/ Language: România / Genre:antique

Insula din ziua de ieri

Umberto Eco


UMBERTO ECO

INSULA DIN ZIUA DE IERI

1.

Daphne

"Şi totuşi sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."

Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.

De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gîtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.

Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.

Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.

Şi pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriţă de frînghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uşa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i ţină şi de foame şi de sete.

Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.

El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.

Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.

Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.

Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord şi întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.

Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mîna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scîndura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase ― el care era aşa de generos în asemănări ― atît de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.

De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lîngă coş sînt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mîncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.

Pesemne că-şi recîştigase repede puterile, sau că era în puteri pe cînd scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris ― doct, nevoie mare ― asupra deliciilor festinului lui: nicicînd n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adînc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă... Iar cele de mai jos sînt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atîta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?

Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurîndu-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întîi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lînced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sînt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.

Şi doar trăiesc, opacitate arzîndă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trîntă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvîndu-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, rîvnesc cu disperare să te văd într-o zi.

Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sînt mîndru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atît de crudă: sînt, cred, pe cît omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

Dar oare-i posibil? Judecînd după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hîrtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întîi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mîngîiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu ― iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întîi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdînd foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe cînd era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire...

Am avea din ce scoate un roman aici, dar, iarăşi, de unde să începem?

Eu cred că scrisoarea asta, prima a scris-o mai pe urmă, şi că mai întîi s-a uitat prin jur ― iar ce anume a văzut va spune abia în scrisorile următoare. Dar şi aşa, cum să tălmăcim jurnalul cuiva care vrea să redea vizual, prin metafore pline de perspicacitate, ceea ce vede cu greu umblînd pe acolo noaptea şi cu ochii bolnavi?

Roberto spune mai încolo că-l dureau ochii din timpul cînd glonţul acela îi ştersese tîmpla la asediul de la Casale. Şi e posibil, dar în alt loc sugerează că îi slăbiseră mult mai mult din cauza ciumei. Roberto era de bună seamă cam firav şi, din cîte intuiesc eu, mai era şi ipohondru ― deşi doar într-o măsură; jumătate din fotofobia lui probabil că se datora secreţiilor bilei negre, iar jumătate vreunei forme de iritare, probabil înteţită de preparatele domnului d'Igby.

Călătoria pe Amarilli pare sigur că a făcut-o stînd tot timpul sub covertă, pentru că, fotofobia aceea, dacă n-o avea din naştere, intra cel puţin în rolul pe care-l avea, de a supraveghea manevrele din cală. Cîteva luni petrecute toate pe întuneric sau la lumina feştilei şi apoi timpul scurs pe epavă, orbit de soarele ecuatorial sau tropical, cum o fi fost. Cînd urcă la bordul lui Daphne, aşadar, bolnav sau nu, nu suferă lumina, îşi petrece prima noapte în bucătărie, se pune pe picioare şi încearcă o mică inspecţie în cea de a doua noapte, iar apoi lucrurile merg aproape de la sine. Lumina zilei îl nelinişteşte, nu numai ochii n-o suportă, dar nici arsurile pe care le avea, probabil, pe spate, deci se pune la adăpost. Frumoasa lună pe care o descrie în nopţile acelea îl despăgubeşte, ziua cerul e ca pretutindeni, noaptea descoperă noi constelaţii (forme eroice şi embleme misterioase, mai precis), e cum ai fi la teatru: se convinge că aceea va fi viaţa lui pentru mult timp şi poate chiar pînă la moarte, îşi recreează Doamna lui pe hîrtie ca să n-o piardă, şi ştie că n-a pierdut nimic mai mult decît ceea ce nici n-avusese.

Aşa stînd lucrurile, se refugiază în veghile-i nocturne ca într-un uter matern, şi cu atît mai mult hotărăşte să fugă de soare. Poate citise despre strigoii aceia de prin Transilvania, din Livonia sau din Valahia, care umblă de colo-colo fără odihnă între asfinţit şi zori, ascunzîndu-se apoi în criptele lor la cîntatul cocoşului: rolul ăsta putea să-l atragă...

Roberto începuse probabil numărătoarea timpului din cea de a doua seară. De acum strigase destul ca să fie sigur că nu era nimeni la bord. Dar ― şi de asta se temea ― ar fi putut da de cadavre sau de vreun semn care să justifice absenţa oamenilor. Umblase cu băgare de seamă, iar din scrisori e greu de spus în ce direcţie: numeşte nu prea precis corabia, părţile ei şi obiectele de la bord. Unele-i sînt familiare şi le-a auzit menţionate de marinari, altele necunoscute, şi le descrie cum îi apar lui. Dar chiar şi pe cele cunoscute, semn că pe Amarilli echipajul era adunătură, de pe toate mările pămîntului, probabil că le auzise numite de unul în franceză, de altul în olandeză, de altul în engleză. Aşa că zice uneori staffe ― cum îl învăţase probabil doctorul Byrd ― pentru instrumentul de măsurat unghiurile; greu de înţeles cum odată se află pe turnul de la pupă sau pe coverta dintre pupă şi catargul mare, iar altă dată pe "gagliardul de dinapoi", care-i un franţuzism ca să spui acelaşi lucru ― pe teugă; zice saborduri, şi i-o îngădui bucuros, pentru că-mi aminteşte de cărţile vechi de marinarit pe care le citeam noi cînd eram copii; vorbeşte de "papagal", care pentru noi, italienii, e o velă de trinchet, dar cum pentru.francezi perruche este vela de artimon care stă pe catargul mare de la pupă, nu se ştie la ce anume se referă el cînd zice că stătea "sub papagală".

Ca să nu mai spun că uneori numeşte catargul mare de la pupă şi artimone, ca francezii, dar atunci ce-o fi înţelegînd el cînd scrie mizzana, care pentru francezi e trinchetul (dar, vai, nu şi pentru englezi, pentru care mizzenmast este mezzana noastră, adică brigantina, cum a vrut Dumnezeu să fie)? Iar cînd vorbeşte de streaşină sau gronda, probabil că se referă la ceea ce noi, italienii, am zice ombrinale, jgheabul acela pentru evacuarea apei de pe o corabie. Aşa încît eu iau o hotărîre: am să caut să-i descifrez intenţiile, şi pe urmă am să folosesc termenii care ne sînt nouă mai familiari. Dacă greşesc, nu-i nimic: povestea nu se schimbă.

Acestea fiind zise, am stabilit că în cea de a doua noapte, după ce a găsit o rezervă de hrană în bucătărie, Roberto a purces cum-necum să străbată puntea la lumina lunii.

Amintindu-şi prora şi flancurile bombate, văzute nedesluşit cu o noapte mai înainte, judecînd după puntea sveltă, după forma teugii şi după pupa strîmtă şi rotunjită, şi făcînd comparaţie cu Amarilli, Roberto ajunge la concluzia că şi Daphne era tot un fluyt olandez, sau flaut, sau flute, sau fluste sau flyboat, sau fliebote, cum în fel şi chip se chemau corăbiile acelea de comerţ de capacitate mijlocie, de obicei echipate cu vreo zece tunuri, ca să-ţi descarci conştiinţa în caz de vreun atac al piraţilor şi care, la dimensiunile acelea, puteau fi conduse cu vreo duzină de marinari, şi puteau îmbarca mult mai mulţi pasageri, dacă renunţai la confort (şi aşa, foarte scăzut), suprapunînd culcuşurile pînă te-ncurcai în ele ― şi să te ţii boleşniţă, de la toate miasmele, dacă nu erau găleţi de ajuns. Era aşadar un flaut, dar mai mare decît Amarilli, avînd peste tot puntea aproape înlocuită cu un grilaj, ca şi cum căpitanul s-ar fi temut să nu ia apă la orice talaz mai iute.

În orice caz, faptul că Daphne era un flaut i se părea un avantaj, Roberto putea să se mişte cunoscînd destul de bine felul cum nava era împărţită. De exemplu, ar fi trebuit ca în centrul covertei să se afle şalupa mare, capabilă să cuprindă tot echipajul: iar faptul că nu era acolo lăsa să se creadă că echipajul era în altă parte. Dar asta nu-l liniştea pe Roberto: un echipaj nu lasă niciodată corabia nepăzită şi în voia mării, chiar dacă-i ancorată cu velele strînse într-un golf liniştit.

În seara aceea o luase drept spre cartierul de la pupă, deschisese uşa turnului cu sfială, ca şi cum ar fi trebuit să ceară permisiunea cuiva... Busola aflată lîngă bara timonei îi spuse că acel canal dintre două uscaturi se întindea de la sud la nord. Apoi se găsise într-un loc pe care astăzi l-am numi careu, o încăpere în formă de L, iar o altă uşă îl introdusese în odaia căpitanului, cu fereastra ei mare de deasupra timonei şi cu intrările laterale dînd pe galerie. Pe Amarilli cabina de comandă nu era totuna cu aceea în care căpitanul dormea, pe cînd cei de aici păreau să fi economisit spaţiul ca să facă loc şi pentru altceva. Şi într-adevăr, în timp ce în stînga careului se deschideau două cămăruţe pentru doi ofiţeri, în dreapta fusese obţinută încă o încăpere, aproape mai mare decît aceea a căpitanului, cu un culcuş modest în fund, însă aranjată ca o odaie de lucru.

Masa era înţesată cu hărţi, ce i se părură lui Roberto mai multe decît se obişnuieşte pe o corabie, pentru navigat. Părea că-i colţul de lucru al unui savant: la un loc cu hărţile se aflau în diferite poziţii aşezate, nişte lunete, un frumos astrolab de aramă ce-şi trimitea lucirile roşcate de parca avea în el o sursă de lumină, o sferă armilară fixată de tăblia mesei, alte foi acoperite de calcule şi un pergament desenat cu cercuri în negru şi roşu, în care recunoscu, pentru că mai văzuse unele Ia fel pe Amarilli (dar mai stîngaci întocmite), un fel de reproducere a eclipselor lunare după Regiomontano.

Revenise apoi în cabina de comandă: ieşind pe galerie puteai vedea Insula, deci puteai ― scria Roberto ― să aţinteşti cu ochi de linx tăcerea-i. În fine, Insula era tot acolo ca şi înainte.

Trebuie că ajunsese la corabie aproape gol: cred că primul lucru pe care l-a făcut, desfigurat cum era de sărătura marină, a fost să se spele în bucătărie fără să se mai întrebe dacă aceea era singura apă de la bord, iar apoi a găsit într-un cufăr o uniformă frumoasă de-a căpitanului, anume cea care se păstrează pentru debarcarea finală. Poate chiar s-o fi împăunat cu ţinuta lui de şef, iar faptul că şi-a tras şi cizmele a fost un motiv ca să se simtă iarăşi în elementul său. Numai în felul acela un om de condiţie bună, îmbrăcat cum se cuvine ― şi nu un naufragiat supt şi scofîlcit ― poate să ia oficial în primire o corabie părăsită, fără să i se mai pară asta o violare, ci un drept, lucru pe care Roberto îl şi făcu: căută pe masă şi descoperi, lîngă pana de gîscă şi călimară, jurnalul de bord deschis ca şi cum fusese lăsat întrerupt. Din prima filă află repede numele vasului, dar în restul filelor se înşiruiau fără nici un înţeles cuvinte ca anker, passer, sterre-kyker, roer, şi nu prea se bucură aflînd despre căpitan că era flamand. Totuşi ultimul rînd menţiona o dată cu cîteva săptămîni mai în urmă şi, după vreo două-trei cuvinte neînţelese, se lăfăia, subliniată, o expresie în limba latină: pestis, quae dicitur bubonica.

Iată o urmă, o însemnare ce explică totul. La bordul vasului izbucnise o epidemie. Această ştire nu-l tulbură pe Roberto: ciumă avusese şi el cu treisprezece ani în urmă, şi se ştie că cine a avut boala asta a dobîndit un fel de graţie cerească, de parcă şarpele acela nu cuteza să intre a doua oară în rărunchii celor ce-l mai găzduiseră o dată.

Pe de altă parte, însemnarea aceea nu explica mare lucru, şi lăsa loc pentru alte îngrijorări. Bine, muriseră cu toţii. Însă atunci ar fi trebuit să se găsească împrăştiate la întîmplare pe punte, cadavrele ultimilor dintre ei, admiţînd că aceştia le-ar fi dat creştinescul mormînt în mare celor care muriseră primii.

Mai era şi lipsa şalupei: fie ultimii, fie toţi, se îndepărtaseră de vas. Ce anume face dintr-o corabie de ciumaţi un loc ameninţător fără de scăpare? Poate şobolanii? Lui Roberto i se păruse că distinge în scrisul ostrogotic al căpitanului un cuvînt asemănător cu rottenest (gherlani, şobolani de canal?) ― şi se întorsese iute înălţînd lampa, pregătit să zărească ceva furişîndu-se pe lîngă pereţi şi să audă chiţcăitul acela ce-i îngheţa sîngele în vine pe Amarilli. Străbătut de un fior, îşi aminti că într-o seară o vietate păroasă i se atinsese de faţă în timp ce tocmai sta s-adoarmă, iar ţipătul lui de groază îl adusese în goană pe doctorul Byrd. Pe urmă rîseseră cu toţii de el: chiar şi fără ciumă, pe o corabie sînt tot atîţia şoareci cîte păsări într-o pădure, iar cu şoarecii trebuie să te înveţi, dacă vrei să străbaţi mările.

Însă, cel puţin în turn nu era nici urmă de şoareci. Poate că se grămădiseră în santină, cu ochii lor roşii pe întuneric, aşteptînd carne proaspătă. Roberto îşi spuse că, dacă erau, trebuia ştiut imediat. Dacă erau şoareci obişnuiţi şi nu prea mulţi, se putea sta. Dar ce altceva puteau fi? se întrebă el, însă nu vru să-şi dea răspuns.

Roberto găsi o puşcă, o sabie mare şi un cuţitaş. Fusese soldat: puşca era un caliver ― cum le ziceau englezii ― cu care se putea ţinti fără furcă; se uită dacă cocoşul e-n ordine, mai mult ca să capete curaj, nu pentru că avea de gînd să doboare o turmă de şoareci cu cartuşe mari, şi de fapt îşi pusese la brîu şi cuţitul, care însă pentru şoareci nu-i de nici un folos.

Hotărîse să exploreze coca vasului de la proră pînă la pupă. Întors în mica bucătărie, pe o scăriţă ce cobora prin spatele bompresului pătrunse într-o magazie (sau cămară, aşa cred), în care erau stivuite provizii pentru o lungă călătorie pe mare. Şi pentru că nu puteau fi păstrate pe toată durata călătoriei, echipajul făcuse de curînd alte provizii pe vreun pămînt ospitalier.

Erau coşuri cu peşte, afumat de curînd, piramide de nuci de cocos, butoaie cu nişte tubercule de o formă necunoscută dar cu aspect comestibil, şi se vedea că-s bune de ţinut la păstrare mult timp. Erau şi fructe, din cele pe care Roberto le văzuse apărînd la bordul lui Amarilli după primele acostări în ţinuturi tropicale, rezistente şi ele la trecerea timpului, pline de ţepi şi solzi, cu arome puternice promiţînd să fie cărnoase şi bine apărate, dulci şi zemoase pe dinlăuntru. Şi tot vreun produs de prin insule păreau să fie şi sacii aceia cu făină cenuşie, cu miros de tuf, din care probabil făcuseră şi pîine, care pusă pe limbă amintea de tuberculii fără de nici un gust cărora indienii din Lumea Nouă le zic cartofi.

Mai în fund văzu şi vreo zece butoiaşe cu cepuri. Îl desfundă pe primul şi văzu că era apă încă nealterată, ba chiar pusă de curînd şi tratată cu pucioasă ca să se păstreze mai mult. Nu era multă, dar, socotind că şi fructele aveau să-i ţină de sete, ar fi putut rămîne îndelung pe vas. Şi totuşi aceste descoperiri, ce-i dădeau de-nţeles că pe corabie n-avea să moară de foame, îl nelinişteau şi mai mult ― cum de altfel se-ntîmplă cu firile melancolice, pentru care orice fel de noroc promite lucruri nefaste.

Să naufragiezi pe o corabie părăsită e şi aşa un semn nefiresc, dar de-ar fi fost măcar părăsită de oameni şi de Dumnezeu ca o epavă nefolositoare, fără obiecte din natură sau de artă care să facă din ea un adăpost primitor, ar fi fost ceva în firea lucrurilor, ştiut din cele povestite de navigatori; dar s-o găseşti aşa, gata pregătită, ca pentru un oaspete drag şi aşteptat, ca pe un dar plin de insinuări, asta cam mirosea a pucioasă, mai abitir decît apa. Lui Roberto îi veniră în minte felurite poveşti pe care i le spunea bunica, iar unele, scrise în cea mai aleasă proză, erau citite prin saloanele pariziene ― unde prinţese rătăcite în pădure intră într-o cetăţuie şi dau peste încăperi bogat împodobite, cu paturi şi cu baldachine, cu dulapuri pline de veşminte scumpe, sau chiar cu mese întinse... Însă era ştiut, ultima încăpere trebuia să-ţi dezvăluie taina diavolească a vreunei minţi ce-ţi întindea capcana aceea.

Atinsese o nucă de cocos de la baza mormanului şi-i stricase tot echilibrul, iar umbrele acelea cu coajă păroasă se prăvăliseră în avalanşă, ca nişte şobolani ce stătuseră nemişcaţi pe jos (sau aşa cum se atîrnă liliecii de-a-ndoaselea de grinzile unui tavan), gata să i se urce acum pe trup şi să-i adulmece faţa sărată de sudoare.

Trebuia să se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: Roberto învăţase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. Folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăţi şi roase partea albă ascunsă sub coajă. Totul era aşa de bun şi de dulce, că-l duse şi mai mult gîndul la o capcană. Poate că, îşi spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfig dinţii în rozătoare, acuma sorb duhul lor, peste puţin mîinile au să mi se subţieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniţă mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască şi o să fiu primit cu ţipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a Acheronului.

Dar, ca să sfîrşim ce avem de spus despre prima noapte, alt semn de groază avea să-l surprindă pe exploratorul nostru: ca şi cum rostogolirea nucilor de cocos ar fi deşteptat nişte făpturi adormite, ajunseră pînă la el prin peretele de scînduri ce despărţea cămara de restul spaţiului de sub punte, nu un chiţcăit, ci un piuit, un cotcodăcit, nişte rîcîituri cu ghearele. Prin urmare tot capcană era, nişte făpturi ale nopţii ţineau sfat pe acolo, prin vreun ungher.

Roberto se întrebă dacă nu cumva trebuia să înfrunte pe loc, cu puşca în mînă, Armaghedonul acela. Inima-i bătea, se învinui de laşitate, îşi spuse că mai curînd sau mai tîrziu, ori în noaptea aceea, ori în alta, tot avea să-i înfrunte pe Dumnealor. Şovăi s-o facă, urcă la loc pe punte, şi din fericire văzu cum lumina zorilor albea ca ceara pe metalul tunurilor, mîngîiate pînă atunci de razele lunii. Se crapă de ziuă, îşi spuse el uşurat, şi era de datoria lui să fugă de această lumină.

Ca un strigoi de prin Transilvania aceea, străbătu în fugă coverta şi se întoarse în turnul de la pupă, intră în încăperea care era de-acum a lui, trase zăvorul, închise uşile dinspre galerie, îşi puse armele la îndemînă, şi se grăbi să se culce ca să nu vadă Soarele ― călăul care taie cu paloşu-i de raze al umbrelor grumaz.

Tulburat, îşi visă naufragiul şi-l visă ca un om de talent, care, chiar şi în vise, şi mai ales în ele, e nevoit să facă în aşa fel încît orice cuvînt să înfrumuseţeze subiectul, amănuntele să-l învigoreze, legăturile misterioase dintre lucruri să-l facă dens, iar observaţiile profund, exagerările mai elevat, aluziile disimulat, iar metamorfozele subtil.

Mi-nchipui că pe timpurile acelea şi pe mările respective mai multe erau corăbiile naufragiate decît cele ce se-ntorceau în port; însă cui i se întîmpla asta pentru prima oară, experienţa trebuie că-i era izvor de coşmaruri repetate, pe care obiceiul de a le plăsmui cum trebuie le făcea probabil pitoreşti ca pe nişte Judecăţi de Apoi.

Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, şi parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului şi schiţa depărtări ale unor ţinuturi nedesluşite.

Roberto, ale cărui măruntaie de mult profeţeau iminenta grozăvie, se-aruncă în aşternut, legănat acum de o doică de ciclopi, aţipeşte printre vise nedesluşite pe care le visează în visul de care vorbeşte, şi-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primeşte. Se deşteaptă în bubuitul tunetelor şi în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă aşternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă şi-i strigă să se ducă pe punte şi să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el.

Pe punte vălmăşag, vaiete şi trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască şi azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se ţine strîns de vela de la catargul mic (sau aşa înţeleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîşie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praştie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie şi-i strigă să se lege de o uşă de la turn, ce ieşise din balamale şi ajunsese pînă la ei, şi bun lucru a fost pentru Roberto că uşa aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, şi o prăjină cade şi crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduinţă pentru citatul preţios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu uşa lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zăreşte, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomeneşte că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte şi cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriţi înnebuniţi ţin isonul văzduhului răzvrătit şi spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri şi de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere şi-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul şi-acum o alungase pe roditoarea-i mamă...

Şi printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, îşi pierde cunoştinţa şi nu mai ştie nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, şi aşa cum coborîse urcă fireşte înapoi mulţumindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă şi regulile unui ritm de danţ civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelniţe, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Şi odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc şi la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărţit pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliţii lui şi ― în sfîrşit, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrşit, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu.

Dar, în fine, bănuiesc că visul şi furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilităţile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puţină lumină, şi bizuindu-se că putea coborî în spaţiul de sub punte pe vreo scăriţă interioară, îşi făcu curaj, îşi luă din nou armele, şi porni cu temerară teamă să descopere obîrşia acelor sunete nocturne.

Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povesteşte la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare şi povestire, şi scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem aşa, piesele pe eşichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta şi cum le va aranja.

Într-o scrisoare spune că a ieşit ca să se aventureze sub covertă. Însă în alta scrie că, abia deşteptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranţă de pe Insulă. Mai întîi Roberto şi-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în nişte canoe lungi ca să ajungă la corabie, şi a pus mîna pe puşcă, apoi concertul acela i s-a părut mai puţin bătăios.

Era dimineaţă, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simţi mireasma mării, crăpă puţin canatul ferestrei şi, cu ochii întredeschişi, încercă să se uite ţintă spre ţărm.

Pe Amarilli, unde ziua nu ieşea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aştepta să străpungă lumea cu săgeţi, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecaţi şi abia mărginiţi de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanţă, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră.

Dar tablouaşul acela aproape nordic îi era de ajuns să înţeleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîş abrupt pe o fîşie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă.

Încet, încet, nisipul ieşea la lumină şi de-a lungul ţărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificaţi ce-şi tot mişcau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept nişte "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă.

Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puţin, auzul nu-l putea trăda, şi se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul şi ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat.

Deşi obişnuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înţelese că pentru prima oară în viaţă auzea cu adevărat păsările cîntînd şi că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe şi de felurite.

Cu miile salutau apariţia soarelui: i se păru că recunoaşte, printre ţipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, şi pînă şi ţîrîitul ascuţit al greierului şi al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat nişte vieţuitoare din speciile acelea, sau nişte rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, şi totuşi avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal şi de busuioc, ca şi cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmaţi aduşi de vînt...

Însă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulţimea aceea invizibilă, ca şi cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîşul colinei, cîmpia din faţă şi fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind îşi închipuia şi, în faţa imensităţii ce-l împresura strîns, se simţi asediat, şi aproape îi veni să ducă puşca la ochi. Era la Casale, iar în faţa lui se desfăşura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu ţăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răguşită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbuşit, şi pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt.

Ca şi cum viaţa lui s-ar fi desfăşurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular şi el ― încît făcea imposibilă orice ieşire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale.

2.

Despre cele petrecute în Monferrato

Roberto ne lasă să înţelegem destul de puţin despre primii săi şaisprezece ani de viaţă de dinaintea acelei veri din 1630. Aminteşte de episoade din trecut numai cînd i se pare că ele arată vreo legătură cu prezentul petrecut de el pe Daphne, iar eu, cronicarul celor scrise în răspăr în cronica lui trebuie să spionez printre pliurile discursului. Dacă m-aş lua după năravul lui, aş apărea ca un autor care, ca să amîne dezvăluirea criminalului, îi lasă cititorului numai cîteva indicii. De aceea, fur şi eu, de pe ici, de pe colo, cîte o menţiune, ca un delator.

Pozzo di San Patrizio era numele unei familii din mica nobilime, ce stăpînea întinsul ţinut Griva mărginit cu cel al Alecsandriei (care pe timpurile acelea ţinea de ducatul milanez, şi prin urmare era teritoriu spaniol), dar ca geografie politică, sau din înclinare sufletească, se considera vasală marchizului din Monferrato. Tatăl ― care vorbea franţuzeşte cu nevasta, în dialect cu ţăranii şi în italiana cultă cu străinii ― cu Roberto se exprima în diferite chipuri, după cum îl învăţa vreo lovitură de spadă sau îl lua cu el călare pe cîmpuri blestemînd păsările care îi stricau recolta. În rest băiatul îşi petrecea timpul fără prieteni, visînd în închipuire la ţări îndepărtate pe cînd rătăcea plictisit printre vii, sau la arta de a dresa şoimi atunci cînd vîna lăstuni, la lupte cu balaurul cînd se juca cu cîinii, sau la comori ascunse pe cînd explora încăperile micului lor castel sau conac, ce-o fi fost. Aceste hoinăreli ale minţii i le stîrneau romanele şi poemele cavalereşti pe care le găsea acoperite de praf în turnul de miazăzi.

Deci nu era lipsit de educaţie, şi avea pînă şi un preceptor, chiar dacă numai cîte o bucată de timp. Un carmelit, despre care se spunea că ar fi călătorit prin orient, unde ― murmura mama făcîndu-şi cruce ― unii insinuau că se făcuse musulman, o dată pe an sosea în regiune cu un argat şi cu patru catîri scunzi încărcaţi cu cărţi şi cu alte hîrţoage, şi era găzduit pe trei luni. Ce anume îl învăţase el pe elevul său nu ştiu, dar cînd a ajuns la Paris, Roberto se făcuse remarcat şi, oricum, învăţa cu mare uşurinţă tot ce auzea.

Despre carmelitul acesta se ştie un singur lucru, şi nu-i o întîmplare că Roberto pomeneşte de el. Într-o zi Pozzo cel bătrîn se tăiase pe cînd curăţa o spadă, şi ori că arma fusese ruginită, ori că-şi vătămase vreun loc mai sensibil la mînă sau la degete, că rana îi dădea nişte dureri foarte mari. Atunci carmelitul luase sabia, o presărase cu un praf pe care-l ţinea într-o cutiuţă, şi îndată Pozzo jurase că se simte mai bine. Fapt e că a doua zi rana era aproape cicatrizată.

Carmelitului îi făcuse mare plăcere uimirea tuturor şi spusese că secretul acelei substanţe îi fusese dezvăluit de un arab, şi că era vorba de un leac mult mai puternic decît cel pe care spagiriştii creştini îl numeau unguentum armarium. Cînd îl întrebaseră de ce nu se punea pulberea aceea pe rană şi nu pe tăişul care o produsese, răspunsese că aşa lucrează natura, şi că printre forţele ei cele mai puternice se află simpatia universală, care guvernează acţiunile la distanţă. Mai adăugase că, dacă lucrul putea să pară greu de crezut, n-aveau decît să se gîndească la magnet, care-i o piatră ce atrage la sine pilitura de metal, sau la munţii aceia mari de fier, care acoperă nordul planetei noastre, şi care atrag acul busolei. Tot aşa, unguentul armariu, lipindu-se bine de spadă, atrăgea acele virtuţi ale fierului pe care spada le lăsase în rană şi care împiedicau vindecarea acesteia.

Orişice făptură care în copilăria ei a fost martoră la una ca asta, nu poate decît să rămînă marcată pe toată viaţa de ea, şi curînd o să vedem cum destinul lui Roberto a fost hotărît de atracţia ce-o simţea el pentru puterea atrăgătoare a prafurilor şi a unguentelor.

Dealminteri nu-i acesta episodul care a marcat cel mai mult copilăria lui Roberto. Mai există unul şi, la drept vorbind, nu-i un episod, ci un fel de refren pe care băiatul l-a păstrat în memorie într-un mod ciudat. Deşi se pare că tatăl, care desigur ţinea mult la acel fiu, chiar dacă-l trata cu asprimea tăcută a tuturor bărbaţilor de prin partea locului, cînd şi cînd ― dar mai ales în primii lui cinci ani de viaţă ― îl ridica de jos şi-i striga cu mîndrie: "Tu eşti întîiul meu născut!" Nimic nelalocul său, de fapt, decît poate un uşor păcat de redundanţă, dat fiind că  Roberto era unicul fiu. Numai că crescînd, Roberto începuse să-şi amintească (sau se convinsese el că-şi amintea) că la manifestările acelea de bucurie paternă chipul mamei sale lua o înfăţişare de nelinişte şi plăcere, ca şi cum taică-său făcea bine cînd zicea fraza aceea, dar faptul că o auzea repetată îi redeştepta o grijă de mult aţipită. În închipuirea lui, Roberto îşi dăduse mult de furcă în jurul tonului acelei exclamaţii, trăgînd concluzia că tatăl său nu o pronunţa ca şi cum ar fi fost o afirmaţie evidentă, ci un fel de învestitura inedită, accentuînd pe acel "tu", ca şi cum ar fi vrut să spună: "tu, şi nu altul, eşti fiul meu întîi născut".

Nu altul sau nu celălalt? În scrisorile lui Roberto apare mereu cîte o referire la un Altul care-l obsedează, iar ideea asta pare că i s-a născut chiar atunci, cînd el se convinsese (şi cu ce putea să-şi frămînte creierii un copil pierdut printre bastioane pline de lilieci, printre vii, şopîrle şi cai, neştiind cum să se poarte cu ţărănuşii cam de aceeaşi vîrstă cu el şi care, cînd nu asculta nişte poveşti spuse de bunică-sa, le asculta pe cele ale carmelitului?), că pe-acolo, pe undeva, dădea tîrcoale un alt frate, nerecunoscut, care trebuie să fi avut o fire rea, din moment ce tatăl său îl repudiase. Roberto era la început prea mic, iar pe urmă prea ruşinos, ca să se întrebe dacă acesta era frate cu el dinspre tată sau dinspre mamă (şi, în ambele cazuri, asupra unuia din părinţi ar fi plutit umbra unei greşeli mai vechi şi de neiertat): era un frate, care, într-un fel sau altul (poate unul supranatural), era cu siguranţă vinovat de repudierea pe care o suferise, şi de asta bineînţeles că îl ura pe el, pe Roberto, cel preferat.

Umbra acestui frate duşman (pe care, cu toate acestea, ar fi vrut să-l cunoască, ca să-l iubească şi să se facă iubit de el) îi tulburase nopţile de copil; mai tîrziu, adolescent fiind, răsfoia prin bibliotecă volume vechi ca să găsească ascunse printre ele, ştiu şi eu, vreun portret, vreun act al judecătorului, vreo mărturisire revelatoare. Îşi făcea de lucru prin poduri deschizînd cufere pline cu veşminte de-ale străbunicilor, cu medalii ruginite sau cu vreun pumnal maur şi zăbovea întrebător pipăind cu degetele nedumerite cămăşuici de pînză fină ce îmbrăcaseră cu siguranţă vreun prunc, dar cine ştie cu cîţi ani sau cu cîte secole mai înainte.

Cu timpul, acestui frate pierdut îi dăduse şi un nume, Ferrante, şi prinsese să-i atribuie unele mici păcate de care era învinuit pe nedrept, cum ar fi furtul dulciurilor sau datul drumului din lanţ unui cîine cînd nu trebuia. Ferrante, avantajat de faptul că fusese şters din scripte, acţiona pe la spatele lui, iar el se ascundea după Ferrante. Ba chiar, puţin cîte puţin, obiceiul de a-l învinui pe acest frate inexistent de ceea ce el, Roberto, nu avea cum să facă, se transformase în năravul de a-i pune în cîrcă şi lucruri pe care Roberto le făcuse cu adevărat, şi de care-i părea rău.

