit, dar m-a trezit strănutatul. Trăsesem pe nări un norișor de praf iritant, venit din pernă. Am sărit din pat, țipând însă, căci uitasem de durerea din spate. Mi-am zis că o fi fost vreun insecticid presărat de prea zeloasa spaniolă în așternut, dar era leacul acela excelent împotriva durerilor lombare, cu care drăguțul de Piotruś mă tratase pe ascuns, când stăteam la masă. Am scuturat cearșaful de puful galben, mi-am tras plapuma peste cap și am adormit în zgomotul monoton al picăturilor de ploaie căzând pe acoperiș. La micul dejun am coborât pe scări de parcă aș fi fost o trapă înghețată a unei baleniere, luptând cu furtunile arctice — prudență întârziată. Chiropracticianul la care m-a dus Barth era un negru american. După radiografie, a agățat pozele în cârlige deasupra mesei de operații și m-a luat în primire. Avea niște palme ca lopețile. Am simțit o durere ascuțită, dar de scurtă durată, și am reușit să cobor singur de pe masă, convingându-mă că într-adevăr mi-era mult mai bine. A trebuit să mai rămân la el încă o jumătate de oră. M-am dus apoi la cea mai apropiată agenție Air France și mi-am luat bilet pentru avionul de seară. Am încercat să iau legătura cu Randy, dar nu era în hotel; i-am lăsat un bilet. La Garges mi-am dat seama că nu am nimic pentru Piotruś; i-am promis deci să-i trimit casca mea de astronaut din America, apoi mi-am luat rămas-bun de la întreaga familie și am pornit spre Orly. Am zăbovit o clipă la Fleurop, ca să comand niște flori pentru doamna Barth, și apoi mi-am ocupat locul în sala de așteptare, înconjurat de gazete americane. Am stat o bună bucată de vreme, tot așteptând invitația pasagerilor la bord. Afacerea o tratam ca aparținând deja unui trecut încheiat. Nu știam ce să fac cu mine însumi și căutam să dau acestei incertitudini un oarecare farmec, dar fără prea mare succes. În vremea asta, momentul decolării trecuse, iar de la microfon se auzeau parcă niște scuze neînțelese. Din birouri a apărut o stewardesă, anunțând cu părere de rău că Roma nu primește. Se iscă o forfotă febrilă, telefoane, până ce s-a lămurit că, totuși, Roma primește, dar numai avioane americane — Alitalia și BEA —, în schimb, Swissair, SAS și Air France a mea își sistaseră plecările. Era, se pare, o formă preventivă de grevă la sol; de altfel nu atât stabilirea motivului grevei era importantă, ci faptul că toți s-au năpustit spre ghișee ca să-și schimbe rezervările și biletele pentru alte linii, ale căror aparate puteau ateriza la Roma. Până ce să ajung și eu la un ghișeu, toate locurile fuseseră vândute celor mai bine orientați în asemenea situații. Următorul avion al companiei British European Airways era abia a doua zi de dimineață, la o oră nesuferită — șase fără douăzeci. Ce puteam face? Am schimbat biletul la acest avion al BEA, mi-am încărcat valizele într-un cărucior și am pornit-o spre hotelul “Air France”, în care trăsesem și după sosirea de la Roma. Acolo mă aștepta altă surpriză. Hotelul era plin până la refuz cu pasagerii care rămăseseră de căruță ca și mine. Se contura perspectiva de a înnopta la Paris și de a mă scula înainte de patru dimineața, ca să prind avionul. Întoarcerea la Garges n-ar fi rezolvat nimic, pentru că Garges se afla în partea de nord a Parisului, iar Orly la sud. M-am strecurat prin mulțimea celor dezamăgiți spre ieșire, ca să chibzuiesc ce am de făcut. Puteam, ce-i drept, să-mi amân plecarea cu o zi, dar nu-mi ardea deloc. Nu e nimic mai rău decât o asemenea amânare. Mă luptam cu gândurile, când vânzătorul de ziare ieși cu un vraf de reviste și începu să le înșire pe standul din fața chioșcului. Îmi căzu sub ochi ultimul Paris Match. De pe coperta neagră mă privea un bărbat atârnând în aer ca un atlet peste o ștachetă. Avea pantaloni cu bretele, ținea la piept un copil cu părul zburlit în avântul mișcării, cu capul lăsat pe spate, de parcă ar fi făcut amândoi un salt acrobatic. Nu-mi venea să-mi cred ochilor și m-am apropiat. Eram eu cu Annabella. Am cumpărat revista și am deschis-o la reportajul în exclusivitate de la Roma. Deasupra fotografiei cu escalatorul distrus, plin de corpuri omenești, cât era pagina de lată, trona titlul NE PLACE SĂ PRIVIM MOARTEA ÎN FAŢĂ. Am parcurs în fugă textul. O găsiseră pe Annabella. I-am văzut fotografia cu părinții ei pe pagina următoare, dar numele meu nu era amintit. Fotografiile proveneau de la magnetovidul care înregistrează trecerea fiecărui grup de pasageri prin “Labirint”. Nu mă gândisem la asta — de altfel, mi se garantase deplina discreție. Am mai parcurs o dată textul. Mai figurau acolo un desen al escalatorului, locul exploziei, rezervorul detonator, săgețile care arătau de unde și cum am sărit, un fragment mărit al fotografiei de pe copertă. Între pantalonii mei și parapet se vedea o mânecă în carouri, iar dedesubt, cuvintele: “Mâna ruptă a atentatorului.” Tare aș mai fi stat de vorbă cu reporterul care scrisese așa ceva. Ce l-o fi reținut să-mi pomenească numele? Am fost identificat, câtă vreme figuram în reportaj ca astronaut; au publicat și numele Annabellei, “fetița drăguță” care aștepta o scrisoare de la salvatorul ei. Ce-i drept, asta nu se spunea pe șleau, dar printre rânduri se puteau citi aluzii la sentimentele romantice, născute în plină tragedie. M-a cuprins o furie rece. M-am întors pe călcâie, mi-am făcut loc, îmbrâncind chiar mulțimea din hol, am dat buzna în biroul directorului, plin de oameni care vorbeau deodată, și am strigat mai tare decât toți. Mi-am etalat eroismul, aruncându-i directorului în față exemplarul din Paris Match. Şi azi mă cuprind căldurile de rușine când mi-amintesc de scena asta. Dar mi-am realizat scopul. Directorul, neobișnuit să aibă de-a face cu astronauți așa de viteji, s-a îmbunat și mi-a pus la dispoziție singura cameră de care dispunea — s-a jurat că e cu adevărat ultima, pentru că cei prezenți l-au atacat ca o haită scăpată din lanț. Am vrut să mă duc după valize, dar mi-au comunicat că voi putea să folosesc camera numai după ora unsprezece, iar acum, era de-abia opt. Mi-am lăsat bagajul la recepție — și m-am pomenit stăpânul a trei ore libere la Orly. Mi-a părut rău de felul în care procedasem și, cum faptul putea să aibă urmări dacă printre pasageri s-ar fi aflat careva din partea presei, am hotărât să mă țin până la unsprezece cât mai departe de hotel. La cinema nu-mi ardea să mă duc, la cină nici atât, așa că am făcut o prostie, de care mi-am amintit deja odată la Quebec, când, din cauza unui blizzard[19], nu s-a putut decola. M-am deplasat la capătul celălalt al aerogării, la frizer, cerându-i să facă tot ce era în stare. Frizerul era gascon, nu prea înțelegeam ce-mi spunea, dar, o dată hotărât, îi răspundeam afirmativ la fiecare dintre propunerile lui, pentru că altfel aș fi fost poftit afară.

