THOMAS HARDY

JUDE NEŞTIUTUL

Volumul 1

„Slova ucide”

Partea întâia

LA MARYGREEN

„Şi mulţi şi-au ieşit din minţi din pricina femeilor şi s-au făcut slugi de dragul lor. Şi mulţi alţii au pierit, au rătăcit, au căzut în păcat tot pentru femei... O, voi, bărbaţi, cum să nu biruie femeile, când văd care le este puterea?”

ESDRAS{1}

I

Învăţătorul pleca din sat, şi asta părea să-i întristeze pe toţi. Morarul din Cresscombe îi împrumutase căruţa lui mică şi albă cu coviltir, împreună cu calul, pentru ca omul să-şi poată duce lucrurile până în oraşul aşezat la vreo douăzeci de mile depărtare, ţinta acestei călătorii. Era un mijloc de transport tocmai potrivit ca mărime pentru calabalâcul dascălului care se muta. Locuinţa lui din curtea şcolii fusese în bună parte mobilată de administraţie, aşa încât singurul obiect care-l încurca pe învăţător, în afara lăzii cu cărţi, era o pianină cumpărată la o licitaţie, în anul când îşi pusese în gând să înveţe muzică instrumentală. Dar, cum zelul i se stinsese şi dascălul n-apucase să deprindă destulă îndemânare, achiziţia aceasta devenise o pacoste la fiecare mutat.

Pastorul plecase pentru toată ziua, fiind un om dintre aceia cărora le e silă de orice schimbare. N-avea de gând să se înapoieze decât seara, după sosirea şi instalarea, noului învăţător, când totul urma să se liniştească din nou.

În salonaş, fierarul, vătăşelul, ba chiar şi învăţătorul stăteau nedumeriţi în faţa instrumentului. Chiar de-ar izbuti să-l urce în căruţă, îşi spunea dascălul, tot n-ar şti cum să se descurce cu el la sosirea în Christminster, oraşul spre care se îndrepta şi unde, la început, avea să poposească la nimereală.

Un băieţaş de vreo unsprezece ani, care asistase gânditor la împachetat, se apropie de grupul bărbaţilor şi în timp ce aceştia îşi frecau bărbiile, vorbi, roşind la auzul propriului său glas:

— Mătuşa are o magazie de lemne şi poate că-l puneţi acolo, domnule învăţător, până când vă găsiţi locuinţa.

— Înţeleaptă idee! făcu fierarul.

Hotărâră să trimită o delegaţie la mătuşa băiatului – o fată bătrână din sat – ca s-o întrebe dacă poate adăposti pianul, până când domnul Phillotson avea să-l poată lua. Fierarul şi vătăşelul porniră să vadă dacă adăpostul propus este potrivit, iar băiatul şi dascălul rămaseră singuri.

— Îţi pare rău că plec, Jude? întrebă cu blândeţe acesta din urmă.

Ochii băiatului se umplură de lacrimi, nu era unul dintre elevii obişnuiţi ai cursurilor de zi, aceia care se apropie de viaţa dascălului pe căi prea puţin romantice, ci urmase cursurile serale, şi asta numai de când începuse să predea acest învăţător. Adevărul este că elevii obişnuiţi se aflau în clipa de faţă foarte departe, asemenea unor discipoli spirituali, şi n-aveau nici un chef să dea o mână de ajutor.

Băiatul deschise cu stângăcie cartea pe care o ţinea în mână, primită ca dar de despărţire de la domnul Phillotson; recunoscu că-i pare rău.

— Şi mie, spuse domnul Phillotson.

— De ce plecaţi, domnule învăţător? întrebă băiatul.

— Ei, asta-i o poveste lungă. Tu, Jude, nici n-ai putea să înţelegi ce mă-mpinge. Poate că ai să înţelegi când ai să fii mai mare.

— Cred c-aş înţelege de pe-acum, domnule învăţător.

— Fie, dar să nu sufli o vorbă despre ce-ţi spun eu! Ştii ce înseamnă o universitate şi o diplomă universitară? E patalamaua de care are nevoie un om ca să izbutească în învăţământ. Planul, sau mai bine zis visul meu este să obţin o diplomă şi pe urmă să fiu hirotonisit. Mutându-mă la Christminster sau prin apropiere, voi fi, ca să zic aşa, lângă cartierul general şi, dacă planul meu are sorţi de izbândă, cred că îmi va fi mai uşor să-l duc la îndeplinire la faţa locului decât în altă parte.

Fierarul şi tovarăşul său se înapoiară. Magazia domnişoarei Fawley era uscată şi cum nu se poate mai potrivită, iar bătrâna n-avea nimic împotrivă să adăpostească instrumentul. Aşa încât pianul fu lăsat la şcoală până seara, când aveau să se găsească mai multe braţe care să-l mute. Dascălul aruncă o ultimă privire în jur.

Micul Jude ajută la încărcarea unor obiecte mărunte, şi la orele nouă domnul Phillotson se sui lângă lada cu cărţi şi lângă celelalte impedimenta{2} şi-şi luă rămas bun de la prieteni.

— N-o să te uit, Jude, spuse el zâmbind în clipa când căruţa se urni din loc. Ţine minte, fii băiat bun; poartă-te frumos cu animalele şi cu păsările şi citeşte cât poţi mai mult. Şi dacă vii vreodată pe la Christminster, nu uita să mă cauţi, în amintirea vechii noastre prietenii.

Căruţa scârţâi trecând peste tăpşan şi pieri pe după casa pastorului. Băiatul se întoarse la puţul din marginea tăpşanului, unde-şi lăsase găleţile înainte de a se apuca să-l ajute la încărcat pe binefăcătorul şi dascălul lui. Buzele îi tremurau, şi după ce dădu la o parte capacul puţului şi începu să coboare găleata, se opri cu fruntea şi braţele rezemate de ghizd. Faţa lui luă expresia aceea împietrită, de copil gânditor care a simţit ghimpii vieţii înainte de vreme. Fântâna în care privea avea vârsta satului, şi din locul unde stătea acum îi apărea băiatului o lungă perspectivă circulară, ce sfârşea la o adâncime de o sută de picioare, într-un disc sclipitor de apă tremurătoare. Aproape de suprafaţă era căptuşită cu un strat de muşchi verde şi, încă şi mai sus, se vedeau tufe de ferigă din soiul numit limba cerbului.

Îşi spuse, cu tonul melodramatic pe care-l au unii copii ciudaţi, că dascălul scosese de nenumărate ori apă din puţul acela, în dimineţi ca asta de azi, şi că de acum înainte n-o să mai scoată niciodată: „I-am văzut uitându-se înăuntru, când obosea să tragă ciutura, chiar aşa cum mă uit eu acum, şi odihnindu-se un pic înainte de a căra găleţile până acasă. Dar prea era el priceput ca să mai lâncezească pe la noi – într-un loc adormit ca ăsta!

O lacrimă i se rostogoli, picând în adâncul puţului. Dimineaţa era ceţoasă, şi răsuflarea băiatului unduia ca un fir ceva mai des de ceaţă prin aerul calm şi apăsător. Gândurile îi fură întrerupte de un strigăt neaşteptat.

— Adă odată, apa aia, n-auzi, maimuţoi leneş ce eşti!

Strigătul venea de la o bătrână ce răsărise în poarta unei căsuţe acoperite cu stuf verde, aşezată nu prea departe. Băiatul flutură numaidecât mina, în semn de încuviinţare, scoase apa cu o opintire anevoioasă pentru un copil de statura lui, aşeză jos ciutura şi o goli în cele două găleţi mai mici ale lui. Se opri o clipă ca să-şi tragă sufletul şi astfel împovărat, o porni de-a curmezişul tăpşanului jilav, unde se afla puţul, acolo în apropiere de centrul satului sau mai bine zis al cătunului Marygreen.

Era un cătun pe cât de vechi pe atât de mic, pitit într-o adâncitură a ţinutului deluros dinspre dunele Wessexului de Nord. Măcar că era atât de vechi, puţul pare-se că era singura rămăşiţă intactă de istorie locală. Multe dintre casele acoperite cu stuf şi luminate de câte-un ochi de fereastră fuseseră dărâmate, mulţi copaci fuseseră doborâţi şi mai ales străvechea bisericuţă, cocoşată, cu clopotniţa ei de lemn şi acoperişul bizar, fusese dată la pământ, pentru a fi prefăcută fie în pietre de pavaj îngrămădite apoi în mormane pe uliţe, fie în pereţi pentru cocinele de porci, în bănci de grădină, în bulumaci de garduri sau de pietre decorative pentru straturile de flori din vecinătate. În locul ei, pe un alt teren, fusese ridicată de către un oarecare constructor profanator de monumente istorice, care se repezise de la Londra şi înapoi într-o singură zi, o clădire nouă şi înaltă în stil gotic modern, străină pentru orice ochi de englez: locul unde străjuise atâta vreme străvechiul templu închinat zeităţilor creştine nici nu mai putea fi recunoscut pe pajiştea verde şi netedă, care din moşi strămoşi slujise de cimitir, iar de mormintele lăsate în paragină mai aminteau doar crucile de fontă, a optsprezece penny bucata, garantate pentru cinci ani.

II

Cu toate că arăta atât de firav, Jude Fawley căra până la căsuţă, fără să se odihnească, cele două găleţi pline ochi cu apă. Deasupra uşii se afla o bucăţica de carton albastru, pe care era zugrăvit în litere galbene: „Drusilla Fawley, brutărie”. De cealaltă parte a gemuleţelor cu chenar de plumb – casa era una dintre puţinele vechi care mai rămăseseră în picioare – se aflau trei borcane cu bomboane şi trei prăjituri cu stafide, pe o farfurie cu rămurele de salcie.

În timp ce golea găleţile în spatele casei, băiatului îi ajungea la ureche o Convorbire însufleţită care se desfăşura înăuntru între mătuşa lui – Drusilla cea de pe firmă – şi câteva sătence. Îl văzuseră pe învăţător plecând, şi acum recapitulau unele amănunte ale evenimentului şi-ţi îngăduiau pronosticuri.

— Şi ăsta cine mai e? întrebă, în clipa când intră băiatul, o femeie care părea oarecum străină de ţinut.

— Ai tot dreptul să mă-ntrebi, doamnă Wiliams. E nepoţelul meu şi a sosit aici după ce ai fost dumneata ultima dată pe la noi.

Bătrâna care răspunsese era o femeie înaltă şi scofâlcită; vorbea pe un ton tragic despre lucrurile cele mai obişnuite şi se adresa pe rând, cu câte-o frază, fiecăreia dintre ascultătoare.

— A venit de la Mellstock, din Wessexul de jos, să tot fie un an de atunci. E un copil fără noroc, Belindo (spuse întorcându-se spre dreapta); acolo trăia taică-său, şi când l-au apucat frigurile morţii, în două zile mort a fost, ştii doar, Carolino (se întoarse spre stânga). Mare binecuvântare ar fi fost dacă Atotputernicul te-ar fi adunat şi pe tine odată cu maică-ta şi cu taică-tu, că bietul de tine nu eşti bun de nimic pe lumea asta! Aşa că l-am luat aici să stea la mine pân-oi vedea ce-i de făcut cu el, măcar că-s nevoită să-l las să mai câştige câte-un ban când poate. De ce dai să pleci Jude? întrebă ea când băiatul, simţindu-se lovit de privirile femeilor ca de nişte palme pe obraz, se dădu în lături.

Spălătoreasă satului răspunse că doamna sau domnişoara Fawley (fiindcă i se spunea când într-un tel, când într-altul) făcuse bine că-l ţinuse pe lângă ea: „...ca să-ţi ţie de urât cât eşti singură, să-ţi care apă, să-nchidă obloanele noaptea şi să-ţi mai ajute oleacă la copt pâine”.

Domnişoara Fawley se îndoia...

— Cum de nu l-ai înduplecat pe învăţător să te ia cu el la Christminster şi să scoată un învăţat din tine? spuse ea mai departe, glumind cu năduf. Sunt sigură că altul mai bun nici n-ar fi găsit. Băiatul ăsta e nebun după cărţi, zău aşa! Bântuie boala asta la noi în familie. Vară-sa Sue e la fel, aşa am auzit; dar n-am mai văzut-o pe copila asta de ani de zile, măcar că s-a născut aici, chiar între pereţii ăştia. Nepoată-mea şi bărbatu-său, după ce s-au luat, n-au avut casa lor vreme de un an şi mai bine, şi pe urmă, după ce s-au mutat la casa lor, n-au avut parte de ea decât până la... dar să nu mai vorbim. Jude băiete, tu să nu te însori niciodată. Nu-i bine pentru de-alde Fawley să mai facă pasul ăsta. Ştii, Belinda, fata, singurul lor copil, a fost ca şi a mea până când părinţii s-au despărţit. Doamne, o fetiţă aşa mică să treacă prin asemenea necazuri!

Văzând că atenţia generală e din nou aţintită asupra lui, Jude se duse în brutărie, unde-şi mâncă prăjitura pregătită pentru micul dejun. Timpul lui liber se sfârşise, aşa încât ieşi din grădină sărind peste gardul viu din spate şi o apucă spre nord, pe o potecă, până ajunse într-o vale largă, semănată cu grâu, singura depresiune din ţinutul acela deluros. În această imensă căldare se desfăşura munca lui în slujba domnului Troutham, fermierul. Jude coborî în mijlocul văii.

Suprafaţa cafenie a ogorului urca de jur împrejur, către zare, şi se pierdea pe nesimţite în ceaţa care estompa marginile căldării, sporind impresia de singurătate. Monotonia peisajului era ruptă doar de o claie de fân din recolta anului trecut, rămasă în mijlocul ţarinii, de ciorile care zbucniră în văzduh la apropierea băiatului şi de potecuţa care tăia ogorul de-a curmezişul. Cine o mai fi bătând acum poteca asta, odinioară atât de umblată de cei din neamul lui morţi azi cu toţii?

— Urât mai e aici! murmură băiatul.

Arăturile proaspete se aliniau ca dungile pe o bucată de catifea vărgată, dând întinderii un aer de un utilitarism imediat, pentru că îi răpeau nuanţele şi o lipseau de orice istorie în afară de aceea a ultimelor luni, deşi de fiecare bulgăre de pământ, de fiecare piatră se legau puzderie de amintiri – ecouri ale cintezelor de seceriş de pe vremuri, ecouri de cuvinte rostite, de înfăptuiri cutezătoare. Fiecare fărâmă de glie fusese martorul de început sau de sfârşit al unor dovezi de bărbăţie, al jocurilor gălăgioase şi vesele, al gâlcevilor, al istovirii. Cete de culegători se aplecaseră sub arşiţa soarelui peste fiecare stânjen de pământ. Căsătorii din dragoste, care populaseră cătunul vecin, se încheiaseră aci, între seceriş şi căratul recoltei. În tufişurile ce despărţeau ogorul de o altă plantaţie, fete se dăruiseră unor iubiţi, care la secerişul următor nici nu mai întorceau capul să se uite la ele; câţi bărbaţi nu rostiseră pe acel ogor străvechi jurăminte de dragoste unor femei, pentru ca după ce-şi ţinuseră făgăduiala în biserica alăturată să ajungă, până la vremea însămânţărilor, să tremure numai la auzul glasului lor?! Dar nici Jude, nici ciorile din jur nu se gândeau la toate astea. Pentru ei era vorba doar de întindere pustie, care privită dintr-un unghi era un joc de muncă, iar din altul – un grânar din care te puteai ospăta.

Băiatul stătea chiar lângă căpiţa de care am vorbit mai înainte, folosind cu vioiciune, la fiecare câteva clipe, uruitoarea sau păcănitoarea. La fiecare pocnet, ciorile se opreau din ciugulit, îşi luau zborul şi se împrăştiau, mişcând molcom din aripile strălucitoare ca nişte zale, apoi, după ce se, roteau un timp, privind cu îngrijorare la băiat, se lăsau din nou şi se apucau iarăşi de ciugulit, la o distanţă respectuoasă.

Învârti uruitoarea până când începură să-l doară braţele, şi în cele din urmă păsările cu dorinţele lor zădărnicite îi muiară inima. I se părea că, asemenea lui, trăiesc şi ele într-o lume care nu le vrea. De ce să le sperie? Pentru el, ciorile luau tot mai mult înfăţişarea unor prieteni buni, a unor protejaţi – singurii prieteni despre care putea afirma că se sinchisesc măcar un pic de persoana lui, de vreme ce mătuşă-sa îi spusese de atâtea ori că ei nu-i pasă. Încetă să uruie, şi păsările coborâră din nou.

— Sărăcuţele de voi! spuse Jude cu glas tare. O să aveţi de mâncare – o să aveţi! E destulă pentru noi toţi. Las’, că-i dă mâna fermierului Troutham să vă facă şi vouă pomană cu câteva boabe! Mâncaţi, păsărelele mele dragi, ospătaţi-vă!

Păsările rămaseră şi se ospătară. Erau ca nişte pete de cerneală, pe pământul cafeniu, şi Jude se bucura de pofta lor. Firul vrăjit al dragostei faţă de orice vieţuitoare îl înfrăţea cu ele, îl făcea să simtă că, aşa nesigură şi amărâtă cum era, viaţa păsărilor semăna cu a lui.

Între timp, aruncase cât colo uruitoarea, pe care o socotea o unealtă josnică şi murdară, supărătoare şi pentru păsări, şi pentru el, prietenul lor. Deodată, simţi în spate o lovitură zdravănă, urmată de un pocnet răsunător, ceea ce dădu de veste simţurilor lui uimite că tocmai pocnitoarea fusese unealta de atac folosită. Păsările şi Jude tresăriră în acelaşi timp. Cu ochi uluiţi, copilul îl văzu chiar pe fermier, pe marele Troutham în persoană, aplecându-şi faţa congestionată peste trupul lui ghemuit şi mai văzu uruitoarea bălăbănindu-i-se în mână.

— Aşa, va să zică: „Mâncaţi, păsărelele mele dragi”, aşa, tinere? Mâncaţi, păsărele dragi, bună treabă! Am să-ţi scarmăn nădragii şi am să văd eu dacă te mai grăbeşti să spui: „Mâncaţi, păsărele dragi!” Asta după ce ai tândălit pe la învăţător, în loc să vii aici, aşa, hai? Aşa-ţi câştigi cei şase penny pe zi, pe care ţi-i dau ca să alungi ciorile din grâu?

Pe când împungea urechile lui Jude cu acest discurs mânios, Troutham îi apucase mâna stângă cu stânga lui şi rotindu-i trupul subţirel la capătul braţului întins, îl pocnea în spate cu partea netedă a uruitoarei – câte-o lovitură sau două la fiecare rotire – până când câmpia începu să răsune de loviturile fermierului.

— Nu daţi, domnule, nu daţi! striga copilul în timp ce se învârtea, la fel de neajutorat în rotaţia centrifugă a făpturii lui ca un peşte prins în undiţă şi tras la mal. Dealul, claia, ogorul, poteca şi ciorile se învârteau în jurul lui într-o cursă ameţitoare. Am vrut numai, domnule, am vrut numai să spun că recolta e bună – doar am văzut când s-a semănat – şi puteau şi ciorile să mănânce un pic – nu v-ar fi sărăcit; mi-a spus şi domnul Phillotson să fiu bun cu ele. Au, au!

Această explicaţie sinceră păru să-l îndârjească pe fermier mai tare chiar decât o tăgadă încăpăţânată; drept care bătea mai departe copilul, învârtindu-l, iar loviturile pocnitoarei răsunau peste ogoare, ajungând până la urechile unor muncitori aflaţi departe, care socoteau că Jude îşi vede de treaba lui şi uruie neobosit. Ecoul se risipea de la turnul nou-nouţ al bisericii, pierdut în ceaţă, către clădirea pentru a cărei înălţare fermierul îşi dăduse din belşug obolul, drept mărturie a dragostei lui faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Istovit de aplicarea dreptăţii, Troutham aşeză în picioare băiatul, care tremura ca varga, scoase o monedă de şase penny din buzunar şi i-o întinse în chip de simbrie pentru munca zilei. Îi porunci apoi să se ducă acasă şi să nu mai pună piciorul pe vreunul din ogoarele lui.

Jude o luă la goană, ca să nu-l mai ajungă mâna fermierului, şi o porni de-a lungul potecii, plângând – nu din pricina durerii destul de usturătoare, nici pentru că ar fi descoperit un cusur în orânduirea universului, cusur datorită căruia ceea ce e bun pentru păsările Domnului e rău pentru grădinarul lui, ci din pricina simţământului cumplit că se făcuse de ocară înainte de a fi trăit măcar un an în parohie şi că va fi o povară pe viaţă pentru mătuşa lui.

Cu această umbră pe suflet, nici nu-i venea să se arate în sat, drept care se îndreptă spre casă pe un drum ocolit, prin spatele unui tufiş înalt şi de-a curmezişul unei păşuni. Văzu zeci de râme, perechi-perechi, pe jumătate ieşite din pământul umed, aşa cum apar de obicei pe o astfel de vreme şi în anotimpul ăsta. Îi era cu neputinţă să înainteze cu pasul lui obişnuit, fără să strivească la fiecare călcătura câteva dintre ele,

Măcar că mai simţea urmele bătăii fermierului Troutham, Jude n-avea inimă să facă rău. De câte ori aducea acasă vreun cuib cu păsărele, nu putea închide ochii toată noaptea de mila lor, şi de multe ori, a doua zi de dimineaţă ducea înapoi, la locul lui, cuibul cu păsărele cu tot. Nu putea îndura să vadă copaci doborâţi sau cu ramurile tăiate, fiindcă i se năzărise lui că-i doare; şi curăţirea târzie a crengilor uscate, atunci când seva urcă până sus şi copacul sângerează, era una dintre suferinţele reale ale copilăriei lui. Această trăsătură, ce s-ar putea numi slăbiciune de caracter, părea să spună că Jude era din soiul oamenilor sortiţi să sufere mult până când asupra vieţii lor fără rost coboară cortina ce vesteşte că de acum înainte totul va fi iarăşi senin. Îşi croi grijuliu drum, mergând în vârful picioarelor printre râme, fără să strivească vreuna.

Când întră în căsuţă, mătuşă-sa tocmai vindea o jimblă de un penny unei fetiţe. După ce cumpărătoarea plecă, bătrâna îl luă la rost:

— Dar cum se face că te-ai întors acasă în toiul dimineţii?

— M-a dat afară.

— Cum asta?

— Domnul Troutham m-a dat afară, fiindcă am lăsat ciorile să ciugulească puţin grâu. Uite simbria – ultima:

Aruncă pe masă, cu un gest tragic, cei şase penny.

— Ah! făcu mătuşa, cu răsuflarea oprită. Şi se porni pe o predică, în care se căina că băiatul o să-i stea toată primăvara pe cap, fără să facă nimic. Dacă nici păsări nu ştii s-alungi, atunci ce ştii să faci? Zi! Nu prea pari bun de nimic. Numai că eu îs mai bună ca Troutham fermierul, de asta să fii sigur. Vorba lui Iov: „Iar acum îşi râd de mine unii care n-au ajuns la anii mei şi pe ai căror părinţi nu-i socoteam destul de vrednici să-i pun alături cu câinii turmei mele! Tatăl lui a fost argatul tatălui meu, şi eu am fost o neroadă că te-am lăsat să lucrezi la el. Şi nici n-aş fi făcut-o de nu m-aş fi gândit să te păzesc de rele.

Era mai supărată pe Jude că o silise să se înjosească decât de faptul că-şi uitase de datorie, aşa încât în primul rând îl judeca pentru asta, iar punctul de vedere moral venea pe planul al doilea.

— Nu c-ar fi trebuit să laşi păsările să mănânce din semănăturile fermierului Troutham. Fireşte c-aici ai greşit. Jude, Jude, de ce n-ai plecat cu dascălul acela al tău la Christminster sau în altă parte? Dar nu se putea. Eşti un biet copil de rând, şi în neamul tău nu s-a pomenit vreodată om care s-o ia razna – şi nici n-o să se pomenească vreodată!

— Unde-i oraşul ăsta frumos, mătuşă – oraşul ăsta în care s-a mutat domnul Phillotson? întrebă băiatul, după ce cugetă câtva timp în tăcere.

— Doamne! Păi tu ar trebui să ştii unde-i oraşul Christminster. La vreo douăzeci de mile depărtare de aici. E un loc prea frumos ca să ai tu ce căuta acolo, măi băiete, eu aşa cred.

— Şi domnul Phillotson o să rămână mereu acolo?

— De unde să ştiu eu?

— N-aş putea să mă duc să-l văd?

— Ferească Sfântul! Se vede că n-ai crescut prin părţile noastre, altfel n-ai întreba una ca asta. Noi n-avem nici în clin, nici în mânecă cu cei din Christminster şi nici ei cu noi.

Jude ieşi din casă şi, simţind ca niciodată că viaţa lui e lipsită de orice rost, se trânti cu faţa-n sus pe o grămadă de paie lângă cocina de porci. Între timp, ceaţa se subţiase, lăsând soarele să se străvadă. Băiatul îşi trase pălăria de paie peste faţă, şi prin golurile împletiturii privea strălucirea incandescentă, lăsându-se în voia unor gânduri nedesluşite. Înţelegea că pe măsură ce creşti descoperi noi răspunderi. Lucrurile nu se rânduiau chiar aşa cum şi le închipuise el. Logica naturii era prea crudă pentru ca el s-o încuviinţeze. Faptul că îndurarea faţă de unele făpturi însemna cruzime faţă de altele îi rănea simţul armoniei. Cu cât înaintezi în vârstă şi te simţi tot mai mult în centrul vremii tale, şi nu doar un punct pe circumferinţa ei, cum te simţeai când erai mic, te cuprinde un soi de îngrijorare îşi dădea el seama. Parcă toate din jur sunt orbitoare, ţipătoare, dureroase, parcă te asurzeşte gălăgia, iar stridenţele şi vacarmul ăsta rănesc mica celulă care este viaţa ta, o zdruncină, o răvăşesc.

Dacă s-ar fi putut ca cel puţin să nu mai crească! Nu voia să devină bărbat.

Pe urmă, ca un copil ce era, îşi uită deznădejdea şi sări în picioare. Tot restul dimineţii o ajută pe mătuşă-sa la treabă iar după amiază, după ce nu mai găsi nimic de făcut, se duse în sat. Aci întrebă un om cam pe unde e aşezat oraşul Christminster.

— Christminster? Păi, într-acolo, departe, dar eu n-am fost niciodată; ce să caut eu într-un loc ca ăsta?

Omul arăta spre nord-vest, chiar în direcţia ogorului unde Jude se făcuse de ocară. Timp de o clipă, coincidenţa i se păru neplăcută, dar ciudăţenia acestui lucru îi aţâţă şi mai mult curiozitatea stârnită de oraş. Fermierul îi poruncise să nu mai pună piciorul pe ogorul acela; totuşi, ca să ajungi la Christminster trebuie să treci pe acolo, şi doar poteca e pentru toată lumea. Aşa încât, ieşind pe furiş din cătun, Jude coborî chiar în valea care în dimineaţa aceea fusese martora pedepsei lui, fără să se abată însă măcar cu o palmă de la potecă. Urcă povârnişul lung şi plictisitor, până când ajunse de cealaltă parte, acolo unde, lângă un pâlc de copaci, drumeagul întâlneşte şoseaua. Aci se sfârşea ţarina, şi în faţa lui se aşternea o întindere largă şi pustie.

III

Nu se zărea ţipenie de om nici pe şoseaua fără urmă de tufiş pe de lături şi nici în dreapta sau în stânga ei, iar drumul alb părea să urce îngustându-se din ce în ce, până atingea cerul. Sus, în vârf, şoseaua era tăiată în unghi drept de un drumeag verde, anume Icknield Street, drumul roman care străbătuse pe vremuri ţinutul. Această cărare străveche se întindea spre apus şi spre răsărit, cale de multe mile, şi de când ţineau oamenii minte fusese bătută de turmele şi cirezile mânate spre târguri şi iarmaroace. Dar acum era lăsată în părăsire şi năpădită de ierburi.

Băiatul nu se încumetase niciodată încă să se depărteze atâta cale de cătunul în care se oploşise, din seara aceea întunecoasă, cu câteva luni în urmă, când fusese lăsat de către un cărăuş venit dintr-o gară de la sud. Până acum nici nu bănuise măcar că atât de aproape de el, chiar la poalele podişului unde era lumea lui, se aşternea un ţinut de şes aşa larg şi neted. Tot semicercul de nord, întins între răsărit şi apus pe o distanţa de patruzeci sau cincizeci de mile, se desfăşura înaintea lui şi fireşte, acolo aerul era mai albastru, mai umed decât cel pe care-l respira el aci, sus.

Nu departe de drum se vedea un hambar vechi şi bătut de vânturi, făcut din cărămizi şi ţigle de un cenuşiu-roşcat. Oamenii de prin partea locului îi spuneau Casa Neagră. Era gata să treacă mai departe, când zări o scară sprijinită de streaşină şi-i dădu prin gând că dacă s-ar urca mai sus ar putea vedea mai departe, ceea ce-l făcu să rămână în loc şi să privească. La marginea acoperişului, doi oameni reparau ţiglele. Băiatul o luă pe cărare şi se apropie de hambar.

După ce un timp îi urmări, dus pe gânduri, pe cei doi lucrători, îşi lua inima-n dinţi şi urcă scara, până ajunse în dreptul lor.

— Ei, băieţaş, ce-oi fi căutând tu sus aici?

— Voiam să ştiu unde e oraşul Christminster, dacă nu vă supăraţi.

— Christminster e într-acolo, lângă pâlcul acela de copaci. Poţi să-i vezi – cel puţin pe o zi senină. Nu, acuma nu se poate.

Celălalt ţiglar, bucuros de orice întrerupere a unei munci plictisitoare, se întorsese şi el ca să privească spre locul arătat.

— Pe o vreme ca asta nu prea se întâmplă să-l zăreşti, spuse el. Eu l-am văzut uneori, la scăpătat, într-o vâlvătaie, şi atunci seamănă cu... nici eu nu ştiu cu ce.

— Cu sfântul Ierusalim, propuse copilul cu gravitate.

— Da... măcar că eu nu m-aş fi gândit niciodată la asta... Dar azi nu văd nici urmă de Christminster.

Băiatul îşi încorda şi el privirea; dar nu putea zări cetatea îndepărtată. Coborî de pe acoperişul hambarului şi, cu nestatornicia vârstei lui, părăsind gândul la Christminster, o porni pe cărare, cercetând de jur împrejur tot ceea ce ar fi putut să-i atragă în chip firesc atenţia. Când trecu din nou prin faţa hambarului ca să se înapoieze la Marygreen, scara se afla la locul ei, dar cei doi oameni îşi sfârşiseră treaba şi plecaseră.

Ziua pălea o dată cu apropierea înserării; mai dăinuia o ceaţă subţire, dar aerul se limpezise peste tot, în afară de ţinuturile mai joase şi umede, de-a lungul firului apelor. Se gândi din nou la Christminster şi-şi dori, de vreme ce venise anume pentru asta cale de două sau trei mile cât măsura drumul de la casa mătuşii lui, să vadă măcar o dată oraşul acela ispititor de care i se vorbise atâta. Dar chiar de-ar mai fi zăbovit, văzduhul nu avea să se limpezească înainte de căderea nopţii. Totuşi, nu-i venea să părăsească locul, fiindcă numai câteva sute de yarzi de-ar fi mers înapoi spre sat, privirile lui n-ar mai fi cuprins partea de nord a ţinutului.

Urcă scara ca să mai arunce o privire spre punctul acela arătat de oameni şi se cocoţă pe treapta cea mai de sus, deasupra acoperişului de ţiglă. Poate că multe zile nu-i va mai fi dat să meargă atât de departe. Poate că, dacă s-ar ruga, dorinţa de a vedea Christminsterul îi va fi îndeplinită. Lumea zice că dacă te rogi, dobândeşti cele dorite, deşi uneori nu se întâmplă aşa. Citise el într-o broşură religioasă că un om care începuse să clădească o biserică şi nu mai avea bani s-o termine îngenunchease şi se rugase, şi banii îi veniseră prin poştă. Un altul încercase acelaşi lucru, dar banii nu i-au sosit; în cele din urmă a descoperit însă că nădragii pe care-i purta când îngenunchease fuseseră croiţi de un evreu păcătos. Fără să se simtă descurajat, Jude se răsuci pe scară, îngenunche pe treapta a treia şi sprijinindu-se de cele de deasupra, se rugă să se ridice ceaţa.

Se aşeză apoi şi aşteptă. După vreo zece sau cincisprezece minute, ceaţa, care se subţia, se topi de tot înspre partea orizontului nordic, aşa cum se topise şi spre celelalte zări şi un sfert de oră înainte de asfinţit, norii dinspre apus se despărţiră, descoperind în parte soarele şi razele care brăzdau cerul ca nişte dâre de lumină între două cortine compacte, cenuşii. Băiatul privi numaidecât înapoi, spre locul arătat de lucrători.

Undeva, în fâşia de peisaj ce-i apăruse, scânteiau puncte de lumină asemenea unor topaze. Pe măsură ce clipele treceau, văzduhul devenea tot mai străveziu, până când punctele de topaz se dovediră a fi morişti de vânt, ferestre, acoperişuri umede, pete strălucitoare de clopotniţe, cupole, ziduri sculptate sau diferite contururi ce se zăreau nedesluşit. Nu încăpea îndoială, acesta era oraşul Christminster; fie chipul lui real, fie o imagine de miraj în atmosfera aceea ciudată.

Băiatul îşi încorda privirile până când ferestrele şi moriştile de vânt îşi pierdură strălucirea şi apoi se mistuiră dintr-o dată, ca nişte lumânări ce se sting. Cetatea de abia zărită fu învăluită în ceaţă. Când se întoarse spre apus, băiatul văzu că soarele pierise. Primul plan al scenei era cufundat într-o beznă funerară, şi cele mai apropiate lucruri împrumutau culori şi forme himerice.

Coborî neliniştit scara şi porni în goană spre casă, încercând să nu se gândească la uriaşi, la Herne vânătorul, la Apollo, care întinde curse lui Christian{3}, sau la căpitanul cu o gaură sângerândă în frunte, înconjurat de leşuri ce se răzvrăteau în fiecare noapte pe bordul corăbiei blestemate. Ştia că depăşise vârsta când mai crezi în astfel de grozăvii, şi totuşi, de îndată ce văzu turnul bisericii şi luminile din ferestrele căsuţei se bucură, măcar că nu astă era casa în care se născuse şi că mătuşă-sa lui se prea sinchisea de el.

Jude zăbovi nemişcat, o bună bucată de timp, pe lângă „vitrina” bătrânei, cu cele douăzeci şi patru de gemuleţe plumbuite, dintre care unele se oxidaseră cu vremea, aşa încât greu mai puteai zări articolele de un penny expuse înăuntru, toate la un loc formând un stoc de marfă ce putea fi cărat cu uşurinţă de un bărbat voinic. Dar pe cât de mărunte erau lucrurile ce-l înconjurau, pe atât de măreţe îi erau visele.

Dincolo de hotarul neclintit al colinelor reci de cretă dinspre nord vedea contururile unei cetăţi fastuoase – vedea locul acela pe care în mintea lui îl asemuise cu noul Ierusalim, deşi visurile lui erau plămădite mai curând de închipuirea unui pictor decât de aceea a negustorului de diamante din vedeniile autorului Apocalipsului. Pentru el, cetatea căpăta o materialitate, o statornicie, o putere asupra vieţii lui, izvorâte mai ales din faptul că omul faţă de a cărui ştiinţă şi de ale cărui planuri avea el atâta respect trăia acum acolo; ba chiar în mijlocul oamenilor celor mai învăţaţi şi mai luminaţi.

Deşi ştia că, în anotimpurile umede şi triste, şi la Christminster trebuie să plouă, lui Jude nu-i venea totuşi să creadă că şi acolo ploaia poate fi la fel de jalnică. Ori de câte ori avea prilejul să se depărteze vreme de un ceas sau două de marginile cătunului, ceea ce nu se întâmpla prea des, se furişa până la Casa Neagra de pe deal, şi acolo îşi încorda neobosit privirile; uneori era răsplătit, căci zărea câte-un contur de cupolă sau de clopotniţă, alteori doar un firicel de fum, care în închipuirea lui căpăta esenţă mistică de tămâie.

Veni şi ziua când îl fulgeră deodată gândul că dacă s-ar sui după căderea întunericului la punctul lui de observaţie sau dac-ar străbate o milă sau două în plus ar putea zări luminile cetăţii. Ar fi trebuit să se înapoieze singur, dar nici gândul ăsta nu-l speria: fără îndoială că era şi el în stare de puţină bărbăţie. Şi planul fu dus la îndeplinire. Nu era prea târziu când ajunse la punctul lui de observaţie. Tocmai se înserase, dar cerul acoperit în partea de nord-est, şi vântul care sufla dintr-acolo întunecau totul. Se ivi însă şi răsplata. Atâta doar, că nu văzu ceea ce era aproape sigur că va vedea, adică şiruri de felinare. Nu se desluşea nici o lumină anumită, ci doar un nimb de ceaţă strălucitoare, ca un arc deasupra oraşului, pe fondul cerului negru, ceea ce făcea ca lumina şi cetatea să nu pară la depărtare mai mare de o milă sau aşa ceva.

Se întrebă care o fi oare, în aureola aceea, punctul exact unde ar putea să se afle dascălul – dascălul care acum nu mai avea nici o legătură cu nici un om din Marygreen, care era ca şi mort pentru ei, cei de acolo. I se păru că-l vede pe Phillotson plimbându-se în tihnă prin vâlvătaia aceea, ca prin focul din cuptorul lui Nabucodonosor.

Auzise că o adiere de vânt străbate zece mile pe oră, şi chiar acum îşi aminti de lucrul ăsta. Întredeschise buzele, îndreptându-şi faţa spre nord-est, şi sorbi vântul ca pe-o licoare dulce.

— Tu, spuse el, vorbind mângâietor vântului, tu ai fost la Christminster acum un ceas sau două, ai plutit de-a lungul străzilor, ai învârtit moriştile, ai atins obrajii domnului Phillotson, care te-a respirat; şi acum eşti aici şi te respir eu, tot pe tine, acelaşi.

Deodată, împreună cu vântul, îl învălui parcă ceva, ca o veste venită de acolo, de la un suflet care – aşa i se păru – sălăşluia prin locurile acelea. Era cu siguranţă zvonul clopotelor, glasul cetăţii, uşor şi melodios, care-i şoptea: „Suntem fericiţi aici!”

Pierduse cu totul senzaţia propriei lui persoane fizice cât timp durase acest salt al gândului, şi fu readus la realitate de o chemare brutală. La câţiva yarzi depărtare, sub creasta dealului pe care poposise el, apăru o pereche de cai; ajunseseră acolo urcând în serpentină timp de o jumătate de ora, din fundul uriaşei căldări. Trăgeau o încărcătură de cărbuni – combustibil ce nu putea fi transportat sus pe podiş decât pe drumul acela. Caii erau mânaţi de un căruţaş însoţit de încă un om şi de un băiat, care potrivea acum cu piciorul o piatră mare în spatele uneia dintre roţi, ca să dea animalelor fără suflare un răgaz de odihnă. Între timp, ceilalţi doi scoaseră dintre cărbuni o sticlă şi traseră fiecare câte-o duşcă.

Erau oameni mai în vârstă şi aveau glasuri prietenoase. Jude li se adresă, întrebându-i dacă vin din Christminster.

— Ferească Sfântul, cu încărcătura asta! răspunseră ei.

— Vorbesc de oraşul de colo.

Se legase în chip atât de romantic de Christminster, încât, asemenea unui îndrăgostit care pomeneşţe de iubita lui, se ruşină să-i mai rostească o dată numele. Arăta spre lumina de pe cer, aproape nevăzută pentru ochii lor de oameni în vârsta.

— Da. Parcă s-ar vedea acolo, spre nord-vest, o pată ceva mai luminoasă decât restul cerului, măcar că eu n-aş fi zărit-o; Christminster trebuie să fie, cu siguranţă.

În clipa aceea, cărţulia cu poveşti pe care Jude o luase sub braţ ca s-o citească pe drum, înainte să se întunece, îi scăpă şi căzu jos. Căruţaşul măsură cu privirea copilul, ce-şi ridica volumaşul şi-i netezea foile.

— Ei, tinere, făcu omul, ar trebui să ai capul înşurubat altminteri ca să poţi citi ce citesc ei pe acolo.

— De ce? întrebă băiatul.

— Păi ăia nici nu-şi aruncă ochii pe lucruri de le pot pricepe oameni de-alde noi, spuse mai departe căruţaşul, ca să mai treacă timpul. Numai limbi străine de pe vremea Turnului Babel, când nu găseai două familii care să vorbească acelaşi grai. Şi pe astea le citesc cu iuţeala zborului unei păsări de prada. Acolo-i numai învăţătură, nimic decât învăţătură, în afară doar de cele sfinte. Şi alea tot de învăţătură ţin, fiindcă eu unul niciodată nu le-am putut pricepe. Da, e un oraş tare încruntat. Nu că n-ar umbla târfe noaptea pe străzi... Ştii doar, nu-i aşa, că acolo cresc pastorii cum cresc ridichii în răzor. Şi măcar că durează – câţi ani, Bob? – vreo cinci ani până scoţi dintr-un bădăran gângav un predicator scorţos şi fără prihană, treaba aia tot se face când se poate, şi mi ţi-l lustruiesc pe câte unul ca nişte meşteri ce sunt, până când scot un vlădică din el, cu faţă lungă, poale lungi, vestă, guler şi pălărie bisericească, aşa cum se purta pe vremea Sfintei Scripturi, de nu-l mai recunoaşte nici mă-sa... Vezi, au şi ei meseria lor, cum are fiecare...

— Dar de unde ştiţi...

— Te poftesc să nu-mi tai vorba, măi băiete! Niciodată să nu-i întrerupi pe ăi mai bătrâni ca tine. Ia mişcă puţin caii mai la o parte, Bobby; se apropie ceva... Bagă de seamă că eu îţi vorbesc de viaţa din colegiu. Ăştia trăiesc la înălţime; nimic de zis, măcar că eu unul s-ar putea să n-am chiar o părere prea bună despre ei. Şi-aşa cum ne simţim noi aici în pielea noastră, pe măgura asta, tot aşa se simt şi ei în căpăţânile lor. Sunt oameni foarte luminaţi la minte, nimic de zis. Unii dintre ei scot sute de lire doar spunând ce le trece prin cap. Şi alţii, de tineri şi voinici ce sunt, se aleg cu nişte căni de argint. Cât despre muzică, oriunde te duci în Christminster, numai muzică frumoasă auzi. Poţi să fii credincios sau poţi să nu fii, dar nu te poţi împiedica să nu cânţi laolaltă cu ei, atâta cât te pricepi. Şi se află acolo o stradă – strada principală – care n-are pereche pe lume. Cred şi eu că ştiu câte ceva despre Christminster!

Între timp, caii îşi recăpătaseră suflarea şi-şi plecară iarăşi capetele sub căpăstru. După ce mai arunca o ultimă privire plină de veneraţie spre nimbul din depărtare, Jude se întoarse şi o porni alături de atotştiutorul lui prieten, care, pe măsură ce înaintau, îi dădea înainte cu plăcere despre cetate, despre turnurile, palatele şi bisericile ei. Când căruţa ajunse la o răscruce, Jude mulţumi din toată inima căruţaşului pentru informaţiile date şi-i spuse că ar fi fericit să poată vorbi măcar pe jumătate atât de frumos ca el despre Christminster.

— Asta-i doar ce mi-a ajuns şi mie pe la ureche, spuse fără lăudăroşenie căruţaşul. N-am fost niciodată pe acolo, cum n-ai fost nici tu; dar am cules şi eu ce ştiu de ici, de colo, şi de ce să nu le afli şi tu? Tot umblând prin lume, cum umblu eu, şi amestecându-te cu oameni de tot soiul, afli de toate, n-ai încotro. Mi-a povestit şi mie un prieten de-al meu, care în tinereţea lui curăţa ghetele la Crozier Hotel din Christminster şi pe care, când a îmbătrânit, l-am cunoscut ca pe frate-meu.

Jude îşi urmă drumul până acasă singur şi atât de cufundat în gânduri, încât uită de frică. Crescuse brusc. Tânjise din adâncul inimii să găsească ceva de care să se agaţe, de care să se lege – un loc pe care să-l poată numi minunat. Oare aici, în oraşul ăsta, va găsi locul acela minunat de-i va fi dat să ajungă vreodată până la el? Va putea oare să trăiască acolo fără să se teamă de fermieri, de piedici, de ocară? Va putea oare să vegheze şi să aştepte, să se pregătească pentru ceva măreţ, aşa cum făceau oamenii de odinioară despre care auzise el? Şi aşa cum, în urmă cu un sfert de oră, văzuse cu ochii nimbul de lumină, întrezărea de astă dată cu ochii minţii, în timp ce-şi urma drumul prin întuneric, măreţia oraşului.

„E o cetate a luminii”, îşi spunea.

„Arborele înţelepciunii acolo creşte”, adăuga, după ce mai făcea câţiva paşi.

„E locul unde se nasc şi spre care se duc învăţătorii oamenilor.”

„E ca un fel de castel, apărat de ştiinţă şi religie.”

După această figură de stil rămase tăcut o vreme, apoi adăugă cu glas tare:

— Mie mi s-ar potrivi.

IV

Dus pe gânduri cum era, băiatul – matur prin unele laturi ale gândirii lui, şi în schimb prin altele mult mai copil decât îl arăta vârsta – mergea destul de încet. Îl ajunse din urmă un drumeţ sprinten. Cu tot întunericul, Jude văzu că omul poartă o pălărie neobişnuit de înaltă, o haină cu coadă şi un lanţ de ceasornic care sălta într-un dans zănatic, împrăştiind în jur sclipiri prinse din lumina cerului ori de câte ori proprietarul lui îşi mişca picioarele subţiri, încălţate cu ghete ce nu făceau zgomot. Jude, pe care începea să-l apese singurătatea, se osteni să ţină pasul cu el.

— Ei, băiete! Sunt grăbit, aşa încât o să trebuiască să umbli repejor dacă vrei să te ţii de mine. Ştii cine sunt eu?

— Cred că da. Doctorul Vilbert?

— A! Văd că sunt cunoscut peste tot! Asta fiindcă sunt un binefăcător public.

Vilbert era un şarlatan ambulant, bine cunoscut de populaţia sătească, dar încolo cu totul necunoscut, aşa cum avea el de altfel grijă să şi fie, pentru a se feri de orice cercetare neplăcută. Toată clientela lui se compunea din ţărani şi numai în rândul lor se bucura el de o faimă ce se întindea peste întregul Wessex. Totuşi, situaţia sa era mai modestă, şi câmpul de acţiune mai umbrit decât acelea ale şarlatanilor cu capital şi cu un sistem bine organizat de reclamă. De fapt era o reminiscenţă vie a trecutului. Drumurile bătute de el pe jos erau neînchipuit de întinse şi străbăteau aproape tot Wessexul în lung şi-n lat. Într-o zi, Jude îl văzuse cum vinde un borcan cu grăsime colorată unei bătrâne, în chip de leac pentru piciorul ei beteag. Femeia se învoise să plătească o guinee, în rate de câte-un şiling la două săptămâni, pentru această alifie preţioasă, care, după spusele vraciului, nu putea fi obţinută decât de la un anume animal, ce păştea pe muntele Sinai şi putea fi prins numai dacă-ţi puneai viaţa în primejdie. Măcar că avea de multă vreme îndoieli cu privire la leacurile acestui gentleman, Jude îşi dădu totuşi seama are de-a face cu un personaj umblat prin lume, adică unul ce poate deveni un izvor de informaţii vrednice de crezare în chestiuni ce nu ţin prea strâns de meseria lui.

— Aţi fost şi pe la Christminster, domnule doctor?

— Am fost – de multe ori, răspunse lunganul. E unul dintre centrele mele.

— E un oraş minunat pentru învăţătură şi religie?

— Chiar aşa ai spune, băiete, dacă l-ai fi vizitat. Păi acolo până şi băieţii spălătoreselor de prin colegii ştiu să vorbească latineşte. Nu chiar o latinească de soi, trebuie să recunosc asta, ca un critic ce sunt; o latinească vulgară, cum ziceam noi în anii de studenţie.

— Şi greceşte?

— Ei, asta-i mai mult pentru cei care se pregătesc să devină episcopi, ştii, ca să poată citi Noul Testament în original.

— Eu vreau să învăţ singur latineşte şi greceşte.

— E o dorinţă nobilă. Trebuie sa-ţi faci rost de câte-o gramatică pentru fiecare.

— Am de gând să mă duc la Christminster odată şi-odată.

— Oricând t-ei duce, să spui pe acolo că doctorul Vilbert este singurul deţinător al vestitelor pilule care vindecă fără greş toate deranjamentele aparatului digestiv, de asemenea astmul şi greutăţile de respiraţie. Doi şilingi şi trei penny cutia – cu autorizaţie specială de la cârmuire.

— Vreţi să-mi faceţi rost de cărţile de gramatică, dacă eu vă făgăduiesc să spun asta pe aici, pe la noi?

— Ţi le vând cu plăcere pe ale mele – alea pe care am învăţat eu când eram student.

— Vai, mulţumesc, domnule! spuse Jude cu recunoştinţă şi fără suflare, fiindcă iuţeala ameţitoare cu care umbla vraciul îl silea să meargă în galop şi-i dădea un junghi într-o parte.

— Cred c-ai face mai bine să rămâi în urmă, tinere. Să-ţi spun ce am de gând. Îţi fac rost de gramatici şi-ţi dau şi prima lecţie, dacă ţii minte să recomanzi în toate casele din sat unsoarea de aur a doctorului Vilbert, picăturile lui dătătoare de viaţă şi pilulele lui pentru doamne.

— Unde vă găsesc cu gramaticile?

— Voi trece pe aici de azi în două săptămâni, chiar la ora asta, adică la şapte şi douăzeci şi cinci de minute. Mişcările mele sunt la fel de precis calculate ca şi cele ale planetelor în mersul lor.

— O să vin aici să vă întâlnesc, spuse Jude.

— Cu comenzi pentru doctoriile mele?

— Da, domnule doctor.

Jude rămase în urmă, se opri câteva clipe să-şi tragă sufletul şi se înapoie acasă cu certitudinea că făcuse un pas mare spre Christminster.

În cele paisprezece zile următoare, umbla de colo până colo, zâmbind gândurilor lui ca unor trecători care l-ar fi salutat. Zâmbea cu acea frumuseţe ciudată ce străluceşte pe feţele tinerilor în mintea cărora se înfiripă o idee mare, ca şi cum o lumină vrăjită s-ar aprinde în interiorul făpturii lor străvezii, dând impresia încântătoare că cerul s-ar fi pogorât asupră-le.

Îşi ţinu cinstit făgăduiala făcută omului cu o mie de leacuri, în care el credea acum cu sinceritate; străbătu mile întregi, pe drumurile cătunelor din împrejurimi, ca agent plasator al vraciului. În scara hotărâtă se afla nemişcat pe platou, chiar în locul unde se despărţise de Vilbert, şi-l aştepta să se apropie. Doctorul ambulant sosi la timp; dar, spre uimirea lui Jude, care încerca să-şi potrivească pasul cu al vraciului, căci drumeţul nu-l încetinise nici un pic pe al său, acesta din urmă parcă nici nu-şi recunoştea tovarăşul de drum, măcar că în răstimpul celor două săptămâni serile se făcuseră mai luminoase, Jude, gândind că de vină o fi pălăria lui nouă, îl salută cu demnitate pe vraci.

— Ce-i, băiete? întrebă acesta distrat.

— Am venit, răspunse Jude.

— Tu? Cine eşti tu? A, da, desigur. Ai obţinut ceva comenzi, băieţaş?

— Da.

Şi Jude îi înşiră numele şi adresele ţăranilor care se arătau gata să încerce virtuţile pilulelor şi alifiilor cu renume mondial. Şarlatanul îşi întipări totului minte cu multă grijă.

— Şi gramaticile latineşti şi greceşti?...

Glasul lui Jude tremura de nelinişte.

— Ce-i cu ele?

— Era vorba să mi le aduceţi pe ale dumneavoastră, cele pe care le-aţi folosit înainte de a vă lua diploma.

— A, da, bine zici! Am uitat cu totul de ele, am uitat! Atâtea vieţi atârnă de grija mea, tinere, încât nu pot să-mi amintesc şi de alte lucruri, aşa cum aş dori.

Jude se stăpâni până când se încredinţa de tristul adevăr, apoi spuse, cu un glas pustiit de amărăciune:

— Nu le-ţi adus!

— Nu. Dar dacă-mi mai faci rost şi de alte comenzi de la bolnavi, îţi aduc cărţile de gramatică rândul viitor.

Jude rămase în urmă. Era un băiat simplu, însă acel dar al pătrunderii neaşteptate în sufletul oamenilor, dar hărăzit uneori copiilor, îl făcu să înţeleagă dintr-o dată din ce aluat stricat era plămădit şarlatanul. Din izvorul acesta n-avea să ţâşnească nici o lumină. Imaginara lui cunună de lauri se desfrunzi; copilul se apropie de o poartă, se sprijini de ea şi plânse amar.

Dezamăgirea aceasta fu urmată de un şir de zile pustii. Poate c-ar fi putut să-şi facă rost din Alfredston de cărţile de gramatică, dar pentru asta trebuia să aibă bani şi să ştie ce cărţi anume să comande; şi cu toate că cele trebuincioase traiului nu-i lipseau, era într-atât la cheremul altora, încât n-avea nici un ban al lui.

Cam în perioada asta, domnul Phillotson trimise după pianul lui, fapt care-i dădu lui Jude o idee. De ce nu i-ar scrie învăţătorului, rugându-l să aibă bunătatea de a-i procura cărţile de gramatică din Christminster? Putea să ascundă sub capacul pianului o scrisoare, care fără îndoială că până la urmă avea să fie citită de ochii profesorului. De ce să nu-l roage să-i trimită orice exemplar, cât de vechi, care ar fi avut şi farmecul de a fi îmbibat de atmosfera universităţii?

A împărtăşi mătuşii sale un asemenea gând însemna înfrângere sigură. Trebuia să lucreze singur.

După ce mai chibzui câtva timp, se puse pe lucru şi, în ziua plecării pianului, care se întâmplă să fie şi ziua lui de naştere, strecură scrisoarea în lada adresată multadmiratului său prieten; se temea să-i dezvăluie mătuşii Drusilla fapta lui, pentru ca ea să nu-i dibuie cumva gândurile şi să-l silească să renunţe, la acest plan.

Pianul fu trimis, şi Jude aşteptă zile şi săptămâni în şir, în care timp trecea dimineaţă de dimineaţă, înainte să se trezească mătuşa, pe la căsuţa unde funcţiona oficiul poştal. În cele din urmă, sosi într-adevăr un pachet în sat, şi Jude recunoscu după margini că înăuntru se află două cărţi subţiri. Se retrase cu pachetul într-un loc singuratic şi se aşeza să-l deschidă pe un trunchi de ulm doborât.

De când simţise pentru prima dată vraja oraşului Christminster, de când văzuse în închipuire cetatea şi drumurile pe care le deschidea ea. Jude cugetase mult asupra mecanismului legat de transpunerea expresiilor dintr-o fiinţă într-alta. Ajunsese la concluzia că o gramatică a unei limbi pe care vrei s-o înveţi trebuie să cuprindă în primul rând o regulă, o îndrumare sau o cheie asemănătoare cu aceea a unui alfabet secret, care o dată cunoscute aveau să-ţi îngăduie, prin simpla lor aplicare, să schimbi toate vorbele graiului tău în cele ale limbii străine. Ideea lui copilărească era, de fapt, împingerea până la ultimele limite ale preciziei matematice a ceea ce este cunoscut peste tot ca Legea lui Grimm{4} – adică o amplificare a unor reguli aproximative până la desăvârşirea ideală. Astfel, el îşi închipuia că vorbele limbii noi pe care vrei s-o înveţi se afla cumva latente în cuvintele limbii cunoscute, putând fi descoperite de cel ce cunoştea arta dezvăluirii lor şi că tocmai o astfel de artă este pusă la îndemână de gramatici.

De aceea, când, după ce se asigură că pachetul poartă ştampila poştei din Christminster, tăie sfoara, deschise cărţile şi se opri asupra Gramaticii latine, care se întâmplă să fie deasupra, nu-i veni să-şi creadă ochilor.

Era o carte veche, de vreo treizeci de ani, slinoasă, mâzgălită cu cuvinte porcoase, în semn de duşmănie faţă de litera tipărită, şi însemnată ici-colo cu date vechi de douăzeci de ani. Dar nu asta îl uluia pe Jude. Află pentru prima dată că nu există nici o lege pentru transpunerea automată a cuvintelor, aşa cum bănuise el în nevinovăţia lui (de fapt, într-o oarecare măsură, legea există, dar autorii de gramatici n-o recunosc), şi că fiecare cuvânt în parte – atât în limba latină, cât şi în cea greacă – trebuia încredinţat memoriei, ceea ce reprezenta ani de muncă înrobitoare.

Jude azvârli cărţile pe jos, se trânti pe spate de-a lungul trunchiului gros al ulmului şi vreme de un sfert de oră se simţi îngrozitor de nefericit. Aşa cum mai făcuse de atâtea ori până atunci, îşi trase pălăria peste ochi şi privi soarele pe furiş prin împletitura de pai. Prin urmare, asta erau latina şi greaca, o păcăleală uriaşă! Miracolul care credea el că-l aşteaptă era în realitate o muncă asemănătoare cu robia evreilor în Egipt.

„Ce cap trebuie să aibă cei din Christminster şi din alte şcoli înalte, se gândi el după aceea, ca să înveţe zeci de mii de cuvinte, unul câte unul!” El n-avea destul creier pentru o treabă ca asta; şi, în timp ce razele jucăuşe de soare pătrundeau prin pălărie până la el, îşi dori să nu fi văzut niciodată o carte, să nu mai vadă niciodată vreuna, să nu se fi născut niciodată.

S-ar fi putut să treacă cineva pe acolo, să-l întrebe ce-l doare şi să-l înveselească spunându-i că ideile lui sunt mai înaintate decât cele ale autorului gramaticii. Dar nu trecu nimeni, fiindcă nimeni nu vine niciodată; şi, apăsat de recunoaşterea strivitoare a greşelii lui uriaşe, Jude tot se mai dorea dincolo de hotarele acestei lumi.

V

În următorii trei sau patru ani, un vehicul ciudat şi neobişnuit putea fi văzut bătând uliţele şi drumurile din preajma Marygreenului, un vehicul mânat într-un chip la fel de ciudat şi neobişnuit.

La o lună sau două după primirea cărţilor, Jude izbutise să uite de festa urată pe care i-o jucaseră limbile moarte. De fapt, dezamăgirea lui faţă de natura acelor limbi se prefăcuse, după o vreme, într-o pornire Se şi mai mare veneraţie faţă de ştiinţa celor din Christminster. A-ţi însuşi limbi moarte sau vii, în ciuda împotrivirii despre care ştia acum că zace în însăşi natura acestor limbi, era o faptă vitejească ce ajunse treptat să reprezinte pentru el o ispită mai mare chiar decât presupusul proces mecanic. Muntele de materie dedesubtul căruia se ascundeau ideile din tomurile acelea prăfuite numite clasici îl aţâţa; era gata să încerce a-l urni, fărâmă cu fărâmă, cu o viclenie încăpăţânată de şoarece.