Nu că Roberto le spunea celorlalţi vreo minciună: ci, luîndu-şi în tăcere şi cu un potop de lacrimi pedeapsa pentru propriile-i năzbîtii, reuşea să se convingă de propria-i nevinovăţie şi să se simtă victima unei samavolnicii.

Odată, de pildă, Roberto, vrînd să încerce o secure nouă pe care faurul abia o predase, în parte şi din ciudă pentru nu ştiu ce nedreptate credea el că i se făcuse, tăiase un pomişor bun de rod pe care tată-său îl plantase de puţin timp cu mari speranţe pentru anii viitori. Cînd îşi dăduse seama de gravitatea prostiei făcute, Roberto îi prevăzuse nişte urmări cumplite, cum ar fi, pe puţin, vînzarea lui la Turci, care aveau să-l pună să vîslească toată viaţa pe galerele lor, şi se pregătea să fugă de-acasă şi să-şi continue viaţa ca un bandit pe coline. În căutarea unei justificări, se convinsese foarte repede că cel ce tăiase pomul era cu siguranţă Ferrante.

Însă tatăl său, descoperind fapta, îi adunase pe toţi băieţii din împrejurimi şi zisese că, pentru ca mînia lui să nu cadă asupra tuturor, vinovatul ar fi făcut mai bine să mărturisească. Roberto se simţise plin de milă şi generozitate: dacă l-ar fi învinuit pe Ferrante, sărăcuţul de el ar fi suferit o nouă repudiere şi, în fond, nenorocitul făcea rele pentru a-şi răscumpăra părăsirea lui de orfan, mîhnit să-şi vadă părinţii cum îl copleşeau pe un altul cu mîngîieri... Făcuse un pas înainte şi, tremurînd de frică şi de mîndrie, spusese că nu voia ca nimeni să fie învinuit în locul lui. Afirmaţia aceasta fusese luată ca o mărturisire, chiar dacă nu era. Tatăl, zburlindu-şi mustăţile şi uitîndu-se spre mamă, zisese pînă la urmă printre multe bîlbîieli şi tuşind încurcat că, desigur, fapta era foarte gravă, pedeapsa inevitabilă, dar că nu putea să nu aprecieze că tînărul "senior della Griva" făcea cinste tradiţiei familiei, şi că aşa trebuie să se poarte întotdeauna un gentilom, chiar dacă are numai opt ani. . Apoi decretase că Roberto n-avea să ia parte la vizita de pe la mijlocul lui august la verii lui din San Salvatore, care era desigur o pedeapsă grea (La San Salvatore locuia Quirino, un făcător de vinuri care ştia să-l urce pe Roberto într-un smochin de o înălţime ameţitoare), dar cu siguranţă mai uşoară decît pe galerele Turcului.

Nouă povestea ni se pare simplă: tatăl e mîndru că are o odraslă care nu minte, se uită spre mamă cu o mulţumire greu ascunsă, şi pedepseşte în mod blînd, atîta cît să salveze aparenţele. Însă Roberto a tot brodat la evenimentul ăsta îndelung, ajungînd la concluzia că tatăl şi mama sa intuiseră că vinovatul era Ferrante, apreciaseră eroismul fratern al fiului lor preferat, şi se simţiseră uşuraţi că nu trebuie să dea pe faţă secretul familiei lor.

Poate că eu sînt cel care brodează pentru că am puţine indicii, însă şi pentru că prezenţa asta a fratelui absent va avea o anume importanţă în povestirea noastră. Din jocul acela pueril vom regăsi urme în comportamentul adult al lui Roberto ― sau cel puţin al lui Roberto, cel din momentul în care-l găsim pe Daphne, lovit de un val al soartei care, s-o spunem pe drept, ar fi băgat spaima în oricine.

În orice caz, divaghez; tot n-am stabilit cum ajunge Roberto la asediul de la Casale. Iar aici e cazul să dăm frîu liber fanteziei şi să ne închipuim cam cum s-a petrecut.

La Griva ştirile nu prea ajungeau la timpul lor, însă de cel puţin doi ani se ştia că succesiunea ducatului de Mantova provoca multe încurcături pentru Monferrato, şi un fel de asediu avusese deja loc. Pe scurt ― iar asta-i o istorie pe care a mai povestit-o şi altul, fie şi într-un mod mai fragmentat decît mine ― în decembrie 1627 murea ducele Vincenzo al II-lea Mantovanul şi în jurul patului de moarte al acestui desfrînat care nu putuse şi el să facă copii se desfăşurase un balet de patru pretendenţi, cu agenţii şi cu protectorii lor cu tot. Cîştigă marchizul de Saint-Charmont care reuşeşte să-l convingă pe Vincenzo că moştenirea se cuvine unui văr din ramura franceză, Charles de Gonzague, duce de Nevers. Bătrînul Vincenzo, între două horcăituri, face sau lasă ca Nevers să se însoare în cea mai mare grabă cu nepoată-sa, Maria Gonzaga şi-şi dă sufletul lăsîndu-i ducatul. Acuma, Nevers era francez, iar ducatul pe care-l moştenea cuprindea şi marchizatul Monferrato cu capitala acestuia, Casale, fortăreaţa cea mai importantă din Italia de Nord. Situat, cum era, între pămîntul milanez care era sub stăpînire spaniolă şi pămînturile familiei de Savoia, Monferrato permitea controlul cursului superior al Padului, al trecătorilor dintre Alpi şi sud, al drumului dintre Milano şi Genova, şi pătrundea ca o perniţă între Franţa şi Spania ― nici una dintre cele două puteri neputînd să se încreadă în cealaltă perniţă, anume ducatul de Savoia, unde Carlo Emanuele I făcea un joc pe care am fi prea toleranţi dacă l-am numi dublu. Dacă Monferrato îi revenea lui Nevers, era ca şi cum i-ar fi revenit lui Richelieu şi, deci, era evident că Spania prefera să-i revină oricui altcuiva, să zicem ducelui de Guastalla. Aparte faptul că avea ceva drept la succesiune şi ducele de Savoia. Dar pentru că exista un testament, şi îl desemna pe Nevers, celorlalţi pretendenţi nu le mai rămînea doar să spere că Sacrul şi Romanul împărat German, căruia ducele de Mantova îi era formal vasal, nu va ratifica succesiunea.

Spaniolii erau însă nerăbdători şi, pe cînd aşteptau ca împăratul să ia o hotărîre, Casale fusese deja asediat pentru prima oară de către Gonzalo de Cordoba, iar acum, pentru a doua oară, de o impunătoare armată de spanioli şi de imperiali comandată de Spinola. Garnizoana franceză se pregătea să reziste, în aşteptarea unei armate franceze de sprijin, care era încă ocupată în nord şi care Dumnezeu ştie dacă avea să sosească la vreme.

Lucrurile stăteau mai mult sau mai puţin aşa, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în faţa castelului pe cei mai tineri dintre ţăranii lui, împărţi toate armele ce se găseau în ţinut, îl chemă pe Roberto şi le ţinu tuturor această cuvîntare, pe care şi-o pregătise pesemne în timpul nopţii: "Oameni buni, ascultaţi-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca şi cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, şi dacă cineva vine şi-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteţi nişte mîncăi ignoranţi care din lucrurile astea nu pricepeţi nici pe dracu' şi aşa că-i mai bine să tăceţi din gură şi să-l lăsaţi pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el ştie cel puţin ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnaţi în locul ăla, ştiţi voi unde, aflaţi că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poţi lua cu binişorul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma şi-l spînzur de stejarul de colo". Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca şi ei care atîrnau de alţi stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toţi înălţară, care muschetele, care lăncile, care nişte prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf şi strigară "Trăiască Casale, jos cu imperialii". Ca un singur om.

"Fiule", îi spuse Pozzo lui Roberto pe cînd călăreau ei peste coline, cu mica lor armată ce-i urma pe jos, "Nevers ăla nu face nici cît una din fuduliile mele, iar lui Vincenzo, cînd i-a trecut lui ducatul, nu-i mai umbla nici păsăroiul, dar nici mintea, care însă nici înainte nu-i umbla. Dar i l-a trecut lui, şi nu făcăleţului ăluia de Guastalla, iar noi, alde Pozzo, sîntem vasalii seniorilor legitimi din Monferrato încă de pe cînd era bunica fată. Aşa că ne ducem la Casale, iar dacă trebuie, ne lăsăm şi omorîţi pentru că, dar-ar dracii, nu poţi să fii cu cineva numai cît lucrurile merg bine şi pe urmă să-l laşi baltă cînd e cu gîtul în laţ. Însă dacă nu ne omoară e mai bine, aşa că fii cu ochii-n patru".

Drumul acelor voluntari, de la marginile ţinutului Alecsandriei şi pînă la Casale, a fost bineînţeles unul dintre cele mai lungi de care aminteşte istoria. Bătrînul Pozzo îşi făcuse o socoteală, în felul ei exemplară: "Îi cunosc eu pe spanioli", spusese el, "sînt oameni cărora le place să meargă comod. Aşa că or s-o ia spre Casale străbătînd cîmpia de la sud, că umblă mai bine convoaiele de muniţii, tunurile şi alte calabalîcuri. Aşa că noi, dacă înainte de Mirabello, o luăm către asfinţit şi ţinem drumul peste dealuri, facem cu o zi sau două mai mult, dar ajungem fără să dăm de bucluc, şi înainte să ajungă ei".

Din nefericire Spinola avea idei şi mai întortocheate despre cum ar trebui pregătit un asediu şi, în timp ce la sud-est de Casale începea să ocupe Valţnza şi Occimiano, de cîteva saptămîni îl trimisese la apus de oraş pe ducele de Lerma, pe Ottavio Sforza şi pe contele de Gemburg, cu vreo şapte mii de infanterişti, să încerce să ocupe repede castelele din Rosignano, Pontestura şi San Giorgio, ca să blocheze orice ajutor posibil care ar veni dinspre armata franceză, pe cînd, pentru a-l strînge într-un cleşte, de la nord traversa Padul spre sud guvernatorul Alecsandriei, don Geronimo Augustin, cu alţi cincizeci de mii de oameni. Şi toţi se înşiruiseră de-a lungul traseului pe care Pozzo îl credea pustiu ca-n palmă. Cînd află gentilomul nostru de la nişte ţărani lucrul ăsta, nici că mai putea schimba drumul, pentru că la vest erau acum mai mulţi imperiali decît la est.

Pozzo zise cu simplitate: "Noi nu ne abatem nici atîtica. Eu cunosc părţile astea mai bine ca ei, şi trecem prin mijloc ca nişte nevăstuici". Fapt ce presupunea să te tot abaţi şi să tot coteşti. Atît de mult, încît puteai să-i întîlneşti pînă şi pe francezii din Pontestura, care între timp se opriseră şi, cu condiţia să nu se mai întoarcă la Casale, li se îngăduise să coboare către Finale, de unde ar fi putut să ajungă înapoi în Franţa pe mare. Cei din Griva îi întîlniră pe lîngă Otteglia, riscară să tragă unii în alţii, fiecare crezînd că ceilalţi erau duşmani, iar Pozzo află de la comandantul lor că, printre condiţiile predării, se stabilise şi ca grîul din Pontestura să fie vîndut spaniolilor, iar aceştia aveau să trimită banii casalezilor.

"Spaniolii sînt nişte nobili, fiule", zise Pozzo, "şi-s oameni cu care-i o plăcere să te baţi. Din fericire nu mai sîntem pe timpul lui Carol cel Mare şi al Maurilor cînd războaiele erau un omoară-mă că te omor. Astea-s războaie între creştini, ce Dumnezeu! Acum ăia au de lucru cu Rosignano, noi le trecem pe la spate, ne strecurăm printre Rosignano şi Pontestura, şi sîntem la Casale în trei zile".

După ce zise aceste cuvinte pe la sfirşitul lui aprilie, Pozzo ajunse cu ai săi lîngă Casale la 24 mai. A fost, cel puţin în amintirile lui Roberto, o plimbare de toată frumuseţea, tot abătîndu-se de la drumuri şi poteci de catîri şi tăind-o peste cîmpuri; la urma urmei, zicea Pozzo, cînd e un război totul se duce dracului, iar dacă nu stricăm noi recoltele, le strică ei. Ca să supravieţuiască făcură jaf prin vii, livezi şi coteţe: la o adică, zicea Pozzo, ăla era pamîntul celor din Monferrato şi trebuia să-şi hrănească apărătorii. Unui ţăran din Mombello, care protesta puse să-i tragă treizeci de beţe, spunîndu-i că dacă nu e niţică disciplină războaiele le cîştigă alţii.

Lui Roberto războiul începea să-i pară o experienţa nespus de frumoasă; aflau de la drumeţi poveşti grăitoare, cum era aceea despre un cavaler francez rănit şi capturat la San Giorgio, ce se plînsese că i s-a furat de către un soldat un portret la care ţinea nespus, iar ducele de Lerma, auzind aceasta, poruncise să-i dea înapoi portretul, îi dăduse îngrijiri, trimiţîndu-l apoi, cu un cal, la Casale. Iar pe de altă parte, cu toate devierile acelea în spirală pînă la pierderea oricărui semn de orientare, bătrînul Pozzo reuşise să facă-ntr-aşa fel încît oastea lui să n-apuce să vadă o bătălie adevărată.

Aşa că a fost mai mare uşurarea, dar şi nerăbdarea celui ce vrea să ia parte la un praznic îndelung aşteptat, cînd într-o bună zi, din vîrful unei coline, au văzut la picioarele lor şi în faţa ochilor lor, oraşul, blocat la nord, adică la stînga lor, de fîşia lată a Padului, care exact în faţa castelului se frîngea în două mari insule pe la mijlocul apelor, şi care se sfirşea aproape în formă de săgeată spre sud cu cetăţuia masivă cu margini stelate. Bucurîndu-se de turnuri şi clopotniţe pe dinăuntru-i, pe dinafară cetatea Casale părea de-a dreptul de necucerit, semeaţă cum era şi crestată de bastioane cu creneluri zimţuite, de parcă era un balaur din cei ce se văd prin cărţi.

Era chiar o privelişte de-a mai mare dragul. De jur împrejurul Cetăţii, soldaţi în veşminte multicolore trăgeau maşinării de asediu, printre pîlcuri de corturi împodobite graţios cu stindarde şi cavaleri cu pălării cu pene cît toate zilele. Din loc în loc se vedea prin verdele pădurilor sau prin galbenul cîmpiilor cîte o fulgerare neaşteptată care-ţi lua ochii: erau gentilomi cu platoşe argintate care parcă glumeau cu soarele, şi nici măcar nu se înţelegea de partea cui erau, şi probabil se foiau aşa doar ca să-şi dea aere.

Plăcut tuturora, spectacolul îi plăcu mai puţin lui Pozzo, care zise: "Oameni buni, de data asta am cacarisit-o." Iar lui Roberto care întreba de ce, dîndu-i un bobîrnac în ţeastă, îi zise: "Nu fi nătăfleţ, ăia sînt imperialii, doar n-ai să crezi că sînt casalezii atît de mulţi şi că se flutură aşa în văzul lumii pe dinafară zidurilor. Casalezii şi francezii sînt ăi dinăuntru, care trag în sus baloturi de paie şi se caca pe ei din cauză că nu sînt nici două mii, pe cînd ăia de jos sînt cel puţin o sută de mii, ia uită-te şi pe dealurile alea din faţă". Exagera, căci armata lui Spinola număra doar vreo optsprezece mii de pedeştri şi şase mii de călăreţi, dar erau şi aşa destui.

"Atunci ce facem, tată?" întrebă Roberto. "Facem aşa", zise tatăl, "că ne uităm bine unde sînt luteranii, şi p-acolo nu trecem: in primis, nu se-nţelege o iotă din ce vorbesc, in secundis, întîi te omoară şi pe urmă te-ntreabă cine eşti. Uitaţi-vă bine unde seamănă a fi spaniolii: aţi auzit că ăia sînt oameni cu care se poate cădea la învoială. Şi să fie spanioli de familie bună. În lucruri dintr-astea ceea ce contează e educaţia."

Băgară de seamă un loc de trecere de-a lungul unei tabere cu însemnele majestăţilor lor prea-creştine, unde scînteiau mai multe platoşe şi coborîră încredinţîndu-se lui Dumnezeu. În învălmăşeală, putură înainta o bucată bună printre rîndurile duşmanului, fiindcă pe vremurile acelea uniforme n-aveau decît unele corpuri de elită, cum sînt muşchetarii, iar pentru rest nu pricepeai cîtuşi de puţin care sînt de-ai tăi. Dar la un moment dat, şi tocmai cînd nu mai aveau de străbătut decît o porţiune a nimănui, dădură peste un avampost şi fură opriţi de un ofiţer care-i întrebă cuviincios cine erau şi-ncotro se duceau, în timp ce la spatele lui un mănunchi de soldaţi stăteau cu mîna pe trăgaci.

"Domnule", zise Pozzo, "aveţi bunătatea şi ne lăsaţi să trecem, căci noi trebuie pentru ca să cătăm un loc bun din care pe urmă să tragem în domniile voastre". Ofiţerul îşi scoase pălăria, făcu o plecăciune de salut de mătură praful la vreo doi metri dinaintea sa, şi zise: "Senor, no es menor gloria vencer al enemigo con la cortesia en la paz que con las armas en la guerra." Apoi, curat italieneşte: "Treceţi, domnule, dacă un sfert dintr-ai noştri ar avea jumătate din curajul domniei tale, am învinge. Să-mi acorde cerul plăcerea de a vă întîlni pe cîmpul de bătaie şi onoarea de a vă ucide".

"Fisti orb d'an fisti sece", murmură printre dinţi Pozzo, ceea ce în graiul de prin părţile lui mai este şi astăzi o expresie optativă, prin care se urează, aşa, aproximativ, ca interlocutorului mai întîi să-i piară vederile şi imediat după aia să-l apuce răpciugă. Dar cu glas tare, făcînd apel la toate resursele-i lingvistice şi la iscusinţa-i retorică, zise: "Yo tambien!" Salută cu pălăria, dete uşor pinteni calului, deşi nu chiar aşa cum cerea teatralitatea momentului, mai ales că trebuia să lase timp alor săi să-l urmeze pe jos, şi se îndreptă către ziduri.

"Poţi să zici ce vrei, dar sînt nişte gentilomi", făcu el întorcîndu-se către fiul său, şi bine făcu că întoarse capul: căci evită un glonte de archebuza ce fusese tras de pe bastioane. "Ne tirez pas, conichons, on est des amis, Nevers, Nevers!" strigă el ridicînd mîinile, apoi către Roberto: "vezi, sînt oameni lipsiţi de recunoştinţă. Nu că zic eu, dar spaniolii sînt mai ceva".

Intrară în cetate. Probabil că cineva îi semnalase de îndată sosirea aceea comandantului garnizoanei, adică domnului de Toiras, vechi frate de arme al bătrînului Pozzo. Avură loc multe îmbrăţişări şi o primă plimbare pe bastioane.

"Dragă prietene", zicea Toiras, "din registrele de la Paris rezultă că eu am în mînă cinci regimente de pedestraşi de cîte zece companii fiecare, adică cu totul zece mii de fanţi. Dar domnul de la Grange are numai cinci sute de oameni, Monchat două sute cincizeci, iar cu totul pot conta pe o mie şi şapte sute de oameni fără cal. Mai apoi şase companii de cavalerie uşoară, patru sute de oameni cu totul, chiar dacă-s bine echipaţi. Cardinalul ştie că am mai puţini oameni din ăştia, dar susţine că am trei mii opt sute. Eu îi scriu dîndu-i dovezi împotrivă şi Eminenţa sa se preface că nu înţelege. A trebuit să recrutez un regiment de italieni cît s-a putut mai buni, corsicani şi monferrini, dar, dacă-mi dai voie, nu-s buni luptători, şi închipuie-ţi că a trebuit să poruncesc ofiţerilor să-i pună într-o companie separată pe valeţii lor. Oamenii domniei tale or să se adauge regimentului italian, la ordinele căpitanului Bassiani, care-i un bun om de arme. l-l vom trimite şi pe tînărul De la Grive, să meargă la luptă, înţelegînd bine ordinele. Cît despre domnia ta, dragă prietene, o să te alături unui grup de gentilomi viteji care au sosit la noi din voinţa lor, ca şi domnia ta, şi care fac parte din suita mea. Domnia ta cunoşti ţara şi poţi să-mi dai sfaturi bune".

Jean de Saint-Bonnet, senior de Toiras, era înalt, brunet şi cu ochii albaştri, în plină vigoare la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, repede la mînie, însă generos şi înclinat să-i treacă repede, cu apucături cam brutale, dar la urma urmei afabil, chiar şi cu soldaţii. Se distinsese ca apărător al insulei Ré în războiul contra englezilor, dar lui Richelieu nu-i era simpatic, şi nici la curte se pare. Prietenii lui şopteau despre un dialog al lui cu cancelarul de Marillac, care-i aruncase cu dispreţ că se puteau găsi două mii de gentilomi în Franţa, capabili să conducă tot aşa de bine lucrurile în insula Ré, iar el i-o întorsese că se găseau alţi patru mii capabili să ţină sigiliile mai bine decît Marillac. Ofiţerii lui îi mai atribuiau şi altă vorbă de duh (care, după alţii, aparţinea însă unui căpitan scoţian): într-un consiliu de război din La Rochelle, părintele Joseph, care nu era altul decît faimoasa eminenţă cenuşie, şi se dădea mare strateg, pusese degetul pe o hartă spunînd: "Vom trece rîul pe aici", iar Toiras obiectase cu răceală: "însă, prea sfinte părinte, degetul vostru nu-i un pod."

"Asta-i situaţia, cher ami", spuse Toiras, continuînd să vorbească în timp ce parcurgeau gradenele fortificaţiei şi arătînd în jurul său. "Teatru-i splendid, iar actorii sînt ăi mai prima din cele două imperii şi din multe feude: avem în faţă şi un regiment florentin, şi încă comandat de un Medici. Noi ne putem încrede în Casale, înţeles ca oraş: castelul, din care controlăm partea dinspre fluviu, e o fortăreaţă pe cinste, fiind apărat de un şanţ straşnic, iar la ziduri am ridicat un val de pămînt care le va permite apărătorilor să-şi facă datoria. Citadela are şaizeci de tunuri şi bastioane în toată regula. Sînt slabe în cîteva locuri, dar le-am întărit cu posturi în formă de semilună şi cu baterii. Toate astea-s foarte bune ca să rezişti la un asalt frontal, însă Spinola nu-i un novice: uită-te la forfota aceea de jos, se pregătesc să facă galerii de mină, şi cînd vor ajunge cu ele aici, dedesubt, va fi ca şi cum am fi deschis porţile. Ca să împiedicăm lucrările, va trebui să coborîm în cîmp deschis, însă acolo sîntem mai slabi. Şi îndată ce duşmanul o să-şi aducă mai în faţă tunurile acelea, o să înceapă să tragă asupra oraşului, şi aici intră în joc umoarea tîrgoveţilor din Casale, în care mă încred foarte puţin. Pe de altă parte, îi înţeleg: ţin mai mult la salvarea oraşului lor decît la domnul de Nevers şi încă nu s-au convins dacă-i cazul să moară pentru culorile Franţei. O să trebuiască să-i facem să înţeleagă că şi cu principele de Savoia, şi cu spaniolii şi-ar pierde libertăţile lor, iar Casale n-ar mai fi o capitală, ci ar deveni o fortăreaţă oarecare, cum e Susa, pe care Savoia e gata s-o vîndă pentru un pumn de scuzi. În rest, o să improvizăm, altfel n-ar mai fi o comedie în stil italian. Ieri am ieşit cu patru sute de oameni către Frassineto, unde tocmai se îmbulzeau imperialii şi ăia s-au retras. Dar pe cînd eu aveam de furcă acolo, nişte napolitani s-au instalat pe dealul de colo, exact de partea opusă. Am pus să-i bată cu artileria vreo cîteva ceasuri şi cred că i-am tocat bine, dar nu au plecat. Cine a cîştigat pe ziua de ieri? Jur pe Domnul nostru Isus Hristos că nu ştiu, şi nici Spinola n-o ştie. Însă ştiu ce-o să facem mîine. Vezi căsuţele alea de pe cîmp? Dacă le-am avea sub control, am ţine sub tirul nostru multe posturi inamice. O iscoadă mi-a spus că sînt pustii, iar ăsta-i un bun motiv să ne temem că se ascunde cineva în ele - tînărul meu domn Roberto, nu-ţi lua figura aceea dispreţuitoare şi învaţă, rogu-te, teorema întîi, că un comandant de ispravă cîştigă o bătălie folosindu-se bine de iscoade şi, teorema a doua, că o iscoadă, dat fiind că-i un trădător, nu stă la gînduri să-l trădeze pe cel ce-o plăteşte ca să-i trădeze pe ai săi. În orice caz, mîine infanteria o să se ducă să ocupe casele acelea. Decît să ţii trupele să mucezească între ziduri, mai bine să le expui focului, fiindcă-i o şcoală bună. Nu fremăta de nerăbdare, domnule Roberto, n-o să fie asta ziua domniei tale: însă poimîine regimentul lui Bassiani va trebui să treacă Padul. Vezi zidurile acelea de colo? Sînt o parte dintr-un fortuleţ pe care începuserăm să-l construim înainte ca să sosească ăştia. Ofiţerii mei nu-s de acord, însă cred c-ar fi bine să ni-l luăm înapoi înainte să-l ocupe imperialii. E nevoie să-i ţinem sub tirul nostru în cîmpie, aşa încît să-i sîcîim şi să întîrzie construirea galeriilor, în fine, o să fie glorie de-ajuns pentru toţi. Iar acum haidem la cină. Asediul e la început şi încă nu ne lipsesc proviziile. Abia mai tîrziu o să mîncăm şobolanii".

3.

Saraiul cu Minunăţii

Să scape el din asediul de la Casale, unde pînă la urmă, cel puţin, nu trebuise să mănînce şobolani, ca să urce apoi la bordul lui Daphne, unde poate că şobolanii aveau să-l mănînce ei pe el... Meditînd plin de temeri la acest contrast izbitor, Roberto se pregătise în cele din urmă să exploreze locurile acelea în care cu o seară înainte auzise venind pînă la el zgomote nedesluşite.

Hotărîse să coboare prin castelul de la pupă, iar dacă totul ar fi fost ca pe Amarilli, ştia că trebuia să găsească vreo duzină de tunuri pe cele două laturi şi saltelele de paie sau hamacele marinarilor. Pătrunse, din încăperea timonei, în cea de dedesubt, străbătută de bara ce se legăna cu un scîrţîit uşor, şi ar fi putut ieşi imediat pe uşa care dădea sub punte. Dar, ca şi cum voia să se familiarizeze mai întîi cu zonele mai adînci înainte de a-şi înfrunta duşmanul necunoscut, printr-un chepeng coborîse şi mai jos, unde în mod obişnuit ar fi trebuit să se afle alte provizii. Însă acolo găsise aranjate cu mare economie de spaţiu culcuşuri pentru vreo duzină de oameni. Deci cea mai mare parte a echipajului dormea acolo jos ca şi cum restul ar fi fost păstrat pentru alte trebuinţe. Culcuşurile se aflau în ordine perfectă. Dacă fusese deci epidemie acolo, pe măsură ce murea vreunul, cei rămaşi în viaţă le aranjaseră la loc după toate regulile, ca să le poată spune celorlalţi că nu s-a întîmplat nimic... Dar la urma urmei, cine spusese că marinarii erau morţi, şi chiar toţi? Şi încă o dată gîndul acela nu-i dădea pace: ciuma, care omoară întregul echipaj, e un fapt natural, după unii teologi uneori e providenţial; dar vreo întîmplare care să pună pe fugă acelaşi echipaj, şi încă lăsînd vasul în ordinea aceea a lui cu totul nenaturală, putea fi cu mult mai îngrijorătoare. Poate că explicaţia se afla sub punte, trebuia să-şi facă curaj. Roberto urcase din nou şi deschisese uşa care dădea spre locul temut.

Înţelesese abia acum rostul acelor grătare largi care se deschideau în covertă. Prin această prevedere spaţiul de sub punte fusese transformat într-un soi de naos, luminat printre gratiile acelea de lumina zilei, acum deplină, ce cădea pieziş, încrucişîndu-se cu cea care venea de la saborduri, luînd o culoare cam ca fildeşul de la tunuri.

La început Roberto nu zări altceva decît fîşii de soare, în care se vedeau agitîndu-se nenumăraţi corpusculi, şi cum îi văzu, nu putu să nu-şi amintească (şi ce se mai întinde el la vorbă punînd la bătaie amintiri docte ca s-o facă pe Doamna lui să se minuneze, în loc să se mărginească să povestească) cuvintele cu care Canonicul de Digne îl poftea să observe căderile de lumină ce se răspîndeau în bezna unei catedrale, însufleţindu-se înlăuntru-le de o mulţime de monade, de seminţe, de naturi indisolubile, de stropi de tămîie masculină ce se spărgeau spontan, atomi primordiali încleştaţi în lupte, în bătălii, în încăierări de escadroane, cu întîlniri şi despărţiri nenumărate ― dovadă evidentă a alcătuirii înseşi a universului ăstuia al nostru, care nu-i compus din altceva decît din corpuri prime ce furnică în gol.

Imediat după asta, aproape ca să-i confirme că toată creatura nu-i altceva decît opera acelui dans de atomi, avu impresia că se află într-o grădină şi îşi dădu seama că, de cum intrase acolo, fusese asaltat de o mulţime de miresme cu mult mai puternice decît acelea care mai înainte ajunseseră pînă la el dinspre ţărm.

O grădină, un fel de pomet acoperit: iată ce anume creaseră oamenii dispăruţi de pe Daphne în zona aceea, ca să ducă cu ei în patrie flori şi plante din insulele pe care tocmai le explorau, făcînd în aşa fel ca soarele, vînturile şi ploile să le ajute să supravieţuiască. Roberto nu putea spune dacă micul vas  putea sau nu să păstreze luni de zile de călătorie comoara aceea silvestră, sau dacă prima furtună n-avea s-o otrăvească cu sărătură, dar ,cu siguranţă, faptul că natura aceea era încă vie confirma presupunerea ― ca şi în cazul mîncării ― că rezerva fusese făcută de curînd.

Flori, arbuşti, arbori pitici fuseseră transportaţi cu rădăcinile şi cu pămîntul lor, şi aranjaţi în cutii şi lăzi de factură improvizată. Dar multe dintre cutiile acelea se dărăpănaseră, pamîntul se vărsase pe jos formînd între ele un strat umed în care acum se înfipseră lujerii altor plante, încît părea că te afli într-un Eden ce lăstărea chiar din podelele lui Daphne.

Soarele nu mai era aşa de puternic încît să supere ochii lui Roberto, dar era de ajuns ca să poată scoate la iveală culorile frunzişului şi să facă să se deschidă primele flori. Privirea lui Roberto se oprea pe două foi care mai întîi i se păruseră ca o coadă de rac, din care îmboboceau flori albe, apoi pe o altă frunză verde-crud care se forma un fel de jumătate de floare, dintr-o chită de jujube fildeşii.

Un damf neplăcut îl atrăgea către o ureche galbenă în care parcă se înfipsese un mic ştiulete, alături coborau nişte ghirlande de cochilii de porţelan, albe ca zăpada şi cu vîrful bătînd în roz, iar dintr-un alt ciorchine atîrnau nişte pîlnii sau nişte clopoţei cu gura în sus, mirosind parcă sfios a muşchi. Văzu o floare de culoarea lămîii, pe care, în zilele următoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei după-amiaza şi roşu-închis la apusul soarelui, iar altele,şofranii în centru, decolorîndu-se într-o albeaţă lilială. Descoperi nişte fructe brăzdate de riduri pe care n-ar fi îndrăznit să le atingă, dacă unul dintre ele, căzînd pe jos şi desfăcîndu-se de copt ce era, n-ar fi dat la iveală o roşeaţă de granat. Îndrăzni să guste din altele şi le judecă mai mult cu limba cu care vorbim decît cu cea cu care gustăm, fiindcă le defineşte ― pe unul burdufior de miere, mană închegată-n rodnicia ramului ei, juvaier de smarald plin cu rubinele cele mai mărunţele. Însă eu, citind printre rînduri, aş îndrăzni să spun că descoperise ceva foarte asemănător cu un smochin.