Tunsul și spălatul părului au mers cum au mers, dar abia pe urmă și-a luat avânt. A căutat la tranzistorul dintre oglinzi un rock-and-roll, l-a pus să urle, și-a suflecat mânecile și, bătând tactul, ca la step, a început să mă smucească în toate părțile. M-a bătut pe față, m-a tras de obraji, m-a ciupit de bărbie, mi-a trântit pe ochi comprese aburinde, făcând din când în când câte o mică pauză, ca să nu mă înăbuș prea timpuriu. Mă mai întreba câte ceva, dar nu auzeam, pentru că nu-mi scosese din urechi vata pe care mi-o pusese înainte de a mă tunde. Îi răspundeam ça va bien[20], și atunci se arunca spre dulăpioare, scoțând de acolo alte flacoane și alifii. Am rămas la el o oră încheiată. La urmă mi-a pieptănat sprâncenele, le-a aranjat, s-a dat un pas înapoi, încruntându-se, și-a examinat opera, și-a schimbat șorțul, a scos dintr-un sertar aparte un flacon auriu, mi l-a plimbat pe dinainte ca pe o sticlă de vin nobil, a turnat pe degete o gelatină verde și a început să-mi frece fruntea.

În vremea asta vorbea fără întrerupere, cu o repeziciune amețitoare, asigurându-mă că acum pot fi liniștit: cu siguranță, n-am să chelesc. După ce mi-a periat părul cu mișcări energice, mi-a smuls toate prosoapele și compresele, mi-a scos vata din urechi, a suflat în fiecare dintre ele într-un mod la fel de delicat și de intim, m-a înecat într-un nor de pudră, mi-a fluturat șervetul pe dinainte și s-a înclinat cu demnitate. Era bucuros de ceea ce făcuse. Pielea de pe cap mi se încrețise, iar obrajii îmi ardeau; m-am ridicat, ca vrăjit, i-am dat zece franci bacșiș și am ieșit. Îmi mai rămăsese încă o oră și jumătate până când puteam să-mi iau camera în primire. M-am dus pe terasa pentru însoțitorii pasagerilor, ca să mă uit la munca de noapte a aeroportului, dar am greșit drumul. În aerogara mai aveau loc niște reparații; o parte din escalatoare erau înconjurate de baraje și în lăcașele de sub ele foiau montatorii. Tot rătăcind, am nimerit într-o mulțime de pasageri grăbiți spre avioane — niște militari din țări exotice, câteva călugărițe cu bonete apretate, niște vlăjgani negri și, desigur, o echipă de baschet. La capătul acestui alai, stewardesa împingea un cărucior de invalid, în care era instalat un bătrânel cu ochelari negri: de pe genunchii lui sări un mototol păros, venind glonț spre mine. O maimuțică într-o jachetă verde, cu o scufiță pe cap. Se uită la mine cu ochii ei negri, vioi, iar eu la ea, apoi renunță, sărind mai departe pe urmele căruciorului care se depărta. Melodia rock-and-roll din frizerie mă urmărea într-atât, încât o auzeam până și în plin zgomot de pași și glasuri omenești. Lipit de perete, sub luminile de neon, mă îmbia un joc automat electronic; am pus o monedă și câteva clipe mi se arătă o mică pată luminoasă săltând pe ecran în rol de ferăstrău, dar îmi lua ochii, așa că am abandonat partida. Alți pasageri se îndreptau spre avioane; am zărit printre ei și un păun, care stătea liniștit, cu coada lăsată, deși era atins din toate părțile, iar el își îndoia capul, tot vrând să apuce pe careva de picioare. Mai întâi o maimuțică, iar acum un păun. Poate l-o fi. pierdut cineva? Neputând să mă strecor prin mulțime, am ocolit locul pe laterală, dar n-am mai dat de păun. Mi-am amintit de terasă și m-am întors să caut drumul; de data aceasta, coridorul ales m-a condus în jos, în labirintul negustorilor de bijuterii, de blănuri, al buticurilor și oficiilor de schimb; oprindu-mă fără gânduri înaintea vitrinelor, am avut impresia că mă aflam deasupra unor adâncimi, de parcă aș fi stat pe luciul înghețat al unui lac. Era ca și cum aerogara ar fi avut pe dedesubt propriul negativ, surd și întunecat. La drept vorbind, n-am văzut și n-am simțit nimic, dar știam de acest abis. Am luat-o în sus, dar spre altă aripă, spre o hală înțesată de vehicule. În rânduri dese, așteptau să fie încărcate — cărucioare de golf, buggies[21], camionete de plajă; am umblat de colo-colo prin masa de caroserii îngrămădite, amuzându-mă de luciul ce se prelingea din tabla lor, precum fluoresceina.

Am atribuit acest efect noului tip de email și de lumini. M-am oprit în fața unui buggy auriu, al cărui aur era acoperit de un soi de sticlă, în care mi-am zărit propria figură. Tremuram acolo, galben ca un chinez, cu fața când prelungă ca o strună, când umflată, dar într-o anumită poziție a capului, ochii mi se schimbau în niște găuri de bronz, din care se strecurau scarabei de metal, iar când mă aplecam înainte, dincolo de figura mea apăreau alții, mai mari. M-am uitat în jur; nu era nimeni, dar în aurul oglinzii am zărit din nou aceeași siluetă, o interesantă iluzie optică. Hala se termina prin porți ce alunecau pe role; erau închise, așa că m-am întors cum am venit, urmărit de peste tot de un roi de reflexe ale fiecărei mișcări, ca într-o galerie a oglinzilor strâmbe. Această multiplicare era, oarecum, plină de neliniști. Am înțeles de ce: reflexele mă repetau cu o mică întârziere, deși asta nu putea fi așa. Ca să înfrâng motivul rock-and-roll-ului care-mi stăruia în minte, am început să fredonez John Brown's body; pe terasă n-am putut să nimeresc, așa că m-am strecurat afară printr-o ieșire laterală. În ciuda lămpilor apropiate, plana un întuneric de-a dreptul african, cu o asemenea consistență, de parcă l-ai fi putut strânge într-un pumn. Mi-a trecut prin cap că aș putea să am orbul găinilor sau că, prin rodopsina mea, acum totul era în ordine, dar vedeam mai bine.