Se ostenea să-i fie pe plac fetei aceleia bătrâne şi uscate care era mătuşă-sa; o ajuta cât se pricepea el mai bine, şi ca urmare, mica brutărie propăşea. Cumpăraseră cu opt livre o gloabă bătrână, căreia i se bălăbănea capul, şi cu alte câteva livre făcuseră rost şi de o căruţă scârţâitoare cu coviltir cafeniu-spălăcit. Era misiunea lui Jude să transporte cu acest echipaj, de trei ori pe săptămână, jimble spre folosinţa sătenilor şi al locatarilor bordeielor singuratice, din împrejurimile Marygreenului.

Ciudăţenia mai înainte pomenită consta, la urma urmelor, mai puţin în însuşi mijlocul de transport cât în felul cum mâna Jude când bătea drumurile. Interiorul căruţei era locul în care se desfăşura cea mai mare parte a instrucţiunii lui Jude, sub formă de studiu particular. De îndată ce calul deprinse drumul şi recunoştea casele la care trebuia să se oprească, băiatul, aşezat pe capră, îşi răsucea hăţurile în jurul braţului şi cu ajutorul unei curele dibaci prinse de coviltir, ţinea deschis volumul pe care-l citea; îşi proptea apoi dicţionarul pe genunchi şi se cufunda, după împrejurare, în pasajele mai simple din Caesar, Vergilius sau Horatius, poticnindu-se orbeşte, cu o cheltuială de energie care l-ar fi făcut pe un dascăl mai slab de înger să verse lacrimi. Totuşi, dibăcea până la urmă înţelesul celor citite, mai mult ghicind decât desluşind spiritul originalului, care, adesea, în mintea băiatului devenea cu totul altceva decât ceea ce i se cerea lui, să înţeleagă.

Singurele exemplare pe care izbutise să pună mâna erau nişte ediţii vechi ad usum Delphini{5}, Scoase din circulaţie şi prin urmare ieftine. Fapt este că deşi pentru şcolarii leneşi astfel de ediţii erau nefolositoare, pentru el erau destul de bune. Călătorul neajutorat şi singuratic acoperea conştiincios cu mâna adnotările de pe margine şi nu se folosea decât în chip de sugestii, aşa cum s-ar fi folosit de un coleg sau de un pedagog care ar fi trecut din întâmplare pe acolo. Deşi cu astfel de mijloace grosolane – singurele care-i stăteau la îndemână – Jude n-avea prea mulţi sorţi de izbândă să devină un cărturar, se apropia totuşi de făgaşul pe care voia el să-l urmeze.

În timp ce era cufundat în paginile acelea vechi, răsfoite cândva de degete ce poate putrezeau în mormânt şi în timp ce se străduia să pătrundă gândurile unor minţi atât de îndepărtate şi totuşi atât de apropiate, gloaba ciolănoasă îşi vedea de drum. Din când în când, Jude era smuls din toiul suferinţelor Didonei de oprirea căruţei sau de glasul vreunei bătrâne, care striga:

— Astăzi să-mi laşi două, brutarule, şi pe asta veche ţi-o dau înapoi!

Îl întâlneau adesea pe uliţe drumeţi sau căruţaşi pe care el nici nu-i vedea, şi cu timpul ieşiră vorbe prin vecini despre felul cum îmbina Jude lucrul cu joaca (fiindcă aşa priveau localnicii lecturile lui) ca despre o metodă bună poate pentru el, dar nu foarte sigură pentru călătorii ce-i ieşeau în cale. Sătenii începură să cârtească. Într-o bună zi, un oarecare de prin partea locului ceru poliţistului din sat să nu mai îngăduie băiatului de la brutărie să citească în timp ce mână calul, ba chiar stărui spunând că e de datoria sergentului să-l prindă asupra raptului, să-l ducă la poliţia din Alfredston şi să-l amendeze pentru practici primejdioase la drumul mare. Drept care poliţistul îl pândi, şi într-o bună zi îl opri şi-l luă la rost.

Cum Jude era nevoit să se trezească la ceasurile trei dimineaţa ca să aprindă focul, să frământe aluatul şi să bage în cuptor pâinile pe care le împărţea la o oră mai târzie, trebuia să se culce seara de îndată ce-şi sfârşea treaba; aşa încât dacă nu putea să-şi citească clasicii pe drum, aproape că nu mai avea când să studieze. Nu-i rămânea, prin urmare, altceva de făcut decât să fie, pe cât posibil, cu ochii-n patru în împrejurările date şi să-şi ascundă cărţile de îndată ce se arăta cineva în depărtare şi mai ales poliţistul. Ca să fim drepţi cu acest slujbaş, omul nu stătu prea mult în calea căruţei lui Jude, socotind că într-un ţinut atât de pustiu primejdia cea mai mare îl pândea doar pe băiat; aşa încât, adesea, când vedea deasupra tufişurilor coviltirul spălăcit o apuca în altă direcţie.

Într-o zi, pe vremea când Fawley ajunsese destul de departe cu studiile, căci avea acum vreo şaisprezece ani, şi, tot opintindu-se, terminase Carmen Saeculare, i se întâmplă să treacă, în drum spre casă, sus pe podiş, prin dreptul Casei Negre. Lumina pălise, şi acest lucru îl făcu să ridice ochii. Soarele asfinţea şi de după pădure, în partea opusă, răsărea luna plină. Mintea lui era atât de îmbibată de poemul pe care-l citea, încât, îmboldit o clipă de emoţia care cu ani în urmă îl îndemnase să îngenunchere pe scară, opri calul, coborî şi aruncând o privire în jur ca să se încredinţeze că nu-l vede nimeni, se lăsă în genunchi la marginea drumului, cu cartea deschisă în mână. Mai întâi, îşi îndreptă faţa spre zeiţa strălucitoare care părea sa-i urmărească blând şt ironic faptele, apoi spre izvorul de lumină ce se stingea în cealaltă parte, şi începu:

Phoebe silvarumque potens Diana!{6}

Calul aşteptă liniştit până când Jude încheie imnul, repetat ca sub puterea unui imbold păgân, pe care băiatul nu l-ar fi putut încerca vreodată ziua-n amiaza mare.

Când ajunse acasă, cugetă la strania superstiţie, înnăscută sau dobândită, sub îndemnul căreia făcuse ceea ce făcuse şi la uitarea de sine care-l împinsese la o asemenea abatere de la bunul simţ şi de la datină, tocmai pe el care, pe lângă cărturar dorea să ajungă şi faţă bisericească. Totul i se trăgea din faptul că nu citea decât cărţi păgâne. Cu cât se gândea mai mult la astă, cu atât era mai încredinţat de nesocotinţa lui. Începu să se întrebe dacă nu cumva cărţile pe care le citea el erau nepotrivite cu scopul pe care-şi propusese să-l atingă în viaţă. Fără doar şi poate nu prea exista armonie între literatura asta păgână şi colegiile medievale din oraşul Christminster, această romanţă ecleziastică cioplită în piatră.

În cele din urmă, se încredinţă că, sub puterea patimii lui neostoite pentru citit, se lăsase stăpânit de o emoţie nepotrivită pentru un tânăr creştin. Se bălăcise în Homerul îngrijit de Clarke, dar nu-şi bătuse prea mult capul cu Noul Testament în greceşte, deşi avea un exemplar, primit prin poştă de la un anticar. Părăsi dialectul ionic, care-i devenise familiar, pentru un altul nou, şi multă vreme după aceea se mărgini să citească doar Scriptura şi Epistolele în textul lui Griesbach. Ba chiar, ducându-se într-o zi la Alfredston, avu prilejul să facă cunoştinţă cu literatura patristică, fiindcă descoperi la un librar câteva volume din Părinţii Bisericii, volume neridicate de către un pastor insolvabil de prin împrejurimi.

Tot ca un rezultat al acestei schimbări de orientare, vizita duminicile toate bisericile până la care putea ajunge pe jos şi descifra inscripţiile latineşti de pe lespezi şi de pe mormintele din secolul al XV-lea. Într-unul din aceste pelerinaje întâlni o femeie bătrână, gheboasă şi nespus de isteaţă, care citea tot ce-i cădea în mână şi care-i povesti şi mai multe despre vraja romantică a cetăţii luminii şi strădaniei. Într-acolo, hotărî el mai dârz ca oricând, trebuia să se îndrepte. Dar cum să trăiască el în cetatea aceea? În clipa de faţă n-avea nici un venit. N-avea nici o meserie şi nu cunoştea vreo îndeletnicire – cât de cât demnă şi statornică – de pe urma căreia să trăiască în timpul studiilor ce se puteau prelungi ani în şir.

De ce aveau în primul rând nevoie cetăţenii unui oraş? De mâncare, îmbrăcăminte şi adăpost. Orice venit dobândit de pe urma preparării mâncării ar fi fost prea mic; cât priveşte confecţionarea îmbrăcăminţii, această îndeletnicire îi făcea silă; către cea de-a treia se simţi atras. Într-un oraş se clădeşte; prin urmare, va învăţa să clădească. Îşi aminti de tatăl verişoarei lui, Susana, necunoscutul său unchi care lucra obiecte ecleziastice în metal. De altfel, confecţionarea de obiecte de artă medievală din orice material era un meşteşug care-l atrăgea. Nu putea să greşească dacă mergea pe urmele unchiului său şi se dăruia o vreme zidurilor ce adăposteau sufletele cărturarilor.

Ca un prim pas, îşi făcu rost de nişte blocuri mici de piatră de construcţie, fiindcă metal nu se găsea, şi, întrerupându-şi o vreme studiile, îşi petrecu orele libere copiind capetele şi capitelurile din biserica parohială.

La Alfredston trăia un cioplitor în piatră foarte modest, şi de îndată ce îşi găsi înlocuitor în micul negoţ al mătuşii sale, Jude îşi oferi acestui om serviciile, în schimbul unei simbrii de nimic. Aci avu prilejul să deprindă măcar primele elemente ale meşteşugului de cioplitor în piatră. Ceva mai târziu, se duse la un constructor de biserici din acelaşi oraş şi, sub îndrumarea acestuia, restaură cu pricepere zidăria ruinată a câtorva biserici de prin satele din împrejurimi.

Deşi nu uita că această meserie este doar o pârghie ce-i oferea sprijin în timp ce se pregătea pentru marile planuri care, se măgulea el, i se potriveau mai bine, totuşi îndeletnicirea îl prindea prin ea însăşi. Acum locuia toată săptămâna în orăşel şi se întorcea în fiecare sâmbătă seară la Marygreen. Şi astfel atinse şi depăşi vârsta de nouăsprezece ani.

VI

În această memorabilă perioadă din viaţa lui, se întorcea într-o sâmbătă după amiază, pe la orele trei, de, la Alfredston la Marygreen. Era frumos şi cald, o vreme de vară blândă, şi aşa cum umbla cu uneltele în spinare, dălţile mai mici zăngăneau uşor în coş când se atingeau de cele mari. Fiind sfârşitul săptămânii, plecase mai devreme de la lucru şi, cum făgăduise mătuşii lui să se oprească la o moară de lângă Cresscombe ca să-i facă un mic serviciu, ieşise din oraş pe un drum ocolit, pe care nu trecea de obicei.

Era într-o dispoziţie entuziastă. I se părea că întrezăreşte calea ce avea să-l ducă, într-un an sau doi, către un trai liniştit la Christminster, unde avea să bată în poarta uneia dintre acele fortăreţe ale învăţăturii după care tânjise atât. S-ar fi putut duce acolo încă de pe acum, fireşte, într-o calitate sau alta, dar prefera să pătrundă în cetate ceva mai sigur de el în privinţa mijloacelor de trai decât ar fi putut spune că era cum. Îl încălzea mulţumirea de sine ori de câte ori se gândea la ceea ce apucase să înfăptuiască. Când şi când, pe măsură ce înainta, întorcea capul ca să prindă câte-un crâmpei din priveliştea ce se desfăşura de o parte şi de alta a drumului. Dar aproape că nu vedea nimic; mişcarea capului era doar repetarea au tomată a gestului pe care-l făcea de obicei atunci când era mai puţin preocupat; singurul gând care-l stăpânea acum era preţuirea a ceea ce izbutise să realizeze, „Am dobândit priceperea unui student mijlociu în citirea celor mai cunoscuţi dintre scriitorii antichităţii, a celor latini cu deosebire.”

Într-adevăr, Jude căpătase în ce priveşte aceasta limbă o uşurinţă care-i îngăduia să-şi omoare lesne timpul pe parcursul drumurilor lui lungi şi singuratice închipuind convorbiri latineşti,

„Am citit două cărţi din Iliada, ca să nu mai spun că-mi sunt familiare pasaje întregi cum e cuvântarea lui Phoenix din Cartea a IX-a, lupta dintre Hector şi Ajax din a XIV-a, apariţia lui Achile neînarmat şi ceremonia îngropăciunii din a XXIII-a. Am mai citit câte ceva din Hesiod, frânturi din Tucidide şi mult din Vechiul Testament grecesc... Totuşi, tare mi-aş fi dorit să nu existe decât un singur dialect!”

„Am studiat ceva matematică, adică primele şase cărţi, apoi a XI-a şi a XII-a din Euclid; şi la algebră am ajuns la ecuaţii de gradul întâi.”

„Ştiu câte ceva despre Părinţii Bisericii şi puţină istorie a Romei şi a Angliei.”

„Asta nu reprezintă decât începutul. Numai că rămânând aici, mult n-o să mai înaintez, din pricina greutăţii cu care-mi fac rost de cărţi. Prin urmare, trebuie să încerc din toate puterile să mă mut la Christminster. O dată ajuns acolo, voi face asemenea progrese sub îndrumarea pe care o voi primi, încât ceea ce ştiu acum îmi va apărea doar ca o ignoranţă copilărească. Trebuie să strâng bani, şi aşa am să fac; şi unul dintre colegiile de acolo îşi va deschide porţile ca să intru eu.”

„Trebuie să-l întâmpine cu un bun venit pe acela pe tare desigur că l-ar respinge dac-ar sta să aştepte vreme de douăzeci de ani acest bun venit.”

„O să-mi iau doctoratul!”

Şi continuă să viseze, ba se gândea că s-ar putea chiar să ajungă şi episcop dacă va duce o viaţă neprihănită şi înţeleaptă de creştin vajnic. Şi ce exemplu o să dea! Dacă venitul lui va atinge 5.000 de livre pe an, va dărui 4.500 sub o formă sau alta şi va trăi în ceea ce pentru el ar însemna bogăţie cu restul. Dar de fapt, dacă se gândea mai bine, n-avea nici un rost s-ajungă episcop. Când se va vedea arhidiacon, o să se oprească. Un om poate fi la fel de bun, de învăţat şi de folositor în calitatea de arhidiacon ca şi în cea de episcop. Totuşi, tot spre episcopat îl duceau gândurile.

„Între timp, şi de îndată ce mă voi fi statornicit la Christminster, o să citesc cărţile de care n-am putut să-mi fac rost aci: Titus Livius, Tacitus, Herodot, Eschil, Sofocle, Aristofan...”

Ha-ha-ha! Unde ţi-e capul?

Interpelarea aceasta venea de la nişte glasuri subţiri de dincolo de un gard viu, dar el nu o luă în seamă. Gândurile îi rătăceau mai departe:

„Euripide, Platon, Aristotel, Lucretius, Epictet, Seneca, Antonius. Pe urmă trebuie să ajung să stăpânesc şi alte domenii: Părinţii Bisericii, temeinic. Beda şi în general toată istoria ecleziastică; trebuie să am şi o idee de ebraică, deocamdată cunosc numai literele...”

— Unde ţi-e capul?

„...dar de muncit ştiu să muncesc zdravăn. Sunt răbdător, nu glumă, slavă Domnului! Şi doar asta e totul. Da, Christminster îmi va fi Alma Mater; eu voi fi fiul ei iubit, care îi va aduce numai bucurii.”

Adânc cufundat în aceste socoteli de viitor, Jude încetinise pasul, ba chiar se oprise de-a binelea, cu ochii în pământ, ca şi cum o lanternă magică i-ar fi arătat acolo chipul viitorului. Simţi brusc o lovitură ascuţită în ureche şi-şi dădu seama că cineva aruncase în el cu ceva moale şi rece care-i căzuse la picioare.

Dintr-o privire văzu că era o bucată de carne, o băşică de porc, dintre cele folosite de oamenii din partea locului pentru unsul cizmelor, fiindcă de altceva nu erau bune. Porci se aflau din belşug prin ţinut; în unele părţi din Wessexul de Nord oamenii se îndeletniceau cu crescutul şi îngrăşatul porcilor.

De cealaltă parte a gardului viu se vedea un pârâiaş şi de-abia acum îşi dădu Jude seama că dintr-acolo veneau glasurile subţiri şi râsetele ce se amestecaseră cu visele lui. Urcă malul înalt şi privi peste gardul viu. De partea cealaltă a gârlei se vedea o căsuţă cu o grădină şi o cocină de porci; în faţa casei, pe malul, pârâului, stăteau îngenuncheate trei femei tinere, având alături găleţi şi tipsii pline cu măruntaie de porc, pe cane le spălau în apa curgătoare. O pereche sau două de ochi jucăuşi se ridicară spre el. Văzând că, în sfârşit, îi trăseseră atenţia şi că privea spre ele, femeile îşi potriviră ţinuta în vederea inspecţiei şi, luându-şi un aer modest şi serios, reîncepură cu sârg operaţia de limpezire.

— Mulţumesc! făcu Jude aspru.

— Nu eu am aruncat, credeţi-mă! spuse una către vecina ei, ca şi cum nici nu şi-ar fi dat seama de prezenţa bărbatului.

— Nici eu, răspunse a doua.

— Vai, Anny, cum poţi? făcu a treia.

— Dac-aş fi aruncat ceva, n-ar fi fost tocmai asta.

— Ei! Că mult îmi pasă de el!

Râseră şi-şi văzură de treabă, fără să mai ridice privirea, dar învinuindu-se mai departe zgomotos una pe alta.

Jude se simţi îndemnat să le ironizeze, în timp ce-şi ştergea faţa şi prindea din aer cuvintele lor.

— Zici că nu dumneata ai aruncat, nu-i aşa? vorbi el către cea care stătea mai în susul apei.

Cea căreia îi vorbise era o fată plăcută la înfăţişare, cu ochii negri, nu chiar frumoasă, dar putând trece drept frumoasă de la oarecare depărtare, în ciuda pielii şi a carnaţiei ei grosolane. Avea sâni rotunzi şi mari, buze cărnoase, dinţi minunaţi şi obrajii coloraţi ca ouăle unei găinuşe de Cochinchina. Era o femelă desăvârşită şi chipeşă – atât, nici mai mult, nici mai puţin şi Jude era aproape sigur că pe seama ei trebuia să pună încercarea de a-l smulge din visurile lui umanistice şi de a-i reaminti ceea ce colcăia în minţile celor din jur.

— Asta n-ai s-o afli niciodată, spuse ea sfidătoare.

— Oricine ar fi făcut-o a irosit bunul altuia.

— Nu face nimic.

— Vrei să-mi vorbeşti, pare-mi-se.

— Da, desigur, dacă vrei şi dumneata.

— Să săr peste gard, sau treci dumneata peste scândura de colo?

Poate că fata cea oacheşă prevedea un prilej bun; fiindcă nu ştiu cum se făcu, dar privirile i se încrucişară cu privirile lui în timp ce vorbea, şi între ochii fetei şi ai băiatului scăpară o scânteie de înţelegere, o prevestire mută a unei legături in posse{7}, care dinspre partea lui Jude Fawley n-avea nimic dinainte plănuit. Fata îşi dădu seama că el o alesese dintre cele trei, aşa cum e de obicei aleasă o femeie în astfel de împrejurări, fără gândul vreunei cunoaşteri mai apropiate, ci doar din supunere oarbă în faţa unor impulsuri dominatoare, inconştient percepute de nişte oameni neajutoraţi, când numai la dragoste nu le stă gândul.

Fata sări în picioare şi-i spuse:

— Adu-mi înapoi ce-a căzut acolo, jos.

Jude îşi dădu seama că semnalul pe care i-l făcuse fata n-avea nici o legătură cu îndeletnicirea tatălui ei. Aşeză jos coşul cu unelte, ridică bucata de carne de la picioarele lui, îşi croi drum cu băţul şi trecu prin gardul viu. Umblau paralel unul cu celălalt, fiecare pe câte-un mal al pârâului, îndreptându-se spre podul mic de scânduri. Pe măsură ce fata se apropia, îşi sugea uşor, cu pricepere, când un obraz, când celălalt, fără ca Jude să observe ceva. Era un gest original, care făcea, ca prin minune, să înflorească pe suprafaţa netedă şi rotundă a obrajilor câte-o gropiţă încântătoare, pe care fata ştia s-o păstreze cât timp zâmbea. Această metodă de a-şi face gropiţe după voie nu era o operaţie necunoscută, ci una pe care o încercau multe femei, dar numai puţine izbuteau s-o ducă până la capăt.

Se întâlniră în mijlocul podeţului. Jude îi aruncă înapoi proiectilul, aşteptând parcă să i se explice de ce fusese oprit cu atâta îndrăzneală prin acest nou tip de ghiulea în loc de a fi strigat. Ea însă privea viclean în altă parte, legănându-se înainte şi înapoi, sprijinindu-şi mâna de balustrada podului, până când, îmboldită de curiozitate femeiască, îl măsură cu ochi cercetători.

— Nu-ţi închipui cumva că mi-ar trăsni mie prin minte să arunc cu lucruri în dumneata!

— Nu, nici gând.

— Treaba asta o facem pentru tatăl meu, care bineînţeles nu ne dă voie să aruncăm nimic. Din asta prepară doar unsoare de ghete.

Şi făcu semn cu capul către bucata din iarbă.

— Dar atunci, ce i-o fi venit uneia dintre celelalte două fete s-o azvârle? întrebă Jude, încuviinţându-i politicos afirmaţia, deşi avea mari îndoieli că e adevărată.

— Din obrăznicie. Să nu te apuci să spui că eu am aruncat!

— Cum o să spun? Doar nici nu-ţi cunosc numele.

— Zici că nu? Să ţi-l spun?

— Spune-l.

— Arabella Donn. Aici locuiesc.

— L-aş fi ştiut, desigur, dac-aş fi trecut mai des pe aici. Dar de obicei o iau drept pe drumul mare.

— Tatăl meu e crescător de porci, şi fetele astea mi-ajută să spăl măruntaiele ca să facem cârnaţi şi mai ştiu eu ce din ele.

Vorbeau şi iar vorbeau, în timp ce se priveau unul pe altul, rezemaţi de balustrada podului. Chemarea mută a femeii către bărbat, rostită desluşit de făptura Arabellei, îl pironea pe Jude locului, împotriva intenţiei sale, aproape împotriva voinţei sale, într-un chip cu totul nou faţă de experienţa lui de până atunci. Nu exagerăm când spunem că până în clipa aceea Jude nu se uitase niciodată la o femeie ca la o femeie, socotind că probleme sexuale sunt în afara vieţii şi a scopurilor lui. Îşi plimba privirile de la ochii la gura ei, le cobora apoi la sânii ei şi la rotunjimile goale ale braţelor, tari ca piatra, ude şi înroşite de apa rece.

— Ce fată drăguţă eşti tu! murmură el, deşi nu era nevoie de cuvinte pentru a da grai magnetismului sub puterea căruia se afla.

— Să mă vezi duminica! spuse ea aţâţătoare.

— Îmi închipui că asta nu se poate.

— Te priveşte. În clipa asta nu se ţine nimeni de mine, măcar că într-o săptămână, două s-ar putea să se ţină.

Vorbise fără să zâmbească, şi gropiţele dispăruseră.

Jude avea simţământul ciudat că-l duce apa şi că nu se poate împotriva şuvoiului.

— Ai să-mi dai voie?

— N-am nimic împotrivă.

Între timp îşi readusese o gropiţă în obraz, întorcându-şi capul şi repetând operaţia ciudată pomenită mai înainte, căci deocamdată Jude n-avea decât o impresie generală despre înfăţişarea ei.

— Duminica viitoare? îndrăzni el. Adică mâine?

— Da.

— Să viu?

— Da.

Se îmbujoră, încălzită de un val de biruinţă, şi în clipa când dădu să se întoarcă îl mângâie aproape drăgăstos cu privirile. Apoi o porni înapoi prin iarba de pe malul apei şi-şi ajunse prietenele.

Jude Fawley îşi săltă pe umeri coşul cu unelte şi-şi reluă drumul singuratic, cuprins de o înflăcărare care-l umplea, de uimire. Trase în piept o gură din aerul proaspăt, care – nu încăpea îndoială – îl învăluise de atât a amar de vreme în toate locurile pe unde se aflase, dar de care respiraţia lui fusese despărţită ca printr-o sticlă. Gândurile lui cu privire la învăţătură, muncă şi lectură, atât de desluşit formulate doar cu câteva minute mai devreme, fuseseră în chip ciudat împinse undeva într-un ungher, nici el nu ştia cum.

„E doar aşa, ca să fac puţin haz, îşi spuse el, dându-şi seama că în ochii bunului-simţ lipsea ceva sau poate mai curând prisosea ceva în firea fetei care-l atrăsese, şi tocmai de aceea simţea nevoia să folosească drept pretext ca s-o caute, gluma. Era în ea ceva de-a dreptul respingător pentru acea parte a personalităţii lui care fusese cucerită de cercetarea literară şi de visul vrăjit al cetăţii Christminster. Făptura care pentru a-l ataca alesese un astfel de proiectil nu era o vestală. Cu ochiul minţii văzu lucrul acesta doar într-o străfulgerare, aşa cum în lumina unui felinar care se stinge poţi întrezări o inscripţie pe un zid o clipă înainte de a-l învălui întunericul. Dar numaidecât, această vremelnică putere de pătrundere îl părăsi, şi Jude deveni surd faţă de toate glasurile raţiunii, stăpânit doar de chemarea unei plăceri proaspete şi sălbatice plăcerea de-a fi descoperit un nou făgaş pentru emoţiile lui, un făgaş nebănuit până acum, măcar că-i fusese atât de aproape. Avea s-o regăsească în prima duminică pe această făuritoare de vrăji femeieşti.

Între timp, fata se alăturase prietenelor ei şi tăcută, se apucase să vânture mai departe şi să limpezească măruntaiele în apa străvezie.

— L-ai prins, dragă? întrebă scurt cea pe care o chema Anny.

— Nu ştiu. Mai bine aruncam cu altceva, murmură Arabella cu părere de rău.

— Dumnezeule! Dar nu-i nimic de capul lui, orice ţi s-ar năzări ţie. Mâna căruţa cu pâine a bătrânei Drusilla Fawley din marginea Marygreenului înainte de a ajunge ucenic la Alfredston. De atunci i s-a cam suit la cap şi citeşte tot timpul. Vrea s-ajungă cărturar, aşa se zice.

— Nu-mi pasă cine e şi ce-i cu el. Ce-ţi trece prin cap, fetiţo?

— Ei nu, zău aşa! Pe noi nu trebuie să încerci să ne înşeli. De ce te-ai întins la vorbă cu el, dacă nu-l vrei? Fie că-ţi place, fie că nu, să ştii că-i ca un copil. L-am văzut când îi făceai tu ochi dulci pe pod, cum se uita la tine de parcă n-ar fi văzut femeie dinainte de s-a născut. Ei, pe-ăsta îl prinde orice muiere care ştie să i se vâre un pic în suflet, dacă îşi pune mintea să-l ia cum îi place lui.

VII

A doua zi, Jude Fawley zăbovea în odaia lui de culcare cu tavanul mansardat, privind la cărţile de pe masă şi la urmele lăsate în ultimele luni de fumul lămpii pe tencuiala pereţilor.

Era duminică după-amiază, douăzeci şi patru de ore după prima întâlnire cu Arabella Donn. În tot cursul săptămânii care trecuse, îşi pusese în gând să păstreze după-amiaza aceasta pentru un scop precis: recitirea Testamentului în greceşte într-o ediţie nouă cu tipar mai bun decât exemplarul vechi, reprodus după textul lui Griesbach, dar îmbunătăţită de numeroase corecturi şi îmbogăţită cu felurite note şi variante marginale. Era mândru de cartea asta pe care o obţinuse adresându-se cu îndrăzneală unui editor din Londra, ceea ce nu făcuse încă niciodată până atunci.

Aşteptase multă satisfacţie de la această după-amiază de lectură, petrecută, ca pe vremuri, sub acoperişul casei tihnite a mătuşii sale, casă în care acum nu dormea decât două nopţi pe săptămână. Dar un lucru nou, o piedică mare ivită cu o zi înainte oprise scurgerea lină şi tăcută a vieţii lui, şi Jude se simţea aşa cum trebuie să se simtă un şarpe care şi-a lepădat pielea de iarnă şi e încă neobişnuit cu frumuseţea şi sensibilitatea celei noi.

La urma urmelor, n-o să se ducă s-o întâlnească. Se aşeză şi deschise cartea. Cu coatele bine înfipte în masă şi tâmplele în mâini, începu de la început:

Ή KAINH ΔIAΘHKH{8}

Îi făgăduise oare că va veni? Sigur că da. Biata fată o să-l aştepte în casă şi-o să-şi strice, din pricina lui, după-amiaza. Şi apoi, pe lângă că-i făgăduise, fata avea pe vino-ncoace. N-ar trebui să-şi calce cuvântul dat. Măcar că n-avea timp de citit decât duminica şi în serile zilelor de lucru, tot îşi putea îngădui să piardă o după-amiază, când alţi tineri iroseau atâtea. Aproape sigur că de azi înainte n-o s-o mai vadă niciodată. De altfel ar fi şi cu neputinţă, ţinând seama de planurile lui.

Pe scurt, se simţea ca încleştat de un braţ cu o nemaipomenită forţă musculară – ceva ce n-avea nimic comun cu spiritul şi influenţele ce-i dăduseră ghes până acum. Forţa aceasta nu prea părea să se sinchisească de mintea şi de voinţa lui, cu atât mai puţin de aşa-zisele lui porniri înalte, ci-l înghiontea asemeni unui dascăl mânios pe un şcolar înşfăcat de guler, îl împingea în braţele unei femei pentru care el n-avea respect şi a cărei viaţă n-avea altă legătura cu a lui decât ca se desfăşura în acelaşi sat, Ή KAINH ΔIAΘHKH nu mai avu parte de atenţia lui, şi predestinatul Jude sări în picioare şi se repezi în celălalt capăt al încăperii. Prevăzând desfăşurarea lucrurilor, îşi pregătise hainele de sărbătoare. Nici trei minute nu trecură până când ieşi din casă. Coborî poteca de-a curmezişul ogorului neted şi pustiu din vâlceaua ce despărţea satul de casa singuratică a Arabellei, casă aşezată în adâncitura de dincolo de măgură.

Pe drum, se uită la ceas. Până-n două ore putea fi înapoi, şi după ceai îi mai rămânea încă timp din belşug pentru citit.

Îndată ce trecu de cei câţiva brazi prizăriţi şi de căsuţa în dreptul căreia poteca întâlnea drumul mare, grăbi pasul şi o porni spre stânga, coborând povârnişul repede dinspre partea de vest a Casei Negre. La poalele formaţiilor calcaroase dădu peste pârâiaşul care izvora de aici şi urmând firul apei, ajunse la casa fetei. Îl izbiră un miros de cocină care venea din spatele casei şi grohăitul animalelor care împrăştiau mirosul. Intră în grădină şi bătu în uşă cu măciulia bastonului.

Cineva îl zărise prin fereastră, fiindcă un glas bărbătesc dinăuntru spuse:

— Arabella! A venit tânărul care te cortează. Mişcă-te, fetiţo!

Jude tresări stânjenit la auzul acestor cuvinte. Curtatul privit dintr-un unghi atât de practic, cum era vădit că-l privea vorbitorul, era ultimul lucru la care se gândea el. Avea de gând să se plimbe cu fata, poate s-o şi sărute; dar „curtatul” era un lucru chibzuit cu prea mult sânge rece ca să apară altfel decât respingător minţii sale. Uşa se deschise, şi el intră chiar în clipa în care Arabella cobora, minunat gătită în vederea plimbării.

— Nu iei loc, dom’le Cutare? spuse cu acelaşi ton prozaic, pe care Jude îl desluşise de afară, tatăl fetei, un bărbat energic, cu favoriţi negri.

— Mai bine să plecăm numaidecât, nu vrei? şopti fata către Jude.

— Da, spuse el. Ne plimbăm până la Casa Neagră şi înapoi; nu durează mai mult de o jumătate de oră.

Arabella părea atât de frumoasă în mijlocul lucrurilor murdare din jurul ei, încât Jude se simţi bucuros că venise, şi toate temerile care-l tulburaseră până atunci se spulberară.

Mai întâi se suiră până în vârful dunei celei mari; în timpul urcuşului, avu prilejul din când în când s-o prindă pe Arabella de mână ca s-o ajute. Pe urmă o luară spre stânga, pe drumul de muchie, pe care nu-l părăsiră până la întretăierea cu drumul mare, adică în dreptul Casei Negre, acolo unde se născuse pe vremuri dorinţa lui fierbinte de a vedea Christminsterul. Dar acum nu-şi mai amintea de toate acestea. Îi făcea mai mare plăcere să pălăvrăgească despre tot felul de nimicuri vulgare cu Arabella decât dac-ar fi discutat toate filozofiile din lume cu toţi marii profesori din universitatea căreia până de curând i se închinase. Trecu pe lângă locul unde îngenunchease în faţa Dianei şi a lui Phoebus, fără măcar să-şi aducă aminte că există asemenea făpturi în mitologie, fără să creadă că soarele este altceva decât o lampă ce foloseşte pentru a lumina faţa Arabellei. Îşi simţea picioarele atât de uşoare, încât parcă plutea; şi Jude, ucenicul cărturar, viitorul doctor, profesor, episcop şi câte altele, se simţi cinstit şi preafericit că o fetişcană frumuşică de la ţară catadicsea să se plimbe cu el, gătită în rochia ei de duminică şi înzorzonată cu panglici.

Ajunseră până la hambarul Casei Negre, de unde plănuiseră să se întoarcă. În timp ce priveau de aci peisajul larg dinspre miazănoapte, ochii le fură izbiţi de o coloană deasă de fum ce se ridica din vecinătatea orăşelului aşezat în vale, la o depărtare de câteva mile.

— E un foc, spuse Arabella. Să dăm o goană să-l vedem! Hai! Nu e departe!

Duioşia care mijise în inima lui Jude nimicise în el orice putere de a se împotrivi dorinţelor ei – ceea ce de altfel îi făcea plăcere, dându-i prilejul de a petrece mai mult timp în preajma fetei. Începură să coboare dealul aproape în goană, dar după ce ajunseră în vale şi mai umblară cale de-o milă pe pământ neted, îşi dădură seama că locul incendiului e mult mai îndepărtat decât li se păruse lor.

Totuşi, acum, că porniseră, merseră mai departe; dar înainte de orele cinci n-ajunseră la locul cu pricina, care se găsea la vreo şase mile depărtare de Marygreen şi la vreo trei de casa Arabellei. Vâlvătaia fusese stinsă când sosiră ei, şi după ce aruncară o scurtă privire asupra jalnicelor rămăşiţe făcu cale-ntoarsă. Drumul lor trecea prin oraşul Alfredston.

Arabella spuse că ar avea poftă de un ceai, aşa încât intrară într-un han de mâna a treia şi făcură comanda. Cum nu doreau să bea bere, fură nevoiţi să aştepte mult timp. Slujnica îl recunoscu pe Jude şi, ducându-se spre fundul încăperii, i se adresă în şoaptă stăpânei ei, arătându-şi mirarea de a-l vedea pe studentul „care se ţinea aşa de ezolat” că se înjoseşte până-ntr-atât încât să iasă în tovărăşia Arabellei. Aceasta ghici despre ce se vorbea, şi când întâlni privirea gravă şi duioasă a îndrăgostitului râse cu râsul murdar şi triumfător al femeii nepăsătoare care se bucură că-şi face jocul.

Şedeau şi-şi plimbau privirile de jur împrejurul încăperii, de la tabloul lui Samson şi Dalila, atârnat de perete, la urmele rotunde ale cănilor cu bere de pe mese şi de aci la scuipătorile de pe jos, pline cu rumeguş. Totul exercita asupra lui Jude acel efect deprimant pe care nimic nu-l poate avea în măsură mai mare decât o cârciumă duminică seara, în bătaia ultimelor raze de soare piezişe, când băutura nu mai alunecă pe gât şi călătorul fără de noroc nu găseşte alt adăpost.

Începea să se întunece. Într-adevăr, nu mai puteau aştepta ceaiul.

— Totuşi, ce altceva am putea face? întrebă Jude. Te aşteaptă trei mile de drum.

— Cred c-am putea bea nişte bere, răspunse Arabella.

— Bere, desigur. Nu mi-a dat prin minte. Pare ciudat să intri duminică seara într-o cârciumă ca să ceri bere.

— Dar noi nu pentru asta am intrat.

— Nu, nu pentru asta.

Jude ar fi dorit să se vadă scăpat din atmosfera aceea neplăcută, totuşi comandă berea, care sosi de îndată.

Arabella o gustă.

— Scârboasă, făcu ea.

Gustă şi Jude.

— Dar ce are? întrebă. E drept că nu mă prea pricep la bere. De plăcut îmi place, dar când trebuie să citeşti, face mai bine cafeaua. Asta însă mi se pare bună.

— E dreasă – nici nu pot să mă ating de ea!

Spre marea mirare a lui Jude, Arabella pomeni de trei sau patru ingrediente pe care le simţise în băutură în afară de malţ şi hamei.

— Câte ştii! făcu el înveselit.

Totuşi, Arabella se împacă până la urmă cu berea şi-şi bău porţia, după care porniră amândoi la drum. Era aproape întuneric, şi de îndată ce lăsară în urmă luminile oraşului se apropiară unul de altul până când se atinseră. Arabella se mira de ce nu-i înlănţuie mijlocul cu braţul, dar el nu i-l înlănţui; îi spuse doar ceea ce lui i se părea un lucru destul de îndrăzneţ:

— Ia-mă de braţ.

Ea îi cuprinse braţul până sus la umăr. Jude simţea căldura trupului ei lipit de al lui şi, trecându-şi bastonul sub celălalt braţ, prinse cu mâna lui dreaptă mâna ei, ţinându-i-o strâns.

— Ne simţim bine împreună, draga mea, nu-i aşa? întrebă el.

— Da, încuviinţă ea.

Şi adăugă pentru sine: „Cam molcuţ!”

„Dar repede am mai înaintat!” gândea el.

Merseră aşa până ajunseră la poalele podişului, de unde vedeau în faţa lor drumul alb urcând prin beznă. Din acest punct, singurul mijloc de a ajunge la casa Arabellei era să urci povârnişul şi să cobori apoi din nou în vale, prin dreapta. Nu apucaseră să urce prea mult, când aproape că se izbiră de doi trecători care înaintaseră nevăzuţi prin iarbă.

— Îndrăgostiţii ăştia, în toate anotimpurile şi pe orice vreme îi vezi pe afară – numai peste îndrăgostiţi şi peste câini fără stăpân dai, spuse unul dintre ei în timp ce se pierdeau amândoi în vale.

Arabella chicoti uşor.

— Noi suntem îndrăgostiţi? întrebă Jude.

— Dumneata ştii mai bine.

— Dar n-ai putea să-mi spui?

Drept răspuns, ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Jude înţelese semnul şi cuprinzându-i mijlocul cu braţele, o atrase spre el şi o sărută.

Acum nu mai mergeau la braţ, ci, aşa cum dorise ea, înlănţuiţi. „La urma urmei, ce importanţă are pe întuneric?” îşi spunea Jude. Când ajunseră la jumătatea urcuşului lung, se opriră ca printr-o înţelegere, şi el o sărută din nou. Când ajunseră pe culme, o mai sărută o dată.

— Poţi să-ţi laşi braţul aici, dacă vrei, îi spuse ea domol.

El o ascultă, mirându-se că e atât de încrezătoare.

Şi înaintară aşa, agale, spre casa ei. Jude plecase de acasă la trei şi jumătate, cu gândul ca la cinci şi jumătate să se aşeze iarăşi în faţa Noului Testament. Erau orele nouă şi jumătate când, după o nouă îmbrăţişare, se pregăti s-o lase la uşa casei părinteşti.

Fata îl pofti înăuntru, măcar pentru un minut, ca să nu li se pară celorlalţi cum că ar fi umblat singură pe întuneric. El încuviinţă şi intră în urma ei. De îndată ce se închise uşa, Jude descoperi pe lângă feţele părinţilor ei pe cele ale câtorva vecini aşezaţi în cerc. Vorbeau cu toţii ca şi cum ar fi rostit urări, iar pe el îl socoteau, fără glumă, pretendentul Arabellei.

Oamenii aceştia nu făceau parte din lumea lui, aşa încât Jude se simţi străin şi stingherit. Nu asta urmărise el; se gândise doar la o după-amiază şi la o plimbare plăcută în tovărăşia Arabellei, atâta tot. Rămase doar cât să schimbe câteva cuvinte cu mama ei vitregă o femeie simplă, liniştită, ştearsă la chip şi la fire; şi după ce le ură tuturor noapte bună, o porni cu un sentiment de uşurare, pe poteca de peste dună.

Dar sentimentul acesta avea să fie trecător; curând se încredinţă că Arabella pusese din nou stăpânire pe sufletul lui. Umbla de parcă n-ar fi fost acelaşi om ca Jude cel de ieri. Ce mai însemnau cărţile pentru el? Ce însemna hotărârea, până acum ţinută cu sfinţenie, de a nu irosi o clipă din zilele vieţii lui? A irosi! Definiţia acestei noţiuni depinde de unghiul din care o priveşti: de fapt trăia pentru întâia oară, nu-şi irosea viaţa. E mai bine să iubeşti o femeie decât să fii licenţiat sau pastor, ba chiar papă!

Când se întoarse acasă, mătuşa se culcase; singurătatea lui părea înscrisă pe toate obiectele din jur. Urcă scările fără lumină, şi întunericul odăii lui îl întâmpină cu o tristă întrebare. Cartea stătea deschisă întocmai cum o lăsase şi în lumina cenuşie a stelelor, literele mari de pe prima pagină îl priveau cu neclintită imputare, ca nişte ochi de mort rămaşi deschişi:

Ή KAINH ΔIAΘHKH

A doua zi, Jude trebui să plece dis-de-dimineaţă, părăsindu-şi, aşa cum făcea de obicei, casa pentru o săptămână; cu un sentiment de deşertăciune, aruncă în coş, deasupra uneltelor şi a celorlalte lucruri trebuincioase, cartea necitită adusă de el.

Tăinui gesturile lui de dragoste până şi faţă de el însuşi. Dimpotrivă, Arabella le dădu în vileag în rândul prietenelor şi cunoştinţelor.

Refăcând, în lumina zorilor, drumul pe care-l străbătuse cu câteva ceasuri înainte, apărat de întuneric, alături de iubita lui, Jude ajunse până la poalele dealului. Aci îşi încetini mersul şi apoi se opri. Se afla chiar în locul unde-o sărutase prima dată. Cum soarele de-abia răsărise, se prea putea ca nimeni să nu fi trecut de atunci pe aici. Jude se uită în pământ şi oftă. Privi mai de aproape şi izbuti să desluşească, în ţărână jilavă urmele paşilor lor, aşa cum stătuseră înlănţuiţi. Ea nu mai era acum aici, dar tăria cu care împodobeşte imaginaţia firea lucrurilor îi reconstituia până-ntr-atât prezenţa, încât Jude simţi în inimă un gol pe care nimic nu-l putea umple. În apropiere se afla o salcie tu vârfurile ramurilor retezate şi salcia aceasta se deosebea de toate sălciile din lume. Să prefacă în nimic cele şase zile ce urmau să se scurgă până când avea s-o revadă iarăşi, aşa cum îi făgăduise, ar fi fost dorinţa lui cea mai arzătoare; chiar de nu i-ar fi rămas decât o săptămână de viaţă.

Un ceas şi jumătate mai târziu, Arabella refăcea acelaşi drum în tovărăşia aceloraşi fete ca şi sâmbătă. Trecu nepăsătoare pe lângă focul sărutului şi pe lângă salcia care-l marca, şi pălăvrăgi nestingherită cu prietenele ei despre cele întâmplate.

— Şi pe urmă ce ţi-a mai spus?

— Pe urmă mi-a spus... Şi repetă aproape întocmai câteva din declaraţiile cele mai drăgăstoase.

Dacă Jude s-ar fi aflat în spatele tufişului, ar fi fost cum nu se poate mai uimit să afle cât de puţine din vorbele şi faptele lui din ajun rămăseseră tăinuite.

— L-ai prins bine, a naibii să fiu dacă nu-i aşa! murmură Anny cu un aer înţelept. Norocul tău!

După o pauză de câteva clipe, Arabella răspunse cu un glas neobişnuit de scăzut, şi cu un ton hămesit, de mocnită senzualitate:

— L-am făcut să mă iubească, da! Dar eu nu vreau numai atât. Vreau să fiu a lui, să mă ia de nevastă! Trebuie să-l înhaţ. Nu pot trăi fără el. E soiul de bărbat după care mă prăpădesc eu. O să-nebunesc dacă n-o să mă pot da lui! Am simţit asta de cum l-am văzut!

— Păi aşa cum e el, tânăr, romanţios, sincer şi cinstit, e uşor să-l iei chiar şi de soţ. Asta dacă te pricepi cum să-l prinzi în laţ.

Arabella rămase o clipă dusă pe gânduri.

— Adică, cum să mă pricep? întrebă.

— Te pomeneşti că tocmai tu nu ştii! spuse Sarah, cea de-a treia fată.

— Pe legea mea că nu ştiu! Adică eu ştiu una şi bună: să-l las să-mi facă curte şi să am grijă să nu meargă prea departe!

Sarah se uită la Anny.

— Zice că nu ştie!

— E cu ochi şi cu sprâncene că nu ştie, făcu Anny.

— Asta după ce a trăit şi la oraş, ca să zic aşa! Ei bine, atunci, hai să te învăţăm noi câte ceva, aşa cum ne-ai învăţat şi tu pe noi.

— Bine. Şi care ziceţi voi că e calea cea mai sigură ca să câştigi un bărbat? Luaţi-mă drept nevinovată şi daţi-i drumul!

— Ca soţ?

— Ca soţ.

— E vorba de-un bărbat de la ţară, om cinstit şi cu gânduri curate, ca el. Ferească Sfântul să mă gândesc la un soldat sau la un marinar, sau la un negustor de la oraş sau la alţii care-şi bat joc de bietele femei! Răul ăsta nu-l fac nici unei prietene!

— Da, unul de teapa lui, fireşte!

Tovarăşele Arabellei se uitară una la alta şi, rotindu-şi ochii de atâta haz, începură să râdă prosteşte. După aceea, una dintre ele se apropie de Arabella şi cu toate că nu se afla nimeni prin preajmă, îi împărtăşi sfatul cu glas scăzut, în timp ce cealaltă urmărea curioasă ce înrâurire are sfatul asupra Arabellei.

— A! Mărturisesc că nu m-am gândit la asta, spuse fata, vorbind rar. Dar dacă nu e om cinstit? Mai bine pentru o femeie să nici nu încerce!

— Cine nu încearcă nu s-alege cu nimic! Şi apoi n-ai decât să te încredinţezi că e cinstit înainte să începi. Cu al tău nu-i nici o primejdie. Măcar de-aş avea şi eu norocul ăsta! Multe fete fac aşa; altfel cum crezi că s-ar mărita?

Arabella îşi urmărea tăcută gândurile.

— O să încerc! şopti ea, dar nu către ele.

VIII

Într-un sfârşit de săptămână, Jude o porni, ca de obicei, de la locuinţa lui din Alfredston spre casa mătuşii din Marygreen. Pentru el drumul prezenta acum cu totul alte ispite decât aceea de a o vedea pe bătrâna şi morocănoasa lui rudă. Coti spre dreapta înainte de a urca dealul, numai ca să arunce din drum o privire Arabellei în afara întâlnirilor plănuite. Încă înainte de a ajunge la gardul viu care împrejmuia grădina, ochiul lui ager zări creştetul fetei mişcându-se iute încolo şi-ncoace. Când ajunse în dreptul porţii, descoperi că trei purcei de lapte scăpaseră din cocină şi că fata se căznea singură să-i bage la loc prin uşa deschisă. De îndată ce-l zări pe Jude, expresia încordată de pe faţa ei se topi în dulceaţa dragostei, iar privirile ei îl învăluiră galeş. Animalele se folosiră de acest răgaz ca s-o ia la fugă şi s-o zbughească în drum.

— De-abia azi-dimineaţă i-am băgat în cocină! strigă ea, hotărâtă să-şi ducă treaba la capăt, în ciuda prezenţei iubitului. Ieri au fost aduşi de la ferma Spaddleholt, unde tata i-a cumpărat la un preţ destul de piperat. Vor înapoi acasă dihaniile astea idioate! Vrei să închizi poarta grădinii, dragul meu, şi să mă ajuţi să-i bag la loc? Nu-i nici un bărbat acasă, e doar mama, şi, dacă n-avem grijă, rămânem, fără ei.

Jude îi sări în ajutor, croindu-şi drum prin straturile de varză şi cartofi. De câte ori se ciocneau din întâmplare, o prindea o clipă şi o săruta. Primul purcel fu repede adus la locul lui; cel de-al doilea – cu oarecare greutate; cel de-al treilea se arătă mai îndărătnic şi mai sprinten. Strecurându-se printr-o gaură din gardul grădinii, o lua razna pe uliţă.

— Îl pierdem dacă nu fug după el! strigă fata. Hai cu mine.

Şi ieşi în goana mare din grădină. Jude o urmă, căznindu-se să nu scape din ochi fugarul. Când şi când, strigau câte unui băiat să oprească lighioana, care scăpa ca prin urechile acului şi fugea mai departe.

— Dă-mi voie să te iau de mână, iubito, spuse Jude. Ţi-ai pierdut răsuflarea.

Ea păru să-i dea cu plăcere mâna înfierbântată şi fugiră mai departe împreună.

— Asta s-a întâmplat pentru că i-am mânat pe jos până acasă; spuse ea. Când faci una ca asta, învaţă drumul înapoi. Ar fi trebuit duşi în căruţă.

Între timp, purcelul ajunsele la o poartă deschisă ce dădea spre dună şi ţâşni prin ea cu toată sprinteneala picioruşelor lui. De îndată ce urmăritorii pătrunseră şi ei prin poartă şi ajunseră în vârful măgurii, îşi dădură seama că dacă vor să-l prindă nu le rămâne decât să alerge tot drumul până la fermă. De pe culmea unde se aflau, animalul se zărea ca o pată micuţă, ce înainta fără greş pe linia ce ducea spre vechea lui locuinţă.

— N-are nici un rost! strigă Arabella. Ajunge acolo cu mult înaintea noastră. Acuma ştiu că nu se pierde şi că nu-l fură nimeni pe drum, aşa că mi-e totuna. O, să vadă ei că-i al nostru şi-o să ni-l trimită înapoi. Doamne, ce cald îmi este!

Fără să dea drumul mâinii lui, se lăsă într-o rână şi se trânti pe jos sub o tufă de ciulini piperniciţi, trăgându-l după ea şi pe Jude, care căzu în genunchi.

— Vai, iartă-mă, aproape că te-am trântit jos, nu-i aşa? Dar sunt atât de obosită!

Stătea întinsă, cu faţa în sus, dreaptă ca o săgeată, pe coasta povârnită a dealului, privind spre întinderile albastre de cer şi ţinând mai departe mâna lui Jude în aceeaşi strânsoare caldă. Jude se lăsă lângă ea.

— Am alergat atâta drum de pomană! vorbi Arabella mai departe; pieptul i se ridica şi cobora o dată cu gâfâielile ei repezi. Faţa îi era aprinsă, buzele – roşii şi pline – întredeschise, şi broboane fine de sudoare îi acopereau pielea. Dar de ce nu spui nimic, dragul meu?

— Mi-a pierit şi mie răsuflarea. Am urcat tot timpul.

Erau într-o singurătate deplină – cea mai izbitoare dintre singurătăţi, aceea înconjurată de o nesfârşită întindere pustie. Ar fi zărit de îndată pe oricine s-ar fi ivit la o distanţă de cel puţin o milă. Se găseau de fapt pe unul dintre locurile cele mai înalte din ţinut, şi aşa cum stăteau întinşi puteau zări peisajul îndepărtat din jurul Christminsterului. Dar în momentul acela Jude nu se gândea la asta.

— Vai, ce lucru drăguţ văd eu sus pe copacul ăsta! spuse Arabella. Un soi de omidă, de un galben şi un verde atât de frumos cum n-ai mai văzut!

— Unde? făcu Jude, ridicându-se în capul oaselor.

— De acolo nu poţi vedea, trebuie să vii încoace, spuse ea.

Îşi apropie faţa de capul ei.

— Nu pot s-o văd, spuse.

— Cum aşa, uite-o pe ramura aceea care se desprinde de trunchi, lângă frunza care se mişcă! Nu vezi? şi-l trase uşurel în jos, lângă ea.

— Nu văd, repetă el, cu ceafa lipită de obrajii ei. Poate că dacă mă ridic o văd.

Drept care se ridică în picioare, chiar în raza privirii ei.

— Ce prost eşti! făcu fata, îmbufnată întorcându-şi faţa de la el.

— Dar nici nu ţin numaidecât s-o văd, draga mea. De ce-aş ţine? răspunse el privind în jos, spre ea. Hai, ridică-te, Abby.

— De ce?

— Ca să te sărut. De atâta vreme aştept...

Ea îşi răsuci faţa şi rămase aşa un timp, privindu-l pieziş şi obraznic; pe urmă, cu o uşoară mişcare a buzelor, sări în picioare şi spuse repezit:

— Trebuie s-o şterg! şi porni în fugă spre casă.

Jude se luă după ea şi-o ajunse.

— Numai o dată! o rugă el.

— Nu vreau!

Era mirat.

— Dar ce s-a întâmplat?

Fata îşi încreţise buzele de ciudă, şi Jude o urma ca un mieluşel, până când ea încetini pasul şi începu să meargă alături de el, vorbind liniştită despre unele şi altele, dar oprindu-l ori de câte ori încerca să-i apuce mâna sau s-o prindă de mijloc. Şi aşa coborâră până la casa tatălui ei. Arabella intră înăuntru, luându-şi rămas bun de la Jude cu un aer demn şi jignit.

— Cine ştie, poate c-am mers prea departe, îşi spuse el, retrăgându-se cu un oftat şi pornind mai departe spre Marygreen.

Duminica dimineaţa, în casa Arabellei se bucătărea ca de obicei, şi se făceau pregătiri pentru marele prânz duminical. Tatăl ei se bărbierea în faţa unei oglinzi mici, agăţată de crucea ferestrei, iar Arabella şi maică-sa curăţau alături fasole. O vecină care se întorcea de la slujba de dimineaţă din biserica cea mai apropiată, văzându-l pe stăpânul casei la fereastră, cu briciul în mână, dădu din cap şi intră.

Din prima clipă începu să glumească cu Arabella.

— Te-am văzut fugind cu unu... hi-hi! Trag nădejde c-o să lase cu ceva!

Arabella luă notă de prezenţa ei, fără să ridice ochii.

— Am auzit că are de gând să se mute la Christminster, de îndată ce-o putea.

— Ai auzit asta de curând, chiar de curând? întrebă Arabella ca o tigroaică geloasă.

— Nu, nu chiar! Dar de mult se ştie că ăsta-i gândul lui. Acuma aşteaptă doar prilejul. Sigur că trebuie şi el să umble cu cineva. În ziua de azi, ţinerii nu fac multe parale. Gustă de ici, gustă de colo... Pe vremea mea nu era aşa.

După ce plecă palavragioaica, Arabella îi spuse deodată maică-si:

— Vreau ca în astă seară, după ceai, tata şi dumneata să treceţi pe la familia Edlin şi să vedeţi cum o mai duc. Adică nu – e slujbă diseară la Fensworth, poate vă duceţi acolo.

— Vai de mine, dar ce se întâmplă în seara asta?

— Nimic. Atâta doar, că vreau să rămân singură în casă. El e sfios; şi nu-l pot face să vină la mine când sunteţi voi aici. Dacă nu bag de seamă, îmi scapă printre degete, oricât aş ţine la el!

— Dacă-i timp frumos, putem merge, de vreme ce asta ţi-e dorinţa.

În după-amiaza aceea, Arabella se întâlni şi se plimbă cu Jude, care de săptămâni de zile nu-şi mai aruncase ochii peste vreo carte grecească, latinească sau de orice altă limbă. Hoinăriră urcând măgurile, până când ajunseră pe poteca înverzită de pe creastă şi înaintară până la malul circular de pământ din apropiere, ridicat de celţi. Jude se gândea la vremea în care fusese tăiat drumul acesta şi la păstorii ce-l străbătuseră, pe când romanii încă nu cunoşteau ţara. De pe şesurile de dedesubt se înălţa, plutind până la ei, dangătul clopotelor. Curând, sunetele se topiră într-o singură notă, care întâi se adânci şi apoi se stinse.

— Acum ne întoarcem, spuse Arabella, care urmărise bătaia clopotelor.

Jude încuviinţă. Atâta vreme cât era în preajma ei, nu-i păsa unde se află. Când ajunseră în dreptul casei, el zăbovi.

— Nu vreau să intru. Dar de ce eşti atât de grăbită în seara asta? Nici nu s-a întunecat bine.

— Aşteaptă puţin, spuse ea. Încercând clanţa, văzu că uşa e încuiată. A, s-au dus la biserică, adăugă. Căuta sub preş, găsi cheia şi descuie uşa. Acu vrei să intri un pic în casă? întrebă în treacăt. O să fim singuri.

— Bineînţeles, spuse Jude, voios că lucrurile se schimbaseră pe neaşteptate.

Intrară. Dorea să bea un ceai? Nu, era prea târziu; mai degrabă ar sta puţin de vorbă. Ea îşi scoase jacheta şi pălăria şi se aşezară amândoi – fireşte, destul de aproape unul de altul.

— Te rog să nu te atingi de mine, făcu ea domol. Sunt coajă de ou. Sau poate să pun oul la loc sigur.

Începu să-şi descheie gulerul rochiei.

— Despre ce vorbeşti? întrebă îndrăgostitul.

— Despre un ou – un ou de Cochinchina. Clocesc un soi foarte rar. Port oul la mine peste tot unde mă duc, şi în mai puţin de trei săptămâni s-a terminat cu clocitul.

— Unde-l ţii?

— Uite, chiar aici. Îşi vârî mâna în sân şi scoase oul, împachetat în lână şi acoperit cu o bucată de băşică de porc, care să-l apere de accidente. După ce i-l arătă, îl puse la loc. Acum ai grijă să nu te apropii de mine. Nu vreau să-l sparg pe ăsta şi să încep cu altul.

— De ce faci lucruri aşa ciudate?

— E un obicei vechi. Cred că stă în firea femeii să vrea să aducă pe lume fiinţe vii.