Nici una dintre florile sau fructele acelea nu-i era cunoscută, fiecare părea născută din fantezia unui pictor care ar fi vrut să violeze legile naturii ca să inventeze neverosimilităţi convingătoare, frînturi de delicii şi minciuni minunate la gust: ca de pildă corola aceea acoperită ca de o catifea alburie ce ţîşnea dintr-un pămătuf de pene viorii, sau nu, o primulă spălăcită ce dezvelea un apendice obscen, sau o mască ce parcă acoperea un chip sur sub nişte bărbi de capră. Cine putuse să scornească arbustul acesta cu foile pe o parte verde-închis, cu ornamente primitive roşu-gălbui, iar pe partea cealaltă roşii ca flacăra, garnisite pe margine cu frunze de un verde crud ca mazărea, cărnoase şi aduse în formă de ghioc încît mai purtau în ele apa de la ultima ploaie?

Captivat de farmecul locului, Roberto nu se întreba de la ce ploaie mai păstrau frunzele apă, din moment ce de trei zile cel puţin, nu plouase în mod sigur. Miresmele ce-l îmbătau îl făceau să creadă că-i cu putinţă orice vrajă.

I se părea natural ca un fruct muced şi holbat să miroasă a brînză fermentată, iar un fel de rodie violacee, cu o gaură la capăt, cînd o scuturai, să lase să se audă înlăuntru-i o sămînţă dănţuitoare, ca şi cum nu de o floare era vorba, ci de o jucărioară, nici nu se uimea de o floare în formă de ghimpe, cu fundul dur şi rotunjit. Roberto nu mai văzuse niciodată un palmier plîngător, de parc-ar fi fost salcie, dar îi stătea în faţă, cumpănindu-se pe rădăcini multiple pe care se înălţa un trunchi ce ieşea dintr-o tufă compactă, în timp ce frunzele acelei plante menită plînsului se plecau istovite de propria-le bogăţie florală. Roberto nu văzuse, iarăşi, vreun tufiş care să dea foi aşa de late şi de cărnoase, întărite de o nervură centrală ce părea de fier, ca nişte farfurii şi tăvi gata de servit, în timp ce alături mai creşteau nişte frunze în chip de linguri răscroite cu îndemînare.

Neştiind bine dacă se preumbla printr-o pădure mecanică sau printr-un paradis pămîntesc, Roberto se-nvîrtea prin Edenul acela care-l chema cu miresme aiuritoare.

Cînd însă îi povesteşte Doamnei despre asta, va vorbi de rustice frenezii, de năzăriri ale grădinilor, de protei frunzoşi, de cedri (cedri?) înnebuniţi de blîndă furoare... Sau o va retrăi ca pe o peşteră plutitoare plină de automate înşelătoare, din care, încins cu sfori amarnic răsucite, ieşea fanatic vreun cotor de hrean, vlăstar umflat de prin barbara sihlă... Va scrie despre opiul simţurilor, de un tîrcol de elemente putregăite ce, închegîndu-se-n esenţe impure, îl dusese pînă la antipozii încumetării.

La început atribuise acelui cîntec care venea de pe insulă, impresia că nişte glasuri învăluite în pene se făceau auzite printre flori şi plante: dar deodată i se făcu pielea de găină la trecerea unui liliac care aproape îi atinse faţa, şi îndată după asta trebui să sară într-o parte ca să evite un şoim, ce se aruncase asupra prăzii doborînd-o cu o lovitură de plisc.

Pătrunzînd sub punte în timp ce auzea în depărtare păsările de pe Insulă, şi convins că le mai auzea şi acum prin deschizăturile chilei, Roberto auzi sunetele acelea dintr-o dată mult mai apropiate. Nu puteau veni de la ţărm: alte păsări, aşadar, nu prea departe, cîntau dincolo de plante dinspre proră, din direcţia acelui fund de vas, de unde cu o noapte mai înainte auzise zgomotele.

I se păru, înaintînd, că sera aceea se termina la baza unui trunchi de stîlp înalt care perfora puntea superioară, apoi înţelese că ajunsese mai mult sau mai puţin în centrul vasului, pe unde catargul mare îşi trimitea nervurile pînă în părţile cele mai joase ale lui. Dar în momentul acela artificiul şi natura erau pe punctul de a se confunda atît de tare, încît putem înţelege tulburarea eroului nostru. Asta şi pentru că, tocmai în clipa aceea, nările lui începură să adulmece un amestec de izuri, de pămînt mucegăit şi de miros animal, ca şi cum, pe nesimţite, el trecea dintr-o grădină într-un staul.

Şi trecînd dincolo de trunchiul catargului mare spre prova văzu şi voliera.

Nu putu numi altfel mulţimea aceea de colivii din stinghii bătute în crengi solide ce ţineau loc de suporturi, locuite de vietăţi zburătoare ce căutau să ghicească răsăritul acela din care lor le venea doar un prinos de lumină şi să răspundă cu glasuri răguşite semenelor lor care cîntau libere pe Insulă. Puse pe jos sau legănîndu-se atîrnate de gratiile punţii, coliviile erau răspîndite prin acest al doilea naos ca nişte stalactite şi stalagmite, însufleţind o altă grotă a minunăţiilor, în care vietăţile dînd din aripi făceau să se legene coliviile, iar acestea se-ncrucişau cu razele soarelui, care creau un filfîit de culori înaripate, o fulguială de curcubee.

Dacă pînă în ziua aceea nu mai auzise niciodată cu adevărat păsările cîntînd, Roberto nu mai putea spune nici dacă mai văzuse vreodată, cel puţin unele atît de felurite, încît se întrebă dacă acestea erau aşa cum le-a făcut natura, sau mîna unui artist le pictase şi le împodobise pentru vreo pantomimă, sau pentru a închipui o oaste la paradă cu fiece pedestraş şi călăreţ învăluit în propriu-i stindard.

Pus în încurcătură ca Adam, n-avea alte nume pentru ele decît cele ale păsărilor din emisfera lui; uite un bîtlan, îşi zicea, un cocor, o prepeliţă... Dar era ca şi cum i-ai zice gîscă unei lebede.

Aici, nişte prelaţi cu cozi albe ca de cardinali şi cu ciocuri în formă de alambic, deschideau aripi de culoarea ierbii umplîndu-şi cîte o guşă purpurie şi descoperind un piept albastru-deschis, psalmodiind aproape omeneşte, dincolo o mulţime de cete se foiau în mare turnir încercînd să ia cu asalt cupolele prea joase care le mărgineau arena, printre ţîşniri de fulgere chinuitoare şi tăişuri roşii şi galbene, ca nişte drapele pe cafe un stegar le-ar fi azvîrlit şi le-ar fi prins din zbor. Călăreţi încordaţi cu picioare lungi şi nervoase, într-un spaţiu prea strîmt, nechezau indignaţi, cra-cra-cra, şovăind din cînd şi cînd pe cîte un picior şi privind neîncrezători în juru-le, vibrîndu-şi moţurile de pe capetele întinse înainte... Singur într-o colivie construită pe măsura-i, un mare căpitan, cu mantie azurie, cu haina-i strimtă pînă la genunchi, roşu carmin ca şi ochii şi cu un panaş de albăstrele pe coif, scotea un geamăt de porumbel. Într-o colivie mică de alături, trei cătane de rînd stăteau jos, lipsite de aripi, ca nişte şomoioage săltăreţe de lînă noroioasă, cu nişte boticuri ca de şoarece, cu mustăţi la rădăcina ciocurilor lor lungi şi întoarse cu care micii monştri adulmecau ciugulind larvele întîlnite în cale... Într-o colivie ce se lungea ca un maţ cu ochiuri mari, o barză mică cu picioare ca morcovul, cu pieptul ca apa mării, aripile negre şi ciocul vineţiu, se plimba şovăind urmată de cîţiva boboci în şir indian şi, acolo unde i se termina cărarea, croncănea nemulţumită, mai întîi îndîrjindu-se să rupă ceea ce credea ea că-i doar vreo împletitură de cîrcei, oprindu-se apoi şi făcînd cale-ntoarsă, cu progeniturile-i ce nu ştiau cînd trebuie să-i meargă în faţă şi cînd în spate.

Roberto era împărţit între aţîţarea descoperirii, mila pentru prizonierii aceia, dorinţa de a deschide cuştile şi de a-şi vedea catedrala deschisă de acei heralzi ai unei armate a aerului, ca să-i cruţe din asediul la care Daphne, la rîndu-i asediată de alţi semeni ai lor din afară, îi obliga. Crezu că le era foame şi văzu că prin colivii se mai zăreau doar nişte fărîmituri de hrană, iar vasele şi căuşele care trebuiau să aibă apă în ele erau goale. Dar descoperi alături de colivii nişte saci cu grăunţe şi peşte uscat, pregătite de cei ce vroiau să ducă prada aceea în Europa, căci o corabie nu umblă pe mările din îndepărtatul sud fără să aducă mărturii despre lumile respective la curţile regale sau la cademii.

Păşind mai încolo, găsi şi o despărţitură făcută din scînduri, cu vreo duzină de păsări ce rîcîiau, pe care le categorisi în specia galinaceelor, chiar dacă la el acasă nu văzuse unele cu penele ca acestea. Şi ele păreau flamînde, însă găinile depusesera şase ouă (şi sărbătoreau evenimentul ca toate suratelor lor din lumea asta).

Roberto luă îndată unul, îl găuri cu vîrful cuţitului, şi îl sorbi cum obişnuia încă de copil. Apoi şi le puse pe celelalte în poala cămăşii, şi ca să le răsplătească pe mame şi pe foarte rodnicii taţi care-l fixau încruntîndu-se nevoie mare şi scuturîndu-şi guşile, împărţi apă şi mîncare; şi făcu aşa colivie cu colivie, întrebîndu-se ce providenţă îl adusese pe Daphne tocmai cînd vietăţile erau la capătul puterilor. Trecuseră de acum două nopţi de cînd era el pe corabie şi probabil cineva se îngrijise de voliere cel mult cu o zi înainte de sosirea lui. Se simţea ca un invitat care ajunge el, e adevărat, cam tîrziu la un banchet, însă exact cînd ultimii oaspeţi abia au plecat, iar mesele n-au fost încă strînse.

Dealtfel, îşi spuse, faptul că înainte a fost cineva aici, iar acum nu mai este, e lămurit. Că a fost cu o zi sau cu zece înainte de sosirea mea, asta nu-mi schimbă cu nimic soarta, cel mult o face şi mai de rîs: naufragiind cu o zi mai înainte, aş fi putut să mă alătur marinarilor de pe Daphne, oriunde s-or fi dus ei. Sau poate că nu, aş fi putut să mor cu ei, dacă-s morţi. Scoase un oftat (cel puţin nu era vorba de şobolani) şi trase concluzia că avea la dispoziţie şi pui de găină. Se gîndi iar la ideea lui de a da drumul bipedelor de rasă mai nobilă, dar conveni că, dacă exilul său avea să dureze mult timp, s-ar fi putut dovedi şi ele bune de mîncat. Frumoşi şi pestriţaţi erau şi hidalgii aceia din faţa oraşului Casale, gîndi el, şi totuşi noi trăgeam în ei, iar dacă asediul ar mai fi durat, am fi ajuns să-i şi mîncăm. Cine a fost soldat în războiul de treizeci de ani (zic eu aşa, însă cei ce-l trăiau pe atunci nu-l numeau astfel, şi poate nici nu înţelesesera că era vorba de un singur război lung în care cînd şi cînd cineva mai semna cîte o pace), a învăţat să fie tare de cuget.

4.

Fortificarea dată la iveală

De ce oare Roberto evocă iarăşi Casale ca să-şi descrie primele lui zile pe corabie? Sigur, e ― aici gustul asemănării: asediat atunci, asediat şi de data asta, dar de la un om din veacul său am cere ceva mai mult. La o adică, din similaritatea asta, îl puteau fascina diferenţele, rodnice în antiteze subtile: în Casale intrase din voia lui, pentru ca alţii să nu intre, iar pe Daphne fusese aruncat şi nu aştepta decît să plece. Dar aş spune mai curînd că, pe cînd trăia o întîmplare plină de penumbre, el relua firul unor peripeţii ţesute dintr-un vălmăşag de fapte trăite la lumina soarelui, aşa încît zilele înfocate ale asediului, pe care memoria i le restituia, să-l despăgubească pentru preumblarea aceea fără rost. În prima parte a vieţii lui, Roberto avusese numai două perioade în care învăţase ceva despre lume şi despre modul de a vieţui în ea, vreau să zic cele cîteva luni ale asediului şi anii petrecuţi la Paris: acum trăia cea de a treia etapă de formare, poate şi ultima, la sfîrşitul căreia maturitatea avea să coincidă cu dispariţia, şi căuta să ghicească mesaju-i tainic văzînd trecutul ca pe-o figură a prezentului.

Casale fusese la început o poveste cu multe ieşiri la luptă. Roberto o istoriseşte Doamnei, transfigurînd, voind parcă să spună că, fiind el incapabil să-i ia cu asalt fortăreaţa imaculată ca neaua, atinsă dar nu şi mistuită, de soarele dublu şi arzător al ochilor lui, la flacăra altui soare fusese totuşi în stare să se ia la luptă cu cei ce-i asediau citadela din Monferrato.

În dimineaţa de după sosirea celor din Griva, Toiras trimisese cîţiva ofiţeri izolaţi, cu carabinele pe umăr, să observe ce anume instalau napoletanii pe colina cucerită cu o zi înainte. Ofiţerii se apropiaseră prea mult, urmase un schimb de focuri, şi un tînăr locotenent din regimentul Pompadour fusese ucis. Tovarăşii săi îl aduseseră înapoi între ziduri, iar Roberto văzuse primul mort căzut în luptă din viaţa lui. Toiras hotărîse să ocupe casele acelea despre care fusese vorba cu o zi mai înainte.

Se putea urmări bine de pe bastioane înaintarea a zece oameni cu muschete care, la un moment dat, se împărţiseră în două ca să înconjure ca un cleşte prima casă. De pe ziduri porniră ghiulele de tun ce trecură pe deasupra capetelor lor şi ajunseră să distrugă acoperişul casei: ca un roi de gîndaci ieşiră din ea cîţiva spanioli şi-o rupseră la fugă. Muşchetarii îi lăsară să fugă, luară în stăpînire casa, se baricadară în ea şi începură un foc împrăştiat spre colină.

Era potrivit ca operaţia să se repete şi cu celelalte case: se vedea acum pînă şi de pe bastioane că napoletanii începuseră să sape tranşee îngrădindu-le cu fascii de nuiele şi cu gabioane. Dar acestea nu mărgineau colina, ci se întindeau spre cîmpie. Roberto află că aşa se începea construirea unor galerii de mină. Odată ajunse la ziduri, aveau să fie apoi înfundate, în ultima clipă, cu butoaie de pulbere. Trebuiau să-i împiedice permanent ca săpăturile să nu înainteze în aşa măsură ca apoi să continue pe sub pămînt, altfel, din momentul acela, duşmanii puteau să lucreze la adăpost. Tot jocul era ăsta: să prevină de afară şi în cîmp deschis construirea galeriilor, şi să sape galerii de contramină, pînă ce avea să sosească armata de sprijin, şi atîta timp cît ar fi durat proviziile şi muniţiile. Într-un asediu nu-i nimic altceva de făcut; le strici celorlalţi socotelile şi aştepţi.

În dimineaţa următoare, aşa cum făgăduiseră, veni rîndul micului fort. Roberto se pomeni strîngîndu-şi puşca în mîini într-un pîlc de oameni fără căpătîi care, pe-acolo pe la Lu, la Cuccaro sau la Odalengo n-aveau chef să muncească, şi de corsicani morocănoşi, înţesaţi în bărci ca să treacă Padul, după ce două companii franceze atinseseră deja celălat mal. Toiras cu suita lui supraveghea de pe malul drept, iar bătrînul Pozzo îi făcu fiului un semn de salut, mai întîi din mînă, un "du-te, curaj", apoi ducînd arătătorul la pleoapa de jos ca să-i spună "cască ochii!"

Cele trei companii îşi făcuseră tabăra în micul fort. Construcţia nu era gata pe deplin, iar parte din lucrările terminate se prăbuşiseră. Trupa îşi petrecu ziua umplînd golurile din zidărie, dar fortuleţul era bine apărat de un şanţ, dincolo de care fură trimise cîteva sentinele. La căderea nopţii, cerul era aşa de luminat încît sentinelele trăgeau a somn, iar ofiţeri nu credeau nici ei c-ar fi posibil vreun atac. Însă la un moment dat se auziră zgomote de trăgaci şi se văzură apărînd călăreţii spanioli.

Roberto, pus de căpitanul Bassiani să stea în spatele unor baloturi de paie ce umpleau o spărtură a zidului împrejmuitor, nu pricepu deîndată ce anume se petrecea: fiece cavalerist avea în spate pe cal un om cu muschetă şi, cum ajunseră aproape de şanţ, caii începură să-i dea roată în cerc în timp ce muşchetarii trăgeau eliminînd puţinele sentinele, apoi fiece muşchetar sărise de pe crupa cailor dîndu-se rostogol în şanţ. În timp ce cavaleriştii se aşezau în semilună în faţa intrării, obligîndu-i pe apărători să se adăpostească printr-un foc strîns, muşchetarii ajungeau nevătămaţi la poartă şi la spărturile mai puţin apărate.

Compania italiană, care era de gardă, îşi descărcase armele şi apoi se împrăştiase cuprinsă de panică, iar pentru asta avea să fie multă vreme defăimată, însă nici comapaniile franceze nu putură face ceva mai bun. Între începutul atacului şi escaladarea zidurilor trecură doar cîteva minute, iar oamenii fuseseră surprinşi de atacatori, acum intraţi în incintă, cînd nici n-apucaseră să-şi ia armele.

Duşmanii, profitînd că-i luaseră fără veste, îi masacrau acum pe cei de la intrare, şi erau atît de numeroşi încît, în timp ce unii se grăbeau să-i culce la pămînt pe apărătorii aflaţi încă în picioare, alţii se aruncau să-i prade pe cei căzuţi. Roberto, după ce trăsese asupra muşchetarilor, pe cînd îşi reîncărca cu greu puşca, fusese surprins de asaltul cavaleriştilor iar copitele unui cal ce-i trecea deasupra capului prin spărtură îl îngropaseră printre dărîmăturile baricadei. A fost un noroc: apărat de baloturile căzute, scăpase de acea primă ciocnire mortală, iar acum, trăgînd cu ochiul din ascunzişul său de paie, vedea cu groază duşmanul dînd ultima lovitură celor răniţi, tăind vreun deget ca să scoată un inel sau o mînă pentru vreo brăţară.

Căpitanul Bassiani, ca să spele ruşinea oamenilor săi care fugeau, rămăsese să se bată cu curaj, dar fu înconjurat şi trebui să se predea. Cei de la fluviu îşi dăduseră seama că situaţia era crtitică, iar colonelul La Grange, care abia părăsise micul fort după o inspecţie întorcîndu-se la Casale, încerca să sară în ajutorul apărătorilor, ţinut pe loc de ofiţerii săi, care-l sfătuiau să ceară mai bine întăriri din oraş. De pe malul drept porniră alte bărci, în timp ce, deşteptat chiar atunci din somn, sosea în galop Toiras. Înţeleseră în scurt timp că francezii erau înfrînţi şi singurul lucru rămînea să-i ajute, cu tiruri de acoperire pe cei scăpaţi cu viaţă, să ajungă înapoi la fluviu.

În vălmăşagul ăsta îl văzură pe bătrînul Pozzo care trepăda făcînd drumul între statul major şi locul unde acostau bărcile şi căutîndu-l pe Roberto printre fugari. Cînd fu aproape sigur că nu mai erau bărci de sosit, fu auzit scoţînd un "Dare-ar sfinţii!" Şi, ca unul care cunoştea bine toate cotloanele fluviului, şi dîndu-i de ruşine pe cei care se omorîsera pînă atunci vîslind, alesese un loc din dreptul unei insuliţe şi-şi îndemnase calul în apă, dînd pinteni. Trecînd printr-un vad, fu pe celălalt mal fără ca măcar calul lui să înoate, şi se repezi ca ieşit din minţi, cu spada ridicată, spre fortuleţ.

Un grup de muşchetari inamici îi tăie calea pe cînd tocmai se albea de ziuă şi fără să priceapă cine era atacantul acela răzleţ: trecu peste ei scoţînd din luptă mai bine de cinci inşi cu lovituri sigure, se ciocni de doi călăreţi, îşi puse calul în două picioare, se aplecă într-o parte evitînd o lovitură şi brusc se îndreptă făcînd cu spada un cerc prin aer: primul adversar se abandonă în şa cu maţele curgîndu-i de-a lungul cizmelor, pe cînd calul fugea; al doilea rămase cu ochii ieşiţi din orbite, cătîndu-şi o ureche care, încă lipită de obraz, îi atîrna sub bărbie.

Pozzo ajunsese lîngă fort şi atacatorii, ocupaţi cu jefuitul ultimilor fugari loviţi pe la spate, nu băgară de seamă nici măcar dincotro venea. Intră în împrejmuire strigîndu-şi cu voce tare fiul, răsturnă încă patru oameni făcînd tot timpul un fel de morişcă cu spada şi dînd în toate punctele cardinale; Roberto, ţîşnind din paie, îl văzu de departe, şi înainte de tatăl său, îl recunoscu pe Pagnufli, calul părintesc cu care se juca de ani de zile. Îşi vîrî două degete în gură şi scoase un şuierat pe care animalul îl cunoştea bine, fiindcă într-adevăr se încordase ciulind urechile, şi ducîndu-l pe taică-său spre spărtura aceea. Pozzo îl văzu pe Roberto şi strigă: "Acolo te-ai băgat? Urcă, nătărăule!" Şi pe cînd Roberto săltă în crupa calului apucîndu-l de mijloc, zise: "La dracu, tu niciodată nu eşti unde-ar trebui să fii". Apoi, îndemnîndu-l pe Pagnufli, se aruncă în galop către fluviu.

În clipa aceea unii dintre jefuitori băgară de seamă că omul acela nu avea ce căuta acolo şi începură să strige arătînd spre el. Un ofiţer cu platoşa bine strînsă, urmat de trei soldaţi, încercă să-i taie drumul. Pozzo îl văzu, dădu să cotească, apoi trase frîul şi exclamă: "Să juri că-i destinul!" Roberto privi în faţă şi-şi dădu seama că era spaniolul care-i lăsase să treacă cu două zile mai înainte. Îşi recunoscuse şi el prada, şi cu ochii strălucind, venea cu spada ridicată.

Bătrînul Pozzo îşi trecu repede spada în stînga, trase pistolul din centiron, înălţă cocoşul şi întinse braţul, totul cu o iuţeală atît de mare încît îl surprinse pe spaniol, care împins de avîntul său, ajunsese aproape sub el. Însă nu trase imediat. Îşi lăsă un răgaz ca să spună: "iartă-mă pentru pistol, dar fiindcă domnia ta porţi platoşă, cred că am şi eu dreptul..." Apăsă pe trăgaci şi-l culcă cu un glonte tras în gură. Soldaţii, văzînd că a căzut căpetenia, o rupseră la fugă, iar Pozzo îşi puse pistolul la loc zicînd: "Hai să mergem, pînă nu-şi pierd răbdarea... Dii, Pagnufli!"

Într-un nor de praf străbătură podişul şi trecură fluviul împrăştiind stropi în jur, pe cînd de departe duşmanii îşi descărcau armele în spatele lor.

Ajunseră cu bine pe malul drept, în aplauzele tuturor. Toiras zise: "Très bien fait, mon cher ami", apoi către Roberto: "La Grive, astăzi toţi au fugit şi numai domnia ta ai stat pe loc. Viţa bună se cunoaşte. E păcat să mai stai în tovărăşia aceea de laşi. Vei trece în suita mea."

Roberto mulţumi şi apoi coborî din şa, întinse mîna către tatăl său ca să-i mulţumească şi lui. Pozzo i-o strînse fără vigoare, zicînd: "Îmi pare rău de seniorul acela spaniol, care era un om de ispravă. Of, războiul e o fiară fără milă. Pe de altă parte, bagă bine la cap, fiule: sînt buni ei, nu zic, dar dacă-ţi iese unul înainte ca să te omoare, vina-i a lui. Zic bine?"

Se întoarseră în oraş, iar Roberto îl auzi pe tatăl său, care tot murmura în barbă: "Doar nu l-am căutat eu..."

5.

Labirintul Lumii

Pare că Roberto reaminteşte de episodul ăsta, surprins de un moment de pietate filială, rătăcind cu închipuirea la timpul fericit în care o figură proteguitoare putuse să-l smulgă de la pieirea într-un asediu, însă nu poate ocoli nici amintirea a ceea ce s-a petrecut după asta. Şi nu mi se pare un simplu accident al memoriei. Am mai spus că, după părerea mea, Roberto pune unele lîngă altele întîmplările acelea îndepărtate şi experienţa lui de pe Daphne, ca pentru a găsi nişte legături, nişte cauze, nişte semne ale destinului. Acum aş spune că revenirea lui la zilele acelea petrecute la Casale îi serveşte, aici pe corabie, ca să dea de urma acelor etape, în care, fiind doar un ţîngău, învăţa încet, încet, că lumea se închelba din nişte arhitecturi foarte ciudate.

Cum s-ar zice, pe de o parte, faptul că se afla acum suspendat între cer şi mare putea să-i apară şi drept cea mai firească urmare a celor trei luştri de peregrinări ale lui printr-un teritoriu cu cărări pline de răscruci; iar pe de alta, cred eu, tocmai refăcîndu-şi povestea nenorocirilor lui, încerca să găsească consolare pentru starea lui prezentă, ca şi cum naufragiul avea să-l redea paradisului pămîntesc pe care-l cunoscuse la Griva, şi de care se îndepărtase intrînd între zidurile oraşului asediat.

Acum Roberto nu mai lîncezea în încăperile rezervate soldaţilor, ci stătea la masa lui Toiras, în mijlocul unor gentilomi care veneau de la Paris, şi le asculta acestora faptele de bravură, amintirile de prin alte campanii, vorbăriile uşuratice şi scînteietoare. Aceste conversaţii ― chiar din prima seară ― îi dăduseră motive să creadă că asediul de la Casale nu era chiar cine ştie ce ispravă, la care crezuse el că se avîntă.

Venise acolo ca să dea întrupare viselor lui cavalereşti, hrănite de poeme pe care le citise la Griva: să fii de sînge nobil şi să ai în sfîrşit o spadă la şold însemna pentru el să devină un paladin gata să-şi dea viaţa pentru un cuvînt al regelui său sau pentru salvarea unei doamne. După sosire, ostile creştine cărora li se alăturase se dovediseră a fi o adunătură de ţărani nepăsători, gata să dea dosul la primul harţ.

Acum fusese admis la o adunare de frunte a vitejilor, care-l primeau ca pe unul de-al lor. Dar el ştia că vitejia lui era rodul unei neînţelegeri, şi că nu fugise pentru că trăsese o spaimă mai mare decît a fugarilor. Iar ce e mai rău, după ce domnul de Toiras se îndepărtase şi cei rămaşi se apucaseră să dea cep flecărelilor, prinsese să-şi dea seama că pînă şi asediul propriu-zis nu era altceva decît un capitol dintr-o istorie fără sens.

Aşadar, Don Vincenzo de Mantova murise lăsîndu-i ducatul lui Nevers, însă ar fi fost de ajuns ca oricare altul să fi reuşit să-l vadă ultimul şi toată povestea ar fi fost alta. De pildă, Carlo Emanuele se lăuda şi el că are niscaiva drepturi în Monferrato printr-o nepoată (căci toţi se căsătoreau între ei) şi de mult voia să pună sechestru pe marchizatul ăsta ce-i stătea ca un spin în coasta ducatului lui, adîncindu-se pînă la nici cîteva zeci de mile de Torino. Aşa că, îndată după desemnarea lui Nevers, Gonzalo de Cordoba, profitînd de ambiţiile ducelui savoiard şi ca să le dezmintă pe cele ale francezilor, îi sugerase să se unească cu spaniolii ca să ia împreună cu ei ţinutul Monferrato, şi apoi să-l facă în două. Împăratul, care avea acum prea destule necazuri cu restul Europei, nu îşi dăduse consensul său pentru această invadare, dar nici nu se pronunţase împotriva lui Nevers. Gonzalo şi Carlo Emanuele trecuseră peste şovăieli şi unul dintre cei doi începuse să ia pentru sine Alba, Trino şi Moncalvo. Fiind el bun, dar nu şi lipsit de minte, împăratul puse Mantova sub sechestru, încredinţînd-o unui comisar imperial.

Apropo-ul acesta la aşteptare era valabil pentru toţi pretendenţii, însă Richelieu îl luase ca pe un afront adus Franţei. Sau îi convenea lui să-l ia astfel, dar nu se mişcase pentru că îi ţinea încă sub asediu pe protestanţii din La Rochelle. Spania vedea cu ochi buni faptul că erau masacraţi un pumn de eretici, dar lăsase ca Gonzalo să profite de asta şi să asedieze cu opt mii de oameni Casale, apărat de vreo două sute şi ceva de soldaţi. Iar ăsta fusese primul asediu de la Casale.

Dar cum împăratul părea să nu cedeze, Carlo Emanuele mirosise renghiul şi, în timp ce continua să colaboreze cu spaniolii, căuta şi nişte înţelegeri secrete cu Richelieu. În timpul ăsta La Rochelle cădea, Richelieu era felicitat de curtea din Madrid pentru această frumoasă victorie a credinţei, el mulţumea, îşi înjgheba la loc armata şi, cu Ludovic al XIII-lea în frunte, ajungea să treacă cu ea Monginevro în februarie 1629, şi să o alinieze în faţa Susei. Carlo Emanuele îşi dădea seama că, jucînd la două mese, risca să piardă nu numai Monferrato, dar şi Susa şi ― încercînd să vîndă tocmai ceea ce acum îi luau ― oferea Susa în schimbul unui oraş francez.

Un comesean de-al lui Roberto amintea pe un ton de mare haz întîmplarea asta. Richelieu, bătîndu-şi joc la culme, pusese să-l întrebe pe duce dacă prefera Orleans sau Poitiers, iar în timpul asta un ofiţer francez se prezenta la garnizoana Susei şi cerea găzduire pentru regele Franţei. Comandantul savoiard, care era om de duh, răspunsese că probabil alteţa sa ducele ar fi foarte fericit să-l găzduiască pe maiestatea sa, dar fiindcă maiestatea sa venise cu o suită aşa de numeroasă, cerea îngăduinţa să-l anunţe mai întîi pe alteţa sa. Cu o eleganţă la fel de aleasă, mareşalul de Basompiere, jucîndu-şi calul pe zăpadă, îşi scosese pălăria în faţa regelui său şi, anunţînd că vioriştii au sosit iar măştile stăteau în poartă, îi cerea permisiunea să înceapă baletul. Richelieu ţinuse slujba în tabără, infanteria franceză atacase şi Susa fusese cucerită.

Văzînd cum stau lucrurile, Carlo Emanuele hotăra că Ludovic al XIII-lea era oaspetele său mult dorit, se duse să-i spună bun venit şi îi ceruse doar atît: să nu-şi piardă timpul cu Casale, de care tocmai se ocupa el, şi să-l ajute în schimb să ia Genova. Fusese poftit cu toată curtoazia să nu spună tîmpenii fără noimă şi i se pusese în mînă o pană bună de gîscă să semneze un tratat ce le permitea francezilor să fie în Piemont ca la ei acasă: iar ca adălmaş obţinuse să-i lase lui Trino şi să i se impună ducelui de Mantova să-i plătească o chirie anuală pentru Monferrato: "Aşa că Nevers", zicea comeseanul acela, "ca să aibă ce-i al lui, plătea meremetul cuiva care nu-l avusese niciodată!"

"Şi a şi plătit!" rîdea altul. "Quel con!"

"Nevers totdeauna a plătit pentru nebuniile lui", zisese un abate, care lui Roberto îi fusese prezentat ca fiind confesorul lui Toiras. "Nevers e un scrîntit întru Domnul care se crede un Sfînt Bernard. Mereu a crezut că-i uneşte pe principii creştini pentru o nouă cruciadă. Sînt vremuri în care creştinii se omoară între ei, nimănui nu-i mai arde acum de necredincioşi. Domnilor din Casale, dacă din acest oraş plăcut va mai rămîne vreo piatră, trebuie să vă aşteptaţi ca noul vostru senior să vă invite pe toţi la Ierusalim!" Abatele surîdea facînd haz, netezindu-şi mustăţile blonde şi bine îngrijite, iar Roberto gîndea: ia te uită, azi-dimineaţă era cît pe ce să mor pentru un nebun, iar nebunul ăsta e crezut nebun pentru că visează, aşa cum visam şi eu, timpurile frumoasei Melisenda şi ale regelui Lepros.

