Tess D'urberville Vol 1 Thomas Hardy

THOMAS HARDY

TESS D’URBERVILLE

O femeie pură

Volumul 1

FAZA ÎNTÎI

TÎNĂRA FATĂ

Într-o seară de pe la sfîrşitul lunii mai, un om între două vîrste se întorcea de la Shaston acasă în satul Marlott, din valea vecină Blakemore sau Blackmoor. Avea picioarele slăbănoage şi un mers puţin aplecat spre stînga. Din cînd în cînd clătina din cap cu înţeles, ca şi cum şi-ar fi dat singur dreptate, deşi nu se gîndea la nimic deosebit. Ţinea în mînă un coş gol - coşul în care ducea de obicei ouăle la piaţă. Pălăria pe care o purta avea borul boţit şi marginea soioasă, uzată mai ales în locul de unde o apuca, atunci cînd şi-o scotea din cap. Cum mergea aşa, îi ieşi în cale un pastor mai în vîrstă, călare pe o iapă sură; pastorul îngîna o melodie.

— Bună seara, părinte, spuse omul cu coşul.

— Bună seara, sir John, îi răspunse pastorul.

Drumeţul mai făcu vreo cîţiva paşi, apoi se opri şi se întoarse.

— Să nu-ţi fie cu supărare, părinte, dar ultima oară cînd am fost la tîrg ne-am întîlnit tot pe drumul ăsta şi cam tot la vremea asta, tot „Bună seara, părinte” ţi-am spus, şi dumneata tot „Bună seara, sir John” mi-ai răspuns.

— Chiar aşa, zise pastorul.

— Şi acum o lună... la fel.

— Se prea poate.

— Ei, şi de ce mi-oi fi zicînd mereu sir John, cînd eu de fapt sînt Jack Durbeyfield, precupeţul, şi nimic mai mult.

Pastorul se apropie puţin de el şi-i răspunse:

— Iaca aşa mi-a venit... Şi după o clipă de şovăială adăugă: De fapt ţi-am spus sir John din pricina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe meleagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichităţi. Dar ia spune-mi, Durbeyfield, nu ştiai că eşti urmaş direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, aşa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul{1}?

— Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

— Şi totuşi aşa e... Ia ridică puţin bărbia să-ţi văd mai bine profilul... Da, da... nasul... şi bărbia familiei d’Urberville... puţin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul normand d’Estremaviila la cucerirea comitatului Glamorganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspîndite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Stefan{2}. Unul dintre strămoşii dumitale din timpul regelui Ioan{3}, de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri{4} un întreg domeniu, ca să nu-ţi mai spun că în timpul domniei lui Eduard al Il-lea{5} strămoşul dumitale Briand a fost chemat la Westminster să ia parte la marele consiliu. Aţi decăzut puţin în timpul lui Oliver Cromwell{6}, dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II-lea{7} aţi fost făcuţi cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-aţi slujit cu credinţă pe rege... Da, da, au existat generaţii întregi de sir John în familia dumitale şi dacă titlul de cavaler s-ar moşteni, aşa cum se moşteneşte cel de baronet, şi aşa cum se obişnuia în vremurile de demult, cînd bărbaţii erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John.

— Nu mai spune!

— Ba, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de convingere pastorul, bătîndu-se cu cravaşa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.

— Să fiu al naibii dacă-mi vine să dau crezare urechilor... spuse Durbeyfield. Şi eu care-n toţi anii ăştia am umblat de colo-colo, de parcă aş fi fost cel mai prăpădit om din toată parohia... Şi de cînd le ştii pe toate astea, părinte Tringham?

Pastorul îi spuse că, după cîte ştia el, lumea cam uitase de lucrurile astea şi oamenii de prin partea locului abia dacă-şi mai aminteau de ele. El însuşi - povestea pastorul - îşi începuse cercetările cu pricina în primăvara trecută. într-o zi, pe vremea cînd studia evoluţia familiei d’Urberville, trecuse pe lîngă precupeţ şi observase că pe trăsurica lui era scris numele de Durbeyfield. Asta îl hotărî pe pastor să facă cercetări în legătură cu tatăl şi bunicul acestuia. După un timp nu mai avu nici o îndoială... totul era limpede.

— La început, spuse pastorul, eram hotărît să nu te necăjesc cu asemenea veşti care nu-ţi foloseau la nimic, dar pornirile sînt uneori mai puternice decît judecata, şi pe urmă m-am gîndit că poate tot ştii ceva.

— Drept să-ţi spun, mi-a ajuns mie la urechi de cîteva ori că înainte de a se fi statornicit la Blackmoor, neamurile mele ar fi cunoscut şi zile mai bune. Dar nu m-am sinchisit. Mi-am zis că pesemne avusesem odată doi cai în loc de unul, cît avem acum. E-adevărat că am acasă o lingură veche de argint şi o pecete d-aia veche, gravată, dar Doamne iartă-mă, ce poţi face cu o lingură şi o pecete? Şi cînd te gîndeşti că tot timpul eu şi nobilii ăştia d’Urberville eram de-acelaşi neam. De fapt auzisem eu că străbunicul avea o taină şi că nu-i plăcea să spună de unde se trage. Dar, dacă-i vorba pe-aşa, ia zi, părinte, unde se află sălaşul nostru acum? Adică unde locuim noi, familia d’Urberville?

— Nicăieri. Ca familie seniorială, familia d’Urberville s-a stins.

— Asta-i rău!

— Deh!... S-a stins adică ceea ce mincinoasele cronici de familie numesc linia bărbătească... adică s-a degenerat, s-a pierdut.

— Bine, dar atunci unde sîntem îngropaţi?

— La Kingsbere-sub-Greenhill. Acolo vă odihniţi, aşezaţi rînduri, rînduri. Acolo... sub arcade, în cavouri, sub baldachinele de marmură de Purbeck, pe care sînt săpate emblemele familiei.

— Dar castelele şi domeniile neamurilor mele unde sînt?

— Nu mai aveţi nici castele, nici domenii.

— Aaa! Şi nici pămînturi?

— Nici. Cu toate că odinioară nu vă puteaţi plînge, ba dimpotrivă. După cum ţi-am mai spus, familia dumitale avea multe ramuri. Aveaţi în acest comitat o reşedinţă la Kingsbere, alta la Sherton, o alta la Millpond, una la Lullstead, şi încă una la Welibridge.

— Şi toate astea n-or să mai fie niciodată ale noastre?

— Asta n-aş putea să-ţi spun!

— Şi dumneata ce zici să fac, domnule pastor? îl întrebă Durbeyfield după un timp.

— Păi, nimic! Nimic decît să te împaci cu gîndul că „şi cei mai puternici se prăbuşesc”. De altfel ce ţi-am povestit eu poate fi de folos doar istoricilor şi genealogilor locali - şi asta încă nu cine ştie ce - că doar mai există printre sătenii noştri din comitat destule familii aproape tot atît de strălucite ca a dumitale. Noapte bună.

— Nu vrei să ne întoarcem să bem o bere, părinte Tringham? O veste ca asta merită să fie cinstită. La „Picătura limpede” se găseşte bere bunicică, la butoi, cu toate că nu e chiar ca la Rolliver.

— Nu, mulţumesc, Durbeyfield, astă-seară nu beau: de altfel şi dumneata ţi-ai cam făcut suma. Şi pastorul o porni mai departe, întrebîndu-se dacă nu greşise oare destăinuind precupeţului nişte fapte atît de neobişnuite.

După plecarea pastorului, Durbeyfield o porni la drum cufundat în gînduri. Se îndepărtă puţin, puse coşul jos şi se aşeză pe iarbă la marginea drumului. După cîtva timp văzu un tînăr care venea pe drum îndreptîndu-se spre el. Durbeyfield îi făcu semn cu mîna şi tînărul se apropie grăbind pasul.

— Măi băiete, vreau să te trimit să-mi faci o treabă. Dar ia mai întîi coşul de colo...

Băiatul, un tînăr uscăţiv, se încruntă şi-i spuse:

— Dar cine eşti dumneata, John Durbeyfield, de-mi dai porunci şi-mi spui „băiete”? Că doar îmi ştii numele, la fel de bine cum îl ştiu şi eu pe al dumitale...

— Nu zău? Ei! păi ăsta-i secretul... Vezi, ăsta-i secretul. Şi acum fă ce ţi-am spus şi ascultă... Dar de altfel pot să-ţi spun şi ţie, Fred. Mă trag din viţă nobilă, auzi? Am descoperit-o chiar azi dupăamiază. Şi spunînd acestea, Durbeyfield se tolăni pe iarba presărată cu floricele. Tînărul stătea în faţa lui şi-l măsura din cap pînă-n picioare. Sir John d’Urberville, ăsta sînt, continuă omul întins pe iarbă. Asta aş fi, de-ar fi cavalerii baroneţi, ceea ce sînt de altfel. Stă scris acolo în istorie despre mine... tot. Mă băiete, ai auzit vreodată de Kingsbere-subGreenhill?

— Da, am fost acolo... la bîlci... bîlciul din Greenhill.

— Ei bine, acolo, sub biserica oraşului, zac...

— Păi locul de care spuneam eu nu-i oraş, cel puţin nu ştiu să fi fost ultima oară cînd am fost pe acolo. Era doar un fel de cătun prăpădit...

— Lasă cătunul, băiete, că nu de asta e vorba... Sub biserica parohiei de acolo zac străbunii mei, sute de străbuni îmbrăcaţi în zale, împodobiţi cu nestemate... zac în sicrie mari de plumb care cîntăresc sute de chile... Şi nu e om în tot ţinutul South Wessex care să aibă în familia lui schelete mai grozave şi mai nobile decît ale mele.

— Aşaa?

— Da. Acum ia coşul şi du-te la Marlott. Cînd ăi ajunge la „Picătura limpede” spune-le să-mi trimită imediat un cal şi o trăsură să mă ducă acasă. Spune-le să pună în fundul trăsurii, într-o sticluţă, un sfert de rom pe care să mi-l treacă la socoteală. După ce le-ai făcut pe toate astea du-te acasă la nevastă-mea, du-i coşul şi spune-i să lase spălatul rufelor că nu mai e nevoie de asta acum, şi să mă aştepte că-i aduc veşti grozave.

Văzînd că tînărul stă la îndoială, Durbeyfield scoase din buzunar un şiling, unul dintre puţinii care-i mai rămăseseră, şi spuse:

— Uite, băiete, ţine, pentru osteneală...

Asta îl făcu pe tînăr să reconsidere situaţia.

— Prea bine, sir John, mulţumesc, sir John, cu ce vă mai pot servi?

— Să le spui acasă, să-mi pregătească cina şi să-mi facă... Ia stai să mă gîndesc un pic... A, da, friptură de miel, dacă pot să facă rost de miel... dacă nu, caltaboş, şi dacă nu găsesc nici asta, atunci mă mulţumesc şi cu cîrnaţi.

— Da, sir John.

Băiatul luă coşul şi dădu să plece, cînd dinspre sat se auziră sunete de fanfară.

— Da’ asta ce-o mai fi? spuse Durbeyfield. Nu cumva o fi în cinstea mea?

— E procesiunea femeilor, sir John... Doar e şi fata dumneavoastră printre ele.

— Aşa e... Dar cu gîndul la lucruri mai importante uitasem de tot... Ei, ce să-i faci! Hai, du-te repede la Marlott, tocmeşte-mi trăsura, şi cînd o veni, poate mă duc şi eu să văd ce-i cu procesiunea.

Tînărul plecă şi Durbeyfield rămase să aştepte pe iarbă, printre floricele, în timp ce soarele cobora spre asfinţit. Multă vreme nu trecu pe acolo nici un suflet... Nu se auzeau decît sunetele slabe ale fanfarei, singurele sunete omeneşti, care răsunau pînă departe spre dealurile albastre...

Satul Marlott e pitit printre povîrnişurile de la miazănoapte şi răsărit ale frumoasei văi Blakemore sau Blackmoor, despre care a mai fost vorba, o regiune izolată, înconjurată de dealuri; deşi regiunea se află doar la cîteva ore distanţă de Londra, rareori se întîmplă să calce pe aci picior de turist sau de pieton.

Cel mai bine e să faci cunoştinţă cu ea privind-o de sus, din vîrful dealurilor care o înconjoară, căci - cu excepţia zilelor secetoase de vară - de obicei drumurile ei strîmbe, întortocheate şi mocirloase nu sînt prea plăcute pentru cel ce se încumetă pînă într-acolo fără călăuză.

Ţinutul acesta roditor şi adăpostit, cu cîmpii care nu. sînt niciodată arse de secetă şi izvoare care nu seacă niciodată, e străjuit la miazăzi de o abruptă creastă calcaroasă formată din vîrfurile Hambledon Hill, Bulbarrow, Nettlecombe-Tout, Dogbury, High Stoy şi Bubb Down. După ce a străbătut cu greu cîteva zeci de kilometri către miazănoapte printre dealuri calcaroase şi culturi de porumb, drumeţul care vine dinspre malul mării ajunge la marginea unuia dintre aceste povîrnişuri; surprins şi fermecat, el vede dintr-o dată desfăşurîndu-se la picioarele lui, ca o hartă, o întreagă regiune, care se deosebeşte cu totul de cea pe unde a trecut nu de mult. Apoi, dealurile rămîn în urmă. Soarele străluceşte acum deasupra unor cîmpii atît de întinse, încît priveliştea pare neţărmurită, cu drumuri albe şi garduri vii, joase. Atmosfera e incoloră. Aici în vale, lumea apare concepută pe o scară mai redusă, iar lucrurile sînt mai gingaşe. Cîmpiile s-au transformat în păşuni, atît de mici, încît dacă le priveşti de sus, de pe dealuri, gardurile vii care le înconjoară formează o plasă de un verde-închis care se întinde peste verdele mai deschis al ierbii. Jos în vale, totul e cufundat în visare, iar văzduhul e atît de azuriu, încît planul al doilea, cum îl numesc artiştii, e scăldat şi el în această nuanţă, în timp ce orizontul se pierde într-un albastru puternic. Pămînturi arabile sînt puţine şi nu prea întinse. Cu mici excepţii, priveliştea oferă ochilor o masă imensă şi bogată de iarbă şi de pomi, care înveşmîntează ca o haină dealurile şi văile mai mici, contopindu-le într-o singură vale adîncă - Blackmoor.

Regiunea e interesantă din punct de vedere istoric şi topografic. Valea a fost cîndva cunoscută sub numele de „Pădurea cerbului alb”, nume care i se trage de la o legendă ciudată, din vremea regelui Henric al III-lea{8}; legenda spune că un anume Thomas de la Lynd ar fi omorît în aceste păduri un cerb alb şi frumos pe care regele îi fugărise un timp dar pe care în cele din urmă îl cruţase. Drept pedeapsă Thomas fu pus să plătească din greu. În acele vremuri regiunea era acoperită de codri întinşi, care au dăinuit pînă nu de mult. Urmele lor se mai pot vedea şi în zilele noastre: desişuri de stejar şi perdele de păduri împrăştiate pe povîrnişuri, sau copaci scorburoşi umbresc şi astăzi multe din păşunile văii.

Codrii au dispărut... dar unele obiceiuri ieşite din umbra lor mai dăinuie încă, ascunse sub o altă formă. Printre ele se află şi vechiul dans de întîi mai, care, transformîndu-se, a devenit tradiţionala sărbătoare a asociaţiei femeilor, sau, după cum i se mai spunea prin partea locului „procesiunea femeilor”; ea avea loc chiar în după-amiaza în care începe această povestire.

Pentru locuitorii mai tineri ai satului Marîott, procesiunea era un eveniment de seamă, cu toate că cei care luau parte la ceremonie nu înţelegeau adevăratul ei tîlc. Originalitatea acestui obicei nu consta atît în procesiune şi în dansurile tradiţionale la fiecare aniversare, cît în faptul că la procesiune nu puteau lua parte decît femei. La asociaţiile de bărbaţi, asemenea ceremonii, pe cale de dispariţie, erau mai puţin originale. Pe de altă parte, din pricina timidităţii înnăscute a sexului slab sau din pricina unei atitudini batjocoritoare a rudelor de sex opus, asociaţiile feminine care mai rămăseseră (dacă mai existau şi altele în afară de cea din Marlott) pierduseră mult din ceea ce forma scopul şi strălucirea lor. Doar asociaţia din Marlott mai sărbătorea încă „Cerealia”{9} locală. Această asociaţie se menţinuse de-a lungul secolelor; ea continua să existe dacă nu ca asociaţie cu scopuri practice, cel puţin ca o confrerie.

Femeile care mergeau în procesiune erau îmbrăcate în alb, amănunt ce amintea veselia zilelor de altădată, cînd luna mai era sinonimă cu bucuria, cînd deprinderea de a fi prevăzător nu apucase încă să reducă emoţiile la o mediocră monotonie. Prima parte a ceremoniei consta într-o procesiune în care femeile înconjurau satul înşiruite două cîte două. În lumina soarelui, siluetele se profilau pe fondul verde al gardurilor sau al faţadelor acoperite cu iederă dantelată şi închipuirea parcă se confunda cu realitatea însăşi. Deşi întreaga procesiune era îmbrăcată în alb, nu se vedeau nici măcar două nuanţe de acelaşi fel. Unele rochii erau de un alb aproape pur, altele de o paloare azurie, iar rochiile purtate de femeile mai în vîrstă (care pesemne că stătuseră împăturite ani de-a rîndul) aveau o nuanţă gălbuie şi erau croite în stil georgian{10}. Dar rochiile albe nu erau singura trăsătură distinctivă a celor din procesiune; fiecare femeie sau fată ţinea în mîna dreaptă o ramură de salcie cojită, iar în mîna stîngă un buchet de flori albe, pe care le culesese ea însăşi, după cum tot ea însăşi îşi curăţase ramura de salcie.

În rîndurile procesiunii mai păşeau şi cîteva femei mai în vîrstă, bătrîne chiar, care cu părul lor cenuşiu şi aspru şi feţele lor zbîrcite - pecete neiertătoare a vremii şi necazurilor - păreau aproape groteşti în mijlocul acestei veselii - groteşti şi patetice. Erau fiinţe trecute prin viaţă şi pline de griji, pentru care clipa resemnării se apropia din ce în ce; şi totuşi aceste femei ţi-ar fi putut spune mult mai multe, căci mult mai mult ai fi avut de discutat cu ele decît cu tinerele lor tovarăşe. Dar să lăsăm bătrîneţea şi să ne întoarcem către acelea în ale căror piepturi viaţa pulsa puternic şi fierbinte.

Într-adevăr procesiunea era în mare parte formată din fete tinere, cu părul bogat, reflectînd în lumina soarelui toate nuanţele de blond, castaniu şi negru. Unele aveau ochi frumoşi, altele aveau frumos nasul, gura sau trupul, dar puţine erau frumoase din cap pînă-n picioare, poate chiar nici una. Erau fete simple de la ţară, neobişnuite cu privirile insistente ale publicului; acum sub ochiul stăruitor al spectatorului, ochi care nu iartă, căutau zadarnic expresia nimerită a buzelor şi o ţinută potrivită a capului, în zadar încercau să se descotorosească de timiditate şi să arate firesc.

Acelaşi soare le încălzea pe toate, dar fiecare din ele mai avea şi cîte o mică rază de soare care îi mîngîia sufletul - un vis, o dragoste sau o bucurie, sau cel puţin o speranţă firavă şi depărtată care abia pîlpîia, dar care totuşi nu se stingea, căci speranţa nu se stinge niciodată. Toate erau deci mulţumite şi multe dintre ele chiar fericite.

Tocmai părăsiseră drumul mare, după ce ocoliseră pe la hanul „Picătura limpede”, şi se pregăiteau să treacă bariera care le despărţea de pajişte, cînd una dintre femei spuse:

— Sfinte Dumnezeule, Tess Durbeyfield, ia te uită la taică-tu! Se întoarce acasă cu trăsura!

Auzind aceste vorbe, una dintre fete întoarse capul. Era frumoasă şi la chip şi la trup. Poate că nu era chiar cea mai frumoasă, dar mişcarea buzelor roşii, ca bujorul şi nevinovăţia ochilor ei mari făceau ca forma şi culoarea acestora să devină mai expresive. Îşi legase părul cu o panglică roşie, fiind astfel singura, care întrerupea monotonia albă a procesiunii cu o podoabă atît de vie. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Durbeyfield, care venea de la „Picătura limpede” într-o brişcă mînată de o fetişcană voinică cu părul creţ şi mînecile rochiei sumese pînă peste cot.

Era fata cea voioasă de la han, care în calitatea ei de „femeie la toate” făcea uneori pe rîndaşul şi grăjdarul.

Răsturnat pe spate în trăsură, cu ochii închişi şi cu un aer de voluptate, Durbeyfield îşi flutura mîna deasupra capului, fredonînd încet următorul refren:

Am la Kingsbere strămoşi o mie,

Cavaleri de seamă ce zac în sicrie.

Procesimea începu să chicotească pe-nfundate. Doar fata, care răspunsese la numele de Tess, roşi de ruşine văzîndu-l pe taică-său cum se face de rîs.

— E obosit... atîta tot! se grăibi ea să spmă. I-au dat o trăsură să se întoarcă acasă... calul nostru se odîhmeşte azi...

— Proastă mai eşti, spuseră celelalte. Ce vrei, s-a întors şi el de la tîrg cu chef... Ha, ha, ha!

— Uite ce e, dacă rîdeţi de el nu mai fac nici un pas cu voi, strigă Tess, roşindu-se toată, pe faţă şi pe gît. După o clipă i se umeziră ochii şi îşi plecă privirea. Văzînd că într-adevăr o mîhniseră, celelalte nu-i mai spuseră nimic şi lucrurile se potoliră. Tess era prea mîndră ca să mai întoarcă o dată capul pentru a vedea ce gînduri are taică-său - admiţînd că ar fi avut vreun gînd. Fata se îndreptă deci alături de întreaga procesiune către pajiştea unde urmau să danseze pe iarbă. Pînă să ajungă acolo, Tess se înveselise din nou; îşi necăjea vecina plesnind-o cu ramura de salcie şi flecări cu ea de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.

Pe vremea aceea, Tess Durbeyfield vibra ca un cristal, datorită unei sensibilităţi nealterate de experienţă. Cu toate că urmase la şcoala din sat, în vorbirea ei dăinuiau încă urme ale dialectului local - intonaţia caracteristică dialectului din regiunea respectivă fiind o pronunţare cît se poate de savuroasă, redată aproximativ prin silaba „ur”. Gura ei roşie şi puţin bosumflată, deprinsă din născare cu acest fel de a vorbi, abia se stabilise la forma definitivă şi ori de cîte ori o închidea, buza inferioară împingea în sus mijlocul celei superioare.

În înfăţişarea ei mai dăinuiau încă urme ale copilăriei. Privind-o cum păşea în toată plinătatea ei de femeie, puteai regăsi pe obraji urmele fetiţei de doisprezece ani; ochii îi licăreau uneori ca la nouă ani, şi din cînd în cînd expresia buzelor amintea de o fetiţă în vîrstă de cinci ani.

Şi totuşi, puţini vedeau acest lucru, şi mai puţini erau aceia oare îl luau în seamă. Unii, îndeobşte străinii, trecînd pe lîngă ea, o urmăreau îndelung cu privirea; rămîneau o clipă fermecaţi de prospeţimea ei şi se întrebau dacă or s-o mai vadă vreodată. Pentru cei mai mulţi însă, Tess era doar o fată de la ţară, frumoasă şi plină de viaţă.

Nimeni nu se mai gîndea la Durbeyfield şi la carul său triumfal condus de fata de la han, iar de-ndată ce procesiunea ajunse la locul cuvenit, începu dansul. Cum în procesiune nu se afla nici un bărbat, fetele dansară la început între ele. Dar către sfîrşitul zilei de lucru, bărbaţii din sat împreună cu cîţiva trecători şi pierde-vară se strînseră în jurul lor, pregătindu-se să-şi aleagă cîte o fată pentru joc.

Printre cei adunaţi acolo se aflau şi trei tineri de condiţie mai bună. Purtau pe umeri raniţe mici iar în mînă aveau cîte un băţ gros. După vîrstă şi asemănare păreau a fi fraţi - ceea ce de altfel şi erau. Cel mai în vîrstă purta tradiţionala haină închisă la gît, cravata albă şi pălăria cu boruri înguste a slujitorilor bisericii. Al doilea părea să fie student. Cel de al treilea, care era totodată şi cel mai tînăr, nu putea însă fi caracterizat după înfăţişare; arăta ca un om liber, independent, care nu intrase încă pe făgaşul vreunei meserii. Puteai bănui că studiază ceva, dar de unul singur şi nesistematic. Asta era tot ce se putea spune despre el.

Celor cu care întîmplarea îi făcea să intre în vorbă, cei trei fraţi le spuneau că-şi petrec Rusaliile făcînd o excursie în valea Blackmoor şi că drumul lor trece pe la sud-vest de oraşul Shaston, care, la rîndul lui, se află la nord-est de satul Marlott.

Se rezemaseră de barieră şi întrebau ce-i cu dansul şi cu fetele în rochii albe. Era limpede că cei doi fraţi mai mari aveau de gînd să se oprească doar cîteva clipe; al treilea însă privea cu interes la fetele care dansau între ele, fără parteneri, şi nu părea de loc grăbit să plece mai departe. Îşi scoase raniţa, o propti de gard, puse bastonul alături şi ridică bariera.

— Ce-ai de gînd să faci, Angel? îl întrebă cel mai mare dintre fraţi.

— Mă duc să le joc un pic! Şi... la urma urmei, de ce nu ne-am duce toţi trei. Nu stăm decît o clipă, nu întîrziem mult.

— Prostii! spuse primul. Auzi, să dansăm aşa în văzul lumii cu nişte gîsculiţe de la ţară... Dacă ne vede cineva? Hai să plecăm că ne apucă noaptea înainte de a ajunge la Stourcastle, iar alt loc mai apropiat unde să putem înnopta nu găsim. Şi pe urmă, înainte de a ne culca trebuie să mai citim şi un capitol din Riposta agnosticismului, fiindcă tot am luat cartea cu noi.

— Bine, hine, atunci nu mai staţi. În cinci minute vă ajung din urmă. Zău, Felix, pe cuvîntul meu de onoare!

Cei doi fraţi mai mari nu prea se arătară încîntaţi de ideea celui mai tînăr, dar îl lăsară totuşi acolo şi porniră la drum luînd cu ei şi raniţa lui, ca să-i fie mai uşor să-i ajungă din urmă. Între timp mezinul intră în livadă.

— Mare păcat! spuse el curtenitor cîtorva dintre fetele de lîngă el, cînd dansul se opri o clipă. Unde vă sînt cavalerii, frumoasele mele?

— Nu şi-au terminat încă lucrul, răspunse una mai îndrăzneaţă. Acuşi pică. Da’ pîn’ atunci nu vreţi să ne fiţi dumneavoastră cavaler?

— Cum să nu! Dar ce să facă un singur dansator printre atîtea fete?

— Tot mai bine decît nici unul, şi p-ormă nici nu te trage inima, să dansezi cu una de felul tău, şi să n-ai pe nimeni să te strîngă-n braţe. Aşa că ce mai staţi, alegeţi!

— Vai, cum poţi fi aşa de îndrăzneaţă! îi spuse o fată mai sfioasă.

Ascultînd de îndemnul lor, tînărul privi în jur, încercînd să-şi aleagă o fată pentru joc. Dar nu era uşor să alegi printre atîtea chipuri necunoscute. Luă la întîmplare una care-i fu mai la îndemînă; se nimeri ca aceasta să nu fie nici cea care vorbise, şi care nădăjduise că va fi aleasă, şi nici Tess Durbeyfield. Pînă acum nici genealogia, nici moaştele ancestrale, nici monumentalele arhive de familie, nici trăsăturile caracteristice neamului d’Urberville nu-i fusesem lui Tess de vreun folos în lupta pentru existenţă, nici măcar pentru a face pe un partener de dans s-o prefere unor ţărăncuţe de rînd. Iată deci cît valorează aristocraticul sînge normand, atunci cînd nu este pus în valoare de opulenţa victoriană{11}.

Desigur, nici o cronică nu aminteşte de numele fetei alese, dar nici vorbă că în seara aceea o invidiau cu toatele, căci era prima care se bucura de un partener de sex opus. Tinerii săteni nu se grăbiseră. să treacă bariera atît timp cît nici un intrus nu le stătuse în cale; acum însă, puterea exemplului îi făcu să intre repede în joc. O clipă mai tîrziu, flăcăii începură să înlocuiască partenerele fetelor, aşa că în cele din urmă nici cea mai searbădă dintre ele nu mai fu nevoită să servească drept partener.

Orologiul bisericii începu să bată; studentul, care uitase de toate, îşi reaminti că trebuie să plece şi să-şi ajungă din urmă fraţii. Dădu să iasă din joc, cînd deodată o zări pe Tess Durbeyfield; fata îl privea cu nişte ochi mari, în care puteai ghici o urmă de dojană pentru faptul că n-o alesese pe ea. Îi păru şi lui rău că din cauza timidităţii ei n-o observase, şi cu acest gînd părăsi livada.

Ca să recîştige timpul pierdut, începu să alerge la vale pe drumul dinspre apus. Cîteva clipe mai tîrziu trecuse rîpa şi urca dealul următor. Şi cu toate că nu-şi ajunsese încă fraţii, se opri puţin să-şi tragă răsuflarea, cînd uitîndu-se în urmă zări, în livada verde, siluetele albe ale fetelor care se tot învîrteau în joc. Se părea că îl şi uitaseră, toate.

Doar una se mai gîndea poate la el. Silueta ei albă se distingea lîngă gard, ceva mai departe de celelalte. După felul în care stătea, o recunoscu: era fata aceea frumoasă cu care nu dansase. Deşi era un lucru cu totul neînsemnat, simţi totuşi că fata era jignită că n-o băgase în seamă şi în acel moment ar fi dorit să fi dansat cu ea, şi să-i fi aflat numele. Era atît de cuminte, avea o faţă atît de expresivă şi părea atît de gingaşă în rochia ei albă, diafană, încît simţi că se purtase ca un imbecil.

Dar nu mai era nimic de făcut, aşa că se întoarse şi-o porni din nou cu pas grăbit, încercînd să se gîndească la altceva.

III

Tess Durbeyfield uită destul de greu această întîmplare. Multă vreme nu mai avu nici un chef de dans; ar fi avut ea destui parteneri, dar vai! nici unul nu vorbea atît de frumos ca tînărul acela străin. Stătu aşa pînă cînd silueta tînărului care urca dealul se topi în lumina soarelui. Abia atunci se scutură de tristeţea care-o năpădise şi primi să danseze cu cel care tocmai o poftise la joc.

Rămase în livadă cu celelalte fete pînă la asfinţit, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Inima ei nu bătuse încă pentru nimeni, aşa că Tess se bucura de joc doar pentru plăcerea jocului, şi cînd vedea „duioasele chinuri, amara dulceaţă, durerile înfiorate de plăcere şi deznădejdile pline de farmec” ale acelora care fuseseră iubite şi cucerite, nici nu bănuia de ce ar fi putut fi ea în stare într-o asemenea situaţie. Îi plăcea să vadă băieţii luptîndu-se pentru ea şi certîndu-se care s-o ia la joc, dar atîta tot; iar cînd îi vedea că se înfierbîntă prea tare, îi repezea.

Ar fi putut să mai rămînă la serbare, dar îşi aminti de întîmplarea cu taică-său, de purtarea lui ciudată, şi o cuprinse grija. Tot întrebîndu-se ce s-o fi întîmplat cu el, se desprinse din joc şi-o porni spre capătul satului, unde se afla casa lor.

Gînd ajunse la cîteva sute de metri de casă, auzi nişte sunete ritmice, altele decît cele pe care tocmai le lăsase în urmă; cunoştea prea bine aceste sunete înfundate care veneau dinăuntrul casei, repetîndu-se cu regularitate: era zgomotul pe care-l face o copaie atunci cînd e legănată cu putere pe o podea de piatră. O voce de femeie ţinea tactul, cîntînd în ritm de galop un cîntec care avea mare căutare pe atunci: „Vaca bălţată”.

Am văzu-u-u-t-o, acolo-n păduricea ve-e-e-rde;

Veniţi, mîndruţi, şi-am să vă spun eu unde.

Din cînd în cînd, legănatul şi cîntecul încetau simultan şi în locul lor se auzea aceeaşi voce exclammd pe un ton foarte ridicat:

„Mînca-ţi-ar mama ochişorii de diamant! Obrăjorii ca laptele şi guriţa ca cireaşa! Şi picioruşele de îngeraş! Şi fiecare fărîmiţă din trupuşorul tău binecuvîntat!”

După aceasta invocaţie, cîntecul şi legănatul începeau din nou, şi „Vaca bălţată” răsuna iar ca mai înainte. Aşa stăteau lucrurile în clipa cînd Tess deschise uşa şi se opri în prag privind scena care-i apăruse în faţă.

În ciuda cîntecului, încăperea în care intrase i se păru fetei grozav de tristă. Cîtă deosebire între veselia sărbătorii cîmpeneşti, rochiile albe, buchetele de flori, ramurile de salcie, vîrtejul jocului de pe pajişte, simţămîntul de duioşie faţă de străin, care-o năpădise aşa deodată, şi tristeţea mohorîtă a acestei scene luminate de o singură lumînare. Şi gîndindu-se la locul de unde venea şi la cel unde se întorsese, Tess simţi cum i se strînge inima. Dar după o clipă o cuprinse remuşcarea că nu venise mai de mult s-o ajute pe maică-sa la treburile gospodăriei, în loc să zăbovească atîta timp la joc. Tess o găsi pe doamna Durbeyfield aşa cum o lăsase: cu copiii roată în jurul ei, aplecată deasupra albiei de rufe pe care de obicei le spăla lunea, dar pe care le lăsase iar să zacă toată săprămîna. Din albia asta ieşise în ajun rochia albă pe care o purta acum Tess şi pe care maică-sa o spălase şi o călcase cu mîna ei. La gîndul ăsta fata se simţi tare vinovată că o înverzise la poale, dansînd nepăsătoare prin iarba umedă.

Ca de obicei, doamna Durbeyfield stătea lîngă albie într-un picior, în timp ce cu celălalt împingea leagănul în care dormea cel mai mic dintre copii. Leagănul servise din plin atîţia ani şi legănase atîţia prunci pe dalele de piatră, încît fundul i se tocise aproape de tot, aşa că la fiecare legănare pătuţul se smucea, zvîrlind copilul dintr-o parte într-alta, ca suveica unui ţesător. Înfierbîntată de cîntec, doamna Durbeyfield împingea pătuţul cu toată vlaga pe care-o mai avea, după ce stătuse o zi întreagă cu mîinile în clăbuci.

Leagănul se mişca într-una; poc-poc, poc-poc: Flacăra lumînării începuse să se lungească şi să tremure, iar apa se prelingea de-a lungul coatelor femeii, care îi dădea însă înainte cu cîntecuî pînă la sfîrşitul strofei, în timp ce-şi privea fata. Chiar şi acum, cînd era împovărată cu o familie grea, Joan Durbeyfield iubea cu patimă muzica şi nu era cîntec care să fi pătruns în valea Blackmoor fără ca mama lui Tess să nu-l înveţe în răstimp de-o săptămînă.

Trăsăturile ei mai păstraseră ceva din prospeţimea şi chiar din frumuseţea tinereţii; uitîndu-te la ea, îţi puteai da seama de unde venea farmecul lui Tess, care n-avea deci nimic istoric sau aristocratic.

— Las’ că-l legăn eu, mamă, spuse Tess cu căldură, sau dacă vrei îmi scot rochia asta bună şi te ajut să storci rufele. Eu credeam că le-ai terminat de mult.

Doamna Durbeyfield nu era de loc supărată că Tess o lăsase atîta vreme singură, cu toate treburile gospodăriei pe cap. De fapt rar se întîmpla ca Joan s-o dojenească pentru asemenea lucruri, şi nu prea simţea lipsa ajutorului pe care i l-ar fi putut da fata, căci găsise din instinct mijlocul de a scăpa de treburi, amînîndu-le la nesfîrşit. În seara aceea Joan era şi mai voioasă ca de obicei; cu toate astea, Tess văzu cum în privirea ei se oglindesc visuri, precum şi o preocupare, o exaltare, pe care fata nu şi le putea explica.

— Ce bine c-ai venit, îi spuse mama, terminînd de cîntat. Tocmai voiam să mă duc după tat-tu, dar mai întîi vreau să-ţi spun ceva. Şi să vezi ce mîndră ai să fii cînd ţi-oi spune, draga mea. Doamna Durbeyfield vorbea ca de obicei: în dialect. Tess, care urmase şase ani la şcoală şi avusese o profesoară care-şi făcuse practica la Londra, vorbea două limbi: acasă mai mult sau mai puţin dialect, iar cînd era printre străini sau cu lume mai aleasă, engleza obişnuită.

— S-a întîmplat ceva cît am fost eu plecată? întrebă Tess.

— Îhî!

— Şi asta are vreo legătură cu circul pe care l-a făcut tata azi după masă în trăsură? Ce i s-a năzărit, că mi-a venit să intru în pămînt de ruşine?

— Toate astea se trag din istorie, fata mea. S-a descoperit că sîntem familia cea mai nobilă din tot ţinutul, şi că ne tragem din strămoşi nobili de pe vremea turcilor păgîni, mult înainte de vremea lui Oliver Grumble, şi că avem monumente, şi cripte, şi cavouri, şi stemă, şi scuturi, şi Dumnezeu ştie cîte şi mai cîte. Pe vremea regelui Carol ne-a făcut cavaleri. Da! Cavaleri ai „stejarului regal”... şi numele nostru de-adevărat e d’Urberville! Eh, aşa-i că ţi se umple sufletul de mîndrie? Uite d-aia a venit tat-tu cu brişcă acas’ şi nu pentru că băuse, aşa cum a crezut lumea...

— Îmi pare bine, mamă. Da’ o să ne alegem oare şi noi cu ceva din toate astea?

— Mai întrebi! Cică ne aşteaptă lucruri mari. Nici vorbă că de cum s-o răspîndi vestea or să vină să ne vadă o grămadă de oameni de „rangul nostru”, ba chiar cu trăsura. Tata a aflat de toate astea pe drum, cînd venea de la Shaston, şi mi-a spus povestea neamului nostru de-a fir a păr.

— Da’ tata unde-i? întrebă Tess deodată.

În loc de răspuns, maică-sa începu să-i povestească de nişte lucruri care n-aveau nici o legătură cu ce-ntrebase ea:

— Astăzi, pe cînd era la Shaston, s-a dus la doctor. Şi ştii ce i-a spus? Că n-are nimic la piept. I-a spus că are ceva la inimă... că-i învelită în grăsime. Uite-aşa... În timp ce vorbea, Joan Durbeyfield scoase mîinile din apă, îndoi arătătorul şi degetul mare de la una din mîini în forma literei C, şi împunse aerul cu arătătorul de la mîna cealaltă „Inima dumitale - i-a spus doctorul lui tata - e acum înfăşurată de jur împrejur în grăsime, pe aici... şi pe aici... n-a mai rămas loc decît aicea. Dacă grăsimea o să-ţi înfăşoare toată inima, spuse doamna Durbeyfield, formînd acum cu degetele un cerc închis, o să te stingi ca o lumînare, domnule Durbeyfield.” Aşa i-a spus doctorul. Şi i-a mai spus că poate s-o mai ducă aşa şi zece ani, dar că se poate stinge în zece luni sau în zece zile.

Tess păru îngrijorată de ceea ce auzea. Era oare cu putinţă ca tatăl ei să fie ameninţat să se prăpădească atît de repede? Era cu putinţă ca toată această grandoare descoperită pe neaşteptate să nu-i servească la nimic?

— Dar acum unde e? întreba ea din nou.

Maică-sa îi aruncă o privire plină de dojană:

— Te rog să nu te-nfurii. Bietul om... s-a dus şi el să mai prindă puţin curaj, că se simţea tare tulburat de ce i-a spus pastorul. S-a dus acum o jumătate de oră la Rolliver. De, avea şi el nevoie, nu de alta, dar mîine are de făcut drumul ăla cu încărcătura de stupi pe care trebuie să-i predea, măcar că acum e de neam mare. Are de mers o grămadă, aşa că o să trebuiască s-o pornească la drum cu toată graba, îndata după miezul nopţii.

— Să mai prindă puţin curaj, hai? exclamă Tess mînioasă şi cu lacrimi în ochi. Ah, Dumnezeule! Auzi! să te duci la cîrciumă să prinzi curaj. Şi tu, mamă, nici gînd să te-mpotriveşti, aşa-i?

Reproşurile şi supărarea lui Tess umpluseră parcă toată încăperea: mobila, lumînarea, copiii care se jucau, cît şi figura mamei păreau sfioase şi ruşinate.

— Nu, spuse mama înţepată, să nu crezi că-i cînt în strună. Dar am aşteptat să vii, ca să păzeşti casa în timp ce eu mă duc să-l aduc îndărăt.

— Las’ că mă duc eu,

— Nu, Tess, degeaba te duci.

Tess nu se împotrivi. Ştia prea bine ce voia să spună maică-sa. Doamna Durbeyfield îşi agăţase dinainte jacheta şi pălăria de spătarul urmai scaun; o făcuse pe furiş, ca să le aibă la-ndemînă pentru această mică escapadă, pe care-o plănuise şi care nu-i era de loc neplăcut, cu toate că ceea ce o mîna într-acolo nu prea era pentru ea un prilej de bucurie.

— Şi nu uita să duci Zodiacul în magazie, continuă Joan în timp ce-şi ştergea în grabă mîinile şi se îmbrăca.

Zodiacul era o carte veche şi groasă care stătea de obicei pe masă şi fusese atît de mult purtată prin buzunare, încît marginile îi erau roase pînă la tipăritură. Tess luă cartea şi maică-sa o porni la drum.

Pentru doamna Durbeyfield, care trebuia să lupte într-una cu murdăria şi hărmălaia unei case pline de copii, faptul de a merge să-l culeagă de la cîrciumă pe nepricopsitul de bărbatu-său reprezenta una din puţinele ei plăceri. Şi era fericită cînd îl găsea la Rolliver şi stătea cu el acolo o oră, două, uitînd de griji. Viaţa căpăta atunci un fel de aureolă, o strălucire asemuitoare cu un apus de soare. Necazurile şi celelalte realităţi supărătoare ale vieţii căpătau o inconsistenţă metafizică, transformîndu-se în simple fenomene mintale - obiect de contemplaţie senină. Ele încetau de a mai fi acele fenomene concrete şi chinuitoare, care îi rodeau lui Joan trupul şi sufletul. În asemenea împrejurări, de îndată ce nu se mai aflau în preajma ei, copiii i se păreau nişte anexe plăcute şi chiar de dorit, iar întîmplările de fiecare zi nostime şi pline de haz. Ori de cîte ori se afla la Rolliver, Joan îşi amintea de vremea cînd stătea, tot acolo, lîngă acela care avea să-i devină bărbat, dar care pe atunci îi era doar curtezan, de vremea cînd închidea ochii asupra cusururilor lui, văzîndu-l doar sub chipul ideal al îndrăgostitului. Şi amintindu-şi, se simţea puţin ca odinioară.

După ce rămase singură cu copiii, Tess se duse mai întîi în magazie să vîre Zodiacul sub acoperişul de stuf. Maică-sa se temea în chip bizar, ca de-un idol, de această carte soioasă; de aceea nu îngăduia niciodată ca ea să rămînă în casă peste noapte, şi de fiecare dată, după ce o consultau, cartea era dusă în magazie. O adevărată prăpastie, o prăpastie de vreo două sute de ani, se întindea între mamă şi fiică: prima era împovărată cu un maldăr de superstiţii, tradiţii populare, dialecte şi balade transmise din gură în gură - toate pe cale de dispariţie - în timp ce a doua poseda o instrucţie şcolară şi cunoştinţe generale conforme cu ultimele programe. Aşa că ori de cîte ori mama şi fiica se aflau împreună, epoca regelui Iacob{12} şi cea a reginei Victoria se suprapuneau.

Venind de la magazie, pe poteca din grădină, Tess se întreba ce căutase oare maică-sa în Zodiac, tocmai în ziua aceea. Dar nici prin gînd nu-i trecea că asta ar fi putut avea vreo legătură cu ea. Îşi zicea că trebuie să fie ceva privitor la descoperirea trecutului strălucit al familiei. Alungă însă repede aceste gînduri din minte şi se apucă să stropească rufele care se uscaseră peste zi, ajutată de fratele ei Abraham, în vîrstă de nouă ani, şi de sora ei Eliza-Luiza, sau Liza-Lu, cum i se spunea de obicei, în vîrstă de doisprezece şi jumătate. Cei mai mici dintre fraţi dormeau de mult. Între Tess şi următorul dintre fraţi era o diferenţă de vreo patru ani, poate chiar mai mult, căci cei doi care se născuseră în acest interval muriseră de timpuriu. Această deosebire de vîrstă îi dădea lui Tess dreptul, atunci cînd rămînea singură cu cei mici, să se poarte cu ei ca o mamă. După Abraham veneau două fete, Hope{13} şi Modesty{14} apoi un băieţel de vreo trei ani şi, în sfîrşit, ultimul născut, care abia împlinise un an.

Toate aceste fiinţe mititele călătorea împreună pe corabia familiei Durbeyfield; plăcerile, nevoile, sănătatea şi însăşi existenţa lor depindeau întru totul de bunui-plac al celor doi adulţi. Dacă capii familiei Durbeyfield se hotărau să navigheze spre greutăţi, nenorocire, foamete, boală, dezonoare sau moarte, captivii în găoace erau nevoiţi să-i urmeze: fiinţe lipsite de apărare care nu fuseseră niciodată întrebate dacă doriseră să vină pe lume - oricare le-ar fi fost destinul - şi cu atît mai puţin dacă doriseră să trăiască viaţa grea şi nesigură a familiei Durbeyfield. Pe ce se bazează oare un poet a cărui filosofic e socotită astăzi ca fiind tot atît de profundă şi de valabilă pe cît îi e cîntul de proaspăt şi de pur, cînd vorbeşte despre „planurile divine ale naturii”? Mulţi oameni ar vrea să ştie: pe ce se bazează cînd spune acest lucru?

Se făcuse tîrziu şi nici unul dintre părinţi nu se întorsese. Tess deschise uşa şi se uită afară. În faţa ochilor i se desfăşura întreg satul Marlott, care îşi închidea acum pleoapele. Lămpile şi lumînările se stingeau una cîte una, iar Tess îşi închipuia că vede însăşi mîna care le stinge.

Faptul că maică-sa se dusese să-l aducă pe Durbeyfield, nu însemna decît încă unul în plus de adus acasă. Şi Tess se gîndi că un om cu o sănătate şubredă şi care trebuia s-o pornească la drum lung înainte de ceasurile unu noaptea n-ar fi trebuit să stea atît de tîrziu la cîrciumă, chiar dacă-şi sărbătorea strămoşii, oricît de nobili ar fi fost ei.

— Abraham, îi spuse ea fratelui mai mic, ia-ţi şapca şi du-te la Rolliver, de vezi ce-i cu tata şi mama... Nu ţi-e frică, nu-i aşa?

Băiatul sări repede de pe scaun, deschise uşa şi se pierdu în noapte. Mai trecu o jumătate de oră şi nici bărbatul, nici femeia, nici copilul nu se întoarseră. Pesemne că Abraham, ca şi părinţii lui, o dată ajuns la cîrciumă, fusese atras şi prins în mrejele ei.

„N-am încotro, trebuie să mă duc eu!” îşi spuse Tess.

O culcă pe Liza-Lu şi, încuindu-i pe toţi în casă, o porni pe ulicioara întunecoasă şi întortocheată, pe care se mergea foarte anevoie. Era o uliţă mică, de pe vremea cînd peticele de pămînt încă nu aveau valoare, şi cînd, pentru a împărţi ziua, oamenii se mulţumeau cu orologiul cu o singură limbă.

Hanul lui Rolliver, singura cîrciumă care se găsea la acel capăt al satului Marlott, un sat întins şi împrăştiat, nu avea autorizaţie să servească băutură la faţa locului. De aceea clienţii nu puteau să bea decît în picioare, la o mică tejghea, lată de vreo şase şchioape şi lungă de vreo doi metri, fixată cu bucăţi de sîrmă de gardul grădinii. Străinii însetaţi îşi puneau pe această tejghea cănile din care beau de-a-n picioarelea în drum, zvîrlind drojdia în colb, după obiceiurile din Polinezia. Şi ce n-ar fi dat să poată sta liniştiţi la o masă dinăuntru!

Asta se întîmpla cu străinii; dar mai erau şi clienţii de prin partea locului - care doreau şi ei acelaşi lucru; şi ca întotdeauna, dorinţa ştie să găsească şi mijloacele care-o aduc la îndeplinire.

Sus la etaj, se afla un iatac a cărei fereastră era acoperită cu o broboadă groasă de lînă, pe care doamna Rolliver, proprietăreasa, n-o mai purta de mult. Acolo se strînseseră în seara aceea vreo doisprezece oameni, care căutau uitare şi alean. Locuiau cu toţii în partea aceea a satului, aproape de cîrciumă, pe unde se abăteau ades. Veneau aci şi nu la „Picătura limpede”, o cîrciumă care avea autorizaţie în toată regula, şi asta nu pentru faptul că se afla la celălalt capăt al satului - şi Marlott era un sat întins - ceea ce făcea să se ajungă greu pînă acolo; era vorba de un lucru mult mai serios şi anume: calitatea băuturii, care confirma părerea generală cum că ar fi mai bine să bei cu Rolliver într-un colţ de pod decît cu celălalt cîrciumar într-o casă mare.

În încăpere se afla un pat şubred, cu baldachin; patul oferea ospitalitate mai multor persoane, ce se strînseseră pe trei dintre laturile sale; doi bărbaţi stăteau cocoţaţi pe un scrin, altul se rezemase de o ladă de stejar sculptat, doi stăteau pe măsuţa unde se afla ligheanul, altul pe un scăunaş - astfel că de bine, de rău se simţeau cu toţii în largul lor. La ora aceea ajunseseră la acel stadiu de beatitudine în care sufletul scăpase din învelişul lui obişnuit şi plana prin toată încăperea. În această stare de spirit, camera şi mobilierul li se păreau din ce în ce mai luxoase şi pline de măreţie. Broboada care atîrna la fereastră se transformase într-o draperie somptuoasă, mînerele de aramă ale scrinului deveniseră nişte mînere de aur, iar stîlpii sculptaţi ai patului păreau a fi înrudiţi cu măreţele coloane ale templului lui Solomon.

După ce se despărţise de Tess, doamna Durbeyfield o pornise în grabă spre cîrciumă; deschisese uşa de la intrare, trecuse prin camera de jos, unde era întuneric beznă, şi, cu îndemînarea unui om care cunoaşte bine toate toanele clanţei, descuiase uşa ce dădea spre scară. Urcase cu băgare de seamă scara întortocheată, şi cînd ajunse la ultima treaptă, dădu cu ochii de lumină şi întîlni privirile tuturor celor aflaţi în camera de sus.

Gazda, care auzise paşi pe scară şi acum încerca să vadă cine urcă, spuse cu debitul unui copil care-şi recită catehismul:

— Ne-am adunat cu cîţiva prieteni pe care i-am poftit să cinstească sărbătoarea „asociaţiei”. Ah, dumneata erai, doamnă Durbeyfield! Doamne, iartă-mă, că tare m-ai speriat! Mă gîndeam să nu fie cumva vreunul de la stăpînire.

După ce fu primită de restul adunării cu priviri şi salutari, doamna Durbeyfield se duse la locul unde stătea barbatu-său, care ingîna pierdut:

— Sînt tot atît de nobil ca omenii de neam de aici şi de peste tot. Am la Kiagsbere-sub-Greenhill o criptă mare de familie, şi nu e om în tot Wessex-ul cu schelete mai grozave ca ale mele.

— Trebuie să-ţi spun ceva... ceva la care m-am gîndit în legătură cu asta... un plan grozav! îi şopti voioasa lui soţie. Ei, John, ai chiorit, nu mă mai vezi? urmă ea dîndu-i un ghiont cu cotul, în timp ce Durbeyfield îşi continua recitativul, uitîndu-se prin ea ca printr-o bucată de sticlă.

— Sssst! Nu mai cînta aşa tare, omule! îi spuse proprietăreasa, că mai trece vreun slujbaş al statului prin faţa casei, şi, mai ştii, odată îmi ia autorizaţia!

— V-a spus ce ni s-a întîmplat? întrebă doamna Durbeyfield.

— Da, de spus ne-a spus el ceva. Dar crezi c-o să v-alegeţi cu vreun ban din toate astea?

— Vezi, asta e; aici e secretul! spuse Joan Durbeyfield cu înţelepciune. În orice caz, vorba ceea: e bine să fii înrudit cu o trăsură, chiar dacă nu te plimbi într-însa. Coborînd apoi vocea pe care-o ridicase ca s-o audă ceilalţi îi şopti lui bărbatu-său: De cînd mi-ai spus toate astea m-am tot gîndit şi mi-am adus aminte că lîngă Trantridge, la marginea pădurii Chase, stă o cucoană tare bogată şi de neam, una de-i zice d’Urberville.

— Ce? Ce spui? întrebă sir John.

Femeia repetă.

— Cucoana trebuie să fie rudă cu noi, adăugă ea, şi mă bate gîndul s-a trimit pe Tess să-i spună că sîntem rude.

— Da, acu’ că-mi spui, mi-aduc aminte. Adevărat că e o cucoană, cu numele ăsta. Vezi, pastorul Tringham nu s-a gîndit la aşa ceva. Dar pe lîngă noi, ea e o nimica toată. Trebuie să fie vreo ramură mai îndepărtată care abia dacă ajunge pînă la regele ăla, Norman...

Preocupaţi de această, problema, nici unul nu băgase de seamă că între timp se furişase în cameră micul Abraham, care aştepta un moment prielnic pentru a le spune să vina acasă.

— E bogată şi sînt sigură că o să-i placă fata, continuă, doamna Durbeyfield, şi asta o să fie foarte bine. Nu ştiu, zău, de ce nu s-ar vizita două ramuri dintr-acelaşi neam.

— Da, da, să ne recunoască pe toţi, se auzi de sub pat vocea isteaţă a lui Abraham. Cînd Tess o să se ducă să stea la ea, o să mergem toţi pe-acolo... şi-o să ne plimbăm cu trăsura... şi-o să purtăm haine de sărbătoare.

— Da’ cum ajunseşi aici, băiete? Şi ce tot îndrugi acolo? Hai, du-te de te joacă pe scară, pîn’ om fi gata de plecare. Ei, şi cum spuneam, Tess ar trebui să se ducă la ruda asta a noastră. O să ştie ea cum s-o cucerească, de asta n-am eu grijă, şi tare m-aş mira dacă pîn’ la urmă n-o s-o ia vreun nobil de nevastă! Nici nu se poate altfel!

— De unde ştii?

— I-am văzut viitorul în zodiac. Aşa spunea... Şi să fi văzut ce frumuşică era azi! Avea o piele... catifea, nu alta... ca o prinţesă!

— Dar fata ce zice? Vrea să se ducă?

— N-am apucat s-o întreb. Ea nu ştie încă nimic de cucoană. Dar cum e vorba de o căsătorie atît de grozavă, nu cred să se împotrivească.

— De, Tess e cam curioasă din fire!

— Da, dar pîn’ la urmă tot o scoţi la capăt dacă ştii cum s-o iei. Las’ pe mine.

Cu toate că soţii vorbiseră aproape în şoaptă, cei din jur auziseră şi înţeleseră destul ca să-şi dea seama că familia Durbeyfield avea de dezbătut probleme mult mai serioase decît acelea ale oamenilor de rînd, şi că Tess - cea mai mare dintre copii, fata aceea frumuşică - avea în faţă un viitor strălucit.

— Frumoasă fată, n-am ce zice! spuse unul dintre beţivanii mai în vîrstă, cu glas scăzut. Mă uitam azi la ea cum zburda cu celelalte. Ehei, ar trebui să aibă grijă Joan Durbeyfield, nu cumva să puie malţul crud în hambare.

Asta era o zicală de prin partea locului, care-şi avea tîlcul ei. Nimeni nu-i răspunse beţivanului; discuţia deveni generală şi la scurt timp după aceea se auziră din nou paşi în camera de jos.

— M-am adunat cu cîţiva prieteni pe care i-am poftit să bea pe socoteala noastră pentru sărbătorirea asociaţiei... Pînă să-şi dea seama că noul-venit era Tess, gazda apucase să spună formula, pe care o avea la îndemînă pentru cel nepoftit.

Chiar şi doamnei Durbeyfield i se păru că tinereţea fetei este cu totul nelalocul ei în mijlocul aburilor de alcool care umpleau camera şi care se potriveau mult mai bine cu vîrstă zbîrciturilor. De altfel o singură privire dojenitoare pe care Tess le-o aruncă din ochii ei negri fu de ajuns pentru ca amîndoi părinţii să se scoale, să dea repede berea pe gît, şi să coboare scările după ea, în timp ce doamna Rolliver venea grijulie, în urma lor.

— Vă rog să nu faceţi gălăgie, dragii mei... dragii mei... că odată îmi ia autorizaţia şi mă cheamă la judecată şi cine ştie ce mi se mai trage din asta... Noapte bună.

O porniră tuspatru spre casă, Tess ţinîndu-l pe taică-său de un braţ, iar doamna Durbeyfield de celălalt. De fapt nu băuse cine ştie ce - nici măcar un sfert din cît poate să bea un beţiv de meserie, ca să fie totuşi în stare să se ducă la biserică într-o duminică după-amiază fără să se împiedice la mătănii şi îngenuncheri; dar sir John avea o constituţie şubredă, care făcea ca orice slăbiciune de acest fel să capete proporţii uriaşe. Dînd de aerul proaspăt de afară, începu să se clatine atît de tare, încît micul lor grup se bălăbănea înclinîndu-se cînd în direcţia Londrei, cînd în direcţia oraşului Bath, ceea ce oferea un spectacol cît se poate de comic. Asta se întîmplă însă destul de des în familiile care se întorc acasă noaptea tîrziu. Dar ca mai toate efectele comice, lucrul nu era în fond chiar atît de hazliu. În măsura în care le era posibil, cele două femei ascundeau cu mult curaj aceste plimbări şi contramarşuri forţate, atît faţă de cel care le provoca - adică faţă de Durbeyfield însuşi - cît şi faţă de Abraham şi chiar faţă de ele însele. Astfel încetul cu încetul ajunseră la poarta casei. Dar aproape de casă, capul familiei începu din nou să îngîne refrenul de mai înainte, ca şi cum ar fi dorit să-şi dea curaj, văzînd cît de sărmană era reşedinţa lui actuală.

— Am un cavou de fam... ilie la Kingsbere!

— Ia mai lasă prostiile, Jacky, îi spuse nevasta, că doar n-o fi numai neamul tău grozav, or mai fi fost pe vremuri şi alte neamuri de seamă. Iaca, de pildă familia Anktell, sau familia Horsey, şi chiar familia Tringham... sînt de viţă aproape tot atît de nobilă ca tine, cu toate că, la drept vorbind, voi sînteţi de neam mai mare ca ei. Slavă Domnului că în familia mea nu s-au pomenit niciodată neamuri de-astea mari, aşa că n-am de ce să mă mai ruşinez.

— Ia nu mai fi tu aşa de sigură, că nu se ştie. Cu firea pe care o ai, tare îmi vine a crede ca v-aţi făcut de rîs mult mai mult decît noi toţi la un loc şi că de fapt vă trageţi de-a dreptul din regi şi regine.

Tess schimbă vorba, şi începu să discute despre lucruri care în momentul acela i se păreau mult mai importante decît strămoşii.

— Tare mă tem că tata n-are să poată duce stupii în noaptea asta!

— Cine? Eu? Ai să vezi cum mă dreg într-un ceas, două! spuse Durbeyfield.

Pînă ajunse să se culce toată familia, se făcuseră ceasurile unsprezece, iar cel tîrziu la orele două din noapte, Durbeyfield trebuia să pornească la drum cu stupii, dacă voia să-i predea negustorilor din Casterbridge înainte de tîrgul de sîmbătă, şi asta pentru că pe o distanţă de vreo 20—30 de mile drumul era foarte prost, iar calul şi căruţa nu puteau să meargă decît la pas. La unu şi jumătate, doamna Durbeyfield intră în camera mare, în care Tess dormea împreună cu toţi fraţii şi surorile ei.

— Degeaba, că nu poate să plece bietul om! spuse ea fiicei ei mai mari, care deschisese ochii de îndată ce maică-sa pusese mîna pe clanţă.

Tess se ridică în capul oaselor pierdută încă între vis şi realitate.

— Dar cineva tot trebuie să se ducă, răspunse ea. Şi-aşa destul de tîrziu pentru stupi. Nu mai e mult, şi se termină roitul de anul ăsta, aşa că dacă amînăm vînzarea pentru tîrgul de săptămîna viitoare, n-o să ne mai ia nimeni stupii şi rămînem cu ei pe cap.

Dar doamna Durbeyfield nu păru să fie la înălţimea situaţiei.

— Poate se duce vreunul din tinerii ăia care se învîrteau în jurul tău la joc, îi sugeră ea lui Tess.

— Nu, nu, pentru nimic în lume, spuse Tess cu mîndrie, vrei să ştie toată lumea de ce nu s-a dus tata? Ar fi mai mare ruşinea! Mai bine mă duc eu. Mă descurc eu, dacă merge şi Abraham, să-mi ţină de urît.

În cele din urmă, maică-sa se hotărî s-o lase. Micul Abraham, care dormea adînc într-un colţ al camerei, fu sculat şi pus să se îmbrace înainte să fi părăsit cu totul lumea viselor. Între timp Tess se îmbrăcă şi ea în grabă, şi după ce aprinseră un felinar, se duseră amîndoi în grajd. Căruţa lor prăpădită stătea gata încăncată; şi fata scoase calul - căruia îi ziceau Prinţ - şi care era doar ceva mai puţin prăpădit decît căruţa.

Bietul animal privea mirat la întunericul din jur, la felinar şi la cele două siluete, de parcă nu-i venea să creadă că la ora aceea, cînd toate vieţuitoarele se odihnesc, el e scos din grajd şi pus la treabă. Umplură felinarul cu capete de lumînare, îl atîrnară într-o parte a căruţei, şi o porniră la drum; cît ţinu urcuşul merseră pe lîngă căruţă, nevrînd să împovăreze prea tare un cal atît de slab. Cu toate că mai era mult pînă dimineaţă, pentru a-şi face curaj încercară să uite că e noapte, ajutîndu-se cu felinarul, cu pîinea cu unt, şi cu ce-şi mai spuneau unul altuia. Abraham se trezi de-a binelea (căci pînă aturici se mişcase ca prin vis) şi începu să vorbească despre înfăţişarea ciudată pe care o aveau diferitele forme proiectate pe cer ca nişte pete întunecate, despre copacul care seamănă cu un tigru furios ţîşnind din vizuină, sau despre acela care aducea cu capul unui uriaş.

După ce trecură de orăşelul Stourcastle, care dormea liniştit sub acoperişurile-i dese de stuf galben, ajunseră pe o culme. Şi mai sus, în stînga lor, înconjurat de rîpe, se ridica spre cer dealul numit Bulbarrow sau Bealbarrow, care era poate cel mai înalt vîrf din South Wessex. De aici încolo, pentru o bucată de vreme drumul devenea bunicel. Se urcară deci în căruţă, şi Abraham căzu pe gînduri.

— Tess, spuse el după un timp cu sfială.

— Da, Abraham.

— îţi pare bine că ne-am făcut nobili?

— Nu prea.

— Dar nu-ţi pare bine că ai să te măriţi cu un nobil?

— Ce? spuse Tess ridicînd capul.

— Ruda aia mare a noastră o să te ajute să te măriţi cu un nobil.

— Eu? Ruda noastră mare? N-avem nici o rudă de felul ăsta. Cine ţi-a băgat asta în cap?

— I-am auzit cum vorbeau la Rolliver, cînd m-am dus să-l iau pe tata. E o cucoană bogată la Trantridge, care e rudă cu noi, şi mama a zis că dacă te duci o să te recunoască drept rudă şi o să te ajute să te măriţi cu un nobil.

Tess căzu pe gînduri şi nu mai scoase nici un cuvînt. Abraham însă continua să vorbească, mai mult pentru plăcerea de a spune ceva decît pentru aceea de a fi ascultat, şi fără a se sinchisi cîtuşi de puţin de aerul absent al soră-si. Se sprijini de stupi, şi cu ochii la cer începu să vorbească despre stelele care pîlpîiau reci în imensitatea întunecată a bolţii cereşti, cu totul nepăsătoare faţă de aceste două fărîme de viaţă omenească. Abraham se întreba cît de departe erau aceste lumini şi dacă îndărătul lor se afla Dumnezeu. Din cînd în cînd însă, vorbăria lui de copil revenea la ceea ce-i impresionase imaginaţia mai puternic chiar decît minunile creaţiei. Dacă Tess s-ar îmbogăţi căsătorindu-se cu un nobil, ar avea oare bani să-i cumpere lui o lunetă aşa de mare încît stelele să-i pară tot atît de aproape ca Nettlecombe Tout{15}?

Faptul că Abraham readusese în discuţie subiectul care după cîte se părea devenise obsesia întregii familii o supără pe Tess din cale-afară.

— Lasă asta acum! exclamă ea.

— Dar n-ai spus tu că stelele sînt ca pămîntul, Tess?

— Ba da.

— Toate?

— Nu ştiu, cred că da. Uneori îmi par a fi ca merele din pomul nostru cel bătrîn. Cele mai multe sînt frumoase şi bune, şi doar cîteva putrede.

— Şi noi unde stăm? Pe una frumoasă, sau pe una putredă?

— Pe una putredă.

— Ce păcat că n-am avut şi noi norocul să nimerim pe una bună, mai ales că din cele bune erau mai multe.

— Da.

— Şi chiar aşa o fi, Tess? spuse Abraham întorcîndu-se spre ea foarte impresionat, după ce se gîndise un timp la lucrurile neobişnuite pe care le auzise. Cum ar fi fost dacă am fi nimerit pe una bună?

— Pai, tata n-ar mai fi tuşit, nu şi-ar mai fi tîrît picioarele de colo-colo, şi nu s-ar mai fi îmbătat atît de rău încît să nu mai fie în stare să meargă la tîrg; şi mama n-ar mai fi trebuit să spele rufe, toată ziua, fără nici un spor.

— Şi tu ai fi fost de la început cucoană şi n-ar mai fi trebuit să te măriţi cu un nobil ca să ajungi bogată...

— Taci din gură, Aby, nu mai vorbi aşa!

Abraham rămase cu gînduirile lui, apoi aţipi. Tess nu se prea pricepea să mîne calul, dar se gîndi că deocamdată era în stare să se ocupe şi singură de încărcătură şi să-l lase pe Abraham să doarmă, dacă voia. Dar pentru ca nu cumva să cadă din căruţă, îi făcu un soi de culcuş în faţa stupilor, şi, apucînd hăţurile, o porni din nou la drum.

Nu era nevoie de cine ştie ce atenţie ca să-l mîni pe Prinţ. Abia reuşea să tragă căruţa, darămite să mai facă şi vreo altă mişcare. Şi fiindcă nu mai avea cine s-o tulbure, Tess se sprijini cu spatele de stupi, cufundîndu-se şi mai mult în gînduri. Copacii şi gardurile defilau pe lîngă ea într-o procesiune tăcută şi treptat toate acestea începură să facă parte integrantă din nişte scene ireale şi fantastice, iar şuieratul vîntului deveni suspinul unui imens suflet îndurerat, înrudit în spaţiu cu universul şi în timp cu istoria.

Gîndindu-se apoi la viaţa ei plină de întîmplări de tot soiul, îi apăru în faţa ochilor vanitatea orgoliului părintesc şi nobilul curtezan care, în imaginaţia maică-si, o aştepta. Îl văzu sub forma unui personaj schimonosit, rîzîndu-şi de sărăcia şi de străbunii ei de neam înfăşuraţi în giulgiuri. Totul deveni din ce în ce mai straniu şi Tess nu-şi mai dădu seama cum trece vremea. Deodată, o zdruncinătură puternică o smuci de pe capră şi Tess se trezi din somnul în care căzuse şi ea.

De cînd aţipise făcuseră cale lungă. Căruţa stătea acum pe loc. Auzi venind de undeva din faţa ei un geamăt surd, care nu semăna cu nimic din ceea ce auzise vreodată; apoi cineva strigă:

— Hei, care eşti acolo?

Felinarul atîrnat de căruţă se stinsese, dar un altul, mult mai puternic, lumina acum faţa lui Tess. Se întîmplase un lucru îngrozitor. Hamurile se încurcaseră într-un obstacol care bara drumul.

Tess rămase o clipă încremenită, apoi sări din căruţă şi văzu grozăvia care se întîmplase. Geamătul era al bietului Prinţ, calul tatălui ei. Cotiuga pe două roţi care ducea poşta de dimineaţă şi care gonea pe drum fără zgomot, ca o săgeată, se ciocnise cu căruţa ei, care mergea agale şi fără lumină. Oiştea ascuţită a cotiugei pătrunsese ca o sabie în pieptul nefericitului Prinţ, şi acum viaţa i se scurgea din rană o dată cu sîngele care gîlgîia şiroaie, făcînd o baltă în drum.

În desperarea ei, Tess se repezi la cal, încercînd să oprească sîngele cu mîna. Dar nu reuşi decît să se stropească cu sînge din cap pînă-n picioare. Rămase neputincioasă, privind la cele întîmplate. Prinţ se ţinu şi el pe picioare atît cît putu, stînd nemişcat, pînă cînd, deodată, se prăbuşi grămadă.

Omul de la poştă, care se apropiase de fată, începu să tragă de trupul cald, al lui Prinţ, încercînd să-l deshame. Dar Prinţ murise şi văzînd că deocamdată nu se mai putea face nimic, omul se întoarse la calul lui, care era teafăr.

— Eraţi pe partea nereglementară a drumului, spuse el. Eu trebuie să plec mai departe, cu sacii de scrisori, aşa că cel mai bine ar fi să rămîneţi aici cu încărcătura. De cum oi putea, o să trimit pe cineva să vă ajute. Acuşi se face ziuă, aşa că n-aveţi de ce vă teme.

Omul se urcă în cotiugă şi o porni iute la drum, iar Tess rămase în aşteptare. Se iveau zorii. Pe garduri păsărelele se trezeau scuturîndu-şi aripile în timp ce începeau să ciripească. Drumul apărea acum alb în lumina dimineţii, iar trăsăturile lui Tess începură a se desluşi şi ele parcă şi mai albe. Încet, încet sîngele din băltoacă se închegă şi o dată cu răsăritul soarelui începu să strălucească în sute de nuanţe diferite. Prinţ zăcea ceva mai încolo, nemişcat şi ţeapăn, cu ochii întredeschişi. Era greu să-ţi închipui că toată viaţa i se scursese prin rana atît de mică pe care o avea în piept.

— E vina mea, numai a mea, spuse fata printre suspine, privind la cele întîmplate. Cum am putut să fac una ca asta! Din ce-o să trăiască mama şi tata de acum încolo? Aby, Aby, strigă ea zgîlţîind copilul care dormise dus tot timpul în care se petrecuse nenorocirea. Nu mai putem duce încărcătura... Prinţ a murit.

Cînd Abraham îşi dădu seama de ce se întîmplase, faţa lui de copil se zbîrci ca aceea a unui om de cincizeci de ani.

„Şi cînd te gîndeşti că ieri dansam şi rîdeam! îşi zise fata. Ce proastă am putut să fiu.”

— Asta s-a întîmplat fiindcă sîntem pe o stea putredă şi nu pe una bună, aşa-i, Tess? şopti Abraham printre lacrimi.

Aşteptară tăcuţi un timp care li se păru o veşnicie. Într-un tîrziu auziră un zgomot şi văzură că se apropie careva din depărtare. Poştaşul se ţinuse de cuvînt. Un om de la o fermă de lîngă Stourcastle se apropia de ei ducînd de căpăstru un cal puternic, îl înhămă la căruţa cu stupi în locul lui Prinţ şi încărcătura o porni spre Casterbridge.

În seara aceleiaşi zile, căruţa, goală de astă dată, se întoarse la locul unde se petrecuse accidentul. Prinţ zăcea acolo în şanţul unde-l lăsaseră de dimineaţă; urma băltoacei de sînge din mijlocul drumului se mai vedea încă, cu toate că trăsurile şi căruţele care trecuseră pe acolo şterseseră şi răzuiseră pămîntul. Rămăşiţele lui Prinţ fură încărcate în căruţa pe care o trăsese odinioară şi, cu copitele în sus şi potcoavele strălucind în soarele ce apunea, calul refăcu cele opt sau noua mile care-i despărţeau de Marlott.

Tess se întorsese mai devreme. Se frămîntase în zadar cum să le spună celor de acasă ce se întîmplase. Se simţi deci uşurată cînd, privind feţele părinţilor, îşi dădu seama că aflaseră de pierderea calului. Asta însă n-o făcea să se căiască mai puţin ca fusese atît de nesăbuită.

Dar indolenţa familiei Durbeyfield îi făcea să considere această nenorocire mai mică decît ar fi considerat-o o familie înstărită, cu toate că, în cazul de faţă, ea însemna ruină, pe cînd în cazul celălalt ar fi însemnat cel mult o neplăcere. Expresia lor nu avea nimic din acea furie violentă de care ar fi fost în stare nişte părinţi mai grijulii de viitorul fiicei lor. Şi Tess se învinuia ea însăşi mult mai mult decît o învinuiau ceilalţi.

Cînd află că parlagiul şi tăbăcarul i-ar putea da doar cîţiva şilingi pentru hoitul lui Prinţ, care era numai piele şi os, Durbeyfield se dovedi a fi la înălţimea situaţiei.

— Nu, spuse el cu stoicism. N-o să vînd trupul lui bătrîn. Pe vremea cînd noi, d’Urbervillii, eram cavaleri în acest comitat, nu ne vindeam caii de luptă ca să servească de mîncare la pisici. N-au decît să-şi ţină paralele! A făcut treabă bună cît a trăit şi nici prin gînd nu-mi trece să mă despart de el acum.

A doua zi, sapă în grădină o groapă pentru Prinţ, muncind astfel mult mai mult decît muncise în ultimele luni, ca să-şi ţină familia. Cînd groapa fu gata, Durbeyfield şi nevastă-sa legară calul cu o frînghie şi îl tîrîră pe potecă înspre groapă, în timp ce copiii îi urmau într-un convoi funebru. Abraham şi Liza-Lu plîngeau, iar Hope şi Modesty îşi exprimau durerea urlînd atît de tare, încît pereţii răsunau de vocile lor. După ce-l coborîră pe Prinţ în groapă, se strînseră cu toţii în jur. Calul le dădea pîinea cea de toate zilele!... Şi acum se prăpădise. Cum or să se mai descurce oare?

— S-o fi urcat la cer? întrebă Abraham printre suspine.

Durbeyfield începu să zvîrle pămînt în groapă şi copiii izbucniră din nou în plîns. Plîngeau cu toţii în afară de Tess, care avea ochii uscaţi şi faţa palidă. Se considera o ucigaşă.

Afacerile precupeţului care se desfăşurau mai ales cu ajutorul calului fură deci dezorganizate. Familia Durbeyfield se putea aştepta acum la mari greutăţi, dacă nu, chiar la mizerie. Durbeyfield era ceea ce se chema prin partea locului un molîu. E drept că avea uneori putere să muncească, dar momentele în care avea putere de muncă nu coincideau întotdeauna cu acelea în care era nevoie de munca lui şi, nefiind obişnuit să muncească organizat, nu se prea străduia nici chiar auinci cînd această coincidenţă se întîmpla să se producă.

Tess, care se simţea vinovată că-şi împinsese părinţii în prăpastie, se tot întreba ce să facă să-i ajute. Şi atunci, maică-sa îi dezvălui planul ei.

— Trebuie să ştim să luăm şi binele şi răul cu inima uşoară, Tess, îi spuse ea, şi nu cred că s-ar putea găsi o clipă mai potrivită ca să descoperim că sîntem de neam mare. Acu-i momentul să-ţi încerci prietenii. Ştiai că la marginea pădurii „The Chase” locuieşte o doamnă d’Urberville, foarte bogată şi care pasămite e neam cu noi? Trebuie să te duci să te recunoască de rudă şi să-i ceri să ne ajute să ieşim din necazul ăsta.

— Nu prea-mi vine să mă duc, îi spuse Tess. Dacă e adevărat că există o asemenea cucoană, apoi sa fim mulţumiţi dacă se poartă prietenos cu noi; să nu ne aşteptăm să ne mai şi ajute.

— Tu ai putea s-o cucereşti, şi s-o convingi să facă orice, draga mea! Pe urmă s-ar putea să iasă din asta mai mult decît îţi închipui tu. Las’ că ştiu eu ce spun.

Sentimentul de vină care-o copleşea o făcu pe Tess să fie mai respectuoasă ca de obicei faţă de dorinţele maică-si. Dar nu era în stare să înţeleagă cu nici un chip de ce doamna Durbeyfield era atît de încîntată la gîndul unei acţiuni care - după părerea ei - avea puţini sorţi de izbîndă, chiar dacă maică-sa ar fi auzit că această doamnă d’Urberville era o fiinţă miloasă, înzestrată cu virtuţi neasemuite. Dar chiar de-ar fi fost aşa, totuşi Tess - mîndră din fire - privea cu groază rolul de rudă săracă pe care avea să-l joace.

— Mai bine aş încerca să găsesc de lucru, spuse ea încet.

— John, numai tu poţi s-o convingi, spuse doamna Durbeyfield întoncîndu-se către soţul ei care stătea în fundul camerei. Dacă tu spui că trebuie să se ducă, se duce.

— Mie unul nu-mi place să-mi trimit copiii să se plece în faţa rudelor necunoscute, mormăi el. Sînt capul celei mai nobile ramuri a familiei şi ar trebui să-mi ţin rangul.

Argumentele lui Durbeyfield în favoarea rămînerii ei acasă i se părură lui Tess şi mai neîntemeiate decît propriile-i obiecţii contra plecării.

— Bine, mamă! Eu am omorît calul! Aşa că e de datoria mea să fac ceva, spuse Tess cu tristeţe. La urma urmei, am sa mă duc s-o văd dar trebuie să mă laşi să hotărăsc eu dacă să-i cer sau nu ajutor. Şi nu te mai gîndi c-o să-mi găsească un bărbat, că asta-i o prostie.

— Bine-ai spus, fata mea, zise tatăl sentenţios.

— Da’ cine ţi-a spus că m-am gîndit la aşa ceva? întrebă Joan.

— Eu cred că te-ai gîndit, mamă. Dar, tot mă duc.

A doua zi, se sculă devreme şi porni pe jos pînă la Shaston - orăşelul care se întindea pe deal - iar de acolo luă diligenţa care mergea de două ori pe săptămînă de la Shaston pînă la Chaseborough, spre miazăzi, trecînd pe lîngă Trantridge, parohia unde îşi avea reşedinţa misterioasa şi necunoscuta doamnă d’Urberville.

Drumul pe care-l făcu Tess Durbeyfield în acea memorabilă dimineaţă străbătea povîrnişurile dinspre miazănoapte şi răsărit ale văii Blackmoor, vale unde se născuse şi crescuse. Această vale reprezenta pentru Tess întreg universul, iar locuitorii ei întruchipau toate rasele pămîntului. În anii minunaţi ai copilăriei i se întîmplase adesea să stea la marginea satului Marlott privind jos în vale; ceea ce pe-atunci reprezenta pentru ea necunoscutul rămăsese şi acum aproape la fel de misterios. De la fereastra căsuţei ei, privise zi de zi turnurile, satele şi contururile vagi ale unor case senioriale, mari şi albe, iar peste toate acestea oraşul Shaston, tronînd majestos pe înălţimi, cu ferestrele strălucind ca nişte făclii aprinse în bătaia ultimelor raze ale soarelui. Nu fusese niciodată la Shaston şi nu cunoştea bine nici măcar valea sau împrejurimile ei, cu atît mai puţin meleagurile ce se întindeau dincolo de valea Blackmoor. Fiece contur al dealurilor înconjurătoare îi era la fel de bine cunoscut ca şi figura propriilor ei rude. În rest, se bizuia pe ceea ce învăţase la şcoala din sat, unde fusese una dintre cele mai bune eleve, pînă în momentul cînd se retrăsese, în urmă cu un an sau doi.

În anii aceia ai copilăriei fusese foarte iubită de fetele de vîrsta ei cu care puteai s-o vezi adesea prin sat, întorcîndu-se de la şcoală într-un grup de trei, Tess mergînd la mijloc. Purta de obicei un şorţuleţ trandafiriu cu pătrăţele mărunte, peste rochia de stofă groasă care-şi pierduse culoarea iniţială şi căpătase o nuanţă nedefinită; avea picidare lungi şi zvelte ca nişte tulpini, ciorapi strînşi pe picioare şi destrămaţi de cît îngenunchease pe poteci sau dîmburi, în căutare de comori vegetale sau minerale; părul, pe vremea aceea de culoare pămîntie, îi stătea pe spate răsucit ca nişte cîrlige. Celelalte două fetiţe o ţineau cu mîinile pe după mijloc, în timp ce Tess le ţinea pe după umeri.

Pe măsură ce creştea şi înţelegea mai bine lucrurile, Tess începu sa aibă sentimente malthusianiste{16} faţă de maică-sa care, în nechibzuinţa ei, adunase pe lume atîţia copii, atunci cînd ştia prea bine cît e de greu să-i hrăneşti şi să-i creşti. Maică-sa nu avea mai multă minte decît un copil neştiutor. Joan Durbeyfield nu era decît un copil în plus - şi încă nu primul născut - din această familie numeroasă care aştepta totul de la providenţă.

Cu toate acestea, Tess se purta bine cu fraţii ei mai mici şi îi ajuta pe cît putea. Cum venea de la şcoală, se ducea pe la fermele învecinate să ajute la cositul finului sau la strîngerea recoltei sau - lucru care-i plăcea cel mai mult - la mulsul vacilor şi la bătut untul, treburi cu care se obişnuise pe vremea cînd taică-său avusese şi el vaci. Era îndemînatică şi învăţase să facă de toate.

Zi de zi sarcinile gospodăriei apăsau tot mai mult pe umerii ei tineri, şi faptul că Tess trebuia să se ducă la doamna d’Urberville să-şi reprezinte familia era socotit un lucru firesc. Dar trebuie să recunoaştem că în felul acesta familia Durbeyfield era reprezentată prin tot ce avea ea mai frumos.

Tess coborî din diligenţă la Trantridge Cross şi urcă pe jos dealul care ducea la districtul numit The Chase, la marginea căruia urma să găsească - după cîte fusese informată - reşedinţa doamnei d’Urberville, „Slopes”. „Slopes” nu era nicidecum o reşedinţă seniorială în înţelesul obişnuit al cuvîntului - o reşedinţă cu cîmpii, păşuni şi un fermier nemulţumit, care să bombănească într-una şi de la care proprietarul trebuia să stoarcă prin toate mijloacele o rentă pentru el şi familia sa. „Slopes” era mai mult, mult mai mult. Era o casă de ţară, construită exclusiv pentru plăcerea proprietarilor şi care nu avea nici măcar un pogon de pămînt în stare să le aducă necazuri. Aveau pămînt doar cît le trebuia ca să acopere nevoile casei, şi în plus o mică fermă condusă de proprietar pentru a sa plăcere şi supravegheată de un intendent.

Primul lucru pe care-l văzu Tess fu o căsuţă de cărămidă roşie cufundată în verdeaţă pînă la acoperiş. Crezu că e chiar reşedinţa. Dar cînd plină de emoţie trecu prin portiţa laterală, şi înaintă pînă la un punct unde aleea făcea o cotitura, dădu cu ochii de casa propriu-zisă. Fusese construită de curînd - era aproape nouă - şi avea aceeaşi culoare roşuaprins care forma un contrast la fel de puternic cu verdeaţa, ca şi căsuţa de la intrare. În depărtare, în dosul casei care se profila ca o muşcată ce lăsa-n umbră culorile din jur, se întindea, dulce şi azurie, „The Chase”; era una dintre puţinele păduri din Anglia, o pădure cu adevărat bătrînă, datînd dinainte de Evul Mediu, cu stejari ce poartă vîsc druidic{17} şi pini uriaşi, care nu-s sădiţi de mîna omului şi care cresc ca în vremurile de demult, cînd din ramurile lor se făceau arcuri. Cu toate că putea fi văzută de la castel, toată această antichitate silvică se afla în afara hotarelor proprietăţii.

Tot ce ţinea de această plăcută proprietate era strălucitor, prosper şi bine întreţinut; pogoane întregi de sere se întindeau pe povîrnişuri, pînă la păduricile din vale. Totul respira bogăţie şi semăna cu un ban nou, scos chiar atunci de la monetărie. Grajdurile, în parte ascunse în dosul pinilor austrieci şi a unei specii de stejari veşnic verzi, erau înzestrate cu cele mai moderne instalaţii şi păreau tot atît de impozante ca nişte capele de reculegere. Pe peluza întinsă se vedea un cort ridicat acolo în chip de ornament şi a cărui intrare dădea spre aleea unde se afla Tess.

În naivitatea ei, Tess Durbeyfield se opri cu ochii mari deschişi, şi cam speriată, la marginea aleii prunduite. Picioarele o duseseră într-acolo înainte ca ea să-şi fi dat bine seama unde se află, şi tot ce vedea acum arăta cu totul altfel decît se aşteptase.

„Eu credeam că sîntem de neam vechi, dar toate astea sînt noi”, îşi spuse fata. Şi-i păru rău că se lăsase atît de uşor înduplecată de planurile maică-si de a se duce la rude s-o recunoască, şi că nu se străduise să găsească ajutor mai aproape de casă.

Nu prea era un lucru obişnuit ca într-o regiune cu tradiţii atît de vechi să găseşti proprietari ca acei d’Urberville sau Stoke d’Urberville - cum îşi spuseseră ei la început. Părintele Tringham avusese dreptate cînd spusese că Durbeyfield, precupeţul cu mers tărăgănat, ar fi singurul urmaş direct al vechiului neam d’Urberville - singurul care mai exista în comitat sau prin împrejurimi. Pastorul ar mai fi putut adăuga un lucru pe care-l ştia bine - şi anume că familia Stoke d’Urberville nu era mai înrudită cu adevărata familie d’Urberville decît era el, Tringham. Dar trebuie totuşi să recunoaştem că familia Stoke era cît se poate de potrivită pentru a se altoi pe ea un nume care, din păcate, avea mare nevoie de a fi regenerat.

După ce agonisise în Nord o avere frumuşică, în calitatea lui de negustor cinstit (sau după unii cămătar) bătrînul Simon Stoke - de curînd răposat - se hotărîse să se stabilească ca gentilom al comitatului, în afara razei unde-şi desfăşurase afacerile, şi anume în sudul Angliei; luînd această hotărîre bătrînul simţi nevoia să înceapă cu un nume nou, sub care să nu se poată descoperi prea uşor negustorul iscusit de altădată, un nume care să fi fost mai puţin comun decît numele cu care se născuse şi care era atît de banal şi de puţin melodios. Se dusese la British Museum şi răsfoise timp de o oră lucrările dedicate familiilor dispărute, aproape dispărute, căzute în uitare, Sau sărăcite, şi care aparţineau acelor regiuni din Anglia unde-şi propusese să se stabilească; după aceasta ajunse la concluzia că numele de d’Urberville părea tot atît de bun şi suna tot atît de frumos ca oricare altul. Şi astfel d’Urberville fu anexat propriului său nume pentru a fi purtat în veci de el şi de strămoşii săi. Cu toate acestea, nu dădu dovadă de pretenţii exagerate cînd îşi constitui pe noi baze arborele genealogic, căci se arătă a fi cumpătat în combinarea alianţelor şi a legăturilor aristocratice, şi se feri să includă vreun titlu care ar fi depăşit limita strictei moderaţii.

Dar, spre nenorocirea lor, Tess şi părinţii ei nu cunoşteau nimic din toate aceste roade ale imaginaţiei, şi nici măcar nu ştiau că asemenea anexări ar fi posibile. Cu toate că-şi închipuiau că o soartă fericită e un dar al destinului, erau convinşi că numele de familie se dobîndea prin naştere.

Şi cum stătea aşa la îndoială, ca un înotător pe punctul de a sări în apă; neştiind bine dacă să se retragă sau nu, Tess zări ieşind din cortul întunecos, prin uşa triunghiulară, un tînăr înalt care fuma.

Era oacheş la faţă, avea buze cărnoase şi prost conturate, cu toate că erau roşii şi netede şi o mustaţă neagră, foarte îngrijită şi cu vîrfurile răsucite în sus. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. Cu toate că figura sa avea ceva primitiv şi vulgar, în trăsăturile tînărului şi în ochii săi îndrăzneţi şi vii exista totuşi o forţă neobişnuită.

— Cu ce-ţi pot fi de folos, frumoasa mea? spuse tînărul apropiindu-se, şi, văzînd-o cum se fîstîceşte, adăugă: Nu-ţi fie teamă. Eu sînt domnul d’Urberville. Ai venit să mă vezi pe mine sau pe mama?

Această personificare a neamului d’Urberville - un om care purta acelaşi nume cu ei - se deosebea încă şi mai mult decît casa şi parcul de ceea ce-şi închipuise Tess.

Visase să găsească o persoană bătrînă şi respectabilă, care să întruchipeze esenţa trăsăturilor familiei d’Urberville şi pe a cărei figură brăzdată de amintiri să fie adînc întipărite dovezile vii ce ar fi reprezentat în hieroglife secolele de istorie ale familiei lui Tess şi a întregii Anglii. Dar acum nu mai putea da înapoi, aşa că-şi luă inima-n dinţi şi răspunse:

— Am venit la mama dumneavoastră, sir.

— Mă tem că n-ai s-o poţi vedea; e suferindă, răspunse actualul reprezentant al acestei pretinse familii nobile, domnul Alec, unicul fiu al decedatului domn Stoke. Dar nu poţi să-mi spui mie? Cu ce treburi ai venit s-o vezi?

— Nu sînt treburi, sînt... mi-e greu să vă spun...

— Atunci, ai venit de plăcere?

— Vai, nu, domnule, dar dacă am să vă spun o să vi se pară...

În acel moment, Tess simţi atît de puternic cît de absurdă era misiunea pe care o avea, încît nu mai ţinu seamă nici de teama, nici de respectul pe care i le inspira cel cu care vorbea şi nici de sentimentul de nelinişte care o stăpînea de cînd venise acolo; buzele ei trandafirii schiţară un surîs care i se păru foarte atrăgător negriciosului Alexander.

— Dar e o prostie, bîigui ea. Nici nu-mi vine să vă spun.

— Nu-i nimic, mie-mi plac prostiile. Hai, curaj, fata mea, spuse el cu blîndeţe.

— Mama m-a rugat să viu, continuă Tess, şi de fapt mă gîndeam şi eu la acelaşi lucru dar nu-mi închipuiam că poate să fie aşa. Am venit să vă spun, sir, că sîntem neam cu dumneavoastră.

— Nu mai spune! Nişte rude sărace?

— Da.

— Din familia Stoke?

— Nu, d’Urberville.

— Ah! da, da, sigur, voiam să spun d’Urberville.

— Numele nostru a degenerat atît încît s-a schimbat în Durbeyfield, dar am o mulţime de dovezi că ne tragem din familia d’Urberville. Aşa spun cei care se ocupă cu lucrurile vechi... şi... avem acasă o pecete veche cu un leu ce stă la pîndă pe un scut şi cu un castel pe deasupra. Avem şi o lingură de argint foarte veche, rotundă ca o lingură mică de supă pe care e o pecete cu acelaşi castel. Dar e aşa de veche şi de roasă, încît mama amestecă cu ea doar supa de mazăre.

— E adevărat că pecetea mea e un castel de argint, spuse el, pe un ton binevoitor. Şi blazonul casei mele e un leu ce stă la pîndă.

— Mama spune că ar trebui să ne cunoaştem cu dumneavoastră, fiindcă ni s-a prăpădit calul într-un accident nenorocit şi sîntem cea mai veche ramură a familiei.

— Foarte drăguţ din partea mamei dumitale. Şi n-aş putea să spun că-mi pare rău că s-a gîndit la asta, spuse Alec uitîndu-se la Tess într-un fel care o făcu să roşească puţin. Aşadar, frumoasa mea, ai venit la noi în vizită, ca la rude?