— În clipa asta, lucrul mă stânjeneşte foarte tare, spuse el râzând.

— Aşa-ţi trebuie! Uite, asta-i tot ce capeţi de la mine.

Se răsuci în scaun şi, aplecându-se peste spetează, îi întinse cu o mişcare grijulie obrazul.

— Urât din partea ta!

— N-aveai decât să mă prinzi acu un minut, când scosesem oul! Uite! făcu ea sfidătoare. Acuma nu-l mai am!

Cu o mişcare iute, scoase pentru a doua oară oul din sân; dar înainte ca el s-o poată ajunge, îl şi pusese la loc cu un gest la fel de repezit, râzând întărâtată de strategia ei. Urmă o mică luptă, după care Jude îşi cufundă mâna şi şi-o retrase triumfător, ţinând oul. Fata se îmbujoră; şi dându-şi brusc seama de ceea ce făcuse, Jude se îmbujoră şi el.

Se uitau unul la altul gâfâind; până când el se ridică şi spuse:

— Să te mai sărut o singură dată – acum se poate şi fără să-ţi păgubesc comoara – şi pe urmă plec!

Dar şi ea sări în picioare.

— Mai întâi trebuie să mă prinzi.

Îndrăgostitul o urmărea, în timp ce ea se retrăgea.

În odaie era întuneric şi, în lumina ce pătrundea prin fereastra mică, Jude nu a putut descoperi multă vreme ce se întâmplase cu Arabella, până când râsul fetei îl înştiinţă că urcase scările, şi într-acolo se grăbi pe urmele ei.

IX

Mai trecură două luni, răstimp în care îndrăgostiţii se întâlniră mereu. Arabella părea nemulţumită; îşi închipuia câte şi mai câte, aştepta şi se mira.

Într-o zi îi ieşi în cale rătăcitorul Vilbert. Ca toţi sătenii de prin partea locului, Arabella îl cunoştea bine pe şarlatan, aşa încât începu să-i spună păsurile ei. Din posomorâtă, cum fusese, începu să se lumineze la faţă înainte de a se despărţi de el. În seara aceea avea întâlnire cu Jude, care se arătă foarte abătut.

— Plec, îi spuse el. Socot că asta trebuie să fac. Cred că aşa va fi mai bine pentru amândoi. Tare-aş fi vrut ca unele lucruri să nu se fi întâmplat! Ştiu că vina cea mai mare o port eu. Dar nu e niciodată prea târziu ca să dregi ceea ce ai stricat. Arabella începu să plângă.

— De unde ştii că nu e prea târziu? întrebă ea. Uşor de spus! Eu încă nu ţi-am mărturisit! îl privea cu ochii înotând în lacrimi.

— Ce? întrebă el pălind. Nu cumva...?

— Ba da! Şi ce-o să mă fac dacă mă părăseşti?

— Vai, Arabella, cum poţi să spui una ca asta, draga mea? Ştii bine că n-am să te părăsesc!

— Atunci...

— Ştii doar că nu câştig aproape nimic, dar poate c-ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte... Fireşte, dacă aşa stau lucrurile, trebuie să ne căsătorim! Crezi că mă pot gândi măcar la altceva?

— Eu îmi spuneam... îmi spuneam, dragul meu, că de-abia acum ai să pleci, şi ai să mă laşi să înfrunt totul singură!

— Asta credeai tu? Bineînţeles că în urmă cu şase luni sau chiar cu trei nici nu visam să mă însor, îmi zdrobeşte toate planurile, vreau să zic planurile pe care mi le făurisem înainte de a te cunoaşte pe tine, draga mea. Dar, la urma urmelor, ce înseamnă planurile astea? Visuri despre cărţi, diplome şi titluri universitare cu neputinţă de obţinut. Desigur, ne vom căsători, aşa trebuie!

În noaptea aceea, Jude o porni prin întuneric; umbla în neştire, vorbind singur. Ştia bine, ştia foarte bine, în adâncul cugetului său că Arabella nu preţuia prea mult ca exemplar al speţei femeieşti. Totuşi, fiindcă ăsta era obiceiul la ţară, în rândul tinerilor cinstiţi care în legăturile cu o femeie se lăsau târâţi atât de departe cum din nenorocire se lăsase el, era gata să-şi ţină făgăduiala şi să sufere urmările. Ca să-şi ofere o consolare, mai păstra încă o imagine falsă despre Arabella. În fond, ideea pe care şi-o făcea despre ea era lucrul cel mai însemnat, mai însemnat chiar decât însăşi Arabella, îşi spunea el uneori sentenţios.

Strigările pentru cununie fură făcute chiar în duminica următoare. Credincioşii parohiei fură cu toţii de părere că Fawley este un tânăr nepriceput şi neghiob. Cu asta se alesese din toată buchiseala lui: avea să-şi vândă cărţile ca să cumpere crătiţi. Cei care ghiciseră cam în ce fel stau lucrurile, printre aceştia şi părinţii Arabellei, spuseră că nu se aşteptau la altă purtare din partea unui tânăr cinstit ca Jude, în chip de despăgubire pentru răul ce i-l făcuse neprihănitei lui iubite. Şi pastorul care-i cunună păru mulţumit de purtarea lui.

Şi aşa, stând în faţa mai sus pomenitei feţe bisericeşti, cei doi jurară că întreaga lor viaţă până la moarte vor crede, vor simţi, vor dori întocmai ceea ce au crezut, au simţit, au dorit în ultimele săptămâni. Şi mai ciudat încă decât faptul în sine era că nimeni nu păru câtuşi de puţin mirat de jurământul lor.

Fiindcă mătuşa lui Fawley era brutăriţă, îi făcu o turtă de nuntă, declarând cu năduf că ăsta-i ultimul lucru pe care-l mai poate face pentru un neghiob sărman şi nepricopsit şi că ar fi fost mult mai bine dacă, în loc să trăiască pentru a-i face ei zile amare, băiatul ar fi intrat în groapă cu ani în urmă, o dată cu taica-său şi cu maică-sa. Din turta aceasta Arabella tăie câteva felii, le înveli în hârtie albă de scris şi le trimise lui Anny şi Sarah, fetele care o ajutaseră la spălatul măruntaielor de porc. Scrise pe fiecare pacheţel: „În amintirea unui sfat bun”.

Perspectivele tinerei perechi nu puteau desigur să pară foarte strălucite nici chiar unei firi dintre cele mai optimiste. El, ucenic cioplitor în piatră, în vârstă de nouăsprezece ani avea să lucreze pentru jumătate de leafă până la sfârşitul uceniciei. Nevastă-sa nu era bună de nimic într-o casă de oraş, unde socotise el la început că ar trebui să locuiască. Nevoia chinuitoare de a-şi spori cât de cât venitul îl îndemnă să închirieze o căsuţă singuratică pe drumul dintre Casa Neagră şi Marygreen, cu gândul la câştigul pe care l-ar fi putut aduce o grădină de zarzavat şi pentru a-i îngădui Arabellei să crească un porc, folosind în felul ăsta vechea ei experienţă. Nu asta era viaţa pentru care se străduise el; şi apoi, tare lung era drumul zilnic până la Alfredston şi înapoi! Arabella simţea totuşi că aceste rânduieli, deşi nesatisfăcătoare, erau vremelnice; dobândise un bărbat, ăsta era lucrul principal – un bărbat care va avea putere să câştige şi să-i cumpere rochii şi pălării. După ce-o să-l bage ea niţel în sperieţi, o să-şi vadă de  meseria lui şi-o să azvârle cât colo hârţoagele alea pline de neghiobii, ca să se apuce de treburi mai practice.

Spre această căsuţă o duse Jude pe Arabella în seara cununiei, părăsind vechea lui odaie din casa mătuşii, în care se trudise atâta cu greaca şi latineasca.

Când o văzu pentru prima oară dezbrăcându-se, îl cuprinse un fior. Arabella desprinse fără sfială, netezi şi atârnă pe oglinda primită în dar de la el o cosiţă lungă, pe care o purta răsucită într-un coc enorm la ceafă.

— Cum, nu era a ta? întrebă Jude, cuprins de o silă neaşteptată.

— Te cred că nu! În ziua de azi şi-n lumea bună cozile nu sunt niciodată naturale.

— Prostii! Poate că aşa o fi la oraş. Dar la ţară lucrurile pare-se că stau altfel. Şi-apoi, cu siguranţă că ai şi tu destul păr.

— Da, destul pentru moda de la ţară. Dar la oraş bărbaţilor le place coc, şi pe vremea când lucram în cârciuma din Aldbrickham...

— Ai fost chelneriţă la cârciuma din Aldbrickham?

— Nu chiar. Scoteam vinul din butoi într-un han de acolo. O bucată de timp doar – atâta tot. Câţiva clienţi mi-au tot dat ghes, şi-atunci mi-am cumpărat coada aşa, de haz. Cu cât ai mai mult păr, cu atât o duci mai bine la Aldbrickham, care e un oraş ceva mai răsărit decât Christminsterul tău. Orice doamnă din lumea bună poartă păr fals – aşa mi-a spus calfa frizerului.

Jude se gândea scârbit că, deşi toate astea erau în oarecare măsură adevărate, totuşi multe fete cuminţi, după câte ştia el, ar fi plecat şi chiar plecau la oraş, unde rămâneau ani de zile, fără să renunţe la viaţa lor simplă şi fără să se împopoţoneze. Din păcate însă, altora le stătea în sânge pornirea către ceea ce-i nefiresc, şi cum dădeau cu ochii de astfel de maimuţăreli, se şi apucau să le imite. Dar, la urma urmelor, poate că nu era un păcat chiar atât de mare pentru o femeie să-şi îmbogăţească părul, aşa încât se hotărî să nu se mai gândească la asta.

De obicei, o femeie proaspăt căsătorită ştie să rămână la fel de atrăgătoare timp de câteva săptămâni, chiar când perspectivele gospodăreşti sunt ceţoase şi mijloacele de trai nesigure. Există în însăşi situaţia ei, ca şi în-felul cum o acceptă, ceva aţâţător, care împrăştie mohoreala şi hărăzeşte chiar şi celei mai modeste dintre mirese o vremelnică independenţă faţă de cenuşia realitate. Această detaşare caracteriza ţinuta doamnei Jude Fawley în timp ce se plimba, într-o zi de târg, pe străzile din Alfredston, unde îi ieşi în cale Anny, vechea ei prietenă, pe care n-o mai văzuse de la nuntă.

Ca de obicei, înainte de a-şi vorbi începură să râdă; lumea li se părea caraghioasă, chiar dacă nu-şi mărturiseau acest lucru.

— Va să zică, socoteala a ieşit bine! făcu fata către nevastă. Ştiam eu că aşa o să iasă cu unul de teapa lui. E un bărbat de ispravă şi-ar trebui să fii mândră de el.

— Sunt, spuse liniştită doamna Fawley.

— Şi pe când te aştepţi la...?

— Pst! Nu mă aştept de loc.

— Cum aşa?

— M-am înşelat.

— O, Arabella, Arabella; tare mai eşti vicleană! Te-ai înşelat! Asta zic şi eu iscusinţă – e de-a dreptul genial. Niciodată nu m-aş fi gândit la una ca asta, cu toată experienţa mea. Mă gândeam doar că se pot potrivi în aşa fel lucrurile ca să ajungă într-adevăr aci. Dar să te prefaci!...

— Nu te pripi să vorbeşti de prefăcătorie. N-a fost prefăcătorie. Nu ştiam sigur.

— Ei, nu mai spune! Dar cum de s-a prins? Ţi-arată el ţie! Oricum o fi fost, el tot o să spună că l-ai tras pe sfoară, şi încă de două ori, zău aşa!

— O să recunosc că l-am minţit o dată, dar nu şi a doua oară... Ei dar nici n-o să-i pese! O să fie bucuros că m-am înşelat când i-am spus ce i-am spus. O să se împace cu gândul, fii pe pace aşa-s bărbaţii. Ce altceva le rămâne de făcut? E căsătorit, şi cu asta basta!

Totuşi, Arabella vedea cu oarecare nelinişte apropiindu-se clipa când, în chip firesc, avea să fie silită a-i mărturisi lui Jude că îngrijorarea ei fusese fără temei. Prilejul se ivi într-o seară, la ora culcării, când se aflau în odaia lor din căsuţa singuratică şi mărginaşă, până la care Jude, întorcându-se de la lucru, făcea zilnic drumul pe jos. Muncise din greu douăsprezece ore în şir şi se dusese la culcare înaintea nevesti-si. Când Arabella intră în odaie, el se afla între somn şi trezie şi de-abia dacă o văzu dezbrăcându-se în faţa oglinzii, aşa întins cum stătea.

Totuşi, un gest al ei îl trezi de-a binelea. Zărindu-i faţa în oglindă, îşi dădu seama că ea se distrează producându-şi artificial, în fiecare obraz, faimoasele gropiţe, îndeletnicire ciudată, care ei îi reuşea de minune când îşi sugea doar o clipă fălcile. Pentru prima dată, lui Jude i se năzări că în ultima vreme gropiţele lipseau mult mai des din obrajii fetei decât în primele săptămâni ale cunoştinţei lor.

— Încetează, Arabella! spuse el deodată. Nu-i nimic rău, dar nu-mi place să te văd făcând aşa.

Ea se întoarse spre el şi râse.

— Doamne, nici nu ştiam că eşti treaz. Ce mai ţărănoi! Doar nu fac nimic.

— Unde-ai învăţat asta?

— Nu-mi amintesc să fi învăţat undeva. Când lucram la cârciumă, stăteau la locul lor fără nici o osteneală; dar acum nu mai vor. Pe atunci aveam o faţă mai grăsulie.

— Nu-mi pasă de gropiţe. Nu cred că înfrumuseţează o femeie – mai ales o femeie măritată şi o persoană voinică, aşa cum eşti tu.

— Cei mai mulţi bărbaţi sunt de altă părere. Nu-mi pasă ce părere au cei mai mulţi bărbaţi, presupunând că ar avea vreuna. Dar tu de unde ştii?

— Aşa mi se spunea când serveam la cârciumă,

— A, prin urmare experienţa câştigată în cârciumă te-a făcut să recunoşti în duminica aceea că berea e dreasă. Când m-am însurat cu tine credeam că nu părăsiseşi niciodată casa tatălui tău.

— N-aveai decât să fii mai deştept şi să-ţi dai seama că eram ceva mai şlefuită decât aş fi fost dacă nu m-aş fi mişcat niciodată din locul unde m-am născut. Nu era mare lucru de făcut acasă şi cum ardeam gazul de pomană, am plecat pentru trei luni.

— Dar curând ai să ai multe de făcut, draga mea, nu-i aşa?

— Ce vrei să spui?

— Doar ştii şi tu. Atâtea mărunţişuri de pregătit...

— Păi...

— Când o să se întâmple? N-ai putea să-mi spui exact, nu doar aşa, în general, cum mi-ai spus până acum?

— Ce să-ţi spun?

— Data.

— N-am nimic de spus. M-am înşelat.

— Cum?

— A fost o greşeală.

Jude se ridică brusc în capul oaselor şi se uită fix la ea.

— Cum se poate una ca asta?

— Femeile îşi închipuie uneori lucruri care nu sunt.

— Păi!... Aşa, nepregătit cum eram, fără un hârb de mobilă, fără o lăscaie în buzunar, nu m-aş fi grăbit în halul ăsta, nu te-aş fi adus într-un bordei pe jumătate gol, înainte să fi pregătit totul... de n-ar fi fost vestea pe care mi-ai dat-o şi care m-a silit să te salvez, fie că-mi venea la-ndemână s-o fac, fie că nu... Doamne-Dumnezeule!

— Nu te înfierbânta, dragul meu! Ce s-a făcut nu poate fi desfăcut.

— Nu mai am nimic de zis!

După acest răspuns simplu, Jude se întinse în pat; apoi se aşternu între ei tăcerea.

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, Jude părea să privească lumea cu alţi ochi. În chestiunea discutată în ajun, era silit s-o creadă pe Arabella; în împrejurările date, nu ar fi putut proceda altfel, atâta vreme cât precumpăneau prejudecăţile obişnuite. Dar cum de ajunseseră acestea să precumpănească?

Avea senzaţia vagă şi nelămurită că ceva e strâmb într-un ritual social care te sileşte să zădărniceşti planuri bine chibzuite, întemeiate pe ani de cugetare şi de muncă, un sistem care te sileşte să pierzi singurul prilej hărăzit unui om de a se ridica deasupra animalelor inferioare şi de a contribui, prin câtimea lui de muncă, la progresul generaţiei sale; şi asta numai din pricină că ai fost luat prin surprindere de un instinct nou şi trecător, fără nimic vicios în el, care ar putea fi numit cel mult slăbiciune. Îi venea să întrebe cu ce greşise el sau ce pierduse ea în împrejurarea dată; pentru ce meritase să fie prins într-o capcană care avea să-l schilodească pe el – şi poate şi pe ea – pentru tot restul vieţii? Era poate un noroc că motivul imediat al căsătoriei lui se dovedise doar un pretext. Dar căsătoria rămânea.

X

Sosi şi timpul tăierii porcului, pe care Jude-şi nevasta lui îl îngrăşaseră de cu toamnă în cocină. Hotărâră să-l taie dis-de-dimineaţă, de îndată, ce se va crăpa de ziuă, pentru ca Jude să poată ajunge la Alfredston fără să piardă mai mult de un sfert de zi.

În tot timpul nopţii domnise o tăcere stranie. Cu mult înainte de ivirea zorilor, Jude se uită pe fereastră şi zări pământul acoperit de zăpadă – o zăpadă pare-se destul de groasă pentru anotimpul în care se aflau. Continua să ningă cu fulgi rari.

— Mă tem că măcelarul n-o să poată veni, îi spuse Jude Arabellei,

— Vine el. Trebuie să te scoli şi să pui apa la fiert, dacă vrei ca Challow să-l opărească. Măcar că mie mi-ar plăcea mai bine să-l pârlesc.

— Mă scol, spuse Jude. Ţin la obiceiurile din ţinutul meu.

Coborî scara, aprinse focul sub plită şi începu să-l înteţească aruncând vreji de fasole; se lipsea de lumânare, fiindcă flăcările răspândeau o lumină veselă în odaie. Dar veselia era întunecată când se gândea la rostul focului aprins de el – fierbea apă pentru a opări părul de pe trupul unui animal care mai trăia încă şi al cărui grohăit îl auzea tot timpul dinspre colţul grădinii La şase şi jumătate, ora hotărâtă cu măcelarul, apa clocotea, şi nevasta lui Jude cobora scara.

— A venit Challow? întrebă ea.

— Nu.

Aşteptară. Afară se lumina de ziuă. Era lumina aceea mohorâtă din dimineţile cu zăpadă. Arabella ieşi din casă, îşi aruncă privirile de-a lungul drumului şi, după ce se întoarse, spuse:

— Nu vine, S-o fi îmbătat aseară. Asta nu-i zăpadă care să-l oprească pe el, fii sigur!

— Atunci, să amânăm. A fiert de pomană apa şi atâta tot. Poate că jos în vale a căzut zăpadă mai multă.

— Nu se poate amâna. Nu mai avem ce da porcului de mâncare. Ieri dimineaţă a mâncat ultimul păsat de orz.

— Ieri dimineaţă? Şi de atunci ce a mâncat?

— Nimic.

— Cum, l-ai lăsat flămând?

— Da. Aşa facem întotdeauna cu o zi sau două înainte de tăiere, ca să n-avem bătaie de cap cu maţele. Ce neştiutor eşti, să n-ai habar de atâta lucru!

— De aia guiţă aşa. Săracul de el!

— Aşa că tu trebuie să-l înjunghii – n-ai încotro. Sau îl înjunghii eu – cred c-aş putea. Deşi, aşa mare, cum e, mai bine ar fi făcut Challow treaba asta. Oricum, şi-a trimis de ieri coşul cu cuţite şi cu toate uneltele, aşa încât le putem folosi.

— E de la sine înţeles, că nu tu ai să-l tai, spuse Jude. Fac eu treaba, dacă tot trebuie făcută.

Se duse la cocină, dădu la o parte cu lopata zăpada pe o întindere de vreo doi yarzi sau mai mult, puse un scăunel în faţa cocinei şi-şi aşeză cuţitele şi frânghia la-ndemână. De pe cel mai apropiat copac, un prihor urmărea pregătirile, dar, dezgustat de aspectul sinistru al scenei, îşi luă zborul, cu toate că era flămând. Între timp, Arabella se alătură lui Jude, iar acesta, cu frânghia în mână, intră în cocină şi prinse în laţ animalul speriat, care, după un guiţat de mirare, se porni să guiţe fără întrerupere, de furie. Arabella deschise uşa cocinei şi împreună săltară victima pe scăunel, cu picioarele în sus. În timp ce Jude ţinea porcul, Arabella îl lega, înnodându-i frânghia în jurul picioarelor ca să-l împiedice să se zbată. Guiţatul animalului căpătase alte inflexiuni. Nu mai era un strigăt de furie, ci de deznădejde; prelung, slab şi disperat.

— Pe legea mea, mai bine m-aş fi lipsit de porc decât să fiu silit a face una ca asta! spuse Jude. Un animal pe care l-am hrănit cu mâna mea...

— Ce neghiob slab de înger! Ia cuţitul, ăla cu vârf ascuţit! Ai grijă să nu-l împungi prea adânc!

100

— Ba o să-l împung zdravăn, ca să se termine cât mai repede. Asta-i principalul.

— Să nu faci una ca asta! strigă ea. Carnea trebuie să fie bine scursă de sânge, şi pentru asta porcul trebuie să moară încet. Pierdem un şiling la fiecare douăzeci de kilograme dacă rămâne carnea roşie şi însângerată! Atinge-i numai vâna, atâta tot. De când mă ştiu fac treaba asta, şi mă pricep. Orice măcelar bun lasă porcul să sângereze din plin. Trebuie să treacă cel puţin opt sau zece minute până moare.

— N-o să treacă nici o jumătate de minut, dacă-mi stă mie-n putere s-o fac, indiferent cum o arăta carnea, spuse Jude cu hotărâre.

După ce răzui ţepii de pe grumazul porcului, cum văzuse că fac măcelarii, Jude spintecă grăsimea, apoi înfipse, cuţitul cu toată puterea.

— Fir-ai al naibii! strigă ea. Cine m-a pus să-ţi spun? Ai înfipt prea adânc! Şi doar te-am dăscălit tot timpul!

— Linişteşte-te, Arabella, şi ai un pic de milă de biata lighioană!

— Ţine sus găleata ca să curgă sângele înăuntru şi taci din gură!

Aşa stângaci cum fusese îndeplinită, tăierea fusese totuşi făcută cu milă. Sângele ţâşnea şuvoi în loc să picure, cum ar fi dorit ea. Animalul care murea căpătase un al treilea şi ultim glas: ţipătul agoniei. Ochii lui sticloşi se aţintiră asupra Arabellei, dând parcă grai învinuirii pe care o aduce o făptură când recunoaşte, în ultima clipă trădarea celor ce păreau singurii ei prieteni.

— Fă-l să tacă! spuse Arabella. Gălăgia asta o să adune oamenii şi nu vreau să se ştie că am tăcut treaba singuri.

Luă cuţitul de jos, unde-l aruncase Jude, îl înfipse în cană şi spintecă traheea. Porcul amuţi pe dată; acum, horcăitul părea să iasă din rană.

— Aşa mai merge, spuse ea.

— E o treabă cumplită! spuse Jude.

— Porcii sunt făcuţi ca să fie tăiaţi.

Animalul se mai zbătu într-un ultim spasm şi cu toate că era legat, izbi din picioare cu puterile care-i mai rămăseseră. Un cheag negru, mare cât lingura, ţâşni afară, după ce firicelul de sânge roşu încetase să se mai scurgă.

— Asta a fost; acu, s-a zis cu el, spuse Arabella. Ce dihănii viclene! Cât timp le merge, mai păstrează câte-o picătură de sânge.

Ultima zvâcnitură fusese atât de neaşteptată, încât îl făcuse pe Jude să se clatine; în clipa când îşi veni în fire, răsturnă cu piciorul găleata în care se scursese sângele.

— Drace! strigă ea, scoasă din fire. Acum din ce mai fac sângereţi? Ce risipă, şi numai din cauza ta!

Jude ridică găleata, în care nu mai rămăsese decât cam o treime din lichidul aburind; cea mai mare parte se împrăştiase pe zăpadă, oferind o privelişte jalnică, dezgustătoare, oribilă pentru orice om care vedea în ea altceva decât un mijloc obişnuit de a obţine carne. Buzele şi nările animalului păliră, apoi se făcură albe, iar muşchii picioarelor se destinseră.

— Slavă Domnului! spuse Jude. A murit.

— Tare-aş vrea să ştiu ce amestec are Domnul într-o treabă murdară cum e tăiatul porcului! spuse ea cu batjocură în glas. Şi oamenii săraci trebuie să trăiască.

— Ştiu, ştiu, făcu el. Nu te dojenesc.

Auziră deodată un glas în apropiere:

— Frumoasă treabă, tineri însurăţei! Nici eu n-o scoteam mai bine la capăt; al naibii să fiu dacă puteam!

Vocea răguşită venea dinspre poarta grădinii, şi când ridicară ochii de la scena măcelului, cei doi văzură silueta îndesată a domnului Challow, care stătea aplecat peste gard şi urmărea cu un ochi critic activitatea lor.

— Bine-ţi şade: să stai acolo şi să căşti gura! i se adresă Arabella. Din cauza întârzierii dumitale, carnea a rămas plină de sânge şi pe jumătate stricată! Nu face nici cât o ceapă degerată!

Challow îşi exprimă regretele.

— Trebuia să fi aşteptat şi voi puţin, spuse el, clătinând din cap, şi să nu vă fi apucat de tăiere – mai ales în starea în care vă găsiţi acum, doamnă. E prea primejdios.

— Nu te sinchisi de asta, spuse Arabella râzând.

Râse şi Jude, dar în veselia lui răzbătea un iz puternic de amărăciune.

Challow îşi răscumpără neparticiparea la tăierea porcului depunând zel la răzuit şi opărit. Jude se simţea nemulţumit de lipsa de omenie pe care o dovedise, deşi îşi dădea seama că n-avea rost să gândească astfel, pentru că tot acolo s-ar fi ajuns, chiar dacă lucrul ar fi fost făcut de altul în locul lui. Zăpada albă mânjită de sângele unei vieţuitoare ca şi el i se părea – ca iubitor de dreptate, ba chiar ca bun creştin – ceva cu totul lipsit de noimă; dar nu-şi dădea seama cum ar putea fi îndreptate lucrurile. Fără îndoială că era, aşa cum îl numise nevastă-sa, un neghiob slab de înger.

Acum nu-i mai plăcea drumul spre Alfredston. Parcă-l întâmpina cu batjocură. Priveliştile de pe marginea şoselei îi aminteau într-atât de vremea când îi făcuse curte nevestei lui, încât, ca să nu le mai vadă, citea, ori de câte ori putea, şi în drum spre slujbă, şi la întoarcere. Totuşi, uneori i se părea că dragostea lui pentru cărţi nu-l făcea să iasă din banalitate, nici să dobândească idei originale, fiindcă pe vremea aceea orice lucrător vădea asemenea gusturi.

Trecând o dată pe lângă locul din faţa gârlei, unde o cunoscuse pe Arabella, auzi glasuri, întocmai cum auzise şi în ziua aceea, demult. Una dintre fetele care o însoţiseră atunci pe Arabella vorbea într-un şopron cu o prietenă chiar despre el, poate pentru că îl zăriseră de departe. Nu-şi dădeau seama că pereţii şopronului sunt atât de subţiri, încât, trecând pe acolo, Jude putea să le audă convorbirea.

— Oricum o fi, eu i-am dat Arabellei ghes s-o facă! I-am zis: „Dacă nu pui nimic la bătaie, nu te-alegi cu nimic”. De n-aş fi fost eu, ar fi fost ea azi cucoana lui, cum sunt eu.

— Eu am credinţa că nici nu păţise nimic când i-a spus lui că este...

La ce o îndemnase femeia asta pe Arabella pentru a-i sili pe el să facă din ea o „cucoană”, adică nevasta lui? Gândul era cumplit de neplăcut şi-i otrăvea în aşa hal cugetul, încât, în loc să intre înăuntru o dată sosit acasă, îşi aruncă uneltele peste gardul grădinii şi trecu mai departe, hotărât să se ducă s-o vadă pe mătuşă-sa şi să cineze la ea.

Se înapoie destul de târziu. Arabella tot mai topea slănina răposatului porc, fiindcă fusese toată ziua la plimbare şi amânase treaba. Temându-se ca nu cumva din pricina celor auzite, să se simtă îmboldit a-i spune vreun cuvânt de care să se căiască pe urmă, Jude rămase tăcut. Dar Arabella era foarte vorbăreaţă şi, între altele, îl înştiinţă că are nevoie de bani. Zărind cartea care ieşea din buzunarul lui, adăugă că bine ar face să câştige mai mult.

— De obicei, leafa pe care-o primeşte un ucenic nu-i calculată să-i ajungă şi pentru întreţinerea unei neveste, draga mea.

— Atunci, n-aveai decât să nu-ţi iei nevastă.

— Lasă, Arabella! N-are nici un rost să vorbeşti, când ştii cum s-au întâmplat lucrurile,

— Jur în faţa lui Dumnezeu că atunci când ţi-am spus ce ţi-am spus credeam că-i adevărat. Asta era şi părerea doctorului Vilbert. Norocul tău că n-a fost adevărat!

— Nu la asta m-am gândit, răspunse el repezit. Mă gândeam la cele întâmplate încă mai înainte. Ştiu că n-a fost vina ta, dar femeile acelea – prietenele tale – nu te-au sfătuit bine. Dacă ele nu ţi-ar fi dat sfaturi sau dacă tu nu le-ai fi primit, am fi fost scutiţi astăzi de o legătură care ca să vorbim deschis, ne amărăşte cumplit pe amândoi. Poate că e trist, dar e adevărat.

— Cine ţi-a spus de prietenele mele? Despre ce sfaturi vorbeşti? Te rog să-mi spui.

— Eh... Las-o încurcată!

— Ba să-mi spui. Trebuie. E josnic din partea ta să nu-mi spui!.

— Prea bine. Şi-i dădu frumuşel să înţeleagă ceea ce-i fusese dezvăluit. Dar nu vreau să mai stărui. Mai bine să nu mai vorbim despre asta.

Arabella renunţă la poziţia defensivă.

— Şi ce-i cu asta? spuse, râzând rece. Orice femeie are dreptul să procedeze aşa. Riscul e al ei.

— Ba nu sunt de aceeaşi părere, Bella. Ar avea dreptul să procedeze astfel dacă n-ar urma o osândă pe viaţă pentru bărbat sau, presupunând ea, el e vinovatul, pentru femeie. Da, dacă slăbiciunea de o clipă ar sfârşi o dată cu clipa sau chiar cu anul. Dar când urmările ajung atât de departe, n-ar trebui să folosească mijloace care prind în capcană bărbatul, presupunând că e om cinstit, sau, dacă nu este, o împing pe ea să cadă în cursă.

— Ce-ar fi trebuit să fac?

— Să-mi fi dat răgaz... Dar de ce te zbaţi atât ca să topeşti grăsimea porcului în seara asta? Te rog ia-o de-aici.

— Atunci, trebuie s-o topesc mâine dimineaţă. Şi nu ţine.

— Bine, topeşte-o.

XI

A doua zi de dimineaţă, adică duminică, Arabella se apucă din nou de treabă. Şi o dată cu reluarea muncii se reînsufleţi şi discuţia care o însoţise în ajun. Arabella era la fel de oţărâtă.

— Va să zică aşa umblă vorba prin Marygreen, că te-am prins în laţ? Grozavă pradă mi-a mai trimis Domnul! înfierbântându-se din ce în ce, zări pe masă, adică acolo unde n-ar fi trebuit să se afle câţiva dintre clasicii îndrăgiţi de Jude. Nu vreau să mă mai împiedic de hârţoagele tale! strigă ea scoasă din fire; şi apucând cărţile una câte una, începu să le azvârle pe jos.

— Lasă cărţile în pace! spuse el. Puteai să le fi dat la o parte dacă-ţi plăcea, dar e dezgustător să le murdăreşti în halul ăsta!

Mâinile Arabellei rămăseseră mânjite cu grăsime fierbinte de la topitul slăninei, aşa încât degetele ei lăsau pe scoarţe urme unsuroase. Şi cum continua să azvârle cărţile pe podea, Jude, scos din minţi, o prinse de braţ ca s-o oprească. În mişcarea lui, îi desprinse părul, care i se desfăcu peste urechi.

— Dă-mi drumul! strigă ea.

— Făgăduieşte-mi că nu te mai atingi de cărţile mele!

Ea şovăia.

— Dă-mi drumul! repetă.

— Făgăduieşte!

După un răstimp, spuse:

— Făgăduiesc.

Jude îi dădu drumul şi Arabella se îndreptă spre uşă şi ieşi în drum, cu o expresie de hotărâre pe faţă. Începu apoi să se foiască în sus şi-n jos, ciufulindu-şi cu furie părul, ca să-l zbârlească mai rău decât i-l zbârlise el, şi-şi descheie câţiva nasturi de la rochie. Era o dimineaţă frumoasă de duminică, uscată, limpede, geroasă; palele de vânt aduceau dinspre nord, de la biserica din Alfredston, zvon de clopote. Oamenii treceau pe şosea îmbrăcaţi în straie de sărbătoare; erau mai ales perechi de îndrăgostiţi, aşa cum fuseseră şi Jude cu Arabella în urmă cu câteva luni, pe vremea când se plimbau, glumind, pe acelaşi drum. Trecătorii întorceau capul spre priveliştea oferită de Arabella, cu capul gol, cu părul despletit fluturând în vânt, pieptarul rochiei desfăcut, mânecile suflecate deasupra coatelor, ca pentru muncă, cu mâinile aburind de untură topită. Unul dintre trecători spuse cu o spaimă prefăcută:

— Doamne, îndură-te de noi!

— Uitaţi-vă ce face din mine! strigă ea. Mă sileşte să muncesc duminicile, în loc să mă lase să mă duc şi eu la biserică, îmi smulge părul din cap şi rochia de pe mine!

Înnebunit, Jude ieşi, vrând s-o tragă, cu forţa înăuntru. Dar, deodată, mânia i se stinse. Străfulgerat de gândul că între ei doi totul se sfârşise şi că nu mai avea importanţă nici ce făcea ea, nici ce făcea el, rămase liniştit, privind-o. Îşi distruseseră vieţile, gândea el, din pricina greşelii esenţiale ce stătea la temelia căsniciei lor: greşeala de a fi încheiat un contract pe viaţă în temeiul unor simţiri trecătoare, neînrudite cu acea potrivire de suflete care singură poate face tovărăşia pe viaţă suportabilă.

— Ai de gând să mă maltratezi fiindcă-ţi stă în fire, aşa cum a maltratat-o taică-tău pe maică-ta, şi sora lui taică-tău pe bărbatu-său? întrebă ea. Toţi ăi din neamul tău au fost suciţi ca bărbaţi şi neveste!

Jude aţinti asupra ei o privire grea, uimită. Dar Arabella nu mai adăugă nimic. Continuă doar să se foiască până când obosi. Jude plecă şi, după ce rătăci un timp fără destinaţie precisă, porni spre Marygreen. Se opri la bătrâna lui mătuşă, care devenea tot mai neajutorată pe zi ce trecea.

— Mătuşă, e adevărat că taică-meu o maltrata pe maică-mea, şi mătuşă-mea pe bărbat-su? întreba el fără ocolişuri, aşezându-se lângă foc.

Ea îşi ridică ochii bătrâni pe sub volanele scufiei demodate, pe care o purta tot timpul.

— Cine ţi-a spus? întrebă.

— Am auzit vorbindu-se, şi vreau să ştiu totul.

— Aş zice că e dreptul tău; măcar că nevastă-ta – socotesc că ea ţi-o fi spus – a fost o neroadă că a deschis vorba! La urma urmelor, nici nu e mare lucru de aflat. Taică-tău şi maică-ta nu s-au putut înţelege şi s-au despărţit. Ultima ceartă au avut-o sus pe deal, lângă şopronul Casei Negre, o dată când s-au întors de la târgul din Alfredston, pe vremea când tu erai ţânc, şi acolo şi-au luat rămas bun unul de la altul pentru ultima dată. Maică-ta s-a omorât curând după aceea – pe scurt: s-a înecat, şi taică-tău a plecat cu tine spre Wessexul de jos, şi pe aici n-a mai dat niciodată.

Jude îşi amintea de tăcerile lui taică-su ori de câte ori venea vorba despre Wessexul de sus sau despre maică-sa şi cum până-n ceasul morţii se ferise să pomenească despre vreunul din aceste două subiecte.

— La fel s-a întâmplat şi cu sora lui taică-tău. Bărbat-su a jignit-o, şi după asta i-a fost aşa silă să trăiască mai departe cu el, c-a plecat la Londra cu fetiţa. Cei din neamul Fawley nu-s făcuţi pentru căsnicie. Parcă nu ni se potriveşte! Avem noi ceva în sânge ce ne împiedică să îndeplinim cu sila lucrul pe care-l facem cu multă tragere de inimă când nu ne sileşte nimeni. Vezi, de asta ai fi făcut tu bine dacă mă ascultai şi nu te însurai.

— Unde spui că s-au despărţit tata şi mama, lângă Casa Neagră?

— Ceva mai încolo – unde se desparte drumul spre Fenworth, la stâlpul care arată pe unde s-o apuci. Pe vremuri se afla acolo o spânzurătoare, care are şi ea legătură cu povestea noastră. Dar s-o lăsăm baltă.

În penumbra înserării, Jude părăsi casa mătuşii, ca şi cum ar fi avut de gând să se îndrepte spre casă. Dar de îndată ce ajunse la dune, o luă de-a curmezişul drumului, până când dădu de un iaz rotund. Gerul nu încetase, dar se mai muiase un pic, şi deasupra capului, stele mari răsăreau încet, pâlpâind. Jude puse întâi un picior, apoi pe celălalt pe gheaţa, care acoperea iazul; pojghiţa trosnea sub greutatea lui, dar asta nu-l întoarse din drum. Înaintă spre mijlocul iazului, pe gheaţa care pârâia. Când ajunse în centru, aruncă o privire în jur şi făcu o săritură. Se auzi un trosnet puternic, dar gheaţa nu cedă. Mai făcu o săritură, dar de data asta nu se auzi nici măcar un pârâit. Se întoarse la mal şi păşi pe pământ.

Ciudat, îşi spuse. De ce oare ţinea viaţa să-l păstreze? Probabil că nu era o fiinţă destul de aleasă pentru a se putea sinucide. Moartea senină îl respingea, nu-l voia drept supus.

Ce lucru mai înjositor decât sinuciderea îi rămânea oare de făcut? Ce alt gest putea fi mai puţin nobil, mai potrivit cu starea de degradare în care se găsea acum? Ar fi putut să se îmbete. Desigur, asta era; uitase. Beţia era evadarea obişnuită, tipică a celor nevrednici când îi cuprindea  deznădejdea. Acum începea să înţeleagă de ce se îmbătau oamenii prin hanuri. Coborî dealul pe povârnişul nordic şi ajunse la o cârciumă neştiută. După ce intră şi se aşeză, recunoscu după tabloul care-i reprezenta pe Samson şi Dalila localul unde poposise cu Arabella în prima seară de duminică a idilei lor. Ceru băutură şi bău vârtos timp de un ceas şi mai bine.

Noaptea târziu, împleticindu-se spre casă, eliberat de amărăciune şi cu capul destul de limpede, începu să râdă zgomotos şi să se întrebe cum îl va primi Arabella sub noua lui înfăţişare. Când intră, casa era cufundată în beznă şi, poticnit cum umbla, a durat mult până când a putut aprinde o lumină. Atunci descoperi că, deşi pretutindeni se mai vedeau urmele pregătirii porcului, petele de untură şi de şoric, totuşi carnea şi toate celelalte dispăruseră. Pe un plic vechi şi întors, prins cu un ac de paravanul din faţa căminului, citi un rând scris de mâna nevestei lui:

„Am plecat la prietenii mei. Nu mă mai întorc.”

Toată ziua următoare rămase în casă şi trimise ce mai rămăsese din porc la Alfredston. După aceea deretică prin încăperi, încuie uşa, puse cheia într-un loc ştiut de Arabella pentru cazul că s-ar întoarce şi plecă să-şi vadă de zidăria lui la Alfredston.

Seara, când se întoarse frânt de oboseală, descoperi că Arabella nu dăduse pe acasă. A doua zi, lucrurile se petrecură aidoma, şi în cea următoare tot aşa. Pe urmă primi o scrisoare de la nevastă-sa.

Recunoştea cu sinceritate că se plictisise de el. Era un boşorog ramolit şi fără vlagă şi viaţa pe care o ducea el n-o ispitea. Şi nici nu era nădejde ca vreunul dintre ei să se schimbe vreodată. Mai departe îi scria că părinţii ei, după cum ştia şi dânsul, se gândeau de câtva timp să emigreze în Australia, fiindcă în ziua de astăzi creşterea porcilor devenea o treabă nebănoasă. Acum se hotărâseră de-a binelea să plece, şi ea se gândea să-i însoţească, daca Jude n-avea nimic împotrivă. O femeie de soiul ei are mai mult noroc pe acolo decât în ţara asta de proşti.

Jude răspunse că nu avea nici cea mai mică obiecţie în ce priveşte plecarea ei. Socotea că e o hotărâre înţeleaptă, de vreme ce ea dorea să plece, ba chiar una ce putea să le fie de folos amândurora. Puse în plic, odată cu scrisoarea, banii obţinuţi din vânzarea resturilor de porc şi tot ce mai avea el în plus, adică nu prea mult.

Din ziua aceea nu mai auzi de ea decât prin alţii deşi tatăl ei şi familia nu plecară numaidecât, ci aşteptară până ce vândură toată marfa şi ce lucruri mai aveau. Când Jude află că la locuinţa familiei Donn avea să aibă loc o licitaţie, îşi strânse toată gospodăria într-o căruţă şi trimise lucrurile la casa mai sus pomenită, pentru ca Arabella să le poată vinde pe toate sau ce va găsi ea cu cale, o dată cu restul.

După aceea îşi închirie o cameră în Alfredston. Aci văzu el anunţată într-o vitrină vânzarea mobilei socrului său. Îşi însemnă data, care veni şi trecu fără ca Jude să se apropie de locul vânzării, fără să bage măcar de seamă că circulaţia pe drumul de sud al Alfredstonului fusese considerabil sporită de licitaţie. Câteva zile mai târziu, intră în dugheana murdară a unui negustor de vechituri de pe strada principală a oraşului şi, în mijlocul unui talmeş-balmeş de crătiţi, umeraşe de haine; făcăleţe, sfeşnice de alamă, oglinzi basculante şi alte lucruri aruncate de-a valma în fundul prăvăliei, evident proaspăt aduse de la o vânzare, zări o mică fotografie înrămată, ce se dovedi a fi portretul lui.

Era o fotografie executată şi înrămată în lemn de arţar de către un fotograf din partea locului, anume pentru a fi dăruită Arabellei – cum şi fusese de altfel – în ziua nunţii. Pe dosul ei se mai putea încă citi: „De la Jude pentru Arabella”, şi data. Pesemne că ea o azvârlise la un loc cu toate boarfele, în ziua licitaţiei.

— Ei, făcu negustorul de vechituri, văzându-l că se uită la fotografie şi la alte obiecte din grămadă şi nedându-şi seama că portretul era al lui, numai cu mărunţişuri m-am ales de pe urma vânzării din bordeiul ăla de pe drumul spre Marygreen. Dar rama poate să-ţi fie de folos, dacă scoţi fotografia. Ţi-o dau pe un şiling.

Scoaterea în vânzare a portretului dăruit de el, această dovadă mută dar de netăgăduit a faptului că în soţia sa murise orice urmă de afecţiune, a reprezentat lovitura finală de care Jude avea nevoie pentru ca în sufletul lui să piară până şi ultima rămăşiţă de sentiment. Plăti şilingul, luă fotografia şi o arse cu ramă cu tot, când ajunse acasă.

Peste vreo două sau trei zile, află că Arabella şi părinţii ei plecaseră. Îi trimisese vorbă că e gata s-o vadă pentru a-şi lua în mod oficial rămas bun, dar ea îi răspunsese c-ar fi mai bine să se lase păgubaş, de vreme ce tot era hotărâtă să plece. Şi poate că avea dreptate.

În seara ce urmă plecării lor, când îşi sfârşi ziua de muncă şi după ce-şi luă cina, Jude ieşi din casă şi porni, în lumina stelelor, de-a lungul drumului atât de familiar, spre măgura unde încercase cele mai puternice emoţii din viaţa lui. Acum i se părea că locul îi aparţine din nou.

Nu-şi dădea seama ce se întâmplă cu el. Străbătând vechea potecă i se păru că e tot copil, doar cu o zi mai vârstnic decât atunci când se lăsase furat de vise pe culmea acestui deal, când se simţise înflăcărat pentru prima oară de dorul după Christminster şi după învăţătură. „Şi totuşi, sunt bărbat, îşi spuse. Am o soţie. Ba mai mult. Sunt încă şi mai matur, de vreme ce nu m-am înţeles cu ea, a încetat să-mi mai placă, ne-am certat şi ne-am despărţit.”

În clipa aceea îşi aminti că nu se află departe de locul unde se produsese despărţirea dintre tatăl şi mama lui.

Ceva mai încolo era creasta de unde i se păruse că zăreşte Christminsterul sau ceea ce luase el drept Christminster. Alături, în marginea drumului, se afla, acum ca şi întotdeauna, o bornă. Jude se apropie şi află – mai mult pe pipăite decât citind – câte mile îl despart de cetate. Îşi aminti că o dată, în drum spre casă, scrijelase mândru pe spatele bornei, cu dalta lui nouă şi ascuţită, o inscripţie care-i sintetiza năzuinţele. Asta se petrecuse în prima săptămână a uceniciei lui, înainte ca o femeie care nu era făcută pentru el să-l fi abătut din drum. Se întrebă dacă inscripţia o mai fi rămas destul de citeaţă şi, trecând de cealaltă parte a bornei, dădu la o parte urzicile. La flacăra unui chibrit, desluşi ceea ce cioplise, în entuziasmul lui, cu atâta vreme în urmă:

Într-acolo

J. F.

Regăsirea inscripţiei neatinse, apărată de un paravan din ierburi şi urzici, reaprinse în sufletul lui o scânteie din vechiul foc. Fireşte că trebuia să meargă înainte, să răzbească prin bine şi prin rău, să se ferească de tristeţi bolnăvicioase, chiar dacă hidoşenia lumii îi sărea în ochi. Bene agere et laetari – să înfăptuiască binele cu voioşie, cum auzise el că sunase filozofia unuia pe nume Spinoza – filozofie care ar fi putut să devină acum şi a lui.

Putea să se lupte cu steaua nenorocului său şi să-şi ducă la capăt gândul de început.

Mai făcu câţiva paşi până la un loc aşezat nu prea departe, de unde i se dezvălui orizontul dinspre nord-est. Acolo tremura un nimb palid, o ceaţă abia desluşită, ce putea fi recunoscută doar cu ochii credinţei. Dar pentru el era de-ajuns. Va pleca spre Christminster de îndată ce-şi va încheia ucenicia. Se întoarse acasă mai vesel şi-şi făcu rugăciunea.

Partea a doua

LA CHRISTMINSTER

În afară de sufletul lui n-are altă stea.

SWINBURNE

Notitiam primosque gradus vicinia fecit;

Tempore crevit amor.{9}

OVIDIU

I

Următoarea mişcare demnă de a fi amintită din viaţa lui Jude ni-l arată înaintând cu pas măsurat într-un peisaj de amurg, printr-un frunziş cu trei ani mai bătrân decât cel ce fusese martor la idila lui cu Arabella şi la ruptura trivialei lui căsnicii. Se îndrepta spre cetatea Christminster şi se afla la o depărtare de o milă sau doua spre sud-est de destinaţie.

În sfârşit, scăpase de Marygreen şi de Alfredston; îşi încheiase ucenicia, şi-acum, cu uneltele-n spinare, părea gata să pornească spre ceva nou, acel ceva după care, cu întreruperea pricinuită de legătura şi experienţa conjugală cu Arabella, jinduia de vreo zece ani.

Jude ar putea fi zugrăvit acum ca un tânăr cu un chip mai curând încordat, gânditor şi grav decât frumos. Era oacheş la faţă, cu ochi întunecaţi, în armonie cu culoarea pielii, şi purta o barbă neagră, tăiată îngrijit, mai mare decât obişnuiau să poarte tinerii de-o seamă cu el. Barba şi claia de păr negru şi ondulat îi cam dădeau de furcă atunci când se pieptăna şi se curăţa de strujitura de piatră, care i se prindea de păr în timpul lucrului. Fiindcă învăţase meseria la ţară, se pricepea la toate: adică la cioplitul pietrei pentru clădiri monumentale, la restaurarea lucrărilor în stil gotic pentru biserici, precum şi la orice fel de sculptură. La Londra s-ar fi specializat probabil şi ar fi devenit „zidar de profiluri”, „sculptor de motive florale” sau poate „sculptor de statui”.

În după-amiaza aceasta, călătorise într-un docar de la Alfredston până în satul cel mai apropiat de cetate din direcţia respectivă, şi acum străbătea pe jos ultimele patru mile, mai mult de plăcere decât de nevoie, pentru că întotdeauna se închipuise sosind astfel în oraş.

Ultimul impuls de a porni spre Christminster izvorâse dintr-un motiv ciudat – ţinând mai degrabă de latura emoţională decât de cea intelectuală – aşa cum li se întâmplă adesea tinerilor. Într-o zi, pe vremea când locuia cu chirie la Alfredston, se dusese s-o vadă pe bătrâna lui mătuşă; printre sfeşnicele de alamă de pe cămin, zărise o fotografie înfăţişând un chip drăgălaş şi copilăros de fetişcană, sub o pălărie mare cu nişte cute asemănătoare razelor unui nimb. Întrebase cine e fata. Mătuşă-sa îi răspunsese morocănoasă că e vara lui, Sue Bridehead, din aripa vrăjmaşă a familiei; şi la următoarele lui întrebări, bătrâna răspunsese că fata trăieşte la Christminster, dar că nu ştie nici unde anume şi nici ce face.

Mătuşa nu voise să-i dăruiască fotografia. Dar chipul fetei îl urmărea; şi până la urmă, a reprezentat şi el un ferment care a reactivat dorinţa mocnită de a o apuca pe urmele prietenului său, învăţătorul, spre Christminster.

Se opri acum la capătul unui urcuş întortocheat şi domol, de unde prinse prima privelişte apropiată a cetăţii. Cu zidurile ei de piatră cenuşie, cu acoperişurile ei afumate, cetatea se afla la o aruncătură de piatră de graniţele Wessexului; aproape că pătrundea cu un vârf de deget în ţinut, în punctul cel mai de nord al liniei răsucite de-a lungul căreia Tamisa leneşă alintă ogoarele acelui regat străvechi. Clădirile cetăţii i se arătau liniştite în lumina asfinţitului; ici şi colo, câte-o morişcă de vânt, pe câte una din numeroasele turle ascuţite sau pe câte-o cupolă, dădea scânteieri unui tablou în nuanţe potolite.

Când ajunse în vale, o porni de-a lungul drumului neted printre sălciile tunse care se desluşeau din ce în ce mai greu în amurg şi curând, îl întâmpinară cele mai mărginaşe lumini ale cetăţii – câteva dintre acele lumini care trimiteau spre cer strălucirea şi nimbul prinse de privirile lui încordate, cu ani în urmă, în zilele de visare. Clipeau către el a îndoială, ca şi cum, deşi îl aşteptaseră în toţi anii aceştia dezamăgite de întârzierea lui, acum aproape că nu-l mai doreau.

El era un fel de Dick Whittington{10} dar mintea lui râvnea spre ţeluri mai alese decât simplul câştig bănesc. Merse de-a lungul străzilor mărginaşe, cu pasul cumpănit al unui explorator. În suburbiile prin care trecea, nu desluşea nimic din cetatea adevărată. Şi cum avea în primul rând nevoie de adăpost, cercetă cu grijă acele locuri ce păreau să-i ofere la un preţ mic locuinţa modestă pe care o căuta el. Întrebă în dreapta şi-n stânga, şi închirie o cameră într-o suburbie supranumită Beersheba{11}, deşi pe atunci el nu ştia acest lucru. Aci se opri, şi după ce bău un ceai o porni mai departe.

Era o noapte cu vânt, plină de şoapte, fără lună. Ca să nu se rătăcească, desfăşură sub un felinar o hartă pe care o adusese cu el. Vântul o încreţea şi o făcea să fluture, dar Jude desluşi destul încât să hotărască pe unde trebuia să apuce pentru a ajunge în inima oraşului.

După ce coti de mai multe ori, ajunse la primul grup de clădiri vechi, medievale. Era un colegiu, după cum îşi dădu seama când trecu prin faţa porţii. Intră pe poartă, ocoli curtea, şi pătrunse până-n ungherele întunecoase, unde nu răzbea nici o lumină de felinar. Alături de colegiul acesta se afla un altul; şi puţin mai încolo, încă unul; de-abia acum se simţea învăluit de suflul şi atmosfera venerabilei cetăţi. Când trecea pe lângă ceva ce i se părea în dezarmonie cu sufletul oraşului, privirea lui aluneca deasupra, ca şi cum n-ar fi văzut nimic.

Un clopot începu să bată, şi el ascultă până ce răsună cea de-a o sută una bătaie. Îşi spuse că pesemne numărase greşit, nu puteau fi decât o sută de bătăi.

După ce porţile se închiseră şi nu mai putu pătrunde în curţile interioare, hoinări mai departe pe sub ziduri şi portaluri, plimbându-şi degetele pe contururile ornamentelor şi sculpturilor. Minutele treceau, trecătorii, se răreau din ce în ce şi Jude tot mai aluneca printre umbre. Nu visase el oare la scenele astea vreme de zece ani şi, la urma urmelor, ce putea să însemne jertfirea unei singure nopţi de odihnă? Sus, profilate pe cerul negru, se conturau, în pâlpâirea unui felinar, turnuleţe dantelate, metereze, creneluri. Jos, pe străduţele cufundate în beznă, parcă nicicând călcate de picior de om, străduţe până şi a căror existenţă părea acum uitată, îl întâmpinau portaluri, geamlâcuri, porţi bogat înflorate cu motive medievale. Totul părea şi mai mort din pricina zidurilor măcinate de vreme. Părea cu neputinţă ca gândirea modernă să-şi poată găsi adăpost în văgăuni atât de vechi şi năruite.

Cum nu cunoştea suflet de om prin locurile acestea, Jude avu impresia, în singurătatea lui, că e propria sa fantomă. Încerca senzaţia unui om care merge fără să se poată face văzut sau auzit. Trase gânditor aer în piept şi, închipuindu-se parcă sub înfăţişarea propriei lui stafii, îşi dărui gândurile celorlalte năluci care bântuiau prin unghere.

În tot răstimpul cât se pregătise pentru acest eveniment, din clipa neîndoielnicei dispariţii în spaţiu a soţiei sale şi a lucrurilor din casă, citise şi studiase aproape tot ce putea citi şi studia un om în situaţia lui, în legătură cu personalităţile ce-şi petrecuseră tinereţea înăuntrul acestor ziduri străvechi, ziduri pe care spiritele lor le dominaseră apoi în anii maturităţii. Unele dintre aceste personalităţi se conturau în închipuirea lui nemăsurat de mari faţă de celelalte, datorită împrejurărilor în care citise despre ele. Răbufnirile de vânt pe la colţuri, printre stâlpii de boltă şi pilonii porţilor păreau să vestească trecerea acestor singuratici locuitori; foşnetul fiecărei frunze de iederă în atingere cu alta părea şoapta sufletelor lor tânguitoare, umbrele nopţii păreau făpturile lor străvezii şi neliniştite în mişcare, ce-i ţineau lui tovărăşie în singurătate. I se părea că se ciocneşte de ei în beznă, fără să le simtă însă atingerea trupească.

Străzile erau acum pustii, dar din pricina acestor năluciri, Jude nu se putea întoarce acasă. Afară treceau poeţi, de demult şi din vremuri mai noi, începând cu prietenul şi autorul elogiului lui Shakespeare{12} până la cel care păşise de curând în lumea tăcerii ba chiar până la muzicianul tribului, ce se mai află încă printre noi. Filozofi speculativi treceau, nu totdeauna cu fruntea încreţită şi părul nins ca în portretele înrămate, ci rumeni la faţă, subţirei şi sprinteni cum e omul în tinereţe; feţe bisericeşti din vremuri mai noi înaintau plutind în stiharele lor şi, dintre ei, cei mai vii pentru Jude Fawley erau întemeietorii mişcării Tractarienilor{13}; cei trei vestiţi, entuziastul, poetul şi teoreticianul. Ecoul învăţăturii lor îl ajunsese până şi pe el în modesta lui căsuţă. I se năzări că aceştia se îndepărtară cu o tresărire de dezgust la vederea unor alţi fii ai cetăţii ca, de pildă, omul de stat cu perucă bogată, desfrânatul, raţionalistul, scepticul; sau istoricul cu faţa rasă, care trata creştinismul cu o politeţe atât de ironică; sau la vederea altora, tot atât de necredincioşi din fire, care cunoşteau însă curţile interioare la fel de bine ca şi cei credincioşi şi-şi luau şi ei libertatea de a bântui prin peristiluri.

Jude urmărea acum felurite tipuri de oameni de stat, bărbaţi cu mişcări mai energice şi expresii mai puţin visătoare; îi vedea apoi pe cărturar, pe orator, pe bucher; îl vedea pe cel a cărui înţelepciune creştea cu trecerea anilor şi pe cel a cărui minte se chircea cu timpul.

Cu ochii minţii îi vedea pe oamenii de ştiinţă şi pe filozofi adunându-se în grupări ciudate, imposibile; bărbaţi cu feţe gânditoare, cu frunţi încordate şi ochii ca de lilieci din pricina neîntreruptei buchiseli; persoane oficiale – ca de pildă guvernatori generali şi înalţi magistraţi, pe care Jude de altfel nici nu-i prea lua în seamă; judecători la curtea supremă şi lorzi cancelari, chipuri tăcute cu buze subţiri, ale căror nume Jude de-abia le ştia. Aruncă o privire mai pătrunzătoare prelaţilor, ţinând seama de năzuinţele lui de pe vremuri. Dintre aceştia i se arătă o ceată întreagă – unii, oameni de inimă, alţii, mai degrabă oameni cu cap; cel ce făcea apologia Bisericii în limba latină şi cuviosul autor al Imnului de seară{14}; şi în preajma lor, marele predicator rătăcitor, autorul de imnuri, fanaticul, a cărui viaţă, ca şi aceea a lui Jude, fusese umbrită de greutăţi matrimoniale{15}.