Nici măcar întîmplările ce au urmat nu i-au permis lui Roberto să descîlcească iţele acelei istorii. Trădat de Carlo Emanuele, Gonzalo de Cordoba înţelegea că a pierdut campania, recunoscuse acordul de la Susa şi-şi aducea din nou cei opt mii de oameni în ţinutul milanez. O garnizoană franceză se instala la Casale, o alta la Susa, restul armatei lui Ludovic al XIII-lea trecea din nou Alpii ca să se ducă să-i lichideze pe ultimii hughenoţi din Languedoc şi din valea Rhonului.

Dar nici unul dintre gentilomii aceia nu avea de gînd să fie credincios pactelor, iar comesenii o spuneau ca şi cum era lucrul cel mai firesc, ba unii chiar o aprobau atrăgînd atenţia că-i "la Raison d'Estat, ah, la Raison d'Estat". Tot din raţiuni de stat şi Olivares ― Roberto înţelegea că acesta era un fel de Richelieu spaniol, dar mai puţin favorizat de soartă ― dîndu-şi seama că se făcuse de rîs din cale afară, îl lichida cu cruzime pe Gonzalo şi îl punea în locu-i pe Ambrogio Spinola, grăbindu-se, să spună că ofensa adusă Spaniei era în detrimentul Bisericii. "Poveşti", observa abatele, "Urban al VII-lea aprobase succesiunea lui Nevers". Iar Roberto sta şi se întreba ce legătură avea papa cu nişte lucruri ce nu veneau cîtuşi de puţin în atingere cu chestiuni de credinţă.

Într-acestea, împăratul ― şi cine ştie cît de mult îl împinsese Olivares în fel şi chip ― îşi amintea că Mantova se afla încă sub regim comisarial, şi că Nevers nu putea nici să plătească nici să nu plătească pentru ceva care încă nu-i revenea; îşi pierdea răbdarea şi trimitea douăzeci de mii de oameni să asedieze oraşul. Papa, văzînd nişte mercenari protestanţi străbătînd încolo şi-ncoace Italia, se gîndea imediat la o nouă prădare a Romei, şi trimitea trupe la frontiera ducatului mantovan. Spinola, mai ambiţios şi mai chibzuit decît Gonzalo, hotăra să asedieze iarăşi Casale, dar de data asta în mod serios. În cele din urmă, trăgea încheiere de aici Roberto, ca să ocoleşti războaiele, n-ar trebui încheiate niciodată tratate de pace.

În decembrie 1629, francezii treceau din nou Alpii. Carlo Emanuele potrivit pactelor ar fi trebuit să-i lase să treacă, dar ca să se vadă cît de loial era, îşi avansa din nou pretenţiile asupra ţinutului Monferrato şi solicita zece mii de soldaţi francezi ca să asedieze Genova, care era tocmai cuiul lui fix. Richelieu, care-l considera un şarpe, nu zicea nici da nici nu. Un căpitan, care aici, la Casale se împopoţona de parcă era la curte, îşi amintea ca acum de o zi din februarie trecut: "Mare sărbătoare a fost, dragi prieteni, lipseau muzicile de la Palatul regal, dar erau fanfarele!! Majestatea sa, urmat de armată, călărea spre Torino într-un veşmînt negru brodat cu aur, cu o pană la pălărie şi cu platoşa strălucind!" Roberto se aştepta să audă povestea unui mare asalt, dar nici vorbă, şi aceea fusese tot o paradă; regele nu ataca, făcea pe neaşteptate un ocol spre Pinerolo şi punea stăpînire pe el, sau îl relua în stăpînire, dat fiind că cu cîteva sute de ani mai înainte fusese oraş francez. Roberto nu prea ştia unde se găsea Pinerolo, şi nu înţelegea pentru care motiv trebuise să fie cucerit pentru a elibera Casale. "Poate că noi sîntem acum asediaţi la Pinerolo?" se întreba el.

Papa, îngrijorat de întorsătura pe care începuseră să o ia lucrurile, trimitea un reprezentant al său la Richelieu ca să-l poftească să dea înapoi oraşul familiei de Savoia. Comesenii se lungiră la bîrfe asupra acelui trimis ― un oarecare Giulio Mazzarini: un sicilian, un plebeu roman, zău aşa ― se sumeţea abatele ― fiul natural al unui opincar de stirpe îndoielnică, devenit căpitan nu se ştie cum, care-l servea pe papă dar făcea tot ce putea pentru a-i căpăta încrederea lui Richelieu care acum se lăsa dus de nas, şi trebuia ţinut sub ochi, dat fiind că în acel moment se afla la Ratisbona, sau trebuia să plece imediat acolo, care-i totuna cu casa diavolului, fiindcă tocmai acolo se hotăra destinul oraşului Casale, şi nu prin vreo galerie de mină sau de contramină.

Între timp, deoarece Carlo Emanuele încerca să taie comunicarea între ele a trupelor franceze, Richelieu îşi mai lua şi Annecy şi Chambery, iar savoiarzii şi francezii se înfruntau în luptă unii cu alţii la Avigliana. În această vînătoare pas cu pas, imperialii ameninţau Franţa intrînd în Lorena, Wallenstein acum se ducea în ajutorul casei de Savoia, iar în iulie o mînă de imperiali transportaţi pe poduri plutitoare luase prin surprindere o trecătoare la Mantova, grosul armatei intrase în oraş, îl jefuise timp de şaptezeci de ore golind palatul ducal de la un capăt la altul şi, ca să-l mai liniştească pe papă, luteranii armatei imperiale jefuiseră şi toate bisericiile din oraş. Da, erau chiar lăncierii aceia pe care-i văzuse Roberto, veniţi să-i dea o mînă de ajutor lui Spinola.

Armata franceză mai avea încă de lucru, ocupată în nord, şi nimeni nu putea spune dacă avea să sosească la timp înainte să cadă Casale. Nu le rămînea decît să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, zisese abatele: "Domnilor, e o virtute politică să ştim că trebuie căutate mijloacele omeneşti ca şi cum n-ar exista cele divine, şi cele divine ca şi cum n-ar exista cele omeneşti."

"Să nădăjduim aşadar în cele divine", exclamase un gentilom, însă pe un ton nicidecum umil şi, avîntîndu-şi cupa atît de brusc încît făcu să se verse vin pe veşmîntul abatelui. "Domnule, mi-ai pătat hainele cu vin", strigase abatele, făcîndu-se palid ― acesta fiind modul în care-ţi arătai dispreţul pe vremea aceea. "Ţineţi seama", răspunsese celălalt, "că tot asta vi s-a întîmplat şi la hirotonisire. Tot vin era şi acela, ca şi ăsta".

"Domnule de Saint-Savin", ţipase abatele ridicîndu-se şi ducînd mîna după spadă, "nu-i pentru prima dată cînd îţi dezonorezi numele luîndu-l în deşert pe acela al Domnului Nostru Isus Hristos! Mai bine făceai, Dumnezeu să mă ierte, dacă rămîneai la Paris să dezonorezi damele, cum e obiceiul vostru, al pirronienilor!"

"Bine zici", răspunsese Saint-Savin, evident beat, "noi, pirronienii, noaptea ne duceam să facem serenade pe la doamne, iar bărbaţii cu inimă-n ei ni se alăturau. Însă, cînd doamna respectivă nu se arăta, ştiam precis că făcea aşa ca să nu-şi părăsească patul pe care tocmai i-l încălzea preotul familiei".

Ceilalţi ofiţeri se ridicaseră şi-l ţineau în loc pe abate, care voia să tragă spada. Domnul de Saint-Savin e tulburat de vin, îi spuneau, trebuiau oarecum să-l ierte pe un om care în zilele acelea se bătuse bine şi se cerea puţin respect pentru sufletele tovarăşilor lor morţi de curînd.

"Bine, fie", încheiase abatele părăsind sala, "domnule deSaint-Savin, vă poftesc să încheiaţi noaptea rostind un De Profundis pentru prietenii noştri dispăruţi, şi mă voi socoti satisfăcut".

Abatele ieşise, iar Saint-Savin, care şedea chiar alături de Roberto, se aplecase pe umărul acestuia şi comentase: "Cîinii şi păsările de pe fluviu nu fac atîta gălăgie cîtă facem noi cînd urlăm un De Profundis. Ce atîtea bătăi de clopot şi atîtea slujbe ca să înviem morţii?" Golise dintr-o dată cupa, îl ameninţase pe Roberto cu degetul înălţat, ca pentru a-l educa întru o viaţă dreaptă şi întru cele mai mari taine ale sfintei noastre religii: "Domnule, fiţi mîndru: astăzi aţi trecut pe lîngă o moarte de toată frumuseţea, deci purtaţi-vă şi pe viitor cu tot atîta nepăsare, ştiind că sufletul moare odată cu trupul. Aşa că duceţi-vă la moarte după ce veţi fi gustat viaţa. Sîntem nişte animale ca toate animalele, sîntem şi unii şi alţii fii ai materiei, numai că sîntem mai dezarmaţi. Dar pentru că spre deosebire de fiare ştim că vom muri, să ne pregătim pentru momentul acela bucurîndu-ne de viaţa care ne-a fost dată de şi din întîmplare. Înţelepciunea să ne înveţe să ne folosim zilele ca să bem şi să vorbim între noi cu plăcere, aşa cum se cuvine unor gentilomi, dispreţuind sufletele înrăite. Camarazi, viaţa ne este încă datoare! Stăm aici putrezind la Casale şi ne-am născut prea tîrziu ca să ne mai bucurăm de vremurile bunului rege Henric, cînd la Luvru întîlneai bastarzi, maimuţe, nebuni şi bufoni de curte, pitici şi cul-de-jatte, muzici şi poeţi, iar regele se desfăta cu ele. Acum nişte iezuiţi lascivi ca nişte ţapi tună împotriva celor care-l citesc pe Rabelais sau pe poeţii latini şi ne-ar voi pe toţi virtuoşi ca să-i ucidem pe hughenoţi. Doamne Dumnezeule, războiu-i frumos, dar vreau să mă bat pentru plăcerea mea şi nu pentru că adversarul mănîncă carne vinerea. Păgînii erau mai ajunşi de cap decît noi. Aveau şi ei trei dumnezei, dar cel puţin, mama lor, Cybele, nu pretindea că i-a născut rămînînd fecioară".

"Domnule", protestase Roberto, în timp ce ceilalţi rîdeau.

"Domnule", răspunsese Saint-Savin, "prima calitate a unui om onest e dispreţuirea religiei, care ne vrea temători de lucrul cel mai natural din lume, care e moartea, şi vrea să urîm unicul lucru frumos pe care destinul ni l-a dat, care e viaţa, precum şi să aspirăm la un cer în care de eterna beatitudine au parte doar planetele, ce nu se bucură nici de răsplăţi, nici de condamnări, ci de mişcarea lor eternă, în braţele vidului. Fiţi puternic ca înţelepţii Greciei antice şi priviţi moartea cu ochi neclintit şi fără frică. Isus a asudat prea mult aşteptînd-o. Ce anume avea de temut, pe de altă parte, din moment ce avea să reînvie?"

"Ajunge atît, domnule de Saint-Savin", îi spunea aproape poruncindu-i un ofiţer, luîndu-l de braţ. Nu-l provocaţi pe acest prieten mai tînăr al nostru, care încă nu ştie că la Paris în zilele noastre necredinţa e forma cea mai distinsă a bon-ton-ului, şi ar putea să vă ia prea în serios. Duceţi-vă şi dumneavoastră să vă culcaţi, domnule de la Grive. Cum spunea un teolog, puternic e un rege, căci distruge totul, mai puternică-i femeia, căci totul obţine, dar şi mai puternic este vinul ce ne îneacă minţile".

"Citaţi numai pe jumătate, domnule", bolborosise Saint-Savin în timp ce doi dintre companionii săi îl tîrau afară aproape pe sus, "fraza următoare este atribuită Limbii, care ar fi adăugat: şi mai puternic este însă adevărul şi eu care-l spun. Iar limba mea, chiar dacă acum mi-o mişc cu greutate, nu va tăcea, înţeleptul nu trebuie să atace minciuna numai cu lovituri de spadă, ci şi de limbă. Prieteni, cum puteţi spune că ni-i de-ajutor o divinitate care voieşte nefericirea noastră eternă numai pentru a-şi potoli mînia ei de o clipă? Noi trebuie să iertăm aproapelui nostru, iar el nu? Şi ar trebui să iubim o fiinţă atît de crudă? Abatele mi-a zis pirronian, dar noi, pirronienii, cum ne zice el, ne dăm osteneală să mîngîiem victimele imposturii. O dată, împreună cu trei amici, am împărţit unor doamne nişte rozarii cu mici desene obscene înăuntru. Dacă aţi şti ce credincioase au devenit din ziua aceea!"

Ieşise, însoţit de rîsetele întregii asistenţe, iar ofiţerul comentase: "Dacă nu Domnul, măcar noi să-i iertăm limba, mai ales că are un tăiş ascuţit". Apoi către Roberto: "Păstraţi-l ca prieten şi nu-l contraziceţi mai mult decît e nevoie. A doborît el mai mulţi francezi la Paris, pentru o problemă de teologie, decît spaniolii pe care a apucat să-i străpungă compania mea zilele astea. N-aş vrea să stau alături de el la slujbă, dar m-aş considera norocos să-mi fie alături pe cîmpul de luptă."

Învăţat acum cu primele îndoieli, Roberto mai avea să cunoască şi altele în ziua următoare. Se întorsese în aripa aceea a castelului unde dormise în primele două nopţi împreună cu monferrinii lui, ca să-şi ia sacul, însă se orienta greu prin curţi interioare şi coridoare. Prin unul din ele tocmai trecea, cînd băgă de seamă că a greşit drumul, şi deodată văzu în fundul lui o oglindă plumburie la culoare din cauza murdăriei, în care se zări pe el. Dar apropiindu-se, îşi dădu seama că acel el însuşi, deşi avea chipul său, purta nişte veşminte împopoţonate în stil spaniol, şi avea părul strîns într-o plasă. Mai mult, acel el însuşi la un moment dat nu-i mai stătea în faţă ci dispărea într-o lăture.

Nu era vorba deci de o oglindă. Într-adevăr, îşi dădu seama că era o fereastră mare cu geamurile pline de praf, care dădea spre un graden exterior, de pe care coborai pe o scară în curte. Deci nu se văzuse pe sine însuşi, ci pe altcineva, care-i semăna foarte mult şi căruia acum îi pierduse urma. Fireşte că se gîndi imediat la Ferrante. Ferrante îl urmase sau îl precedase la Casale, poate că era într-o altă companie din acelaşi regiment, sau într-unul din regimentele franceze şi, pe cînd el îşi risca viaţa în fortuleţul acela, trăgea de pe urma războiului cine ştie ce foloase.

La vîrsta aceea Roberto înclina de-acum să zîmbeasca de fanteziile lui copilăreşti despre Ferrante, şi reflectînd la vedenia aceea se convinsese foarte repede că văzuse doar pe cineva care putea să-i semene vag.

Vru să uite incidentul. Ani de zile rumegase în minte un frate invizibil, în seara aceea crezuse că l-a văzut, dar, tocmai de aceea (îşi zise el încercînd cu raţiunea să-şi contrazică inima), dacă văzuse pe cineva, nu era plăsmuire, iar pentru că Ferrante era plăsmuire, cel pe care-l văzuse nu putea fi Ferrante.

Un dascăl de logică ar fi obiectat la paralogismul acela, dar pentru moment lui Roberto îi era de-ajuns.

6.

Marele Meşteşug al Luminii şi al Umbrei

După ce-şi dedicase scrisoarea lui primelor amintiri despre asediu, Roberto, găsise cîteva sticle de vin de Spania în odaia căpitanului. Nu-i putem impută faptul că, aprinzînd focul şi făcîndu-şi nişte ouă la tigaie cu bucăţele de peşte afumat, destupase o sticlă şi-şi îngăduise o cină regească pe o masă dichisită după toate regulile artei. Dacă avea să rămînă multă vreme în naufragiu, ca să nu se abrutizeze ar fi trebuit să-şi păstreze bunele obiceiuri. Îşi amintea că la Casale, cînd rănile şi bolile ajunseseră să-i facă pînă şi pe ofiţeri să se poarte ca nişte naufragiaţi, domnul de Toiras le ceruse ca, măcar la masă, fiecare să-şi amintească cele învăţate la Paris: "Să ne prezentăm cu hainele curate, să nu bem după fiecare înghiţitură, să ne ştergem mai întîi mustăţile şi barba, să nu ne lingem degetele, să nu scuipăm în farfurie, să nu ne suflăm nasul în şervet. Nu sîntem imperiali, Domnilor!"

Se deşteptase  în  dimineaţa  următoare  la  cîntecul cocoşului, dar mai zăbovise mult timp în aşternut. Cînd, de pe galerie, crăpase din nou puţin fereastra, înţelesese că se trezise mult mai tîrziu decît cu o zi în urmă şi că zorii lăsau locul răsăritului: în spatele colinelor acum se întărea nuanţa rozalie a cerului printre sfărîmături de nori.

Şi cum în curînd primele raze aveau să lumineze plaja făcînd-o insuportabilă vederii, Roberto se gîndise să privească într-acolo unde soarele nu stăpînea încă şi, de-a lungul galeriei se dusese la celălat capăt al corabiei, către uscatul dinspre apus. Îi apăru îndată un profil albastru ca peruzeaua pe margine, care în decurs de cîteva minute se şi despărţise în două fîşii orizontale: o verdeaţă ca peria şi palmieri luminoşi se zăreau acum sub masa întunecoasă a munţilor, peste care mai stăruiau cu încăpăţînare norii din timpul nopţii. Dar încet, încet, aceştia încă negri de tot în centru se destrămau pe margini într-un amestec de alb şi trandafiriu.

Era ca şi cum soarele, în loc să-i lovească de-a dreptul, îşi dădea osteneala să se nască dinlăuntrul lor, iar ei, chiar dacă se topeau în lumină pe margini, se umflau îngreunaţi de funingine, răzvrătindu-se şi nevrînd să dispară-n cer şi să-l lase pe acesta să devină oglindă fidelă a mării, acum din cale afară de limpede, orbită de pistrui scînteietori, de parcă treceau prin ea bancuri de peşti avînd fiecare cîte-o luminiţă pe dinlăuntru. Curînd însă norii cedaseră poruncii luminii, şi-şi uşuraseră povara lăsîndu-se să plutească spre culmi, iar într-o parte se aşterneau pe povîrnişuri îndesindu-se şi depunîndu-se ca o spumă mai pufoasă acolo unde aluneca în jos, dar mai compactă deasupra, formînd un morman de zăpadă, iar pe cealaltă, troianul devenind pe vîrf o singură lavă de gheaţă, explodau în văzduh, sub formă de ciuperci, nişte erupţii de minuni cu gust nemaivăzut dintr-o ţară a Cuccagnei.

Ceea ce vedea acum putea fi de-ajuns ca să-i justifice naufragiul: nu atît pentru plăcerea pe care plăsmuirea aceea mişcătoare a naturii i-o provoca, ci pentru lumina pe care o arunca asupra unor cuvinte auzite de la Canonicul de Digne.

Pînă atunci, într-adevăr, se întrebase adesea dacă nu visa cumva. Ceea ce i se întîmpla acum nu se întîmpla de obicei oamenilor sau îi putea aminti cel mult de romanele citite în copilărie: ca nişte creaturi de vis erau şi corabia şi vietăţile pe care le întîlnise pe ea. Din acelaşi aluat din care sînt făcute visele îi apăreau a fi şi umbrele care de trei zile îl învăluiau şi, judecat la rece, îşi dădea totuşi seama că pînă şi culorile pe care le admirase în încăperea cu verdeaţă şi în cea cu păsări păruseră atît de strălucitoare numai ochilor lui uimiţi, dar în realitate se arătau numai prin patina aceea de culori vechi ce acopereau fiece obiect de pe corabie, într-o lumină ce se prelingea uşor pe grinzi şi pe muchii de lemn, învechite, îmbibate de uleiuri, vopsele şi catranuri... N-ar fi putut oare, aşa stînd lucrurile, ca tot vis să fie şi spectacolul acesta de turme cereşti pe care el credea că-l vede acum la orizont?

Nu, îşi spuse Roberto, durerea pe care această lumină o dă ochilor mei îmi spune că nu visez, ci văd. Pupilele mele suferă de furtuna asta de atomi care, ca de pe un vas de luptă, mă bombardează de pe ţărmul acela, iar vedenia asta nu e altceva decît întîlnirea ochiului cu materia transformată în pulbere, care-l izbeşte. Sigur, îi spusese Canonicul, nu înseamnă că obiectele depărtate îţi trimit, cum credea Epicur, nişte simulacre perfecte ce le relevă atît forma exterioară cît şi natura ascunsă. Tu capeţi doar nişte mici semne, nişte indicii, ca să scoţi din ele prepusul pe care-l numim viziune. Dar faptul însuşi că el, cu puţin mai înainte, numise prin feluriţi tropi ceea ce credea că vede, creînd în formă de cuvinte ceea ce lucrul acela încă inform îi sugera, îi confirma că vede cu adevărat. Şi între multe certitudini cărora le deplîngem absenţa, una singură e prezentă, şi anume faptul că toate lucrurile ne apar aşa cum ne apar, şi nu-i posibil să nu fie foarte adevărat că ele ne apar întocmai aşa.

Fapt pentru care, văzînd, şi fiind sigur că vede, Roberto avea unica siguranţă asupra căreia şi simţurile şi raţiunea pot să conteze, anume certitudinea că el vedea ceva: iar acel ceva era unica formă de fiinţă despre care putea vorbi, fiinţa nefiind altceva decît marele teatru vizibil etalat în scoica Spaţiului ― lucru ce ne spune mult despre veacul acela bizar.

El era viu, era în stare de veghe, iar într-acolo, fie ea insulă sau continent, ce-o fi fost, exista un lucru. Ce anume era, nu ştia: după cum culorile depind şi de obiectul de care sînt afectate, de lumina ce se reflectă în ele, şi de ochiul ce le priveşte, tot aşa uscatul acela situat mai departe îi apărea adevărat în ocazionala şi trecătoarea-i nuntire cu lumina, cu vînturile, cu norii, şi cu ochii săi exaltaţi şi înlăcrimaţi. Poate că mîine sau peste cîteva ceasuri, uscatul acela avea să fie cu totul altul.

Ceea ce vedea el nu era doar mesajul pe care cerul i-l trimitea, ci rezultatul unei prietenii între cer, pămînt şi poziţia (adică ceasul şi anotimpul şi unghiul) din care privea. Desigur, dacă corabia ar fi fost ancorată pe o altă linie a rozei vînturilor, spectacolul ar fi fost diferit: soarele, aurora, marea şi pămîntul ar fi fost un alt soare, o altă auroră, o mare şi un uscat gemene cu acestea, dar cu altă formă. Infinitatea aceea a lumilor despre care vorbeşte Saint-Savin nu trebuie căutată doar dincolo de constelaţii, ci în centrul însuşi al acelei mici sfere a spaţiului căreia el, doar ochi fiindu-i, îi era acum sursă de infinite parai axe.

Îi vom îngădui lui Robeto, prins în atîtea adversităţi, să nu-şi ducă mai departe de punctul acesta speculaţiile lui, fie de metafizică, fie de fizică a corpurilor; asta şi pentru că vom vedea că o va face mai încolo, chiar mai mult decît trebuie; dar încă de pe acum îl vedem reflectînd că, dacă ar putea să existe o singură lume în care apar insule diferite (fiind multe în momentul acela pentru mai mulţi roberţi care ar privi de pe multe corăbii aşezate pe diferite grade de meridian), atunci în această unică lume puteau să apară şi să se amestece mulţi roberţi şi mulţi ferranţi. Poate că în ziua aceea în castel se mutase, fără să-şi dea seama, cu cîţiva coţi mai încolo faţă de muntele cel mai înalt de pe Insula Fierului şi văzuse universul locuit de un alt Roberto, ce nu mai era constrîns să cucerească fortuleţul de dinafară zidurilor, sau era salvat de un alt tată care nu-l ucisese pe nobilul spaniol.

Dar asupra acestor consideraţii Roberto înclina să nu mărturisească, totuşi, că trupul acela îndepărtat, care se făcea şi se desfăcea în metamorfoze voluptoase, devenise pentru el anagrama unui alt trup, pe care ar fi voit să-l posede; şi, pentru că uscatul îi surîdea galeş, ar fi voit să ajungă la el, ca un pigmeu fericit pe sînii uriaşei aceleia ademenitoare.

Nu cred totuşi că pudoarea l-a făcut să intre înapoi înăuntru, ci teama de prea multă lumină ― şi poate şi un alt imbold. Auzise într-adevăr găinile vestindu-i o nouă provizie de ouă, şi-i veni ideea să-şi permită pentru seara aceea şi un cocoşel la frigare. Îşi luă însă răgaz ca să-şi ajusteze, cu foarfecele căpitanului, mustăţile, barba şi părul, ce arătau ca ale unui naufragiat. Hotărîse să-şi trăiască naufragiul ca pe o vacanţă la ţară, ce-i oferea o lungă suită de zori, de răsărituri şi (gusta el în gînd) de asfinţituri.

Coborî deci cam după vreo oră de cînd auzise găinile cîntînd, şi-şi dădu repede seama că, dacă acestea depuseseră ouăle (şi nu puteau să fi minţit atunci cînd cîntaseră), el nu văzu nici urmă de ou. Nu numai atît, dar toate păsările aveau grăunţe proaspete, împărţite din belşug ca şi cum nici nu s-ar fi atins de ele.

Cuprins de o bănuială, se întorsese în încăperea cu plante, ca să descopere că, la fel ca şi în ziua dinainte şi chiar mai mult decît atunci, frunzele străluceau de rouă, cupele florilor erau pline cu apă limpede, pămîntul de la rădăcină era umed, şi noroiul era şi mai mocirlos: semn, aşadar, că cineva în decursul nopţii se dusese şi udase plantele.

Curios de spus, primul său impuls fu de gelozie: cineva avea stăpînire chiar pe corabia lui şi-i fura îngrijirile acelea şi foloasele la care avea dreptul. Să pierzi lumea ca să cucereşti o corabie părăsită, pentru ca apoi să-ţi dai seama că un altul locuieşte pe ea, i se înfăţişa tot aşa de insuportabil cît şi teama că Doamna lui, inaccesibilă ţintă a dorinţei lui, ar fi putut deveni prada dorinţei altcuiva.

Apoi îşi făcu loc o tulburare mai îndreptăţită. Aşa cum lumea copilăriei lui era locuită de un Altul care-i preceda şi îl urma, evident că şi Daphne avea străfunduri suprapuse şi cămăruţe pe care el încă nu le cunoştea, şi în care trăia un oaspete ascuns, ce vizita aceleaşi locuri ca şi el, imediat ce se îndepărta el de acolo, sau cu o clipă mai înainte ca el să le străbată.

El, unul, deci fugi să se ascundă, în odaia lui, ca struţul african, care, acoperindu-şi capul, crede că a desfiinţat lumea.

Ca să ajungă din nou la castelul de pupă trecuse pe lîngă gura unei scări care ducea în magazie: oare ce se ascundea acolo jos, dacă sub punte găsise o insulă în miniatură? Era oare acela locul Intrusului? Observăm că el începe să se poarte acum cu corabia precum cu un obiect de iubire faţă de care, abia ce-l descoperi şi descoperi că-l vrei, toţi cei ce l-au avut mai înainte devin nişte uzurpatori. Şi chiar în momentul ăsta Roberto mărturiseşte, scriindu-i Doamnei lui, că prima oară cînd o văzuse, şi o văzuse tocmai urmărind privirea altcuiva ce se lăsase asupră-i, încercase fiorul neplăcut al cuiva care zăreşte un vierme pe un trandafir.

Ar trebui să surîdem în faţa acestui acces de gelozie pentru un hîrb ca acela, mirosind a peşte, a fum şi a murdărie, dar Roberto era acum pe punctul de a se pierde într-un labirint nesigur în care fiece răscruce îl readucea permanent către o unică imagine. Suferea atît pentru insula pe care nu o avea, cît şi pentru corabia care-l avea pe el, ― amîndouă de neajuns, una din cauza distanţei, cealaltă din cauza enigmei ei ― însă amîndouă ţineau locul unei iubite ce-l îndepărta amăgindu-l cu promisiuni pe care şi le făcea el singur. Şi nici n-aş putea explica altfel scrisoarea de mai jos în care Roberto se pierde în văicăreţe figuri de stil, numai ca să spună, la urma urmei, că Nu-ştiu-cine îi răpise gustarea de dimineaţă.

Doamnă,

Cum pot să aştept îndurare de la aceea care mă sfîşie? Şi totuşi, cui altcuiva decît Domniei tale pot să-mi mărturisesc chinul căutînd mîngîiere, şi de nu în auzul Domniei tale, cel puţin în cuvintele-mi neauzite de nimeni? Dacă iubirea-i un leac ce vindecă orice durere printr-o durere şi mai mare, n-aş putea oare s-o înţeleg ca pe o osîndă ce-ar ucide prin mărimea-i orice altă osîndă, încît ea să poată fi leacul a toate, afar' de osînda-i?

Căci de-am văzut vreodată altă frumuseţe şi am dorit-o, n-a fost decît un vis pe lîngă frumuseţea-ţi, de ce ar trebui prin urmare, să sufăr că orice altă frumuseţe aşijderea-mi rămîne doar un vis? Mai rău mi-ar fi de aş lua-o pe aceea, ca să-mi răscumpăr, iar chipul tău să nu mă mai frămînte: căci aş avea parte de-un leac mult prea sărac, iar chinul mi-ar spori prin remuşcarea pentru această rea credinţă. Mai bine să mă-ncred icoanei tale, cu atît mai mult acum cînd întrezărit-am un duşman căruia nu-i cunosc chipul şi poate aş voi să nici nu-l cunosc vreodată. Ca să pot să nu mă-nfior de acest spectru, vină asupră-mi iubita-ţi fantasmă. Mai bine facă din mine iubirea un trunchi fără suflet, o mătrăgună, un izvor ce din piatră şi-ar lăcrăma în afară teama dintr-însul...

Dar văicărindu-se aşa cum o face aici, Roberto nu devine cişmea de piatră, ci îndată îşi înlocuieşte neliniştea pe care o încearcă cu cealaltă nelinişte, aceea trăită la Casale, cu efecte ― cum vom vedea ― cu mult mai funeste.

7.

Pavane Lachryme

Povestea-i tot atît de limpede pe cît e de obscură. Pe cînd se succedau tot felul de harţuri, care aveau aceeaşi funcţie ce-o poate avea la jocul de şah, nu mutarea, ci privirea ce comentează sensul unei mutări făcute de adversar, făcîndu-l să-şi ia adio de la speranţa unei victorii ― Toiras hotărîse că trebuiau să încerce o ieşire la luptă mai hotărîtă. Era clar că jocul se purta între iscoade şi contraiscoade: la Casale se răspîndise zvonul că armata de sprijin era pe aproape, condusă de însuşi regele, cu domnul de Montmorency ce venea de la Asti şi cu mareşalii de Crequi şi de la Force dinspre Ivrea. Minciună, cum aflase Roberto din felul cum se mînia Toiras cînd primea un curier dinspre nord: în acest schimb de mesaje Toiras îl înştinţase pe Richelieu că acum nu mai aveau provizii, iar cardinalul îi răspundea că domnul de Agencourt controlase la timpul său magaziile şi hotărîse că cei din Casale mai puteau rezista foarte bine toată vara. Armata avea să pornească la drum în august, profitînd în drumul ei de recoltele ce aveau să fie atunci coapte.