Trebuie că eram, pur și simplu, orbit de mersul prin galeria aurie — ochii mei bătrâni nu se adaptau ca înainte la schimbările de lumină. Dincolo de parcări, în plină strălucire, se afla o clădire mare. Printre catargele reflectoarelor se târau buldozere, împingând nisipul galben, ca un furnicar. Deasupra acestei Sahare nocturne atârna, ca o galaxie, un nor neted de focuri de mercur, iar în spațiul negru de dinapoia lui se țeseau, ca niște fulgere încetinite, luminile mașinilor care coborau de pe autostradă în direcția aerogării. Acest peisaj banal mi s-a părut plin de un farmec tainic. Cred că în acel moment umbletul prin gară a căpătat greutatea așteptării. Nu de cameră era vorba, deși n-o uitasem, ci de ceva mai important, de parcă aș fi avut conștiința faptului că se apropia o clipă deosebită. Era, de fapt, un sentiment de siguranță, și, asemenea unui om incapabil să-și aducă aminte un nume ce i se plimbă pe vârful limbii, nu reușeam să identific ce așteptam. M-am amestecat în mulțimea de la intrarea principală, sau mai degrabă m-am lăsat târât înăuntru. Întors în holul cel mare, mi-am dat seama că trebuia să ronțăi ceva, la repezeală, dar crenvurștii s-au dovedit a fi fără nici un gust, ca hârtia. I-am aruncat la coș, neterminați, cu carton cu tot, și am intrat în barul cu păunul înfoiat. Se afla la intrare, neobișnuit de mare, deci nu putea fi împăiat. Mai fusesem aici o dată, acum o săptămână, cu Annabella, până să ne găsească tatăl ei. Înăuntru erau câteva persoane. M-am așezat cu cafeaua în mâini, într-un colț, cu spatele spre perete, pentru că simțeam lângă bar privirea cuiva; era o privire stăruitoare, care apoi se ascunsese, pentru că acum nimeni nu se mai uita la mine. În această atmosferă de neatenție dăinuia un soi de ostentație. În zgomotul îndepărtat al motoarelor, care ajungea aici ca dintr-o altă lume, mai importantă, zdrobeam cu lingurița bucata de zahăr de pe fundul ceștii. Alături, pe măsuță, era o revistă ilustrată, cu o dungă roșie pe coperta neagră, probabil Paris Match, dar femeia care sporovăia întruna cu partenerul ei jegos acoperise cu geanta titlul revistei. Înadins oare? Cine mă putea recunoaște — un vânător de autografe sau un reporter întâmplător? Fără voie, chipurile, am izbit puțin scrumiera de aramă. În ciuda zgomotului făcut, nimeni nu și-a ridicat privirea. Asta mi-a întărit bănuielile. Fără să mă las pradă obsesiilor, am băut cafeaua dintr-o înghițitură și am ieșit din bar. Mă simțeam destul de prost. Picioarele mi se mișcau ca niște țevi goale, iar osul lombar mi-amintea, prin înțepături, de necazurile avute nu de mult. M-am săturat de hoinăreală. Am luat-o de-a lungul vitrinelor cu reclame luminoase, spre escalatorul cu litere mari albastre AIR FRANCE. Era cel mai scurt drum spre hotel. Mă țineam de balustradă, pentru că pieptenii de oțel ai treptelor erau alunecoși, și preferam să evit orice risc Pe la jumătatea etajului am observat înaintea mea o femeie cu un cățel în brațe. Am tresărit, zărindu-i părul blond, despletit, ca și al celeilalte. Am întors ușor capul să văd cine era în spatele meu. Un chip plat, vinețiu din cauza neonului, cu ochelari negri. Aproape cu brutalitate, m-am strecurat pe lângă dama blondă, în sus, pe scări, dar nu puteam pur și simplu să fug în felul acesta. M-am oprit lângă balustradă, privind cum escalatorul îl vărsa” pe fiecare, ritmic, în afara treptelor. Blonda mi-a aruncat o privire, trecând pe lângă mine, și apoi și-a văzut de drum. Ţinea în mână un fular cu ciucuri, înfășurat. Am luat ciucurii drept coada cățelului. Bărbatul era obez și palid. N-avea nimic mongoloid. L'esprit de l'escalier — mi-am zis, dar chiar așa, cu o întârziere de o săptămână? E rău de mine, gata, la culcare! Pe drum mi-am mai cumpărat un schweppes, am băgat sticla în buzunar și, ușurat, mi-am aruncat ochii spre ceasul de la recepție. Camera mă aștepta. Garsonul mi-a luat bagajul din mâini, în hol a pus valiza mică peste cea mare, și-a luat cei cinci franci și s-a dus. Hotelul era învăluit într-o liniște intimă, plăcută, în care zgomotul avionului care ateriza suna ca o abatere de la regulă. Bine că mi-am amintit de schweppes, căci mi-era sete, dar n-aveam cu ce să desfac sticla; am ieșit pe coridor să caut frigiderul, în care putea să fie cleștișorul. Am fost izbit de coloritul cald al coridorului și al pereților, gândindu-mă cu admirație la decoratorii de interioare francezi. Am găsit frigiderul, am deschis sticla de schweppes și tocmai am dat să mă întorc, când de după colț apăru Annabella. Mai înaltă, într-o rochie neagră, altfel de cum mi-o aminteam, dar cu aceeași panglică în păr și cu aceeași expresie atentă a ochilor negri, îmi venea în întâmpinare, legănându-și ușor geanta trecută peste umăr. Îi știam și geanta, dar când o văzusem ultima oară, era ruptă. Stătea în fața ușii camerei mele, întredeschisă, așa cum o lăsasem la ieșire.

“Annabella, ce faci aici?” am vrut s-o întreb, nu atât surprins, cât mai degrabă bucuros, dar numai un imperceptibil, A—” mi-a ieșit din gură, pentru că ea a intrat în cameră, cu o privire atât de elocventă, că am rămas țintuit locului. Ușa din interior o lăsase deschisă. Consternat, am crezut că, poate, vrea să-mi încredințeze vreo taină de-a ei, vreun necaz, dar, înainte de a trece pragul, am auzit clar zgomotul celor doi pantofiori aruncați pe podea și scârțâitul patului. Cu acest ecou în urechi, cuprins de o firească mânie, am intrat și am înlemnit: camera era goală.

“Annabella!” am strigat. Așternutul era neatins. “Annabella!” Tăcere. Baia?! Am deschis-o, așteptând să se aprindă pe rând lămpile de neon. Cada, bideul, prosoapele, chiuveta, oglinda, și în ea chipul meu. M-am întors în cameră, necutezând să scot o vorbă. Deși nu avusese timp să se ascundă în dulap, l-am deschis. Era gol. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am trântit în fotoliu. Şi acum puteam descrie cu toate amănuntele cum mergea, ce purta; m-am convins că mi se părea a fi mai înaltă pentru că purta pantofi cu toc, în timp ce la Roma umblase cu sandale. Îmi aminteam expresia ochilor când trecea pragul, cum se uita la mine și cum i se răsfira părul pe umeri, când își întorcea capul. Auzeam mereu zgomotul pantofilor aruncați pe podea, după ce și-i scosese impertinent din picioare, mai auzeam cum scârțâise patul — toate aceste ecouri mă zăpăciseră de-a binelea. Să fi fost totul o curată himeră? Halucinație?