Jude se trezi vorbind cu glas tare, ca şi cum ar fi stat la sfat cu ei, asemenea unui actor, care se adresează spectatorilor aflaţi dincolo de luminile rampei; până când se opri brusc, tresărind la gândul scrântelii lui. Poate că vorbele fără şir ale hoinarului fuseseră auzite înăuntrul zidurilor de vreun student sau de vreun gânditor care lucra la lumina lămpii; şi poate că acela înălţase capul şi se întrebase al cui o fi glasul şi ce vestea el. De-abia acum îşi dădu Jude seama că, în ceea ce priveşte prezenţa fizică, era singurul stăpânitor al cetăţii străvechi, cu excepţia câte unui trecător întârziat ici-colo, şi i se mai păru că se alesese cu un guturai.

Din umbră îl ajunse un glas; glasul real al unui localnic:

— Stai cam de multă vreme pe marginea aia de piatră, tinere. Ce-ai de gând?

Era vocea unui poliţist, care-l urmărise pe Jude fără ştirea lui.

Jude se întoarse acasă şi se culcă, după ce mai citi câte ceva despre oamenii aceia şi despre mesajul lor către omenire, dintr-o carte sau două pe care le adusese cu el şi în care era vorba de fiii Universităţii, în timp ce se lăsa furat de somn, diferite adevăruri memorabile rostite de aceşti oameni, adevăruri pe care el tocmai le studiase, îi răsunau în urechi ca şi cum i-ar fi fost murmurate chiar de ei; pe unele izbutea să le desluşească, altele rămâneau neînţelese pentru el. Una dintre arătări (care după aceea avea să căineze Christminsterul ca fiind „locaşul cauzelor pierdute”, deşi despre asta Jude n-avea să-şi amintească) vorbi astfel către cetate:

„Frumoasă cetate! atât de venerabilă, de încântătoare şi nezdruncinată de cruda viaţă intelectuală a veacului nostru, atât de senină!... Vraja ei de nepătruns mereu ne cheamă spre adevărata noastră ţintă, spre ideal, spre desăvârşire.”{16}

Un alt glas era cel al reformatorului Legii Grânelor{17}, a cărui fantomă Jude tocmai o zărise în curtea cu clopotul cel mare. I se păru că într-adevăr sufletul acestui om ar fi fost în stare să ticluiască istoricele cuvinte ale unei minunate cuvântări oare ar suna astfel:

„Sir, s-ar putea să greşesc, dar sunt de părere că datoria faţă de o ţară ameninţată de foamete ne cere să facem din nou apel la remediul obişnuit folosit în toate împrejurările asemănătoare şi anume: omul să fie liber să-şi ia hrana ori de unde ar veni ea... Lipsiţi-mă mâine de funcţia mea, dar nu mă veţi putea lipsi de conştiinţa că am folosit puterea încredinţată mie nu în scopuri josnice şi interesate, nici cu dorinţa de a-mi satisface ambiţia sau de a realiza câştiguri personale.”

Pe urmă grăi autorul nemuritorului Capitol despre creştinism{18}:

„Cum am putea trece cu vederea nepăsarea lumii păgânilor şi filozofilor faţă de acele dovezi (minunile) date nouă de Atotputernic?... Înţelepţii Greciei şi Romei s-au retras în faţa înspăimântătorului spectacol, aparent inconştienţi de vreo schimbare în conducerea morală sau materială a lumii.”

Urmă umbra poetului, ultimul dintre optimişti{19}:

„Cum e făurită lumea pentru fiecare dintre noi!

 … … … … … … … … …

Şi fiecare din cei mulţi ajută,

La îndreptarea seminţiei printr-un plan universal.”

Pe urmă vorbi unul dintre cei trei entuziaşti, pe care el tocmai îi văzuse, autorul Apologiei{20}:

„Argumentul meu este... că certitudinea deplină în ceea ce priveşte adevărurile teologiei naturale a fost rezultatul unei suprapuneri de probabilităţi concurente şi convergente... că probabilităţi ce nu ating siguranţa logică pot totuşi crea o certitudine mentală”.

Cel de-al doilea dintre ei{21} – lipsit de spirit polemic – murmura cuvinte mai domoale:

„De ce-am tânji, de ce ne-am teme a trăi singuri,

Când, în singurătate, din voinţa Cerului murim?”

Mai auzi de asemenea câteva fraze rostite de fantoma cu faţa rotundă, jovialul Spectator{22}:

„Când privesc mormintele celor mari, orice undă de invidie se stinge în mine; când citesc epitafurile celor frumoşi, orice dorinţă necumpănită mă părăseşte; când mă întâlnesc pe o piatră de mormânt cu durerile părinţilor, inima mi se topeşte de milă; când văd chiar mormintele părinţilor, îmi dau seama câtă deşertăciune înseamnă a-i jeli pe cei pe care trebuie să-i urmăm atât de curând.”

Şi, în cele din urmă, vorbi un prelat cu glas blând şi în timp ce curgeau versurile lui molcome, familiare, îndrăgite din fragedă copilărie, Jude adormi:

„Învaţă-mă cum să trăiesc ca să nu mă tem

de groapă, mai mult decât de pat.

Învaţă-mă să mor...”{23}

Nu se trezi până a doua zi dimineaţă. Trecutul fantomatic parcă pierise şi totul îi vorbea despre ziua de astăzi. Se deşteptă cu o tresărire, crezând că dormise prea mult şi după aceea spuse:

— Pe legea mea, am uitat cu totul de drăgălaşa mea vară care locuieşte aici!... am uitat şi de bătrânul meu dascăl.

Dar cuvintele lui despre învăţător se vădeau parcă mai puţin însufleţite decât cele despre verişoara lui.

II

Nevoia de a se gândi la faptele realităţii şi printre ele, la prozaica problemă a mâncării, risipi o vreme nălucirile lui Jude şi-l sili să îngăduie înaltelor lui năzuinţe a fi înăbuşite de trebuinţele momentului. Era silit să se scoale şi să caute de lucru şi anume muncă manuală, singura socotită de mulţi dintre adepţii ei a fi muncă adevărată.

Străbătând străzile cu acest scop descoperi că, în chip trădător, colegiile îşi schimbaseră înfăţişarea vrăjită de peste noapte: unele arătau pompoase; altele semănau cu nişte cavouri de familie; zidăria tuturor avea o notă barbară. Duhurile oamenilor mari se mistuiseră.

Nenumăratele pagini de arhitectură din jurul lui, Jude le cercetă, mai puţin cu ochiul criticului de artă decât cu cel al meseriaşului, tovarăş al meşterilor morţi de mult, ale căror braţe dăduseră într-adevăr viaţă acestor ziduri. Examina mulurile, le mângâia ca omul care le cunoaşte obârşia, şi spunea că execuţia a fost fie uşoară, fie anevoioasă, că luase timp puţin sau mult, că pusese la grea încercare braţul, sau că fusese lesnicioasă pentru unealtă.

Ceea ce în timpul nopţii apăruse ideal şi desăvârşit lua la lumina zilei înfăţişarea unei realităţi mai mult sau mai puţin schiloade. Clădirile acelea bătrâne căzuseră pradă cruzimii şi profanării, după câte vedea el. Priveliştea unora îl mişcă asemenea unor făpturi vii, betege. Erau rănite, frânte, şi-şi lepădau învelişul în lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva anilor, a vremii aspre şi a omului.

Starea de degradare a acestor documente de istorie îi reaminti că nu prea se grăbise a-şi începe dimineaţa, cu îndeletniciri practice, aşa cum îşi pusese în gând. Venise aci ca să muncească şi să trăiască din muncă, şi dimineaţa aproape că trecuse. Totuşi, într-un fel, prindea curaj la gândul că într-un loc plin de pietre fărâmiţate trebuie să fie mult de lucru pentru un om de meseria lui, adică pentru un restaurator de monumente. Întrebă ce drum trebuie să apuce ca să ajungă la atelierul pietrarului al cărui nume îi fusese dat la Alfredston; şi curând auzi sunetul familiar al tocilei şi al daltei.

Atelierul era un mic centru de întinerire. Descoperi aci forme cu muchii ascuţite şi curbe line aidoma celor pe care le văzuse roase şi mâncate de timp pe ziduri. Acestea erau exprimate în proză modernă, copiile ideilor pe care colegiile acoperite cu muşchi le prezentau cu nimb de veche poezie. Se prea poate ca unele dintre acele antichităţi să fi fost socotite proză pe vremea când fuseseră noi. Pentru a deveni poetice n-avuseseră altceva de făcut decât să aştepte. Ce lucru uşor pentru cea mai neînsemnată clădire; ce înspăimântător de greu pentru cei mai mulţi oameni!

Îl căută pe maistru privind în jur la noile dantelării şi arcade, la pilaştrii de ferestre, la corpurile de coloană, la turnuleţele şi crenelurile pe jumătate terminate, care stăteau pe bancurile de lucru. Pe toate le caracterizau precizia, linia. matematică, suprafeţele netede, exactitatea. În schimb, acolo, în zidurile vechi, găseai liniile frânte ale ideii originale; găseai curbe zimţate, dispreţ faţă de precizie, aflai neregularitate, dezordine.

O clipă, Jude se simţi fulgerat de o lumină; i se păru că atelierul pietrarului e un focar de muncă la fel de demnă ca şi aceea care în cele mai nobile dintre colegii era onorată cu numele de studiu ştiinţific. Dar gândul se stinse sub puterea vechii lui obsesii. Era gata să primească orice slujbă i s-ar li oferit pe baza recomandării date de fostul lui meşter; dar avea s-o primească doar ca pe-o îndeletnicire vremelnică. Aceasta era forma pe care o luase la el viciul modern al neliniştii.

În afară de asta, înţelesese că, în cazul cel mai bun, aci nu se executau decât copii, cârpeli şi imitaţii cerute, după cum îşi închipuia el, de nevoi trecătoare şi locale. Pe vremea aceea, Jude nu-şi dădea seama că medievalismul era la fel de mort ca o frunză de ferigă într-un strat de cărbune; că în lumea din jurul lui se conturau alte formule, în interiorul cărora arhitectura gotică şi ceea ce sugera ea nu-şi mai găseau locul. Ostilitatea logicii şi a concepţiilor contemporane faţă de atâtea lucruri sfinte pentru el nu i se dezvăluise încă.

Dar, fiindcă deocamdată nu găsi nimic de lucru aci plecă din nou, cu gândul tot la vara lui, a cărei prezenţă în preajmă Jude părea să o resimtă sub forma unor unde de interes, dacă nu chiar de emoţie. Cum ar fi dorit să aibă la el portretul acela drăgălaş! în cele din urmă îi scrise mătuşii lui, rugând-o să i-l trimită. Ea i-l trimise, cerându-i să nu stârnească însă zâzanie în familie ducându-se să vadă fata sau pe rudele ei.

Jude, care era ridicol de afectuos din fire, nu făgădui nimic, puse fotografia pe cămin, o sărută -— nu ştia nici el de ce – şi se simţi mai acasă. Fata părea că-l priveşte din capul mesei când el îşi bea ceaiul. Jude se simţea înviorat – fotografia era singurul lucru care-l lega de viaţa şi de emoţiile cetăţii vii.

Mai era şi învăţătorul – pesemne acum un preacinstit pastor. Dar deocamdată îi era cu neputinţă să încerce a da de urma unui om în asemenea măsură respectabil. Se simţea atât de grosolan şi necioplit şi într-o situaţie bănească atât de nesigură, încât rămase mai departe în singurătate. Deşi în jurul lui roiau oamenii, Jude de fapt nu vedea pe nimeni. Şi deoarece nu pătrunsese încă în viaţa activă a oraşului, oraşul în mare măsură nici nu exista pentru el. Doar sfinţii şi profeţii din dantelăria ferestrelor, portretele din galerii, statuile, busturile, monştrii, capitelurile, doar aceştia păreau să respire acelaşi aer ca şi el. Ca toţi nou-veniţii într-un loc asupra căruia trecutul şi-a pus adânc pecetea, el desluşea în glasul acestui trecut un patos cu totul nebănuit de localnici şi chiar de necrezut pentru ei.

Zile în şir, revenea mereu în curţile interioare şi sub colonadele colegiilor, la ore ciudate, mirat de ecourile diabolice ale paşilor lui, răsunând puternic, asemenea unor lovituri de ciocan. „Sentimentul” Christminsterului, cum fusese numit, îl măcina tot mai adânc, până când Jude ajunse să ştie mai multe despre existenţa materială, artistică şi istorică a acelor clădiri decât oricare dintre locatarii lor.

Şi de-abia acum, când ajunse într-adevăr în culmea entuziasmului, îşi dădu Jude seama cât de departe se află, în realitate, de obiectul acestui entuziasm. Doar un zid îl despărţea de acei fericiţi şi tineri contemporani ai săi cu care împărtăşea aceeaşi viaţă sufletească; oameni care, din zori şi până-n noapte, n-aveau nimic altceva de făcut decât să citească, să sublinieze, să înveţe, să mistuie ce au citit. Doar un zid – dar ce zid!

În fiecare zi, în fiecare ceas, când se ducea să caute de lucru, îi vedea şi pe ei ducându-se şi întorcându-se, le atingea umerii, le auzea glasurile, le reţinea mişcările. Conversaţia unora dintre cei mai înclinaţi spre cugetare i se părea adesea – tocmai fiindcă atâta amar de vreme se pregătise neobosit pentru a veni aci – deosebit de înrudită cu gândurile lui. Şi totuşi, se simţea atât de departe de ei, de parc-ar fi trăit la antipod. Şi chiar aşa şi era. El era un tânăr muncitor cu bluză albă, cu praf de piatră în cutele hainelor. Iar ei când treceau pe lângă dânsul nici nu-l vedeau, nici nu-l auzeau, ci priveau ca printr-o sticlă transparentă dincolo, spre prietenii lor. Orice ar fi înseninat dânşii în ochii lui Jude, acesta nici nu exista măcar pentru ei; şi totuşi, îşi închipuise că venind încoace se va apropia de viaţa lor.

Dar, la urma urmelor, i se deschidea viitorul în faţă; de-ar avea norocul să dea peste o slujbă bună; o să înfrunte el ceea ce e de neînlăturat. Aşa încât mulţumi Domnului că-i dăduse sănătate şi putere şi prinse curaj. Deocamdată se afla dincolo de porţi, cu totul exterior, chiar şi în afara colegiilor; poate că într-o zi îi va fi dat să privească lumea prin ferestrele lor.

Într-un târziu, primi de la atelierul pietrarului vestea că îl aşteaptă ceva de lucru. Era primul semn de încurajare, şi Jude primi oferta fără să zăbovească.

Era tânăr şi voinic, altfel n-ar fi putut duce la capăt cu atâta zel munca la care se înhămase, adică să citească aproape toată noaptea după ce trudea întreaga zi. Mai întâi îşi cumpără cu patru şilingi şi şase penny o lampă cu abajur, ca să aibă lumină bună. Pe urmă îşi făcu rost de peniţe, hârtie şi tot felul de cărţi de care avea nevoie şi pe care în altă parte n-avusese cum să le obţină. Pe urmă, spre mâhnirea gazdei, mută din loc toată mobila odăii lui – una singură şi pentru lucru, şi pentru dormit – agăţă o perdea de o sfoară prinsă în mijlocul încăperii, ca să facă două camere dintr-una, atârnă un stor gros la fereastră, pentru ca nimeni să nu ştie cum îşi ciunteşte el orele de somn, îşi întinse cărţile şi se aşeză pe lucru.

Împovărat cum fusese cu însurătoarea, cu găsirea unei locuinţe şi cumpăratul mobilei, care dispăruse o dată cu nevastă-sa, nu se mai învrednicise, din vremea acelor triste evenimente, să pună vreun ban deoparte, aşa încât până la prima leafă fu nevoit să trăiască foarte strâmtorat. După ce-şi cumpăra o carte sau două, nu-şi mai putu îngădui nici să aprindă focul; şi în nopţile când sufla vântui aspru şi rece dinspre Câmpuri stătea lângă lampă, înfofolit în palton, cu pălăria în cap şi mănuşi de lână.

Prin fereastra lui vedea clopotniţa catedralei şi cupola ogivală, sub care răsuna clopotul cel mare al oraşului. Dacă ieşea pe scară zărea şi turnul cel înalt, ferestrele campanilei, turnuleţele colegiului de lângă pod. Toate acestea le folosea drept întăritoare în clipele când viitorul îi apărea ceţos.

Aşa cum procedează de obicei entuziaştii, nu dădea atenţie amănuntelor de metodă. Culegea la întâmplare noţiuni generale, dar nu zăbovea niciodată asupra lor. În clipa de faţă, îşi spunea el, singurul lucru necesar era să se pregătească strângând bani şi cunoştinţe şi să pândească orice posibilitate s-ar fi putut ivi pentru unul ca el de a deveni fiu al Universităţii. „Căci înţelepciunea te apără, şi banii aşijderea; iar cunoştinţele capătă desăvârşire numai dacă înţelepciunea – atunci când o ai – le dă viaţă.” Dorinţa lui îl absorbea într-atât, încât nu-i lăsa nici o părticică din cuget liber pentru a cântări rezultatele practice.

Tot atunci primi o scrisoare plină de nelinişti şi îngrijorare de la bătrâna lui mătuşă, în legătură cu ceea ce o mâhnise şi înainte – anume teama că Jude nu va avea destulă tărie ca să se ţină departe de Sue Bridehead şi de neamurile ei. Tatăl lui Sue – credea mătuşa – se înapoiase la Londra, dar fata rămăsese la Christminster. Şi mai rău era că devenise un soi de pictoriţă sau desenatoare în ceea ce se numea o prăvălie de obiecte bisericeşti, adevărat cuib de idolatri, unde se lăsase fără îndoială cucerită de rituri caraghioase, dacă nu devenise de-a dreptul papistaşă. (Domnişoara Drusilla Fawley ţinea, de când se ştia pe lume, de biserica evanghelică.)

Cum Jude avea o orientare mai degrabă intelectuală decât teologică, aceste veşti despre părerile probabile ale lui Sue nu-l înrâuriră în nici un fel. În schimb, ştirea despre locurile în care ar fi putut s-o găsească pe vara lui era de-a dreptul interesantă. Cu o plăcere deosebită trecu în primele lui clipe libere prin faţa prăvăliilor care corespundeau descrierii mătuşii. Într-una dintre acestea, zări la un pupitru o fată tânără, a cărei asemănare cu portretul dădea de bănuit. Se încumetă să intre pentru o cumpărătură banală, şi după ce sfârşi treaba rămase pe loc. Prăvălia părea ţinută doar de femei. Găseai înăuntru câţi anglicane, articole de papetărie, texte religioase şi obiecte decorative, îngeraşi de ghips pe suporturi, sfinţi în  rame gotice, cruci de abanos asemănătoare cu crucifixele catolice, cărţi de rugăciune aidoma cu cele papistăşeşti. Se uită cu sfială spre fata de la pupitru; era atât de drăgălaşă, încât i se părea cu neputinţă să aibă vreo legătură de rudenie cu el. O auzi apoi vorbind cu una dintre femeile mai în vârstă din spatele tejghelei, şi recunoscu anumite inflexiuni ale propriului său glas; mai domol, mai dulce, dar totuşi glasul lui. Cu ce se îndeletnicea? Privi pe furiş, în jur. În faţa ei se afla o bucată de zinc, tăiată ca un sul de pergament, lungă de vreo trei sau patru picioare şi acoperită pe o parte cu vopsea de fond. Pe această suprafaţă desena, sau mai bine zis picta ea, cu slove înflorite, de carte bisericească, un singur cu vânt:

ALELUIA

„Ce treabă plăcută şi creştinească!” se gândi Jude.

Acum înţelegea destul de bine ce căuta fata aci. Fără îndoială, deprinsese meşteşugul de la taică-său, care se îndeletnicea cu gravura bisericească în metal. Slovele pe care le migălea erau vădit destinate a fi puse pe un altar, întru ajutorul rugii credincioşilor.

Părăsi prăvălia. I-ar fi fost uşor să intre în vorbă cu ea chiar atunci, dar nu i se păru foarte cinstit faţă de mătuşa lui să-i nesocotească atât de repede rugămintea. Fusese soră cu el, totuşi ea îl crescuse; şi faptul că nu-i stătea în puteri să-l controleze dădea o tărie impresionantă dorinţei ei, care, ca argument logic, n-ar fi avut nici o putere asupra lui.

Aşa încât Jude nu dădu nici un semn de recunoaştere. Deocamdată n-avea s-o mai viziteze pe Sue. După ce plecă, îi veniră în minte şi alte motive, care vorbeau toate împotriva unei revederi. Fata părea îmbrăcată cu atâta gust în comparaţie cu el, care purta un surtuc grosolan de lucru şi nişte pantaloni prăfuiţi, încât Jude se simţi nepregătit pentru întâlnirea cu ea, aşa cum se simţise şi când fusese vorba de domnul Phillotson. Şi apoi, se prea poate ca el să fi moştenit antipatia familiei faţă de el şi să-l dispreţuiască – în măsura în care lucrul era îngăduit unei bune creştine – mai ales după ce el îi va fi povestit acel capitol dureros al istoriei lui, anume urmările înrobirii lui de către o făptură femeiască, pe care Sue cu siguranţă n-ar fi putut s-o admire,

Şi astfel se mărgini s-o observe şi să se bucure la gândul că se afla acolo. Conştiinţa prezenţei ei vii îl însufleţea. Dar Sue rămase un personaj mai mult sau mai puţin ideal, şi în jurul făpturii ei, Jude începu să ţeasă, ziua-n amiaza mare, vise ciudate şi fantastice.

Două sau trei săptămâni mai târziu, Jude transporta, împreună cu alţi oameni, dintr-un camion pe trotuar, în faţa Colegiului Crozier de pe Old Time Street, un bloc de piatră sculptată, pe care urma să-l înalţe până la o balustradă ce trebuia reparată. Pregătiţi cum erau să-l urnească, maistrul le spuse:

— Când îl săltaţi, ziceţi: Hei rup!

Şi săltară blocul.

Deodată, în timp ce Jude se opintea, o văzu pe verişoară-sa chiar alături de el; se oprise o clipă, cu piciorul încordat, până când obiectul care-i închidea drumul avea să fie urnit. Îl privea drept în faţă, cu ochii ei, a căror transparenţă era de nedescris. Îmbinau, sau i se părea lui că îmbină, vioiciunea cu duioşia, şi ambele cu misterul. Această privire, care, ca şi expresia buzelor, prinsese viaţă în clipa când Sue adresase câteva cuvinte unuia dintre tovarăşii lui de muncă, se opri apoi, fără ştire, asupra feţei lui. Dar Sue nu-şi dădu seama de existenţa lui, aşa cum nu-şi dădea seama de firele de praf pe care mişcările lui Jude le ridicau spre razele de soare.

Apropierea ei era atât de tulburătoare, încât Jude se înfioră şi întoarse capul din sfială, ca să nu fie recunoscut, deşi fata n-avea cum să-l recunoască, fiindcă nu-l văzuse niciodată şi poate că nici de numele lui nu auzise. Îşi dădea seama că, deşi Sue era în fond o fată de la ţară, anii de adolescenţă petrecuţi la Londra şi cei de mai târziu, trăiţi aci, înlăturaseră orice urmă de asprime din făptura ei.

După ce faţa trecu mai departe, Jude îşi văzu de treabă, dar cu gândul la ea. Fusese atât de prins de vraja fetei, încât nici nu-i putuse observa statura. Acum îşi amintea că nu e voinică, ci mai degrabă sprintenă şi subţire şi că aparţine tipului numit „elegant”. Mai mult decât atât nu văzuse. Fata n-are nimic statuar; e numai nervi şi mişcare. Deşi vioaie şi plină de viaţă, un pictor n-ar fi putut totuşi spune că e cu adevărat frumoasă. Dar aşa cum  arăta, pe Jude îl uimise. Era foarte departe de tipul rustic, cu care fusese el deprins. Cum putea cineva din neamul lui necioplit, nepricopsit, aproape blestemat, să fi ajuns la această culme de drăgălăşenie? Era influenţa Londrei, îşi spunea el.

Din clipa aceea, emoţiile adunate în inima lui, ca nişte ecouri înăbuşite ale singurătăţii şi ale poeziei răspândite de oraşul în care trăia, începură să se cristalizeze în jurul acestei arătări de vis; şi Jude înţelese că, oricât ar fi vrut el –  pentru a se arăta ascultător – să meargă în direcţia opusă, în curând nu va mai fi în stare să se împotrivească dorinţei de a se face cunoscut fetei.

Se prefăcu că se gândeşte la ea ca la un om din familie, de vreme ce existau motive zdrobitoare pentru care n-avea voie şi nu putea să se gândească la ea în alt chip.

În primul rând, el era însurat şi-ar fi fost un păcat. În al doilea rând, erau veri. Nu e bine ca doi veri să se îndrăgostească unul de altul, chiar când împrejurările par prielnice pasiunii lor. În al treilea rând, chiar dacă ar fi fost liber, într-o familie ca a lui, în care căsătoria e de obicei legată de o tragică tristeţe, alianţa cu o rudă de sânge ar fi înmulţit împrejurările vrăjmaşe, şi tristeţea tragică ar fi putut să se prefacă într-o cumplită tragedie.

Prin urmare, îşi spunea din nou, va trebui să se gândească la Sue doar cu interesul pe care ţi-l stârneşte cineva din familie; va trebui s-o preţuiască dintr-un punct de vedere practic, ca pe-o fiinţă de care poţi fi mândru, cu care vorbeşti, pe care o saluţi; de care mai târziu eşti poftit la ceai, dar faţa de care nu poţi avea decât sentimente de rudă şi de om ce-i doreşte binele. Iar ea va fi pentru el o stea binefăcătoare, o putere înălţătoare, o soră întru cucernicie şi o prietenă duioasă.

III

În ciuda opreliştilor de tot felul, instinctul îl îmboldea pe Jude să se apropie încet-încet de Sue, aşa încât, în duminica următoare se duse la slujba de dimineaţă din catedrala Colegiului Cardinal ca s-o mai vadă, fiindcă descoperise că fata venea des aci.

Dar Sue nu veni, şi el o aşteptă şi după amiază. Ştia că dacă vine cumva se va apropia de clădire, mergând de-a lungul laturii de est a curţii mari şi înverzite, prin care se ajungea la biserică. Se opri într-un colţ în timp ce băteau clopotele. Câteva minute înainte de începutul slujbei, fata apăru printre siluetele ce se apropiau pe sub zidurile colegiului. Zărind-o, Jude înaintă din partea opusă şi păşi în biserică în urma ei, mai fericit ca oricând că nu se trădase încă. S-o vadă rămânând nevăzut şi neştiut îi ajungea în clipa de faţă.

Mai zăbovi puţin în pridvor, aşa încât, în clipa când se aşeză, slujba era destul de înaintată. Era o după-amiază apăsătoare, posomorâtă, grea de tăcere, o după-amiază dintre acelea în care orice fel de religie apare oamenilor obişnuiţi şi practici drept o necesitate, şi nu doar un lux bun pentru clasele sentimentale şi trândave. În lumina tulbure a bisericii şi în lucirea orbitoare a ferestrelor de pe zidul dinspre cor, Jude nu-i zări decât nedesluşit pe credincioşii din partea opusă, dar văzu că Sue se află printre ei. De-abia descoperise locul unde şedea ea, când corul ajunse la partea a doua a psalmului 119, pe care-l începuse; In quo corriget. Orga modula o melodie plină de patos gregorian, în timp ce cântăreţii glăsuiau:

„Cum va putea cel tânăr să ducă o, viaţă neprihănită?”

Era tocmai întrebarea care-l frământa pe Jude în clipa aceea. Ce păcătos şi nemernic fusese când se lăsase târât spre urmări atât de nenorocite de o patimă animalică pentru o femeie; ajunsese să se gândească la sinucidere; ajunsese să se îmbete, ca un nesăbuit. Valurile stârnite de pedalele orgii se rostogoleau în jurul corului. Şi nu e de mirare că, hrănit cum era cu viziuni fantastice, Jude nu putea crede că psalmul nu fusese anume pregătit de o providenţă grijulie pentru secunda când el avea să calce pentru prima oară în locaşul acela sfânt. Şi totuşi, era psalmul care se cânta de obicei în a douăzeci şi patra seară din lună.

Fata, pentru care începea să simtă o neobişnuită duioşie, era acum potopită de armoniile ce-i legănau şi lui auzul; şi acest gând era o încântare pentru Jude. Ea venea pesemne des pe aici şi, cufundată cum era, trup şi suflet, în cele bisericeşti, prin îndeletnicire şi obişnuinţă, fără doar şi poate că se asemăna în multe privinţe cu el. Pentru un tânăr uşor impresionabil şi singuratic ca el, conştiinţa de a fi găsit în cele din urmă un ţărm la care să-şi ancoreze gândurile, un ţărm care făgăduia realizarea năzuinţelor lui atât sociale, cât şi spirituale, era ca o rouă a lui Hermon. Aşa încât Jude se simţi în tot timpul slujbei scăldat într-o atmosferă de extaz.

Şi cu toate că ar fi respins o asemenea bănuială, i s-ar fi putut spune că pentru el vântul bătea deopotrivă dinspre Cipru şi dinspre Galileea.{24}

Aşteptă până când Sue se ridică şi trecu de cor, şi atunci plecă şi el. Fata nu-i aruncase nici o privire, şi când Jude ajunse la uşă, ea apucase să străbată jumătate din aleea largă de afară. Ştiindu-se îmbrăcat în straiele de duminică, se simţi îndemnat s-o urmărească şi să se dezvăluie. Dar încă nu era pregătit şi vai, avea oare dreptul s-o facă, acum, că simţea deşteptându-se în el un asemenea simţământ?

Fiindcă, deşi starea lui în timpul slujbei părea să izvorască din credinţă – ba chiar ajunsese să se convingă singur că aşa şi este – până la urmă nu putea să rămână orb faţă de natura acestui magnetism. Sue îi era atât de străină, încât rudenia lor părea o născocire. Pe de altă parte, îşi spunea: „Nu se poate! Eu, om însurat, n-am voie s-o cunosc!” Totuşi, Sue era ruda lui, şi faptul că el avea o nevastă – măcar, că nu se mai arăta în emisfera aceasta – putea, într-un fel, să-i vină în ajutor. Împrejurarea ar fi putut înlătura din mintea lui Sue orice bănuială că pe el l-ar împinge dorinţa iubirii şi ar fi putut nimici, în ceea ce-o privea, orice stângăcie şi teamă în legătura dintre ei. Jude îşi dădu însă seama, cu o strângere de inimă, cât de puţin îl încântă lipsa de stângăcie şi de teamă pe care ar prilejui-o un asemenea gând.

Cu puţin timp înainte de ziua slujbei religioase din catedrală, drăgălaşa Sue Bridehead, fata sprintenă cu ochi scânteietori, avu o după-amiază liberă. Părăsi aşezământul ecleziastic, unde nu numai lucra, dar şi locuia, şi porţii la plimbare, afară din oraş, cu o carte în mână. Era una dintre acele zile senine care se ivesc uneori în Wessex într-un şir de zile reci şi umede, ca dintr-o toană a zeului vremii. Hoinări cale de-o milă sau două, până când ajunse într-un loc mult mai ridicat decât cetatea pe care o lăsase în urmă. Drumul trecea printre ogoare verzi, şi când ajunse la o barieră, Sue se opri, sfârşi pagina pe care o citea, apoi privi în urmă spre cupolele, turnurile şi turnuleţele vechi şi noi.

Dincolo de barieră, pe potecă, privirile îi fură atrase de un străin cu faţa smeadă şi părul negru. Şedea pe iarbă şi avea alături o scândură mare şi pătrată. Pe scândură erau fixate – înghesuite una într-alta – o mulţime de statuete de ghips, dintre care unele vopsite cu bronz; omul le potrivea, înainte de a porni la drum. Cele mai multe erau copii micşorate ale unor statui antice de marmura şi înfăţişau divinităţi foarte deosebite de acelea cu ale căror chipuri era fata obişnuită, printre ele o Venera-şablonizată şi o Diană, iar dintre zeităţile bărbăteşti – Apollo, Bacchus şi Marte. Deşi statuetele se aflau la mulţi yarzi depărtare de locul unde stătea Sue, soarele care bătea dinspre sud-vest le desprindea cu atâta strălucire de fondul verdeţii, încât contururile se puteau desluşi cu limpezime, şi cum erau aşezate între ea şi clopotniţele bisericilor, chipurile acestea deşteptară în mintea ei, prin opoziţie, un lanţ de idei contrastante şi ciudat de străine. Omul se ridică şi, văzând-o, îşi scoase cuviincios şapca şi strigă:

— Fii-gurine!

Avea o pronunţie care se potrivea cu chipul lui, Cât ai clipi din ochi, săltă pe genunchi, cu o mişcare îndemânatică, scândura cea mare, cu personaje divine şi umane, apoi o înălţă în creştetul capului, o aduse în faţa ei şi o sprijini de barieră. Mai întâi o îmbie cu mărfuri-mai mărunte – busturi de regi şi regine -— pe urmă cu un menestrel şi în sfârşit, cu un Cupidon înaripat. Ea clătină din cap.

— Cât costă astea două? întrebă, atingând cu degetul pe Venus şi pe Apollo – cele mai mari figurine de pe tavă.

Omul îi răspunse că i le vinde pe zece şilingi.

— Atâta nu pot să dau, spuse Sue.

Oferi o sumă mult mal mică, şi spre mirarea ei, vânzătorul desprinse figurinele de pe suportul lor de sârmă şi i le întinse peste barieră. Sue le cuprinse în mâini ca pe nişte comori.

După ce le plăti, şi omul plecă, fata începu să se frământe, întrebându-se ce va face cu ele. Acum, că erau ale ei, îi păreau nespus de mari şi de despuiate. Nervoasă cum era din fire, începu să tremure la gândul isprăvii pe care-o făcuse. În timp ce răsucea statuetele în mâini, praful de ghips alb i se scutură pe mănuşi şi pe jachetă. Mai merse câţiva paşi cu figurinele descoperite în braţe, şi deodată, o idee îi trecu prin minte. Smulse nişte frunze mari de brusture, de pătrunjel şi alte câteva buruieni care creşteau în marginea drumului şi-şi înfăşură obiectele în ele, cât se pricepu de bine, aşa încât povara ei părea un braţ enorm de plante verzi adunate de un neobosit iubitor al naturii.

— Ei, orice e mai bun decât veşnicele podoabe bisericeşti! spuse ea.

Dar tot mai tremura, şi aproape că ar fi dorit să nu fi cumpărat figurinele.

Furişându-şi din când în când privirile printre frunze, ca să vadă dacă Venus nu se alesese cumva cu un braţ rupt, intră cu păgâna ei încărcătură în cea mai creştină cetate din ţară, luând-o pe o străduţă întunecoasă, paralelă cu strada principală, şi ajunse, venind de după un colţ, la intrarea aşezământului în care lucra. Îşi duse obiectele cumpărate de-a dreptul în odaie şi încercă numaidecât să le încuie într-o cutie care-i aparţinea numai ei; dar, fiindcă obiectele erau din cale-afară de greoaie, le împachetă în coli mari de hârtie cafenie şi le aşeză pe duşumea, într-un colţ al încăperii.

Stăpâna casei, domnişoara Fontover, era o persoană trecută, cu ochelari şi îmbrăcată aproape ca o stareţă; se prăpădea după slujbe, aşa cum îi şedea bine unei femei de meseria ei, şi era una dintre enoriaşele catedralei Sf. Silas din suburbia mai înainte amintită, Beersheba, catedrală la care începuse să se ducă şi Jude. Era fiica unui pastor strâmtorat, şi când, cu câţiva ani mai înainte, acesta se prăpădise, învinsese vitejeşte sărăcia, preluând o prăvălioară cu obiecte bisericeşti, pe care o pusese pe picioare şi o adusese la situaţia prosperă de acum. Purta drept unică podoabă o cruce şi mătănii în jurul gâtului şi cunoştea pe de rost anul bisericesc.

Tocmai acum veni s-o cheme pe Sue la ceai, şi cum ea nu-i răspunse la prima chemare, intră în odaie, chiar în clipa când lega grăbită fiecare pachet cu câte-o bucată de sfoară.

— Ai târguit ceva, domnişoară Bridehead? întrebă domnişoara Fontover, privind în jur la reproducerile de sfinţi în rame gotice, la sulurile cu texte bisericeşti şi la alte articole, care, după ce se învechiseră prea mult ca să mai poată fi vândute, fuseseră folosite la împodobirea acestei cămăruţe întunecoase. Ce ai cumpărat? Ce pachet voluminos! Rupse hârtia cafenie, făcu o gaură mare cât o prescură şi încercă să se uite prin ea. Ce-i asta, statui? Două figurine? De unde le-ai luat?

— Păi, le-am cumpărat de la un negustor ambulant, care vinde ghipsuri.

— Doi sfinţi?

— Da.

— Care?

— Sfântul Petru şi sfânta – sfânta Maria Magdalena.

— Bine, acum hai jos la ceai, şi după aceea du-te şi termină textul acela pentru orgă, dacă mai ai destulă lumină.

Aceste mici oprelişti, care o împiedicau să se bucure de ceea ce fusese doar o toană trecătoare, stârniră în Sue dorinţa fierbinte de a despacheta obiectele ca să le privească; şi la ora culcării, sigură că nimeni n-o mai stinghereşte, despachetă în tihnă zeităţile. Aşeză figurinele pe scrin, între două lumânări, se retrase până la pat, se trânti deasupra şi începu să citească o carte scoasă din lădiţa ei şi de care domnişoara Fontover habar n-avea. Era un volum de Gibbon, din care Sue citi capitolul despre domnia lui Iulian Apostatul. Din când în când ridica ochii spre statuete, care păreau stranii şi nelalocul lor, fiindcă între ele atârna o gravură cu Drumul Calvarului. Şi de parcă scena aceasta i-ar fi sugerat ceva, Sue sări într-un târziu din pat şi, scoţând o altă carte din lădiţa – un volum de versuri – îl deschise de-a dreptul la poezia binecunoscută:

„Ai cucerit, palide galilean:

Încărunţit-a lumea de suflarea ta!”{25}

pe care o citi până la capăt. Îndată după aceea, suflă în lumânări, se dezbrăcă şi, în cele din urmă, stinse şi lumina de la căpătâiul ei.

Era la vârsta somnului sănătos şi totuşi, în noaptea aceea, se trezi mereu. De câte ori deschidea ochii, lumina filtrată din stradă îngăduia să desluşească figurinele de ghips de pe scrin, în contrast ciudat cu lucrurile din jur: texte sfinte, martiri, o Răstignire în ramă gotică, din care nu se contura acum, decât un crucifix catolic, fiindcă silueta de pe cruce era înecată în umbră.

Într-un rând, când se deşteptă, clopotele bisericii bătură o oră mică. Acelaşi sunet lovi şi urechea altei fiinţe, care stătea aplecată peste cărţi, în acelaşi oraş, nu foarte departe de acolo. Era sâmbătă seara şi, cum pentru a doua zi, Jude nu pusese deşteptătorul să-l scoale la ceasul obişnuit din zori, rămăsese treaz, ca de obicei, două sau trei ore mai târziu decât putea să-şi îngăduie în orice altă zi din săptămână. Tocmai atunci citea cu sârg din Griesbach. Şi chiar în clipa când Sue privea, clătinând din cap, la figurinele ei, poliţistul sau cetăţenii întârziaţi, care ar fi trecut pe sub fereastra lui Jude, ar fi putut auzi, dacă s-ar fi oprit din mers, silabe ciudate, bolborosite cu patimă – cuvinte pline de vrajă pentru el, dar neînţelese pentru ei ca de pildă:

„All hemin heis Theos ho Pater, ex hon ta panta, kai hemeis eis anton”{26}.

Silabele erau rostite cu glas din ce în ce mai tare, mai plin de adoraţie; apoi se auzi zgomotul unei cărţi care se închide.

— Kai heis kurios Jesous Christos, di hon ta panta kai hemeis di anton!{27}

IV

Era un om iscusit în meseria lui, un om dintr-o bucată, aşa cum ştiu să fie meseriaşii în oraşele de provincie. La Londra, omul care ciopleşte rotunjimile frunzelor refuză să modeleze şi partea care face trecerea spre frunziş, ca şi cum s-ar simţi umilit să făurească şi cea de-a doua jumătate a întregului. Când Jude n-avea prea multe muluri gotice sau prea multe podoabe de ferestre pe bancul lui de lucru, se ducea să graveze inscripţii pe monumente sau pe lespezi de mormânt, şi găsea plăcere în această schimbare de îndeletnicire.

Când o văzu din nou, Jude, cocoţat pe o scară, se ocupa tocmai cu o astfel de treabă, într-una din biserici. Trebuia să urmeze o scurtă slujbă de dimineaţa, şi când intră pastorul, Jude coborî de pe scară şi se alătură celor vreo şase oameni care alcătuiau turma de credincioşi. Aşteptă să se sfârşească rugăciunile, pentru a se reapuca de ciocănit. De-abia pe la jumătatea slujbei observă Jude că una dintre femei era Sue, care fusese nevoită s-o însoţească pe vârstnica domnişoară Fontover.

Jude urmărea cu privirile mişcarea umerilor ei frumoşi, felul ciudat de nepăsător şi degajat în care se ridica şi se aşeza, îngenuncherile ei de mântuială, şi-şi spuse că o astfel de anglicană i-ar fi fost de mare ajutor în împrejurări mai fericite. De îndată ce credincioşii începură să plece, se apucă de treabă, nu atât din râvna de a lucra mai departe, cât fiindcă nu cuteza, în locul acela sfânt, să dea ochi cu femeia a cărei vrajă începuse să-l stăpânească peste măsură. Cele trei raţiuni covârşitoare pentru care nu trebuia să încerce a se apropia de Sue Bridehead îl obsedau mai stăruitor ca oricând, acum, că atracţia lui către ea se dovedise, fără putinţă de tăgadă, a fi de ordin sexual. Dar tot atât de evident i se părea şi faptul că un bărbat nu poate trăi numai din muncă; sau, în orice caz, că bărbatul ce purta numele de Jude simţea nevoia să şi iubească. Poate că alţi bărbaţi nu s-ar fi putut stăpâni şi s-ar fi înfruptat grăbiţi din plăcerea unei prietenii lesnicioase, pe care ea n-avea de ce s-o refuze, iar restul l-ar fi lăsat în seama întâmplării. Jude nu era dintre aceştia, cel puţin nu acum, la început.

Dar, pe măsură ce zilele şi mai ales serile singuratice înaintau târându-se, Jude descoperi, spre deznădejdea lui, că, în loc să se gândească mai puţin, se gândea tot mai mult la ea şi că păcătuind, făcând ceea ce era neîngăduit, nepotrivit şi neaşteptat, încerca o fericire de care se înspăimânta. Împresurat tot timpul de vraja ei, mergând tot timpul pe urmele ei, se gândea într-una la dânsa şi era silit să-şi recunoască sieşi că, în această bătălie, conştiinţa lui n-avea sorţi de izbândă.

Adevărul e că, pentru el, Sue mai era încă o închipuire ideală. Cunoscând-o, poate că s-ar fi lecuit: de această patimă neaşteptată şi neîngăduită. Dar un glas îi şoptea că, deşi dorea s-o cunoască, nu dorea totuşi să se vindece.

Nu era nici urmă de îndoială că, din punctul lui de vedere de drept-credincios, situaţia devenea imorală. S-o iubeşti pe Sue, tu, bărbat autorizat de legile ţării s-o iubeşti numai pe Arabella şi pe nimeni altcineva, până la capătul zilelor, era un început care nu prevestea nimic bun pentru un om care o pornise pe drumul ales de Jude. Era atât de încredinţat de acest lucru, încât într-o zi, în timp ce lucra, cum i se întâmpla adesea, singur într-o biserică dintr-un sat vecin, simţi că e de datoria lui să se roage ca să-şi înfrângă slăbiciunea. Da, oricât ar fi năzuit să rămână fără prihană dinspre partea asta, nu izbutea, îşi dădu seama că e cu neputinţă să ceri a nu fi dus în ispită, când inima ta doreşte să fie ispitită de şaptezeci de ori şapte. Îşi găsea scuze. „La urma urmelor, îşi spunea, nu-i vorba acum la mine de o erotolepsie cum a fost prima oară. Doar îmi dau seama cât de excepţional de inteligentă este; aşa încât e vorba pe de o parte de nevoia de simpatie intelectuală, pe de alta de un dor după duioşie, firesc în singurătatea mea.” Şi aşa continua s-o adore, temându-se să-şi recunoască păcatul. Căci oricare ar fi fost virtutea, talentele, preacucernicia lui Sue, fără îndoială că nu aceste însuşiri constituiau motivul pentru care el o iubea.

Cam în vremea asta, într-o după-amiază, o fată tânără intră cu paşi şovăitori în curtea pietrarului şi, ridicându-şi fusta ca să n-o târască prin pulberea albă, trecu spre birou.

 – Drăguţă fată! spuse unul dintre lucrători, cel cunoscut sub numele de Unchiul Joe.

— Cine-i? întrebă altul.

— Nu ştiu. Am mai văzut-o pe aici. A, da, e fata meşterului ăluia priceput, Bridehead, care a lucrat toată fierăria din biserica Sf. Silas acum zece ani, şi pe urmă a plecat la Londra. Nu ştiu cum s-o fi descurcând acum – îmi închipui că nu prea grozav, de vreme ce fata s-a întors aici.

Între timp, fata bătuse la uşa biroului şi întrebase dacă domnul Jude Fawley lucrează în curtea atelierului. Tocmai în după-amiaza aceea se întâmplase ca Jude să fie dus după treburi, informaţie pe care fata o primi cu o privire dezamăgită, pregătindu-se numaidecât să plece. Când Jude se înapoie, îi povestiră totul şi-i descriseră fata, ceea ce-l făcu să exclame:

— Păi asta-i vară-mea Sue!

Îşi aruncă privirile de-a lungul străzii, dar fata nu se mai vedea. Acum nici prin gând nu-i mai trecea să fugă cu bunăştire de ea, ci se hotărî s-o caute chiar în seara aceea. Când ajunse acasă găsi un bilet de la ea – primul bilet – unul dintre acele documente care, deşi simple şi banale în sine, îţi apar mai târziu, când priveşti îndărăt, grele de urmări răscolitoare. Inconştienţa faţă de drama ce se pregăteşte, inconştienţă vădită în astfel de nevinovate epistole de început, scrise de femei bărbaţilor sau viceversa, le face, după ce drama s-a consumat şi tu le reciteşti în lumina ei strălucitoare ori sinistră, să apară cu atât mai tulburătoare, mai solemne şi în unele cazuri, mai cumplite.

Biletul lui Sue era cum nu se poate mai neticluit şi mai firesc. Se adresa dragului ei văr Jude; spunea că tocmai aflase, cu totul şi cu totul din întâmplare, că el locuieşte la Christminster şi-l dojenea că n-o înştiinţase de acest lucru. Ar fi putut să petreacă ceasuri atât de plăcute împreună, spunea, fiindcă şi ea trăia singură, fără să aibă vreun prieten apropiat. Dar acum se prea putea să fie silită să plece, aşa încât norocul unei prietenii între ei doi avea să fie poate pierdut pentru totdeauna.

Pe Jude îl trecură sudori reci la vestea plecării ei. Era o întâmplare la care nu se gândise niciodată. Se simţi cu atât mai îmboldit să-i scrie fetei numaidecât. Voia s-o întâlnească încă în seara aceea, îi spunea, la un ceas după ce va fi primit scrisoarea, şi anume pe stradă, la crucea care amintea de locul martiriului.

După ce-i trimise biletul cu un băiat, regretă că, în grabă, îi propusese o întâlnire pe stradă, când ar fi putut să-i spună că va veni la ea. La ţară, aşa aveau loc întâlnirile, şi el alte experienţe n-avusese. Tot aşa o întâlnise, din nenorocire, şi; pe Arabella, şi poate că lucrul n-avea să-i pară cuviincios unei fete drăgălaşe ca Sue. Dar, fiindcă acum nu mai era nimic de făcut, cu câteva minute înainte de ora stabilită, Jude se îndreptă spre locul hotărât, sub licărul lămpilor de curând aprinse.

Strada largă era tăcută şi aproape pustie, deşi nu se înnoptase. Zări pe celălalt trotuar o siluetă care se dovedi a fi a ei, şi amândoi se îndreptară în acelaşi moment spre cruce. Înainte ca vreunul dintre ei să ajungă acolo, Sue îi strigă:

— N-am de gând să te întâlnesc prima oară în viaţă chiar în locul ăsta! Vino mai încolo.

Glasul, deşi hotărât şi cristalin, tremurase. Înaintară paralel şi, aşteptând bunul ei plac, Jude o urmări până când o văzu că dă semne de oprire. Se opri şi el. Era locul unde, în timpul zilei, poposeau căruţaşii, dar acum nu se vedea nici unul.

— Îmi pare rău că ţi-am cerut să ne întâlnim aici, în loc să vin eu la dumneata, începu Jude cu sfială de îndrăgostit. Dar mă gândeam că dacă mergem economisim timp.

— Asta nu mă supără, spuse ea cu ton degajat şi prietenos. Nici n-am unde să primesc pe cineva. Eu voiam să spun că locul pe care l-ai ales e atât de groaznic – poate că groaznic nu e cuvântul potrivit, vreau să spun posomorât şi plin de amintiri neprielnice... Dar nu-i caraghios să încep cu asta, când nici măcar nu te cunosc?

Îl măsura curioasă din cap până-n picioare, deşi Jude nu prea se uita la ea.

— S-ar părea că mă cunoşti mai bine decât te cunosc eu, adăugă ea.

— Da, te-am văzut când şi când.

— Ştiai cine sunt şi nu mi-ai vorbit? Şi acuma plec!

— Da. Ăsta-i ghinion. Aproape că n-am alt prieten. De fapt, am un prieten foarte vechi pe aici prin apropiere, dar nu prea am chef să-l caut chiar acum. Mă întreb dacă ştii ceva despre el – domnul Phillotson. Cred că trebuie să fie pastor pe undeva prin ţinut.

— Nu, nu cunosc decât un singur domn Pillotson. Locuieşte afară din oraş, nu prea departe, la Lumsdon. E învăţător de ţară.

— A! Mă-ntreb dac-o fi acelaşi. Dar nu e cu putinţă! Tot învăţător să fi rămas? Nu-i cunoşti numele de botez – nu e Richard?

— Ba da, i-am trimis cărţi, măcar că nu l-am văzut niciodată.

— Prin urmare, n-a izbutit!

Chipul lui Jude se umbri. Căci cum ar fi putut să izbutească el acolo unde marele Phillotson dăduse greş? Ştirea i-ar fi prilejuit o zi de disperare dacă n-ar fi aflat-o în prezenţa scumpei lui Sue, dar chiar şi în clipa aceasta prevedea cum după plecarea fetei vestea despre eşecul lui Phillotson la Marea Universitate îl va copleşi.

— Dacă tot ne plimbăm, ce-ar fi dacă ne-am duce până la el? spuse Jude pe neaşteptate. Nu e târziu.

Ea încuviinţă şi porniră. Urcară un deal şi străbătură o întindere frumos împădurită. Curând, turnul crenelat şi clopotniţa pătrată a bisericii se înălţară spre cer, şi îndată după aceea se văzu şcoala. Întrebară pe un om de pe stradă dacă domnul Phillotson poate fi găsit acasă şi primiră răspunsul că el e totdeauna acasă. Ciocănitul lor îl aduse în uşa şcolii, cu o lumânare în mâna şi o expresie întrebătoare pe faţă care, din vremea când Jude îl văzuse pentru ultima oară, se scofâlcise şi se brăzdase de griji.

Faptul că, după atâţia ani, întâlnirea cu domnul Phillotson se petrecea atât de simplu nimici dintr-o dată nimbul ce înconjurase mereu, din clipa despărţirii, chipul învăţătorului în imaginaţia lui Jude. În acelaşi timp, se deştepta în cugetul lui o simpatie pentru Phillotson, ca faţă de un om, fără putinţă de îndoială, strivit şi dezamăgit. Jude îşi spuse numele şi adăugă că venise să-l vadă ca pe-un vechi prieten care se purtase frumos cu el în zilele de demult.

— Nu-mi amintesc câtuşi de puţin de dumneata, spuse învăţătorul, dus pe gânduri. Zici că erai unul dintre elevii mei? Da, fără îndoială; numai că, la vârsta mea, ei se numără cu miile, şi apoi, s-au schimbat atât de mult, cum e şi firesc, încât afară de cei recenţi de tot mi-aduc aminte de foarte puţini.

— Asta era la Marygreen, spuse Jude, care dorea mai bine să nu fi venit.

— Da. Am stat acolo scurt timp. Şi ea e tot o fostă elevă?

— Nu, ea e vara mea... V-am scris atunci pentru nişte cărţi de gramatica, dacă vă amintiţi, şi mi le-aţi trimis.

— A – da! Mi-amintesc vag despre asta.

— A fost foarte frumos din partea dumneavoastră. Şi tot dumneavoastră aţi fost omul care mi-a dat primul imbold s-o apuc pe drumul ăsta. În dimineaţa când aţi părăsit Marygreenul şi bagajele erau gata încărcate, mi-aţi urat să rămân cu bine şi mi-aţi spus că aveţi de gând să urmaţi universitatea şi să vă hirotonisiţi – că o diplomă este o pecete neapărat trebuincioasă pentru oricine vrea să înfăptuiască ceva ca teolog sau profesor.

— Mi-amintesc că îmi spuneam toate astea în cugetul meu; dar e ciudat că nu mi-am urmat nici eu singur sfatul. Am renunţat la gândul ăsta, cu ani în urmă.

— Eu, nu v-am uitat niciodată sfatul. El m-a adus prin părţile astea, el m-a făcut să vin până aici în astă seară, ca să vă văd.

— Intră, spuse Phillotson. Să intre şi vara dumitale.

Intrară în salonaşul casei de lângă şcoală. O lampă cu abajur de hârtie arunca lumină pe vreo două-trei cărţi. Phillotson ridică abajurul, ca să se poată vedea mai bine unii pe alţii, şi razele lămpii căzură pe faţa mică şi mobilă, pe ochii vioi şi întunecaţi, pe părul lui Sue; pe trăsăturile grave ale vărului ei; pe faţa şi făptura maturizată a învăţătorului, şi-l arătară ca pe-un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, rezervat şi gânditor, cu buze subţiri şi o gură destul de fină, cu umerii uşor aduşi, îmbrăcat într-o redingotă neagră, care, de purtată ce era, se lustruise puţin pe omoplaţi, în mijlocul spatelui şi la coate.

Încetul cu încetul, vechea prietenie se reînfiripă pe măsură ce învăţătorul vorbea de experienţele sale, iar cei doi veri de ale lor. Le spuse că încă se mai gândeşte uneori să intre în rândurile clerului şi ca, deşi nu mai poate s-o facă în felul cum dorise pe vremuri, s-ar putea să reuşească în calitate de predicator nehirotonisit. Mai spuse că are o slujbă tihnită, deşt îi lipseşte un pedagog.

Nu, rămaseră la cină, fiindcă Sue trebuia să fie acasă înainte de a se face prea târziu şi mai aveau de străbătut tot drumul până la Christminster. Deşi nu discutaseră decât subiecte generale, Jude era uimit să descopere ce femeie neobişnuită este verişoara lui. Era o făptură atât de sensibilă, încât tot ce făcea părea să izvorască din simţire. Un gând tulburător o făcea uneori s-o pornească înainte atât de iute, încât cu greu putea Jude ţine pasul cu ea; şi în unele privinţe sensibilitatea ei era atât de ascuţită, încât ar fi putut fi luată drept deşertăciune. Cu o strângere de inimă, Jude îşi dădu seama că în timp ce Sue n-avea faţă de el decât cele mai sincere sentimente de prietenie, el o iubea mai mult decât înainte, acum, că o cunoştea; şi tristeţea acelui drum spre casă nu ţinea de noaptea care cobora asupra lor, ci de gândul la plecarea ei.

— De ce trebuie să pleci din Christminster? întrebă el cu jale în glas. Cum e cu putinţă să nu te legi de un oraş în a cărui istorie oameni ca Newman, Pusey, Ward, Keble au avut o înrâurire atât de covârşitoare?

— Da – aşa e. Totuşi, cât a fost de mare înrâurirea lor asupra istoriei lumii Ce motiv caraghios pentru a dori să rămâi într-un oraş! Nu m-aş fi gândit niciodată la una ca asta! Râse. Fapt e că trebuie să plec, spuse ea mai departe. Domnişoara Fontover, de la firma unde sunt eu angajată, s-a supărat pe mine, şi eu pe ea; şi cel mai bun lucru este să plec.

— Cum s-a întâmplat?

— Mi-a spart nişte statuete.

— Da? Cu bună-ştire?

— Da. Le-a găsit la mine în odaie şi cu toate că erau proprietatea mea, le-a aruncat pe podea şi le-a călcat în picioare, fiindcă nu se potriveau cu gustul ei. A pisat cu călcâiul braţele şi capul uneia dintre figurine până le-a făcut fărâme – groaznic!

— Îmi închipui că erau prea catolico-apostolice pentru ea. Desigur că le-a numit icoane papistăşeşti şi ţi-a vorbit despre invocarea sfinţilor.

— Nu. N-a făcut asta. A privit chestiunea cu totul altfel.

— Da? Atunci, sunt uimit!

— Da. Din cu totul alte pricini nu i-au plăcut sfinţii mei ocrotitori. Aşa încât m-a silit să-i răspund; şi sfârşitul a fost că m-am hotărât să nu mai rămân acolo ci să-mi găsesc o slujbă care să-mi lase mai multă libertate.

— De ce nu încerci să fii din nou dăscăliţă? Am auzit că într-o vreme cu asta te îndeletniceai.

— Nu m-am mai gândit de atunci să mă apuc iarăşi de şcoală; fiindcă mă specializasem ca desenatoare.

— Te rog dă-mi voie să-i cer domnului Phillotson să te încerce în şcoala lui. Dacă munca îţi place, te duci la o şcoală pedagogică şi devii o învăţătoare bine pregătită şi cu diplomă. Ai să câştigi de două ori mai mult decât orice desenator sau specialist în arta bisericească şi ai să ai de două ori mai multa libertate.

— Bine, cere-i. Acum trebuie să mă ducă acasă. Rămâi cu bine, dragă Jude! Sunt atât de bucuroasă că până la urmă tot ne-am întâlnit! Nu e nevoie să ne certăm şi noi, numai şi numai pentru că şi părinţii noştri s-au certat, nu-i aşa?

Jude nu voia s-o lase să vadă cât de tare îi încuviinţa spusele. Porni pe drumul lui, spre strada lăturalnică pe care locuia.

S-o păstreze pe Sue Bridehead în apropierea lui devenise acum pentru el o dorinţă care acţiona fără teamă de urmări, aşa încât în seara următoare porni din nou spre Lumsdon, neavând încredere în darul de convingere al unui simplu bileţel. Învăţătorul nu era pregătit pentru o asemenea propunere.

— Ceea ce-mi trebuie mie e mai degrabă un tânăr care să vină din altă parte şi să aibă o experienţă de predare de cel puţin un an. Fireşte că vara dumitale se va descurca; dar n-are experienţă. Zici că are? Are într-adevăr de gând să îmbrăţişeze meseria de dascăl?