— Da, cam aşa, se bîlbîi Tess, din nou, încurcată.

— Bine, dar nu văd nimic rău în asta. Unde locuieşti? Ce faci?

Fata îi dădu pe scurt cîteva amănunte, apoi, la întrebarea lui, îi spuse că are de gînd să se întoarcă acasă cu aceeaşi diligenţă cu care venise.

— Ah, dar mai e mult pînă se reîntoarce pe la Trantridge Cross. Ce-ar fi dacă ne-am plimba puţin şi ţi-aş arăta domeniile, frumoasă verişoară, aşa, ca să ne mai treacă vremea?

Tess ar fi vrut să-şi scurteze vizita pe cît putea, dar fiindcă tînărul stăruia, consimţi în cele din urmă să-l însoţească. D’Urberville o conduse prin parc, îi arătă răsadurile şi serele cu plante, iar de acolo trecură în livadă; se opriră la serele cu fructe iar tînărul o întrebă dacă-i plac căpşunile.

— Da, spuse Tess, cînd sînt coapte.

— Păi, uite, s-au şi copt, spuse d’Urberville şi începu să-i culeagă căpşuni pe care i le întindea, rămînînd aplecat. Culese o căpştmă deosebit de frumoasă, din varietatea „Regina Engliterei”, se ridică, şi ţinînd-o de coadă, i-o întinse fetei, apropiindu-i-o de buze.

— Nu, nu, spuse ea în grabă ridicîndu-şi degetele în dreptul gurii, ca să se apere de mîna lui. Lăsaţi mai bine s-o iau eu.

— Ce-s prostiile astea?! insistă el. Fata, puţin încurcată, deschise gura şi înghiţi căpşuna.

Se plimbară cîtva timp fără ţel. Tess mînca, mai cu plăcere, mai în silă, ceea ce îi oferea d’Urberville, şi cînd nu mai putu mînca, d’Urberville îi umplu coşuleţul cu căpşuni; apoi se îndreptară spre arbuştii de trandafiri, unde d’Urberville culese cîţiva boboci şi îi dădu fetei să şi-i pună în piept. Tess se supuse ca în vis. Cînd o văzu gătită, d’Urberville îi mai prinse un boboc, doi la pălărie şi într-o pornire generoasă îi puse cîţiva în coşuleţ, apoi, uitîndu-se la ceas, spuse:

— Ei, pînă mai mănînci ceva se face şi vremea de plecare, dacă vrei să prinzi diligenţa de Shaston. Vino cu mine să vedem ce-ţi pot găsi de mîncare.

Stoke d’Urberville o duse înapoi la peluză şi o băgă în cort, unde o lăsă singură, înapoindu-se după cîteva clipe cu un coş cu merinde pe care i-l puse în faţă. Era clar că domnul nu dorea, ca acest moment plăcut să-i fie tulburat de vreun servitor.

— Te supără dacă fumez? o întrebă el.

— Nu, de loc, sir.

În timp ce Tess mînca oarecum distrată, Alec o privea prin rotocoalele de fum care umpluseră camera, gîndindu-se cît e de drăguţă. Uitîndu-se la florile din sîn, Tess nici nu bănuia măcar, că în dosul ceţii albastre a tutunului se găsea ceea ce avea să fie în viitor cauza tragică a dramei ei, dîra roşie ca sîngele pe spectrul luminos al tinerei sale vieţi. Tess avea o calitate care, în clipa aceea, îi fu fatală, şi care îl îmboldi pe Alec d’Urberville să-şi aţintească ochii asupra ei: plinătatea frumuseţii de fruct copt care o făcea să pară mult mai femeie decît era în realitate. Moştenise această calitate de la maică-sa fără să-i moştenească şi atributele. Lucrul acesta o tulburase de multe ori, pînă cînd prietenele îi spuseseră că asta se va îndrepta cu timpul.

În cîteva clipe, termină de mîncat.

— Acum mă duc acasă, spuse ea ridicîndu-se.

— Dar cum îţi spune? o întrebă el în timp ce mergeau de-a lungul aleii, şi după ce casa se pierdu la o cotitură.

— La Marlott mi se spune Tess Durbeyfield.

— Şi spuneai că părinţii şi-au pierdut calul?

— Eu... eu l-am omorît! răspunse fata cu lacrimi în ochi, şi începu să-i povestească despre moartea lui Prinţ... Nu ştiu ce să fac să-l ajut pe bietul tata.

— Să văd dacă nu pot face eu ceva. Mama trebuie să-ţi găsească neapărat ceva de lucru. Dar, uite, Tess, să uităm de prostiile astea cu d’Urberville. Te cheamă Durbeyfield, atîta tot... Ăsta-i cu totul alt nume!

— Şi nici nu vreau unul mai bun, domnule, răspunse ea cu oarecare mîndrie.

O clipă - doar o clipă - cînd ajunseră la cotitura aleii, printre rododendroni şi coniferi înalţi, înainte de a se ivi căsuţa paznicului, se aplecă asupra ei, ca şi cum... dar nu, se răzgîndi şi o lăsă în pace.

Aşa începu povestea. Dacă ar fi bănuit măcar o clipă ce avea să însemne pentru ea această întîlnire, Tess s-ar fi putut întreba de ce o osîndise oare soarta să întîlnească în ziua aceea un om care s-o dorească şi care să nu-i fie potrivit, şi să nu-l întîlnească pe acela pe care şi l-ar fi dorit şi care i s-ar fi potrivit, cel puţin atît cît e posibil în viaţă. Dar pentru acela dintre cunoştinţele ei care ar fi fost cel mai aproape de acest ideal, Tess nu era decît o imagine trecătoare, pe jumătate uitată.

Desfăşurarea prost orînduită a planului bine orînduit al vieţii face ca rareori cel chemat să vină, şi rar se-ntîmplă ca omul ce ţi-e sortit să-l iubeşti să apară la ceasul potrivit iubirii. De puţine ori natura spune bietelor ei făpturi „Priviţi!” atunci cînd privind poţi ajunge la fericire; strigătului desperat al făpturii care întreabă „Unde?” ea îi răspunde „Aici!” doar atunci cînd aceasta ajunge să fie sătulă şi obosită de jocul de-a v-aţi-ascunselea. Am putea să ne întrebăm dacă o intuiţie mai precisă şi o interacţiune mai strînsă a mecanismului social - care pentru moment ne scutură şi ne aruncă de colo-colo - nu vor îndrepta aceste anacronisme atunci cînd omenirea va ajunge la apogeul progresului. Dar asemenea perfecţiune nu se poate prevedea, ea nu se poate nici măcar concepe ca posibilă. E de ajuns că în cazul de faţă, ca de altfel în milioane de alte cazuri, cei doi oameni care se întîlniseră nu erau jumătăţile unui întreg desăvîrşit care se întîlnesc în clipa potrivită. Una din jumătăţi lipsea, rătăcind singură în lume şi aşteptînd într-o amorţire abrutizantă clipa întîlnirii care avea să vină prea tîrziu. Şi dintr-această amînare stîngace aveau să se işte griji, decepţii, suferinţe adînci, catastrofe şi destine nemaipomenit de stranii.

Întors în cort, d’Urberville se aşeză călare pe un scaun şi se cufundă în gînduri, cu faţa strălucind de mulţumire. Apoi, izbucnind în rîs, spuse:

— Să fiu al naibii dacă nu-i caraghios! Ha, ha, ha! Şi ce fată frumuşică!

Tess coborî dealul spre Trantridge Cross şi aşteptă gînditoare să-şi ia locul în diligenţa care venea de la Chaseborough spre Shaston. Se urcă în diligenţă fără să-şi dea seama ce-i spuneau ceilalţi călători, cu toate că le răspundea. Diligenţa o porni din nou la drum şi Tess căzu iar pe gînduri, cu totul indiferentă la ceea ce se petrecea în jurul ei.

La un moment dat, unul dintre tovarăşii ei de drum îi spuse mai pe şleau decît ceilalţi:

— Ia te uită la ea! Parcă-i un bucheţel de flori. Phi, şi ce mai trandafiri... şi unde mai pui că sîntem doar la început de iunie.

Abia atunci Tess îşi dădu seama de spectacolul pe care-l oferea privirilor curioase ale călătorilor: trandafiri în sîn, trandafiri la pălărie şi coşuleţul încărcat cu trandafiri şi căpşuni. Fîstîcindu-se şi îmbujorîndu-se toată, le spuse că primise florile în dar. Cîteva clipe mai tîrziu, profitînd de un moment de neatenţie a celor din diligenţă, scoase de la pălărie florile mai bătătoare la ochi şi le puse în coşuleţ, acoperind totul cu batista. Apoi căzu iar pe gînduri, şi privind aşa în jos, îşi înţepă bărbia într-un spin din floarea care-i rămăsese la piept. Ca toţi cei care trăiau în valea Blackmoor, Tess era stăpînită de o mulţime de superstiţii şi idei preconcepute. Socoti deci această înţepătură ca pe un semn rău, primul din ziua aceea.

Diligenţa mergea doar pînă la Shaston, aşa că din oraşul acela de munte pînă în vale, la Marlott, Tess mai avea de mers pe jos cîţiva kilometri. Mama ei o sfătuise că dacă va fi prea obosită pentru a-şi continua drumul în aceeaşi zi, să rămînă peste noapte la Shaston, la o cunoştinţă pe care o aveau acolo. Tess făcu întocmai. Se-întoarse deci acasă abia în după-amiaza următoare.

De cum intră în casă îşi dădu seama, după aerul triumfător al maică-si, că între timp se întîmplase ceva.

— Ştiu tot! Da, da, ştiu-tot! Ţi-am spus eu c-o să iasă bine, şi acu... uite dovada!

— Dar ce e? S-a întîmplat ceva cît am fost eu plecată? întrebă Tess fără nici un chef.

Maică-sa o măsură din cap pînă-n picioare cu un aer satisfăcut şi plin de subînţeles, după care-i spuse pe un ton glumeţ:

— Şi zi, i-ai dat gata?!

— Da’ de unde ai mai scos-o şi pe asta, mamă?

— Am primit o scrisoare.

Fata îşi dădu seama că o scrisoare ar fi avut destul timp să ajungă, de cînd plecase ea de la Trantridge.

— Spun - adică doamna d’Urberville spune - că vrea să-ţi încredinţeze o mică fermă de păsări, la care ţine foarte mult. Dar asta e doar un mijloc să te ţină pe lîngă ea fără să-ţi promită nimic. Are de gînd să te recunoască ca rubedenie. Asta e!

— Bine, dar nici măcar n-am văzut-o.

— Dar pe cineva tot ai văzut!

— Da, l-am văzut pe fii-su.

— Şi a recunoscut că sînteţi rude?

— Păi, ştiu eu... Mi-a spus verişoară.

— Vezi, ştiam eu! I-auzi, Jacky, cică i-a zis fetei verişoară! îi strigă Joan bărbatului ei. I-o fi vorbit maică-si de tine şi pesemne că vrea să te ţină pe lîngă ea.

— Da’ nici nu ştiu dac’ am să mă pricep să cresc păsări, spuse Tess neîncrezătoare.

— Dacă nici tu n-ai să fii în stare să creşti păsări, cine vrei să fie? Te-ai născut şi ai crescut în meseria asta, şi cine s-a născut într-o meserie ştie mai multe despre ea decît orice ucenic. Şi pe urmă, asta-i doar aşa, ca să-ţi dea ceva de făcut, să nu simţi că trebuie să le rămîi îndatorată.

— Nu, nu cred că e bine să mă duc, spuse Tess gînditoare. Cine a scris scrisoarea, mamă? Dă să mă uit puţin la ea!

— Păi doamna d’Urberville a scris-o. Uite... na!

Scrisoarea era la persoana a treia şi, în cîteva cuvinte, o anunţa pe doamna Durbeyfield că doamna d’Urberville ar avea nevoie de serviciile fiicei ei pentru conducerea fermei de păsări. În scrisoare se mai spunea că dacă va veni, i se va da o cameră confortabilă, şi dacă fata le va fi pe plac, nu va avea a se plînge nici de plată.

— A... asta-i tot? spuse Tess.

— Doar nu te aşteptai să-ţi sară de gît şi să te pupe, aşa din senin.

Tess privea pe fereastră.

— Tare nu-mi vine să mă duc. Mai degrabă aş rămîne aici cu dumneata şi cu tata, spuse ea.

— Da’ de ce?

— Lasă, mai bine să nu-ţi spun, mamă. De fapt nici eu nu prea ştiu de ce!

Mai trecu o săptămînă. Într-o seară, Tess se întorcea acasă după ce căutase în zadar prin împrejurimi ceva de lucru pe puterile ei... Se gîndise să strîngă bani în vară, ca să cumpere alt cal. Dar nu apucă bine să treacă pragul casei, că unul dintre copii începu să ţopăie prin odaie, strigînd:

— A fost la noi un domn!

Maică-sa se grăbi să-i spună, zîmbind cu gura pînă la urechi, că fiul doamnei d’Urberville, care trecuse întîmplător pe la Marlott, călare, fusese şi pe la ei. Venise să se intereseze, în numele maică-si, dacă Tess avea sau nu de gînd să ia în primire ferma de păsări a bătrînei, pentru, ca rămăseseră fără îngrijitor, căci băiatul care se ocupase pînă atunci de păsări nu-şi prea văzuse de treabă.

— Domnul d’Urberville zice că pari să fii o fată tare bună. Şi zice că-şi dă seama că meriţi să fii plătită în aur. Îi place foarte mult de tine. Zău!

Pe moment, Tess păru bucuroasă că se ridicase atît de mult în ochii unui străin, atunci cînd în ochii ei coborîse atît de jos.

— Foarte frumos din partea lui că gîndeşte aşa, spuse ea încet, şi dacă aş şti ce viaţă mă aşteaptă acolo, aş pleca numaidecît.

— E bărbat frumos, nu glumă!

— Mie nu mi se pare, spuse Tess cu răceală.

— Ei, c-o fi, că n-o fi, ăsta ţi-e norocul. Şi unde mai pui că are şi-un inel cu diamant în deget... un inel de toată frumuseţea.

— Da, da, strigă micuţ Abraham, de pe băncuţa de sub fereastră. L-am văzut şi eu. Grozav strălucea cînd şi-a ridicat mîna să-şi mîngîie mustăţile! Da’ de ce-şi tot mîngîia mustăţile ruda asta mare a noastră, marnă?

— Ia te uită la el! strigă doamna Durbeyfield cu admiraţie.

— Poate ca să-şi arate inelul, mormăi sir John, de pe scaunul pe care şedea, cu ochii pierduţi în gol.

— O să mă mai gîndesc, spuse Tess, şi ieşi din cameră.

— Ei, ce mai, dintr-un foc a şi dat gata ramura mai tînără a neamului nostru, continuă Joan către bărbatu-său, şi ar fi o proastă să lase să-i scape aşa noroc.

— Nu prea-mi place mie să-mi văd copiii prin străini, spuse precupeţul. Ar trebui să vină şi la mine, că doar sînt capul familiei.

— Hai, Jacky, las-o să se ducă! stărui sărmana lui nevastă fără minte. E mort după ea - doar ai văzut şi tu. I-a spus „verişoară “! O s-o ia de nevastă, ai să vezi... o s-o facă cucoană şi o să fie şi ea ca strămoşii ei!

Lui John Durbeyfield îi plăcu această idee, căci precupeţul avea mult mai multă vanitate deeît tărie sau energie...

— Poate că într-adevăr asta urmăreşte tînărul domn d’Urberville - încuviinţă el - s-o fi gîndit să-şi primenească sîngele unindu-se cu vechea ramură a familiei. A naibii Tess! Oare cu gîndul ăsta s-o fi dus la ei?

Între timp Tess se plimba gînditoare prin grădină printre tufişurile de coacăze, călcînd peste mormîntul lui Prinţ. Cînd intră din nou în casă, maică-sa îşi continua pledoaria.

— Ei, şi ce-ai de gînd? întrebă ea.

— Tare-mi pare rău că n-am vorbit cu doamna d’Urberville, spuse Tess.

— Cred că ar fi mai bine să te hotărăşti; că dacă te hotărăşti, vorbeşti tu cu ea curînd.

Taică-său, care stătea pe un scaun mai departe, începu să tuşească.

— Nu ştiu ce să zic, răspunse fata, frămîntîndu-se. Voi trebuie să hotărîţi. E drept că eu am omorît calul şi că trebuie să încerc să vă fac rost de altul. Dar... dar... nu prea-mi place că e şi domnul d’Urberville acolo.

Auzind că Tess se împotriveşte, copiii, care se consolaseră de moartea calului gîndind că Tess va fi adoptată de rudele lor bogate (căci aşa îşi închipuiau ei cealaltă familie) începură să plîngă, s-o sîcîie, şi s-o învinuiască că-i atît de şovăitoare.

— Tess nu vrea să... să se du-u-ucă... să se facă cu-coa-a-ană, nu... spune că nu vreaaaa! urlau copiii cît îi ţinea gura. Şi n-o să ne-aducă un cal frumos şi nou, şi mulţi bănuţi de aur să ne cumpărăm lucruri la tîrg. Nu! Şi n-o să mai fie frumoasă în rochia ei de duminică... nu... n-are să mai fiiiiiiie!

Doamna Durbeyfield le ţinu isonul, şi obiceiul pe care-l avea de-a face să pară muncile din casă mai grele decît erau în realitate prelungindu-le la infinit jucă şi el un rol în discuţie. Tatăl era singurul care păstrase o atitudine neutră.

— Bine, o să mă duc, spuse Tess în cele din urmă.

Consimţămîntul fetei trezi deodată în mintea mamei o viziune matrimonială.

— Bine faci! O fată frumoasă ca tine nu trebuie să piardă asemenea prilej.

Tess zîmbi acru.

— Nădăjduiesc că va fi un prilej să cîştig ceva bani. Atîta tot. Şi ai face mai bine să nu mai baţi toba prin sat!

Doamna Durbeyfield nu-i făgădui nimic, căci se simţea prea mîndră de ceea ce-i spusese oaspetele lor, pentru a nu vorbi despre asta cu toţi cunoscuţii.

Lucrul fu deci hotărît, şi fata scrise doamnei d’Urberville spunmdu-i că e gata să vină de îndată ce va fi nevoie de ea. Primi imediat răspunsul, prin care află că doamna d’Urberville era mulţumită de hotărîrea ei şi că va trebui să-şi facă toate pregătirile pentru că peste două zile i se va trimite un docar s-o ia din vîrful dealului învecinat, cu bagaje cu tot. Scrisul doamnei d’Urberville arăta mai degrabă a scris de bărbat.

— Un docar? murmură Joan Durbeyfield mirată. Putea să-ţi trimită o trăsură, că doar sîntem rude.

După ce luase în sfîrşit o hotărîre, Tess se simţi mai puţin frămîntată şi preocupată şi îşi văzu de treabă mai liniştită; gîndul că-i va putea face rost lui taică-său de un cal, fără să se omoare muncind, îi dădea un sentiment de siguranţă. Nădăjduise cîndva să se facă profesoară, dar sorţii păreau că hotărîseră altfel. Şi fiindcă era mai coaptă la minte decît maică-sa, nu luă nici o clipă în serios speranţele matrimoniale ale doamnei Durbeyfield, căci femeia aceasta cu cap de păsărică descoperea partide bune pentru Tess aproape de cînd o născuse.

VII

În ziua sortită plecării, Tess se trezi înainte de revărsatul zorilor, în pragul zilei; la acel ceas păduricea e încă tăcută; doar cîte o singură pasăre împărtăşeşte lumii cu glas limpede şi profetic sosirea dimineţii, convinsă că numai ea ştie asta, în timp ce celelalte păsărele rămîn tăcute ca şi cum ar fi la fel de convinse că ea se înşală. Tess rămase sus să-şi strîngă lucrurile pînă la vremea gustării de dimineaţă, apoi coborî, îmbrăcată în rochia ei de fiecare zi, căci hainele de sărbătoare erau strînse cu grijă în cufăr.

Maică-sa o mustră:

— Nu cumva te bate gîndul să te duci la rude în halul ăsta, fără să te găteşti şi tu un pic!

— Bine, dar eu mă duc acolo să muncesc! exclamă Tess.

— Da, da! spuse doamna Durbeyfield. Apoi adăugă cu glas mai scăzut: Se poate ca la început să vrea şi ei să pară că... deh... dar cred c-ai face mai bine dac-ai încerca să fii cît mai frumoasă pe ziua de astăzi.

— De, mamă, oi fi ştiind tu mai bine, răspunse Tess, dîndu-se bătută.

Şi ca să-i fie maică-si pe plac, faţa se lasă pe mîna ei, şi-i spuse cu un aer resemnat:

— Fă ce vrei cu mine, mamă.

Doamna Durbeyfield se arătă încîntată văzînd-o atît de supusă. Luă mai întîi un lighean mare şi spălă fata pe cap, frecîndu-i părul cu atîta rîvnă, încît, după ce fu uscat şi periat, păru de două ori mai des decît era de obicei. I-l legă apoi cu o panglică trandafirie mai lata decît aceea pe care o purta fata în fiecare zi şi în cele din urmă o îmbrăcă cu rochia albă pe care Tess o purtase la serbarea confreriei. Fusta largă şi vaporoasă şi pieptănătura umflată dădeau trupului ei tînăr un, aspect de femeie, cînd de fapt nu era decît un copil.

— Bine, mamă, dar ciorapul meu are o gaură în călcîi, spuse Tess.

— Lasă găurile din călcîi, că doar n-au gură sa vorbească. Cînd eram eu fată, dac-aveam o pălărie frumoasă, puţin îmi mai păsa de călcîie.

Mama, mîndră de felul cum arăta fata, se dădu cîţiva paşi înapoi ca un pictor care vrea să-şi contemple opera în ansamblu.

— Ah, dac-ai putea să te vezi! exclamă ea. Eşti mult mai frumuşică decît data trecută.

Şi fiindcă oglinda nu putea să reflecte decît o foarte mică parte din silueta lui Tess, doamna Durbeyfield improviză o oglindă mare, atîrnînd o haină neagră pe din afara ferestrei, după obiceiul pe care-l aveau sătencele cînd se găteau. Apoi se duse la bărbatu-său care rămăsese în camera de jos.

— Ia seama la ce-ţi spun, Durbeyfield, zise ea triumfătoare. N-o să-l rabde inima să n-o iubească. Da’ totuşi nu-i mai spune fetei c-o place, şi c-a dat norocul peste ea. Cum e ea o fire curioasă, asta ar putea s-o întărite sau s-o facă să nu mai plece, măcar că acum totu-i hotărît. Dacă lucrurile merg strună, mă gîndesc să-l mulţumim şi noi cu ceva pe pastorul din Stagfoot Lane. Nu de alta, dar el ne-a spus... Tare-i cumsecade, bietul om!

Cu toate astea, pe măsură ce febra pregătirilor trecea şi se apropia clipa plecării, Joan Durbeyfield simţi cum îi mijeşte în suflet teama şi îndoiala şi de aceea se hotărî să meargă cu fata o bucată de drum, pînă la locul unde începe prima pantă abruptă a văii care duce spre alte meleaguri. Sus în vîrful dealului, urma să-i aştepte docarul trimis de familia Stoked’Urberville. Cufărul lui Tess era acolo, dus din timp de un băiat cu roaba.

Văzînd că mama lor îşi pune pălăria, cei mai mici dintre copii începură să plîngă că vor să meargă şi ei.

— Vreau şi eu să merg cu surioara mea, acum că se duce să se mărite cu domnul ăla, văr cu noi, şi să poarte rochii frumoase.

— Ia mai isprăviţi, spuse Tess îmbujorîndu-se şi întorcîndu-se brusc. Să nu vă mai aud vorbind aşa! Ah, mamă, cum ai putut să le bagi în cap asemenea prostii?

— Tess se duce la ruda noastră bogată, dragii mamei, să muncească şi să ne ajute să cumpărăm un cal nou, spuse doamna Durbeyfield încercînd să împace spiritele.

— Cu bine, tată, spuse Tess, simţind că i se pune un nod în gît.

— Cu bine, fiica mea, spuse sir John ridicînd capul şi trezindu-se din toropeala în care căzuse din pricina unui păhărel băut de dimineaţă în cinstea evenimentului. Nădăjduiesc că tînărul meu prieten o să fie fericit să vadă aşa soi ales, din neamul lui. Şi vezi de le spune că dacă tot am decăzut din măreţia noastră de altădată, am să le vînd titlul... Da... am să-l vînd... Şi nu cu cine ştie cît...

— Să nu cumva să-l dai pe mai puţin de-o mie de lire, strigă lady Durbeyfield.

— Spune-le că vreau o mie de lire... Da la urma urmei, dacă mă gîndesc bine, mă învoiesc cu ei şi pe mai puţin. Nu de alta, dar lui i se potriveşte mai bine decît unui biet neputincios ca mine. Spune-i că i-l dau cu o sută... Eh! da la urma urmei, n-am să mă încurc eu pentru atît, spune-i că i-l las cu cincizeci... nu, cu douăzeci de lire! Da, cu douăzeci de lire. Ăsta-i ultimul preţ. Ce naiba, cu onoarea familiei nu-i de glumit. Douăzeci de lire... şi nici un ban mai puţin.

Tess avea ochii plini de lacrimi şi vocea gîtuită, aşa încît nu se simţi în stare să exprime ceea ce simţea. Se întoarse brusc şi ieşi.

Copiii şi mama o porniră la drum. Tess avea în dreapta şi în stînga ei cîte un copil, care o ţinea de mînă, şi din cînd în cînd o privea lung, aşa cum te uiţi la cineva care e pe punctul să facă un lucru măreţ. În urma lor venea mama cu cei mici. Grupul părea o alegorie a frumuseţii candide înconjurată de nevinovăţie şi urmată de vanitatea obişnuită a sufletelor simple. Merseră aşa pînă la locul unde începea urcuşul. Sus în vîrful dealului urmau să găsească docarul de la Trantridge. Familia d’Urberville alesese pesemne locul ca să nu obosească calul cu încă un urcuş. Departe, în spatele primelor dealuri, valea era întreruptă de casele oraşului Shaston, care se ridicau asemenea unor stînci. Pe drumul ce ducea la deal, nu se vedea decît băiatul pe care-l trimiseseră înainte şi care aştepta aşezat pe braţele roabei în care se găseau toate comorile pămînteşti ale lui Tess.

— Să aşteptăm puţin aici că acuşi trebuie să pice şi docarul, spuse doamna Durbeyfield. Ah, uite că se şi vede.

Docarul apăru de după dealul cel mai apropiat şi se opri lîngă băiatul cu roaba. Văzîndu-l, doamna Durbeyfield şi copiii hotărîră să nu mai meargă mai departe. Tess le spuse la revedere în grabă şi începu să urce dealul.

Urmăriră silueta ei albă apropiindu-se de docarul gata de plecare, cu cufărul aşezat la picioarele vizitiului. Nici n-apucase şă ajungă la docar, cînd din păduricea din vîrful dealului apăru un alt vehicul care coti, depăşi docarul cu bagaje şi se opri lîngă ea. Tess îşi ridică ochii plini de uimire.

Abia atunci maică-sa îşi dădu seama că al doilea vehicul era mult mai arătos decît primul. Era o trăsurică sau cabrioletă elegantă, frumos lăcuită, şi bine echipată. Trăsurica era mînată de un tînăr de vreo douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Avea o ţigară între dinţi, purta o şapcă la modă, jachetă cafenie, pantaloni trei sferturi, bufanţi, de aceeaşi culoare, cravată albă, guler înalt şi mănuşi de sport cafenii. Tînărul nu era altul decît călăreţul fercheş şi frumos care o vizitase pe Joan cu o săptămînă sau două în urmă, ca să afle ce hotărîse în legătură cu Tess.

Doamna Durbeyfield bătu din palme ca un copil. Îşi plecă o clipă ochii, apoi se uită din nou spre trăsurică. Mai încăpea oare vreo îndoială asupra semnificaţiei acestor lucruri?

— Mamă, domnul ăla e ruda noastră care o s-o facă pe Tess cucoană? întrebă cel mai mic dintre copii.

Văzură silueta vaporoasă a lui Tess, care rămăsese nemişcată lîngă echipaj, în timp ce proprietarul îi tot spunea ceva. Părea nehotărîtă... dar de fapt era mai mult decît nehotărîtă - era neîncrezătoare. Tess ar fi fost mult mai bucuroasă să meargă cu docarul. Tînărul se dădu jos şi păru că încearcă s-o convingă să se urce în cabrioletă. Fata se întoarse către locul unde rămăseseră maică-sa şi copiii şi se uită la micul grup de la poalele dealului. Apoi, ceva păru că o îndeamnă să se hotărască - poate gîndul că-l omorîse pe Prinţ - şi se urcă iute în trăsurică. Tînărul se aşeză lîngă ea şi dădu bice calului. O clipă mai tîrziu, depăşiseră docarul cu bagaje şi trăsurica dispăru după deal.

De îndată ce n-o mai văzură pe Tess, interesul stîrnit de plecarea ei dramatică slăbi şi ochii copiilor se umplură de lacrimi; cel mai mic dintre fraţi spuse:

— Săraca Tess, ce bine era dacă nu pleca să se facă cucoană!

Apoi începură să-i tremure buzele şi izbucni în plîns. Acest nou fel de a privi lucrurile fu adoptat cu repeziciune: unul cîte unul, copiii se molipsiră de la primul şi puţin mai tîrziu boceau cu toţii cît îi ţinea gura.

Cînd o porniră spre casă, pînă şi Joan Durbeyfield avea lacrimi în ochi. Dar cînd ajunse în sat îşi revenise şi se simţea din nou încrezătoare în viitor. Şi totuşi, în noaptea aceea oftă prin somn, iar cînd bărbatu-său o întrebă ce are, îi răspunse:

— Nu prea ştiu nici eu. Mă gîndeam că poate era mai bine dacă Tess ar fi rămas acasă.

— De ce nu te-ai gîndit la asta mai nainte?

— Păi era vorba de norocul fetei... Şi totuşi, dacă ar fi s-o luăm iar de la-nceput n-aş mai lăsa-o să plece pînă n-aş fi sigură că domnu’ ăsta e un tînăr cu suflet, care a ales-o pentru că e neam cu el.

— Da, poate c-ar fi fost mai bine aşa, mormăi sir John printre sforăituri.

Dar Joan Durbeyfield reuşea să-şi găsească o consolare în orice situaţie.

— Ei, şi la urma urmei, fata se trage din neamul adevărat, aşa că o s-o scoată ea la capăt. Dacă ştie să-şi joace bine cartea. Şi chiar dacă n-o s-o ia înainte, o s-o ia după aia, că doar e mort după ea, ce naiba, se vede!

— Care carte? Vrei să spui sîngele ei albastru, sîngele neamului d’Urberville?

— Nu, prostule, ochii ei frumoşi... Că aşa a fost şi cu mine.

VIII

După ce se urcă lîngă ea în trăsurică, Alec d’Urberville mînă repede, pînă trecură de primul deal şi în tot acest timp o ţinu numai în complimente. Docarul cu bagajele rămăsese de mult în urmă. Tot mergînd la deal dădură cu ochii de o întindere care-i înconjura din toate părţile. Valea înverzită unde Tess văzuse pentru prima oară lumina soarelui rămăsese în urmă. În faţa lor se desfăşura acum ţinutul cenuşiu pe care Tess îl văzuse doar o dată, în fugă, cînd fusese prima oară la Trantridge. În cele din urmă ajunseră la marginea unui povîrniş abrupt, unde drumul cobora vreo doi kilometri.

De cînd se întîmplase accidentul cu Prinţ, Tess Durbeyfield, deşi curajoasă din fire, murea de frică ori de cîte ori mergea cu căruţa sau cu trăsura. Se speria la cea mai mică zdruncinătură. Aşa că văzînd nesăbuinţa cu care mîna d’Urberville, începu să se teamă.

— La vale o luaţi mai încet, nu? spuse Tess încercînd să pară indiferentă.

D’Urberville şe întoarse şi se uită la ea muşcînd vîrful unei havane cu dinţii lui albi şi mari. Fără voia lui, un surîs îi flutură pe buze.

— Dar bine, Tess, cum se poate să întrebi aşa ceva, răspunse el după ce mai trase cîteva fumuri, tu, o fată puternică şi curajoasă! La vale o iau întotdeauna la galop. Te înviorează, şi-ţi ridică moralul.

— Bine, dar de data asta poate c-o să mergeţi mai încet.

— Asta, spuse el dînd din cap, nu depinde numai de mine. Sîntem doi... trebuie luată în seamă şi Tib, care e cam ciudată din fire.

— Cine?

— Iapa asta a mea. S-a uitat cam urît la mine adineauri. N-ai băgat de seamă?

— Nu mai încercaţi să mă speriaţi, spuse Tess cu răceală.

— Nu, nu vreau să te sperii. Dar să ştii de la mine că dacă ar exista pe lumea asta vreun om care să o poată stăpîni pe Tib, apoi ăla aş fi eu. Nu vreau să spun cu asta că poţi găsi un om care s-o stăpînească, vreau numai să spun că dacă ar fi vreunul pe lume, acela n-aş putea să fiu decît eu.

— De ce-aţi luat un cal ca ăsta?

— Asta mă-ntreb şi eu. Pesemne c-aşa mi-a fost scris. Tib a omorît odată un om, şi puţin după ce-am cumpărat-o era cît pe ce să mă omoare şi pe mine. Dar după aceea te rog să mă crezi că aproape am omorît-o eu pe ea. Dar de nărăvaşă tot nărăvaşă a rămas... chiar foarte nărăvaşă. Şi cînd o înhami la trăsurică, stai mereu cu sufletul la gură.

Tocmai o porniseră la vale. Se vedea bine că iapa, fie din proprie iniţiativă, fie din iniţiativa stăpînului - a doua alternativă fiind mult mai probabilă - ştia atît de bine ce performanţă îndrăzneaţă i se cere, încît nu mai avea nevoie de nici un îndemn.

O porniră iute, tot mai iute, la vale; roţile zbîrnîiau ca o sfîrlează iar trăsurică se clătina cînd la stînga, cînd la dreapta, în timp ce osia forma un unghi cu linia drumului; şi silueta calului se ridica şi cobora în unduirea drumului. Din cînd în cînd, cale de cîţiva yarzi{18} una din roţi nici nu mai atingea pămîntul; în goana trăsurii cîte o piatră era azvîrlită peste gard, iar din potcoavele calului ieşeau scîntei care scăpărau ca o cremene în lumina zilei. Pe măsură ce înaintau, drumul drept părea că se lărgeşte, iar cele două margini se despărţeau ca un beţişor care se frînge în două, gonind pe lîngă ei de o parte şi de alta a trăsurii.

Vîntul sufla prin rochia de mătase a lui Tess, pătrunzînd-o pînă la piele, iar părul proaspăt spălat îi flutura pe spate. Se hotărîse să nu-i arate că-i e teamă; cu toate astea, se agăţă strîns de braţul cu care d’Urberville ţinea hăţurile.

— Nu mă apuca de braţ, că ne răsturnăm. Ţine-mă mai bine de mijloc.

Îl luă deci de mijloc, rămînînd în această poziţie pînă cînd ajunseră la poalele dealului.

— Slavă Domnului că am scăpat, cu toate că ai mînat aşa nebuneşte, spuse Tess cu obrajii roşii ca focul.

— Astea-s nevricale, Tess, mai mare ruşinea!

— Ce nevricale? Las’că ştiu eti ce spun!

— În orice caz, n-ar ţrebui să te depărtezi de mine cu atîta nerecunoştinţă de cum ai simţit c-a trecut pericolul.

Tess nu şe gîndise prea mult la ce făcuse. Se agăţase de el instinctiv, fără să ţină seama dacă-i bărbat sau femeie, lemn sau piatră. De aceea, acum, cînd îşi recăpătase sîngele rece, nu-i mai răspunse nimic. Dar după cîteva clipe, ajunseră la o nouă pantă.

— Atenţie, că iar îi dăm drumul, spuse d’Urberville.

— Nu, te rog, nu, răspunse Tess. Ai grijă.

— Bine, dar cînd eşti în vîrful unui deal, trebuie să faci totuşi ceva ca s-ajungi la poalele lui, îi răspunse el.

Slăbi hăţurile şi o porniră din nou la vale. În timp ce trăsurica îi tot scutura dintr-o parte într-alta, d’Urberville se întoarse către Tess spunîndu-i pe un ton glumeţ:

— Hai, frumoaso, ia-mă de mijloc, aşa ca adineauri.

— Nici nu mă gîndesc, spuse Tess cu mîndrie, încercînd să-şi ţină echilibrul fără să-l atingă.

— Dacă mă laşi să-ţi sărut măcar o dată buzele astea ca cireaşa, sau cel puţin obrajii îmbujoraţi, opresc trăsura. Pe onoarea mea c-o opresc.

Peste măsură de uimită, Tess se trase şi mai mult înapoi, ceea ce-l făcu pe domnul d’Urberville să îndemne din nou calul, în timp ce trăsurică sălta din ce în ce mai tare.

— Fără sărutări nu se poate? strigă ea în cele din urmă, deznădăjduită, privindu-l cu ochii mari, speriaţi, ca o sălbăticiune. Ideea maică-si de a o găti atît de frumos avusese după cum se pare urmări nenorocite.

— Nu se poate, draga mea, răspunse el.

— Ah, nu ştiu... bine, fie, spuse ea oftînd amar. D’Urberville trase de hăţuri şi trăsurica îşi încetini mersul. Dar cînd se plecă să-i dea sărutarea promisă, Tess, care abia atunci îşi dădu seama cît de greu îi venea să facă acest lucru, se trase îndărăt. Şi cum tînărul ţinea hăţurile cu amîndouă mîinile, n-o putu împiedica să se ferească.

— Aşa? Bun! Să fiu al naibii dacă nu răstorn trăsura, să ne rupem gîtul amîndoi! strigă el scos din fire. Va să zică aşa te ţii de cuvînt, afurisito!

— Bine, spuse Tess, dacă sînteţi atît de hotărît, n-am să mai fac nici o mişcare... dar eu... eu credeam că o să fiţi bun cu mine, şi c-o să-mi purtaţi de grijă ca o rudă.

— Ia mai dă-o încolo de rudenie. Hai!

— Bine dar nu vreau să mă sărute nimeni, sir! se rugă ea. O lacrimă mare i se prelinse pe obraz, şi colţurile gurii începură să-i tremure din pricina sforţării de a-şi stăpîni plînsul. Dacă ştiam, nici nu mai veneam!

Dar d’Urberville nu se lăsă înduplecat. Şi Tess stătu nemişcată în timp ce el îi dădu sărutul de domn şi stăpîn. După aceea însă, se îmbujoră de ruşine; îşi scoase imediat batista şi începu să-şi frece obrazul în locul unde o atinseseră buzele lui. Gestul acesta instinctiv pe care-l făcuse fata îi tăie lui Alec tot avîntul.

— Da’ sensibilă mai eşti pentru o ţărăncuţă! spuse tînărul d’Urberville.

Tess nu-i răspunse, căci nu prea prinsese tîlcul vorbelor lui şi nu-şi dădea seama de jignirea pe care i-o adusese ştergîndu-se instinctiv cu batista pe obraz. De fapt nu făcuse altceva decît să şteargă urmele sărutului, încercînd să-l anihileze, cel puţin în măsura în care era posibil de a materializa această intenţie. Simţind nelămurit că-l supărase, rămase cu privirea pierdută, în timp ce trăsurica îşi continua drumul la trap trecînd pe lîngă Melbury Down şi Wingreen, pînă cînd văzu cu groază că ajunseseră din nou la o pantă pe care trebuiau s-o coboare.

— Ai să vezi tu c-o să-ţi pară rău de ce-ai făcut, spuse el cu acelaşi ton jignit, plesnind din bici. Deşi... lucrurile s-ar putea schimba, dacă m-ai lăsa să te sărut din nou... dar de data asta fără batistă.

Tess răspunse cu un oftat:

— Bine, sir! Dar... oh! Pălăria.

Trăsurică gonea acum pe culmea dealului şi în timp ce Tess vorbea, pălăria îi zbură de pe cap, rostogolindu-se drept în drum. D’Urberville opri calul şi îi spuse că i-o aduce imediat; dar Tess şi sărise pe partea cealaltă a trăsurii.

Se întoarse cîţiva paşi îşi îşi ridică pălăria.

— Pe legea mea că fără pălărie eşti şi mai frumoasă, dacă aşa ceva mai este posibil, spuse el întorcîndu-se şi privind-o de sus din trăsurică. Şi acum hai... sus!... Dar ce s-a mai întîmplat?

Tess îşi pusese pălăria, o legase sub bărbie şi rămăsese nemişcată în mijlocul drumului.

— Nu, sir, spuse ea, zîmbind şi privindu-l triumfătoare şi plină de dispreţ. Nici nu mă gîndesc să mă mai urc acum, că ştiu ce m-aşteaptă.

— Cum adică, nu vrei să mai vii aici, lîngă mine?

— Nu, merg pe jos.

— Bine, dar pînă la Trantridge mai sînt vreo 5—6 mile.

— Chiar dacă ar fi o sută, tot nu mi-ar păsa. Şi în afară de asta docarul cu bagaje e în urma noastră.

— Afurisită muiere! Aş putea pune mîna-n foc că dinadins ai făcut să-ţi zboare pălăria!

Tăcerea ei strategică întări bănuiala lui d’Urberville.

Începu să blesteme, să-njure şi s-o insulte în fel şi chip pentru renghiul pe care i-l jucase. Întoarse brusc trăsura şi încercă să vină spre ea, înghesuind-o între cabrioletă şi marginea drumului. Dar îşi dădu seama că nu poate să facă asta fără s-o lovească.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine să spui cuvinte aşa urîte, îi strigă Tess furioasă, din vîrful gardului pe care se caţărase. Nu te pot suferi! Te urăsc din tot sufletul. Am să mă întorc la mama, zău că mă-ntorc.

Cînd o văzu cît e de furioasă, supărarea lui d’Urberville se potoli ca prin minune şi începu să rîdă cu poftă.

— Să ştii că aşa îmi placi şi mai mult! zise el. Hai să ne-mpăcăm. Gata! Promit că nu mai fac! Nu mai fac nimic dacă tu nu vrei. Uite, ţi-o jur pe viaţa mea!

Şi totuşi nu reuşi s-o înduplece pe Tess să se urce lîngă el. îl lăsă doar să meargă cu trăsurica pe lîngă ea, şi astfel, în pas domol se apropiară de Trantridge. Din cînd în cînd, văzînd-o cum merge pe jos, din vina lui, d’Urberville se căia amarnic şi desigur că dacă Tess s-ar fi încrezut în el, de data aceasta n-ar mai fi păţit nimic. Dar fata îşi pierduse încrederea, aşa că nu se urcă în trăsurică, ci-şi văzu de drum cufundată în gînduri, întrebîndu-se într-una dacă n-ar fi fost mai cuminte să se întoarcă acasă. Dar de vreme ce luase o hotărîre, era o copilărie să renunţe la planul ei, sau chiar să şovăie, pentru nişte motive atît de puţin serioase. Cum ar fi putut să dea ochii cu părinţii, să-şi ia înapoi cufărul, şi să răstoarne toate măreţele planuri de refacere a familiei din cauza unor motive strict sentimentale?

Cîteva clipe mai tîrziu, începură să se zărească coşurile reşedinţei familiei d’Urberville şi într-un colţ retras, mai la dreapta, ferma de păsări şi căsuţa care avea să însemne pentru Tess sfîrşitul călătoriei.

Comunitatea de păsări peste care Tess domnea ca supraveghetoare, îngrijitoare, dădacă, doctor şi prieten îşi avea reşedinţa într-o căsuţă acoperită cu stuf, în mijlocul unui loc îngrădit, care fusese cîndva o grădiniţă, dar care acum nu mai era decît o bucată de pămînt nisipos şi bătătorit. Căsuţa era îngropată în iederă, iar coşul, înfăşurat şi el în ramurile verzi, părea mai gros decît era în realitate şi semăna cu un turn în ruină. Încăperile de jos erau destinate păsă-rilor, care se plimbau pe acolo cu un aer de proprietari ca şi cum clădirea ar fi fost ridicată de ele, şi nu de nişte gospodari care zăceau acum prin cimitire, prefăcuţi în ţărînă. Urmaşii proprietarilor de altădată socoteau aproape ca o lipsă de consideraţie faţă de familia lor faptul că doamna Stoke-d’Urberville transformase cu o totală indiferenţă această casă într-o fermă de păsări: o casă care lor le era atît de dragă, pentru care străbunii lor cheltuiseră atîţia bani, şi pe care o stăpîniseră timp de atîtea generaţii, înainte ca familia d’Urberville să fi venit pe acele meleaguri, să fi preluat proprietatea conform legii, şi să se fi apucat să clădească. „Era destul de bună pentru creştinii de pe vremea bunicilor”, spuneau ei.

În încăperile în care răsunaseră cîndva scîncete de copii, se auzeau acum ciocăniturile puilor în găoace, iar în locul scaunelor pe care se aşezau pe vremuri nişte agricultori placizi, se găseau cuibarele găinilor, care priveau speriate în jur. În colţul sobei, unde trosnea cîndva focul, se aflau acum maldăre de stupi întorşi cu susul în jos, în care găinile îşi făcuseră cuibare, iar în jurul căsuţei, pămîntul care fusese săpat cu grijă, de generaţiile de proprietari, era scormonit cu furie de cocoşi.

Căsuţa se afla în mijlocul unei grădini împrejmuite cu un zid, în care nu se putea pătrunde decît printr-o portiţă. În dimineaţa de după sosirea ei, Tess, care timp de o oră tot mutase şi aşezase lucrurile pe acolp, după cunoştinţele pe care le căpătase de la taică-său - om priceput în creşterea păsărilor - văzu cum se deschide portiţa din zid şi apare o slujnică cu bonetă şi şorţ alb. Slujnica venea de la conac.

— Doamnă d’Urberville vrea păsările, ca de obicei, spuse ea, dar dîndu-şi seama că Tess nu prea înţelesese despre ce e vorba, îi explică: Stăpîna e bătrînă şi oarbă.

— Oarbă? exclamă Tess.

Dar înainte să apuce să arate cît era de uluită de cele ce auzise, făcu ce-i spuse slujnica; luă în braţe două dintre cele mai frumoase păsări din rasa Hamburg, şi o porni spre conac în urma slujnicei, care luase şi ea în braţe două păsări. Deşi clădirea era elegantă şi impunătoare, această aripă păstra numeroase urme care arătau că cei ce locuiesc acolo iubesc vietăţile necuvîntătoare; peste tot în jurul faţadei erau numai pene şi cuibare aşezate pe iarbă.

Într-un salon de la parter, cufundată în fotoliu, cu spatele la lumină, se afla doamna şi stăpîna domeniului, o femeie cu părul alb, care nu părea să aibă mai mult de şaizeci de ani, poate mai puţin, şi care purta pe cap o bonetă mare. Avea o faţă mobilă, pe care o întîlneşti adesea la cei care şi-au pierdut vederea încetul cu încetul, cu toate încercările desperate de a o păstra, şi care se resemnează cu greu la ideea că nu mai văd. Nu avea expresia stinsă a celor orbi din naştere sau pe care orbirea îi lovise foarte de timpuriu. Tess se îndreptă spre ea cu cîte o pasăre sub fiecare braţ.

— A, dumneata eşti fata care a venit să vadă de păsările mele? spuse doamna d’Urberville, auzind zgomotul unor paşi pe care nu-i mai auzise pînă atunci. Nădăjduiesc că ai să te porţi frumos cu ele. Mi-a spus administratorul că eşti tocmai persoana de care avem nevoie. Ei, unde sînt? A, ăsta e Strut. Dar azi parcă e mai puţin vioi ca de obicei! Ce spui? Pesemne că se teme de dumneata, că eşti străină! Şi Phena la fel... Da, da, sînt cam speriate... nu-i aşa, dragele mele? Dar se obişnuiesc ele repede.

La semnul doamnei d’Urberville, care le vorbea, Tess şi cealaltă fată îi puseseră rînd pe rînd păsările în poală. Bătrîna le pipăi de la cap la coadă, cercetîndu-le ciocurile şi crestele, cozile cocoşilor, aripile şi ghearele. Pipăindu-le le recunoştea imediat şi putea chiar să-şi dea seama pînă şi de-o pană jumulită sau murdară, după cum cîntărindu-le guşile în palmă putea să vadă ce mîncaseră, şi să ştie numaidecît dacă mîncaseră prea mult sau prea puţin, în timp ce faţa ei exprima foarte limpede toate nemulţumirile pe care le avea.

Păsările fură imediat duse înapoi, şi altele aduse în locul lor, pînă cînd fură cercetate toate găinile şi toţi cocoşii la care bătrîna ţinea mai mult - cocoşi şi găini din rasa Hamburg, Bantam, Cochin, Brahma, Dorking şi alte rase la modă pe vremea aceea; rar se întîmpla ca doamna d’Urberville să nu recunoască de îndată fiecare pasăre care-i era aşezată pe genunchi.

Tess avea impresia că asista la o ceremonie în care doamna d’Urberville era episcopul, păsările, tinerii care i se înfăţişau, iar ea şi slujnica, pastorul şi dascălul parohiei, care le purtaseră tinerilor de grijă. Deodată, la sfîrşitul ceremoniei, doamna d’Urberville o întrebă pe Tess, zbîrcindu-şe şi încreţindu-şi faţa:

— Ştii să fluieri?

— Să fluier, doamnă?

— Da, să fluieri, să fluieri melodii.

Ca mai toate fetele de la ţară, Tess ştia să fluiere cu toate că nu-i prea venea s-o facă, faţă de lume atît de aleasă. Cu toate astea recunoscu politicos că ştia într-adevăr să fluiere.

— Dacă-i aşa, va trebui să faci exerciţii în fiecare zi. Am avut un argat care se pricepea foarte bine la asta, dar a plecat. Vreau să le fluieri botgroşilor mei; dacă tot nu pot să-i văd, măcar să-i aud cîntînd. Ştii, aşa îi învăţăm noi să cînte. Elisabeth, arată-i fetei unde sînt coliviile. Trebuie să începi chiar de mîine, că altfel o să uite şi ce-au învăţat. Zilele astea n-a avut nimeni grijă de ele.

— Bine, dar chiar azi-dimineaţă le-a fluierat domnul d’Urberville, spuse Elisabeth.

— Ah! El! Ţi-ai găsit!

Faţa bătrînei se încreţi toată de scîrbă şi nu mai spuse nimic.

Astfel se termină prima întrevedere dintre Tess şi presupusa ei rudă, iar păsările fură duse înapoi în coteţele lor. Fata nu se prea mira de purtarea doamnei d’Urberville, deoarece nu se aşteptase la mai mult, după ce văzuse în ce casă mare trăiau. Dar era departe de a-şi închipui că bătrîna doamnă nu auzise niciodată de aşa-zisa lor rudenie. Îşi spuse că femeia oarbă nu se prea avea bine cu fiul ei. Dar şi în privinţa asta se înşela. De altfel, doamna d’Urberville nu era singura mamă nevoită să-şi iubească odrasla împotriva voinţei ei şi cu inima îndoită.

Cu toate că instrucţiunile primite în ajun nu-i prea plăcuseră, a doua zi de dimineaţă, după ce se văzu instalată, Tess începu să se simtă atrasă de noutatea ocupaţiei ei de acum şi de libertatea pe care aceasta i-o oferea. Era nerăbdătoare să-şi încerce puterile şi în această treabă atît de neobişnuită care i se ceruse şi să-şi dea seama dacă o să fie în stare să-şi păstreze locul. De îndată ce rămase singură în grădina împrejmuită cu un zid gros, se aşeză pe un cuibar şi, foarte preocupată, strînse din buze, încercînd să se deprindă din nou cu o îndeletnicire pe care o uitase de mult. Dar îşi dădu seama că vechea ei îndemînare dispăruse şi că nu mai era în stare să scoată decît un şuierat slab, din care nu se distingea clar nici o notă.

Rămase astfel, suflînd mereu fără nici un rezultat şi mirîndu-se cum de era cu putinţă să fi pierdut aşa, cu totul, o deprindere firească. Deodată simţi că ceva se mişcă prin iedera care năpădea căsuţa şi zidul grădinii. Uitîndu-se să vadă ce e, dădu cu ochii de cineva care tocmai sărea peste zid. Era Alec d’Urberville, pe care nu-l mai văzuse din ajun, de cînd o condusese pînă la uşa căsuţei grădinarului, unde i se dăduse o cameră.

— Pe legea mea! exclamă el, niciodată nu s-a pomenit în natură sau în artă ceva mai frumos ca tine, verişoară Tess („verişoară” fu spus cam în bătaie de joc). Te-am urmărit de după zid... stăteai ca o statuie a „Nerăbdării” şi-ţi rotunjeai guriţa roşie şi frumoasă, încercînd să fluieri, şi tot suflai, înjurînd mereu pe înfundate, fără să fii în stare să scoţi măcar o notă. Şi grozav erai de supărată!

— Supărată pot să fiu, dar de înjurat nu înjur.

— Acum pricep de ce încerci să fluieri... pentru pacostele ălea de botgroşi. Mama vrea să te ocupi de educaţia lor muzicală. Ce egoist din partea ei! Ca şi cum n-ai avea destulă bătaie de cap cu blestematele de păsări. În locul tău n-aş fi primit.

— Bine, dar doamna mai ales la asta ţine şi vrea să încep chiar de mîine dimineaţă.

— Ei, nu mai spune! Atunci... să-ţi dau eu cîteva lecţii.

— Vai de mine, nu, vă rogi nu! spuse Tess, trăgîndu-se către uşă.

— Ce sînt prostiile astea! Că doar nici prin gînd nu-mi trece să te ating. Uite... o sa stau de partea asta a gardului de sîrmă, şi tu poţi să rămîi de partea cealaltă, ca să n-ai de ce te teme. Şi acum, uite... strîngi prea tare din buze. Uite, aşa se face, spuse el şi începu să fluiere o strofă din „Nu mă ispiti cu buzele tale”. Dar Tess păru că nu pricepe aluzia.

— Ei, acum încearcă şi tu, spuse d’Urberville.

Tess se strădui să pară serioasă. Faţa ei căpătase o severitate de marmură. Dar fiindcă d’Urberville continua s-o îndemne, ca să scape de el, Tess făcu aşa cum o învăţase, rotunjindu-şi buzele şi încercînd să scoată o notă clară. Rîse încurcată şi apoi se roşi de ciudă că a rîs.

— Mai încearcă o dată, o îndemnă el din nou.

De data asta Tess nu mai rîse şi fu cît se poate de serioasă. Încercă din nou şi în cele din urmă, cînd se aştepta mai puţin, scoase o notă clară.

Plăcerea de a fi izbutit o făcu să uite de sine; îl privi cu ochii mari şi fără să vrea îi zîmbi lui d’Urberville.

— Ei, bravo, uite-aşa e bine. A fost greu pînă ai pornit-o din loc, dar acum o să meargă de minune. Ei, vezi?... Ţi-am spus eu că n-am să mă apropii de tine şi o să mă ţin de cuvînt... dar să ştii că mă-ncearcă ispita, cum n-a fost încercat nicicînd vreun alt muritor. Dar spune-mi, Tess, nu-i aşa că mama ţi se pare o bătrînă cam ciudată?

— Nu ştiu, sir, deocamdată nici n-o prea cunosc!

— Ai să vezi că aşa-i; cum să nu fie ciudată? Auzi! Să te pună să înveţi să fluieri botgroşilor ei! Pe mine nu prea mă are la stomac, dar tu dacă te porţi bine cu păsăretul ai să-i intri imediat sub piele. Şi acum, la revedere. Dacă ai nevoie de ceva, nu te duce la administrator, vino la mine.

Iată deci regimul în cadrul căruia Tess Durbeyfield avea să ocupe un loc. Zilele următoare se dovediră a fi foarte asemănătoare cu prima zi petrecută la „Slopes”. Începuse să se obişnuiască cu prezenţa lui Alec d’Urberville - lucru pe care tînărul avea grijă să-l cultive stînd de vorbă cu ea şi spunîndu-i în glumă, atunci cînd nu era nimeni de faţă, „verişoară”; asta o făcu să devină mai puţin sfioasă faţă de el decît fusese la început. Dar Alec nu-i inspira totuşi sentimentul acela care generează un alt fel de sfioşenie, mai drăgăstoasă. Era însă maleabilă în mîinile lui, mult mai maleabilă decît ar fi fost dacă între ei doi s-ar fi stabilit doar legături de prietenie, şi asta pentru că doamna d’Urberville - de care Tess depindea în mod inevitabil - era cam neputincioasă, ceea ce o obliga de fapt pe fată să depindă de el.

Acum, cînd îşi recăpătase îndemînarea, Tess îşi dădu repede seama că nu-i era prea greu să fluiere botgroşilor în faţa doamnei d’Urberville, căci maică-sa, căreia îi plăceau grozav cîntecele, o învăţase o grămadă de melodii care se potriveau de minune acestor păsări cîntătoare. Şi era mult mai fericită cînd le fluiera păsărilor lîngă colivii decît atunci cînd se antrena în grădină. Nestingherită de prezenţa tînărului, îşi ţuguia buzele, se apropia de gratiile coliviilor şi plină de farmec fluiera pentru aceşti ascultători atenţi.

Doamna d’Urberville dormea într-un pat mare cu patru coloane şi cu draperii grele de damasc, iar botgroşii ocupau aceeaşi încăpere. La anumite ore, erau lăsaţi să zboare în voie, făcînd pete mici şi albe pe mobilă şi pe tapet. Odată, pe cînd Tess se afla la fereastra unde erau înşirate coliviile şi preda păsărilor lecţia obişnuită, i se păru că aude un fîşîit în spatele patului. Bătrîna doamnă nu era acolo; întorcîndu-se, i se păru că zăreşte pe sub franjurile draperiilor o pereche de ghete. După asta fluieratul ei deveni atît de sacadat, încît, dacă într-adevăr s-ar fi aflat cineva în cameră şi-ar fi dat imediat seama că fata bănuieşte că-i acolo. După această întîmplare, începu să se uite în fiecare dimineaţă după draperii, dar nu găsi niciodată pe nimeni. Era limpede că Alec d’Urberville părăsise ideea năstruşnică s-o pîndească şi s-o sperie.

Fiecare sat are însuşiri proprii, o constituţie proprie şi adesea chiar şi un cod de moralitate propriu. Apucăturile uşuratice ale unora dintre femeile mai tinere din Trantridge şi din împrejurimi erau bine cunoscute, şi poate că aşa se explica spiritul libertin de la „Slopes”, care se afla în apropiere de Trantridge. Dar cei de prin partea locului mai aveau un nărav, de care nu s-ar fi lepădat nici în ruptul capului: beau vîrtos. Pe la fermele dimprejur auzeai adesea spunîndu-se că-i o prostie să pui bani deoparte; sprijinindu-se pe plug sau tîrnăcop, ţăranii îmbrăcaţi în cămăşi largi se transformau în adevăraţi matematicieni, pornindu-se să facă fel de fel de calcule amănunţite, pentru a dovedi că la bătrîneţe un om se descurcă mai bine cu ajutorul parohiei decît cu banii agonisiţi o viaţă întreagă, din simbrie.

Nimic nu le plăcea mai mult acestor filozofi decît să se ducă în fiecare sîmbătă seara, după ce terminau treaba, la Chaseborough, la vreo două-trei mile distanţă, care pe vremuri fusese un tîrg înfloritor, dar acum decăzuse; le plăcea să se întoarcă a doua zi în zori şi să-şi petreacă duminica dormind, ca astfel să recupereze prin somn eforturile dispeptice ale amestecurilor ciudate care le fuseseră vîndute drept bere, de către monopolizatorii hanurilor independente de odinioară.

Tess se hotărî cu greu să se alăture pelerinajelor săptămînale. Dar la rugămintea nevestelor, care nu erau mult mai în vîrstă decît ea (pe aici oamenii se căsătoreau de tineri, căci un lucrător de douăzeci de ani cîştiga la fel de bine ca unul de patruzeci), Tess primi să meargă. La prima plimbare de acest fel, petrecu mai bine decît se aşteptase, căci veselia celorlalţi era molipsitoare, mai cu seamă după monotonia unei săptămîni întregi la ferma de păsări. De atunci începu să se ducă regulat la tîrg. Femeia din ea începuse să se trezească era graţioasă şi atrăgătoare, aşa că tinerii care hoinăreau pe străzile oraşului Chaseborough o urmăreau pe furiş cu privirea. De aceea, cu toate că uneori pornea singură la tîrg, de cum se lăsa noaptea încerca să caute tovărăşia prietenilor ei de la fermă, ca să se întoarcă acasă sub ocrotirea lor.

Trecu astfel o lună, două, pînă prin septembrie. Era sîmbătă şi zi de tîrg, iar pe deasupra mai era şi bîlci, aşa că cei care veneau în pelerinaj de la Trantridge se aşteptau să petreacă de astă dată la hanuri mai bine ca oricînd. Tess zăbovise cu treburile şi o pornise mai tîrziu la drum, iar tovarăşii ei ajunseseră la oraş cu mult înainte. Era o seară frumoasă de septembrie puţin înainte de apusul soarelui, cînd un păienjeniş de lumini aurii se luptă cu umbrele albastre, iar văzduhul pluteşte imaterial, neavînd drept sprijin decît puzderia de gîze înaripate care par a fi prinse în horă. Tess înainta cu pas domol prin lumina scăzută a umbrelor serii.

Abia pe la asfinţit, cînd ajunse în oraş, îşi dădu seama că se nimerise să fie şi zi de tîrg şi zi de bîlci. Făcu repede cele cîteva cumpărături de care avea nevoie, şi apoi o porni ca de obicei în căutarea ţăranilor de la Trantridge.

La început nu găsi pe nimeni, dar află că mai toţi plecaseră să petreacă la un negustor de fîn şi turbă, care făcea afaceri cu ferma lor. Omul trăia într-un capăt îndepărtat al tîrguşorului şi încercînd să găsească drumul către casa lui, la un colţ de stradă, Tess dădu cu ochii de domnul d’Urberville.

— Ce-i cu tine, frumoaso? Ce cauţi aici la ora asta? o întrebă el.

Fata îi spuse că voia să găsească pe cineva care s-o însoţească acasă.

— Ne mai vedem noi, îi strigă el din urmă, în timp ce Tess cobora pe o ulicioară dosnică.

Cînd fu aproape de casele negustorului auzi dinspre clădirea cea mare din faţă frînturile unei melodii cîntate la vioară, fără să distingă însă zgomot de paşi, lucru foarte ciudat prin partea locului, unde bocăniturile picioarelor înăbuşeau de obicei muzica. Uşa din faţă era deschisă, iar prin umbrele nopţii puteai întrezări grădina din spatele casei. Nimeni nu-i răspunse la bătăile în uşă, aşa că Tess trecu prin încăperi şi urcă poteca pînă la magazia de unde venea zgomotul.

Era o clădire fără ferestre, unde se depozita marfa; prin uşa deschisă răzbea în întunericul de afară o iradiere de un galben opac, care, la prima vedere, i se păru lui Tess un fum luminos. Dar cînd veni mai aproape îşi dădu seama că e un nor de praf care străluceşte la lumina lumînărilor din magazie, lumină ce străbătea prin aerul ceţos proiectînd conturul uşii în noaptea nemărginită de afară.

Fata se apropie şi privi înăuntru: zări cîteva forme nelămurite care săltau prin cameră în iureşul jocului. Zgomotul paşilor nu se auzea, deoarece dansatorii erau îngropaţi pînă la glezne în praful rămas de la resturile de turbă şi alte produse depozitate acolo, care stîrnit de picioarele lor fără astîmpăr învăluia totul într-o nebuloasă; amestecat cu sudoarea şi căldura trupurilor prinse în joc, praful îmbîcsit al resturilor de turbă şi fîn care plutea în aer alcătuia un fel de polen umano-vegetal, în care lăutarii abia mai scoteau cîte un acord slab, în izbitor contrast cu mişcările dansatorilor. În iureşul jocului aceştia tuşeau, rîdeau şi iar tuşeau. Privind perechile care ţopăiau prin cameră abia puteai să le distingi contururile care erau ceva mai luminate, căci în rest, umbrele din odaie îi făceau să pară nişte satiri{19} care strîng în braţe nimfe - o mulţime de Pani{20} prinşi în vîrtejul jocului cu o mulţime de Sirinxe{21}, Lotis încercînd în zadar să scape de strînsoarea lui Priap{22}.

Din cînd în cînd, cîte o pereche se apropia de uşă să ia puţin aer, şi de îndată ce ceaţa nu le mai învăluia chipurile, semizeii se transformau în oameni de rînd, şi Tess recunoscu pe vecinii ei de la Trantridge. Era oare cu putinţă ca aceşti oameni să se fi transformat atît de mult doar în două, trei ceasuri?

Cîţiva Sileni{23} din mulţime se aşezară pe băncile şi pe snopii de fîn de pe lîngă pereţi. Unul dintre ei o recunoscu pe Tess.

— Nu prea le place fetelor să joace la „Stînjenelul”, o lămuri el. Li se pare că nu se cade. Nu le convine să vadă toată lumea care le e alesul inimii. Şi unde mai pui că uneori se întîmplă să se tragă şi oblonul, tocmai cînd să li se dezmorţească şi lor mai bine picioarele. De-aia venim aici. Şi trimitem după băutură la cîrciumă.

— Da’ nu vrea nimeni să plece acasă? întrebă Tess cam îngrijorată.

— Acu plecăm... nu mai stăm decît un pic. Îi mai tragem un joc şi pe urmă mergem.

Tess aşteptă. Jocul se sfîrşi şi cîţiva dintre cei de faţă se hotărîră să plece. Dar cum erau alţii care voiau să mai rămînă, se prinseră cu toţii iar în joc. „Ăsta o să fie desigur ultimul”, îşi spuse Tess. Dar n-apucă să se sfîrşească bine jocul şi se porni altul. Fata începu să se frămînte neliniştită. Din pricina bîlciului drumurile erau pline de tot soiul de vagabonzi porniţi pe rele şi, cu toate că Tess nu se temea de primejdiile care proveneau din lumea înconjurătoare, se temea totuşi de necunoscut. Dacă s-ar fi aflat pe lîngă Marlott, nu i-ar fi fost atît de frică.

— Nu te mai frămînta aşa, sufleţele! îi strigă un tînăr, înecîndu-se cu tusea; avea faţa scăldată în sudoare şi pălăria de paie dată atît de tare pe ceafă, încît borul îi stătea în jurul capului ca un nimb de sfînt. Ce te grăbeşti aşa? Că doar mîine e duminică, slavă Domnului, şi putem dormi la slujbă. Ce zici, nu vrei să joci şi tu un pic?

Îi plăcea jocul, dar nici prin gînd nu-i trecea să joace aici. Dansatorii se înfierbîntară şi mai mult. Lăutarii din spatele coloanei luminoase de fum schimbau din cînd în cînd melodia, cîntînd de partea cealaltă a scăunaşului viorii sau cu dosul arcuşului. Dar oricum ar fi cîntat, dansatorii îi dădeau înainte, gîfîind şi învîrtindu-se neîncetat.

Nici unul nu-şi schimbase perechea dacă cea pe care o luase la joc de la început se întîmplase să-i fie pe plac. Schimbul perechii nu însemnase altceva decît că unul sau celălalt dintre dansatori nu făcuse încă o alegere mulţumitoare; dar pînă la urmă, fiecare reuşise să-şi găsească perechea potrivită şi acum căzuseră într-o stare de vis şi de extaz în care emoţia este elementul primordial al universului, iar materia nu este decît un amestec întîmplător care te poate împiedica să te mişti cum ai dori.

Deodată se auzi o bufnitură; una dintre perechi căzuse, şi acum zăcea pe podea într-un maldăr nedesluşit. Perechea următoare se clătină o clipă şi căzu peste prima, nefiind în stare să se oprească. Un nou nor de praf se ridică peste cel dinainte, şi peste formele căzute, din care nu se distingea decît o învălmăşeală de braţe şi de picioare care se zbăteau.

— Ai să-vezi tu ce-ai să păţeşti cînd ajungem acasă, cavalerule, se auzi o voce de femeie din maldărul de trupuri; era vocea bietei partenere a bărbatului din a cărui stîngăcie se petrecuse nenorocirea. Întîmplarea făcuse ca femeia să-i fie de curînd şi soţie, şi faptul că acum dansau împreună era socotit cît se poate de firesc de către cei din Trantridge atîta vreme cît între cei doi soţi mai exista oarecare afecţiune; dar rar se întîmplă ca mai tîrziu în viaţă unul din aceşti oameni să nu-şi unească soarta cu altă fiinţă liberă cu care putea trăi în dragoste şi înţelegere.

Un hohot puternic de rîs venind din umbra grădinii aflate în spatele lui Tess se alătură chicotelilor din încăpere. Tess se întoarse şi văzu capătul roşu al unei ţigări; Alec d’Urberville stătea acolo, singur. Îi făcu semn cu capul şi Tess se îndreptă spre el, în silă.

— Ce faci aici, frumoasa mea?

După ziua asta lungă şi mersul pe jos, Tess era atît de obosită, încît îi mărturisi tot necazul ei; îi spuse că de cînd se întîlniseră aşteptase într-una să plece cu ceilalţi spre casă, pentru că noaptea nu cunoştea drumul.

— Dar văd că n-au de gînd să plece, aşa că n-o să-i mai aştept.

— Nici să nu-i aştepţi. E drept că de data asta n-am cu mine decît un cal înşeuat, dar hai la „Stînjenelul”, să închiriem un docar şi te duc eu acasă.

Cu toate că se simţea măgulită, Tess era tot atît de puţin încrezătoare ca la început, şi în ciuda orei tîrzii ar fi fost mult mai mulţumită să se ducă acasă cu ţăranii. Îi răspunse deci că îi e foarte îndatorată, dar că n-ar vrea să-l stînjenească.

— Am apucat să le spun că-i aştept, aşa că trebuie să merg cu ei.

— Foarte bine, domnişoară „Fac ce vreau”. N-ai decît... Ei, atunci nu mă grăbesc... Dumnezeule, ce hărmălaie trîntesc ăştia aici!

D’Urberville rămăsese în întuneric, dar cîţiva din cei adunaţi acolo îl observară şi prezenţa lui îi făcu să se oprească o clipă din joc şi să se lanseze în consideraţii despre trecerea timpului. De îndată ce Alec îşi aprinse altă ţigară şi se depărtă, cei de la Trantridge începură să se despartă de cei veniţi de pe la alte ferme şi să se strîngă laolaltă, pregătindu-se să plece împreună. Îşi strînseră coşurile şi boccelele şi o jumătate de oră mai tîrziu, cînd orologiul bătea unsprezece şi jumătate, înaintau într-un grup răsfirat de-a lungul potecii care ducea peste deal, spre casele lor.

Aveau de mers vreo şase kilometri, pe un drum prăfuit şi albicios, care în noaptea aceea, sub lumina lunii, părea şi mai alb.

Mergînd aşa cînd pe lîngă unii, cînd pe lîngă alţii, Tess îşi dădu curînd seama că bărbaţii îşi cam pierduseră măsura la băutură şi din cauza aerului proaspăt al nopţii umblau pe trei cărări. Chiar şi cîteva dintre femei, cele mai nesocotite, mergeau împleticindu-se. Erau Car Darch, o femeie negricioasă pusă mereu pe gîlceavă, poreclită „Dama de pică” şi care fusese pînă de curînd una din favoritele domnului d’Urberville, sora ei Nan, zisă şi „Dama de tobă”, şi tînăra nevastă care căzuse pe jos în timpul jocului. Unui observator obiectiv al cărui ochi nu s-ar fi aflat sub stăpînirea unei vrăji, trupurile acestea i-ar fi apărut desigur pămîntii şi greoaie; dar pentru ei lucrurile stăteau cu totul altfel. Mergeau pe drum şi li se părea că sînt uşori ca fulgul şi că plutesc în aer; mintea lor era plină de reflecţii profunde şi originale, formînd împreună cu natura înconjurătoare un tot ale cărui părţi se uneau într-o fericită armonie. Erau tot atît de măreţi ca luna şi stelele de deasupra lor, iar luna şi stelele erau tot atît de arzătoare ca şi ei.

Tess mai avusese parte de asemenea necazuri la taică-său acasă, aşa că de îndată ce-şi dăduse seama de starea în care se aflau, plimbarea sub clar de lună, care la început îi făcuse plăcere, îşi pierduse orice farmec. Cu toate astea, rămăsese cu ei, din motivele amintite mai sus. Atîta timp cît merseseră pe drumul mare, umblăseră risipiţi. Acum însă trebuiau să treacă printr-o barieră, şi fiindcă cel din frunte nu putea s-o ridice singur, se strînseseră cu toţii în jurul lui.

În capul şirului era Car, „Dania de pică”, ducînd un coş împletit, plin cu coloniale pentru maică-sa, pînzeturi şi stofe pentru ea şi alte cumpărături, care trebuiau să le ajungă toată săptămîna. Coşul era mare şi greu, şi, ca să-l poată duce mai uşor, Car îl pusese pe cap, unde stătea în echilibru instabil, în timp ce ea mergea cu mîinile în şolduri.

— Hei, Car Darch, ce-ai pe spate? strigă deodată cineva din grup.

Toţi se uitară la Car. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată de bumbac de culoare deschisă, şi de la ceafă pînă peste talie îi atîrna un fel de frînghie, ca o coadă de chinez.

— I s-a desfăcut părul, zise altul.

Nu era părul. Era ceva negricios care se prelingea din coş pe spinare şi strălucea ca un şarpe lunecos în razele reci, împietrite ale lunii.

— E melasă, zise o gospodină mai dezgheţată.

Asta şi era. Bunica lui Car se prăpădea după dulciuri. Miere avea biata bătrînă după pofta inimii de la stupii ei, dar se prăpădea după melasă, şi Car dorise să-i facă o surpriză. Dădu repede coşul jos; într-adevăr sticla cu sirop se spărsese.

Între timp, văzînd cît de caraghios arăta spinarea lui Car, toţi izbucniră în hohote de rîs. Asta o înfurie pe femeie, care voia să scape de această pacoste prin orice mijloc şi fără să ceară ajutorul celorlalţi, care făceau haz de ea. Înfierbîntată toată, dădu fuga în cîmpia care se întindea dincolo de barieră şi, aruncîndu-se jos, începu să-şi şteargă rochia cît putu de bine, frecîndu-se de iarbă şi tîrîndu-se pe spate proptită în coate.

Hohotele se înteţiră. La vederea lui Car fură cuprinşi de un rîs convulsiv şi pradă slăbiciunii începură să se sprijine de barieră, de stîlpi şi de ciomegele lor. Văzînd nebunia generală, Tess Durbeyfield, eroina noastră, care pînă atunci stătuse liniştită, nu se mai putu abţine şi începu să rîdă şi ea.

Acesta fu începutul unei drame... o dramă care nu se opri la întîmplarea de faţă. De îndată ce auzi nota mai plină şi sobră a rîsului lui Tess distingîndu-se printre rîsetele celorlalţi, un sentiment de rivalitate, care mocnise de mult în sufletul „Damei de pică”, o făcu pe aceasta să spumege de furie. Sări în picioare şi se opri în faţa duşmanului.

— Cum îndrăzneşti să rîzi de mine, putoareo? zbieră ea.

— N-am putut să mă ţin; toţi rîdeau, se scuză Tess chicotind încă.

— Ah, te crezi grozavă fiindcă el se uită acum la tine mai mult ca la altele. Da’ ia aşteaptă un pic, cucoană. Eu fac cît două ca tine! Şi uite, acu’ mă-nfig în tine!

Spre groaza lui Tess, „Dama de pică” începu să-şi tragă pieptarul de pe ea - de care era foarte nerăbdătoare să scape, mai ales din pricina stării jalnice în care se afla. Îşi dezgoli gîtul plin, umerii şi braţele care, în lumina lunii, păreau la fel de strălucitoare şi frumoase ca o creaţie a lui Praxitele{24} cu toate rotunjimile fără cusur ale unei fete robuste de la ţară. Strînse din pumni şi se propti în faţa lui Tess, gata de bătaie.

— Nici prin gînd nu-mi trece să mă bat cu tine! îi spuse cealaltă, cu mîndrie, şi dacă ştiam cu cine am de-a face nu m-aş fi apucat să plec la drum cu aşa o tîrfă.

După aceste vorbe pline de miez, un torent de ocări se năpustiră asupra capului frumoasei Tess. Cea mai furioasă dintre toate părea „Dama de cupă”, care întreţinuse cu d’Urberville aceleaşi legături de care fusese bănuită şi Car, aşa că se alătură acesteia împotriva duşmanului comun. Mai săriră cu gura şi alte femei, înfierbîntate cum n-ar fi fost în stare să fie decît după un chef asemănător celui din seara aceea. Văzînd-o pe Tess astfel încolţită, fără nici o vină, bărbaţii şi iubiţii femeilor săriră în apărarea ei, încercînd să pună capăt gîlcevii, dar asta nu făcu decît să încurce lucrurile şi mai rău.

Tess era revoltată şi copleşită de ruşine. Nu-i mai păsa că drumul era neumblat şi ora înaintată: tot ce dorea acum era să se îndepărteze cît mai repede de grupul lor. Ştia prea bine că a doua zi cele mai cumsecade dintre ele au să se căiască de ce făcuseră, în clipa în care Tess se dezlipi de grup ca s-o pornească singură în goană, un călăreţ ieşi aproape fără zgomot din tufişul de pe marginea drumului. Era Alec d’Urberville, care îşi roti privirea asupra lor.

— De ce dracu vă certaţi, oameni buni? îi întrebă el.

Nimeni nu se grăbi să-i dea vreo lămurire şi de fapt nici nu avea nevoie de lămuriri. Le auzise vocile pe cînd se afla încă la o oarecare distanţă, se apropiase pe furiş şi ceea ce aflase îi era de ajuns.

Tess stătea deoparte lîngă barieră. D’Urberville se plecă spre ea şi îi şopti:

107

— Suie-te în spatele meu şi într-o clipă scăpăm de lighioanele astea turbate.

Tess fu atît de surprinsă şi de tulburată, încît era cît pe-aci să leşine. În orice altă clipă a vieţii ei, ar fi refuzat ajutorul şi tovărăşia care i se ofereau, după cum le refuzase de atîtea ori. Şi dacă de data asta primi, n-o făcu numai din pricina singurătăţii: D’Urberville îi făcuse această invitaţie într-un moment în care teama şi indignarea pricinuite de duşmanii ei puteau să se transforme cît ai clipi din ochi într-un triumf asupra acestora; Tess cedă deci îndemnului, se căţără pe barieră şi puse vîrful piciorului în scară făcîndu-şi loc pe şa în spatele lui. Chefliii puşi pe gîlceavă îşi dădură seama de ce se întîmplase abia cînd văzură perechea pierzîndu-se în umbrele cenuşii ale nopţii.

„Dama de pică” uită de pata de pe pieptar şi rămase aşa lîngă „Dama de cupă” şi tînăra nevastă care de-abia se ţinea pe picioare; cu ochii pironiţi pe drum, ascultau tropotele calului pierzîndu-se în depărtare.

— Ce vă holbaţi aşa? le întrebă un bărbat care nu băgase de seamă ce se petrecuse.

— Ho, ho, ho! rîse Car cea oacheşă.

— Hi, hi, hi! rîse nevasta beţivă, sprijinindu-se de braţul drăgăstosului ei bărbat, ca să-şi recapete echilibrul.

— Hu, hu, hu! rîse mama lui Car cea oacheşă trecîndu-şi palma peste mustăţi şi lămurindu-i pe toţi, laconic: a căzut din lac în puţ.

Apoi, aceşti copii ai naturii, pe care nici abuzul de băutură nu reuşise să-i piardă cu totul, o porniră pe poteca din cîmpie. Şi, cum mergeau aşa, umbra capetelor lor se mişca o dată cu un cerc de palidă lumină, format de razelle lunii pe linţoliul strălucitor de rouă. Fiecare drumeţ vedea doar nimbul lui, care nu-i părăsea de loc umbra capului, oricît de nesigure i-ar fi fost mişcările; părea că acest nimb face parte din el ca o podoabă, care-i dădea frumuseţe; mişcările lor nesigure deveneau o parte integrantă a acestei iradieri, iar aburul răsuflărilor, o parte din ceaţa nopţii; spiritul acestei scene, al luminii de lună, şi al naturii, părea că se amestecă în mod armonios cu spiritul vinului.

Cei doi rămăseseră o vreme tăcuţi, în timp ce calul îi dulcea la trap. Tess se ţinea de el, gîfîind încă tulburată de victoria pe care o obţinuse asupra celorlalţi, cu toate că pe de altă parte era plină de bănuieli. Băgase de seamă că nu era armăsarul nărăvaş pe care d’Urberville călărea uneori, aşa că în privinţa aceasta nu-şi făcea nici un fel de griji, cu toate că se cam clătina în şa, oricît s-ar fi ţinut de strîns. Îl rugă să lase calul la pas, şi Alec îi îndeplini dorinţa.

— Le-am cam făcut-o, dragă Tess. Aşa-i? o întrebă el după un timp.

— Da, îi răspunse ea. Ar trebui să vă fiu foarte îndatorată.

— Şi nu-mi eşti?

Fata nu răspunse.

— Tess, de ce nu-ţi place să te sărut?

— Pentru că... pentru că nu-mi sînteţi drag.

— Eşti chiar atît de sigură?

— Cîteodată sînt supărată pe dumneavoastră.

— Aha, mă cam temeam de asta.

Totuşi Alec nu făcu nici o obiecţiune la mărturisirea ei. Ştia că nimic nu e mai îngrozitor decît răceala unei femei.

— De ce nu mi-ai spus cînd te-am supărat?

— Ştiţi prea bine de ce trebuie să tac. N-am încotro!

— S-a întîmplat vreodată să te jignesc vorbindu-ţi de dragoste?

— Da, uneori!

— De cîte ori?

— Las’ că ştiţi dumneavoastră... de foarte multe ori.

— Ori de cîte ori am încercat?

Tess nu răspunse şi calul îi duse la pas o bună bucată de drum, pînă cînd o ceaţă plăpînd luminată, care plutise toată seara deaisupra văilor, se răspîndi pretutindeni învăluindu-i şi pe ei. Părea că ţine luna agăţată în vălurile sale, făcînd-o şi mai străvezie decît pe cer senin. Poate din pricina asta, poate pentru că gîndurile îi erau aiurea sau fiindcă era somnoroasă, Tess nu-şi dădu seama că trecuseră de mult de lacul unde din drumul mare se făcea un drumeag care duicea spre Trantridge, şi că însoţitorul ei n-o apucase către „Slopes”.

Fata era frîntă de oboseală. Toată săptămîna se sculase la cinci dimineaţa şi trebăluise pînă tîrziu, iar în seara aceea mai mersese şi trei mile pe jos pînă la Chaseborough; în afară de aceasta, îi aşteptase pe tovarăşii ei de drum trei ceasuri fără să mănînce sau să bea ceva, fiind prea nerăbdătoare să-i vadă porniţi; mersese iar pe jos spre casă cale de o milă, cearta pe care o avusese o sleise cu totul, iar acum, din cauza pasului domol al calului, se făcuse aproape unu noaptea. Cu toate astea, aţipise doar o dată, toropită de oboseală. În clipa aceea de uitare îşi rezemase uşor capul de d’Urberville, care opri calul, îşi trase picioarele din scări, se răsuci în şa şi îi înlănţui mijlocul cu braţul ca s-o susţină.

Asta o făcu să tresară surprinsă într-un mod neplăcut şi, într-unui din acele impulsuri subite care se trezeau în ea îmboldind-o la revanşă, îl îmbrînci. D’Urberville, care de-abia se ţinea pe cal, îşi pierdu aproape complet echilibrul şi fu cît pe-aci să cadă. Avusese norocul să fi încălecat un cal puternic, dar care era totuşi cel mai liniştit dintre toţi caii pe care-i călărea.

— Tare mai eşti a naibii! exclamă el. N-am vrut să-ţi fac nici un rău... voiam doar să te ţin să nu cazi.

Tess rămase o clipă pe gîlnduri, plină de bănuieli, apoi, zicîndu-şi că s-ar putea totuşi să fie adevărat, se mai îmbună, şi-i spuse supusă:

— Vă rog să mă iertaţi!

— Nu te iert decît dacă-mi arăţi că ai un pic de încredere în mine. Ce Dumnezeu, izbucni el, doar n-am ajuns să-mi întoarcă spatele o puştoaică de fată ca tine. De nu ştiu cîtă vreme - aproape trei luni de zile - te joci cu inima mea, îmi scapi printre degete, şi-ţi baţi joc de mine. N-am de gînd să rabd una ca asta.

— Bine, am să plec mîine.

— Nu, n-ai să pleci mîine! Te mai întreb o dată: vrei să mă laşi să te îmbtăţişez ca să-mi arăţi că te încrezi în mine? Ei, hai! că nu ne vede nimeni. Doar sîntem cunoştinţe vechi şi ştii că te iubesc şi te socotesc pe drept cea mai drăguţă fată din lume. Ce, n-am voie să mă port cu tine ca şi cum aş fi iubitul tău?

Tess oftă cu necaz, se frămîntă încurcată în şa, privi înainte, şi şopti:

— Nu ştiu... aş vrea... cum să zic eu da sau nu, cînd...

Dar d’Urberville încheie discuţia petrecîndu-şi braţul pe după mijlocul ei, aşa cum dorise, şi Tess nu mai spuse nimic. Înaintară aşa la pas, aplecaţi într-o parte, pînă cînd Tess îşi dădu seama că merseseră vreme îndelungată, mult mai mult decît era nevoie, mergînd chiar la pas - pentru a străbate un drum scurt ca cel de la Chaseborough şi că nu se mai aflau pe drumul mare, ci pe o potecă.

— Da’ unde sîntem? exclamă ea.

— Trecem pe lîngă o pădure.

— O pădure... ce pădure? Nu cumva ne-am abătut din drum?

— E o parte din pădurea Chase... cea mai bătrînă pădure din Anglia. De ce să nu ne prelungim puţin plimbarea pe o noapte aşa de frumoasă?

— Cum poţi să mă-nşeli pînă-ntr-atît? izbucni Tess, ezitînd între maliţiozitate şi sinceră descurajare. Se desprinse din strînsoarea lui desfăcîndu-i degetele unul cîte unul, fără a ţine seamă că ar fi putut să cadă de pe cal. Tocmai cînd m-am arătat atît de încrezătoare şi ţi-am împlinit voia, de teamă să nu-ţi fi făcut o nedreptate cînd te-am îmbrîncit. Te rog ajută-mă să cobor de pe cal şi lasă-mă să mă întorc singură.

— N-ai cum să te întorci acasă, draga mea, nici dacă ar fi vreme bună. Dacă vrei să ştii, sîntem foarte departe de Trantridge, şi pe ceaţa asta care se îngroaşă din ce în ce, poţi să rătăceşti ore întregi printre copaci.

— N-are a face, îi spuse ea, pe un ton rugător. Te rog, ajută-mă să cobor. Nu-mi pasă unde sîntem, numai lasă-mă să cobor.

— Daeă-i aşa, bine, te las... dar cu o singură condiţie: mă simt răspunzător că te-am adus aici, în locul ăsta singuratic, şi chiar dacă eşti de altă părere, eu vreau să ajungi acasă nevătămată. Cît despre întoarcerea ta la Trantridge, neîntovărăşită, asta-i cu neputinţă; şi drept să-ţi spun, draga mea, din pricina ceţii ăsteia, care ascunde totul, nici eu nu-mi dau prea bine seama unde sîntem. Uite, dacă-mi făgăduieşti că aştepţi lîngă cal pînă-mi fac drum printre tufişuri şi dau de o potecă sau de o casă, pînă mă dumiresc unde ne aflăm, o să te las aici fără să mai zic nimic. Cînd mă întorc, îţi dau toate lămuririle şi dacă ţii morţiş să mergi pe jos, poţi să mergi; sau poţi să te duci călare, cum vrei!

Fata acceptă condiţiile şi sări de pe cal. D’Urberville îi fură o sărutare, după care sări şi el de pe cal pe partea cealaltă.

— Trebuie să ţin calul? îl întrebă ea.

— Nu, nu e nevoie, îi răspunse Alec, bătînd pe crupă calul care gîfîia. Pentru astăzi îi ajunge.

D’Urberville întoarse calul cu capul spre tufişuri, lăsîndu-l să pască în voie, şi îi făcu fetei un fel de culcuş sau cuib din stratul gros, de frunze moarte.

— Uite, stai aici, îi spuse el. Umezeala n-a pătruns încă în frunze, şi din cînd în cînd mai uită-te să vezi ce face calul, dar nu trebuie să-ţi baţi prea tare capul cu el.

Se îndepărtă cîţiva paşi, apoi se întoarse şi spuse:

— Ah, era să uit! începînd de astăzi taică-tău are un cal nou. I l-a dat cineva în dar!

— Cine? Dumneavoastră?

D’Urberville făcu semn din cap că da.

— Ce bun sînteţi cu noi! exclamă ea simţindu-se prost că trebuie să-i mulţumească tocmai acum.

— Şi copiii au primit jucării.

— Nu ştiam... că le-aţi trimis şi lor ceva! şopti ea foarte mişcată. Mai bine nu le-aţi fi trimis nimic... da, da, ar fi fost mudt mai bine.

— De ce, draga mea?

— Pentru că... mă stînjeneşte, mă face să mă simt prost.

— Dar, Tess... nici acum nu mă iubeşti... nici măcar un pic?

— Vă sînt recunoscătoare, spuse ea, cam în silă. Dar cred că n-o să... Imaginea pasiunii lui, care îi apăru deodată în faţă, o făcu să se simtă atît de deznădăjduită, încît, încetul cu încetul, i se umplură ochii de lacrimi, şi cîteva clipe mai tîrziu începu să plîngă în hohote.

— Nu mai plînge, draga mea, drăguţa mea. Hai, stai jos aici şi aşteaptă-mă pînă mă-ntorc. Tess se aşeză pe maldărul de frunze tremurînd, dar fără nici un gest de împotrivire. Ţi-e frig? o întrebă el.

— Nu... puţin...

Cînd o atinse, degetele i se înfundară ca în puf.

— N-ai pe tine decît rochia asta înfoiată de mătase... cum de te-ai îmbrăcat aşa?

— E rochia mea de duminică. Era foarte cald cînd am plecat şi nu ştiam că o să mă prindă noaptea călare.

— Nopţile sînt răcoroase în septembrie. Ia să vedem... îşi scoase haina subţire pe care o purta şi o înveli pe Tess cu gesturi drăgăstoase. Ei, uite, aşa mai merge... acum o să-ţi fie mai cald, urmă el. Odihneşte-te puţin, draga mea, că mă întorc îndată.

Îi potrivi mai bine haina pe umeri, încheindu-i nasturii, apoi se pierdu în urzeala delicată de ceaţă care se ridica acum în văluri printre copaci. Tess ascultă fîşîitul ramurilor, în timp ce d’Urberville urca costişa învecinată; rămase aşa pînă cînd sunetul paşilor se auzi slab ca ţopăitul unei păsărele şi în cele din urmă se pierdu de tot. Lumina plăpîndă scăzu şi mai mult o dată cu apusul lunii, şi stînd aşa pe maldărul de frunze, unde o lăsase d’Urberville, Tess căzu pe gînduri, învăluită de umbrele nopţii.

Între timp, Alec d’Urberville, care într-adevăr nu-şi mai dădea seama unde se afla, urca costişa să vadă în ce parte a pădurii Chase nimeriseră. Vreme de o oră şi mai bine călărise aproape la întîmplare, apucînd fiecare cotitură a drumului care-i ieşea în cale, ca să mai zăbovească puţin lîngă Tess şi dînd mult mai multă atenţie chipului ei luminat de lună decît oricărui obiect de pe marginea drumului. Nu se grăbi să găsească o piatră de hotar, gîndindu-se să mai lase bietul cal să se odihnească puţin. Se căţără pe un deal şi apoi ajunse în valea învecinată, unde dădu de un gard viu, la marginea unui drum pe care-l recunoscu după contur, lămurindu-se în sfîrşit unde se aflau. Apoi făcu calea întoarsă. Între timp însă luna coborîse de pe cer, iar ceaţa se resfirase peste tot, aşa că pădurea era învăluită în întuneric, cu toate că zorile aveau să se arate curînd. D’Urberville fu nevioit să înainteze cu braţele întinse ca să nu se lovească de ramuri şi-şi dădu seama că-i era aproape cu neputinţă să găsească dintr-o dată locul de unde plecase. Rătăci un timp făcînd drumul duis şi întors, şi învîrtindu-se pe loc, pînă cînd auzi chiar lîngă el zgomotul slab făcut de calul care se mişca şi, deodată, piciorul i se agăţă în mîneca hainei de pe jos.