Mi-am atins pe rând genunchii, pieptul, fața — de parcă în această ordine se cuvenea să încep investigațiile ~, mi-am plimbat mâinile pe catifeaua aspră a fotoliului, m-am ridicat, am umblat prin cameră, am lovit cu pumnul în ușa întredeschisă a șifonierului, dar totul era solid, nemișcat, mort, concret, și totuși nesigur. M-am oprit în fața televizorului, și în geamul lui mat, concav am sesizat reflexul micșorat al patului și doi pantofiori de fetiță, aruncați neglijent pe covoraș. M-am întors, îngrozit.

Nu era nimic. Lângă televizor, telefonul. Am ridicat receptorul. Am auzit tonul, dar n-am format nici un număr. Ce-i puteam spune, de fapt, lui Barth — că în hotel mi-a reapărut fetița și de aceea mi-era teamă să fiu singur? Am pus receptorul în furcă, am scos din valiză trusa de toaletă și am intrat în baie, ca să mă răcoresc cât mai repede cu putință.

Tot ceea ce făceam își găsea pe loc un corespondent cunoscut. Mi-am aruncat cu apă rece pe față, precum Proque. Mi-am frecat tâmplele cu apă de colonie, cum făcuse Osborn. M-am întors în cameră, neștiind încotro s-apuc. Nu se întâmplase nimic cu mine. Singurul lucru inteligent era să mă întind cât mai repede în pat și să adorm. Dar, totodată, mi-era frică să mă dezbrac, de parcă hainele mi-ar fi fost un paravan — asta era clar ca lumina zilei. Mișcându-mă fără zgomot, ca să nu trezesc demonul, mi-am scos pantalonii, pantofii, cămașa și, stingând lumina becurilor, mi-am băgat capul în pernă. Neliniștea venea acum de peste tot — din viziunile închipuite ale obiectelor, în lumina abia mijită a lămpii de pe noptieră. Am stins-o și pe asta. M-a cuprins o amorțeală. Mi-am impus o respirație ușoară, ritmică. Cineva a bătut la ușă. Nici măcar n-am tresărit. A bătut iarăși, apoi a deschis ușa și a intrat în hol. O siluetă neagră, pe fondul luminii din coridor, s-a apropiat de patul meu.

— Monsieur…

N-am scos o vorbuliță. A zăbovit o clipă, aplecată asupra mea, a pus ceva pe masă și s-a retras ușor. A închis ușa în urma sa, iar eu am rămas din nou singur. M-am târât din pat, mai degrabă zdrobit decât amețit, și am aprins lumina. Pe masă era o telegramă, împăturită. Cu inima bătând, nesigur pe picioare, am întins mâna s-o iau. Era adresa mea, la hotelul “Air France”. M-am uitat la semnătură și un fior de gheață mi-a trecut prin șira spinării. Mi-am închis bine pleoapele, le-am redeschis și am citit încă o dată numele omului care n-a trăit destul de mult, ca să putrezească sub pământ.

AŞTEPT ROMA HILTON CAMERA 303

ADAMS.

Am citit textul de vreo zece ori, apropiindu-l de ochi și întorcându-l pe toate părțile. Fusese trimisă din Roma cu mai bine de o oră în urmă. Era oare o simplă greșeală? Poate că Randy se mutase la “Hilton”, trăsese la micul hotel de lângă Piața Spaniolă, pentru că nu găsise nimic altceva, iar acum se mutase și-mi dădea de veste. A primit depeșa mea, n-a mai putut să-mi aștepte sosirea, a auzit de interzicerea zborurilor și a trimis telegrama. Dar de ce și-a modificat așa numele? M-am așezat lângă perete și m-am gândit dacă n-ar fi totuși un vis. Deasupra mea luminau aplicele. Totul în jur se schimbase. Perdelele, televizorul, colțul îndoit al covorului, jocul de umbre deveniseră semne a ceva de neînțeles. În același timp, toate obiectele parcă erau dependente de mine. Existau numai datorită voinței mele. Am hotărât să exclud din ea dulapul. Luciul de deasupra s-a întunecat, conturul ușii a devenit și el difuz, peretele a crăpat, lăsând să se vadă o breșă neagră, neregulată, de parcă ceva s-ar fi târât pe-acolo, alunecând. M-am căznit să refac dulapul, dar degeaba. Interiorul camerei era plin de unghiuri semiîntunecoase — puteam salva numai ceea ce dăinuia în lumină. M-am repezit la telefon. Receptorul, îndoit, căpătase o formă oarecum ironică, de parcă îmi scăpa din mâini; aparatul nu era decât o piatră cenușie, zgrunțuroasă, cu o gaură în locul discului. Degetele îmi treceau pe suprafața aceasta parcă în zbor, atingând ceva rece. Pe masă era un toc rezervor. Încordându-mi toate puterile, am mâzgălit cu litere mari, de-a latul telegramei primite, următoarele:

11.00 NAUSEA

11.50 ILUZII ŞI DEZILUZII

Dar scriind aceasta, am dat frâu liber întregului anturaj și nu l-am mai putut stăpâni. Așteptam să se dărâme toată încăperea când s-a întâmplat ceva neașteptat. Mi-am dat seama că era aproape, după cum încercam să mă dumiresc — era chiar trupul meu. Crescuse. Mâinile și picioarele se depărtau de mine. De teamă că mă voi lovi de tavan, m-am aruncat pe pat. Stând întins pe spate, respiram greu, pieptul mi se ridicase precum cupola Sfântului Petru, și în fiecare palmă puteam ține câteva obiecte, ba mai mult, întreaga cameră. Ăsta-i un coșmar — mi-am zis. Nu trebuie să-l bag în seamă! Crescusem în așa măsură, încât marginile trupului începură să se piardă în întuneric. Rătăceau pe undeva, la câțiva kilometri depărtare. Nu le mai simțeam. Rămăsese numai interiorul. Era imens. Un spațiu întortocheat, o prăpastie între gândirea mea și lume. De fapt, nici lumea nu mai exista. Mă aplecam fără suflare deasupra propriului meu abis. Acolo unde înainte aveam plămâni, măruntaie, vene, acum erau numai gânduri uriașe. Mi-am văzut în ele viața. Era despicată, turtită, ardea, se carboniza, devenea cenușă. Se împrăștia într-o pulbere de foc, într-o Sahară neagră. Ea era viața mea. Camera în care zăceam, ca un pește pe fundul apei, s-a micșorat ca un grăunte. Şi ea era în mine. Şi, întrucât continuam să cresc, dincolo de limitele corpului, am început să simt spaima. Mă distrugea puterea teribilă a propriului meu spațiu aruncat în aer și care înghițea totul cu un elan plin de lăcomie. Am urlat de disperare, înghițit de adâncimi, și am început să mă târăsc pe coate, de parcă m-aș fi sprijinit de saltea undeva în mijlocul pământului. Mă temeam că, mișcându-mi mâinile, o să sparg pereții. Îmi spuneam mereu că asta nu se poate întâmpla, dar, în același timp, cu fiecare fibră, cu fiecare nerv, simțeam că așa este. În încercarea nerațională de a fugi, m-am târât din pat, am căzut în genunchi și am întins mâna spre priză. Lumina a inundat camera cu o albeață ce te tăia ca un cuțit. Am văzut masa, scurgându-se ca o pastă multicoloră, telefonul, ca un schelet ars, departe, în oglindă, propriul meu chip, l-am recunoscut, dar nu se schimbase nimic. Încercam să înțeleg ce se întâmpla cu mine, ce putere mă destrăma, căutând o ieșire. Oare eu eram acea forță? Da și nu. Mâna umflată era tot mâna mea. Dar dacă ar crește ca un munte de carne și m-ar prăvăli ca un masiv în fierbere, aș mai putea crede că este mai departe încă mâna mea, și nu puterea care a făcut-o să explodeze? De câte ori mă străduiam să opun rezistență metamorfozelor, întârziam pentru că totul era deja schimbat. Privirea mea ridica acum plafonul, îl împingea, sub greutatea ei totul se îndoia, se îngreuna, cădea, de parcă aș fi ars și topit cu ochii o construcție de ceară. “Vedenii!” — am încercat să rostesc. Cuvintele parcă veneau spre mine ca un ecou dintr-o fântână. M-am îndepărtat de perete, m-am ridicat pe amândouă picioarele, bine depărtate, cufundându-se acum în masa moale a parchetului, mi-am întors capul, mare ca o cupolă a unui turn uriaș, și mi-am zărit ceasul, sus pe noptieră. Discul lui părea un fund de pâlnie lucitoare. Secundarul sărea cu mișcări neînchipuit de încetinite. În urma lui rămânea o pată, mai albă decât cadranul emailat, care se lărgea, căpătând de sus dimensiunile unui șes întins, pe care înaintau șiruri de ostași. Solul argilos dintre mărșăluitori era împrăștiat de explozii, și fumul lor se învolbura pe fețe, ca niște măști moi ale unei agonii mute. Furnicarul soldățimii se sticlise, sângele ce curgea din el formase pete rotunde de roșu băltit, iar ei mergeau mai departe, în sunetul ritmic al tobelor, înglodați în praf și sânge. Lupta se mai potolise când am pus la o parte ceasul, dar mai continua totuși. Camera se clătina. Făcea o întoarcere lină, aruncându-mă spre tavan. Ceva mă ținea să nu cad. M-am învârtit pe genunchi și pe mâini. Eram acum lângă pat, iar camera gonea tot mai lent — totul se unea la loc, până când s-a oprit. Cu capul lipit de dușumea, ca un câine, m-am uitat la ceasul sprijinit de lampa de pe noptieră. Arăta unu fără un sfert. Nu se mai întâmpla nimic acolo, secundarul mergea liniștit, ca o furnică. M-am așezat pe dușumea, trezit de răcoarea pe care o emana. Camera mi-apărea în lumina albă, de parcă era plină de cristal turnat, saturat de sunete tăcute, cu obiectele lucitor topite. Fiecare lucru, fiecare fald al perdelei de la fereastră, umbrele care cădeau dinspre masă stăruiau în acest mediu limpezit, cu o nespusă perfecțiune. Încordat ca un pompier, care, așteptând fumul într-un amfiteatru, nu simte strălucirea scenei, nu mai dădeam nici cea mai mică atenție acestei frumuseți. Slăbit și ușor, m-am ridicat. Cu degete care parcă nu erau ale mele, am mai adăugat pe hârtia telegramei:

12.50 UŞURARE

PLIMASINA DIMINEAŢĂ

ORLY — FRIZER

Atât mai știam. Aplecat peste masă, uitându-mă încă la literele strâmbe, am simțit o nouă schimbare. Reflexele lucitoare de pe suprafața mesei se vânturau ca niște aripi de libelulă, se ciocneau, masa îmi flutura pe față cu aripi cenușii de liliac în coaste, panica lor era înăbușită de laptele lămpii de pe noptieră, marginea mesei se înmuia, prinsă în pumni — nu puteam nici să fug de năvala schimbărilor, nici să le ajung din urmă; în această ultimă oră, viteza metamorfozelor era de-a dreptul vertiginoasă, iar acestea, monstruoase, maiestuoase, batjocoritoare, adiau pe lângă mine ca vântul, în timp ce eu îmi țineam pleoapele strânse, căci ochii nu mă mai ajutau. Mi-amintesc efortul nedefinit, neîntrerupt, cu care aruncam de pe mine acest dement straniu, de parcă aș fi vrut sa-l vomit — era zadarnic, dar mă apăram, eram tot mai puțin spectator, deveneam o părticică a viziunilor mărunte, ca într-un furnicar, pata lor tremurândă. Cam după ora unu, m-am cufundat încă o dată. Procesul înainta în valuri, ca peristaltica, dar fiecare fază, părând a fi ultima, câștiga puteri în cea următoare. Vedeniile m-au părăsit între orele două și trei — și acest lucru a fost cel mai rău, pentru că obiectele din jur își recâștigau aspectul lor exterior normal, dar sub altă aparență. Cum să exprim asta? Obiectele și pereții parcă se contopiseră, se încinseseră, fortificate într-o trecere monstruoasă: timpul se oprise și, din această cauză, tot ceea ce era în jur, venind asupra mea ca o lavină, se oprea ca într-o strălucire alungită de magneziu. Toată camera era ca o lipsă de suflare între două răcnete, iar punctul spre care năzuia stăruia cu o nerușinată răutate în împletiturile modelului de tapet, în tabloul castelelor de pe Loara, de deasupra patului, în gazonul verde din jurul lor. Verdele acesta era sentința mea; priveam la el în genunchi, înțelegând că trebuia să pierd.

M-am aruncat atunci asupra întregii camere, da, asupra camerei — am smuls șnururile perdelelor și draperiilor, le-am sfâșiat materialul ținut în cârlige, am tras așternutul de pe pat, am aruncat tot acest ghem ucigaș în cadă, am închis baia și am rupt cheia, introducând-o în gaura ușii de la intrare, iar când, gâfâind, m-am sprijinit de un pervaz, pe acest câmp de luptă, am înțeles că asta nu mi-e de nici un folos. Nu puteam înlătura nici ferestrele, nici zidurile. Am aruncat pe podea lucrurile din valize, nimerind la urmă cătușele plate, legate cu un inel de metal — Randy mi le dăduse la Napoli, ca să-l pot imobiliza pe asasin, dacă l-aș fi prins. Îl prinsesem. Dintre cămăși s-au risipit niște boabe negre, migdalele dintr-un pachet rupt — n-am putut să scriu despre ele, mă temeam că n-am să reușesc; am aruncat numai câteva pe formularul telegramei, am târât fotoliul spre calorifer, m-am instalat în el, cu ceafa lipită de spătar, cu picioarele întinse pe podea și, legat de țeava caldă, încordat la maximum, ca înainte de start, am început s-o aștept, s-o aștept PE EA. Luasem startul, dar nici în sus, nici în jos, ci în adânc, într-o ceață roșie-fierbinte, printre pereții ce se legănau, cu mine însumi legat, dar, deși mă zbăteam ca un câine în lanț, nu puteam să ating nimic, în afara piciorului patului. Până la urmă am reușit să mi-l apropii și, parcă vrând să sting un foc, mi-am înfipt fața în saltea, am mișcat din buretele ei, dar poroasă cum era, nu mă înăbușea, așa că m-am apucat cu mâna liberă de gât și mi l-am strâns, urlând de disperare că nu pot să termin odată. Îmi amintesc că, înainte de a-mi pierde cunoștința, am simțit în cap o explozie. Probabil că mă loveam cu capul de calorifer. Mai văd încă mica lucire a ultimei speranțe, că poate acum am să reușesc. După care, nimic altceva Muream și nu mi se părea deloc ciudat că știu acest lucru. Am plutit mai târziu prin cascadele negre ale unor grote necunoscute, în vuiete și urlete, de parcă numai auzul îmi mai rămăsese neatins. Auzeam dangătul clopotelor. Negrul devenise trandafiriu. Am deschis ochii și am zărit un chip mare, străin, palid, neomenesc de liniștit, aplecat asupra-mi. Era chipul doctorului Barth. L-am recunoscut imediat și am vrut să i-o spun, dar, într-un mod cât se poate de banal, am leșinat.