Roberto fu nespus de uimit aflînd că Toiras instruise nişte corsicani să dezerteze şi să se ducă să-i spună lui Spinola că armata era aşteptată să sosească abia în septembrie. Dar îl auzi explicînd statului său major: "Dacă Spinola crede că are timp, o să folosească timpul ca să-şi construiască galeriile lui, iar noi o să avem timp să construim galerii de contramină. Dacă însă crede că sosirea ajutoarelor este iminentă, ce-i mai rămîne de făcut? Nu să iasă în întîmpinarea armatei franceze, bineînţeles, pentru că ştie că nu are forţe suficiente; nici s-o aştepte, pentru că ar fi şi el asediat la rîndul lui, în felul ăsta; nici să se întoarcă la Milano ca să pregătească o apărare a ducatului milanez, pentru că onoarea îi interzice să se retragă. Nu i-ar mai rămîne atunci decît să cucerească imediat Casale. Dar cum n-o poate face printr-un atac frontal, va trebui să cheltuiască o avere ca să caute trădători. Iar din momentul acela orice prieten ar deveni pentru noi un duşman. Îi trimitem deci iscoade lui Spinola, ca să-l convingă de întîrzierea întăririlor, îi permitem să construiscă galerii de mină acolo unde nu ne încurcă prea mult, i le distrugem pe acelea ce ne ameninţă cu adevărat, şi-l lăsăm să se istovească în jocul ăsta. Domnule Pozzo, domnia ta cunoşti terenul: unde trebuie să-i dăm răgaz şi unde trebuie să-l ţinem pe loc cu orice preţ?"

Bătrînul Pozzo, fără să se uite pe hărţi (care-i păreau prea împodobite ca să fie adevărate) şi arătînd cu mîna de la fereastră, explică cum în anumite zone terenul era ştiut de toată lumea că-i rîpos, infiltrat de apele fluviului şi acolo Spinola putea săpa cît voia, iar săpătorii lui aveau să se sufoce înghiţind la melci. În schimb, în alte zone, era o plăcere să sapi galerii, şi acolo trebuiau să bată cu artileria şi să facă raite.

"Bine", zise Toiras, "aşadar mîine îi vom obliga să se mute ca să-şi apere poziţiile lor de dincolo de bastionul San Carlo, iar pe urmă o să-i luăm prin surprindere în afara bastionului San Giorgio." Jocul fu bine pus la punct, cu instrucţiuni precise pentru toate companiile. Şi pentru că Roberto dovedise că avea scris frumos, Toiras îl ţinuse ocupat de pe la şase seara pînă la două din noapte dictîndu-i mesaje, apoi îi poruncise să se culce îmbrăcat pe o laviţă în faţa odăii sale, ca să primească şi să controleze răspunsurile, şi să-l deştepte dacă s-ar fi ivit ceva nepus la punct, lucru care se petrecuse nu de puţine ori de la două pînă în zori.

A doua zi dimineaţa trupele erau în aşteptare pe drumurile acoperite de pe contrapantă şi în interiorul zidurilor. La un semn al lui Toiras, care controla această mişcare din citadelă, un prim contingent, destul de numeros, se mişcă în direcţia înşelătoare, mai întîi o avangardă de lăncieri şi muşchetari cu o rezervă de cincizeci de tunuri mici care-i urmărea de la mică distanţă, apoi, împrăştiaţi la vedere, un corp de infanterie de cinci sute de oameni şi două companii de cavalerie. Era doar o frumoasă paradă şi judecînd pe urmă lucrurile, înţeleseră că spaniolii o luaseră ca atare.

Roberto văzu treizeci şi cinci de oameni, care la comanda căpitanului Columbat se aruncau în atac de împresurare asupra unei tranşee, iar căpitanul spaniol care se vedea ieşind din baricadă îi salutase foarte ceremonios. Columbat şi ai săi, din educaţie, se opriseră şi răspunseseră şi ei cu aceeaşi curtoazie. După aceea spaniolii dădeau să se retragă, iar francezii înaintaseră; Toiras puse să se dea drumul dintre ziduri unei canonade asupra tranşeei, Columbat înţelese invitaţia, comandă asaltul, cavaleria îl urmă atacînd tranşeea din ambele flancuri, spaniolii prost inspiraţi se împotriviră şi fură daţi peste cap. Francezii erau parcă cuprinşi de nebunie şi cîte unii, lovind, strigau numele prietenilor lor ucişi în raidurile anterioare, "asta pentru Bessiere, asta pentru căsuţa lui Bricchetto!" Aţîţarea era aşa de mare că, atunci cînd Columbat voi să strîngă rîndurile nu reuşi, iar oamenii încă-i mai bîntuiau pe cei căzuţi, arătîndu-şi către oraş trofeele: cercei, centiroane, pălării înfipte în suliţe pe care le agitau.

Nu a urmat imediat contraatacul, iar Toiras comisese greşala de a considera asta o eroare, însă, în realitate, era un calcul. Crezînd că imperialii aveau intenţia să trimită alte trupe ca să ţină pe loc asaltul acela, îi invita cu alte lovituri de tun, dar aceia se mulţumeau să tragă în oraş, iar o ghiulea găuri biserica Sant-Antonio, foarte aproape de cartierul general.

Toiras fu mulţumit de asta, şi dădu ordin altui grup să pornească din bastionul San Giorgio. Erau puţine trupe, dar le comanda domnul de la Grange vioi ca un adolescent, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani ai săi. Şi, cu spada întinsă înainte, la Grange ordonase să atace o bisericuţă părăsită, de-a lungul căreia se întindeau lucrările unei galerii destul de înaintate, cînd, pe neaşteptate, de după o cotitură, se ivise grosul armatei duşmane, care aştepta de cîteva ceasuri întîlnirea aceea.

"Trădare", strigase Toiras coborînd la poartă, şi-i ordonase lui la Grange să facă cale-ntoarsă.

Puţin după aceea, o patrulă din regimentul Pompadour îi predase, legat cu o funie de încheietura mîinilor, un băiat din Casale, care fusese surprins într-un mic turn de lîngă castel făcîndu-le semne cu o fîşie albă de pînză asediatorilor. Toiras pusese să fie întins pe jos, îi vîrîse policarul mîinii drepte sub cocoşul ridicat al pistolului, îndreptase ţeava către mîna lui stîngă, pusese degetul pe piedică şi-l întrebase: "Et alors?"

Băiatul înţelesese într-o clipită figura şi începuse să vorbească: cu o seară înainte, către miezul nopţii, în faţa bisericii San Domenico, un căpitan pe nume Gambero îi promisese şase pistoale, dîndu-i trei din ele înainte, dacă avea să facă ceea ce făcuse el mai apoi, în momentul în care trupele franceze porneau din bastionul San Giorgio. Mai mult, băiatul avea aerul că-şi cere pistoalele ce mai rămăseseră fără să priceapă nimic din şartul războiului, ca şi cum Toiras ar fi trebuit să fie mulţumit de slujba făcută. Iar la un moment dat dăduse cu ochii de Roberto şi strigase că nemernicul de Gambero era el.

Roberto încremenise, Pozzo-tatăl se aruncase asupra mizerabilului de calomniator şi l-ar fi sugrumat dacă nişte gentilomi din suită nu l-ar fi oprit. Toiras amintise imediat că Roberto fusese toată noaptea în preajma lui şi că, deşi era foarte arătos, nimeni nu l-ar fi luat drept căpitan. Între timp alţii obliciseră că un căpitan pe nume Gambero exista cu adevărat, în regimentul Bassiani, şi-l aduseseră înghiontindu-l şi îmbrîncindu-l în faţa lui Toiras. Gambero îşi strigase în gura mare nevinovăţia şi într-adevăr băiatul prizonier nu-l recunoscuse, dar din prevedere Toiras pusese să-l închidă. Ca ultim element de confuzie, cineva venise să raporteze că, în timp ce trupele lui La Grange se retrăgeau, din bastionul San Giorgio cineva o rupsese la fugă ajungînd în liniile spaniole, primit cu manifestaţii de bucurie. Nu ştiau mai multe despre el, doar că era tînăr, şi îmbrăcat spanioleşte, cu o plasă pusă peste păr. Roberto se gîndi imediat la Ferrante. Dar ceea ce îl impresionă cel mai mult fu aerul bănuitor cu care comandanţii francezi îi priveau pe italienii din suita lui Toiras.

"Un pîrlit de ticălos e de ajuns ca să oprească o armată?" îl auzi pe tatăl său întrebînd, în timp ce arăta spre francezii ce se retrăgeau. "Iartă-mă, dragă prietene", rosti Pozzo întorcîndu-se către Toiras, "dar aici toată lumea începe să fie de părerea că noi cei din părţile astea am fi toţi ca lepra aia de Gambero, sau mă înşel?" Şi în timp ce Toiras îl asigura de stima şi prietenia lui, dar cu un aer cam distrat, zise: "Daţi-o-ncolo. Pare-mi-se că toţi se caca pe ei, iar mie povestea asta îmi stă de-a curmezişul. M-am săturat pînă-n gît de prăpădiţii ăia de spanioli şi, dacă-mi îngăduiţi, o să lichidez vreo doi-trei, numai aşa ca să vă arăt că ştim şi noi cînd s-o facem lată, şi dacă ni se joacă o festă nu ne uităm la nimeni, oricine ar fi, mordioux!"

Ieşise pe poartă şi se depărtase în galop ca o furie, cu spada înălţată, împotriva şirurilor duşmane. Nu voia, evident, să le pună pe fugă, dar i se păru potrivit să facă cum îl tăia capul, numai aşa ca s-o arate şi altora.

Ca probă de curaj a fost bună, însă ca ispravă militară, foarte rea. Un glonte îl izbi în frunte şi-l culcă pe crupa lui Pagnufli al său. Un al doilea foc trecu dincoace de buza pantei şi Roberto simţi o lovitură violentă la tîmplă, ca o piatră, şi se clătină. Fusese lovit pieziş, dar se smulse din braţele celor care-l susţineau. Strigînd numele tatălui său se ridicase în picioare, şi-l zărise pe Pagnufli care, nesigur, galopa cu trupul stăpînului neînsufleţit pe un teren neocupat de nimeni. Dusese, încă o dată, degetele la gură şi scosese şuieratul acela al lui. Pagnufli auzise şi se întorsese către ziduri, însă lin, într-un mir trap solemn, ca să nu-şi scape din şa călăreţul care acum nu-l mai strîngea atît de hotărît între pulpe. Intrase înăuntru nechezîndu-şi pavana lui pentru stăpînul defunct, şi predîndu-i trupul lui Roberto, care-i închisese ochii aceia încă holbaţi şi ştersese faţa aceea plină de sîngele acum închegat, în timp ce lui un sînge încă viu îi brăzda obrazul.

Cine ştie dacă lovitura aceea nu-i atinsese vreun nerv. a doua zi, abia ieşit din catedrala Sant Evasio în care Toiras poruncise funeralii solemne pentru signor Pozzo di San Patrizio della Griva, îndura cu greu lumina zilei. Poate că ochii îi erau roşii de lacrimi, dar fapt e că din acel moment ei au început să-l doară. Astăzi învăţaţii în ale psihicului, ar spune că tatăl său intrînd în umbră, tot în umbră voise să intre şi el. Roberto ştia prea puţin despre psihic, dar figura asta de discurs ar fi putut să-l atragă, cel puţin în lumina, sau în umbra, a ceea ce s-a petrecut după aceea.

Eu cred că Pozzo a murit din amor propriu, ceea ce mi se pare superb, dar Roberto nu reuşea să aprecieze lucrul ăsta. Toţi îi lăudau eroismul tatălui său, el ar fi trebuit să-şi poarte doliul cu mîndrie, dar hohotea de plîns. Amintindu-şi că tatăl său îi spunea că un gentilom trebuie să se obişnuiască să suporte cu ochii neplînşi loviturile soartei potrivnice, se scuza pentru slăbiciunea lui (în faţa părintelui care nu-i mai putea cere socoteală), repetîndu-şi că era pentru prima dată cînd devenea orfan. Credea că trebuie să se obişnuiască cu ideea, şi încă nu înţelesese că la pierderea unui tată e inutil să te obişnuieşti, pentru că nu se va mai petrece a doua oară: de aceea-i mai bine să laşi rana deschisă.

Dar ca să dea un sens celor petrecute, nu putu decît să mai recurgă o dată la Ferrante. Ferrante, urmărindu-l de aproape, vînduse duşmanului secretele de care el avea cunoştinţă, şi apoi cu neruşinare fugise în rîndurile duşmane ca să se bucure de binemeritata răsplată: tatăl, care înţelesese, voise să spele în felul acela onoarea pătată a familiei, şi să răsfrîngă asupra lui Roberto gloria propriului său curaj, ca să-l purifice de umbra aceea de bănuială care era gata-gata să se răspîndească peste el, nevinovatul. Pentru a nu-i face moartea zadarnică, Roberto îi datora o comportare pe care toţi la Casale o aşteptau de la fiul unui erou.

Nu putea face altfel: se pomenise că este acum stăpînul legitim al domeniului Griva, moştenitor al numelui şi al bunurilor familiei, iar Toiras nu mai cuteză să-l mai folosească pentru mici servicii ― dar nici nu-l putea chema pentru cele mari. Astfel, rămas singur, şi ca să-şi poată susţine noul său rol de orfan ilustru, se pomeni a fi şi mai singur şi fără să aibă măcar sprijinul acţiunii: în toiul unui asediu, despovărat de orice slujbă, se întreba cum să-şi folosească zilele-i lungi de asediat.

8.

Doctrina curioasă a Spiritelor ilustre ale acelei vremi

Oprind pentru o clipă valul amintirilor, Roberto îşi dăduse seama că reevocase moartea tatălui nu din motivul plin de pietate de a ţine deschisă rana aceea a lui Filoctet, ci din pură întîmplare, în timp ce reevoca spectrul lui Ferrante, evocat lui de spectrul Intrusului de pe Daphne. Cei doi îi apăreau acum atît de asemănători, încît hotărî să-l elimine pe cel mai slab ca să-l ia în seamă pe cel mai puternic.

În definitiv, îşi spuse, în zilele acelea ale asediului s-a întîmplat oare să mai presimt eu ceva despre Ferrante? Nu. Ba dimpotrivă, ce s-a întîmplat? Anume că de neexistenţa lui m-a convins Saint-Savin.

Într-adevăr, Roberto legase prietenie cu domnul de Saint-Savin. Îl revăzuse la înmormîntare şi avusese din partea lui o manifestare de afecţiune. Nemaifiind în prada vinului, Saint-Savin era un gentilom perfect. Mic de statură, nervos, sprinten, cu un chip marcat, poate de aventurile-i pariziene despre care povestea, putea să nu fi împlinit încă treizeci de ani.

Îşi ceruse iertare pentru că întrecuse măsura la cina aceea, însă nu pentru cele spuse, ci pentru felul nu prea educat în care le spusese. Îl pusese să-i vorbească de seniorul Pozzo, iar Roberto îi fu recunoscător că, cel puţin, se străduia să-i arate atîta interes. Îi vorbi despre felul cum tatăl său îl învăţase tot ce ştia despre lupta cu spada. Saint-Savin îl întrebă felurite lucruri, se arătă foarte încîntat de menţionarea unei anume lovituri, trase spada, acolo, în mijlocul unei pieţe, şi dori ca Roberto să-i arate lovitura respectivă. Fie că o cunoştea dinainte, fie că o prinsese repede, căci o pară cu îndemînare, dar recunoscu că era o iscusinţă de înaltă şcoală.

Ca să-şi arate recunoştinţa îi arătă şi el o figură de-a sa lui Roberto. Îl rugă să se pună-n gardă, schimbară cîteva fente, aşteptă primul asalt, deodată păru că lunecă la pămînt şi, în timp ce Roberto îşi descoperea garda, el se ridicase deja ca prin minune şi făcuse să-i sară un bumb de la tunică ― dovadă că ar fi putut să-l rănească dacă ar fi împuns mai adînc.

"Îţi place, prietene?" zise el în timp ce Roberto saluta recunoscîndu-se învins. "Asta-i Coup de la Mouette, sau Lovitura Pescăruşului, cum îi ziceţi voi. Dacă te vei duce într-o zi pe mare, vei vedea că aceste păsări coboară glonţ ca şi cum ar cădea, dar, ajunse la faţa apei, se înalţă imediat cu prada în cioc. E o lovitură care cere mult exerciţiu şi nu reuşeşte întotdeauna. Nu i-a reuşit, cu mine, mişelului care a născocit-o. Aşa că mi-a dăruit şi viaţa şi secretul lui. Cred că i-a părut rău mai mult după acesta din urmă decît după cea dintîi."

Ar fi continuat ei astfel îndelung dacă nu s-ar fi adunat o mică mulţime de tîrgoveţi înjur. "Să ne oprim", zise Roberto, "n-aş vrea ca cineva să observe că am uitat de doliul meu."

"Mai bine faci cinstindu-ţi părintele aşa", zise Saint-Savin, "cînd ţi-aduci aminte de învăţăturile lui, decît adineauri cînd ascultai latina aia stîlcită din biserică."

"Domnule de Saint-Savin", îi răspunsese Roberto, "nu-ţi este teamă că vei sfîrşi pe rug?"

Saint-Savin se mohorî cîteva clipe. "Cînd aveam şi eu mai mult sau mai puţin anii domniei tale, admiram pe cineva care a fost pentru mine ca un frate mai mare. Îl chema Lucilius, ca pe un filosof din antichitate, şi era şi el tot un filosof, şi preot pe deasupra. A sfîrşit pe rug la Toulouse, dar mai întîi i-au smuls limba şi l-au spînzurat. Vezi, deci, că dacă noi filosofii sîntem ascuţiţi la limbă, nu-i numai aşa, cum spunea domnul acela, atunci, seara, ca să fim de bon ton. E ca să tragem foloase din ea înainte să ne fie smulsă. Sau, başca temniţa, s-o rupem cu prejudecăţile şi să descoperim raţiunea firească a lucrurilor."

"Aşadar, domnia ta cu adevărat nu crezi în Dumnezeu?"

"Nu găsesc motive pentru asta în natură. Nici nu sînt singurul. Strabon ne spune că galiţienii nu aveau nici o noţiune despre vreo fiinţă superioară. Cînd misionarii au trebuit să le vorbească indigenilor din Indiile de Vest despre Dumnezeu, ne povesteşte Acosta, (care însă era iezuit), au fost nevoiţi să folosească cuvîntul spaniol Dios. N-o să crezi, dar în limba lor nu a existat nici un termen potrivit. Dacă ideea de Dumnezeu nu-i cunoscută în starea naturală, pesemne că e vorba de o născocire omenească... Dar nu mă privi aşa, ca şi cum eu n-aş avea principii sănătoase şi n-aş fi un servitor credincios regelui meu. Un adevărat filosof nu pretinde deloc să răstoarne ordinea lucrurilor. O acceptă. Cere numai să fie lăsat să-şi cultive gîndurile ce consolează un cuget puternic. Pentru ceilalţi, noroc că există şi papi şi episcopi ca să oprească mulţimile de la răzvrătire şi samavolnicie. Ordinea statului cere o uniformitate de comportare, religia e necesară poporului, iar înţeleptul trebuie să jertfească parte din independenţa lui pentru ca societatea să se menţină cum e. Cît despre mine, cred că sînt un om prob: sînt credincios prietenilor, nu mint, decît atunci cînd fac vreo declaraţie de dragoste, iubesc ştiinţa şi fac, pe cît se spune, versuri bune. Pentru asta doamnele mă socotesc galant. Aş vrea să scriu romane, fiindcă sînt foarte la modă, dar mă gîndesc la multe din ele, şi nu mă grăbesc să scriu vreunul..."

"La ce soi de romane te gîndeşti?"

"Uneori privesc Luna, şi-mi închipui că petele acelea sînt nişte peşteri, nişte cetăţi, nişte insule, iar locurile ce strălucesc sînt cele în care marea primeşte lumina soarelui ca sticla unei oglinzi. Aş vrea să povestesc istoria regilor lor, a războaielor lor, şi a revoluţiilor lor, sau a nefericirii iubiţilor de pe acolo, care în timpul nopţilor lor suspină privind spre Pămîntul nostru. Mi-ar plăcea să povestesc despre războiul şi despre amiciţia dintre diferite părţi ale trupului, despre braţe, cum se luptă ele cu picioarele, şi vinele cum fac dragoste cu arterele, sau oasele cu măduva. Toate romanele pe care aş vrea să le scriu mă urmăresc chinuindu-mă. Cînd mă aflu în odaia mea mi se pare că sînt toate primprejurul meu ca nişte dracuşori, şi că unul mă trage de o ureche, altul de nas, şi fiecare îmi zice: «Domnule, creaţi-mă pe mine, sînt foarte frumos». Apoi îmi dau seama că se poate povesti o istorie la fel de frumoasă născocind un duel original, de exemplu să te baţi şi să-l convingi pe potrivnic să-l renege pe Domnul Dumnezeu, apoi să-i străpungi pieptul, aşa ca să moară damnat. Stop, domnule de la Grive, trage iar spada, aşa, parează, poftim! Ţine călcîiele pe aceeaşi linie: nu aşa, căci se pierde tăria picioarelor. Capul nu trebuie ţinut drept, pentru că lungimea dintre spadă şi cap oferă o suprafaţă exagerată loviturilor adversarului..."

"Păi eu îmi apăr capul cu spada în mîna întinsă".

"Greşit, în poziţia asta se pierde forţă. Pe urmă, eu am deschis cu o gardă nemţească, iar domnia ta te-ai pus în gardă ca italienii. Greşit. Cînd lupţi pe garda adversarului, trebuie s-o imiţi cît mai mult posibil. Dar nu mi-ai povestit de domnia ta şi de întîmplările pe care le-ai avut înainte de-a ajunge în valea asta prăfuită."

Nimic nu-l poate fascina mai mult pe un tînăr ca un adult capabil să strălucească prin paradoxuri prefăcute: acesta ar vrea să se ia imediat la întrecere cu el. Roberto îşi deschise inima către Saint-Savin şi, ca să se facă interesant ― ştiind că primii săi şaisprezece ani de viaţă îi ofereau prea puţine prilejuri ― îi vorbi de obsesia lui pentru fratele necunoscut.

"Ai citit prea multe romane", îi spuse Saint-Savin, "şi încerci să trăieşti unul din ele, pentru că datoria unui roman este să ne înveţe desfătîndu-ne, iar ceea ce ne învaţă este să recunoaştem capcanele lumii".

"Şi anume ce m-ar învăţa ceea ce numeşti domnia ta romanul lui Ferrante?"

"Romanul", îi explică Saint-Savin, "trebuie să aibă totdeauna ca temelie un echivoc, de persoană, de acţiune sau de loc, timp, circumstanţă, iar din aceste echivocuri de bază trebuie să se nască echivocuri episodice, învăluiri, peripeţii, şi în cele din urmă recunoaşteri neaşteptate şi plăcute. Echivocuri, zic, cum ar fi moartea neadeverită a unui personaj, sau cînd o persoană e ucisă în locul alteia, sau echivocurile de cantitate, ca de pildă cînd o femeie îl crede mort pe iubitul ei şi se mărită cu altul, sau de calitate, cînd cea care greşeşte e judecata simţurilor, sau ca atunci cînd e înmormîntat cineva care pare mort, însă nu e decît sub puterea unei băuturi adormitoare; sau şi echivocuri de relaţie, ca atunci cînd cineva e bănuit pe nedrept că a ucis pe altul; sau de instrument, ca atunci cînd ne prefacem că înfigem pumnalul în cineva folosind un aşa fel de armă încît, cînd lovim, vîrful să nu intre-n grumaz ci să intre înapoi în teacă, apăsînd acolo pe un burete muiat în sînge... Ca să nu mai spun de misive false, de glasuri imitate, de scrisori neajunse la timp la adresă sau ajunse în alt loc ori la altă persoană. Iar din stratagemele astea, cea mai ridicată în slăvi, însă prea obişnuită, e aceea ce face să fie luată o persoană drept alta, şi care dă vina acestui schimb pe o Sosie... Sosia e o reflectare pe care pesonajul şi-o poartă în urmă-i sau de care e precedat în orice împrejurare. E o frumoasă găselniţă, prin care cititorul se recunoaşte în personajul acela, împreună cu care împărtăşeşte teama obscură de Fratele Duşman. Dar aşa, vezi domnia ta că şi omul e o maşină şi e de ajuns să-i pui în mişcare o roată de la suprafaţă ca să faci să se învîrtă alte roţi înlăuntru: Fratele şi duşmănia nu sînt altceva decît răsfrîngerea temerii pe care fiecare o are de sine, ca şi de renunţările din propriu-i suflet, în care clocesc dorinţe nemărturisite, sau, aşa cum se spune acum la Paris, proiecte surde şi neexprimate. Mai deunăzi s-a demonstrat că există gînduri imperceptibile, ce se imprimă-n suflet fără ca acesta să le ştie, gînduri clandestine al căror existenţă e dovedită de faptul că, de cum cineva se cercetează puţin pe sine, nu va întîrzia să-şi dea seama că poartă-n inimă iubire şi ură, bucurie sau mîhnire, fără ca să-şi poată aminti lămurit ce gînduri le-au făcut să se nască."

"Aşadar, Ferrante..." riscă Roberto, iar Saint-Savin încheie astfel: "Aşadar Ferrante ţine locul temerilor şi gîndurilor de care te ruşinezi. Adeseori oamenii, ca să nu-şi spună lor înşile că sînt autorii destinului lor, văd acest destin ca pe un roman, pus în mişcare de un autor închipuit şi netrebnic."

"Dar ce anume ar trebui să însemne pentru mine parabola asta pe care mi-am construit-o fără să ştiu?"

"Cine ştie? Poate că nu-l iubeai pe tatăl domniei tale atît cît crezi, te temeai de asprimea cu care el te voia virtuos şi i-ai atribuit o vină, pentru ca apoi să-l pedepseşti, nu prin vinile domniei tale, ci ale altcuiva."

"Domnule, îi vorbeşti unui fiu ce încă-şi mai plînge tatăl nespus de iubit! Cred că-i şi mai mare păcat să predici dispreţul pentru un tată decît acela pentru Domnul nostru Isus Hristos!"

"Haide, haide, dragă la Grive! Filosoful trebuie să aibă curajul să critice toate învăţămintele acelea mincinoase ce ne-au fost inoculate, şi printre ele e şi respectul absurd pentru bătrîneţe, de parcă tinereţea n-ar fi cel mai mare bine şi cea mai mare virtute. Dacă ne gîndim bine, atunci cînd un om tînăr e capabil să zămislească, să judece şi să făptuiască, nu-i oare mai priceput să conducă o familie decît un sexagenar ramolit, căruia albirea părului i-a îngheţat fantezia? Ceea ce onorăm noi ca fiind prudenţă la cei mai vîrstnici, nu-i altceva decît teama neaşteptată de acţiune. Ai vrea să te supui ăstora, cînd trîndăvia le-a slăbit muşchii, le-a întărit arterele, le-a prefăcut minţile în abur şi le-a supt măduva din oase? Cînd adori o femeie, n-o faci din cauza frumuseţii ei? Oare continui să mai îngenunchezi dinainte-i după ce bătrîneţea a făcut din trupul ei o arătare, bună doar să-ţi amintească de moartea-i apropiată? Şi dacă faci asta în ceea ce priveşte iubitele, de ce n-ar trebui s-o faci şi în privinţa bătrînilor dumitale? O să-mi spui că bătrînul acela e tatăl domniei tale şi că Cerul îţi făgăduieşte o viaţă lungă dacă-l cinsteşti. Cine a spus asta? Nişte babalîci de evrei care considerau că vor putea supravieţui în deşert numai dacă se vor bucura de rodul coapselor lor. Dacă crezi că Cerul îţi dă o singură zi de viaţă în plus pentru că ai fost oaia supusă a tatălui domniei tale, te înşeli. Crezi că o plecăciune pînă la pămînt, încît să mături cu pana de la pălărie picioarele părintelui, te poate vindeca de vreun abces copt sau poate să-ţi cicatrizeze semnul unei lovituri de spadă, sau să te uşureze de vreo piatră la băşică? De-ar fi aşa, medicii n-ar mai recomanda poţiunile alea scîrboase ale lor, ci, ca să te lecuiască de boala italienească ţi-ar porunci patru plecăciuni să le faci înainte de cină seniorului tată, şi o sărutare să i-o dai seniorei mame înainte de culcare. O să-mi spui că fără tatăl acela domnia ta n-ai fi fost, şi nici el fără al său, şi aşa pînă la Melchisedec. Însă el e cel care-ţi datorează ceva, nu domnia ta: căci plăteşti cu mulţi ani de lacrimi un moment al lui de plăcere stîrnită de pofte."

"Domnia ta nu crezi ce spui."

"Sigur că nu. Aproape deloc. Dar filosofu-i ca şi poetul. Acesta din urmă compune scrisori din minte pentru vreo o nimfă ideală, numai ca să poată măsura prin cuvinte cum dă înapoi pasiunea. Filosoful îşi pune la probă răceala privirii, ca să vadă pînă la ce punct poate fi clintită stînca făţărniciei. Nu vreau să-ţi slăbească respectul pentru tatăl domniei tale, mai ales că-mi spui că ţi-a dat bune învăţăminte. Dar nu te mai întrista tot aducîndu-ţi aminte. Te văd lăcrămînd..."

"O, asta nu-i din durere. Trebuie că-i rana asta de la cap, care mi-a slăbit ochii..."

"Bea nişte cafea".

"Cafea?"

"Jur că peste un timp are să fie la modă. E un fel de leac. O să-ţi fac eu rost. Usucă umorile reci, alungă vînturile, întăreşte ficatul, e un remediu suveran contra hidropiziei şi a scabiei, răcoreşte inima, aduce uşurare durerilor de stomac. Aburul  ei e recomandat pentru fluxiunile ochilor, pentru pocnetele din urechi, guturai, răceală sau înfundarea nasului, cum pofteşti a-i zice. Apoi îngroapă-ţi alături de tată şi fratele acela nesărat pe care ţi l-ai născocit. Şi mai ales găseşte-ţi o dragoste".

"O dragoste?"

"O să fie şi mai bună decît cafeaua. Suferind din cauza unei făpturi vii, o să-ţi alini suspinele pentru o făptură moartă."

"N-am  iubit niciodată o femeie",  mărturisi roşind Roberto.

"Eu n-am spus o femeie. Ar putea fi un bărbat".

"Domnule de Saint-Savin!" strigă Roberto.

"Se vede că vii de la ţară".

Stînjenit la culme, Roberto se scuzase, zicînd că acum ochii îl dureau şi mai tare şi pusese capăt întîlnirii.

Ca să-şi facă o idee despre tot ce auzise, îşi spuse că Saint-Savin îşi bătea joc de el: ca într-un duel, voise să-i arate cîte soiuri de lovituri se cunoşteau la Paris. Iar Roberto se purtase ca un provincial. Mai mult de atît, luînd în serios vorbele acelea, păcătuise, fapt ce nu s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi luat în glumă. Îşi numără în minte păcatele pe care le făptuise ascultînd clevetirile acelea contra credinţei, a obiceiurilor, a statului, a respectului datorat familiei. Şi gîndindu-se la slăbiciunea-i, fu apucat de o altă temere: îşi aminti că tatăl său murise rostind un blestem.

9.

Ocheanul Aristotelic

A doua zi se întorsese să se roage în catedrala Sant Evasio. O făcuse ca să-şi mai aline arşiţa: în după amiaza aia de întîi iunie soarele pişcă pe străzile aproape pustii ― la fel ca şi acum cînd, pe Daphne el simţea căldura răspîndindu-se asupra golfului, iar pereţii corăbiei nu reuşeau s-o oprească, de parcă lemnul ar fi fost încins în foc. Însă simţise şi nevoia de a-şi mărturisi atît păcatul său, cît şi pe cel patern. Oprise un prelat care trecea prin naos, iar acela îi spusese mai întîi că nu ţinea de parohia aceea, însă pe urmă, văzînd cum îl privea tînărul, consimţise şi se aşezase într-un confesional, primind să-l asculte.

Părintele Emanuele nu părea a fi prea în vîrstă, poate să fi avut vreo patruzeci de ani şi era, după spusa lui Roberto, "Plin de sevă şi rumen la chipu-i semeţ şi binevoitor", iar Roberto se simţi îndemnat să-i mărturisească toate necazurile lui. Îi spuse mai întîi de felul cum blestemase tatăl său. Era oare de ajuns motivul ăsta pentru ca el acum să nu se odihnească în braţele Tatălui Ceresc, ci să geamă în fundul Iadului? Confesorul puse cîteva întrebări şi-l făcu pe Roberto să admită că, în orice moment ar fi murit bătrînul Pozzo, existau destule posibilităţi ca asta să se întîmple în timp ce el lua numele domnului în deşert: a înjura era un obicei urît luat de la ţărani, iar micii seniori din provincia Monferrato considerau un gest de naturaleţe cînd vorbeau, în prezenţa celor egali cu ei, la fel ca sătenii lor.