— Tess! strigă d’Urberville.

Dar nu primi nici un răspuns. Întunericul era acum atît de des, încît nu putea să vadă decît pata ceva mai luminoasă de la picioarele lui; era rochia de mătase a lui Tess, pe care o lăsase să se odihnească pe frunzele mioarte. Restul se pierdu într-o beznă de nepătruns. D’Urberville se opri şi auzi o respiraţie uşoară, regulată. Se lăsă în genunchi şi se aplecă şi mai mult, pînă cînd simţi în faţă răsuflarea caldă a lui Tess şi îşi lipi obrazul de al ei. Fata dormea adînc, şi printre gene îi mai rămăseseră cîteva lacrimi.

Întuneriicul şi tăcerea domneau pretutindeni în jur. Deasupra lor se înălţau tisele şi străvechii stejari ai pădurii Chase, în care îşi făcuseră culcuş păsărelele cufundate în somnul dinaintea zorilor, iar pe lîngă ei săltau iepurii. Dar - s-ar putea întreba unii - unde era oare îngerul păzitor al lui Tess? Unde era providenţa pe care se bizuia credinţa ei simplă? Poate că, asemeni celuilalt zeu despre care vorbea cu ironie Tishbite, îngerul ei păzitor pălăvrăgea cu cineva, urmărea pe cineva, hoinărea pe undeva, sau dormea şi nu putea fi trezit.

De ce-a trebuit oare ca această frumoasă piele de femeie, delicată ca o floare şi curată ca zăpada, să primească pecetea atît de grosolană care-i fusese dinainte hărăzită? De ce se întîmplă atît de des ca tot ce-i delicat să cadă în mîna a ceea ce-i grosolan, ca femeia să cadă în mîna bărbatului care nu-i este potrivit, şi bărbatul să cadă în mîna femeii cu care nu se potriveşte? De mii de ani, filozofia analitică încearcă zadarnic să găsească răspunsul pe care-l cere simţul nostru de dreptate. S-ar putea ca unii să vadă în această nenorocire un fel de plată. Căci se întîmplase, fără îndoială, ca unii dintre strămoşii lui Tess d’Urberville, îmbrăcaţi în zale, întorcîndu-se acasă cu chef de la vreo încăierare, să se fi purtat la fel, ba, chiar mai rău, cu ţărăncuţele de pe vremea lor. Dar, chiar dacă ideea că păcatele părinţilor trebuie să cadă asupra copiilor poate fi o morală acceptată de divinitate, ea este dispreţuită de oamenii obişnuiţi şi deci nu e de nici un ajutor în asemenea împrejurări.

Şi după cum obişnuiau să spună, cu fatalism, rudele lui Tess, pierdute într-un ungher îndepărtat al lumii, „aşa a fost să fie”. Mare păcat! O prăpastie socială fără fund avea s-o despartă de acum încolo pe eroina noastră de tînăra fată care trecuse pragul casei părinteşti ca să-şi încerce norocul la ferma de păsări de la Trantridge.

FAZA A DOUA

FEMEIA

XII

Bocceaua era mare, coşul greu, şi cu toate astea Tess le ducea ca un om care poartă pe suflet o povară şi mai apăsătoare; din cînd în cînd, fără să-şi dea seama ce face, se oprea din mers lîngă o barieră sau un stîlp, să se mai odihnească, apoi, săltîndu-şi iar greutatea pe braţul plin şi rotund, o pornea din nou la drum cu pas hotărît.

Asta se petrecea într-o dimineaţă de duminică, spre sfîrşitul lui octombrie, cam la vreo patru luni după sosirea lui Tess Durbeyfield la Trantridge şi cîteva săptămîni după noaptea în care străbătuse călare pădurea Chase. Abia se crăpase de ziuă, şi razele aurii ale soarelui, înălţat la orizont în spatele ei, luminau costişa spre care se îndrepta - un fel de barieră a văii de care se înstrăinase în ultima vreme - şi peste oare trebuia să treacă ca să ajungă pe meleagurile copilăriei. Pe acest versant panta era mai domoală, iar relieful şi priveliştea se deosebeau foarte mult de cele din valea Blakemore. Chiar şi firea băştinaşilor şi felul lor de a vorbi erau oarecum deosebite - deşi în apropiere trecea calea ferată, care are o acţiune unificatoare - astfel încît lui Tess i se părea că satul natal e pierdut undeva departe, cu toate că se afla la mai puţin de douăzeci de mile de locul unde stătuse la Trantridge. Cei care sălăşluiau în această vale erau mînaţi de treburi către miazănoapte şi apus, şi tot acolo îşi lăsau zălog inima şi se căsătoreau; toate gîndurile lor rătăceau deci într-acolo. Cei care trăiau de cealaltă parte a văii îşi îndreptau însă energia şi preocupările mai cu seamă către răsărit şi miazăzi.

Tess urca acum acelaşi povîrniş pe care o dusese d’Urberville în acea zi de iulie, gonind calul atît de sălbatic. Urcă panta pînă sus, fără să se oprească; cînd ajunse la marginea povîrnişului îşi aruncă privirile spre ţinutul înverzit, care îi era atît de cunoscut şi care se întindea acum în faţa ei, pe jumătate învăluit în ceaţă. Lui Tess locurile astea i se păruseră întotdeauna frumoase; astăzi însă i se păreau dureros de frumoase, căci de cînd fusese aici ultima oară, aflase că şuieratul şarpelui se aude tocmai acolo unde cîntă păsările cele mai minunate, şi lecţia primită îi schimbase întru totul părerile despre viaţă. Fata care sta acum nemişcată, copleşită de gînduri, şi care se întorcea să privească în urmă, era cu totul alta decît fiinţa aceea naivă care fusese ea însăşi în casa părintească; de-abia îndrăznea să se mai uite în văle.

Deodată zări un docar suind drumul lung şi albicios pe care tocmai îl urcase şi ea. Pe lîngă docar mergea un om care îi făcea semn cu mîna.

Tess îi ascultă îndemnul şi rămase pe loc să-l aştepte, cu mintea golită de orice gînd. După cîteva clipe omul îşi opri calul lîngă ea.

— De ce te-ai strecurat aşa, pe furiş? spuse d’Urberville gîfîind şi pe un ton de dojană. Şi asta tocmai într-o duminică dimineaţă, cînd ştiai bine că dorm cu toţii. Am descoperit întîmplător că ai plecat, şi am mînat ca un nebun să te ajung. Uită-te la iapă! De ce ai plecat aşa? Doar ştii bine că nimeni nu vrea să te oprească! Ce rost avea să te chinui mergînd pe jos şi cărînd atîta greutate după tine? Am fugit ca un desperat numai ca să te duc restul drumului cu docarul... Asta bineînţeles dacă nu cumva vrei să te întorci.

— Nu vreau! spuse ea.

— Ştiam eu că n-ai să vrei... Am zis doar aşa. Ei, hai, puneţi coşurile în docar şi lasă-mă să te ajut să te urci.

Tess nu se împotrivi, îşi aşeză coşul şi bocceaua în docar, apoi se sui şi ea lîngă d’Urberville. Nu se mai temea de el acum, dar se căia că fusese cîndva atît de încrezătoare.

Cu un gest mecanic d’Urberville aprinse o ţigară şi îşi continuară drumul. Din cînd în cînd unul din ei rupea tăcerea, şi atunci schimbau cu indiferenţă cîteva cuvinte despre lucrurile familiare care li se iveau în cale. D’Urberville nu-şi mai amintea cum se luptase s-o sărute la începutul verii, cînd merseseră pe acelaşi drum, în direcţie opusă. Dar ea îşi amintea prea bine; stătea ca o păpuşă de cîrpă şi răspundea doar cu jumătate de gură. După ce străbătură cîteva mile dădură cu ochii de nişte pomi printre care se zărea satul Marlott. Abia atunci, peste faţa ei trecu o umbră de emoţie, şi cîteva lacrimi i se prelinseră pe obraji.

— De ce plîngi? o întrebă el cu răceală.

— Aşa. Mă gîndeam că asta-i valea unde m-am născut!

— Ei, şi? Fiecare se naşte undeva.

— Mai bine nu mă mai năşteam... nici acolo, nici în altă parte.

— Ei, asta-i acum! Dacă n-ai vrut să vii la Trantridge, de ce-ai venit?

Fata nu răspunse.

— Că doar n-ai venit de dragul meu. Asta-i limpede!

— Ai dreptate. Dacă m-aş fi dus pentru că te iubeam, dacă te-aş fi iubit vreodată cu adevărat, dacă te-aş iubi încă, nu mi-ar fi atît de scîrbă de mine şi nu m-aş urî că am fost atît de slabă... Am fost orbită de tine cîtva timp, asta-i tot...

D’Urberville dădu din umeri şi Tess continuă:

— Cînd am înţeles ce voiai era prea tîrziu.

— Aşa spun toate femeile.

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? strigă ea întorcîndu-se brusc spre el şi fulgerîndu-l cu privirea, simţind cum se deşteaptă în ea o forţă latentă, pe care d’Urberville avea s-o cunoască mai bine cîndva. Sfinte Dumnezeule! Îmi vine să te zvîrl din docar!

Nu ţi-a trecut niciodată prin minte că există şi femei care simt ceea ce unele nu fac decît să spună?

— Bine, bine, zise el rîzînd. Îmi pare rău că te-am jignit. Recunosc că sînt vinovat. Şi adăugă cu o umbră de amărăciune în glas: Dar asta nu trebuie să mi-o zvîrli mereu în obraz. Sînt gata să plătesc pînă la ultima centimă. Ştii bine că nu mai eşti nevoită să munceşti pe cîmp sau la lăptărie. Ştii bine că poţi să te îmbraci cu tot ce e mai bun, în loc să pui pe tine rochii urîte şi sărăcăcioase, aşa cum dinadins ai făcut-o, în ultima vreme, ca şi cum n-ai putea să-ţi îngădui nici măcar o panglică mai mult decît aceea pe care ţi-o cîştigi tu singură.

Tess făcu o uşoară strîmbătură dispreţuitoare, cu toate că dispreţul nu se potrivea cu natura ei generoasă şi impulsivă.

— Am spus că m-am să mai primesc nimic de la tine, şi nici nu mai primesc! Nu pot să primesc! Pentru asta ar trebui să poţi face din mine ce doreşti şi nu vreau.

— Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că eşti ditamai prinţesă, nu numai o d’Urberville de viţă veche. Ha! ha! ha! Ei bine, dragă Tess, eu nu mai am nimic de spus. Cred că sînt un om rău, foarte rău. Rău m-am născut, rău am trăit, şi după cît se pare tot rău o să şi mor. Dar, Tess, cu tine n-am să mă port rău niciodată, ţi-o jur pe sufletul meu păcătos. Iar dacă s-o întîmplă să se ivească ceva... înţelegi... şi o să ai cît de cît nevoie de ajutor, scrie-mi cîteva rînduri şi o să-ţi trimit orice doreşti. S-ar putea să nu mă mai găseşti la Trantridge; plec pentru cîtăva vreme la Londra. Nu pot s-o mai rabd pe bătrînă. Dar toate scrisorile o să-mi fie trimise acolo.

Tess îi spuse că nu vrea s-o ducă mai departe, aşa că d’Urberville opri calul la umbra pomilor, printre care se zărea satul Marlott, coborî, o ridică pe Tess în braţe şi o dădu jos; apoi descărca bagajul şi îl puse lîngă ea. Fata se înclină uşor şi îl privi o clipă în ochi, apoi se întoarse şi-şi luă lucrurile, gata să plece.

Alec d’Urberville aruncă ţigara, se aplecă spre ea şi spuse:

— Doar nu vrei să ne despărţim aşa, draga mea? Ei, hai!...

— Dacă vrei... răspunse ea, moale. Vezi cum m-ai strunit?

Tess se întoarse, ridică faţa spre el şi rămase ca împietrită, în timp ce Alec o sărută pe obraz cu un gest automat, dar nu total indiferent, ca şi cum pasiunea lui nu se stinsese de tot. Tess primi sărutarea de parcă nici nu-şi dădea bine seama ce se petrece cu ea, cu privirea pierdută departe peste vîrfurile pomilor care se vedeau pe potecă.

— Şi acum dă-mi şi obrazul celălalt. Asta pentru că sîntem cunoştinţe vechi.

Tess întoarse din nou capul, lăsîndu-l s-o sărute şi pe obrazul celălalt, pasivă ca şi cum i-ar fi pozat unui pictor, sau s-ar fi lăsat pieptănată de un coafor. Buzele lui îi atinseră pielea netedă, umedă şi rece, ca a ciupercilor care creşteau pe cîmpiile din jur.

— De ce nu vrei să-mi dai gura şi să-mi întorci sărutul? Niciodată nu mi-ai sărutat de bunăvoie... tare mă tem că n-ai să mă iubeşti niciodată.

— Nu! Şi ţi-am mai spus-o de mii de ori. Nu te-am iubit niciodată cu adevărat, din tot sufletul, şi nici nu cred că am să te pot iubi vreodată! Apoi adăugă cu tristeţe: Poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face acum ar fi să te mint, dar mai am încă destulă cinste în mine - aşa puţină cît mi-a rămas - ca să nu te mint. Dacă te-aş iubi n-aş avea de ce să ţi-o ascund. Dar nu te iubesc.

D’Urberville scoase un oftat adînc, ca şi cum situaţia devenise prea apăsătoare pentru inima, conştiinţa sau cavalerismul lui.

— Ei, Tess, prea le vezi pe toate-n negru! Acum nu mai am de ce să te mai măgulesc, şi pot să-ţi spun deschis că n-are nici un rost să fii atît de tristă. Poţi sta alături de orice femeie frumoasă de pe aici, fie ea o femeie simplă sau de neam. Ţi-o spun ca un om care ştie ce vorbeşte şi care-ţi vrea binele. Dacă eşti fată deşteaptă, o să tragi foloase de pe urma frumuseţii tale înainte să se veştejească... Dar n-ai vrea totuşi să te întorci la mine? Să fiu al naibii dacă-mi vine să te las să pleci...

— Nu mă întorc nici în ruptul capului. M-am hotărît, o dată pentru totdeauna, în clipa în care mi-am dat seama de ceea ce trebuia să-mi fi dat seama de mult - şi nu mă mai întorc.

— Dacă-i aşa, la revedere, verişoara mea de patru luni, la revedere.

Şi spunînd acestea, sări, sprinten în docar, trase de hăţuri şi se pierdu printre tufişurile înalte şi roşii, de bozie.

Tess o pomi pe poteca şerpuită, fără să se mai uite îndărăt. Era încă devreme şi cu toate că soarele se ridicase peste deal, razele lui erau tot reci şi sfioase şi răspîndeau mult mai multă lumină decît căldură. Prin împrejurimi nu se afla nici ţipenie de om. Trista lună a lui octombrie şi fiinţa şi mai tristă a lui Tess păreau să fie singurele prezenţe pe această potecă.

Totuşi, pe cînd mergea aşa, Tess auzi, din ce în ce mai desluşit în urma ei, zgomot de paşi... Paşii unui bărbat. Omul mergea atît de repede, încît Tess nici n-apucă să-şi dea bine seama că cineva se apropie, că o şi ajunsese din urmă şi-i spusese „bună dimineaţa”. Părea să fie meşteşugar, căci ţinea în mînă o cutie de tinichea plină cu vopsea roşie. Omul o întrebă fără înconjur dacă poate să-i ducă el coşul. Fata primi şi o porniră împreună.

— Da’ de cu noapte te-ai mai sculat, în zi de Sabat, zise el cu glas voios.

— Da, răspunse Tess.

— Tocmai azi, cînd toată lumea se odihneşte după o săptămînă de lucru!

— Da, spuse ea din nou.

— Măcar că într-o zi ca asta eu fac treabă mai bună decît toată săptămînă la un loc.

— Da?

— Da. Toată săptămînă muncesc pentru slava omului, iar duminica pentru slava lui Dumnezeu. Şi treaba asta-i mai cu folos decît cealaltă, aşa-i? Ei, eu mă opresc aici. Am de lucru la pîrleazul de colo. Şi spunînd asta, omul se îndreptă către pîrleazul de la marginea drumului care dădea într-o păşune. Dacă vrei, aşteaptă-mă un pic, adăugă el, că sînt gata îndată!

Tess nu putea să plece pentru că omul luase coşul cu el, aşa că aşteptă, urmărindu-l cu privirea. Omul puse coşul şi cutia de tinichea pe jos, şi după ce amestecă vopseaua cu pensula, începu să tragă cu ea litere mari, pătrate, pe scîndura din mijloc a pîrleazului, punînd cîte o virgulă după fiecare cuvînt, ca şi cum ar fi vrut să dea răgaz celui care le citea să pătrundă adînc înţelesul cuvintelor.

OSÎNDA, TA, NU, STA, TRÎNDAVĂ

Cuvintele scrise cu roşu-aprins parcă ardeau proiectate pe priveliştea potolită, pe tonurile decolorate şi stinse ale păduricii, pe cerul albastru, pe scîndurile pîrleazului îmbrăcate în licheni. Te aşteptai parcă să înceapă să strige, făcînd să vibreze aerul. „Sărmana teologie!”, ar fi putut exclama unii la vederea acestei schimonosiri hidoase - faza ultimă şi grotescă a unui crez care, la timpul său, ajutase omenirea. Dar Tess pătrunse înţelesul cuvintelor cu groaza pe care ţi-o inspiră o acuzare, ca şi cum omul acesta ar fi ştiut ce i se întîmplase; şi totuşi, omul nu ştia nimic.

După ce termină cu vopsitul, omul luă coşul şi o porniră la drum. Tess mergea lîngă el ca prin vis.

— Crezi că-i adevărat ce-ai scris acolo? îl întrebă ea în şoaptă.

— Mă întrebi dacă cred în slovele astea? Păi asta-i ca şi cum m-ai fi întrebat dacă cred că trăiesc pe lume.

— Dar, spuse ea cu glas tremurat, să zicem că n-ai săvîrşit păcatul din vina ta.

Omul dădu din cap.

— Zău dacă ştiu ce să-ţi răspund. Eu nu mă pricep să desluşesc probleme de-astea arzătoare, zise el. Vara asta am colindat sute de mile de-a lungul şi de-a latul ţinutului, şi n-a rămas zid sau poartă pe care să nu fi scris slovele astea. Cine le citeşte să le folosească aşa cum i-o spune inima.

— Mie mi se par groaznice, spuse Tess. Te nimicesc, te ucid!

— Aşa şi trebuie, răspunse el pe un ton profesional. Dar să le vezi pe alea mai tari... alea pe care le păstrez pentru mahalale şi porturi. Te cutremuri cînd le vezi, nu alta. Dar astelalte-s mai bune la ţară... A, dar uite o bucăţică de zid curat, colo sus, lîngă hambarul ăla care stă să cadă. Trebuie să mă duc să scriu şi acolo una... una numa’ bună pentru fete tinere ca matale care bagă omul în păcat. Vrei să mă aştepţi puţin, domnişorico?

— Nu, răspunse Tess şi luîndu-şi coşul o porni la drum. Dar de-abia făcu cîţiva paşi şi întoarse capul. Zidul vechi, cenuşiu, care oferea privirilor cuvinte de jar, aidoma cu cele scrise mai înainte, avea o înfăţişare cu totul neobişnuită, ciudată chiar, ca şi cum ar fi îndeplinit în silă o sarcină pe care nu i-o mai dăduse nimeni, niciodată. Tess se înroşi toată cînd văzu inscripţia scrisă doar pe jumătate, ghicind cuvintele ce aveau să urmeze...

SĂ, NU, SĂVÎRŞEŞTI...

Cînd dădu cu ochii de fată, drumeţul cel vesel se opri cu pensula în mînă şi strigă:

— Dacă ai nevoie să-ţi lămurească cineva tîlcul vorbelor ăstora, să ştii că poţi să asculţi astăzi o predică de milostenie în parohia unde te duci. O ţine un preot tare bun şi evlavios, domnul Clare din Emminster. Acum nu mai fac parte din aceeaşi sectă cu el, dar e un om bun şi nu cred să fie vreun preot care să predice mai bine. El m-a călăuzit spre calea cea dreaptă.

Dar Tess nu răspunse şi o porni din nou la drum. Mergea cu ochii plecaţi şi inima-i bătea cu putere.

— Ah, mormăi ea cu dispreţ, cînd roşeaţa i se stinse din obraji, nu cred ca Dumnezeu să fi spus aşa ceva.

Deodată, din coşul casei părinteşti se ridică o coloană de fum; cînd o văzu, Tess simţi că i se strînge inima. Intră în casă, se uită în jur, şi inima i se strînse şi mai tare. Maică-sa, care tocmai coborîse şi sta la foc aprinzînd surcele cojite de stejar sub ceainicul pe care-l pregătea pentru masa de dimineaţă, se întoarse spre ea să-i spună „Bun sosit”. Copiii mai mici erau încă sus cu tatăl lor, că doar era duminică dimineaţa, şi Durbeyfield îşi îngăduia să mai lenevească în pat o jumătate de oră.

— Tess, draga mea! strigă maică-sa, mirată, sărind de la locul ei şi sărutîndu-şi fata. Ce-i cu tine? Abia acum te-am văzut. Ai venit acasă pentru nuntă?

— Nu, mamă.

— Atunci, ai venit să te odihneşti?

— Da, să mă odihnesc. O odihnă mai lungă, spuse Tess.

— Cum adică, văr-tu n-are de gînd să ne facă bucuria?

— Nu e vărul meu, şi nici prin gînd nu-i trece să se însoare cu mine.

Mama se uită la ea cu atenţie.

— Tess, tu ai ceva pe suflet, spuse ea.

Tess se apropie de maică-sa, îşi lipi faţa de gîtul lui Joan şi-i mărturisi totul.

— Şi după toate astea, tot n-ai fost în stare să-l faci să te ia de nevastă! începu maică-sa din nou. După tot ce s-a întîmplat, orice femeie în afară de tine l-ar fi convins...

— Se poate... Orice femeie, în afară de mine.

— Dacă ai fi făcut aşa, ai fi avut şi tu ce să ne povesteşti acum, adăugă doamna Durbeyfield, gata să izbucnească în lacrimi la o asemenea ruşine. Cine ar fi crezut că o să se sfîrşească aşa după cîte am auzit vorbindu-se despre voi doi! Cum de nu te-ai gîndit să le faci şi tu un bine alor tăi? Te gîndeşti numai la tine! Nu vezi că eu mă trudesc de-mi iese sufletul şi taică-tău săracu’ e slăbit ca vai de el, şi are inima îmbibată de grăsime ca o tigaie de prăjit. Trăgeam şi eu nădejdea că o să iasă ceva din asta. Mă uitam la voi ce pereche frumoasă eraţi cînd te-a luat cu trăsura, acu’ patru luni! Şi uite cu ce ne-am ales... Noi, care credeam că face toate astea fiindcă sîntem rude. Şi dacă nu sîntem rude, ar fi trebuit s-o facă din dragoste pentru tine. Da’ uite că n-ai fost în stare să-l faci să te ia.

Să-l facă pe Alec d’Urberville s-o ia de nevastă! El s-o ia pe ea de nevastă! Nu pomenise niciodată de căsătorie. Şi dacă ar fi pomenit? Tess nu-şi dădea seama ce i-ar fi răspuns, împinsă de nevoia de a găsi o soluţie în faţa societăţii. Dar biata maică-sa, naivă cum era, nici nu bănuia măcar ce simţea Tess pentru Alec d’Urberville. Poate ca sentimentele ei erau cam neobişnuite, nepotrivite şi chiar inexplicabile, dar n-avea încotro! Şi, după cum spusese mai înainte, asta o făcea să-i fie silă de ea. Nu-l iubise niciodată cu adevărat, iar acum îl iubea mai puţin ca oricînd. Se temuse de el, căutase să fugă din calea lui şi îi cedase pentru că Alec ştiuse să profite de slăbiciunea ei. Apoi, orbită o clipă de pasiunea lui pentru ea, se supusese un timp, fără voia ei; după aceea, începuse dintr-o dată să-l dispreţuiască, se dezgustase de el, şi fugise. Asta era tot. Nici măcar nu putea să spună că-l ura; pentru ea d’Urberville nu mai însemna nimic şi nu dorea să se mărite cu el nici măcar de dragul numelui.

— Trebuia să te fi purtat mai cu băgare de seamă, dacă n-aveai de gînd să-l faci să te ia de nevastă.

— Ah, mamă, mamă! suspină fata în culmea deznădejdii întorcîndu-se năvalnic către maică-sa şi simţind că i se frînge inima. De unde era să ştiu? Acum patru luni, cînd am plecat de-acasă, eram încă un copil. De ce nu mi-ai spus că trebuie să mă feresc de bărbaţi? De ce nu mi-ai spus înainte? Doamnele ştiu de ce trebuie să se ferească, pentru că citesc romane în care se vorbeşte despre primejdiile astea, dar eu n-am avut niciodată prilejul să citesc romane, şi nici tu nu m-ai ajutat.

Maică-sa se potoli.

— Mă temeam că dacă o să-ţi spun că te place şi la ce poate duce asta, o să te fereşti de el şi o să laşi să treacă norocul pe lîngă tine, murmură ea, ştergîndu-şi ochii cu şorţul. Ei, da’ ce să-i faci! La urma urmei asta-i viaţa şi aşa a vrut Dumnezeu!

XIII

Începuseră să umble zvonuri în legătură cu întoarcerea lui Tess de la moşia pretinselor sale rude - dacă se poate vorbi despre zvonuri pe o întindere de o milă. În după-amiaza aceea, cîteva fete din Marlott, foste colege de şcoală şi cunoştinţe de-ale lui Tess, veniră în vizită, îmbrăcate în rochiile lor de zile mari, scrobite şi călcate, aşa cum se cuvine cînd te duci la cineva care, după cum credeau ele, cucerise o persoană aleasă; se aşezară pe scaunele de lîngă perete, privind-o pe Tess cu ochi mari. Domnul d’Urberville, vărul ei de al treizeci şi unulea, care se îndrăgostise de ea, un domn care nu era chiar de prin partea locului şi a cărui faimă de curtezan uşuratic şi cuceritor începuse să se răspîndească dincolo de marginile satului Trantridge, făcuse ca situaţia nesigură a lui Tess să pară mult mai atrăgătoare decît ar fi fost dacă nu ar fi comportat nici un risc.

Curiozitatea lor era atît de mare, încît, de îndată ce Tess se întorcea cu spatele, cele mai tinere începeau să şuşotească între ele.

— Ce drăguţă e şi ce bine-i şade rochia asta minunată! Trebuie să fi costat o grămadă de bani şi-i sigur că a primit-o în dar de la el.

Tess, care tocmai scotea serviciul de ceai din colţar, nu auzea ce spun. Dacă le-ar fi auzit, le-ar fi lămurit pe loc. Dar mama ei auzise; acum, cînd nu mai putea spera într-o căsătorie strălucită, îşi hrănea pe cît putea vanitatea ei de femeie simplă cu, ideea unui amor strălucit. În general se simţea satisfăcută, cu toate că un triumf atît de modest şi trecător prejudicia reputaţia fiicei sale; şi totuşi, mai trăgea încă nădejde că totul avea să se sfîrşească printr-o căsătorie. Şi încălzită de ecoul trezit în ea de admiraţia musafirelor, le invită să rămînă la ceai.

Flecăreala, rîsetele şi aluziile lor binevoitoare şi mai cu seamă licăririle de invidie din ochii lor o înviorară şi pe Tess; treptat, treptat, însufleţirea lor deveni molipsitoare şi aproape se înveseli şi ea. Trăsăturile ei împietrite se destinseră, mişcările căpătară ceva din sprinteneala de altădată şi faţa i se îmbujoră în toată plinătatea frumuseţii ei.

Din cînd în cînd, fără să vrea, răspundea la întrebările lor cu un aer de superioritate, ca şi cum ar fi recunoscut că era oarecum de invidiat pentru felul în care fusese curtată. Dar era atît de departe de a fi „îndrăgostită de propria ei nenorocire”, cum spune Robert South{25} încît iluzia ei trecea ca fulgerul; raţiunea rece se trezea bătîndu-şi joc de crizele ei de slăbiciune, iar hidoşenia mîndriei ei de o clipă o făcea să-şi reamintească de păcat, readucînd-o la o tăcere plină de modestie.

Cît de nenorocită se simţise a doua zi de dimineaţă, cînd nu mai era duminică, ci luni, cînd nu mai purta rochia cea bună, cînd oaspeţii cei veseli plecaseră, şi ea se deşteptase singură în patul ei de fată, auzind în jur respiraţia uşoară a fraţilor mai mici şi nevinovaţi! În locul agitaţiei pricinuite de întoarcerea acasă, în locul atenţiei care i se dăduse, vedea acum în faţa ei un drum lung şi spinos, pe care trebuia să-l străbată fără nici un ajutor şi cu foarte puţină înţelegere din partea celor din jur. Deznădejdea îi era atît de mare, încît îi venea să se ascundă într-un mormînt.

După cîteva săptămîni, Tess căpătă destulă putere să iasă din casă, dar numai atît cît să se ducă la biserică într-o duminică dimineaţă. Îi plăcea să asculte cînturile şi vechii Psalmi şi să intoneze împreună cu ceilalţi Imnul dimineţii. Dragostea înnăscută pentru melodie, moştenită de la maică-sa, care cînta adesea balade, făcea ca cea mai simplă muzică s-o mişte atît de tare, încît uneori aproape că-i smulgea inima din piept.

Fiindcă avea motive să treacă cît mai neobservată şi ca sa scape de cuvintele curtenitoare ale tinerilor, plecă de acasă înainte să audă bătaia clopotelor; se aşeză în fundul bisericii, sub galerie, aproape de tindă, acolo unde veneau numai bătrînii şi unde năsălia stătea proptită printre uneltele de îngropat.

Credincioşii parohiei veneau doi cîte doi, se aşezau în şiruri în faţa ei, îşi sprijineau fruntea trei sferturi de minut, ca şi cum s-ar fi rugat, cu toate că de fapt nu se rugau; apoi se ridicau şi se uitau în jur. Cînd se ajunse la Cînturi, fu ales din întîmplare unul din cele care-i plăceau ei mai mult - vechiul cîntec „Langdon” pe două voci. Nu ştia însă cum se cheamă şi tare ar fi vrut să afle. Se gîndi, fără să-şi exprime clar gîndul în cuvinte, cît de ciudată şi dumnezeiască era puterea compozitorului, care, printr-o gamă de emoţii, pe care la început nu le simţise decît el, putea să stăpînească chiar şi din mormînt pe o fată ca ea, care nu auzise niciodată de numele lui şi nu avea să afle niciodată nimic despre personalitatea şa.

Slujba continua. Lumea începu a întoarce capul şi a se uita în jur, şi cînd în sfîrşit dădu cu ochii de Tess, se porni să şuşotească. Fata ştia prea bine despre ce vorbeau. Simţi un spin în inimă şi-şi dădu seama că de acum încolo nu mai poate să vină nici la biserică.

Tess stătea acum mai tot timpul în camera ei, pe care o împărţea cu cîţiva din fraţii şi surorile mai mici. De aici, sub cîţiva metri pătraţi de acoperiş de paie, urmărea vînturile, zăpezile şi ploile, apusuri măreţe de soare şi luna plină. Stătea atît de mult acasă, încît în cele din urmă toţi crezură că plecase din sat.

Nu ieşea din casă decît la căderea nopţii. Şi abia atunci, în pădure, se simţea mai puţin singură. Reuşea să prindă din zbor acea clipă a serii în care lumina şi întunericul se află într-un echilibru atît de desăvîrşit, încît ziua care stă să apună şi noaptea care pluteşte în aer îşi anihilează reciproc efectul, lăsînd gîndurile să zboare în voie. În clipa aceea, osînda de a te afla în viaţă pare mai uşoară decît oricînd. Tess nu se temea de umbre; părea că singurul ei gînd era să fugă de oameni, sau mai bine zis de mulţimea aceea rece care se cheamă lume, de mulţimea aceea atît de formidabilă cînd e luată în masă şi atît de inofensivă sau chiar vrednică de milă cînd e vorba de fiecare fiinţă în parte.

Şi cum mergea aşa, liniştită, de-a lungul dealurilor şi vîlcelelor, părea o parte integrantă a mediului în care se mişca, iar trupul ei mlădios, care se strecura printre copaci, părea imposibil de înlăturat din acel decor. Cîteodată, în închipuirea ei. Înfierbîntată, fenomenele naturale din jur luau asemenea proporţii, încît păreau să fie o parte din propria ei nenorocire; şi aşa şi erau, căci lumea e doar un fenomen psihologic şi închipuirea devine realitate. Vîntul de la miezul nopţii, gemînd printre mugurii ghemuiţi între frunze şi coaja ramurilor uscate, era tălmăcirea unei amare învinuiri. Zilele ploioase erau expresia unei dureri nemîngîiate, pe care greşeala ei o trezea în sufletul unei fiinţe etice lipsite de contur, de care Tess nu era sigură dacă e dumnezeul copilăriei ei, dar pe care nici nu şi-o putea închipui altfel.

Dar toate aceste gînduri întemeiate pe prejudecăţi şi bîntuite de fantome şi glasuri duşmănoase nu erau decît o plăsmuire amară şi greşită a închipuirii ei - un fel de nor de spiriduşi morali, de care Tess era îngrozită fără pricină. Şi totuşi nu ea, ci spiriduşii erau în contrast cu lumea reală. Cînd trecea pe lîngă păsările adormite în tufişuri, cînd urmărea salturile iepurilor din crescătoria luminată de lună sau se oprea sub o ramură pe care se legănau fazanii, se simţea ca o imagine a Păcatului, care a pătruns nepoftit în culcuşul Nevinovăţiei. Neîncetat, făcea discriminări acolo unde de fapt nu există nici o deosebire. Se simţea în contrast cu natura, cînd de fapt era în armonie cu ea. Fusese silită să încalce o lege socială împămîntenită; dar mediul în care ea se închipuia pe sine însăşi ca ceva anormal nu cunoştea această lege.

XIV

Era o zi ceţoasă de august la revărsatul zorilor. Razele calde ale soarelui pătrundeau prin negura deasă a nopţii topind-o şi împrăştiind-o pînă ce-o prefăceau în norişori care se retrăgeau în unghere ascunse şi în cotloane unde aşteptau să se topească de tot.

Din pricina ceţii, soarele lua înfăţişarea ciudată a unei fiinţe cu simţuri vii. Înfăţişarea lui de acum şi lipsa oricărei forme umane în decor te făceau să înţelegi vechiul cult al lui Helios{26} şi să simţi că niciodată nu existase sub soare o religie mai înţeleaptă. Astrul luminos era o fiinţă dumnezeiască cu părul de aur, gînditoare şi blîndă, plină de forţă şi tinerească ardoare, care privea către pămîntul ce-i primea solia cu braţele deschise.

Ceva mai tîrziu, lumina lui pătrunse printre crăpăturile obloanelor de la ferestrele caselor ţărăneşti, proiectînd pe bufete, pe scrinuri sau pe alte mobile dungi, care semănau cu nişte vătraie înroşite în foc, şi trezind din somn pe cei care nu porniseră încă la strînsul recoltei.

Dintre toate lucrurile de culoare roşie pe care le puteai vedea în dimineaţa aceea, nimic nu era mai strălucitor decît cele două braţe late de lemn vopsit, care se înălţau la marginea unui lan de grîu, chiar lîngă satul Marlott. Împreună cu alte două braţe aşezate dedesubtul lor, ele formau o cruce malteză{27} crucea turnată a secerătoarei care fusese adusă pe cîmp de cu seară pentru munca de a doua zi. Culoarea cu care fusese vopsită şi căreia lumina soarelui îi dădea o nuanţă şi mai vie o făcea să pară muiată în foc lichid.

Cîmpul fusese „deschis”, adică se croise o cărare lată de cîteva picioare, secerînd grîul de-a lungul întregii circumferinţe a cîmpului, pentru a face loc de trecere cailor şi secerătorii.

Tocmai cînd umbra aruncată de tufişurile dinspre răsărit se încrucişa cu cea a tufişurilor dinspre apus, două grupuri, unul de bărbaţi şi flăcăi, celălalt de femei, coborîseră pe potecă pînă la marginea drumului, aşa încît capetele oamenilor erau scăldate în lumina răsăritului de soare, în timp ce la picioare simţeau încă aerul rece al zorilor. Oamenii dispărură de pe potecă între cei doi stîlpi de piatră care străjuiau pîrleazul cel mai apropiat.

Deodată se auzi un ţîrîit ca acela al greierului cînd îşi cheamă iubita. Secerătoarea se pornise; dincolo de barieră se puteau vedea trei cai înhămaţi la maşina hodorogită, mînată de un om ce stătea călare pe unul din caii înhămaţi, în timp ce ajutorul lui stătea pe scaunul maşinii. Întreaga secerătoare se mişca de-a lungul unei laturi a cîmpului, iar braţele ei se roteau încet pînă ce maşina dispărea după deal. O clipă mai tîrziu, apărea de cealaltă parte a cîmpului, rotindu-se cu aceeaşi mişcare uniformă. Întîi apărea de după mirişte steaua sclipitoare de tablă de pe fruntea calului înaintaş, apoi braţele strălucitoare ale secerătorii, iar la urmă întreaga maşină.

Poteca îngustă de mirişte care înconjura cîmpul se lăţea cu fiecare ocol, iar pe măsură ce trecea timpul, aria de grîu nesecerat devenea tot mai mică. Iepuri vătui şi şoldani, şerpi, şobolani şi şoareci se retrăgeau spre aria nesecerată ca într-o fortăreaţă, fără să ştie că refugiul pe care-l găseau aci era efemer şi că mai tîrziu în cursul zilei tot aveau să piară, căci ascunzătoarea avea să devină din ce în ce mai mică; după un timp se găseau îngrămădiţi, laolaltă, prieteni şi duşmani, pînă ce ultimii metri de grîu nesecerat cădeau sub dinţii secerătorii care nu dă greş şi erau omorîţi cu toţii de culegători, cu ciomege şi pietre.

Secerătoarea lăsa în urmă grămăjoare de spice de grîu şi fiecare grămăjoară era numai bună pentru un snop; culegătorii harnici care veneau în urma secerătorii se puseră pe lucru. Majoritatea erau femei, dar mai erau şi cîţiva bărbaţi, îmbrăcaţi în cămăşi de bumbac colorate şi pantaloni legaţi la brîu cu curele de piele, lucru ce făcea de prisos cei doi nasturi din spate, care zăngăneau şi străluceau în soare la fiecare mişcare, ca şi cum ar fi fost o pereche de ochi la mijlocul spatelui.

Elementul cel mai interesant din acest grup de legători aparţinea sexului opus, pentru că femeia capătă un farmec deosebit atunci cînd devine o parte integrantă a naturii şi încetează de-a fi ca de obicei un simplu obiect aşezat acolo din întîmplare. Un bărbat care munceşte pe cîmp e un om pe cîmp, şi atîta tot; o femeie care munceşte pe cîmp este o părticică a cîmpului; ea îşi pierde oarecum limitele proprii, se îmbibă de esenţa mediului înconjurător şi i se asimilează.

Femeile, său mai bine zis fetele, căci cele mai multe erau tinere, purtau bonete de bumbac trase pe frunte, cu mari apărători fluturătoare împotriva soarelui şi mănuşi ca să nu-şi zgîrie mîinile in mirişte. Una purta un pieptar de culoare trandafirie, alta o rochie de un alb-gălbui cu mîneci strîmte, iar alta un şorţ roşu ca braţele secerătorii; altele mai în vîrstă erau îmbrăcate în „cămăşi” sau halate aspre cafenii, îmbrăcămintea tradiţională şi cea mai potrivită a femeilor care muncesc pe cîmp, îmbrăcăminte care nu mai era pe placul celor tinere. În dimineaţa aceea, privirile se îndreptau fără voie către fata îmbrăcată cu pieptarul trandafiriu, căci dintre toate ea avea trupul cel mai mlădios şi mai bine legat. Dar boneta îi era trasă atît de mult pe frunte, încît, atunci cînd lega snopii, chipul nu i se mai vedea de loc, cu toate că putea fi ghicit după cele cîteva şuviţe de păr castaniu-închis care îi ieşeau de sub bonetă. Poate că atrăgea privirile tocmai pentru că nu le solicita, în timp ce alte femei se tot uitau în jur.

Fata lega snopii cu mişcări monotone de ceasornic. Scotea o mînă de spice din ultimul snop pe care-l făcuse şi le bătea uşor vîrfurile cu palma stîngă ca să le potrivească la aceeaşi înălţime. Apoi se apleca şi înainta, trăgînd grîul cu amîndouă mîinile spre genunchi şi strecurîndu-şi mîna stîngă înmănuşată pe sub legătură, iar cînd dădea de cea dreaptă, cuprindea snopul ca într-o îmbrăţişare drăgăstoasă. Strîngea apoi capetele curmeiului şi îngenunchea pe snop ca să-l lege, ţinîndu-şi din cînd în cînd fusta cu mîinile ca să nu i-o zboare vîntul. Prin deschizătura dintre mănuşa lungă de piele grosolană şi mîneca rochiei i se zărea braţul gol, şi pe măsură ce trecea timpul, miriştea brăzda cu zgîrieturi pielea fină de femeie, făcînd-o să sîngereze.

Din cînd în cînd, îşi îndrepta spinarea să se odihnească, să-şi lege şorţul desfăcut sau să-şi potrivească boneta. Şi atunci puteai vedea faţa ovală a unei femei tinere şi frumoase cu ochi adînci şi întunecaţi şi bucle lungi şi grele lăsate pe spate, care ori de cîte ori atingeau ceva păreau că-l strîng într-o îmbrăţişare rugătoare. Avea obrajii mai palizi, dinţii mai regulaţi, şi buzele roşii mai subţiri decît ale altor fete crescute la ţară.

Era Tess Durbeyfield sau d’Urberville, oarecum schimbată, aceeaşi şi totuşi alta, care trăia aici retrasă ca o străină, cu toate că nu se afla pe pămînt străin. După o lungă perioadă de sihăstrie, se hotărîse să lucreze cu ziua la munca cîmpului în satul ei, căci tocmai venise vremea cînd muncile agricole erau în toi şi nici o treabă pe care ar fi făcut-o pe lîngă casă nu era atît de bine plătită ca strînsul recoltei.

Mişcările celorlalte femei erau mai mult sau mai puţin asemănătoare cu ale lui Tess. Din cînd în cînd întreg grupul se strîngea laolaltă ca dansatorii la cadril. Cînd cîte una termina de legat un snop, îl arunca peste ceilalţi pînă făceau o căpiţă, sau, cum se spunea prin partea locului, o „jumătate” de zece sau doisprezece snopi.

Se opriră pentru gustarea de dimineaţă. Apoi se apucară din nou de lucru ca mai înainte. Oricine ar fi privit-o pe Tess, pe la orele 11, ar fi băgat de seamă că din cînd în cînd. îşi arunca nerăbdătoare privirile spre geana dealului, fără să se oprească însă din legat. Pe la unsprezece se iviră deasupra miriştii din vîrful dealului capetele cîtorva copii, între şase şi paisprezece ani.

Tess se îmbujoră uşor la faţă dar nu se opri din lucru.

Cel mai mare dintre copii, o fată, care purta un şal în trei colţuri al cărui capăt mătura pămîntul, ţinea în braţe ceva care la prima vedere părea a fi o păpuşă, dar care se dovedi a fi un prunc înfăşurat în scutece. Alt copil venise cu merinde. Culegătorii se opriră din lucru, îşi luară mîncarea şi se aşezară lîngă o căpiţă la, umbră. Apoi începură să mănînce; dintr-un ulcior de piatră, bărbaţii îşi turnau, băutură din belşug, trecînd cana din mînă în mînă.

Tess Durbeyfield fu printre ultimele care-şi întrerupseră lucrul. Se aşeză la capătul căpiţei, ferindu-şi faţa de ceilalţi. Un bărbat cu căciulă de piele de iepure şi o batistă roşie înfiptă în brîu îi întinse peste căpiţă cana cu bere, dar fata îi făcu semn ca nu bea. După ce scoase merindele din sac, o chemă pe soră-sa, fata cea mai mare, şi îi luă copilul din braţe; bucuroasă că a scăpat de povară fata alergă spre căpiţa alăturată, unde se prinse în joacă cu ceilalţi copii. Roşindu-se şi mare tare, Tess se deschise la piept pe furiş dar totuşi cu curaj - şi începu să alăpteze copilul.

Ca să n-o supere, bărbaţii care erau aşezaţi mai aproape se întoarseră cu spatele la ea. Cîţiva începură să fumeze. Unul dintre ei, aproape fără să-şi dea seama, începu să mîngîie drăgăstos şi cu părere de rău ulciorul din care nu mai putea să stoarcă nici un strop de băutură. Toate femeile în afară de Tess începură să vorbească cu însufleţire, în timp ce-şi potriveau părul ciufulit.

După ce hrăni copilul tînăra mamă îl aşeză în picioare, în poală, şi privind în depărtare îl jueă pe genunchi cu o nepăsare morocănoasă, aproape cu scîrbă; apoi se porni dintr-o dată să-l acopere cu o ploaie de sărutări fierbinţi, care păreau că n-o să se mai oprească niciodată, în timp ce copilul plîngea, speriat de un asemenea asalt violent, în care dragostea arzătoare şi dispreţul se împleteau în chip ciudat.

— Uite că tot ţine la copil, măcar că se face că nu-l poate suferi şi zice că ar vrea să moară cu el cu tot, spuse femeia cu şorţ roşu.

— Las’ că-i trece ei, răspunse femeia cu rochia galbenă. Ah! Doamne, cu cîte nu se deprinde omul!

— Eh, o fi fost nevoie şi de altceva decît de stăruinţe cînd s-a întîmplat, că doar spun oamenii că într-o noapte anul trecut au auzit pe cineva suspinînd în pădurea Chase. Şi numai bine n-ar fi fost de unele persoane dacă ar fi trecut cineva pe acolo.

— Ei, că a fost nevoie ori că n-a fost nevoie şi de altceva, asta nu ştiu, dar mai mare păcatul că i s-a întîmplat tocmai ei. Asta se întîmplă întotdeauna cu cele frumoase. Urîtele n-au de ce să se teamă, aşa-i, Jenny? şi cel care vorbise se întoarse către una din grup care nu pe nedrept era socotită urîtă.

Într-adevăr, era mai mare păcatul; duşman să-i fi fost şi nu puteai socoti altfel văzînd-o pe Tess. Avea gura ca o floare, şi ochii mari şi blînzi, care nu erau nici negri, nici albaştri, nici cenuşii, nici violeţi, ci aveau toate aceste nuanţe laolaltă şi încă o sută, pe deasupra, pe care le puteai vedea dacă te uitai mai bine - nuanţă cu nuanţă, culoare lîngă culoare - în jurul pupilelor fără fund; era o femeie ca oricare alta dacă n-ar fi fost firea cam nesocotită pe care o moştenise de la neamul ei.

În săptămîna aceea, pentru prima oară după luni de zile, Tess venise să muncească la cîmp, mînată de o hotărîre de care se mira ea însăşi. După ce-şi mîncase sufletul chinuindu-se cu toate învinuirile care se pot naşte din singurătate şi lipsă de experienţă, bunul-simţ o învăţase că ar fi mai bine să muncească din nou şi să se bucure iar de independenţă, cu orice preţ. Trecutul era bun trecut, şi oricum ar fi fost, asta era situaţia. Oricare ar fi fost urmările, timpul se va aşterne peste ele şi în cîţiva ani totul va fi ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi ea însăşi va fi îngropată şi uitată. Acum însă, pomii erau tot atît de verzi ca mai înainte, pasările ciripeau la fel, şi soarele era tot atît de strălucitor ca întotdeauna. Priveliştea cu care era obişnuită de mică nu se întunecase din pricina amărăciunii ei, şi nici nu tînjise din cauza durerii care o chinuia.

Ar fi putut să-şi dea seama că ceea ce o îndemnase să-şi plece atît de mult fruntea, şi anume gîndul la părerea pe care lumea şi-o va face despre ea, fusese întemeiat pe o închipuire. Tess nu constituia o existenţă, o experienţă, o pasiune sau un sistem de senzaţii decît pentru ea însăşi. Pentru omenirea din afară, nu era decît o imagine trecătoare. Chiar pentru prieteni nu era altceva. Dacă s-ar fi chinuit zi şi noapte, ei ar fi spus: „îşi mănîncă singură sufletul”. Dacă ar fi încercat să fie veselă, să alunge orice griji, să se bucure de lumina soarelui, de flori şi de copil, toate acestea n-ar fi trezit în mintea lor decît un singur gînd: „Uite ce uşor le ia pe toate”. Şi totuşi, dacă ar fi fost singură pe o insulă pustie, ar fi fost oare atît de nenorocită din pricina celor întîmplate? Nu! Dacă s-ar mai fi născut o dată şi s-ar fi trezit pe lume fiind mamă, dar fără bărbat, fără nici o experienţă de viaţă, în afară de aceea de a fi dat naştere unui copil fără nume, ar fi fost oare deznădăjduită în starea ei? Nu. Ar fi luat totul uşor şi s-ar fi bucurat de viaţă. Tess era nenorocită mai mult din pricina convenienţelor sociale decît a senzaţiilor ei intime.

Dar oricare ar fi fost gîndurile ei, ceva o îndemnase în ziua aceea să se îmbrace îngrijit, ca pe vremuri, şi să iasă la cîmp, mai ales că tocmai se căutau oameni pentru strînsul recoltei. Astfel reuşise să-şi păstreze demnitatea şi să privească liniştită semenii în ochi chiar atunci cînd ţinea copilul în braţe.

Lucrătorii se ridicară de lîngă căpiţă, se îndreptară din şale ca să se dezmorţească şi îşi stinseră pipele. Caii, pe care îi deshămaseră şi îi lăsaseră să pască în voie, fură din nou înhămaţi la secerătoarea roşie. Tess, care mîncase repede merindele aduse de acasă, făcu semn surorii ei mai mici să vină să ia copilul. Se încheie la piept, îşi îmbrăcă din nou mănuşile din piele de bivol şi se aplecă să tragă cîteva spice pentru curmei din ultimul snop pe care-l făcuse, ca să lege următorul.

Munca de dimineaţă continuă şi în cursul dupăamiezii şi al serii. Tess rămase cu ceilalţi pe cîmp pînă la lăsarea nopţii, cînd o porniră cu toţii spre casă într-una din căruţele cele mari, urmaţi de luna care se înălţase către răsărit, o lună mare, palidă, care semăna cu un nimb învechit din frunze de aur, plutind deasupra capului unui sfînt toscan mîncat de viermi. Fetele care stăteau alături de Tess în căruţă începură să cînte. Erau foarte prietenoase cu ea. Se bucurau că ieşise iar din casă, măcar că nu se putură abţine să strecoare cu răutate cîteva versuri din balada despre fata care s-a dus în pădurea verde şi frumoasă şi s-a întors altfel de cum plecase. Există în viaţă contraponderi şi compensaţii; întîmplarea care făcuse din Tess o pildă rea pentru ceilalţi o făcuse totodată să fie, pentru multe persoane, fiinţa cea mai interesantă din sat. Prietenia pe care i-o arătau fetele o făcu să uite şi mai mult de necazuri, iar veselia lor se dovedi a fi molipsitoare. Puţin mai tîrziu, aproape că se înveseli şi ea.

Dar acum, cînd se potoliseră oarecum durerile ei sufleteşti, se ivi o alta, firească, străină de orice lege socială. Cînd ajunse acasă află cu groază că în timpul după-amiezii copilul se îmbolnăvise pe neaşteptate. E drept că ar fi putut să prevadă o asemenea nenorocire, căci era tare gingaş şi plăpînd. Cu toate astea, vestea îi zdrobi inima. Fecioara-mamă uitase de jignirea pe care copilul o adusese societăţii prin venirea lui pe lume; ar fi dorit din tot sufletul să ducă această jignire pînă la capăt, păstrînd copilul în viaţă. Totuşi, era limpede că ora eliberării acestui mic prizonier al lutului avea să vină mai devreme chiar decît i-o arătau presimţirile ei cele mai negre. Cînd îşi dădu seama de asta, Tess simţi o durere nemărginită pricinuită nu numai de pierderea copilului, ci şi de alţceva: copilul nu fusese botezat.

Ajunsese într-o asemenea stare de spirit, încît dacă i s-ar fi spus că trebuie să fie arsă de vie pentru ceea ce făcuse nu s-ar fi împotrivit, doar, doar s-o sfîrşi odată. Ca orice fată de la ţară Tess cunoştea bine Sfînta Scriptură şi cercetase cu rîvnă povestirile lui Aholav şi Aholibah, aşa încît ştia ce învăţăminte trebuie trase de acolo. Dar cînd era vorba de copil, judeca cu totul altfel. Odorul ei era pe moarte, şi sufletul lui n-avea mîntuire.

Se făcuse ora de culcare şi Tess coborî scările în goană şi întrebă dacă poate să trimită după preot. Din întîmplare taică-său, care abia se întorsese de la cheful lui săptămînal la hanul lui Rolliver, se afla tocmai atunci într-unul din acele momente cînd sentimentul că se trage dintr-o veche familie nobilă ajungea la paroxism, şi gîndul că Tess pătase această nobleţe îl amăra mai mult decît oricînd. Îi spuse deci fetei că preotul nu avea ce căuta în casa lui. Auzi! Să-şi bage nasul în treburile lor tocmai acum cînd, din pricina ruşinii cu care Tess îi acoperise pe toţi, acestea trebuiau să fie tăinuite mai straşnic ca oricînd. Încuie deci uşa şi băgă cheia în buzunar. Toţi ai casei se duseră la culcare, iar Tess, peste măsură de îndurerată, se urcă şi ea în odaia ei. Încercă să doarmă, dar se trezea mereu. Pe la miezul nopţii, îşi dădu seama că copilul se simte şi mai rău. Se prăpădea văzînd cu ochii - ce-i drept în linişte şi fără dureri, dar totuşi murea. Asta era limpede.

Chinuită de nelinişte Tess începuse să se foiască în pat. Ceasornicul bătu ora solemnă - unu - ora la care închipuirea trece dincolo de graniţele raţiunii şi presimţirile rele iau locul realităţii, devenind de neclintit. îşi văzu copilul aruncat în ungherul cel mai îndepărtat al iadului, ca o îndoită pedeapsă fiindcă nu fusese botezat şi fiindcă era din flori; văzu pe satana întorcîndu-l cînd pe o parte, cînd pe alta cu furca lui cu trei dinţi, ca aceea care la ei acasă se folosea pentru a încinge cuptorul cînd coceau pîine; la această privelişte se adăugau multe alte chinuri, care mai de care mai drăceşti şi mai ciudate, chinuri despre care li se vorbea uneori tinerilor de pe acele meleaguri ale creştinătăţii. În liniştea casei adormite, această presimţire înfricoşătoare o stăpînea într-o asemenea măsură, încît cămaşa de noapte i se făcuse leoarcă de sudoare, şi patul se zgîlţîia sub ea la fiecare bătaie a inimii.

Copilul răsufla din ce în ce mai greu, şi o dată cu aceasta creştea şi neliniştea mamei. În zadar îl acoperea cu sărutări! Simţi că nu mai poate să stea în pat şi începu să se plimbe agitată prin cameră.

— Oh, Dumnezeule iertător, fie-ţi milă! Fie-ţi milă de sărmanul meu copil, strigă ea. Aruncă-ţi toată mînia asupra mea, că n-am să mă plîng, dar fie-ţi milă de el! Se rezemă de scrin şi stătu aşa vreme îndelungată murmurînd rugăciuni fără şir. Deodată tresări. Ah, poate că aşa copilul o să fie mîntuit. Poate că o să fie acelaşi lucru.

Vorbea cu atîta aprindere, încît faţa părea că-i străluceşte în întunericul din jur.

Aprinse o lumînare şi se duse la celelalte două paturi de lîngă perete să-şi trezească fraţii şi surorile mai mici, care dormeau în aceeaşi cameră. Trase la o parte măsuţa pe care se afla ligheanul şi se strecură în dosul ei, turnă apă dintr-o cană şi îi puse pe copii să îngenunche şi să-şi împreune mîinile pentru rugăciune, cu degetele drept în sus. În timp ce fraţii şi surorile, treziţi abia pe jumătate şi îngroziţi de purtarea ei, rămăseseră pironiţi locului cu ochii larg deschişi, Tess se duse să ia copilul din pat - copilul unui copil; era atît de plăpînd, încît părea că nu are destulă viaţă pentru ca cea care-l adusese pe lume să poată purta numele de mamă. Tess stătea dreaptă cu copilul în braţe lîngă lighean, iar sora mai mică ţinea cartea de rugăciuni deschisă în faţa ei, aşa cum o ţine dascălul la biserică în faţa preotului. Şi astfel fata începu să-şi boteze copilul.

Părea neobişnuit de înaltă şi de majestuoasă în cămaşa ei de noapte albă şi lungă, iar părul întunecat, împletit într-o coadă groasă ca o frînghie îi atîrna pe spate pînă la brîu. Lumina blîndă şi difuză, răspîndită de o lumînare subţire, estompa din întreaga ei înfăţişare micile defecte pe care lumina soarelui le-ar fi scos la iveală, zgîrieturile de pe încheieturile mîinilor, pricinuite de munca cîmpului, şi oboseala ochilor. Înflăcărarea îi transfigura chipul, pe care ea singură şi-l urîţise, dîndu-i o frumuseţe imaculată şi un aer de demnitate aproape domnească. Micuţii, care stăteau îngenuncheaţi, cu ochii roşii, clipind somnoroşi, aşteptau pregătirile ei cu gura căscată de uimire, dar prea toropiţi de ora tîrzie, ca să fie gălăgioşi.

Cel mai impresionat dintre ei întrebă:

— Şi chiar vrei să-l botezi, Tess?

Fecioara-mamă dădu din cap cu gravitate.

— Şi cum o să-l cheme?

Nu se gîndise la asta, dar în timp ce continua ceremonia botezului, un nume pomenit în Cartea Genezei îi veni în minte şi îl rosti.

— Te botez „Durere” în numele tatălui, al fiului şi ai sfîntului duh.

Îl stropi cu apă, apoi nu se mai auzi nici un sunet.

— Spuneţi amin, copii.

Glasurile subţirele şi supuse rostiră ascuţit: „Amin”.

Şi Tess continuă:

— Primim acest copil... şi aşa mai departe... Şi îl însemnăm cu semnul crucii.

Spunînd aceasta, îşi înmuie mîna în lighean şi cu degetul arătător făcu, plină de evlavie, o cruce mare peste copil; apoi continuă să rostească cuvintele de rigoare, că el va duce o luptă vitejească împotriva păcatului, a lumii şi a satanei şi că va fi un oştean şi un slujitor credincios al Domnului, pînă la sfîrşitul zilelor sale. Spuse apoi, după regulă, Tatăl Nostru, pe care copiii îl îngînară, după ea, pînă la capăt, cu voci peltice ca bîzîitul plîngăreţ al unui bondar, şi, înălţîndu-şi glasurile asemeni dascălului, rostiră din nou cu un ton subţirel: „Amin”.

Atunci sora lor, cu o încredere mult sporită în puterea acestei ceremonii de sfinţire, rosti din toată inima mulţumirile care urmează în asemenea împrejurări; vorbea cu un glas semeţ şi triumfător, cu acea notă tremurătoare pe care vocea ei o căpăta de cîte ori vorbea punîndu-şi tot sufletul în cuvinte şi pe care oricine o auzise o dată n-o mai putea uita. Extazul credinţei aproape că o transformă într-o divinitate; faţa ei iradia lumină, în mijlocul obrajilor îi apăruse cîte o pată roşie, iar flacăra lumînării proiectată răsturnat în pupilele ochilor strălucea ca un diamant.

Copiii rămaseră cu privirile aţintite asupra ei, din ce în ce mai plini de respect. Le pierise pofta să mai pună întrebări. Tess nu mai era pentru ei sora lor, ci o făptură măreaţă, majestuoasă şi înfricoşătoare, o fiinţă dumnezeiască şi cu totul străină.

Lupta împotriva păcatului, a lumii şi a satanei dusă de bietul copil care purta acum numele de Durere era sortită să aibă parte de puţine clipe de glorie şi poate că aceasta era o fericire pentru el, dacă ne gîndim cum venise pe lume. În lumina albastră a dimineţii, micul ostaş şi slujitor al Domnului îşi dădu ultima suflare, şi cînd ceilalţi copii se deşteptară din somn plînseră amar şi o rugară pe surioara lor să le facă alt copilaş drăguţ, în locul celui care se prăpădise.

Liniştea care o cuprinsese pe Tess din clipa cînd botezase copilul continuă şi după pierderea lui. E drept că o dată cu răsăritul soarelui simţi că fusese cam prăpăstioasă cînd îşi făcuse griji despre copil şi mîntuirea sufletului său. Indiferent dacă aceste griji erau îndreptăţite sau nu, acum era liniştită; se gîndea că, dacă providenţa nu va ratifica acest act, care nu era în conformitate cu canoanele ea, una, nu mai avea să pună nici un preţ pe acel paradis pe care ea sau copilul îl puteau pierde, prin această abatere de la lege.

Astfel se stinse Durere cel Nedorit - acea fiinţă nepoftită, acel dar bastard al Naturii care nu ştie ce e ruşinea şi nici respectul legilor sociale; un copil al nimănui, pentru care timpul fără de sfîrşit fusese doar o chestiune de zile şi care nu ştiuse că există ani şi secole; un copil pentru care căsuţa ţărănească era universul, vremea de afară pe timp de o săptămînă însemnase pentru el clima, după cum viaţa de nou-născut reprezentase pentru el existenţa omenească şi instinctul de a suge, cunoaşterea umană.

Tess se gîndise mult la felul în care-şi botezase copilul şi acum se întreba dacă acest lucru ajungea din punct de vedere al dogmelor pentru o înmormîntare creştinească. Nimeni nu putea s-o lămurească în afară de preotul parohiei, care venise de curînd în sat şi nu o cunoştea. Pe înserat se duse pînă la el, dar se opri în poartă, neîndrăznind să intre. Şi-ar fi abandonat planul dacă nu l-ar fi întîlnit din întîmplare pe preot pe cînd acesta se întorcea acasă. Pe întuneric putea să-i vorbească deschis.

— Aş vrea să vă întreb ceva, domnule pastor.

După ce pastorul îi spuse că e gata s-o asculte, îi povesti despre boala copilului şi despre botezul făcut pe nepregătite.

— Şi tare aş vrea să ştiu - adăugă ea cu nerăbdare în glas - dacă pentru el e ca şi cum l-aţi fi botezat dumneavoastră.

Cu sentimentul firesc al unui meseriaş care vede că treaba pe care ar fi trebuit s-o facă el a fost făcută de mîntuială şi încă de către clienţii lui nepricepuţi, preotul fu cît pe-aci să spună nu. Totuşi, demnitatea fetei şi căldura ciudată a glasului ei treziră în pastor impulsuri mai nobile, sau mai bine zis impulsurile care îi mai rămăseseră după zece ani în care încercase să altoiască dogmatismul credinţei pe scepticismul propriei sale firi. În el se dădea o luptă! O luptă între om şi slujitorul bisericii, luptă care se sfîrşi cu victoria omului.

— Da, fată dragă, spuse el. E acelaşi lucru.

— Atunci, vreţi să mi-l înmormîntaţi creştineşte? întrebă ea cu sufletul la gură.

Vicarul se simţi încolţit. Auzind de boala copilului, după căderea nopţii se dusese conştiincios acasă la ei să efectueze ritualul şi, neştiind că refuzul de a fi primit venise din partea tatălui lui Tess şi nu din partea ei, nu putea să admită ca scuză necesitatea administrării botezului în afara canoanelor.

— Ah, cu ăsta-i altă poveste, răspunse el.

— De ce altă poveste? întrebă Tess cu glas rugător.

— Eu unul aş face-o din toată inima dac-ar fi vorba numai de noi doi. Dar nu pot s-o fac. Mai e şi altceva la mijloc.

— Doar de astă dată, domnule pastor!

— Nu, nu se poate.

— Vai, domnule, exclamă ea apucîndu-l de mînă.

Pastorul şi-o retrase, dînd din cap.

— Dacă-i aşa, nu te pot suferi, izbucni ea, şi n-o să-ţi mai intru niciodată în biserică.

— Nu spune vorbe nesocotite.

— Poate că pentru el o să fie tot aia, dacă n-o faci!... Aşa-i că o să fie tot aia? Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi cum vorbeşte un sfînt unui păcătos. Fie-ţi milă de mine, vorbeşte-mi cum vorbeşte un om semenului său.

Unui laic îi va fi greu să înţeleagă felul în care pastorul împăcă răspunsul său cu principiile stricte pe care presupunea că le respectă în asemenea probleme; nu-i va fi însă greu să-l scuze. Oarecum mişcat, pastorul spuse şi de astă dată:

— Va fi acelaşi lucru.

Şi astfel în acea noapte copilul fu deci dus la cimitir într-o cutie mică de lemn de brad acoperită cu un şal vechi; în schimbul unui şiling şi al unei halbe de bere date paracliserului, fu îngropat la lumina lanternei în acel colţ părăginit din lăcaşul Domnului unde el lasă urzicile să crească în voie şi unde zac toţi pruncii nebotezaţi, beţivii, sinucigaşii şi alţi presupuşi blestemaţi. În ciuda faimei proaste a locului, Tess îşi luă inima în dinţi, făcu o cruce mică din două beţişoare şi o bucată de sfoară pe care o înfăşură cu flori şi o înfipse la capătul mormîntului, într-o seară cînd reuşi să intre în cimitir fără s-o vadă nimeni; apoi puse sub cruce un buchet din aceleaşi flori, într-un borcan mic cu apă, ca să nu se veştejească. Ochiul trecătorului indiferent ar fi putut să vadă doar eticheta de pe borcan: „Marmelada Kellwell”. Dar asta n-avea nici o importanţă. Ochiul dragostei de mamă, în viziunea ei înălţătoare, rămînea orb la aceste cuvinte.

„Prin experienţă” spune Roger Ascham{28} „găsim drumul cel mai scurt după o rătăcire îndelungată”. Dar se întîmplă adesea ca după această îndelungată rătăcire să nu mai fii în stare să-ţi continui drumul, şi atunci la ce-ţi mai foloseşte experienţa? Experienţa lui Tess Durbeyfield avusese acest efect asupra ei: o făcuse neputincioasă. E drept că în cele din urmă învăţase ce trebuia să facă, dar cine se mai sinchisea de asta acum? Răul fusese săvîrşit.

Dacă înainte de a se duce la familia d’Urberville viaţa ei ar fi fost călăuzită de cărţi şi precepte sentenţioase şi bine cunoscute tuturor, desigur că nimeni n-ar mai fi reuşit să-şi bată joc de ea. Dar Tess nu fusese în stare, după cum nimeni nu-i în stare să pătrundă întregul adevăr al poveţelor pline de înţelepciune, înainte de-a fi prea tîrziu. Asemenea sfîntului Augustin, ea, ca şi mulţi alţii, i-ar fi putut spune cu amărăciune lui Dumnezeu: „M-ai îndrumat pe o cale mai bună decît aceea pe care mi-ai îngăduit s-o urmez”.

Tess rămase în casa părintească toată iarna. Îşi petrecea vremea jumulind păsări, îndopînd curcani şi gîşte sau făcînd pentru fraţii şi surorile ei mai mici haine din stofele scumpe pe care i le dăduse d’Urberville şi pe care le zvîrlise cu scîrbă. Nici prin gînd nu i-ar fi trecut să ceară ceva de la el. Dar adesea îşi lua capul în mîini şi cădea pe gînduri, în timp ce ceilalţi îşi închipuiau că munceşte din greu.

Şi pe măsură ce treceau zilele, îşi însemna în minte, gînditoare: noaptea dezastruoasă a nenorocirii ei la Trantridge proiectată pe fundalul întunecat al pădurii Chase; data naşterii şi morţii copilului; data naşterii ei şi orice altă zi, care fusese individualizată de evenimente în care jucase şi ea un rol. Într-o după-amiază, pe cînd îşi privea chipul frumos în oglindă, îi apăru dintr-o dată în minte imaginea unei alte date, care avea pentru ea o importanţă mai mare decît celelalte: data morţii ei, cînd toate aceste farmece se vor pierde; o zi care sta ascunsă şi nevăzută printre toate celelalte zile ale anului, fără să facă vreun semn sau să scoată vreun sunet, atunci cînd trecea pe lîngă ea în fiecare an; şi totuşi această dată se afla cu siguranţă printre celelalte. Cînd avea să fie ziua aceea? Cum de nu se simţea cuprinsă de fiori ori de cîte ori, o dată pe an, se întîlnea cu această cunoştinţă înfricoşătoare? Se gîndea, ca Jeremy Taylor{29}, că va veni o zi cînd aceia care o cunoscuseră vor spune: „Azi e... ziua cînd a murit biata Tess Durbeyfield”, şi cînd vor spune asta nu se vor gîndi la nimic deosebit. Îşi închipuia acea zi, sortită să însemne pentru ea sfîrşitul sfîrşitului, fără să ştie însă care-i va fi locul în lună, săptămînă, anotimp sau an.

Şi aşa, Tess se schimbase dintr-o fată simplă într-o femeie complexă. Simboluri de cugetări treceau peste faţa ei şi din cînd în cînd în voce îi apărea cîte o notă tragică. Ochii i se făcuseră mai mari şi mai grăitori. Devenise ceea ce se numeşte o fiinţă gingaşă, cu o înfăţişare plăcută şi atrăgătoare şi cu sensibilitatea unei femei pe care experienţa tragică prin care trecuse în ultima vreme nu reuşise s-o facă să-şi piardă încrederea în viaţă. Dar lumea nu era în stare să vadă în acea experienţă decît o educaţie prea liberă.

În ultimul timp trăise atît de retrasă, încît la Marlott, nenorocirea ei, pe care şi aşa lumea n-o cunoştea prea bine, era acum aproape uitată. Dar cu toate acestea, Tess îşi dădea seama că n-ar mai putea niciodată să se simtă bine într-un loc care fusese martorul încercării nereuşite a familiei ei de a „cere să fie recunoscută ca rudă” de ramura bogată a familiei d’Urberville şi de a stabili prin Tess o legătură mai strînsă cu ei. În orice caz, fata nu s-ar fi simţit bine la Marlott decît după ce vremea i-ar fi şters din suflet conştiinţa dureroasă a acestei încercări nereuşite. Totuşi, chiar şi acum, Tess mai simţea pulsînd în ea puternic o viaţă plină de speranţe; simţea că într-un colţişor, care nu ar fi fost impregnat de amintiri, ar fi putut să trăiască fericită. Se gîndea că dacă ar fugi de trecut şi de tot ceea ce ţinea de el, ar fi însemnat că-l anihilează, dar pentru asta trebuia să plece.

Se poate oare spune şi despre puritate că o dată pierdută e pierdută pentru totdeauna? se întreba ea, Dacă ar fi putut să arunce un văl asupra trecutului, Tess ar fi putut să dovedească că acest lucru nu-i adevărat. Puterea de regenerare care stăpîneşte întreaga natură organică nu putea să fie refuzată tocmai unei fete tinere.

Aşteptă mult timp, fără să găsească nici un prilej de a pleca din nou. Veni apoi o primăvară neobişnuit de frumoasă. Parcă auzeai în muguri freamătul germinaţiei, şi Tess se simţea mînată ca animalele sălbatice de un dor nemărginit de ducă. În sfîrşit, într-o zi, pe la începutul lui mai, primi o scrisoare de la o fostă prietenă a maică-si, căreia îi ceruse mai demult nişte lămuriri - o persoană pe care nu o văzuse niciodată. Scrisoarea spunea că la o lăptărie, cale de mai multe mile spre sud, era nevoie de o fată pricepută şi că lăptarul doreşte să o angajeze pe timpul verii.

Ferma nu era chiar atît de departe cît ar fi dorit Tess; dar era totuşi suficient de departe, căci fata se mişcase pe o rază destul de limitată, şi destul de puţini oameni cunoscuseră povestea ei. Pentru persoanele care trăiesc în sfere limitate, kilometrii iau înfăţişarea unor grade geografice, parohiile par comitate, iar comitatele - provincii sau regate.

În visurile şi faptele ei, în toate planurile ei de viitor, Tess ajunsese la o hotărîre: nu aveau să mai existe nici un fel de castele de nisip, nici un fel de iluzii în legătură cu numele de d’Urberville. Va fi lăptăreasa Tess, şi nimic mai mult. Cu toate că nu schimbaseră nici o vorbă despre aceste lucruri, maică-sa ştia atît de bine ce simţea fata în această privinţă, încît nu-i mai pomeni niciodată despre descendenţa ei nobilă.

Totuşi, inconsecvenţa umană e atît de mare, încît unul din motivele pentru care Tess se simţea atrasă de noul loc era acela că din întîmplare acesta se găsea aproape de ţinutul strămoşilor ei, care nu erau originari din valea Blackmoor, cu toate că dinspre partea maică-si era o demnă băştinaşă a văii. Lăptăria unde avea să lucreze, şi care se chema Talbothays, nu era departe de unul din fostele domenii ale familiei d’Urberville. Se afla pe lîngă marile cavouri de familie unde erau îngropaţi nobilii şi puternicii ei strămoşi. Şi Tess se va putea uita la cavouri, gîndindu-se că de vreme ce o familie ca familia d’Urberville căzuse ca Babilonul, cu atît mai mult putuse să-şi piardă nevinovăţia o umilă urmaşă a lor. Şi Tess se tot întreba mereu dacă trăind în ţinutul strămoşilor ei n-ar putea să descopere, ca prin minune, fericirea; şi atunci, simţi ridicîndu-se în ea o forţă, ca seva în ramuri. Era tinereţea neconsumată, care se deştepta din nou după ce fusese înăbuşită o vreme, aducînd cu sine speranţă şi instinctul de nebiruit al bucuriei de a trăi.

FAZA A TREIA

ÎNTÎLNIREA

XVI

Doi, trei ani după întoarcerea lui Tess Durbeyfield de la Trantridge - ani liniştiţi în care îşi recăpătase echilibrul sufletesc - într-o dimineaţă de mai, cînd mirosul de izmă plutea în aer şi puişorii ieşeau din găoace, fata îşi părăsi căminul părintesc pentru a doua oară.

Îşi strînse lucrurile, care urmau să-i fie trimise mai tîrziu, şi tocmi un docar pînă la orăşelul Stourcastle, pe unde trebuia să treacă, şi care se afla aproape în direcţia opusă primei ei călătorii. Cu toate că dorise atît de mult să plece din sat, o dată ajunsă pe coasta primului deal, privi cu părere de rău spre Marlott şi spre casă.

Traiul celor pe care-i lăsase în urmă va rămîne, poate, neschimbat: cu toate că ea va fi departe şi nu-i vor mai vedea zîmbetul, nimeni nu va simţi că farmecul vieţii pălise şi nimănui nu i se va părea că plecarea ei lăsase în urmă un gol. Tess se gîndise că pentru ei era mai bine ca ea să plece. Dacă ar fi rămas, copiii ar fi profitat mai puţin de pe urma poveţelor ei decît ar fi avut de pierdut dacă îi urmau pilda.

Trecu prin Stourcastle fără popas, şi-şi continuă drumul pînă ajunse la o răscruce; se gîndea să aştepte aci o căruţă, care s-o ducă spre sud-vest. Acest ţinut era înconjurat de căi ferate, dar nici una din ele nu-l tăia de-a curmezişul. În timp ce aştepta aşa, trecu pe lîngă ea un ţăran cu o trăsurică, care avea acelaşi drum. Ţăranul o pofti să se urce lîngă el, şi cu toate că nu-l cunoştea, Tess primi, nedîndu-şi seama că invitaţia lui era doar un tribut pe care-l aducea frumuseţii ei. Omul mergea la Weatherbury şi dacă o ducea şi pe Tess pînă acolo, fata putea să facă restul drumului pe jos, în loc să ia diligenţa care trecea prin Casterbridge.

Cu toate că drumul fusese lung, Tess se opri Ia Weatherbury doar cît să mănînce de prînz la nişte ţărani unde o trimisese omul cu trăsurică. De acolo o porni pe jos, cu coşul în mînă, spre podişul întins acoperit de mărăcini, podiş care despărţea ţinutul de pajiştile unei văi mai îndepărtate. Jos, în vale, se afla o lăptărie - ţinta pelerinajului ei de-o zi întreagă.

Tess nu mai fusese niciodată prin locurile astea şi totuşi priveliştea i se părea cunoscută. Nu prea departe, spre stînga, zări o pată întunecată; după cîte bănuia - şi bănuiala se dovedi întemeiată - erau pomii din împrejurimile orăşelului Kingsbere, unde zăceau, în cavourile din biserica parohiei, osemintele strămoşilor ei, de pe urma cărora Tess nu se alesese cu nimic.

Nu mai avea nici un fel de admiraţie pentru ei; aproape că-i ura. Prea avusese multe de pătimit de pe urma lor. Din toate averile strămoşilor nu-i mai rămăsese decît o pecete şi o lingură veche. „Ah, cînd te gîndeşti că de fapt am moştenit de la mama tot atîta cît şi de la tata, îşi spuse ea. Că doar de la ea mi se trage frumuseţea, măcar că a fost o biată lăptăreasă.”

Cînd ajunse la punctul unde încep dealurile şi văile satului Egdon, drumul se dovedi a fi mai anevoios decît crezuse la început, cu toate că avea de mers doar cîteva mile. Nu găsi imediat drumul bun, aşa că făcu cîteva ocoluri şi abia după două ore ajunse în vîrful dealului, de unde văzu desfăşurîndu-se valea multdorită. Era Valea marilor lăptării, valea care abunda în lapte şi unt, produse aici în cantităţi mai mari decît la ea acasă, dar mai puţin îngrijit, valea înverzită, udată din belşug de rîul Var sau Froom.

Priveliştea arăta cu totul altfel decît valea Blackmoor, sau Valea micilor lăptării, pe care Tess n-o părăsise pînă atunci decît ca să se ducă la Trantridge, locul nenorocirii ei. Aici, în valea rîului Froom, lumea părea să fi fost concepută pe o scară mai mare. Ţarcurile erau de cincizeci de acri, în loc să fie de zece, fermele erau mai întinse, iar cirezile de vite erau ca nişte triburi, pe cînd cele din valea Blackmoor erau doar ca nişte familii. Tess nu mai văzuse în viaţa ei atîtea vaci; deodată, avea în faţă cirezi întregi pe întinderi cît vedeai cu ochii, de la răsărit la apus. Păşunea asta verde era înţesată de vite, după cum pînzele lui Van Alsloot sau Sallaert sînt înţesate cu locuitori ai burgurilor. Culoarea caldă, roşcată sau cafenie a vacilor absorbea lumina soarelui de apus, în timp ce spinările albe ale altor vite ţi-o proiectau drept în ochi, mai-mai să te orbească, chiar dacă te aflai pe acel deal îndepărtat pe care se afla Tess.

Priveliştea care i se întindea în faţa ochilor nu era, poate, de o frumuseţe atît de îmbelşugată ca cealaltă, pe care Tess o cunoştea atît de bine. În schimb, parcă te înviora mai mult. Lipsea atmosfera aceea de un albastru intens a văii Blackmoor, lipsea pămîntul ei gras cu miresme îmbătătoare. Aici, văzduhul era limpede şi eteric, iar aerul tare. Chiar şi rîul care făcea să crească iarba şi din care se adăpau vacile acestor lăptarii vestite nu era ca apele din Blackmoor, ape leneşe, potolite, şi adesea tulburi, curgînd în albii de mîl, în care, dacă umblai fără băgare de seamă, ai fi putut să te cufunzi şi să dispari pe neaşteptate. Rîul Froom avea unde cristaline ca Apa Vieţii, care i-a apărut evanghelistului, şi repezi ca umbra norilor, ape care susurau ziua întreagă pe prundişuri, sub cerul albastru. Pe malul rîului din valea Blackmoor creşteau crini, în timp ce aici creşteau gălbenele de munte.

Trecerea asta la o atmosferă mai puţin apăsătoare, sau poate simplul fapt că se afla pe meleaguri noi, unde nu întîlnea ochi mustrători, aţintiţi asupra ei o făcu să uite de necazuri şi să se înveselească. Şi în timp ce înainta cu paşi uşori în contra vîntului de la miazăzi, speranţele ei se amestecau cu razele soarelui în acea lumină ideală, care o învăluia. Fiecare adiere a vîntului i se părea o voce plăcută, iar trilurile păsărelelor, un imn de bucurie.

În ultima vreme, chipul i se schimba după cum gîndurile îi erau vesele sau triste, oscilînd între frumuseţe şi înfăţişarea ei obişnuită. Uneori avea faţa trandafirie şi fără cusur, alteori palidă şi tragică, şi atunci sentimentele îi erau mai adînci. Era mai frumoasă cînd apele sufletului ei erau liniştite decît atunci cînd erau zbuciumate. În dimineaţa aceea, chipul lui Tess mîngîiat de vîntul de la miazăzi era mai frumos ca oricînd.

Năzuinţa firească spre fericire, căreia nimeni nu i se poate împotrivi, de la cei mai umili pînă la cei mai îndrăzneţi, pusese, în cele din urmă, stăpînire şi pe ea. Era cu neputinţă să fi existat o întîmplare care să fi lăsat o urmă atît de adîncă încît să nu poată fi ştearsă cu timpul din sufletul unei fete ca Tess, o fată de douăzeci de ani, care nu avea încă mintea coaptă şi sufletul matur.

Şi astfel, fata simţi că-şi recapătă veselia, încrederea şi speranţele. Încercă să cînte o baladă, dar nici una nu i se păru potrivită, apoi, aducîndu-şi aminte de Psaltirea pe care îi rătăciseră ochii adesea duminica dimineaţa, înainte să fi gustat din mărul cunoaşterii, cîntă: „O, tu, soare şi lună... şi voi, stele de pe cer... O, tu, verdeaţa pamîntului... Voi, păsări ale văzduhului... fiare şi dobitoace, copii ai omului... binecuvîntaţi pe Dumnezeu, lăudaţi-l şi preamăriţi-l în vecii vecilor.”

Deodată, se opri şi murmură: „Dar poate că încă nu-l cunosc cu adevărat pe Dumnezeu”.

Se prea poate ca această rapsodie semiconştientă să fi fost o exprimare fetişistă într-un cadru monoteist. Femeile, care trăiesc mai cu seamă în tovărăşia formelor şi forţelor naturii exterioare, păstrează în sufletul lor mult mai mult din fantezia pagînă a strămoşilor îndepărtaţi decît din religia sistematică pe care seminţia lor a învăţat-o mai tîrziu. Cu toate acestea, Tess găsi o exprimare, măcar aproximativă, a simţămintelor ei, în vechile rugăciuni Benedicite{30} pe care le recitase, cu voce peltică, încă din copilărie. Şi asta îi era de ajuns. O mulţumire atît de mare pentru o acţiune atît de simplă ca aceea de a fi pornit către o viaţă independentă ţinea de firea familiei Durbeyfield. Spre deosebire de taică-său, Tess dorea să păşească în viaţă cu fruntea sus; dar, ca şi el, se bucura de realizările mici şi imediate şi nu era de loc pornită pe strădanii mari, pentru a se ridica în chip meschin pe scara socială - singurul mod în care se mai putea ridica o familie atît de puternică altădată, dar acum atît de împovărată, ca familia d’Urberville.

Tess moştenise energia neamului viguros al maică-si, la care se adăuga energia firească a vîrstei ei; după ce fusese atîta vreme copleşită de necazuri, aceasta energie se trezise din nou. La drept vorbind, femeilor li se întîmplă adesea să treacă prin umilinţele prin care trecuse ea, dar cu timpul îşi recapătă pofta de viaţă şi încep să privească din nou cu interes în jurul lor. Ideea că „atîta vreme cît există viaţă, există şi speranţă” nu e eu totul necunoscută „celor înşelaţi”, aşa cum ar vrea sa ne facă să credem unii teoreticieni amabili.

Asta o simţea, pesemne, şi Tess Durbeyfield în timp ce cobora povîrnişurile satului Egdon, apropiindu-se de lăptărie - ţinta pelerinajului ei - cu inima uşoară şi plină de încredere în viaţă.

Abia acum îşi dădea seama de deosebirea fundamentală care exista între cele două văi. Ca să dezlegi tainele văii Blackmoor, trebuia să te urci pe unul din dealurile înconjurătoare; cu valea care i se întindea acum în faţă se întîmplă altfel: ca s-o cunoşti bine trebuia neapărat să pătrunzi în mijlocul ei. Tess coborî deci în vale şi se pomeni într-o pajişte întinsă, care părea acoperită cît vedeai cu ochii de un covor de verdeaţă. Rîul cărase pămînt din regiunile mai înalte şi-l aşternuse apoi în straturi jos în vale; şi acum şerpuia obosit, îmbătrînit şi potolit, printre pagubele lui de odinioară.

Neştiind pe unde s-o apuce, Tess se opri pe pajiştea verde, ca o muscă pe o masă de biliard de o lungime nesfîrşită, simţindu-se la fel de stingheră şi de neînsemnată ca şi musca. Pînă acum, singurul efect pe care prezenţa ei îl avusese asupra văii nepăsătoare fusese faptul că atrăsese atenţia unui stîrc singuratic care, după ce se lăsase pe pămînt, nu departe de cărarea pe unde mergea Tess, îşi înălţase gîtul şi începuse s-o privească.

Deodată, din toate părţile cîmpiei, se înălţă o chemare prelungă şi repetată...

„Muu! Muu! Muu!”

Mugetele se răspîndeau ca o molimă, însoţite, din cînd în cînd, de lătratul unui cîine. Nu vesteau nicidecum sosirea frumoasei Tess în acea vale, ci anunţau, ca de obicei, ora patru şi jumătate, ora mulsului, cînd mulgătorii începeau să mîne vacile spre casă.

În cireada aflată în preajma ei, vacile albe şi roşcate, care aşteptaseră nepăsătoare pînă ce se dăduse chemarea, se îngrămădiră acum către ferma din fund, cu ugerele mari, pline de lapte, bălăngănindu-se în mers, ca nişte saci. Tess venea încet în urma lor. Intră în curtea fermei prin poarta deschisă, pe unde trecuseră vacile. Staule lungi, acoperite cu stuf, se întindeau de jur împrejurul ţarcului. Acoperişurile erau încrustate cu muşchi de un verde aprins, iar streşinile erau sprijinite pe stîlpi de lemn neteziţi şi lustruiţi, de mult ce fuseseră frecaţi de spinările unui număr nesfîrşit de vaci şi viţei din alte vremi, care acum erau de mult îngropaţi în uitare. Vacile se aşezară între stîlpi; privite din spate de către un ochi plin de fantezie, ar fi părutnişte cercuri pe două picioare, din centrul cărora pornea coada, care oscila ca un pendul. Între timp, soarele, care ooborîse în spatele acestei cirezi răbdătoare, arunca umbre pe perete, reproducînd cele mai mici amănunte. De altfel, soarele proiecta în fiecare seară aceste forme banale şi neînsemnate; făcea acest lucru cu aceeaşi minuţiozitate cu care ar fi proiectat profilul unei frumuseţi de la curte pe zidul unui palat, şi le reproducea cu sîrguinţa cu care reprodusese odinioară pe faţadele de marmură, formele olimpice, sau liniile feţei lui Alexandru, ale lui Cezar sau ale faraonilor.

Vacile cele mai puţin blînde erau mulse în staule. Cele paşnice, însă, erau mulse în mijlocul ogrăzii; şi în ziua aceea multe dintre acelea paşnice aşteptau acolo - tot vaci de prăsilă cum rar puteai întîlni dincolo de valea aceasta, şi nici aici chiar peste tot; erau vaci hrănite cu iarbă grasă, care în acest anotimp îmbelşugat creştea pe păşunile de lîngă rîu. Petele albe de pe spinările vacilor luceau puternic în lumina soarelui, iar bilele de alamă lustruită înfipte în coarnele lor aveau o strălucire de paradă militară. Ugerele cu vine umflate şi sfîrcurile ca nişte degete răşchirate de vrăjitoare atîrnau greu ca sacii de nisip.

Şi, în timp ce vacile aşteptau să le vină rîndul la muls, laptele se prelingea pe ugere şi picura pe pămînt.

XVII

Cînd văzură vacile venind de la păşune, fetele şi bărbaţii de la fermă ieşiră de prin casele lor şi din lăptărie. Fetele purtau saboţi de lemn, nu pentru că ar fi fost vreme rea, ci ca să nu-şi murdărească pantofii umblînd prin paiele ude. Începu mulsul; fiecare fată se aşeză pe un scăunel cu trei picioare, stînd cu faţa întoarsă într-o parte şi cu obrazul drept sprijinit de vacă. Tocmai atunci intră şi Tess în curte. Privirile lor curioase o urmăriră, alunecînd de-a lungul spinării animalelor. Bărbaţii care îşi trăseseră pălăriile pe ochi şi aveau borurile aproape lipite de frunte stăteau cu privirile în pămînt, aşa că nu o băgară în seamă.

Printre ei era şi unul mai voinic, între două vîrste, a cărui „bonetă” albă şi lungă era ceva mai fină şi mai curată decît basmalele celorlalţi, şi a cărui vestă arăta a lucru bun, luat de la tîrg; era lăptarul-şef, acela pe care îl căuta Tess. Prin partea locului era cunoscut ca un om care munceşte şase zile la mulsul vacilor şi la preparatul untului - treabă la care nu-l întrecea nimeni - iar în ziua a şaptea se duce la biserică şi stă în strana familiei îmbrăcat în straie de sărbătoare. Cineva îi făcuse chiar o poezie:

„Toată săptămînă, Dick

E lăptar, şi alt nimic,

Dar duminica e domnul Richard Crick”

Văzînd că fata privea în jur, căutînd pe cineva, se apropie de ea.

De obicei, în timpul mulsului lăptarii nu prea sînt în toane bune, dar domnul Crick tocmai avea nevoie de încă o mînă de lucru - căci la acea epocă a anului munca era în toi, aşa că o primi pe Tess cu braţele deschise. O întrebă de maică-sa şi de restul familiei (măcar că făcea asta doar de formă, căci de fapt nu aflase de existenţa doamnei Durbeyfield decît atunci cînd primise o scurtă scrisoare de afaceri în legătură cu Tess).

— Cînd eram flăcău cunoşteam foarte bine locurile de unde te tragi, spuse el, în chip de încheiere. Dar de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată o babă de vreo nouăzeci de ani, care locuia prin părţile acestea şi care s-a prăpădit de mult, că era pe vremuri o familie în valea Blackmoor, cu un nume cam ca al vostru şi se trăgea de pe aici. Se pare că e un neam foarte vechi, dar că s-a stins aproape de tot. Cei tineri, barem, nu ştiu nimic de el. Dar ce, era să stau s-ascult palavrele unei babe?

— Da, adevărat... îngînă Tess.

Apoi vorbiră despre vaci.

— Ştii să le mulgi bine şi curat, fetico? Nu vreau să le sece laptele tocmai acum.

Tess îi spuse să n-aibă nici o grijă, dar omul o măsură cu privirea cam neîncrezător. Tess stătuse în casă vreme îndelungată şi de aceea avea o înfăţişare mai gingaşă.

— Crezi că o să te poţi descurca? Oamenii de rînd n-au de ce să se plîngă aici, e destul de bine, dar să nu crezi că trăim chiar în puf.

Fata îl asigură că poate să se descurce. Interesul şi tragerea ei de inimă părură că l-au cucerit.

— Nu vrei o ceaşcă de ceai, sau ceva de mîncare? Ei, ce zici? Mai tîrziu? Bine, cum vrei. Eu, unul, cred că aş avea gîtul uscat ca o iască după un drum aşa de lung.

— Aş vrea să mă apuc de treabă îndată, ca să-mi dezmorţesc degetele, zise Tess.

Bău puţin lapte ca să mai prindă puteri, trezind mirarea şi dispreţul lui Grick, căruia nici prin gînd nu-i trecuse vreodată că laptele ar fi bun şi de băut.