M-am trezit pe la patru dimineața, legat de calorifer, pentru că italienii din camera alăturată au alarmat serviciul hotelului și, cum părea a fi un atac de nebunie, mi-au făcut o injecție să mă liniștească înainte de a mă duce la spital. Preabunul Barth, auzind a doua zi de oprirea zborurilor, a telefonat la Orly și, aflând de soarta mea, a venit la spital, unde m-a găsit încă lipsit de cunoștință. M-am trezit abia după treizeci de ore. Aveam coastele rupte, limba mușcată, capul cusut în câteva locuri, și o încheietură a mâinii umflată ca un balon, pentru că mă tot smucisem din cătușe. Din fericire, regulatorul de care mă legasem era de fier — unul de plastic s-ar fi rupt fără îndoială, și atunci aș fi sărit pe fereastră; nu țineam la nimic altceva pe lume, în afară de asta.

Un biolog canadian a observat că oamenii cu păr bogat au în țesutul epidermic același compus nucleinic ca și maimuțele cu nas turtit care nu chelesc. Această substanță, numită “hormon de maimuță”, și-a dovedit eficacitatea în combaterea cheliei. În Europa, alifia hormonală a început să fie produsă acum trei ani de o firmă elvețiană, după licența americană Pfizer.

Elvețienii au schimbat compoziția acestui preparat, făcându-l și mai eficace, dar și mai sensibil la căldură, din care cauză se dezagrega ușor.

În timpul expunerii la soare a pielii, hormonul își modifică structura chimică și atunci se poate transforma, sub influența ritalinei, în preparatul X al doctorului Dunant, un depresor psihic, dar provoacă intoxicarea numai dacă e administrat în cantități mari. Ritalina se află în sângele persoanelor care au înghițit-o, iar hormonul este aplicat extern, ca o alifie, dar aceasta conține un adaus de hialuronidază, care înlesnește pătrunderea medicamentului prin piele până la vasele sanguine. Dar pentru a se ajunge atunci la intoxicare cu efect psihotonic, trebuie să se aplice în piele cel puțin două sute de grame de alifie în curs de douăzeci și patru de ore și, în același timp, să se administreze doze de ritalina mai mari decât cele maxime.

Catalizatorul care intensifică de un milion de ori acțiunea depresorului sunt compușii de cianură cu sulf — așa-numitul rodan. Trei litere, CNS, constituie cheia misterului. Urme de cianură se găsesc în migdalele amare, cărora le conferă o amărăciune caracteristică, arzătoare. În câteva făbricuțe napolitane de migdale prăjite au pătruns dăunători periculoși. Ca dezinfector, cofetarii foloseau un preparat pe bază de sulf. Urmele de sulf ajungeau în emulsia în care se înmuiau migdalele înainte de a fi introduse în cuptor. Asta nu dădea nici un efect, câtă vreme temperatura în brutărie era joasă. Abia după depășirea temperaturii de caramelizare a zahărului, cianura din migdale se unea cu sulful, formând rodanul. Dar și rodanul, dacă este introdus singur în organism, nu reprezintă încă un catalizator eficient al compusului X. În soluția corpurilor reactive trebuie să se găsească ioni liberi de sulf. Acești ioni, sub formă de sulfați și sulfiți, proveneau din băile curative. Așadar, murea acela care aplica alifia hormonală, lua retalină, făcea băi de sulf și mânca migdale prăjite în zahăr à la Napoli. Rodanii catalizau reacția în cantități atât de infime, încât nu puteau fi detectați decât prin chromatografie. Condiția autodistrugerii inconștiente era lăcomia. Cine nu putea — ca diabetic — să mănânce dulciuri sau nu-i plăceau, acela scăpa cu viață. Varianta elvețiană a alifiei se găsea de vânzare în toată Europa, și asta de doi ani — mai devreme nu prea se înregistraseră nici un fel de cazuri. În America n-au fost, pentru că pe piața de acolo exclusivitatea aparținea lui Pfizer, iar hormonul lui nu se dezagrega, în afara frigoriferului, așa de ușor ca acela european. Femeile nu foloseau alifia, care era destinată bărbaților, așa că nici ele nu puteau figura printre victime.

Nefericitul Proque a căzut în capcană în alt mod. Nu chelea, deci n-avea nevoie de hormon, nu mergea la plajă, nu făcea băi de sulf, iar ionii de sulf îi infiltrau în sânge aburii developatorilor de sulfit, inhalați în camera obscură; ritalina o lua împotriva somnolenței, iar preparatul X i l-a dat doctorul Dunant, când și-a spart ochelarii. Învățatul și răbdătorul doctor, tot mărunțind fiecare ciob, cernând fiecare fir de praf, făcând eșantioane din peretele de placaj și din pulberea mașinii de șlefuit lentile, nu știa că, de fapt, substanța misterioasă pe care o căuta se găsea la patru metri deasupra capului său, ca un simplu pachețel cu migdale zaharate, în sertarul unui scrin vechi.

Migdalele, găsite împreună cu notele mele pe masă, le-au deschis chimiștilor lui Barth ochii asupra însemnătății lor — o verigă lipsă din lanț.

Poate neesențial, dar destul de amuzant este un amănunt anecdotic. Ajungând în America, un cunoscut, chimist, mi-a spus că floarea sulfurică, pe care micul Piotruś mi-a risipit-o pe pat, nu putea juca nici un rol în otrăvirea mea, pentru că, fiind sulf în stare solidă, transformat prin sublimare în pulbere, nu era solubil. Chimistul acesta a lansat ad-hoc următoarea ipoteză: urmele ionilor de sulf în sângele meu proveneau din vinul tratat cu sulf. În Franța, după obicei, am băut vin la fiecare masă, dar în casa lui Barth, pentru că n-am mâncat nicăieri în altă parte, iar chimiștii de la CNRS, știind asta, au trecut sub tăcere eventualitatea respectivă, ca să nu-l inducă în eroare pe propriul lor șef cu presupunerea că oferă oaspeților o băutură proastă.