"Vezi, fiule", încheiase confesorul, "tatăl tău a murit în timp ce îndeplinea una dintre acele mari şi nobile acţiuni pentru care spusu-s-a că intra-vom în Paradisul Eroilor. Acuma, chiar dacă nu cred că există un astfel de Paradis, ci socotesc că în Împărăţia Cerurilor convieţuiesc în bună pace Cerşetori et Suverani, Eroi et Mişei, cu siguranţă că Bunul Dumnezeu nu refuzatu-i-a tatălui tău împărăţia sa doar pentru că lunecatu-i-a puţintel limba într-un moment în care avea de gînd o Faptă mare şi ― aş îndrăzni să spun că în momente ca aceste pînă şi o astfel de Esclamaţiune poate fi un mod de a-l chema pe Domnul de Martur et Jude al propriei Acţii neobişnuite. Dacă totuşi te mai îndoieşti, roagă-te pentru Anima Genitorelui tău et pune să i se zică nişte Sfinte Messe, nu atît pentru a-l îndupleca pe Domnul să-şi mute Verdictele sale, căci El nu e Flamură care să se îndoaie după cum bat flecarii de franciscani, cît pentru a face bine Animei tale."

Roberto îi spuse atunci de vorbele în răspăr pe care le auzise de la un prieten de-al lui, iar părintele desfăcu larg braţele a neputinţă: "Fiule, puţine ştiu despre Paris, dar după cîte aud spunîndu-se, sînt peste poate încunoştinţat de cîţi Descreieraţi, Ambiţiozi, Renegaţi, Iscoade, Homini de Zavistie există în acea nouă Sodomă. Iar printre dînşii se află Falşi Mărturisitori, Furi de Anafură, Călcători de crucifixuri, et den aceia ce dau parale calicilor ca să-i facă să-l renege pe Domnul, et chiar oarece făpturi ce pentru Batjocură au dat botez Cîinilor... Iară ei numesc asta să urmezi Moda Timpului. În Beseareci mai mult nu se zic Oraţiuni, ci se preumblă, rîd, se pitescu pre după coloane ca să acaţe Doamnele, şi este un neîncetat Gomot pînă şi în timpul Elevaţiunei. Pretind a filosofa & te asaltează cu răuvoitoare Interogaţiuni, că au de ce Domnul au dat Legi Lumei, de ce este oprit Păcatul Desfrînărei, de ce Fiul lul Dumnezeu s-au întrupatu, & uzează fiece răspunsu al tău ca să-l răstoarne într-o Probă de Ateism. Iacă deci spiritele Luminate ale Vremii:  Epicurei, Pirronieni, Diogenişti, Libertini! Aşa că tu nu-ţi pleca Urechea la ceste Seducţiuni, care vin de la cel Rău."

De obicei Roberto nu face abuzul ăsta de majuscule, lucru în care excelau scriitorii din timpul său, însă cînd transcrie cele spuse şi proclamate de părintele Emanuele numără foarte multe, ca şi cînd părintele nu doar scria, dar şi vorbea astfel, făcînd să se audă demnitatea deosebită a lucrurilor pe care le avea de spus ― semn că era un om de o mare şi subjugătoare elocinţă. Şi într-adevăr Roberto se simţi aşa de înseninat de cuvintele lui că, ieşind din confesional, dori să mai stea puţin de vorbă cu el. Află că era un iezuit savoiard şi cu siguranţă nu era un om oarecare, din moment ce-şi avea reşedinţa în Casale tocmai ca observator trimis al ducelui de Savoia; lucruri care în vremea aceea se obişnuiau cînd avea loc vreun asediu.

Părintele Emanuele îşi îndeplinea cu dragă inimă însărcinarea aceea: lîncezeala asediului îi dădea timp să-şi continue în voie anumite studii de-ale sale ce nu se puteau împăca cu distracţiile unui oraş ca Torino. Şi întrebat cu ce anume se ocupa, zisese că era şi el pe cale să construiască un ochean aşa cum făceau astronomii.

"Vei fi auzit vorbindu-se de Astronomul acela florentin carele, ca să explice Universul, a folosit Ocheanul, Iperbola ochilor, şi cu Ocheanul a văzut ceea ce ochii doar îşi închipuiau. Eu respect mult astă folosire de Instrumente Mehanice pentru a pricepe, cum se obişnuieşte a se zice astăzi, Lucrul Desfăşurat. Însă pentru a-nţelege Lucrul Gînditor, sau chipul nostru de a cunoaşte Lumea, noi nu putem a folosire decît un alt Ochean, acelaşi pe care l-a folosit Aristotel, şi care nu-i vreun tub sau lentilă, ci Leasă de Cuvinte, Idee Perspicace, deoarece doar darul Iscusitei Eloquentii e cel ce ne permite să pricepem ăst Univers."

Vorbind astfel, părintele Emanuele îl însoţise pe Roberto afară din biserică şi, plimbîndu-se ei, urcaseră pe povîrnişurile fortificaţiei, într-un loc liniştit în după amiaza aceea, în timp ce lovituri înfundate de tun ajungeau pînă la ei din partea opusă a oraşului. Aveau dinaintea lor taberele imperiale în depărtare, dar pe o distanţă bunicică locurile erau lipsite de trupe şi de maşini de război, iar pajiştile şi colinele străluceau în soarele primăverii.

"Ce vezi, fiule?" îl întrebă părintele Emanuele. Iar Roberto, ca unul ce nu ştia să se exprime bogat, zise: "Pajiştile".

"Desigur, oricine e în stare să vadă colo jos nişte Pajişti. Dar bine ştii că după poziţiunea Soarelui, a culorii Cerului, ai orei din zi & a anotimpului, ele pot să-ţi apară sub forme diferite inspirîndu-ţi alte şi alte simţăminte. Unui sătean, ostenit de muncă, ele-i apar ca Pajişti & nimic alta. Acelaşi lucru se petrece şi cu pescarul primitiv ce-i spăimîntat de anume Arătări de Foc ce uneori apar noaptea pe cer, & înfricoşează, dar imediat ce Meteoriştii, care sunt nişte Poeţi, cutează a le numi Comeate cu Plete, Bărboase & Codate, Capre, Căpriori, Scuturi, Facle & Săgeate, aste figure ale vorbirei îţi clarifică prin care Simboale iscusite înţelege a ne vorbi Natura, ce se serveşte de aste imagini ca de nişte Hieroglife, ce pe de o parte trimit la Semnele Zodiacului & pe de alta la Fapte trecute sau vietoare. Aşişderea Pajiştile. Cată şi vezi cîte poţi a spune despre Dînsele, & cu cît vei zice mai vîrtos, cu atît mai mult vezi într-însele & înţelegi: Zefirul suflă dulce, ţărîna se dismiardă, Privighetoarea-n cîntec îşi plînge al ei vers, se-mpodobesc copacii cu coame de frunzişe, & tu descoperi minunata taină a Pajiştilor în felurimile de Ierburi pe stirpea lor alese, alăptate la sînul Rîurilor ce gîlgîie rîzînd prunceşte. Poienele gătite exultă-n veselie, la răsărit de Soare se lumină la chip şi iată-le surîsul cum se bucură că Astrul acum s-a-ntors la ele, şi-ş bete de sărutul Austrului suav, rîsul & căldura dimineţei le umple Voioşia, ce ele-n stropi de Rouă şi-o lăcrăma rîzînd & rîde-n danţ Pămîntul cu mută Mulţămire. Cu flori încununate, Poienele iubite Domnului lor se lasă & şi-un pod de Iperbole din razele-i îi fac. Dar în curînd Juneţea a moarte se grăbeşte, şi rîsul lor! păleşte curînd pe ne-aşteptat, ceru-şi pierde culoarea & Pămîntul lîncezeşte, Zefirul cel zăbavnic suspină acum de dor, căci la sosirea iernei şi cerul se încruntă, Poienele-ntristează sub Brumele ce cad. Iacă fiule: dacă tu ai fi spus doar atîta, că pajiştile-s plăcute, n-ai fi făcut altceva decît să-mi reprezinţi înverzirea ― despre care ştiu şi eu ― dar dacă tu zici că Pajiştile rîd mă vei face să văd Pamîntul ca pe un Tărîm însufleţit, & viceversa, voi învăţa să observ pe chipurile omeneşti toate culorile pe care le-am aflat prin poieni... Şi asta-i slujba Figurii celei mai alese dintre toate, Metafora. Dacă Mintea, şi apoi Ştiinţa, consistă în a lega împreună Noţiuni depărtate şi a găsi Semănătura în lucruri ce nu seamănă, Metafora, dintre Figuri cea mai ageră şi mai hoinară, e singura destoinică să producă Minunarea, din care se naşte Desfătul, ca din schimbările de scene de la teatru. Şi dacă desfătarea pe care ne-o hărăzesc Figurile e aceea de a învăţa lucruri noi fără trudă şi multe lucruri într-un volum mititel, iată că metafora, ducîndu-ne-n zbor cu mintea de la un gen la altul, ne face să străvedem într-un singur Cuvînt mai mult de un singur Object."

"Dar trebuie să şi ştii să născoceşti metafore, iar asta nu-i o treabă pentru un ţăran ca mine, care în viaţa lui n-a făcut altceva prin poieni decît să tragă după păsărele..."

"Tu eşti un Gentil Huom, şi puţin lipseşte ca tu să poţi deveni ceea ce la Paris numesc un Honest Huom, îndemînatic în disputele verbale cît şi în cele cu spada. Iară a şti să formulezi Metafore, şi deci să vezi Lumea cu mult mai felurită decît le apare ea oamenilor neciopliţi, e o Artă ce se învaţă. Căci dacă vrei să ştii, în astă lume în care toţi se dau în vînt după multe şi de mirare Machine ― iar unele dintre ele le vezi, vai, chiar şi în ăst Asediu ― construiesc şi eu Machini Aristotelice, ce îngădui-vor tuturor să vadă cu ajutorul Cuvintelor..."

În zilele următoare Roberto îl cunoscu pe domnul della Saletta, care avea rol de ofiţer de legătură între Toiras şi mai marii oraşului. Toiras se plîngea, după cum auzise acesta, de casalezi, în a căror fidelitate nu prea se încredea: "Oare nu înţeleg ei", zicea el iritat, "că pînă şi în timp de pace Casale se află în situaţia de a nu putea să-şi treacă nici măcar un pedestraş sau un coş cu merinde fără să le ceară permis de trecere miniştrilor spanioli? Şi că numai sub protecţie franceză oraşul are siguranţa de a fi respectat?" Dar acum de la seniorul Saletta aflase că nici măcar pe timpul ducilor de Mantova Casale nu fusese la largul său. Politica familiei Gonzaga fusese întotdeauna aceea de a reduce împotrivirea casalezilor şi de şaizeci de ani oraşul suferise împuţinarea treptată a multor privilegii.

"Înţelegeţi, domnule de la Grive?" zicea Saletta. "Înainte trebuia să ne plîngem de prea multe biruri, iar acum suportăm noi cheltuielile pentru aprovizionarea garnizoanei. Nu ne plac spaniolii la noi acasă, dar oare francezii ne plac cu adevărat? Ne dăm viaţa pentru noi sau pentru ei?"

"Dar atunci tatăl meu pentru cine a murit?" întrebase Roberto. Iar domnul Della Saletta nu ştiuse să-i răspundă.

Dezgustat de discuţiile politice, Roberto se întorsese la părintele Emanuele după vreo cîteva zile, la mînăstirea unde acesta locuia, şi aici îl îndreptară nu către o chilie, ci către un apartament ce îi fusese rezervat sub bolţile unui chiostru liniştit, îl găsi stînd de vorbă cu doi gentilomi, dintre care unul îmbrăcat foarte arătos: purta veşmînt de purpură cu găitane de aur, mantie împodobită cu pasmanterii aurite şi garnisită cu blăniţă, pieptar bordat cu o bentiţă roşie în zig-zag şi o panglică cu pietre preţioase mărunte. Părintele Emanuele îl prezentă ca portdrapelul don Gaspar de Salazar, iar pe de altă parte, din tonu-i semeţ şi din felul cum purta mustaţa şi părul, Roberto ghicise că era un gentilom din oastea duşmană. Celălalt era seniorul Della Saletta. Îi încolţi în minte o clipă că a nimerit într-un cuib de iscoade, apoi înţelese, aşa cum înţeleg şi eu cu acest prilej, că eticheta asediului permitea ca unui reprezentant al asediatorilor să-i fie îngăduit accesul în cetatea asediată, pentru întîlniri şi tratative, aşa cum şi seniorul Della Saletta avea liberă trecere în tabăra lui Spinola.

Părintele Emanuele zise că tocmai se pregătea să le arate vizitatorilor săi Machina lui Aristotelică: şi îşi conduse oaspeţii într-o încăpere în care trona mobila cea mai ciudată ce s-a văzut vreodată ― nici măcar nu-s sigur că-i pot reconstitui exact forma cu ajutorul descrierii pe care Roberto i-o face Doamnei lui, pentru că, desigur, era vorba de ceva ce nu mai văzuse nici înainte nici după aceea.

Era, deci, la partea de jos, formată dintr-un cufăr sau ladă pe faţada căreia se deschideau, ca la o tablă de şah, optzeci şi unu de sertăraşe ― nouă rînduri orizontale pe nouă verticale, fiecare rînd de pe ambele dimensiuni fiind specificat printr-o literă gravată (BCDEFGHIK). Pe tăblia cufărului se profila în stînga un pupitru, pe care era pusă o carte mare, scrisă de mînă şi cu iniţialele colorate. În dreapta pupitrului se aflau trei suluri, de lungime descrescătoare şi grosime crescătoare (cel mai scurt fiind cel mai încăpător, în aşa fel încît să le conţină pe cele mai lungi), îmbinate astfel încît o manivelă de pe laturi putea, în virtutea inerţiei, să le facă să se-nvîrtă unul într-altul cu repeziciuni diferite, după greutatea lor. Fiecare sul purta gravate pe marginea stîngă aceleaşi nouă litere ce se aflau însemnate şi pe marginea sertăraşelor. Ajungea să dai odată la manivelă, şi sulurile acelea se mişcau independent unul de altul, iar cînd se opreau, puteai citi grupuri de cîte trei litere alăturate întîmplător, să zicem CBD, KFE sau BGH.

Părintele Emanuele se apucă să explice ideea ce stătea la baza acestei Mahine a lui.

"Aşa cum ne-a învăţat Filosoful, altăceva nu este Mintea decît virtutea de a pătrunde objectele sub zece Categorii, care ar fi aşadar Sostanţă, Quantitate, Qualitate, Relaţiune, Acţiune, Pasiune, Situaţiune, Timp, Loc, & Posesiune. Sostanţele sunt însuşi subjectul oricărei vorbiri inteligente & lor trebuie să le spunem minunatele Asemănări. Care sunt aceste Sostanţe, e însemnat în această carte la litera A, şi poate nici nu mi-ar ajunge mie viaţa ca să le pot înşira complet. Totuşi am aici adunate cîteva Mii, scoţîndu-le din cărţile Poeţilor şi ale învăţaţilor, şi din acea Condică minunată ce este Facerea Lumei la îndemîna învăţăcelului. Aşa, între Sostanţe vom pune, după Domnul Dumnezeu, Persoanele Dumnezeieşti, Ideile, Zeii închipuiţi, cei mari, cei de mijloc & cei mai mici, Zeii Cereşti, ai Văzduhului, ai Mărei, ai Pămîntului & ai Infernului, Eroii îndumnezeiţi, Angelii, Demonii, Spiriduşii, Cerul şi Stelele umblătoare, Semnele cereşti şi Constelaţiunile, Zodiacul, Cercurile şi Sferele, Elementele, Aburii, Exhalaţiunile, şi apoi ― ca să nu spun toate ― Focurile Supterane, şi Scînteiele, Meteorii, Mările, Fluviile, Izvoarele & Lacurele şi Ostroavele... Şi tot aşa, cu Sostanţele Artificiale, cu operele fiecărei Maeştrii, Cărţi, Pene, Cernele, Globure, Compase, Dreptare, Palaturi, Templuri & Bordee, Scuturi, Spade, Tambure, Quadre, Peneluri, Statue, Topoară & Securi, şi pănă la Sostanţe Metafiziche, cumu-s Ghenul, Speţa, Propriul şi întîmplătorul & toate noţiunile de ăst fel".

Arăta acum către sertăraşele mobilei lui şi, deschizîndu-le arăta cum fiecare cuprindea foi pătrate de pergament foarte gros, din acela ce se întrebuinţează la legatul cărţilor, rînduite în ordine alfabetică: "După cum veţi afla, fiecare şir vertical se raportează, de la B la K, la una dintre celelalte nouă Categorii, şi pentru fiecare dintr-însele, fieşcare dintre cele nouă caseturi cuprinde nişte familii de Membre. Verbi gratia, pentru Quantitate avem înregistrată familia Quantităţii de Măsură, care ca Membre însemnează aici Micul, Marele, Lungul şi Scurtul; sau familia Quantităţii Numerale, ale cărei Membre sunt Nula, Unul, Două & caetera, sau Mulţi şi Puţini. Tot aşa, sub Qualitate, avea-vei familia calităţilor aparţinătoare Vederii, cum sunt Vizibil, Invizibil, Frumos, Deform, Chiar, Oscur; sau Odoratului, cum sunt Miroazna şi Putoarea; sau Qualităţelor Pasiunelor, cum sunt Veselia şi Tristeţea. Şi la fel spune-vom pentru fieşce categorie. Et orice filă ce înseamnă un Membru, despre dînsul însemnez toate cele ce atîrnă de el. Claru-i?"

Toţi deteră din cap minunîndu-se, iar părintele continuă: "Deschide-vom acum la întîmplare Cartea cu Sostanţele, şi căuta-vom într-însa una, care poftiţi... Iacă, un Pitic. Ce putea-vom zice, mai-nainte de a vorbi după logică, de un Pitic?"

"Que es pequeno, micuşor, petit", rosti don Gaspar de Salazar, "y que es feo, y infeliz, y ridiculo..."

"Întocmai", admise părintele Emanuele, "însă aşa nu ştiu ce aş alege, & sunt chiar sigur că, de ar fi trebuit să vorbesc nu de un Pitic, ci, să zicem, despre Corali, i-aş fi putut eu găsi oare trăsături tot aşa de lămurite? Şi apoi, Micimea are de a face cu Quantitatea, Urîciunea cu Qualitatea, deci de unde ar trebui să încep? Nu, mai curînd mă încred Fortunei, căreia îi sînt Miniştri Cilindrii aceştia ai mei. Acum îi pun în mişcare & obţin, cum se întîmplă bunăoară acum, triada BBB. B în prima poziţiune este Quantitatea, B în secunda poziţiune mă trimite să caut, în şirul Quantităţii, în sertarul Mărimii, & iacă, chiar în capătul desparţamîntului cu cele ce se află în B, găsesc Mic. Şi în astă foiţă dedicată lui "Mic" găsesc că mic e Angelul, care stă într-un Punt, & Polul, care e punt nemişcător al Sferei, & dintru cele elementare Scînteia, Picătura de apă & Greutatea de Piatră pentru cîntar & Atomul dintru care, potrivit lui Democrit, se compune orice lucru; pentru Lucrurile Omeneşti, iacă Embrionul, Pupilul, Astragalul; pentru cele Animale Furnica şi Purecele, Pentru Plante Surcica, Semînţa de Muştar & Fărîma de Pîine; pentru Ştiinţele Matematice acel Minimum Quod Sic, Litera I, cartea legată în sextodecimo, sau dramul de spiţer; pentru Arhitectură Sipetul sau Ţăruşul, sau pentru Fabuli, acel Psicapax general al Şoarecilor împotriva Broaştelor & Mirmidonii născuţi din Furnici... Dar să ne oprim aici, căci acum chiar că aş putea numi Piticul nostru Ţăruşul Naturii, Păpuşica Copiilor, Fărîmă de om. Şi luaţi seama că dacă am încerca iarăşi să învîrtim cilindrii şi am obţine în schimb, iacătă, CBF, litera C m-ar trimite la Qualitate, B m-ar pune să-mi cat Membrele mele în căsuţa a ceea ce ţine de Vedere, & aşijderea litera F m-ar face să întîlnesc ca Membru fiinţa Invizibilă. Iar printre Lucrurile Invizibile găsire-aş, minunată împrejurare, Atomul, & Puntul, care acum mi-ar îngădui să-mi denumesc Piticul meu Atom de Om, sau Punct de Carne."

Părintele Emanuele îşi învîrtea cilindrii şi căuta printre foile din sertăraşe iute ca un scamator, aşa încît metaforele păreau a-i sări de-acolo ca prin vrajă, fără să se simtă cazna mecanică ce le producea. Dar încă nu era mulţumit.

"Domnilor", continuă el, "Metafora plină de Duh, cată a fi cu mult mai complicată! Orice Lucru ce l-am găsit pînă acum se cere a fi analizat sub profilul celor zece Categorii, & aşa cum explică Cartea mea, dacă ar trebui să privim un Lucru ce depinde de Qualitate, trebui-vom să vedem dacă este vizibil, & cît de departe este, ce Deformitate sau Frumuseţe are, & ce Coloare; ce Sunet, ce Miroaznă, ce Gust; dacă poate fi simţit sau atins, dacă este rar sau des, cald sau rece, & de ce Figură ţine, ce Pasiune, Iubire, Artă, Ştiinţă, Sănătate, Infirmitate; & dacă pute-vom să dăm Ştire de el. Iar aceste întrebări le numesc Părticele. Acuma eu ştiu că prima noastră încercare ne-a condus să lucrăm asupra Cantităţii, care adăposteşte printre Membrii săi Micimea. Acum pun iarăşi Cilindrii să se-nvîrtă şi obţin triada BKD. Litera B, pe care ne-am hotărît deja că o adresăm Quantităţii, dacă mă duc să mă uit în Cartea mea, îmi spune că prima părticică bună să exprime un Lucru Mic este să stabilesc Cu Ce Se Măsoară. Cînd caut în Carte la ce se referă Măsura, ea mă trimite din nou la căsuţa Quantităţilor, sub familia Quantităţilor în general. Mă duc la fila Măsurii & aleg din ea lucrul K, care e Măsura Degetului Geometric. Şi iacătă că aş fi acum în stare să compun o Definiţie plină de duh, ca de pildă că a voi să masori acea Păpuşică de Copii, acel Atom de Om, un Deget Geometric ar fi o Măsură peste Măsură de mare, fapt ce-mi spune mult, unindu-se aici Metafora cu Iperbola, despre Nemernicia & Ridiculul Piticului."

"Ce lucru minunat", zise seniorul Della Saletta, "însă din cea de a doua triadă obţinută încă nu aţi folosit ultima literă, D..."

"Mă aşteptam de la un om de duh ca Domnia ta, să mi-o spui," zise mulţumit părintele Emanuele, "dar domnia ta ai atins Puntul Minunat a ceea ce eu am înjghebat aici! Astă literă e aceea care merge mai departe (& pe care-aş putea s-o arunc dacă m-aş fi lenevit, sau aş fi considerat că mi-am atins ţinta), cea care-mi îngăduie să-mi iau de la capăt cercetarea mea! Acest D îmi permite să încep din nou ciclul Părticelelor purcezînd să caut în categoria Posesiunei dacă i se potriveşte, sau dacă poate servi ca semn a oarece), & de la ea să reiau, cum am făcut prima dată cu Quantitatea, făcînd să se-nvîrtă Cilindrii, folosind primele două litere & ţinînd-o pe a treia pentru încă o încercare, & aşa la nesfirşit, pentru milioane de Coniugaţiuni Posibile, iar dacă unele vor apărea mai pline de duh decît altele, & va reveni Cugetului meu să deosebească pe cele mai potrivite să nască Uimire. Dar nu voi să vă mint, Domnilor, eu nu am fost ales Piticul la întîmplare: chiar astă noapte mă străduisem cu mare îngrijire să trag tot folosul ce se poate din acea Sostanţă."

Agită o foaie şi începu să citească şirul de definiţii cu care era cît pe ce să-şi sufoce bietu-i pitic: omuleţ mai scurt decît numele-i, embrion, frîntură de omuşor, atît de mic încît corpuşoarele ce pătrund pe fereastră odată cu lumina par cu mult mai mari ca el, trup care împreună cu milioane de semeni de-ai lui ar putea să măsoare orele prin gîtul unei clepsidre, alcătuire în care piciorul stă cel mai aproape de cap, bucăţică de carne care începe acolo unde sfîrşeşte, linie ce se ghemuieşte într-un punct, împunsătură de ac, supus căruia trebuie să-i vorbeşti cu grijă de teamă ca suflarea să nu-l spulbere, substanţă aşa de mică încît nu poate avea culoare, scînteiuţă de muştar, trupuşor ce n-are nici mai mult nici mai puţin decît a avut vreodată, materie fără formă, formă fără materie, corp fără corp, pură făptură de raţiune, născocire a minţii menit să fie atît de mărunt încît nici o lovitură nu i-ar putea nimeri ca să-l rănească, avînd putinţă să fugă prin orice crăpăturică şi să se nutrească timp de un an cu un singur grăunte de orz, fiinţă prescurtată atît de tare, că niciodată nu ştii dacă sade, stă culcat sau drept, capabil să se ascundă într-o găoace de melc, sămînţă, grăuncior, sîmbur, punct de la i, individ matematic, nulă aritmetică...

Şi ar fi continuat, avînd destul material, dacă cei de faţă nu l-ar fi oprit bătînd din palme.

10.

Geografie şi Hidrografie Reformată

Roberto înţelesese acum că părintele Emanuele se purta în fond ca şi cum ar fi fost vreun discipol al lui Democrit şi Epicur: aduna la un loc atomi de idei şi-i combina în chipuri diverse ca să formeze din ei o mulţime de obiecte. Şi tot aşa cum Canonicul susţinea că o lume făcută din atomi nu contrazicea ideea unei dumnezeiri care îi aranja laolaltă conform raţiunii, la fel şi părintele Emanuele accepta din pulberea aceea de concepte numai compunerile cu adevărat iscusite. Poate că tot aşa ar fi făcut dacă s-ar fi apucat să creeze scene pentru un teatru: oare nu scot şi scriitorii de comedii fapte iscusite şi de necrezut din frînturi de lucruri verosimile dar fără sare, aşa încît să ne fie pe plac corcind pe neaşteptate acţiunile între ele?

Dar dacă era aşa, oare potrivirea aceea de împrejurări ce iscase naufragiul lui şi starea în care se afla Daphne ― cel mai mic fapt fiind verosimil, damful şi scîrţîitul din coca vasului, mirosul plantelor, glasurile păsărilor ― nu era pentru ca totul să concure la impresia unei prezenţe ce nu era altceva decît efectul unei fantasmagorii percepute numai de minte, ca şi rîsul pajiştilor şi lacrimile de rouă? Deci fantasma unui intrus ascuns era o îmbinare de atomi de acţiuni, ca şi aceea a fratelui pierdut, amîndouă formate din frînturile propriului lui chip şi din dorinţele sau gîndurile lui.

Şi cum tocmai se auzea în geamuri o ploiţă uşoară împrospătînd zăduful amiezii, îşi zicea: e firesc, numai eu şi nimeni altul am urcat pe vasul ăsta ca un intrus, eu tulbur liniştea asta cu paşii mei, iată că, de parcă m-aş teme că am violat un altar al altcuiva, am fabricat un alt eu însumi ce se-nvîrte pe sub aceleaşi punţi. Ce probe am că acesta există? Cîţiva stropi de apă pe frunze? Dar oare nu-i cu putinţă ca, aşa cum plouă acum, să fi plouat noaptea trecută, fie chiar şi foarte puţin? Dar grăunţele? Oare nu s-ar putea ca păsările să le fi mişcat rîcîindu-le, chiar pe cele care erau acolo, făcîndu-mă să cred că cineva le-a aruncat alte grăunţe? Dar lipsa ouălor? Păi n-am văzut chiar eu ieri un şoim de vînătoare devorînd un liliac? Stau şi-mi închipui cala locuită, deşi n-am vizitat-o încă şi fac asta probabil doar ca să-mi dau curaj, fiindcă mă îngrozeşte ideea că m-am pomenit părăsit între cer şi mare. Domnule Roberto de la Grive, îşi repeta el, eşti singur şi tot singur s-ar putea să rămîi pînă la sfîrşitul zilelor tale, iar acest sfîrşit ar putea fi şi foarte aproape: hrana de la bord e multă, însă pentru săptămîni, nu pentru luni de zile. Aşa că du-te mai degrabă şi pune pe punte nişte vase ca să strîngi apă de ploaie cîtă poţi, şi învaţă să pescuieşti de la bord, suportînd soarele. Iar într-o bună zi ai să găseşti o cale de a ajunge la Insulă, şi să trăieşti pe ea fiind singuru-i locuitor. La asta trebuie să te gîndeşti, nu la poveşti cu intruşi şi cu ferranţi.

Adunase nişte butoaie goale şi le pusese pe covertă, suportînd lumina cernută printre nori. Făcînd lucrul ăsta îşi dădu seama că era încă foarte slăbit. Coborîse iar, pusese hrană de ajuns animalelor (poate pentru ca nimeni să nu mai fie ispitit s-o facă în locul său), şi renunţase încă o dată să coboare mai adînc. Se întorsese în cameră stînd cîteva ore întins, pe cînd ploaia nu dădea semne că se răreşte. Bătură cîteva rafale de vînt şi pentru prima dată îşi dădu seama că-i pe o casă plutitoare, ce se clătina ca un leagăn, iar cîte o zbatere de uşi făcea mai vie mişcarea aceea lină de pîntec plin de frunzişuri.

Gustă metafora aceasta de la urmă şi se întrebă cum anume ar fi citit părintele Emanuele corabia ca pe o sursă de Peceţi Enigmatice. Apoi se gîndi la Insulă şi o defini ca pe o apropiere de neajuns. Frumoasa alcătuire îi arătă, pentru a doua oară în ziua aceea, neasemuita asemănare dintre insulă şi Doamna-i. Rămase de veghe pînă noaptea tîrziu ca să-i scrie tot ce am reuşit eu să depăn în capitolul de faţă.

Daphne se balansase toată noaptea, iar clătinatul ei împreună cu unduirea golfului se molcomise dis-de-dimineaţă. Roberto zărise pe fereastră semnele unor zori reci dar fără nori. Amintindu-şi de Hiperbola aceea a Ochilor evocată în ziua precedentă, îşi spuse că ar fi putut să observe ţărmul cu luneta pe care o văzuse în încăperea de alături: însăşi marginea lentilei şi priveliştea limitată aveau să atenueze reflexele solare.

Sprijini deci instrumentul de tocul unei ferestre a galeriei şi aţinti cu toată atenţia marginile cele mai depărtate ale golfului. Insula apărea clară, cu culmea acoperită de un morman de nori lînoşi. Aşa cum învăţase la bordul lui Amarilli, insulele oceanice reţin umezeala din alizee şi o condensează în ghemotoace de ceaţă, aşa încît navigatorii adesea recunosc prezenţa unui uscat înainte de a-i vedea profilul, după vălătucii de abur aerian pe care acesta îi ţine ca ancoraţi de el.

Despre alizee îi povestise doctorul Byrd ― care le denumea Trade-Winds, dar francezii le ziceau alisées: pe mările acelea sînt şi vînturi mari care dictează cînd să fie uragan sau vreme bună, dar cu ele se joacă alizeele, care-s vînturi răzleţe, încît hărţile le reprezintă hoinăreala sub forma unui dans de curbe şi de curenţi, de hore dănţuitoare şi de raze fermecătoare. Ele se strecoară în cursul vînturilor mari şi le dau peste cap, le taie în pieziş, le urzesc capcane. Sînt şopîrle ce ţîşnesc pe cărări neprevăzute, se lovesc unele de altele şi se ocolesc, ca şi cum în Marea Contrariului ar domni doar regulile artei, şi nu cele ale naturii. A ceva artificial seamănă ele şi-şi iau formă nu atît de la alcătuirile armonioase ale lucrurilor ce vin din cer sau de pe pămînt, cum sînt neaua sau cristalele, ci de la volutele acelea la care arhitecţii supun cupolele şi capitelurile.