— Fă cum vrei, dar eu n-aş putea să înghit aşa ceva, spuse el cu nepăsare, ţinînd căldarea din care sorbea fata. Eu de ani de zile n-am pus în gură o picătură de lapte, şi nici n-aş pune. Nu pot să sufăr laptele. Mi-ar cădea greu la stomac. Poţi să începi cu ea, urmă Crick, arătînd către vaca de lîngă ei. Dar să ştii că nu prea se lasă uşor mulsă. Avem aici vaci de toate felurile - unele mai uşor la muls, altele mai greu, ca peste tot. Dar asta ai să vezi tu singură, îndată.

După ce-şi scoase boneta, Tess îşi puse o glugă şi se aşeză pe scăunel, lîngă vacă. Cînd laptele începu să-i ţîşnească printre pumni în căldare, fata înţelese că începe într-adevăr o viaţă nouă. Această convingere o linişti; bătăile inimii i se domoliră şi se simţi în stare să privească în jurul ei.

Mulgătorii formau un fel de mic batalion; bărbaţii aveau în grijă vacile mai rele, iar femeile pe cele mai blînde. Lăptăria era destul de mare; Crick avea sub conducerea lui aproape o sută de oameni, în afară de zilele cînd era plecat de acasă, mulgea cu mîna lui vreo şase, opt vaci, cele mai rele din toată cireada. Mai toţi zilierii erau angajaţi temporar, aşa că lăptarul Crick nu avea încredere să le dea pe mînă cele şase vaci pe care le mulgea singur, căci din lipsă de interes zilierii ar fi putut să nu le mulgă cum trebuie; nu le lăsa nici femeilor, căci îi era teamă că n-au destulă putere în degete şi că, treptat, vacile ar fi putut să ajungă a nu mai da lapte. Nu l-ar fi supărat atît pierderea suferită pe moment din pricina mulsului incomplet, cît faptul că ea aducea după sine şi scăderea cantităţii de lapte dat de vacă, şi, în cele din urmă, secarea lui.

După ce Tess se aşezase lîngă vacă, în curtea fermei nu se mai auzise nici o vorbă, şi nici un sunet nu mai tulburase ţîrîitul laptelui împroşcat în zecile de căldări, în afară de exclamaţiile scoase din cînd în cînd, pentru a face ca una sau alta dintre vaci să se întoarcă sau să stea pe loc. Singurele mişcări erau acelea făcute de mîinile mulgătoarelor şi de cozile vacilor, care se bălăngăneau. Şi astfel, toţi îşi vedeau de treabă, în mijlocul pajiştii împrejmuite de dealuri; era o privelişte întinsă, formată din rămăşiţele unor peisaje vechi, de mult uitate, şi care fără îndoială se deosebeau foarte mult de peisajul pe care-l alcătuiau acum.

— Pare-mi-se... spuse lăptarul Crick, ridicîndu-se dintr-o dată din dreptul vacii pe care tocmai o mulsese şi, apucînd cu o mînă scăunelul cu trei picioare, iar cu cealaltă căldarea, trecu spre vaca următoare, din rîndul celor greu de muls. Pare-mi-se că azi vacile dau mai puţin lapte decît de obicei, şi dacă Winker merge tot aşa de prost pînă la mijlocul verii, zău dacă mai merită s-o mulgi.

— Asta-i pentru că avem un mulgător nou printre noi, spuse Jonathan Kail. Am mai văzut eu de-astea şi altă dată.

— Da, da. Să ştii că ai dreptate. Eu nu m-am gîndit la asta.

— Am auzit că dacă-i cineva străin de faţă li se ridică laptele în coarne, spuse una din fete.

— Aş! răspunse lăptarul Crick, plin de îndoială, ca şi cum pînă şi vrăjitoria ar putea fi limitată de condiţiile anatomice. N-aş crede că li se ridică chiar în coarne. De vreme ce vacile ciute ţin laptele ca şi cele cornute, nu prea cred că ai dreptate. Cunoşti zicala aia despre vacile ciute, Jonathan? De ce dau ciutele mai puţin lapte într-un an decît vacile cornute?

— Nu ştiu, interveni mulgătoarea. De ce?

— Fiindcă sînt mai puţine la număr, răspunse lăptarul. Dar oricum, un lucru e sigur: hoaţele astea nu vor să dea lapte azi, şi pace! Hai, să cîntăm ceva, oameni buni. Ăsta-i singurul leac.

Era un lucru obişnuit la lăptăriile de prin partea locului să recurgi la cîntece pentru a îndupleca vacile care păreau să dea mai puţin lapte ca de obicei, aşa că mai mult de nevoie decît de plăcere mulgătorii se porniră să cînte. Totuşi, li se păru că de cînd începuseră să cînte, treaba mergea mai bine. După ce cîntară vreo paisprezece sau cincisprezece strofe dintr-o baladă veselă despre un ucigaş care se temea să se culce pe întuneric fiindcă vedea arzînd în jurul lui flăcările de pucioasă ale iadului, unul dintre mulgători spuse:

— Ce bine ar fi dacă cîntatul cu capul plecat nu ţi-ar tăia răsuflarea! De ce nu vă luaţi harfa, domnule? Da, drept să spun, eu cred că nu-i nimic pe lume mai grozav decît o vioară.

Tess, care ascultase şi ea, crezu că aceste cuvinte îi fuseseră adresate lui Crick, dar se înşela. Răspunsul, sub forma unui: „De ce?” care părea că vine din burta unei vaci cafenii din staul, fusese dat de cineva din spatele vacii, pe care ea nu-l observase pînă atunci.

— Asta aşa-i, cu toate că taurii se lasă mai uşor mişcaţi de cîntec decît vacile - cel puţin din cîte am putut să-mi dau seama, spuse Crick. Am cunoscut odată la Meilstock, un bătrîn pe care-l chema William Dewy. Familia lui cîştiga bani frumoşi cu cărăuşia, să nu-ţi fie cu supărare, Jonathan. Îl cunoşteam pe om după înfăţişare, îl cunoşteam, vorba aia, ca pe frate-meu. Ei bine, într-o noapte frumoasă cu lună, omul nostru se întorcea de la o nuntă, unde cîntase la vioară şi ca să mai taie din drum, o luă de-a dreptul peste Forty-acres, un cîmp care se întindea în calea lui. Acolo dădu de un bivol lăsat să pască. Bivolul îl văzu pe William şi se luă după el, cu coarnele la pămînt, uite aşa! Să mor dacă vă mint! William fugi cît îl ţineau picioarele; nu băuse cine ştie ce, cu toate că fusese la o nuntă şi nuntaşii erau oameni cu stare, dar îşi dădu seama că n-o să fie în stare să apuce a sări gardul înainte ca bivolul să-l ajungă din urmă. Şi cum fugea aşa, numai ce puse mîna pe vioară şi-i trase o cîntare, tot întorcîndu-se spre bivol şi trăgîndu-se spre gard. Şi iată că bivolul se potoli şi rămase pe loc, cu ochii pironiţi la William Dewy, care tot mai zdrăngănea la vioară, pînă ce pe faţa dobitocului apăru un fel de zîmbet. Dar William n-apucă să contenească din cîntat şi să facă stînga-mprejur ca să sară gardul, că bivolul încetă de-a zîmbi şi-şi aplecă coarnele spre turul pantalonilor lui bufanţi. Ei, acu’ să te văd, William! Omul nostru se întoarse şi, vrînd, nevrînd, începu iar să cînte la vioară. Se făcuseră ceasurile trei, William ştia bine că multă vreme n-o să treacă nimeni pe acolo. Era încolţit de-a binelea şi pica de somn, aşa că zău dacă ştia ce să mai facă. Zdrăngăni la vioară pînă pe la patru, cînd văzu că nu mai are încotro şi că în curînd o să trebuiască să se dea bătut. „Numai cîntecul ăsta mă mai desparte de fericirea veşnică”, îşi zise. „Acum, numai Dumnezeu poate să mă mai scape”. Dar tocmai atunci îşi aduse aminte cum văzuse el vitele îngenunchind în puterea nopţii, de Moş Ajun. E drept că nici gînd de Moş Ajun, dar îi veni în minte să joace o festă bivolului. Aşa că începu cîntecul Născătoarei, ca în colindele de Crăciun. Şi ce să vezi?! Bivolul, cu mintea lui proastă, se lăsă în genunchi, de parcă ar fi fost tocmai noaptea şi ceasul naşterii Domnului. De îndată ce prietenul lui cornut căzu în genunchi, William făcu stînga-mprejur şi o tuli sărind gardul, nevătămat, înainte ca bivolul, care sta la rugăciune, să se ridice şi să se ia după el. William avea obiceiul să spună că a văzut în viaţa lui mulţi oameni prostiţi, dar că nici unul nu arătase atît de prostit ca bivolul cu pricina cînd îşi dădu seama că cineva îşi bătuse joc de simţămintele lui cucernice, şi că nu era nicidecum noaptea de Moş Ajun... Da, da, William Dewy, aşa îl chema pe om şi pot să vă spun chiar şi locul unde zace îngropat în cimitirul Mellstock, între cea de a doua tisă şi aripa dinspre miazănoapte a bisericii.

— Ciudată poveste! Te poartă către vremurile medievale, cînd credinţa era încă vie în inimile oamenilor.

Vorbele astea neobişnuite pentru curtea unei lăptării fuseseră rostite în şoaptă de vocea din spatele vacii cafenii dar cum nimeni nu le înţelesese tîlcul, ele nu fură luate în seamă decît poate doar de povestitor, care ar fi putut să creadă că cel care vorbise se îndoia de adevărul spuselor sale.

— Ei, asta nu ştiu! Dar ştiu că povestea e adevărată, domniile. Doar l-am cunoscut bine pe William.

— Da, da, fără îndoială, spuse vocea din spatele vacii cafenii.

Şi astfel, atenţia lui Tess fu atrasă de cel care vorbise cu Crick şi pe care abia dacă-l putea zări, căci stătea tot timpul cu capul îngropat în burta vacii. Nu putea de loc să înţeleagă de ce pînă şi lăptarul îi spunea domnule şi nici n-ar fi putut să se lămurească atunci, fiindcă omul rămase mult timp ascuns după vacă, de parcă ar fi avut de muls trei vaci, nu una. Îl auzea doar scoţînd din cînd în cînd cîte o exclamaţie, ca şi cum treaba s-ar fi încurcat.

— Uşurel, domnule, uşurel, îi spuse lăptarul. Pentru treaba asta îţi trebuie îndemînare, nu putere.

— De asta mi-am dat şi eu seama, spuse celalalt, ridieîndu-se în sfîrşit şi dezmorţindu-şi braţele. Mi-am frînt degetele, dar cred că pe asta am terminat-o.

Abia atunci reuşi Tess să-l vadă din cap pînă-n picioare. Purta o bonetă albă, obişnuită, şi jambiere de piele, ca orice om care lucrează la o fermă de vaci, şi abia-şi tîra ghetele pline de noroi amestecat cu paiele din curtea fermei. Dar toate astea erau pentru el o îmbrăcăminte ocazională. Sub aceste haine se putea ghici un om cu carte, un om retras, subtil şi melancolic, într-un cuvînt, un om deosebit.

Tess îşi dădu seama că-l mai văzuse şi altă dată, aşa că deocamdată nu se mai preocupă de înfăţişarea lui. Dar, de cînd îl văzuse ultima oară, Tess trecuse prin atîtea nenorociri, încît nu-şi aduse imediat aminte unde-l întîlnise. Apoi, deodată, îşi aminti. Nu era altul decît drumeţul care se alăturase dansurilor asociaţiei femeilor din Marlott, străinul care trecuse pe acolo, venind cine ştie de unde, dansase cu altele, n-o băgase în seamă, şi o pornise iar la drum, cu prietenii lui.

Gîndindu-se la o întîmplare petrecută înaintea nenorocirilor ei, Tess simţi cum i se dezlănţuie în minte un val de amintiri, care-i umplură inima de teamă ca nu cumva să fie recunoscută, şi astfel, într-un fel sau altul, taina ei să fie descoperită. Dar se linişti cînd văzu că tînărul nu părea s-o fi recunoscut. Uitîndu-se mai bine la el, văzu că de la prima, şi de altfel singura lor întîlnire, chipul lui expresiv devenise mai gînditor. Lăsase între timp să-i crească barbă şi mustaţă. Barba era mai blondă la rădăcină şi se închidea la culoare către vîrf, ajungînd la o nuanţă caldă, cafenie. Pe sub capetele pelerinei de pînză se vedea o jachetă din diftină de culoare închisă; purta pantaloni de pluş cu jambiere şi o cămaşă albă scrobită. Dacă n-ar fi purtat haine de mulgător, nimeni nu şi-ar fi putut da seama ce era. Ar fi putut, tot atît de lesne, să fie un moşier excentric sau un ţăran cu înfăţişare de gentilom. Dar era limpede că e un începător în munca de fermă.

Tess îşi dăduse imediat seama de asta, văzînd cît de mult timp îi trebuia ca să mulgă o vacă.

Între timp fetele începuseră să şuşotească între ele privind la noua-venită: „Ce frumuşică e!” spuneau cu admiraţie şi sinceră generozitate, sperînd în acelaşi timp că cei care le auzeau vor protesta puţin, ceea ce la drept vorbind ar fi putut s-o facă, căci nu frumuseţea te izbea în primul rînd la Tess. După ce isprăviră cu mulsul, intrară unul cate unul în casă, unde doamna Crick, nevasta lăptarului, care era prea respectabilă ca să mulgă vacile, şi care purta rochie de lînă şi pe vreme călduroasă, numai pentru că mulgătoarele se îmbrăcau în stambă, supraveghea căldările cu lapte.

Tess află că în afară de ea nu dormeau la fermă decît două sau trei fete. Cele mai multe plecau seara pe la casele lor. Tînărul cel ales, care-şi dăduse cu părerea despre povestea lăptarului, nu apăru de loc la cină. Tess nu întrebă de el şi-şi petrecu restul serii în camera de dormit, rînduindu-şi lucrurile. Camera era o încăpere mare, destsupra lăptăriei, lungă de vreo treizeci de picioare unde se aflau şi paturile celorlalte fete care dormeau la fermă. Erau trei fete frumoase, în floarea vîrstei şi, în afară de una singură, erau toate ceva mai în vîrstă decît Tess. Eroina noastră era tare ostenită şi de cum puse capul pe pernă simţi că pică de somn.

Una dintre fete, care dormea în patul de lîngă Tess şi nu era atît de obosită ca ea, se apucă să-i povestească despre casa unde avea să locuiască şi despre oamenii de acolo. Şoaptele ei se amestecau cu umbrele încăperii, şi lui Tess, care era cu mintea amorţită, i se părea că ele izvorăsc din întunericul în care pluteau.

— Domnul Angel Clare, cel care învaţă să mulgă şi cîntă la harfă, nu prea vorbeşte cu noi. E băiat de preot şi e prea pierdut în gîndurile lui ca să bage în seamă fetele. E ucenicul domnului Crick şi învaţă muncile de fermă. A învăţat ciobănitul în altă parte, şi acum vrea să înveţe munca de lăptărie... Da, da, e un domn în toată regula. Tatăl lui e preacuviosul domn Clare din Emminster... la cîteva mile de aici.

— A, da, am auzit de el, răspurtse Tess, căreia îi pierise somnul. Un preot tare cuvios, nu?

— Da, aşa e. Lumea spune că-i omul cel mai cucernic din tot Wessex-ul, ultimul dintre cei care ţineau de vechea „Biserică de Jos”{31}, pentru că toţi ceilalţi de pe aici ţin de „Biserica de Sus”{32}. Toţi fiii lui în afară de domnul Clare al nostru s-au făcut preoţi.

Dar, la ora aceea, Tests nu ţinea de loc să afle de ce domnul Clare al lor nu se făcuse şi el preot. Aţipi din nou, în timp ce lămuririle fetei îi ajungeau la ureche o dată cu zgomotul sacadat al picăturilor de zer care se scurgeau din săculeţele de brînză în camera de jos, amestecîndu-se cu mirosul roţilor de brînză din podul alăturat.

XVIII

Angel Clare nu se desprindea din umbrele trecutului ca o formă desluşită, ci mai degrabă ca un glas cald şi modulat, o privire pierdută şi visătoare şi o gură nobilă, cam prea mică şi delicat conturată pentru un bărbat, deşi buza inferioară se strîngea uneori cu o neaşteptată energie, lucru care ştergea orice impresie de nehotărîre. Cu toate astea, înfăţişarea şi privirea lui aveau ceva nebulos, preocupat, nedesluşit, care îl făcea să arate ca un om fără scop sau interes precis în viaţa materială. Şi totuşi, pe vremea cînd era copil, lumea spunea că face parte dintre aceia care ar fi putut să facă orice în viaţă, dacă şi-ar fi dat osteneala.

Angel era cel mai mic dintre copiii unui preot sărac, care trăia în celălalt capăt al comitatului. Venise la Lăptăria Talbothays să facă şase luni de ucenicie, înainte de a lua la rînd alte cîteva ferme, cu scopul de a învăţa muncile cerute aci, pentru a pleca apoi în colonii, sau pentru a lua pămînt în arendă, după cum ar fi fost cazul.

Intrînd în rîndul agricultorilor şi al crescătorilor de vite, tînărul făcuse un pas care, atît pentru el cît şi pentru ceilalţi, era foarte neaşteptat.

Domnul Clare, tatăl, a cărui primă soţie murise lăsînd o fată, se căsătorise din nou la bătrîneţe. Cea de a doua soţie îi dăruise, oarecum pe neaşteptate, trei fii, aşa încît, între Angel, cel mai tînăr dintre aceştia şi tatăl său, vicarul, lipsea aproape o întreagă generaţie. Dintre băieţi, numitul Angel, copilul făcut la bătrîneţe, era singurul care nu obţinuse nici o diplomă universitară, cu toate că se arătase înzestrat de mic pentru o educaţie academică.

Cu vreo doi, trei ani înainte de apariţia lui Angel la serbarea de la Marlott, pe vremea cînd părăsise şcoala şi-şi continua studiile acasă, sosise la parohie un pachet de la librarul din localitate, adresat preacuviosului James Clare. Pastorul deschisese pachetul, găsise înăuntru o carte şi citise cîteva pagini, după care, sărind de pe scaun, se duse, cu cartea sub braţ, drept la prăvălie.

— De ce mi-aţi trimis această carte? întrebase el pe un ton care nu admitea replică, arătînd cartea.

— A fost comandată, domnule.

— Nu de mine, şi ţin să vă asigur că nici de altcineva din casa mea.

Librarul se uită în registrul de comenzi.

— Ah, a fost expediată greşit, domnule, spuse el. A comandat-o un domn Angel Clare, şi ar fi trebuit să i-o trimitem dumnealui.

Domnul Clare clipi din ochi nervos, de parcă ar fi primit o lovitură. Se duse acasă şi-l chemă pe Angel în birou. Era galben la faţă şi părea tare amărît.

— Ia uită-te puţin la cartea asta, fiule, spuse pastorul. Ce-i cu ea?

— Am comandat-o, răspunse Angel simplu.

— De ce?

— Ca s-o citesc.

— Cum îţi poate trece prin minte să citeşti aşa ceva?

— Cum? Bine, dar e vorba de un sistem filozofic! Nu s-a publicat niciodată o carte mai morală, sau, aş putea spune, chiar mai religioasă...

— Da, destul de morală. Asta nu o neg. Dar religioasă, nu! Şi cînd te gîndeşti că vrei să devii slujitor al Domnului.

— Fiindcă tot ai pomenit de asta, tată, spuse fiul, luîndu-şi inima în dinţi, aş vrea să-ţi mai spun o dată pentru ultima oară că nu mai am de gînd să intru în rîndurile bisericii. Mă tem că n-am să o pot sluji cu destulă conştiinciozitate. O iubesc cum îţi iubeşti părintele. O să am întotdeauna cele mai calde simţăminte pentru ea, şi nu există nici o instituţie pe lume faţă de a cărei istorie să am o admiraţie mai mare. Dar nu pot accepta să fiu uns ca slujitor al ei, aşa cum au făcut-o fraţii mei, atîta timp cît ea refuză să se elibereze de o teolatrie a mîntuirii, care nu poate fi susţinută.

Pastorul, om cinstit şi cu o minte simplă, nu bănuise niciodată că fiul - sînge din sîngele lui - ar fi putut ajunge să gîndească astfel. Era năucit, îngrozit, paralizat. Dacă Angel nu avea de gînd să devină slujitorul bisericii, atunci ce rost mai avea să-l trimită la Cambridge? Universitatea, ca treaptă de trecere către altceva decît o carieră ecleziastică, i se părea acestui om cu idei fixe ca o prefaţă fără volum. Pastorul nu era numai un om al bisericii, ci un om cucernic, cu o credinţă nestrămutată, nu în sensul în care această expresie e folosită acum, de către şarlatanii teologici din rîndurile bisericii, sau din afara ei, ci în înţelesul vechi şi plin de bună credinţă al şcolii evanghelice. Era unul dintre aceia care:

Putea cu-adevărat să creadă

Că-n urmă cu vreo op’ş’pe veacuri

Dumnezeirea, veşnicia

Puteau, în fapt să...

Tatăl lui Angel încercă să discute, să-l convingă, iar în cele din urmă trecu la rugăminţi.

— Nu, tată, îi spuse Angel. Nu pot să fiu de acord cu articolul patru (ca să nu mai vorbim de rest), luîndu-l în sensul strict şi gramatical după cum cere Declaraţia{33} şi, aşa stînd lucrurile, nu mă pot face preot. În ceea ce priveşte religia, mă simt cu totul atras de reformă. Citez Epistolia care-ţi place dumitale cel mai mult, „Epistolia către evrei”, care arată că „schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor împlinite, este făcută tocmai ca să rămînă lucrurile care nu se clatină”.

Tatăl era atît de îndurerat, încît Angel simţi că i se rupe inima.

— Ce rost mai are ca părinţii tăi să strîngă bani şi să-şi rupă pîinea de la gură, ca să te trimită la universitate, dacă n-o faci pentru preamărirea şi cinstirea Domnului? repeta bătrînul într-una.

— Ca s-o folosesc pentru preamărirea şi cinstirea omului, tată!

Poate că, dacă ar fi stăruit, Angel ar fi reuşit să meargă şi el la Cambridge, ca fraţii lui. Dar părerea pastorului că acel centru de învăţătură nu era altceva decît o treaptă către hirotonisire, devenise aproape o tradiţie în familie. Ideea aceasta era atît de înrădăcinată în mintea sa, încît orice stăruinţă i s-ar fi părut fiului prevenitor aproape ca o încercare de a da o întrebuinţare greşită unui bun care-i fusese încredinţat şi de a fi nedrept faţă de cuvioşii capi ai familiei; căci, după cum pomenise tatăl său, aceştia fuseseră într-una siliţi să facă economii ca să ducă la bun sfîrşit planul de educare uniformă a celor trei copii.

— O să mă lipsesc de Cambridge, tată! spuse Angel în cele din urmă. Îmi dau seama că în asemenea condiţii n-am nici un drept să-ţi cer să mă trimiţi la universitate.

Efectele acestor dezbateri decisive nu întîrziară să se arate. Angel petrecu ani de-a rîndul acţionînd, meditîid şi studiind fără nici o metodă. Începu să se arate foarte indiferent faţă de convenienţele şi regulile sociale şi din ce în ce mai plin de dispreţ faţă de deosebirile de rang şi de avere. Chiar şi „familiile de viţă veche” (ca să folosim expresia preferată a celei mai de vază persoane din sat, acum decedată) nu prezentau nici o atracţie pentru el dacă reprezentanţii acestora nu erau în stare să întreprindă acţiuni noi şi sănătoase. Ca o reacţie la aceste preocupări serioase, cînd plecă la Londra să cunoască lumea şi să practice o profesie, sau să facă o muncă oarecare, fu scos din minţi de o femeie mult mai în vîrstă decît el, care era cît pe ce să-l nenorocească. Din fericire însă scăpă de ea, şi în cele din urmă întîmplarea se dovedi a-i fi fost de folos, căci îi îmbogăţi experienţa.

Contactul timpuriu cu singurătatea vieţii de la ţară trezise în el o puternică şi aproape inexplicabilă repulsie pentru viaţa de oraş; această repulsie îi bară drumul către succesul la care ar fi putut aspira, dacă ar fi răspuns chemărilor lumeşti, de vreme ce nu putea răspunde chemărilor spirituale. Dar ceva trebuia totuşi să facă. Pierduse cîţiva ani buni din viaţă, cînd, într-o zi, află că un cunoscut de-al lui se stabilise în colonii ca fermier şi începuse să facă avere. Lui Angel îi veni atunci ideea că asta ar putea însemna un început bun şi pentru el. Munca de fermă în sine, fie ea în colonii, în America, sau chiar în ţară - după ce s-ar fi calificat pentru o asemenea îndeletnicire printr-o ucenicie riguroasă - ar fi fost pentru el o vocaţie; ea ar fi putut probabil să-i ofere independenţă, fără a-l sili să sacrifice ceea ce pentru el avea o valoare mai mare decît competenţa însăşi, şi anume libertatea intelectuală.

Şi astfel, la douăzeci şi şase de ani, Angel Clare se afla la Talbothays studiind cornutele şi stînd în gazdă la lăptar, singurul de prin împrejurimi la care găsise o locuinţă confortabilă.

Camera lui - o mansardă imensă - se întindea pe toată suprafaţa lăptăriei. Ca să ajungi acolo, trebuia să te sui pe o scară care pornea din camera unde se păstra brînză. Mansarda stătuse multă vreme închisă şi doar de la venirea lui Angel se transformase în cameră de locuit. Clare avea aici spaţiu din belşug, şi mulgătorii îi auzeau adesea paşii măsurînd camera de la un capăt la altul, la ora cînd toţi ai casei dormeau. O parte din cameră era despărţită de cealaltă printr-o perdea, în dosul căreia se afla patul; cealaltă parte era mobilată ca un salon modest. La început stătea mai tot timpul în camera lui, citind sau zdrăngănind din harfa veche, cumpărată de ocazie. Cînd era amărît, avea obiceiul să spună că, cine ştie, poate într-o zi va trebui să-şi cîştige pîinea de pe urma ei, cîntînd pe stradă. După un timp se hotărî să studieze natura umană, aşa că începu să-şi ia mesele jos, în bucătărie, unde mîncau lăptarul, soţia lui, precum şi bărbaţii şi femeile de la fermă, care alcătuiau împreună o adunare plină de viaţă. Cu toate că doar puţini rămîneau la lăptărie peste noapte, cei care mîneau acolo erau destul de numeroşi. Cu cît stătea mai mult în mijlocul acestor oameni, cu atît avea mai puţin de spus împotriva lor şi cu atît îi plăcea mai mult să trăiască sub acelaşi acoperiş cu ei.

Spre marea lui mirare, Clare se simţea minunat în preajma lor. Şi după cîteva zile petrecute cu ei, uită cu totul de imaginea convenţională pe care şi-o făcuse despre aceşti oameni, înainte de a veni la fermă, imagine personificată de un biet prostănac care purta numele de Hodge{34}... De cînd trăia laolaltă cu ei nu dăduse de nici un Hodge. E drept că la început, cînd Clare mai privea încă lucrurile prin prisma omului venit din alt mediu, aceşti prieteni, cu care acum se simţea la largul lui, i se păruseră cam ciudaţi. Socotea că nu face de el să stea cot la cot cu ceilalţi lucrători de la lăptărie, iar judecăţile şi obiceiurile lor i se păruseră înapoiate şi lipsite de orice sens. Dar trăind zi de zi printre ei, un om pătrunzător putea descoperi şi un alt aspect al lucrurilor. Nu se produsese, de fapt, nici o schimbare şi cu toate acestea viaţa de aici nu i se mai părea lui Clare monotonă. Întreaga gospodărie, băieţii şi fetele care lucrau acolo, începură să se diferenţieze ca într-un proces chimic, pe măsură ce îi cunoştea mai bine. Abia acum pătrundea el adevărul spuselor lui Pascal „à mesure qu’on a plus d’esprit, on trouve qu’il y a plus d’hommes originaux; les gens du commun ne trouvent pas de différence entre les hommes”{35}, şi Hodge, personajul acela tipic şi neschimbător încetă să mai existe. Se dezagregase într-o multitudine de creaturi variate, fiinţe care gîndesc deosebit, judecă deosebit şi se diferenţiază la nesfîrşit: unii fericiţi, alţii împăcaţi cu sine, cîţiva amărîţi, ici şi colo cîte unul deştept sau poate chiar genial, unii proşti, alţii nepăsători, unii austeri, alţii, asemenea poetului Milton{36}, tăcuţi şi visători sau plini de forţă ca şi Cromwell; oameni care aveau fiecare părerile lor despre ceilalţi, după cum el, Clare, avea părerea lui personală despre prietenii săi; oameni care se acceptau sau se condamnau între ei, se puteau înveseli sau întrista privind la slăbiciunile sau păcatele celorlalţi, oameni care păşeau cu toţii, dar fiecare în felul lui, pe drumul ce duce spre moarte şi uitare.

Nici el nu-şi dădea seama cînd începuse să-i placă viaţa în aer liber pentru farmecul ei, şi nu numai pentru valoarea utilă pe care ar fi avut-o în viitoarea lui carieră. Ţinind seama de situaţia lui, e uimitor cît de repede reuşise să se dezibare de melancolia cronică ce pune stăpînire pe rasele civilizate de îndată ce începe să le piară credinţa într-o putere binefăcătoare. Pentru prima oară în ultimii ani putea să citească tot ce voia fără să fie veşnic urmărit de ideea că trebuie să-şi încarce mintea cu cunoştinţele cerute de o anumită profesie, căci cele cîteva broşuri despre munca de fermă, care socotea că-i sînt necesare, nu-i luau prea mult timp.

Pe măsură ce cunoştea noi aspecte ale vieţii şi ale oamenilor, Clare începuse să se înstrăineze de vechile lui principii. Cunoscu îndeaproape fenomene despre care înainte avea doar o noţiune vagă - anotimpurile veşnic schimbătoare, zorile şi amurgul, noaptea şi miezul zilei, vînturile şi toanele lor, copacii, apele şi ceaţa, umbrele, tăcerea şi vocile lucrurilor neînsufleţite.

Dimineţile erau destul de răcoroase, aşa că în camera mare unde luau cu toţii prima masă a zilei mai era nevoie de foc; la îndemnul doamnei Crick, care îl considera prea de neam ca să stea la masa lor, Angel Clare îşi făcuse obiceiul să se aşeze la gura căminului şi să-şi pună ceaşca şi farfuriile pe o masă pliantă. Lumina ce pătrundea printr-o fereastră mare, închisă de-a latul, cu un drug de fier şi aflată chiar în faţa lui, la care se adăuga o altă lumină mai slabă, rece şi albăstruie, ce pîlpîia în cămin, îi îngăduiau lui Clare să citească acolo ori de cîte ori ar fi dorit. Între Clare şi fereastră se afla masa la care stăteau ceilalţi, iar profilurile acestora se reflectau în geam, mişcîndu-se ritmic în timp ce mestecau. Într-o parte a camerei era uşa lăptăriei, unde se vedeau aliniate rînduri, rînduri, bidoanele dreptunghiulare pline cu laptele muls de dimineaţă. În fund de tot, se vedea putineiul cel mare de făcut unt şi se auzea zgomotul lui tîrşit, în timp ce se învîrtea. Prin fereastră se zărea un băiat care mîna un cal vlăguit ce se tot rotea: era forţa care punea în mişcare putineiul.

După sosirea lui Tess, cîteva zile la rînd, Clare, care era veşnic cufundat în citirea unei cărţi, a unei publicaţii, sau în descifrarea unei partituri primite de curînd prin poştă, abia dacă-şi dădu seama că se afla şi ea la masă. Tess vorbea atît de puţin iar celelalte fete atît de mult, încît în larma generală Clare nu distinse nici o notă nouă, cu atît mai mult cu cît avea şi obiceiul să treacă peste detalii, păstrînd despre lucruri doar o impresie generală. Cu toate acestea, într-una din zile, pe cînd studia o partitură şi, printr-un efort de imaginaţie, i se părea că melodia îi răsună în urechi, uită de toate şi lăsă să-i cadă din mînă notele care se rostogoliră spre cămin. Rămase cu ochii la buştenii din vatră şi la flacăra la care se gătise mîncarea de dimineaţă şi care acum sălta ostenită; uitîndu-se aşa, i se păru că flacăra dansează după melodia care-i răsuna în urechi. Privi apoi la cele două cîrlige ale căminului, negre de funingine, care se legănau agăţate de bară; i se părea că firicelele de funingine tremurau după aceeaşi melodie şi că ceainicul pe jumătate gol le ţinea isonul bolborosind şi el. Discuţiile, de la masă se contopiră cu orchestra din închipuirea sa, pînă cînd, deodată, se trezi gîndind: „Ce voce de flaut! Trebuie să fie fata care a venit deunăzi”.

Clare se uită la ea. Stătea cu celelalte fete la masă, dar nu privea spre el. De altfel, Clare tăcea mai tot timpul, aşa că oamenii aproape uitaseră că se afla şi el în cameră.

— Nu ştiu cum o fi cu stafiile, spuse ea, dar ştiu că, uneori, sufletele noastre se pot desprinde de trup, chiar cînd sîntem în viaţă.

Crick lăptarul se întoarse spre ea mirat şi cu gura plină. Ţinea în mînă un cuţit şi o furculiţă mare (căci aici dimineaţa se mînca, nu glumă), pe care le proptise pe masă, ca pe nişte stîlpi de spînzurătoare.

— Nu mai spune, fetico! Aşa să fie? întrebă el.

— Şi nu e greu de loc să simţi cum se desprinde, spuse Tess. Uite, te culci noaptea pe iarbă şi rămîi cu ochii la o stea: una mare şi strălucitoare, şi te gîndeşti numai şi numai la ea, şi curînd simţi că sufletul ţi-a zburat departe, departe şi că nici nu mai e nevoie de trup.

Lăptarul, care pînă atunci nu-şi luase ochii de la Tess, îşi îndreptă privirile spre nevastă-sa.

— Mare minune! Ce spui, nevastă? De treizeci de ani tot bat drumurile, în nopţile cu stele, ba după fete, ba după treburi, ba după doftor, ba după moaşă, da’ la una ca asta nu m-am gîndit niciodată. Să mor dacă am simţit vreodată că mi se ridică sufletul, măcar cu un deget deasupra gulerului de la cămaşă.

Văzînd că toţi, chiar şi ucenicul lăptarului, se uitau acum la ea, Tess se roşi, spuse cu jumătate de glas că asta era doar o închipuire de-a ei, şi-şi văzu de mîncare.

Clare rămase cu ochii la ea. Fata termină repede de mîncat; simţind privirile lui, începu să deseneze cu arătătorul fel de fel de figuri pe faţa de masă, tot atît de stînjenită ca un animal domestic cînd se simte observat.

„Ce proaspătă şi feciorelnică fiică a Naturii”, îşi spuse el.

Apoi, i se păru că descoperă în ea ceva care-i era cunoscut, ceva care-i amintea de un trecut luminos, fără griji, de un trecut în care problemele serioase ale vieţii nu îi întunecaseră încă orizontul. Ajunse la concluzia că o mai văzuse cîndva dar unde... n-ar fi putut să spună. O întîlnise cu siguranţă o dată, cînd hoinărise pe la ţară. Şi cu asta se declară mulţumit; nu era curios să afle mai mult. Dar această împrejurare făcu ca de-acum încolo Tess să fie preferata lui printre celelalte fete drăguţe de la lăptărie, ori de cîte ori simţea nevoia să-şi oprească privirile asupra vreunei femei din preajmă.

XIX

De obicei, vacile erau mulse cum veneau la rînd, fără vreo preferinţă sau un alt criteriu de alegere. Dar unele dintre ele păreau că nu vor să fie mulse de oricine şi această predilecţie mergea atît de departe, încît uneori refuzau pur şi simplu să fie mulse de altcineva decît de persoana cu care se deprinseseră, şi fără să le pese de nimic izbeau cu piciorul în căldarea celui nepoftit.

Lăptarul Crick avea o regulă, şi anume să împiedice aceste preferinţe sau aversiuni printr-o continuă rotaţie la muls, căci altfel, în caz că unul dintre băieţi sau fete părăsea lăptăria, se vedea pus în încurcătură. Pe de altă parte, fetele aveau tot interesul să încalce regula lăptarului, căci dacă fiecare alegea zilnic doar cele opt sau zece vaci cu care era obişnuită, şi care se lăsau mulse fără împotrivire, mulsul devenea o treabă grozav de uşoară.

Tess, asemenea tovarăşelor ei, descoperi repede vacile care se lăsau mai uşor mulse de ea, şi ar fi fost tare bucuroasă să le aleagă numai pe acelea, căci în ultimii doi, trei ani stătuse atît de mult acasă, încît mîinile i se dezobişnuiseră cu munca grea. Printre cele nouăzeci şi cinci de vaci, erau opt şi anume: Dumpling, Fancy, Lofty, Mist, Old Pretty, Young Pretty, Tidy şi Loud{37} - care se lăsau atît de uşor mulse de Tess, încît nu era nevoie decît să le atingă ugerele, cu toate că vreo două dintre ele aveau ţîţele tari ca piatra. Totuşi, cunoscînd dorinţa lăptarului, se strădui, conştiincioasă, să ia vacile la rînd, lăsînd la o parte doar pe acelea care se mulgeau foarte greu şi pe care nu putea încă să le stăpînească.

Fata observă însă curînd că există o coincidenţă ciudată între ordinea, aparent întîmplătoare, a vacilor la muls şi preferinţele ei în această privinţă. Într-o bună zi îşi dădu seama că asta nu era nicidecum un lucru întîmplător. În ultima vreme, ucenicul lăptarului ajutase şi el la mînatul vacilor în staul şi, a cincea sau a şasea oară cînd făcea asta, în timp ce stătea rezemată lîngă vacă, fata se întoarse către el şi îi aruncă o privire şăgalnică şi întrebătoare.

— Dumneata ai rînduit vacile aşa, domnule Clare? întrebă ea, îmbujorîndu-se la faţă. Şi pe cînd îl mustra cu privirea, se trezi zîmbind fără să vrea, cu toate că, pe cît putea, se străduia să rămînă serioasă.

— Bine, dar asta n-are nici o importanţă, spuse el. Dumneata ai să fii întotdeauna aici să le mulgi.

— Da? Aşa nădăjduiesc şi eu! Dar Dumnezeu ştie...

Mai tîrziu îi fu necaz că vorbise aşa, gîndindu-se că, necunoscînd motivele serioase care făceau să-i placă această izolare, Clare ar fi putut s-o înţeleagă greşit. Vorbise cu atîta căldură, încît el ar fi putut să-şi închipuie că asta avea vreo legătură cu prezenţa lui acolo.

Gîndul ăsta o chinuia atît de tare, încît pe seară, după ce termină cu mulsul vacilor, porni singură prin grădină; îi părea rău că-i arătase lui Clare că-şi dă seama de interesul lui pentru ea.

Era o seară obişnuită de iunie, una din acele seri cînd totul se află într-un echilibru atît de delicat, iar atmosfera e atît de sugestivă, încît obiectele neînsufleţite par a poseda şi ele cel puţin două-trei simţuri, dacă nu cinci, ca orice vietate. Nimic nu deosebea lucrurile apropiate de cele depărtate şi ţi se părea că ai putea cuprinde toată zarea. Tess simţea liniştea absolută, nu ca pe o simplă negaţie a zgomotului, ci mai degrabă ca pe o realitate pozitivă. Dar deodată liniştea fu tulburată de sunete de coarde.

Mai auzise sunetele astea venind dinspre mansarda de deasupra camerei ei. Sunetele slabe, nedesluşite din pricina încăperii care le întemniţa, nu o mişcaseră niciodată ca acum, cînd rătăceau prin aerul liniştit al serii pure şi desăvîrşite ca nuditatea. Considerate în mod absolut, atît instrumentul cît şi execuţia erau slabe; dar cum totul e relativ, Tess asculta melodia pironită locului, ca o pasăre sub puterea unei vrăji. Se apropie încet de cel care cînta, oprindu-se în dosul tufişului, de teamă să nu fie văzută.

Tess se afla acum într-o parte a grădinii care rămăsese necultivată ani de-a rîndul; era umedă şi năpădită de buruieni pline de sevă care la fiecare atingere împrăştiau nori de polen, şi plină de flori de cîmp cu tulpini înalte; aceste flori ale căror nuanţe roşietice, gălbui şi purpurii formau o policromie tot atît de strălucitoare ca şi aceea a florilor de grădină, răspîndeau miresme îmbătătoare. Fata se furişa ca o pisică prin această vegetaţie luxuriantă; dediţeii de pădure i se agăţau de fustă, melcii îi trosneau sub picioare, mîinile îi erau mînjite de lapte de cucută şi bale de limaxi; îşi freca mereu braţele goale încercînd să scape de pecinginea lipicioasă care-i făcea pe piele nişte pete gălbui. Şi aşa se apropie de Clare, fără ca el să bage de seamă.

Tess pierduse cu totul noţiunea de timp şi de spaţiu. Fără voia ei, era cuprinsă de acea exaltare pe care o descrisese cîndva celor de la fermă şi care putea fi creată printr-un efort de voinţă, atunci cînd priveai fix la o stea. Vibra la notele delicate ale unei harfe proaste, ale cărei armonii o mîngîiau ca o adiere uşoară, făcînd-o să-i dea lacrimile. Polenul care plutea în aer părea materializarea muzicii, iar umezeala din jur plînsul îndurerat al grădinii. Era aproape de înnoptat, dar cu toate acestea florile care răspîndeau o mireasmă pătrunzătoare străluceau ca şi cum n-ar mai fi vrut să se închidă, iar undele culorilor se amestecau cu undele sunetelor.

Umbrele serii învăluiseră totul; doar o lumină slabă mai venea printr-o spărtură mare a norilor de la apus, ca o frîntură de zi, uitată acolo din întîmplarc. Angel sfîrşise melodia cea duioasă, o melodie simplă, care nu cerea mare îndemînare, şi Tess aştepta să înceapă alta. Dar Angel se săturase de cîntat şi începuse să se plimbe fără ţintă. Ocoli gardul viu şi veni cu pas domol în spatele ei. Cu obrajii îmbujoraţi Tess se strecură pe furiş, uşurel, ca şi cum nici nu s-ar fi mişcat.

Angel văzu rochia ei albă de vară, o strigă, şi cu toate că se afla la oarecare distanţă, fata îl auzi.

— Hei, Tess, ce te furişezi aşa? o întrebă el. Te temi de ceva?

— Nu... nu. Nu mă tem de nimic ce-mi poate ieşi în cale, mai ales acum cînd merii îşi scutura floarea şi e atîta verdeaţă în jur...

— Dar e ceva care te nelinişteşte. Aşa-i?

— Da, domnule.

— Da? Şi ce e?

— Nici eu nu prea ştiu.

— Te temi că se acreşte laptele?

— Nu!

— Te temi de viaţă în general?

— Da.

— Asta mi se întîmplă şi mie, destul de des. Viaţa e tare încurcată! Aşa-i?

— Da, asta aşa-i...

— Totuşi mă mir că o fată atît de tînără ca tine are asemenea păreri despre viaţă. Ia spune, cum ţi se pare?

Fata rămase o clipă tăcută, neştiind ce să răspundă.

— Hai, Tess, spune-mi... îţi făgăduiesc că rămîne între noi!

Tess crezu că Angel vrea să ştie cum i se păreau lucrurile în jur, şi răspunse sfioasă:

— Pomii privesc întrebători, nu? Sau cel puţin aşa mi se pare. Iar pîrăul spune: „De ce mă tulburi cu privirile tale?” Şi în faţă îţi apar, în şir, zilele care au să vină; prima e mai mare şi se vede desluşit, celelalte sînt mai mici, din ce în ce mai mici... Dar toate sînt înfricoşătoare şi nemiloase şi parcă strigă de departe „Acu’ vin! Fereşte-te de mine! Fereşte-te!” Dar dumneata, cu cîntecele dumitale, faci lumea să viseze şi spulberi toate închipuirile astea întunecate.

Angel se mira că o fată atît de tînără are gînduri atît de triste. Era doar o biată ţărăncuţă, dar avea ceva deosebit, în stare să-i facă pe cei din jur s-o invidieze. Tess înfăţişa în graiul ei simplu, ajutîndu-se şi de cunoştinţele căpătate în cei şase ani de şcoală, simţăminte care aproape se confundau cu sentimentul de tristeţe al epocii moderne. Dar descoperirea pe care o făcuse nu i se mai păru lui Clare atît de surprinzătoare, cînd se gîndi că ceea ce numim idei avansate nu sînt, de cele mai multe ori, decît definirea cea mai recentă, exprimarea cea mai exactă, prin cuvinte terminate în logic şi ism, a unor senzaţii pe care oamenii le-au perceput vag, secole de-a rîndul.

Şi totuşi, i se părea ciudat că Tess le înţelesese atît de timpuriu. Era mai mult decît ciudat, era impresionant, interesant, patetic. Nebănuind cauza, nu-i trecea prin minte că experienţa omului e în raport direct cu intensitatea întîmplărilor trăite şi nu cu durata lor. Suferinţele lui Tess trecuseră, dar o lăsaseră mai înţeleaptă.

Tess, la rîndul ei, se întreba cum se face că un băiat de preot, care căpătase o educaţie aleasă şi nu se putea plînge de nevoi materiale, privea viaţa ca pe o osîndă. O biată făptură rătăcitoare ca ea era îndreptăţită să privească astfel viaţa. Dar el? Era oare cu putinţă ca omul acesta minunat şi plin de farmec să fi coborît vreodată în Valea Umilinţii şi să fi spus, ca omul din Uz{38} după cum spusese şi Tess cu doi, trei ani în urmă: „Sufletul meu alege mai degrabă ştreangul, mai bine moartea, decît chinurile mele. Mă prăpădesc, nu voi trăi cît lumea.”

E drept că Angel Glare era un declasat, dar Tess ştia că renunţase la poziţia sa socială doar ca să înveţe o meserie, asemenea lui Petru cel Mare care făcuse şi el ucenicie la un constructor de nave. Clare nu mulgea vacile de nevoie, ci pentru că avea de gînd să se facă fermier, pentru că trebuia să înveţe cum să conducă o fermă bine şi cu spor, cum să lucreze pămîntul şi cum să crească vitele. Avea să trăiască în America sau în Australia, domnind ca Abraham peste turma de oi şi cirezile de vite - dobitoace bălţate şi tărcate - peste argaţi şi slujnice. Şi totuşi, uneori fata nu putea înţelege cum un tînăr cu o înclinaţie atît de puternică spre lectură, muzică şi meditaţie, poate alege de bună voie îndeletnicirea de fermier, în loc să se facă preot, ca tatăl şi fraţii lui.

Dar cum nici unul dintre ei nu era în stare să dezlege taina celuilalt, se priveau amîndoi cu mirare şi interes, fiecare aşteptînd să cunoască mai bine personalitatea şi firea celuilalt, fără a încerca să-i dezgroape trecutul.

Fiecare zi, fiecare ceas care trecea îi făcea să se cunoască mai bine. Tess încerca să trăiască ca un om care a renunţat la plăcerile vieţii, nedîndu-şi seama de forţa propriei ei vitalităţi.

La început, părea că vede în Clare mai mult o inteligenţă decît un om, şi se compara adesea cu el în această privinţă. Ori de cîte ori îşi dădea seama de mintea sa luminată şi de prăpastia care exisţa între nivelul ei intelectual atît de modest şi culmile măreţe atinse de gîndirea lui, se întrista şi se simţea cît se poate de descurajată.

Clare descoperi ce era în sufletul ei într-o zi cînd pomenise în treacăt despre viaţa pastorală din Grecia antică. În timp ce vorbea, fata culegea muguri de rodul-pămîntului de pe malul rîului.

— De ce te-ai posomorît aşa dintr-o dată? o întrebă el.

— Mă gîndeam la mine şi la soarta mea, răspunse Tess, zîmbind trist şi începînd să cojească nervos unul dintre mugurii pe care-i culesese. Îmi închipui ce s-ar fi ales din mine dacă aş fi trăit altfel. Mi-am irosit viaţa, fiindcă nu mi s-a ivit nici un prilej fericit. Cînd văd cîte lucruri ştii dumneata, cîte cărţi ai citit, ce-ai văzut şi cît ai cugetat, îmi dau seama că sînt un nimic. Sînt la fel ca biata regină din Saba{39} care a trăit în Biblie. N-am mai multă minte decît ea.

— Nu te mai frămînta aşa, draga mea, spuse el cu înflăcărare, crede-mă că te-aş ajuta bucuros dacă ai vrea să începi să înveţi ceva - istorie, sau orice altceva te-ar interesa.

— Ia uite, ăsta e altfel... îl întrerupse ea, arătîndu-i mugurele pe care-l cojise.

— Ce spui?

— Voiam să spun că atuncea cînd îl cojeşti, nu găseşti niciodată doi muguri la fel.

— Lasă asta, spune-mi, nu ţi-ar plăcea să înveţi?... istorie, de pildă...

— Uneori mi se pare că n-are nici un rost să ştiu mai multă istorie decît ştiu.

— De ce?

— La ce mi-ar folosi să aflu că sînt o făptură dintr-un şir lung de oameni, să citesc în vreo carte veche despre o femeie cu care m-aş asemui, şi să-mi dau seama că viaţa mea o să fie aidoma cu a ei. Mai mult mă amărăsc. Mai bine nu citesc nimic şi nu ştiu că am fost făcută după acelaşi tipar cu mii şi mii de alţi oameni, că viaţa mea, viitorul meu şi tot ce o să mi se întîmple de-acum încolo o să fie aidoma cu viaţa lor.

— Cum, şi nu vrei să înveţi nimic?

— Ba da. Aş vrea să ştiu de ce... de ce soarele străluceşte deopotrivă pentru cel drept şi pentru cel nelegiuit, răspunse Tess cu glas tremurat. Dar asta ştiu că n-o s-o aflu din cărţi.

— Nu mai fi amărîtă, Tess, spuse Clare, îndemnat de simţul datoriei, cu toate că avusese şi el asemenea îndoieli. Apoi, uitîndu-se la gura ei pură, se gîndi că această fiică a naturii nu făcea decît să repete ceea ce auzise de la alţii. Tess continua să cojească muguri. Clare privi o clipă pleoapele ei plecate şi unda genelor care îi umbreau obrazul catifelat, apoi se îndepărtă şi o porni cu pas domol pe cărare. După plecarea lui, Tess rămase o vreme pe gînduri, cojind ultimul mugure care-i mai rămăsese. Apoi, revenindu-şi din visare, zvîrli la pămînt toată bogăţia de flori şi muguri din braţe, de necaz că se purtase atît de copilăreşte. Începuse să simtă ceva cald în adîncul inimii.

„Ce proastă trebuie să-i fi părut lui Clare!” Dintr-o dată simţi o dorinţă nemărginită de a-i face impresie bună şi-şi aminti de-un lucru pe care în ultima vreme - din pricina urmărilor lui neplăcute - încercase să-l uite, şi anume că făcea parte din nobila familie d’Urberville. Asta însemna doar un titlu şi nimic mai mult, un titlu care-i adusese atîtea necazuri; dar, dacă ar fi ştiut că oamenii din cavourile de marmură de Parbeck şi alabastru din biserica de la Kingsbere erau cu adevărat strămoşii ei în linie dreaptă, dacă ar fi ştiut că nu era o pretinsă d’Urberville, care nu avea altceva decît bani şi ambiţie, ca familia de la Trantridge, ci o adevărată d’Urberville, poate că domnul Clare, care era de neam şi pe deasupra mai studia şi istoria, ar fi respectat-o într-atît, încît să uite purtarea ei copilărească cu cojitul mugurilor.

Tess era curioasă să afle ce impresie ar putea să facă asupra lui Angel originea ei, dar nu îndrăzni să i-o dezvăluie, pînă nu încercă să afle de la lăptarul Crick dacă domnul Clare respecta vechile familii senioriale care-şi pierduseră averea şi proprietăţile.

— Domnul Clare, spuse lăptarul Crick cu emfază, e cel mai ciudat om din cîţi am pomenit; nu seamănă cît de cît cu familia lui. Nu poate să sufere familiile vechi. Spune că e la mintea omului că au dat tot ce au avut de dat pe vremuri şi că acum nu mai sînt în stare de nimic. Uite, aşa sînt de pildă familiile Billett, Drenkhard, Grey şi St. Quintin, familia Hardy şi familia Gould, care stăpîneau mile întregi de pămînt în valea asta. Acum poţi să cumperi tot ce au cu o baniţă de grîu. Retty Priddle, fata aia mică de la noi, face parte din neamul Paridelles - un neam vechi, care stăpînea o mulţime din pămînturile de lîngă King’s Huntock, care sînt acum ale contelui de Wessex, şi asta încă pe vremea cînd nimeni n-avea habar de conte şi de ai lui. Şi, ce crezi, cînd a aflat de asta domnul Clare nu s-a mai uitat la biata fată zile întregi. „Ah, îi spuse el, niciodată n-ai să ajungi să mulgi vacile cum trebuie. Toată îndemînarea ta s-a irosit cu veacuri în urmă în Palestina, şi acu’ trebuie să mai zaci o mie de ani ca să prinzi putere pentru fapte noi!” Zilele trecute a venit p-aici un băiat să ceară de lucru. Zicea că-l cheamă Mat. L-am întrebat de numele de familie şi băiatul a zis că n-a avut niciodată nume de familie şi cînd l-am întrebat de ce, mi-a spus că pesemne ai lui nu erau o familie destul de veche. „A! Eşti omul meu! îi zise domnul Clare, sărind de la locul lui şi strîngînd mîna băiatului. Pun mari speranţe în dumneata!” şi pe urmă i-a dat o jumătate de coroană. Ce mai... nu poate să înghită familiile vechi!

Auzind o asemenea schimonosire a vederilor lui Clare, biata Tess se bucură că, într-un moment de slăbiciune, nu pomenise de familia ei - măcar că era atît de neobişnuit de veche, încît aproape că ar fi avut timpul să închidă circuitul şi să redevină nouă. În afară de asta, mai era la fermă o fată, care în privinţa strămoşilor se părea că stă tot atît de bine ca şi ea. Nu pomeni nimic despre cavoul familiei d’Urberville şi despre cavalerul lui Wilhelm Cuceritorul care le lăsase numele de d’Urberville. Acum, cînd ştia care erau vederile lui Clare, se gîndi că tînărul îi arătase interes mai ales pentru că bănuia că se trage dintr-o familie nouă, fără tradiţie.

Vremea trecea şi întreaga natură părea că tinde către maturitate. O nouă recoltă de flori şi frunze, o nouă generaţie de privighetori, sturzi şi cintezi, puzderie de făpturi efemere, luau locul celor din vara trecută, cînd ele însele nu erau decît germeni şi părticele anorganice. Sub lumina binefăcătoare a soarelui, mugurii răsăreau şi se prefăceau în tulpini înalte, seva se ridica pe nesimţite în plante, iar petalele florilor se deschideau, împroşcînd în aer o pulbere nevăzută de miresme.

Fetele şi băieţii de la ferma lui Crick duceau o viaţă plăcută şi liniştită, chiar veselă. Pe scara socială, situaţia lor era, poate, dintre cele mai fericite, căci se aflau deasupra celor nevoiaşi, dar sub limita la care convenienţele încep să stînjenească înclinaţiile fireşti, şi la care pofta de găteli meschine face ca îndestularea să se transforme în mizerie.

Astfel trecu şi anotimpul cînd natura pare să n-aibă altă grijă decît aceea de a se împodobi cu verdeaţă. Fără să-şi dea seama, Tess şi Clare se gîndeau mai tot timpul unul la altul; erau la un pas de dragoste, dar se fereau de ea. Şi cu toate astea, o lege căreia nu i te poţi împotrivi îi apropia din ce în ce mai mult, ca pe două pîraie care curg în aceeaşi vale.

Tess era fericită. Nu fusese niciodată atît de fericită şi poate că nici nu avea să mai fie vreodată. Noua ei viaţă îi pria în toate privinţele. Mlădiţa sădită pe pămînt otrăvit fusese acum transplantată pe pămînt roditor. Tess şi Clare se aflau la hotarul dintre prietenie şi dragoste, sentimentul lor nu căpătase încă profunzime şi nu avuseseră încă vreme să cugete şi să se întrebe, plini de nelinişte: „Încotro mă poartă oare valul? Ce mă aşteaptă oare în viitor? Cum se împacă dragostea asta cu trecutul meu?”

Pentru Clare, Tess era, deocamdată, doar un fenomen îndepărtat: o apariţie luminoasă, primăvăratecă, şi care abia începuse să capete un contur mai precis în mintea lui. Fiind convins că nu-i acordă decît interesul pe care un filozof îl acordă unui exemplar feminin interesant, de o neobişnuită noutate şi prospeţime, îşi îngăduia să se gîndească la ea.

Se întîlneau mereu; de altfel, să fi vrut şi n-ar fi putut să se ocolească. Se întîlneau la ceasul grav şi tainic al zorilor, în lumina albăstruie sau trandafirie, căci la fermă trebuia să te scoli cu noaptea în cap. Vacile se mulgeau în zori, şi înainte de asta, pe la trei şi jumătate, se smîntîneau oalele. De obicei, cei de la fermă erau deşteptaţi dimineaţa de unul dintre lucrători, care fusese la rîndul lui trezit de un ceas deşteptător. Tess fiind ultima sosită la fermă şi singura care reuşea să se trezească atunci cînd suna ceasul, primea mai întotdeauna sarcina de a-i trezi pe ceilalţi. La ora trei, cînd suna ceasul, Tess nu mai zăbovea nici o clipă în pat; ieşea din odaie şi dădea fuga la uşa lăptarului. Apoi urca sus la Angel, îl striga încet şi cobora scările să trezească fetele. Pînă să se îmbrace Tess, Clare cobora din camera lui şi ieşea în ogradă, în aerul umed. Lăptarul şi fetele care dormeau la fermă aveau obiceiul să se mai întoarcă pe partea cealaltă şi să-i mai tragă un pui de somn, aşa că ieşeau în curte abia după vreun sfert de ceas.

Tonurile estompate şi cenuşii ale zorilor nu sînt aidoma cu ale amurgului, chiar dacă gradaţia nuanţelor e aceeaşi. Cînd se crapă de ziuă, lumina pare că trăieşte, iar întunericul pare mort, în timp ce la sfîrşitul zilei, întunericul e viu şi atotcuprinzător, iar lumina pare amorţită.

Adesea - şi nu întotdeauna din întîmplare - Tess şi Clare se sculau primii din toată ferma, şi atunci li se părea că în afara de ei tot universul doarme. În primele zile, Tess nu smîntînea oalele îndată după ce se trezea, ci ieşea în curtea lăptăriei, unde o aştepta Clare. Lumina fantomatică, şovăielnică, acvatică şi care scălda pajiştea întinsă le dădea senzaţia că sînt singuri pe lume, ca Adam şi Eva. În lumina cenuşie a zorilor, Clare o vedea pe Tess ca pe o apariţie majestuoasă, o fiinţă înzestrată aproape cu puteri unice, poate pentru că ştia că la ora aceea neobişnuită nici o altă femeie atît de hărăzită de natură n-ar fi putut să apară între hotarele orizontului lui; chiar de-ar fi căutat în toată Anglia, ar fi găsit foarte puţine ca ea. De obicei, în zorii zilelor de vară femeile frumoase dorm. Tess era lîngă el, iar celelalte femei pieriseră parcă de pe pămînt.

Privind ceaţa ciudată - amestec de lumină şi de întuneric, prin care treceau ca să ajungă în locul unde erau vacile - Clare se gîndea la învierea mîntuitorului. Dar nici prin gînd nu-i trecea că lîngă el se afla Magdalena. În timp ce natura înconjurătoare era învăluită în umbre fumurii, faţa lui Tess, pe care alunecau mereu privirile lui Clare, se ridica deasupra fîşiei de ceaţă, iradiind parcă o lumină fosforescentă. Era ca o nălucă - întruchiparea unui suflet. Ceea ce o făcea de fapt să pară atît de ireală era lumina rece venită dinspre miazănoapte şi răsărit, şi care i se reflecta pe faţă. Clare nu avea cum să-şi dea seama că faţa lui căpătase aceeaşi înfăţişare.

La ora aceea a dimineţii, Tess îl impresiona mai mult ca oricînd. Nu-i mai părea o simplă fată de la ţară, ci viziunea eternului feminin - întruchiparea întregului gen. Clare o numea Artemis{40} sau Demetra{41}, şi îi mai dădea şi alte nume, jumătate serios, jumătate în glumă. Dar lui Tess nu-i plăceau, fiindcă nu le pricepea înţelesul.

— Spune-mi Tess, îi zicea ea stînjenită, iar Clare îi făcea pe plac.

Cînd se lumina mai bine, trăsăturile fetei nu mai păstrau decît feminitatea; Tess se prefăcea dintr-o divinitate în stare să dăruiască fericire, într-o fiinţă care o cerşea.

La acel ceas, cînd omul nu şi-a reluat încă locul în natură, puteau să se apropie şi de păsările de apă. Uneori bîtlanii veneau din tufişurile de la marginea pajiştei, unde se adăposteau de obicei, scoţînd sunete pătrunzătoare, ca de uşi şi obloane trîntite. Alteori păsările erau în apă, şi cînd cei doi treceau pe lîngă ele, îi urmăreau cu privirile, întorcînd capul cu o mişcare leneşă, nepăsătoare, ca aceea a păpuşilor dintr-un ceasornic, cît pe-aci să-şi piardă echilibrul.

Priveau apoi ceaţa firavă a verii, care plutea pe deasupra pajiştei, în fîşii zdrenţuite, pufoase şi subţiri ca velinţele. Pe pajiştea umedă şi albicioasă se vedeau urmele lăsate de vacile care dormiseră acolo în timpul nopţii; erau ca nişte insule de iarbă uscată, verde-închis, de mărimea trupurilor lor, presărate ici, colo, în marea de rouă. De la fiecare insulă pornea cîte o dîră şerpuitoare, de-a lungul căreia, vaca păşise în timp ce păştea. La capătul acestor dîre erau vacile. Cînd îi recunoşteau pe Clare şi pe Tess, începeau să pufăie pe nări, scoţînd aburi groşi care se topeau în ceaţa din jur. Apoi, cei doi mînau dobitoacele în ogradă sau se apucau să le mulgă pe loc, după cum era cazul.

Alteori, ceaţa învăluia totul; atunci pajiştea părea o mare albicioasă, iar pomii nişte stînci înfricoşătoare. Păsările străbăteau ceaţa înălţîndu-se spre soare, sau poposeau pe gardurile umede care despărţeau pajiştea şi ale căror uluci străluceau de parcă ar fi fost făcute din sticlă. Picături mici de rouă atîrnau de genele lui Tess, iar părul îi părea presărat cu perle. Cînd se lumina de-a binelea, picăturile de rouă din genele şi din părul ei se zbiceau, iar faţa pierdea acea frumuseţe ciudată şi eterică pe care o avusese pînă atunci. Dinţii, buzele şi ochii îi luceau în lumina soarelui, şi Tess era din nou o simplă fată frumoasă şi ispititoare de la fermă, care avea de luptat în viaţă cu celelalte femei din lume.

Atunci auzeau şi vocea lăptarului Crick, bodogănind că fetele şi băieţii care dormeau pe la casele lor veniseră tîrziu, şi făcînd morală bătrînei Deborah Fyander, care nu se spălase pe mîini.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Deb, dă fuga la cişmea şi spală-te pe mîini! Dacă te-ar vedea cei de la Londra cît eşti de îngălată, zău că ar mesteca laptele şi untul mai bine, înainte de a-l înghiţi. Să nu crezi că ăsta-i lucru de glumă!

Cînd mulsul se apropia de sfîrşit, Tess, Clare şi toţi ceilalţi auzeau hîrîitul făcut de masa greoaie, pe care doamna Crick o trăgea în bucătărie pentru gustarea de dimineaţă. Acesta era semnalul obişnuit de la începutul fiecărei mese; iar cînd terminau cu mîncatul, acelaşi hîrîit neplăcut însoţea scoaterea mesei afară, după ce fusese curăţată.

XXI

După gustarea din dimineaţa aceea, toată lungea era în fierbere. Putineiul se învîrtea ca de obicei, dar untul nu se alegea. Ori de cîte ori se întîmpla aşa, lăptăria era ca paralizată. Laptele din cilindrul uriaş clipocea, dar sunetul mult aşteptat nu se auzea.

Lăptarul Crick şi nevastă-sa, Tess, Marian, Retty Priddle, Izz Huett şi femeile măritate care lucrau cu ziua, domnul Clare, Jonathan Kail, bătrîna Deborah şi toţi ceilalţi rămăseseră cu ochii pironiţi pe putinei; erau deznădăjduiţi. Băiatul care mîna calul pentru a pune putineiul în mişcare făcuse nişte ochi cît cepele, arătînd astfel că înţelege şi el cît de grea era situaţia. Pînă şi calul cel prăpădit părea că le aruncă pe fereastră priviri întrebătoare şi desperate, după fiecare rotire.

— Sînt ani de zile de cînd nu m-am mai dus la fiul vraciului Trendle din Egdon... Ani de zile, spuse Crick abătut. Şi el nu făcea doi bani pe lîngă tat-su. Am spus întotdeauna că nu cred în farmecele lui, măcar că ştia să ghicească grozav. Dar acu’ n-am încotro; trebuie să dau de el, dac-o mai trăi. N-am ce face, dacă treaba merge tot aşa, trebuie să dau de el.

Pînă şi domnul Clare se posomorîse, văzînd desperarea lăptarului.

— Cînd eram eu copil era un vraci foarte priceput, unul Fall, care trăia dincolo de Gasterbridge şi pe care lumea îl poreclise „Wide-O”, spuse Jonathan Kail. Da’ acu’ e oale şi ulcele.

— Bunicu-meu se ducea tocmai la Owlscombe, la un vraci de-i zicea Mynterne. Era om tare deştept, aşa zicea bunicu’, urmă domnul Crick. Da’ în ziua de azi nu mai dai de oameni de-ăştia.

Doamna Crick îi readuse însă la subiect.

— Poate e cineva îndrăgostit printre noi, îşi dădu ea cu părerea. Cînd eram eu tînără lumea zicea că asta ar fi pricina. Ţi-aminteşti de fata aia care lucra la noi acum cîţiva ani? adăugă ea, adresîndu-se lui bărbatu-său. Nici atunci nu ieşea untul...

— Da, da, mi-aduc aminte! Da’ aia era altă poveste. N-avea nimic de-a face cu dragostea. Mi-aduc aminte de parc-a fost ieri... aşa mi s-a prăpădit putineiul.

Şi lăptarul se întoarse către Clare.

— Jack Dollop, un blestemat de băiat care lucra la noi pe vremuri, se ţinea după o fată de prin Mellstock, şi, pînă la urmă, o trăsese pe sfoară, cum făcuse şi cu alte fete. Dar de data asta îşi găsise naşul... nu e însă vorba de fata cu pricina. Într-o sfîntă zi de joi, dintre toate zilele calendarului, ne adunaserăm toţi aici, uite-aşa ca acum, doar că nu se bătea untul, cînd deodată, ce să vezi, mama fetei se iveşte în uşă cu o umbrela cu mîner mare de alamă, de-ai fi putut să dobori cu ea un bou, şi întreabă: „Aici lucrează Jack Dollop? Am o vorbă cu el... o socoteală! I-arăt eu lui!” Jumătatea lui Jack venea în urma maică-si, plîngînd de ţi se rupea inima. „Sfinte Dumnezeule! Ce mă fac? îşi spuse Jack, cînd le văzu pe fereastră. Asta mă omoară! Unde să m-ascund? Unde să mă bag? Să nu cumva să-i spuneţi unde sînt!” Şi zicînd acestea se vîrî în putinei, tîrîndu-se pe brînci, dar n-apucă bine să tragă uşa după el, că mama fetei dădu buzna în lăptărie. „Unde-i şarlatanul? zbieră ea. Îi scot ochii, numa’ să-l prinz!” Ce să vă spun, femeia scotoci peste tot, în timp ce bodogănea şi-l făcea pe Jack albie de porci. În timpul ăsta, băiatul stătea, pitit în putinei, de mai-mai să se înăbuşe, pe cînd biata fată, sau mai bine zis femeiuşcă, stătea la uşă şi plîngea de se topea. N-o să-i uit cît oi trăi. Se bocea aşa de tare, de-ar fi fost în stare să topească şi pietrele. Da’ femeia nu dădea de el, şi pace!

Lăptarul se opri, iar cei de faţă începură să discute despre cele auzite.

Povestirile lăptarului Crick păreau uneori că s-au terminat, cînd de fapt erau abia la jumătate, şi din pricina asta cei care nu-l cunoşteau prea bine scoteau prea devreme exclamaţiile obişnuite la sfîrşit. Dar prietenii lui vechi ştiau mai bine ce trebuie să facă. Crick îşi urmă istorisirea:

— Ei, cum de i-a dat prin minte femeii că Jack e în putinei, nu ştiu! Atîta ştiu că a dat de el. Fără să scoată o vorbă, puse mîna pe manivelă (pe vremea aia se învîrtea cu mîna) şi dă-i, şi trage-i. Jack începu să se bălăngăne în putinei. „Doamne sfinte! Stai, opreşte! Lasă-mă să ies afară! strigă el, scoţînd capul. O să mă faci terci” (Jack nu era de fapt un fricos, cum sînt mai toţi bărbaţii de felul lui). „Nu te las pînă nu răscumperi greşeala pe care-ai făcut-o. Ţi-ai bătut joc de fată!” strigă femeia. „Opreşte putineiul, scorpie bătrînă!” urlă Jack. „Aha, va să zică aşa, mă faci scorpie bătrînă! Pungaşule! ţipă ea. De cinci luni ar fi trebuit să-mi zici mamă-soacră.” Şi se porni să învîrte manivela, în timp ce Jack sălta în putinei, de-i pîrîiau oasele. Drept să vă spun, nimeni n-a îndrăznit să se amestece. Pînă la urmă băiatul a făgăduit c-o să-şi îndrepte greşeala. „Da, da, aşa o să fac”, zicea el. Şi uite-aşa s-a terminat păţania lui Jack.

În timp ce toţi cei de faţă rîdeau şi îşi dădeau cu părerea despre povestirea lăptarului, auziră în spatele lor un zgomot şi se întoarseră să vadă ce se întîmplase. Tess, galbenă la faţă, se repezise la uşă.

— Ce cald e astăzi, zise ea cu jumătate de glas.

Era într-adevăr foarte cald şi nimeni nu se gîndi că plecarea ei avea vreo legătură cu istorisirea lăptarului. Crick se duse la uşă, o deschise ca să-i facă loc să iasă şi o mustră pe Tess glumind cu blîndeţe:

— Ei, fetico! (aşa avea el obiceiul s-o alinte, fără să-şi dea seama că vorbele lui ascund o ironie). Cea mai frumoasă fată de la lăptăria mea! Dacă te topeşti aşa la prima suflare a verii, să ştii că în zilele lui Cuptor rămînem fără tine. Ce zici, domnu’ Clare, n-am dreptate?

— Mi s-a făcut rău... şi... cred c-o să mă simt mai bine afară! bîigui ea, dispărînd pe uşă.

Spre norocul ei, chiar în clipa aceea, clipocitul putineiului conteni şi se auzi desluşit un zgomot ca de pocnituri uşoare.

— Se alege untul! strigă doamna Crick şi nimeni nu se mai gîndi la Tess.

Frumoasa noastră suferindă îşi reveni repede, dar rămase abătută toată după-amiaza. Seara, cînd terminară cu mulsul, Tess, care nu voia să rămînă împreună cu ceilalţi, o porni singură într-o plimbare fără ţintă. Se simţea nenorocită, ah, cît de nenorocită se simţea cînd se gîndea că pentru ceilalţi povestea lăptarului fusese doar hazlie! Nici unul, în afară de ea, nu păruse să înţeleagă partea tristă a întîmplării. Cu siguranţă că nimeni nu bănuise cît de crud fusese rănită în punctul ei cel mai vulnerabil. Soarele care apunea i se părea urît, ca o rană imensă, inflamată în mijlocul cerului. Doar un grangur singuratic, cu voce spartă, ascuns în tufişurile de pe malul rîului, o întîmpină cu cîntecul lui trist şi sacadat, care semăna cu acela al unui prieten de demult, de care se înstrăinase.

În aceste zile lungi de iunie, fetele, ca de altfel mai toată lumea de la fermă, se culcau pe înserat sau chiar mai devreme; era anotimpul cînd vacile dădeau mult lapte şi trebuiau să se scoale cu noaptea în cap şi să muncească din greu înainte de a se apuca de muls. De obicei, Tess urca sus în odaia ei o dată cu celelalte fete. Dar în noaptea aceea fu prima care se duse în dormitorul comun, iar cînd fetele intrară în cameră, Tess părea că doarme. Le văzu dezbrăcîndu-se în lumina de jăratec a asfinţitului, care le rumenea formele. Aţipi din nou, dar vocile lor o treziră şi îşi îndreptă privirile spre ele, fără să se mişte.

Nici una dintre tovarăşele ei de cameră nu se vîrîse în pat. Stăteau toate la fereastră, în cămăşi de noapte şi în picioarele goale. Ultimele raze purpurii ale soarelui în asfinţit, care jucau pe pereţii camerei, le încălzeau încă faţa şi gîtul. Urmăreau cu mare interes pe cineva din grădină, stînd toate trei strînse una într-alta, obraz lîngă obraz: unul rotund şi surîzător, altul palid, încadrat de păr negru, şi cel de al treilea smead, cu plete arămii.

— Nu mă îmbrînci! Poţi să vezi la fel de bine ca şi mine, spuse Retty, fata cu părul arămiu, care era şi cea mai tînără, fără să-şi dezlipească ochii de la fereastră.

— Să nu crezi că se uită mai mult la tine, Retty Priddle, zise cu şiretenie Marian cea voioasă, cea mai mare dintre ele. Lui îi zboară gîndul în altă parte, către alt chip!

Retty Priddle se tot uita pe geam, iar celelalte priviră şi ele din nou.

— Uite-l iar! strigă Izz Huett, cea cu faţa palidă, părul negru lucios şi buzele bine conturate.

— Tu să nu mai zici nimic, Izz, răspunse Retty. Las’ că te-am văzut eu cum îi sărutai umbra!

— Ce zici c-ai văzut? întrebă Marian.

— Ei, ce să văd... El stătea aplecat peste ciubăr ca să scurgă zerul şi umbra i se vedea pe peretele din spate, chiar lîngă Izz, care umplea un hîrdău. Şi Izz şi-a lipit buzele de perete şi i-a sărutat umbra gurii. El n-a băgat de seamă, dar eu am văzut-o.

— Ah, Izz Huett! exclamă Marian.

Izz Huett simţi că încep să-i ardă obrajii.

— Ei, şi ce, am făcut cuiva vreun rău? răspunse ea, cu o prefăcută indiferenţă. La drept vorbind nu mi-e drag numai mie, îi e drag şi lui Retty, şi ţie, Marian... dacă stăm să vorbim drept.

Faţa rotundă a lui Marian nu se mai putea înroşi, căci suferea şi aşa de o roşeaţă cronică.

— Eu? strigă ea. De unde ai scornit-o? Ah, uite, iar! Ochii dragi... faţa dragă... dragul de el!

— Uite că te-ai dat de gol!

— Şi tu te-ai dat... toate ne-am dat de gol, zise Marian cu totala lipsă de prefăcătorie a omului care nu se sinchiseşte de părerea altora. Ar fi o prostie să pretindem că nu-i aşa, noi între noi, măcar că faţă de alţii nu trebuie să suflăm o vorbă. Uite, eu una m-aş mărita cu el chiar mîine.

— Şi eu la fel... aş face chiar mai mult, îngînă Izz Huett.

— Şi eu, şopti Retty, care era mai sfioasă.

Cea care asculta se înfierbîntă.

— Nu se poate să ne mărităm toate cu el.

— Nici n-o sa ne mărităm cu el... nici una. Şi asta-i şi mai rău, zise cea mai mare dintre ele. Uite-l, vine iar.

Toate trei îi trimiseră cîte o sărutare din vîrful degetelor.

— De ce nici una? întrebă Retty în grabă.

— Fiindcă îi place Tess Durbeyfield, mai mult docît noi toate, spuse Marian, coborînd glasul. L-am urmărit zi şi noapte şi mi-am dat seama că-i aşa cum vă spun eu.

Se aşternu o tăcere meditativă.

— Dar ea nu ţine nici un pic la el, îngînă Retty în cele din urmă.

— Drept să spun... cîteodată mi se pare şi mie că-i aşa.

— Prostii, spuse Izz scoasă din fire. Nici gînd să se însoare cu vreuna dintre noi, şi nici cu Tess... el care e fiul unui domn în toată regula şi care o să fie mare moşier şi fermier prin străinătate. Mai degrabă o să ne întrebe dacă vrem să venim cu el să muncim la ferma lui, cu simbrie.

Una suspină, suspină şi a doua, iar Marian cea durdulie scoase un suspin mai adînc decît toate. Dar mai era cineva care ofta în clipa aceea, cineva care sta în pat, aproape de ele. Retty Priddle, fata drăguţă cu părul roşcat, cea mai tînără dintre ele, ultimul vlăstar al familiei Paridelles, care ocupa un loc atît de însemnat în analele ţinutului, simţi că i se umplu ochii de lacrimi. Mai priviră puţin pe fereastră stînd tăcute, obraz lîngă obraz, ca şi mai înainte, amestecîndu-şi într-o armonie de culori cele trei nuanţe ale părului. Domnul Clare, care nu bănuia nimic, intrase în casă. În odaie se făcuse aproape întuneric şi. fetele se suiră în pat. După cîteva clipe îl auziră şi pe Clare urcînd spre camera lui. Nu trecu mult şi Marian începu să sforăie; Izz căzu pe gînduri şi abia într-un tîrziu se cufundă în somn, în timp ce Retty Priddle adormi cu lacrimile pe obraz.

Fire pasionată, Tess rămase trează şi după ce celelalte fete adormiră. Discuţia lor fusese încă un hap amar pe care-l înghiţise în ziua aceea. Dar nici măcar o umbră de gelozie nu-i întuneca inima. Ştia bine că Angel o prefera. Îşi dădea seama că fiind mai delicată, mai instruită şi mai femeie decît ele - măcar că toate în afară de Retty erau mai în vîrstă ca ea - nu trebuia să se ostenească prea mult pentru a-şi păstra locul în inima lui Clare, luptîndu-se cu nişte fete atît de simple. Dar problema care se punea era dacă trebuie sau nu să-şi păstreze acest loc. Desigur că nici una dintre ele nu era îndreptăţită să-şi pună prea mare nădejde în dragostea lui; dar puteau, sau mai bine zis putuseră să spere că-i vor inspira lui Clare măcar o simpatie trecătoare şi că se vor bucura de atenţiile lui, atîta timp cît el va rămîne la fermă. E adevărat că Tess mai auzise de perechi nepotrivite care ajunseseră în cele din urmă să se căsătorească. Doamna Crick le povestise că domnul Clare spusese o dată în glumă că n-ar avea nici un rost să ia de nevastă o fată de familie şi în acelaşi timp să cumpere în colonii zece mii de acri de păşune, să crească vite şi să cultive grîu. Pentru el cea mai potrivită nevastă ar fi fost o femeie deprinsă cu munca de fermă. Dar chiar dacă domnul Clare vorbise serios, avea ea oare dreptul să-i abată atenţia de la alte femei, ca să guste ferîcirea trecătoare de a se încălzi la lumina privirilor sale, atîta timp cît el mai rămînea la Talbothays? Avea oare dreptul să facă asta tocmai ea, care nu putea să îngăduie unui bărbat s-o ia de nevastă, fără să-şi simtă conştiinţa încărcată, ea care jurase în faţa lui Dumnezeu că n-o să se lase niciodată ademenită de căsătorie?

XXII

A doua zi dimineaţa, cînd ieşiră în ogradă, căscau care mai de care. Mulseră vacile şi smîntîniră oalele ea de obicei, apoi intrară în casă să ia gustarea de dimineaţă. Lăptarul Crick se învîrtea de colo-colo, fără astîmpăr. Primise o scrisoare de la un muşteriu, care se plîngea că untul are un miros.

— Are dreptate... Să ştiţi că are dreptate, zise, lăptarul ţinînd în mînă o aşchie de lemn de care era lipită o bucăţică de unt. Ia gustaţi şi voi.

Cîţiva din cei de faţă se strînseră în jurul lăptarului. Domnul Clare gustă, gustă şi Tess, gustară şi celelalte fete care locuiau la fermă, şi vreo doi dintre băieţi, şi, la sfîrşit, doamna Crick, tare ieşise din bucătărie, unde-i aştepta masa pusă. Într-adevăr, untul avea un miros.

Dintr-o dată, lăptarul, care sta fără să scoată o vorbă şi încerca să ghicească ce gust are untul, ca să-şi dea seama de la ce soi de buruiană vătămătoare vine, exclamă:

— E usturoi. Şi eu care credeam că n-a mai rămas nici un fir în pajiştea aia.

Lucrătorii mai vechi îşi amintiră cum cu cîţiva ani în urmă se mai stricase o dată untul tot aşa, fiindcă lăsaseră vacile să pască într-o anumită pajişte uscată. Lăptarul nu-şi dăduse seama de unde vine gustul neplăcut al untului şi crezuse că deochiase cineva laptele.

— Trebuie să cercetăm pajiştea, urmă el. Aşa nu mai merge!

Şi o porniră cu toţii, înarmaţi cu cuţite vechi, cu vîrf ascuţit. Planta răufăcătoare se găsea în cantităţi neînsemnate, de vreme ce nu fusese observată, aşa că era o nebunie să încerci să dai de ea pe o pajişte atît de întinsă. Cu toate astea, se rînduiră toţi într-un şir. Nu lipsea nici unul, căci era o treabă prea importantă. Lăptarul se afla în frunte împreună cu domnul Clare, care se oferise să dea şi el o mînă de ajutor. Apoi veneau Tess, Marian, Izz Huett şi Retty. Urmau Bill Lewell, Jonathan şi lucrătoarele măritate, care locuiau prin împrejurimi: Beck Knibbs, cea cu par negru, lînos şi ochi jucăuşi, şi Frances, cea cu păr ca inul, pe care umezeala din timpul iernii de pe pajiştile mai mlăştinoase o îmbolnăvise de tuberculoză.

Cu ochii pironiţi în pămînt, se strecurau încet de-a lungul cîmpului pe care-l cercetau bucată cu bucată, în aşa fel, încît, cînd aveau să termine, nici măcar un centimetru de pajişte să nu fi fost trecut cu vederea. Era o treabă foarte anevoioasă şi pînă la urmă, pe tot cîmpul, nu găsiră decît vreo jumătate de duzină de fire de usturoi. Cu toate acestea, buruiana avea un iz atît de puternic, încît probabil că fusese de ajuns ca o singură vacă să pască din ea pentru ca tot laptele muls într-o zi să prindă miros.

Cu toate că cei de la fermă se deosebeau atît de mult ca fire şi dispoziţie, stînd aşa aplecaţi formau cu toţii un şir ciudat de uniform, care se mişca mecanic şi tăcut, iar un străin, dacă i-ar fi privit de pe poteca din apropiere, ar fi avut tot dreptul să-i bage pe toţi într-o oală, considerîndu-i nişte „Hodge”. Cum înaintau aşa, aplecîndu-se să găsească firele de usturoi, gălbenelele proiectau pe feţele lor umbrite o lumină blîndă, făcîndu-i să pară nişte fiinţe supranatu-rale, luminate de lună, cu toate că razele soarelui de la amiază le dogoreau spinările.

Angel Clare, care rămîneă credincios principiului lui democratic de a lua parte, împreună cu ceilalţi, la orice muncă, îşi ridica din cînd în cînd privirile din pămînt. Mergea alături de Tess şi, bineînţeles, nu întîmplător.

— Ce mai faci, Tess? o întrebă el în şoaptă.

— Bine, mulţumesc, domnule Clare, îi răspunse ea sfioasă.

Introducerea era oarecum nepotrivită, căci cu jumătate de ceas mai înainte discutaseră despre o mulţime de lucruri personale. Dar, nu-şi mai spuseră nimic deocamdată. În timp ce înaintau încet, umăr lîngă umăr, poalele şorţului ei fluturau atingînd jambierele lui Clare. În cele din urmă, Crick, care mergea în urma lor, îşi ieşi din fire.

— Să fiu al naibii dacă-mi mai simt spatele de atîta mers aplecat, izbucni el îndreptîndu-se greu de mijloc, cu un aer de om chinuit. Ei, duduiţă Tess, parcă nu prea ţi-era bine acum vreo două zile; treaba asta o să-ţi dea o durere de cap de-ai s-o pomeneşti! Nu mai sta aici dacă nu te simţi bine. Las’ că’ terminăm noi şi fără tine.

Crick plecă, iar Tess rămase în urma lui. Domnul Clare ieşi şi el din rînd şi începu să caute fire de usturoi, de unul singur. Cînd îl văzu lîngă ea, Tess, care era încă sub impresia celor auzite cu o seară înainte, deschise vorba.

— Nu-i aşa că sînt drăguţe? întrebă ea.

— Cine?

— Izz Huett şi Retty!

Tess hotărîse cu durere în suflet că oricare dintre cele trei fete ar fi o bună soţie de fermier şi că trebuie deci să le laude faţă de el şi să-şi ascundă farmecele ei blestemate.

— Drăguţe?... Da... sigur... sînt fete drăguţe... tinerele. Am băgat şi eu de seamă.

— Da, dar frumuseţea nu durează mult.

— Din păcate, asta aşa-i.

— Sînt nişte lăptărese foarte bune.

— Da, dar nu mai bune decît tine.

— Smîntînesc laptele mai bine ca mine.

— Da?

Clare continuă să le urmărească cu privirea, iar fetele băgară de seamă.

— Uite că se roşeşte! urmă Tess eroic.

— Cine?

— Retty Priddle.

— Da? De ce?

— Pentru că vă uitaţi la ea.

Cu toate că hotărîse să se jertfească, Tess nu putea face mai mult decît atît; n-avea puterea să-i spună: „Însoară-te cu una din ele, dacă-i adevărat că vrei să iei de nevastă o lăptăreasă şi nu o fată de neam. Şi nu te gîndi să te-nsori cu mine!” Plecă după Crick şi avu trista satisfacţie de a-l vedea pe Clare rămînînd în urmă, cu fetele.

Din ziua aceea Tess îşi calcă pe inimă şi făcu tot ce-i stătu în putinţă să fugă din calea lui. Nu-şi mai îngăduia de loc să rămînă mult timp lîngă el, chiar dacă se aflau alături doar din întîmplare şi le ajută cît putu pe celelalte fete.

Tess era destul de femeie ca să-şi dea seama, din mărturisirile tovarăşelor ei, că Angel Clare ar fi putut profita de cinstea oricărei fete de la lăptărie; văzînd însă cîtă grijă avea ca nu cumva să strice viaţa vreuneia dintre ele, începu sa aibă pentru el un sentiment de respect plin de dragoste, căci - fie că lucrurile stăteau sau nu aşa - vedea la Clare o mare stăpînire de sine şi un neobişnuit simţ al datoriei. Nu sperase niciodată să descopere o asemenea calitate la vreun bărbat, o calitate a cărei lipsă ar fi făcut pe multe dintre fetele simple de la ferma lui Crick să-şi ia lumea-n cap.

XXIII

Timpul trecea pe nesimţite. Venise şi luna lui Cuptor şi aerul apăsător plutea ca un narcotic deasupra văii întinse, amorţind oamenii, vitele şi pomii. Ploua mai tot timpul; ploi calde, aburinde, care făceau iarba păşunilor şi mai abundentă şi împiedicau strînsul întîrziat al fînului.

Era o dimineaţă de duminică. Mulsul se terminase şi oamenii care lucrau cu ziua plecaseră pe la casele lor. Tess şi celelalte trei fete se îmbrăcau în grabă ca să se ducă, aşa cum hotărîseră, la biserica din Mellstock, la vreo trei-patru mile de ferma lui Crick. De trei luni, de cînd era la Talbothays, Tess nu fusese nicăieri.

Toată după-masa şi noaptea din ajun ploaia răpăise, inundînd pajiştile şi ducînd în rîu o parte din fîn. Dar a doua zi dimineaţă, din pricina potopului, soarele strălucea parcă şi mai tare ca de obicei, iar văzduhul era limpede şi îmbălsămat.

Poteca şerpuită care ducea de la parohia lor pînă la Mellstock trecea chiar pe la poalele dealului; cînd fetele ajunseră la locul cel mai coborît, văzură că ploaia inundase poteca şi, pe o distanţă de vreo patruzeci de metri, apa era pînă la glezne. Într-o zi de lucru asta n-ar fi fost cine ştie ce piedică; fetele s-ar fi bălăcit prin ea cu saboţii şi ghetele în picioare, fără să le pese. Dar într-o zi ca asta, zi a deşertăciunilor, ziua soarelui{42}, cînd oamenii se strîng laolaltă mînaţi de gînduri lumeşti, prefăcîndu-se în mod ipocrit că nu vor altceva decît să-şi înalţe sufletele, într-o zi ca asta, cînd aveau prilejul să-şi pună ciorapi albi şi pantofi de piele fină şi să poarte rochiile lor trandafirii, albe şi liliachii, pe care s-ar fi văzut orice pată de noroi, balta era o piedică ce le punea în mare încurcătură. Mai aveau de mers aproape o milă şi clopotele de la biserică începuseră să bată.

— Cine-ar fi crezut că rîul o să se umfle aşa de tare, acum, în timpul verii, zise Marian din vîrful dîmbului de la marginea drumului, pe care se căţăraseră şi pe care încercau să înainteze, pînă dincolo de baltă.

— N-o să putem ajunge decît dacă trecem prin baltă sau ocolim pe la Turnpike. Dar dacă mergem pe-acolo, ajungem prea tîrziu, spuse Retty deznădăjduită.

— Şi eu care mă roşesc atît de tare dacă intru în biserică tîrziu încît se uită toată lumea la mine, zise Marian, n-o să mă mai liniştesc pînă începe „mărire ţie”.

Cum stăteau aşa agăţate de mal, auziră un plescăit de după cotul drumului şi, puţin mai tîrziu, apăru Angel Clare, care se apropie de ele, trecînd prin apa de pe potecă.

În aceeaşi clipă, patru inimi începură să bată mai puternic.

Înfăţişarea lui Clare nu era nicidecum o înfăţişare de Sabat, aşa cum s-ar fi cuvenit fiului unui preot habotnic. Era îmbrăcat în hainele pe care le purta de obicei la lăptărie, avea cizme lungi pentru noroi şi o foaie de varză sub pălărie, ca să-i ţină răcoare la cap. O măciulie de mărăcine îi completa înfăţişarea.

— Să ştii că nu se duce la biserică, zise Marian.

— Nu... Păcat, şopti Tess.

De fapt, indiferent dacă făcea sau nu bine (ca să folosim fraza obişnuită a controversiştilor evazivi, frază care nu te angajează la nimic), în zilele frumoase de vară Angel prefera predicile naturii, predicilor ţinute în biserici sau capele. Pe de altă parte, în dimineaţa aceea plecase să vadă ce pagube făcuse inundaţia la cîmp. Zărise fetele de la distanţă, dar ele nu-l băgaseră de seamă, căci se luptau cu greutăţile drumului. Clare ştia că în acel punct apa era mare şi că o să le oprească din drum, aşa că grăbise pasul, gîndindu-se cum să le ajute, mai cu seamă pe una dintre ele.

Cele patru fete care stăteau cocoţate pe dîmbul din marginea drumului, ca porumbeii sub streaşină, aveau obrajii trandafirii şi ochii strălucitori şi erau atît de încîntătoare în veşmintele uşoare de vară, încît, înainte de a se apropia, Clare se opri o clipă să le privească. Fustele lor înfoiate prinseseră din iarbă o mulţime de gîze şi de fluturi care, nemaiputînd să scape, rămăseseră captivi în ţesătura transparentă, ca într-o plasă. În cele din urmă, ochii lui Angel se opriră asupra lui Tess, care era mai departe de el. Văzîndu-le pe celelalte atît de încurcate, fata abia se stăpînea să nu izbucnească în rîs, aşa că, fără să vrea, îlîntîmpină pe Angel cu o faţă zîmbitoare.