Jude îi răspunse că Sue asta avea de gând, după câte: ştia el. Argumentele lui bine ticluite în favoarea însuşirilor ei înnăscute, care o făceau aptă să-l ajute pe domnul Phillotson, însuşiri despre care Jude nu ştia absolut nimic, îl convinseră într-atât pe dascăl, încât acesta declară că o va angaja. Îl preveni însă prieteneşte pe Jude că, dacă verişoara lui nu are într-adevăr de gând s-o apuce pe calea învăţământului şi nu priveşte acest pas ca o primă etapă a uceniciei, a doua fiind studenţia la o şcoală normală, îşi va irosi timpul de pomană, fiindcă salariul era simbolic.

A doua zi după această vizită, Phillotson primi o scrisoare de la Jude. Acesta îl înştiinţa că se sfătuise din nou cu vara lui, care se înflăcăra din ce în ce mai tare la ideea de a deveni învăţătoare şi era gata să se prezinte. Nici o clipă nu-i trecu prin minte dascălului singuratic că pasiunea cu care sprijinea Jude aceste demersuri izvora din cu totul alt sentiment faţă de Sue decât instinctul de ajutorare obişnuit la oamenii din aceeaşi familie.

V

Învăţătorul era acasă, în locuinţa lui simplă, din incinta şcolii. Ambele clădiri erau noi. Se uita peste drum la casa veche, în care locuia Sue. Ajunseseră foarte repede la o înţelegere. Deoarece o pedagogă care trebuia să fie transferată la şcoala domnului Phillotson nu se prezentase, Sue fusese acceptată ca suplinitoare. Astfel de rânduieli provizorii nu puteau rămâne în picioare decât până la următoarea vizită anuală a inspectorului majestăţii-sale, de a cărui aprobare era nevoie pentru a le definitiva. Dar fiindcă mai predase timp de vreo doi ani la Londra, domnişoara Bridehead, care, e drept, părăsise în ultima vreme această meserie, nu era chiar o începătoare, şi Phillotson se gândea că nu va întâmpina nici o greutate ca s-o păstreze în serviciul lui, lucru pe care îl dorea de pe acum, cu toate că fata nu lucra cu el decât de trei sau patru săptămâni. Găsea că e într-adevăr atât de înzestrată pe cât spusese Jude; şi care meşter nu e dornic să păstreze un ucenic când acesta-l scuteşte de jumătate din muncă?

Trecuse cu puţin de opt şi jumătate dimineaţa, şi acum aştepta s-o vadă traversând drumul spre şcoală, ca apoi s-o urmeze. La nouă fără douăzeci, Sue trecu strada, purtând o pălărie uşoară, neglijent trântită pe cap. Phillotson o privea ca pe-o curiozitate. Părea să răspândească în dimineaţa aceasta un farmec nou, care n-avea nici o legătură cu talentele ei de dăscăliţă. Porni şi el spre şcoală. Sue îşi struni toată ziua şcolarii, în celălalt capăt al încăperii, sub ochii lui. Era într-adevăr o învăţătoare minunată.

Făcea parte din îndatoririle lui să-i dea lecţii particulare serile, şi nu ştiu care articol din Codul manierelor cerea, ca o femeie respectabilă şi vârstnică să fie de faţă la aceste lecţii în cazul când dascălul şi eleva erau de sexe diferite. Richard Phillotson se gândea cât de lipsite de noimă sunt aceste regulamente în cazul de faţă, ţinând seama că el era destul de bătrân pentru a-i fi fetei tată; dar se supuse fără să crâcnească, dându-i lecţii în aceeaşi odaie în care doamna Hawes, o văduvă, proprietăreasa lui Sue, stătea şi cosea. De fapt, ar fi fost greu să nesocoteşti regulamentul ţinând seama că în toată casa nu exista alt salonaş. Uneori în timp ce făcea calcule – învăţau aritmetică – Sue îşi ridica fără să vrea privirile spre el cu un zâmbet vag şi întrebător, ca şi cum ar fi socotit că el, fiindu-i profesor, surprindea toate gândurile – bune sau rele – care-i treceau ei prin minte, în realitate, Phillotson nici nu se gândea la aritmetică, ci la ea, şi încă într-un fel nou, care lui, ca dascăl, i se părea oarecum ciudat. Şi se poate ca fata să fi ştiut în ce fel se gândeşte învăţătorul la ea. Câteva săptămâni în şir, munca lor se desfăşură cu o monotonie, care lui i se părea plină de încântare. Pe urmă, într-o bună zi, copiii trebuiră duşi la Christminster, ca să vadă o expoziţie ambulantă, ce cuprindea o machetă a Ierusalimului, expoziţie la care, în scopuri educative, elevii erau admişi contra sumei de un penny de cap. Porniseră pe şosea doi câte doi. Sue mergea în dreptul clasei ei, sprijinind cu degetul mare ridicat în sus mânerul umbreluţei ei simple de bumbac. În urmă păşea Phillotson, dus pe gânduri, cum era mereu de când apăruse Sue, cu haina lui lungă fluturând, şi mânuindu-şi elegant bastonul de plimbare. Era o după-amiază însorită şi prăfuită; când intrară în sala de expoziţie, în afară de ei nu mai erau decât puţini vizitatori.

Macheta străvechii cetăţi se afla în mijlocul încăperii, şi proprietarul se plimba în jurul ei cu un băţ în mână şi cu alese sentimente filantropice înscrise pe faţa lui, arătând copiilor diferite cartiere şi locuri din oraşul sfânt, ale căror nume le erau cunoscute din Biblie: Muntele Moria, Valea Jehosafatului, Cetatea Sionului, zidurile şi porţile. Dincolo de una dintre porţi se vedea o înălţime mare ca un gorgan, şi pe înălţime se afla o cruce mică şi albă. Acesta, spunea el, e locul Răstignirii.

— Eu cred, îi spuse Sue dascălului, alături de care stătea mai spre fundul sălii, că macheta asta, oricât ar fi de bine meşterită, este o creaţie imaginară. Cum poate să ştie cineva că Ierusalimul arăta, aşa în vremea lui Christos? Sunt sigură că omul ăsta n-are de unde şti.

— E făcută după cele mai bune hărţi de reconstituire, întocmite pe baza vizitării cetăţii aşa cum arată ea astăzi.

— Eu zic că ne ajunge cât ştim despre Ierusalim, spuse ea. Doar nu suntem urmaşii evreilor. La urma urmelor, nici oraşul, nici poporul n-au fost de prim rang – aşa cum au fost Atena, Roma, Alexandria şi alte cetăţi vechi.

— Dar, fetiţo, gândeşte-te ce înseamnă Ierusalimul pentru noi!

Ea tăcu, fiindcă se stăpânea uşor; apoi, în spatele unui grup de copii strânşi ciorchine în jurul machetei, zări un tânăr într-o haină de flanelă albă, atât de aplecat peste Valea Jehosafatului, pe care o cerceta, încât faţa îi era aproape acoperită de Muntele Măslinilor.

— Ia te uită la vărul dumitale, Jude, vorbi mai departe dascălul. El nu e de părere că ne ajunge cât ştim despre Ierusalim!

— A – nu l-am văzut! strigă fata cu glasul ei vioi şi cristalin. Jude, ce serios studiezi tu macheta!

Jude tresări din visare când o auzi.

— O, Sue! făcu el, îmbujorându-se de bucurie şi sfială. Ăştia sunt elevii tăi, desigur! Am văzut eu că şcolile sunt admise după amiaza şi m-am gândit că s-ar putea să vii şi tu; dar m-am lăsat atât de absorbit, încât nici nu mai ştiam unde mă aflu. Cum te poartă înapoi, în trecut, nu-i aşa? Aş fi în stare să privesc ceasuri întregi, dar, din nefericire, am răgaz doar câteva minute; lucrez prin apropiere şi mi-am întrerupt munca.

— Vara dumitale e atât de deşteaptă, încât critică fără îndurare macheta, spuse Phillotson ironic, dar fără răutate. E foarte sceptică în ce priveşte autenticitatea ei.

— Nu, domnule Phillotson, nu sunt chiar aşa! Nu pot suferi să fiu ceea ce se numeşte o fată deşteaptă – prea sunt multe fete deştepte acum, răspunse Sue mâhnită! Am vrut numai să spun – nici nu mai ştiu ce am vrut să spun; ştiu doar atât, că era ceva ce nu înţelegi dumneata!.

— Eu ştiu ce vrei să spui, sări Jude cu înflăcărare (deşi nu ştia); Şi cred că ai deplină dreptate.

— Eşti un băiat de treabă, Jude. Ştiu că tu crezi în mine!

Îi luă mâna cu o mişcare nestăpânită şi după o privire plină de imputare aruncată învăţătorului, se întoarse spre Jude, cu un tremur în glas, care i se păru şi ei fără rost faţă de o ironie atât de blândă. Habar n-avea cum tânjeau după ea inimile celor doi bărbaţi, în această fugitivă dezvăluire de simţăminte, şi nici ce greutăţi le pregătea ea amândurora în viitor.

Macheta avea un caracter prea didactic pentru a nu obosi foarte repede copiii, aşa încât după-amiaza nici nu se sfârşise, şi ei erau pe drumul de întoarcere spre Lumsdon iar Jude înapoi la munca lui. Urmărea cârdul de copii în rochiţe şi şorţuleţe curate, coborând în şir, alături de Phillotson şi de Sue, strada care ducea afară din oraş, şi-l cuprinse un sentiment de tristeţe, şi nemulţumire la gândul că nu e loc pentru el în planul de viaţă al celor doi. Phillotson îl poftise să-i viziteze vineri seara, când el nu-i dădea lecţii lui Sue, şi Jude făgăduise din toată inima că va folosi prilejul.

Elevii şi dascălii se îndreptau aşadar spre casă; şi mare fu mirarea lui Phillotson a doua zi, când, aruncându-şi ochii pe tabla din clasa lui Sue, văzu dibaci desenată în cretă o perspectivă a Ierusalimului, cu fiecare clădire la locul ei.

— Mi s-a părut că nu te interesează macheta şi că aproape nici nu te-ai uitat la ea spuse el.

— Aproape că nu m-am uitat, răspunse ea, dar atâta tot mi-am amintit.

— E mai mult decât îmi amintesc eu însumi.

Inspectorul şcolar al majestăţii-sale făcea, în vremea asta, „vizita-surpriză” prin ţinut, ca să pună la încercare, pe neaşteptate, priceperea învăţătorilor; şi două zile mai târziu, în toiul orelor de dimineaţa, clanţa uşii săltă uşor, şi în clasă păşi domnia-sa, gogoriţa dascălilor nedefinitivaţi.

Domnul Phillotson nu era prea mirat; ca şi doamna din poveste, fusese păcălit de prea multe ori ca să mai fie luat pe neprevăzute. Dar clasa lui Sue era în celălalt capăt al odăii şi ea stătea cu spatele spre intrare, aşa încât inspectorul se apropie şi se aşeză înapoia ei, urmărind-o cum predă, timp de vreo jumătate de minut, înainte ca ea să-şi fi dat seama de prezenţa lui. Se întoarse şi înţelese că a sosit ceasul temut. Efectul fu atât de puternic, încât, sfioasă cum era, scoase un ţipăt de spaimă. Cu un ciudat instinct de protecţie, care-i depăşea stăpânirea de sine, Phillotson fu alături de ea la timp, pentru a o împiedica să cadă. Sue îşi veni repede în fire şi râse; dar după plecarea inspectorului urmă reacţia. Se făcu atât de albă la faţă, încât Phillotson o duse în odaia lui şi-i dădu o picătură de rachiu ca s-o facă să-şi revină. Sue îşi dădu seama că dascălul o ţine de mână.

— Ar fi trebuit să-mi spui, îl dojeni ea gâfâind înciudată, că ne ameninţă o vizită-surpriză a inspectorului. Ce-o să mă fac? Va scrie directorilor că nu-s bună de nimic şi mă nenoroceşte pentru totdeauna!

— N-o să facă una ca asta, fetiţa mea. Eşti cea mai bună învăţătoare pe care am avut-o eu.

O privea cu atâta blândeţe, încât Sue se simţi mişcată şi-i păru rău că-l mustrase. După ce-şi reveni, se duse acasă.

Între timp, Jude aştepta cu nerăbdare ziua de vineri. Şi miercuri, şi joi se simţise atât de copleşit de dorinţa s-o vadă, încât după asfinţit o porni pe drumul spre sat şi străbătu o bună bucată, iar după ce se înapoie în cămăruţa lui şi se apucă de citit îi fu cu neputinţă să-şi adune minţile şi să se concentreze asupra paginii. Vineri, de îndată ce se ferchezui puţin, aşa cum îşi închipuia el că i-ar plăcea lui Sue să-l vadă, şi după ce-şi făcu în grabă un ceai, o porni, deşi era o seară foarte umedă. Deasupra capului, copacii adânceau întunericul ceasului de seară şi scuturau cu tristeţe picături de apă peste el, lăsând prevestirile să-l năpădească – prevestiri fără noimă, căci, deşi Jude ştia că o iubeşte, mai ştia că el nu poate fi altceva pentru ea decât ceea ce este acum.

Când coti pentru a intra în sat, priveliştea care-i izbi mai întâi privirile fu cea a două persoane sub o singură umbrelă, ieşind pe poarta prezbiteriului. Era prea departe ca să le desluşească chipurile, dar ştiu din prima clipă că sunt Sue şi Phillotson. El ţinea umbrela deasupra capului ei, şi amândoi se întorceau – în chip vădit – de la o vizită făcută pastorului – pesemne într-o chestiune legată de munca lor la şcoală. Şi cum umblau de-a lungul uliţei ude şi pustii, Jude îl văzu pe Phillotson cuprinzând mijlocul fetei cu braţul, pe care ea îl respinse cu o mişcare domoală; dar învăţătorul o cuprinse din nou, şi ea îi lăsă braţul, privind în jur cu un aer bănuitor. Nu întoarse însă capul cu totul, aşa încât nu-l văzu pe Jude, care se prăbuşise în tufiş ca un om lovit de dambla. Rămase pitit acolo, până când cei doi ajunseră în dreptul căsuţei lui Sue, iar ea intră înăuntru, pe când Phillotson trecu mai departe, spre şcoala de alături.

— Dar e prea bătrân pentru ea, prea bătrân! striga Jude, atins de boala groaznică a iubirii zădărnicite, fără speranţă.

Nu se putea amesteca. Nu aparţinea el oare Arabellei? Fiindcă nu se simţea în stare să meargă mai departe, făcu cale întoarsă spre Christminster. Fiecare pas părea să-i spună că pentru nimic în lume nu trebuia să stea în calea învăţătorului şi a lui Sue. Poate că Phillotson era cu douăzeci de ani mai bătrân decât ea, dar multe căsătorii fericite aveau la bază aceeaşi diferenţă de vârstă. Împunsătura de ironie pe care o simţea în durerea lui se datora gândului că intimitatea dintre vara lui şi dascăl este în întregime opera lui.

VI

Fiindcă bătrâna şi acrită lui mătuşă zăcea bolnavă la Marygreen, Jude se duse în duminica următoare s-o vadă. Vizita aceasta era rezultatul unei lupte din care ieşise biruitor, împotriva pornirii de a apuca drumul spre satul Lumsdon pentru a obţine o întrevedere dureroasă cu vara lui, întrevedere în care cu vântul ce-i umplea inima nu putea fi rostit, iar priveliştea ce-l chinuia nu putea fi dezvăluită.

Acum, mătuşă-sa nu mai era în stare să se ridice din pat, aşa încât cea mai mare parte din scurta zi a lui Jude fu prinsă de felurite rânduieli, făcute pentru a uşura traiul bătrânei. Mica brutărie fusese vândută unui vecin, şi profitul realizat de pe urma acestei afaceri, pus peste economiile ei, îngăduia femeii să trăiască tihnit, având cele trebuincioase, ba chiar să-i şi prisosească, mai ales că o văduvă din sat se mutase la ea şi o ajuta la nevoie. De-abia când se apropie ceasul plecării izbuti Jude să înfiripe o convorbire liniştită cu bătrâna şi pe nesimţite, îndreptă firul conversaţiei spre vara lui.

— Aici s-a născut Sue?

— Da, în odaia asta. Pe atunci locuiau aici. Dar ce-ţi veni să mă-ntrebi?

— Aşa, voiam doar să ştiu.

— Te-ai văzut cu ea! se stropşi bătrâna. Şi eu ce ţi-am spus?

— Păi, mi-ai spus să nu mă văd cu ea.

— Aţi pălăvrăgit?

— Da.

— Lasă-te păgubaş. A învăţat-o taică-său să urască familia mamei ei; şi n-o să se uite cu ochi buni la un lucrător ca tine, acum, că s-a făcut domnişoară de oraş. Niciodată nu mi-a fost drag de ea. O obraznică mică – aşa era mereu – şi plină de draci. De multe ori am plesnit-o ca s-o lecuiesc de obrăznicie. Păi n-am văzut-o eu într-o zi ducându-se la iaz desculţă, fără ciorapi şi cu fusta sumeasă mai sus de genunchi? Nici n-am apucat s-o fac neruşinată, că ea mi-a şi spus: „Pleacă de-aici, mătuşică! Asta, nu-i privelişte pentru ochi de femeie cuviincioasă.”

— Era copil pe-atunci.

— Avea doisprezece ani bătuţi pe muchie.

— Da, sigur. Dar acum, că a crescut, a căpătat o fire cumpătată, sensibilă, drăgăstoasă şi simţitoare ca...

— Jude! strigă mătuşa, săltându-se în capul oaselor. Nu te prosti!

— Nu, sigur că nu mă prostesc.

— Nici căznindu-se un om n-ar fi putut să-şi facă un rău mai mare decât ţi-ai făcut tu când te-ai însurat cu femeia aia, Arabella. Dar acum dusă e în celălalt capăt al lumii şi poate că n-o să te mai necăjească niciodată. Dar o să-ţi fie şi mai rău dacă, aşa cununat şi legat cum eşti, ai s-o îndrăgeşti pe Sue. Dacă vară-ta se poartă omeneşte cu tine, preţuieşte omenia ei la cât face. Dar să-i oferi altceva decât bune sentimente de rudă ar fi nebunie curată din partea ta. Dacă are deprinderi de oraş şi-i uşuratică, te nenoroceşte.

— N-o vorbi de rău, mătuşă! Te rog, n-o vorbi de rău!

Se simţi uşurat când intră în odaie prietena şi îngrijitoarea mătuşii lui. Pesemne că femeia trăsese cu urechea la discuţia lor, căci începu să vorbească despre trecut şi-i făcu loc lui Sue Bridehead în amintirile ei. O descrise ca pe o fetiţă ciudată, pe vremea când învăţa la şcoala satului, dincolo de tăpşanul verde, înainte de plecarea tatălui ei la Londra; povesti cum, atunci când pastorul organiza lecturi şi recitări, apărea ea pe scenă, cea mai mică dintre toţi, „cu rochiţă şi ghete albe şi cingătoare roză”, cum recita Excelsior{28}, „A răsunat serbarea-n noapte”{29} şi Corbul{30}; cum în timp ce recita, îşi încrunta sprâncenele ei mici, privea cu ochi mari şi tragici în jur şi grăia în gol, ca şi cum s-ar fi aflat într-adevăr o făptură vie prin preajmă:

„Stafie ursuză, Corb bătrân, ce-ai trecut de ţărmul Nopţii în zbor,

Spune-mi numele de prinţ cu care ţărmurile Nopţii te strigă în cor!”

— Atâta viaţă dădea fata asta păsării ăleia scârboase şi mâncătoare de mortăciuni, încuviinţă bolnava cu silă, aşa cum stătea acolo cu cingătoarea ei roză şi celelalte, că aproape vedeai dihania în faţa ochilor. Şi tu, Jude, când erai mic, ţi se năzărea că vezi lucruri prin aer.

Vecina mai povesti şi despre talentele lui Sue în alte privinţe.

— Nu era ea chiar un băieţoi, ştii, dar făcea lucruri pe care, de obicei, le fac doar băieţii. Am văzut-o, pe gheţuşul de pe iaz, aruncându-se şi cârmind cu pletele în vânt, într-un şir de douăzeci de copii care se mişcau parcă pe cer, ca nişte umbre mici pictate pe sticlă. Se întorcea pe urmă înapoi pe pârtie fără să se oprească. Toţi erau băieţi în afară de ea; şi ei îi strigau ura, şi ea le spunea: „Nu vă luaţi nasul la purtare, băieţi!” şi dădea buzna în casă. Ei încercau s-o îmbie să iasă iar afară, dar ea nici nu mai voia s-audă.

Aceste amintiri despre Sue nu făceau decât să sporească nefericirea lui Jude la gândul că nici măcar nu poate nădăjdui s-o cucerească. În ziua aceea, părăsi căsuţa mătuşii lui cu inima grea. Tare ar fi vrut să arunce o privire în şcoală, ca să vadă încăperea în care făptura micii Sue culesese atâta glorie! Dar îşi stăpâni dorinţa şi porni mai departe.

183,

Era duminică seară, şi câţiva săteni care-l cunoşteau de pe vremea când locuise aici tăifăsuiau în grup, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Jude tresări când unul dintre ei îl salută.

— Vra să zică, tot ai ajuns unde ai vrut!

Jude dădu semne că nu înţelege.

— Păi, în oraşul cărturarilor. Cetatea Luminii, cum ne spuneai când erai mic! E chiar aşa cum te-ai aşteptat să fie?

— Da; ba chiar mai mult! strigă Jude.

— Am fost şi eu pe acolo şi am stat un ceas, dar n-am văzut mare lucru; clădiri vechi şi scorojite, pe jumătate biserici, pe jumătate aziluri, şi nici prea multă viaţă nu-i prin oraş.

— Te înşeli, John; e mai multă viaţă decât poate descoperi un om care umblă pe străzi. E inima gândirii şi a religiei – e grânarul intelectual şi spiritual al ţării acesteia. Liniştea aceea şi lipsa de agitaţie este tăcerea mişcării infinite – e somnul suveicii, ca să folosesc comparaţia unui binecunoscut scriitor.

— Păi, o fi sau n-o fi aşa? Cum ziceam, eu n-am văzut mai nimic într-un ceas sau două, cât am zăbovit pe acolo; aşa că am intrat şi eu undeva ca să iau o cană cu bere, o jimblă de un penny şi nişte brânză şi am aşteptat să vină timpul să pornesc spre casă. Îmi închipui c-ai fi apucat să intri într-un colegiu.

— Ba nu! spuse Jude. Aş zice că-s mai departe ca oricând de asta.

— Cum aşa?

Jude se lovi cu palma peste buzunar.

— Aşa ne-am gândit şi noi! Alea nu-s locuri pentru de-alde tine, numai pentru ăi cu mulţi bani.

— Aici greşeşti, spuse Jude cu amărăciune. Sunt şi pentru de-alde ăştia!

Totuşi, aceste ultime cuvinte fură de ajuns pentru a smulge gândurile lui Jude din lumea nălucirilor în care sălăşluise el în ultima vreme. În această lume, o făptură abstractă – mai mult sau mai puţin el însuşi – îşi cufundase mintea în nişte arte şi ştiinţe idealizate, pentru a-şi asigura intrarea şi jilţul în paradisul cărturarilor. Se simţi îndemnat să-şi privească planurile într-o lumină rece de miazănoapte. Simţise în ultimul timp că greaca, mai ales greaca tragicilor, nu-l mai mulţumeşte. Era uneori atât de obosit după munca zilei, încât nu mai era în stare să-şi ţină treaz spiritul critic trebuincios într-o cercetare temeinică. Simţea nevoia unui dascăl – a unui prieten – în preajma lui, capabil să-i lămurească într-o clipă lucruri care lui îi luau uneori o lună de istovitoare căutări prin hârţoage îmbâcsite şi lipsite de orizont.

Fără doar şi poate, trebuia să privească lucrurile mai de aproape decât le privise în ultima vreme. La urma urmelor, cu ce folos putea să se aleagă cheltuindu-şi timpul liber pe o muncă neprecizată numită „studiu particular”, fără să ţină seama de aplicările practice?

„Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai demult, îşi spunea, în timp ce se îndrepta spre casă. Mai bine ar fi fost dacă n-o apucam de loc pe drumul ăsta decât să merg aşa, fără să văd limpede încotro mă îndrept şi la ce ţintesc... N-are nici un rost să dau târcoale zidurilor colegiilor, ca şi cum aş aştepta să se întindă un braţ care să mă salte înăuntru! Trebuie să capăt informaţii precise.”

Drept care, în săptămâna următoare alergă după informaţii. La început, într-o după-amiază, i se păru că descoperă un prilej favorabil când văzu pe un domn mai în vârstă, ce-i fusese indicat ca directorul unui anumit colegiu, plimbându-se pe aleea unui teren îngrădit, ca un parc, nu departe de locul unde din întâmplare se afla şi el. Domnul se apropie, şi Jude se uită neliniştit la chipul lui. Părea blajin, chibzuit şi reţinut. După ce se mai gândi o dată, Jude simţi că nu se poată apropia de el să-i vorbească; dar întâmplarea îl influenţă destul pentru a-l face să gândească ce lucra cuminte ar fi dacă şi-ar mărturisi greutăţile în câte-o scrisoare adresată celor mai buni şi mai înţelepţi dintre aceşti profesori bătrâni şi ar obţine astfel sfatul lor.

De aceea, în săptămâna următoare sau în primele două săptămâni, îşi găsi de lucru în acele colţuri ale oraşului unde putea să zărească pe unii dintre cei mai simandicoşi decani, tutori, sau alte persoane din conducerea colegiilor; şi dintre cei în uluiţi alese în cele din urmă cinci, ale căror chipuri îi spuneau că sunt oameni cu judecată şi orizont larg. Acestor cinci oameni le adresă el scrisori, înfăţişându-şi pe scurt greutăţile şi cerându-le lor părerea cu privire la punctul mort în care se împotmolise.

După ce expedie scrisorile prin poştă, Jude începu să le găsească cusururi în mintea lui: îi părea rău că le trimisese. „M-am purtat ca un nepoftit, bădăran şi băgăreţ, cum sunt atâţia în ziua de astăzi, îşi spunea. De ce nu mi-a dat prin gând altceva mai bun decât să mă adresez în felul ăsta unor oameni cu desăvârşire străini? În ochii lor pot apărea ca un impostor, un târâie-brâu, un om fără caracter, dat fiind că n-au cum să afle contrariul... Poate că asta şi sunt!”

Totuşi, îşi dădu seama că se agaţă de speranţa într-un răspuns ca de ultimul mijloc de izbăvire. Aştepta zi de zi, spunându-şi că aşteptarea n-are nici un rost, şi totuşi aşteptând. În timpul acestei aşteptări, fu pe nepregătite zguduit de o ştire despre Phillotson. Dascălul părăsea şcoala de lângă Christminster pentru una mai mare, aşezată mai departe, spre sud, în Wessexul de Mijloc. Ce însemna asta; şi ce urmări va avea pentru vară-sa; dacă, aşa cum părea cu putinţă, era vorba de un demers practic, urmărind o sporire de venit în vederea asigurării traiului pentru doi oameni în loc de unul? Toate acestea erau întrebări la care el nici nu-şi îngăduia să răspundă. Pe de altă parte, sentimentele ce se înfiripaseră între învăţător şi fata de care Jude era atât de pătimaş îndrăgostit făceau să-i devină nesuferit gândul de a-i cere sfatul lui Phillotson asupra propriilor lui planuri.

Cum între timp înaltele feţe academice cărora le scrisese Jude nu catadicsiseră să răspundă, tânărul rămase, ca şi până atunci, lipsit de orice sprijin în afară de el însuşi şi în plus cu jalea unei speranţe zădărnicite. Interesându-se pe căi ocolite, înţelese curând limpede ceea ce bănuise de mult cu o strângere de inimă, anume că singura cale onorabilă era să se pregătească pentru vreo bursă sau vreun concurs deschis. Dar pentru asta era nevoie de îndrumarea unui profesor particular şi de multă pricepere înnăscută. Era aproape cu neputinţă ca un om care citea după cum îl tăia capul, oricât de întinse şi temeinice i-ar fi fost lecturile, fie ele chiar prelungite pe un răstimp de zece ani, să poată ţine piept celor care-şi petrecuseră viaţa sub îndrumarea unor profesori calificaţi şi lucraseră sistematic în vederea hirotonisiţii.

Cealaltă cale, aceea a cumpărării unui loc, ca să zicem aşa, părea singura deschisă pentru oameni de teapa lui. În cazul acesta, opreliştile erau numai de ordin bănesc. Pe baza informaţiilor pe care le deţinea, începu să cântărească greutatea piedicilor materiale şi, spre durerea lui, se încredinţă că, oricât i-ar fi surâs norocul, cu mijloacele lui de a economisi bani, înainte de cincisprezece ani nu putea ajunge să înainteze actele la direcţia colegiului şi să se prezinte la examenul de intrare. Planul era fără speranţă.

Îşi dădea seama ce vrajă ciudată şi vicleană exercitase asupra lui apropierea oraşului. Să ajungă până aici şi să trăiască în oraş, să se plimbe lângă bisericile şi şcolile lui, să se lase pătruns de genius loci păruse tinereţii lui visătoare, pe vremea când farmecele oraşului se năşteau din nimbul zărit la orizont, scopul ideal de netăgăduit. „Să mă văd eu ajuns acolo, îşi spusese cu înfumurarea neroadă a lui Robinson în faţa bărcii sale prea mari, şi restul e doar o chestiune de timp şi putere…” Ar fi fost mult mai bine pentru el dacă niciodată razele şi sunetele înşelătoare ale cetăţii nu i-ar fi atins ochii şi urechile, dacă s-ar fi statornicit în vreun oraş comercial activ, cu singurul scop de a agonisi bani prin puterea minţii lui şi dacă acolo fiind şi-ar fi privit proiectele în adevărata lor perspectivă. În sfârşit, era limpede pentru el acum că, supus unei cercetări raţionale, planul lui plesnise asemenea unui balon de săpun cu reflexe de curcubeu. Privea în urmă şi se vedea aşa cum fusese de-a lungul şirului de ani scurşi. Gândul lui se înrudea cu cel al lui Heine:

Deasupra ochilor năzuitor aprinşi ai tinereţii

Văd scufa cea pestriţă de nebun!

Din fericire, nu-i fusese dat să strecoare dezamăgirea şi în viaţa dragei lui Sue, făcând-o părtaşă la prăbuşirea lui. De acum înainte, ea va fi pe cât se poate cruţată de amănuntele dureroase legate de descoperirea propriei lui mărginiri. La urma urmelor, ea nu cunoscuse decât o parte neînsemnată din lupta fără nădejde în care se avântase el, neechipat, sărac, lipsit de prevedere cum era.

Avea să-şi amintească mereu de după-amiaza în care se trezise din visul lui. Neştiind de ce să se apuce, se urcase în cămăruţa octogonală a turnuleţului cu pereţi de sticlă, aşezat peste un teatru de o ciudată construcţie din oraşul acesta straniu şi unic în felul lui. Prin ferestrele turnului se înfăţişa panorama întregului oraş cu clădirile lui. Privirile lui Jude alunecară pe rând cu melancolie, cu jale, dar şi cu înverşunare, peste toate priveliştile. Clădirile acelea cu tot, ce ţinea de ele, cu privilegiile lor, nu erau pentru el. De la acoperişul proeminent al bibliotecii mari, în care el abia dacă avusese timp să intre, privirile lui lunecară spre clopotniţele atât de felurite, spre colegiile cu acoperişurile lor în creastă, spre străzile, capelele, grădinile, curţile interioare, ce alcătuiau ansamblul acelei panorame fără pereche. Îşi dădu seama că destin nul lui nu poate fi legat de toate acestea, ci trebuie să se desfăşoare printre muncitorii manuali din mahalalele mizere ale oraşului, din cartiere ca acela în care trăia şi el, cartiere nerecunoscute ca făcând parte din oraş de către vizitatorii şi de către apologeţii cetăţii, dar fără de ai căror locuitori, neobosiţii ei cititori n-ar fi putut citi, şi aleşii ei gânditori n-ar fi putut trăi

Privi, peste oraş, spre ogoarele de dincolo de marginile lui, spre copacii aşezaţi ca o perdea între el şi făptura a cărei apropiere îi fusese sprijin, a cărei pierdere devenise un chin înnebunitor. De n-ar fi fost lovitura aceasta, încă s-ar fi împăcat cu soarta lui. Cu Sue alături, ar fi renunţat, cu un zâmbet, la orice ambiţie. Fără ea însă, nu se putea feri de urmările dezastruoase ale îndelungatei încordări în care trăise. Fără îndoială că şi Phillotson trecuse printr-o dezamăgire intelectuală asemănătoare cu aceea care-l copleşea pe el acum. Dar între timp dascălul fusese binecuvântat cu mângâierea adusă de gingaşa Sue pe când el n-avea pe nimeni care să-l mângâie.

Coborî în stradă şi o porni fără vlagă, până când nimeri la un han, unde intră. Aci dădu în grabă pe gât, câteva pahare cu bere. Când ieşi iar în stradă, se lăsase noaptea. În lumina pâlpâitoare a felinarelor, se târî până acasă, la cină, şi nu mult după ce se aşeză la masă, gazda îi aduse o scrisoare care tocmai sosise. O aşeză pe masă, pătruns parcă de presimţirea însemnătăţii ei, şi când îşi aruncă privirile pe plic, Jude văzu emblema în relief a unuia dintre colegiile către ai căror directori se adresase.

— Una – în sfârşit! strigă Jude.

Înştiinţarea era scurtă şi suna altfel decât sperase el, măcar că venea de la director în persoană, lată ce cuprindea:

„COLEGIUL BIBLIOLI

Domnule, am citit cu interes scrisoarea, dumneavoastră; şi judecând după felul cum vă descrieţi activitatea de lucrător, îmi îngădui să cred că veţi avea mai mulţi sorţi de izbândă în viaţă rămânând în sfera dumneavoastră şi legându-vă de meseria pe care o practicaţi decât apucând pe un alt drum. Prin urmare, asta e ceea ce vă sfătuiesc eu să faceţi. Al dumneavoastră

T. Tetuphenay

Către domnul J. Fawley, pietrar.”

Acest sfat înspăimântător de înţelept îl scoase pe Jude din minţi. Ştia că ăsta e adevărul. Totuşi, lovitura părea nemiloasă după zece ani de muncă, şi răsunetul ei, chiar în clipa aceasta, îl făcu să se ridice buimac de la masă, şi în loc să se apuce ca de obicei de citit coborî scările şi ieşi în stradă. Zăbovi la un bar, unde mai dădu pe gât vreo două sau trei pahare; apoi, fără să-şi dea seama ce face, porni agale până ce ajunse în mijlocul oraşului într-un loc numit Răscrucea Celor Patru Drumuri. Privea aiurit ca un somnambul spre grupurile de oameni, până când, dezmeticindu-se, începu să vorbească poliţistului din locul acela.

Slujbaşul căscă, se întinse, înălţă cu un centimetru şi jumătate în vârfurile picioarelor, zâmbi şi uitându-se la Jude, îi spuse mucalit:

— Te-ai pilit, tinere!

— Încă nu; de abia am început, răspunse el cu un rânjet cinic.

Oricât de mult ar fi băut, creierii şi-i simţea uscaţi. Nu prinse decât frânturi din ce-i mai spuse poliţistul, fiindcă începuse să se gândească la toţi oamenii zbuciumaţi ca el care vor fi stat cândva la răscrucea aceea şi la care nu se mai gândea nimeni acum. Locul ăsta avea o istorie mai bogată decât cel mai vechi colegiu din oraş. Se îngrămădeau aci straturi-straturi de umbre ale unor oameni ce se întâlniseră acolo pentru a trăi tragedie, comedie, farsă, conflicte de viaţă dintre cele mai puternice. La Răscrucea Celor Patru Drumuri se întâlniseră oameni care vorbiseră despre Napoleon, despre pierderea Americii, despre execuţia regelui Carol, despre arderea pe rug a martirilor, despre cruciade, despre cucerirea normandă, poate chiar şi despre sosirea lui Caesar. Aci se întâlniseră bărbaţi şi femei ca să se iubească, să se urască, să se împerechere, să se despartă; aşteptaseră, suferiseră unul din pricina celuilalt; se blestemaseră din pricina geloziei; se binecuvântaseră în clipa iertării.

Începu să-şi dea seama că viaţa oraşului reprezenta o carte despre om cu mult mai palpitantă, mai variată şi mai concentrată decât viaţa într-un colegiu. Aceşti bărbaţi, aceste femei care se luptaseră odinioară alcătuiau, de fapt, realitatea Christminsterului, deşi nu ştiau mare lucru nici despre Christ, nici despre Minster{31}. Asta era ironia situaţiei. Populaţia schimbătoare, alcătuită din studenţi şi profesori care, în felul lor, ştiau despre ambele, nu era nicidecum caracteristică pentru locul numit Christminster.

Se uită la ceas şi, urmărindu-şi ideea, merse mal departe, până când ajunse la o sală unde avea loc un spectacol distractiv, Jude intră şi găsi încăperea plină de băieţi de prăvălie cu fetele lor, de soldaţi, ucenici, puştani de unsprezece ani care fumau şi femei uşoare din categoria mai respectabilă a amatoarelor. Nimerise adevărata viaţă a Christminsterului. Orchestra cânta, oamenii se foiau, se înghionteau şi la fiecare câteva minute se suia câte unul pe scenă ca să cânte un cântec comic.

Spiritul lui Sue plutea parcă în jurul lui, împiedicându-l să facă haz şi să bea cu fetele glumeţe, care-l îmbiau, dornice de puţină plăcere. La ceasurile zece plecă, şi o luă spre casă pe un drum ocolit, ca să treacă prin faţa porţilor colegiului al cărui director tocmai îi trimisese scrisorica.

Porţile erau închise. Mânat de un impuls, Jude scoase din buzunar bucata de cretă pe care, ca meseriaş ce era, o purta de obicei la el, şi scrise pe zid:

„Dar şi eu am pricepere ca voi nu sunt mai prejos decât voi, şi cine nu cunoaşte aceste lucruri?” – Iov, XII, 3.

VII

Izbucnirea aceasta de dispreţ îl uşură, şi a doua zi dimineaţă râse de trufia lui deşartă. Dar nu era un râs sănătos. Reciti scrisoarea directorului, şi înţelepciunea cuprinsă în rândurile ei, care la început îl scosese din fire, acum îl îngheţă şi-l strivi. Se socotea un adevărat smintit.

Neavând încotro să-şi îndrepte nici mintea, nici inima, nu putea să se apuce de lucru. Ori de câte ori se resemna cu soarta lui ca student, liniştea îi era tulburată de situaţia deznădăjduită dintre el şi Sue. Gândul că singurul suflet înrudit pe care-l întâlnise vreodată era pierdut pentru ei din pricina căsătoriei lui îi urmărea cu o stăruinţă crudă, până când, nemaiputând să-l rabde, se aruncă din nou, ca să uite, în vârtejul adevăratei vieţi a Christminsterului. O descoperi, de data asta, într-o tavernă întunecată şi joasă, în fundul unei curţi, tavernă bine cunoscută de anumite somităţi ale oraşului şi care în vremuri mai bune l-ar fi atras pe Jude pur şi simplu prin ciudăţenia ei. Aci îşi pierdea mai toată ziua, încredinţat că de la un om stricat până-n măduva oaselor ca el, nu-i nădejde să mai aştepţi ceva.

Spre seară, când obişnuiţii locului apăreau unul câte unul, Jude tot mai şedea la masa lui din colţ, măcar că-şi cheltuise toţi banii şi nu mâncase toată ziua nimic în afară de un biscuit. Urmărea cum se adună clienţii cârciumii, cu liniştea şi filozofia omului care, bând mult şi încet, avusese răgaz să lege prietenie cu câţiva: Tinker Taylor, fost meşter în fierărie bisericească, om decăzut, care pare-se că fusese cucernic în tinereţe, dar acum lua numele Domnului în deşert; de asemenea un agent de licitaţie cu nasul roşu; doi zidari meşteri în construcţii gotice, ca şi el, zişi Unchiul Jim şi Unchiul Joe. Mai veneau câţiva funcţionari şi ajutorul unui croitor de odăjdii; două doamne poreclite „Cuib de fericire” şi „Pistruiata”, care adoptau caractere morale de nuanţe diferite, după societatea în care se aflau; nişte călăreţi de circ, cunoscuţi în cercurile jucătorilor de curse; un actor ambulant de teatru şi doi tineri zănatici, care se dovediră a fi studenţi fără robă; se strecuraseră în cârciumă pe furiş, ca să întâlnească un cetăţean într-o chestiune privitoare la nişte acţiuni de bursă, şi acum aşteptau, cu ochii la ceas, bând şi fumând din pipele lor scurte, împreună cu amatorii de curse mai sus pomeniţi.

Conversaţia îi prinse pe toţi. Criticară societatea din Christminster. Profesorii, magistraţii şi alte persoane de vază fură sincer compătimite pentru cusururile lor; în spirit larg şi dezinteresat, se schimbau păreri despre felul cum ar fi trebuit să se poarte oamenii şi să-şi îndeplinească treburile pentru a fi respectaţi aşa cum se cuvine.

Cu înfumurarea, obrăznicia şi siguranţa omului care rezistă la băutură, Jude Fawley intervenea cu nişte observaţii zvârlite cam de sus; şi, fiindcă timp de atâţia ani ţinta lui fusese cea ştiută, tot ceea ce spuneau ceilalţi devia în gura lui, ca prin impulsul unui mecanism dement, spre subiectul ştiinţei şi învăţăturii. Vorbea despre întinderea cunoştinţelor lui cu o stăruinţă de care i-ar fi fost milă în ceasurile de trezie.

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de niciun decan, director, profesor sau nepricopsit de licenţiat din Universitate! Ceea ce ştiu e că i-aş face praf pe propriul lor teren dacă mi s-ar da prilejul. Le-aş arăta eu câteva lucruri de care ei încă n-au habar!

— I-auzi, i-auzi! făcură din colţul lor cei doi studenţi, care vorbeau în şoaptă despre acţiunile lor.

— Am auzit că ţi-au fost totdeauna dragi cărţile, spuse Tinker Taylor, şi nu pun la îndoială ce spui. Cu mine n-a fost aşa. Mie mi s-a părut totdeauna că fără cărţi înveţi mai multe decât din cărţi; ăsta mi-a fost îndreptarul în viaţă; şi de n-ar fi fost aşa, n-aş fi ajuns ce sunt acum.

— Urmăreşti să intri în Biserică, pare-mi-se? spuse Unchiul Joe. Dacă eşti aşa tobă de carte că-ţi dă mâna să ţinteşti aşa sus, de ce nu ne dai o pildă de savantlâc? Ştii să spui Crezul pe latineşte, omule? Aşa l-au pus o dată la-ncercare pe unul din ţinutul meu.

— Cred şi eu că-l ştiu! spuse Jude vorbind de sus.

— Aiurea! Ia te uită fumuri! ţipă una dintre doamne.

— Ţine-ţi gura, Cuib de fericire! i-o reteză unul dintre studenţi. Tăcere! Dădu pe gât băutura din păhăruţ izbi cu el în masă şi anunţă: Domnul din colţ; va repeta articolele Crezului, în limba latină, spre lămurirea adunării.

— Nu vreau! făcu Jude.

— Ba da. Dă-ne o probă! stărui croitorul de stihare.

— Nu ştii! făcu Unchiul Joe.

— Ba da, ştie! replică Tinker Taylor.

— Vă jur că ştiu! spuse Jude. Ei, hai, faceţi-mi cinste cu un whisky rece, şi-i dau drumul.

— Asta zic şi eu propunere cinstită! spuse studentul aruncând pe tejghea banii pentru whisky.

Fata de la bar potrivi amestecul cu aerul unei persoane silite să trăiască printre animale de un soi inferior, apoi paharul fu înmânat lui Jude. După ce-l goli, Jude se ridică şi începu fără şovăială şi pe un ton retoric:

„Credo in unurn Deum, Patrem omnipotentem, Factorem coeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium.”

— Bun! Minunată latină! strigă unul dintre studenţi, care, oricum, habar n-avea de nici un cuvânt.

Asupra celorlalţi oameni din cârciumă se lăsase tăcere. Încremeni şi fata iar glasul lui Jude răsuna atât de puternic, încât pătrunse până-n salonaşul din fund, unde moţăia cârciumarul, şi-l aduse şi pe acesta afară, ca să vadă ce se întâmplă. Jude nu se oprise din declamaţie, şi acum continua::

„Crucifixus etiam pro nobis: sub Pontio Pilato passus et sepultus est. Et resurrexit tertie die, secundum Scripturas.”

— Ăsta-i cel din Niceea, rânji al doilea dintre studenţi, Noi l-am vrut pe cel apostolic!

— Nu mi-aţi spus! Şi orice neghiob, în afară de voi, ştie că cel din Niceea este adevăratul Crez istoric!

— Lăsaţi-l să zică mai departe, lăsaţi-l! strigă agentul de licitaţie.

Dar curând, lui Jude parcă i se împăienjeni mintea, aşa încât nu mai putu continua. Îşi duse mâna la frunte şi pe faţă i se citea o expresie de suferinţă.

— Mai daţi-i un pahar, îşi revine el, şi o să ajungă până la capăt, spuse Tinker Taylor.

Cineva aruncă pe masă trei penny, şi paharul fu înmânat lui Jude, care întinse mâna după el fără să se uite. După ce înghiţi băutura, continua numaidecât, cu un glas înviorat, pe care-l ridica pe măsură ce se apropia de sfârşit, aşa cum face un preot care vorbeşte turmei:

„Et in Spiritum Sanctum, Dominum et vivificantem, qui ex Patre Filioque procedit. Qui cum Patre et Filio simul adoratur et conglorificatur. Qui locutus est per prophetas.

Et unam Catholicam et Apostolicam Ecclesiam. Confiteor unum Baptisma in remissionem peccatorum. Et expecto Resurrectionem mortuorum. Et vitam venturi saeculi. Amen!”

— Foarte bine! făcură câţiva, bucurându-se de ultimul cuvânt, primul recunoscut de ei.

De abia atunci, după ce se uită în jur, alungă Jude ceaţa care-i năclăise creierul.

— Adunătură de neghiobi! strigă el. Care dintre voi ştie dacă am recitat sau nu Crezul? Puteam să vă spun Fata prinzătorului de şobolani într-o olandeză stâlcită, că tot atât ar fi înţeles capetele voastre tâmpe! Ca să vezi până unde m-am coborât – în ce gaşcă am ajuns!

Cârciumarul, care se mai alesese o dată cu un avertisment pe autorizaţia de funcţionare pentru că adăpostise persoane dubioase, ieşi de după tejghea, temându-se de o încăierare; dar, într-o străfulgerare de raţiune, Jude întorsese dezgustat spatele şi părăsise scena; în urma lui, uşa se trânti cu un pocnet surd.

Porni grăbit pe uliţă şi coti spre strada dreaptă şi largă, pe care merse până când întâlni şoseaua şi lăsă în urmă orice ecou al adunării de adineauri. Mergea mereu înainte, mânat de un dor, copilăresc după singura fiinţă din lume pe care i se părea cu putinţă s-o caute – un dor nebun, a cărui nechibzuinţă n-o întrezărea acum. După un ceas, cam între zece şi unsprezece, intră în satul Lumsdon. Când ajunse la căsuţa lui Sue, zări o lumină aprinsă într-o odaie de jos, care, după socoteala lui, trebuia să fie a ei – şi chiar aşa şi era.

Jude păşi pe lângă zid şi ciocăni cu degetul în geam, strigând cu glas nerăbdător:

— Sue, Sue!

Fata trebuie să-i fi recunoscut vocea, căci lumina pieri, şi după o secundă sau două, zăvorul fu tras, uşa se deschise, iar Sue se arătă cu o lumânare în mână.

— Jude? Da, tu eşti! Dragul meu, dragă vere, ce s-a întâmplat?

— Da, eu sunt – nu m-am putut opri să vin, Sue! spuse el, prăbuşindu-se în prag. Sunt atât de ticălos, Sue, mi-e inima aproape frântă şi n-am mai putut răbda viaţa pe care o duceam! M-am apucat de băutură, de hulit, sau aproape, am vorbit de cele sfinte în locuri de dezmăţ – am repetat în chip de sfidare deşartă cuvinte care n-ar trebui rostite decât cu frica lui Dumnezeu! Fă ce vrei cu mine, Sue – omoară-mă – nici nu-mi pasă! Numai să nu mă urăşti şi să nu mă dispreţuieşti, cum fac toţi ceilalţi!

— Eşti bolnav, bietul de tine! Nu, n-o să te dispreţuiesc; sigur că nu! Hai să te odihneşti şi dă-mi răgaz să văd ce pot face pentru tine. Hai, sprijină-te de mine şi nu te mai necăji.

Ţinând cu o mână lumânarea şi rezemându-l cu cealaltă, îl duse înăuntru şi-l aşeză pe singurul fotoliu din locuinţa aceea sărăcăcios mobilată, li întinse picioarele pe un scaun şi-i scoase ghetele. Jude, a cărui minte se limpezea, nu putea rosti decât: „Draga, draga mea Sue!” cu un glas înecat de durere şi căinţă.

Fata îl întrebă dacă vrea să mănânce ceva, dar el clătină din cap. După aceea, îmbiindu-l să se culce şi făgăduindu-i să coboare dis-de-dimineaţă ca să-i pregătească o gustare, îi ură noapte bună şi urcă scările.

Aproape numaidecât, Jude se cufundă într-un somn greu, din care nu se trezi decât în zori. La început nu-şi dădu seama unde se află, dar, treptat, împrejurările i se limpeziră, şi el le privi în toată grozăvia cu care puteau să apară unei minţi sănătoase. Sue ştia lucruri cumplite despre el – cele mai cumplite. Cum mai putea da ochii cu ea acum? Îndată va coborî ca să se îngrijească de gustarea lui, cum făgăduise, şi el va trebui s-o întâmpine înecat în ruşinea lui. Nu putu îndura gândul, şi după ce-şi încălţă încet ghetele şi-şi luă pălăria din cuiul în care o atârnase ea, se strecură afară din casă.

Ideea lui fixă era să se retragă într-un loc neştiut, unde să  se ascundă şi poate, să se roage; singurul loc care-i trecu prin minte fu Marygreen. Se opri la locuinţa lui din Christminster, unde-l aştepta o scrisoare de concediere de la patronul lui; şi după ce-şi strânse lucrurile, întoarse spatele cetăţii care fusese un ghimpe atât de ascuţit în inima lui şi o porni spre sud, către Wessex. N-avea nici un ban în buzunar, fiindcă micile lui economii, depuse la o bancă din Christminster, rămăseseră din fericire neatinse. Prin  urmare, ca să ajungă la Marygreen nu-i rămânea decât s-o pornească pe jos; şi, fiindcă distanţa era de aproape douăzeci de mile, avea timp din belşug să desăvârşească pe drum procesul de trezire care începuse în el.

Era seară când ajunse la Alfredston. Aici îşi lăsă surtucul amanet şi, după ce merse cale de o milă sau două pe un drum de ţară, dormi în noaptea aceea sub o claie de fân. În zori se trezi, îşi scutură hainele de grăunţe şi de paie şi porni iarăşi, urcând pieptiş drumeagul alb şi lung spre culmea dealului, până la dunele care-i răsăriseră de mult în faţă. Trecu pe lângă borna din vârf, aceea pe care, cu ani în urmă, îşi scrijelise speranţele.

Ajunse în bătrânul cătun la ora când oamenii îşi luau gustarea de dimineaţă. Ostenit şi murdar de noroi, dar stăpân pe sine şi cu mintea limpede ca pe vremuri, se aşeză lângă fântână, gândindu-se că arată ca un Christos jalnic. Văzând alături un jgheab cu apă, se spălă pe faţă şi apoi se îndreptă spre căsuţa mătuşii lui, pe care o găsi luându-şi gustarea în pat, ajutată de îngrijitoarea ei.

— Ce-i, ai rămas fără lucru? îl întrebă bătrâna, privindu-l cu ochii duşi în fundul capului, pe sub pleoapele grele ca nişte capace.

O femeie care o viaţă întreagă nu făcuse decât să se lupte cu nevoile materiale nu-şi putea închipui o altă cauză a acestei apariţii de om doborât.

— Da, răspunse Jude greoi. Cred că trebuie să mă odihnesc un pic.

Înviorat după gustare, urcă în odăiţa lui de pe vremuri şi se întinse pe pat cu cămaşa pe el, aşa cum fac meseriaşii. Aţipi scurt timp, şi când se deşteptă i se păru că se află în iad. Era într-adevăr iadul – iadul înfrângerii conştiente pe tărâmul ambiţiei şi al iubirii. Se gândea la hăul în care se prăbuşise aici încă înainte de a părăsi ţinutul; era prăpastia cea mai adâncă pe care şi-o putuse închipui pe atunci dar era mai puţin adâncă decât cea de acum. Pe atunci se sfărâmaseră doar meterezele exterioare ale speranţei lui, acum căzuse şi linia a doua.

De-ar fi fost femeie, ar fi ţipat de atâta încordare nervoasă. Dar, acest mijloc de uşurare nefiindu-i îngăduit bărbatului, scrâşni din dinţi de durere. I se săpau brazde în jurul gurii, ca lui Laocoon, i se adânceau cute între sprâncene.

Un vânt tânguitor sufla printre copaci şi răsuna în horn, asemenea notelor joase ale unei orgi. Fiecare frunză din iedera care se căţăra pe zidul cimitirului de alături – lipsit acum de biserică şi căzut în paragină – îşi atingea cu un foşnet trist vecina, iar morişca de vânt de pe noua biserică în stil gotic victorian, aşezată pe un loc nou, începuse să uruie. Dar parcă nu numai vântul de afară stârnea acele murmure adânci, ci şi un glas. Jude ghici îndată de unde vine glasul: pastorul se ruga, împreună cu mătuşa, în odaia de alături. Şi-aminti că o auzise vorbind despre el. Curând, glasurile amuţiră, şi nişte paşi părură să străbată palierul. Jude se ridică în picioare şi strigă:

— Ei!

Paşii se îndreptară spre uşa lui, care era deschisă, şi un bărbat privi înăuntru. Era un cleric tânăr.

— Cred că sunteţi domnul Highridge, spuse Jude. Mătuşă-mea mi-a pomenit de mai multe ori de dumneavoastră. Iată-mă, proaspăt întors acasă; sunt unul dintre cei care o apucă pe calea pierzaniei; măcar că pe vremuri aveam cele mai frumoase intenţii din lume, Acum sunt înnebunit de atâta jale, ca să nu mai spun că m-am apucat şi de băutură, şi de altele.

Încetul cu încetul, Jude dezvălui pastorului planurile şi încercările lui din ultimul timp, stăruind dintr-o pornire inconştientă mai puţin asupra ambiţiilor şi visurilor sale intelectuale şi mai mult asupra laturii teologice, deşi până acum aceasta însemnase doar o parte din planul lui general de avansare.

— Acum ştiu că am fost un neghiob şi că mă paşte nebunia, adăugă Jude în chip de încheiere. Şi nu-mi pare rău nici cât negru sub unghie de năruirea speranţelor mele universitare. N-aş mai luat-o de la capăt nici de-aş şti că izbutesc. Nu mă mai interesează de fel succesul în societate. Dar simt că mi-ar plăcea să m-apuc de ceva bun; şi amarnic mă căiesc că n-am intrat în Biserică şi că am pierdut prilejul de a deveni slujitorul ei hirotonisit!

Pastorul, care venise de curând în ţinut, îl ascultă cu adânc interes şi spuse la sfârşit:

— Dacă simţi într-adevăr chemare pentru Biserică – şi după convorbirea noastră n-aş zice că nu simţi, fiindcă ai vorbit ca un om cu minte şi cu educaţie – află că în Biserică poţi intra chiar nehirotonisit. Atât doar, că trebuie să te hotărăşti să nu te mai atingi de băuturi tari.

— Mi-ar fi uşor să fac asta dac-aş avea vreo speranţă de care să mă agăţ!

Partea a treia

LA MELCHESTER

„Căci ascultă, mire, altă fată ca ea nu se mai află!”

SAPPHO

I

Era o idee nouă: o viaţă ecleziastică, dăruită în folosul celorlalţi, fără legătură cu viaţa intelectuală şi cu ambiţia. Un om putea predica şi face bine semenilor săi fără să se distingă în şcolile din Christminster, fără să aibă alte cunoştinţe decât cele obişnuite. Vechea lui nălucire, care-l împinsese până la visul culminant al episcopatului, nu izvorâse dintr-o înflăcărare etică sau religioasă, ci fusese o ambiţie lumească, sub masca stiharului. Îl cuprinse teama că tot proiectul lui degenerase cu timpul într-o ambiţie socială, neîntemeiată pe imbolduri nobile, măcar că nu de la asta pornise; o ambiţie care era produsul artificial al civilizaţiei. În clipa de faţă, mii de tineri se aflau pe acelaşi făgaş al căutării de sine. Până şi cel din soiul senzual, care mânca, bea şi-şi trăia nepăsător împreună cu nevasta viaţa de deşertăciune, era o făptură mai aleasă decât el. Dar să pătrunzi în Biserică lipsit fiind de învăţătură, adică incapabil, după toate semnele, să atingi toată viaţa o treaptă mai înaltă decât aceea de umil vicar, ce-şi iroseşte zilele într-un sat neştiut de nimeni sau într-un cartier mizer de oraş – în asta s-ar putea să fie o fărâmă de dăruire sau de măreţie; asta ar putea porni din adevărata credinţă, ar putea însemna drumul purgatoriului, demn să fie urmat de un om ce se căieşte.

Lumina favorabilă în care-i apărea acest nou gând, în contrast cu trecutele lui intenţii, îl însenina pe Jude, nefericit şi singur cum era; s-ar putea chiar spune că, în următoarele zile, cariera lui intelectuală – carieră ce acoperise cea mai mare parte a ultimilor doisprezece ani – primi le coup de grâce{32}. Totuşi, într-un răstimp lung şi parcă încremenit, nu făcu nimic pentru a da viaţă noii sale dorinţe, ci se îndeletnici cu treburi mărunte prin satele din vecinătate, ridicând în picioare pietre de mormânt, săpându-le inscripţiile şi resemnându-se să fie privit că un om decăzut din punct de vedere social, ca o marfă refuzată, de către cei vreo şase fermieri sau săteni care catadicseau să dea din cap când îl vedeau.

Interesul omenesc al noului său plan – fiindcă până şi fiinţele cele mai spiritualizate şi gata de jertfă au neapărată nevoie de un interes omenesc – se născu o dată cu venirea unei scrisori, ce purta un timbru nou pe plic, de la Sue. Fireşte, Sue scria cu îngrijorare şi spunea foarte puţine despre ale ei; atât doar, că trecuse un soi de examen ca să obţină o bursă regală şi că avea de gând să intre într-o şcoală normală din Melchester, ca să se desăvârşească în vederea profesiei pe care o alesese, în bună parte şi din îndemnul lui. Acolo exista şi un colegiu teologic. Melchester era un loc tihnit şi liniştitor, cu atmosferă aproape în întregime ecleziastică; un colţ în care studiile lumeşti şi distincţia intelectuală n-aveau ce căuta; în care dragostea de aproape, care lui nu-i lipsea, va fi poate la preţ mai înalt decât o strălucire de care era lipsit.