Roberto bănuia de mult timp că aceea era o mare a artificiului, iar asta-i explica de ce pe-acolo cosmografii îşi închipuiseră dintotdeauna făpturi împotriva naturii, care mergeau cu picioarele în sus.

Desigur nu artiştii care pe la curţile din Europa construiau grote încrustate cu lapislazuli, cu fîntîni puse în mişcare de pompe secrete, putuseră să inspire natura să inventeze pămînturile din mările acelea; şi nici natura de la Polul Necunoscut nu putuse să fie aceea care-i inspirase pe artişti. E doar faptul că, îşi zicea Roberto, atît Artei cît şi Naturii le place să scormonească, şi nici atomii înşişi nu fac altceva atunci cînd se alipesc între ei cînd într-un fel, cînd în altul. Există oare vreo năzdrăvănie mai meşteşugită ca broasca ţestoasă, născocire a vreunui aurar de acum mii de ani, scut al lui Ahile făurit cu migală şi care să-nchidă-ntr-însul un şarpe cu picioare?

Pe la noi, îşi zicea el, tot ce-i viaţă vegetală are frăgezimea frunzei cu nervurile ei şi a florii ce durează doar o dimineaţă, în timp ce pe-aici vegetalul pare piele tăbăcită, materie groasă şi unsuroasă, carapace pusă-ntr-aşa fel ca să stea în calea razelor unor sori ucigători. Fiece frunză ― pe pămînturile astea în care locuitorii sălbatici desigur că nu cunosc meşteşugul metalelor şi al ceramicii ― ar putea deveni unealtă, tăiş, cupă, lopăţică, iar petalele florilor sunt de lac. Tot ce-i vegetal e pe-aici puternic, în timp ce foarte slab e tot ce-i animal, judecînd după păsările pe care le-am văzut, turnate în sticlă multicoloră, în timp ce la noi animală e puterea calului sau morocănoasa robusteţe a boului...

Iar fructele? Pe la noi carnea mărului, rumenă de sănătate, arată că seva-i e plăcută, în timp ce vineţeala ciupercii îţi arată otrăvurile din ea. Pe-aici, în schimb, ― am văzut asta şi ieri, precum şi în timpul călătoriei de pe Amarilli, ― avem un joc năstruşnic de contrarii: albul ca de mort al unui fruct adăposteşte dulceţuri nespuse, în vreme ce fructele cele mai pietroase pot distila licori mortale.

Cu luneta explora ţărmul şi întrevedea între uscat şi mare rădăcinile acelea căţărătoare, care păreau că ţopăie către cerul liber, şi arbuşti cu fructe lunguieţe care cu siguranţă spuneau că erau mălăieţe şi trecute din copt prin aparenţa lor de cruziciuni. Şi recunoştea pe alţi palmieri nuci de cocos galbene ca turchestanii de vară, însă ştia că aveau să-şi serbeze coacerea abia cînd căpătau culoarea pămîntului veşted.

Deci ca să supravieţuiască pe celălalt ţărm al pămîntului ― ar fi trebuit să-şi amintească asta, dacă voia să ajungă la un pact cu natura ― trebuia să procedeze invers decît îl îndemna instinctul său propriu, instinctul fiind probabil o descoperire a primilor uriaşi care au încercat să se adapteze naturii de pe cealaltă parte a globului şi, crezînd că natura cea mai naturală era aceea la care se adaptau ei, o credeau în chip firesc născută ca să se adapteze lor. De aceea au crezut că soarele era mic aşa cum le apărea lor şi că uriaşe erau anumite fire de iarbă pe care ei le priveau cu ochii aplecaţi spre pămînt.

Să trăieşti la antipozi înseamnă aşadar să-ţi reconstruieşti instinctul, să ştii să faci din ciudăţenie natură şi din natură ciudăţenie, să descoperi cît de nestătătoare e lumea, care într-o jumătate a ei urmează anumite legi, iar în cealaltă jumătate legi opuse.

Auzea din nou deşteptarea păsărelelor, acolo, şi ― spre deosebire de prima zi ― îşi dădea seama cît de meşteşugite erau acele cîntări, dacă le comparai cu ciripitul din ţinuturile lui: erau chirăituri, fluierături, gurluieli, ţîrîituri, plesnete de limbă, lolote, pocnete înfundate de muschetă, game întregi de ciocănituri pe felurite tonuri şi din cînd în cînd se auzea un fel de orăcăit de broaşte cufundate în apă dintre frunzele copacilor, într-o gîlceavă himerică.

Luneta îi îngăduia să vadă un fel de fuse sau de mingi acoperite cu pene, fremătări întunecate sau de culori nedesluşite, ce se aruncau din cîte-un arbore mai înalt, ţintă către pămînt, cu nebunia unor Icari ce parcă voiau să-şi grăbească propria prăbuşire. La un moment dat i se păru că pînă şi un arbore, poate vreun portocal din aceia chinezeşti, şi-a împuşcat în văzduh unul din fructe, o gogoaşă de mătase de şofran aprins, care ieşi foarte repede din ochiul rotund al lunetei. Se convinse că era efectul unei rasfrîngeri de lumină şi nu se mai gîndi la el, sau cel puţin aşa crezu. Vom vedea mai încolo că, în privinţa gîndurilor obscure, dreptatea era de partea lui Saint-Savin.

Se gîndi că zburătoarele acelea de o natură nefirească erau emblema unor convivii pariziene pe care le părăsise de multe luni: în acel univers lipsit de făpturi omeneşti în care, de nu singurele vietăţi, cu siguranţă singurele făpturi vorbitoare erau păsările, se simţea ca într-un salon, unde, cînd intrase pentru prima oară, desluşise doar un zumzet într-o limbă necunoscută, căreia-i ghicea cu sfială aroma chiar dacă, aş spune, ştiinţa acelei savori probabil că pînă la urmă o absorbise bine, altfel n-ar fi putut să diserteze despre ea aşa de savant, cum o făcea acum. Dar, amintindu-şi că acolo o întîlnise pe Doamna-i şi că prin urmare, dacă există vreun loc mai ales pe lume, era acela şi nu ăsta de aici ― trase încheierea că nu acolo erau imitate păsările de pe Insulă, ci aici pe Insulă vietăţile încercau să se ia la întrecere cu acea foarte omenească Limbă a Păsărilor.

Gîndindu-se la Doamnă şi la depărtarea de ea, pe care în ziua de dinainte o comparase cu depărtarea de neatins a pămîntului dinspre apus, prinse să privească din nou Insula, din care luneta îi dezvăluia doar frînturi palide şi închise în cerc, însă aşa cum se petrece cu imaginile ce se văd în oglinzile acelea convexe care, reflectînd doar o latură a unei odăiţe, sugerează un infinit cosmos, sferic şi uimit.

Cum i-ar fi apărut Insula dacă într-o bună zi avea să acosteze pe ea? După scena pe care o vedea din stalul său şi după specimenele ale căror mărturii le găsise pe corabie, era ea oare acel Eden unde-n pîraie curge lapte şi miere, printre mormane uriaşe de fructe şi animale blajine? Ce altceva căutau în insulele acelea din îndepărtatul sud cei care navigau curajoşi într-acolo, înfruntînd furtunile unui ocean paşnic dar înşelător? Nu asta voia Cardinalul cînd îl trimisese în misiune ca să descopere secretul lui Amarilli, posibilitatea de a duce crinii Franţei pe o Terra Incognita care să reînnoiască în sfîrşit făgăduinţele unei văi neatinse pînă atunci nici de păcatul Babelului, nici de potopul universal, nici de prima cădere a lui Adam? Cinstite trebuiau să mai fie pe-acolo fiinţele omeneşti, oacheşe la piele, dar cu inimi fără pată. Fără să le pese de munţii de aur şi de balsamurile ai căror paznici erau fără s-o ştie.

Dar dacă era aşa, nu însemna să cazi din nou în greşeala primului păcătos dacă voiai să violezi virginitatea Insulei? Poate că Providenţa o voise de-a dreptul mărturie castă a unei frumuseţi pe care n-ar fi trebuit s-o tulbure vreodată. Nu era oare asta manifestarea iubirii celei mai depline pe care o nutrea şi Doamnei lui, iubind-o de departe şi renunţînd la orgoliul de a o stăpîni? Oare iubirea înseamnă să aspiri să cucereşti? Dacă se cădea ca Insula să i se pară totuna cu obiectul dragostei lui, atunci îi datora şi Insulei aceeaşi grijă pe care i-o dăruise primului. Aceeaşi frenetică gelozie pe care o încercase ori de cîte ori se temuse ca ochiul altcuiva să nu ameninţe sanctuarul acela al împotrivirii, nu trebuia înţeleasă ca o pretindere a unui drept al său, ci ca o negare a dreptului oricui, datorie pe care iubirea sa i-o impunea, fiind el paznicul acelui Graal. Şi la aceeaşi castitate trebuia să se simtă obligat faţă de Insulă, pe care, cu cît o voia mai plină de promisiuni, cu atît mai puţin ar fi trebuit să vrea s-o atingă. Departe de Doamnă şi departe de Insulă, despre amîndouă s-ar fi cuvenit doar să vorbească, voindu-le imaculate atîta cît ar fi putut ele să rămînă de imaculate, atinse doar de mîngîierea elementelor. Dacă exista frumuseţe undeva, scopul ei era să rămînă fără scop.

Era cu adevărat astfel Insula pe care o vedea? Cine-l încuraja să-i descifreze astfel hieroglifa? Se ştia că, încă de la primele călătorii, în insulele acestea pe care hărţile le consemnau în locuri neprecise, erau abandonaţi răzvrătiţii şi că ele deveneau temniţe cu gratii de văzduh, în care condamnaţii înşişi erau propriii lor temniceri, gata să se pedepsească unii pe alţii. A nu ajunge pe ele, a nu le descoperi secretul, nu era o datorie, ci un drept de a scăpa de grozăvii fără capăt.

Sau nu, poate că unica realitate a Insulei era că în centrul ei se înălţa, în culorile-i blînde şi chemătoare, Pomul uitării, ale cărui fructe, mîncîndu-le, Roberto ar fi putut să-şi găsească pacea.

Să dea totul uitării. Îşi petrecu astfel ziua, în lenevie aparentă, însă foarte activ în strădania de a deveni tabula rasa. Şi aşa cum i se-ntîmplă celui ce-şi impune să uite, cu cît se căznea mai mult, cu atît memoria i se însufleţea.

Încerca să pună în practică toate recomandările de care auzise. Se închipuia într-o odaie ticsită cu obiecte care-i aminteau ceva, vălul doamnei sale, filele în care-i făcuse imaginea prezentă prin regretele pentru absenţa ei, mobilele şi tapiseriile din palatul în care o cunoscuse, şi se închipuia pe sine însuşi în actul de a arunca toate acele lucruri pe fereastră, pînă ce odaia (şi, odată cu ea, mintea lui) rămînea goală şi fără nimic pe pereţi. Făcea sforţări de neînchipuit tîrînd pînă la pervaz vase, dulapuri, jilţuri şi panoplii şi, în ciuda a ceea ce i se spusese, pe măsură ce se supunea la caznele acelea, chipul Doamnei sale se multiplica şi, din diferite unghiuri, îl urmărea în strădaniile acelea ale lui cu un surîs viclean.

Astfel, după ce-şi petrecuse toată ziua cărînd marafeturi de lux, nu reuşise să uite nimic. Dimpotrivă. Erau zile în care se gîndea la propriu-i trecut fixîndu-şi privirea pe o unică scenă pe care o avea dinainte-i, aceea a vasului Daphne, iar Daphne se prefăcea într-un Teatru al Memoriei, ca acelea ce se concepeau în timpul lui, în care fiece amănunt îi amintea un episod străvechi sau recent din povestea-i: bompresul ― sosirea după naufragiu, cînd înţelesese că n-avea să-şi mai revadă iubita; velele strînse, la care privind visase îndelung că o pierduse pe Ea ― i-o aminteau pierdută; galeria, din care explora Insula cea depărtată, depărtarea de Ea... Însă îi închinase Ei atîtea meditaţii încît, tot timpul cît avea să rămînă acolo, fiece colţ din casa aceea marină avea să-i reamintească, clipă de clipă, tot ce voia să uite.

De adevărul ăsta îşi dăduse seama ieşind pe punte, ca vîntul să-i alunge gîndurile. Aceea era pădurea lui, în care se ducea aşa cum se duc în codri îndrăgostiţii cei nefericiţi; iată aici natura-i închipuită, cu plante dăltuite de dulgheri din Anvers, cu fluvii de pînză groasă în vînt, cu peşteri călafătuite, cu stele de astrolaburi. Şi aşa cum îndrăgostiţii îşi identificau, tot vizitînd acelaşi loc, iubita cu fiece floare, cu fiece foşnet de frunze şi cu orice cărare, iată, la fel părea şi el acum mort de iubire mîngîind gura unui tun...

Nu-şi slăveau oare poeţii doamna lor lăudîndu-i buzele de rubin, ochii de cărbune, sînul de marmoră, inima de diamant? Ei, bine, şi el strîns din toate părţile de ocna aceea de brazi, acum fosili ― avea să aibă doar pasiuni minerale; un odgon încolăcit cu noduri avea să i se pară cosiţa ei, o strălucire de catarame ochii ei uitaţi, un şir de jgheaburi dinţii ei strălucitori de salivă înmiresmată, un vinci de ancoră lunecînd pe scripete ― gîtul ei împodobit cu colane de cînepă, şi avea să-şi găsească pacea iluzionîndu-se că-i opera unui constructor de maşinării.

Apoi îi păru rău de asprimea cu care se prefăcea că imită asprimea ei, îşi spuse că împietrindu-i farmecele îşi împietrea dorinţa ― pe care şi-o voia însă vie şi nerăsplătită ― şi, fiindcă se făcuse seară, îşi îndreptă ochii către cochilia largă a cerului, punctată cu constelaţii indescifrabile. Dar contemplînd corpuri cereşti ar fi putut concepe cereştile gîndiri ce-s potrivite acelui ce, din cereşti porunci, menit a fost din toate făpturile-omeneşti pe cea mai siderală să vrea s-o îndrăgească.

Zîna codrilor, care cu albu-i chip pădurile-nălbeşte şi cîmpii argintează, nu se arătase încă deasupra Insulei, acoperită de draperii de nori. Restul cerului era luminat şi limpede şi, la marginea dintre miazăzi şi apus, aproape de faţa mării, dincolo de pămîntul întins, zări un pîlc de stele pe care doctorul Byrd îl învăţase să le recunoască: era Crucea Sudului. Şi dintr-un poet uitat, dar din care preceptorul său carmelitan îl pusese să înveţe pe de rost unele bucăţi, Roberto îşi amintea o fantasmă ce-i vrăjise copilăria, aceea a unui peregrin prin locurile de pe celălalt tărîm care, ieşind dincolo, pe ţărmul acela necunoscut, văzuse cele patru stele, nemaizărite vreodată decît de primii (şi ultimii) locuitori ai Paradisului Pămîntesc.

11.

Arta Prudenţei

Le vedea oare pentru că naufragiase cu adevărat la marginile grădinii Edenului sau pentru că ieşise din pîntecele vasului ca dintr-o bolgie infernală? Poate că amîndouă lucrurile. Naufragiul acela, redîndu-i priveliştea unei alte naturi, îl răpise din Infernul Lumii aceleia în care intrase, pierzîndu-şi iluziile copilăriei, în zilele petrecute la Casale.

Se afla tot acolo atunci cînd, după ce întrevăzuse istoria ca pe un loc cu multe capricii, şi cu intrigi de neînţeles ale Raţiunii de Stat, Saint-Savin îl făcuse să înţeleagă cît de vicleană era marea maşină a lumii, bîntuită de potrivnicia întîmplării. Se sfîrşise în puţine zile visul la isprăvi eroice din adolescenţa lui, iar de la părintele Emanuele înţelesese că trebuie să ne înfierbîntăm pentru Figuri Eroiceşti ― şi că poţi să-ţi iroseşti o viaţă nu luptîndu-te cu un uriaş, ci numind în chipuri nenumărate un pitic.

Ieşind din mînăstire, îl însoţise pe domnul de la Saletta, care la rîndul lui îl însoţea pe domnul de Salazar pînă dincolo de ziduri. Şi ca să ajungă la poarta aceea pe care Salazar o numea Puerta de Estopa, tocmai străbăteau o bucată din bastion.

Cei doi gentilomi tocmai lăudau maşinăria părintelui Emanuele, cînd Roberto întrebase cu nevinovăţie la ce putea să folosească atîta ştiinţă pentru a hotărî soarta unui asediu.

Domnul de Salazar începuse să rîdă. "Tinere prieten", zise el, "noi toţi ne aflăm aici, şi sub ascultarea unor monarhi diferiţi, pentru ca războiul ăsta să se încheie după dreptate şi onoare. Dar nu mai sînt vremurile în care să poţi muta cursul stelelor cu spada. S-a dus timpul în care gentilomii îi creau pe regi; acum regii îi creează pe gentilomi. Pe timpuri viaţa de curte era o aşteptare a momentului în care gentilomul trebuia să se arate gentilom în război. Acuma, toţi gentilomii pe care-i ghiceşti colo," şi arătă către corturile spaniole, "şi dincoace" şi făcea semn către taberele franceze, "trăiesc acest război ca să poată să se-ntoarcă la locul lor firesc, care e curtea, iar la curte, prietene, nu se mai întrece nimeni să-l egaleze pe rege în virtuţi, ci să-i obţină favoarea. Astăzi la Madrid se văd gentilomi care n-au tras niciodată spada din teacă, şi nici nu se depărtează de oraş: căci de s-ar duce să se umple de pulbere pe cîmpurile de glorie, l-ar lăsa în mîna unor burghezi ahtiaţi după bani şi a unei nobilimi cu avere, pe care acum şi regele o pune la mare preţ. Războinicului nu-i rămîne decît să lase deoparte vitejia şi să urmeze prudenţa."

"Prudenţa?" întrebase Roberto.

Salazar îl poftise să privească spre cîmpie. Cele două părţi îşi făceau de lucru în harţuri de mîntuială şi se vedeau nouraşi de pulbere ridicîndu-se pe la gurile galeriilor acolo unde cădeau proiectilele de tun. Către nord-vest imperialii tocmai împingeau un adăpost mobil: era un car de asalt, armat cu seceri pe laturi, care în faţă se termina cu un perete din blăni de stejar întărite cu drugi de fier nituiţi. Pe partea aceea se deschideau guri de foc din care ieşeau bombarde, balimezuri şi archebuze, iar pe laturi se zăreau lăncierii încărcaţi pe el. Plină de ţevi în faţă şi de ascuţişuri pe margini, scrîşnind din lanţuri, maşinăria scotea din cînd în cînd răbufniri de foc prin cîte una din gurile ei. Cu siguranţă că duşmanii nu intenţionau s-o folosească chiar atunci, pentru că era un dispozitiv ce trebuia adus sub ziduri cînd minele aveau să-şi fi făcut deja datoria, dar tot aşa de sigur, o scoseseră de paradă, ca să-i terorizeze pe asediaţi.

"Vezi", zicea Salazar, "războiul va fi hotărît de maşinării, fie ele care de asalt sau galerii de mină. Unii dintre bravii noştri tovarăşi de luptă, din amîndouă părţile, care şi-au pus pieptul în faţa duşmanului, atunci cînd n-au murit din greşeală, n-au făcut asta ca să învingă, ci ca să cîştige reputaţie şi s-o aibă de cheltuit odată întorşi la curte. Cei mai viteji dintre ei or fi avînd îndemînarea de a căuta isprăvi răsunătoare, însă calculînd proporţia dintre ceea ce riscă şi ce pot să cîştige..."

"Dar tatăl meu..." începu Roberto, orfan al unui erou ce nu calculase nimic. Salazar îl întrerupse. "Tatăl domniei tale era întocmai un om al timpurilor care s-au dus. Să nu crezi că eu nu le deplîng, dar mai merită oare să faci o faptă cutezătoare, din moment ce-o să se vorbească mai mult despre o retragere reuşită decît despre un asalt îndrăzneţ? N-ai văzut chiar adineauri o maşină de război gata să hotărască sorţii unui asediu mai mult decît o făceau altădată spadele? Şi n-au trecut o mulţime de ani de cînd spadele au lăsat locul archebuzei? Noi încă mai purtăm platoşe, dar vreun neisprăvit poate învăţa într-o bună zi să găurească pînă şi platoşa marelui Baiardo."

"Dar atunci ce i-a mai rămas gentilomului?"

"Înţelepciunea, domnule de la Grive. Succesul nu mai are strălucirea soarelui, ci creşte la lumina lunii, şi nimeni n-a spus vreodată că acest al doilea luminător n-ar fi pe placul Creatorului a toate. Isus însuşi a stat în cumpănă, în grădina cu măslini, noaptea".

"Însă pe urmă a luat o hotărîre potrivit celei mai eroice dintre virtuţi, şi fără prudenţă..."

"Dar noi nu sîntem Fiul întîi născut al Celui Veşnic, sîntem fiii veacului. Cînd se va termina asediul ăsta, dacă vreo maşinărie n-o să-ţi ia viaţa, ce-o să faci domnule de la Grive? O să te întorci poate pe pămînturiie domniei tale acolo unde nimeni n-o să-ţi dea ocazia să te mîndreşti cu tatăl domniei tale? De cîteva zile, de cînd stai în mijlocul unor gentilomi parizieni, domnia ta ai şi început să arăţi că eşti cucerit de obiceiurile lor. Ai vrea să-ţi încerci norocul în marele oraş, şi ştii bine că acolo ai vrea să-ţi cheltuieşti bruma aceea de mîndrie pe care îndelunga lipsă de acţiune dintre zidurile astea ţi-o va îngădui. Vei căuta şi domnia ta avere, şi va trebui să dovedeşti îndemînare ca s-o obţii. Dacă aici ai învăţat cum să te fereşti de un glonte de muschetă, acolo va trebui să înveţi să te fereşti de invidie, de gelozie, de rapacitate, bătîndu-te cu arme egale cu adversarii domniei tale, adică cu toţi. Aşa că ascultă-mă. De vreo jumătate de ceas mă tot întrerupi ca să-mi spui cele ce gîndeşti, şi avînd aerul că întrebi, vrei să-mi arăţi că mă înşel. Să nu mai faci asta niciodată, mai ales cu cei puternici. Vreodată încrederea în puterea de pătrundere a domniei tale şi sentimentul de a voi să mărturiseşti adevărul te-ar putea împinge să-i dai vreun sfat bun şi cuiva care-i mai sus decît domnia ta. Să n-o faci niciodată. Orice victorie atrage ura celui învins, iar dacă ai repurtat-o contra propriului stăpîn, ori e prostească, ori e păgubitoare. Principii doresc să fie ajutaţi, nu depăşiţi. Dar să fii prudent şi cu cei care-ţi sînt egali. Nu-i umili cu virtuţile domniei tale. Nu vorbi niciodată de domnia ta: ori te-ai lăuda, şi-ar fi vanitate, ori te-ai condamna, şi-ar fi o prostie. Mai degrabă lasă să-ţi descopere alţii vreun păcat de nimic, pe care invidia să-l poată rumega fără să-ţi aducă vreo pagubă. Va trebui să fii mai mult iar uneori să pari că eşti mai puţin. Struţul nu rîvneşte să se înalţe în văzduh, expunîndu-se unei căderi pilduitoare ci lasă să i se descopere pe încetul frumuseţea penelor. Şi mai ales, dacă nutreşti pasiuni, nu le scoate la vedere, oricît de nobile ţi-ar apărea. Nu trebuie să îngăduim tuturora intrarea în inima noastră. O tăcere prudentă şi precaută este teaca înţelepciunii."

"Domnule, dar dumneavoastră îmi spuneţi că prima datorie a unui gentilom este să înveţe să se prefacă!"

Interveni surîzînd domnul de la Saletta: "Vezi, dragă Roberto, domnul de Salazar nu spune că înţeleptul trebuie să se prefacă. Îţi dă de-nţeles, dacă am priceput bine, că trebuie să înveţe să se ascundă. Ne prefacem a fi ceea ce nu sîntem, dar de ascuns, ascunzi ceea ce eşti. Dacă te lauzi cu ceea ce n-ai făcut, eşti un prefăcut. Dar dacă eviţi, fără ca asta să se observe, să faci să se cunoască din plin ceea ce ai făcut, atunci disimulezi. E o virtute mai presus de virtute să disimulezi virtutea. Domnul de Salazar te învaţă un chip prudent de a fi virtuos, sau de a fi virtuos potrivit prudenţei. Căci de cum întîiul om a deschis ochii şi a aflat că era gol, a avut grijă să se ascundă chiar şi dinaintea vederii Făcătorului său: astfel strădania de a ne ascunde s-a născut odată cu lumea însăşi. A disimula înseamnă a întinde un văl din ceţuri oneste, din care nu ia naştere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul. Trandafirul pare frumos pentru că de prima dată nu dă la vedere că-i un lucru atît de caduc, şi cu toate că despre frumuseţea muritoare se obişnuieşte să se spună că nu pare lucru pămîntesc, ea nu-i altceva decît un cadavru disimulat de privilegiul vîrstei. În această viaţă nu-i bine totdeauna să fii cu inima deschisă, iar adevărurile de care ne pasă cel mai mult trebuie spuse totdeauna numai pe jumătate. Disimularea nu-i fraudă. E o dibăcie să nu laşi să se vadă lucrurile aşa cum sunt. Şi-i o iscusinţă trudnică: ca să excelezi în ea, trebuie ca alţii să nu-şi dea seama că-i iscusinţă. Dacă cineva ar ajunge vestit pentru capacitatea lui de a se camufla, precum actorii, toţi ar şti că nu e cel ce se preface a fi. Dar despre cei mai iscusiţi disimulatori, care au fost şi care sînt, n-avem nici o ştire."»

"Şi, bagă de seamă", adăugă domnul de Salazar, "că poftindu-te să disimulezi nu te poftim să rămîi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveţi să faci cu cuvîntul meşteşugit ceea ce nu poţi face cu cuvîntul răspicat; să te mişti într-o lume, care dă întîietate aparenţei, cu toate supleţile elocinţei, să fii ca un ţesător de cuvinte de mătase. Dacă săgeţile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce în maşinăria părintelui Emanuele e măiestrie mecanică."

"Dar  domnule,"   zise   Roberto,   "maşina  părintelui Emanuele mi se pare o imagine a Minţii, care nu are de gînd să rănească sau să seducă, ci să descopere sau să revele conexiuni între lucruri, şi prin urmare să se facă o unealtă nouă a adevărului".

"Asta pentru filosofi. Dar pentru proşti, foloseşte mintea ca să uluieşti, şi vei obţine aprobare. Oamenilor le place să-i uimeşti. Dacă destinul domniei tale şi norocul se hotărăsc nu pe cîmpul de bătaie, ci în saloanele de la curte, un avantaj obţinut în conversaţie va fi mai rodnic decît un bun asalt în bătălie. Omul prudent, printr-o frază elegantă, iese teafăr din orice încurcătură de iţe, şi ştie să folosească limba cu uşurinţa unui fulg. Cea mai mare parte dintre lucruri se pot plăti cu cuvintele".

"Sînteţi aşteptat la poartă, domnule de Salazar", zise Saletta. Şi aşa luă sfîrşit pentru Roberto lecţia aceea neaşteptată de viaţă şi de înţelepciune. Nu fu întru totul edificat, dar rămase recunoscător celor doi dascăli ai săi. Îi explicaseră multe taine ale secolului, despre care la Griva nimeni nu-i spusese nimic niciodată.

12.

Pasiunile Sufletului

Prăbuşindu-i-se astfel orice iluzie, Roberto căzu pradă unei manii amoroase.

Ne aflam acum pe la sfîrşitul lui iunie şi era destul de cald; se răspîndiseră de vreo zece zile primele zvonuri despre un caz de ciumă în tabăra spaniolă. În oraş începea să se simtă lipsa muniţiilor, soldaţilor li se împărţeau acum numai paisprezece uncii de pîine neagră, şi ca să găseşti o măsură de vin pe la casalezi trebuia să plăteşti acum trei florini, sau cum am zice, doisprezece reali. Devenise un obicei ca Salazar să vină în oraş, iar Saletta să se ducă în tabără ca să trateze răscumpărarea ofiţerilor capturaţi de o parte şi de cealaltă în cursul ciocnirilor, iar răscumpăraţii trebuiau să-şi ia angajamentul că nu vor mai pune mîna pe arme. Se vorbea din nou despre căpitanul acela, aflat acum în ascensiune în lumea diplomatică, Mazzarini, căruia Papa îi încredinţase negocierile.

Mai o speranţă, mai o ieşire la atac şi cîte un joc de-a distrugerea galeriilor, unii altora, cam aşa se desfăşura asediul acela domol.

În aşteptarea unor tratative, sau a armatei de ajutor, spiritele războinice se potoliseră. Unii dintre casalezi hotărîseră să iasă în afara zidurilor ca să secere lanurile de grîne ce se salvaseră de care şi de cai, fără să mai ţină seama de durdele cu care spaniolii trăgeau fără vlagă de departe. Dar nu toţi erau neînarmaţi: Roberto văzu o ţărancă înaltă şi cu părul arămiu care la răstimpuri îşi întrerupea seceratul, se apleca între spice, ridica o muschetă, o ducea la umăr ca un vechi soldat sprijinind-o cu patul pe obrazul ei rumen şi trăgea înspre cei ce o tulburau. Spaniolii îşi ieşiseră din răbdări din cauza gloanţelor acelei Ceres războinice, răspunseseră şi ei, şi un glonte o lovise pieziş la încheietura mîinii. Sîngerînd, ea se întorcea spre casă, dar nu încetase să-şi încarce puşca şi să tragă, strigînd cîte ceva spre duşmani. În timp ce ea ajunsese acum chiar lîngă ziduri, cîţiva spanioli o bruftuluiră: "Puta de los franceses!" La care ea răspundea: "Si, a sun la putan'na dei frances, ma ad vui no! Uite-aşa, oi fi eu tîrfa francezilor, dar a voastră nicidecum!"

Chipul acela feciorelnic, frumuseţea aceea fără cusur, plesnind de sănătate şi de furie marţială, dimpreună cu o umbră de neruşinare pe care vorbele ei insultătoare i-o adăugaseră, aţîţară simţurile adolescentului.

În ziua aceea străbătuse străzile din Casale umblînd ca să se mai bucure odată de vederea ei; întrebase nişte ţărani, aflase că fata se numea, după unii, Anna Maria Novareza, după alţii Francesca, iar într-un han îi spuseseră că avea douăzeci de ani, că venea de la ţară şi că era în dragoste cu un soldat francez. "E grozavă Francesca, şi încă cum!", ziceau ei zîmbind cu înţeles, iar lui Roberto cea îndrăgită îi apăru cu atît mai de dorit cu cît o linguşeau mai mult semnele acelea cam uşuratice.

După vreo cîteva seri, trecînd prin faţa unei case, o zări într-o odaie neluminată de la catul de jos. Se aşezase la fereastră ca să se răcorească la adierea unui vînticel care abia reuşea să potolească niţel zăduful din Monferrato, luminată din spate de o lampă, ce nu se vedea de afară, pusă nu departe de pervaz. La început n-o recunoscuse pentru că frumoasele-i plete erau date peste cap şi doar două şuviţe îi atîrnau în jos pe lîngă urechi. Se zărea numai faţa uşor aplecată, un singur oval fără pată, brobonată de cîţiva stropi de sudoare, încît ea părea unica lampă adevărată în lumina aceea.

Sta şi cosea ceva la o măsuţă joasă, pe care-şi pleca privirea cu grijă, aşa încît nu-l observă pe tînăr, care se trăsese înapoi s-o privească dintr-o parte lipindu-se de perete. Cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Roberto îi vedea buza, umbrită de un puf blond. O dată ea ridicase în sus mîna, mai luminoasă decît faţa, ca să ducă la gură un fir de aţă de culoare închisă: îl introdusese între buzele-i roşii descoperindu-şi dinţii albi şi-l retezase dintr-o dată, cu un gest de sălbăticiune tînără, surîzînd mulţumită de blînda-i cruzime.