Trecînd prin apa care nu se ridica peste cizmele lui înalte, Angel veni pînă în dreptul lor şi rămase cu ochii la gîzele şi fluturii prinşi în fustele fetelor.

— Vă duceţi la biserică? o întrebă el pe Marian, care stătea mai în faţă, adresîndu-se în acelaşi timp şi celorlalte două şi evitînd-o pe Tess.

— Da, domnule, şi se face tîrziu. Şi eu am să mă înroşesc aşa de tare dacă...

— Vă trec eu peste baltă, fetelor, una cîte una.

Fetele se făcură toate roşii la faţă, de parcă o singură inimă ar fi bătut în piepturile lor.

— Nu cred că o să puteţi, zise Marian.

— Bine, dar altfel n-aveţi cum să treceţi. Staţi aici, nu vă mişcaţi. Ce vorbă-i asta, nu sînteţi grele de loc. Aş putea să vă duc pe toate patru deodată. Ei, ia şă vedem, adăugă el. Marian, stai aşa şi apucă-mă cu braţele de după gît. Aşa! Gata! Ţine-te de mine. Aşa, foarte bine!

Marian se lăsase cu toată greutatea pe braţele şi umerii lui, aşa cum îi spusese el să facă, şi Angel o porni cu ea. Văzută din, spate, silueta lui zveltă arata ca o tulpină pe care se sprijinea un buchet mare de flori - trupul ei. Dispărură pe după cotul drumului şi fetele nu-şi mai puteau da seama unde sînt decît după plescăitul paşilor prin apă şi după funda din vîrful bonetei lui Marian. După cîteva minute Angel apăru din nou. Acum era rîndul lui Izz Huetţ.

— Uite-l că vine, şopti ea, şi celelalte îşi dădură seama că buzele îi erau uscate de emoţie! Şi o să trebuiască să-i trec braţele pe după gît şi să mă uit drept în ochii lui, cum a făcut şi Marian.

— Ei, şi ce-i cu asta? o întrerupse Tess.

— Fiecare lucru la vremea lui, urmă ea, nebăgînd-o în seamă. O dată strîngi în braţe şi altădată te stăpîneşti ca să nu îmbrăţişezi. Acum o să am parte de prima.

— Ia te uită la ea, vorbeşte ca din scriptură!

— Da, răspunse Izz. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult versete frumoase la biserică.

Angel Clare, pentru care treaba asta era pe trei sferturi un act de amabilitate, se apropie de Izz. Fata îi alunecă la piept visătoare, fără să scoată un cuvînt, iar Angel o porni cu ea în braţe avînd aerul omului care-şi vede conştiincios de treabă. Auzindu-l că se întoarce pentru a treia oară, Retty începu aproape să tremure, de tare ce-i bătea inima. Clare se apropie de fata cu părul roşu şi, în timp ce o lua în braţe, îşi ridică privirile spre Tess. Ochii lui spuneau mai clar decît i-ar fi spus buzele: „În curînd o să fiu cu tine”. Faţa ei arăta că înţelesese... nu putea să se prefacă. Între ei exista o înţelegere.

Biata Retty, mititică cum era şi mult mai uşoară decît celelalte, îi dădu totuşi lui Clare mai multă bătaie de cap decît Marian şi Izz. Marian fusese ca un sac de grîne, o masă de carne care atîrna ca un bolovan şi sub care Clare era cît pe ce să-şi piardă echilibrul. Izz stătuse agăţată de el cuminte şi liniştită, dar Retty era un pachet de nervi.

Reuşi totuşi să transporte fata care-şi pierduse complet calmul, o lăsă jos şi se întoarse. Uitîndu-se peste gardul de mărăcini, Tess putea să le vadă pe cele trei fete stînd una lîngă alta aşa cum le lăsase el, pe moviliţa din apropiere. Acum era rîndul ei. Cînd îşi dădu seama că răsuflarea domnului Clare şi privirea lui o făceau să fie chiar mai agitată decît prietenele ei, pe care le dispreţuise din pricina asta, Tess se simţi foarte stînjenită. Şi temîndu-se să nu-i ghicească taina, încercă în ultima clipă să scape.

— Cred c-o să pot trece căţărîndu-mă pe mal... Pot să mă caţăr mai bine decît ele. Şi, pe urmă, dumneavoastră trebuie să fiţi tare obosit.

— Nu, nu, Tess, zise el, precipitat. Şi pînă să-şi dea bine seama ce se întîmplă cu ea, se pomeni luată în braţe, cu capul rezemat de umărul lui. Trei de Lea ca să capeţi o Raşelă{43} murmură el.

— Sînt fete mai bune decît mine, spuse ea plină de mărinimie, rămînînd credincioasă hotărîrii pe care o luase.

— Pentru mine nu sînt, spuse Angel, şi văzu că fata se topeşte la auzul vorbelor lui. Făcură cîţiva paşi în tăcere.

— Nu sînt prea grea? îl întrebă ea sfioasă.

— Nu, nici gînd. Ar trebui s-o ridici pe Marian. N-am mai pomenit aşa bolovan. Tu eşti ca un val unduitor încălzit de razele soarelui. Şi mătasea asta vaporoasă de pe tine e ca spuma mării.

— Ce frumos... că vă par aşa.

— Ştii că am făcut trei sferturi din munca asta de dragul celui de al patrulea sfert?

— Nu.

— Nu mă aşteptam să mi se întîmple azi aşa ceva.

— Nici eu... Apele s-au umflat pe neaşteptate.

După felul agitat în care respira, se vedea limpede că Tess nu se gîndise nici o clipă că el s-ar fi referit la umflarea apelor. Clare se opri şi-şi apropie obrazul de obrazul ei.

— Ah, Tessy! exclamă el.

Adierea vîntului mîngîie obrajii aprinşi ai fetei, care era atît de emoţionată, încît nici nu putea să-l privească în ochi, ceea ce îl făcu pe Angel să-şi dea seama că profita, oarecum pe nedrept, de situaţia în care se aflau, aşa că nu încercă să meargă mai departe. Buzele lor nu rostiseră încă deschis nici o vorbă de iubire şi de aceea era mai bine ca deocamdată să se oprească aici. Merse totuşi încet, ca să lungească cît mai mult drumul, dar în cele din urmă ajunseră la cotitura de unde puteau fi văzuţi de celelalte fete. Dădură de pămînt uscat şi Angel o lăsă jos.

Celelalte fete îi priveau pe amîndoi cu ochi mari, gînditpri, şi Tess îşi dădu seama că vorbiseră despre ea. Clare îşi luă rămas bun în grabă şi, întorcîndu-se, porni plescăind prin băltoacele din drum.

Cele patru fete porniră una lîngă alta ca mai înainte, pînă cînd Marian puse capăt tăcerii, zicînd:

— Da... e limpede ca bună ziua... Nu ne putem pune cu ea. Şi Marian îi aruncă lui Tess o privire tristă.

— Ce vrei să spui? o întrebă Tess.

— Tu îi placi mai mult... mai mult decît noi toate. Am văzut noi după cum te-a adus. Te-ar fi sărutat dacă i-ai fi dat cît de cît să înţeleagă că vrei.

— Nu, nu, protestă ea.

Veselia de la plecare se risipise; cu toate astea nu exista nici un fel de duşmănie sau de răutate între ele. Aveau toate suflete generoase de oameni tineri, şi apoi crescuseră în unghere singuratice de ţară, unde fatalismul este un sentiment foarte puternic, aşa că nu o învinuiau cu nimic.

Pierderea pe care o suferiseră nu le găsise deci nepregătite.

Tess se simţea foarte nenorocită. Nu putea să-şi ascundă că-l iubeşte, poate cu atît mai fierbinte cu cît ştia că şi celelalte îi dăruiseră dragostea lor. Sentimentul acesta e molipsitor, mai cu seamă printre femei. Şi totuşi, în inima-i flămîndă de iubire îşi găsea loc şi compătimirea pentru celelalte. Firea ei cinstită luptase împotriva acestei iubiri, dar cu puteri prea slabe, şi ceea ce era scris să se întîmple, se întîmplase.

— N-o să-ţi stau niciodată în cale. N-o să stau în calea nici uneia dintre voi, îi spuse ea lui Retty, cu obrajii scăldaţi în lacrămi, seara, în odaia lor. Draga mea Retty, eu n-am nici o vină! Cred că nu se gîndeşte la însurătoare, dar, dacă ar fi să mă ceară, i-aş spune nu, aşa cum aş face cu orice bărbat.

— Nu mai spune?! De ce? întrebă Retty mirată.

— Fiindcă nu se poate. Dar uite, o să-ţi vorbesc deschis: chiar dacă eu mă retrag, tot nu cred că o să aleagă pe vreuna dintre voi.

— Nici nu m-am aşteptat la asta... nici nu m-am gîndit! gemu Retty. Dar... Ah, aş vrea să mor!

Bietul copil, sfîşiat de un sentiment pe care abia îl înţelegea, se întoarse către celelalte două fete care tocmai intraseră în cameră şi le zise:

— Hai să rămînem prietene cu Tess. Nici ea nu crede c-o să fie aleasa lui.

Stinghereala dispăru şi fetele deveniră iar prietenoase, gata să-şi împărtăşească necazurile.

— Nici nu-mi pasă ce-o să se întîmple cu mine! zise Marian, care nu fusese niciodată într-o dispoziţie mai sumbră. Era vorba să mă mărit cu un lăptar de la Stickleford, care m-a cerut de două ori, dar zău că acu’ mai curînd mi-aş pune capăt zilelor decît să fiu nevasta lui. Ei, Izz, tu de ce nu zici nimic?

— Drept să vă spun, murmură Izz, cînd mă ţinea azi în braţe aş fi putut jura că o să mă sărute. Am stat liniştită la pieptul lui, tot aşteptînd, şi nu m-am mişcat nici un pic. Dar nu m-a sărutat. Nu vreau să mai rămîn la Talbothays. N-am ce să mai caut aici. Mă-ntorc acasă.

Dragostea fără speranţe a fetelor parcă făcea să palpite aerul din odaie. Se prăpădeau din pricina unei emoţii apăsătoare pe care le-o hărăzise legea crudă a Naturii - o emoţie la care nu se aşteptaseră şi n-o doriseră. Întîmplarea din ziua aceea le înteţise flacăra care le ardea inimile şi chinul le era atît de mare, încît abia-l puteau îndura. Pasiunea ştersese deosebirile care existau între ele ca indivizi; acum nu erau decît o parte dintr-un tot care reprezenta „femeia”. Numai faptul că nu mai aveau nici o speranţă făcea ca între ele să existe atîta sinceritate şi atît de puţină gelozie. Fiecare dintre ele avea prea mult bun-simţ ca să se amăgească cu îngîmfări deşarte, să se lepede de dragostea pentru Clare sau să-şi dea aere pentru a le pune pe celelalte în umbră. Înţelegeau bine că din punct de vedere social dragostea lor era o nebunie, că era născută moartă, că n-avea nici o perspectivă, că-i lipsea orice element care i-ar fi justificat existenţa în ochii lumii (cu toate că în ochii Naturii era perfect justificată); pe de altă parte, însă, simpla existenţă a acestei iubiri le dăruia extazul unei bucurii nimicitoare. Toate acestea le insuflau o resemnare şi o demnitate pe care le-ar fi distrus speranţa practică şi meschină de a-l cuceri ca soţ.

Se suciră şi se răsuciră în paturile înguste în timp ce jos se auzea picuratul monoton al zerului din desagii de brînză.

— Dormi, Tess? şopti una din ele, după vreo jumătate de ceas.

Era vocea lui Izz Huett.

Tess răspunse că nu doarme, la care Retty şi Marian îşi aruncară aşternuturile de pe ele şi spuseră suspinînd:

— Nici noi.

— Tare aş vrea să ştiu cum o fi arătînd domnişoara pe care zice că i-a ales-o familia.

— Şi eu aş vrea să ştiu, zise Izz.

— I-au ales vreo domnişoară? întrebă Tess cu vocea întretăiată, tresărind. Nu ştiam!

— Sigur că da... aşa zice lumea. O domnişoară de rangul lui, aleasă de familia lui... Fata unui doctor în teologie de pe lîngă parohia lui taică-său, la Emminster. Mai zice lumea că domnul Clare al nostru nu prea se omoară după ea. Dar de luat, o ia sigur!

De fapt, fetele ştiau puţin despre asta, totuşi ceea ce ştiau era de ajuns ca să aibă pe ce clădi acolo, în întunericul nopţii, închipuiri pline de amărăciune, începură prin a-şi închipui în cele mai mici amănunte cum Clare se va lăsa convins să consimtă în cele din urmă, îşi imaginară apoi pregătirile de nuntă, fericirea miresei, rochia şi vălul ei, viaţa binecuvîntată pe care avea s-o ducă alături de el, în timp ce gîndurile şi dragostea lor ar fi fost îngropate în uitare. Multă vreme vorbiră, suferiră şi plînseră alături, pînă cînd somnul le alină durerea.

După noaptea aceea, Tess nu mai nutri speranţa nebună că în atenţiile lui Clare faţă de ea ar exista ceva serios. Era o iubire trecătoare pentru chipul ei, o iubire de o vară de dragul iubirii, şi nimic mai mult. Dar şi mai îngrozitor - ca o coroană de spini pe fruntea ei - i se părea faptul că ea, care se vedea într-adevăr preferată faţă de celelalte, ea, care se ştia mai pasionată, mai deşteaptă şi mai frumoasă decît ele, era în ochii eticii sociale mult mai puţin demnă de el decît nişte fete mai simple pe care Clare nici nu le băga în seamă.

XXIV

În valea roditoare a rîului Froom, unde pămîntul mustea răscolit de fermenţi calzi, iar gîlgîitul sevei în plante se auzea parcă o dată cu murmurul fecundării, era cu neputinţă ca dragostea cea mai nestatornică să nu se prefacă în pasiune. Inimile impregnate de atmosfera care le înconjura erau în orice clipă gata să se aprindă.

Trecu iulie şi veni şi luna lui Termidor{44} aducînd cu ea o căldură care se potrivea atît de bine cu starea sufletească a oamenilor de la lăptăria Talbothays, de parcă natura se străduise să o ajungă din urmă. Aerul din vale, atît de proaspăt primăvara şi la începutul verii, era acum lînced şi apăsător. Văzduhul era plin de miresme pătrunzătoare, care pluteau greoi, iar la amiază întreaga vale părea că zace în nesimţire. Iarba de pe povîrnişurile mai înalte ale păşunilor era arsă de soare, ca în Etiopia; aici însă, pe malurile rîului cu murmur lin, verdeaţa rămăsese încă strălucitoare. Clare era chinuit deopotrivă de căldura apăsătoare a verii şi de dogoarea dragostei din ce în ce mai arzătoare pentru Tess cea blîndă şi tăcută.

Trecuse vremea ploilor şi iarba de pe dealuri se uscase. Ori de cîte ori faetonul lăptarului Crick se întorcea acasă de la tîrg, roţile ridicau praful din drum, lăsînd în urmă panglici albe de pulbere, ca nişte linii explozive aprinse. Întărîtate de tăuni, vacile săreau ca turbate peste poarta înaltă, din cinci scînduri, a lăptăriei. De luni pînă sîmbătă, lăptarul Crick umbla cu mînecile cămăşii suflecate; în casă te înăbuşeai dacă nu deschideai şi geamurile şi uşile deodată; în grădină, mierlele şi sturzii se furişau printre tufişurile de coacaze, de parcă ar fi fost patrupede şi nu făpturi înaripate. Muştele din bucătărie, moleşite şi ele de căldură, lipicioase şi obraznice, se tîrau nepoftite peste tot: pe duşumea, prin sertare şi pe mîinile fetelor de la fermă. Nimeni nu mai vorbea decît de durerile de cap pricinuite de dogoarea soarelui, iar bătutul untului şi mai ales păstratul lui devenise o adevărată pacoste.

Oamenii nu mai mulgeau vacile în ogradă, ci prin pajişti, unde era mai răcoare şi treaba le venea mai la-ndemînă. Peste zi dobitoacele aveau obiceiul să stea la umbra pomilor, chiar şi a celor cu tulpină subţire, mişcîndu-se în jurul lor în timp ce umbra îşi urma rotaţia ei zilnică; în timpul mulsului, muştele le chinuiau într-atîta, încît abia le puteai ţine pe loc.

Într-o după-amiază, vreo patru-cinci vaci, care nu fuseseră încă mulse, se răzleţiseră de cireadă, dincolo de gardul de mărăcini. Printre ele erau Dumpling şi Old Pretty, pe care Tess le mulgea mai bine decît oricare altă fată de la fermă. Tess termină de muls o vacă şi se ridică de pe scăunel. Angel Clare, care o urmărise eu privirea, o întrebă dacă nu vrea să ia la rînd cele două vaci care rămăseseră dincolo de gard. Fata încuviinţă dînd din cap şi luînd scăunelul într-o mînă şi căldarea în cealaltă o porni spre locul unde se aflau vacile. Puţin mai tîrziu, laptele lui Old Pretty începu să ţîşnească în căldare. Angel, care auzea tot prin gardul de mărăcini, se gîndi să se ducă şi el de cealaltă parte a gardului şi să ia în primire o vacă mai îndărătnică dintre cele care se răzleţiseră căci acum se pricepea la muls tot atît de bine ca şi lăptarul Crick.

În timpul mulsului, toţi bărbaţii şi unele dintre fete aveau obiceiul să-şi îngroape fruntea în trupul vacii, cu ochii pironiţi în căldare. Dar cîteva dintre fete, mai cu seamă cele tinere, îşi rezemau doar tîmpla de trupul vacii. Aşa obişnuia şi Tess Durbeyfield: stătea cu tîmpla lipită de coapsa vacii şi cu privirile rătăcind de-a lungul orizontului, ca un om căzut pe gînduri. Tot aşa stătea şi acum cînd o mulgea pe Old Pretty. Era în plină lumină şi razele soarelui se revărsau pe rochia ei trandafirie, pe boneta albă cu apărători şi pe profilul care se desena precis, ca o camee, pe fondul roşcat al trupului vacii.

Tess nu ştia că Angel o urmase şi că stătea lîngă vaca pe care o mulgea, privind-o. Nemişcarea capului şi a trăsăturilor feţei ei era izbitoare: stătea cu ochii larg deschişi, pierduţi în gol, de parcă s-ar fi aflat sub puterea unei vrăji. În acest tablou totul era nemişcat afară de coada lui Old Pretty şi mîinile trandafirii ale lui Tess, a căror mişcare semăna cu o pulsaţie ritmică, cu actul reflex al unei inimi care bate.

Cît de dragă îi era faţa ei! Şi cu toate astea, nu avea nimic eteric. Era o încarnare autentică de vitalitate şi căldură. Gura ei întrunea toate aceste calităţi într-o formă desăvîrşită. I se mai întîmplase lui Clare să vadă ochi adînci şi grăitori, obraji frumoşi, sprîncene arcuite şi un gît şi o bărbie aproape tot atît de bine făcute ca ale lui Tess, dar de cînd se ştia nu mai văzuse o gură ca a ei. Buza de sus, puţin răsfrîntă şi atît de roşie, putea să sucească minţile oricărui bărbat cu sînge mai fierbinte, să-l farmece, să-l înnebunească. Nu mai văzuse niciodată o femeie ale cărei buze şi dinţi să-i trezească în minte, cu atîta insistenţă, vechea imagine folosită în epoca elizabetană{45} care le asemuia cu un trandafir ce acoperă cu petalele lui un bulgăre de nea. Ca îndrăgostit, ar fi putut spune fără şovăială că gura ei era desăvîrşită. De faipt nu era desăvîrşită. Şi tocmai această fărîmă de imperfecţiune în ceea ce părea, la prima vedere, desăvîrşire, făcea ca gura lui Tess să fie atît de atrăgătoare, pentru că imperfecţiunea o făcea mai umană.

Clare privise de atîtea ori liniile arcuite ale buzelor ei, încît le-ar fi putut oricînd reproduce din memorie. Acum, cînd le avea din nou în faţă, pline de culoare şi de viaţă, simţea că-l trece un fior prin tot trupul, ca o adiere răscolitoare, care aproape îl ameţea. În clipa aceea, printr-un misterios proces psihologic, simţi că-i vine să strănute.

Fata îşi dădu atunci seama că el o privea, dar se prefăcu că nu-l vede şi rămase nemişcată. Cu toate acestea, expresia ciudată de nemişcare şi visare i se şterse de pe faţă şi oricine ar fi privit-o de-aproape ar fi văzut că obrajii i se îmbujoraseră şi păliseră apoi din nou, pînă ce nu mai păstraseră decît o umbră de roşeaţă.

Dar vraja care-l stăpînea pe Clare cu o forţă venită din văzduh nu-şi pierdu puterea. Toate hotărîrile, ezitările, prudenţa şi temerile se risipiră ca o oaste învinsă. Sări de la locul lui, fără să-i pese că vaca putea să răstoarne căldarea, şi alergă spre comoara ochilor săi. Îngenunche lîngă ea şi o cuprinse în braţe.

Tess, care nu se aşteptase de loc la una ca asta, îi primi îmbrăţişarea, fără să-şi dea seama ce face. Văzînd însă că era iubitul ei, buzele i se întredeschiseră şi i se lăsă pe piept în extaz, scoţînd un suspin de fericire.

Clare era cît pe-aci să-i sărute gura ademenitoare dar, plin de scrupule, se opri.

— Iartă-mă, Tess, draga mea, şopti el. Ar fi trebuit să-ţi cer voie. Dar nu... nu mi-am dat seama ce fac. Să nu crezi ca am făcut-o fiindcă sînt uşuratic. Sînt sincer, scumpa mea, sînt sincer cu adevărat.

Între timp Old Pretty întoarse capul şi se uită la ei uimită; văzînd doi oameni ghemuiţi lîngă ea, în loc de unul singur, aşa cum pomenise de cînd se ştia, ridică piciorul dindărăt, întărîtată.

— E furioasă... nu ştie ce-i cu noi... o să răstoarne laptele! exclamă Tess, împingîndu-l uşor ca să se elibereze din strînsoare, cu ochii la mişcările vacii, dar cu gîndul la dragostea ei.

Fata sări în picioare şi Clare rămase lîngă ea, înlănţuindu-i încă mijlocul cu braţul. Ochii lui Tess, pierduţi în zare, începură să se umple de lacrimi.

— De ce plîngi, iubito? o întrebă el.

— Nu ştiu nici eu, îngînă Tess.

Cînd îşi dădu mai bine seama de situaţia în care se afla, fu cuprinsă de nelinişte şi încercă să se retragă.

— În cele din urmă tot m-am trădat, Tess, spuse Angel scoţînd un suspin neaşteptat de deznădejde, care, fără voia lui, dovedea că inima o luase înaintea raţiunii. Nu mai e nevoie să-ţi spun că... te iubesc cu adevărat, din tot sufletul. Dar... n-o să-ţi spun nimic acum... văd că te chinui... sînt şi eu la fel de mirat ca şi tine. Nu-i aşa că n-ai să crezi că am făcut asta gîndindu-mă că eşti lipsită de apărare? Nu-i aşa că n-ai să crezi că am fost prea nestăpînit şi necugetat, spune?

— Nu... nu ştiu ce să spun.

Angel o lăsă să se desprindă din braţele lui şi cîteva clipe mai tîrziu începură din nou să mulgă vacile. Nimeni nu văzuse cum forţa de atracţie îi făcuse pe cei doi să se contopească într-o singură fiinţă, iar puţin mai tîrziu, cînd lăptarul Crick apăru în colţişorul retras unde se aflau, nimic nu l-ar fi putut face să bănuiască că Angel şi cu Tess, şezînd fiecare la locul lui, erau mai mult decît simple cunoştinţe. Şi totuşi, de cînd îi văzuse ultima oară, se întîmplase ceva care îi făcea să privească lumea cu alţi ochi, lucru pe care lăptarul, ca orice om practic, l-ar fi dispreţuit, dacă i-ar fi priceput sensul. Şi totuşi, apropierea dintre ei se baza pe o atracţie mai puternică şi mai trainică decît multe aşa-zise lucruri practice. Un văl fusese dat la o parte şi de acum încolo, cel puţin pentru un timp, privirile lor aveau să cuprindă un nou orizont.

FAZA A PATRA

CONSECINŢA

XXV

Clare nu-şi mai găsea liniştea, şi cînd umbrele serii începură să coboare, ieşi din casă şi o porni la întîmplare, în timp ce aleasa inimii se retrăsese în camera ei.

Noaptea, aerul era tot atît de înăbuşitor ca şi ziua. Doar pe iarbă era mai răcoare. Drumurile, aleile din grădină, pereţii casei şi zidul din jurul ogrăzii răspîndeau o dogoare de cuptor; Clare, care rătăcea ca un somnambul, simţea pe faţă arşiţa pe care pămîntul o absorbise la amiază.

Se opri în dreptul barierei dinspre miazăzi şi începu să se gîndească la cele întîmplate. Nu ştia ce să mai creadă despre sine, dar era limpede că în ziua aceea sentimentele îi orbiseră judecata.

De trei ceasuri încoace, de la îmbrăţişarea aceea neaşteptată, se ocoleau. Fata părea paralizată, aproape îngrozită de cele petrecute, în timp ce Angel, fire sensibilă şi contemplativă, se simţea neliniştit de noutatea, neprevăzutul şi intensitatea întîmplării. Nici nu era în stare să-şi dea seama cum ar fi trebuit să se poarte unul cu altul de acum încolo şi cum ar fi trebuit să se poarte faţă de ceilalţi.

Angel venise la ferma lui Crick să facă ucenicie, gîndindu-se că timpul scurt pe care avea să-l petreacă aici va fi cel mai neînsemnat episod din viaţa lui, că va trece pe nesimţite şi va fi repede uitat. Se gîndea că se va simţi aici ca într-un alcov umbrit de un paravan, de unde putea să urmărească în linişte lumea pasionantă dinafară, exclamînd asemenea. lui Walt Whitman{46}:

Mulţimi de oameni, sub veşmintele voastre de fiecare zi,

cît de ciudaţi îmi păreţi!

şi privind astfel lumea, avea să-şi făurească un plan pentru a se arunca din nou în vîltoarea vieţii. Dar spectacolul pasionant se desfăşura acum chiar lînga el. Lumea dinafară, care pînă atunci îi absorbise toată atenţia, se prefăcuse într-o pantomimă plicticoasă, în timp ce aici, în locul acesta aparent mohorît şi lipsit de viaţă, noutatea erupsese ca dintr-un vulcan, iar acum Clare simţea un lucru pe care nu-l mai simţise niciodată pînă atunci.

Toate ferestrele erau deschise, iar Clare auzea pînă şi cel mai slab zgomot al casei care se pregătea de culcare. Lăptăria asta ponosită şi atît de neînsemnată, care nu fusese pentru Clare decît un loc unde era nevoit să stea o vreme, nesocotind-o deci ca un element important în priveliştea înconjurătoare, îi apărea acum cu totul altfel. Creasta zidurilor vechi de cărămidă, acoperită cu licheni, îi şoptea: „Opreşte-te!” Ferestrele parcă zîmbeau, uşa parcă făcea semne ademenitoare, iar iedera roşea complice. În casa aceea se afla o fiinţă a cărei putere era atît de mare, încît făcea să pulseze văzduhul, cărămizile, mortarul, ca şi cum toate ar fi fost pline de o sensibilitate arzătoare. Şi cine era fiinţa aceea? O simplă fată de la fermă!

Era într-adevăr uimitor cîtă însemnătate avea acum pentru el viaţa la această lăptărie - o lăptărie ca oricare alta. Şi asta se datora în mare parte dragostei ce se născuse în el; în mare parte, dar nu întru totul. Angel, ca mulţi alţii, îşi dăduse seama că măreţia vieţii oamenilor nu depinde de condiţiile exterioare, ci de experienţele subiective. Un ţăran cu un suflet simţitor trăieşte o viaţă mai complexă, mai plină şi mai dramatică decît un rege cu pielea groasă. Privind-o în felul acesta, Clare îşi dădea seama că aici viaţa putea să fie la fel de măreaţă ca în oricare altă parte.

În ciuda ereziilor, greşelilor şi slăbiciunilor lui, Clare era un om cu conştiinţă. Tess nu putea fi considerată o fiinţă oarecare; o fiinţă cu care să te joci şi pe urmă să-i faci vînt; era o femeie care-şi trăia viaţa ei preţioasă, căci, pentru acela care îndură suferinţele sau îi gustă plăcerile, viaţa e la fel de importantă, fie el om de seamă sau de rînd. Tess judeca viaţa numai după senzaţiile ei şi toate celelalte fiinţe existau doar datorită existenţei sale. Pentru ea universul însuşi îşi începuse existenţa abia în clipa în care ea văzuse pentru prima oară lumina zilei.

Această conştiinţă, al cărei domeniu fusese încălcat de Clare, era singurul prilej de existenţă pe care o nepăsătoare cauză primară i-l oferise lui Tess. Ea era totul. Era singura posibilitate care i se dăduse. Cum putea deci s-o considere pe Tess ca pe o fiinţa inferioară lui, ca pe ceva plăcut, lipsit de importanţă, pe care-l mîngîi şi de care apoi te plictiseşti? Cum putea să nu se poarte cu cea mai mare seriozitate faţă de sentimentul ce ştia că-l deşteptase într-o fată care sub purtarea ei sfioasă ascundea atîta pasiune şi sensibilitate? Ce trebuia să facă pentru ca acest sentiment să n-o chinuie şi să n-o distrugă?

Dacă ar fi continuat s-o întîlnească în fiecare zi, însemna că ceea ce se născuse între ei avea să se dezvolte. Trăind atît de aproape unul de altul, dragostea se poate naşte în orice clipă. Nu te poţi împotrivi instinctelor. Şi fiindcă nu reuşea să ajungă la nici o concluzie în ceea ce priveşte urmările unei asemenea înclinaţii, hotărî ca deocamdată să se ferească de a lua parte la treburile unde s-ar fi putut întîlni. Răul nu era încă prea mare.

Dar nu-i era de loc uşor să respecte hotărîrea de a nu se apropia de Tess. Fiecare bătaie a inimii îl atrăgea mai mult spre ea.

Se gîndea să se ducă să-şi vadă prietenii, să le vorbească despre situaţia în care se găsea şi să le ceară sfatul. Nu mai avea de stat la Talbothays nici măcar cinci luni şi după încă vreo cîteva luni petrecute la alte ferme se va pricepe destul de bine la agricultură ca să fie în stare să întreprindă ceva pe cont propriu. Ca fermier avea nevoie de o tovarăşă de viaţă; decît să-şi aleagă drept soţie o femeie de salon, cu chip de ceară, n-ar fi fost oare mai nimerit să-şi aleagă una care să se priceapă la muncile fermei? Neţinînd seama de răspunsul plăcut pe care i-l dădea tăcerea din jur, se hotărî să facă totuşi drumul la care se gîmdise.

Într-una din zilele următoare, cînd cei de la lăptărie se aşezau la masă pentru gustarea de dimineaţă, una dintre fete întrebă de domnul Clare pe care nu-l văzuise în ziua aceea.

— Cum era să-l vezi dacă nu-i aici! spuse lăptarul Crick. S-a dus să stea cîteva zile la Emminster, la părinţi.

Patru fete ascultaseră cu sufletul la gură şi în clipa aceea pentru toate patru lumina soarelui păli şi păsările amuţiră. Rămaseră ca trăsnite, dar nu scoaseră nici o vorbă şi nu făcură nici un gest care ar fi putut să le dea de gol.

— Şi aşa nu mai are mult de stat la mine, adăugă Crick cu o nepăsare cam brutală. Cred că umblă să-şi rînduiască treburile pe la altă fermă.

— Cît mai are de stat aici? întrebă Izz Huett, singura dintre cele patru fete cu sufletul întristat, care nu se temea c-o s-o trădeze vocea.

Celelalte aşteptară răspunsul lăptarului şi cum de el ar fi depins toată viaţa lor: Retty rămăsese cu gura căscată şi cu ochii pironiţi pe faţa de masă, Marian cu obrajii mai aprinşi ca oricînd, iar Tess cu inima zvîcnind şi cu privirea pierdută pe fereastră.

— Nu mai ştiu cînd trebuie să plece, da’ mă uit eu în registru, răspunse Crick cu aceeaşi nesuferită indiferenţă. Da’ n-o să plece el chiar în ziua hotărîtă, că trebuie să mai rămînă să vadă cum fată vacile în ocolul de paie. Aşia că n-aş crede să plece pînă la sfîrşittul anului.

Patru luni de fericire chinuitoare în preajma lui, patru luni de „plăcere împletită cu suferinţi”; şi după asta, bezna unei nopţi nesfîrşite.

Pe cînd cei de la lăptăria Talbothays erau strînşi în jurul mesei, Angel Clare, la zece mile depărtare, călărea pe o potecă îngustă ce ducea spre Emminster, unde taică-său îşi avea casa parohială. Luase cu el un coşuleţ pe care-l ţinea cu mare băgare de seamă şi în care se găsea un caltaboş şi o sticlă de mied, un dar pe care doamna Crick îl trimisese părinţilor lui o dată cu respectele sale. Stătea cu ochii pironiţi pe poteca albă ce i se întindea în faţă, dar privirile lui nu scrutau drumul ci viitorul. O iubea. S-o ia oare de nevastă? Avea curajul s-o ia de nevastă? Ce-ar spune mama şi fraţii lui? Ce-ar spune el însuşi peste cîţiva ani? Emoţia trecătoare pe care o simţea pentru Tess ascundea oare germenii unei legături trainice, sau nu era decît o încîntare a simţurilor trezită de înfăţişarea ei, fără să aibă nici un substrat serios?

Orăşelul înconjurat de dealuri, în care se născuse, turnul bisericii de piatră roşie în stil Tudor şi pomii de lîngă casa parohială se zăriră în sfîrşit în vale şi Angel coborî către poarta atît de cunoscută. Înainte de a intra în casă, aruncînd o privire către biserica, Angel văzu lîngă uşa capelei cîteva fetiţe între doisprezece şi şaisprezece ani, care păreau că aşteaptă pe cineva.

Şi într-adevăr, după o clipă, se ivi o fată ceva mai mare decît şcolăriţele, care purta o pălărie cu boruri largi, o rochie de dimineaţă din batist foarte scrobită şi ţinea în mînă nişte cărţi.

Clare o cunoştea bine. Nu-şi dădea seama dacă îl observase, dar spera că nu, ca să nu fie nevoit să-i vorbească, deşi, fata nu-i făcuse nici un rău. Dar îi era silă s-o salute, aşa încît îşi zise că nu-l observase. Tînăra domnişoară era Mercy Chant, unica fiică a prietenului şi vecinului familiei Clare, cu care părinţii lui Angel sperau în sinea lor să-l vadă căsătorindu-se într-o zi. Fata ţinea ca nimeni altul cursuri despre antinomianis{47} şi despre Sfînta Scriptură şi fără îndoială că tocmai se pregătea să ţină un curs fetelor care o aşteptau. Gîndurile lui Clare zburară atunci către păgînii pătimaşi din valea rîului Var, cu sîngele înfierbîntat de soarele verii, cu feţe trandafirii, ale căror aluniţe erau de fapt stropituri de bălegar... şi gîndul lui fugar se opri mai cu seamă la una dintre, fete, cea mai pătimaşă dintre toate.

Plecase la Emminster pe nepregătite şi de aceea nu la scrisese părinţilor să le anunţe sosirea, plănuind să ajungă acolo pe la ora cînd îşi luau prima masă a zilei, înainte să plece după treburi, prin parohie. Întîrziase puţin şi familia se şi aşezase la masă. De cum intră pe uşa, săriră cu toţii să-l întîmpine: tatăl şi mama, fratele mai mare, preacuviosul Felix, vicar într-un oraş din comitatuil vecin, venit pentru două săptămîni acasă, şi celălalt frate, preacuviosul Cuthbert, savant umanist, membru şi decan al colegiului său, venit de la Cambridge să-şi petreacă vacanţa de vară în sînul familiei. Maică-sa avea bonetă pe cap şi ochelari de argint pe nas, iar taică-său arăta exaict ceea ce era: un om plin de rîvnă, cu frica lui Dumnezeu, un ins uscăţiv de vreo şaizeci şi cinci de ani, a cărui faţă palidă exprima raţiune şi voinţă. Deasupra capetelor lor atîrna portretul sorei lui Angel, cea mai mare dintre copii, cu şaisprezece ani mai în vîrstă decît el, care se căsătorise cu un misionar şi plecase în Africa.

Bătrînul domn Clare făcea parte dintr-o categorie de preoţi care în ultimii douăzeci de ani fuseseră depăşiţi de viaţa contemporană. Era descendentul spiritual în linie directă al lui Wycliffe{48}, Huss{49}, Luther{50} şi Calvin{51}, un evanghelic între evanghelici, un conversionalist{52}, un om cu o mentalitate şi o viaţă simplă de apostol, un om care încă din frageda tinereţe îşi formase anumite păreri despre problemele grave ale vieţii şi de atunci nu înţelesese să le mai discute. Chiar şi cei ce aparţineau aceleiaşi epoci şi şcoli de gîndire îl socoteau un extremist, în timp ce, pe de altă parte, adversarii erau fără voia lor cuceriţi de seriozitatea lui, de extraordinara forţă cu care se opunea oricărei discuţii despre principii şi de zelul pe care-l dovedea în aplicarea acestora. Îl iubea pe Pavel din Tars, era de acord cu principiile sfîntului Ioan, era împotriva sfîntului Iacob, atît cît îndrăznea, iar faţă de Titmotei, Tit şi Filimon avea sentimente contradictorii. După concepţiile pastorului Clare, Noul Testament nu era atît o operă care se referă la Crist, cît o operă referitoare la sfîntul Pavel; nu era o bază de argumentare, ci o putere care te absoarbe cu totul. Credinţa lui în determinism era atît de puternică, încît se transformase aproape într-un viciu, iar în ceea ce priveşte latura ei negativă, se transformase cu totul într-o filozofie a renunţării care se înrudea cu aceea a lui Schopenhauer{53} şi Leopardi{54}. Dispreţuia Canoanele şi Tipicul{55} şi socotea că are principii temeinice şi neschimbătoare în toate problemele religioase, şi poate că într-o anumită măsură avea dreptate. Dar ceea ce nu i se puitea contesta în nici un caz era sinceritatea.

Dacă întrebîndu-i pe alţii sau apelînd la propria lui imaginaţie ar fi avut cunoştinţă de plăcerea estetică, senzuală şi păgînă pe care ţi-o oferă viaţa în natură şi frumuseţea luxuriantă a femeii, plăcere pe care fiul său Angel o gustase în valea rîului Var, tatăl l-ar fi combătut din toate puterile. Odată, într-un moment în care îşi ieşise din fire, tînărul avusese nefericita idee de a-i spune pastorului că poate că ar fi fost mai bine pentru omenire dacă religia civilizaţiei moderne s-ar fi tras din Grecia şi nu din Palestina. La auzul acestor vorbe, durerea tatălui fusese de nedeseris, căci nu era în stare să conceapă că o asemenea afirmaţie ar putea cuprinde o fărîmă de adevăr, măcar a mia parte, dacă nu jumătate sau chiar tot adevărul. Un timp după aceea nu mai contenea ţinîndu-i lui Angel predici austere. Dar avea o inimă atît de bună, încît nu putea să rămînă supărat multă vreime, aşa că îşi întîmpină fiul cu un zîmbet nevinovat şi blînd ca al unui copil.

Angel se aşeză la masă cu sentimentul că-i acasă. Şi totuşi, exista ceva care-l făcea să se simtă oarecum străin. Ori de cîte ori se întorcea printre ai lui, Angel îşi dădeia seama cît de puţin se înţelege cu ei, şi că de cînd fusese ultima oară la casa parohială viaţa lui se înstrăinase şi mai mult de felul lor de a trăi. Aspiraţiile lor transcendentale, care erau încă bazate în mod inconştient pe o concepţie geocentrică{56}, imaginîndu-şi paradisul în zenit{57} iar infernul în nadir{58}, erau atît de străine aspiraţiilor lui, de parcă ar fi fost visurile unor oameni de pe o altă planetă. În ultima vreme, Angel trăise în mijlocul vieţii şi nu simţise altceva decît pulsul ei puternic şi pasionat, nealterat, neviciat şi nestăvilit de acele credinţe care în zadar încearcă să înăbuşe ceea ce înţelepciunea ar fi gata să consfinţească.

Familia observase şi ea că în Angel se produsese o schimbare; nu mai era cel de altădată. Ceea ce îi izbea cel mai mult, mai cu seamă pe fraţii lui, era o schimbare în felul lui de a se purta. Începuse să aibă apucături de fermier: stătea cu picioareie întinse, trăsăturile feţei i se făcuseră mai expresive, iar ochii îi deveniseră tot atît de grăitori ca şi limba, dacă nu chiar mai grăitori. Nu mai avea aproape nimic din felul de a se purta al unui intelectual, şi mai puţin încă din felul de a se purta al unui om de lume. Un pedant ar fi spus despre el că e incult, iar un puritan exagerat, că devenise grosolan. Toate acestea erau rezultatele vieţii în comun cu nimfele şi păstorii de la Talbothays.

După ce luă masa, ieşi la plimbare cu cei doi fraţi ai lui, tineri neevanghelici, binecrescuţi, bine văzuţi în societate, corecţi pînă în măduva oaselor, exemplare ireproşabile ca acelea fabricate în fiecare an de o educaţie sistematică. Erau amîndoi cam miopi şi cînd era la modă monoclu cu şiret purtau şi ei monoclu cu şiret, cînd se purta lornion purtau lornion, iar cînd se purtau ochelari îşi puneau imediat ochelari, fără să ţină seama de propriul lor defect de vedere. Cît timp Wordsworth{59} a fost considerat poetul zilei, umblau totdeauna cu un exemplar în buzunar, iar atunci cînd Shelley{60} fu depreciat, îi lăsaseră cărţile să se umple de praf în bibliotecă. Atunci cînd erau admirate tablourile lui Correggio{61} reprezentînd sfînta familie le admirau şi ei, dar cînd locul lui Correggio fu luat de Velasquez{62}, fură gata să se conforme noii situaţii, fără nici o obiecţie personală.

În timp ce fraţii vedeau cum Angel cobora din ce în ce mai jos pe scara socială, Angel, la rîndul lui, vedea cum pe zi ce trece orizontul acestora se îngustează. Felix îi părea o întruchipare a Bisericii, iar Cuthbert, o întruchipare a clerului. Pentru primul, resortul principal în viaţă era sinodul eparhiei şi inspecţiile bisericeşti, iar pentru celălalt, Universitatea Cambridge. Admiteau amîndoi cu candoare că în siocietatea civiliziată există un număr neînsemnat de cîteva zeci de milioane de profani, care nu erau nici absoilvanţi ai universităţii şi nici oameni ai bisericii; aceştia însă trebuiau cel mult toleraţi, dar nicidecum luaţi în seaimă sau respectaţi.

Erau amîndoi nişte copii supuşi şi iubitori şi se duceau cu regularitate să-şi vadă părinţii. Cu toate că aparţinea unei şcoli teologice mai recente, Felix era departe de a avea spiritul de abnegaţie şi de dezinteresare al tatălui său. Era mult mai tolerant decît taică-său, cînd cineva susţinea o părere contrară opiniilor lui şi cînd această părere reprezenta un pericol pentru cel care o susţinea, dar mai puţin dispus decît tatăl său să ierte o asemenea părere, dacă ea dovedea lipsă de respect pentru teoriile sale personale. Cuthbert avea o minte mai deschisă, era mai subtil, dar avea mai puţin suflet.

Mergînd aşa pe deal, Angel se tot gîndea că, în ciuda avantajelor pe care le aveau faţă de el, fraţii lui nu puteau să vadă şi nici să înţeleagă viaţa aşa cum era în realitate. Poate că se întîmpla cu ei ceea ce se întîmplă cu foarte mulţi oameni care au mult mai puţine posibilităţi de observare, decît de exprimare. Nici unul dintre ei nu avea o concepţie adecvată despre forţele complexe care acţionau în afara curentului lin şi potolit pe care pluteau atît ei cît şi semenii lor. Nici unul dintre ei nu-şi dădea seama de diferenţa dintre adevărul particular şi cel universal îşi nici nu bănuia măcar că părerile cercurilor clericale şi universitare se deosebeau întru totul de ceea ce gîndea restul lumii.

— După cîte înţeleg, dragul meu, nu ţi-a mai rămas altceva de făcut decît să te apuci de munca la fermă, îi spuse Felix fratelui său mai mic, privind prin ochelari, cu un aer de tristă austeritate, cîmpiile care se întindeau în depărtare. Şi dacă aşa stau lucrurile, trebuie să încercăm să ne resemnăm. Dar te rog din suflet să te străduieşti să păstrezi pe cît vei putea un contact cît mai strîns cu idealurile morale. Bineînţeles că munca de fermă te aspreşte din punct de vedere fizic; cu toate astea o gîndire superioară se poate împăca şi cu o viaţă simplă.

— Sigur că se poate, spuse Angel. Nu s-a dovedit oare acest lucru acum o mie nouă sute de ani, dacă mi-e îngăduit să pătrund puţin în domeniul tău? Ce te face să crezi că aş putea să renunţ la o gîndire superioară şi la idealurile mele morale?

— Judecind după scrisorile tale şi după discuţiile noastre, mi s-a părut - deşi s-ar putea să fie doar o impresie - că ţi-ai pierdut oarecum agilitatea intelectuală. N-ai avut şi tu aceeaşi impresie, Cuthbert?

— Uite ce-i, Felix, spuse Angel pe un ton cam tăios, ştii că sîntem prieteni foarte buni; fiecare dintre noi se mişcă în spaţiul care i-a fost destinat. Dar dacă-i vorba de agilitaite intelectuală cred că tu, ca un tip dogmatic şi suficient, ai face mai bine să nu te mai ocupi de mine, ci să te întrebi ce a devenit propria ta agilitate intelectuală.

Coborîră dealul ca să fie acasă la ora prînzului, servit atunci cînd tatăl şi mama lor îşi sfîrşeau treburile pe care le aveau dimineaţa prin parohie. În ceea ce priveşte după-amiaza, doamna şi domnul Clare, lipsiţi total de egoisim, primeau pe oricine, fără a se gîndi că aceasta i-ar putea stingheri; totuşi, cei trei fii ai lor erau în privinţa aceasta de acord că părinţii ar fi făcut bine să se supună ceva mai mult regulilor vieţii moderne.

Plimbarea le deschisese pofta de mîncare la toţi trei şi mai ales lui Angel, care se deprinsese cu viaţa în aer liber şi cu îmbelşugata dapes inemptae{63} a mesei rustice a lăptarului. Dar bătrînii nu sosiseră încă. Se întoarseră acasă abia după ce fiii se săturaseră de aşteptat. Cei doi soţi, plini de abnegaţie, îşi petrecuseră vremea lîngă cîţiva dintre bolnavii parohiei, îmbiindu-i să mănînce şi încercînd cu oarecare lipsă de consecvenţă să-i ţină în viaţă, prizonieri ai humei, uitînd astfel cu totul de propria lor foame.

Familia se aşeză în jurul mesei unde-i aştepta un prînz uşor, compus din friptură rece. Angel căuta cu privirea caltaboşii de la doamna Crick. Lăsase vorbă să fie bine fripţi la grătar, aşa cum îi frigeau la lăptărie, şi se aştepta ca mama şi tatăl lui să fie tot atît de încîntaţi ca şi el de gustul plăcut al mirodeniilor.

— Ah, te uiţi după calltaboşi, dragul mamei, spuse doamna Clare. Dar cînd ţi-oi spune ce-am făcut, sînt sigură c-o să te lipseşti de ei şi n-o să-ţi pară rău aşa cum nu mi-a părut nici mie, nici lui taică-tău. I-am spus c-ar fi bine dac-am duce acest dar, trimis cu atîta bunătate de doamna Crick, copiilor unui om care nu poate să cîştige nimic, pentru că suferă de delirium tremens. Taică-tău a încuviinţat şi a spus c-o să le facă mare plăcere, aşa că le-am dus lor darul.

— Bine ai făcut, spuse Angel vesel, uitîndu-se să vadă unde au pus miedul.

— Mi s-a părut că miedul are prea mult alcool ca să-l folosim ca băutură, urmă doamna Clare. Dar se poate foarte bine folosi la nevoie în loc de rom sau coniac, aşa că l-am pus în dulapul meu cu medicamente.

— Din principiu, la masa noastră nu se beau niciodată băuturi spirtoase, adăugă tatăl.

— Dar eu ce să-i spun nevestei lăptarului? întrebă Angel.

— O să-i spui bineînţeles adevărul, răspunse tatăl.

— Aş fi fost tare bucuros să-i pot spune că miedul şi caltaboşii ne-au plădut foarte mult. E o femeie de treabă şi o fire foarte deschisă, aşa încît sînt sigur că de cum o să mă vadă o să mă întrebe...

— Nu poţi să-i spui decît adevărul, răspunse domnul Clare cu logică.

— Da, asta aşa e... cu toate că miedul ăsta e tare bun de pileală.

— Bun de ce? întrebară Cuthbert şi Felix într-un glas.

— A, nimic... aşa se spune acolo, la Talbothays, răspunse Angel roşindu-se. Îşi dădea seama că părinţii lui aveau dreptate în ceea ce făceau, chiar dacă greşeau printr-o oarecare lipsă de sentiment, aşa că nu mai spuse nimic.

XXVI

Abia seara, după rugăciunea făcută în comun, Angel găsi prilejul potrivit să pomenească tatălui său de unul dintre cele două lucruri care îl frămîntau. Se pregătise sufleteşte în timp ce stătea îngenuncheat pe covor în spatele fraţilor săi, cu privirile pironite pe ţintele de pe tocurile ghetelor lor de fiecare zi. Apoi, cînd se sfîrşi rugăciunea, fraţii ieşiră din cameră împreună cu mama lor, în timp ce el rămase singur cu domnul Clare. Angel discută mai întîi cu bătrînul despre planurile lui de-a ajunge fermier în Anglia sau în colonii. Atunci taică-său îi spuse că de vreme ce nu-l trimisese la Cambridge şi nu avusese nici un fel de cheltuială eu el, considerase că e de datoria lui să pună o sumă de bani deoparte, în fiecare an, pentru ca Angel să nu se simtă nedreptăţit şi să poată într-o zi să cumpere sau să arendeze pămînt.

— În ceea ce priveşte bunurile pămînteşti, adăugă tatăl, nu mai încape îndoială că în cîţiva ani o să-i întreci pe fraţii tăi.

Atîta solicitudine din partea domnului Clare îl făcu pe Angel să treacă, la celălailt subiect care îl frămînta şi mai mult. Îi aminti tatălui său că avea douăzeci şi şase de ani şi îi spuse că atunci cînd o să fie fermier o să-i trebuiască ochi şi la ceafă ca să poată supraveghea totul, că o să aibă nevoie de cineva care să vadă de treburile gospodăriei, în timp ce el va fi pe cîmp. Aşa că, n-ar fi oare bine să se căsătorească?

Taică-său nu păru că socoteşte ideea nechibzuită, şi de aceea Angel îl întrebă:

— Care crezi că ar fi soţia cea mai potrivită pentru un fermier care munceşte din greu şi duce o viaţă simplă?

— O creştină adevărată, care să-ţi fie un ajutor şi o mîngîiere la bine şi la rău. Ăsta-i lucrul cel mai de seamă. Şi asemenea femei există. Uite, prietenul şi vecinul meu, doctorul Chant, om foarte serios...

— Dar n-ar trebui oare în primul rînd să se priceapă să mulgă vacile, să facă unt bun şi roţi mari de brînză, să pună găini şi curci la clocit, să crească pui, să supravegheze la nevoie oamenii pe cîmp şi să cunoască preţul oilor şi viţeilor?

— Da... o nevastă de fermier... sigur... da... Ar fi foarte bine să fie aşa. Era limpede că domnul Clare nu se gîndise niciodată la lucrurile astea. Şi voiam să-ţi mai spun, adăugă el, că dacă ai nevoie de o fiinţă curată şi evlavioasă, nicăieri n-ai să găseşti una să-ţi fie de mai mare ajutor în viaţă, şi pe care eu şi mama ta s-o socotim mai potrivită pentru tine decît prietenia ta Mercy, pentru care aveai o oarecare înclinaţie. E drept că de la o vreme încoace fiica veicinului meu Chant a luat obiceiul clerului mai puţin vîrstnic de prin părţile astea care împodobeşte în zile de sărbătoare cu flori şi alte fleacuri masa de împărtăşanie, sau „altarul”, cum mi-a fost dat o dată s-o aud spunînd. Dar tatăl ei, care e, ca şi mine, împotriva unor asemenea deşertăciuni, spune că se poate lecui de asta. E doar o izbucnire de copil, care sînt sigur că n-o s-o ţină mult.

— Da, da, Mercy e bună şi evlavioasă, ştiu. Dar... tată, nu crezi că mi s-ar potrivi de o mie de ori mai bine o fată la fel de curată la suflet şi la fel de virtuoasă ca domnişoara Chant, dar care în loc să aibă o pregătire clericală ar înţelege îndatoririle vieţii de fermă tot atît de bine ca fermierul însuşi?

Tatăl rămase însă la convingerea că înainte de a cunoaşte îndatoririle pe care le cere munca de fermă, o soţie de fermier trebuie neapărat să aibă o concepţie de viaţă conformă ideilor sfîntului Pavel. Dorind să susţină cauza scumpă inimii lui, Angel - fire pasionată - începu să pledeze cu înflăcărare, dar menajînd totuşi susceptibilitatea tatălui său. Îi spuse că soarta sau providenţa îi adusese în cale o femeie cu toate calităţile care se cer unei soţii de fermier şi care era, fără îndoială, şi foarte cuminte. Nu ştia dacă se alăturase sau nu înţeleptei şcoli a Bisericii de Jos, pe care o slujea tatăl său, dar s-ar fi putut lăsa uşor convinsă să urmeze această cale. Nu se pricepea prea mult la dogme, dar era credincioasă şi nu lipsea niciodată de la biserică. Era cinstită, receptivă, inteligentă şi destul de graţioasă, pură ca o vestală, iar în ce priveşte înfăţişarea, neasemuit de frumoasă.

— Dar familia ei cum e, ţi-ar conveni să te înrudeşti cu ei, vreau să spun e o fată de neam? întrebă îngrijorată maică-sa, care se strecurase în cameră pe nesimţite, în timpul discuţiei.

— Nu e ceea ce se cheamă în mod obişnuit o fată de neam, spuse Angel fără ezitare. E fată de ţăran şi sînt mîndru că ţi-o pot spune. Totuşi, judecînd după firea şi înclinaţiile ei, e ca şi cum ar fi fată de neam.

— Mercy Chant e de familie foarte bună.

— Ah, mamă! Crezi că asta serveşte la ceva? se grăbi Angel să-i răspundă. La ce poate să-i mai folosească familia unei fete măritate cu un bărbat care trebuie să ducă viaţa aspră pe care am dus-o eu pînă acum şi o voi duce şi de acum înainte?

— Mercy e o fiinţă cu o educaţie desăvîrşită şi îşi are rostul ei, îi răspunse maică-sa privindu-l prin ochelarii cu rame de argint.

— Bine, dar la ce-ar putea să-i servească educaţia în viaţa pe care o vom duce împreună? Cît priveşte lecturile, o să mă ocup eu de astea, şi dacă aţi cunoaşte-o, v-aţi da seama că ar putea să fie o elevă foarte bună. E toată numai poezie, poezie transpusă în viaţă, dacă se poate spune aşa. Simte şi trăieşte ceea ce poeţii sicriu doar pe hîrtie... Şi nu mă îndoiesc că e o bună creştină, poate chiar din acel trib, gen şi specie care dumneata consideri că trebuie perpetuate.

— Vai, Angel, nu mai glumi!

— Te rog să mă ierţi, mamă. Dar de vreme ce se duce la biserică aproape în fiecare duminică şi e o bună creştină, nu mă îndoiesc că de dragul unei asemenea calităţi vei trece cu vederea orice lipsă de maniere şi îţi vei da seama că se poate face o alegere şi mai proastă. Angel se înflăcăra vorbind de ortodoxismul cam mecanic al scumpei lui Tess; nu se gîndise niciodată că ar putea să-i fie de un astfel de folos, şi-l cam desconsiderase ori de cîte ori o văzuse pe ea sau pe alte fete practicîndu-l, pentru ca părea atît de ireal în mijlocul unor credinţe esenţialmente naturaliste.

Domnul şi doamna Clare se gîndeau cu tristeţe că fiul lor nu era poate cu nimic îndreptăţit să ceară de la fata aceea străină o calitate pe care el însuşi n-o avea. Totuşi, considerau că nu trebuia trecut cu vederea faptul că fata avea cel puţin vederi sănătoase, cu atît mai mult cu cît întîlnirea celor doi tineri se datora fără îndoială providenţei, căci altfel Angel nu ar fi făcut niciodată din ortodoxism o condiţie a alegerii lui. În cele din urmă părinţii spuseră că ar fi mai bine să nu ia o hotărîre pripită, dar că nu ar avea nimic împotrivă să vadă fata.

Aşa că, deocamdată, Angel nu le mai vorbi de asta. Cu toate că părinţii lui erau oameni dintr-o bucată şi plini de abnegaţie, îşi dădea seama că aveau totuşi unele prejudecăţi latente, de mici-burghezi, care nu puteau fi învinse decît cu un anumit tact. Căci deşi în mod legal era liber să facă ce voia, iar pe de altă parte educaţia nurorii lor nu le-ar fi schimbat cu nimic viaţa, de vreme ce aveau să trăiască departe de ei, sentimentele filiale îl opreau să-i jignească într-un moment în care lua cea mai importantă hotărîre a vieţii lui.

Îşi dădea seama cît de inconsecvent era, stăruind asupra lucrurilor neesenţiale din viaţa lui Tess ca şi cum ar fi fost trăsături fundamentale. O iubea pentru ea însăşi, pentru sufletul şi inima ei, pentru materia din care era plăsmuită şi nu pentru priceperea dovedită în treburile lăptăriei, pentru aptitudinea pe care ar fi avut-o la învăţătură, şi desigur nu pentru credinţa ei simplă şi formală. Ca să-l atragă, această fiică a naturii plină de simplitate nu avea nevoie de nici o poleială convenţională. Angel era de părere că pînă acum educaţia nu influenţase prea mult emoţiile şi impulsurile de care depinde fericirea casnică. Se prea poate ca peste secole, sisteme superioare de educaţie morală şi intelectuală să înnobileze instinctele involuntare şi chiar pe cele inconştiente ale speciei umane, ridicîndu-le pe o treaptă mai înaltă, poate chiar foarte înaltă. Dar, după cîte ştia el, pînă în prezent cultura atinsese doar epiderma mintală a acelora care fuseseră aduşi sub influenţa ei. Acelastă convingere îi fusese confirmată de experienţa lui despre femei care, extinzîndu-se în ultima vreme de la femeile instruite din burghezie la cele din comunitatea rurală, îi dovedise că de fapt deosebirea dintre femeia bună şi înţeleaptă a unei pături sociale şi femeia bună şi înţeleaptă a alteia era mult mai mică decît deosebirea dintre femeia bună şi cea rea, cea înţeleaptă şi cea nesocotită din sînul aceleiaşi pături sau clase sociale.

Sosi şi ziua plecării lui Angel. Ceilalţi fraţi părăsiseră mai de mult casa parohială, ca să facă o excursie în nord, de unde unul avea să se întoarcă la colegiu, iar celălalt la parohia lui. Angel ar fi putut merge cu ei, dar dorea să se întoarcă la Talbothays, la iubita lui. În afară de asta se gîndea că ar fi făcut o notă discordantă în grupul lor; căci, deşi dintre ei trei el era umanistul cel mai înzestrat, avea concepţia cea mai idealistă şi era cel mai priceput cristolog{64}, se simţea străin de fraţii săi, fiindcă avea senzaţia că firea lui colţuroasă nu se poate suda cu tiparul rotund care fusese pregătit pentru el. Nu îndrăznise să le pomenească de Tess, nici lui Felix, nici lui Cuthbert.

Maică-sa îi pregăti nişte merinde, iar taică-său îl conduse o bucată de drum călare pe iapă. Mergeau la pas pe drumeagurile umbrite şi Angel, care-şi rînduise atît de bine treburile, îl asculta pe taică-său cu o tăcere binevoitoare, povestindu-i ce necazuri are în parohie şi cum o serie de confraţi, la care ţinea mult, se purtau foarte rece cu el din pricină că dădea o interpretare strictă Noului Testament în lumina a ceea ce ei considerau o primejdioasă doctrină calvinistă.

— Auzi, primejdioasă! spuse domnul Clare, apoi începu să-i povestească lui Angel nişte întîmplări care dovedeau cît de absurdă era această afirmaţie. Îi povesti cum reuşise aproape ca prin minune să transforme pe nişte păcătoşi, nu numai din rîndul săracilor ci şi din rîndul celor bogaţi sau cu oarecare stare. În acelaşi timip recunoscu că uneori dădea şi greş, cum se întîmplase în cazul unui tînăr moşier parvenit care purta numele de d’Urberville şi trăia la vreo patruzeci de mile depărtare, pe lîngă Trantridge.

— Nu cumva face parte din vechea familie d’Urberville care avea proprietăţi la Kingsbere şi prin alte locuri? îl întrebă fiul său. Familia aceea veche, ciudată şi degenerată, aceea cu legenda trăsurii fantomă?

— Nu, nici vorbă! după cîte ştiu, adevărata familie d’Urberville a decăzut şi s-a stins acum vreo şaizeci-optzeci de ani. Astălaltă pare să fie o familie nouă, care i-a luat numele. Pentru bunul renume al vechilor generaţii de cavaleri, nădăjduiesc şi sînt chiar sigur ca aceşti d’Urberville nu sînt decît nişte uzurpatori. Dar mă mir că te interesează familiile velchi. Credeam că le preţuieşti chiar mai puţin decît mine.

— M-ai înţeles greşit, tată, şi asta nu e prima oară, spuse Angel care începuse să-şi piardă răbdarea. Din punct de vedere politic sînt sceptic în ceea ce priveşte calitatea pe care le-o dă vechimea. Chiar şi printre ei sînt unii oameni mai înţelepţi care, după cum spune Hamlet, „se ridică împotriva propriilor lor străbuni”; dar din punct de vedere liric, dramatic şi chiar istoric, mă simt sentimental legat de vechile familii.

Această deosebire nicidecum subtilă era totuşi prea subtilă pentru bătrînul domn Clare, astfel că reluă firul întîmplării pe care începuse să i-o povestească lui Angel. Îi spuse că după moartea aşa-zisului d’Urberville-tatăl, fii-su începuse s-o ia pe căi greşite, cu toate că avea o mamă oarbă şi ca atare ar fi trebuit să aibă purtări mai frumoase. Domnul Clare, care auzise de apucăturile lui pe cînd se afla prin partea aceea a comitatului, unde ţinea nişte predici misionare, nu se sfii să stea de vorbă cu vinovatul despre starea lui spirituală. Cu toate că era străin prin partea locului şi ocupa amvonul altuia, socotise de datoria lui să vorbească, pornind de la cuvintele sfîntului Luca: „Nebune, întru această noapte cere-vor de la tine sufletul tău!” Acest atac direct nu fu de loc pe placul tînărului şi în cursul duelului de cuvinte care avu loc cînd se întîlniră, îl insultă pe domnul Clare în public, fără scrupule şi fără respect pentru părul lui alb.

Angel simţi că i se urcă sîngele în cap de supărare.

— Tată dragă, zise el cu tristeţe, n-aş vrea să te mai expui fără rost la asemenea neplăceri din partea unor nemernici!

— Neplăceri? exclamă tatăl, şi faţa lui brăzdată de zbîrcituri se lumină de ardoarea sacrificiului de sine. Singura neplăcere a fost mila pe care am simţit-o pentru acest biet nenorocit. Crezi oare că vorbele lui de ocară şi chiar loviturile lui ar fi putut să-mi pricinuiască vreo suferinţă? „Ocărîţi, noi binecuvîntăm. Prigoniţi, noi răbdăm. Huliţi, noi mîngîiem. Ca măturătura lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor, pînă astăzi!” Aceste vorbe vechi şi alese din epistola către corinteni sînt cît se poate de potrivite acum.

— Lovituri, tată? Cum, a ajuns chiar la lovituri?

— Nu, asta nu. Cu toate că am primit şi lovituri de la nişte oameni care erau într-o stare de beţie, vecină cu nebunia.

— Nu se poate!

— Ba da. S-a întîmplat de zeci de ori, fiule. Ei, şi? I-am împiedicat să pălcătuiască, ucigîndu-se pe sine. Şi a venit şi ziua cînd mi-au mulţumit şi au lăudat numele Domnului.

— Să dea Dumnezeu să facă şi tînărul ăsta la fel, spuse Angel cu căldură. Dar, după cîte spui, tare mă tem că n-o să se întîmple aşa.

— Să nădăjduim totuşi, spuse domnul Clare. Eu n-am încetat să mă rog pentru el, cu toate că n-aş crede să ne mai întîlnim vreodată pe lumea asta. Dar se prea poate ca într-o bună zi unul din sărmanele mele cuvinte să-i încolţească în suflet, ca o sămînţă bună.

Tatăl lui Clare se arătă şi de astă dată încrezător ca un copil, şi cu toate că fiul nu-i accepta dogma îngustă, respecta felul în care îşi practica religia, şi-şi dădea seama că sub aspectul omului evlavios se ascunde un erou. Şi poate că acum respecta această practică religioasă mai mult ca oricînd, văzînd că, atunci cînd îi spusese că vrea s-o ia de soţie, tatăl lui nu se gîndise nici o clipă să-l întrebe dacă Tess avea sau nu avere. Lipsa aceloraşi ambiţii lumeşti îl obligase pe Angel să-şi cîştige traiul ca fermier şi îi va face poate pe fraţii lui să rămînă toată viaţa nişte preoţi săraci. Cu toate acestea, Angel admira acea simplitate la fel ca şi mai înainte. Şi, în ciuda propriei lui eterodoxii, din punct de vedere uman se simţea adesea mai aproape de tatăl său decît oricare dintre fraţii lui.

XXVII

Angel călări mai bine de douăzeci de mile, cînd la deal, cînd la vale, prin lumina orbitoare a amiezii. După prînz dădu de o movilă singuratică aflată cu două, trei mile la apus de Talbothays, şi de unde putea cuprinde cu privirea valea rîului Var sau Froom, care se întindea ca un jgheab verde plin de sevă şi de umezeală. Coborînd în valea cu pămînt roditor adus de apele rîului, aerul i se păru mai apăsător; mirosul lînced al fructelor coapte, ceaţa, finul şi florile alcătuiau o mare de miresme, care ameţea orice vietate, pînă şi fluturii şi albinele. Clare cunoştea atît de bine aceste locuri încît, de îndată ce zări vacile pe pajişte, o recunoscu pe fiecare în parte, amintindu-şi pînă şi numele fiecăreia. Simţi o adevărată voluptate cînd îşi dădu seama că poate din nou să intre din plin în viaţa de aici, lucru de care n-ar fi fost în stare pe vremea cînd era student. Şi, cu toată dragostea pe care o avea pentru părinţii lui, o dată întors aici după zilele petrecute în sînul familiei, se simţea ca un om care şi-a lepădat atelele şi ghipsul; căci la Talbothays, unde nu se afla nici o reşedinţă seniorială, lipsea pînă şi forţa care frînează de obicei înclinaţiile fireşti ale locuitorilor din satele Angliei.

Ograda lăptăriei era pustie. Dormeau cu toţii, aşa cum dormeau în fiecare după-amiază un ceas, două, mai ales acum vara, cînd se sculau cu noaptea în cap. Căldările cu toartă de lemn, umflate de umezeală şi înălbite de atîta frecat, erau agăţate pe o cracă de stejar cojit, la uşa lăptăriei, ca pălăriile într-un cuier, bine uscate, gata pentru mulsul de seară. Angel intră în casă şi trecu prin coridoarele pustii, pînă la odăile din fund unde se opri o clipă ciulind urechile. Din grajd se auzeau sforăiturile puternice ale lucrătorilor care se culcaseră acolo, iar de undeva, mai din fund, venea grohăitul şi guiţatul porcilor înnebuniţi de căldură. Reventul şi varza cu foaia lată păreau că dorm şi ele în soare desfăcîndu-şi frunzele moi, ca nişte umbrele deschise pe jumătate.

După ce luă şaua de pe cal şi-i puse un braţ de fîn dinainte, Angel intră din nou în casă, tocmai cînd pendula bătea ceasurile trei, ora smîntînitului de după-amiază. O dată cu bătăile pendulei, Clare auzi cum scîrţîie podeaua în camera de sus, iar apoi auzi zgomot de paşi coborînd scara. Erau paşii lui Tess, care după o clipă îi apăru în faţa ochilor.

Fata nu auzise zgomotul uşii şi nu ştia că el era acolo. Căscă, şi Angel îi văzu cerul gurii, roşu ca de şarpe; îşi ridicase braţul deasupra cocului din vîrful capului, lăsînd să se vadă pielea mătăsoasă, neatinsă de soare. Avea faţa îmbujorată de somn, iar pleoapele îi atîrnau grele peste ochi. Toată fiinţa ei respira plenitudine. În asemenea clipe, sufletul femeii se materializează, frumuseţea cea mai eterică se preface în frumuseţe carnală, iar senzualitatea domneşte, suverană.

Ochii somnoroşi îi luciră sub greutatea pleoapelor, înainte ca restul feţei să se trezească de-a binelea. Cu o privire în care se amesteca deopotrivă bucuria, sfiala şi mirarea, fata exclamă:

— Ah, domnu’ Clare. M-aţi speriat... Eu...

În prima clipă Tess uitase de faptul că-i mărturisise că o iubeşte şi de schimbarea care se produsese în relaţiile lor, dar întîlnind privirea lui plină de dragoste în timp ce se îndrepta spre scară, îşi aminti de toate.

— Draga mea, scumpa mea Tess, şopti el înlănţuind-o cu braţul şi lipindu-şi faţa de obrazul ei îmbujorat. Pentru Dumnezeu, nu-mi mai spune domnule. Să ştii că din pricina ta m-am întors atît de repede.

Angel simţi inima sensibilă a lui Tess bătînd lîngă a lui în chip de răspuns. Stătură aşa pe pragul pardosit cu cărămidă roşie, în timp ce razele soarelui pătrundeau pieziş pe fereastră, mîngîind spatele lui Angel, care o ţinea strîns la piept, faţa ei aplecată într-o parte, vinele-i albăstrii de pe tîmple, braţul gol, gîtul şi părul ei bogat. Dormise îmbrăcată şi era caldă ca o pisică după ce a stat la soare. La început rămase cu ochii plecaţi, dar curînd după aceea îşi ridică pleoapele şi Angel îşi cufundă privirile în adîncul ochilor ei veşnic schimbători, cu fibre albastre, negre, cenuşii şi violete, în timp ce Tess se uita la el cum trebuie să se fi uitat Eva la a doua deşteptare.

— Trebuie să mă duc la smîntînit, îi spuse ea pe un ton rugător. Azi n-am alt ajutor decît pe bătrîna Deb. Doamna Crick s-a dus cu domnul Crick la tîrg, Retty nu prea se simte bine şi ceilalţi sînt şi ei plecaţi şi nu se întorc decît la vremea mulsului.

Tocmai o porniseră către lăptărie, cînd Deborah Fyander apăru pe scară.

— M-am întors, Deborah, îi spuse de jos domnul Clare, aşa c-o ajut eu pe Tess la smîntînit şi cum îmi închipui că trebuie să fii tare obosită, nu-i nevoie să cobori pînă la vremea mulsului.

Se prea poate ca în după-amiaza aceea, la Talbothays, laptele să nu fi fost smîntînit aşa cum trebuie. Lui Tess i se părea că trăieşte un vis în care lucrurile cunoscute apăreau la locul lor obişnuit, cu lumina şi nuanţa lor proprie, dar fără un contur precis. Mîna îi tremura ori de cîte ori ţinea lingura de smîntînit sub cişmea, ca s-o răcească înainte de a se apuca din nou de treabă, căci dragostea lui Angel era atît de arzătoare, încît Tess părea că se îndoaie sub puterea ei ca o plantă sub razele unui soare prea dogoritor.

O strînse iar în braţe şi după ce Tess desprinse cu degetul marginea smîntînei la oalele cu lapte, Angel îl curăţă după obiceiul naturii; purtările neconformiste de la lăptăria Talbothays se dovedeau acum de folos.

— Aş putea chiar acum să-ţi spun ce voiam, iubito, ce rost are să mai aştept, reluă el cu blîndeţe. Aş vrea să te întreb ceva... un lucru foarte practic la care m-am gîndit de săptămîna trecută cînd ne-am întîlnit acolo pe pajişte. În curînd o să trebuiască să mă însor şi ca fermier îţi dai seama că o să am nevoie de o soţie care să se priceapă bine la treburile fermei. Tessy, vrei să fii soţia mea?

Îi vorbise în felul acesta pentru ca fata să nu creadă cumva că cedase unui impuls pe care ulterior raţiunea lui l-ar fi dezaprobat.

Tess se depărtă de el, chinuită de nelinişte. Cedase nevoii de a-l iubi, urmare inevitabilă a vieţii în comun. Dar nu se aşteptase la această urmare firească, venită pe neaşteptate şi de care nici Clare nu ştia că avea să-i vorbească atît de curînd. Cu o durere ce s-ar fi putut asemui cu amărăciunea morţii, îi şopti răspunsul, pe care, ca femeie cinstită, avea datoria şi se jurase să i-l dea.

— Vai, domnule Clare, nu pot să fiu soţia dumitale... nu pot!

Amintindu-şi propriile ei cuvinte, simţi că i se frînge inima şi copleşită de durere îşi plecă fruntea.

— Dar bine, Tess... zise el uimit de răspuns şi strîngînd-o în braţe eu şi mai mult nesaţ. Spui nu şi totuşi mă iubeşti, aşa-i?

— Ah, da, da! Şi aş vrea mai degrabă să fiu a ta decît a oricui pe lume, îi răspunse fata cu tristeţe şi cu o voce blîndă şi nevinovată. Dar nu pot să mă mărit cu tine.

— Tess, zise Clare, ţinînd-o cu mîinile de umeri, ai făgăduit altuia să te măriţi cu el?

— Nu, nu!

— Atunci de ce nu vrei?

— Fiindcă nu vreau să mă mărit. Nu m-am gîndit la asta. Nu pot s-o fac! Vreau doar să te iubesc.

— Bine, da’ de ce?

Ca să scape felin încurcătură, Tess îngînă:

— Tatăl dumitale e preot şi mamei dumitale nu i-ar plăcea să te însori cu o fată ca mine. Ar vrea să te însori cu o fată de neam.

— Nici pomeneală... Am vorbit eu cu ei, cu amîndoi. Asta a fost una din cauzele pentru care m-am dus acasă.

— Simt că nu pot... Nu, nu se poate! Nu se poate! se auzi vocea ei ca un ecou.

— Crezi că ţi-am spus-o prea deodată, fetiţa mea?

— Da... nu mă aşteptam.

— Bine, dacă nu vrei să-mi răspunzi acum, nu-mi răspunde, Tessy... Uite, am să-ţi dau răgaz să te gîndeşti, spuse el. E adevărat că nu trebuia să mă reped să ţi-o spun aşa, de cum m-am întors. Uite, n-am să-ţi mai pomenesc de asta, un timp.

Tess luă din nou lingura strălucitoare cu care smîntînea laptele, o ţinu sub cişmea şi-şi văzu mai departe de treabă. Dar oricît se străduia, nu mai putea nimeri ca înainte marginea de dedesubt a stratului de smîntînă, cu îndemînarea pe care o cerea munca asta migăloasă; uneori trecea cu lingura prin lapte, alteori prin aer. Abia dacă mai vedea, căci ochii îi erau înecaţi în lacrimi pricinuite de o durere pe care n-ar fi putut niciodată s-o dezvăluie celui de lîngă ea, cel mai bun prieten şi cel mai drag apărător al ei.

— Nu pot să mai aleg smîntînă... Nu pot! spuse ea întorcîndu-şi capul.

Ca să n-o mai tulbure şi s-o împiedice de la treabă, Clare, care era foarte prevenitor, schimbă vorba.

— Îi judeci greşit pe ai mei. N-am cunoscut niciodată oameni care să ducă o viaţă mai simplă şi să fie mai puţin ambiţioşi. Fac parte din puţinii reprezentanţi ai şcolii evanghelice care au mai rămas în ziua de azi. Tessy, tu eşti evanghelică?

— Nu ştiu.

— Totuşi nu lipseşti niciodată de la biserică şi am auzit că preotul de aici nu prea ţine la principiile Bisericii de Sus.

Dar despre principiile preotului din parohie, pe care îl auzea în fiecare săptămînă, Tess nu ştia cu nimic mai mult decît Clare, care nu-l auzise niciodată.

— Tare îmi pare rău că nu pot fi mai cu luareaminte la tot ce spune preotul la biserică, zise ea, ocolind un răspuns precis, de teamă să nu greşească, îmi pare tare, tare rău.

Tess vorbea cu atîta simplitate, încît în sinea lui Angel fu convins că taică-său n-ar fi putut s-o respingă din motive religioase, chiar dacă nu ştia de ce biserică ţine - de cea de Sus, de cea de Jos, sau de un cult cu principii mai libere. Angel îşi dădea seama că de fapt credinţa ei nelămurită care, după cît se părea, îi pătrunsese în suflet încă din copilărie, era probabil panteistă în esenţă, iar frazeologia era adaptată după broşurile religioase. Dar oricum ar fi fost, Angel n-ar fi tulburat-o pentru nimic în lume.

Cînd spre cer sora-şi îndreaptă

Ruga, gîndului ferice,

Pacea nimeni să i-o strice,

Şi nici viaţa-i, cu vreo şoaptă.

Îi plăcuseră întotdeauna aceste versuri, dar e drept că-i plăcuseră mai mult pentru valoarea lor muzicală decît pentru valoarea lor etică. De data asta, însă, fu bucuros să se supună preceptelor lor.

Îi vorbi apoi despre zilele petrecute la părinţi, despre felul de viaţă al lui taică-său şi despre zelul cu care acesta îşi apăra principiile. Tess începu să se liniştească şi mîna încetă să-i mai tremure. Pe măsură ce isprăvea de smîntînit o oală, Angel, care venea în urma ei, scotea cepul ca să dea drumul la lapte.

— Parcă erai cam abătut cînd ai intrat, spuse ea, temîndu-se că Angel va aduce iar vorba despre căsătorie.

— Da... se poate. Tata mi-a povestit despre necazurile şi greutăţile lui, şi ori de cîte ori îmi vorbeşte de asta, mă amărăsc. Pune atîta suflet în orice face, încît i se întîmplă adesea să fie dispreţuit sau insultat de cei care nu-i împărtăşesc principiile, şi gîndul că un om de vîrsta lui îndură asemenea umilinţe mă revoltă, cu atît mai mult cu cît cred că şi entuziasmul are o margine. Uite, mi-a povestit de pildă un lucru foarte neplăcut, care i s-a întîmplat de curînd. Trimis de o societate misionară, s-a dus să ţină nişte predici într-o localitate din apropiere de Trantridge, la patruzeci de mile de aici, şi s-a apucat să dăscălească pe un tînar cinic şi uşuratic, pe care l-a întîlnit acolo - fiul unui moşier din partea locului, care are o mamă oarbă. Tata i-a spus în faţă tot ce-a avut de spus şi din asta a ieşit un întreg scandal. După părerea mea, tata n-ar fi trebuit să stea de vorbă cu un străin, mai ales cînd vedea bine că orice încercare e de prisos. Dar aşa e el: dacă socoteşte de datoria lui să ajute pe cineva, o face fără să mai stea pe gînduri, chiar dacă împrejurarea nu-i prea prielnică. Şi bineînţeles că îşi face o mulţime de duşmani, nu numai printre cei foarte păcătoşi, dar şi printre cei uşuratici, care nu pot suferi să li se facă morală. Tata spune că e mîndru de fapta lui şi că poţi face binele şi pe căi mai ocolite. Dar tare aş vrea să nu-l mai văd chinuindu-se, mai cu seamă acum, la bătrîneţe. Mai bine ar lăsa porcii să se bălăcească în mocirlă.

Tess se mohorîse, privirea i se înăsprise şi gura ei cărnoasă luase o expresie tragică. Mîinile însă nu-i mai tremurau. Cu gîndul la tatăl său, Clare n-o mai privea ascuim pe Tess prea atent: înaintau de-a lungul şirului alb de vase dreptunghiulare pline cu lapte, pînă cînd le deşertară pe toate. Celelalte fete, care se întorseseră la fermă, veniră să ia căldările, iar Deb încelpu să opărească vasele, înainte de-a le umple din nou cu lapte proaspăt. Tess dădu să iasă pe cîmp să mulgă vacile, cînd Angel o întrebă în şoaptă:

— Atunci cum rămîne cu întrebarea mea, Tessy?

— Nu! Nu! spuse A cu o adîncă deznădejde, căci frămîntările din trecut i se treziseră din nou în minte, atupci cînd Clare pomenise de Alec d’Urberville. Nu se poate!

O porni spre pajişte, alergînd să le ajungă pe celelalte fete, de parcă ar fi încercat să fugă de tristeţea care o copleşea. Fetele se îndreptară spre pajiştea mai îndepărtată, unde păşteau vacile; înaintau cu graţia lipsită de sfială a sălbăticiunilor, cu mişcările libere şi nestînjenite ale femeilor deprinse cu spaţiile largi, lăsîndu-se în voia aerului ca înotătorul în voia valurilor. Acum, cînd Tess era din nou lîngă el, Angel socotea ca un lucru destul de firesc să-şi fi ales soţia din sînul naturii neîngrădite şi nu din lăcaşurile artei.

XXVIII

E drept că nu se aşteptase să fie respins, dar nu-şi pierdu cu totul nădejdea. Cunoştea destul de bine femeile ca să-şi dea seama că de multe ori „nu” era un cuvînt care prevestea un „da”; nu le cunoştea însă destul de bine ca să-şi dea seama că acel „nu” rostit de Tess era departe de-a fi doar expresia şovăielii unei fete sfioase. Tess îi îngăduise să-i vorbească de dragoste, şi asta îi dădea lui Angel noi speranţe, căci nu înţelegea pe deplin că pentru cei care trăiesc în mijloicul naturii „suspinele gratuite” nu sînt o pierdere de vreme. Mult mai uşor puteai întîlni aci iubirea de dragul iubirii, decît în casele mohorîte ale ambiţioşilor care-şi fac mii de calcule, unde dorinţa fierbinte a fetelor de a se vedea la casa lor le paralizează orice pornire sănătoasă către pasiune, privită ca scop în sine.

— Tess, de ce mi-ai spus „nu” atît de răspicat? o întrebă el după cîteva zile.

Fata tresări.

— Nu mă mai întreba. Ţi-am spus de ce... adică nu ţi-am spus chiar tot... dar... Nu sînt destul de bună pentru tine... nu merit...

— Vrei să spui că n-ai o creştere destul de aleasă?

— Da, da, şi la asta m-am gîndit, răspunse ea cu glas stins. Ai tăi o să se uite de sus la mine.

— Să ştii că te înşeli în privinţa lor... crede-mă! Adică în privinţa părinţilor; de fraţi nu-mi pasă... spuse Angel, ţinînd-o strîns în braţe, ca să nu-i scape. Nu-i aşa că ai glumit, comoara mea? Sînt sigur c-ai glumit. Sînt atît de neliniştit din pricina ta, încît nu mai pot nici să citesc, nici să cînt la harfă... nu pot să mai fac nimic. Nu sînt grăbit, Tess, dar aş vrea să ştiu, să aud buzele tale fierbinţi spunînd că într-o zi vei fi a mea... într-o zi... cînd vrei tu... dar că vei fi totuşi a mea!

Dar Tess dădu din cap şi se uită în altă parte, fără să scoată o vorbă.

Clare o privi lung, încercînd să-i descifreze trăsăturile feţei, de parcă ar fi fost hieroglife. Părea sinceră.

— Atunci n-ar trebui să te mai ţin în braţe, nu? N-am nici un drept asupra ta... nici să ştiu unde eşti... nici să mă plimb cu tine. Spune drept, Tess, iubeşti pe altul?

— Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? spuse ea, încercînd să se stăpînească.

— Sînt aproape sigur că nu. Dar atunci de ce mă respingi?

— Nu te resping. Îmi place... să-mi spui că mă iubeşti, şi poţi să mi-o spui mereu, de cîte ori eşti cu mine. Să ştii că nu mă jigneşti.

— Dar nu vrei să fii soţia mea?

— Nu... asta-i altceva... Dacă mă port aşa, e spre binele tău, da, da, spre binele tău, iubitule. Crede-mă, că n-o fac decît de dragul tău. Nu pot să-mi îngădui fericirea fără margini de a spune că voi fi a ta... pentru că... pentru că sînt sigură că nu trebuie.

— Bine, dar ai să mă faci fericit!

— Ah... aşa crezi... Dar ce ştii tu?

În asemenea clipe, crezînd că motivul refuzului ei e modestia sau gîndul că n-ar avea purtări destul de alese, Angel ii spunea că e instruită şi că are o minte ageră, ceea ce era adevărat, căci isteţimea ei înnăscută şi admiraţia pe care o avea pentru el o făcuseră să-şi însuşească în mod surprinzător felul lui de a vorbi, accentul şi o parte din cunoştinţele lui. După aceste certuri de îndrăgostiţi în care Tess ieşea învingătoare, fata îşi căuta un refugiu: dacă era la vremea mulsului, îşi făcea de lucru pe lîngă vaca cea mai îndepărtată, iar dacă avea o clipă de răgaz se ducea în stufăriş sau în odaia ei, unde se chinuia în tăcere după ce, cu o clipă mai devreme, îl respinsese cu răceală.

Lupta era îngrozitoare: inima ei se alătura cu atîta convingere inimii lui - două inimi iubitoare unite împotriva unei biete conştiinţe firave - încît Tess lupta din greu să rămînă neclintită în hotărîrea ei. Venise la Talbothays ştiind bine ce avea de făcut. Pentru nimic în lume nu trebuia să-şi îngăduie un pas care mai tîrziu ar fi putut să-l facă pe bărbatu-său să se căiască amar că fusese atît de orb s-o ia de soţie. Şi socotea că nu trebuie să încalce o hotărîre pe care conştiinţa i-o dictase pe vremea cînd putea încă să judece fără părtinire.

„Cum de nu i-a spus nimeni povestea mea? se întreba Tess. Doar s-a întîmplat aici, aproape, la patruzeci de mile depărtare... cum de nu s-a aflat la Talbothays? Nu se poate... cineva tot trebuie să ştie!”

Şi totuşi, se părea că nu ştie nimeni; nimeni nu-i spusese lui Clare nimic.

Trecură cîteva zile în care cei doi nu mai schimbaseră nici o vorbă. Scrutînd feţele mohorîte ale fetelor cu care-şi împărţea camera, Tess îşi dădea seama că o priveau nu numai ca pe preferata lui Clare, dar chiar ca pe aleasa inimii lui, deşi vedeau bine că Tess nu încerca să facă nimic spre a-l atrage.

Tess nu simţise niciodată atît de limpede ca acum că în firul vieţii ei plăcerea şi durerea se împletesc ca două iţe de culori deosebite. Veni iar vremea cînd se prepară brînza şi Angel rămase din nou singur cu Tess. Lăptarul Crick avea obiceiul să dea şi el o mînă de ajutor la treaba asta. Acum, însă, îi lăsă singuri. De la o vreme, atît el cît şi nevastă-sa păreau că bănuiesc ce se petrece cu cei doi tineri, bănuială care era totuşi destul de nelămurită, căci faţă de ceilalţi tinerii se purtau cu mare grijă.

Tocmai frămîfltau chişleagul înainte de a-l pune în hîrdaie, operaţie care, în mare, seamănă cu frămîntatul pîinii. În albeaţa strălucitoare a chişleagului, mîinile lui Tess păreau şi mai trandafirii decît de obicei. Angel, care lua chişleag în pumni şi îl deşerta apoi în hîrdău, se opri deodată şi acoperi cu mîinile lui, mîinile lui Tess. Fata avea mînecile suflecate şi aplecîndu-se, Angel îi sărută pielea catifelată a încheieturii de la cot prin care se vedeau vinele.

Cu toate că era la început de septembrie şi vremea continua să fie foarte caldă, braţul ei, care se afundase de atîtea ori în chişleag, era rece şi umed ca o ciupercă de curînd culeasă, şi avea gust de zer. Tess era ca o frunză care tremură la cea mai slabă adiere; la atingerea buzelor lui inima începu să-i bată mai tare, sîngele îi năvăli pînă în vîrful degetelor şi braţul ei rece se făcu deodată fierbinte. Apoi, ca şi cum şi-ar fi spus în sinea ei: „Oare sfiala asta mai are vreun rost? Adevărul tot adevăr e, fie el între bărbat şi femeie sau între bărbat şi bărbat”, îşi ridică ochii şi privirea ei plină de adoraţie se oglindi într-a lui, în timp ce un surîs drăgăstos îi apăru pe buze.

— Ştii de ce-am făcut asta, Tess? o întrebă el.

— Fiindcă mă iubeşti mult.

— Da. Şi pentru ca să te rog din nou...

— Ah, nu! Nu!

Ochii i se umplură deodată de spaimă, ca sub povara propriei ei dorinţe, temîndu-se că nu va avea puterea să se împotrivească.

— Ah, Tessy! urmă el. Nu pot să înţeleg de ce mă chinuieşti cu nădejdi deşarte! De ce mă dezamăgeşti? Parc-ai fi o femeie cochetă de la oraş, zău, o femeiuşcă dintre cele mai pricepute. Şi ele sînt schimbătoare ca tine, cînd drăgăstoase, cînd reci ca gheaţa. Şi numai la asta nu te-ai aştepta într-un loc retras ca Talbothays... Nu, scumpa mea, se grăbi el să adauge, văzînd că vorbele lui o jigniseră, ştiu că nu există fiinţă mai cinstită şi mai curată ca tine. Aşa că nu pot să-mi închipui că vrei să te joci cu inima mea. Dar, Tess, dacă mă iubeşti atîta cît se pare că mă iubeşti, de ce te supără gîndul că ai putea să-mi fii soţie?

— N-am spus niciodată că mă supără, şi nici n-aş putea s-o spun pentru că... pentru că nu-i adevărat!

Nu mai putu să-şi ascundă emoţia; buzele începură să-i tremure şi fu nevoită să iasă din cameră. Îndurerat şi uimit, Clare fugi după ea şi o prinse pe sală.

— Spune-mi, spune-mi! zise el rugător, şi uitînd că avea mîinile pline de chişleag, o cuprinse cu patimă în braţe. Spune-mi că n-ai să fii niciodată decît a mea!

— Da... îţi spun! exclamă ea. Dacă mă laşi să plec, o să-ţi spun tot... toată povestea vieţii mele. O să-ţi spun tot despre mine... tot.

— Povestea vieţii tale, draga mea! Sigur. Toată, dacă vrei! O privea cu un aer glumeţ, dar plin de dragoste. Sînt sigur că Tess a mea are o viaţă tot atît de plină de peripeţii ca zorelele sălbatice de colo, de pe gardul grădinii, care s-au deschis azi-dimineaţă pentru prima oară. Spune-mi tot ce vrei, dar să nu te mai aud spunînd că nu eşti demnă de mine. Să nu te mai aud folosind asemenea cuvinte blestemate!

— Bine, o să încerc... Şi am să-ţi spun de ce m-am purtat aşa... mîine... săptămînă viitoare.

— Să zicem, duminică.

— Da, duminică.

În cele din urmă reuşi să scape şi nu se mai opri decît în desişul de sălcii ciuntite, din josul ogrăzii, unde nu putea s-o mai vadă nimeni. Se trînti ca pe un pat pe iarba deasă şi foşnitoare de sub sălcii, şi rămase ghemuită acolo, chinuită de o durere întreruptă din cînd în cînd de cîte o izbucnire de bucurie, pe care teama unui sfîrşit tragic al dragostei lor nu putea s-o înăbuşe cu totul.