Şi cum o vreme el va fi nevoit să muncească mai departe în meseria lui, citind între timp teologie, ceea ce nu prea făcuse la Christminster, din pricina zilnicelor buchiseli din clasici, ce cale mai bună exista pentru el decât să găsească de lucru în numitul oraş, urmărind totodată îndeplinirea planului său de lectură? Că acest interes faţă de noua reşedinţă, interes cum nu se poate mai omenesc, era în întregime opera lui Sue, tocmai acum, când Sue era mai puţin nimerită decât oricând pentru a-l crea, era un fapt pătruns de o contradicţie morală faţă de care Jude nu era orb. Dar punea acest lucru pe seama slăbiciunii omeneşti, nădăjduind că va învăţa s-o iubească pe Sue doar ca pe-o prietenă şi-o rudă.

Socotea că-i va fi îngăduit să-şi împartă în aşa fel anii ce veneau, încât să-şi înceapă cariera de pastor la vârstă de treizeci de ani – vârstă care-l atrăgea mult, fiind aceea la care divinul său model începuse să predice în Galileea. Planul acesta avea să-i lase timp din belşug ca să studieze pe-ndelete şi să agonisească ceva bani de pe urma meşteşugului său, bani ce aveau să-i folosească, în etapa următoare, ca să urmeze regulat cursurile la Colegiul Teologic.

Crăciunul venise şi trecuse şi Sue era elevă a Şcolii Normale din Melchester. Era cel mai neprielnic răstimp al anului ca să începi o munca nouă, aşa încât Jude îi scrise, spunându-i că are de gând să-şi amâne sosirea cam cu o lună, până când zilele vor deveni mai lungi. Ea încuviinţă atât de uşor, încât lui îi şi păru rău de propunerea făcută. Era vădit că fetei nu-i prea păsa de dânsul, deşi niciodată nu-l mustrase pentru purtarea lui ciudată din noaptea când venise la ea, nici pentru tăcuta lui dispariţie. Şi nici nu-i pomenise vreo vorbă despre legăturile ei cu domnul Phillotson.

Totuşi, într-o bună zi, pe neaşteptate, îi sosi lui Jude o scrisoare de-a dreptul pasionată de la Sue. Îi spunea că se simte singură şi nefericită. Ura locul în care se afla; era mai rău decât să faci desene bisericeşti; mai rău ca oriunde. N-avea nici un prieten; oare el nu putea veni mai curând? Deşi, după ce va veni ea nu-l va putea vedea decât rar, fiindcă regulii aşezământului în care se afla erau severe până la cel din urmă amănunt. Domnul Phillotson fusese cel care o sfătuise să vină aici şi tare bine ar fi fost dacă nu l-ar fi ascultat!

Era vădit că cererea în căsătorie a lui Phillotson nu avea mulţi sorţi de izbândă. Jude se bucură nesăbuit. Îşi strânse lucrurile şi porni spre Melchester, simţindu-şi inima uşoară cum nu şi-o simţise de luni de zile.

Fiindcă începea un capitol nou al vieţii sale, căută – aşa cum se şi cuvenea – un hotel de temperanţă{33} şi descoperi un mic stabiliment de acest fel pe drumul de la gară. După ce îmbucă ceva, o porni peste podul oraşului, în lumina mohorâtă de iarnă, şi coti spre Piaţa Catedralei. Era o zi cu ceaţă şi, ajungând sub zidurile celei mai graţioase construcţii din Anglia, Jude se opri şi privi în sus. Cuprinse cu ochii clădirea înalţă, până la marginea acoperişului, sus de tot, clopotniţa se subţia, îndepărtându-se, până ce vârful i se pierdea în pâcla groasă. Felinarele începeau să se aprindă, şi întorcându-se spre aripa de apus, Jude ocoli clădirea. Blocurile numeroase de piatră care zăceau peste tot erau un semn bun: însemna că se începuseră lucrări însemnate de restaurare sau reparaţie a catedralei. Superstiţios cum era, socotea faptul că poate găsi de lucru din belşug în meşteşugul lui, în aşteptarea unei chemări spre îndeletniciri mai înalte, drept o dovadă de prevedere din partea unei providenţe cârmuitoare.

Îl năpădi un val de căldură când se gândi cât de aproape se află de fata aceea zglobie, cu ochi strălucitori, cu fruntea largă şi părul negru şi des; fata a cărei privire, uneori de o dulce îndrăzneală, te înflăcăra ca aceea a femeilor pe care le văzuse el în reproducerile după pânze din şcoala spaniolă. Se afla aici – chiar în piaţa aceasta – în una dintre casele care priveau spre faţada de apus a catedralei.

Porni într-acolo pe aleea largă, acoperită cu pietriş. Casa era o clădire veche din secolul al XV-lea, pe vremuri un palat, astăzi şcoală normală. Avea ferestre cu arcade şi colonete, şi în faţă o curte, despărţită de stradă printr-un zid. Jude deschise poarta şi se îndreptă spre uşă; după ce întrebă de vara lui, i ce îngădui cu precauţie să intre într-o sală de aşteptare. După câteva minute veni şi ea.

Deşi nu se afla aci decât de scurtă vreme, se schimbase de când o văzuse el ultima dată. Vioiciunea îi pierise; Impulsivitatea mişcărilor i se domolise. Nu desluşeai la ea nici urmă de ascunzişuri şi rafinamente convenţionale, şi totuşi nu mai era femeia care-l chemase prin scrisoare. Scrisoarea aceea izbucnise dintr-o pornire care mai apoi, la rece, fusese regretată, poate şi la gândul decăderii lui Jude. Jude era de a dreptul covârşit de emoţie.

— Nu mă socoteşti o lepădătură şi un stricat, fiindcă am venit la tine în starea aceea şi am şters-o în chip atât de ruşinos, Sue?

— Nu, am încercat să nu te socotesc astfel! Mi-ai spus destule ca să mă faci să înţeleg de unde pornea totul. Nădăjduiesc să n-am niciodată îndoieli cu privire la cinstea ta, sărmanul meu Jude! Şi, mă bucur c-ai venit.

Purta o rochie de culoarea murei, cu guler mic de dantelă. Era croită foarte simplu şi-i cădea graţios pe silueta zveltă. Părul, pe care înainte îl purta după moda timpului, îi era acum împletit strâns, aşa încât Sue avea înfăţişarea unei femei modelate şi ajustate în spiritul unei severe discipline. Din adâncuri răzbea totuşi un ecou de strălucire, până la care disciplina nu ajunsese încă.

Se apropiase cu drăgălăşenie de el; dar Jude simţea că nu aşteaptă sărutul pe care el ardea de nerăbdare să i-l dea din alte îndemnuri decât cele ale sentimentelor familiale. Nu putu să desluşească nici cel mai mic semn cum că Sue l-ar privi ca pe-un iubit sau că l-ar putea privi vreodată astfel – acum, că ştia lucruri atât de cumplite despre el – chiar dacă el ar fi avut vreun drept să pretindă dragoste. De aceea, se simţi sprijinit în hotărârea tot mai puternică de a-i istorisi încurcăturile lui casnice, hotărâre pe care o amânase mereu, din teama de a nu fi lipsit de prietenia ei.

Sue ieşi în oraş cu el. Se plimbară şi tăifăsuiră, însă nu atinseră dintre subiecte decât cele legate de clipa prezentă. Jude spuse că i-ar plăcea să-i cumpere un dar oarecare, şi atunci ea mărturisi, uşor ruşinată, că e îngrozitor de flămândă. Trăiau caliceşte la colegiu, şi darul pe care şi-l dorea cel mai mult era un dejun, un ceai şi o cină, toate la un loc. Drept care, Jude o duse la un han şi comanda tot ce se putea găsi acolo, adică nu prea mult. Totuşi, locul le oferi prilejul unui încântător tête-à-tête, fiindcă în încăpere nu se mai afla nimeni în afară de ei şi deci puteau să vorbească slobod.

Ea îi povesti, cu toată amărăciunea unei fete tinere, pentru care constrângerea e un lucru nou, cum era şcoala în zilele acelea, cât de aspru era traiul, ce felurite erau caracterele colegelor ei, adunate din toate colţurile diocezei, cum trebuia să se trezească dis-de-dimineaţă şi să lucreze la lumina lămpii cu gaz. El asculta tot ce-i istorisea; dar nu asta voia el în chip deosebit să afle, ci despre legătura dintre ea şi Phillotson. Şi tocmai despre acest lucru nu-i vorbi Sue. După ce sfârşiră cu mâncarea, Jude îşi lăsă cu o mişcare nestăpânită mâinile peste ale ei; ea ridică ochii, zâmbi şi-i luă nestingherită mâinile în mânuţa ei moale, despărţindu-i degetele şi cercetându-i-le fără emoţie, ca şi cum ar fi avut în faţă degetele unei mănuşi pe care avea de gând s-o cumpere.

— Ai mâini cam aspre, Jude, nu-i aşa? spuse ea.

— Da. La fel ar fi şi ale tale dac-ar ţine toată ziua ciocanul şi dalta.

— Să ştii că nu-mi displace. Cred că nu e lipsit de nobleţe să vezi mâinile înăsprite de muncă ale unui bărbat... Ei, dar să ştii că, de fapt, sunt destul de bucuroasă c-am venit la şcoala asta. Ai să vezi ce independentă voi fi după doi ani de studii! o să trec cu notă destul de mare, sper, şi domnul Phillotson o să folosească toată trecerea de care se bucură, ca să-mi găsească o şcoală bună.

În sfârşit, atinsese chestiunea.

— Am avut o bănuială, o temere, începu Jude; căci ţine cam mult la tine şi că poate vrea să te ia în căsătorie.

— Vai, ce băiat prostuţ!

— Bănuiesc că ţi-a vorbit despre asta.

— Chiar dacă mi-ar fi vorbit, ce importanţă ar avea? Un om bătrân ca el!...

— Lasă, Sue; nu-i chiar atât de bătrân. Ştiu eu ce l-am văzut făcând.

— Nu sărutându-mă, de asta sunt sigură!

— Nu. Dar prinzându-te de mijloc cu braţul.

— A, da, mi-amintesc. Dar nu puteam să ştiu că asta are de gând.

— Încerci să scapi, Sue, şi nu prea e frumos!

Buzele ei atât de sensibile începură să tremure, şi ochii să-i clipească des, la gândul mărturisirilor spre care o îndemnau asemenea imputări.

— Ştiu c-ai să te superi dacă-ţi spun ceva, şi de aceea nu vreau să-ţi spun!

— Prea bine, draga mea, încuviinţă el blajin. N-am nici un drept să te întreb şi nici nu doresc să aflu.

— Ba am să-ţi spun! hotărî ea cu acea îndărătnicie capricioasă care-i stătea în fire. Uite ce-am făcut: i-am făgăduit c-am să mă mărit cu el de acum în doi ani, după ce termin şcoala normală şi obţin certificatul. Planul lui este să preluăm o şcoală mare şi mixtă, într-un oraş mare, el băieţii, eu fetele – aşa cum fac adesea învăţătorii căsătoriţi – şi să câştigăm bine împreună.

— Sigur, Sue! Bineînţeles c-ai procedat foarte bine, nici că se putea mai bine!

Se uită la ea, şi privirile li se întâlniră. Dojana din ochii lui îi dezminţea cuvintele. Îşi smulse apoi mâna dintr-a ei înstrăinat, îşi întoarse faţa de la chipul ei înspre fereastră. Sue îl privea pasivă, fără vlagă.

— Ştiam c-ai să te superi! spuse apoi, fără urmă de emoţie. Prea bine – bănuiesc că am greşit! N-ar fi trebuit să te las să vii la mine! Ar fi mai bine să nu ne mai întâlnim; să ne scriem doar, când şi când, şi numai în chestiuni practice!

Era singurul lucru pe care Jude nu se simţea în stare să-l îndure, aşa cum ştia probabil şi ea, şi asta-l făcu să se dezmeticească numaidecât.

— Ba nu, o să ne vedem, spuse el repezit. Faptul că eşti logodită nu reprezintă nici o schimbare pentru mine. Sunt deplin îndreptăţit să te văd când vreau; şi o să te văd.

— Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Ne strică seara pe care o petrecem împreună. Ce importanţă poate să aibă ce ai de gând să faci de acum în doi ani?

Sue era o enigmă pentru el, şi Jude lăsă chestiunea să cadă.

— Vrei să intram în catedrală şi să ne aşezăm acolo? întrebă el după ce sfârşiră masa.

— În catedrală? Da. Deşi aş prefera să stăm în gară, răspunse ea, păstrând încă o urmă de supărare în glas. Acolo e acum inima oraşului. Catedrala şi-a făcut veacul.

— Ce modernă eşti!

— Ai fi şi tu la fel dac-ai fi trăit atât de mult în evul mediu, cum am trăit eu în ultimii ani! Catedrala era un loc minunat acum vreo patru sau cinci secole; dar acum ţine de trecut. Nici eu nu sunt modernă. De fapt, dac-ai şti ce mult mai veche decât medievalismul sunt eu!...

Jude părea mâhnit.

— Bine – nu mai vorbesc despre asta! strigă ea. Numai că nici nu ştii cât sunt de păcătoasă, din punctul tău de vedere. Dac-ai şti, nu te-ai mai gândi atâta la mine şi nici nu te-ai sinchisi dacă sunt său nu logodită. Avem tocmai bine timp să ocolim piaţa catedralei, şi după aceea trebuie să mă înapoiez; altfel, rămân toată noaptea încuiată pe din afară.

O conduse până la poarta şcolii, unde se despărţiră. Jude era încredinţat că vizita lui din noaptea aceea nenorocită grăbise hotărârea ei de a se căsători, şi gândul acesta numai fericit nu-l făcea. Prin urmare, imputarea ei îmbrăcase această formă, nu pe aceea a cuvintelor. Totuşi, a doua zi, Jude se duse să caute de lucru, ceea ce aici era mai greu de obţinut decât la Christminster, căci în orăşelul acesta amorţit se lucra mai puţin în piatră, iar mână de lucru se găsea oricând. Totuşi, încetul cu încetul îşi croi drum. Mai întâi i se dădu să cioplească în cimitirul de pe deal; şi în cele din urmă ajunse să lucreze la ceea ce-şi dorea el cel mai mult: la reparaţiile Catedralei, care erau foarte ample, fiindcă toată sculptura în piatră din interior fusese demontată, pentru a fi în mare măsură înlocuită cu alta nouă.

Aveau să treacă ani până la desăvârşirea lucrării, şi Jude era destul de încrezător în dibăcia ciocanului şi daltei lui pentru a simţi că timpul cât va rămâne aci atârnă numai de el.

Locuinţa pe care o închirie, chiar lângă intrarea în piaţa catedralei, ar fi făcut cinste şi unui vicar. Chiria îi înghiţea o parte din salariu mai mare decât obişnuia să plătească pentru casă orice fel de lucrător manual. Încăperea – dormitor şi cameră de locuit în acelaşi timp – era împodobită cu fotografii înrămate ale reşedinţelor parohiale în care trăise pe vremuri gazda lui, ca slujnică de încredere, iar pe căminul salonului, de jos se afla un ceasornic, a cărui inscripţie spunea că obiectul fusese dăruit aceleiaşi femei respectabile de către colegi, servitori ca şi dânsa, cu prilejul căsătoriei ei. Jude spori inventarul odăii, adăugând fotografii ale sculpturilor ecleziastice şi ale monumentelor executate de mâna lui; şi fu categorisit drept un bun chiriaş al apartamentului liber.

Găsi cărţi teologice din belşug în librăriile oraşului, şi cu ajutorul lor îşi reîncepu studiile într-un spirit deosebit faţă de vechea lui orientare. În chip de destindere, după lectura Părinţilor Bisericii sau a unor lucrări de bază ca cele ale lui Paley{34} şi Butler{35}, îi citea pe Newman, Pusey şi multe alte lumini moderne. Închirie un harmonium, îl aşeză în locuinţa lui şi începu să cânte cântece religioase, cu o mână sau cu amândouă.

II

— Mâine e zi mare pentru noi, ştii. Unde ne ducem?

— Sunt liberă de la trei până la nouă. Oriunde reuşim să mergem şi să ne întoarcem la timp. Dar nu ruine, Jude, nu mă dau în vânt după ele.

— Bine, atunci, la castelul Wardour. Şi de acolo ne putem duce la Fonthill dacă avem chef – totul în aceeaşi după-amiază.

— Wardour e o ruină gotică – şi eu nu pot să sufăr goticul!

— Ba nu. Tocmai pe dos. E o clădire clasică, după câte ştiu. Corintică, şi are o mulţime de tablouri.

— A, aşa da. Îmi place cum sună corintic. Mergem.

Câteva săptămâni după cele povestite mai înainte, avu loc între ei această convorbire, şi a doua zi dimineaţă se pregătiră de plecare. Fiecare amănunt al acestei excursii îi apărea lui Jude ca faţeta unui cristal ce răspândeşte scântei. Nici nu se mai încumeta să se gândească la viaţa dezlânată pe care o ducea. Purtarea lui Sue era în întregime o enigmă încântătoare pentru el; mai mult nu putea spune.

Veni şi ceasul plin de vrajă când trebui să bată la uşa colegiului ca s-o ia pe Sue; apoi apariţia ei într-o ţinută de o simplitate monahală mai degrabă silită decât dorită; drumul până la gară, strigătul hamalilor: „Daţi voie!” şuieratul trenurilor – totul alcătuia baza unei minuni ce se cristaliza. Nimeni nu căsca ochii după Sue, fiindcă era îmbrăcată aşa de şters; şi gândul că numai el singur cunoaşte farmecele ascunse de hainele acelea era mângâietor pentru Jude. Zece livre cheltuite într-un magazin de ţesături – lucru străin de adevărata ei viaţă şi de firea ei – şi tot Melchesterul ar fi holbat ochii după ea. Însoţitorul trenului îi luă drept îndrăgostiţi şi-i aşeză singuri într-un compartiment.

— Un gând bun irosit de pomană! spuse ea.

Jude nu răspunse. Socoti observaţia ei de o cruzime fără rost şi în parte neadevărată.

Ajunseră în parcul castelului, apoi cutreierară galeriile de tablouri. Jude se oprea cu mai multă plăcere în faţa pânzelor cu subiect religios aparţinând lui Del Sarto, Guido Reni, Spagnoletto, Sassoferrato, Carlo Doici şi alţii. Sue se oprea răbdătoare alături, aruncând priviri piezişe şi critice spre faţa lui, care devenea cucernică şi visătoare înaintea Madonelor, Sfintelor Familii şi Sfinţilor. După ce-l măsura astfel, ea trecea mai departe şi-l aştepta în faţa câte unei pânze de Lely sau Reynolds. Era vădit că vărul ei o preocupa adânc, aşa cum te interesează soarta unui om care orbecăieşte căutând drumul de ieşire dintr-un labirint din care tu ai scăpat.

După ce străbătură galeriile, le mai rămase mult timp liber. Jude propuse ca îndată ce vor fi îmbucat ceva să treacă dealul către nord şi să prindă, într-o gară aşezată la vreo şapte mile depărtare, trenul care ducea pe o altă linie spre Melchester. Sue, bucuroasă de orice aventură care-i sporea în acea zi sentimentul de libertate, încuviinţă numaidecât; aşa încât porniră, lăsând în urmă gara cea mai apropiată.

În faţa lor, cât cuprindeai cu ochii, se întindea un peisaj deschis. Vorbeau şi mergeau în pas săltăreţ. Dintr-un aluniş, Jude tăie un băţ lung pentru Sue, pe care-l făcu înalt cât ea şi-l cocârjă la vârf, ceea ce-i dădea fetei o înfăţişare de păstoriţă. Cam pe la mijlocul drumului, trecură peste o şosea, care se întindea în linie dreaptă spre est şi spre vest – era vechiul drum care venea de la Londra şi ducea până-n capătul cel mai îndepărtat al Cornwallului. Se opriră, îşi aruncară o clipă privirile în susul şi în josul drumului, măturat de vântul care ridica vârteje de paie şi fire de fân, şi se întristară de pustiul ce cuprinsese această cale, pe vremuri atât de însufleţită.

Trecură peste şosea şi merseră mai departe. Dar în timp ce parcurgeau următoarea jumătate de milă, Sue dădu semne de oboseală, ceea ce-l amărî pe Jude. Străbătuseră un drum lung, şi dacă n-ajungeau la timp în gară, lucrurile se încurcau rău. O vreme nu se zări nici o colibă pe tot întinsul dunelor sau al câmpurilor de sfeclă: dar curând ajunseră la o stână, şi numaidecât, după aceea îl găsiră pe cioban, care meşterea un gard. Îi informă că singura aşezare din apropiere era casa lui şi a maică-si şi le arătă drept înainte spre o scobitură de teren, din care se ridica o şuviţă albăstrie de fum, sfătuindu-i să se ducă într-acolo şi să se odihnească.

Aşa şi făcură, şi fură poftiţi în casă de o femeie bătrână şi ştirbă; îi vorbiră cu politeţea unor călători care ştiu că sunt la cheremul gazdei pentru singurul lor mijloc de odihnă şi singurul lor adăpost.

— Ce căsuţă frumuşică! spuse Jude.

— Ei, nu prea e ea frumuşică. Trebuie să-i fac acoperiş nou şi habar n-am de unde să fac rost de stuf, fiindcă paiele-s aşa scumpe, c-o să fie curând mai ieftin să-ţi acoperi casa cu farfurii de porţelan decât cu stuf.

Şedeau şi se odihneau, când pică şi ciobanul.

— Nu vă faceţi griji, le spuse cu o mişcare liniştitoare a mâinii. Rămâneţi aici cât vă place. Vă gândiţi cumva să vă-ntoarceţi în astă noapte la Melchester cu trenul? Pentru nimic în lume nu izbutiţi dacă nu cunoaşteţi locurile. N-ar fi mare lucru să fac o parte din drum cu voi, dar şi aşa s-ar putea să pierdeţi trenul.

Tresăriră amândoi.

— Puteţi să rămâneţi aici peste noapte, nu-i aşa, mamă? Vă primim cu dragă inimă. Îs cam tari paturile, dar dacă porniţi la drum, s-ar putea să vă fie şi mai rău. Se întoarse spre Jude şi-l întrebă în taină: Sunteţi cununaţi?

— Ţţ – nu! făcu Jude.

— Eu nu mă gândeam la nimic rău! Atunci, ea se poate culca în odaia mamei, şi dumneata cu mine pe cuptorul de afară, după ce au trecut ele să se culce. Vă trezesc eu la timp ca să prindeţi trenul înapoi. Pe ăsta tot l-aţi pierdut.

După ce se gândiră, hotărâră să se împace cu propunerea omului. Rămaseră pe loc şi împărţiră cu ciobanul şi cu mama acestuia cina, alcătuită din slănină fiartă şi zarzavaturi.

— Zău că-mi place, spuse Sue în timp ce gazdele strângeau masa. Suntem în afara oricărei legi, cu excepţia gravitaţiei şi a germinaţiei.

— Ţi se pare doar că-ţi place; dar de fapt nu-ţi place: tu eşti un produs al civilizaţiei, răspunse Jude, în timp ce amintirea logodnei ei îi redeşteptă puţin durerea.

— Fireşte că sunt, Jude. Îmi place să citesc şi multe altele, dar tânjesc după viaţa pe care am dus-o în copilărie şi după libertatea de atunci.

— Atât de bine ţi-aminteşti de vremea aceea? Mie mi se pare că nu există nimic în tine care să nu fie convenţional.

— Chiar aşa să fie? Nu ştii ce zace-n mine.

— Ce?

— Răzvrătita.

— Eşti o domnişoară de oraş; asta eşti.

Ea îl privi cu aspră dezaprobare şi întoarse capul.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ciobanul îi trezi, aşa cum făgăduise. Era o zi strălucitoare şi luminoasă, şi străbătură cele patru mile până la gară cu mare plăcere. De abia la Melchester, pe drumul spre Piaţa Catedralei, când turlele ascuţite ale bătrânei clădiri în care avea să fie din nou închisă se înălţară în faţa ochilor ei, Sue păru cam speriată.

— Cred c-o păţesc! murmură ea.

Sunară la intrarea principală şi aşteptară.

— Vai, îţi adusesem ceva şi era aproape să uit, spuse ea scotocind grăbită prin buzunar. O mică fotografie recentă de-a mea. Ţi-ar plăcea s-o ai?

— Dacă mi-ar plăcea!...

O luă bucuros, şi tocmai atunci apăru şi portarul, în clipa când deschise poarta, privirea lui nu părea să prevestească nimic bun. Fata intră şi privind înapoi spre Jude, flutură din mână.

III

Cele şaptezeci de fete, între nouăsprezece şi douăzeci şi unu de ani – deşi câteva erau mai vârstnice – care umpleau pe atunci acel soi de mânăstire ce se numea Şcoala Normală din Melchester, alcătuiau o comunitate amestecată, cuprinzând fiice de mecanici de pastori, felceri, prăvăliaşi, fermieri, lăptari, soldaţi, marinari şi săteni. În seara mai înainte descrisă, şedeau în sala mare de curs a aşezământului şi, de la una la alta, îşi treceau vorba că Sue Bridehead nu se înapoiase până la ora închiderii.

— A ieşit cu tinerelul ei, spuse o studentă din anul al doilea, care ştia multe despre tineri. Şi domnişoara Traceley o văzut-o la gară împreună cu el. O păţeşte ea când se întoarce!

— Zicea că-i văru-său, interveni o fetişcană dintre cele noi.

— E un pretext cam prea des întrebuinţat în şcoala asta ca să mai folosească la mântuirea sufletelor noastre, spuse sec fruntaşa anului.

Fapt este că doar cu douăsprezece luni în urmă, mod regretabil, fusese sedusă una dintre eleve, care folosise acelaşi pretext pentru a se putea întâlni cu iubitul ei. Afacerea iscase scandal, şi, drept urmare, atitudinea faţă de veri devenise, de atunci, foarte aspră.

La ceasurile nouă se făcu apelul, şi numele lui Sue fu rostit de trei ori cu glas răsunător de către domnişoara Traceley, care nu primi nici un răspuns.

La orele nouă şi un sfert, cele şaptezeci de eleve se ridicară în picioare pentru a cânta Imnul de seară şi apoi îngenuncheară pentru rugăciune. După rugăciune, urmă cina. În gândul fiecărei fete stăruia întrebarea: „Unde este Sue Bridehead?” Unele dintre studente, care-l zăriseră pe Jude pe fereastră, ar fi fost gata să rişte pedeapsa pentru plăcerea de a fi sărutate de un flăcău atât de plăcut la înfăţişare. Aproape nici una nu credea în calitatea lui de văr al lui Sue.

O jumătate de oră mai târziu, erau toate în culcuşuri, cu feţele lor fragede şi feminine îndreptate spre pâlpâirile lămpii de gaz, a cărei flacără, la intervale, lumina dormitoarele lungi; pe faţa fiecăreia stătea scris „slăbiciune”, ca o pecete a pedepsei date sexului în care fuseseră plămădite şi care nu poate deveni tare nici prin strădaniile unor inimi năzuitoare, nici prin talent, atâta vreme cât nemiloasele legi ale naturii rămân ceea ce sunt. Alcătuiau o privelişte drăgălaşă, sugestivă, patetică, de al cărei patos şi frumuseţe ele însele nu-şi dădeau seama şi pe care nu aveau să le descopere până când, în mijlocul furtunilor şi încordărilor din anii de mai târziu, ani marcaţi de nedreptate, singurătate, naşteri şi despărţiri, gândul avea să li se întoarcă spre această experienţă, lăsată să treacă în zbor cu prea multă nesocotinţă.

Una dintre profesoare intră ca să stingă luminile, dar mai înainte aruncă o ultimă privire spre culcuşul lui Sue, rămas gol, şi spre măsuţa de toaletă de la picioarele patului ei, măsuţă, ca şi toate celelalte, împodobită cu o mulţime de fleacuri dintre cele îndrăgite de fetele tinere, printre care săreau în ochi nişte fotografii înrămate. Pe măsuţa lui Sue nu erau prea multe fotografii: doar două chipuri de bărbaţi, înrămate în catifea cu filigran şi aşezate unul lângă celălalt, alături de oglindă.

— Cine sunt bărbaţii ăştia – v-a spus vreodată? întrebă profesoara. Nu sunt îngăduite pe mesele acestea decât portretele rudelor, ştiţi doar.

— Unul – cel între două vârste, spuse o studentă din patul de alături – este învăţătorul în a cărui subordine a lucrat; domnul Phillotson.

— Şi celălalt – studentul ăsta cu beretă şi robă – cine este?

— Este sau a fost un prieten de-al ei. Nu ne-a spus niciodată numele lui.

— Cel care a venit s-o ia era unul dintre ăştia doi?

— Nu.

— Sunteţi sigure că nu era studentul?

— Absolut sigure. Era un tânăr cu barbă neagră.

Luminile fură grabnic stinse, şi înainte de a adormi fetele îşi îngăduiră tot felul de presupuneri în legătură cu Sue, întrebându-se în ce fel o fi petrecut ea la Londra şi la Christminster înainte de a intra în şcoală; ba chiar unele dintre cele mai neastâmpărate coboară din pat şi se uitară afară, prin ferestrele cu arcade, spre masiva aripă vestică a catedralei şi spre clopotniţa ce se înălţa în spatele ei.

A doua zi dimineaţă, când se treziră, îşi aruncata privirile spre colţişorul lui Sue şi-l găsiră tot neocupat. După lecţiile de dimineaţă, făcute la lumina lămpii cu gaz, în ţinută de casă, tocmai când se îmbrăcau pentru micul dejun, auziră clopoţelul de la intrare sunând puternic. Supraveghetoarea dormitorului ieşi şi se înapoie numaidecât, pentru a anunţa că directoarea dăduse dispoziţii ca nimeni să nu vorbească fără permisiune cu Bridehead.

Prin urmare, când Sue intră în dormitor – ca să-şi potrivească în grabă ţinuta – obosită şi cu sângele în obraz, şi se îndreptă tăcută spre colţul ei, nici una dintre fete nu se apropie ca să-i ureze bun venit sau să-i pună vreo întrebare. Când coborâră, constatară că ea nu vine în urma lor spre sufragerie ca să-şi ia gustarea de dimineaţă şi de abia acum aflară că Sue fusese aspru mustrată şi pedepsită să stea toată săptămâna închisă într-o încăpere izolată, în care avea să-şi ia mesele şi să-şi citească lecţiile.

La aflarea acestei ştiri, cele şaptezeci de fete murmurară, căci, după părerea lor, pedeapsa era prea aspră. Întocmiră o jalbă, pe care îşi depuseră cu toatele semnătura, cerând directoarei ca Sue să fie iertată de pedeapsă. Cererea lor nu fu luată în seamă. Spre seară, când profesoara de geografie începu să-şi dicteze tema, fetele din clasă rămaseră cu braţele încrucişate.

— Va să zică n-aveţi de gând să lucraţi? întrebă în cele din urmă profesoara. Să ştiţi, s-a stabilit ca tânărul în tovărăşia căruia şi-a petrecut Bridehead seara nu era vărul ei, pentru simplul motiv că ea nici nu are o asemenea rudă. Am scris la Christminster, ca să ne încredinţăm.

— Noi suntem gata s-o credem pe cuvânt, spuse fruntaşa clasei.

— Tânărul a fost concediat din slujbă la Christminster, pentru beţie şi cuvinte de hulă rostite în public, şi s-a mutat în oraşul nostru numai ca să fie în preajma ei.

Totuşi, fetele rămaseră ţepene şi nemişcate, iar profesoara părăsi clasa ca să-şi întrebe superiorii ce e de făcut.

Curând după ce se lăsă întunericul, elevele care rămăseseră pe loc auziră strigăte din clasa alăturată, unde lucrau fetele din anul întâi. Una dintre acestea se repezi înăuntru, ca să spună că Sue Bridehead sărise pe fereastra odăii în care fusese închisă, fugise peste peluză şi dispăruse în noapte. Cum izbutise să iasă din grădină, nimeni nu putea spune, ţinând seama că în fund grădina era mărginită de râu şi că poarta laterală era încuiată.

Se duseră să cerceteze odaia goală şi văzură că geamul din dreptul arcadei de mijloc era deschis. Inspectară din nou peluza cu o lanterna, răscolind fiecare boschet şi tufiş, dar fata nu era ascunsă nicăieri. Pe urmă îl luară la întrebări pe portarul de la intrarea principală, şi omul, după ce se gândi puţin, spuse că-şi amintea a fi auzit un fel de clipocit în apa din fundul grădinii, dar că nu-i dăduse atenţie, socotind că vor fi fost nişte raţe ce coborau râul.

— O fi trecut râul cu piciorul! spuse o profesoară.

— Sau s-o fi înecat, adăugă portarul.

Directoarea se înfioră – nu atât la gândul morţii posibile a lui Sue, cât al jumătăţii de coloană care ar fi relatat amănunţit evenimentul în ziare, fapt care, adăugat scandalului din anul trecut, ar fi adus colegiului pentru multe luni de zile o faimă nedorită.

Făcură rost de mai multe lanterne şi începură să cerceteze râul; şi în cele din urmă descoperiră pe malul care mărginea ogoarele nişte urme mici de ghete imprimate în mâl, urme ce nu mai lăsau nici o îndoială asupra faptului că preasimţitoarea copilă trecuse râul într-un loc unde apa îi venea până aproape de umeri; râul acesta era cel mai mare din ţinut şi pomenit cu respect în toate cărţile de geografie. Şi cum Sue nu necinstise şcoala înecându-se, directoarea începu s-o ironizeze şi să se arate bucuroasă de plecarea ei.

În aceeaşi seară, Jude se afla în locuinţa lui de lângă poarta ce dădea în Piaţa Catedralei. La ceasul acesta de după asfinţit, intra adesea în piaţa tăcută şi se oprea în faţa clădirii în care era închisă Sue, urmărind pe storuri umbrele mobile ale fetelor şi dorindu-şi să nu aibă altceva de făcut decât să stea toată ziua citind şi învăţând îndeletniciri pe care multe dintre uşuraticele locatare ale acelei case le dispreţuiau. Dar în seara aceasta, după ce-şi bău ceaiul şi se mai învioră, se cufundă în lectura celui de-al douăzeci şi nouălea volum din colecţia Părinţii Bisericii, întocmită de Pusey, colecţie cumpărată de la un anticar pe un preţ care lui i se parca uluitor de ieftin faţă de valoarea nepreţuită a lucrării. I se păru că aude un ciocănit uşor în fereastră; apoi îl auzi din nou. Cu siguranţă că arunca cineva cu pietriş. Se sculă şi săltă uşor oblonul.

— Jude! auzi de jos.

— Sue!

— Da – eu sunt! Pot urca fără să fiu văzută?

— Da, sigur.

— Atunci, nu coborî. Închide fereastra.

Jude aşteptă. Ştia că Sue o să intre destul de uşor, uşa din faţă putând fi deschisă simplu cu ajutorul unui mâner pe care oricine putea să-l răsucească, aşa cum e obiceiul în cele mai multe orăşele vechi de provincie, îi bătea inima la gândul că, la ananghie, Sue se refugiase la el, aşa cum şi el căutase refugiu la ea când se aflase în impas. Cum se întregeau unul pe altul? Desfăcu zăvorul uşii şi auzi pe scara întunecată un foşnet tainic, apoi, după o clipă, fata îi apăru în lumina lămpii. Porni spre Sue ca să-i apuce mâna şi descoperi că e udă ca o zeitate marină şi că hainele se lipesc de ea ca faldurile drapate pe trupurile de pe friza Partenonului.

— Mi-e atât de frig! spuse Sue clănţănind din dinţi. Pot să stau lângă focul din odaia ta, Jude?

Se îndreptă spre grătarul mic, în spatele căruia pâlpâia un foc şi mai mic, dar, cum la fiecare mişcare apa şiroia de pe ea, intenţia ei de a se usca păru absurdă.

— Ce-ai făcut, iubito? întrebă el, îngrijorat că drăgăstosul epitet îi scăpase fără să-şi dea seama.

— Am trecut cel mai mare râu din comitat, asta am făcut! M-au încuiat, fiindcă am ieşit cu tine; lucrul mi s-a părut atât de nedrept, încât n-am putut să rabd, şi atunci am sărit pe fereastră şi am fugit trecând apa!

Începuse explicaţia cu intonaţiile uşor detaşate ale glasului ei obişnuit, dar înainte să fi încheiat, buzele ei subţiri şi trandafirii începură să tremure. Părea că-şi stăpâneşte cu greu plânsul.

— Dragă Sue! spuse el. Trebuie să scoţi tot ce ai pe tine! Stai puţin – trebuie să împrumuţi nişte haine de la gazda mea. O s-o întreb.

— Nu, nu. Nu cumva să afle, pentru numele lui Dumnezeu! Suntem atât de aproape de şcoală, încât or să vină după mine!

— Atunci, trebuie să-ţi îmbraci hainele mele. N-ai nimic împotrivă?

— Nu.

— Costumul meu de duminică, ştii. E cam strâmt aici la mine.

Într-adevăr, totul era înghesuit şi la-ndemână în singura încăpere a lui Jude, fiindcă nu era loc să fie altfel. Deschise un sertar, scoase dinăuntru costumul lui închis de sărbătoare şi scuturând puţin hainele, întrebă:

— De cât timp ai nevoie?

— De zece minute.

Jude părăsi odaia şi ieşi în stradă, unde începu să umble în sus şi-n jos. După ce un orologiu bătu şapte şi jumătate, se întoarse. Văzu pe singurul fotoliu din odaie o făptură subţire şi firavă, travestită în costumul lui de duminică, o făptură atât de patetică în lipsa ei de apărare, încât lui Jude îi crescu inima când prinse înţelesul celor ce vedea. Pe două scaune, în faţa focului, se aflau întinse hainele ei ude. Când el se aşeză alături, Sue roşi, dar numai o clipă.

— Îmi închipui, Jude, că ţi se pare ciudat să mă vezi în halul ăsta şi cu lucrurile mele atârnate acolo. Dar n-are rost să te sperii! Sunt doar straie de femeie – postav şi pânză lipsite de sex... Aş fi dorit să nu-mi fie aşa rău şi atât de greaţă. Vrei să-mi usuci hainele? Te rog, Jude. Şi îndată după aceea, am să-mi caut o locuinţă. Încă nu e târziu.

— Nu, n-ai să-ţi cauţi, dacă te simţi bolnavă. Trebuie să rămâi aici. Draga mea Sue, ce să-ţi aduc?

— Nu ştiu! Nu mă pot împiedica să nu tremur. Aş vrea să mă încălzesc. Jude o acoperi şi cu paltonul lui, şi după aceea se repezi până la cel mat apropiat birt, de unde se întoarse cu o sticlă mică în mână.

— Ţi-am adus un şip cu cel mai bun rachiu, spuse. Şi-acum îl bei, dragă, până la fund.

— Nu pot să beau din sticlă, mă crezi?

Jude luă paharul de pe măsuţa de toaletă şi amestecă alcoolul cu puţină apă. După ce se înecă puţin, Sue îl dădu pe gât şi se lăsă pe spate în fotoliu.

Începu apoi să-i povestească în amănunţime tot ce i se întâmplase de când se despărţiseră, dar, în toiul povestirii, glasul i se stinse, capul îi căzu în piept, şi vorbirea i se întrerupse.

Căzuse într-un somn adânc. Jude, îngrozit la gândul că fata se alesese cu o răceală care putea s-o lase bolnavă pe viaţă, se bucură când îi auzi răsuflarea regulată. Apropiindu-se încetişor, observă că o îmbujorare caldă îi năpădise obrajii, până atunci vineţi, şi că mâna care atârna nu mai era rece. Rămase cu spatele la foc şi cu ochii aţintiţi asupra aceleia în care vedea aproape o zeitate.

IV

Visarea îi fu întreruptă de scârţâitul unor paşi care urcau scara.

Trase hainele lui Sue de pe scaunul pe care stăteau atârnate la uscat, le aruncă sub pat şi se cufundă cu nasul în carte. Cineva ciocăni în uşă şi o deschise numaidecât. Era proprietăreasa.

— Vai, nu ştiam dacă sunteţi acasă sau nu, domnule Fawley. Voiam să ştiu dacă doriţi să luaţi cina. Văd că aveţi un tânăr...

— Da, doamnă. Dar cred că nu cobor în astă seară. Aveţi bunătatea să-mi aduceţi cina sus pe o tavă şi aş mai vrea şi o cană cu ceai.

Jude obişnuia să coboare în bucătărie şi să ia masa de seară împreună cu familia, ca să nu mai dea gazdei de lucru. Totuşi, de data aceasta proprietăreasa aduse cina sus, iar el i-o luă din uşă.

După ce femeia coborî, Jude aşeză ceainicul pe marginea grătarului de la cămin şi scoase de sub pat hainele lui Sue. Erau departe de a fi uscate. Rochia groasă de lână era încă îmbibată de apă. Aşa încât le agăţă pe toate la loc, aţâţă focul şi rămase pe gânduri, în timp ce aburii din haine se ridicau pe coş.

Pe neaşteptate, fata spuse:

— Jude!

— Da. Totul e în ordine. Cum te simţi acum?

— Mai bine. Bine de tot. Mi se pare c-am aţipit, nu-i aşa? Cât e ceasul? Sigur că nu e târziu.

— E trecut de zece.

— Adevărat? Ce-am să mă fac? spuse ea tresărind

— Rămâi pe loc.

— Da; asta şi am de gând. Dar nu-mi dau seama ce-or să spună pe socoteala mea! Şi tu ce vrei să faci?

— O să stau aici lângă foc toată noaptea şi am să citesc. Mâine e duminică şi nu trebuie să mă duc nicăieri. Poate dacă rămâi să te odihneşti aici, scapi de o boală grea. Nu te speria. Eu mă simt perfect. Uite ce ţi-am adus. Ceva de mâncare.

După ce se ridică în capul oaselor, fata scânci:

— Mă simt încă destul de slăbită. Credeam că sunt bine; dar parcă nu s-ar cuveni să mă aflu aici, nu-i aşa?

Cina o mai întări niţel, şi după ce bău şi puţin ceai şi se întinse la loc, se mai învioră şi se înveseli.

Pesemne că ceaiul era proaspăt sau că apa fusese lăsată să-i tragă toată tăria, fiindcă după ce-l bău, Sue păru nefiresc de trează, în timp ce Jude, care nici nu gustase din ceai, începu să-şi simtă pleoapele îngreunate, până în clipa în care sporovăiala ei îi atrase atenţia.

— Ai spus că sunt o creaţie a civilizaţiei sau ceva de felul ăsta, nu-i aşa? începu ea după un răstimp de tăcere. Ciudat!

— De ce?

— Pentru că e strigător la cer de greşit. Sunt, dimpotrivă, un soi de negare a civilizaţiei.

— Ai o gândire filozofică. „O negare” – asta-i adânc.

— Crezi? Ţi se pare că-s foarte învăţată? întrebă ea cu o undă de batjocură în glas.

— Nu – nu învăţată. Numai că nu vorbeşti ca o fată... cum să spun? ca o fată care n-a avut parte de cultură.

— Am avut parte. Nu ştiu latină şi greacă, deşi cunosc gramatica acestor limbi. Dar îi cunosc pe cei mai mulţi dintre clasicii greci şi latini din traduceri şi mai cunosc şi alte cărţi. I-am citit pe Lemprière, pe Catullus, Martial, Juvenal, Lucian, pe Beaumont şi Fletcher, pe Boccaccio, Scarron, De Brantôme, Sterne, Defoe, Smollett, Fielding, Shakespeare; am citit Biblia şi altele, şi am descoperit că orice interes pentru ceea ce e obscen în cărţile astea piere o dată cu împrăştierea misterului.

— Ai citit mai mult decât mine, spuse el oftând. Dar cum ai ajuns să le citeşti pe cele mai deocheate?

— Păi, făcu ea gânditoare, din întâmplare. Întreaga viaţă mi-a fost modelată de ceea ce oamenii numesc o ciudăţenie a mea. Nu mă tem de bărbaţi – ca atare – şi nici de cărţile lor. Am stat laolaltă cu ei – mai ales cu unul sau doi – aproape ca şi cum ar fi fost femei. Vreau să spun că n-am simţit în preajma lor ceea ce li se bagă în cap celor mai multe femei să simtă – anume că trebuie să se păzească de atacurile împotriva virtuţii lor; fiindcă nici un bărbat obişnuit – în afară doar de vreun sălbatic desfrânat – nu va ataca o femeie dacă ea nu-i dă ghes. Până când femeia nu-i spune cu ochii: „Hai”, el se teme, şi dacă nu i-o spui din gură sau priviri, nu vine niciodată. Ceea ce voiam însă eu să spun este că, la şaptesprezece ani, am avut o strânsă prietenie cu un student de la Christminster; de la el am învăţat multe, fiindcă mi-a împrumutat cărţi pe care altfel nu le-aş fi căpătat niciodată.

— Şi s-a rupt prietenia voastră?

— Din păcate, da. A murit, sărmanul, doi sau trei ani după ce şi-a luat diploma şi a plecat din Christminster.

— Îmi închipui că-l vedeai des.

— Da. O porneam împreună – ca să ne plimbăm, să citim şi alte lucruri de felul ăsta. – aproape ca doi bărbaţi. Mi-a cerut să locuiesc la el şi i-am răspuns prin scrisoare că primesc. Dar când am ajuns la el, la Londra, mi-am dat seama că se gândea la altceva decât crezusem eu. Voia, de fapt, să-i fiu ibovnică, numai că eu nu-l iubeam, şi când i-am spus că plec dacă el nu e de acord cu planul meu, l-a încuviinţat. Timp de cincisprezece luni am locuit împreună în aceeaşi cameră; el a început să publice editoriale la unul din marile ziare londoneze, până când s-a îmbolnăvit şi a trebuit să plece în străinătate. Spunea că-i frâng inima fiindcă-i rezist atâta vreme, deşi stau atât de aproape de el; nu credea că o femeie e în stare de aşa ceva. Îmi spunea că dacă repet jocul ăsta prea des o să mă prind şi eu o dată. Când s-a întors, n-a mai avut timp decât să moară. După moartea lui, am avut remuşcări groaznice la gândul cruzimii mele – deşi sper că a murit de tuberculoză, şi nu numai din pricina mea. M-am dus la Sandbourne, la înmormântarea lui, şi am fost singurul om care l-a jelit. Mi-a lăsat şi ceva bani – pentru că i-am frânt inima, bănuiesc. Aşa sunt bărbaţii – mult mai buni decât femeile!

— Doamne-Dumnezeule? Şi după aceea ce-ai făcut?

— Vezi – acum eşti supărat pe mine! spuse ea cu o notă tragică de contralto, neaşteptată în glasul ei cristalin. Dacă aş fi ştiut, nu ţi-aş fi povestit!

— Nu, nu sunt supărat. Spune-mi totul.

— Păi am investit banii bietului băiat într-o afacere şubredă şi i-am pierdut. Am trăit câtăva vreme singură la Londra, şi pe urmă m-am înapoiat la Christminster, fiindcă taică-meu – care se afla şi el la Londra şi-şi deschisese lângă Long Acre un atelier de lucrări artistice în metal – nu mai voia să mă primească; şi mi-am făcut rost de slujba aceea, în prăvălia cu obiecte bisericeşti, unde m-ai găsit tu... Nu-ţi spuneam eu că habar n-ai ce stricată sunt!

Jude măsura cu privirea făptura din fotoliu, ca şi cum ar fi vrut să citească mai adânc în fiinţa pe care o adăpostise. Îi tremura glasul când spuse:

— Oricum ai fi trăit, Sue, cred că eşti pe cât de neconvenţională pe atât de curată!

— Nu mai sunt chiar atât de curată, vezi bine acum c-am:

„Smuls mantaua

De pe manechinul cu privirea oarbă drapat de închipuirea ta”,

spuse ea, cu un râs sfidător, sub care i se ghicea glasul înecat în lacrimi. Dar n-am cedat nici unui bărbat, dacă la asta te gândeşti! Am rămas cum am fost.

— Cred tot ce-mi spui. Numai că alte femei n-ar fi rămas cum au fost.

— Poate că nu. Femei mai de soi n-ar fi rămas. De aceea se şi spune despre mine că trebuie să fiu rece, asexuată. Dar eu nu admit! Unii dintre cei mai pătimaşi poeţi erotici au fost, în viaţa de fiecare zi, oamenii cei mai stăpâniţi.

— I-ai spus domnului Phillotson despre prietenul tău, grămăticul?

— Da – de mult. N-am ascuns lucrul ăsta faţă de nimeni.

— Şi el ce a răspuns?

— N-a avut nici un cuvânt de dojană – mi-a spus doar că orice aş fi făcut, însemn totul pentru el, şi multe altele de felul ăsta.

Jude se simţea tare abătut; i se părea că Sue se depărtează tot mai mult de el, cu purtările ei stranii şi cu nepăsarea ciudată faţă de chestiunile sexuale.

— Adevărat că nu eşti supărat pe mine, dragă Jude? întrebă ea deodată, cu o voce atât de duioasă, încât nici nu părea să vină de la femeia care-şi depanase cu atâta uşurătate povestea. Eşti ultimul om pe care aş vrea să-l jignesc.

— Nu ştiu dacă sunt supărat sau nu. Ştiu doar că ţin foarte mult la ţine.

— Eu ţin la tine la fel de mult ca la toţi oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă.

— Deci nu ţii la mine mai mult. Vezi, asta n-ar fi trebuit să-ţi spun. Nici tu să nu-mi răspunzi!

Şi iarăşi se lăsă o tăcere lungă. Lui i se părea că Sue e crudă cu el, deşi n-ar fi putut spune în ce fel. Neajutorarea îi dădea fetei o putere pe care el n-o avea.

— Sunt groaznic de neştiutor în ale vieţii, măcar că am muncit atât de greu, spuse el ca să schimbe vorba. Acum m-am cufundat în teologie, ştii. Ce crezi c-aş fi făcut chiar în clipa asta dacă n-ai fi fost tu aici? Mi-aş fi făcut rugăciunea de seară. Îmi închipui că nu ţi-ar plăcea.

— Nu, sigur că nu, răspunse ea. Mai bine lasă, dacă nu te supără. Mi-aş apărea mie însămi atât de... atât de făţarnică!

— Mi-am închipuit că n-o să te rogi alături de mine, de aceea nici nu ţi-am propus. Dar nu trebuie să uiţi că sper s-ajung odată şi-odată un cleric de nădejde.

— Ziceai că vrei să te hirotoniseşti parcă?

— Da.

— Prin urmare, nu ţi-ai mutat gândul de la asta? Îmi ziceam că poate până acum te-ai răzgândit.

— Bineînţeles că nu. La început speram din toată inima că simţi aşa cum simt şi eu în privinţa aceasta, mai ales că la Christminster erai înconjurată de anglicanism. Şi apoi, domnul Phillotson...

— N-am nici un fel de respect pentru Christminster... poate doar, într-o anumită măsură, pentru latura lui intelectuală, spuse Sue Bridehead cu gravitate. De religie m-a lecuit prietenul despre care ţi-am vorbit. Era omul cel mai necredincios pe care l-am cunoscut vreodată, dar şi cel mai moral. Cât despre intelectualitatea din Christminster, să ştii că seamănă cu un vin nou într-o sticlă veche. Medievalismul Christminsterului trebuie să dispară, să fie lepădat fiindcă altfel va trebui să piară şi Christminsterul. Fireşte, uneori nu-ţi poţi stăpâni o atracţie nemărturisită pentru vechile credinţe tradiţionale, aşa cum au fost ele păstrate, cu o sinceritate mişcătoare şi simplă, de către o categorie de gânditori de acolo; dar, în momentele mele cele mai triste şi cele mai lucide, am simţit totdeauna

„Fantomele gloriei sfinţilor,

moarte mădulare de zei spânzuraţi!”{36}

— Sue dacă vorbeşti aşa, nu eşti prietena mea!

— Atunci nu mai vorbesc, dragă Jude!

Nota de emoţie gâtuită îi revenise în glas şi Sue întoarse capul.

— Eu încă mai cred că în Christminster dăinuie gloria; deşi am duşmănit oraşul pentru că nu mi-a fost dat să ajung până la el.

Vorbea cu glas blajin şi rezista ispitei de a o zgândări şi a o face să plângă...

— E un loc al ignoranţei. Excepţie fac doar târgoveţii, meşteşugarii, beţivii şi cerşetorii, spuse ea, încă înciudată că Jude e de altă părere. Ăştia, fireşte, văd viaţa aşa cum este, ceea ce din rândul universitarilor, fac prea puţini. Propria ta persoană o dovedeşte. Tu te numeri chiar printre oamenii cărora le-a fost dedicat Christminsterul atunci când au fost întemeiate colegiile; eşti un om cu pasiune pentru învăţătură, dar îţi lipsesc banii, prilejurile, prietenii. Şi-ai fost dat afară în brânci de către fiii milionarilor,

— Mă lipsesc de ceea ce-mi poate hărăzi Christminsterul. Năzuiesc spre ceva mai înalt.

— Şi eu, spre ceva mai larg, mai adevărat, stărui ea. În zilele noastre, intelectualitatea din Christminster trage într-o parte, şi religia în cealaltă, şi aşa rămân amândouă faţă-n faţă ca doi berbeci care se iau în coarne.

— Ce-ar zice domnul Phillotson...

— E un loc plin de oameni care se închină la idoli şi văd năluci.

Jude băgă de seamă că, ori de câte ori aducea vorba despre dascăl, ea îndrepta conversaţia spre generalităţi legate de samavolniciile Universităţii. Pe el îl împingea o curiozitate nemărginită, ciudată, bolnăvicioasă să afle ceva despre viaţa ei de protejată şi logodnică a lui Phillotson; ea însă refuza să-i potolească această curiozitate.

— Ei, cam aşa sunt şi eu, spuse el. Mă tem de viaţă şi umblu tot timpul după năluci.

— Dar eşti bun şi-mi eşti drag! murmură ea.

Inima lui Jude zvâcni, dar el nu răspunse nimic.

— Şi-acum ai ajuns în etapa tractariană, nu-i aşa? adăugă Sue, pe ton de zeflemea, şiretlic de obicei folosit de ea pentru a-şi ascunde sentimentele adevărate. Ia să văd – eu când am trecut pe aici? În anul o mie opt sute şi...

— Vorbeşti în batjocură, ceea ce e destul de dureros pentru mine, Sue. Spune-mi, ai vrea să faci ce-ţi cer eu? La ora asta, citesc de obicei un capitol, şi după aceea îmi fac rugăciunea, după cum ţi-am mai spus. Fii bună şi cufundă-te în oricare dintre cărţile astea, care-ţi place ţie; stai cu spatele la mine şi lasă-mă să-mi văd de obiceiurile mele. Eşti sigură că nu vrei să-mi ţii tovărăşie?

— Am să te privesc.

— Nu. Nu mă chinui, Sue.

— Bine, Jude. Voi face întocmai cum îmi ceri şi n-o să te mai supăr, răspunse ea, cu tonul unui copil care făgăduieşte să fie totdeauna cuminte.

După care se întoarse cu spatele la el, precum se cuvenea. Găsi o Biblie mică, alta decât cea folosită de Jude, şi cât timp el stătu retras, o luă în mână şi începu s-o răsfoiască.

— Jude, întrebă ea cu vioiciune după ce el sfârşi şi se întoarse lângă ea, îmi dai voie să întocmesc pentru tine un nou Nou Testament, asemănător cu cel pe care mi l-am alcătuit mie la Christminster?

— Da, sigur. Cum era întocmit?

— L-am transformat pe cel vechi, desfăcând toate Epistolele şi Evangheliile în broşuri separate şi reaşezându-le în ordine cronologică, aşa cum au fost scrise. Am pus mai întâi Tesalonienii, după care au urmat Epistolele, iar Evangheliile le-am pus mult mai încolo. După aceea am dat cartea la legat. Prietenul meu, învăţăcelul, domnul... dar să-i lăsăm numele, sărmanul băiat – zicea că e o idee minunată. Atâta ştiu: că, citind-o după aceea, Scriptura mi s-a părut de două ori mai interesantă ca înainte şi de două ori mai uşor de înţeles.

— Hm! făcu Jude cu sentimentul că asistă la o pângărire.

— Şi ce aberaţie e şi asta din punct de vedere literar! spuse ea aruncându-şi ochii pe o pagină a Cântării lui Solomon. Vorbesc despre rezumatul din capul fiecărui capitol, care explică adevăratul înţeles al rapsodiei. Nu fi îngrijorat: nimeni nu pretinde inspiraţie introducerilor de capitol. De fapt, mulţi ecleziaşti le şi tratează cu dispreţ. E caraghios din cale-afară să ţi-i închipui pe cei douăzeci şi patru de părinţi sau episcopi, sau oricâţi vor fi fost ei, cu feţele lor lungi, scriind drăciile astea.

Jude părea îndurerat.

— Eşti de-a dreptul voltairiană! murmură el.

— Adevărat? Atunci, nu mai spun altceva decât că oamenii n-au nici un drept să falsifice Biblia! Îi urăsc pe şarlatanii care au fost în stare să încerce a cârpi cu abstracţii ecleziastice o iubire omenească atât de firească şi plină de extaz ca aceea cuprinsă în cântul ăsta măreţ şi pătimaş! După mustrarea lui, vorbele ei deveniseră înaripate şi aproape înverşunate, iar ochii i se umeziseră. Tare aş dori să am un prieten aici care să mă sprijine; dar nimeni nu e niciodată de partea mea!

— Dar, draga mea Sue, iubita mea Sue, eu nu sunt împotriva ta! spuse el şi-i luă mâna, mirat că o vede amestecând sentimente personale într-o argumentaţie teoretică.

— Ba da, eşti, ba da, eşti! strigă ea, întorcându-şi faţa, pentru ca el să nu-i vadă ochii plini de lacrimi. Eşti de partea celor de la Şcoala Normală – cel puţin aşa pari! Eu stărui asupra faptului că a explica versuri ca acestea: „Încotro s-a dus iubitul tău, / O, tu, cea mai frumoasă dintre femei?” cu o notă care sună: „Biserica îşi mărturiseşte credinţa” este cum nu se poate mai caraghios!

— Bine, fie şi aşa! Tu faci din toate o chestiune personală! Tocmai acum mă simt şi eu din cale-afară de înclinat să interpretez cuvintele în chip profan. Ştii doar că pentru mine tu eşti cea mai frumoasă dintre femei, asta trebuie să înţelegi.

— Dar nu acum trebuie să mi-o spui! răspunse Sue, dând glasului ei cea mai dulce notă de severitate de care era în stare.

După aceea, privirile li se întâlniră şi-şi strânseră mâinile ca doi vechi tovarăşi de băutură într-o tavernă. Jude îşi dădu seama cât de lipsită de noimă e o ceartă cu privire la nişte simple ipoteze, iar ea înţelese ce prostie era să plângă pentru cuvinte scrise într-o carte veche cum e Biblia.

— Nu vreau să-ţi clatin convingerile, zău că nu! continuă Sue cu glas alinător, fiindcă acum Jude părea mai tulburat decât ea. Dar am dorit şi mai râvnesc încă să înalţ cândva un om spre ţeluri nobile; şi când te-am văzut şi mi-am dat seama că vrei să-mi fii prieten, m-am gândit – să-ţi mărturisesc? – că omul acela s-ar putea să fii tu. Dar tu iei drept bune şi adevărate atâtea tradiţii, încât nici nu ştiu ce să mai spun.