Apoi am mai fost întrebat dacă migdalele acelea au fost pentru mine “evrika”. Cel mai ușor ar fi fost să aprob sau să neg, dar pur și simplu nu știam. Încă mai înainte, distrugând ceea ce-mi cădea în mâini, aruncând în cadă tot ceea ce-mi inspira o spaimă de moarte, am acționat într-un mod nebunesc, deși în această nebunie exista o scânteie de metodă autoconservatoare, deci și cu migdalele putea fi tot așa. Am vrut, știam asta, să le adaug la notele mele, și gestul acesta putea fi numai o urmare a rutinei mele îndelungate. Am fost introdus în acțiunea de înregistrare a evenimentelor în condiții de stres maximal, cerându-mi-se înțelegerea, independent de presupunerile mele, dacă vreun fapt este esențial. Putea fi tot atât de bine o fulgerare a intuiției, unind într-un singur loc furtuna de dimineață, accesul de strănut, tableta rămasă în gât, migdalele pe care le ronțăisem și imaginea lui Proque, intrând pentru ultima oară în cofetăria de la colț cu rue Amelie. Fapta aceasta mi se părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Am făcut legătura între migdale și afacerea napolitană poate datorită faptului că patronul cofetăriei meșterise din ele copia în miniatură a Vezuviului, așezată în vitrină. Pentru că Vezuviul n-avea nici un rost dovedindu-se a fi o joncțiune magică, deși m-a apropiat de fondul chestiunii. Ce-i drept, examinându-se cu atenție relatarea mea, se poate observa de câte ori s-a ajuns, în cursul anchetei, la asemenea apropieri — însă n-a ieșit nimic din ele. De fondul problemei s-a apropiat Barth, deși a greșit prin supoziția sa despre fondul politic al evenimentelor — dar a contestat în mod just componența “grupului celor unsprezece” și a apreciat corect de ce numai străinii au fost victime, și încă indivizi singuri, izolați de două ori de mediul italian — atât prin necunoașterea limbii, cât și prin lipsa celor apropiați. Simptome ale otrăvirii erau schimbările de dispoziție sufletească, pe care le putea sesiza la timp numai cineva care făcea parte din anturajul victimei. Apoi s-a reușit a se ajunge la câteva cazuri regresive, când au fost intoxicați italieni sau străini care petreceau la Napoli împreună cu soțiile. Lucrurile s-au desfășurat în mod asemănător. Soția, neliniștită de atitudinile neobișnuite ale soțului, îl observa cu tot mai mare atenție, iar când au apărut vedeniile, îl îndemna din toate părțile să hotărască plecarea. Reacția fugii spre casă părea a fi reacția naturală față de o amenințare neînțeleasă. În schimb, italienii, încă din faza inițială a intoxicării, ajungeau sub supraveghere psihiatrică — cel mai adesea sub presiunea familiei —, deci și atunci se ajungea la completa schimbare a modului de viață; omul înceta să mai meargă cu mașina, să mai înghită plimasină, întrerupea tratamentul balnear, și atunci și simptomele dădeau imediat înapoi. Ancheta n-a ajuns la aceste cazuri regresive printr-o împrejurare banală. Întotdeauna s-a găsit cineva din anturajul celui otrăvit care făcea să dispară abonamentul plătit dinainte, iar registrele stabilimentelor notau solduri financiare, dar nu și faptul însuși al renunțării la tratament, așa că nu rămânea în registru nici o urmă a celor care erau gata să ajungă în postura de victimă.

De fapt, diferitele obstacole ofereau mai mulți factori anchetei. Nimeni nu răspândea vorba că folosește vreo alifie împotriva cheliei. Cine nu se îngrijea deloc sau punea peruca mai presus de medicamente scăpa de pericol, dar cum puteai să sesizezi acest lucru? Cine nu folosea hormonul, fiind întreg și sănătos, nu avea nimic de dezvăluit, iar cine-l folosea, acela pierea. Ambalaje ale alifiei elvețiene nu s-au găsit printre lucrurile victimelor, pentru că aceasta trebuia păstrată în frigider, care e ușor de găsit în locuințe, dar nu în hotel, așa că scrupuloșii domni mai în vârstă nu umblau după ei cu preparatul, ci mergeau la frizerii de prin partea locului. Alifia trebuia aplicată o dată la zece zile, deși fiecare victimă se supunea numai o singură dată acestei operații la Napoli; totuși, nimănui nu i-a dat prin cap, în cursul anchetei, să umble prin frizerii, întrebând ce se folosea la frecarea frunților unora dintre clienți.

În sfârșit, victimele se evidențiau prin asemănarea fizică, precum și prin faptul că aveau unele trăsături psihice comune. Erau bărbați în pragul andropauzei, care mai aveau însă pretenții, care luptau cu bătrânețea ce se apropia, și totodată își ascundeau atitudinile. Cine depășise deja conul de umbră și, chel ca un genunchi, trecut de șaizeci de ani, renunțase la încercările de a mai arăta tânăr, acela nu mai căuta nici un leac minune, iar acela care chelise prea de timpuriu, pe la treizeci de ani, nu avea, în schimb, un reumatism atât de accentuat, încât să aibă nevoie de cură balneară. Primejdia îi pândea deci nu numai pe cei care intraseră în conul de umbră și dăinuiau în el. Cu cât mai exact se priveau acum faptele, cu atât mai clară apărea coeziunea lor. Otrăvirile nu aveau loc în afara perioadei de înflorire a ierbii, pentru că șoferii nu luau atunci plimasină, iar cine suferea greu de astm, într-o formă gravă, acela nu conducea mașina, deci și lui îi era inutil preparatul destinat șoferilor.

Barth m-a vizitat la spital, arătându-mi atâta bunătate, încât am socotit potrivit să-i fac și eu o vizită de rămas-bun înainte de a zbura spre Statele Unite. Piotruś se juca pe lângă scări, dar, văzându-mă, dădu să se ascundă.

Am înțeles despre ce era vorba și l-am asigurat că n-am uitat de casca pe care i-am promis-o. La Barth, l-am găsit pe doctorul Saussure, fără surtuc, dar în cămașă cu manșete ca niște jabouri. În loc de tranzistor ținea de gât un ceas. Răsfoia cărți prin bibliotecă, iar Barth mi-a spus un lucru foarte amuzant: că încercarea de folosire a computerului în anchetă a reușit cât se poate de perfect, deși computerul, neprogramat și nepus în stare de funcționare, n-a rezolvat nimic. Totuși, dacă n-aș fi zburat la Paris tocmai cu acest plan, atunci n-aș fi locuit în casa lui, n-aș fi trezit simpatia bunicii sale, micul Piotruś nu m-ar fi salvat cu floarea de sulf după ce am căzut de pe scări — într-un cuvânt, aportul computerului în rezolvarea misterului era neîndoielnic, deși pur ideal. Râzând, am observat că acest carambol al unor evenimente cu totul întâmplătoare, care m-a dus până în miezul secretului, mi se pare astăzi și mai uimitor decât secretul însuși.

— Cădeți în greșeala egocentrismului! exclamă Saussure, îndepărtându-se de bibliotecă. Această serie este nu atât o amprentă a prezentului, cât mai degrabă un semn al zilei de mâine. Un preludiu al ei, încă neînțeles…

— Dar dumneavoastră îl înțelegeți?