Şi încet, încet, simţi cum începe să se liniştească. Fiecare adiere de aer ce-i pătrundea în piept, fiecare val de sînge, fiecare bătaie a inimii ce îi răsuna în urechi era o voce pare se alătura protestului naturii împotriva scrupulelor ei. Dragostea pentru Clare o îndemna să primească a-i fi soţie fără să ţină seama de nimic, să se unească cu el în faţa altarului fără să-i dezvăluie taina şi fără a se gîndi că ar putea s-o descopere singur; dragostea o îndemna să guste plăcerea desăvîrşită înainte ca durerea s-o poată prinde în ghearele ei de fier. Şi cuprinsă de un extaz care aproape o îngrozea, Tess îşi dădu seama că după atîtea luni de autoflagelare, de frămîntări şi de meditaţii, în ciuda planurilor de a duce în viitor o viaţă de sihăstrie, dragostea va învinge.

Tess rămase multă vreme printre sălcii. Auzi zăngănitul căldărilor luate de pe cîrligele din perete şi mugetul vacilor mînate spre fermă. Dar nu se duse la muls, căci ceilalţi ar fi băgat de seamă că are ceva pe suflet; domnul Crick s-ar fi gîndit că pricina nu poate fi alta decît dragostea, şi ar fi necăjit-o în glumă, iar Tess simţea că nu e în stare să îndure asemenea hărţuieli.

Pesemne că iubitul ei şi-a tiat seama de ceea ce se petrece cu ea şi a născocit ceva care să-i acopere lipsa, căci nimeni nu veni după ea şi n-o strigă nimeni. La şase şi jumătate, soarele - ca un cuptor mare de jăratec proiectat pe cer - coborî la asfinţit, iar de cealaltă parte, ca un dovleac pocit, se ivi luna. Sălciile ciuntite, care, de atîta forfecat, îşi pierduseră forma lor firească, se înălţau acum în lumina lunei ca nişte dihănii cu păr ţepos. Tess intră în casă şi se urcă în camera ei fără să aprindă lumînarea.

Trecu miercuri, trecu şi joi, şi Angel o privea de departe, gînditor, fără să încerce s-o tulbure. Marian şi celelalte fete care locuiau la lăptărie parcă simţeau că se pune ceva hotărîtor la cale şi seara, cînd se strîngeau toate în camera lor de culcare, nu-i mai pomeneau lui Tess nimic. Veni şi vineri, veni şi sîmbătă. Duminică avea să fie ziua cea mare.

„O să mă supun... O să spun da... N-o să mă împotrivesc dorinţei de a-i fi soţie. N-am încotro!” îşi zise Tess în noaptea aceea, înciudată şi suspinînd cu faţa înfierbîntată în pernă. Apoi, auzind că una din fete şopteşte numele lui Angel prin somn, îşi spuse: „Nu pot să-l las alteia! Şi cu toate acestea, îi fac un mare rău. Dacă află, se prăpădeşte. Of, inima mea! Of, of!”

XXIX

— Despre cine credeţi c-am auzit mai adineaori? spuse lăptarul Crick a doua zi dimineaţă, aşezîndu-se la masă şi privind cu un aer şiret la băieţii şi fetele care începuseră să mănînce. Ia să vedem, ghiciţi?

Care mai de care îşi dădură cu părerea, în afară de doamna Crick, care ştia dinainte.

— Ei bine, spuse lăptarul, e vorba de descreieratul de Jack Dollop, puiul ăla de lele, un pierdevară de care v-am povestit... S-a căpătuit de curînd; a luat o văduvă.

— Nu mai spune! Jack Dollop? I-auzi, ce păcătos! spuse unul dintre băieţi.

Tess Durbeyfield îşi aminti că Jaick Dollop nu era altul decît băiatul care îşi înşelase iubita şi fusese apoi ocărît de mama fetei care dăduse peste el în putinei.

— Nu s-a însurat cu fata femeii ăleia cumplite, după cum făgăduise? întrebă Angel cu gîndul aiurea, răsfoind un ziar la măsuţa unde doamna Crick avea obiceiul să-l surghiunească, socotindu-l de neam.

— Da’ de unde, domnule. Nici prin gînd nu i-a trecut, răspunse lăptarul. Cum vă spuneam, a luat o văduvă cu parale... lumea zice c-ar avea un venit de vreo cincizeci de lire pe an. După asta umbla... voia parale. Au făcut nunta în mare grabă şi după nuntă femeia i-a spus că dacă s-a măritat a pierdut venitul de cincizeci de lire pe an. Acum ia închipuiţi-vă cum i-a venit lu’ don’ Jack cînd a auzit de una ca asta! De-atunci au dus-o ca pisica şi cîinele! Las’ c-aşa-i trebuie! Să se-nveţe minte! Da’ vezi că din păcate tot biata femeie trage ponoasele!

— Auzi proasta! Mai bine-i spunea că dacă nu se poartă cum trebuie o să-l chinuiască stafia bărbatului dintîi, zise doamna Crick.

— Da, da, răspunse lăptarul într-o doară. Cu toate astea e uşor de înţeles cum de s-a întîmplat aşa. A vrut şi ea să se vadă la casa ei şi nu voia să-i spună, ca să nu-l scape din mînă. Ei, fetelor, n-am dreptate, ce ziceţi?

Lăptarul se uită la fetele care stăteau la masă una lîngă alta.

— Trebuia să-i fi spus chiar în drum spre biserică, fiindcă atunci tot nu mai putea da înapoi, zise Marian.

— Da, da, aşa ar fi trebuit să facă, încuviinţă Izz.

— Ar fi trebuit să-şi dea seama după ce umblă Jack şi să-i fi făcut vînt, strigă Retty înfierbîntată.

— Da’ tu ce zici, drăguţă? o întrebă lăptarul pe Tess.

— Eu cred că trebuia să-i fi spus cum stau lucrurile cu adevărat... sau să nu-l fi luat... Nu ştiu... răspunse Tess, înecîndu-se cu o bucată de pîine cu unt.

— Să fiu a naibii dacă aş fi făcut aşa! zise Beck Knibbs, o femeie măritată care lucra la lăptărie şi locuia într-una din căsuţele ţărăneşti. În dragoste şi în război ai voie să faci orice. Şi eu aş fi făcut ca ea, m-aş fi măritat cu el şi dacă mi-ar fi zis vreo vorbă cum că nu i-aş fi spus dinainte un lucru care nu-mi venea la socoteală, despre bărbatul meu dintîi, i-aş fi tras una cu făcăleţul de l-aş fi lăsat lat! Auzi! Un prăpădit ca el! Orice femeie s-ar pricepe la asta!

Spusele femeii fură primite cu hohote de rîs. Singura care nu luă parte la veselia generală fu Tess, care zîmbi amar, de ochii lumii. Ceea ce pentru ei era prilej de veselie, pentru ea era prilej de durere şi rîsetele lor i se părură de neîndurat. După cîteva clipe se ridică de la masă şi, cu gîndul că Angel avea s-o urmeze, o luă pe o potecă şerpuită şi îngustă, care trecea cînd de o parte cînd de alta a canalelor de irigaţie, pînă cînd ajunse la braţul principal al rîului Var. În susul apei, oamenii tăiaseră stuful, care acum venea la vale în grămezi mari, trecînd pe lîngă ea ca nişte insule mişcătoare de buruieni, pe care aproape că ar fi putut pluti. O parte din ierburi se agăţaseră ca nişte şuviţe lungi de păr în jurul parilor bătuţi în pămînt ca să nu lase vacile să treacă de partea cealaltă.

Da, asta era nenorocirea. Spovedania unei femei - crucea cea mai grea pe care o avea de purtat - era pentru ceilalţi prilej de haz. Era ca şi cum ceilalţi oameni şi-ar bate joc de chinurile tale.

— Tessy! se auzi o voce în spatele ei şi Clare sări şanţul şi se opri lîngă ea. Soţia mea... pe curînd!

— Nu! Nu! Nu pot. Şi să ştii, domnule Clare, că spun nu doar de dragul dumitale.

— Tess!

— Nu, nu se poate!

De îndată ce începuse să-i vorbească, Angel, care nu se aşteptase la un asemenea răspuns, o cuprinsese de mijloc pe sub pletele ce-i cădeau pe spate. Duminica dimineaţă, Tess şi celelalte fete veneau la masă cu părul despletit şi abia mai tîrziu, cînd se pregăteau să se ducă la biserică, îşi prindeau părul în creştetul capului, pieptănătură pe care nu şi-o puteau face cînd mulgeau vacile şi îşi ţineau frunţile lipite de trupul lor. Dacă în loc să-i spună „nu”, Tess i-ar fi spus „da”, desigur că Angel ar fi sărutat-o. Cel puţin, asta fusese dorinţa lui, dar refuzul hotărît al fetei îl făcu să se oprească de teamă să n-o supere. Viaţa laolaltă şi faptul că erau mereu nevoiţi să se întîlnească o punea pe Tess, ca femeie, într-o situaţie dificilă, aşa că Angel socoti că nu e cinstit să încerce s-o înduplece prin dezmierdări, lucru pe care l-ar fi făcut fără mustrări de cuget dacă fata ar fi putut să se ferească din calea lui. Îşi desfăcu braţele din jurul mijlocului ei pe care îl cuprinsese doar o clipă şi îşi înfrînă dorinţa de a o săruta. Gestul lui fu hotărîtor. Ceea ce-i dăduse puterea să-l respingă fusese doar povestea cu văduva, pe care le-o spusese lăptarul, şi o clipă mai tîrziu ar fi trecut peste asta. Dar Angel nu mai spuse nimic şi, peste măsură de uimit, plecă.

Se întîlneau în fiecare zi; şi totuşi nu se mai întîlneau chiar atît de des ca înainte. Şi aşa, trecură două, trei săptămîni. Se apropiau de sfîrşitul lui septembrie; Tess simţea din privirea lui că ar fi vrut să-i pună din nou întrebarea.

Clare îşi schimbase felul de a se purta, ca şi cum ar fi fost încredinţat că Tess se împotriveşte doar din sfiala pe care orice fată o simte în faţa noutăţii unei asemenea propuneri. Neliniştea ei şi felul în care încerca să schimbe vorba ori de cîte ori îi pomenea de căsătorie îl convingea şi mai mult că are dreptate. Nu depăşea niciodată hotarul cuvintelor şi nici nu încerca s-o mîngîie ca mai înainte, dar făcea totul ca s-o convingă prin grai.

Încerca necontenit să-i cucerească inima. Cînd îi vorbea, şoaptele lui erau catifelate ca susurul laptelui turnat în oale; şi îi vorbea mereu, în timpul mulsului, la smîntînit, cînd preparau untul şi brînza, printre cuibarele cloştilor sau printre scroafele cu purcei; încerca s-o cucerească aşa cum nici un alt bărbat de rangul lui nu încercase vreodată să cucerească o lăptăreasă.

Tess ştia bine că în cele din urmă avea să se supună stăruinţelor lui şi că nici sentimentul religios care dădea legăturii ei anterioare o anumita validitate morală, nici conştiinciozitatea cu care se străduise să fie sinceră nu puteau să ţină multă vreme piept acestor stăruinţe. Îl iubea nespus de mult şi îl privea ca pe un zeu. Rafinată din fire, în ciuda lipsei de educaţie, Tess dorea cu toată puterea să se supună ocrotirii lui. Şi în zadar îşi tot spunea: „Niciodată n-o să pot să-i fiu soţie”; vorbele sunau în gol. Dovada slăbiciunii ei erau chiar cuvintele pe care nu s-ar fi obosit niciodată să le rostească, dacă s-ar fi simţit liniştită şi sigură de sine. Fiece sunet al vocii lui stăruitoare o înfiora, umplîndu-i inima de o fericire nemărginită; ar fi dorit din tot sufletul să-i spună că şi-a schimbat hotărîrea, dar gîndul ăsta o umplea de spaimă.

Clare - şi care bărbat n-ar fi făcut la fel? - se purta cu Tess de parcă ar fi fost gata s-o iubească, s-o ocrotească şi s-o apere în orice împrejurare, orice s-ar fi întîmplat, oricare i-ar fi fost vina şi orice ar fi aflat despre ea; aşa că încet, încet, la căldura dragostei lui, temerile ei se topeau. Se apropia echinoxul şi cu toate că vremea era încă frumoasă, zilele se făceau mult mai scurte. De cîtăva vreme, la lăptărie se lucra la lumina lumînărilor, în zori. Într-o dimineaţă, între ceasurile trei şi patru, Clare îşi reînnoi cererea în căsătorie.

De cum se sculase din somn, Tess dăduse ca de obicei fuga la uşa lui Clare, să-l trezească, apoi se dusese din nou în odaia ei să se îmbrace şi să-i scoale pe ceilalţi. Zece minute mai tîrziu, tocmai începuse să coboare scările cu o lumînare în mînă, cînd Angel, în cămaşă, apăru de sus şi îi tăie drumul.

— Domnişoară fluşturatică, stai puţin să-ţi spun ceva, îi zise el pe un ton care nu admitea replică. Au trecut două săptămîni de cînd ţi-am mărturisit ceea ce inima mă îndemna să-ţi spun; află că nu mai merge aşa. Trebuie să ştiu ce ai de gînd să faci, că altfel plec de-aici. Te-am văzut adineauri; uşa mea era crăpată. Trebuie să plec pentru binele tău. Tu nu poţi să înţelegi. Răspunde-mi! Te-ai hotărît în sfîrşit? Vrei?

— De-abia m-am sculat, domnule Clare. Prea devreme mă luaţi cu lucruri de-astea serioase, îi răspunse ea îmbufnată. Nu trebuie să mă faceţi fluşturatică! Sînteţi răutăcios şi nu-i adevărat! Am vrut să vă răspund curînd... curînd... foarte curînd... Vă făgăduiesc că o să mă gîndesc serios la asta. Dar acu’ lăsaţi-mă să cobor!

Cum stătea aşa, ţinînd lumînarea într-o parte şi încercînd să zîmbească spre a risipi gravitatea cuvintelor pe care le rostise, părea că îndreptăţeşte întrucîtva spusele lui Clare.

— Atunci nu-mi mai spune domnule Clare. Spune-mi Angel!

— Angel.

— Dragul meu Angel... De ce nu?

— Asta ar însemna că am spus da. Aşa-i?

— Ar însemna doar că mă iubeşti, chiar dacă nu poţi să te măriţi cu mine; şi asta ai avut bunătatea s-o recunoşti de mult.

— Bine, dacă aşa trebuie, fie, dragul meu Angel, şopti ea, privind lumînarea cu un zîmbet poznaş, în ciuda neliniştii care o cuprinsese.

Clare se hotărîse să n-o mai sărute pînă nu va obţine de la ea promisiunea dorită. Cu toate astea, privind-o în rochia ei de toate zilele cu poalele sumese şi cu părul strîns în grabă în creştetul capului, căci nu avusese timp să se pieptene mai bine, aşa cum făcea mai tîrziu, după ce termina cu smîntînitul şi mulsul, Clare îşi încălcă hotărîrea şi îi atinse în fugă obrazul cu buzele. Tess trecu pe lîngă el şi coborî scările în goană, fără să-i arunce nici o privire şi fără să rostească nici un cuvînt. Celelalte fete coborîseră mai înainte şi acum erau jos, aşa că deocamdată cei doi tineri nu-şi mai puteau continua discuţia. Erau toate acolo, în lumina galbenă şi mohorîtă a lumînărilor care începuseră să pălească la ivirea solilor reci ai dimineţii, şi toate, în afară de Marian, îi priviră lung, curioase şi bănuitoare. După ce terminară cu smîntînitul, o treabă care devenea din zi în zi mai uşoară, căci o dată cu apropierea toamnei vacile dădeau tot mai puţin lapte, Retty şi celelalte fete ieşiră din cameră, urmate de cei doi îndrăgostiţi.

— Nu ţi se pare că viaţa noastră plină de emoţii se deosebeşte tare mult de viaţa pe care o duc ele? o întrebă Clare pe Tess privind gîinditor la cele trei siluete care înaintau în faţa lor cu pas uşor, în lumina palidă şi rece a dimineţii.

— Nu cred că e chiar atît de deosebită, răspunse ea.

— De ce?

— Fiindcă sînt foarte puţine femei care să n-aibă o viaţă plină de emoţii, răspunse Tess oprindu-se asupra noului cuvînt ca şi cum ar fi impresionat-o. Nici nu-ţi închipui ce se ascunde în fetele astea.

— Ce se ascunde?

— Aproape fiecare dintre ele, începu ea, ar fi... ar putea să fie... o soţie mai bună decît mine. Şi poate că te iubesc tot atît de mult ca mine... aproape tot atît de mult.

— Ah, Tessy!

Tess se simţea uşurată şi fericită auzindu-l că se împotriveşte, cu toate că plină de curaj şi în pofida intereselor ei luase hotărîrea să fie mărinimoasă. Faptul era consumat şi acum nu mai era în stare să încerce să se sacrifice. Unul dintre oamenii care lucrau cu ziua se apropie de ei, aşa că încetară să mai vorbească de lucrul care îi frămînta atît de mult. Dar Tess ştia bine că în ziua aceea totul avea să se lămurească.

După-amiază, cîţiva din cei care locuiau la lăptărie şi dintre cei care lucrau cu ziua se duseră ca de obicei în livadă, mai departe de fermă, unde o mare parte dintre vaci erau mulse la faţa locului, fără să mai fie aduse acasă. Pe măsură ce se apropia vremea fătatului, laptele se împuţina iar mulgătorii suplimentari tocmiţi în anotimpul înfloritor şi îmbelşugat plecaseră pe la casele lor. Munca înainta încet. Una cîte una căldările cu lapte erau deşertate în bidoane înalte aşezate rînduri, rînduri, într-un faeton adus pînă acolo. Acum, după ce fuseseră, mulse, vacile se îndepărtau domol.

Cămaşa albă a domnului Crick se proiecta cu o strălucire ireală pe cerul plumburiu al amurgului. Deodată, lăptarul se opri din lucru şi se uită la ceasul lui greoi:

— Phi, ce tîrziu s-a făcut! spuse el. Dumnezeule! Dacă nu ne grăbim, nu mai ajungem niciodată cu laptele ăsta la gară. Nici nu mai avem timp să trecem pe-acasă să-l amestecăm cu laptele de dimineaţă. Azi trebuie să-l ducem drept la gară. Cine vrea să-l ducă?

Domnul Clare se oferi să meargă el, cu toate că nu era treaba lui, şi o rugă pe Tess să-l însoţească. Deşi înnourată, seara fusese caldă şi apăsătoare pentru anotimpul acela, aşa că Tess ieşise în livadă doar cu boneta şi pelerina pe care o purtau toate fetele în timpul mulsului, cu braţele goale şi fără pieptăraş, o îmbrăcăminte cu totul nepotrivită pentru o plimbare cu trăsura. Drept răspuns, Tess îşi privi îmbrăcămintea sumară. Dar Angel stărui cu blîndeţe, pînă cînd Tess se înduplecă şi dîndu-i lăptarului căldarea şi scăunelul să le ducă acasă, se sui lîngă Clare în faeton.

XXX

Umbrele amurgului coborau învăluind pămîntul, în timp ce Tess şi Clare mergeau pe drumul întins ce străbătea pajişti nesfîrşite. În zare se înălţau povîrnişurile abrupte şi întunecate de la Egdon Heath, pe culmile cărora se înşirau pîlcuri de brazi cu vîrfuri ţuguiate, ca nişte turnuri de piatră împrejurul unor castele fermecate, cu faţade înnegrite.

Erau atît de copleşiţi de fericirea de a fi împreună, încît multă vreme nu mai scoaseră nici un cuvînt; doar clipocitul laptelui în bidoanele din spatele lor întrerupea din cînd în cînd tăcerea. Drumeagul pe care mergeau era atît de singuratic, încît alunele rămăseseră pe crengi pînă se desprinseseră singure şi căzuseră din teci, iar crenguţele pline de coacăze atîrnau grele la pămînt. Din cînd în cînd, Angel prindea cu vîrful biciuştii cîte o creangă încărcată de coacăze, o rupea şi i-o dădea lui Tess.

Nu trecu mult şi cerul mohorît îşi dezvălui gîndurile ascunse trimiţînd pe pămînt soli de ploaie, iar aerul apăsător din timpul zilei se prefăcu într-un vînt jucăuş, care le mîngîia feţele. Pojghiţa de argint viu aşternută peste bălţi şi rîuri pieri; oglinzile mari de lumină se prefăcură în foi de plumb cenuşiu ca suprafaţa zgrunţuroasă a unei răzători. Dar priveliştea aceasta nu-i tulbură gîndurile lui Tess. Udaţi de ploaie, obrajii ei arşi de soarele verii păreau

parcă şi mai pîrguiţi, iar părul care, tot frecîndu-se de coastele vacilor se desprinsese ca de obicei din agrafe şi ieşise de sub boneta de pînză, se făcuse vîscos din pricina umezelii şi arăta ca nişte alge.

— Era mai bine dacă nu veneam, şopti ea privind cerul.

— Îmi pare rău că plouă, spuse el. Dar tare îmi pare bine că te am aici, lîngă mine.

Oraşul Egdon, care se zărea în depărtare, fu acoperit treptat, treptat de vălul de ploaie. Umbrele serii se îndesiră şi, din pricină că drumurile erau tăiate de bariere, nu se putea mîna decît la pas. Se făcuse răcoare.

— Tare mi-e teamă să nu răceşti dacă stai aşa cu braţele şi umerii goi, spuse el. Vino mai încoa, poate nu te mai udă ploaia atît de rău. Mi-ar părea şi mai rău că plouă, dacă nu m-aş gîndi că ploaia asta ţine cu mine.

Tess se apropie puţin de el şi se înfăşurară amîndoi în foaia cea mare de cort, pe care o foloseau uneori ca să ferească de soare bidoanele cu lapte. Angel ţinea hăţurile, iar Tess apucă foaia de cort cu amîndouă. mîinile, ca să nu alunece de pe ei.

— Aşa e bine! Ah, nu... nu e chiar atît de bine. Mi se scurge apa pe gît şi cred că la tine se scurge şi mai rău. Aşa! Acum e bine. Tess, braţele tale sînt reci ca marmura udă. Înfăşoară-le în pînză. Dacă nu te mişti, n-ai să mai simţi nici o picătură. Ei, şi acum, draga mea... cum rămîne cu întrebarea... ştii, întrebarea pe care ţi-am pus-o mai demult?

Dar nu primi nici un răspuns. Un timp nu se mai auziră decît copitele calului care plescăiau în noroiul din drum şi clipocitul laptelui în bidoanele din spate.

— Ţi-aducî aminte ce mi-ai spus?

— Da, răspunse ea.

— Nu uita că trebuie să-mi dai un răspuns... înainte de a ne întoarce acasă.

— Bine, o să-ncerc.

Angel tăcu. Cum mergeau aşa, văzură profilîndu-se pe cer ruinele unei reşedinţe de pe vremea regelui Carol. După ce trecură de ele, Angel spuse, încercînd s-o distreze:

— Casa asta e o construcţie veche, interesantă, una din cele cîteva reşedinţe care au aparţinut cîndva unei străvechi familii normande, familia d’Urberville. Pe vremuri era un om cu mare vază în acest comitat. De cîte ori trec pe lîngă o reşedinţă de-a lor, mă gîndesc la ei. Tare-i tristă decăderea unei familii cu mare faimă, chiar dacă faima i se trage doar din cruzime şi dominaţie feudală.

— Da, spuse Tess.

Înaintară către o lumină ce pîlpîia slab în umbră, într-un loc unde, în timpul zilei, o dîră de aburi albicioşi apărea din cînd în cînd pe fondul verdeînchis al peisajului, marcînd momente intermitente de contact între lumea lor izolată şi viaţa modernă. De trei, patru ori pe zi, viaţa modernă îşi întindea tentaculele de fum pînă acolo, venind în atingere cu viaţa localnicilor. Le retrăgea însă repede, ca şi cum ar fi dat de o lume duşmănoasă.

Ajunseră la o mică staţie de cale ferată slab luminată de o lampă fumegîndă, o sărmană stea terestră dar care, într-un anumit sens, avea mai multă însemnătate pentru lăptăria Talbothays şi pentru omenire decît stelele cereşti faţă de care se găsea într-un contrast umilitor. Bidoanele cu lapte proaspăt fură descărcate în ploaie, în timp ce Tess se adăposti sub un pom de ilice din apropiere.

Se auzi apoi pufăitul unui tren care se opri aproape fără zgomot pe şinele ude, şi laptele fu încărcat în vagoane, bidon cu bidon. Locomotiva lumină ca un fulger faţa lui Tess Durbeyfield care rămăsese nemişcată sub ilicele uriaş. Nimic n-ar fi putut să pară mai străin osiilor şi roţilor lucioase decît fata aceasta naivă şi neştiutoare, cu braţele rotunde şi goale, cu faţa şi părul udate de ploaie, cu rochia de stambă veche şi demodată şi boneta de bumbac atîrnîndu-i pe frunte, stînd într-o atitudine nehotărîtă de leopard îmblînzit care se odihneşte.

Tess se urcă din nou în faeton lîngă iubitul ei, cu supunerea mută caracteristică uneori naturilor pasionate şi după ce se înfăşură pînă peste urechi în foia de cort se cufundă din nou în întunericul des al nopţii. Era atît de sensibilă la impresiile din afară, încît vîrtejul progresului material cu care venise în contact timp de cîteva minute îi mai dăinui cîtăva vreme în minte.

— Oamenii de la Londra o să-l bea mîine la gustarea de dimineaţă, aşa-i? întrebă ea. Oameni străini, pe care noi nu i-am văzut niciodată.

— Da... aşa cred. Numai că n-o să-l mai bea cum l-am trimis noi. O să-l bea subţiat, ca să nu li se urce la cap.

— Domni şi doamne de neam, ambasadori, oşteni de seamă, cucoane, şi precupeţe, şi copii care în viaţa lor n-au văzut o vacă.

— Da, da... se poate. Mai ales oşteni de seamă.

— Oameni care nu ştiu nimic despre noi, care nu ştiu de unde vine laptele, care nu ştiu că în noaptea asta am făcut mile întregi pe cîmp, prin ploaie, ca laptele să ajungă la timp.

— Dar n-am făcut drumul ăsta doar din pricina acestor londonezi delicaţi. L-am făcut şi pentru noi... pentru problema aceea care ne frămîntă şi pe care sînt sigur că ai s-o dezlegi, draga mea. Uite, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ştii bine că eşti de pe acum a mea... vreau să spun că inima ta îmi aparţine. Nu?

— Da! Da! Te mai îndoieşti?

— Atunci, dacă mi-ai dat inima de ce nu-mi dai şi mîna?

— Din pricina ta... fiindcă... Am ceva să-ţi spun...

— Dar gîndeşte-te că dacă mă iei de bărbat o faci pentru fericirea şi binele meu.

— A, da! Pentru fericirea şi binele tău... Dar viaţa mea înainte de a veni aici... vreau să spun...

— Da, e spre binele şi fericirea mea. Dacă o să am o fermă mare, fie ea în Anglia sau în colonii, o să fii o soţie nepreţuită pentru mine, mai bună decît oricare altă femeie, chiar dacă s-ar trage din cel mai de seamă neam din ţară. Aşa că te rog... te rog mult de tot, dragă Tessy, nu te mai gîndi că s-ar putea să-mi stai în cale.

— Dar povestea vieţii mele... Aş vrea s-o cunoşti... trebuie să mă laşi să ţi-o spun... Şi după ce-ai auzit-o, n-o să mă mai iubeşti atît!

— Bine, dacă vrei, scumpa mea, spune-mi povestea asta grozavă. Hai, începe! M-am născut în locul cutare, în anul de graţie...

— Da, m-am născut la Marlott, zise ea, luînd cuvintele lui drept ajutor, cu toate că de fapt fuseseră spuse în glumă. Şi tot la Marlott am crescut. Eram în clasa a şasea cînd am plecat de la şcoală. Se spune că eram foarte înzestrată să ajung o bună profesoară, aşa că ai mei asta hotărîseră să fac. Dar pe urmă am avut necazuri în familie. Tata nu prea era harnic şi îi cam plăcea să bea.

— Da, da. Biata fetiţă! Se mai întîmplă! zise Angel strîngînd-o mai tare lîngă el.

— Şi pe urmă... s-a întîmplat ceva foarte ciudat... cu mine. Eu... am fost...

Tess începu să răsufle mai agitat.

— Lasă, iubito. Nu te mai frămînta!

— Eu, eu... nu... nu mă cheamă Durbeyfield, mă cheamă d’Urberville... şi sîntem urmaşii familiei care a stăpînit casa aceea veche pe lîngă care am trecut adineauri. Dar acum s-a ales praful de noi!

— A, o d’Urberville! Nu mai spune! Asta-i tot ce aveai pe suflet, draga mea?

— Da, răspunse ea cu glas stins.

— Bine, dar... de ce te-aş iubi mai puţin, după ce am aflat toate astea?

— Mi-a spus domnul Crick că nu poţi suferi familiile vechi.

Angel începu să rîdă.

— Da, e adevărat că nu-mi plac, într-o anumită privinţă. Urăsc principiul aristocratic, după care sîngele albastru ar fi mai însemnat decît orice şi cred că singura nobleţe pe care ar trebui s-o respectăm, ca fiinţe cugetătoare, este nobleţea spirituală a celor înţelepţi şi virtuoşi, fără să ţinem seama de paternitatea trupească. Dar veştile astea mi se par foarte interesante... nici nu-ţi închipui cît de interesante! Nu simţi nici o mulţumire cînd te gîndeşti că te tragi dintr-o familie atît de renumită?

— Nu. Mă întristează. Mai cu seamă cînd am venit aici şi am aflat că multe dintre dealurile şi cîmpiile dimprejur au fost cîndva stăpînite de rudele tatii. Dar altele au fost stăpînite de rudele lui Retty şi altele, poate, de neamurile lui Marian, aşa că nu prea mi se pare mare lucru!

— Da... e uimitor cît de mulţi dintre cei care muncesc azi pămîntul l-au stăpînit odinioară. Uneori mă mir că o anumită categorie de politicieni nu trag foloase de pe urma acestui lucru. Dar poate că nu ştiu... Mă mir că nu mi-am dat seama de asemănarea dintre numele tău şi numele de d’Urberville şi n-am dedus alterarea pe care a suferit-o şi care e atît de bătătoare la ochi. Va să zică asta era taina care nu-ţi dădea pace?

Tess nu-i mărturisise taina. Curajul o părăsise şi-i fusese frica să nu-i reproşeze că nu-i spusese mai de mult. Instinctul de conservare fusese mai puternic decît cinstea.

— Bineînţeles, urmă Angel cu inconştienţă, că m-aş fi bucurat să ştiu că te tragi numai din oameni de rînd ai poporului englez, dintre aceia care au suferit de-a lungul veacurilor, dintre cei mulţi, anonimi şi umili, şi nu dintre cei puţini care şi-au croit drum în viiaţă şi au cucerit puterea pe socoteala altora. Dar te iubesc atît de mult, încît sînt gata să-mi schimb principiile şi să devin egoist, zise Angel rîzînd. Îmi pare bine că te tragi dintr-o asemenea familie. Snobismul lumii n-are leac şi obîrşia ta ar putea să-i convingă pe oameni să te accepte ca soţia mea după ce voi face din tine o femeie instruită aşa cum am de gînd. Chiar şi biata maică-mea o să aibă din pricina asta o părere mai bună despre tine. Tess, de azi înainte trebuie să-ţi scrii numele aşa cum se cuvine: „d’Urberville”.

— Durbeyfield îmi place mai mult!

— Bine, dar trebuie, scumpa mea! Cînd te gîndeşti că zeci de milionari parveniţi s-ar repezi la o asemenea avuţie dac-ar putea! A, dar parcă am auzit eu de unul dintre ăştia care v-au luat numele... Da, da... Da’ unde oi fi auzit eu de el? Parcă pe undeva pe lîngă pădurea Chase... Ah, da! E chiar omul acela care a avut cu tata conflictul despre care ţi-am povestit. Ce coincidenţă ciudată!

— Angel, e mai bine să nu port numele ăsta. Cred că nu-mi aduce noroc, spuse Tess tulburată.

— În cazul ăsta, doamnă Teresa d’Urberville, nu mai poţi să scapi. Ia numele meu şi în felul ăsta o să te descotoroseşti de celălalt. De vreme ce mi-ai spus taina, nu mai are nici un rost să te împotriveşti.

— Dacă eşti sigur că te pot face fericit şi crezi că vrei mult, tare mult, să te căsătoreşti cu mine...

— Vreau, scumpa mea, sigur că vreau!

— Adică dacă aş şti că vrei foarte mult şi că nu poţi trăi fără mine, cu toate păcatele mele, atunci m-aş gîndi că trebuie să primesc.

— O să primeşti... Doar mi-ai spus-o. O să fii a mea şi n-o să ne mai despărţim niciodată.

Angel o strînse în braţe şi o sărută.

— Da!

Dar nici n-apucă bine să rostească aceste cuvinte că izbucni în suspine adînci, fără lacrimi, care erau atît de puternice, încît păreau că o sfîşie. Cum nu era de felul ei nervoasă, Angel fu surprins.

— De ce plîngi, draga mea?

— Nu pot să-ţi spun... Nu ştiu... Îmi pare atît de bine cînd mă gîndesc... că o să fiu a ta şi c-o să te fac fericit.

— Dar nu prea s-ar părea că te bucuri, draga mea Tessy.

— Plîng... fiindcă mi-am călcat legămîntul. Mă jurasem c-o să mor nemăritată.

— Dar de vreme ce mă iubeşti, nu se poate să nu vrei să-mi fii soţie! Nu-i aşa?

— Da! Da! Da! Ah, dar uneori mă gîndesc că mai bine nu mă năşteam.

— Ce vorbă-i asta, draga mea? Dacă n-aş şti că eşti atît de tulburată, atît de tînără şi de neştiutoare, aş putea spune că vorbele tale nu prea sînt măgulitoare. Cum se poate să vrei aşa ceva, dacă ţii la mine? Spune-mi, ţii la mine? Aş vrea să mi-o dovedeşti cumva.

— Cum pot să ţi-o dovedesc mai mult decît ţi-am dovedit-o pînă acum? strigă ea topită de dragoste. Crezi că asta o să ţi-o dovedească mai bine?

Tess îl cuprinse cu braţele pe după gît şi pentru prima oară Clare simţi ce înseamnă sărutările unei femei pasionate pe buzele celui pe care-l iubeşte cu patimă, aşa cum îl iubea ea pe Angel.

— Acum mă crezi? îl întrebă ea, îmbujorată, ştergîndu-şi lacrimile.

— Da. De fapt nu m-am îndoit niciodată... niciodată... niciodată!

Înaintau prin întuneric înlănţuiţi sub foaia de cort pe care răpăia ploaia, lăsînd calul să meargă în voia lui. Tess spusese da. Ar fi putut să primească de la început. Dorinţa fiecărei fiinţe de a-şi găsi fericirea, acea forţă uriaşă care împinge omenirea înainte, după cum fluxul împinge iarba de mare fără ca aceasta să i se poată împotrivi, nu putea fi înfrîntă de nişte elucubraţii vagi asupra convenienţelor sociale.

— Trebuie să-i scriu mamei, spuse ea. Nu te superi dacă-i scriu?

— Cum să mă supăr, fetiţa mea! Ce copil eşti că nu-ţi dai seama cît de potrivit e să-i scrii mamei tale într-o asemenea împrejurare şi cît de rău ar fi să mă împotrivesc. Unde locuieşte?

— Tot la Marlott. La celălalt capăt al văii Blackmoor.

— A, dar asta înseamnă că te-am mai întîlnit o dată înainte de a veni aici!

— Da, atunci cînd dansam pe pajişte şi cînd n-ai vrut să dansezi cu mine. Ah, numai de nu ne-ar aduce nenoroc!

XXXI

Tess îi scrise chiar a doua zi maică-si o scrisoare foarte emoţionantă, cerîndu-i un răspuns grabnic. Răspunsul sosi pe la sfîrşitul săptămînii în cîteva rînduri strîmbe scrise de Joan Durbeyfield în caligrafia secolului trecut.

„Dragă Tess - Sper că aceste rînduri să te găsească sănătoasă aşa cum am fost şi eu atunci cînd le-am scris, mulţumesc lui Dumnezeu. Dragă Tess, ne-am bucurat tare mult cînd am auzit că te măriţi curînd. În privinţa întrebării tale, ascultă-mă pe mine şi nu mai spune la nimeni. Să nu cumva să scapi vreo vorbă despre Necazul pe care l-ai avut atunci. Nici eu nu i-am spus lui taică-tău tot ce am avut pe suflet, că tare se mai Fălea că e om cu Greutate, şi cavalerul tău o fi la fel. Cîte femei n-au avut cîte un Necaz de-ăsta la vremea lor - chiar şi cele mai de Neam din Ţinut - aşa că de ce să baţi toba tocmai tu? Altă fată n-ar face aşa o Prostie, mai cu seamă c-a trecut atîta vreme de atunci şi n-a fost Vina ta. Chiar dacă m-ai întreba de cincizeci de ori eu tot asta ţi-aş spune. Şi pe urmă mai e ceva: Eu ştiam că eşti ca un Copil şi că spui tot ce ai pe suflet - inimă curată! Dar ţine minte că te-am pus să făgăduieşti că n-o să laşi să-ţi scape taina nici prin Vorbă, nici prin Faptă, că doar eu îţi Vreau Binele, şi tu mi-ai făgăduit cu mîna pe inimă cînd ai ieşit pe Uşa asta. N-am pomenit nimic lui Taică-tău nici de întrebare, nici de măritiş, că ar fi umplut tot satul, ştii ce suflet deschis are Bietul Om.

Dragă Tess, nu te mai necăji! Noi ne-am gîndit să-ţi trimitem la Nuntă un Butoiaş de Cidru că pe-acolo nu prea se găseşte şi nişte acrituri, cît am putut şi eu să fac rost. Şi acum închei scrisoarea mea. Multe salutări Drăguţului tău. A ta mamă care te iubeşte.

J. Durbeyfield.”

„Ah, mamă! Mamă!” şopti Tess, dîndu-şi seama ce slab ecou trezeau chiar şi cele mai nefericite întîmplări în mintea nestatornică a maică-si. Căci mama vedea viaţa cu totul altfel decît o vedea fiica. Episodul chinuitor de odinioară fusese pentru doamna Durbeyfield doar un accident trecător. Şi cu toate astea se putea totuşi ca maică-sa să aibă dreptate. Pe urmă, pentru fericirea iubitului ei era parcă mai bine să nu-i spună nimic. Se hotărî deci să tacă.

Sfatul pe care i-l dăduse singura fiinţă pe lume care avea cît de cît dreptul să-i supravegheze purtările puse capăt neliniştii lui Tess. Şi de îndată ce răspunderea hotărîrii trecu asupra altcuiva, fata îşi simţi inima uşoară, cum nu şi-o mai simţise de săptămîni întregi. Acceptase să-i fie soţie! Urmară apoi zile de sfîrşit de toamnă, zile de octombrie, pe care Tess le trăi într-o stare de exaltare sufletească vecină cu extazul, într-o stare în care nu mai fusese niciodată.

Dragostea ei pentru Clare n-avea aproape nimic pămîntesc. Tess îi atribuia, cu o încredere nelimitată, o bunătate fără margini şi toate cunoştinţele pe care trebuie să le aibă un îndrumător, un filozof şi un prieten. I se părea că înfăţişarea lui e întruchiparea frumuseţii bărbăteşti, că are un suflet de sfînt şi o minte de profet. Dragostea pentru el o făcea să se simtă atît de mîndră, de parcă ar fi purtat pe cap o coroană. Angel îşi pleca ochii spre ea şi asta făcea ca inima ei să se înalţe spre el cu evlavie şi recunoştinţă. Din cînd în cînd, Clare surprindea în ochii ei mari, fără fund, plini de adoraţie pentru el, o privire venită din adîncuri, ce părea că învăluie o fiinţă nemuritoare.

Tess alungă deci trecutul, îl călca în picioare aşa cum calci un cărbune care mocneşte şi e primejdios.

Nu ştiuse pînă atunci că bărbaţii pot fi atît de generoşi cu femeile. Dar Angel Clare era încă departe, chiar foarte departe de a fi, în această privinţă, aşa cum şi-l închipuia ea; şi totuşi, era mai degrabă înclinat spre raţiune decît spre instinct. Era stapîn pe sine şi incapabil de o pornire grosolană. Fără a fi o fire rece, era mai mult sclipitor decît pasionat, mai aproape de Shelley decît de Byron. Era în sţare să iubească pînă la desperare, dar cu o dragoste înclinată mai mult spre latura idealistă şi imaginativă. Avea un suflet ales şi era gata să-şi apere cu gelozie iubita, împotriva lui însuşi. Toate astea o uimeau şi o umpleau de încîntare pe Tess, care avusese parte în trecut de o experienţă atît de nefericită. Ura ei faţă de bărbaţi se transformă, prin reacţie, într-un exces de preţuire pentru Clare.

Căutau fireşte să fie mereu împreună. Tess, cinstită şi încrezătoare, nu-şi ascundea dorinţa de a fi mereu lîngă el. Fără a fi în stare să se exprime prea clar, simţea din instinct că arta femeii de a fi cochetă, artă care în general atrage bărbaţii, nu putea fi pe placul unui om atît de desăvîrşit, mai cu seamă acum, după ce îi mărturisise dragostea ei, pentru că ar fi putut s-o bănuie de prefăcătorie.

Tess nu cunoştea alt obicei decît acela de la ţară, care cere să te porţi cu camaraderie şi naturaleţe în timpul logodnei, fără a încerca să-ţi ascunzi sentimentele faţă de ceilalţi, aşa că pentru ea situaţia nu avea nimic neobişnuit. Clare însă găsea la început cam ciudat să anticipeze, dar în cele din urmă îşi dădu seama că atît Tess cît şi ceilalţi socoteau acest lucru cît se poate de firesc. Şi astfel, în după-amiezele acelea minunate de octombrie, rătăceau prin livezi, pe poteci şerpuite, sau de-a lungul pîraielor care curgeau molcom, trecînd dintr-o săritură podeţele înguste de lemn. Clipocitul apei pe lîngă stăvilare îi urmărea neîncetat, îngînîndu-le şoaptele, iar razele soarelui, care cădeau acum aproape paralel cu livada, învăluiau priveliştea într-un polen auriu. Totul era scăldat în lumina strălucitoare a soarelui şi doar la umbra pomilor şi a tufişurilor tremura cîte o pată de ceaţă albăstruie. Soarele era atît de aproape de pămînt şi pajiştea atît de netedă, încît umbrele celor doi tineri se întindeau în faţa lor, lungi de un sfert de milă, ca două degete care păreau să facă semn spre locul unde malurile verzi ale rîului atingeau panta văii.

Era tocmai vremea cînd se îngrijeau livezile; ici, colo, dădeau de oameni care săpau şi curăţau canalele înguste pentru irigarea de iarnă şi îndreptau malurile surpate de picioarele vacilor. Huma neagră ca lignitul fusese adusă de apele rîului în vremurile de demult, cînd rîul era atît de lat, încît cuprindea toată valea; era o chintesenţă de pămînturi diferite, aparţinînd cîmpiilor suprapuse ale trecutului, îmbibate de sevă, purificate şi rafinate, pînă ajunseseră de o fertilitate nemaipomenită. Din pricina asta pajiştile erau atît de roditoare şi vacile dădeau atîta lapte.

Clare o cuprindea pe Tess de mijloc de faţă cu lucrătorii, fără a se sfii, ca şi cum i s-ar fi părut firesc să se drăgostească în văzul lumii, cu toate că se simţea de fapt tot atît de stingherit ca şi dînsa, care se uita la muncitori ca un animal speriat, cu coada ochiului şi cu buzele întredeschise.

— Văd că nu ţi-e ruşine să le arăţi că sînt a ta! îi spunea ea bucuroasă.

— Bineînţeles că nu!

— Dar dacă ajunge la urechile neamurilor tale de la Emminster că te porţi aşa cu mine, o biată lăptăreasă...

— Cea mai încîntătoare lăptăreasă din lume!

— S-ar putea să se simtă jigniţi...

— Fată dragă, cum îţi închipui că o d’Urberville poate jigni demnitatea unui Clare? Descendenţa ta e o carte mare şi scontez pe un efect grozav cînd o să ne căsătorim şi pastorul Tringham o să ne dea toate dovezile că te tragi din acea familie. Dar de fapt, de acum încolo, o să trăiesc cu totul despărţit de familie şi viaţa lor n-o să aibă nici un fel de legătură cu viaţa noastră. O să plecăm din părţile astea şi poate chiar din Anglia, aşa că ce ne pasă de părerea oamenilor de aici? Îţi pare bine că o să plecăm, nu?

Tess nu putu să-i răspundă decît printr-un simplu da, căci era copleşită de emoţie la gîndul c-o să plece cu el în lume ca soţia şi prietena lui. Inima îi era atît de plirjă, încît urechile îi vîjîiau ca valurile mării, iar ochii i se umplură de lacrimi. Îl luă de mînă şi o porniră aşa amîndoi spre rîu, poposind sub un pod unde soarele nu se vedea, cu toate că imaginea lui în apă avea o strălucire orbitoare, de metal topit. Rămaseră acolo fără să se mişte şi după un timp capete acoperite de blană şi de pene se iviră de partea cealaltă a suprafeţei netede a apei; văzînd însă că cei care le tulburau liniştea se opriseră şi nu păreau că vor să plece mai departe, dispărură din nou. Cei doi zăboviră pe malul rîului pînă ce-i învălui ceaţa, care la această vreme a anului apărea foarte devreme seara; poposi atîrnînd ca nişte cristale pe genele lui Tess şi pe sprîncenele şi părul lui Angel.

Duminica se plimbau mai tîrziu, pînă la căderea nopţii. Prima duminică după logodna lor, cîţiva dintre oamenii de la lăptărie, care plecaseră şi ei seara să se plimbe, auziră vorbele înflăcărate ale lui Tess întretăiate de izbucniri de bucurie. Nu înţelegeau ce spunea căci erau prea departe, dar îşi dădură seama de tonul nervos şi sacadat al vorbelor ei, întrerupte după fiecare silabă de bătăile puternice ale inimii. Cum mergea aşa sprijinită de braţul lui Angel, Tess, copleşită de fericire, devenea dintr-o dată tăcută, apoi izbucnea în hohote de rîs pe care sufletul ei părea că pluteşte; rîsul femeii, cînd se află lîngă bărbatul pe care-l iubeşte şi pe care l-a cucerit răpindu-l celorlalte femei, e un rîs care nu seamănă cu nimic pe lume. O văzură cum merge cu pas avîntat, ca o pasăre care, înainte de a se lăsa pe pămînt, îl atinge uşor cu aripa.

Iubirea ei pentru Angel îi umplea acum toată viaţa. O învăluia ca o aureolă şi lumina ei o făcea să uite de amărăciunile trecutului, îndepărtînd nălucile întunecate ce încercau neîncetat să-i facă rău, nălucile îndoielii, ale fricii, ale întristării, ale grijilor şi ale ruşinii. Tess ştia că o pîndeau ca nişte fiare, dincolo de cercul de lumină, dar acum avea destulă putere să le stăpînească, neîngăduindu-le să se apropie şi să-şi potolească foamea.

Uitarea i se aşternuse în suflet, dar amintirea îi mai dăinuia încă în minte. Păşea acum în lumină, dar ştia că nălucile trecutului o pîndesc din umbră; şi cu fiecare zi care trecea, ele puteau să se retragă sau să se apropie puţin.

Într-o seară, în timp ce toţi ceilalţi erau plecaţi, Tess rămase acasă singură cu Angel. Cum stăteau aşa de vorbă, îşi ridica deodată, gînditoare, ochii spre el şi-i întîlni privirea plină de dragoste.

— Nu te merit... nu, nu te merit! izbucni ea deodată, sărind de pe scăunelul pe care stătea, ca şi cum ar fi fost înspăimîntată de omagiul lui şi de bucuria nemărginită ce-o trezea în ea.

Clare, crezînd că neliniştea îi era pricinuită de ceea ce de fapt forma doar o mică parte din această nelinişte, spuse:

— Ce vorbe-s astea, draga mea?! Calitatea la oameni nu constă în obişnuinţa de a folosi un anumit număr de convenţii demne de dispreţuit ci în sinceritate, cinste, corectitudine, puritate, graţie şi un bun renume, calităţi pe care tu, iubita mea, le ai cu prisosinţă.

Tess se lupta cu plînsul. De cîte ori nu auzise ea în biserică această înşiruire de calităţi care în ultimii ani o făceau să sufere cumplit şi cît de ciudat i se părea să-l audă pe Angel rostindu-le acum.

— De ce n-ai rămas şi nu m-ai iubit atunci cînd... aveam şaisprezece ani şi cînd trăiam alături de fraţii şi surorile mele mai mici... atunci eînd ai dansat pe pajişte? Ah, de ce nu m-ai iubit atunci, de ce? spuse ea cu patimă, frîngîndu-şi mîinile.

Angel încercă s-o mîngîie şi s-o liniştească, gîndindu-se în sinea lui - şi pe drept cuvînt - cît era de impresionabilă şi de schimbătoare şi cîtă grijă va trebui să aibă de ea atunci cînd fericirea ei va depinde întru totul de el.

— Da... de ce n-am rămas? spuse el. Asta mă întreb şi eu. Dac-aş fi ştiut! Dar n-ar trebui să te chinui aşa. N-are rost. De ce să te chinui?

Instinctul femeii de a-şi ascunde gîndurile o făcu să spună:

— N-aş fi pierdut patru ani în care puteam să mă bucur de dragostea ta. Nu mi-aş mai fi irosit vremea aşa... şi fericirea mea ar fi început mult mai de mult!

Fiinţa asta ce se frămînta atît nu era nicidecum o femeie matură care, privindu-şi trecutul, vedea un lung şir de aventuri întunecate, ci o fată cu o viaţă simplă, care nu împlinise nici douăzeci şi unu de ani, dar fusese prinsă în laţ pe cînd era încă o copilă naivă.

Ca să se liniştească, se ridică şi ieşi din cameră, răsturnînd scăunelul, cînd îl atinse în treacăt cu fusta.

Clare rămase la lumina zglobie a focului. Ramurile verzi de frasin, puse peste grătarul sobei, trosneau plăcut, iar seva mustea pe la capete, fîşîind.

Cînd se întoarse, Tess era din nou stăpînă pe ea.

— Nu ţi se pare că eşti cam năzuroasă şi schimbătoare, Tess? îi spuse el pe un ton glumeţ, punîndu-i o pernă pe scaun, şi aşezîndu-se pe banca dc lîngă ea. Tocmai cînd voiam să te întreb ceva, ai fugit din cameră.

— Oi îi năzuroasă, şopti ea. Apoi veni repede către el şi îl cuprinse cu mîinile pe după umeri. Nu, Angel, de fapt nu sînt chiar aşa... vreau să spun că nu sînt aşa din fire. Se aşeză şi ea pe bancă, lipindu-se de el şi rezemîndu-şi capul de umărul lui, mai mult cu gîndul să-l convingă că nu e năzuroasă. Ce-ai vrut să mă întrebi? îţi făgăduiesc că-ţi răspund, spuse ea supusă.

— Zici că mă iubeşti şi că vrei să te măriţi cu mine, dar mai e ceva: cînd?

— Mie îmi place viaţa noastră de acum.

— Da, dar o dată cu Anul Nou sau ceva mai tîrziu trebuie să încep să mă gîndesc serios să mă stabilesc pe cont propriu. Şi înainte de-a mă pune pe treabă trebuie să am o tovarăşă de viaţă.

— Dar, îi răspunse ea sfioasă, dacă e vorba să facem lucrurile cum e mai bine, n-ar fi mai nimerit să ne căsătorim abia după cc te-ai apucat de treabă? Măcar că nu pot îndura gîndul să te văd plecînd şi să mă laşi aici.

— Bineînţeles că nu poţi şi că n-ar fi de loc nimerit să te las. Am nevoie de ajutorul tău cînd încep munca. Ei, ia spune, cum rămîne? Cînd ne căsătorim? De azi în două săptămîni e bine?

— Nu, spuse ea, devenind deodată serioasă. Am atîtea de făcut pînă atunci...

— Dar...

Clare o cuprinse pe după umeri trăgînd-o încet spre el.

Acum cînd se hotărîseră s-o facă atît de curînd, ideea căsătoriei o speria. Dar n-avură timp să mai discute, căci lăptarul Crick, nevastă-sa şi două fete de la ferma apărură pe după colţul băncii, în camera luminată de foc.

Tess sări de lîngă Clare, ca o minge. Obrajii îi erau îmbujoraţi, iar ochii-i străluceau în lumina focului.

— Ştiam eu ce-o să se întîmple, dacă stau aşa de aproape de el, strigă Tess supărată. Mi-am spus eu că nu se poate să nu vină careva şi să ne găsească aici. Dar să ştiţi că nu stăteam pe genunchii lui, măcar că s-ar putea crede.

— Ei, şi chiar dacă ar fi fost aşa, în lumina asta tot n-am fi băgat de seamă unde stai, răspunse lăptarul. Apoi, întorcîndu-se către nevastă-sa, îi spuse cu aerul nepăsător al unui om care nu pricepe ce-i în sufletul cuiva aflat în preajma căsătoriei. Ei, Christiane, Christiane, vezi ce se-ntîmplă cînd îţi închipui că alţii bănuiesc despre tine nişte lucruri care de fapt nici prin gînd nu-ţi trec? Eu unul nu m-aş fi întrebat o mie de ani unde stătea, dacă nu mi-ar fi spus chiar ea.

— Ne căsătorim... curînd, spuse Clare, încercînd să pară indiferent.

— Va să zică aşa! Ei, să ştii că-mi pare foarte bine, domnule. Mă tot gîndeam, de la o vreme încoace, c-o ş-o faceţi. E-o fată prea bună ca să rămînă doar o lăptăreasă. Am spus-o din prima zi... de cum am văzut-o. O fată ca asta e o fericire la casa omului. Şi cred mai cu seamă că poate fi o nevastă minunată pentru un fermier. Cu o nevastă ca asta, nu mai eşti la cheremul intendentului.

Tess se strecură pe uşă. Privirile fetelor care intraseră o dată cu Crick o duruseră mai mult decît o ruşinaseră laudele cam nepotrivite ale lăptarului.

După cină, cînd se duse în camera de culcare, le găsi pe toate acolo. În odaia luminată de o lumînare, fetele, în cămăşi albe de noapte, stăteau sprijinite de spătarul patului, aşteptînd-o pe Tess ca nişte stafii răzbunătoare.

Dar Tess îşi dădu îndată seama că fetele nu-i poartă pică. N-avea nici un rost să le pară rău de pierderea unui lucru pe care nu se aşteptaseră niciodată să-l dobîndească. Priveau totul oarecum din afară, fără părtinire.

— Se însoară cu ea, şopti Retty privind-o ţintă pe Tess. I se vede pe faţă.

— Te măriţi cu el? întrebă Marian.

— Da, răspunse Tess.

— Cînd?

— Ştiu şi eu? Într-o zi...

Fetele se gîndiră că Tess vrea pesemne să ocolească răspunsul.

— Da... o să se mărite cu el... o să ia un domn, răspunse Izz Huett.

Şi, ca fermecate, cele trei fete se dădură una după alta jos din pat şi se strînseră în jurul lui Tess, rămînînd lîngă ea, în picioarele goale. Retty o luă pe după umeri, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că după o asemenea minune prietena ei a rămas aceeaşi, iar celelalte două o cuprinseră de mijloc, privind-o drept în ochi.

— Ce ciudate, mi se par toate. Parcă nici nu-mi vine a crede, zise Izz Huett.

Marian o sărută pe Tess.

— Da, da, şopti ea, dezlipindu-şi buzele de pe obrazul ei.

— Ai sărutat-o din dragoste pentru ea sau pentru că ştii că au mai atins-o şi buzele altcuiva? îi spuse Izz Iui Marian, cam înţepată.

— Nu m-am gîndit la asta, zise Marian simplu. Mă gîndeam doar ce ciudat e... că o să fie nevasta lui... ea şi nimeni alta. Nu mă pot împotrivi şi nîci voi nu puteţi să vă împotriviţi, fiindcă noi nu ne-am gîndit la aşa ceva... noi l-am iubit, atîta tot. Şi uite că ea o să-i fie mireasă... ea care nici nu-i de neam, şi nici nu poartă mătăsuri sau rochii strălucitoare, ci trăieşte ca noi.

— Sînteţi sigure că nu mă urîţi? le întrebă Tess în şoaptă.

Rămaseră o clipă tăcute în jurul ei, înainte de a răspunde, ca şi cum ar fi încercat să-i citească răspunsul în ochi.

— Nu ştiu... nu ştiu, şopti Retty Priddle. Aş vrea să te urăsc, dar nu pot.

— Şi eu la fel, răsunară vocile lui Izz şi a lui Marian. Nu pot s-o urăsc... nu ştiu cum, dar parcă e ceva care nu mă lasă...

— Ar fi trebuit să se însoare cu una din voi, spuse Tess în şoaptă.

— De ce?

— Fiindcă sînteţi mai bune decît mine... toate.

— Noi, mai bune decît tine? se mirară fetele în şoaptă şi cu glas tărăgănat. Nici să nu te gîndeşti la aşa ceva, dragă Tess.

— Ba da! le contrazise Tess cu aprindere. Apoi, smulgîndu-se din braţele lor izbucni în plîns şi se aplecă peste scrin, repetînd într-una: Ah, da, da, da!

O dată pornită pe plîns nu se mai putu opri.

— Ar fi trebuit să ia pe una din voi, strigă ea. Şi cred că nici acum nu-i prea tîrziu să-l conving. Voi aţi fi mai bune pentru el decît... ah, nici nu ştiu ce vorbesc! Of, of!

Fetele se apropiară de ea şi o cuprinseră de mijloc, dar Tess nu mai contenea cu suspinele care o sleiau de puteri.

— Adu-i nişte apă, zise Marian. Am supărat-o, mititica!

O duseră cu grijă în pat, strîngînd-o la piept cu căldură.

— Tu eşti mai potrivită cu el, spuse Marian. Eşti mai cucoană şi mai citită decît noi, mai cu seamă de cînd ai învăţat atîtea lucruri de la el. Chiar şi tu ar trebui să fii mîndră că te-a ales. Nu se poate să nu fii mîndră.

— Da, sînt mîndră, spuse ea, şi mi-e ruşine că adineauri mi-am pierdut cumpătul.

După ce se suiră toate în pat şi stinseră lumînarea, Marian îi şopti lui Tess:

— Nu-i aşa că n-ai să ne uiţi cînd ai să fii nevasta lui? N-ai să uiţi cum ţi-am spus noi ţie că ni-e drag, şi cum am încercat să nu te urîm, şi nu te-am urît, şi nici nu putem să te urîm, căci el pe tine te-a ales, iar noi n-am tras niciodată nădejdea să ne aleagă pe noi.

Nici una nu băgă de seamă că auzind aceste vorbe, lacrimi amare, usturătoare, începură să se rostogolească, pe perna lui Tess. Nimeni nu bănui că în ciuda poruncilor maică-si, fata, cu inima zdrobită, se hotărîse să-i spună lui Angel toată povestea, sau mai bine zis să-l facă pe cel care însemna totul pentru ea s-o dispreţuiască; hotărîse că era mai bine ca maică-sa s-o socotească o proastă, decît să prelungească o tăcere care ar fi putut fi judecată ca o trădare faţă de el şi care i se părea o nedreptate făcută bietelor fete.

XXXII

Remuşcările o împiedicau să hotărască ziua nunţii. Veni şi luna noiembrie, şi tot nu luaseră nici o hotărîre, deşi Clare o zorea mereu, vorbindu-i mai ales atunci cînd credea că poate s-o înduplece mai uşor. Dar Tess părea că ar fi vrut să nu se mai schimbe nimic, şi să rămînă logodnica lui pe vecie.

Pajiştile începeau să-şi schimbe înfăţişarea, dar era încă destul de cald ca să leneveşti pe iarbă, după-amiaza, înainte de ora mulsului, mai cu seamă că la acea vreme a anului munca de la lăptărie le dădea destul răgaz să lenevească. Privind către soare, pe deasupra ierbii umede, vedeau ridicîndu-se spre astrul luminos o fîşie ondulată de funigei strălucitori, ca dîra lăsată de lună pe faţa mării. Ţînţarii, care nu-şi bănuiau gloria efemeră, treceau prin această potecă de lumină tremurătoare; pentru o clipă deveneau fosforescenţi, dar cînd ajungeau de partea cealaltă îşi pierdeau toată strălucirea. Cînd se aflau în asemenea locuri, Angel îi amintea lui Tess că tot nu hotărîseră încă ziua nunţii.

Alteori, îi punea întrebarea noaptea, cînd o însoţea cu vreo treabă născocită anume de doamna Crick, cu gîndul de a le da prilejul să fie împreună. De cele mai multe ori îi trimitea la ferma din deal să întrebe de starea vacilor care trebuiau să fete şi care stăteau în ocolul cu paie. Era tocmai vremea cînd în lumea vitelor se petreceau schimbări mari. Cirezi întregi de vaci erau mînate zilnic către aceasta casă de naşteri, unde erau hrănite cu paie, pînă fătau; apoi de îndată ce viţelul putea să se ţină pe picioare, mama şi copilul erau aduşi înapoi la lăptărie. Pînă la vinderea viţeilor, vacile nu se prea mulgeau, dar de îndată ce se înţărcau viţeii, lucrul începea iar din plin.

Într-o noapte, pe cînd se întorceau dintr-o asemenea plimbare, ajunseră la un mal înalt de pietriş, care se ridica deasupra cîmpiei. Se opriră şi ascultară. Apele rîurilor, umflate la epoca asta a anului, năvăleau în stăvilare, sclipind prin canale. Şanţurile, chiar şi cele mai înguste, erau toate pline cu apă, aşa că drumul care nu putea fi tăiat pe nicăieri te silea să urmezi calea obişnuită. De pe întinderea văii pierdute în întuneric părea că se înalţă murmurul a mii de voci. Li se părea că la picioarele lor se întinde un întreg oraş, şi că murmurul rîului e larma făcută de locuitorii săi.

— Parcă ar fi mii şi mii de oameni, spuse Tess. Oameni care se strîng în pieţe la adunări publice, vorbesc, ţin predici, se ceartă, suspină, gem, se roagă şi blestemă.

Clare nu prea era atent.

— Ţi-a spus cumva Crick azi că n-ar mai avea nevoie de oameni în lunile de iarnă?

— Nu.

— Vacile dau din zi în zi mai puţin lapte!

— Da, vreo şase, şapte au pornit spre ocolul de paie ieri şi trei alaltăieri. S-au şi strîns acolo vreo douăzeci. Ah, asta înseamnă că domnul Crick n-o să mai aibă nevoie de mine la vremea fătatului. Nimeni nu mai are nevoie de mine aici! Şi doar mi-am dat toată silinţa să...

— Crick n-a spus că n-ar mai avea nevoie de tine. Dar, vezi tu, el ştie de dragostea noastră, şi mi-a spus, cu cea mai mare bunăvoinţă şi respect, de altfel, că-şi închipuie că atunci cînd o să plec de aici, de Crăciun, o să te iau cu mine. Şi cînd l-am întrebat cum o să se descurce fără tine, mi-a spus că în perioada asta poate s-o scoată la capăt şi cu mai puţini oameni. Şi trebuie să recunosc că am fost destul de păcătos ca să mă bucur că aşa te sileşte oarecum să pleci.

— Nu cred că ar fi trebuit să te bucuri, Angel. Fiindcă e trist să n-aibă lumea nevoie de tine, chiar dacă, pe de altă parte, asta poate să-ţi convină.

— Aha! vezi dar că-ţi convine... ai recunoscut-o singură, exclamă el, atingînd-o cu degetul pe obraz.

— Ce e?

— Ia uitaţi-vă cum se roşeşte, că am prins-o! Dar ce rost are să glumesc! Să nu glumim... viaţa e prea serioasă.

— Da, este. Şi poate că eu mi-am dat seama de asta înaintea ta.

Şi Tess înţelese deodată ce ar fi aşteptat-o dacă, ţinînd seama de frămîntările ei din noaptea trecută, ar fi refuzat să se căsătorească cu el, şi ar fi plecat de la lăptărie. Asta ar fi însemnat să muncească, nu la o lăptărie, ci într-altă parte, căci acum, cînd se apropia vremea fătatului, nu prea mai era nevoie de mulgătoare. Ar fi trebuit să se ducă la o fermă agricolă unde n-ar fi existat făpturi divine ca Angel Clare. Şi gîndul ăsta o îngrozea; dar şi mai mult o îngrozea perspectiva de a se întoarce acasă.

— Hai să vorbim serios, urmă el. Dacă tot trebuie să pleci de aici de Crăciun, cel mai bun lucru ar fi să te iau atunci cu mine, ca pe un bun al meu. Şi, în afară de asta, dacă n-ai fi atît de pură şi de lipsită de calcule, ţi-ai da seama că nu putem s-o ducem aşa o veşnicie.

— Ce bine ar fi dacă s-ar putea! Aş vrea să fie mereu vară şi toamnă, şi tu să-mi faci mereu curte, şi să te gîndeşti mereu la mine aşa cum te-ai gîndit toată vara.

— Mereu!

— Ah, ştiu că o să fie aşa! exclamă ea cuprinsă deodată de o nemărginită încredere în el. Bine, Angel, am să hotărăsc ziua cînd voi fi pentru totdeauna a ta.

Aşa că totul fu decis în noaptea aceea, cînd mergeau spre casă, printre murmurul miilor de voci ale apei care-i înconjura.

De cum ajunseră la lăptărie, îi înştiinţară pe domnul şi doamna Crick de cele hotărîte, rugîndu-i însă să păstreze taina. Cei doi îndrăgostiţi doreau să se căsătorească în cel mai mare secret. Cu toate că se gîndise să renunţe Ia Tess, lăptarul se arătă totuşi foarte întristat că o pierde. Ce-o să se facă el cu smîntînitul? Cine o să mai împodobească pachetele de unt pentru doamnele din Anglebury şi Sandbourne? Doamna Crick o felicită pe Tess că în sfîrşit se hotărîse şi îi spuse că de cum a văzut-o şi-a dat seama că avea să fie aleasa unui om mai de seamă. îi spuse că din clipa cînd intrase în curtea fermei, în după-amiaza aceea, cînd venise pentru prima oară la ei, i se păruse o fată atît de deosebită încît ar fi putut să jure că-i de neam. De fapt doamna Crick îşi amintea că prima ei impresie despre Tess fusese doar că-i frumuşică şi gingaşă.

Faptul că o găsise distinsă putea fi un fruct al imaginaţiei stimulate de ceea ce aflase mai tîrziu.

Tess se lăsă acum în voia clipelor, fără a mai face nici un efort de voinţă. Îşi dăduse cuvîntul şi ziua nunţii fusese anunţată. Cu toată inteligenţa ei înnăscută începuse să admită credinţa fatalistă a ţăranilor şi a acelora care au mai multă legătură cu fenomenele naturii decît cu semenii lor; căzu deci într-o stare de supunere pasivă faţă de tot ce propunea iubitul ei.

Îi scrise totuşi din nou maică-si, pasămite pentru a o înştiinţa de ziua căsătoriei, dar de fapt pentru a o ruga din nou să-i dea un sfat. Cel care o alesese de soţie era un domn, lucru pe care măică-sa se părea că nu-l cîntărise îndeajuns. O explicaţie dată după nuntă ar fi putut să fie uşor acceptată de un om de rînd, dar n-ar fi fost poate primită în acelaşi fel de Angel. Doamna Durbeyfield nu-i trimise nici un răspuns.

În ciuda faptului că Angel se convinsese şi o convinsese şi pe Tess de necesitatea practică de a se căsători fără întîrziere, pasul acesta fusese cam pripit, lucru care avea să se dovedească mai tîrziu. Angel o iubea, dar dragostea lui era mai mult ideală şi imaginativă, în timp ce dragostea lui Tess era plină de o adîncă pasiune.

Crezîndu-se osîndit la o viaţă bucolică, cu totul neintelectuală, nu şi-ar fi închipuit niciodată că va descoperi, ascunse în sînul acestei vieţi, nişte farmece ca acelea pe care le vedea în această fiinţă idilică. Înainte de a veni aici, simplitatea şi nevinovăţia fuseseră pentru Angel doar noţiuni ca atare; auzise vorbindu-se de ele, dar nu-şi dăduse seama ce impresie puternică, puteau ele să aibă asupra unui om.

Cu toate astea, era încă departe de a fi în stare să vadă limpede care-i va fi viitorul; s-ar fi putut să mai treacă un an sau doi, înainte de a se putea considera cu adevărat pornit în viaţă. Dar sentimentul că prejudecăţile familiale îl făcuseră să-şi rateze existenţa, îi dăduse o oarecare doză de nepăsare.

— Nu crezi că ar fi fost mai bine să aşteptăm pînă te stabileşti în centrul Angliei, la ferma ta? îl întrebase ea o dată, cu sfială, căci Angel se hotărîse, în cele din urmă, pentru o fermă în centrul Angliei.

— Da, dar drept să-ţi spun, nu mă îneîntă de loc gîndul să te las undeva singură, fără ocrotirea şi ajutorul meu.

Acest motiv era valabil în sine. Influenţa lui Angel asupra fetei fusese atît de mare, încît Tess adoptase felul lui de a se purta, vorbirea şi expresiile lui, precum şi simpatiile şi antipatiile sale. Şi dacă ar fi lăsat-o la vreo fermă, însemna că înţelegerea la care ajunseseră s-ar fi destrămat din nou. Pe urmă mai era şi alt motiv pentru care Angel voia s-o aibă sub aripa lui ocrotitoare. După cum era şi de aşteptat, părinţii lui doriseră s-o vadă cel puţin o dată, înainte ca Angel s-o ia cu el la o fermă îndepărtată, fie ea în Anglia sau în colonii. Şi de vreme ce oricare ar fi fost părerea lor, Angel tot n-avea de gînd să-şi schimbe hotărîrea, se gîndise că dacă ar fi petrecut amîndoi cîteva luni sub acelaşi acoperiş, în timp ce el ar fi continuat să caute o ocazie prielnică, Tess s-ar fi pregătit mai uşor pentru ceea ce socotea un calvar chinuitor - şi anume - vizita pe care avea s-o facă la parohie.

În al doilea rînd, voia să vadă puţin cum e munca la moară, căci se gîndise ca eventual să combine morăritul cu cultivarea grîului. Proprietarul unei mori de apă de la Wellbridge - o moară mare şi veche, care ţinuse cîndva de o mănăstire - îi propusese să vină, oricînd doreşte, să cerceteze metodele lui de lucru, a căror valoare fusese dovedită printr-o practică îndelungată, şi să-i dea, pentru cîteva zile, o mînă de ajutor în această muncă. Într-una din zile, Clare se duse să ceară lămuriri la moară, care se afla la cîteva mile distanţă, şi se întoarse abia seara la Talbothays. Îi împărtăşi lui Tess hotărîrea de a petrece cîtva timp la moara de făină de la Wellbridge, explicîndu-i că ceea ce îl făcuse să ia această hotărîre nu fusese atît ocazia de a se deprinde cu măcinatul şi cernutul grînelor, cît faptul că, întîmplător, putea găsi găzduire chiar la acea fermă, care, înainte de a fi deteriorată, fusese conacul unei ramuri a familiei d’Urberville. Clare avea obiceiul să-şi aranjeze treburile practice lăsîndu-se antrenat de un sentiment care n-avea nici o legătură cu ele. Se hotărîră deci să plece imediat după nuntă şi, în loc să călătorească prin oraşe şi să stea pe la hanuri, să rămînă două săptămîni la acea fermă.

— De aici vom merge să vizităm cîteva ferme despre care am auzit vorbindu-se şi care se află de partea cealaltă a Londrei, spuse el, şi prin martie sau aprilie ne ducem la părinţi.

Asemenea probleme practice se tot iscau şi se rezolvau şi ziua cînd Tess avea să devină a lui - zi care i se părea că nu va mai veni niciodată - se întrezărea din ce în ce mai clar într-un viitor apropiat. Ziua stabilită era 31 decembrie, ajunul Anului Nou.

„Voi fi soţia lui, îşi zicea ea. Să fie oare cu putinţă? Să fim mereu împreună, şi la bine, şi la rău, şi să nu ne mai despartă nimic? De ce nu? Şi totuşi, de ce da?”

Într-o duminică dimineaţa, Izz Huett, întoreîndu-se de la biserică, o luă pe Tess deoparte şi-i spuse:

— Să ştii că n-a anunţat căsătoria voastră la slujba de azi dimineaţă.

— Ce spui?

— Azi trebuiau să se facă strigările{65} pentru prima oară, spuse ea calm, privind-o pe Tess. Vrei să te măriţi de Anul Nou, dragă, nu?

Cealaltă îi răspunse printr-un da grăbit.

— Păi strigările se fac de trei ori şi n-au mai rămas decît două duminici.

Tess simţi cum îi fuge sîngele din obraz. Izz avea dreptate; sigur că trebuiau să se facă de trei ori. Poate că Angel a uitat! Dacă-i aşa, însemna că o să fie o amînare de o săptămînă şi ăsta-i semn rău. Cum să facă să-i amintească lui Angel? Ea, care se împotrivise atîta vreme, deveni deodată nerăbdătoare şi i se făcu teamă că o să piardă ceea ce dorise atît de mult.

Dar o întimplare îi puse capăt neliniştii. Izz pomeni de strigări faţă de doamna Crick, iar doamna Crick, ca femeie mai in vîrstă, îşi îngădui să-i vorbească lui Clare.

— Aţi uitat de ele, domnule Clare? Vreau să spun de strigări.

— Nu, n-am uitat, răspunse el.

Şi de îndată ce rămase singur cu Tess o linişti, spunîndu-i:

— Nu-i mai lăsa să te necăjească. O dispensă{66} de căsătorie e mai potrivită în cazul nostru - nu se mai vorbeşte atît - şi am ales această cale fără să-ţi mai cer părerea. Aşa că dacă te duci duminică la biserică, n-o să-ţi auzi numele strigat... Asta, în caz că ai fi vrut să-l auzi.

— Nu. Nu ţin de loc, dragul meu, îi răspunse fata, cu mîndrie.

Şi Tess simţi o mare uşurare, căci se temuse mereu să nu se ridice careva la biserică şi să împiedice căsătoria, dîndu-i taina pe faţă. Toate îi veneau în ajutor!

„Dar tot nu mă simt liniştită, îşi spuse ea. Norocul ăsta ar putea mai tîrziu să se ducă de rîpă, şi cine ştie ce necazuri mă mai aşteaptă! Aşa vrea Dumnezeu mai totdeauna. Ar fi fost poate mai bine să am şi eu strigări, ca toată lumea.”

Dar nu se întînplă nimic rău şi lucrurile îşi urmară cursul. Tess se tot întreba dacă Angel ar fi vrut ca ea să se cunune în rochia ei albă de sărbătoare, sau dacă trebuia să-şi cumpere una nouă. Problema fu rezolvată prin sosirea unor pachete mari adresate lui Tess, care îi dovediră cît e Angel de prevăzător. Cînd le desfăcu, Tess găsi toate lucrurile de care avea nevoie, de la bonetă şi pînă la pantofi. Printre ele era şi un frumos costum de dimineaţă, cît se poate de nimerit pentru o căsătorie simplă, aşa cum doreau amîndoi. Angel se întoarse acasă puţin după sosirea pachetelor şi o auzi pe Tess desfăcîndu-le în camera de sus.

Cîteva clipe mai tîrziu, Tess coborî cu obrajii îmbujoraţi şi cu lacrimi în ochi.

— Ce frumos din partea ta! şopti ea, cu obrazul lipit de umărul lui. Şi n-ai uitat nimic... Nici mănuşile, nici batista. Ce bun şi drăguţ eşti... iubitul meu.

— Nu, Tess, nu! N-am făcut decît să comand nişte lucruri la un magazin din Londra. Asta-i tot. Şi ca să schimbe vorba, îi spuse să se ducă sus să vadă dacă lucrurile îi vin bine, şi de nu, să aducă o croitoreasă din sat să facă transformările de care va fi nevoie.

Tess se urcă sus şi-şi puse rochia. Stătu o clipă singură, în faţa oglinzii, privind la veşmintele de mătase care o prindeau atît de bine... Şi cum privea aşa, îşi aminti deodată de balada maică-si despre rochia fermecată...

Niciodată n-ai să fii soţie

Tu, care-ai greşit o dată...

baladă pe care doamna Durbeyfield - veselă şi mucalită - obişnuia să i-o cînte cînd era copil, săltînd leagănul cu piciorul, în ritmul melodiei. Ce-ar fi dacă rochia asta ar da-o de gol schimbîndu-şi culoarea, aşa cum se întîmplase cu rochia reginei Guenever{67}? Versurile astea nu-i mai veniseră în minte de mult... de cînd începuse să lucreze aici, la Talbothays, la lăptărie...

XXXIII

Înainte de nuntă, Angel simţi că vrea să mai petreacă o zi cu Tess hoinărind pentru ultima oară ca îndrăgostiţii, undeva departe de lăptărie - o zi romantică ce nu avea să se mai repete niciodată, o zi pe care ar fi petrecut-o în aşteptarea celeilalte, atît de mult dorită. Cu o săptămînă înainte, Clare îi spusese lui Tess că ar vrea să facă nişte tîrguieli. O porniră deci împreună către oraşul învecinat.

Viaţa lui Clare la Talbothays nu fusese niciodată viaţa unui om din lumea lui. Nu se mai dusese la oraş de luni de zile şi cum nu avea nevoie de vehicul propriu, se mulţumise să închirieze calul sau cabrioleta lăptarului, ori de cîte ori îi trebuiau. În ziua aiceea, plecară cu cabrioleta.

Pentru prima oară de cînd se cunoşteau, îşi făcură cumpărăturile împreună, ca nişte oameni care au aceleaşi interese. Era zi de Moş Ajun şi oraşul era ticsit de lume venită de prin toate părţile comitatului. La tot pasul vedeai grămezi de ilice şi de vîsc. Lumea întorcea mereu capul după Tess - care-şi croia drum prin mulţime la braţul iubitului ei - pedepsind-o parcă pentru fericirea ce se citea pe frumiosu-i chip.

Seara se întoarseră din nou la hanul unde îşi lăsaseră cabrioleta. Angel o rugă pe Tess să-l aştepte la intrare, şi se duse să poruncească unui argat sa tragă trăsurică la scară. Sala mare era plină de oaspeţi care tot intrau şi ieşeau, deschizînd şi închizînd uşa, astfel că lumina dinăuntru îi cădea lui Tess drept pe faţă. La un moment dat, uşa se deschise din nou, şi doi bărbaţi ieşiră în curte cu un grup mai mare. Trecînd pe lîngă Tess, unul din ei o privi mirat din cap pînă-n picioare. Fata îşi spuse că omul era probabil din Trantridge, măcar că satul acela se afla atît de departe, încît rar întîlneai un om de pe acolo.

— Frumuşică fată! spuse el.

— Frumuşică, nimic de zis, spuse celălalt, da’ dacă nu mă înşel... Omul nu era de acord eu restul aprecierii.

Clare, care tocmai venea dinspre grajd, dădu în prag de cel care vorbise şi observă că Tess se schimbase la faţă. Cuvintele jignitoare rostite de acesta fură luate de Angel drept insultă; fără să mai stea pe gînduri, se repezi la el şi-i dădu un pumn zdravăn în falcă, îmbrîncindu-l spre coridor.

Omul îşi veni repede în fire şi păru pus pe bătaie. Angel trecu atunci pragul şi rămase acolo, gata să-i răspundă. Dar adversarul se răzgîndi; se strecură pe lîngă Tess uitîndu-se din nou la ea, şi-i spuse lui Clare:

— Iertaţi-mă, domnule. A fost o greşeală. Mi s-a părut că-i altcineva... o femeie care stă la vreo patruzeci de mile de aici.

Clare îşi dădu seama că fusese prea pripit şi se gîndi că n-ar fi trebuit s-o lase pe Tess să-l aştepte la o intrare de han. Apoi făcu ceea ce obişnuia să facă în asemenea împrejurări; îi dădu omului cinci şilingi - să-şi pună un plasture pe rană - şi se despărţiră, urîndu-şi noapte bună, ca nişte oameni care n-au nimic de împărţit.

Clare luă hăţurile de la rîndaş şi tînăra pereche o porni la drum, iar cei doi oameni plecară în direcţia opusă.

— Ia spune, a fost într-adevăr o greşeală? întrebă celălalt bărbat.

— Da’ de unde! Am zis numai aşa, ca să nu-l supăr.

Între timp cei doi îndrăgostiţi îşi continuară drumul.

— Nu s-ar putea să amînăm un pic cununia? întrebă Tess cu vocea stinsă şi seacă. Vreau să spun, dacă am vrea noi s-o amînăm?

— Nu, draga mea. Linişteşte-te. Ţi-e frică că individul ar putea avea timp să mă dea în judecată pentru că l-am bătut? întrebă el în glumă.

— Nu... voiam să spun... dac-ar trebui s-o amînăm.

Angel nu prea înţelegea ce voia să spună fata. O sfătui să-şi alunge gîndurile astea din minte, iar ea, supusă, se strădui să-l asculte. Şi totuşi rămase tristă şi tăcută pînă acasă. „O să plecăm departe, îşi zicea ea, la sute de mile de aici şi ce s-a întîmplat azi n-o să se mai întîmple niciodată. Nici o nălucă din trecut n-o să ajungă pînă acolo.”

Noaptea tîrziu, se despărţiră în tinda scării ca doi îndrăgostiţi şi Clare urcă spre odaia lui de la mansardă. Tess nu se culcă, ci începu să-şi aşeze lucrurile, căci mai erau doar cîteva zile pînă la cununie şi se temea că n-o să aibă timp să-şi sfîrşească pregătirile. Nu trecu mult şi auzi în camera lui Angel zgomot de trîntă şi bătaie. Fata ştia că toţi ai casei dorm şi de teamă că i s-a făcut rău lui Angel dădu fuga la camera lui, bătu la uşă şi-l întrebă ce s-a întîmplat.

— Nu-i nimic, draga mea, se auzi vocea lui dinăuntru. Îmi pare rău că te-am speriat. Mi s-a întîmplat un lucru destul de hazliu: am adormit şi am visat că mă băteam din nou cu omul care te-a jignit. Şi tu m-ai auzit izbind cu pumnii în cufărul pe care l-am desfăcut azi ca să-mi împachetez lucrurile. Fac uneori năzbîtii de-astea în somn. Du-te la culcare şi nu-ţi mai face griji.

Asta fu picătura care umplu paharul; din clipa aceea, nehotărîrea lui Tess luă sfîrşit. E drept că nu se simţea în stare să-i vorbească de trecutul ei... Dar mai era şi altă cale. Se aşeză la masă şi aşternu pe patru pagini rupte dintr-un caiet o scurtă relatare a întîmplărilor care se petrecuseră cu patru ani în urmă. Puse scrisoarea într-un plic şi scrise pe el numele lui Clare. Apoi, de teamă să n-o cuprindă iar slăbiciunea, se duse tiptil pînă la camera lui şi-i strecură plicul sub uşă.

După cum era de aşteptat, Tess avu o noapte foarte agitată, ciulind urechea la cel mai mic zgomot din camera lui Clare. În cele din urmă îl auzi sculîndu-se şi coborînd scările ca de obicei. Coborî şi ea şi se întîlniră pe ultima treaptă. Angel o sărută, ca în fiecare dimineaţă, şi sărutul lui i se păru fetei la fel de drăgăstos.

Parcă era cam tulburat, cam obosit; dar nu pomeni de cele aflate nici chiar cînd rămaseră singuri. Citise oare scrisoarea? Tess simţea că dacă Angel nu deschide vorba, ea una nu era în stare să spună nici un cuvînt. Orele treceau şi Angel tot nu spunea nimic. Era limpede că orice ar fi fost în sufletul lui, era hotărît să tacă. Şi totuşi, era la fel de drăgăstos şi de deschis ca şi pînă atunci. Poate că îndoielile ei erau o simplă copilărie... Poate că o iertase... Poate că o iubea pentru ceea ce era, aşa cum era, şi zîmbea gîndindu-se la frămîntările ei, cum zîmbeşti în faţa unui vis urît şi absurd. Să fi citit oare într-adevăr scrisoarea? Tess aruncă în fugă o privire prin camera lui, dar nu văzu nimic. Poate că o iertase. Şi deodată, Tess se simţi liniştită şi încrezătoare gîndindu-se că Angel avea s-o ierte, chiar dacă nu citise scrisoarea.

Zilele treceau şi Angel rămăsese acelaşi. Sosi şi ajunul Anului Nou - ziua nunţii lor.

În ziua aceea nu se mai sculară la vremea mulsului, căci toată săptămînă din urmă cei doi îndrăgostiţi fuseseră socotiţi aproape ca musafiri. Lui Tess i se făcuse chiar cinstea să i se dea o cameră separată. Coborînd în bucătărie pentru gustarea de dimineaţă, fură foarte miraţi de schimbările care avuseseră loc peste noapte în încăperea asta mare - schimbări făcute în cinstea lor. În zori, lăptarul poruncise să se văruiască colţul larg al vetrei, să se vopsească cu roşu căminul de cărămidă, şi să fie aşternut în faţa gurii acestuia un paravan de damasc galben, strălucitor, în locul celui vechi şi murdar de bumbac albastru, presărat cu rămurele negre, folosit pînă atunci. Schimbările astea ale colţişorului în care se strîngeau cu toţii în dimineţile mohorîte de iarnă, dădeau o înfăţişare nouă întregii încăperi.

— Trebuia să fac ceva în cinstea zilei de azi, spuse Crick. Dacă n-aţi vrut să mă lăsaţi să aranjez o petrecere în toată regula, cu viori şi contrabase, aşa cum se făcea pe vremuri m-am gîndit că ăsta e singurul lucru pe care pot să-l fac pentru dumneavoastră, fără tămbălău!

Părinţii lui Tess locuiau prea departe ca să fi putut veni la cununie, dacă ar fi fost poftiţi; de fapt, însă, tinerii nu invitaseră pe nimeni de la Marlott. Cît despre familia lui Angel, o scrisoare le anunţase din timp data căsătoriei, încredinţîndu-i că fiul lor ar fi bucuros ca cel puţin unul dintre ei să ia parte la ceremonie. Fraţii lui nu-i dădură nici un răspuns, arătînd asţfel că sînt indignaţi de hotărîrea pe care o luase, în timp ce părinţii îi trimiseră o scrisoare destul de tristă; se arătau nemulţumiţi de graba cu care se însura, mîngîindu-se totuşi cu gîndul că fiul lor ajunsese la vîrstă cînd putea să-şi dea singur seama de ce face, cu toate că erau departe de a-şi fi dorit ca noră o lăptăreasă.

Răceala rudelor îl întristă pe Angel mai puţin decît l-ar fi întristat dacă n-ar fi avut în mînă cartea aceea mare cu care voia să-i uluiască în curînd. Se gîndise că, dacă le-ar fi prezentat-o pe Tess ca pe o doamnă din familia d’Urberville, plecînd cu ea direct de la lăptărie, ar fi făcut un lucru prea îndrăzneţ şi fără sorţi de izbîndă. De aceea le ascunse deocamdată faptul că descindea dintr-o veche familie; dar, după ce o va deprinde cu purtări alese, călătorind şi făcînd cu ea lecturi timp de cîteva luni, se gîndea să o ducă în casa părintească, anunţîndu-le marea veste şi prezentîndu-le-o triumfător, ca pe o demnă urmaşă a unei nobile familii. Toate astea erau un vis frumos de om îndrăgostit. Dar poate că nu erau doar atît; poate că descendenţa lui Tess era pentru el mai preţioasă decît pentru oricare altul.

Dîndu-şi seama că purtarea lui Angel nu se schimbase cu nimic după cele ce-i scrisese, Tess începu să se îndoiască că ar fi citit scrisoarea şi să se simtă din nou vinovată faţă de el. Se ridică de la masă înainte ca Angel să fi isprăvit de mîncat şi dădu fuga în camera lui. Se gîndea să se mai uite o dată în acea cameră tristă şi ciudată unde Clare locuise atîta vreme ca într-un bîrlog, sau mai bine zis ca într-un cuib de vultur. Urcă scara şi se opri în faţa uşii deschise aruncînd o privire cercetătoare prin cameră. Se opri în pragul pe sub care, cu două, trei zile înainte, strecurase scrisoarea cu sufletul chinuit de temeri. Covorul ajungea pînă la prag şi sub marginea covorului, Tess zări capătul alb al plicului. În graba ei de a-l vîrî sub uşă, îl băgase sub covor, şi Angel n-apucase să-l găsească.

Tess luă scrisoarea simţind că-i fuge pămîntul de sub picioare. Era pecetluită şi neatinsă. Nu trecuse încă hopul. Şi acum, cînd toţi ai casei erau în frigurile pregătirilor, nu era de loc prielnic să i-o dea. Coborî la ea în cameră şi rupse scrisoarea.

Cînd apăru din nou în faţa lui, Tess era atît de palidă, încît Angel fu cuprins de îngrijorare. Poate încercase să se convingă că întîmplarea cu scrisoarea ascunsă din greşeală sub covor o împiedica să-i mai facă mărturisiri, dar în fundul sufletului îşi dădea seama că nu e adevărat: mai avea încă timp să-i vorbească. Şi totuşi era aproape cu neputinţă să mai stai să te gîndeşti sau să vorbeşti pe îndelete, căci în casă domnea mare forfotă; toţi trebuiau să se îmbrace, iar lăptarul Crick şi nevastă-sa fuseseră poftiţi ca martori la cununie. Tess nu reuşi să rămînă singură cu Clare decît o clipă, cînd se întîlniră în tinda scării.

— Ah, Angel, trebuie să-ţi vorbesc... Vreau să-ţi mărturisesc toate cusururile şi păcatele mele, spuse ea încercînd să pară nepăsătoare.

— Nu... nu... dragostea mea, n-are rost să vorbim de cusururi tocmai acum. Cel puţin astăzi trebuie să te socotesc ca pe o fiinţă desăvîrşită, spuse el. O să avem destul timp să vorbim de defectele noastre mai tîrziu şi atunci o să ţi le mărturisesc şi eu pe ale mele.

— Dar cred că ar fi mai bine să vorbesc acum, ca să nu poţi spune mai tîrziu că...

— Bine, bine, micul meu don Quijote, ai să-mi spui totul mai tîrziu, cînd o să fim la casa noastră... nu acum. Atunci am să-ţi mărturisesc şi eu păcatele mele. Dar să nu stricăm o zi ca asta cu nişte fleacuri care o să ne prindă bine altă dată, cînd n-om avea ceva mai bun de făcut.

— Atunci, dragul meu, nu vrei să-ţi spun?

— Nu, dragă Tessy, nu vreau.

Grăbiţi cum erau să se gătească şi să plece, nu mai avură timp de vorbă. După discuţia cu Angel, Tess se mai liniştise. Simţea fluxul atotputernic al dragostei purtînd-o către încercarea grea prin care avea să treacă în cîteva ceasuri şi asta îi alunga din minte orice gînd. Dorinţa împotriva căreia luptase atît de mult, dorinţa de a fi a lui, de a-l numi stăpînul ei, numai al ei, chiar dacă ar fi trebuit să plătească aceasta cu viaţa, o făcu să alunge în sfîrşit gîndurile care o frămîntau de atîta vreme. Începu să se îmbrace. Îşi simţea parcă mintea învăluită într-un nor de visuri trandafirii a cărui strălucire umbrea orice întîmplare nefericită.

Era iarnă şi biserica se afla departe, aşa că fură nevoiţi să plece cu trăsura. Tocmiră de la un han din marginea drumului o caleaşcă acoperită, păstrată acolo de pe vremea cînd se călătorea cu poştalionul. Avea roţi cu spiţe solide şi obezi grele, coşul mare şi boltit, chingi şi arcuri uriaşe, iar oiştea ca un berbece de spart ziduri. Surugiul era un venerabil „băiat” de şaizeci de ani - un martir al gutei reumatice - pricinuite de faptul că stătuse toată viaţa în aer liber, pe ploaie şi pe vînt, îndulcindu-şi sufletul cu cîte o băuturică. De douăzeci şi cinci de ani, de cînd nu mai fusese tocmit să mîne caii, trîndăvise pe la uşile hanurilor de parcă ar fi aşteptat să se întoarcă vremurile de altădată. Pe partea dinafară a piciorului drept avea o rană cu puroi care nu se mai închidea; o căpătase din pricină că se lovise de atîtea ori de oiştile caleştilor boiereşti pe care le mînase de-a lungul anilor ca vizitiu la King’s Arms, Casterbridge.