— Bine, draga mea, dar îmi închipui că unele dintre ele trebuie să le iei ca adevărate. Viaţa nu e destul de lungă ca să poţi cerceta orice lucru sub formă de problemă euclidiană, înainte de a crede în el. Eu dau crezare creştinismului.

— Da, s-ar fi putut să nimereşti ceva mai rău.

— Sigur că s-ar fi putut. Poate că mi s-a şi întâmplat! (Se gândea la Arabella.)

— Nu te întreb la ce te gândeşti, fiindcă de acum înainte vom fi foarte delicaţi, nu-i aşa, şi n-o să ne mai supărăm unul pe celălalt niciodată, niciodată?

Îl privea cu încredere, şi parcă glasul ei încerca să se cuibărească la pieptul lui.

— O să ţin totdeauna la tine! spuse Jude.

— Şi eu la tine. Fiindcă eşti o inimă singuratică şi plină de milostenie faţă de păcătoasa şi cicălitoarea ta Sue.

Jude privea în altă parte, pentru că duioşia lipsită de erotism a lui Sue îl răvăşea prea tare. Oare asta îi frânsese inima sărmanului publicist? Şi oare el avea să-i urmeze?... Dar Sue era atât de încântătoare! De-ar putea numai să uite că e femeie, aşa cum, pare-se, cu atâta uşurinţă uitase Sue că el e bărbat, ce prietenă bună ar găsi în ea; căci deosebirile de păreri asupra unor chestiuni ipotetice nu făceau decât să-i apropie unul de altul în problemele zilnice de experienţă omenească. Era mai aproape de el decât orice femeie întâlnită vreodată, şi lui Jude îi venea greu să creadă că timpul, credinţa sau absenţa l-ar putea vreodată îndepărta de ea.

Apoi, mâhnirea pe care i-o stârnise necredinţa ei îl cuprinse iarăşi. Stătură unul lângă altul, până când ea adormi din nou, iar el începu să se clatine de somn în scaunul lui. De câte ori se trezea, Jude întorcea hainele ei ude şi aţâţa focul. Pe la şase se deşteptă de-a binelea şi la lumina unei lumânări, constată că lucrurile fetei se uscaseră. Cum fotoliul ei era mult mai comod decât scaunul lui, Sue, înfăşurată în paltonul lui Jude, dormi caldă ca un cozonac proaspăt şi cu înfăţişare de băieţandru, ca un Ganimede{37}. Jude îi aşeză hainele alături şi, atingând-o pe umeri, coborî în curte, unde se spălă la lumina stelelor.

V

Când se întoarse o găsi îmbrăcată în hainele ei.

— Crezi că pot ieşi de aici fără să fiu văzută de nimeni? întrebă ea. Oraşul încă nu s-a trezit,

— Dar n-ai luat gustarea de dimineaţă.

— Nici n-am nevoie! Tare mă tem că n-ar fi trebuit să fug de la şcoală! Lucrurile par atât de deosebite când le priveşti în lumina rece a dimineţii, nu-i aşa? Nu ştiu ce-o să zică domnul Phillotson! Numai ca să-i fac lui pe plac am intrat în şcoala asta. E singurul om din lume care-mi inspiră respect sau teamă. Nădăjduiesc c-o să mă ierte; dar mă aştept la o mustrare cumplită.

— Am să mă duc eu la el să-i explic, începu Jude.

— Ba nu, să nu faci asta! Nici nu-mi pasă de el. N-are decât să gândească ce-o vrea! Eu am să fac ce-o să cred de cuviinţă!

— Dar adineauri spuneai că...

— Ei, şi ce dac-am spus, tot o să fac ce-mi place, în ciuda lui! M-am şi gândit ce-o să fac – mă duc la sora uneia dintre colegele mele de la Şcoala Normală, care m-a invitat la ea. Conduce o şcoală de lângă Shaston, la vreo optsprezece mile depărtare de aici. Rămân acolo până când trece furtuna asta, şi după aceea mă întorc iarăşi la Şcoala Normală.

În ultima clipă, Jude o înduplecă să-l lase să-i pregătească o cafea pe un aparat portativ, pe care îl păstra în odaia lui, folosindu-l când pleca la lucru înainte de deşteptarea celor din casă.

— Şi acum numai să îmbucăm ceva, spuse el, şi-o pornim amândoi. Ai să iei un mic dejun în lege, când ajungi acolo.

Ieşiră din casă fără zgomot, şi Jude o însoţi până la gară. În clipa când porniră de-a lungul străzii, la o fereastră de sus a casei sale răsări un cap, care se retrase numaidecât. Sue încă mai regreta înverşunarea şi răzvrătirea ei. La despărţire, îi spuse lui Jude că-l va înştiinţa de îndată ce va fi reprimită la Şcoala Normală. Stăteau amândoi destul de pleoştiţi pe peronul gării; se vedea că el mai are ceva pe suflet.

— Vreau să-ţi spun ceva – adică două lucruri, începu Jude grăbit în clipa când apăru trenul. Una caldă şi una rece!

— Jude, spuse ea, pe unul dintre ele îl ştiu. Nu e voie!

— Ce anume?

— Nu e voie să mă iubeşti. Trebuie să ţii la mine – atâta tot!

Chipul lui era frământat de sentimente atât de dureroase şi de încâlcite, încât, din simpatie, se tulbură şi fata în clipa când îşi luă rămas bun prin fereastra vagonului. Pe urmă, trenul se urni şi, fluturându-şi mâna gingaşă, Sue pieri din faţa ochilor lui Jude.

În duminica plecării ei, Melchesterul îi păru lui Jude un loc atât de sinistru, iar piaţa atât de respingătoare, încât nu se duse la nici una din slujbele ce avură loc în catedrală. În dimineaţa următoare veni un răvaş, pe care, cu promptitudinea ei obişnuită, Sue îl scrisese de îndată ce sosise la casa prietenei ei. Îi spunea că a ajuns cu bine şi că e confortabil găzduită, apoi adăugă:

„Îţi scriu mai ales, dragă Jude, în legătură cu cele ce ţi-am spus la despărţire. Ai fost atât de bun şi de cumsecade cu mine, încât de-abia după ce nu te-am mai văzut am simţit ce femeie crudă şi nerecunoscătoare fusesem spunându-ţi ce ţi-am spus; şi de atunci mă mustră conştiinţa. Dacă vrei să mă iubeşti, Jude, mă poţi iubi: nu am nimic împotrivă; şi niciodată n-o să-ţi mai spun că n-ai voie!

Şi acum nu mai vreau să pomenesc despre asta. Ai s-o ierţi cu siguranţă pe nesăbuita ta prietenă pentru cruzimea ei? Şi n-ai s-o faci să se simtă nefericită răspunzându-i nu? A ta pentru totdeauna,

Sue”

Ar fi de prisos să reproducem răspunsul lui Jude. Se gândea la tot ce-ar fi putut face dac-ar fi fost liber şi-şi spunea că în cazul acesta nici n-ar fi fost nevoie ca Sue să petreacă un răstimp atât de lung la o prietenă. Se simţea aproape sigur de biruinţa lui în cazul unui conflict între el şi Phillotson, pentru cucerirea lui Sue.

Şi totuşi, pe Jude îl păştea primejdia de a acorda bileţelului scris de Sue pe necugetate o greutate mai mare decât fusese menit să poarte.

După ce mai trecură câteva zile, Jude îşi dădu seama că spera în sosirea unei noi scrisori. Dar altă ştire nu mai primi; şi mânat de dorinţa lui arzătoare, trimise el un bilet, în care-i dădea lui Sue să înţeleagă c-ar vrea s-o viziteze într-o duminică, ţinând seama că drumul până la ea nu măsoară nici optsprezece mile.

Aşteptă răspunsul chiar a doua dimineaţă după trimiterea scrisorii, dar nu primi nimic. Trecu şi a treia dimineaţă fără ca poştaşul să se oprească la casa lui. Înfrigurat şi neliniştit de soarta lui Sue, trimise într-o sâmbătă trei rânduri, prin care o vestea că va sosi în ziua următoare, sigur fiind că s-a întâmplat ceva.

Primul gând care-i trecu în chip firesc prin minte era că fata se îmbolnăvise în urma băii în râu; dar curând îşi dădu seama că, de s-ar fi întâmplat aşa, ar fi primit o înştiinţare. Presupunerile lui aflară dezlegare de-abia când sosi la şcoala din satul de lângă Shaston, într-o dimineaţă strălucitoare de duminică, între orele unsprezece şi douăsprezece, şi găsi parohia pustie, fiindcă cei mai mulţi săteni se adunaseră în biserică, de unde glasurile lor se auzeau, când şi când, răsunând la unison.

O fetiţă îi deschise uşa.

— Domnişoara Bridehead e sus, spuse ea. Vreţi să urcaţi până la ea?

— E bolnavă? întrebă Jude cu sufletul la gură.

— Numai puţin, nu prea tare.

Jude intră şi urcă scările. Când ajunse sus, îl îndrumă un glas. Era glasul lui Sue, care-l striga pe nume. Trecu pragul şi o găsi lungită pe un pat mic, într-o încăpere de doisprezece metri pătraţi.

— Sue! strigă Jude aşezându-se lângă ea şi luându-i mâna. Ce s-a întâmplat? N-ai putut să scrii?

— Nu, n-a fost asta! răspunse ea. Am răcit zdravăn – dar de scris aş fi putut să scriu. Numai că n-am vrut!

— De ce nu? Ca să mă sperii în halul ăsta?

— E drept, de asta m-am temut. Dar eram hotărâtă să nu-ţi mai scriu. Nu vor să mă mai primească la şcoală – de aceea n-am putut să-ţi scriu. Nu faptul în sine contează, ci motivul.

— Care motiv?

— Nu numai că nu mă vor, dar mi-au dat şi un sfat la despărţire.

— Ce sfat?

Nu-i răspunse numaidecât.

— Mi-am jurat că n-o să-ţi spun niciodată – e atât de vulgar şi de întristător!

— E vorba de noi?

— Da.

— Atunci, spune-mi!

— Cineva le-a trimis nişte informaţii neîntemeiate despre noi şi m-au sfătuit ca tu şi cu mine să ne căsătorim cât mai curând, pentru salvarea reputaţiei mele!… Uite că ţi-am spus, şi bine-ar fi fost să nu-ţi fi spus!

— Biata Sue!

— Dar eu nu te-am privit cu gândul ăsta! Poate că de atunci mi s-a năzărit să te privesc uneori în felul în care cred ei, dar niciodată înainte de cele întâmplate. Am recunoscut, bineînţeles, că suntem veri doar cu numele, de vreme ce ne-am întâlnit ca doi necunoscuţi. Dar să mă mărit cu tine, dragă Jude!… Fireşte că dacă m-aş fi gândit să te iau de bărbat n-aş fi venit pe la tine atât de des! Şi nici nu mi-a trăsnit prin cap că tu te gândeşti să te însori cu mine, până în seara aceea; de-abia atunci mi-a trecut prin minte că mă iubeşti un pic. Poate că n-ar fi trebuit să ajung prietena ta atât de intimă. Totul e din vina mea. Toate se întâmplă totdeauna din vina mea!

Vorbea cam silit şi nefiresc. Se priveau, şi fiecare era îndurerat din pricina celuilalt.

— Am fost atât de oarbă la început! urmă ea. Nici nu mi-am dat seama ce simţi tu. Ai fost foarte rău – da, ai fost, fiindcă m-ai privit ca pe-o iubită, fără să sufli un cuvânt, şi m-ai lăsat să descopăr totul singură! Acum se ştie cum te-ai purtat cu mine; şi, fireşte, oamenii cred c-am căzut în păcat! N-o să mai am niciodată încredere în tine!

— Da, Sue, făcu el simplu; eu sunt vinovat – chiar mai vinovat decât îţi închipui tu. Mi-am dat seama că tu nu bănuieşti nimic despre simţămintele mele până la ultima, sau ultimele două întâlniri. Recunosc că întâlnirea noastră în chip de străini ne-a împiedicat să simţim rudenia dintre noi şi că ăsta a fost un fel de subterfugiu de care eu m-am folosit. Dar nu crezi oare că merit totuşi o brumă de respect, fiindcă mi-am ascuns sentimentele păcătoase, foarte păcătoase, de vreme ce tot nu le puteam împiedica?

Ea ridică spre el o privire plină de îndoială şi apoi întoarse ochii, ca şi cum s-ar fi temut că l-ar putea ierta.

După toate legile firii şi ale sexului, un sărut era singurul răspuns potrivit cu atmosfera acelei clipe i s-ar fi putut prea bine ca, sub înrâurirea lui, atitudinea nu prea convinsă a lui Sue faţă de el să fi căpătat altă temperatură. Unii bărbaţi ar fi alungat orice scrupul şi s-ar fi încumetat, uitând atât de mărturisirea fetei în privinţa sentimentelor ei neutre, cât şi de cele două iscălituri păstrate în paraclisul din biserica parohiei de care ţinea Arabella. Jude însă nu se încumetă. Adevărul e că simţea apropiindu-se clipa când avea să-şi depene crunta lui poveste. Îi stătea pe buze; şi totuşi, în acest ceas al deznădejdii n-o putea dezvălui. Prefera să stăruie asupra opreliştilor cunoscute care le stăteau în cale.

— Fireşte, ştiu că nu, că nu ţii la mine în chip deosebit, se jeli el. Nici nu trebuie, ai dreptate. Tu eşti a domnului Phillotson. Îmi închipui c-a venit să te vadă.

— Da, răspunse ea scurt, schimbându-se puţin la faţă. Deşi nu l-am poftit. Te bucuri, desigur, c-a venit! Dar nici nu mi-ar păsa dacă n-ar mai veni!

Faptul că Sue se simţea jignită de lealitatea cu care-şi accepta iubitul ei rivalul era de neînţeles pentru Jude, cu atât mai mult cu cât ea îi nesocotea iubirea. Trecu de aceea la alt subiect.

— Se îndreaptă toate, dragă Sue, spuse el. Autorităţile Şcolii Normale nu reprezintă lumea întreagă. Ai să izbuteşti, fără îndoială, să studiezi în altă şcoală.

— O să mă sfătuiesc cu domnul Phillotson, spuse ea cu hotărâre în glas.

Curând, primitoarea gazdă a lui Sue se înapoie de la biserică, şi cu asta convorbirea intimă dintre ei se încheie. Jude plecă în aceeaşi după-amiază, nefericit şi fără speranţă. O asemenea întrevedere ar fi trebuit să-i ajungă pentru tot restul vieţii. Era lecţia de resemnare pe care el, ca preot de ţară, trebuia, se cuvenea s-o înveţe..

Totuşi, a doua zi dimineaţă, când se deşteptă, se simţi cam supărat pe Sue; hotărî că e o fată nechibzuită, dacă nu chiar cu toane. Apoi, aproape numaidecât, în chip de ilustrare a acelei nevoi de ispăşire pe care el o desluşise la Sue, sosi un bilet de la ea, scris probabil îndată după plecarea lui:

„Iartă-mi purtarea atât de aprigă de ieri! Am fost nesuferită cu tine. Ştiu asta şi mă simt deplin nenorocită când mă gândesc cât de uricioasă am fost. Ce drăguţ din partea ta că nu te-ai supărat! Jude, te rog socoteşte-mă mai departe prietena şi tovarăşa ta, cu toate cusururile mele. Voi încerca să nu mai fiu aşa altădată.

Vin sâmbătă la Melchester, să-mi iau lucrurile de la Şc. N. & Co. Aş putea să mă plimb cu tine o jumătate de oră, dacă ţi-ar face plăcere.

A ta cu căinţă,

Sue”

Jude o iertă pe loc şi-i ceru prin scris să-l caute, de îndată ce soseşte, la atelierele catedralei.

VI

În timpul acesta, un bărbat între două vârste ţesea un vis de o mare frumuseţe în jurul fetei ce aşternuse rândurile de mai sus. Era Richard Phillotson, care tocmai se mutase de la şcoala mixtă din Lumsdon, de lângă Christminster, pentru a prelua conducerea unei şcoli mari de băieţi în oraşul lui de baştină – Shaston, aşezat pe un deal, la depărtare de şaizeci de mile spre sud-vest, în linie dreaptă.

O simplă privire aruncată asupra acestui aşezământ şi a acareturilor lui era aproape de ajuns ca să-ţi dezvăluie că planurile şi visurile de care se lăsase atâta vreme legănat dascălul fuseseră părăsite pentru un vis nou, fără vreo legătură cu biserica sau cu literatura. Nepractic din fire, omul era acum pornit să agonisească şi să pună bani deoparte în vederea unui scop practic – acela de a întreţine o nevastă, care, dacă planul avea să-i surâdă, putea conduce una dintre şcolile de fete învecinate cu şcoala lui. Cu acest gând o sfătuise el pe Sue să se califice, ţinând seama că nepregătită ea nu voia să se mărite cu el.

Cam în vremea când Jude se muta din Marygreen la Melchester, unde era prins de aventurile cu Sue, învăţătorul se statornicea la şcoala cea nouă din Shaston. După ce mobila fu aşezată la locul ei, cărţile puse în rafturi şi cuiele bătute, începu să petreacă nopţile lungi de iarnă în salonaş, încercând să reia câte ceva din vechile lui studii. O ramură a acestor studii cuprindea antichităţile romano-britanice, cercetare fără folos bănesc pentru un învăţător în şcoli de stat, dar care totuşi îl interesase pe Phillotson după părăsirea planului său universitar, asemenea unei mine încă neîndeajuns explorate; cu atât mai mult cu cât această cercetare era oarecum la îndemâna celor care, asemenea lui, trăiseră mereu prin locuri izolate, unde astfel de rămăşiţe se aflau din belşug şi duceau la nişte concluzii în izbitoare opoziţie cu părerile acceptate despre civilizaţia acelor vremuri.

În clipa de faţă, reluarea cercetărilor părea, la prima vedere, o idee fixă a lui Phillotson, de asemenea şi motivul pentru care omul o pornea singur prin câmpiile presărate cu apeducte, diguri şi gorgane sau se închidea în casă cu câteva urne, olane şi mozaicuri adunate de el, în loc să-şi viziteze vecinii, care se arătaseră destul de bucuroşi de prietenia lui. Şi totuşi, nu acesta era motivul adevărat sau singurul motiv. Aşa, de pildă, într-o anumită seară, foarte târziu, aproape de miezul nopţii, când flacăra lămpii reflectată în fereastra ce dădea spre oraşul aşezat către apus, pe culmea dealului, peste mile nesfârşite de vale, părea să anunţe, aproape prin viu grai, un loc în care un om s-a scufundat în studiu, el de fapt nu studia.

Interiorul încăperii – cărţile, mobila – haina largă a dascălului, poziţia lui în faţa mesei, până şi pâlpâirea focului, toate povesteau aceeaşi istorie plină de demnitate despre o cercetare netulburată, istorie cum nu se poate mai uşor de crezut despre un om care nu avusese parte de alte înlesniri decât cele câştigate prin propria lui muncă. Şi totuşi, această poveste, destul de adevărată până nu demult, nu mai era adevărată acum. Ceea ce buchisea el nu era o carte de istorie. Erau nişte însemnări de istorie, scrise de o mână sigură de femeie, după dictarea lui, în urmă cu câteva luni, şi ceea ce-l uimea era transcrierea fidelă, făcută parcă de un diac, a vorbirii lui, cuvânt cu cuvânt.

Scoase apoi dintr-un sertar o legătură de scrisori – puţine, foarte puţine, câte numără de obicei o corespondenţă în zilele noastre – legate cu grijă. Fiecare scrisoare se afla în plicul în care sosise, şi scrisul vădea aceleaşi trăsături feminine ca şi însemnările de istorie. Le despături una câte una şi le citi gânditor. La prima vedere, în aceste mărunte documente nu părea să se afle nimic care să-ţi dea de gândit. Erau scrisori sincere, deschise, semnate Sue B.; scrisori dintre cele care se trimit de obicei în perioada de scurtă despărţire, cu gândul că vor fi distruse grabnic; toate vorbeau despre cărţi pe cale de a fi citite şi despre alte experienţe de şcoală normală, fără îndoială uitate de către autoarea răvaşului o dată cu trecerea zilei în care-l scrisese. Într-una dintre aceste scrisori – un bilet sosit foarte de curând – fata îl vestea că primise epistola lui atât de înţeleaptă şi că socotea o dovadă de cinste şi mărinimie hotărârea lui de a nu veni s-o vadă mai des decât dorea dânsa (cu atât mai mult cu cât şcoala era un loc atât de nepotrivit pentru vizite, iar ea ţinea nespus ca logodna lor să nu fie dată în vileag, ceea ce s-ar întâmpla negreşit dacă el ar veni s-o vadă prea des). Asupra acestei fraze zăboveau privirile dascălului. Ce fel de mulţumire îţi poate aduce recunoştinţa unei femei pentru faptul că bărbatul care o iubeşte nu vine s-o vadă prea des? Problema îl absorbea, îl tulbura.

Deschise alt sertar; găsi înăuntru un plic, din care scoase o fotografie a lui Sue de pe vremea când era fetiţă, cu mult înainte s-o fi cunoscut el. Stătea sub o boltă de zăbrele, cu un coşuleţ în mână. Mai avea o fotografie de-a lui Sue, ca fată tânără, un portret atrăgător şi caracteristic, datorită ochilor întunecaţi şi părului negru, portret care dezvăluia melancolia ce se ascundea sub voioşia aparentă a fetei. Era aceeaşi fotografie pe care Sue o dăruise lui Jude şi ar fi dăruit-o oricărui alt bărbat. Phillotson o duse până aproape de buze, apoi o retrase, cu inima îndoită la gândul frazelor în doi peri scrise de Sue; în cele din urmă, sărută totuşi cartonul mort cu patima unui tânăr de optsprezece ani, dar cu un devotament mai adânc, învăţătorul avea o faţă bolnăvicioasă şi bătrânicioasă, părând şi mai demodată din pricina felului cum era bărbierit. Natura hărăzise oarecare nobleţe acestei feţe ce sugera o dorinţă nestrămutată de a face bine. Omul vorbea cam tărăgănat, dar vorba lui suna destul de sincer pentru ca şovăiala din glas să nu apară ca un cusur. Părul lui cărunt era ondulat şi se desfăcea în şuviţe dintr-un punct al creştetului. Avea fruntea brăzdată de patru linii şi purta ochelari doar seara, când citea. Desigur că numai renunţarea la care-l siliseră ţelurile lui academice, şi nu vreun dezgust faţă de femei îl împiedicase până acum să se unească prin căsătorie cu o făptură de sex opus.

Gesturi tăcute ca cele din astă-seară se repetau mult şi mereu, ori de câte ori scăpa de ochii băieţilor, ale căror căutături agere şi pătrunzătoare, dascălul – devenit sfios din pricina neliniştii pricinuite de Sue – aproape că nu le putea îndura. În orele cenuşii ale dimineţii îl cuprindea spaima de reîntâlnirea cu privirile acelea de sfredel, teama că ele vor citi visul din sufletul lui.

Încuviinţase, demn, dorinţa lui Sue de a nu primi prea des vizita lui la Şcoala Normală; dar până la, urmă, simţindu-şi răbdarea pusă la grea încercare, o porni într-o după-amiază de sâmbătă, cu gândul de a-i face o vizită neaşteptată. Vestea că plecase din şcoală – că fusese aproape izgonită – îl lovi brutal şi pe nepregătite, chiar în uşă, în timp ce aştepta din clipă în clipă să răsară chipul fetei. Plecă, aproape fără să vadă drumul dinaintea lui.

Într-adevăr, Sue nu scrisese nici un rând pretendentului ei despre întâmplarea petrecută cu paisprezece zile în urmă. După un scurt răstimp de gândire, dascălul îşi spuse că tăcerea fetei nu dovedeşte nimic şi că o poate pune la fel de bine pe seama unei gingăşii fireşti, ca şi pe-a unei ticăloşii fără margini.

Aflase la şcoală unde locuieşte Sue şi cum în legătură cu soarta ei nu mai avea deocamdată nici o nelinişte, îl apucă o mânie cumplită împotriva comitetului şcolii. Aşa năucit cum era, Phillotson intră în catedrala de alături, care se afla într-o stare de jalnică dezordine, din pricina reparaţiilor. Se aşeză pe un bloc de gresie, fără să-i pese de urma prăfuită lăsată pe pantaloni; şi cum ochii lui urmăreau neatenţi mişcările lucrătorilor, îşi dădu îndată seama că acuzatul, Jude, iubitul lui Sue, se afla printre ei.

Jude nu mai vorbise cu eroul lui de la întâlnirea ce avusese loc lângă macheta Ierusalimului. Fiindcă fusese, fără voie, martorul încercării lui Phillotson de a-i face curte lui Sue pe uliţă, în cugetul tânărului se născuse o teamă ciudată de a se gândi la el, de a-l întâlni, de a avea orice fel de legătură cu el, iar de când aflase că Phillotson izbutise să smulgă fetei cel puţin o făgăduială, Jude recunoscuse cinstit că nu mai doreşte să-şi vadă dascălul, nici să audă de dânsul, nici să afle ceva despre demersurile sale sau măcar să-şi amintească de minunatele însuşiri ale caracterului său. Chiar în ziua sosirii dascălului, Jude o aştepta pe Sue, care-i făgăduise că va veni, şi prin urmare, când îl zări pe învăţător în naosul bisericii, ba chiar îl văzu venind spre el ca să-i vorbească, se simţi destul de încurcat, lucru care-i scăpă lui Phillotson, din pricina propriei lui stânjeneli.

Jude se apropie de el, şi amândoi se depărtară de ceilalţi lucrători, îndreptându-se spre locul unde şezuse Phillotson. Jude îi oferi dascălului o bucată de pânză de sac în chip de pernă şi-i spuse că e primejdios să te aşezi pe piatra goală.

— Da, da, făcu Phillotson distrat, reaşezându-se şi aţintindu-şi ochii în podea, ca şi cum s-ar fi ostenit să-şi amintească unde se află. Nu te ţin mult. Am auzit c-ai văzut-o de curând pe mica mea prietenă Sue. Mi-a trecut prin minte c-aş putea vorbi cu dumneata în chestiunea asta. Vreau doar să te întreb despre ea...

— Cred că ştiu ce vreţi să mă întrebaţi! se pripi Jude. Despre evadarea ei de la Şcoala Normală şi venirea ei la mine?

— Da.

— Bine, atunci.. O clipă, Jude simţi dorinţa nelegiuită şi diabolică de a-şi nimici cu orice preţ rivalul. În virtutea acelei trădări pe care iubirea pentru o aceeaşi femeie o face posibilă chiar la oamenii, altminteri, cu conduita  cea mai onorabilă, Jude ar fi putut scăpa de Phillotson înfrângându-l şi doborându-l prin simpla afirmaţie că scandalul era întemeiat şi că Sue se compromisese în chip ireparabil cu el. Dar, timp de-o clipă, gesturile nu ascultară de instinctele lui animalice; şi cuvintele pe care le rosti fură: Mă bucur că aţi avut bunăvoinţa de a veni să vorbiţi deschis cu mine despre asta. Ştiţi ce spun ei? C-ar trebui s-o iau de nevastă.

— Cum?

— Iar eu aş dori din tot sufletul s-o pot face!

Phillotson tremura, şi trăsăturile feţei lui – de obicei palide – căpătară asprimea încremenită a liniilor de pe chipul unui cadavru.

— Habar n-aveam că despre asta era vorba! Ferească Sfântul!

— Nu, nu! făcu Jude înspăimântat. Mi se părea că m-aţi înţeles. Voiam să spun că, dac-aş fi în situaţia de a mă căsători cu ea sau cu oricine şi de a mă statornici la casa mea în loc să trăiesc prin camere mobilate, când ici, când colo, aş face-o bucuros!

Ceea ce voise el de fapt să spună era pur şi simplu că o iubeşte.

— Dar acum, pentru că am atins subiectul ăsta neplăcut, ce s-a întâmplat în realitate? întrebă Phillotson, cu înverşunarea unui om care simte că o lovitură puternică primită acum e mai de dorit decât calvarul unei lungi şi încordate nesiguranţe mai târziu. Se ivesc cazuri – şi acesta este unul dintre ele, continuă Phillotson – când trebuie să pui chiar şi întrebări meschine pentru a împrăştia presupunerile neîntemeiate şi a nimici scandalul.

Jude lămuri totul fără zăbavă; istorisi tot şirul de întâmplări, printre ele noaptea petrecută în casa ciobanului, sosirea lui Sue cu hainele ude la locuinţa lui, răceala cu care se alesese de pe urma trecerii râului, noaptea lor de veghe şi discuţia, apoi plecarea ei a doua zi dimineaţă.

— Şi acum, spuse Phillotson în chip de încheiere, iau drept bun ultimul dumitale cuvânt – şi ştiu că pot să te cred – anume: că bănuiala care a dus la eliminarea ei este cu desăvârşire neîntemeiată.

— Este, spuse Jude solemn. Cu totul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Învăţătorul se ridică. Fiecare dintre ei simţea că întrevederea nu poate să devieze tihnit spre o convorbire prietenească asupra unor experienţe recente. După ce Jude făcu împreună cu el ocolul vechii catedrale, arătându-i câteva aspecte ale muncii de restaurare, Phillotson îşi luă rămas bun de la tânăr şi plecă.

Întrevederea cu Phillotson avusese loc cam pe la orele unsprezece dimineaţa; Sue nu se arătase. Când, la ceasurile unu, Jude se duse la masă, îşi văzu iubita mergând în faţa lui, pe strada ce urca dinspre Poarta de Nord; umbla însă de parcă nici prin gând nu i-ar fi trecut să-l caute pe el. O ajunse grăbit din urmă şi-i aminti că o rugase să-l caute la catedrală, ceea ce ea făgăduise că va face.

— M-am dus să-mi iau lucrurile de la colegiu, spuse Sue – afirmaţie, pe care el era ţinut s-o accepte drept un răspuns, deşi nu era.

Văzând-o hotărâtă să ocolească orice discuţie, socoti cu cale să-i dea vestea pe care atâta vreme o păstrase pentru el.

— Nu l-ai văzut pe domnul Phillotson astăzi? se încumetă să întrebe.

— Nu l-am văzut. Dar nu permit să fiu supusă unui interogatoriu în ceea ce-l priveşte; şi dacă mai întrebi ceva, nu-ţi mai răspund!

— E foarte straniu că...

Se opri, măsurând-o cu privirea.

— Ce anume?

— Că adesea când eşti prezentă, în carne şi oase eşti mai puţin drăguţă decât în scrisori!

— Adevărat, aşa ţi se pare? întrebă ea zâmbind, plină de o brusc stârnită curiozitate. Da, e ciudat; dar şi eu simt la fel în ceea ce te priveşte, Jude. Când eşti plecat mă socotesc atât de crudă...

Fiindcă Sue îi cunoştea sentimentele, Jude îşi dădu seama că amândoi calcă pe un teren primejdios. „Acum, sau niciodată, gândi el, trebuie să-i vorbesc ca un om cinstit.” Dar nu vorbi, şi ea continuă:

— Asta m-a şi făcut să-ţi scriu şi să-ţi spun ca n-am nimic împotrivă să mă iubeşti, dacă ţii atât de mult!

Bucuria pe care ar fi putut s-o deştepte în Jude înţelesul sau ceea ce părea a fi înţelesul cuvintelor ei fu zădărnicită de hotărârea luată, aşa încât rămase ţeapăn până în clipa când începu:

— Nu ţi-am spus niciodată...

— Ba da, mi-ai spus, murmură ea.

— Nu ţi-am spus niciodată povestea mea – în întregime.

— Dar o ghicesc. Aproape că o ştiu.

Jude ridică ochii. Era oare cu putinţă ca ea să ştie despre ceremonia la care fuseseră părtaşi în dimineaţa aceea el şi Arabella, despre legătura care după câteva luni încetase de a fi o căsătorie în chip mai categoric decât dac-ar fi întrerupt-o moartea? Se vedea bine că Sue nu ştia.

— N-aş putea să-ţi povestesc pe stradă, spuse el mai departe, cu glas mohorât. Şi e mai bine să nu vii acasă la mine. Hai să intrăm aici.

Se aflau lângă clădirea halelor; era singurul loc pe care-l puteau găsi; intrară, fiindcă piaţa se sfârşise, iar tarabele şi tejghelele erau goale. Jude şi-ar fi dorit un colţ mai potrivit pentru povestea lui, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, în loc să găsească o pajişte romantică sau o absidă solemnă de biserică, îşi depănă istoria în timp ce se plimbau amândoi pe o podea acoperită cu frunze putrezite de varză şi în mijlocul gunoiului alcătuit din zarzavaturi stricate şi resturi nevândute. Începu şi sfârşi scurta lui istorie, care n-avea alt rost decât să comunice ştirea că, în urmă cu câţiva ani, se căsătorise cu o femeie şi că nevasta lui mai trăia. Sue nici n-apucase să se schimbe la faţă, când din gura ei izbucniră cuvintele:

— De ce nu mi-ai spus înainte?

— Nu puteam. Mi se părea o cruzime să-ţi spun,

— O cruzime pentru tine, Jude. Aşa încât ţi s-a părut mai uşor să fii crud cu mine!

— Nu, scumpa mea! strigă Jude cu patimă.

Încercă sa-i apuce mâna, dar ea şi-o retrase. Părea că vechile lor legături de încredere se rupseseră pe neaşteptate, şi nici un sentiment de simpatie nu mai compensa antagonismul dintre sexe. Sue nu mai era tovarăşa, prietena, iubita lui fără s-o ştie; ochii ei îl priveau în mijlocul unei tăceri care-i înstrăina.

— Mi-a fost ruşine de acea întâmplare din viaţa mea care a dus la căsătorie, urmă el. Acum nu pot să-ţi explic întocmai cum s-a petrecut. Aş fi putut, dac-ai fi luat lucrurile altfel!

— Dar cum pot să le iau altfel? izbucni ea. Doar ţi-am spus sau ţi-am scris că... că poţi să mă iubeşti, sau ceva de felul ăsta! Şi numai din milă am făcut-o – tot timpul. Doamne, ce ticăloşie peste tot! spuse ea izbind din picior cu un tremur nervos.

— Mă înţelegi greşit, Sue! Niciodată nu m-am gândit că ţii cu adevărat la mine, până foarte de curând; aşa încât mi se părea că lucrul n-are nici o importanţă. Ţii într-adevăr la mine, Sue? Înţelegi ce vreau să spun? Nu-mi place nici de frică acest „din milă”!

Era o întrebare la care, date fiind împrejurările, Sue refuza să răspundă.

— Îmi închipui că ea, nevasta ta – este o femeie foarte drăguţă, aşa ticăloasă cum e, întrebă Sue cu glas repezit.

— Asta da. Pot spune că e destul de drăguţă.

— Mai drăguţă decât mine, fără îndoială!

— Nu semănaţi câtuşi de puţin. Şi n-am mai văzut-o de ani de zile... Dar cu siguranţă că se va reîntoarce, oameni de soiul ăsta se întorc totdeauna!

— Ce ciudat să trăieşti aşa, despărţit de ea! spuse Sue; tremurul buzelor şi glasul sugrumat îi dezminţeau ironia. Tu, un om atât de evlavios. Cum o să mai pună o vorbă bună pentru tine semizeii din Panteonul tău, vreau să zic fiinţele alea legendare pe care tu le numeşti sfinţi? Să fi făcut eu de pildă una ca asta, era altceva şi n-avea nici o importanţă, fiindcă eu cel puţin nu privesc căsătoria ca pe-o taină. Află că teoriile îţi sunt mai puţin înaintate decât practica!

— Sue, eşti tare tăioasă când vrei – un adevărat Voltaire! Dar poţi să mă muştruluieşti cum îţi place!

Când îl văzu cât este de nefericit, mânia i se muie şi, clipind din ochi ca să-şi alunge lacrimile de compătimire, spuse cu glasul de convingătoare imputare al unei femei lovite în inimă:

— Da, trebuia să-mi fi spus înainte de a-mi da a înţelege că vrei să-ţi îngădui să mă iubeşti. Înainte de clipa aceea din gară n-aveam pentru tine nici un sentiment în afară de...

De data aceasta, Sue dădu greş, la fel ca şi el, în încercarea de a-şi birui emoţia. Câştigă o victorie mai mult decât îndoielnică.

— Nu plânge, draga mea! o ruga el.

— Nu plâng... fiindcă aş fi avut de gând... să te iubesc, ci din pricina lipsei tale... de încredere!

Cum de afară din piaţă nu puteau fi văzuţi, Jude întinse braţul pentru a-i cuprinde mijlocul. În clipa aceea, nu căuta decât o cale s-o liniştească.

— Nu, nu! se apără ea, dându-se cu brutalitate înapoi şi ştergându-şi ochii. Sigur că nu! Ar fi o făţărnicie să pretinzi că o faci ca un văr; şi în alt fel, n-ai dreptul s-o faci.

După ce mai înaintară câţiva paşi, Sue păru că-şi mai venise în fire. Jude era frământat, dar inima l-ar fi durut mai puţin dacă Sue i-ar fi apărut sub orice altă lumină decât îi apărea acum: cu vederi largi şi marini moaşă de îndată ce-şi lua răgaz să gândească, deşi prima ei pornire era să dea frâu liber acelor mărunte toane femeieşti de care avea nevoie pentru a se simţi femeie.

— Nu te cert pentru lucrurile de care nu eşti vinovat, spuse ea zâmbind. Cum aş putea fi atât de neroadă?! M-am supărat doar un pic pentru că nu mi-ai spus dinainte. Dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă. Am fi fost oricum siliţi să stăm departe unul de altul, vezi bine, chiar dacă lucrul asta nu s-ar fi întâmplat în viaţa ta.

— Nu, n-am fi fost siliţi, Sue! Asta-i singura piedică!

— Uiţi că mai trebuia să te iubesc şi eu şi să doresc a-ţi fi soţie, chiar de n-ar fi fost nici o altă piedică, spuse Sue cu o gravitate blândă, care nu-i dezvăluia însă gândul. Dar suntem veri şi nu e bine ca doi veri să se căsătorească între ei. Şi apoi, sunt făgăduită altuia. Şi ca s-o ducem mai departe aşa cum am dus-o până acum – hai să-i zicem prieteneşte –, nu ne-ar fi îngăduit cei din jur. Părerile lor despre relaţiile dintre bărbat şi femeie sunt mărginite, aşa cum a dovedit eliminarea mea din şcoală. Filozofia lor nu recunoaşte decât relaţii bazate pe dorinţe animalice. Aria largă a legăturilor puternice, în care dorinţa joacă un rol cel puţin secundar, le este necunoscută; este tărâmul... al cui? – al Venerei Urania{38}.

Vorbirea ei plină de savantlâc arăta că e din nou stăpână pe sine; şi încă înainte de a se despărţi de el, îşi recăpătă privirea vie, replica promptă purtările vesele şi atitudinea chibzuită de înţelegere critică faţă de semenii de vârstă şi de sexul ei.

Acum Jude putu să vorbească mai slobod.

— Au fost mai multe motive, care m-au împiedicat să mă pripesc, vorbindu-ţi. Unul este cel pe care ţi l-am spus; celălalt, faptul că din totdeauna am fost pătruns de ideea că nu trebuie să mă însor – că fac parte dintr-o familie ciudată şi neobişnuită, un soi rău pentru căsătorie.

— Aha, cine ţi-a vârât asta în cap?

— Bătrâna mea mătuşă. Zicea că totdeauna cu noi cei din neamul Fawley lucrurile se termină prost.

— Ciudat! Şi mie taică-meu obişnuia să-mi spună la fel!

Se opriră stăpâniţi de acelaşi gând, destul de trist chiar şi ca simplă presupunere, anume: că de-ar fi fost cu putinţă o unire între ei, aceasta ar fi dus la o cumplită sporire a nepotrivirilor, la o dublare a amărăciunilor.

— Bine, dar toate astea nu înseamnă nimic! spuse ea cu o nepăsare nervoasă. În ultimii ani, cei din familia noastră au fost nenorocoşi în alegerea tovarăşilor de viaţă – asta-i tot!

Pe urmă se căzniră să se încredinţeze pe ei înşişi că tot ce se petrecuse n-avea să aibă nici o urmare, iar ei puteau rămâne veri şi prieteni şi înflăcăraţi parteneri de corespondenţă, ba chiar să aibă parte de ceasuri fericite şi plăcute când se vor întâlni, chiar de-ar fi ca lucrul ăsta să se întâmple mai rar decât înainte. Se despărţiră ca doi buni prieteni, şi totuşi, ultima privire pe care-o cufundă Jude în ochii ei fu o privire întrebătoare, fiindcă simţea că nici acum nu ştie ce se petrece în mintea lui Sue.

VII

Veştile care sosiră de la Sue în prima şi a doua zi după aceea se abătură asupra lui Jude ca un vânt pustiitor.

Încă înainte de a citi scrisoarea, din clipa când zări semnătura alcătuită din numele ei întreg, semnătură niciodată folosită de Sue în corespondenţa cu Jude, nici chiar în primul bileţel, el bănui că în cuprinsul scrisorii se spun lucruri grave.

„Dragul meu Jude, vreau să-ţi spun ceva care poate nu te va surprinde, deşi cu siguranţă te va izbi faptul că lucrurile s-au accelerat (cum zic societăţile de căi ferate despre trenuri). Domnul Phillotson şi cu mine ne vom căsători foarte curând – adică, până în trei sau patru săptămâni. Hotărâsem, după cum ştii, să aşteptăm ca eu să-mi închei studiile de specializare şi să-mi capăt diploma ca să-l pot ajuta ta nevoie în munca de învăţător. Dar el declară cu mărinimie că n-are nici un rost să aşteptăm, acum, că nu mai urmez şcoala normală. E foarte frumos din partea lui; mai ales că situaţia neplăcută în care mă aflu a fost provocată din vina mea şi este o urmare a eliminării mele din şcoală

Doreşte-mi bucurie. Nu uita: aştept asta de la tine, şi nu trebuie să mă refuzi!

Cu afecţiune de la verişoara ta,

Susanna Florence Mary Bridehead”

Vestea îl făcu pe Jude să se clatine; nu izbuti să înghită micul dejun; în schimb bău mult ceai, pentru că îi era gura uscată. Îndată după aceea se duse la lucru, şi râse cu râsul amar al omului cumplit încercat. I se părea că totul ţine de ironie. Şi totuşi, ce putea face biata fată? se întreba, simţindu-se mai nenorocit decât dac-ar fi vărsat lacrimi.

„Vai, Susanna Florence Mary! îşi spunea, în timp ce lucra. Tu nu ştii ce înseamnă căsătoria!”

Era oare cu putinţă ca ştirea despre căsătoria lui s-o fi îmboldit să facă acest pas, întocmai cum vizita pe care i-o făcuse el cândva, în stare de beţie, o îmboldise să se logodească? Adevărul e că păreau să existe multe alte motive, de ordin practic şi social, care să îndreptăţească hotărârea ei; dar Sue nu era o fiinţă foarte practică şi socotită; şi Jude era silit să presupună că, înciudată de felul cum îi aruncase el taina lui în faţă, Sue se lăsase convinsă de argumentele probabile ale lui Phillotson, şi anume că cea mai bună cale de a dovedi cât de neîntemeiate sunt bănuielile autorităţilor şcolare ar fi căsătoria imediată cu el, în chip de împlinire a unei logodne obişnuite. Biata Sue!

Se hotărî să joace rolul spartanului; să ia lucrurile cât mai uşor şi s-o încurajeze pe ea; numai că timp de-o zi sau două nu fu în stare să scrie urările de rigoare. Între timp, sosi un alt bilet de la drăgălaşa şi nerăbdătoarea Sue:

„Jude, vrei să-mi fii nun? N-am pe nimeni care ar putea s-o facă în chip mai nimerit decât tine, fiindcă tu eşti singura rudă căsătorită din preajma mea, chiar şi în cazul în care taică-meu ar binevoi să fie de acord ceea ce însă nu se va întâmpla. Sper că n-o să priveşti sarcina asta ca pe-o pacoste. M-am uitat prin cartea de rugăciuni la slujba de căsătorie şi mi se pare foarte umilitor că e nevoie de un om care să mă dea soţului meu. După cum scrie acolo despre taina căsătoriei, mirele mă alege pe mine de bunăvoie şi nesilit de nimeni, dar eu nu-l aleg pe el. Cineva trebuie să mă dea lui, ca pe-o măgăriţă sau o capră sau orice alt animal domestic. Binecuvântate fie înaltele tale păreri despre femei, o, tu, om al bisericii! Dar era să uit: nu-mi mai este hărăzită mie cinstea de a te cicăli.

Pe veci a ta

Susanna Florence Mary Bridehead

Jude îşi acordă gândurile în tonalitatea eroică şi răspunse:

„Draga mea Sue! Fireşte că-ţi doresc bucurie! Şi bineînţeles că vreau să-ţi fiu nun. Ceea ce-ţi propun eu, fiindcă tu n-ai casă, e să nu porneşti la cununie de la casa colegei tale de şcoală, ci de la casa mea. Aşa s-ar cuveni, cred, de vreme ce eu sunt, după cum spui tu, ruda ta cea mai apropiată pe meleagurile astea.

Nu înţeleg de ce-ţi iscăleşti scrisoarea atât de neobişnuit şi de simandicos. Cred că tot mai ţii un pic la mine!

Al tău pe veci, cu drag,

Jude”

Ceea ce-l rodea chiar mai mult decât iscălitura era o mică înţepătură, despre care nu suflă nici un cuvânt în răspunsul lui – şi anume expresia „rudă căsătorită”. În ce situaţie idioată se afla ca bărbat îndrăgostit! Dacă Sue ar fi scris asta în ironie, greu i-ar fi fost s-o ierte! dacă însă o scrisese cu durere, era altceva! Oricum, propunerea în legătură cu casa trebuie să-i fi surâs lui Phillotson, fiindcă învăţătorul îi trimise câteva rânduri de călduroase mulţumiri, prin care accepta înlesnirea. Sue îi mulţumi de asemenea. De îndată, Jude se mută într-o locuinţă mai bună, atât pentru a scăpa de iscodelile bănuitoarei lui gazde, care fusese una dintre cauzele neplăcutei experienţe trăite de Sue, cât şi de dragul unei noi odăi.

Curând, Sue îi scrise pentru a-i anunţa ziua căsătoriei; şi Jude hotărî, după ce se interesă cum e obiceiul, ea să se mute la el în sâmbăta următoare, ceea ce-i îngăduia miresei o şedere de zece zile în oraş înainte de ceremonie, răstimp suficient pentru a reprezenta cele cincisprezece zile oficial obligatorii.

Sue sosi cu trenul de ora zece, în ziua mai înainte hotărâtă. Aşa cum stăruise ea, Jude nu se duse s-o întâmpine la gară, pentru a nu pierde o zi de lucru şi banii corespunzători (dacă acesta era motivul adevărat). Dar Jude ajunsese s-o cunoască atât de bine, încât îşi spunea că gândul la cât de răniţi se arătaseră amândoi în momentele de criză sufletească s-ar fi putut să cântărească în hotărârea ei. Când se întoarse acasă la dejun, ea luase în stăpânire locuinţa.

Trăia în aceeaşi casă cu el, dar la alt etaj, şi se vedeau puţin. Câte-o cină, când şi când, era singura masă pe care o luau împreună, şi atunci Sue se purta ca un copil speriat. Ce simţea ea, Jude nu putea să ştie; conversaţia între ei se desfăşura mecanic, deşi ea nu era palidă la faţă şi nici bolnavă nu părea. Phillotson venea des, dar de cele mai multe ori în lipsa lui Jude. În dimineaţa cununiei, Jude obţinu o zi liberă, aşa încât Sue şi vărul ei luară împreună micul dejun pentru prima şi ultima dată în perioada aceea ciudată. Se găseau în odaia lui, un salonaş anume închiriat de Jude pentru timpul petrecut de Sue la fel. Înţelegând, cum înţeleg de obicei femeile, cât de greu îi vine lui să facă „atmosferă plăcută”, Sue se foia încoace şi-ncolo.

— Ce-i cu tine, Jude? întrebă pe neaşteptate.

El stătea cu coatele pe masă şi bărbia sprijinită în palme şi privea într-un viitor ce părea schiţat pe faţa de masă.

— Păi... nimic!

— Eşti ca un „tată” astăzi, ştii doar. Aşa se vorbeşte despre un nun.

Jude ar fi putut spune: „Lui Phillotson îi dă vârsta dreptul să fie numit astfel!” Dar nu vru s-o supere cu un răspuns atât de ieftin.

Sue vorbea fără încetare, ca şi cum s-ar fi temut să-l lase pe Jude în voia gândurilor lui, şi încă înainte de a se fi sfârşit gustarea amândoi regretau că avuseseră atâta încredere în noul lor fel de a vedea lucrurile şi că nu luaseră micul dejun separat. Ceea ce-l apăsa pe Jude era gândul că, după ce el însuşi făcuse un pas greşit, o ajuta şi o îndemna pe femeia iubită de el să facă unul asemănător, în loc s-o oprească prin rugăminţi şi să-i arate primejdia. Îi stătea pe limbă să spună: „Te-ai hotărât cu adevărat?”

După micul dejun, ieşiră împreună pentru nişte târguieli, amândoi mânaţi de gândul că e ultimul prilej care le îngăduie o tovărăşie neceremonioasă. Printr-o ironie a soartei şi datorită ciudatei porniri care-i stătea în fire lui Sue, anume de a se juca cu focul în momente de răscruce, ea îl luă de braţ în timp ce umblau pe strada noroioasă – ceea ce nu mai făcuse niciodată până atunci. De îndată ce trecură de colţ, se treziră alături de o biserică cenuşie în stil gotic târziu, cu acoperiş nu prea înclinat: biserica Sf. Thomas.

— Asta-i biserica, spuse Jude.

— Unde o să mă cunun eu?

— Da.

— Adevărat! exclamă ea cu curiozitate în glas. Grozav mi-ar plăcea să intru şi să văd cum arată locul unde voi îngenunchea atât de curând ca mireasă.

Din nou Jude îşi spuse: „Habar n-are ce înseamnă căsătoria!”

Se supuse fără împotrivire dorinţei ei şi pătrunseră în biserică prin poarta de apus. Singurul suflet dinăuntrul întunecoasei clădiri era îngrijitoarea care făcea curăţenie. Sue tot îl mai ţinea pe Jude de braţ, ca şi cum ar fi fost îndrăgostită de el. Fusese într-adevăr, în toată dimineaţa aceea, de o drăgălăşenie crudă. Gândurile lui la pedeapsa care o aştepta pe Sue erau domolite de durere

„...Nu pot să descopăr o năpastă

Dintre cele ce doboară pe bărbaţi

Iar pe voi, femei, nu vă pot apăra.”

Se plimbau, firesc, de-a lungul bisericii spre balustrada altarului, de care se proptiră tăcuţi; apoi se întoarseră şi străbătură biserica înapoi – ea tot cu mâna agăţată de braţul lui – întocmai ca o pereche proaspăt cununată. Întâmplarea asta plină de tâlc, pusă în întregime la cale de ea, aproape că-l zdrobi pe Jude.

— Îmi place să fac lucruri dintr-astea, declară Sue cu glasul gingaş al unei epicuriene amatoare de emoţii, şi nu te puteai îndoi că spune adevărul.

— Ştiu că-ţi place! răspunse Jude.

— Sunt interesante, poate pentru că n-au mai fost făcute niciodată înainte. Peste vreo două ore, voi străbate întocmai ca acum biserica împreună cu soţul meu, nu-i aşa?

— Fără îndoială că aşa va fi!

— Tot aşa a fost şi când te-ai însurat tu?

— Doamne, Sue – nu fi atât de lipsită de îndurare!… Adică, lasă, dragă, n-am vrut să spun nimic rău!

— Vai – te-ai supărat! făcu ea cu părere de rău, clipind ca să-şi limpezească ochii prea umezi. Şi doar am făgăduit că n-o să te mai supăr niciodată!... Îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-ţi cer să mă aduci aici. Sigur, n-ar fi trebuit! Acum înţeleg. Curiozitatea mea în goana ei după senzaţii noi mă împinge totdeauna în asemenea încurcături. Iartă-mă!... Ai să mă ierţi, nu-i aşa, Jude?

Rugămintea ei era atât de pătrunsă de regret, încât ochii lui Jude se umeziră mai tare ca ai ei, în timp ce mâna lui o strângea pe a ei în chip de încuviinţare.

— Acum plecăm iute şi n-o să mai fac niciodată! continuă ea cu umilinţă.

Ieşiră din biserică, fiindcă Sue dorea să se ducă la gară să-l întâmpine pe Phillotson. Dar primul om pe care-l întâlniră când ieşiră în strada principală fu chiar învăţătorul, al cărui tren sosise mai devreme decât era aşteptat. Nu era nimic supărător în felul cum umbla Sue sprijinită de braţul lui Jude; dar ea îşi retrase mâna; lui Jude i se păru că Phillotson arată surprins.

— Am făcut ceva atât de nostim! începu Sue, zâmbind cu nevinovăţie. Am fost la biserică pentru un fel de repetiţie. Nu-i aşa, Jude?

— Cum aşa? întrebă Phillotson, curios.

Jude deplângea în sinea lui ceea ce i se părea o sinceritate fără rost; dar Sue mersese prea departe, şi acum totul trebuia lămurit, ceea ce şi făcu, povestind cum păşiseră amândoi până la altar.

Văzându-l pe Phillotson atât de nedumerit, Jude spuse cu cât mai multă veselie în glas:

— Vreau să-i mai cumpăr un mic dar. Vreţi să veniţi amândoi cu mine până la prăvălie?

— Nu, spuse Sue. Mă duc acasă cu el.

Apoi, cerându-i iubitului ei să nu zăbovească prea mult, se îndepărtă împreună cu dascălul.

Curând, Jude îi ajunse din urmă la locuinţa lui, şi îndată după aceea se pregătiră pentru ceremonie. Părul lui Phillotson fusese periat cu o energie dureroasă, gulerul cămăşii lui arăta mai scrobit decât arătase vreodată în ultimii douăzeci de ani. Dar, dincolo de aceste amănunte, dascălul avea un aer demn şi gânditor, aşa cum îi şedea bine unui bărbat căruia puteai fără grijă să-i prezici că va deveni un soţ bun şi atent. Că o adora pe Sue, sărea în ochi; şi nu era greu să-ţi dai seama că ea nu se simţea vrednică de adoraţia lui.

Deşi drumul era scurt, Jude închiriase o cabrioletă de la Leul Roşu, aşa încât, în clipa când ieşiră din casă, un pâlc de vreo şase-şapte inşi – femei şi copii – se strânsese lângă uşă. Dascălul şi Sue nu erau cunoscuţi, dar Jude ajunsese să fie recunoscut drept cetăţean al cartierului, aşa încât mirii fură luaţi drept nişte rude venite de departe şi nimeni nu bănuia că Sue fusese până nu demult elevă la Şcoala Normală.

În trăsură, Jude scoase din buzunar micul lui adaus la darurile de nuntă, adică vreo doi sau trei yarzi de tul alb, cu care acoperi în chip de văl pălăria şi întreaga făptură a lui Sue.

— Arată foarte caraghios peste pălărie, spuse ea. O să-l scot.

— Nu, lasă-l aşa, spuse Phillotson,

Şi ea se supuse.

După ce intrară în biserică şi se văzură la locurile lor, Jude îşi dădu seama că, pentru el, amintirea vizitei de curând făcută acolo domolea durerea ceremoniei de faţă; cam pe la mijlocul slujbei, ajunse să dorească din toată inima să nu fi luat asupră-şi sarcina de nun. Cum de avusese Sue îndrăzneala să-i ceară un asemenea lucru – să dovedească atâta cruzime faţă de ea, poate în aceeaşi măsură ca şi faţă de el? În privinţa asta, femeile se deosebeau de bărbaţi. Oare pentru că, în loc de a fi mai simţitoare, cum li se duce vestea, sunt de fapt mai nepăsătoare, şi mai puţin romantice? Sau poate că sunt mai eroice? Sau poate că Sue era pur şi simplu atât de complicată, încât îşi făcea cu bună-ştiinţă rău, numai din plăcerea ciudată şi sinistră de a se supune pe ea însăşi unei lungi suferinţe şi de a se lăsa cuprinsă de o milă duioasă faţă de Jude, după ce-l silise şi pe el să încerce aceeaşi suferinţă? Jude vedea încordarea nervoasă de pe faţa ei, şi când sosi clipa dureroasei încercări pentru el de a duce mireasa la altar, Sue de abia se mai putu stăpâni. Lui i se părea că ea suferă mai degrabă pentru că ştia ce simte vărul ei, pe care n-ar fi trebuit, pentru nimic în lume, să-l aducă acolo, decât din milă faţă de ea însăşi. Poate că, în nemărginita ei nestatornicie, avea să-i mai pricinuiască încă multe, multe suferinţe, pentru ca apoi să sufere şi ea mereu, mereu, alături de cel îndurerat. Phillotson părea că nu vede nimic, că e înconjurat de o pâclă care-l împiedică să desluşească simţămintele celorlalţi. De îndată ce-şi semnară numele şi ieşiră din biserică, încordarea se sfârşi, şi Jude se simţi uşurat.

Masa pe care o oferi la locuinţa lui se desfăşură simplu, şi la orele două mirii plecară. În clipa când traversă trotuarul îndreptându-se spre cabrioletă, Sue se uită înapoi; în ochi i se vedea o licărire de spaimă. Era oare cu putinţă ca nesăbuinţa neobişnuită cu care se aruncase Sue în necunoscut să se fi datorat doar dorinţei de a-şi arăta independenţa faţă de el şi de a-l pedepsi pentru cele tăinuite ei? Poate că Sue era atât de cutezătoare cu bărbaţii numai pentru că nesocotea, copilăreşte, acea latură a firii bărbăteşti care seacă inimile şi vieţile femeilor.

În clipa când puse piciorul pe scara trăsurii, Sue se întoarse, spunând că a uitat ceva. Jude şi gazda lui se arătară gata să-i aducă obiectul uitat.

— Nu, spuse ea, fugind spre casă. E batista. Ştiu unde am lăsat-o.

Jude intră în casă în urma ei. Sue găsise batista şi se întorcea cu ea în mână. Îşi aţinti ochii plini de lacrimi în ochii lui Jude, şi pe neaşteptate, buzele i se întredeschiseră ca şi cum ar fi fost gata să-i mărturisească ceva. Dar Sue nu se opri din drum; şi oricare ar fi fost mărturisirea pe care avusese de gând să i-o facă, aceasta rămase nerostită.

VIII

Jude se întreba dacă Sue îşi uitase într-adevăr batista în casă, sau dacă nu simţise poate, în nefericirea ei, dorinţa de a-i vorbi despre o iubire căreia în ultima clipă nu izbutise să-i dea grai.

După plecarea lor, nu se mai simţi în stare să rămână în locuinţa lui pustie şi temându-se să nu fie ispitit a-şi îneca necazul în alcool, urcă scările, îşi schimbă costumul închis cu unul de pânză albă, ghetele subţiri cu nişte ghete groase şi se duse la munca lui obişnuită de după amiază.