— Ghicesc care-i sunt indicațiile. Omenirea s-a înmulțit și s-a îndesit atât de mult, încât a început să fie guvernată de legile atomului. Fiecare atom de gaz se mișcă haotic, dar tocmai acest haos dă naștere ordinii ca permanență a presiunii, temperaturii, greutății specifice și așa mai departe. Succesul pe care l-ai repurtat în ciuda voinței dumitale arată, paradoxal, a fi o lungă serie de coincidențe. Dar asta ți se pare numai dumitale. Pentru că îți spui cam așa: nu e destul că am căzut de pe scări în locuința lui Barth, că am inhalat sulf în loc de tabac, mai trebuia și o recunoaștere pe rue Amelie, cauzată de povestea lui Proque, strănutatul înainte de furtună, migdalele cumpărate pentru copil, anularea zborurilor spre Roma, hotelul supraaglomerat, frizerul, și chiar faptul că acesta era gascon, pentru ca să se pună în mișcare o întreagă reacție în lanț.

— Oh, chiar mai rău, am adăugat. Dacă participarea mea la eliberarea Franței nu s-ar fi limitat la fracturarea osului lombar, atunci contuzia mai degrabă nu mi s-ar fi refăcut pe scările rulante din Roma, deci și aici aș fi scăpat întreg. Dacă nu m-aș fi găsit pe scările din Roma chiar înaintea atentatorului, atunci fotografia mea n-ar fi apărut în Paris Match, dar fără acest pinten, în loc să mă zbat pentru o cameră la “Air France”, aș fi plecat să înnoptez la Paris, și totul s-ar fi terminat din nou fără urmări. Dar se vede că numai probabilitatea prezenței mele la atentat era, din punct de vedere astronomic, un mic a priori. Puteam să plec cu alt avion, puteam să stau pe altă treaptă a scărilor… La ce bun, când totul, și înainte și după aceea, s-a constituit numai din asemenea improbabilități astronomice! Căci, dacă n-aș fi aflat de chestiunea lui Proque, atunci n-aș fi ajuns să plec la Roma, și asta chiar în momentul anulării zborurilor, așa că și asta a fost cea mai curată coincidență.

— Faptul că ai aflat de povestea lui Proque? Nu cred. Tocmai am discutat despre acest lucru cu doctorul înainte de venirea dumitale. Ai cunoscut afacerea asta datorită comerajelor de la Sûreté și Défense, și astea, cauzate de jocurile politice. Cineva a urmărit compromiterea vreunui militar, care se juca de-a politica și care-l patrona pe doctorul Dunant. E vorba de un soi de biliard, știi dumneata.

— Şi eu urma să fiu bila sau tacul?

— Urma, după cum presupunem, să contribui la redeschiderea dosarului lui Proque și, indirect, la împiedicarea lui Dunant…

— Dar chiar dacă ar fi fost așa, ce legătură putea fi între scopul sosirii mele la Paris și comerajele politice din Franța?

— Nici una, bineînțeles. Tocmai de aceea, un asemenea concurs de împrejurări, țintind cu o astfel de precizie în chiar miezul problemei, ți se pare dumitale contrar judecății sănătoase. Dar îți spun: la naiba cu sănătatea asta! în esență, fiecare fragment al peripețiilor dumitale, luat în parte, este încă destul de credibil, dar traiectoria evenimentelor ce s-a format din unirea acestor fragmente pare a fi un miracol. Așa crezi, nu?

— Să știți că da.

— Şi în vremea asta s-a întâmplat ceea ce ți-am spus aici, pe terasă, acum trei săptămâni, stimate domn. Imaginează-ți, te rog, un teren de tir, în care, în loc de țintă, se așează un timbru poștal — cam la opt sute de metri de locul trăgătorilor. Un timbru de zece centime, cu figura Mariannei. Pe fruntea ei o muscă a lăsat un semn mic cât un punct. Acum, câțiva trăgători de elită se pregătesc să tragă. Nu nimeresc punctul, desigur, fie chiar și pentru faptul că nu-l vor putea observa. Dar să zicem că vor trage o sută de trăgători de mâna a șaptea, câteva săptămâni de-a rândul. Este absolut sigur că glonțul unuia dintre ei va nimeri, până la urmă, punctul acela. Îl va nimeri nu pentru că era un trăgător fenomenal, ci pentru că densitatea tragerilor a fost așa de mare… Ești de acord cu mine?

— Da, dar asta nu explică…

— N-am terminat. E vară și în câmpul de tragere sunt muște câte vrei. Probabilitatea de a nimeri punctul a fost foarte mică. Probabilitatea de a nimeri în același timp și punctul, și o muscă ce s-a nimerit să zboare în bătaia puștii este și mai mică. Probabilitatea de a nimeri punctul și trei muște cu același glonț va fi de-acum, din punct de vedere astronomic, infimă, așa cum ai zis dumneata, și totuși, te asigur că și o asemenea coincidență poate avea loc, dacă tragerea va dura suficient de mult!

— Scuzați-mă, ați vorbit de un întreg potop de trageri, iar eu eram unul singur…

— Asta doar ți se pare. Într-un anumit interval de timp, glonțul care nimerește punctul prin cele trei muște va fi și el tot unul singur. Trăgătorul care reușește așa ceva va fi și el la fel de mirat ca și dumneata. Faptul că tocmai el a nimerit nu este nici miraculos, nici ciudat, pentru că cineva trebuia să nimerească. Înțelegi? Judecata sănătoasă nu face în acest caz nici două parale. S-a întâmplat ceea ce te-am anunțat. Misterul din Napoli a fost provocat de mecanismul destinului și același mecanism l-a dezlegat. În ambele elemente ale problemei a acționat legea numerelor mari. Natural, dacă nu îndeplineai măcar una dintre condițiile necesare, nu te-ai fi otrăvit, dar mai devreme sau mai târziu altcineva ar fi îndeplinit aceste condiții. Peste un an, peste trei, peste cinci ani. S-ar fi ajuns acolo, pentru că trăim cu toții tocmai într-o lume atât de densă prin destinul ei. În gazul uman molecular, haotic și uimind prin “incredibilități”, suntem numai atomi — indivizi. Aceasta este lumea în care neobișnuitul de ieri devine banalul de azi, iar extrema de azi devine norma de mâine.

— Da, dar eu…

Nu m-a lăsat să-mi termin vorba. Barth, care-l cunoștea, privea la noi clipind, de parcă ar fi vrut să-și înăbușe râsul.

— Scuză-mă, te rog, dar aici nu e vorba de dumneata.

— Bine, dar dacă nu eu, atunci cine? Vreun detectiv?

— Nu știu cine, și nu mă interesează absolut deloc. Cineva. Am auzit că ai intenția să scrii o carte despre toată afacerea asta, așa e?

— De la Barth ați aflat? Da, am chiar un editor… dar de ce ați spus așa ceva?

— Pentru că ține de firea lucrurilor. Un glonț trebuia să nimerească pe câmpul acela de tragere și un individ oarecare trebuia să nimerească în miezul acestei probleme. Şi dacă-i așa, atunci, indiferent de autor și de editor, apariția acestei cărți este și ea o certitudine matematică.

Noiembrie 1975