„La partie carrée”{68} - mirele, mireasa, domnul şi doamna Crick se suiră în caleaşca greoaie care scîrţîia din toate încheieturile, şi se aşezară în spatele surugiului ramolit. Angel ar fi dorit ca cel puţin unul din fraţi să-i fi fost cavaler de onoare dar, de vreme ce nu-i dăduseră nici un răspuns la scrisoarea în care pomenise în treacăt de acest lucru, însemna că nu voiseră să vină. Erau împotriva acestei căsătorii, aşa că Angel nu le putea cere s-o încurajeze. Dar poate că era mai bine că nu se aflau de faţă. Lăsînd la o parte părerea pe care o aveau despre alegerea făcută de Angel, fraţii lui, deşi nu erau oameni de lume, aveau totuşi destule ifose şi prejudecăţi ca să nu le convină să stea cot la cot cu nişte lăptari.

Luată de valul evenimentelor, Tess nu-şi mai dădea seama de nimic; nu mai vedea nimic în jurul ei, şi nu ştia nici măcar pe ce drum o porniseră ca s-ajungă la biserică. Ştia doar că Angel e lîngă ea. Restul nu era decît o ceaţă luminoasă. Ajunsese ca una dintre acele făpturi divine, născute din imaginaţia unui poet - una dintre acele zeităţi din antichitate despre care Clare avea obiceiul să-i vorbească în timp ce se plimbau.

Fiind vorba de o căsătorie cu dispensă, în biserică nu se aflau decît vreo doisprezece oameni; dar chiar de-ar fi fost o mie, asta n-ar fi schimbat întru nimic simţămintele lui Tess. Oamenii aceştia erau tot atît de departe de ceea ce simţea ea, ca stelele de pe cer. Sensibilităţile obişnuite ale femeii în asemenea împrejurări ar fi părut superficiale faţă de solemnitatea plină de extaz cu care Tess îi jură lui Angel credinţă. La un moment dat, cînd ceremonia se întrerupsese pentru o clipă, în timp ce stăteau amîndoi îngenuncheaţi, fără să-şi dea bine seama ce face, Tess se aplecă spre el, şi-i atinse braţul cu umărul; îi trecuse prin minte un gînd care o speriase şi făcuse un gest instinctiv pentru a se încredinţa că Angel era într-adevăr lîngă ea şi a se convinge că fidelitatea lui rezista oricărei încercări.

Angel ştia bine că Tess îl iubeşte - îi spunea acest lucru fiecare gest şi fiecare privire de-a ei, şi totuşi nu-şi dădea încă seama de devotamentul ei adînc, de dăruirea ei totală şi umilă; nu-şi dădea seama cîtă suferinţă îndelungată, cîtă cinste, răbdare şi bună-credinţă ascundea dragostea ei.

Cînd ieşiră din biserică, clopotele începură să bată, făcînd să răsune un dangăt modest de trei note - mijloc limitat de expresie pe care fondatorii bisericii îl socotiseră suficient pentru desfătarea unei parohii atît de mici. Mergînd la braţul soţului ei, pe poteca ce ducea spre poartă, şi trecînd pe lîngă turn, Tess simţi în jurul lor vibraţiile venite dinspre clopotniţă; valurile de unde sonore se potriveau cît se poate de bine cu tensiunea sufletească în care se găsea.

Această stare sufletească în care Tess - asemenea îngerului văzut de sfîntul Ioan în soare - se simţea înnobilată de o lumină dinafară, luă sfîrşit abia cînd dangătul clopotului se stinse şi emoţiile slujbei se potoliră. Domnul Crick poruncise să vină docarul de la fermă, să-i ia, pe el şi pe nevastă-sa, ca să poată lăsa caleaşca tinerei perechi. Tess, care era în sfîrşit în stare să vadă mai bine lucrurile din preajmă, observă pentru prima oară construcţia şi înfăţişarea caleştii. Rămase tăcută şi o privi îndelung.

— Pari cam abătută, Tessy, îi spuse Clare.

— Da, răspunse ea, ducîndu-şi mîna la frunte. Mă sperie o mulţime de lucruri. Totul e atît de serios... atît de ciudat, Angel! Mi se pare, de pildă, că am mai văzut trăsura asta şi că o cunosc foarte bine... Poate că mi s-a arătat în vis.

— Ah, probabil că ai auzit şi tu legenda cu caleaşca familiei d’Urberville... o ştie toată lumea de prin comitat. E vorba de legenda aceea de pe vremea cînd familia voastră era foarte cunoscută prin ţinut. Pesemne că rabla asta veche ţi-a adus aminte de ea.

— Nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată, spuse Tess. Dar spune-mi, despre ce-i vorba în legendă?

— Păi... n-aş vrea să ţi-o povestesc pe larg chiar acum. E vorba de un membru al familiei d’Urberville care a trăit prin secolul al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea şi care a săvîrşit o crimă îngrozitoare, în caleaşca familiei. De atunci, caleaşca asta le apare celor din familia d’Urberville ori de cîte ori... Dar lasă că-ţi povestesc altă dată... E o întîmplare cam înfricoşătoare. Nu se poate să nu fi auzit despre ea, şi echipajul ăsta venerabil ţi-a trezit desigur, mişte amintiri vagi.

— Nu cred să fi auzit vreodată de povestea asta, şopti ea. Dar spune-mi, Angel, cînd ne-apare caleaşca? Cînd sîntem pe patul morţii, sau cînd săvîrşim vreo crimă?

— Ce-s ideile astea năstruşnice, Tess?

Angel îi închise gura cu o sărutare.

Dar în drum spre casă, remuşcările şi deznădejdea puseră din nou stăpînire pe Tess. Acum era doamna Angel Clare; dar avea oare vreun drept moral să poarte acest nume? Nu era oare mai îndreptăţită să poarte numele lui Alexander d’Urberville? Şi forţa dragostei putea oare să justifice ceea ce oamenii cinstiţi socoteau o tăinuire vinovată? Tess nu ştia ce trebuie să facă o femeie în asemenea împrejurare şi nu avea pe nimeni care să-i dea vreun sfat.

Cînd rămase singură timp de cîteva clipe în camera ei, pe care în ziua aceea avea s-o părăsească pentru totdeauna, îngenunche şi începu să se roage, încercă să se roage lui Dumnezeu, dar de fapt ruga ei se îndrepta către bărbatu-său. Îl diviniza atît de mult, încît se temea că dragostea lor va sfîrşi rău. Ca şi fratele Laurenţiu{69} se gîndea că: „Aste defăimări cumplite, vor avea sfîrşit cumplit”. Dragostea ei era prea pătimaşă pentru puterile omului, prea puternică, prea sălbatică, poate chiar ucigătoare.

— Aii, dragostea mea, dragostea mea, de ce te iubesc atît? şopti ea. Căci tu nu mă iubeşti pe mine, ci o fiinţă care-mi seamănă doar la chip... aceea care aş fi putut să fiu!

Veni şi după-amiaza şi o dată cu ea ceasul despărţirii. După cum hotărîseră mai înainte, aveau să petreacă cîteva zile la ferma veche de lîngă moara Wellbridge, unde Angel voia să se deprindă cu morăritul. La ora două fură gata de plecare. Lucrătorii de la lăptărie se strînseră în antretul pardosit cu cărămidă roşie ca să-şi ia rămas bun de la ei, în timp ce lăptarul şi nevastă-sa îi conduseră pînă la uşă. Tess văzu pe cele trei fete cu care-şi împărţise camera stînd laolaltă lîngă perete, gînditoare, cu capul plecat într-o parte. Se tot întrebase dacă fetele o să fie de faţă în clipa despărţirii. Erau acolo, pline de curaj, neclintite pînă în ultima clipă. Tess ştia bine de ce Retty cea gingaşă era atît de palidă, Izz atît de îndurerată şi Marian atît de posomorîtă; şi privindu-le feţele chinuite, Tess uită pentru o clipă nălucile care o urmăreau cu atîta înverşunare.

Îi şopti lui Angel:

— Nu vrei să le săruţi pe bietele fete, doar o dată, pentru prima şi ultima oară?

Angel nu avea nici cea mai mică obiecţie împotriva unei asemenea formalităţi de despărţire; pentru el acest lucru nu era într-adevăr decît o simplă formalitate şi trecînd pe lîngă cele trei fete le sărută pe rînd, spunîndu-le „La revedere”. Cînd ajunse la uşă, Tess, curioasă ca orice femeie, se uită îndărăt să vadă efectul pe care-l avusese acest sărut caritabil. În ochii ei nu se vedea nici urmă de triumf - cum era poate de aşteptat - dar chiar dacă aşa ceva ar fi existat, tot ar fi pierit în faţa emoţiei fetelor. Era limpede că sărutul le răscolise, deşteptînd simţăminte pe care se străduiseră să le înăbuşe.

Clare însă nu-şi dădea seama de nimic. Se îndreptă spre pîrleaz şi dădu mîna cu lăptarul şi cu nevastă-sa, mulţumindu-le încă o dată pentru atenţiile lor. Urmă o clipă de tăcere care fu întreruptă de cîntatul unui cocoş, un cocoş alb cu creastă roşie care se aşezase pe ulucile din faţa casei, la cîţiva metri de locul unde stăteau ei. Cîntecul lui răsună puternic, pierzîndu-se apoi ca ecoul într-o prăpastie.

— Ia te uită! spuse domnul Crick. Ce l-o fi apucat să cînte acu’ după-amiază!

Doi bărbaţi stăteau lîngă poarta fermei ţinînd-o deschisă.

— Asta nu-i a bună! şopti unul din ei, fără să-şi dea seama că cei de lîngă pîrleaz ar fi putut să-l audă.

Coooşul cîntă din nou, întinzîndu-şi gîtul spre Clare.

— Ce o mai fi şi asta? spuse lăptarul.

— Nu-mi prea place să-l aud, îi zise Tess lui bărbatu-sau. Spune-i omului să mîne mai repede. La revedere, la revedere.

Cocoşul cîntă din nou.

— Hîşi! întinde-o, nenicule, c-acu-ţi sucesc gîtul! spuse lăptarul, scos din fire, întorcîndu-se spre cocoş şi gonindu-l. Intrînd în casă îi spuse nevesti-si: Auzi, să se întîmple una ca asta tocmai azi! De-un an n-am mai auzit cocoşul ăsta cîntînd după-masă!

— Înseamnă că se schimbă vremea, spuse femeia. Nu se poate să fie altceva... Nu e ce crezi tu... Asta nu se poate!

XXXIV

Merseră aşa de-a lungul văii, cale de cîteva mile pînă ajunseră la Wellbridge. O luară apoi la stînga, trecînd un pod mare de pe vremea reginei Elisabeta, căruia satul îi datora în parte numele. Dincolo de acest pod se afla casa unde aveau să locuiască; aspectul exterior al clădirii era binecunoscut tuturor celor care treceau prin valea Froom; pe vremuri fusese o aripă a unei frumoase reşedinţe senioriale, proprietatea şi locuinţa unui membru al familiei d’Urberville, dar mai tîrziu se dărăpănase şi se transformase în casă de fermă.

— Fii binevenită în casa strămoşilor tăi! spuse Clare ajutînd-o pe Tess să doboare din trăsură. Dar după o clipă îi păru rău că glumise, căci gluma lui putea fi luată drept bătaie de joc.

De cum intrară în casă, afIară că fermierul care le închiriase două camere, profitase de faptul că aveau să stea cîteva zile acolo, ca să facă de Anul Nou o vizită unor prieteni. Vorbise însă cu o femeie care locuia într-o căsuţă ţărănească din apropiere, să vină să-i servească de cîte ori aveau nevoie. Tinerii erau încîntaţi să fie singuri în toată casa şi să guste din plin primele clipe ale vieţii lor comune, sub acelaşi acoperiş.

Dar Angel văzu că locuinţa asta veche şi mohorîtă o cam întrista pe tînăra lui mireasă. După ce plecă trăsura, se urcară în camerele lor, să se spele pe mîini, urmaţi de o femeie care le arăta drumul. Deodată, pe palier, Tess se opri, tresărind.

— Ce-i, Tess? Ce s-a întîmplat? o întrebă Angel.

— Femeile astea îngrozitoare! răspunse Tess, încercînd să zîmbeaseă. Tare m-au mai speriat!

Angel îşi ridică privirea şi dădu cu ochii de două portrete în mărime naturală, zidite în perete. Aceste portrete vechi de două sute de ani, înfăţişînd nişte femei între două vîrste, rămîneau pentru totdeauna întipărite în mintea celor care vizitau casa. Era de ajuns să vezi doar o dată liniile prelungi şi ascuţite ale feţei, ochii înguşti şi zîmbetul perfid al uneia, trăsături care dezvăluiau sufletul unui trădător înveterat, nasul coroiat, dinţii mari şi ochii pătrunzători ai celeilalte, ochi care te făceau să te gîndeşti la o trufie ce poate ajunge pînă la cruzime, ca să nu mai ai linişte nici în vis.

— Ale cui sînt portretele astea? o întrebă Clare pe slujnică.

— Bătrînii spun că sînt nişte doamne din familia d’Urberville, ăia de-au fost pe vremuri proprietari aici, răspunse femeia. Au fost zidite în perete şi acu’ nu le mai poţi scoate.

Lucrul cel mai neplăcut nu era atît impresia pe care portretele o făcuseră asupra iubitei lui, cît faptul că în trăsăturile acestea exagerate puteai descoperi uşor liniile frumoase ale feţei lui Tess. Dar Clare nu spuse nimic despre asta şi regretînd hotărîrea nesocotită de a-şi petrece ziua nunţii tocmai în această casă, intră în camera alăturată. Camerele fuseseră pregătite în grabă, aşa că fură nevoiţi să se spele pe mîini în acelaşi lighean. În timp ce se spălau, Clare atinse mîna lui Tess în apă.

— Care sînt degetele mele şi care sînt ale tale? o întrebă el, privind-o. Nici nu le mai poţi deosebi.

— Toate sînt ale tale, spuse Tess cu drăgălăşenie, silindu-se să pară veselă. Aerul ei visător nu-i displăcea de loc lui Angel, căci în asemenea împrejurări orice femeie cu bun-simţ s-ar fi purtat la fel. Dar Tess îşi dădu seama că e prea gînditoare, şi încercă să se trezească din visare.

În după-amiaza aceea - ultima după-amiază a anului - soarele care apunea foarte devreme coborîse atît de jos, încît pătrunzînd printr-o deschizătură îngustă din perete scălda încăperea într-o lumină aurie, aşternînd o pată vie de culoare pe fusta lui Tess. Intrară în vechiul salon unde îi aştepta masa, prima masă pe care o luau împreună, nestingheriţi de nimeni. Erau ca doi copii. Angel mai cu seamă, era atît de copilăros, încît ţinea să mănînce pîinea cu unt din aceea-şi farfurie cu Tess, şi să culeagă cu buzele lui fărîmiturile de pe gura ei. Se mira însă că jocurile astea o înveseleau pe Tess mai puţin decît pe el.

„Tare-i scumpă Tess asta a mea, îşi spuse el, cu aerul omului care a reuşit să descifreze un text încîlcit, privind-o lung, în tăcere. Îmi dau oare seama, cu destulă seriozitate, cît de mult depinde făptura asta, femeia asta gingaşă, de buna mea credinţă şi de soarta mea bună sau rea? Cred că nu. Şi cred că n-aş putea să-mi dau seama decît dacă aş fi eu însumi femeie. Ce-am să ajung eu pe lumea asta o să ajungă şi ea, ce mă aşteaptă pe mine o aşteaptă şi pe ea, şi ce n-am să pot eu realiza n-o să poată realiza nici ea. O să vie oare o zi în care să mă port faţă de ea cu nepăsare, s-o fac să sufere sau să uit s-o respect? Ferească-mă sfîntul de o asemenea nelegiuire!”

Rămaseră la masă să aştepte cuferele pe care lăptarul Crick făgăduise să le trimită înainte să se întunece. Dar seara începuse să coboare şi cuferele tot nu soseau, iar ei nu luaseră de la lăptărie decît ce aveau pe ei. O dată cu apusul soarelui, ziua liniştită de iarnă îşi schimbă aspectul. Afară începură să se audă zgomote asemănătoare unor foşnete de mătase; frunzele moarte de toamnă înviaseră parcă, şi, purtate de vînt, se înălţau în vîrtejuri, fîşîind pe lîngă obloane. Nu trecu mult şi începu să plouă.

— Ştia el cocoşul de ce cîntă. Uite cum s-a schimbat vremea, spuse Clare.

Înainte de-a pleca acasă, femeia care îi slujise pusese pe masă nişte lumînări, pe care tinerii le aprinseră. Flăcările lor se aplecau spre cămin.

— Ce curent e în casele astea vechi, urmă Angel, privind flăcările şi ceara care se scurgea de-a lungul lumînărilor. Unde-or fi oare lucrurile noastre? N-avem la noi nici măcar un pieptene sau o perie.

— Ştiu şi eu? răspunse Tess cu gîndul aiurea.

— Nu prea eşti în apele tale astă-seară, draga mea... şi ce veselă erai altădată... Cotoroanţele alea din tablourile de sus ţi-au stricat tot cheful. Îmi pare tare rău că te-am adus aici. Spune-mi, Tess, mă iubeşti cu adevărat?

Angel ştia bine că-l iubeşte, şi întrebarea fusese pusă aşa, într-o doară, dar Tess, copleşită de emoţie, tresări ca un animal rănit. Încercă să-şi stăpînească plînsul, dar cîteva lacrimi i se rostogoliră totuşi pe obraji.

— Iartă-mă, dar n-am vrut să te supăr, spuse Angel cu părere de rău. Ştiu că eşti îngrijorată că n-au venit cuferele... Zău dacă înţeleg ce s-a întîmplat cu Jonathan de nu le-a adus pînă acum. S-a făcut şapte!... Ah, da’ uite c-au sosit!

Cineva bătuse la uşă şi neavînd cine să deschidă, Clare se duse să deschidă el. După cîteva clipe se întoarse în cameră ţinînd în mînă un pacheţel.

— Nu era Jonathan, spuse.

— Vai de mine, tot n-a venit! răspunse Tess.

Pachetul fusese adus de un curier special de la casa parohială din Emminster. Curierul sosise la Talbothays îndată după plecarea tinerilor căsătoriţi. Venise apoi după ei, avînd poruncă să nu dea pachetul decît tinerilor căsătoriţi. Clare îl aduse mai la lumină. Avea mai puţin de un picior lungime, era cusut în pînză de sac, purta pecetea de ceară roşie a bătrînului pastor Clare, şi adresa: „Domnului Angel Clare”, scrisă tot de mîna lui.

— E un mic dar de nuntă pentru tine, îi spuse el lui Tess întinzîndu-i pachetul. Ce frumos din partea lor!

Tess, cam emoţionată, întinse mîna să-l ia.

— Nu vrei să-l desfaci tu? spuse, întorcînd pachetul pe toate părţile. Nu-mi place să rup peceţile astea mari... par atît de solemne... desfă-l tu. Te rog!

Angel deschise pachetul şi găsi o casetă de marochin, deasupra căreia se afla un bileţel şi o cheiţă.

Bileţelul era pentru el şi suna astfel:

„Dragul meu fiu,

Poate ai uitat, ca pe vremea cînd nu erai decît un copil, doamna Pitney - naşa ta. - o femeie cu suflet bun dar supusă deşertăciunilor lumeşti - mi-a lăsat în păstrare, murind, o parte din conţinutul casetei ei cu bijuterii, pentru soţia ta, în caz că ai să te însori, în semn de dragoste pentru tine şi pentru aleasa inimii tale. I-am îndeplinit dorinţa şi de atunci diamantele au stat încuiate la bancherul meu. Cu toate că în împrejurările de faţă mi se pare un lucru cam nepotrivit, sînt gata, după cum vezi, să predau aceste obiecte femeii căreia i-a revenit dreptul să le folosească pînă la moarte, aşa că le expediez fără întîrziere. Aceste obiecte vor deveni, cred, bijuterii de familie, în sensul strict al cuvîntului, conform termenilor testamentului naşei tale. Ţi-am expediat de asemenea o copie a clauzei testamentare referitoare la această chestiune”

— Da, acum mi-aduc aminte, spuse Clare. Dar uitasem cu totul.

Descuiară caseta şi găsiră un colier, un pandantiv, brăţări, cercei, şi alte cîteva podoabe mai mărunte.

La început Tess parcă se temea să le atingă, dar cînd Angel le întinse pe masă, ochii îi sclipiră o clipă tot atît de puternic ca nestematele din faţa ei.

— Sînt ale mele? întrebă ea, neputînd să-şi creadă ochilor.

— Da. sînt ale tale, sigur că sînt ale tale... îi răspunse el.

Privind jarul din sobă, Angel îşi aminti cum pe vremea cînd avea cincisprezece ani naşa lui, nevasta moşierului - singurul om bogat pe care-l cunoscuse pînă atunci - fusese sigură de reuşita lui în viaţă şi îi prevestise o carieră strălucită. Şi după cît se pare, n-avusese nici o îndoială asupra presupusei lui reuşite, de vreme ce podoabele astea atît de minunate fuseseră păstrate pentru soţia lui, şi soţiile urmaşilor săi. Şi acum, sclipirea lor i se părea parcă o batjocură. „Dar în definitiv de ce-ar fi aşa?” se întrebă el. Totul nu e decît deşertăciune.., şi dacă acest lucru fusese admis într-o parte a ecuaţiei, trebuie să fie admis şi în cealaltă. Soţia lui era urmaşa familiei d’Urberville. Puteau oare podoabele astea să se potrivească mai bine alteia decît ei? Şi deodată Angel fu cuprins de înflăcărare.

— Tess, pune-le pe tine. Hai, pune-le! îi spuse el, venind spre ea s-o ajute.

Dar ca prin farmec, Tess le şi pusese pe toate; şi colierul, şi cerceii, şi brăţările.

— Dar nu se potriveşte rochia, spuse Clare. La bijuteriile astea cu briliante ţi-ar trebui o rochie decoltată.

— Da? întrebă Tess.

— Sigur că da, îi răspunse Angel.

Îi arătă cum să-şi îndoaie partea de sus a corsajului, ca să semene cît de cît cu o rochie de seară. Tess făcu întocmai şi pandantivul colierului străluci pe pielea albă a gîtului. Aşa trebuia purtat. Angel se dădu cîţiva paşi înapoi, să vadă cum îi stă.

— Dumnezeule, strigă el, ce frumoasă eşti!

E un lucru îndeobşte cunoscut că haina face pe om. O fată de la ţară, care cu înfăţişarea şi îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă abia reuşeşte să atragă atenţia cui o vede în treacăt, capătă strălucirea unei frumuseţi sclipitoare atunci cînd o îmbraci ca pe o femeie de lume şi cînd se bucură de ajutorul pe care i-l poate oferi arta, în timp ce o femeie superbă, obişnuită cu petrecerile de noapte, ar fi o apariţie jalnică dacă ai îmbrăca-o într-un halat de lucrătoare şi ai vedea-o pe un cîmp cu napi într-o zi mohorîtă. Abia acum îşi dădu Angel seama cît de desăvîrşit era chipul şi trupul lui Tess.

— Ah, dac-ai apărea într-o sală de bal! spuse el. Dar nu, mai bine nu, draga mea. Cred că te iubesc mai mult cînd eşti cu boneta ta cu pelerină şi cu rochia de stambă... da, da, te iubesc mai mult decît cu splendorile astea pe tine, cu toate că-ţi stau atît de bine.

Dîndu-şi seama de înfăţişarea ei izbitoare, Tess se înflăcără. Dar înflăcărarea ei era departe de a însemna fericire.

— O să le scot, spuse ea. Să nu mă vadă Jonathan. Nu mi se potrivesc, aşa-i? Cred că o să trebuiască să le vindem.

— Mai lasă-le puţin... Să le vindem? Nici vorbă! Ar fi un abuz de încredere.

Tess se supuse. Se gîndea că o să trebuiască să-i facă nişte mărturisiri la care podoabele astea i-ar fi fost poate de folos. Se aşeză, păstrînd bijuteriile şi începură din nou să se întrebe pe unde o fi umblînd Jonathan cu lucrurile lor. Pînă şi berea pe care o turnaseră pentru el în pahar, scăzuse de atîta aşteptare.

Mai stătură puţin şi se aşezară la cina pregătită pe o măsuţă pliantă. Dar n-apucară să termine masa, că se auzi o bufnitură în cămin, ca şi cum un uriaş ar fi astupat o clipă capătul coşului. Şi odaia se umplu cu nouri de fum. Cineva deschisese uşa care dădea afara. Apoi se auzi un pas greu pe coridor şi Angel se duse să vadă cine e.

— Am bătut de n-am mai putut, da’ nu m-a auzit nimeni! se scuză Jonathan Kail, care în sfîrşit sosise. Afară plouă, aşa că n-am mai aşteptat şi am deschis uşa singur. V-am adus lucrurile, don’ Clare.

— Foarte bine, dar ai cam întîrziat.

— Asta aşa e, don’ Clare.

De cînd îl văzuseră ultima oară, la lăptărie, Jonathan Kail se schimbase. Vocea i se făcuse mai potolită şi fruntea lui brăzdată de bătrîneţe mai era acum brăzdată şi de griji.

— De azi după-masă cînd aţi plecat cu coniţa - că aşa trebuie să-i spun acu’ am tras cu toţii o spaimă grozavă. Era cît p-aci să se întîmple o nenorocire. Vă aduceţi aminte de cocoşul care a cîntat azi după-masă?

— Sfinte Dumnezeule! Ce...

— Ei, fiecare tălmăceşte cîntatul ăsta în felul lui... ba că-nseamnă una, ba că-nseamnă alta... Da’ ceva tot s-a-ntîmplat. Biata Retty Priddle, aia mititică, a vrut să se-nnece.

— Ce spui? Nu se poate! Bine, dar şi-a luat rămas bun de la noi, o dată cu ceilalţi...

— Da. Uite cum s-a întîmplat, don’ Clare: Cînd aţi plecat cu coniţa - că aşa se cuvine să-i spunem acu’ - cînd aţi plecat, ziceam, Retty şi cu Marian şi-au pus bonetele pe cap şi au ieşit pe poartă. Ştiţi că acum, în ajun de Anul Nou, nu prea e de lucru la fermă, şi fiecare-şi vede de-ale lui, aşa că nimeni n-a băgat de seamă că lipsesc de-aeasă. Fetele s-au dus la Lew Everard, unde au tras o duşcă, şi pe urmă au pornit-o aşa, de capul lor, pîn’ la DreeArmed Cross, unde pasămite s-au despărţit. Retty a luat-o spre casă, peste cîmpul ăla cu canale şi Marian a pornit-o spre satul învecinat, unde mai e o cîrciumă. Şi nimeni n-a mai dat de Retty, pînă cînd barcagiul care se întorcea acasă a zărit ceva lîngă Balta Mare. Erau boneta şi tulpanul ei strînse într-o legăturică. Pe Retty a găsit-o în apă. Barcagiul a mai chemat un om şi au dus-o împreună acasă. O credeau moartă, da’ încet, încet şi-a venit în fire.

Angel îşi dădu seama că s-ar fi putut ca Tess să audă şi ea povestea asta nenorocită şi se duse să închidă uşa care despărţea coridorul şi intrarea de salonul unde se găsea ea. Soţia lui însă îşi pusese un şal pe umeri, ieşise din salonaş, şi acum îl asculta pe Jonathan, cu ochii pironiţi pe cuferele stropite cu picături sclipitoare de ploaie.

— Şi asta nu-i tot. Să vedeţi ce s-a întîmplat cu Marian. Au găsit-o beată moartă în răchitiş, tocmai pe ea, care în viaţa ei n-a băut decît bere de doi bani... De mîncăcioasă, era tare mîncăcioasă... asta o ştiam cu toţii... dar de băut... Nu ştiu ce-i cu fetele astea. Parcă a dat strechea-n ele!

— Da’ Izz ce face? întrebă Tess.

— Izz... cu treburile casei, ca de obicei... Da’ ştiu eu ce-i şi-n sufletul ei? E tare amărîtă, biata fată.

De, cum să nu fie amărîtă? Aşa că vedeţi şi dumneavoastră, don’ Clare, am întîrziat şi eu că s-au întîmplat toate astea tocmai cînd urcam lucrurile dumneavoastră, şi cămăşile şi rochiile coniţei în căruţă.

— Bine, bine, Jonathan, du te rog cuferele sus îşi pe urmă vino să bei o cană de bere. Trebuie să te grăbeşti s-ajungi cît mai repede acasă, că poate mai e nevoie de dumneata.

Tess se întoarse în salon şi rămase dusă pe gînduri în faţa căminului, privind focul. Auzi pe scară paşii grei ai lui Jonathan Kail, apoi, cînd acesta isprăvi de dus bagajele, îl auzi mulţumind pentru bere şi pentru bacşişul pe care i-l dăduse bărbatusău. Jonathan ieşi apoi pe uşă, sunetul paşilor lui se stinse în depărtare şi căruţa porni cu un scîrţîit prelung.

Angel zăvorî uşa cu drugul de stejar masiv, şi apropiindu-se de cămin unde stătea Tess se opri în spatele ei şi-i cuprinse obrajii cu palmele. Credea c-o să sară veselă de pe scaun să-şi despacheteze lucrurile pe care le aşteptase cu atîta nerăbdare. Dar Tess nu se ridică şi Angel se aşeză lîngă ea în faţa focului care răspîndea o lumină mult mai vie decît cea a lumînărilor subţiri de pe masă, care abia mai pîlpîiau.

— Îmi pare tare rău că ai auzit povestea asta tristă cu fetele, spuse el. Dar nu trebuie să le pui pe toate la inimă. Ştii bine că Retty avea o fire cam curioasă.

— Da, cu toate că n-avea de ce să fie aşa, răspunse Tess. Iar cei care au de ce să fie, se ascund şi se prefac că nu sînt.

Pentru Tess, întîmplarea asta fu hotărîtoare. Prietenele ei - fete simple şi nevinovate - fuseseră lovite de nenorocirea dragostei neîmpărtăşite. Meritaseră o soartă mai bună. Tess meritase o soartă mai rea şi totuşi ea era cea aleasă. Ar fi fost urît din partea ei să primească totul fără să plătească nimic. Va plăţi pînă la ultimul ban. Îi va mărturisi lui Angel totul, chiar în clipa aceea. Luase această hotărîre privind focul, mînă în mînă cu Angel.

Focul nu mai pîlpîia; doar tăciunii aprinşi mai străluceau încă, învăluind în lumină pereţii căminului, grătarul strălucitor şi cleştele vechi şi stricat de alamă. Aceeaşi lumină vie colora partea de dedesubt a poliţei căminului, picioarele mesei de lîngă foc, faţa şi gîtul lui Tess, transformînd fiecare nestemată într-o stea ca Aldebaran sau Sirius - o constelaţie de raze albe, roşii şi verzi, care-şi amestecau nuanţele la fiecare respiraţie a fetei.

— Ţi-aduci aminte că azi dimineaţă am hotărît să ne mărturisim păcatele? o întrebă Angel deodată, văzînd că ea nu mai spune nimic. Poate că am vorbit de asta în treacăt şi tu nu m-ai luat în serios. Dar să ştii că eu n-am glumit cînd ţi-am promis. Şi vreau să-ţi mărturisesc ceva, iubito.

Vorbele lui spuse pe neaşteptate şi fără ocol i se părură lui Tess mîna providenţei.

— Ai ceva să-mi mărturiseşti? îl întrebă ea cu sufletul la gură şi cu un sentiment de bucurie şi de uşurare.

— Nu te aşteptai? Ah, ştiam eu că ţi-ai făcut o părere prea bună despre mine. Hai, pune capul aici şi ascultă. Aş vrea să mă ierţi şi să nu te superi pe mine fiindcă nu ţi-am spus-o înainte, aşa cum ar fi trebuit s-o fac.

Ce ciudat! Angel i se părea dedublarea ei. Tess nu mai spuse nimic şi Clare urmă:

— Nu ţi-am pomenit pînă acum nimic despre asta, pentru că mă temeam să nu te pierd, draga mea, pe tine, cea mai mare fericire a vieţii mele... sau, ca să spun aşa, diploma mea universitară. Fratele meu şi-a dobîndit-o la colegiu, iar eu la lăptăria Talbothays şi n-am vrut să risc s-o pierd. Era să-ţi vorbesc de acum o lună... atunci cînd ai consimţit să fii a mea, dar n-am putut. M-am gîndit că asta o să te înstrăineze de mine. Am amînat. Apoi m-am hotărît să-ţi spun ieri, ca să-ţi dau prilejul să scapi de mine. Dar n-am făcut-o. Şi nici azi dimineaţă, cînd ai vrut să ne mărturisim păcatele... ştii, atunci cînd ne-am întîlnit în capul scării... nici atunci n-am vrut să-ţi vorbesc... păcătosul de mine! Dar acum cînd te văd stînd aici cu un aer atît de serios, simt că trebuie să-ţi vorbesc. Ai să mă ierţi oare?

— Da, da! Sînt sigură că...

— Aşa nădăjduiesc şi eu. Dar aşteaptă puţin. Deocamdată nu ştii nimic. Să încep cu începutul... Cu toate că bietul tata se teme probabil că din pricina ideilor mele sînt unul dintre acei oameni pierduţi pentru totdeauna, cred în bunele moravuri la fel ca şi tine. Pe vremuri visam să ajung un dascăl al oamenilor şi am fost tare dezamăgit cînd mi-am dat seama că nu pot să intru în rîndurile Bisericii. Am admirat întotdeauna caritatea, cu toate că nu mă pot socoti un om neprihănit şi am urît viciul, aşa cum cred că îl urăsc şi acum. Orice ai gîndi despre inspiraţia absolută, nu se poate să nu te alături cu căldură cuvintelor sfîntului Pavel: „Să fii o pildă... în vorbele tale, în purtările tale, în milostenia tar în gîndurile, credinţa şi neprihănirea ta”. Asta e singura pavăză pe care o au bietele făpturi omeneşti. Integer vitae{70} spune un poet roman care n-ar fi o tovărăşie prea potrivită cu sfîntul Pavel...

Cînd eşti cinstit şi tare în virtuţi,

Tu n-ai nevoie de suliţi de maur.

Ei, şi cum îţi spuneam, ştiind că drumul către un anumit loc e pietruit cu bune intenţii şi simţind lucrul ăsta atît de puternic, ai să înţelegi ce remuşcări îngrozitoare am avut cînd, plin de gînduri frumoase pentru semenii mei, am căzut eu însumi în păcat!

Şi Angel îi povesti despre acea perioadă din viaţa lui de care am mai pomenit: perioada petrecută la Londra, cînd frămîntat de griji şi de îndoieli, purtat ca o frunză în voia valurilor, s-a desfrînat timp de două zile cu o femeie necunoscută.

— Din fericire, mi-am dat seama de nebunia mea, urmă el. N-am mai vrut s-o mai văd şi am plecat acasă. De atunci n-am mai căzut niciodată în păcat. Dar vrînd să-ţi acord tot respectul şi sinceritatea cuvenită, ţi-am făcut această mărturisire. Spune-mi, mă ierţi?

În loc de răspuns, Tess îi strînse mîna.

— Atunci încheiem discuţia asta pentru totdeauna. De altfel nici nu e plăcut să vorbeşti despre lucruri d-astea într-o asemenea împrejurare. Să vorbim de ceva mai vesel.

— Ah, Angel... aproape că-mi pare bine... fiindcă acum ai să poţi să mă ierţi şi tu pe mine. Eu nu ţi-am făcut încă mărturisirea pe care voiam să ţi-o fac... Am şi eu ceva să-ţi spun... Adu-ţi aminte că ţi-am promis...

— Ah, da! Ei, ia să vedem ce-ai de spus, păcătoasă mică!

— Zîmbeşti tu, dar să ştii că e tot atît de serios ca şi la tine, poate chiar mai serios.

— Nu se poate să fie mai serios, draga mea.

— Nu, nu se poate să fie. Sigur că nu! strigă Tess sărind de pe scaun, veselă şi plină de speranţă. Nu, nu se poate să fie mai serios! strigă ea. Pentru că e acelaşi lucru! Sigur că da! Stai să-ţi povestesc.

Tess se aşeză din nou.

Se ţineau de mînă ca la început. Luminată vertical de foc, cenuşa de sub grătar semăna cu un deşert torid. În lumina roşie de cărbuni aprinşi care căidea pe faţa şi pe mîinile lui Angel, imaginaţia te făcea să vezi spectacolul îngrozitor al judecăţii de apoi; aceeaşi lumină o învăluia şi pe Tess, pătrunzîndu-i printre firele de păr de pe frunte şi dogorindu-i pielea delicată. Umbra ei uriaşă se proiecta pe pereţi şi pe tavan. Cînd se pleca, fiecare diamant al colierului sclipea sinistru, ca un ochi de broască rîioasă. Îşi lipi fruntea de tîmpla lui Clare şi începu să povestească... îi spuse cum îl cunoscuse pe Alec d’Urberville şi ce urmase după aceea, şoptind cuvintele cu pleoapele plecate şi fără să tresară.

Sfîrşitul volumului 1

Volumul 2

FAZA A CINCEA

FEMEIA PLĂTEŞTE

XXXV

Tess sfîrşise povestea; repetase chiar unele amănunte şi dăduse şi o serie de lămuriri suplimentare. Vocea ei abia se ridicase deasupra tonului iniţial; nu încercase să se dezvinovăţească în nici un fel, şi nu vărsase nici o lacrimă.

Dar pe măsură ce depănase firul povestirii, aspectul lucrurilor din jur parcă se transformase. Focul din vatră avea un aer răutăcios şi semăna cu un drăcuşor care-şi rîdea de ea, fără să-i pese de suferinţa ei. Paravanul din faţa sobei rînjea nepăsător şi leneş, iar cana cu apă, luminată de foc, părea absorbită doar de jocul de culori. Toate obiectele materiale din cameră îşi arătau nepăsarea cu o înverşunată încăpăţînare. Şi cu toate astea, din clipa în care Angel o sărutase, nu se schimbase nimic, sau în orice caz nimic din natura însăşi a lucrurilor. Se schimbase însă esenţa lor.

După ce termină povestea, cuvintele de iubire pe care le şoptiseră mai înainte părură că se îngrămădesc într-un colţ al creierului lor, repetîndu-se ca un ecou al unor momente de nebunie oarbă.

Clare se aplecă să aţîţe focul, fără să-şi dea seama cît de nepotrivit era gestul, căci nu se dezmeticise încă bine după cele auzite. Scormoni jăratecul din cămin, apoi se ridică în picioare. Îl izbea acum toată grozăvia destăinuirii lui Tess. Se întunecase la faţă şi se plimba furios prin cameră, străduindu-se să-şi adune gîndurile. Dar oricît s-ar fi străduit, nu reuşea cu nici un chip. Nu-şi mai găsea astîmpăr. Cînd se hotărî, în sfîrşit, să vorbească, o făcu pe un ton cu totul neaşteptat, tonul cel mai banal cu care i se adresase vreodată.

— Tess!

— Da, iubitule.

— Să fie oare adevărat? După felul în care mi-ai vorbit, trebuie să cred că-i adevărat, că doar nu eşti nebună. Mai bine ai fi! Dar totuşi, nu eşti...! Soţia mea... Tess a mea! Mă uit la tine, dar nu văd nimic care să îndreptăţească o asemenea bănuială.

— Nu sînt nebună, spuse Tess.

— Şi cu toate astea... O privi cu ochi pierduţi, apoi continuă, ca năuc: De ce nu mi-ai spus nimic pînă acum? Ah, da, îmi aduc aminte... ai vrut tu odată să-mi spui ceva, dar nu te-am lăsat!

Cuvintele astea şi altele pe care le rosti nu erau altceva decît o vorbărie goală, superficială, căci străfundurile sufletului lui zăceau încă paralizate. Angel se întoarse şi se sprijini de un scaun. Tess îl urmă pînă în mijlocul camerei şi rămase aşa, uitîndu-se la el cu ochi mari din care nu curgea nici o lacrimă.

Apoi se lăsă în genunchi, ghemuindu-se la picioarele lui.

— În numele dragostei noastre, iartă-mă, şopti ea cu gura uscată. Şi eu te-am iertat pentru acelaşi păcat.

Dar cum Angel nu-i răspunse, Tess se rugă iar:

— Iartă-mă, aşa cum te-am iertat şi eu! Căci te-am iertat, Angel.

— Da... da, asta aşa e!

— Şi tu nu mă ierţi?

— Iertarea n-are ce căuta aici, Tess. Pînă acum erai o fiinţă, acum eşti alta. Ah, Dumnezeule, cum poţi să-ţi închipui că iertarea s-ar putea potrivi cu o... scamatorie atît de grotescă!

Angel se opri să se gîndească la definiţia pe care o enunţase, apoi deodată izbucni într-un rîs sinistru - nefiresc şi înfricoşător, ca rîsetele iadului.

— Nu, nu... te rog! Mă ucizi cu rîsul ăsta! strigă ea. Fie-ţi milă de mine... fie-ţi milă!

Angel nu spuse nimic, iar Tess, albă ca varul, sări în picioare.

— Angel, Angel, ce vrea să zică rîsul ăsta? strigă ea. Îţi dai seama ce înseamnă toate astea pentru mine?

Angel dădu din cap.

— Nădăjduiam, doream şi mă rugam lui Dumnezeu să te fac fericit! Mă gîndeam adesea cît de bucuroasă aş fi dacă aş reuşi, şi ce soţie netrebnică aş fi dacă aş da greş. Asta gîndeam eu, Angel!

— Ştiu!

— Am crezut că mă iubeşti, Angel, că mă iubeşti pe mine, aşa cum sînt. Şi dacă mă iubeşti, cum se poate să te uiţi aşa la mine şi să-mi vorbeşti cum îmi vorbeşti? Mă sperii! Eu, cînd m-am îndrăgostit de tine, m-am îndrăgostit pentru totdeauna, orice s-ar întîmpla, chiar dacă te-ai acoperi de ruşine, pentru că te iubesc aşa cum eşti. Şi atunci cum de poţi, tu, soţul meu, să nu mă mai iubeşti?

— Ţi-am mai spus o dată. Nu eşti tu femeia pe care am iubit-o.

— Dar atunci cine?

— O altă femeie, cu înfăţişarea ta.

Cuvintele lui adevereau presimţirile ei rele din trecut. Angel o considera acum ca pe un fel de impostor: o femeie vinovată care se ascundea sub înfăţişarea unei femei fără de prihană. Cînd îşi dădu seama de asta, pe faţa ei albă se întipări o expresie de groază; obrajii i se muiară, iar gura i se crispă rămînînd mică de tot şi perfect rotundă. Povara îngrozitoare a impresiei pe care i-o făcea acum lui Angel o făcu să-i fugă pămîntul de sub picioare. Văzînd că e gata să se prăbuşească, Angel veni spre ea.

— Aşază-te, aşază-te, îi spuse el cu blîndeţe. Nu te simţi bine şi e firesc să fie aşa.

Tess se aşeză fără să-şi dea seama ce face, cu un aer pierdut. Avea aceeaşi faţă răvăşită ca mai înainte, aceeaşi expresie în ochi. Privind-o, Angel simţea cum se încreţeşte pielea pe el.

— Atunci nu mai vrei să fiu a ta, Angel? îl întrebă ea, neputincioasă. Spune că, nu mă mai iubeşti pe mine, că iubeşti pe alta care are doar chipul meu. La gîndul ăsta i se făcu milă de ea însăşi ca de un om nedreptăţit şi dîndu-şi şi mai bine seama de situaţia în care se afla, simţi că i se umplu ochii de lacrimi. Se întoarse şi izbucni în hohote de plîns, jeluindu-şi propria soartă.

Clare se simţi uşurat de această schimbare, căci efectul pe care cele întîmplate îl aveau asupra lui Tess începuse să devină aproape tot atît de chinuitor pentru el ca şi însăşi dezvăluirea faptelor. Aşteptă răbdător, apatic chiar, pînă cînd durerea ei se mai linişti şi plînsul ei zbuciumat se potoli. Din cînd în cînd, doar, mai scotea cîte un suspin.

— Angel, spuse ea deodată, pe un ton firesc, care luase acum locul vocii aceleia uscate şi înnebunite de groază. Angel, sînt oare prea păcătoasă ca să putem trăi laolaltă?

— Nu am avut încă timp să mă gîndesc la ce-am putea face!

— N-am să te rog să mă laşi să trăiesc alături de tine, Angel, fiindcă ştiu că n-am nici un drept s-o fac. N-am să-i scriu mamei şi surorilor să le spun că ne-am căsătorit, aşa cum aveam de gînd, şi nici n-am să isprăvesc sacul de lucru pe care l-am croit şi pe care voiam să-l cos cînd o să fim la noi acasă.

— Nu?

— Nu! N-am să fac decît ce-ai să-mi porunceşti tu. Şi dacă ai să pleci de lîngă mine, n-am să te urmez, şi dacă n-ai să-mi mai vorbeşti niciodată, n-am să te întreb de ce, decît dacă ai să-mi îngădui tu.

— Şi dacă am să-ţi poruncesc să faci ceva?

— Am să te ascult întocmai ca o sclavă oropsită. Chiar dacă-mi porunceşti să mă aşez aici jos şi să mor.

— Eşti foarte bună, dar mă izbeşte contradicţia dintre spiritul de sacrificiu pe care-l dovedeşti acum şi dorinţa ta de autoconservare din trecut.

Acestea fură primele cuvinte tăioase dintre ei. Dar a-i adresa sarcasme bine gîndite lui Tess, era ca şi cum le-ai fi adresat unui cîine sau unei pisici. Tess nu-şi dădu seama de farmecul subtilităţii lor şi le primi ca pe nişte ocări, rostite de o voce duşmănoasă şi plină de mînie. Rămase mută, neînţelegînd că Angel încerca de fapt să înăbuşe dragostea pe care o simţea pentru ea. Abia dacă observă o lacrimă care se prelingea încet pe obrazul lui, o lacrimă atît de mare încît porii peste care trecea se măreau ca sub lentila unui microscop. Dar Angel îşi reaminti cu groază de schimbarea totală şi îngrozitoare pe care mărturisirea lui Tess o produsese în viaţa şi universul lui. Încerca cu desperare să se descurce în noile împrejurări în care se afla. Trebuia neapărat să facă ceva. Dar ce?

— Tess, spuse el cu toată blîndeţea de care se simţea în stare. Nu pot să mai stau în camera asta... Mă duc să iau puţin aer.

Ieşi fără zgomot. Cele două pahare de vin pe care le turnase pentru cină - pentru ea şi pentru el - rămăseseră neatinse pe masă. Aşa se termină agapa lor. Cu două sau trei ore mai înainte, la ceai, băuseră, în joacă, din aceeaşi ceaşcă.

Cu toate că Angel închisese uşa cu mare grijă, Tess îl auzi şi se trezi din încremenirea în care căzuse. Angel plecase! Nu mai putea nici ea să rămînă aici. Îşi aruncă în grabă o haină pe umeri, deschise uşa şi-l urmă stingînd lumînările de parcă ar fi plecat pentru totdeauna. Ploaia încetase şi noaptea era acum senină.

Tess îl ajunse repede din urmă, căci Clare mergea încet şi fără vreo ţintă precisă. Silueta ei, de-un cenuşiu-deschis, o făcea pe a lui Clare să pară întunecată, sinistră şi inaccesibilă. Simţea ca o ironie a soartei atingerea giuvaerurilor de care fusese o clipă atît de mîndră. Auzindu-i paşii, Angel se întoarse, dar prezenţa ei nu păru că-l impresionează cîtuşi de puţin, îşi continuă drumul trecînd peste cele cinci arcuri larg deschise ale podului din faţa casei.

Pe drumul mare urmele lăsate de copitele vacilor şi ale cailor erau acum pline cu apă, căci ploaia nu fusese destul de puternică ca să le şteargă cu totul. Lumina stelelor care se reflectau în bălţile astea mititele lucea o clipă, apoi se stingea o dată cu trecerea lui Tess, ca să apară din nou mai departe. Dacă nu le-ar fi văzut reflectate acolo, Tess nici n-ar fi ştiut că stelele îi strălucesc deasupra capului - astre imense ale universului, a căror imagine se pierdea în aceste bălţi atît de neînsemnate.

Ferma la care locuiau acum se găsea în aceeaşi vale ca şi Talbothays, dar cîteva mile mai în josul apei; se aflau într-o cîmpie întinsă şi aceasta îi îngăduia lui Tess să nu-l piardă pe Angel din ochi. Drumul care pornea din faţa casei şerpuia de-a lungul păşunilor şi Tess îşi urma soţul ca prin vis - o umbră credincioasă care nu încerca să se apropie de el sau să-i atragă atenţia.

Într-un tîrziu însă îl ajunse din urmă în tăcere, şi tot în tăcere continuară să meargă unul alături de celălalt. Cînd un om cinstit îşi dă seama c-a fost înşelat, se simte adesea înclinat spre cruzime şi Clare simţea acum din plin acest lucru. Aerul proaspăt de afară îl trezise, împiedicîndu-l să mai acţioneze din instinct, aşa cum i-ar fi venit poate s-o facă. Tess îşi dădu seama că el o vedea acum în toată goliciunea, fără nici un fel de aureolă şi că Vremea îi cînta psalmul ei batjocoritor:

„Şi iată, cînd faţa-ţi va fi dezvelită, acela ce te-a iubit te

va urî!

Şi cînd destinul te va umili, nu-ţi va mai fi mîndru chipul. Căci viaţa-ţi va cădea ca frunza şi se va răspîndi ca ploaia; Şi val pe obrazul tău va fi durerea, coroană-ţi va fi suferinţa.”

Angel era cufundat în gînduri, iar tovărăşia ei nu era în stare să le întrerupă sau să le abată şirul. Cît de neînsemnată trebuie să fi devenit prezenţa ei pentru Clare! Cu toate acestea nu se putea împiedica să-i vorbească:

— Dar ce-am făcut? Ce am făcut? Nimic din cele ce ţi-am spus nu înseamnă că nu te iubesc sau că te iubesc mai puţin. Doar nu-ţi închipui c-am urmărit să te înşel? Toată supărarea asta, singur ţi-ai scornit-o, Angel. Să ştii că nu e vina mea. Nu e. Şi nu sînt o femeie mincinoasă, aşa cum crezi tu!

— Bine, bine, nu eşti mincinoasă, soţia mea, dar nici nu mai eşti aceeaşi... Nu, nu mai eşti aceeaşi. Dar nu mă face să te dojenesc. M-am jurat să n-o fac şi voi lupta din răsputeri să mă stăpînesc.

Tess însă, în tulburarea ei, continua să stăruie spunînd poate lucruri pe care ar fi fost mai bine să le treacă sub tăcere.

— Angel! Angel! Eram doar un copil... cînd s-a întîmplat! Un copil... Nu ştiam nimic despre bărbaţi.

— Da, trebuie să recunosc că ceilalţi au păcătuit mult mai mult împotriva ta decît ai păcătuit tu însăţi.

— Atunci nu vrei să mă ierţi?

— Ba te iert, dar asta nu-i tot.

— Şi mă mai iubeşti?

Clare nu răspunse nimic.

— Vai, Angel! Mama spune că se întîmplă uneori şi că ştie multe femei cărora li s-a întîmplat mai rău decît mie şi soţii lor nu s-au supărat cine ştie ce şi pînă la urmă le-au iertat... Şi femeile astea nu-şi iubeau bărbaţii atît cît te iubesc eu pe tine.

— Nu, Tess, n-are rost să mai discutăm: Alte lumi... alte moravuri. Aproape că-mi vine să-ţi spun că eşti o ţărancă neştiutoare care n-a avut de unde învăţa care sînt valorile pe diferitele trepte sociale. Nu-ţi dai seama ce vorbeşti?

— M-am născut la ţară, e drept, dar nu sînt ţărancă de felul meu.

Vorbise cu năduf, dar se potoli îndată.

— Cu atît mai rău pentru tine... Cred că pastorul acela care ţi-a dezgropat strămoşii ar fi făcut mai bine dacă-şi ţinea gura. Nu mă pot împiedica să leg declinul familiei voastre de lipsa ta de voinţă. Familiile decăzute implică purtări decăzute şi o voinţă decăzută. Ah! Dumnezeule, de ce mi-ai dat un nou motiv să te dispreţuiesc, vorbindu-mi de strămoşii tăi? Eram convins că eşti un copil nevinovat al pămîntului, şi cînd colo nu erai nici mai mult nici mai puţin decît ultimul vlăstar al unei aristocraţii vlăguite.

— Păi dacă-i vorba pe-aşa, sînt o grămadă de familii care în privinţa asta stau tot atît de rău ca mine. Neamurile lui Retty au fost cîndva proprietari însemnaţi şi familia lăptarului Billett de asemenea. Familia Debbyhouse, care acum sînt căruţaşi, au fost cîndva familia De Bayeux. Găseşti oameni ca noi la tot pasul; aşa-i în comitatul ăsta şi n-am ce-i face.

— Cu atît mai rău pentru comitat.

Tess primea toate reproşurile astea fără să ia în seamă detaliile. N-o mai iubea cum o iubise pînă atunci, şi acesta era singurul lucru de care îi păsa.

Continuară drumul în tăcere. Mai tîrziu, oamenii din ţinut povestiră că un ţăran din Wellbridge, care plecase în puterea nopţii să caute un doctor, întîlnise prin păşuni doi îndrăgostiţi care mergeau foarte încet, în tăcere, unul în spatele celuilalt, ca într-o procesiune funerară; din cîte a putut vedea, păreau tare amărîţi şi frămîntaţi. Mai tîrziu, întorcîndu-se acasă, ţăranul trecuse din nou prin aceleaşi păşuni şi-i văzuse mergînd tot atît de încet şi tot atît de nepăsători faţă de ora tîrzie şi de noaptea tristă care-i învăluia. Dar pentru că era cu gîndul la ale lui şi la boala din familie, ţăranul nostru uită de această întîmplare curioasă şi-şi aminti de ea abia după cîtăva vreme. În timpul care trecuse din clipa în care ţăranul plecase după doctor şi pînă la întoarcerea lui acasă, Tess îi spusese bărbatului ei:

— Nu ştiu ce să fac să nu-ţi nenorocesc viaţa. Uite rîul colo în vale... Aş putea să-mi pun capăt zilelor... Nu mi-e frică!

— Nu vreau să mai adaug şi-un omor la celelalte păcate ale mele, spuse el.

— Aş lăsa ceva care să dovedească că am făcut-o fiindcă aşa am vrut eu... din pricina ruşinii care mă copleşise, şi atunci n-o să te mai învinovăţească nimeni.

— Vorbeşti prostii. Să nu te mai aud vorbind aşa. E absurd să nutreşti asemenea gînduri pentru un lucru care e mai degrabă demn de rîs decît de tragedie. Văd că înţelegi foarte greşit sensul acestei întîmplări nefericite. Nouăzeci la sută din oameni ar socoti-o ca pe o poveste comică. Te rog să-mi faci plăcerea să te duci acasă şi să te culci.

— Bine, mă duc, zise ea supusă.

Rătăciseră pe un drum care ducea la ruinele unei binecunoscute mănăstiri cisterciene{71} aflată în spatele unei mori, care în veacurile trecute făcuse şi ea parte din aşezămintele mănăstireşti. Moara tot mai măcina, căci hrana e o necesitate permanentă; dar mănăstirea dispăruse, căci credinţele pier repede. Adesea se acordă mult mai multă grijă celor trecătoare decît celor eterne. Se învîrtiseră în loc, aşa că nu erau prea departe de casă; ca să ajungă acolo, aşa cum îi poruncise Angel, trebuia doar să treacă podul cel mare de piatră de peste rîu şi să meargă înainte cîţiva metri. Acasă le găsi pe toate aşa cum le lăsase. Focul tot mai ardea în vatră. Tess nu rămase jos decît o clipă, apoi urcă în cameră ei, unde fuseseră duse bagajele. Se aşeză pe marginea patului, uitîndu-se în gol, cu un aer absent, apoi începu să se dezbrace. Cînd apropie lumînarea de pat, razele ei căzură pe baldachinul de muselină, sub care atîrna ceva. Ridică lumînarea să vadă ce e. Era o ramură de vise. Ghici imediat că fusese agăţată acolo de Angel. Iată deci explicaţia acelui colet misterios care fusese atît de greu de împachetat şi de adus, pachetul despre care Angel nu voise să-i spună nimic, zicînd doar că foarte curînd timpul îi va arăta care-i era rostul. Îl agăţase acolo plin de elan şi de voioşie. Cît de absurd şi de nepotrivit părea acum! Nemaiavînd de ce să se teamă şi fără prea multe speranţe, căci nu trăgea nădejde eă Angel ar fi putut să se înduplece, Tess se culcă tristă şi abătută. Cînd suferinţa încetează de a fi speculativă, somnul începe să-şi ceară drepturile. Multe stări sufleteşti mai fericite decît aceea în care se afla Tess alungă totuşi somnul, pe cînd starea ei îl cerea ca pe o binefacere; cîteva clipe mai tîrziu, Tess cea tristă şi părăsită uită de toate, înconjurată de liniştea plină de miresme a încăperii, care fusese poate cîndva camera nupţială a vreunui strămoş.

Într-un tîrziu, paşii îl aduseră şi pe Clare înapoi spre casă. Intră încet în salon, făcu lumină şi cu aerul unui om care ajunsese la o hotărîre, întinse nişte pături pe canapeaua veche de păr de cal, şi-şi pregăti, de bine de rău, un culcuş. Dar înainte de a se culca, urcă scara desculţ şi în vîrful picioarelor; îşi lipi urechea de uşa lui Tess, îi auzi răsuflarea regulată şi-şi dădu seama că doarme adînc.

— Slavă Domnului! îşi spuse Clare, simţind totuşi o strîngere de inimă la gîndul că acum, după ce trecuse povara vieţii ei pe umerii lui, Tess se odihnea fără grijă. Angel avea oarecum dreptate, dar nu întru totul.

Se îndreptă spre scară şi vru să coboare, apoi, nehotărît, se întoarse iar spre uşa ei. Întorcîndu-se, dădu cu ochii de una dintre doamnele d’Urberville, al cărei portret se afla sus, pe perete, aproape de uşa camerei lui Tess. La lumina lumînării portretul era mai mult decît respingător. Lui Clare i se părea că sub trăsăturile femeii se ascundeau gînduri sinistre şi o vie dorinţă de răzbunare pe bărbaţi. Corsajul ei decoltat, în stilul care era la moda pe vremea reginei Carolina{72}, semăna cu corsajul lui Tess cînd îl desfăcuse la gît ca să vadă cum îi vine colierul. Şi Angel îşi dădu din nou seama, cu tristeţe, cît de mult semănau cele două femei.

Asta îi fu de ajuns. O porni din nou şi coborî scara.

Avea un aer calm şi rece; doar gura lui mică şi încleştată arăta puterea de stăpînire de care era în stare. Faţa lui continua să fie îngrozitor de lipsită de expresie, aşa cum fusese din clipa cînd Tess îşi începuse povestirea. Era faţa unui om care încetase să mai fie sclavul pasiunii, dar căruia eliberarea nu-i aducea nici o bucurie. Nu făcea altceva decît să se gîndească ce rol sfîşietor juca hazardul în experienţa oamenilor şi ce neprevăzută era natura lucrurilor. Pînă acum o oră nimic nu i se păruse mai pur, mai dulce şi mai feciorelnic decît Tess, pe care pînă atunci o adorase... Dar:

„Puţin de-i mai puţin, şi cîte lumi se pierd!”

Şi cu toate astea, Angel greşea cînd se gîndea că expresia pură şi cinstită de pe faţa lui Tess nu e oglinda sufletului ei. Dar Tess n-avea pe nimeni care să-i pledeze cauza, n-avea pe nimeni care să-l facă pe Angel să-şi dea seama că greşeşte... E oare cu putinţă, îşi zicea el, ca ochii în a căror privire nu deosebise nimic care să dezmintă ceea ce spuneau buzele, să vadă totuşi veşnic în spatele lumii lor aparente o altă lume, discordantă şi în contrast cu prima?

Se întinse pe canapeaua din salon şi stinse lampa. Noaptea umplu, indiferentă şi nepăsătoare, întreaga încăpere; noaptea care-i înghiţise lui fericirea şi care o digera acum apatic, gata să înghită cu aceeaşi nepăsare fericirea altor mii de oameni.

XXXVI

Clare se deşteptă în lumina cenuşie a zorilor care, în ziua aceea, se furişaseră ca nişte zori de crimă. În căminul din faţa lui nu mai era decît cenuşă. Pe faţa de masă rămăseseră cele două pahare pline cu vinul din care nu gustase nimeni şi care acum era trezit şi tulbure; ceva mai încolo se aflau scaunul ei gol, scaunul lui şi celelalte mobile, cu aerul lor de veşnică neputinţă şi de nesuferită indiscreţie, de parcă ar fi întrebat: „Ce-i de făcut?” Sus, nu se auzea nici un sunet. După cîteva clipe, însă, cineva bătu la uşă. Angel îşi spuse că trebuie să fie nevasta fermierului din vecini, care avea să se ocupe de gospodăria lor cît stăteau acolo.

În clipele acelea, prezenţa unei a treia persoane în casă ar fi fost extrem de neplăcută şi cum era gata îmbrăcat, deschise fereastra şi îi spuse că n-au nevoie de ea în dimineaţa aceea. Femeia ţinea în mînă o cană cu lapte; Angel o rugă s-o lase în prag. După plecarea ei se duse să caute nişte lemne în dosul casei şi aprinse în grabă focul. Găsi în cămară unt, ouă, pîine, şi o grămadă de alte alimente, şi în cîteva clipe pregăti masa. Muncind la fermă învăţase să se descurce în treburile gospodăriei. Lemnele aprinse din cămin scoteau pe horn o coloană de fum al cărei vîrf semăna cu o floare de lotus... Localnicii care treceau pe acolo o vedeau, se gîndeau la tinerii însurăţei şi le invidiau fericirea.

După ce se mai uită o dată să vadă dacă nu lipseşte nimic, Angel se duse în capul scării şi strigă pe un ton convenţional:

— Gata masa!

Apoi deschise uşa de la intrare şi făcu cîţiva paşi prin faţa casei, respirînd aerul dimineţii. Stătu o clipă afară, apoi se întoarse. O găsi pe Tess în salon, reaşezînd cu gesturi mecanice, ici colo, cîte ceva pe masă. Era complet îmbrăcată, şi cum nu trecuseră decît vreo două, trei minute de cînd o strigase, era foarte probabil că atunci cînd se dusese s-o cheme la masă Tess era gata sau aproape gata. Părul îi era strîns într-un coc mare pe ceafă şi purta una din rochiile ei noi - o rochie de lînă albastru-deschis cu un volănaş alb la gît. Faţa şi mîinile păreau să-i fie reci; probabil că se îmbrăcase şi stătuse multă vreme aşa în dormitorul fără foc. Se părea că politeţea vădită a tonului lui Clare, atunci cînd o chemase, îi trezise, pentru o clipă, noi speranţe care se stinseseră, însă, de îndată ce dădu ochii cu el.

De fapt, în sufletul amîndurora rămăsese doar cenuşa focului din trecut. O oboseală apăsătoare luase acum locul tristeţii mistuitoare din ajun. Se părea că nimic nu-i mai poate trezi din toropeala în care căzuseră. Angel îi vorbea încet şi calm, iar Tess îi răspundea cu aceeaşi lipsă de pasiune. În cele din urmă se ridică, se apropie de el şi se uită fix la faţa lui încordată, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că şi faţa ei arăta la fel.

— Angel! spuse ea, şi se opri atingîndu-l cu degetele uşor, ca o adiere, de parcă-i venea greu să creadă că înaintea ei se află, în carne şi oase, cel ce fusese iubitul ei. Ochii îi străluceau, şi obrajii îi erau palizi, dar aveau încă rotunjimea lor obişnuită, cu toate că păstraseră urmele lucioase ale lacrimilor pe jumătate uscate; buzele ei, de obicei atît de roşii, erau acum aproape tot atît de albe ca şi obrajii. Era încă plină de viaţă, în ciuda suferinţei care o mistuia; dar viaţa pulsa atît de sacadat, încît orice emoţie în plus ar fi îmbolnăvit-o, ochii i s-ar fi stins şi buzele i s-ar fi subţiat.

Părea puritatea însăşi. Natura vicleană imprimase înfăţişării ei un aer atît de feciorelnic, încît Clare se uită la ea înmărmurit.

— Tess, spune-mi că nu-i adevărat! Nu poate să fie adevărat!

— E adevărat!

— Tot ce mi-ai spus?

— Tot!

Se uita la ea rugător de parca ar fi fost gata să accepte o minciună - chiar dacă ştia că-i minciună - pe care ar fi transformat-o apoi, printr-un soi de sofistică, într-o dezminţire valabilă. Cu toate astea, Tess nu făcu decît să repete:

— E-adevărat.

— Trăieşte? întrebă el apoi.

— Copilul a murit.

— Şi el?

— El trăieşte.

Un ultim val de desperare trecu pe faţa lui Clare.

— E-n Anglia?

— Da.

Clare făcu cîţiva paşi.

— Uite care-i punctul meu de vedere, spuse el deodată. Am crezut - şi oricine ar fi judecat la fel - că dacă am renunţat la ambiţia de a lua o nevastă cu situaţie socială, cu avere sau care să cunoască bunele maniere, voi lua cel puţin o fată cuminte de la ţară. Eram la fel de sigur că-i cuminte pe cît eram de sigur că are obrajii trandafirii. Şi cînd colo... Dar nu sînt eu omul să-ţi cer socoteală şi nici n-am s-o fac.

Tess îşi dădea atît de bine seama de starea lui de spirit, încît nici n-ar mai fi fost nevoie să i-o amintească. Şi tocmai asta o făcea să fie atît de desperată. Înţelegea că Angel pierduse tot.

— Angel, nu te-aş fi lăsat să mă iei de nevastă dacă n-aş fi ştiut că pînă la urmă tot mai există o scapare, cu toate că nădăjduisem că niciodată nu vei...

Vocea i se gîtui.

— O scăpare?

— Da, adică să te descotoroseşti de mine. Căci poţi să te descotoroseşti de mine, să ştii.

— Cum?

— Prin divorţ.

— Dumnezeule! Cum poţi fi atît de prostuţă? Cum să divorţez?

— Nu poţi? Acum cînd ţi-am spus totul? Credeam că destăinuirile mele vor fi un motiv destul de serios.

— Vai, Tess... eşti atît de... atît de copil... de neştiutoare... de naivă! Nici nu mai ştiu cum eşti, dar un lucru ştiu sigur, că nu pricepi legile... asta-i clar...!

— Cum... chiar nu se poate?

— Bineînţeles că nu!

Pe faţa ei apăru o expresie de ruşine şi de desperare.

— Am crezut... am crezut... spuse ea în şoaptă. Abia acum îmi dau seama cît de ticăloasă trebuie să-ţi par. Dar crede-mă... crede-mă, îţi jur pe sufletul meu, că n-am ştiut... eram sigură că se poate. E-adevărat că nădăjduisem că n-ai s-o faci... dar eram sigură c-ai să mă poţi goni din viaţa ta dacă vrei şi dacă nu mă mai iubeşti... nici... nici un pic!

— Te-ai înşelat, spuse el.

— Vai! Dar atunci ar fi trebuit s-o fac... s-o fac noaptea trecută! Dar n-am avut curaj! Aşa sînt eu!

— Curaj? Pentru ce?

Şi cum Tess nu-i răspunse, Clare îi luă mîna.

— Ce voiai să faci? întrebă el.

— Să-mi pun capăt zilelor.

— Cînd?

Metodele lui inchizitoriale o chinuiau cumplit.

— Azi-noapte, răspunse.

— Unde?

— Sub vîscul tău!

— Sfinte Dumnezeule! Cum? o întrebă el cu asprime.

— O să-ţi spun, dacă nu te superi pe mine, zise ea făcîndu-se mică. Cu sfoara de la cufăr. Dar n-am fost în stare să... merg pînă la capăt. Mi-era teamă că scandalul o să-ţi păteze numele.

Această destăinuire neaşteptată, pe care i-o smulsese contra voinţei ei, îl tulbură pe Angel în mod vădit. Dar continua s-o ţină de mînă. Apoi, luîndu-şi ochii de pe faţa ei, spuse:

— Ascultă, nu cumva să îndrăzneşti să te mai gîndeşti la o asemenea grozăvie! Cum de ţi-a putut trece prin minte? Trebuie să făgăduieşti soţului tău că n-ai să mai încerci niciodată să faci una ca asta!

— Da, îţi făgăduiesc. Mi-am dat şi eu seama cît de urît a fost gîndul ăsta.

— Urît? A fost cu totul nevrednic de tine!

— Bine, Angel, dar... se rugă ea măsurîndu-l cu ochii mari şi nevinovaţi, mă gîndisem s-o fac numai şi numai în interesul tău - ca să poţi scăpa de mine, fără scandalul unui divorţ pe care e drept că-mi închipuiam că ai fi putut să-l obţii. Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să fac una ca asta pentru mine. Totuşi, dac-o făceam cu mîna mea, pedeapsa mi s-ar fi părut prea uşoară. Tu, soţul meu pe care l-am nenorocit, tu trebuie să mă loveşti. Dacă ai putea să te hotărăşti s-o faci chiar tu, de vreme ce nu există altă scăpare pentru tine, cred că te-aş iubi şi mai mult, dacă asta ar fi cu putinţă. Sînt atît de nevrednică de tine şi simt că-ţi stau în cale!

— Sssst!

— Bine, am să tac, dacă vrei. Căci orice dorinţă a ta e lege pentru mine!

Angel ştia bine că-i aşa. De la desperarea din noaptea trecută, energia lui Tess scăzuse pînă se risipise cu totul, aşa că nu mai avea să se teamă de nici un gest nesocotit din partea ei.

Tess încercă iar să se ocupe de masă, reuşind, de bine, de rău, să-şi facă de lucru. Apoi se aşezară amîndoi pe aceeaşi parte a mesei ca să nu li se întîlnească privirile. La început, zgomotul pe care-l făceau cînd mîncau şi beau li se păru oarecum supărător, dar n-aveau încotro; şi pe urmă, mîncau atît de puţin... Angel termină masa, se ridică şi spunîndu-i ora la care să-l aştepte cu prînzul, plecă la moară. Încerca, în mod mecanic, să-şi urmeze planul iniţial de a cerceta treburile morăritului, acesta fiind singurul motiv practic pentru care veniseră acolo.

După ce plecă, Tess rămase la fereastră, urmărindu-l în timp ce trecea pe podul cel mare de piatră, care ducea spre moară, pînă cînd silueta i se pierdu în dosul căii ferate. Apoi, fără un suspin, se întoarse şi începu să strîngă masa şi să rînduiască prin casă.

Nu trecu mult şi veni şi femeia care trebuia să-i ajute la gospodărie. La început prezenţa femeii fu pentru Tess o povară; curînd însă, femeia se dovedi a-i fi de ajutor. La douăsprezece şi jumătate o lăsă singură în bucătărie şi se întoarse în salon, unde rămase să aştepte ca silueta lui Angel să se ivească de după pod.

Apăru pe la unu. Tess, îmbujorată la faţă, cu toate că Angel se afla încă la un sfert de milă de casă, alergă la bucătărie să pregătească totul, astfel ca masa să fie gata în clipa în care intră el pe uşă. Angel se duse întîi în camera unde în ajun îşi spălaseră mîinile împreună; cînd intră în salon, capacele care erau puse pe farfurii ca să ţină mîncarea caldă se ridicară, de parcă le-ar fi luat chiar el, cu mîna lui.

— Ce punctuală eşti! spuse el.

— Da. Te-am văzut venind pe pod, îi răspunse Tess.

La masă vorbiră despre tot soiul de fleacuri: despre ce făcuse Angel în dimineaţa aceea la Abbey Mill, despre metodele de cernut cerealele, despre maşinile demodate care - se temea Angel - nu-l vor lămuri prea mult în ce priveşte sistemele moderne şi perfecţionate ale morăritului, căci unele dintre ele erau atît de vechi, încît păreau a exista încă de pe vremea cînd moara măcina pentru mănăstirea învecinată, din care acum nu mai rămăsese decît un morman de ruine. Peste vreun ceas plecă iar de acasă şi se întoarse pe la asfinţit. Tot restul serii stătu cu nasul în hîrtii. De teamă să nu-l stingherească, după plecarea bătrînei, Tess se retrase în bucătărie, unde-şi făcu de lucru timp de mai bine de o oră.

Deodată silueta lui Angel apăru în uşă.

— Nu trebuie să munceşti aşa! spuse el, că doar nu mi-eşti servitoare, mi-eşti nevastă!

Tess ridică privirea şi se lumină puţin la faţă.

— Pot oare să mă socotesc nevasta ta? şopti ea pe un ton de amară ironie. Vrei să spui nevasta ta cu numele! Nici nu vreau mai mult.

— Sigur că eşti nevasta mea. Ce vrei să spui?

— Nu ştiu... răspunse ea repede, cu lacrimi în glas. Credeam că... fiindcă nu sînt o femeie cinstită. Ţi-am spus... atunci, de mult... credeam că nu sînt destul de cinstită... şi din cauza asta n-am vrut să ne căsătorim, dar... dar tu ai stăruit!

Izbucni în plîns şi se întoarse cu spatele. Ar fi înduplecat pe orice bărbat... pe orice bărbat în afară de Angel Clare. În străfundurile firii sale, atît de blîndă şi de afectuoasă în general, exista un fond de logica dură, ca o vînă de metal într-un bulgăre de humă moale, care îndoaie orice încearcă să treacă prin el. Logica aceasta care-l făcuse inaccesibil bisericii, îl făcea acum inaccesibil lui Tess. Însăşi dragostea lui era mai mult o strălucire decît un foc, iar în ce privea femeile, de îndată ce înceta să creadă în ele înceta să le îndrăgească, spre deosebire de multe firi impresionabile, care rămîn ataşate senzual de ceea ce dispreţuiesc cu mintea. Angel aşteptă pînă ce Tess se opri din plîns.

— Bine-ar fi dacă măcar jumătate din femeile din Anglia ar fi cinstite ca tine, spuse el cu o pornire de revoltă amară împotriva tuturor femeilor din lume. Nu-i vorba aici de cinste; e o chestiune de principiu.

Îi mai spuse şi alte lucruri asemănătoare, căci se afla încă sub influenţa valului de aversiune care deformează cu înverşunare sufletele cinstite atunci cînd au fost o dată înşelate. Şi totuşi, sub această aversiune exista un curent de simpatie cu care, folosindu-l în interesul ei, o femeie de lume l-ar fi putut cuceri. Dar lui Tess nici prin minte nu-i trecu aşa ceva. Considera totul ca o pedeapsă binemeritată, aşa că abia deschise gura. Dragostea ei pentru Angel era atît de puternică, încît îţi inspira milă. Tess era violentă din fire dar cu toate astea nimic din ceea ce ar fi putut să-i spună Clare n-ar fi fost în stare s-o scoată din sărite; nu urmărea interesul ei; nu se supăra de nimic şi nu gîndea nimic rău despre felul în care Angel se purta cu ea. În clipa aceea ar fi putut să fie luată drept însăşi „mila apostolică”, renăscută într-o lume modernă şi egoistă.

Seara, noaptea şi dimineaţa următoare trecură ca şi cele precedente. O dată, doar o dată, încercă Tess - femeia liberă şi independentă de pînă atunci - să facă un prim pas spre împăcare. Cînd, pentru a treia oară în după-amiaza aceea, Angel voise să plece la moară şi se sculase de la masă spunîndu-i „la revedere”, Tess îi răspunsese cu aceleaşi cuvinte, întinzîndu-i buzele. Angel se făcu că nu bagă de seamă şi-i spuse, întorcînd repede capul:

— Am să mă întorc la timp acasă.

Tess tresări de parc-ar fi lovit-o. De cîte ori nu încercase el să atingă aceste buze, chiar în contra voinţei ei, de cîte ori nu-i spusese rîzînd că buzele şi răsuflarea ei aveau gust de unt, de ouă, de lapte şi de miere, cu care Tess se hrănea aproape exclusiv, cît de des nu-i spusese că gura ei era hrana lui cea de toate zilele, şi cîte alte nebunii asemănătoare. Dar acum nu-i mai erau pe plac. Dîndu-şi seama că Tess tresărise, îi spuse cu blîndeţe:

— Ştii... trebuie să găsesc ceva... o ieşire... Era neapărat nevoie ca la început să rămînem împreună, măcar un timp, ca să evităm scandalul şi să n-ai de suferit, aşa cum s-ar fi întîmplat dacă ne-am fi despărţit imediat. Dar trebuie să-ţi dai seama că am făcut-o doar de formă.

— Da... spuse Tess cu gîndul aiurea.

Angel ieşi şi în drumul spre moară se opri regretînd o clipă că nu-i răspunsese cu mai multă căldură şi că n-o sărutase măcar o dată.

Şi astfel trecură acele zile chinuitoare. E drept că trăiau în aceeaşi casă, dar erau mult mai puţin aproape unul de altul decît înainte de a se iubi. Tess vedeta bine că, aşa cum spusese Angel, încercarea lui de a găsi o soluţie îi paraliza orice activitate. Atîta hotărîre într-o fire aparent atît de suplă o îngrozea pe Tess. Neînduplecarea lui era mult prea crudă. Tess nu se mai aştepta s-o ierte, în timp ce Angel era la moară, se gîndise de multe ori să plece departe, dar se temuse că dacă s-ar fi aflat, lucrul acesta în loc să-l ajute l-ar fi stingherit şi l-ar fi umilit şi mai mult.

Între timp Clare chibzuia. Gîndea fără întrerupere. Simţea că se îmbolnăveşte de atîta gîndit; era ros de gînduri, vlăguit de gînduri, secătuit de toată dragostea de cămin pe care-o simţise înainte. Se tot plimba de colo-colo, întrebîndu-se: „Ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” Şi din întîmplare, Tess îl auzi. Asta o făcu să treacă peste rezerva pe care o avusese ori de cîte ori fusese vorba de viitorul lor:

— Nu m-ai rămîi multă vreme cu mine, Angel, nu-i aşa? întrebă ea. Gura ei cu colţurile lăsate în jos arăta cît de mecanică era acum expresia de calmă supunere de pe faţa ei.

— Nu pot rămîne, spuse el, fără să mă dispreţuiesc şi fără să te dispreţuiesc, poate, şi pe tine, ceea ce ar fi şi mai rău. Cu alte cuvinte nu pot trăi cu tine în sensul obişnuit al cuvîntului. Orice aş simţi faţă de tine acum, nu pot spune că te dispreţuiesc. Lasă-mă să vorbesc deschis, ca să-ţi dai seama în ce situaţie grea mă aflu. Cum să trăim laolaltă atîta vreme cît omul acela e în viaţă? Căci, prin firea lucrurilor, el e bărbatul tău, el, şi nu eu. Dacă ar fi murit, era altceva... Şi pe urmă, nu e numai asta, mai e ceva care nu priveşte viitorul nostru, ci viitorul altora. Gîndeşte-te la anii care vor veni şi la copiii pe care i-am putea avea. Gîndeşte-te că povestea care ţi s-a întîmplat pe vremuri s-ar putea afla - nu se poate, să nu se afle, căci nu există colţ pe lume unde să nu vie sau de unde să nu plece careva. - şi gîndeşte-te la nenorociţii care ar fi sînge din sîngele nostru şi care ar creşte sub semnul unui dispreţ pe care ar ajunge să-l simtă din plin, pe măsură ce trec anii. Cît de groaznică ar fi atunci trezirea lor la realitate! Ce perspectivă! Poţi oare să-mi spui cu mîna pe conştiinţă: „nu pleca” după ce te-ai gîndit la toate astea? Nu crezi că e mai bine să îndurăm suferinţele de acum decît să fugim de ele şi să dăm de altele?

Tess rămase cu pleoapele plecate sub povara durerii.

— Da, e-adevărat că nu pot să-ţi spun „nu pleca”, răspunse ea. Nu pot. Nu m-am gîndit niciodată la toate astea.

Instinctiv - de ce n-am recunoaşte - femeia din ea nădăjduise cu atîta încăpăţînare să-l recîştige, încît simţi cum reînvie în ea imaginea ascunsă că după un timp intimitatea căminului ar putea învinge răceala lui Angel, chiar şi împotriva voinţei lui. Cu toate că nu era rafinată, în înţelesul strict al cuvîntului, Tess nu era nicidecum simplă; ar fi însemnat că nu-i de ajuns de femeie dacă n-ar fi simţit în mod instinctiv ce argument favorabil este convieţuirea. Dar ştia tot atît de bine că dacă acest lucru ar fi dat greş, n-ar mai fi putut s-o ajute nimic. Îşi spuse că e greşit să te bizui pe un lucru care e de domeniul abilităţii. Şi totuşi, nu putea să nu spere. Angel îi împărtăşise felul în care vedea el situaţia acum, fel care exprima - după cum spusese ea - un nou punct de vedere. E drept că Tess nu se gîndise niciodată atît de departe; luciditatea cu care Angel îi vorbise despre nişte urmaşi pe care i-ar fi putut avea şi care într-o bună zi ar fi dispreţuit-o, reuşise să convingă întru totul acest suflet cinstit şi profund umanitar. Tess ştia din pură experienţă că în unele împrejurări există un lucru şi mai bun decît să trăieşti o viaţă fericită - şi anume - să nu mai trăieşti de loc. Suferinţa o învăţase, ca pe mulţi alţii - după cum spune Sully Prudhomme{73} - să considere ordinul: „te vei naşte” ca pe o sentinţă penală, mai cu seamă dacă ar fi adresat copiilor pe care i-ar putea avea.

Dar viclenia de vulpe a doamnei Natură făcuse ca pînă atunci Tess să fie atît de orbită de dragostea ei pentru Clare, încît să uite că s-ar fi putut ca această dragoste să aibă drept urmare crearea unor alte vieţi, care ar fi atras asupra lor ceea ce ea deplînsese ca pe o nenorocire proprie.

Şi tocmai de aceea Tess nu se mai putea împotrivi argumentelor lui Clare. Dar, cu tendinţa spre contradicţie proprie firilor hipersensibile, mintea lui Clare dădu răspunsul la situaţia creată, răspuns de care aproape îi era teamă şi care se baza pe calităţile ei fizice excepţionale, calităţi de care Tess ar fi putut să se folosească cu succes. De altfel, Tess ar fi putut foarte bine să adauge: „Cine să ştie sau cui să-i pese de nenorocirile mele, în cîmpiile din Texas sau pe dealurile australiene? Cine ar putea să ne reproşeze ceva acolo?” Dar, asemenea majorităţii femeilor, accepta presimţirile momentane ale lui Clare ca pe nişte lucruri inevitabile. Şi poate că avea dreptate. Simţirea intuitivă a femeii n-o face să-şi cunoască doar propria ei amărăciune, ci şi pe aceea a bărbatului; şi chiar dacă era puţin probabil ca vreun străin să-i adreseze lui Angel sau alor săi aceste presupuse reproşuri, ele ar fi putut ajunge la urechile lui venind din propria sa conştiinţă, peste măsură de scrupuloasă.

Era a treia zi de cînd trăiau ca nişte străini. Unii ar putea spune, în mod paradoxal, că dacă ar fi avut mai mult instinct animalic, Clare ar fi fost mai uman. Totuşi, noi n-o spunem. Dar dragostea lui Clare era, fără îndoială, eterică pînă la absurd şi idealistă pînă la nerealizare. Prezenţa fizică are asupra naturilor de acest fel mult mai puţină influenţă decît absenţa; căci depărtarea făureşte în mintea lor o fiinţă ideală, lipsită în mod avantajos de defectele fiinţei reale. Tess îşi dădea bine seama că prezenţa ei nu-i pleda cauza cu convingerea cu care s-ar fi aşteptat. Fraza aceea rostită în mod figurat de Angel era perfect valabilă, căci Tess era acum altă femeie decît aceea pe oare o dorise cîndva.

— M-am gîndit la ce-ai spus, îi zise ea plimbîndu-şi arătătorul pe faţa de masă, în timp ce-şi sprijinea fruntea cu mîna cealaltă, pe care purta inelul ce părea că-şi bate joc de amîndoi. E-adevarat... totul! Aşa itrebuie să fie. Trebuie să pleci de lîngă mine.

— Dar tu ce-ai să faci?

— Pot să mă duc acasă, la mama.

Clare nu se gîndise la asta.

— Eşti sigură? întnebă el.

— Cît se poate de sigură. Trebuie să ne despărţim şi ar fi bine s-o facem cît mai repede, ca să scăpăm de grijă. Mi-ai spus odată că sînt în stare să cuceresc un bărbat fără voia lui. Şi dacă-ţi sînt mereu în preajmă, s-ar putea să te fac să-ţi schimbi hotărîrea, împotriva voinţei şi dorinţelor tale. Şi după aceea, remuşcările care te-ar chinui şi suferinţa mea ar fi îngrozitoare.

— Şi chiar ai vrea să te întorci la ai tăi?

— Da. Aş vrea să te las şi să mă duc acasă.

— Atunci aşa vom face.

Cu toate că nu se uita la el, Tess tresări. Era o deosebire între propunere şi acceptare, deosebire pe care Tess o simţi îndată.

— Tare m-am temut c-o s-ajungem aici, şopti ea cu un aer de profundă supunere. Nu mă plîng, Angel, nu! Cred că... că aşa e cel mai bine. Ce mi-ai spus tu, m-a convins. Da. Chiar dacă nu mi-ar face nimeni nici un reproş că stăm împreuna, poate odată, peste ani şi ani, te-ai supăra pe mine pentru un fleac şi ştiind ce ştii despre trecutul meu, ai putea fi ispitit să spui anumite lucruri pe care le-ar putea auzi cineva, poate chiar propriii mei copii, şi ceea ce acum mă doare, atunci m-ar chinui şi m-ar ucide. Mîine plec...!

— Nici eu n-o să mai rămîn aici. N-am vrut să vină de la mine, dar mi-am dat seama că e mai bine să ne despărţim, măcar pentru un timp, pînă voi vedea cum se aşază ideile în capul meu şi voi putea să-ţi scriu.

Tess îl privi. Era palid şi tremura puţin. Dar, ca şi mai înaînite, Tess fu îngrozită de cîtă voinţă se ascundea în această fiinţă blajină cu care se căsătorise, de puterea lui de a supune o emoţie mai josnică unei emoţii mai înălţătoare, de puterea de a supune materia ideii, şi trupul spiritului. Toate - înclinaţii, tendinţe, obiceiuri - erau ca nişte frunze moarte în faţa suflului necruţător al idealismului său tiranic.

Păru că-şi dă seama de privirea ei, căci îi spuse:

— Sînt mai îngăduitor cu oamenii cînd sînt departe de ei. Şi adăugă cu cinism: Cine ştie dacă din oboseală n-o să ajungem pînă la urmă să trăim împreună. Au mai făcut-o şi alţii. Sute şi mii de oameni!

Chiar în ziua aceea Angel începu să-şi strîngă lucrurile, iar Tess se urcă şi ea în cameră să şi le strîngă pe ale ei. Ştiau prea bine că a doua zi aveau să se despartă poate pentru totdeauna, dar încercau totuşi să-şi facă iluzii care-i mai linişteau, căci erau dintre aceia pentru care orice despărţire, aparent definitivă, e o tortură. Ştiau amîndoi că în primele zile după despărţire atracţia pe care o exercitaseră unul asupra celuilallt - atracţie care în ceea ce-o privea pe Tess era independentă de desăvîrşirea ei - va fi mai puternică decît oricînd; dar ştiau totuşi că timpul avea s-o atenueze şi că motivele practice care-l împiedicaseră pe Angel s-o accepte ca tovarăşă de viaţă ar putea să se accentueze în lumina boreală a depărtării. Apoi, cînd doi inşi s-au despărţit, cînd au părăsit domiciliul şi mediul comun, cu timpul chiar şi golurile se umplu pe nesimţite, accidente neprevăzute se aşază în calea intenţiilor şi vechile planuri sînt date uitării.

XXXVII

Miezul nopţii veni şi trecu fără ca nimeni să bage de seamă, căci în valea Froom nu era nimic care să-l vestească.

Puţin după ora unu, un scîrţîit slab răsună în casa cufundată în beznă, casa de ţară care fusese cîndva reşedinţa familiei d’Urbervillle. Tess, care dormea în camera de sus, auzi zgomotul şî se trezi. Sunetul venea de la o treaptă cam şubredă din colţul scării. Uşa camerei se dădu în lături şi Tess văzu silueta soţului ei trecînd printr-o rază a lunii, cu o grijă neobişnuită. Nu avea pe el decît cămaşa şi pantalonii. La început tînăra femeie simţi o mare bucurie, care i se stinse însă de îndată ce văzu privirea lui stranie, pierdută şi fixă. Ajuns în mijlocul încăperii, Angel se opri şi şopti cu o tristeţe de nedescris:

— E moartă! Moartă! Moartă!

Se întîmpla uneori ea Angel să umble prin somn, atunci cînd avea un mare necaz pe suflet. Mai mult chiar, putea face o serie de lucruri foarte neaşteptate, curioase, cum făcuse de pildă în seara aceea, în care se întorsese de la tîrg, puţin înainte de căsătorie, cînd se apucase să se lupte în camera lui, crezînd că are în faţă pe omul care-i insultase iubita. Şi Tess îşi dădu seama că, de data asta, accesul de somnambulism al lui Clare fusese pricinuit de o stare prelungită de suferinţă morală.

Încrederea plină de devotament pe care o avea în el era atît de adînc înrădăcinată în inima ei, încît Angel n-ar fi putut s-o sperie nici treaz, nici dormind. Chiar dacă ar fi venit cu un revolver în mînă, tot n-ar fi reuşit să tulbure încrederea pe care o avea în puterea lui de a o ocroti.

Clare se apropie şi se aplecă asupra ei:

— E moartă! Moartă! Moartă!

După ce se uită fix la ea timp de cîteva clipe, cu aceeaşi privire plină de o nemăsurată durere, se plecă şi mai mult, o cuprinse în braţe şi o înfăşură în cearceaf, ca într-un giulgiu. Apoi, ridicînd-o de pe pat, cu tot respectul pe care-l datorezi unui mort, o purtă prin cameră şoptind:

— Biata mea Tess! Iubita mea, draga mea Tess! Atît de blîndă... de bună... de credincioasă!

Aceste vorbe drăgăstoase, pe care Clare se abţinea să le rostească treaz, erau nespus de dulci sufletului ei deznădăjduit şi flămînd. Chiar dacă ar fi trebuit să-şi salveze viaţa ei pustie, tot n-ar fi încercat să se mişte sau să se zbată pentru a pune capăt situaţiei în care se afla acum. Rămase deci nemişcată, abia îndrăznind să răsufle şi întrebîndu-se ce-o fi vrînd Angel să facă cu ea. Şi astfel se lăsă dusă pînă în tinda scării.

— Soţia mea!... E moartă! Moartă! spuse el.

Se opri o clipă, obosit de povara pe care o ducea în braţe, şi se sprijini, cu ea cu tot, de rampa scării. O va arunca oare jos? Instinctul ei de conservare era aproape complet anihilat, şi ştiind că Angel pleca a doua zi dimineaţă, poate pentru totdeauna, Tess simţea în braţelle lui, chiar în situaţia asta nesigură, mai degrabă un sentiment de voluptate decît de teamă. Ce bine şi ce nimerit ar fi fost dacă în clipa aceea ar fi căzut amîndoi şi s-ar fi făcut praf.

Cu toate astea n-o lăsă să cadă şi sprijinindu-se de balustradă îi sărută buzele - buzele astea pe care ziua, cînd era treaz, le dispreţuia. Apoi, cu puteri reînnoite, o cuprinse din nou în braţe şi coborî scările. Scîrţîîtul treptei şubrede nu-l trezi, aşa că ajunseră cu bine jos. Liberîndu-şi una din mîini o clipă, împinse drugul de la uşă şi ieşi afară; fiind în ciorapi se lovi puţin cu piciorul de prag, dar asta nu păru că-l supără cîtuşi de puţin; apoi, cînd se văzu în aer liber, şi într-un spaţiu suficient de larg, o ridică pe umăr, ca s-o poată duce mai uşor, ajutat fiind şi de îmbrăcămintea ei sumară. Tot ducînd-o aşa, ieşi din curte şi o luă spre rîul care se afla la cîţiva metri de casă.