În catedrală i se năzări că aude un glas în spatele lui, şi gândul că Sue se va reîntoarce puse stăpânire pe el. În închipuirea lui era cu neputinţă ca ea să se ducă în casa lui Phillotson. Simţământul acesta creştea, răvăşindu-l. În clipa în care clopotul bătu ultima dintre orele lui de muncă, îşi aruncă uneltele şi porni în goană spre casă.

— M-a căutat cineva? întrebă.

Nimeni nu-l căutase.

Fiindcă avea dreptul să folosească salonul de jos până la orele douăsprezece, rămase acolo toată seara; şi nici chiar după ce bătu de unsprezece, şi familia se duse la culoare, nu putu să alunge sentimentul că ea se va întoarce şi va dormi în odăiţa alăturată de a lui, în care dormise de atâtea ori în zilele din urmă. Doar niciodată nu puteai prevedea gesturile ei! De ce n-ar veni? Ar fi încuviinţat bucuros să renunţe la Sue ca iubită sau soţie, şi s-o aibă în preajmă ca vecină şi prietenă, chiar şi de la distanţă. Cina rămăsese pe masă, şi după ce se duse la uşa de intrare şi o deschise încetişor, Jude se înapoie în casă şi rămase treaz ca flăcăii ce veghează în ajunul solstiţiului de vară, aşteptând să se ivească năluca iubitei. Dar iubita nu veni.

Când încetă să se mai lase legănat de această speranţă nebună, urcă în odaia lui şi privind afară pe fereastră, şi-o închipui călătorind pe-nserat spre Londra, fiindcă într-acolo plecase să petreacă vacanţa împreună cu Phillotson; auzi uruitul trăsurii înaintând prin noaptea umedă până la hotel, sub acelaşi cer cu nori brăzdaţi spre care privea el acum, nori prin care luna îşi arăta mai degrabă aşezarea decât forma, iar una sau două dintre stelele mai mari apăreau doar în chip de palide nebuloase. Era un nou început pentru istoria lui Sue. Îşi repezi gândurile în viitor şi o văzu înconjurată de copii care semănau mai mult sau mai puţin cu ea. Dar mângâierea de a-i privi ca pe nişte prelungiri ale identităţii ei îi fu tăgăduită, ca tuturor visătorilor de felul lui, de către încăpăţânata natură care cere urmaşilor să aibă doi părinţi. Orice reînnoire voită a unei vieţi este degradată prin faptul că nu poate fi decât o jumătate dintr-un aliaj. „Dacă atunci când iubita mea pierdută se va fi stins sau înstrăinat, aş putea să mă duc să-i văd copilul – copilul care să fie numai al ei – lucrul acesta mi-ar aduce mângâiere!” îşi spunea Jude. Şi iarăşi desluşea, cu neplăcere, aşa cum desluşise tot mai des în ultima vreme, ironia naturii faţă de emoţiile nobile ale omului, nepăsarea ei faţă de năzuinţele lui înflăcărate.

Forţa strivitoare a dragostei lui pentru Sue îi apăru mai limpede a doua zi şi în zilele următoare. Nu mai suporta lumina felinarelor din Melchester; strălucirea soarelui i se părea o zugrăveală palidă, ştearsă, pe un cer albastru ca zincul. Primi apoi vestea că bătrâna lui mătuşă e grav bolnavă la Marygreen, veste care-i sosi aproape în acelaşi timp cu o scrisoare de la fostul lui patron din Christminster; acesta îi oferea o muncă permanentă şi calificată, în caz că dorea să se întoarcă. Cele două scrisori aproape că-i aduceau o uşurare. Porni spre mătuşa sa, Drusilla hotărât să plece de acolo spre Christminster, ca să vadă cât de serioasă era propunerea constructorului.

Jude o găsi pe mătuşă-sa mai bolnavă decât se aşteptase judecând după înştiinţarea văduvei Edlin. Se prea putea să mai zacă aşa săptămâni sau luni în şir, deşi nu era probabil. O înştiinţa despre starea mătuşii lui şi pe Sue, întrebând-o dacă ar ţine s-o mai vadă pe bătrâna ei rudă în viaţă. El era gata să-şi întâmpine verişoara, în seara următoare, adică luni, la Alfredston Road, în drumul de întoarcere de la Christminster, în caz că ea ar putea să vină cu trenul de Londra care se încrucişează în gara aceea cu trenul spre Londra. Porni de aceea în dimineaţa următoare spre Christminster, cu gândul de a se întoarce la Alfredston destul de devreme pentru a nu lipsi de la întâlnirea propusă lui Sue.

Cetatea învăţăturii i se păru străină şi nu-i mai deşteptă nici o asociaţie. Totuşi, când soarele prefăcu în lumini şi umbre puternice, arcadele faţadelor şi proiectă siluetele crenelurilor dantelate pe iarba proaspătă a curţilor interioare, Jude îşi spuse că locul acela nu i se păruse niciodată mai frumos. Ajunse în strada unde o zărise prima oară pe Sue. Scaunul pe care şezuse ea când, aplecată deasupra sulurilor bisericeşti, cu o pensulă de păr de porc în mână, oprise cu înfăţişarea ei tinerească privirile lui iscoditoare se afla în acelaşi loc, de data asta gol. Era ca şi cum ea ar fi murit şi nu s-ar fi găsit încă o fiinţă potrivită pentru a-i prelua îndeletnicirile artistice. Cetatea fantomă îi aparţinea acum ei, în timp ce nălucile cărturarilor şi ale feţelor bisericeşti care-l tulburaseră pe vremuri nu mai erau în stare să-şi facă simţită prezenţa pe meleagurile acelea.

Totuşi, Jude se afla pe aceste meleaguri; şi aşa cum îşi propusese, se duse la fosta lui locuinţă din Beersheba, lângă biserica Sfântului Silas. Bătrâna gazdă, care-i deschise uşa, păru bucuroasă să-l vadă din nou şi după ce-i aduse ceva de mâncare, îl înştiinţă că fostul lui patron, constructorul, trecuse pe acolo ca să întrebe de adresa lui.

Jude se duse apoi la atelierul pietrarului unde lucrase. Dar şoproanele vechi şi bancurile de lucru îi făceau silă; i se părea cu neputinţă să se întoarcă şi să se statornicească în oraşul viselor lui spulberate. Tânjea după ceasul când trenul de Alfredston în care s-ar fi putut s-o întâlnească pe Sue avea să-l ducă spre casă.

Pe urmă, în răstimpul unei jumătăţi de ceas înecată în cumplita deznădejde stârnită de aceste privelişti, îl cuprinse din nou simţământul acela care-l dusese în repetate rânduri la destrămare – anume că fiinţa lui nu merită osteneala vreunei griji nici din partea lui, nici din a altora; şi tocmai în această jumătate de ceas îl întâlni la Răscrucea Celor Patru Drumuri pe Tinker Taylor, falitul specialist în fierărie bisericească, şi care-l îmbie să intre într-o cârciumă să bea împreună. Merseră de-a lungul străzii până când se opriră în faţa uneia dintre cele mai însufleţite centre ale Christminsterului, hanul în care, pe vremuri, Jude răspunsese la provocarea de a recita Crezul pe latineşte. Acum, hanul devenise o tavernă populară, cu o intrare largă şi primitoare. De aci puteai pătrunde într-un bar, care, de când se mutase Jude din oraş, fusese în întregime renovat şi decorat în stil modern.

Tinker Taylor îşi bău paharul şi o şterse, spunând că acum locul e prea elegant şi el nu se mai simte în largul lui aici, în afară de cazul că ar fi mai beat decât îi îngăduie banii pe care-i are în buzunar. Jude îşi sorbi băutura mai pe-ndelete şi rămase tăcut şi buimac în încăperea aproape goală în clipa aceea. Nu se mai păstrase nimic acolo din tot ce fusese pe vremuri; barul era în întregime renovat, mobila de mahon luase locul vechiului mobilier pictat, iar de-a lungul pereţilor se aflau canapele tapisate. Încăperea era împărţită în firide, aşa cum era moda acum, firide despărţite prin oglinzi în rame de mahon, pentru ca băutorii dintr-un compartiment să nu ajungă de ruşinea celor din compartimentul alăturat. De cealaltă parte a tejghelei, două chelneriţe se aplecau deasupra pompelor de bere cu mânere albe şi a şirului de mici robinete argintii, care se scurgeau într-un jgheab de cositor.

Simţindu-se obosit şi neavând cum să-şi omoare timpul până la plecarea trenului, Jude se lăsă pe una din canapele. În spatele fetelor de la bar se înălţau oglinzi cu chenar de lemn lucrat şi rafturi de sticlă, pe care se înşirau băuturi scumpe în culori de topaz, safir, rubin şi ametist, băuturi cărora Jude nu le cunoştea nici numele. Intrarea câtorva clienţi în compartimentul alăturat produse însufleţire. Începu să se audă sunetul banilor vârâţi în automat, care zăngănea ori de câte ori primea o monedă.

Chelneriţa care servea în acest compartiment nu intră în raza vizuală a lui Jude, deşi, când şi când, ochii lui prindeau imaginea spatelui ei în oglindă. O urmări în treacăt, când fata îşi întoarse faţa spre oglindă ca să-şi potrivească părul. Atunci descoperi cu uluire că faţa era a Arabellei.

Dac-ar fi intrat în compartimentul lui, l-ar fi văzut şi ea. Dar nu intră, fiindcă aci servea fata din celălalt capăt. Abby purta o rochie neagră, cu manşete albe şi guler mare alb; faţa ei, mai împlinită ca pe vremuri, părea mai viu colorată, în contrast cu un buchet de narcise prins pe sânul stâng. În compartimentul unde servea ea se afla un rezervor galvanizat, plin cu apă, aşezat peste o lampă de spirt, a cărei flacără albăstruie se prefăcea, sus, în aburi. Toate acestea, el le vedea doar în oglinda din spatele ei, oglindă care mai răsfrângea şi chipurile clienţilor Arabellei, printre ei un tânăr frumos şi chefliu – poate un student. Acesta tocmai povestea Arabellei o istorie hazlie.

— Vai, domnule Cockman! cum poţi să-mi spui o asemenea poveste mie, care sunt o nevinovată?! strigă ea înveselită. Domnule Cockman, dar ia spune-mi: cu ce-ţi frizezi mustaţa aşa frumos?

Fiindcă tânărul era spân, râseră cu toţii pe socoteala lui.

— Lasă! făcu el; vreau un Curaçao; şi un foc, te rog.

Ea îi turnă băutura dintr-o sticlă din cele frumoase, şi aprinse un chibrit şi îl apropie de ţigara tânărului cu un gest măreţ de oficiantă, în timp ce el pufăia.

— Ei, ai mai primit veşti de la bărbatul dumitale în ultimul timp, dragă? întrebă el.

— Nici un rând, spuse ea.

— Unde locuieşte?

— Eu l-am lăsat în Australia şi bănuiesc că tot acolo o fi rămas.

Jude făcu ochi mari.

— Ce te-a făcut să te desparţi de el?

— Nu pune întrebări, ca să nu ţi se răspundă minciuni.

— Ei, atunci, dă-mi restul pe care mi-l ţii de un sfert de oră; şi eu o să mă topesc în chip romantic pe o stradă a acestui oraş pitoresc.

Îi dădu restul deasupra tejghelei, iar el îl primi prinzând şi reţinând în mâna lui degetele ei. Urmă o mică luptă şi nişte chicoteli, după care tânărul îşi luă rămas bun şi plecă.

Jude urmărise totul cu o privire de filozof uluit. Nemaipomenit ce depărtată de viaţa lui părea să fie Arabella acum. Mintea lui nu mai putea cuprinde nici măcar legătura nominală dintre ei. Aşa stând lucrurile, în starea lui sufletească de acum, faptul că Arabella era într-adevăr soţia lui îl lăsa cu totul rece.

Compartimentul în care servea ea se goli de clienţi, astfel încât, după ce stătu puţin pe gânduri, Jude intră înăuntru şi se apropie de tejghea. Arabella nu-l recunoscu din prima clipă. Apoi privirile li se întâlniră. Ea tresări; în ochi îi jucară sclipiri de obrăznicie şi de haz. După aceea îi vorbi:

— Pe legea mea! Te credeam îngropat de mult!

— Nu mai spune!

— N-am mai auzit nimic despre tine, altfel nici nu ştiu dacă mai veneam aici. Dar nu are importanţă! Cu ce să te servesc în după-amiaza asta? Un whisky cu sifon? Îţi fac cinste cu orice-ţi poate oferi localul ăsta, de dragul vechii noastre cunoştinţe!

— Mulţumesc, Arabella! spuse Jude fără să zâmbească. Dar nu mai vreau nimic peste ce am băut.

Adevărul e că neaşteptata ei apariţie în locul acela îl lecuise dintr-o dată de pofta trecătoare pentru băuturi tari, şi încă atât de temeinic, încât Jude se simţea împins din nou înapoi spre copilăria lui hrănită cu lapte.

— E păcat, fiindcă nu te-ar costa nimic.

— De câtă vreme eşti aici?

— De vreo şase săptămâni. M-am întors din Sidney acum trei luni. Ştii doar că meseria asta mi-a plăcut totdeauna

— Mă mir c-ai venit aici!

— Păi, ţi-am spus doar că te credeam dus pe drumul mântuirii, şi aflându-mă la Londra, am citit un anunţ despre serviciul ăsta. Aici n-avea cine să mă cunoască, presupunând că asta m-ar fi deranjat, fiindcă n-am mai dat pe la Christminster din copilărie.

— De ce te-ai întors din Australia?

— Ei, am avut motivele mele... Va să zică n-ai ajuns încă mare profesor?

— Nu.

— Nici măcar pastor.

— Nici.

— Nici chiar un reverend din ăi de le zice disensionişti?

— Sunt aşa cum am fost.

— Adevărat – aşa şi arăţi.

Îşi lăsă degetele să zăbovească leneşe pe minerul pompei de bere, în timp ce-l măsura cu ochi cercetători. Lui nu-i scăpă faptul că degetele Arabellei erau mai fine şi mai albe decât pe vremea când trăia cu el şi că pe mâna care ţinea robinetul purta un inel împodobit cu nişte pietre ce păreau a fi safire adevărate – după cum şi erau – pietre mult admirate de tinerii obişnuiţi ai barului.

— Aşadar, treci drept femeie cu bărbat în viaţă? urmă el.

— Da. M-am gândit că n-ar avea rost să mă numesc văduvă, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fiu.

— Bine zici! Eu sunt puţin cunoscut pe aici.

— Nu la asta mă gândeam – fiindcă, aşa cum ţi-am mai spus, nu mă aşteptam să te văd. Din alte motive.

— Ce motive?

— N-am chef să ţi le înşir acum, răspunse ea în doi peri. Câştig foarte bine şi n-aş crede să am nevoie de tovărăşia ta.

În clipa aceea, un târgoveţ fără bărbie şi cu o mustaţă ca o sprânceană de cucoană intră şi ceru de băut un amestec ciudat, aşa încât Arabella fu silită să se ocupe de el.

— Aici nu putem vorbi, spuse ea, dându-se puţin înapoi. Nu poţi să aştepţi până la ceasurile nouă? Nu fi neghiob, spune da. Pot să plec din serviciu cu două ore mai devreme ca de obicei dacă cer învoire – deocamdată nu locuiesc aici.

El se gândi şi spuse ursuz:

— Mă întorc. Cred c-am face bine s-ajungem la o înţelegere.

— Dă-o naibii de înţelegere! Eu nici nu mă gândesc la asta!

— Dar eu trebuie să aflu câteva lucruri; şi, după cum ai spus, aici nu putem vorbi. Foarte bine; te caut eu.

Puse pe masă paharul fără să-l golească, ieşi şi începu să bată strada în sus şi-n jos. Nimbul de romantică puritate al tristei lui iubiri pentru Sue primea o lovitură puternică. Cu toate că nu trebuia să crezi tot ce spune Arabella, Jude se gândea că o fărâmă de adevăr trebuie să fi fost în afirmaţia ei cum că nu dorise să-l tulbure şi că-l crezuse mort. Oricum ar fi fost, acum nu rămânea decât un singur lucru de făcut, şi anume să joace cu cărţile pe masă, fiindcă legea era lege şi fiindcă femeia de care el nu se simţea mai apropiat decât răsăritul de apus era în ochii bisericii de-o fiinţă cu el.

Silit fiind să se întâlnească cu Arabella aci, îi era cu neputinţă s-o mai întâlnească pe Sue aşa cum făgăduise. De câte ori se gândea la asta îl fulgera o durere; dar nu se putea împotrivi împrejurărilor. Poate că Arabella îi fusese trimisă anume în chip de pedeapsă pentru dragostea lui neîngăduită. Îşi irosi de aceea seara într-o aşteptare fără rost, rătăcind prin oraş, ferindu-se să se apropie de mânăstiri şi colegii, fiindcă nu putea îndura priveliştea lor. Se înapoie la cârciumă în timp ce răsunau cele o sută şi una de bătăi ale marelui clopot de la Colegiul Cardinal, coincidenţă pe care el o privi ca pe-o ironie fără noimă. Acum birtul strălucea de lumini, şi atmosfera era mult mai însufleţită şi mai veselă. Feţele chelneriţelor de la bar erau mai colorate, fiecare avea bujori în obraji; gesturile lor erau încă mai vioaie decât înainte – mai nestânjenite, mai aţâţate, mai deşucheate, fiindcă acum fetele îşi dădeau în vileag, fără sfială, sentimentele şi dorinţele, râzând galeş sau neruşinat.

În ceasul care se scursese, barul se umpluse cu oameni de tot soiul, şi de afară Jude auzise zarva glasurilor; acum, în sfârşit, clienţii se împuţinaseră. Făcu Arabellei un semn cu capul, dându-i a înţelege că-l poate găsi afară, la ieşire.

— Dar mai întâi trebuie să guşti ceva împreună cu mine, îi spuse ea cu neobişnuită veselie. Doar un aperitiv; eu aşa iau totdeauna. Pe urmă poţi să ieşi în stradă şi să mă aştepţi un minut, fiindcă e mai bine să nu fim văzuţi plecând împreună.

Umplu două păhărele cu rachiu; şi cu toate că i se vedea pe faţă că e destul de ameţită, fie pentru că băuse, sau mai curând din pricina atmosferei pe care o respirase atâtea ore în şir, goli repede păhăruţul ei. Îl goli şi Jude pe al lui şi ieşi afară.

După câteva minute apăru şi Arabella îmbrăcată într-o jachetă groasă şi având pe cap o pălărie cu pană neagră.

— Locuiesc alături, îi spuse, luându-l de braţ, şi pot intra la orice oră cu ajutorul unui şperaclu. La ce înţelegere vrei să ajungem?

— O, nimic deosebit, răspunse el, îngreţoşat şi obosit până-n străfunduri, în timp ce gândul îi fugea spre Alfredston şi spre trenul pe care nu-l mai putea prinde; se gândea la dezamăgirea pe care o va simţi probabil Sue negăsindu-l la sosire, şi la plăcerea pierdută a tovărăşiei ei în timpul urcuşului lung şi singuratic, sub lumina stelelor, pe dealurile dinspre Marygreen.

— De fapt ar fi trebuit să mă întorc. Mă tem că mătuşă-mea e pe patul de moarte.

— Te-nsoţesc eu mâine dimineaţă. Cred că pot obţine o zi liberă.

Ideea că Arabella, care n-avea pentru rudele lui sau pentru el decât sentimente de tigroaică, s-ar putea apropia de patul de moarte al mătuşii lui şi ar putea-o întâlni pe Sue i se păru deosebit de stranie. Totuşi, spuse:

— Desigur, dacă vrei, poţi veni.

— Bine, mai vedem noi... Dar acum, că încă n-am ajuns la nici o înţelegere, nu face să rămânem împreună aici – unde tu eşti cunoscut şi pe mine începe să mă cunoască lumea, chiar de n-ar exista nici o bănuială că am ceva de-a face cu tine. Dacă tot mergem spre gară, ce-ai zice să luăm trenul de nouă patruzeci spre Aldbrickham? Ajungem acolo în ceva mai mult de o jumătate de oră, şi dacă stăm numai o noapte nimeni n-o să ne ştie şi suntem liberi să facem ce ne place până când ne hotărâm dacă dăm ceva în vileag sau nu.

— Cum vrei tu...

— Atunci, aşteaptă până-mi strâng câteva lucruri. Asta-i locuinţa mea. Uneori, când întârzii, dorm la localul unde lucrez, aşa încât nimeni n-o să aibă nimic de spus dacă lipsesc o noapte de acasă.

Se întoarse repede, porniră împreună spre calea ferată, şi după o călătorie de o jumătate de oră ajunseră la Aldbrickham. Intrară într-un han de mâna a treia de lângă gară şi mai prinseră o cină întârziată.

IX

Dimineaţa, între nouă şi nouă jumătate, călătoreau înapoi spre Christminster, singuri într-un compartiment dintr-un vagon de clasa a treia. Pentru a prinde trenul, Arabella, la fel ca şi Jude, se mulţumise să-şi facă o toaletă fugară, aşa că arăta cam neîngrijită, iar faţa ei era departe de a avea însufleţirea care o luminase în seara din ajun, la han. Când ieşiră din gară, ea constată că-i mai rămăsese o jumătate de ceas până la ora când trebuia să se prezinte la bar. Umblară tăcuţi, depărtându-se puţin de oraş, pe drumul spre Alfredston. Jude privea departe, de-a lungul şoselei.

— Vai... tare-s slab de înger! murmură el într-un târziu.

— Ce? întrebă Arabella.

— Ăsta-i chiar drumul pe care am venit la Christminster, cu ani în urmă, plin de planuri mari!

— Ei, oricare o fi fost drumul, cred că s-a sfârşit cu timpul meu liber, fiindcă la orele unsprezece trebuie să fiu la bar. Şi cum ţi-am spus, n-o să te mai întreb în ce zi pot să te însoţesc ca s-o văd pe mătuşă-ta. Aşa că poate am face mai bine să ne despărţim aici. E mai sănătos să nu fiu văzută cu tine pe Strada Mare, dacă tot n-am ajuns la nici un fel de înţelegere.

— Foarte bine. Dar ziceai azi-dimineaţă, când ne-am sculat, că doreşti să-mi mai spui ceva înainte să plec.

— Chiar doream – două lucruri – şi mai ales unul. Dar tu n-ai să-mi făgăduieşti că păstrezi taina. Dacă făgăduieşti, îţi spun pe loc. De altfel, doresc să şi ştii... fiindcă eu îs femeie cinstită. Tocmai începusem să-ţi povestesc azi-noapte despre domnul acela care conducea hotelul din Sidney. Arabella vorbea mai repede decât îi stătea în obicei. Ai să ţii ce-ţi spun eu numai pentru tine?

— Da, da, făgăduiesc! o asigură Jude nerăbdător. Fireşte că nu doresc să dau în vileag secretele tale.

— Ori de câte ori îl întâlneam la plimbare, îmi spunea cât e de vrăjit de chipul meu şi-mi tot dădea ghes să-l iau de bărbat. Mie nici prin gând nu-mi trecea c-o să mă mai întorc în Anglia; şi cum mă aflam hăt-departe-n Australia, ba chiar şi fără cămin, după ce-l părăsisem pe tata, în cele din urmă am zis şi eu da, şi treaba s-a făcut.

— Cum adică – te-ai măritat cu el?

— Da.

— Oficial, după lege, cu cununie?

— Da. Şi-am trăit cu el până nu mult înainte de plecare. A fost o prostie, ştiu, dar am făcut-o! Vezi acum ţi-am spus totul. Nu te repezi la mine! Zice că are de gând să se întoarcă în Anglia, bietul de el. Dar dacă vine, nu dă el aşa uşor de mine.

Jude încremenise şi era palid la faţă.

— De ce naiba nu mi-ai spus aseară? întrebă.

— Păi, aşa... Va să zică nu vrei să te împaci cu mine?

— Prin urmare, când vorbeai domnilor de la bar de „bărbatul tău” la el te gândeai, desigur, nu la mine!

— Bineînţeles... Hai, nu te mai zbârli pentru atâta lucru!

— Nu mai am nimic de spus! răspunse Jude. Nu am nici un cuvânt de spus despre nelegiuirea pe care ai mărturisit-o.

— Nelegiuire... Fleacuri! Pe acolo lumea nu gândeşte chiar aşa! O mulţime de oameni au făcut-o... Ei, dac-o iei aşa, am să mă întorc la el! Ţinea foarte mult la mine şi trăiam destul de omeneşte şi eram la fel de respectabili ca orice pereche căsătorită din Colonii! De unde să fi ştiut eu pe unde hălăduieşti tu?

— N-am de gând să te învinuiesc. Ar fi multe de spus; dar poate că nu mi-ar sta mie bine. Acum ce doreşti să fac?

— Nimic. Mai voiam eu să-ţi spun ceva; dar pare-mi-se că deocamdată ajunge cât ne-am văzut! Mă gândesc eu la ce mi-ai spus tu despre situaţia ta şi-ţi mai dau de ştire!

Se despărţiră. Jude o urmări până ce dispăru în direcţia hanului, apoi intră în gara alăturată. Aflând că-i mai rămâneau trei sferturi de ceas până la primul tren înapoi spre Alfredston, o porni cu pas mecanic spre oraş până la Răscruce. Acolo se opri, aşa cum se oprise de atâtea ori până atunci, cu privirile îndreptate spre Strada Mare, cu colegiile ei aşezate unul lângă altul, cu pitorescul ei ce n-avea pereche decât poate în perspectiva oferită pe Continent de străzi ca aceea a palatelor din Genova. Contururile clădirilor apăreau, în aerul dimineţii, nete ca într-un desen arhitectonic. Dar Jude nici nu vedea, nici nu judeca acele privelişti; pentru el erau înceţoşate de conştiinţa de nedescris a nopţii ce trecuse şi a apropierii lui de Arabella, de sentimentul înjosirii la gândul că reînnoise legătura cu ea, de amintirea chipului ei adormit în zorii zilei. Toate aceste imagini se răsfrângeau pe faţa nemişcată a lui Jude într-o privire de osândit. Dacă, cel puţin, i-ar fi fost silă de Arabella, încă s-ar fi simţit mai puţin nefericit; dar măcar că o dispreţuia, îi era şi milă de ea.

Se întoarse şi o porni înapoi. În timp ce se târa spre gară, tresări auzindu-şi numele rostit. Tresări mai puţin la auzul numelui, cât al glasului. Spre uimirea lui, îi apăru înainte, asemenea unei arătări, chiar Sue, ca într-un vis, cu ochii plini de prevestiri şi nelinişti, cu gura ei mică zvâcnind nervos şi cu privirea încordată de atâtea întrebări pline de imputare..

— Jude... sunt atât de bucuroasă... că te întâlnesc! spuse ea cu un glas pripit şi nesigur, care aducea a hohot de plâns.

Apoi roşi când înţelese gândul lui: anume, că nu se mai întâlniseră de la căsătoria ei. Ca să-şi ascundă emoţia, nu se uitau unul la altul; îşi prinseră însă mâinile fără să mai rostească vreun cuvânt şi merseră împreună un timp, până când ea îl privi îngrijorată cu coada ochiului.

— Am sosit în staţia Alfredston aseară, aşa cum mi-ai cerut, şi n-am găsit pe nimeni care să mă întâmpine! Aşa încât am ajuns singură la Marygreen, unde mi s-a spus că mătuşa se simte ceva mai bine. Am vegheat împreună cu ea şi fiindcă nu te-ai arătat toată noaptea, m-am speriat – m-am gândit că, poate, aflându-te din nou în bătrâna cetate, te-ai simţit răscolit la gândul că eu m-am măritat şi nu mai sunt pe-acolo, ca de obicei; că nemaiavând cu cine să schimbi o vorbă, ai încercat să-ţi îneci amarul în băutură, cum ai făcut pe vremuri din descurajare că nu poţi ajunge student! Mi-a fost teamă c-ai uitat de promisiunea făcută mie că n-ai să mai repeţi niciodată una ca asta. Am crezut că de aceea n-ai venit să mă întâmpini!

— Şi ai venit să mă cauţi şi să mă salvezi, ca un înger bun!

— Mă gândeam c-o să sosesc cu trenul de dimineaţă şi-o să-ncerc să te găsesc în caz că, în caz...

— M-am gândit neîntrerupt la făgăduiala pe care ţi-am făcut-o, draga mea! Niciodată n-o să-mi mai calc cuvântul, cum mi s-a întâmplat, sunt sigur de asta. Poate că ceea ce am făcut eu nu e cu nimic mai bun, dar de băut n-am băut. Până şi gândul mă scârbeşte.

— Mă bucur că nu din pricina asta ai rămas aici. Dar, spuse ea cu o foarte uşoară îmbufnare în glas, totuşi n-ai venit aseară să mă întâmpini, cum promiseseşi!

— N-am venit – îmi pare rău că trebuie s-o recunosc. Am avut o întâlnire la orele nouă, deci prea târziu ca să mai pot prinde trenul care trebuia să se încrucişeze cu al tău, sau chiar ca să ajung acasă.

Văzându-şi iubita aşa cum apărea ea acum gândului său înduioşat, adică sub înfăţişarea celui mai drag şi mai dezinteresat prieten cunoscut vreodată, ca pe-o făptură ce trăia mai ales în lumea închipuirilor şi atât de eterică încât desluşeai în trupul ei fremătarea spiritului, Jude se simţea până în adâncul inimii ruşinat de ceasurile prea pământeşti petrecute în tovărăşia Arabellei. Ar fi fost grosolan şi imoral să rănească prin povestirea acestor fapte de curând petrecute în viaţa lui cugetul unei fiinţe care lui i se părea atât de imaterială, încât o socotea uneori nepotrivită ca soţie pământească pentru orice bărbat obişnuit. Şi totuşi, era soţia lui Phillotson. Cum ajunsese să fie, cum trăia ca atare, aceste lucruri depăşeau astăzi, când o privea pe Sue, puterea lui de înţelegere.

— Te întorci cu mine? întrebă el. Avem tren peste puţin. Mă întreb cum i-o mai fi acum mătuşii mele... Şi prin urmare, Sue, ai făcut atâta drum numai de dragul meu! Cât de devreme trebuie să fi pornit, sărăcuţa de tine...

— Da. Tot stând trează şi veghind singură, am înnebunit de îngrijorare din cauza ta, şi de cum s-a luminat, în loc să mă duc la culcare, am pornit-o. Şi acum n-ai să-mi mai pricinuieşti asemenea temeri lipsite de temei în legătură cu moralitatea purtărilor tale?

Jude nu se simţea chiar atât de sigur că temerile ei în legătură cu moralitatea lui erau lipsite de temei. Îi lăsă mâna slobodă când urcară în tren – parcă în acelaşi vagon din care coborâse de curând cu alta. Se aşezară pe locuri alăturate, Sue stând între el şi fereastră. Jude privea linia gingaşă a profilului ei şi rotunjimile mici ale sânilor, ca nişte mere ascunse în pieptarul rochiei, atât de deosebiţi de bogăţiile revărsate ale Arabellei. Deşi se ştia privită, Sue nu se întoarse spre el, ci rămase cu ochii aţintiţi înainte, ca şi cum s-ar fi temut că din întâlnirea privirilor lor s-ar fi iscat o discuţie tulburătoare.

— Sue, acum eşti căsătorită, ca şi mine; şi totuşi am fost atât de grăbiţi, încât despre asta n-am vorbit de loc.

— Nici nu e nevoie, îi reteză ea vorba.

— Da, sigur, poate că nu. Dar doresc...

— Jude, nu vorbi despre mine, tare aş dori, îl rugă ea. M-ar mâhni dac-ai face-o. Mă ierţi că-ţi spun asta!... Unde-ai fost aseară?

Pusese întrebarea cu deplină nevinovăţie, numai ca să schimbe vorba. El înţelese şi spuse; doar atât: „La un han”, deşi ar fi fost o uşurare pentru el să-i vorbească despre întâlnirea cu femeia nedorită. Dar vestea dată de Arabella cu privire la căsătoria ei în Australia îl zăpăcise şi, afară de asta, se temea ca nu cumva ceea ce ar putea spune el să-i dăuneze nepriceputei lui neveste.

Conversaţia se înfiripă greu, până când ajunseră la Alfredston. Faptul că Sue nu mai era ceea ce fusese, ci purta eticheta „Phillotson”, îl paraliza pe Jude ori de câte ori voia să regăsească individualitatea ei. Şi totuşi, părea neschimbată – nici el n-ar fi putut spune de ce. Mai aveau înainte cinci mile de drum de ţară, la fel de uşor de străbătut pe jos ca şi într-un vehicul, fiindcă cea mai mare parte a drumului era în urcuş. Jude nu făcuse niciodată drumul acesta în tovărăşia lui Sue, deşi îl parcursese cu altă femeie. I se părea că-l însoţeşte acum o lumină strălucitoare, care alunga, vremelnic, amintirile întunecoase ale acelor timpuri de demult.

Sue vorbea; dar Jude băgă de seamă că tot se mai fereşte să aducă vorba despre ea însăşi. În cele din urmă, o întrebă dacă soţul ei e sănătos.

— Da, sigur, răspunse ea. E nevoit să stea toată ziua la şcoală, altminteri m-ar fi însoţit. E atât de bun şi cumsecade cu mine, încât, pentru a nu mă şti singură, s-a arătat gata să-şi părăsească şcoala, o dată în viaţă, călcându-şi principiile – fiindcă e cu totul împotriva vacanţelor fără rost – numai că nu l-am lăsat eu. Am simţit că fac mai bine dacă vin singură. Ştiam că mătuşa Drusilla e foarte sucită; fiindcă soţul meu e aproape un străin pentru ea, venirea lui i-ar fi enervat pe amândoi. Şi, cum bătrâna e aproape fără cunoştinţă, bine am făcut că nu i-am cerut lui una ca asta.

Jude păstrase un aer posac în timpul acestui elogiu al lui Phillotson.

— Domnul Phillotson e în toate privinţele îndatoritor cu tine, aşa cum se şi cuvine, spuse în cele din urmă.

— Fireşte.

— Ar trebui să fii o nevastă fericită.

— Fireşte că sunt.

— Aproape c-aş fi putut să zic mireasă. N-au trecut prea multe săptămâni de când ţi-am fost nun, şi...

— Da, ştiu! Ştiu!

I se citea pe faţă ceva ca o dezminţire a penultimei ei replici, rostită cu asigurare în glas şi atât de măsurat şi fără viaţă, de parc-ar fi fost scoasă dintr-o pagină de conversaţie model din îndrumătorul bunei soţii. Jude, care cunoştea fiecare vibraţie a vocii lui Sue şi prindea fiecare semn ce-i vorbea despre starea ei sufletească, era încredinţat că e nefericită, deşi nu se măritase nici de-o lună. Totuşi, faptul că fugise astfel de acasă, pentru a asista la ultimele clipe din viaţa unei rude îndepărtate, pe care cât trăise aproape că n-o cunoscuse, nu dovedea nimic, căci Sue făcea gesturi din acestea în chip firesc.

— Ei bine, primeşte din partea mea cele mai bune urări, acum, ca întotdeauna, doamnă Phillotson.

Ea îi răspunse cu o privire plină de mustrare.

— Nu, nu eşti doamna Phillotson, murmură Jude. Eşti tot Sue Bridehead cea dragă şi liberă, numai că habar n-ai! Căsnicia încă nu te-a strivit şi nu te-a mistuit în pântecele ei uriaş, ca pe-o fărâmă fără individualitate.

Ea îşi luă un aer jignit, până când răspunse:

— Nici pe tine calitatea de bărbat însurat, după câte văd!

— Ba da, pe mine da! spuse el, clătinând trist din cap.

Când ajunseră la căsuţa singuratică, umbrită de brazi, aşezată între Casa Neagră şi Marygreen, căsuţa în care Jude şi Arabella trăiseră împreună şi se înfruntaseră, el întoarse capul într-acolo. Acum era locuită de o familie mizeră. Nu se putu opri să nu-i spună lui Sue:

— Asta-i casa în care am stat, nevastă-mea şi cu mine, tot timpul cât am trăit împreună. În casa asta am adus-o după nuntă.

Sue se uită la casă.

— Prin urmare, asta a fost pentru tine ceea ce este casa de lângă şcoala din Shaston pentru mine.

— Da; dar eu n-am fost prea fericit aici, aşa cum eşti tu în casa ta.

În loc de răspuns, Sue strânse buzele în tăcere: mai merseră un timp, până când ea îşi aruncă ochii spre el, să vadă cum îi primise răspunsul.

— Desigur, se prea poate să-mi fac o imagine exagerată despre fericirea ta; nu se ştie niciodată, urmă el cu glas blajin.

— Să nu-ţi închipui una ca asta, Jude, nici măcar o clipă, chiar dac-ai spus-o în chip de înţepătură! Nici un bărbat n-ar fi putut să fie mai bun cu mine. Şi apoi, îmi dă deplină libertate – ceea ce bărbaţii mai vârstnici nu fac în general... Dacă-ţi închipui că nu sunt fericită fiindcă-i prea bătrân pentru mine, te înşeli.

— N-am nimic să-i reproşez în ceea ce te priveşte, draga mea.

— Şi nici n-ai să mai spui lucruri care să mă mâhnească, nu-i aşa?

— N-am să mai spun.

Într-adevăr, nu mai spuse nimic, dar ştia acum că, dintr-un motiv sau altul, Sue simţea cât greşise când îl luase pe Phillotson de bărbat.

Se cufundară în depresiunea dincolo de care se înălţa satul – era ogorul unde, cu mulţi ani în urmă, Jude încasase o chelfăneală din partea fermierului. Urcând spre sat şi apropiindu-se de casă, o descoperi în prag pe doamna Edlin, care în clipa când îi zări ridică dezaprobator mâinile spre cer.

— S-a dat jos, credeţi-mă! strigă văduva. A ieşit din pat şi cu nimic n-am putut să-i abat gândul. Ce-o să iasă din asta, nu ştiu!

Când intrară, o găsiră într-adevăr pe bătrână lângă cămin. Era înfăşurată în pături şi întoarse către ei o faţă asemănătoare cu aceea a lui Lazăr din pânza lui Sebastiano. Pesemne că uluirea li se citea pe faţă, pentru că bătrâna spuse cu glas stins:

— Ah, v-am luat piuitul, aşa-i? N-am mai vrut să zac în pat, de dragul nimănui! Ţi se încrâncenează carnea să tot primeşti porunci ce să faci şi cum să dregi, de la cineva care nu ştie nici pe jumătate cât ştii tu!... Las’, c-ai să te căieşti tu de căsătoria asta, şi el la fel! adăugă bătrâna întorcându-se spre Sue. Toţi din neamul nostru se căiesc, şi aproape toţi ceilalţi aşijderea. Trebuia să faci cum am făcut eu, prostuţo. Şi încă să-l alegi dintre toţi bărbaţii pe Phillotson, dascălul!... Cine te-a-mpins să-l iei?

— Cine le împinge pe cele mai multe femei să se mărite, mătuşă?

— A! Vrei să zici că-l iubeai?

— Nu vreau să zic nimic deosebit.

— Îl iubeşti?

— Nu mă întreba, mătuşă!

— Mi-amintesc foarte bine de omul ăsta. Era un bărbat cuviincios şi de ispravă; dar Doamne, iartă-mă! Nu vreau să te jignesc, numai că sunt pe lumea asta bărbaţi pe care nici o femeie mai acătării nu-i rabdă. Aş fi zis că ăsta face parte dintre ei. Acu nu mai zic, fiindcă tu pesemne c-ai ştiut mai bine ca mine – dar aşa aş fi zis!

Sue sări de pe scaun şi ieşi din casă. Jude o urmă şi o găsi plângând în şopron.

— Nu plânge, draga mea, spuse Jude nefericit. Nu-ţi vrea răul, dar ştii doar cât de ţâfnoasă şi sucită e acum.

— Nu, nu din cauza asta! spuse Sue, ştergându-şi ochii. Felul ei stropşit nu mă supără de fel.

— Atunci, ce te supără?

— Că ceea ce spune e adevărat!

— Doamne, dar cum se poate, nu ţii la el? întrebă Jude.

— Nu asta am vrut să înţeleg! se repezi Sue să răspundă. Dar că poate... poate n-ar fi trebuit să mă mărit!

Jude se întreba dacă într-adevăr chiar asta voise ea să-i spună din prima clipă. Se înapoiară, discuţia se domoli, şi mătuşa părea c-o îndrăgise pe Sue, fiindcă-i declară că nu multe femei de curând măritate ar fi întins asemenea drum ca să vadă o baborniţă bolnavă ca ea. După amiază, Sue se pregăti de plecare, iar Jude tocmi un vecin care s-o ducă până la Alfredston.

— Te însoţesc până la gară dacă vrei, propuse el.

Sue nu-l lăsă. Omul sosi cu docarul, şi Jude o ajută să se urce, poate cu o grijă exagerată, pe care ea părea să i-o interzică din priviri.

— Îmi închipui că am voie să vin într-o zi să te văd, după ce mă întorc la Melchester? întrebă el pe jumătate supărat.

Ea se aplecă, şi-i spuse cu glas dulce:

— Nu, dragul meu, încă nu trebuie să vii. Nu cred că eşti într-o dispoziţie potrivită.

— Prea bine, făcu Jude. Mergi sănătoasă!

— Rămâi cu bine!

Sue flutură mâna şi plecă.

— Are dreptate! N-am să mă duc! murmură el.

Petrecu seara şi zilele următoare înăbuşind în fel şi chip dorinţa de a o vedea, flămânzindu-se aproape, în încercarea de a stinge prin post iubirea lui pătimaşă pentru ea. Citea predici despre autoflagelare şi căută în Istoria bisericii pasaje în care era vorba despre schivnicii din cel de-al doilea veac. Înainte de a se înapoia de la Marygreen la Melchester, primi o scrisoare de la Arabella. Când văzu scrisoarea, simţi că se osândeşte pe sine însuşi mai amarnic pentru scurta lui revenire la Arabella decât pentru dragostea faţă de Sue.

Băgă de seamă că scrisoarea poartă un timbru, ştampilat la Londra, şi nu la Christminster. Arabella îl înştiinţa că, puţine zile după dimineaţa în care se despărţiseră la Christminster, primise pe neaşteptate o scrisoare drăgăstoasă de la soţul ei din Australia, un fost administrator de hotel la Sidney. Venise în Anglia anume ca s-o găsească pe ea; şi obţinuse autorizaţia de a deschide o cârciumă în Lambeth. Dorea ca ea să vină să-l ajute în conducerea acestei afaceri, care promitea să fie bănoasă, pentru că birtul era aşezat într-un cartier minunat, foarte populat şi plin de băutori de gin. De pe acum realiza 200 de livre pe lună, care puteau fi cu uşurinţă dublate.

Cum omul spunea că încă o mai iubeşte foarte mult şi o ruga din tot sufletul să-l înştiinţeze unde se află şi cum se despărţiseră doar din pricina unei mici hârâieli, iar angajamentul ei la Christminster era provizoriu, se dusese după bărbatu-său, aşa cum o îmbiase el să facă. Nu putea să nu simtă că e mai degrabă a lui decât a lui Jude, ţinând seama că se căsătoriseră în lege şi că trăise cu el mai multă vreme decât cu primul bărbat. Spunându-i adio lui Jude, fără urmă de duşmănie, nădăjduia că el n-o să căşuneze nici un rău unei biete femei şi că nici n-o s-o denunţe ca să-i distrugă fericirea, acum, că avea şi ea norocul să-şi refacă viaţa şi să ducă un trai mai bun.

X

Jude se înapoie la Melchester, care-i oferea ispita – sabie cu două tăişuri – de a fi aşezat la numai vreo douăsprezece mile şi jumătate de locul unde se statornicise acum Sue. La început, această apropiere i se păru a fi motivul neîndoielnic pentru care era hotărât să nu pornească spre sud; doar Christminsterul răspândea pentru el o tristeţe pe care Jude nu o putea îndura, în timp ce apropierea dintre Shaston şi Melchester îi făgăduia gloria de a înfrânge Necuratul într-o luptă piept la piept, glorie căutată cu tot dinadinsul de preoţii şi fecioarele din vremurile de început ale bisericii, de toţi cei care, dispreţuind fuga ruşinoasă, trăiau cu ispita alături, fără să păcătuiască. Jude nu se opri cu gândul asupra vorbei scurte şi cuprinzătoare a istoricului, după care, în astfel de împrejurări, „natura înăbuşită îşi cere uneori drepturile”.

Reîncepu cu disperată înfrigurare să înveţe în vederea preoţitului. Recunoştea că, judecată din punctul de vedere al perseverenţei cu care-şi urmărea ţelul şi al credinţei pentru cauză, purtarea lui în ultimul timp fusese mai mult decât îndoielnică. Patima pentru Sue îi răvăşea sufletul; şi totuşi, instinctiv, faptul că vreme de douăsprezece ore se lăsase prins în mrejele legitime al Arabellei îi apărea mai ticălos – deşi ea nu-i vorbise despre soţul ei din Sidney decât după aceea. Înfrânsese, după cum socotea cu bună-credinţă, orice pornire spre patima beţiei, căreia de altfel nu i se dedase niciodată cu plăcere, ci doar ca să scape de insuportabile chinuri morale. Totuşi, descoperea cu deznădejde în suflet că, luat aşa cum era, prea îl bântuiau multe pasiuni pentru a deveni un bun cleric; tot ce mai putea el să nădăjduiască era ca într-o viaţă de neîntreruptă luptă între trup şi spirit primul să nu iasă totdeauna biruitor. Una dintre plăcerile lui, în orele când nu se îndeletnicea cu lecturi religioase, era aceea de a-şi cultiva modestul lui talent pentru muzica bisericească şi exerciţiile vocale pe temă dată, până când, simţindu-se în stare să cânte destul de curat după partitură, intră în cor. Într-un sat aşezat la o milă sau două depărtare de Melchester se afla o biserică restaurată, în care Jude pătrunsese mai întâi pentru a pune la locul lor noile coloane şi capiteluri. Făcuse astfel cunoştinţă cu organistul, şi până la urmă ajunsese să cânte în cor, ca bas.

Spre această parohie pornea în fiecare duminică şi uneori şi în timpul săptămânii. Într-o seară, prin preajma Paştelui, corul se adună la repetiţie, urmând să descifreze şi să pregătească pentru săptămâna ce venea un imn nou, despre care Jude aflase că ar fi fost scris de un compozitor din Wessex. Imnul se dovedi a fi o compoziţie de o neobişnuită forţă emoţională. În timpul ce corul îl cânta şi-l repeta, acordurile lui îl învăluiau pe Jude, tulburându-l nespus.

După ce se sfârşi repetiţia, se duse la organist ca să afle amănunte. Textul era în manuscris, iar numele compozitorului se afla în capul paginii, împreună cu titlul imnului: La picioarele crucii.

— Da, spuse organistul. E un om de prin părţile noastre. E muzician de meserie la Kennetbridge – pe drumul dintre satul nostru şi Christminster. Vicarul îl ştie. A fost crescut şi educat după datinile Christminsterului, ceea ce explică frumuseţea acestei bucăţi. Cred că lucrează în biserica mare de acolo, unde conduce un cor bisericesc. Uneori vine şi pe la Melchester, ba o dată a şi încercat să obţină locul de organist al catedralei, care era vacant pe atunci. Acum, de Paşte, imnul ăsta se cântă peste tot.

În timp ce mergea spre casă, îngânând melodia, Jude începu să se gândească la cel ce-o scrisese şi la motivele care-l îndemnaseră s-o compună. Ce om de suflet trebuie să fie! Descumpănit şi zbuciumat cum se simţea acum din pricina lui Sue şi a Arabellei, cu conştiinţa răvăşită de situaţia lui încurcată, ce mult i-ar fi plăcut să-l cunoască pe omul acela!

„Dintre toţi oamenii, doar el mi-ar putea înţelege păsul”, îşi spuse nestăpânitul Jude. Dacă pe lumea asta exista vreun om potrivit pentru a-i fi lui duhovnic, acela trebuia să fie compozitorul, fiindcă şi el trebuie să fi suferit, să se fi zbătut, să fi năzuit.

Pe scurt, măcar că n-avea nici timp, nici bani de irosit pentru drum, Fawley se hotărî, ca un copil ce era, să se ducă la Kennetbridge chiar în duminica următoare. Drept care porni dis-de-dimineaţă, fiindcă în târgul acela nu putea ajunge decât schimbând trenuri pe nişte linii foarte întortocheate. Cam pe la prânz, sosi acolo şi trecând podul spre burgul ciudat şi vechi, întrebă de casa compozitorului.

I se spuse că e o clădire roşie de cărămidă, aşezată ceva mai încolo. De asemenea că nici cinci minute nu sunt de când persoana căutată tocmai trecuse pe stradă.

— Pe ce drum? întrebă Jude nerăbdător.

— Drept spre casă, venind de la biserică.

Jude porni în grabă şi curând avu plăcerea să zărească, la nu prea mare depărtare înaintea lui, un bărbat în haine negre şi cu o pălărie neagră de fetru pe cap. Grăbi pasul, ca să-l poată ajunge. „Un suflet flămând în urmărirea unui suflet îndestulat! îşi spunea. Trebuie să vorbesc cu omul ăsta!”

Totuşi, n-a fost în stare să-l ajungă din urmă pe muzician înainte ca acesta să intre în casa lui, şi de-abia atunci răsări în mintea lui Jude întrebarea dacă ora era potrivită pentru vizite. Fie că era, fie că nu, Jude se hotărî să intre numaidecât, de vreme ce ajunsese până aici, fiindcă drumul de înapoiere era prea lung ca să-şi poată îngădui să aştepte până târziu, după amiază. Omul ăsta cu suflet o să înţeleagă lipsa lui de ceremonie. Poate că el va fi sfătuitorul desăvârşit pentru Jude în această împrejurare, când o patimă pământească şi neîngăduită i se strecurase hoţeşte în inimă, prin poarta lăsată deschisă ca să intre credinţa.

Jude sună şi fu poftit să intre. După o clipă apăru şi compozitorul, şi cum Jude era cuviincios îmbrăcat, prezentabil, şi avea înfăţişare de om cinstit, fu primit cu bunăvoinţă. Îşi dădea totuşi seama că explicarea motivului pentru care venise va produce oarecare stânjeneală.

— Cânt în corul unei biserici de lângă Melchester, spuse el. În săptămâna asta am repetat imnul La picioarele crucii, care, după câte am înţeles, este compoziţia dumneavoastră.

— Da, eu l-am compus, acum vreun an.

— Îmi place. Cred că e o frumuseţe!

— Da, desigur, au spus-o şi alţii. Ar ieşi bani de aici de-aş putea numai să-l văd tipărit. Mai am şi alte compoziţii, care ar merge împreună cu ăsta şi pe care aş dori să le pot publica. Află că până acum nu m-am ales nici măcar cu o hârtie de cinci livre de pe urma lor. Editorii ăştia vor să obţină dreptul de a publica opera unui compozitor neştiut cum sunt eu pe un preţ mai mic decât aş plăti eu unui om ca să-mi facă o copie frumoasă după manuscris. Imnul de care vorbeşti dumneata l-am împrumutat câtorva prieteni de pe-aci şi din Melchester, şi aşa a ajuns să mai fie cântat. Dar mare sprijin în muzică nu găseşti. Mă las păgubaş. Astăzi, dacă vrei să faci bani trebuie să te apuci de negoţ. Eu unul mă gândesc la negustoria de vinuri. Iată şi catalogul – încă n-a fost pus în circulaţie – dar poţi să iei unul.

Îi întinse lui Jude un catalog-reclamă de câteva pagini, în format de broşură, împodobit cu chenar roşu. Înăuntru erau înşirate diferite sorturi de bordeaux, şampanie, porto, sherry şi alte vinuri, cu care îşi propunea compozitorul să înceapă noua lui aventură, Jude fu mai mult decât uluit când descoperi din ce aluat este plămădit omul de suflet; simţea oricum că nu acestuia i se poate spovedi.

Mai zăboviră puţin, dar acum erau stânjeniţi, fiindcă, din clipa în care muzicianul îşi dădu seama că are în faţa lui un om sărac, purtarea i se schimbă. Nu mai semăna cu ceea ce fusese cât timp înfăţişarea şi vorba lui Jude îl amăgiseră asupra situaţiei şi gândurilor tânărului. Jude mai bâigui ceva despre sentimentele care născuseră în el dorinţa de a-l felicita pe autorul unei compoziţii atât de înălţătoare, apoi, încurcat, îşi luă rămas bun.

Călători spre casă în trenul acela amorţit de duminică şi zăbovi prin săli de aşteptare neîncălzite în ziua răcoroasă de primăvară, amărât tot timpul la gândul naivităţii care-l împinsese spre o asemenea expediţie. În casa lui din Melchester îl aştepta o scrisoare sosită în dimineaţa aceea, câteva minute după ce plecase el de acasă. Era un bileţel plin de părere de rău din partea lui Sue care-i spunea cu încântătoare umilinţă că-şi dă seama cât de urâcioasă fusese oprindu-l să vină s-o vadă, că se dispreţuieşte pentru purtarea ei atât de convenţională şi că-l pofteşte să vină negreşit chiar în duminica aceea, cu trenul de unsprezece patruzeci şi cinci, pentru a lua prânzul cu ei la unu şi jumătate.

Jude aproape că-şi smulse părul din cap la gândul că scrisoarea îi căzuse în mâini prea târziu ca el să se mai poată supune poruncii cuprinse în ea. Dar în ultima vreme se canonise atâta, încât, până la sfârşit, himerica lui expediţie la Kennetbridge i se păru a fi fost într-adevăr anume pusă la cale de providenţă, ce urmărea să-l ferească de ispite. Totuşi, un sentiment de ciudă faţă de credinţă, sentiment care-l încercase de mai multe ori în ultimul timp, îl făcu să ia în râs ideea că Dumnezeu trimite oamenii după cai verzi pe pereţi. Îi era dor s-o vadă pe Sue; era supărat că scăpase prilejul. Îi scrise de aceea numaidecât, povestindu-i ce i se întâmplase, spunându-i că nu mai are răbdare să aştepte până duminica următoare şi că va veni în orice zi din săptămână pe care o va hotărî ea.

Fiindcă scrisoarea lui era mult prea înflăcărată, Sue, după cum îi stătea în obicei, amână răspunsul până-n joia dinaintea Vinerii mari. Îi scrise atunci că poate veni chiar în după-amiaza aceea, dacă doreşte, şi că aceasta este prima zi în care-l poate primi, fiindcă de câtva timp îl ajută pe soţul ei la şcoală Drept care Jude obţinu o zi liberă de la atelierul catedralei, în schimbul unei neînsemnate reţineri din salariu, şi plecă.

{1} Esdras medic iudeu (sec. V î.e.n,), autor a patru cărţi canonice.

{2} Sensul: calabalâc, fleacuri împovărătoare (lat.).

{3} Aluzia la cartea Călătoria pelerinului, de John Bunyan (1628–1688).

{4} Jacob Grimm (1785–1863), filolog german, autor al unei celebre lucrări de Gramatică a limbii germane. A introdus metoda istorică în studiul gramaticii.

{5} Pentru folosinţa Delfinului – denumire sub care sunt cuprinse ediţiile din clasicii latini pregătite în timpul lui Ludovic al XIV-lea pentru învăţământul Delfinului Franţei.

{6} Versul de invocare a soarelui şi a zeiţei Diana, cu care începe poemul Carmen Saeculare de Horaţiu.

{7} Cu putinţă, posibilă (lat.)

{8} Noul Testament (gr.).

{9} Vecinătatea a prilejuit cunoştinţa şi cei dintâi paşi; cu vremea dragostea a crescut. (Cel de al doilea vers este citat din Fasti, 1, 195.)

{10} Richard Whittington (m. 1423), negustor londonez, numit în trei rânduri primar al Londrei. Dispunând de apreciabile mijloace băneşti, a îmbogăţit oraşul cu un mare număr de clădiri, printre care şt o bibliotecă municipală.

{11} Vechi oraş izraelit, capturat de trupele engleze în 1917.

{12} Aluzie la Ben Johnson, contemporanul lui Shakespeare, care i-a dedicat marelui bard versurile publicate ca introducere la prima ediţie in-folio (1623) a operelor shakespeareene, şi autor al articolului De Shakespeare Nostrati.

{13} Mişcarea Tractarienilor, iniţiată la Oxford în 1833, urmărea o revizuire a concepţiei privitoare la poziţia şi funcţiile bisericii, în sensul combaterii raţionalismului şi teologiei liberale care-şi făcuseră loc în biserica anglicană.

{14} Aluzie la Thomas Ken (1637–1711), episcop de Oxford, autor a numeroase imnuri religioase.

{15} Referire la Philip Doddridge (1702–1751), Cunoscut nonconformist, autor al unor imnuri şi versuri religioase, de o certă valoare literară.

{16} Citat, din prefaţa la Essays in criticism de Mattew Arnold (1822–1888), cunoscut poet şi critic literar englez, profesor de poetică la Oxford.

{17} Aluzie la Sir Robert Peel (1788–1850), om de stat englez; a anulat taxele de import pe grâne, provocând o dizidenţă în sânul parlamentului.

{18} Aluzie la Edward Gibbon (1737–1796), istoric şi critic literar englez, autor al celebrei lucrări Istoria decăderii şi prăbuşirii imperiului roman.

{19} Aluzie la Samuel Johnson (1709–1784), moralist şi poet englez, renumit pentru verva şi robusteţea sa morală.

{20} Referiri la Tractarienii, iniţiatori ai mişcării de la Oxford, John Henry Newman, autorul lucrării Apologia pro Vita Sua şi John Keble.

{21} Idem 25.

{22} Aluzie la poetul şi publicistul englez Joseph Addison (1672–1719), educat la Oxford, şi care împreună cu Richard Steele (1672–1729) a condus revista de critică The Spectator.

{23} Citat din Imnul de seară compus de episcopul Thomas Ren.

{24} Aluzie simbolică la dragostea senzuală (Ciprul simbolizând cultul carnal al zeiţei Afrodita şi la cea spirituală, religioasă.

{25} Citat din Iulian Apostatul (331–363), împărat roman creştinat, care de îndată ce s-a urcat pe tron a proclamat reîntoarcerea la păgânism.

{26} Citat din Noul Testament (gr.).

{27} Idem 31.

{28} Poem de Henry Wadsworth Longfellow (1807–1882).

{29} Vers din Childe Hurold de Byron (1788–1824).

{30} Celebrul poem al lui Edgar Allan Poe (1809–1849).

{31} Minster – capela unei mânăstiri sau a unei catedrale.

{32} Lovitura de graţie (fr.).

{33} Hotel în care, fie din pricină că patronul nu are autorizaţie, fie pentru că face parte dintr-o ligă antialcoolică, nu se vând băuturi spirtoase.

{34} William Paley (1743–l805), moralist englez, autor al unei lucrări de Filozofie morală şi politică; este unul dintre exponenţii utilitarismului în teologie.

{35} Samuel Butler (1835–1902), scriitor şi filozof englez, autor al unor lucrări de critică socială, şi al celebrului roman utopic Erewbon.

{36} Citat din Hymn to Proserpine (Imn către Proserpina) de poetul englez Algernon Charles Swinburne (1837–1909).

{37} Personaj mitologic. Legenda spune că Ganimede era un frumos tânăr frigian răpit de Zeus prin mijlocirea unui vultur.

{38} Mit antic al unei Venere celeste şi pure care nu poate fi obiectul dorinţelor carnale.