Tess nu-şi dădea bine seama de intenţiile lui Clare, dacă într-adevăr avea vreo intenţie. Se trezi judecînd situaţia ca şi cum ar fi fost cineva dinafară. Se lăsase cu atîta supunere în mîinile lui, încît îi făcea plăcere să socoată că o considera ca pe bunul lui absolut, cu care putea face orice dorea. Pentru Tess, care se afla sub teroarea despărţirii de a doua zi, faptul că Angel o considera acum, într-adevăr, ca pe soţia lui şi că n-o mai respingea, chiar dacă prin această recunoaştere îşi îngăduise să-i facă rău, constituia o mîngîiere.

Ah! înţelegea în sfîrşit ce visa el acum. Îşi închipuia pesemne că se afla în dimineaţa aceea de duminică în care o trecuse în braţe peste apă, aşa cum trecuse şi pe celelalte fete de la fermă, care-l iubeau aproape tot atît de mult ca şi ea, dacă asta ar fi fost cu putinţă, lucru pe care Tess l-ar fi încuviinţat cu greu. Angel nu trecu podul, ci făcu vreo cîţiva paşi de-a lungul rîului, luînd-o spre moara învecinată. După un timp, însă, se opri la marginea apei.

Rîul care curgea mile întregi de-a lungul luncilor se despărţea adesea în mai mullte braţe, care şerpuiau fără ţel, descriind cercuri în jurul unor insuliţe fără nume, pentru ca apoi să se reîntoarcă şi să-şi continue cursul formînd un singur şuvoi. De partea cealaltă a locului în care o adusese în noaptea aceea se afla unul din acele puncte de confluenţă generală, ceea ce însemna că rîul era acolo destul de mare şi de adînc. Pcste el se întindea un podeţ îngust, dar inundaţiile de toamnă luaseră cu ele balustrada, lăsînd numai scîndura goală; doar cîteva palme despărţeau această scîndură de curentul de ape repezi, aşa încît locul de trecere ar fi ameţit chiar şi pe un om treaz. Privind pe fereastră în timpul zilei, Tess văzuse adesea tineri care treceau pe acest podeţ legănîndu-se ca nişte acrobaţi şi probabil că şi soţul ei observase aceste performanţe. Cu toate astea, se urcă pe podeţ şi făcînd cu grijă un pas, apoi altul, o porni înainte.

Voia oare s-o înece? Probabil că da. Se aflau într-un loc singuratic şi rîul era destul de adînc şi de lat pentru ca Angel să fi putut face cu uşurinţă acest lucru. N-avea decît s-o înece dacă voia; tot ar fi fost mai bine decît să se despartă de el a doua zi şi să trăiască aşa, veşnic despărţiţi.

Sub podeţ, rîul curgea repede în vîrtejuri, legănînd, schimonosind şi fărîmiţînd faţa lunii care se reflecta în apă. Rămăşiţe de spumă alunecau la vale ducînd cu ele buruieni, care pluteau acum în jurul picioarelor podeţului. Dacă în clipa aceea ar fi căzut în apele repezi ale rîului, braţele lor ar fi fost atît de strîns înlănţuite, încît n-ar mai fi putut fi salvaţi; şi astfel ar fi pierit amîndoi, aproape fără dureri, şi nimeni n-ar mai fi putut s-o învinuiască pe ea de ceva sau să-i reproşeze lui Angel c-a luat-o de nevastă. Ultima jumătate de oră petrecută alături de ea ar fi atunci plină de dragoste, pe cînd dacă ar continua să trăiască după ce Angel s-ar trezi, sila pe care o avea faţă de ea în momentele lui de luciditate ar reveni şi clipele acestea ar rămîne doar un vis trecător.

Tess simţea un imbold pe care nu îndrăznea totuşi să-l materializeze: acela de a face o mişcare care să-i arunce pe amîndoi în prăpastie. Arătase cît preţ punea pe propria-i viaţă, dar nu avea dreptul să se joace cu viaţa lui. Şi astfel, Angel ajunse cu bine la celălalt capăt al podeţului.

Se aflau acum pe o plantaţie care alcătuia pămînturile mănăstireşti. Strîngînd-o din nou în braţe, Angel mai înaintă cîţiva paşi pînă cînd ajunseră la ruinele stranei din biserica mănăstirii. Un coşciug de piatră, care fusese cîndva coşciugul unui stareţ şi în care orice turist, împins de un umor macabru, obişnuia să se întindă, stătea sprijinit de zidul dinspre miazănoapte. În acest coşciug Clare o aşeză pe Tess cu grijă. După ce-i mai sărută o dată buzele, respiră adînc, de parcă şi-ar fi atins un scop de mult dorit, apoi se întinse pe pămînt, lîngă coşciug, şi se cufundă într-un somn ca de moarte, somnul unui om extenuat, şi rămase nemişcat ca o buturugă. Starea de surescitare mintală care-i îngăduise să facă efortul de pînă atunci trecuise.

Tess se ridică în capul oaselor. Cu toate că era uscat şi cald pentru anotimpul acela, aerul nopţii era totuşi destul de rece; era deci periculos pentru Angel să rămînă prea multă vreme acolo, mai cu seamă aşa, pe jumătate dezbrăcat. Dacă ar fi fost singur, ar fi rămas acolo pînă dimineaţa, ar fi îngheţat şi din asta i s-ar fi tras o moarte sigură. Tess auzise că se întîmplă asemenea lucruri după o criză de somnambulism. Dar cum să îndrăznească să-l trezească! Angel ar fi aflat astfel ce-a făcut şi s-ar fi simţit umilit să descopere nebunia de care se arătase în stare faţă de ea. Cu toate acestea, Tess ieşi din închisoarea ei de piatră şi începu să-l scuture încetişor. Dar îşi dădu curînd seama că nu poate să-l trezească fără oarecare violenţă. Trebuia neapărat să facă ceva, căci începuse să tremure de frig, cearceaful în care era înfăşurată fiind mult prea subţire. E drept că emoţia o înfierbîntase în acele cîteva clipe cît ţinuse această întîmplare neaşteptată, dar momentul de exltaz trecuse.

Deodată îi veni în gînd să încerce să-l convingă; îl trase uşor de mînă, şoptindu-i la ureche cu toată hotărîrea şi tăria de care era în stare:

— Hai să mergem, iubitule. Spre marea ei uşurare, Clare se supuse fără împotrivire. Cuvintele ei îl readuseseră pesemne în starea de transă de mai înainte, care părea că intrase acum într-o nouă fază; Angel îşi imagina că Tess se transformase într-un spirit care-l călăuzea spre cer. Îl duse de braţ pînă la podul de piatră din faţa casei şi după ce-l trecură rămaseră în faţa uşii. Tess era în picioarele goale, aşa că fiecare piatră o rănea şi o îngheţa pînă în măduva oaselor. Clare, m schimb, avea ciorapi de lînă în picioare şi părea că se simte foarte bine.

Fără altă dificultate, Tess îl aduse în casă, îl făcu să se întindă pe canapeaua din camera lui şi-l acoperi bine, aprinzînd focul şi punînd un lemn, două în cămin, ca să-i usuce orice urmă de umezeală. Crezuse un timp, nădăjduise chiar, că zgomotul pe care-l făcuse îngrijindu-l îl va trezi. Dar trupul şi mîinile lui erau sleite de oboseală şi Angel rămase nemişcat.

Cînd se întîlniră a doua zi dimineaţă, Tess îşi dădu seama că Angel ştia prea puţin, sau chiar nimic de rolul pe care-l avusese ea în escapada din noaptea precedentă, cu toate că ar fi putut să-şi dea seama că nu stătuse liniştit. De fapt în dimineaţa aceea se trezise dintr-un somn adînc ca de moarte şi în primele clipe, cînd mintea, ca un Samson{74} care se dezmorţeşte, îşi încearcă puterea, avusese o vagă impresie că în timpul nopţii se purtase cam ciudat. Dar situaţia reală îl făcu să uite repede de cealaltă.

Angel căută cu înfrigurare sa descopere în mintea lui ceva care să-l lămurească: ştia bine că dacă hotărîrile luate peste noapte nu se risipesc la lumina zilei, înseamnă că ele sînt, aproape sigur, întemeiate pe raţiune pură, chiar dacă au luat naştere în mod instinctiv; ştia bine că aceste hotărîri sînt deci un lucru pe care te poţi bizui cu toată încrederea. Şi astfel, în lumina palidă a dimineţii, hotărîrea de a se despărţi de Tesis nu-i mai apăru lui Angel sub forma unei indignări fulminante şi instinctive, ci ca un lucru lipsit de pasiunea care-l mistuise. Din această hotărîre nu mai rămăsese decît scheletul, dar acest schelet era prezent. Şi Clare nu mai şovăi nici o clipă.

În dimineaţa aceea, la masă, şi în timp ce-şi strîngeau puţinele lucruri care mai erau de împachetat, pe faţa lui Angel se vedea atît de limpede cît de obosit era de efortul din noaptea precedentă, încît Tess fu cît pe ce să-i spună tot ce se întîmplase. Se gîndi însă că-l va înfuria, că-l va amărî şi-1 va umili făcîndu-l să afle că, din instinct, îi arătase o afecţiune pe care bunul lui simţ n-o aproba şi că iubirea lui profitase de un moment în care raţiunea îi era adormită pentru a-i compromite, demnitatea; acest gînd o făcu să tacă din nou. O asemenea situaţie ar fi fost asemănătoare cu aceea în care-ţi rîzi de un om treaz pentru prostiile pe care le-a făcut pe cînd era beat.

Se mai gîndea, de asemenea, că Angel îşi amintea poate vag de nebunia lui sentimentală din timpul nopţii, dar că nu voia să pomenească de ea, fiind convins că Tess ar fi profitat de ocazie ca să-l roage din nou să nu plece.

Clare tocmise, printr-o scrisoare, o trăsură din oraşul învecinat, şi puţin după masa de dimineaţă, trăsura sosi. Pentru Tess asta însemna începutul sfîrşitului - cel puţin un sfîrşit temporar - căci revelaţia pe care o avusese cu ocazia incidentului din timpul nopţii, care-i arătase că totuşi o iubeşte, îi trezise speranţa că poate, cîndva, vor ajunge să trăiască împreună. Bagajele fură aşezate deasupra trăsurii şi vizitiul dădu bice cailor, lăsînd pe morar şi pe bătrîna care avusese grijă de casă cam miraţi de plecarea neaşteptată a tinerilor; Clare le dădu explicaţii spunîndu-le că descoperise că munca de la moară nu se desfăşura conform tehnicii celei mai moderne, care-l interesa pe el, lucru care, în sine, era cît se poate de adevărat. În afară de asta, nimic din felul lor de a se purta n-ar fi putut să sugereze un fiasco; privindu-i, ai fi putut să bănuieşti că se duc împreună să facă o vizită unor prieteni.

Drumul lor trecea pe lîngă lăptăria de unde plecaseră cu cîteva zile în urmă, profund fericiţi că sînt împreună. Şi cum Angel dorea să-şi încheie socotelile cu domnul Crick, Tess nu putea să nu facă o vizită nevestei lăptarului, ca nu cumva să trezească bănuieli asupra situaţiei lor nefericite.

Vrînd să treacă cît mai neobservaţi, lăsară trăsura la marginea gardului de răchită care ducea de la drumul mare pînă la lăpitărie, şi o porniră pe jos, unul lîngă altul. Răchitişul fusese tăiat şi, uitîndu-se peste cioturile rămase, Teîss ar fi putut să vadă locul de unde Clare o urmărise pe vremea cînd o tot zorea să-i fie soţie; la stînga era ţarcul unde fusese fermecată de sunetele harfei lui, iar departe în spatele staulelor se întindea pajiştea care fusese martora primei lor îmbrăţişări. Peisajul care în vară avea nuanţe aurii devenise cenuşiu: culorile erau moarte, pămîntul roditor se transformase în noroi, iar apele rîului păreau îngheţate.

Lăptarul, care se afla în ogradă, îi zări prin gard şi îi întîmpină cu un aer şugubăţ, pe care cei de la Talbathays şi din împrejurimi îl socoteau potrivit atunci cînd te reîntîlneşti cu nişte tineri însurăţei la scurt timp după nuntă. Apoi doamna Crick ieşi din casă urmată de cîteva din vechile lor cunoştinţe; se părea că nu lipsesc decît Retty şi Marian.

Tess îndură cu vitejie aluziile şi glumele prieteneşti care o loveau cu totul altfel decît îşi închipuiau ele. Cei doi soţi luaseră hotărîrea tacită să nu dezvăluie nimic din neînţelegerea care exista între ei, aşa că se purtară cum ar fi fost firesc să se poarte. Apoi, cu toate că ar fi dorit din suflet să nu i se mai vorbească de lucrurile astea, Tess fu silită să asculte în cele mai mici amănunte povestea cu Marian şi Retty. Retty se întorsese la taică-său, iar Marian plecase să caute de lucru în altă parte. Dar se temeau că va ajunge rău.

Ca să alunge tristeţea care o cuprinse auzind aceste poveşti, Tess se duse să-şi ia rămas bun de la vacile pe care le îndrăgise cel mai mult, mîngîindu-le pe fiecare în parte. Veni şi vremea de plecare... Un om care ar fi ştiut adevărul şi s-ar fi uitat la ei, cum arătau stînd aşa, unul lîngă altul, de parcă ar fi fost un singur trup şi suflet, ar fi descoperit în înfăţişarea lor urma unei tristeţi adînici. La prima vedere păreau a fi două umbre ale aceluiaşi trup; braţul lui o atingea pe Tess, iar fusta ei îl atingea pe Angel; formau amîndoi un tot ce stătea aşa, faţă în faţă, cu cei de la lăptărie - care la rîndul lor păreau a fi şi ei un tot; spuseră „noi”, în clipa cînd îşi luată rămas bun, cu toate că erau tot atît de opuşi ca cei doi poli. Şi totuşi, exista probabil în atitudinea lor ceva neobişnuit de ţeapăn şi de încurcat care-i făcea stîngaci atunci cînd încercau să dea impresia unor oameni uniţi, iar această stîngăcie se deosebea de timiditatea caracteristică tinerilor însurăţei; exista ceva care o făcu pe doamna Crick ca după plecarea tinerilor să-i spună soţului ei:

— Ce curios îi străluceau ochii fetei... stăteau amîndoi aşa ca nişte păpuşi de ceară şi vorbeau de parcă erau în vis. Nu ţi s-a păruit şi ţie? Tess a fost întotdeauna cam... aşa... ciudată, şi nu prea pare acum a fi mireasa mandră a unui om cu stare...

Se urcară din nou în trăsură şi se lăsară duşi de-a lungul drumurilor, către Weatherbury şi Stagfoot Lane, pînă cînd ajumseră la hanul din Lane, unde Clare dădu drumul omului şi trăsurii. Se odihniră puţin acolo şi intrînd în valea Blackmoor fură duşi mai departe, spre casa părinţilor lui Tess, de un străin care nu ştia ce legături existau între cei doi tineri. Cam la jumătatea drumului, după ce trecură de Nuttlebury, şi se aflau la o răscruce, Clare opri trăsura şi-i spuse lui Tess că dacă vrea să se întoarcă la maică-sa, trebuia s-o părăsească aici. Şi fiindcă nu putea vorbi în prezenţa vizitiului, o rugă să-l însoţească cîţiva paşi pe jos, pe una din potecile lăturalnice. Tess încuviinţă şi, spunînd omului să aştepte cîteva clipe, o porniră pe potecă.

— Să ne înţelegem, spuse el, cu blîindeţe. Nu există nici o supărare între noi, cu toate că există un lucru pe care nu-l pot îndura, cel puţin la ora actuală. Dar o să încerc să mă obişnuiesc cu el. O să te anunţ unde mă duc de îndată ce voi şti şi eu. Şi dacă reuşesc să mă obişnuiesc, dacă aşa trebuie, dacă va fi cu putinţă, mă voi întoarce la tine. Dar pînă atunci ar fi mai bine să nu încerci să mă găseşti.

Această hotărîre atît de severă i se păru lui Tess de neîndurat. Ştia bine ce gîndeşte despre ea. Nici nu putea s-o privească altfel decît ca pe o fiinţă care-l înşelase amarnic. Şi totuşi, merita oare o femeie, chiar o femeie care făcuse ce făcuse ea, să sufere atît? Dar nu putea să mai discute cu el acum. Repeta doar după el propriile lui cuvinte:

— Pînă nu te întorci, să nu încerc să te găsesc.

— Da, chiar aşa!

— Pot să-ţi scriu?

— Sigur, dacă eşti bolnavă sau dacă ai nevoie de ceva. Dar sper că nu va fi cazul; aşa că, probabil, voi scrie eu primul.

— Mă supun, Angel, pentru că tu ştii mai bine care trebuie să-mi fie pedeapsa... Dar... dar nu o face mai grea decît pot să îndur!

Acesta fu singurul lucru pe care-l spuse. Dacă ar fi fost mai abilă, dacă i-ar fi făcut o scenă, dacă ar fi leşinat pe aleea aceea singuratică, dacă ar fi avut o criză de plîns isteric, poate că Angel nu ar fi putut să-i reziste, cu toată furia lui dispreţuitoare. Dar obişnuinţa ei de-a suferi îi uşura situaţia lui Angel şi astfel Tess se dovedi a fi cel mai bun avocat al intenţiilor lui. În supunerea ei intra şi o oarecare mîndrie, lucru ce era, poate, un simptom al acelei inconştiente încrederi în hazard, care exista la toţi membrii familiei d’Urberville; şi astfel, nenumăratele coarde sensibile, care ar fi putut să vibreze la rugăminţile ei, rămaseră neatinse.

Vorbiră apoi doar despre lucruri practice. Angel îi dădu un pachet cu o sumă frumuşică de bani, pe care o obţinuse în acest scop de la o bancă. Cît despre briliante - dacă înţelegea bine spusele testamentului - acestea erau ale ei doar cît trăia. Angel o sfătui să-l lase să le trimită la o bancă, pentru mai multă siguranţă, lucru pe care Tess se grăbi să-l încuviinţeze.

După ce rezolvă aceste lucruri, Clare o însoţi pe Tess înapoi la trăsură, o ajută să se suie, plăti vizitiului şi îi spuse unde s-o ducă. Apoi, apucînd umbrela şi sacul de călătorie, singurele lucruri pe care le avea cu el, îşi luă rămas bun de la Tess şi se despărţiră.

Trăsura porni încet la deal şi Clare o urmări cu privirea, sperînd că Tess se va uita o clipă pe fereastră. Dar Tess nici nu se gîndi s-o facă. De altfel, nici n-ar fi îndrăznit. Zăcea într-un fel de leşin, pe jumătate moartă. Şi astfel, Angel văzu cum se duce şi, cu inima strînsă, îşi aminti de versurile unui poet, repetîndu-le cu nişte curioase modificări personale:

Dumnezeu nu e în ceruri, şi totul e rău pe pămînt.

Cînd trăsura se pierdu după deal, se întoarse şi o porni pe drumul lui, neştiind dacă o mai iubeşte sau nu.

XXXVIII

Trecînd prin valea Blackmoor şi văzîndu-se înconjurată de priveliştea copilăriei, Tess şe trezi din toropeala în care căzuse şi primul ei gînd fu cum să dea ochii cu părinţii.

Ajunse la o barieră care se afla pe drumul dinspre sat. Bariera era acum mînuită de un străin; bătrînul care o păzise ani de-a rîndul şi care o cunoştea pe Tess, plecase pesemne la Anul Nou, epoca la care se făceau, de obicei, asemenea schimbări. Şi cum nu primise, în ultima vreme, nici o ştire de acasă, Tess îl întrebă pe străin ce mai e nou prin sat.

— Ah... păi nu-i nimica nou, domnişoară, răspunse omul. Satul e tot cum a fost. Doar că unii au murit... alţii... uite, John Durbeyfield, de pildă, şi-a măritat săptămîna asta fata cu un domn fermier, dar n-a măritat-o în casa lui. Nu! N-au făcut nunta în casă la John ci în altă parte. Domnul era de neam, aşa că au socotit că John şi ai lui nu sînt destul de procopsiţi ca să vină la nuntă... Pasămite ginerele nu ştia ce-am aflat noi... cum că John e şi el de viţă veche, că are moaştele străbunilor îngropate în cripte şi că a scăpătat pe vremea romanilor. Da’ sir John, cum îi zicem noi acum, tot a serbat nunta, cum a putut şi el, şi a cinstit toată lumea din parohie... Şi femeia lui a chefuit şi a eîntat la „Picătura limpede” pînă după unşpe...

Auzind aceste vorbe, Tess se simţi atît de nenorocită, încît nu se putu hotărî să se ducă acasă cu trăsura şi cu bagajele, în văzul tuturor. Îl întrebă pe paznic dacă poate să-şi lase cîtva timp lucrurile la el, şi văzînd că omul nu se împotriveşte, dădu drumul trăsurii şi o porni singură spre sat, pe un drum lăturalnic.

Cînd văzu hornul casei părinteşti, începu să se întrebe cum o să îndrăznească să intre. Sub acoperişul acela, părinţii şi fraţii, liniştiţi în ceea ce priveşte soarta ei, îşi închipuiau că-i departe, în călătorie de nuntă, cu un om destul de bogat, cu care avea să păşească spre o viaţă plină de belşug. Şi cînd colo se întorcea la părinţi singură, fără prieteni, strecurîndu-se spre uşa veche a casei, căci nu avea nici un alt loc pe lume unde să poată merge.

Nu reuşi să ajungă acasă neobservată. Chiar la gardul grădinii se întîlni cu o fată pe care o cunoştea, una dintre acele două, trei fete cu care fusese bună prietenă în timpul şcolii. După ce o întrebă cum de venise aici, prietena, fără să bage de seamă privirea ei desperată, se opri şi spuse:

— Da’ unde ţi-e domnu’, Tess?

Tess îi spuse repede că era plecat cu nişte treburi, apoi, părăsindu-şi interlocutoarea, trecu peste gardul viu al grădinii şi se îndreptă spre casă. În timp ce urca pe poteca grădinii, o auzi pe maică-sa la uşa din dos. Cînta! Ajungînd la uşă o văzu pe trepte, storcînd un cearceaf. Doamna Durbeyfield termină de stors cearceaful, fără s-o fi zărit pe Tess, şi intră în casă. Fiică-sa o urmă. Copaia de spălat rufe se găsea în acelaşi loc ca pe vremuri, aşezată pe acelaşi butoi vechi. Maică-sa dăduse cearceaful la o parte şi tocmai se pregătea să-şi înmoaie din nou mîinile în apă.

— Cum, cum, tu eşti, Tess?! Fata mamei! Credeam că te-ai măritat... că de data asta te-ai măritat de-adevărat... ţi-am trimis şi nişte cidru...

— Da, mamă, aşa e!

— Cum adică, te măriţi?

— Nu, m-am măritat!

— Te-ai măritat? Păi atunci un’ ţi-e bărbatu’?

— A trebuit să plece, pentru un timp.

— Să plece? Păi, da’ cînd v-aţi cununat? în ziua în care spuneai?

— Da, mamă, marţi.

— Da’ azi... azi e doar sîmbătă... şi a şi plecat?

— Da, a plecat!

— Cum adică a plecat? Să-i ia naiba pe bărbaţii ăştia pe care-i tot găseşti tu... asta-i!

— Mamă! zise Tess apropiindu-se de doamna Durbeyfield şi punîndu-şi capul pe pieptul ei. Nici nu ştiu cum să-ţi spun, zise ea izbucnind în plîns. Mi-ai tot spus şi mi-ai scris ca nu cumva să-i mărturisesc. Da’ eu tot i-am spus. N-am putut face altfel... şi... şi s-a dus... a plecat!

— Ah! Nătîngo! Nătîngă ce eşti... exclamă doamna Durbeyfield şi începu să gesticuleze, stropindu-se şi stropind-o şi pe Tess. Ah! Dumnezeule, cine-ar fi crezut c-o s-ajung o zi în care să-ţi spun una ca asta! Da’ eu tot ţi-o spun. Uite-aşa: Nătîngo!

Tess plîngea cu sughiţuri. Trăise în ultimele zile într-o mare tensiune şi acum nu se mai putea stăpîni.

— Ştiu că-i aşa, ştiu! spuse ea printre sughiţuri. Dar, mamă, zău nu puteam face altfel! Era atît de bun cu mine şi simţeam c-ar fi fost atît de urît din partea mea să încerc să-l înşel, să-i ascund ce se întîmplase, şi... dacă... dacă-ar fi s-o mai fac o dată tot aşa aş face-o... n-aş putea... n-aş îndrăzni să păcătuiesc împotriva lui.

— Dar ai păcătuit de-ajuns că te-ai măritat cu el înainte să-i spui.

— Da, da... aşa e... de asta sînt atît de nenorocită. Dar mă gîndesc că poate să se descotorosească de mine prin lege, dacă n-o să vrea să treacă cu vederea greşeala mea. Ah! Ah! Dac-ai şti... dac-ai şti doar pe jumătate cît îl iubesc... cît de mult doream să fie al meu şi cît de tare mă chinuiam fiindcă voiam să fiu cinstită cu el, şi în acelaşi timp nu voiam să-l pierd.

Tess era atît de zdrobită, încît nu mai avea putere să vorbească şi căzu pe un scaun, moale ca o cîrpă.

— Ei, ce vrei? Ce-ai făcut nu se mai poate desface... Să mor dacă ştiu de ce copiii mei trebuie să fie mai nătărăi ca ai altora... Auzi! Şă nu găseşti altceva mai bun de făcut decît să trăncăneşti despre un lucru ca ăsta, cînd ar fi putut foarte bine să afle abia cînd era prea tîrziu. Şi doamna Durbeyfield începu să plîngă jeluindu-şi soarta ei de mamă nenorocită. Şi nu ştiu zău ce-o să spună taică-tu, urmă ea, că de cînd v-aţi luat nu i-a mai tăcut gura; a tot vorbit de căsătorie peste tot: la „Picătura limpede”, la hanul lui Rolliver... şi le-a tot spus că datorită ţie neamul lui şi-a recăpătat rangul care i se cuvine... neghiobul! Şi acu’ ai stricat tot... Doamne, Dumnezeule!

În clipa aceea, colac peste pupăză, se auziră paşii tatălui apropiindu-se de casă. Dar nu intră imediat, şi doamna Durbeyfield îi zise fetei că e mai bine s-o lase pe ea să-i spună lui John veştile proaste, şi deocamdată Tess să nu apară. După prima clipă de decepţie, doamna Durbeyfield începu să considere acest necaz aşa cum considerase şi prima nenorocire a lui Tess; o privea adică aşa cum ar fi privit o sărbătoare ploioasă sau o recoltă proastă de cartofi, cu alte cuvinte ca pe un lucru care s-ar fi abătut asupra lor, indiferent de meritul sau de vina familiei: o lovitură întîmplătoare, din afară, care trebuie îndurată, şi nu o pedeapsă.

Tess se retrase în camera de sus şi văzu în treacăt că paturile fuseseră mutate din loc şi că se făcuseră o serie de schimbări. Vechiul ei pat fusese astfel aranjat încît să poată dormi în el doi dintre copiii mai mici. Pentru ea nu mai era loc aici.

Tess putea să audă mai tot ce se petrecea jos, căci camera de dedesubt avea tavanul de scîndură. Taică-său intră în casă, ţinînd în braţe ceva care părea să fie o găină vie. Fiind nevoit sa vîndă şi al doilea cal, precupeţul îşi făcea acum meseria mergînd pe jos, din loc în loc, cu coşul pe braţ. În dimineaţa aceea cărase găina cu el, aşa cum se întîmpla adesea, ca să arate oamenilor că are de lucru, cu toate că, de fapt, găina zăcuse cu picioarele legate sub o masă la Rolliver, mai bine de o oră.

— Tocmai vorbeam de... începu Durbeyfield, şi-i povesti amănunţit nevestei o discuţie care avusese loc la han, în legătură cu preoţimea, discuţie care pornise de la faptul că fiică-sa, căsătorindu-se, intrase în familia unui pastor. Pe vremuri li se spunea şi lor sir, ca şi străbunilor mei, zise el, cu toate că astăzi, la drept vorbind, nobleţea lor nu mai e decît o nobleţe de paracliser. Dar cum Tess nu dorise să se vorbească prea mult de căsătoria ei, Durbeyfield nu dăduse nici el prea multe amănunte. Nădăjduia însă că în curînd fata îi va îngădui să vorbească de asta. Bătrînul mai propunea ca tinerii să ia numele de d’Urberville, numele nealterat al lui Tess. În orice caz era mai bun decît al lui bărbatu-său... Apoi o întrebă pe nevastă-sa dacă în ziua aceea nu venise vreo scrisoare de la fată.

Doamna Durbeyfield îl înştiinţă că nu primise nimic, dar că, din păcate, venise chiar Tess, în persoană.

Cînd Durbeyfield înţelese în sfîrşit catastrofa, se simţi îngrozitor de umilit şi căzu într-o stare de posomoreală care nu se potrivea cu felul său obişnuit de a fi şi care se dovedi a fi mai puternică decît efectul păhărelului băut la Rolliver. Cu toate astea se supără mai puţin gîndindu-se la întîmplarea în sine decît la impresia pe care o va face asupra celorlalţi.

— Cine-ar fi crezut c-o să se întîmple aşa! spuse sir John. Eu care am un cavou de familie, colo, sub biserica din Kingsbere, un cavou mare cît beciul în care-şi ţine berea don’ Jollard şi-n care zac neamurile mele, în rînduri de cîte şase, şapte, ca cei mai adevăraţi nobili din comitat, despre care s-a scris în istorie. Şi acu’ să vezi ce-o să-mi spună oamenii la Rolliver sau la „Picătura limpede”! Să vezi numai cum o să se uite chiorîş la mine, cum o să rînjească şi cum o să-mi spună: „Asta-i căsătoria grozavă de care vorbeai? Şi zi, v-aţi întors la rangul strămoşilor, de pe vremea regelui normand?” Nu, Joan, nu se poate, simt că-i prea mult, o să-mi fac seama, cu titlu cu tot!... Nu mai pot să îndur... Dar ea... ea poate să-l silească s-o ţină lîngă el, dac-a luat-o. Nu?

— Sigur că poate, dar fata nici nu vrea să audă de asta!

— Tu crezi că s-au cununat cu adevărat, sau e ca prima oară...?

Biata Tess, care pînă atunci auzise totul, simţi că nu poate îndura să asculte mai departe. Nimic n-ar fi făcut-o, poate, să-i fie mai silă de casa părintească decît faptul că-şi dădea seama că cele spuse de ea erau puse la îndoială de propriii ei părinţi. Cît de neaşteptate erau loviturile soartei! Şi dacă tatăl ei se îndoia, cu atît mai mult aveau să se îndoiască vecinii şi cunoştinţele. Era clar că nu mai putea rămîne multă vreme acasă.

Stătu deci cîteva zile, după care primi o scurtă scrisoare de la Angel, care o înştiinţa că plecase în nordul Angliei, să viziteze o fermă. Tînjind după onoarea de a-i fi soţie cu adevărat şi dornică de a ascunde faţă de părinţi cît de mare era prăpastia dintre ea şi Angel, folosi scrisoarea primită ca pe un pretext pentru a pleca din nou, lăsîndu-i să creadă că se duce să se întîlnească cu el. Şi ca să-l apere pe Angel de cea mai mică învinuire de nedelicateţe faţă de ea, luă 25 din cele 50 de lire primite de la el şi le dădu maică-si, ca şi cum nevasta unui om ca Angel Clare îşi putea permite foarte bine acest lucru; totodată, le spuse că aceşti bani ar fi o slabă compensaţie pentru supărările şi umilinţele pe care fuseseră nevoiţi să le îndure din pricina ei, în ultimii ani. Şi afirmîndu-şi astfel demnitatea, fata îşi luă rămas bun de la părinţi. Datorită mărinimiei lui Tess, familia Durbeyfield spunea - lucru de care de altfel era convinsă - că cei doi soţi se împăcaseră, dîndu-şi seama că nici în ruptul capului nu pot trăi unul fără celălalt.

XXXIX

Trei săptămîni după cununie, Clare cobora dealul, spre parohia părintelui său, pe care o cunoştea atît de bine. Pe măsură ce cobora, turla bisericii se înălţa în lumina asfinţitului, ca şi cum l-ar fi întrebat de ce venise; nimeni în acest oraş, peste care se lăsase seara, nu părea că-l bagă-n seamă, nimeni nu-l aştepta. Înainta ca un strigoi şi sunetul propriilor lui paşi i se părea supărător, ca un sunet de care ar fi vrut să scape.

Viaţa i se părea cu totul alta acum. Pînă atunci n-o cunoscuse decît în teorie; acum îşi închipuia că o cunoaşte în practică, deşi era posibil să se înşele. Omenirea nu i se mai înfăţişa sub forma suavă şi visătoare a artei italiene, ci avea înfăţişarea înspăimîntătoare şi stridentă a unui Wiertz{75}, şi privirea piezişă a unui studiu de Van Beers{76}.

În ultimele săptămîni, activitatea lui Angel fusese cît se poate de haotică. La început - urmînd preceptele marilor înţelepţi ai tuturor timpurilor - încercase în mod mecanic şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat să pună în aplicare planurile lui de a face agricultură; dar ajunse la concluzia că foarte puţini dintre marii înţelepţi fuseseră în stare să meargă atît de departe, încît să experimenteze pe propria lor piele cît de realizabile erau sfaturile pe care le dădeau. Moralistul păgîn spusese: „Lucrul cel mai de seamă e să nu te laşi tulburat de nimic”; şi asta era şi părerea lui Clare. Dar de tulburat, era tulburat. „Sufletul tău să nu se frămînte şi nici să nu se teamă de nimic”, spusese nazarineanul, şi Clare era întru totul de acord... şi totuşi, sufletul lui era frămîntat.

Cît de mult ar fi dorit să-i aibă în faţă pe cei doi gînditori şi să-i roage, ca de la om la om, să-i împărtăşească şi lui metoda lor.

După un timp, deveni de o indiferenţă încăpăţînată, apoi ajunse într-o stare în care-şi imagina că-şi contemplă propria existenţă, cu pasivitatea unui om dinafară.

Convingerea că toată această nenorocire se datora faptului că Tess era urmaşa familiei d’Urberville îl amăra şi mai mult. De ce n-avusese oare curajul s-o părăsească atunci cînd descoperise că face parte din vechea viţă decăzută şi nu din ramurile cele noi şi de jos, aşa cum visase, bucurîndu-se în sinea lui? De ce-şi călcase oare principiile? Iată ce-i adusese apostazia... Şi pedeapsa era binemeritată...

Apoi începu să se simtă vlăguit şi-l cuprinse neliniştea; şi cu timpul, această nelinişte crescu. Începu să se întrebe dacă nu cumva fusese nedrept cu ea. Mînca fără să simtă gustul mîncării şi bea fără să-şi dea seama ce bea. Şi pe măsură ce orele se scurgeau şi-i reveneau în minte cauzele care determinaseră fiecare acţiune trecută, îşi dădea seama că toate planurile, toate cuvintele şi toată purtarea lui erau strîns legate de ideea că Tess îi va aparţine, că va fi scumpa lui comoară.

Tot umblînd de colo-colo, dăduse la marginea unui orăşel de o pancartă colorată în roşu şi albastru, care prezenta marile avantaje oferite de imperiul brazilian oricărui agricultor emigrant. Pămîntul se putea achiziţiona acolo în nişte condiţii excepţional de avantajoase. Pe Angel îl atrăgea, oarecum, Brazilia, ca o noutate. Tess ar fi putut, eventual, să-l urmeze, mai tîrziu şi poate că în ţara aceea, cu peisaje deosebite, în care oamenii aveau alte concepţii şi alte obiceiuri, convenţiile, care aici ar fi făcut imposibilă viaţa lor în comun, n-ar mai fi avut atîta importanţă. Pe scurt, îi surîdea ideea de a pleca acolo, cu atît mai mult cu cît era tocmai anotimpul potrivit.

Se întorcea acum la Emminster ca să împărtăşească părinţilor acest plan şi să le dea o explicaţie cît mai potrivită pentru faptul că nu venise cu Tess, fără să le destăinuiască, însă, ce-l făcuse să se despartă de ea. Cînd ajunse la uşa casei, luna nouă îi lumină faţa, aşa cum luna plină i-o luminase în primele ore ale dimineţii cînd, trecînd rîul, îşi dusese nevasta în braţe la cimitirul călugărilor. Dar faţa-i era mai suptă acum.

Clare nu-şi anunţase părinţii că avea să vină, şi sosirea lui tulburase atmosfera de la casa parohială, aşa cum pescăruşul, cînd se dă la fund, tulbură apele liniştite ale lacului. Părinţii se aflau în salon, dar fraţii erau amîndoi plecaţi. Angel intră în casă şi închise încet uşa după el.

— Dar... Angel dragă, unde ţi-e soţia? exclamă maică-sa. Ce surpriză ne-ai făcut!

— S-a dus la maică-sa... pentru cîtăva vreme. Am venit pe la voi doar în treacăt, fiindcă m-am hotărît să plec în Brazilia.

— În Brazilia? Bine, dar acolo sînt toţi romanocatolici!

— Crezi? Nu m-am gîndit la asta.

Dar nici chiar uimirea şi durerea de a afla că fiul lor avea să plece într-o ţară de papistaşi nu reuşiră să înlăture interesul firesc pe care cei doi bătrîni îl aveau pentru căsătoria fiului lor.

— Am primit acum trei săptămîni bileţelul, prin care ne înştiinţai că evenimentul avusese loc, spuse doamna Clare, şi după cum ştii, tatăl tău i-a trimis darul lăsat de naşa ta. Ne-am gîndit că e, desigur, mai nimerit ca nici unul dintre noi să nu fie de faţă, cu atît mai mult cu cît ai preferat s-o iei chiar de la lăptărie şi să faci nunta acolo şi nu în casa părinţilor ei. Dacă am fi venit, te-ai fi simţit prost, iar nouă nu ne-ar fi făcut nici o plăcere. Fraţii tăi au fost foarte afectaţi de asta. Dar acum, că s-a făcut, nu ne mai plîngem, mai cu seamă dacă ţi-e potrivită pentru meseria pe care ţi-ai ales-o, în locul slujirii Domnului. Şi cu toate astea... tare aş fi vrut s-o văd şi eu înainte de cununie, sau cel puţin să ştiu ceva mai mult despre ea. Nu i-am trimis nici un dar din partea noastră, fiindcă nu ştiam ce ar putea să-i facă plăcere, dar să nu-ţi închipui că n-o să-i dăm nimic. Angel, să ştii că nici eu, nici taică-tău nu sîntem supăraţi pe tine din pricina acestei căsătorii, dar ne-am gîndit că e mult mai bine s-o cunoaştem întîi pe soţia ta şi pe urmă s-o îndrăgim. Şi uite că acum ai venit singur! Mi se pare ciudat. Ce s-a întîmplat?

Angel îi răspunse că hotărîseră împreună că, deocamdată, e mai bine ca ea să stea la părinţi, în timp ce el venea la Emminster.

— Şi pot să-ţi spun, dragă mamă, zise el, că din capul locului am avut de gînd s-o ţin departe de această casă, pînă cînd mi-aş fi dat seama că e demnă de voi. Dar ideea să plec în Brazilia mi-a venit de curînd. Şi dacă plec, nu cred c-ar fi nimerit s-o iau cu mine de la început. Va rămîne deci la maică-sa pînă mă întorc.

— Va să zică n-am s-o văd pînă pleci.

Angel se temea că nu. Plănuise iniţial, după cum le spusese şi lor, să nu le-o prezinte deocamdată, ca să nu-i jignească în prejudecăţile şi simţămintele lor, iar ulterior alte cauze îl făcuseră să adopte acest plan. Dacă avea să plece imediat, va trebui să se întoarcă acasă, înainte de a se împlini un an; şi atunci o vor vedea, poate, înainte ca Angel să plece a doua oară... cu ea.

În timpul cinei, pregătite în grabă, Clare continuă să-şi expună planurile. Dar maică-sa tot nu se împăcase cu ideea că nu-i văzuse mireasa. Entuziasmul pe care nu de mult Tess i-l inspirase lui Clare o cîştigase şi pe ea şi dragostea ei de mamă o făcuse să meargă atît de departe, încît să gîndească că pot exista şi lucruri bune la Nazaret... şi femei fermecătoare la lăptăria din Talbothays... îşi privi fiul în timp ce mînca.

— Nu poţi să-mi spui şi mie cam cum e? Sînt sigură că e foarte drăguţă, Angel.

— De asta poţi fi sigură! spuse el cu o înflăcărare care îi ascundea amărăciunea.

— Şi e, fără îndoială, curată şi plină de virtuţi, nu-i aşa?

— Da, curată şi plină de virtuţi, sigur...

— Pot să mi-o închipui foarte bine. Mi-ai spus mai de mult că-i subţirică şi mlădioasă, dar că e totuşi rotunjoară, că are buze roşii ca arcul lui Cupidon, gene şi sprîncene negre, o coadă groasă ca un odgon, şi ochi mari, negri, albaştri-liliachii.

— Da, mamă, aşa ţi-am spus.

— Vai, parc-o văd! Şi, trăind aşa retrasă, pînă te-a cunoscut pe tine n-a văzut, pesemne, niciodată un tînăr de prin alte părţi.

— Pesemne.

— Şi tu eşti prima ei dragoste, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Să ştii că fetele astea de la ţară, simple, sănătoase şi cu obrajii trandafirii nu-s neveste mai rele decît altele. Sigur că... eu aş fi dorit... dar, de vreme ce băiatul meu va fi agricultor, e, poate, mai bine ca nevasta lui să fie obişnuită cu viaţa de fermă.

Tatăl lui era mai puţin curios; dar cînd veni vremea rugăciunii de seară, care începea întotdeauna cu citirea unui capitol din Sfînta Scriptură, vicarul îi spuse neveste-si:

— Cred c-ar fi mai bine, fiindcă tot a venit Angel, să citim al XXXI-lea proverb, în locul capitolului pe care l-am fi citit în mod obişnuit.

— Sigur, spuse doamna Clare, cuvintele regelui Lemuel. Ca şi soţul ei, doamna Clare ştia pe dinafară fiecare capitol şi verset. Dragul meu fiu, părintele tău a hotărît să ne citească capitolul din proverbe care preamăreşte soţia fără de prihană, şi bineînţeles că auzind aceste cuvinte ne vom gîndi la cea care nu e lîngă. noi. Cerul s-o ocrotească în tot ce face!

Angel simţi că i se pune un nod în gît. Un pupitru portativ fu luat din colţul camerei şi aşezat în mijloc, în faţa căminului. Cele două servitoare bătrîne ale casei intrară în cameră şi tatăl începu să citească cel de al X-lea verset al capitolului sus amintit: „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decît mărgăritarele. Se scoală cînd este încă noaptey şi dă hrană casei sale. Îşi încinge mijlocul cu putere şi îşi oţeleşte braţele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănîncă pîinea lenevirii. Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi îi aduce laude zicînd: Multe femei au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate”

După rugăciune, mama spuse:

— Nu m-am putut împiedica să gîndesc cît de bine se potriveşte, în unele privinţe, capitolul pe care l-a citit iubitul tău tată, cu femeia pe care ţi-ai ales-o ca tovarăşă de viaţă. După cîtc vezi, fiule, femeia desăvîrşită nu e o femeie trîndavă, ci o femeie muncitoare, nu-i o doamnă aleasă, ci o femeie care-şi foloseşte mîinile, mintea şi sufletul întru binele altora. „Feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericeşte, iar soţul ei o laudă; multe femei s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate”. Tare aş fi vrut s-o văd, Angel, căci de vreme ce-i curată şi neprihănită ar fi fost destul de aleasă pentru mine.

Clare simţi că nu mai poate îndura. Ochii îi erau plini de lacrimile pe care le simţea ca nişte picături de plumb topit. Spuse în grabă „noapte bună” acestor suflete simple şi curate, pe care le iubea atît de mult, suflete pentru care lumea, pasiunea cărnii şi demonul erau doar nişte noţiuni nelămurite şi exterioare. Apoi se duse la el în cameră. Maică-sa veni după el şi-i bătu în uşă. Clare deschise şi o găsi stînd în prag, plină de îngrijorare.

— Angel, îl întrebă ea, s-a întîmplat ceva rău, de pleci aşa curînd? Văd eu că nu eşti în apele tale.

— Nu... nu prea sînt, mamă, spuse el.

— Din pricina ei? Lasă, fiule, că ştiu eu... ştiu că-i din pricina ei. V-aţi certat cumva în aceste trei săptămîni?

— Nu tocmai, spuse el, dar am avut o discuţie.

— Spune-mi, Angel, nu cumva femeia asta are ceva de ascuns în trecutul ei?

Instinctul de mamă o făcuse pe doamna Clare să pună degetul pe rană; nimerise tocmai nenorocirea care era în stare să-l chinuie atît de mult pe fiul ei.

— E nepătată, răspunse el, şi simţi c-ar fi spus această minciună chiar dacă ar fi fost să-l mistuie în veci flăcările iadului.

— Atunci nu te mai necăji, că afară de asta nimic n-are importanţă. La urma urmei, puţine lucruri sînt mai curate pe lume decît o fată cuminte de la ţară. Şi chiar dacă la început purtările ei mai stîngace l-au supărat poate pe omul educat din tine, sînt sigură că ele vor dispărea sub influenţa învăţămintelor şi tovărăşiei tale.

Ironia îngrozitoare a acestor vorbe pline de mărinimie îl făcu pe Clare să-şi dea seama de un lucru care nu-i venise în minte după cele povestite de Tess, şi anume că, prin căsătorie, îşi ruinase cu desăvîrşire cariera. E drept că dacă ar fi fost vorba numai de el, puţin i-ar fi păsat de carieră; dacă dorise o carieră care să fie cel puţin respectabilă, o făcuse pentru părinţii şi fraţii lui. Uitîndu-se la lumînare i se părea că flacăra îi spune pe limba ei tăcută că e făcută să lumineze faţa oamenilor înţelepţi şi că îi e silă să lumineze faţa unui biet găgăuţă, care-şi ratase viaţa.

Se calmă; din cînd în cînd, însă, îl apuca iar furia pe biata lui soţie, pentru că-l silise să-şi înşele părinţii. Şi-n mînia lui, aproape că se trezea vorbindu-i ca şi cum Tess ar fi fost acolo. Apoi i se păru că aude în întuneric vocea ei, ca un gîngurit, ca o tînguire plină de reproşuri; i se păru că simte buzele ei catifelate mîngîindu-i fruntea şi căldura suflării ei plutind în aer.

În noaptea aceea, femeia pe care o acuza şi o dispreţuia se gîndea cît de bun şi de generos era bărbatul ei. Dar deasupra lor plutea o umbră mai deasă decît aceea pe care o vedea Angel Clare - umbra propriilor lui prejudecăţi. Cu toate încercările sale de a fi un liber cugetător, acest tînăr evoluat şi plin de bune intenţii - un produs tipic al ultimilor douăzeci şi cinci de ani - era totuşi sclavul obiceiurilor şi convenienţelor, atunci cînd, fără voia lui, cădea din nou sub influenţa primelor precepte căpătate în viaţă. Angel nu era destul de înţelept şi nici nu întîlnise vreun înţelept care să-i spună că tînăra lui soţie era, în fond, tot atît de demnă de laudele regelui Lemuel, ca orice altă femeie care urăşte răul, şi că ar fi trebuit să judece valoarea ei morală după intenţii şi nu după fapte. Pe de altă parte, ceea ce-i în preajmă suferă în asemenea ocazii, pentru că-şi arată cusururile în toată goliciunea lor, în timp ce imaginile vagi ale lucrurilor depărtate apar într-o lumină favorabilă, căci distanţa transformă orice pată în calitate artistică. Gîndindu-se la ceea ce îi lipsea lui Tess, neglija ceea ce avea de fapt, şi uita că imperfecţiunea poate, uneori, să fie superioară perfecţiunii.

A doua zi dimineaţă, la masă, discutară cu toţii despre Brazilia; se străduiau să privească cu optimism experienţa pe care Clare îşi propusese s-o facă pe meleagurile acelei ţări, fără să ţină seama de veştile proaste în legătură cu nişte fermieri care emigraseră acolo şi se întorseseră în Anglia în următoarele douăsprezece luni. După ce-şi luă masa, Angel se duse în oraş să-şi rezolve unele probleme de mică importanţă şi să scoată de la bancă toţi banii pe care îi avea. La întoarcere, o întîlni în dreptul bisericii pe Mercy Chant, care părea o părticică desprinsă din înseşi zidurile bisericii. Ţinea în braţe un teanc de biblii pentru cursurile pe care le preda. Concepţia ei despre viaţă o făcea să considere cu beatitudine unele lucruri care altora le-ar fi sîngerat inima; era un lucru demn de invidiat, cu toate că, după părerea lui, Mercy ajunsese la această stare de spirit sacrificînd în mod ciudat şi nefiresc umanitatea în favoarea misticismului.

Auzise că Angel e pe punctul să plece din Anglia şi-i spuse că ideea i se pare excelentă şi promiţătoare.

— Da, nu e rea... din punct de vedere comercial, bineînţeles, răspunse el. Dar, asta cam întrerupe continuitatea existenţei, dragă Mercy, şi poate că mai bună ar fi calea mănăstirii.

— Mănăstirea? Angel Clare!

— Ce e?

— Bine, păcătosule, dar o mănăstire înseamnă călugări, iar călugării - romano-catolicism, catolicismul implică păcat şi păcatul, blestem... Eşti într-o stare alarmantă, Angel Clare! Sînt mîndră de credinţa mea protestantă, spuse ea cu severitate.

Atunci Clare, pe care desperarea îl adusese într-una din acele stări de spirit diabolice, în care omul loveşte în propriile lui principii, îi spuse să se apropie de el şi-i şopti cu perversitate la ureche cele mai heterodoxe idei care-i treceau prin minte. Dar rîsul care-l apucase văzînd expresia de oroare de pe faţa frumoasă a lui Mercy se potoli de îndată ce-şi dădu seama că această expresie se transformase în tristeţe şi grijă pentru starea lui.

— Dragă Mercy, spuse el, te rog să mă ierţi, dar am impresia că sînt pe punctul să înnebunesc!

Asta era şi părerea ei; şi astfel, discuţia luă sfîrşit, iar Clare se întoarse la casa parohială. Depusese bijuteriile la banca din localitate, în aşteptarea unor zile mai bune. Mai lăsase la bancă treizeci de lire, care aveau să-i fie trimise lui Tess după cîteva luni, atunci cînd le va cere, şi, în sfîrşit, îi trimisese o scrisoare în valea Blackmoor, la părinţii ei, prin care o înştiinţa de tot ce făcuse. Nădăjduia că aceşti bani, împreună cu suma pe care i-o dăduse mai înainte - vreo cincizeci de lire - îi vor ajunge din plin pentru nevoile ei, cel puţin pentru moment, cu atît mai mult cu cît o sfătuise ca, la mare nevoie, să se adreseze domnului Clare, bătrînul.

Se gîndi, însă, că-i mai bine să nu-i pună pe părinţi în legătură cu Tess şi de aceea nu le dădu adresa ei. Neştiind ce se întîmplase cu adevărat, şi ce-i făcuse pe cei doi tineri să se despartă, nici tatăl şi nici mama lui Angel nu-i cerură adresa. În aceeaşi zi, vrînd să termine cît mai repede cu ce avea de făcut, Angel părăsi casa părintească.

Mai avea o ultima datorie, înainte de a părăsi aceste meleaguri ale Angliei, şi anume să se ducă la ferma din Wellbridge, unde petrecuse alături de Tess primele trei zile ale căsătoriei lor, şi să plătească un fleac de chirie, să predea cheia camerelor pe care le ocupaseră şi să ia cele cîteva lucruri mărunte pe care le lăsaseră acolo. În casa aceasta coborîse asupra lui cea mai întunecată umbră care-i înnegurase vreodată viaţa; şi totuşi, cînd descuie uşa salonului şi aruncă o privire prin cameră, îşi aminti în primul rînd de o după-amiază asemănătoare, după-amiaza în care sosiseră acolo plini de veselie; îşi aminti de sentimentul nou şi proaspăt de a împărţi, pentru prima oară, aceeaşi locuinţă, de prima masă luată împreună, şi de vorbele schimbate la gura căminului, în timp ce se ţinuseră de mînă.

Un timp, Clare rămase singur în casă, căci fermierul şi nevastă-sa erau pe cîmp. Cu inima plină de acest sentiment ce renăscuse pe neaşteptate, Angel urcă în camera care fusese a lui Tess şi care nu apucase să fie şi a lui. Patul era făcut - îl făcuse chiar ea, cu mîna ei, în dimineaţa plecării lor. Sub baldachin atîrna ramura de vîsc neclintită de la locul unde o atîrnase el, dar, stînd acolo de trei-patru saptămîni, începuse să pălească, iar boabele şi frunzele i se zbîrciseră. Angel o luă şi o zvîrli în cămin. Stînd aşa, începu pentru prima oară să se întrebe dacă hotărîrea luată nu era lipsită de înţelepciune, ba mai mult, de generozitate. Dar nu fusese oare înşelat cu cruzime? Şi pradă unei puzderii de emoţii contradictorii, îngenunche lîngă pat, cu ochii în lacrimi: „Ah, Tess! Dacă măcar mi-ai fi spus înainte, te-aş fi iertat!” se jeluia el.

Auzind jos zgomot de paşi, se ridică şi se duse în capul scării. Pe prima treaptă văzu o femeie. Cînd aceasta înălţă capul, recunoscu faţa palidă şi ochii negri ai lui Izz Huett.

— Domnu’ Clare, spuse fata, am venit să vă văd, pe dumneavoastră şi pe doamna Clare, şi să vă întreb dacă sînteţi sănătoşi. M-am gîndit că poate v-aţi întors din nou aici.

Angel ghicise de mult taina acestei fete, dar ea n-o ghicise încă pe a lui; era o fată cinstită, care-l iubea, o fată care ar fi putut să fie o soţie tot atît de bună, sau aproape tot atît de bună ca Tess, pentru un fermier cu simţ practic.

— Sînt singur, spuse el, nu mai locuim aici, şi explicîndu-i de ce venise o întrebă: Pe unde mergi acasă, Izz?

— Nu mai locuiesc la lăptărie, la Talbothays, domnu’ Clare, spuse fata.

— De ce?

Izz plecă ochii în pămînt.

— Era aşa de trist acolo, c-am plecat. Acu’ locuiesc pe acolo, şi arătă într-o direcţie opusă, direcţia către care mergea el.

— Dacă vrei să mergi acum, te pot duce cu trăsurica.

Pielea ei măslinie căpătă parcă o nuanţă mai caldă.

— Mulţumesc frumos, domnu’ Clare, spuse ea.

Angel îl găsi imediat pe fermier, plăti chiria şi isprăvi cele cîteva treburi care rămăseseră nerezolvate din cauza plecării lor precipitate. Apoi se întoarse la trăsurică şi Izz sări pe capră lîngă el.

— Ştii că plec, Izz? spuse el după ce o porniră la drum. Plec în Brazilia.

— Şi doamna Clare se împacă cu gîndul călătoriei? întrebă ea.

— Ea nu pleacă deocamdată, pînă peste vreun an. Mă duc în recunoaştere, să văd cum e viaţa pe-acolo.

Merseră spre răsărit, vreme destul de îndelungată, în care Izz nu scoase nici o vorbă.

— Ce mai fac ceilalţi? întrebă Angel. Ce mai face Retty?

— Ultima oară cînd am văzut-o o ducea cam prost cu nervii... şi era aşa de slabă şi de scofîlcită, de parcă dăduse-n oftică. N-o să se mai uite nimeni la ea, niciodată! spuse Izz cu gîndul aiurea.

— Şi Marian?

— Marian... trage la măsea, spuse ea mai în şoaptă.

— Nu mai spune!

— Da. Lăptaru’ s-a descotorosit de ea.

— Şi tu?

— Eu nu beau şi nici nu m-am ofticat, dar nici nu pot spune că mi-e a cînta cu noaptea-n cap.

— Cum asta? Ţi-aduci aminte ce frumos cîntai dimineaţa, la muls, „Grădinile lui Cupidon” şi „Nădragii croitorului”?

— Da, aşa e. La început cînd aţi venit cîntam mereu. Dar pe urmă, după ce aţi stat un timp la noi, toate s-au schimbat!

— Şi de ce?

În chip de răspuns îl fulgeră cu ochii negri strălucitori.

— Izz... cîtă slăbiciune... şi încă pentru un om ca mine! spuse el şi căzu pe gînduri... Şi ce s-ar fi întîmplat dacă-ţi ceream ţie să-mi fii nevastă?

— Dacă mi-aţi fi cerut, v-aş fi răspuns „da” şi aţi fi luat o femeie care vă iubeşte.

— Adevărat?

— Pe fericirea mea, şopti ea cu patimă. Ah, Dumnezeule, nu v-aţi dat oare niciodată seama pînă acum?

Ajunseră la un drum lăturalnic care ducea spre un sat.

— Trebuie să mă dau jos... uite, acolo-i casa mea... spuse Izz deodată, căci după mărturisire nu mai scosese nici o vorbă.

Clare încetini mersul. Era furios pe soarta lui şi plin de amărăciune din pricina legilor sociale care-l împinseseră într-un impas din care nu mai putea ieşi pe nici o cale legală. Şi atunci de ce să nu se răzbune pe societate, croindu-şi o viaţă liberă în loc să sărute cu umilinţă biciul pedagogic al convenienţelor?

— Plec singur în Brazilia, Izz, spuse el. M-am despărţit de nevastă-mea din cauza unor chestiuni personale şi nu din pricina drumului, cum ţi-am spus adineauri. S-ar putea să nu mai trăim niciodată împreună. Şi s-ar putea să n-ajung niciodată să te iubesc... dar vrei să mergi cu mine în locul ei?

— Vreţi într-adevăr să merg?

— Da. Am fost destul de chinuit ca să doresc o mîngîiere. Şi tu, cel puţin, mă iubeşti dezinteresat.

— Bine... bine... am să viu, spuse Izz după o pauză.

— Vii, dar, Izz, tu ştii ce înseamnă asta, nu?

— Înseamnă că o să trăiesc cu dumneata atîta timp cît voi sta acolo. Mă mulţumesc cu atît... nu cer mai mult.

— Şi nu uita că acum nu trebuie să te mai încrezi în moralitatea mea! Dar trebuie totuşi să-ţi amintesc că ceea ce vei face tu va fi un păcat în ochii lumii civilizate, vreau să spun în ochii civilizaţiei occidentale.

— Nu-mi pasă! şi nici o femeie pe lume nu se mai gîndeşte la asta cînd suferă peste poate şi cînd nu găseşte altă cale.

— Atunci nu te mai da jos. Rămîi unde eşti.

O porniră înainte, trecură de răspîntie şi merseră aşa vreo două mile, fără să facă nici un gest de afecţiune.

— Mă iubeşti mult, foarte mult, Izz? întrebă el deodată.

— Da... v-am spus doar că vă iubesc. Şi v-am iubit mereu, tot timpul cît am fost împreună la lăptărie.

— Mă iubeşti mai mult decît Tess?

Fata dădu din cap.

— Nu, şopti. Nu mai mult decît ea.

— Cum adică?

— Păi nimeni pe lume nu v-ar putea iubi mai mult decît Tess... Şi-ar fi dat viaţa pentru dumneavoastră... n-aş putea face mai mult.

Asemeni profetului din vîrful Peor, Izz Huett ar fi putut vorbi cu păcat într-o clipă ca asta; dar fascinaţia pe care caracterul lui Tess o exercitase asupra unei fete simple, cum era ea, o făcu să fie mai îndurătoare.

Clare tăcea. Inima lui tresărise auzind din gura ei nişte cuvinte atît de sincere, neaşteptate şi nepărtinitoare. Suspinele îl înecau: simţea că i se pune un nod în gît, în timp ce în urechi îi răsuna încă:

Şi-ar fi dat şi viaţa pentru dumneavoastră! N-aş putea face mai mult!

— Uită ce ţi-am spus, Izz, au fost doar vorbe goale, zise el, întorcînd deodată calul. Nu mi-am dat seama ce vorbesc. Am să te duc pînă la drumul care o ia spre casa ta.

— Uite ce înseamnă să fii sincer!... Cum de pot îndura! Doamne... cum... cum...?

Dîndu-şi seama ce făcuse, Izz izbucni în hohote de plîns şi se pocni cu pumnii în cap.

— Îţi pare rău de un pic de dreptate făcută unui om care-i departe? Oh, Izz! Nu strica totul cu păreri de rău!

Încet, încet, Izz începu să se liniştească.

— Bine, domnu’ Clare. Poate că nici eu nu mi-am dat seama ce vorbesc cînd... cînd am primit să plec cu dumneavoastră. De fapt doresc ceva... care nu se poate...

— Fiindcă am o soţie iubitoare.

— Da, da, aşa e.

Ajunseră la drumul pe lîngă care trecuseră cu jumătate de oră în urmă, şi Izz sări din docar.

— Izz, uită, te rog, că pentru o clipă am fost uşuratic, strigă el. A fost un lucru nesocotit, fără rost.

— Să uit? Niciodată! Asta niciodată! Eu n-am fost uşuratică...

Angel simţi cît de meritat era reproşul care se ascundea sub strigătul acestui suflet rănit, şi cu o tristeţe nespusă sări din trăsurică şi-i luă mîna.

— Bine, dar ne despărţim totuşi prieteni, nu-i aşa? Nici nu-ţi poţi închipui cît am suferit!

Izz era bună la suflet, aşa că nu mai lăsă ca amărăciunea să le întunece despărţirea.

— Vă iert, domnu’ Clare.

— Şi acum, Izz, zise el stînd aşa lîngă ea şi forţîndu-se să joace rolul de mentor pentru care nu simţea, în clipa aceea, nici o vocaţie, aş dori să-i spui lui Marian, cînd ai s-o vezi, că trebuie să fie serioasă şi să nu se lase dusă de nebunie. Făgăduieşte-mi că ai să-i spui. Şi pe urmă spune-i şi lui Retty că sînt pe lume oameni mai vrednici ca mine şi că o rog, de dragul meu, să se poarte cu înţelepciune şi cuminţenie... Nu uita, înţelepciune şi cuminţenie... s-o facă pentru mine... Le trimit acest mesaj ca un om pe patul morţii care ar trimite un mesaj către alţi muritori, căci nu le voi mai vedea niciodată. Iar tu, Izz, să ştii că prin cuvintele tale cinstite despre nevasta mea, m-ai scăpat de la o nebunie şi o trădare spre care mă simţeam împins în mod inexplicabil. Or fi femeile rele şi păcătoase, dar bărbaţii sînt şi mai păcătoşi. Pentru ce-ai făcut acum, n-am să te uit niciodată. Să fii întotdeauna bună şi cinstită, cum ai fost şi pînă acum, şi să-ţi aminteşti de mine ca de un iubit nevrednic care este însă un prieten credincios. Făgăduieşte-mi!

Fata făgădui.

— Cerul să vă binecuvînteze şi să vă ocrotească, domnu’ Angel. Cu bine...

Şi Clare o porni la drum. Dar de îndată ce o luă pe potecă şi Angel se pierdu în zare, Izz se aruncă pe malul de la marginea drumului, apucată de o criză de groaznică deznădejde. Noaptea tîrziu, cînd intră în căsuţa maică-si, avea faţa încordată şi stranie. Nimeni nu află vreodată cum îşi petrecuse Izz orele acelea mohorîte care se scurseseră din clipa în care se despărţise de Angel Clare şi pînă ce ajunsese acasă.

Iar Clare, după ce-şi luă rămas bun de la fată, se simţi şi el năpădit de gînduri chinuitoare. Buzele-i tremurau. Dar suferinţa lui nu se datora nicidecum lui Izz. În starea aceea fu cît pe-aci să părăsească drumul care-l ducea spre gara cea mai apropiată şi să treacă coasta dealului care străbătea toată regiunea South-Wessex şi care-l despărţea de casa soţiei iubite. Şi dacă totuşi n-a făcut-o, pricina n-a fost nici dispreţul faţă de firea lui Tess şi nici faptul că s-ar fi îndoit de sentimentele ei.

Nu. N-a făcut-o căci, cu toată dragostea ei pentru el - lucru admis şi de Izz - situaţia rămăsese aceeaşi. Şi dacă avusese dreptate la început, însemna că are dreptate şi acum. Inerţia care-l împingea pe drumul său nu putea fi oprită decît de o forţă mai puternică şi mai susţinută decît forţa sub a cărei influenţă se afla în după-amiaza aceea. De altfel, curînd, se va putea întoarce la Tess. În aceeaşi noapte luă trenul spre Londra şi cinci zile mai tîrziu se afla în portul de unde avea să se îmbarce, strîngînd mîna fraţilor săi, în semn de rămas bun.

XLI

Trecu iarna, trecu şi vara şi iată-ne într-o zi de octombrie, la mai bine de opt luni după despărţirea lui Clare şi Tess. Situaţia în care se găsea Tess era acum cu totul alta: mireasa cu cufere şi geamantane duse de alţii se transformase într-o femeie părăsită, care căra un coş şi o boccea, aşa cum făcuse odinioară, pe vremea cînd nu era încă măritată. În locul sumei frumuşele de bani, pe care soţul ei i-o asigurase pentru vremea asta de încercare, nu mai avea decît o pungă goală.

După ce plecase din nou de acasă şi părăsise satul Marlott, se descurcase toată primăvara şi toată vara muncind ici-colo, nu prea greu, pe la fermele de lîngă Port-Bredy, care se afla la apus de valea Blackmoor, la distanţă egală de Talbothays şi de casa părintească. Preferase să muncească, decît să trăiască din banii lui Angel. Se găsea într-o stare de totală apatie morală, pe care munca mecanică mai degrabă o întreţinea decît îi punea capăt. Gîndul îi zbura acum către alt anotimp şi către altă lăptărie, unde-şi cunoscuse iubitul care, de îndată ce-l cuprinsese în braţe, ca să rămînă al ei pentru vecie, se topise ca o nălucă.

De astă dată munca ei la lăptărie nu dură decît pînă în momentul cînd vacile începură să dea mai puţin lapte, căci Tess nu-şi făcuse un angajament permanent, ca la Talbothays, ci lucrase doar ca muncitoare sezonieră. Dar, fiindcă începuse perioada recoltării, Tess n-avea decît să se mute de la păşuni la mirişte, ca să găsească de lucru din plin pînă la sfîrşitul recoltării.

Cele douăzeci şi cinci de lire care-i mai rămăseseră din banii lăsaţi de Clare, după ce dăduse alte douăzeci şi cinci părinţilor pentru osteneală şi pentru cheltuielile pe care le făcuse cît stătuse la ei, erau aproape neatinse. Se porniseră însă nişte nenorocite de ploi, aşa că Tess era nevoită să trăiască din aceşti bani care-i mai rămăseseră.

Nu se putea obişnui cu gîndul să-i cheltuiască; Angel îi dăduse chiar el, aşa, noi-nouţi, cum îi scosese de la bancă, şi faptul că trecuseră prin mîinile lui îi ridicase la rangul de amintire; aceşti bani păreau să n-aibă nici un fel de alt trecut, afară de acela creat de întîmplările din viaţa ei şi a lui; şi cheltuindu-i, era ca şi cum s-ar fi despărţit de o relicvă. Dar, cu toate astea, trebuia s-o facă; şi astfel, banii se duseră, liră cu liră.

Din cînd în cînd, fusese nevoită să-i trimită maică-si adresa, fără să-i spună însă, ce face. Tocmai cînd era cu banii pe sfîrşite, primi o scrisoare de la maică-sa în care-i spunea că se afla la mare ananghie, că ploile de toamnă pătrunseseră prin stuful de pe acoperiş, şi că trebuia deci înlocuit; dar asta nu se putea face pentru că nu plătiseră încă nici acoperişul cel vechi. Totodată, mai era nevoie de grinzi şi de un tavan nou în camera de sus, aşa că, în cele din urmă, toată cheltuiala s-ar fi ridicat la douăzeci de lire. Şi Joan o întreba pe Tess dacă nu poate să le trimită banii, avînd în vedere că soţul ei, care se întorsese probabil pînă atunci, era om cu stare.

Puţin după aceea, Tess primi treizeci de lire de la banca lui Angel şi fiindcă situaţia părinţilor era atît de jalnică, de îndată ce primi banii, le trimise cele douăzeci de lire cerute. Din rest, fu nevoită să cheltuiască o parte pe haine groase, de iarnă, aşa încît suma pe care o puse deoparte, pentru tot timpul cît va dura vremea rea, era aproape inexistentă. Cînd dădu şi ultima liră, îşi aduse aminte că Angel îi spusese că ori de cîte ori va avea nevoie de bani, să se adreseze lui taică-său.

Dar, cu cît se gîndea mai mult la această soluţie, cu atît îi venea mai greu să recurgă la ea. Aceeaşi delicateţe, aceeaşi mîndrie, aceeaşi ruşine nejustificată - sau oricum ai fi vrut să-i spui - care o făcuseră ca de dragul lui Angel să ascundă faţă de părinţi faptul că despărţirea dintre ei era de mult mai lungă durată, o împiedică, şi de astă dată, să spună părinţilor lui că o duce greu, după ce soţul ei îi lăsase atîţia bani. O dispreţuiau probabil şi aşa, şi ar fi dispreţuit-o cu atît mai mult dacă li s-ar fi adresat ca o cerşetoare. Aşa că; oricît ar fi încercat, nu s-ar fi putut convinge cu nici un chip să-i împărtăşească socrului ei starea în care se afla.

Tess îşi spuse că poate, cu timpul, se va obişnui cu gîndul să comunice cu părinţii lui Angel; cu părinţii ei însă procesul era exact contrariu. Cînd părăsise ultima oară casa părintească, îi lăsase sub impresia că avea intenţia să se întîlnească după un timp cu soţul ei; de atunci nu făcuse nimic care să le tulbure convingerea că aşteaptă întoarcerea lui, şi că nu duce lipsă de nimic, căci de fapt nu pierduse încă speranţa că Angel se va întoarce curînd din Brazilia ca s-o ia cu el, sau că îi va scrie să vină ea acolo. În orice caz, spera că în curînd vor putea să apară în ochii familiilor lor şi a întregii lumi ca un cuplu unit. Da, tot mai spera. Ar fi fost prea mult ca după „succesul” unei căsătorii care spălase ruşinea primei încercări, să-i lase pe părinţi să afle că-i o femeie părăsită, care, după ce-i ajutase să scape de greutăţi, nu se mai putea bizui decît pe braţele ei, ca să trăiască.

Deodată-şi aminti de briliante. Dar nu ştia unde le depusese Clare şi, oricum, asta n-ar fi avut importanţă, de vreme ce n-avea voie să le vîndă, ci numai să le poarte. Dar chiar dacă-ar fi fost proprietatea ei absolută, tot s-ar fi simţit mică la suflet dacă s-ar fi îmbogăţit de pe urma unui drept care era în fapt nejustificat.

La rîndul lui, Angel trecea şi el prin destule încercări. Zăcea în Brazilia, pe cîmpiile argiloase de lîngă Curitiba, mistuit de febră. Boala i se trăgea de pe urma unei furtuni care-l udase pînă la piele, şi de pe urma diferitelor greutăţi prin care trecuse alături de toţi fermierii şi lucrătorii agricoli din Anglia, care emigraseră, lăsîndu-se ademeniţi de promisiunile guvernului brazilian; toţi aceşti oameni care, arînd şi semănînd pe platourile patriei, rezistaseră pe orice vreme, căci erau obişnuiţi de mici cu acea climă, îşi închipuiseră în mod greşit că vor putea să reziste şi intemperiilor de pe cîmpiile braziliene.

Dar să ne întoarcem la Tess. Cheltuise şi ulţima liră, nu mai avea de unde să ia altele, şi pe deasupra îi era din ce în ce mai greu să găsească de lucru la acea vreme a anului. Neştiind că inteligenţa, sănătatea şi bunăvoinţa au căutare în orice domeniu al vieţii, nu se apucase să caute o îndeletnicire la oraş, cu atît mai mult cu cît oraşele, casele mari, şi oamenii cu stare şi rafinament, sau cu alte obiceiuri decît cele de la ţară, o speriau. De la această lume aleasă i se trăgea „neagra suferinţă”. Poate că societatea nu era chiar atît de rea cum o vedea Tess, după scurta ei experienţă. Dar nu avea nici o dovadă că ar putea fi altfel, şi instinctul o îndemna să se ferească de ea.

La micile lăptării care se găseau înspre apus, dincolo de Port-Bredy, unde lucrase toată primăvara şi vara ca zilieră, nu mai era nevoie de ajutorul ei. Ar fi găsit poate loc la Talbothays, dacă nu de alta, măcar de milă. Dar oricît de bine i-ar fi mers acolo, nu se mai putea întoarce sub nici un motiv. N-ar fi putut suporta situaţia de decădere în care se găsea, cu atît mai mult cu cît asta ar fi putut arunca o lumină defavorabilă asupra soţului pe care-l adora. I-ar fi fost cu neputinţă să îndure mila lor şi să-i vadă şoptindu-şi la ureche tot soiul de lucruri în legătură cu situaţia ei neobişnuită. La urma urmei, ar fi putut să se împace cu gîndul că oamenii îi cunosc povestea, atîta timp cît aceasta ar fi rămas izolată în mintea fiecăruia. Dar schimbul de păreri în ceea ce o privea o făcea să sufere. De fapt nici nu-şi dădea seama de această diferenţă, ştia doar că aşa simte.

Se ducea acum la o fermă care se afla într-o regiune deluroasă din centrul comitatului, unde fusese chemată de Marian printr-o scrisoare care rătăcise mult pînă să ajungă la ea. Marian auzise cumva, probabil prin Izz Huett, că Tess se despărţise de bărbatul ei; fata asta cumsecade, care, însă, începuse să tragă la măsea, îşi închipui că Tess n-o ducea prea bine şi se grăbi să o anunţe că după ce plecase de la Talbothays se angajase la această fermă şi că ar fi fost bucuroasă să vină şi Tess acolo, dacă era adevărat că se apucase iar de lucru, ca pe vremuri, mai ales că la fermă mai era nevoie de braţe de muncă.

Pe măsură ce zilele se scurtau, Tess îşi pierdea orice urmă de speranţă că Angel o va mai ierta vreodată; şi asemenea animalelor sălbatice care au obiceiul să se mute din loc în loc, Tess simţea o pornire oarbă, care o împingea să plece departe, pentru a se detaşa astfel, puţin cîte puţin, de trecutul ei zbuciumat; acest lucru îi anula identitatea, şi o făcea să nu se mai gîndească la cazurile neprevăzute în care ar putea fi important pentru fericirea ei, dacă nu şi pentru a altora, să i se cunoască locul de restrişte.

Dintre toate dificultăţile cărora Tess, în situaţia ei de femeie singură, trebuia să le facă faţă, atenţia pe care o atrăgea înfăţişarea ei nu era dintre cele mai neglijabile. Pe lîngă faptul că era atrăgătoare, mai avea şi o anumită distincţie în felul de a se purta, pe care o luase de la Clare. Atîta timp cît umblase în hainele cumpărate cînd se măritase, nici unul dintre cei care-o priviseră în treacăt cu interes n-o supărase; dar cînd fu silită să îmbrace halatul pe care îl purtau femeile la cîmp, i se întîmplă destul de des să i se spună mojicii. Cu toate astea, pînă într-o anumită după amiază de noiembrie nu se petrecu nimic care ar fi putut într-adevăr s-o sperie.

În loc să se ducă la ferma aceea din regiunea deluroasă către care se îndrepta acum, ar fi fost mult mai bucuroasă să se fi stabilit la vest de rîul Brit; în primul rînd pentru că era mai aproape de casa socrilor, şi apoi ideea că ar putea rătăci prin acel ţinut, fără s-o recunoască nimeni, şi gîndul că într-o zi s-ar putea hotărî să se ducă la casa parohială, îi făceau plăcere. Dar, fiindcă se hotărîse să încerce să muncească un pămînt mai deluros şi mai uscat, se grăbi s-o ia înapoi spre răsărit, mergînd pe jos, spre satul Chalk-Newton unde voia să petreacă noaptea.

Drumul era lung şi monoton, iar zilele scurte, aşa că amurgul se ivi pe nesimţite. Ajunse în vîrful dealului, în josul căruia drumul şerpuia, apărînd şi dispărînd, cînd deodată auzi paşi în spate şi cîteva clipe mai tîrziu un bărbat o ajunse din urmă. Cînd fu lîngă ea îi spuse:

— Bună seara, păpuşico.

Răspunse cu politeţe. Cu toate că se întunecase aproape de trot, era încă destulă lumină ca să i se poată vedea faţa. Omul se întoarse şi se uită fix la ea:

— Măi, măi! Ia te uită! Nu cumva eşti muieruşca aceea care a stat o vreme la Trantridge... drăguţa domnului d’Urberviile cel tînăr? Locuiam acolo pe atunci... da’ acu’ m-am mutat.

Tess recunoscu pe ţărănoiul necioplit dar cu parale, pe care Angel îl bătuse la han fiindcă spusese nişte grosolănii pe socoteala ei. O trecu un fior de groază şi nu-i răspunse nimic.

— Fii cinstită şi recunoaşte că ce-am spus atunci era adevărat, cu toate că drăguţul dumitale s-a înfuriat. Ei, ce zici, hoţomanco? Dacă-i aşa, ar trebui să-mi ceri iertare pentru pumnul ăla pe care l-am înghiţit.

Dar nici de astă dată Tess nu-i răspunse. Sufletul acesta chinuit nu avea decît o singură scăpare. O rupse la fugă, alergînd ca vîntul, fără să se uite în urma ei. Fugi aşa pînă ajunse la o poartă care dădea pe o plantaţie. Intră în plantaţie şi nu se opri decît în mijlocul vegetaţiei, adăpostită de umbra copacilor, unde nu mai putea s-o descopere nimeni.

Călca pe covorul de frunze uscate, iar frunzişul verde al tufişurilor de ilice, care creşteau printre copacii golaşi, era destul de des ca s-o ferească de curent. Adună un morman mare de frunze moarte şi se ghemui la mijloc, ca într-un cuib.

Adormi, dar cum era şi de aşteptat, somnul îi fu neliniştit; i se părea că aude tot felul de zgomote curioase, îşi spuse însă că trebuie să fie vîntul. Se gîndi la Angel, care se afla acum de cealaltă parte a lumii, pe nişte meleaguri unde îşi închipuia că trebuie să fie foarte cald, în timp ce aici ea tremura de frig. Şi Tess se întrebă dacă-o fi existînd pe lume o fiinţă mai nenorocită ca ea. Apoi, gîndindu-se la viaţa-i irosită, spuse: „Totul e deşertăciune!” Repetă cuvintele mecanic pînă cînd, la un moment dat, îi veni în minte gîndul că, la urma urmei, acestea erau nişte consideraţii foarte nepotrivite pentru epoca modernă. Solomon ajunsese la asemenea concluzii cu două mii de ani în urmă: şi Tess, cu toate că nu se afla în fruntea gînditorilor vremii, mersese totuşi mult mai departe. Şi dacă totul ar fi deşertăciune, cui i-ar mai păsa? Dar, din păcate, lucrurile stăteau mult mai rău; totul era nedreptate, pedeapsă, constrîngere şi moarte. Soţia lui Angel Clare îşi trecu mîna peste fruntea bombată şi peste orbite, şi simţind oasele sub pielea catifelată, gîndi că va veni o zi în care aceste oase vor rămîne goale. „Ce bine-ar fi să fie acum”, îşi spuse ea.

În mijlocul acestor stranii închipuiri, auzi deodată printre frunze un foşnet ciudat. Ar fi putut să fie vîntul, dar se simţea doar o slabă adiere. Zgomotul semăna uneori cu o zvîcnire, alteori ca un fîlfîit de aripi, iar alteori părea a fi un fel de suspin sau de gîlgîit. Ajunse curînd la convingerea că era vorba de nişte animale sălbatice, cu atît mai mult cu cît sunetele se auzeau dintre ramurile de deasupra capului ei şi erau urmate de zgomotul unor corpuri grele care cădeau la pămînt. Dacă ar fi fost ascunsă aici în alte condiţii, mai plăcute, Tess s-ar fi speriat; dar acum nu se mai temea de nimic, în afară de oameni.

În cele din urmă, se crăpă de ziuă şi încetul cu încetul se lumină şi pădurea.

De îndată ce lumina prozaică şi liniştitoare a orelor în care omenirea e activă se făcu puternică, Tess ieşi tîrîş din movila ei de frunze şi se uită curajoasă în jur. Şi atunci îşi dădu seama ce o neliniştise atît în timpul nopţii. Plantaţia unde se adăpostise se prelungea în locul acela cu un fel de vîrf, care se termina ceva mai încolo, iar de partea cealaltă a gardului se întindea pămîntul arabil. Sub copaci zăceau o mulţime de fazani, cu penele lor bogate mînjite de sînge; unii erau morţi, alţii băteau slab din cîte o aripă; unii se uitau cu ochii ficşi la cer, alţii zvîcneau, unii se zbăteau, alţii stăteau întinşi la pămînt; toţi se chinuiau în agonie, cu excepţia cîtorva mai norocoşi; durerea acestora se sfîrşise în timpul nopţii, căci natitra este incapabilă de a depăşi un anumit grad de suferinţă.

Tess îşi dădu imediat seama ce se întîmplase. În ajun, fazanii fuseseră alungaţi în colţul acela de nişte vînători; păsările care căzuseră moarte de cum fuseseră atinse, sau cele care muriseră înainte de căacrea nopţii, fuseseră căutate şi ridicate de vînători; altele, însă, şi acestea erau multe la număr - fuseseră greu rănite şi scăpaseră pitindu-se sau urcîndu-se printre crăcile groase ale copacilor, unde rămăseseră toată noaptea, cînd, din cauza pierderii de sînge, slăbiseră şi căzuseră una cîte una la pămînt, făcînd zgomotul pe care-l auzise Tess.

Cînd era mică, Tess văzuse uneori asemenea oameni; îi văzuse uitîndu-se peste garduri sau prin tufişuri, îmbrăcaţi curios, cu puşca îndreptată spre o anumită ţintă, cu privirea însetată de sînge. I se spusese că păreau aspri şi brutali dar că nu erau aşa tot anul, şi că de fapt erau nişte oameni foarte civilizaţi, cu excepţia cîtorva săptămîni, toamna şi iarna, cînd, asemenea malaiezilor, erau apucaţi de amok, şi-şi făceau un scop din a distruge viaţa; de data aceasta distruseseră viaţa unor fiinţe înaripate, nevătămătoare, aduse pe lume prin mijloace artificiale, numai pentru a satisface pornirile unor cetăţeni care se purtau atît de grosolan şi de puţin cavalereşte faţă de semenii lor mai slabi, din fecunda familie a naturii.

Cu impulsul acelor suflete care pot suferi pentru aproapele lor la fel ca pentru ele însele, primul gînd al lui Tess fu să sfîrşească cu mîna ei chinul păsărilor care mai trăiau încă. De aceea le suci la toate gîtul, lăsîndu-le să zacă acolo pînă cînd vor veni paznicii vînătoreşti - care aveau să vină cu siguranţă - să le caute a doua oară.

„Bietele păsărele! Auzi, să mă socotesc cea mai nenorocită fiinţă de pe pămînt, cînd văd asemenea nenorocire!” exclamă ea cu lacrimile curgîndu-i şiroaie, în timp ce ucidea păsările, plină de iubire. „Şi cînd te gîndeşti că nu simt nici o durere în trup, că nu sînt nici sfîşiată în bucăţi, nici plină de sînge, şi am două mîini care să mă hrănească şi să mă îmbrace!” Îi era ruşine de ea, de descurajarea care o cuprinsese în noaptea aceea, descurajare care nu se bazase pe nimic altceva decît pe sentimentul de a fi condamnată de o lege socială arbitrară, şi care nu avea nici un fundament în natură.

XLII

Se luminase de-a binelea şi Tess o porni din nou, ieşind cu băgare de seamă în drumul mare. Dar nu era nevoie de nici o băgare de seamă, căci prin apropiere nu se vedea ţipenie de om. Tess îşi urmă drumul plină de hotărîre şi curaj, fiindcă amintirea păsărilor care suferiseră în tăcere o noapte de agonie o făcuse să se gîndească cît de relativă e durerea în general şi cît de uşor i-ar fi fost să îndure suferinţa ei, dacă s-ar fi putut ridica deasupra opiniei publice, dispreţuind-o. Dar nu putea face asta atît timp cît Clare credea şi el acelaşi lucru ca şi ceilalţi despre ea.

Ajunse la Chalk-Newton şi se opri să mănînce ceva la un han. Acolo, nişte tineri o necăjiră, spunîndu-i cît e de frumoasă. Dar asta îi dădu şi oarecari speranţe, făcînd-o să se gîndească dacă nu se putea totuşi ca într-o zi, soţul ei să-i spună şi el din nou asemenea lucruri. Dar tocmai de aceea trebuia să aibă grijă şi să îndepărteze aceşti curtezani de ocazie. Se hotărî deci să nu mai rişte nimic din cauza frumuseţii ei şi, de îndată ce ieşi din sat, intră într-un crîng şi scoase din coş una din cele mai vechi rochii; era o rochie pe care n-o mai purta decît la munca cîmpului, dar pe care n-o mai pusese nici chiar la lăptărie; o îmbrăcase ultima oară pe vremea cînd lucrase la Marlott, în mirişte. Apoi, cuprinsă de o idee fericită, scoase din boccea o batistă şi-şi înfăşură faţa pe sub bonetă, acoperindju-şi bărbia şi jumătate din obraji şi tîmple, de parcă ar fi durut-o măselele, iar cu ajutorul unei oglinjoare de buzunar şi a unei forfecuţe îşi ciopîrţi fără milă sprîncenele. Şi astfel, la adăpost de orice admiraţie agresivă, îşi continuă drumul ei chinuitor.

— Ia te uită la fata asta! Ce momîie! spuse primul bărbat cu care se întîlni către un altul.

Auzindu-l, Tess simţi că i se face milă de ea însăşi iar ochii i se umplură de lacrimi.

„Nu-mi pasă! îşi spuse. Ah, nu... nu-mi pasă! De acu-ncolo, o să fiu mereu urîtă, că Angel nu-i aici şi n-am pe nimeni să-mi poarte de grijă. Cel care mi-a fost bărbat s-a dus şi n-o să mă mai iubească niciodată. Dar eu tot îl iubesc... şi urăsc pe toţi ceilalţi bărbaţi şi-mi pare bine că-i pot face să mă dispreţuiască!”

Şi astfel, Tess îşi urmă drumul - o siluetă ce părea a face parte din peisaj, o simplă ţărancă şi nimic mai mult, încotoşmănită din pricina frigului cu o pelerină de serj cenuşiu, un şal de lînă roşu la gît, o fustă de stofă acoperită cu un şorţ aspru de un cafeniu albicios şi mănuşi din piele groasă. Toată această îmbrăcăminte veche era complet roasă şi decolorată de mult ce fusese udată de ploaie, arsă de soare şi bătută de vînt. În toată fiinţa ei nu mai era nici urmă de pasiune tinerească.

Gura fecioarei s-a răcit!

...

Cută peste altă cută

Şi capul îmbrobodit.

Dar sub această înfăţişare, care nu atrăgea privirile, ca şi cînd ar fi fost un lucru lipsit de importanţă, aproape neînsufleţit, se ascundea experienţa unei fiinţe care simţea prea de timpuriu amărăciunea existenţei, cruzimea poftelor şi caracterul efemer al iubirii.

Cu toată vremea rea de a doua zi, Tess îşi continuă drumul greu, fără să ia seama la duşmănia elementelor naturii, cinstite, directe şi imparţiale.

Voia să-şi găsească o ocupaţie şi o locuinţă pentru iarnă, aşa încît n-avea timp de pierdut. Ştia bine ce înseamnă să munceşti cu ziua, aşa că hotărîse să nu mai accepte asemenea angajamente pe viitor.

Şi astfel merse înainte, din fermă în fermă, spre locul de unde îi scrisese Marian; doar în ultimul moment se hotărîse să se angajeze aci, deoarece auzise că la această fermă eraru condiţii aspre, departe de a fi atrăgătoare. La început umblase după munci mai uşoare, dar pe măsură ce pierdu nădejdea să găsească aşa ceva, se oferi să facă şi munci mai grele; în cele din urmă, după ce începuse prin a căuta de lucru la lăptării sau la crescătorii de păsări - ocupaţii care-i plăceau mai mult decît altele - ajunse să caute de lucru într-un domeniu mai greu şi mai aspru, care-i plăcea mai puţin; se oferi să muncească la cîmp, o muncă atît de aspră, încît, dacă n-ar fi fost obligată, nu s-ar fi apucat niciodată s-o facă.

A doua zi, pe seară, ajunse la un platou sau podiş calcaros şi neregulat, care avea nişte protuberanţe în formă de jumătăţi de sferă, ca şi cum s-ar fi tolănit acolo zeiţa Cibele{77}, cea cu mulţi sîni. Podişul se întindea între valea unde Tess se născuse şi cea unde iubise.

Aerul de aci era uscat şi rece, astfel încît doar la cîteva ore după ploaie drumurile lungi de ţară erau din nou albe şi prăfuite. Rareori vedeai cîte un copac, căci chiar dacă s-ar fi întîmplat să crească printre garduri, arendaşii l-ar fi îndoit fără milă şi l-ar fi împletit cu gardurile vii, căci arendaşii sînt duşmanii fireşti ai arborilor, tufişurilor şi mărăcinilor.

În faţa ochilor, departe, Tess zări vîrfurile Bulbarrow şi Nettlecombe Tout, care păreau prietenoase. Privite de aici, de sus, erau joase şi neînsemnate, cu toate că în copilărie, cînd le privea din partea cealaltă, de la Blackmoor, i se păreau nişte bastioane semeţe, profilate pe cer.

Cîteva mile mai la sud, spre coastă, peste dealuri şi coline, Tess zări o suprafaţă netedă şi lucioasă ca oţelul. Era Marea Mînecii, care se întindea departe, spre coasta Franţei.

În faţa lui Tess, într-o depresiune, se găseau ruinele unui sat. Ajunsese la Flintcomb-Ash, locul unde se afla Marian. Se părea că nu mai avea altă scăpare - soarta o mînase aici. Uitîndu-se la pămîntul sterp din jur, îşi dădu seama că aci va avea de muncit din greu; dar, obosită de atîta căutare, se hotărî să rămînă, cu atît mai mult cu cît începuse să plouă. La intrarea în sat, văzu o căsuţă al cărei fronton ieşea puţin în afară, şi, pînă să-şi caute o locuinţă, Tess se adăposti acolo, privind cum se lasă seara.

„Cine-ar crede că sînt doamna Angel Clare?” îşi spuse.

Zidul îi încălzea spatele şi umerii, şi Tess descoperi că imediat în dosul frontonului se găsea vatra, a cărei căldură pătrundea prin zid. Cărămida era caldă ca o mîngîiere şi Tess îşi lipi de ea mîinile şi obrazul rumen şi umezit de burniţă. Zidul părea singurul ei prieten. Dorea atît de puţin să plece, încît ar fi rămas acolo toată noaptea.

Din casă se auzeau vocile oamenilor - strînşi laolaltă după o zi de muncă - şi zgomotul pe care-l făceau farfuriile. Dar pe uliţă nu văzu nici ţipenie de om, pînă cînd, în cele din urmă, în toată pustietatea asta apăru o femeie; cu toate că era o seară friguroasă, femeia purta o rochie de stambă şi o bonetă cu pelerină, de vară. Tess îşi zise că ar putea să fie Marian, şi cînd silueta se apropie destul ca s-o poată vedea prin întuneric, îşi dădu seama că nu se înşelase. Marian era mai voinică şi mai rumenă ca oricînd, şi mult mai jerpelit îmbrăcată. În nici un alt moment al vieţii ei, Tess nu s-ar fi grăbit, în situaţia în care se afla, să reia prietenia cu Marian, dar acum se simţea atît de singură, încît îi răspunse la salut din toată inima.

Marian se dovedi a fi destul de respectuoasă în întrebările pe care i le puse; cu toate că auzise vag de despărţire, părea totuşi foarte impresionată de faptul că Tess se găsea într-o situaţie tot atît de nenorocită ca înainte.

— Tess!... Doamnă Clare, soţia iubită a iubitului nostru. Zi, chiar atît de rău o duci, fata mea? Ce-ai făcut cu chipul tău frumos? De ce te-ai legat aşa? Nu cumva te-o fi bătut cineva? N-o fi chiar el?

— Nu, Marian! Nu! Am făcut-o numai ca să nu se mai lege nimeni de mine.