Roberto ar fi putut aştepta acolo toată noaptea, în timp ce abia respira, de teamă să nu fie descoperit şi de înflăcărarea care acum îl îngheţa. Dar peste puţin fata stinsese lampa, iar vedenia se destrămase.

Trecuse pe strada aceea în zilele următoare, fără să o mai vadă, afară de o singură dată, dar nu era sigur de asta pentru că, dacă era într-adevăr ea, stătea aşezată cu capul în jos, cu gîtu-i gol şi trandafiriu, şi cu un şuvoi pe plete acoperindu-i faţa. O femeie în vîrstă stătea în spatele ei, trecînd prin valurile acelea de plete leonine cu un pieptene ca un darac de lînă şi-l lăsa cînd şi cînd din mînă, ca să prindă cu degetul vreo vietate iute de picior, pe care unghiile ei o ucideau cu un pocnet sec.

Roberto, care nu asista întîia oară la un ritual de despăduchiere, îi descoperea totuşi abia acum frumuseţea, şi-şi închipuia c-ar putea să-şi vîre mîinile în valurile acelea de mătase, să-şi apese buricele degetelor pe capul acela, să sărute cărările acelea, şi să distrugă el însuşi turmele acelea de mirmidoni care le năpădeau.

Trebui să se îndepărteze de priveliştea încîntătoare, pentru că tocmai trecură nişte grupuri de oameni vorbind zgomotoşi pe stradă, şi fu pentru ultima dată cînd fereastra aceea îi rezervă o privelişte amoroasă.

În alte după amieze şi în alte seri văzu femeia aceea în vîrstă şi o altă fată, dar ea nu mai era. De unde deduse că aceea nu era casa ei, ci a vreunei rude, la care se dusese ca să ajute la treburi. Unde era ea acum, multe zile nu putu afla şi pentru că aleanul de dragoste e o licoare ce capătă tărie şi mai mare cînd e strecurată în urechea unui prieten, în timp ce umbla prin Casale încoace şi încolo fără rezultat, şi slăbea de atîta căutare, Roberto nu reuşise să-i ascundă această stare lui Saint-Savin. Îi dezvăluise totul din vanitate, pentru că fiece îndrăgostit se-mpăunează cu frumuseţea iubitei ― iar de această frumuseţe e sigur nevoie mare.

"Ei, bine, iubeşti", îi replicase Saint-Savin într-o doară. "Nu-i ceva nou. Pare că fiinţele omeneşti se desfată cu asta, spre deosebire de animale".

"Animalele nu iubesc?"

"Nu, mecanismele simple nu iubesc. Ce fac roţile unui car de-a lungul unui povîrniş? Se rostogolesc la vale. Atelajul e o greutate, iar greutatea apasă, şi depinde de nevoia oarbă care o împinge la coborîre. Aşa şi animalul: atîrnă către împreunare şi nu-şi află pace pînă n-o obţine."

"Dar nu mi-ai spus ieri că şi oamenii sînt nişte mecanisme?"

"Ba da, dar maşinăria omenească e mai complicată decît cea minerală, şi decît cea animală, şi se bucură de o mişcare oscilatorie".

"Adică cum?"

"Adică domnia ta iubeşti şi, prin urmare, doreşti şi nu doreşti. Iubirea te face să fii propriu-ţi duşman. Te temi că ajungîndu-ţi scopul vei fi dezamăgit. Te desfeţi in limine, cum spun teologii, te bucuri de întîrziere."

"Nu-i adevărat, eu... eu o vreau de îndată!"

"Dacă ar fi astfel, ai fi şi acum un biet ţăran. Dar ai duh. Dacă ai voi-o, ai fi şi luat-o ― şi ai fi o brută. Nu, domnia ta vrei ca dorinţa să ţi se aprindă, şi în timpul ăsta să se aprindă şi dorinţa ei. Dacă a ei s-ar aprinde în aşa măsură încît s-o facă să-ţi cedeze imediat, probabil că nu ai mai dori-o. Iubirea prosperă de pe urma aşteptării.

Aşteptarea merge şi iar merge pe cîmpiile întinse ale Timpului către Prilej."

"Dar atunci ce să fac?"

"Fă-i curte".

"Păi... ea nu ştie încă nimic, şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu ştiu cum să mă apropii de ea..."

"Scrie-i o scrisoare şi spune-i de iubirea domniei tale."

"Dar n-am scris niciodată scrisori de dragoste! Ba mai mult, mi-e ruşine să spun că n-am scris niciodată scrisori".

"Cînd natura-i neajutorată, să ne adresăm artei. Am să ţi-o dictez eu. Un gentilom se mulţumeşte adesea să compuie scrisori pentru o doamnă pe care n-a văzut-o în viaţa lui, iar eu nu fac excepţie. Fiindcă nu iubesc, ştiu vorbi de iubire mai bine decît domnia ta, pe care iubirea te amuţeşte."

"Dar eu cred că fiecare om iubeşte în felul său... Ar fi un artificiu."

"Dacă i-ai dezvălui iubirea domniei tale cu accentul sincerităţii, ai părea nătîng."

"Dar i-aş spune adevărul..."

"Adevărul e o fetişcană pe cît de frumoasă, pe atît de pudică şi de aceea trebuie să se învăluie mereu în pelerina ei".

"Însă eu vreau să-i spun iubirea mea, nu pe aceea pe care i-ai descri-o domnia ta!"

"Ei, bine, ca să fii crezut, prefă-te. Nu există perfecţiune fără o punere la cale măiestrită.

"Dar ea o să înţeleagă că scrisoarea aceea nu vorbeşte de ea."

"Nu te teme. Va crede că ceea ce-ţi dictez eu îi vine ca o mănuşă. Deci haide, aşează-te şi scrie. Lasă-mă doar să-mi găsesc inspiraţia."

Saint-Savin se plimba prin cameră ca şi cum, zice Roberto ar fi imitat zborul unei albine ce se întoarce la stup. Aproape dansa, cu privirile plutind, ca şi cum ar fi trebuit să citească prin aer mesajul acela, care încă nu exista. Apoi începu.

"Doamnă..."

"Doamnă?"

"Dar cum ai vrea să-i zici? Poate: hei, tu, tîrfuliţă din Casale?"

"Puta de los franceses", lăsă să-i scape în şoaptă Roberto, uimit că Saint-Savin din joacă se apropiase aşa de mult, dacă nu de adevăr, măcar de calomnie.

"Ce-ai spus?"

"Nimic. Prea bine. Doamnă. Apoi?"

"Doamnă, în minunata alcătuire a Universului, a fost scris încă din prima zi a Creaţiunii ca eu să vă întîlnesc şi să vă iubesc. Dar încă de la primul rînd al scrisorii de faţă simt deja cum inima-mi zvîcneşte aşa de tare, încît o să-mi părăsească buzele şi pana înainte de a sfirşi."

"... sfîrşi. Dar nu ştiu dacă-i pe înţelesul..."

"Adevăru-i cu atît mai plăcut cu cît e mai asprit de dificultăţi, şi mai preţuită e revelaţia cu cît ne-a costat mai mult. Ba chiar să înălţăm şi mai mult tonul. Să zicem deci... Doamnă..."

"Iarăşi?"

"Da. Doamnă, pentru o femeie tot aşa frumoasă cum e Alcidiana, era fără îndoială nevoie de un lăcaş, cum are şi această Eroină la care nu se poate ajunge. Cred că prin vrajă fost-aţi strămutată altundeva şi că ţinutul vostru a devenit o a doua Insulă Plutitoare pe care vîntul suspinelor mele o face să se depărteze pe măsură ce-ncerc să mă apropii de ea, de acest ţinut al antipozilor, pămînt la care gheţurile mă împiedică să arunc ancora. Te văd stupefiat, la Grive: ţi se pare tot mediocru?"

"Nu, ba... eu aş spune tocmai dimpotrivă".

"Nu te teme", zise Saint-Savin neînţelegînd bine, "nu vor lipsi nişte contrapunctări de contrarii. Să continuăm. Poate că farmecele domniei tale îţi dau dreptul să rămîi departe aşa cum se cuvine Zeilor. Dar nu ştii oare că Zeii primesc cu îngăduinţă măcar fumul tămîii pe care noi, de-aici de jos, le-o ardem? Nu-mi respinge deci ardoarea: căci deşi posezi în cea mai înaltă măsură frumuseţea şi strălucirea, m-ai face să devin necredincios împiedicîndu-mă să ador în persoana-ţi două dintre cele mai mari atribute zeieşti... Sună mai bine acum?"

În momentul acela Roberto se gîndea că acum singura problemă era ca Francesca Novareza să ştie să citească. Căci odată depăşit bastionul ăsta, orice lucru avea să citească, avea s-o tulbure cu siguranţă, din moment ce el simţea cum se îmbată scriind.

"Doamne sfinte", zise, "are să-nnebunească..."

"O să-nnebunească. Continuă. Departe de a-mi fi pierdut inima atunci cînd ţi-am adus în dar libertatea-mi, din ziua aceea mi-o regăsesc cu mult mai mare şi înmulţită în aşa chip încît, ca şi cum o singură inimă nu mi-ar fi de ajuns ca să te iubesc, ea mi se tot înmulţeşte prin toate arterele unde o simt palpitînd."

"O, Doamne..."

"Păstrează-ţi calmul. Vorbeşti despre iubire, nu iubeşti. Iartă Doamnă, avîntul unui disperat, sau mai bine, nu te osteni: căci niciodată nu s-a pomenit ca suveranii să dea seamă de moartea sclavilor lor. O, da, trebuie să-mi consider soarta demnă de invidie că ţi-ai dat osteneala să cauzezi prăbuşirea-mi: de vei catadicsi cel puţin să mă urăşti, asta-mi va spune că nu-ţi eram indiferent. În ăst fel moartea, cu care crezi că mă pedepseşti, îmi va fi prilej de bucurie. Da, moartea: dacă iubire înseamnă să înţelegi că două suflete au fost create ca să fie unite, cînd unul îşi dă seama că celălalt nu simte iubire, nu-i rămîne decît să moară. Lucru de care ― fiind încă viu, şi pentru puţină vreme, trupul meu ― sufletu-mi, despărţindu-se de el, îţi dă de ştire."

"... despărţindu-se îţi dă...?"

"... De ştire".

"Stai un pic să răsuflu. Mi se-nfierbîntă capul..."

"Controlează-te. Nu confunda iubirea cu arta."

"Dar eu o iubesc! O iubesc, înţelegi?"

"Eu nu. De aceea mi te-ai adresat mie. Scrie fără să te gîndeşti la ea. Gîndeşte-te, să zicem, la Domnul de Toiras..."

"Rogu-te!"

"Nu te strîmba aşa. E un bărbat frumos, la urma urmei. Dar scrie. Doamnă..."

"Din nou?"

"Din nou. Doamnă, sunt dealtfel menit să mor fără vedere. N-ai făcut oare domnia ta din ochii mei două alambicuri, prin care-mi storci viaţa picătură cu picătură? Şi oare cum se face că, cu cît ochii mi se umplu de apă, cu atît ard mai tare? Poate că tatăl meu nu mi-a plăsmuit trupul din acelaşi lut ce dete viaţă primului om, ci din piatră de var, fiindcă apa ce-o risipesc mă mistuie. Şi cum se face oare că mai trăiesc, chiar mistuit, găsind noi lacrimi ce mă-mpuţinează?"

"Nu-i prea din cale-afară?"

"În ocaziile grandioase şi gîndul trebuie să fie grandios".

Acum Roberto nu mai protesta. I se părea că a devenit el Francesca Novareza şi simţea ceea ce ar fi trebuit să simtă ea citind paginile acelea. Saint-Savin dicta.

"Ai lăsat în inima mea, părăsind-o, o neruşinată, care-i icoana ta şi care se laudă că are asupra mea putere de viaţă şi de moarte. Iar domnia ta te-ai îndepărtat de mine aşa cum fac suveranii ce se îndepărtează de locul supliciului de teama de a nu fi supăraţi de cererile de graţiere. Dacă sufletul meu şi iubirea mea se compun din două pure suspine, cînd am să mor mă voi ruga de agonie să mi-l lase pe cel al iubirii mele ultimul, şi aşa voi atinge ― ca pe un dar ultim ― minunea de care trebuie să fii mîndră, că cel puţin pentru o clipă, va mai suspina după Domnia ta un trup fără viaţă."

"... viaţă. Ai terminat?"

"Nu, lasă-mă să mă gîndesc, trebuie o încheiere care să aibă o pointe..."

"O... ce?"

"Ei, da, o mişcare a intelectului ce pare să exprime corespondenţa nemaiauzită dintre două obiecte, dincolo de orice am crede noi, aşa încît în acest plăcut joc al spiritului să se piardă în chip fericit orice preocupare pentru esenţa lucrurilor."

"Nu înţeleg..."

"Vei înţelege. Iată: răsturnăm bunăoară sensul rugăminţii căci la drept vorbind, încă n-ai murit, ca să-i dăm posibilitatea să alerge în ajutorul acestui muribund. Scrie. Ai putea încă, Doamnă, să mă salvezi. Ţi-am dat inima mea. Dar cum pot trăi fără însuşi motorul vieţii? Nu-ţi cer să mi-o dai înapoi, căci tocmai fiind prizoniera domniei tale, ea se bucură de cea mai sublimă dintre libertăţi, dar te rog, trimite-mi-o în schimb pe a domniei tale, căci nu va găsi un altar mai potrivit s-o primească. Ca să vieţuieşti nu ai nevoie de două inimi, iar a mea bate atît de tare pentru domnia ta încît îţi poate asigura cea mai sempiternă dintre fervori".

Apoi, întorcîndu-se pe călcîie şi înclinîndu-se ca un actor care aştepta aplauze, zise: "Nu-i frumos?"

"Frumos? Ba găsesc... cum să zic... că-i ridicol. Nu ţi se pare c-o vezi pe doamna asta alergînd prin Casale, luînd şi aducînd inimi, ca un valet?"

"Ai vrea ca ea să iubească un bărbat care vorbeşte ca un tîrgoveţ oarecare? Iscăleşte-te şi pune sigiliul."

"Dar eu nu mă gîndesc la doamna aceea, mă gîndesc să n-o arate cuiva, aş muri de ruşine."

"N-o va face. Va ţine scrisoarea în sîn şi în fiecare noapte va aprinde o lumînare lîngă pat ca s-o recitească, şi ca s-o acopere cu sărutări. Pune iscălitura şi sigiliul."

"Dar să ne-nchipuim, zic şi eu aşa, că ea nu ştie să citească. Va trebui musai să pună pe cineva să-i spună cu voce tare..."

"Dar domnule de la Grive! Vrei să-mi spui cumva că te-ai aprins după vreo ţărancă? Şi că mi-ai irosit inspiraţia ca să iei piuitul unei mîrlance? Nu rămîne decît să ne batem în duel."

"Era un exemplu. O glumă. Dar am fost învăţat că omul prudent trebuie să cîntărească întîmplările, împrejurările, şi printre cele posibile şi pe cele mai imposibile..."

"Vezi că ai început să înveţi a te exprima cum trebuie. Dar ai cîntărit rău şi ai ales, dintre posibile, pe cel mai de rîs. În orice caz, nu vreau să te silesc. Şterge deci ultima frază şi continuă aşa cum am să-ţi spun..."

"Dar dacă şterg, va trebui să scriu din nou scrisoarea."

"Mai eşti şi leneş. Cel înţelept trebuie să tragă folos şi din lucrurile neplăcute. Şterge... Gata? Aşa". Saint-Savin muiase degetul într-o cană şi apoi lăsase să cadă o picătură peste paragraful şters, obţinînd o mică pată de umezeală, cu marginile decolorate, care, încet, încet se închideau la culoare de negrul cernelii pe care apa îl făcuse să se lăţească pe hîrtie. "Şi acum scrie. Iartă-mă, Doamnă, dacă n-am avut curajul să las în viaţă un gînd care, furîndu-mi o lacrimă, m-a înspăimîntat prin cutezanţa-i. Aşa se întîmplă cînd un foc vulcanic poate da naştere unui rîuşor lin cu ape sărate. Dar, Doamnă, inima mea e ca şi scoica din mare, care sorbind sudoarea zorilor naşte perla, şi creşte totuna cu ea. La gîndul că indiferenţa domniei tale voieşte să-i răpească inimii mele perla pe care a hrănit-o cu atîta gelozie, inima mi se revarsă prin ochi... Iată, la Grive, aşa este neîndoielnic mai bine, am mai redus din excese. Mai bine să încheiem atenuînd exagerările îndrăgostitului, ca să obţinem înduioşarea imensă a iubitei. Semnează, sigilează şi fă ca scrisoarea să ajungă la ea. Apoi aşteaptă."

"Ce s-aştept?"

"Nordul Busolei Prudenţei constă să întinzi pînzele la vînt în Momentul Potrivit. În lucrurile astea aşteptarea nu-i niciodată rea. Prezenţa ne micşorează faima, iar aşteptarea ne-o sporeşte. Stînd departe vei fi luat drept un leu, iar fiind prezent ai putea deveni un şoarece fătat de un munte. Bineînţeles că eşti dotat cu cele mai mari calităţi, dar calităţile îşi pierd luciul dacă pui mîna pe ele prea des, pe cînd fantezia ajunge mai departe decît vederea."

Roberto îi mulţumise şi dăduse fuga acasă ascunzînd scrisoarea la piept ca şi cum ar fi furat-o. Se temea ca cineva să nu-i răpească fructul acelui tainic furt.

Am s-o găsesc, îşi spunea el, am să mă-nclin şi am să-i predau scrisoarea. Apoi se agita în pat gîndindu-se la chipul în care ea avea s-o citească mişcîndu-şi buzele. Acum şi-o închipuia pe Anna Maria Francesca Novareza ca fiind înzestrată cu toate virtuţile acelea pe care Saint-Savin i le atribuise. Declarîndu-şi, fie chiar şi prin vocea altuia, iubirea lui, se simţise şi mai cuprins de iubire. Făcînd ceva ce nu era pe gîndu-i, se încuibase acum în el chiar Gîndul. Acum el o iubea pe Novareză cu aceeaşi aleasă violenţă despre care pomenea scrisoarea.

Pornind în căutarea celei de care era aşa de dispus să rămînă departe, în vreme ce destule bubuituri de tun plouau asupra oraşului, neluînd în seamă pericolul, cîteva zile după asta o zărise la un colţ de stradă, încărcată de spice ca o făptură mitologică. Cu mare tumult lăuntric, alergase în întâmpinarea ei, neştiind bine ce-avea să facă sau să spună.

Apropiindu-se tremurînd de ea, se oprise dinainte-i şi-i zisese: "Domnişoară..."

"Cu mine vorbişi?" răspunsese rîzînd fata, şi apoi adăugase: "Ei şi-apoi?"

"Apoi," Roberto nu găsise altceva mai bun de zis, "aţi putea să-mi arătaţi pe ce parte se ajunge la Castel?"

Iar fata, arătînd cu capul peste umăr, şi mişcîndu-şi claia mare de păr: "Păi, pe colo'şa!" Şi dăduse colţul.

Pe colţul acela, în timp ce Roberto nu ştia dacă s-o urmeze sau nu, căzuse şuierînd o ghiulea, dărîmînd zidul scund al unei grădini şi ridicînd un nour de pulbere. Roberto începuse să tuşească, aşteptase ca pulberea să se împrăştie şi înţelesese că, umblînd el cu prea mare şovăială pe cîmpii largi ai Timpului, pierduse Ocazia.

Ca să se pedepsească, rupsese cu căinţă scrisoarea şi o luase spre casă, în timp ce fîşiile inimii sale frînte se împrăştiau pe jos odată cu bucăţelele de hîrtie.

Prima-i lămurită iubire îl convinsese pentru totdeauna că obiectul iubit se menţine în depărtare şi cred că asta i-a pecetluit soarta lui de îndrăgostit. În zilele următoare se tot întorsese pe la fiecare colţ (pe-acolo pe unde primise vreo ştire, pe unde ghicise o urmă, unde auzise vorbindu-se de ea şi unde o văzuse) ca să realcătuiască un peisaj al memoriei. Îşi conturase astfel un Casale al propriei lui pasiuni, prefăcînd ulicioare, fîntîni, cotituri, în Rîul înclinării, în Lacul Nepăsării sau în Marea Duşmăniei; făcuse din oraşul rănit Ţinutul propriei Duioşii nutrite şi încă de pe-atunci, aşa presupun, insula singurătăţii lui.

13.

Harta Mîngîierii

În noaptea de douăzeci şi nouă iunie un bubuit asurzitor îi deşteptase pe asediaţi, urmat ca de un răpăit de tobe: explodase prima mină pe care duşmanii izbutiseră s-o facă să ia foc pe sub ziduri, făcînd să sară în aer un post de apărare şi îngropînd douăzeci şi cinci de soldaţi. A doua zi, pe la vreo şase seara, se auzise un fel de furtună venind dinspre asfinţit, iar la răsărit apăruse un corn al abundenţei, mai alb decît restul cerului, cu vîrful alungindu-se şi scurtîndu-se. Era o cometă, care-i răvăşise pe oamenii de arme şi-i făcuse pe locuitori să se încuie în casă. În săptămînile următoare săriseră în aer şi alte puncte ale zidului, în timp ce de pe bastioane asediaţii trăgeau în gol, pentru că acum adversarii se mişcau pe sub pămînt, iar galeriile de contramină nu reuşeau să-i dibuiască.

Roberto trăia naufragiul acela ca un pasager străin. Petrecea ceasuri îndelungi discutînd cu părintele Emanuele despre modul cel mai potrivit de a descrie focurile asediului, însă îl frecventa din ce în ce mai mult pe Saint-Savin ca să elaboreze împreună cu el metaforele de aceeaşi promptitudine ce ar fi trebuit să zugrăvească focurile iubirii lui ― despre eşecul avut nu îndrăznise să-i mărturisească. Saint-Savin îi oferea o scenă pe care aventura-i galantă se putea desfăşura în chip fericit; se supunea tăcînd laşităţii de a elabora împreună prietenul alte scrisori, pe care apoi se prefăcea că le înmînează, recitindu-le însă în fiece noapte ca şi cum jurnalul acela plin de suspine i-ar fi fost adresat lui de către ea.

Începu să fabuleze născocind situaţii în care Novareza urmărită de lăncieri, îi cădea istovită în braţe, el îi împrăştia pe duşmani şi o ducea mai mult moartă decît vie într-o grădină unde se bucura de recunoştinţa-i acum neînfrînată. Unor gînduri ca acestea se lăsa el pradă, în patu-i, apoi îşi venea în fire după o lungă pierdere de sine, şi compunea sonete pentru iubita lui.

Îi arătase unul lui Saint-Savin, care comentase astfel: "Îl găsesc de o mare neîndemînare, dacă-mi îngădui, însă mîngîie-te: cea mai mare parte din cei ce-şi zic poeţi la Paris fac unele şi mai rele. Nu mai face poezii despre iubirea domniei tale, căci patima îţi ia acea răceală divină care era gloria lui Catul."

Se pomeni într-o stare melancolică şi i-o spuse lui Saint-Savin: "Bucură-te", comentă prietenul său, "melancolia nu-i drojdia, ci-i flamura sîngelui şi produce eroii, pentru că, învecinîndu-se cu nebunia, îi împinge la faptele cele mai pline de cutezanţă." Dar Roberto nu se simţea îmboldit la nimic, şi se cufunda în melancolia de a nu fi îndeajuns de melancolic.

Surd la strigătele şi la loviturile de tun, auzea zvonuri de uşurare (că e criză în tabăra spaniolă, că armata franceză înaintează încoace), se bucura pentru că pe la jumătatea lui iulie o contramina reuşise în sfîrşit să masacreze mulţi spanioli; dar în timpul ăsta se evacuau şi multe posturi fortificate, iar pe la jumătatea lui iulie avangărzile duşmanului puteau să tragă de-acum chiar în oraş. Afla că unii dintre casalezi încercau să pescuiască în Pad şi, fără să se mai sinchisească dacă străbătea străzi expuse tirurilor duşmane, alerga să se uite, de teamă ca nu cumva imperialii să o împuşte pe Novareză.

Trecea făcîndu-şi drum printre soldaţii în revoltă, al căror contract nu prevedea şi ca ei să sape tranşee; însă casalezii refuzau să facă asta în locul lor, iar Toiras trebuia să le făgăduiască o plată în plus. Se felicita ca toţi ceilalţi, la vestea că Spinola se îmbolnăvise de ciumă, se bucura văzînd că un grup de dezertori napdlitani intraseră în oraş părăsind de frică tabăra duşmană năpădită de ciumă, îl auzea pe părintele Emanuele spunînd că asta ar putea fi cauză de molipsire...

Pe la jumătatea lui septembrie apăru ciuma în oraş, Roberto nu se feri de ea, temîndu-se numai ca Novareza să nu o ia, şi se deşteptă într-o dimineaţă cu febră mare. Izbuti să trimită pe cineva să-l vestească pe părintele Emanuele, şi fu internat pe ascuns în mînăstirea acestuia, evitînd unul dintre lazaretele improvizate unde bolnavii mureau grabnic şi fără vîlvă, ca să nu le atragă atenţia celorlalţi, ce dădeau zor să moară de pirotehnie.

Roberto nu se gîndea la moarte: confunda fierbinţeala cu iubirea, şi visa că pipăie cu mîinile trupul Novarezei, în timp ce mototolea aşternutu-i de paie sau îşi mîngîia părţile asudate şi dureroase ale propriului trup.

În virtutea unei memorii dedate prea mult imaginativului, în seara aceea pe Daphne, în timp ce noaptea înainta, cerul îşi urma mişcările-i încete, iar Crucea Sudului dispăruse la orizont, Roberto nu mai ştia dacă ardea de iubirea din nou stîrnită pentru Diana aceea războinică din Casale, sau pentru Doamna-i la fel de îndepărtată vederii.

Vru să ştie unde anume putuse ea să se refugieze, şi alergă în odaia cu instrumente nautice unde i se păruse că se află şi o hartă a mărilor acelora. O găsi, era mare, colorată, şi incompletă, pentru că pe-atunci multe hărţi erau lăsate neterminate de nevoie: navigatorul îi desena unui uscat nou întîlnit coastele pe care le văzuse, dar lăsa incomplet conturul, neştiind niciodată cum, cît şi pînă unde se întindea uscatul acela; de aceea hărţile Pacificului apăreau adesea ca nişte arabescuri de plaje, schiţări de perimetre, ipoteze de volume, iar bine delimitate apăreau doar puţinele insuliţe ce putuseră fi înconjurate pe mare, precum şi direcţia vînturilor cunoscute din experienţă. Unii, ca să facă să fie recunoscută o insulă, nu făceau altceva decît să-i deseneze cu multă precizie forma crestelor şi a norilor ce se adunaseră deasupră-le, încît să le facă uşor de identificat, aşa cum recunoaştem de departe o persoană după forma pălăriei, sau după mersul într-un fel sau altul.

Acum pe harta aceea se puteau vedea marginile a două coaste aflate faţă-n faţă, despărţite de un canal orientat de la sud la nord, iar una dintre cele două coaste aproape că se închidea cu felurite sinuozităţi definind o insulă, care putea fi chiar Insula lui; dar după o porţiune lată de mare erau alte grupuri de insule doar bănuite, după conformaţia lor prea asemănătoare, care puteau reprezenta şi ele locul unde se afla el.

Am greşi dacă am crede că Roberto era cuprins de vreo curiozitate de geograf; prea îl educase părintele Emanuele să străpungă cu vederea vizibilul prin lentilele ocheanului său aristotelic. Prea mult îl învăţase Saint-Savin să-şi legumească dorinţa cu ajutorul limbajului, care transformă o fecioară în lebădă şi o lebădă în femeie, soarele într-o tipsie şi o tipsie în soare! În puterea nopţii îl găsim pe Roberto visînd năuc peste harta prefăcută de-acum în rîvnitul trup de femeie.

Dacă greşeala îndrăgostiţilor e aceea că scriu numele iubit pe nisipul plajei, pe care apoi îl iau şi-l spală valurile, ce îndrăgostit prudent se simţea el, care încredinţase trupul iubit arcurilor acelora de sîni şi golfuri, pletele ― unduirii uşoare a curenţilor printre meandrele arhipelagurilor, fierbinţeala văratecă a chipului ― scînteierii apelor, misterul ochilor ― azurului unei întinderi pustii; astfel încît harta repeta de mai multe ori trăsăturile trupului iubit, lăsîndu-se aşezat în felurite atitudini în promontorii. Plin de dorinţă, naufragia cu gura pe hartă, sorbea oceanul acela de voluptate, gîdila cîte un cap, nu îndrăznea să pătrundă în vreun canal, cu obrazul întins peste foaie respira suflarea vînturilor, ar fi voit să soarbă vinele de apă şi izvoarele, să se-azvîrle însetat să sece estuarele, să se facă soare ca să poată săruta ţărmurile, maree ca să se dedulcească cu taina strîmtorilor...

Dar nu se bucura de posesie, ci de privaţiune: în timp ce ardea pipăind aiurit acel vag trofeu ieşit dintr-o erudită pană, poate că pe Insula cea adevărată ― acolo unde se întindea ea cu forme şăgalnice pe care harta încă nu putuse să le prindă ― alţii îşi înfigeau dinţii în fructele ei, se scăldau în apele ei... Alţii, nişte uriaşi prostiţi şi feroci îi apucau în clipa aceea cu mîinile lor butucănoase sînii ca nişte vulcani mătăhăloşi, posedau Afrodita aceea delicată, se atingeau de gurile ei cu aceeaşi ignoranţă tîmpă cu care pescarul din Insula Neaflată, de dincolo de ultimul orizont al Canarelor, aruncă fără s-o ştie cea mai rară dintre perle...

Ea în mîinile altui îndrăgostit... Acesta era gîndul supremei beţii în care Roberto se zvîrcolea, scîncind de muşcătura neputinţei. Şi în frenezia aceea, bîjbîind cu mîinile pe masă ca pentru a prinde măcar poala unei rochii, privirea îi lunecă de pe reprezentarea acelui trup al Pacificului cu unduiri de moliciune, pe o altă hartă, în care autorul necunoscut încercase probabil să înfăţişeze traseele purtătoare de foc ale vulcanilor de pe uscatul de la apus: era un portulan al întregului glob, presărat cu panaşe de fum în vîrful proeminenţelor scoarţei pămînteşti, iar în interior avînd o întretăiere de vine arzătoare; el se simţi dintr-o dată că-i imaginea vie a acelui glob, horea expirînd lavă din toţi porii, eructînd limfa voluptăţii nerăsplătite, pierzîndu-şi în cele din urmă simţurile ― nimicit de hidropizia-i pîrjolitoare (aşa scrie el) ― peste carnea aceea australă întrezărită.

14.

Tratat despre Ştiinţa Armelor

Şi la Casale visa spaţii deschise şi valea aceea largă în care o văzuse pentru prima dată pe Novareză. Dar acum nu mai era bolnav şi aşa că se gîndea cu mai multă luciditate că n-avea s-o mai regăsească, pentru că el avea să moară peste puţin timp sau poate pentru că ea murise deja.

În realitate nu era pe moarte, ba chiar începea să se vindece cu încetul, dar nu-şi dădea seama de asta şi lua sfîrşelile convalescenţei drept secătuire de viaţă. Saint-Savin venise deseori să-l vadă, îl ţinea la curent cu mersul întîmplărilor cînd era de faţă părintele Emanuele (care-l pîndea de parcă ar fi voit să-i fure lui acel suflet) şi cînd acesta era nevoit să-i lase singuri (căci în mînăstire se îndeseau acum tratativele) tăifăsuia ca un filosof despre viaţă şi despre moarte.

"Bunul meu prieten, Spinola e pe moarte. Eşti invitat la petrecerile pe care o să le facem cînd ne-om despărţi de el."

"Săptămîna viitoare o să mor şi eu..."

"Nu-i adevărat, aş şti eu să recunosc chipul unui muribund. Dar rău fac că te dezlipesc de gîndul morţii. Ba chiar, profită de boală, ca să faci acest exerciţiu folositor."

"Domnule de Saint-Savin, vorbeşti ca un eclesiastic".

"Da de unde. Eu nu-ţi spun să te pregăteşti pentru viaţa viitoare, ci să foloseşti bine viaţa asta, una, care-ţi este dată, ca să poţi înfrunta, atunci cînd o să vină, unica moarte a cărei experienţă o s-o ai. E necesar să meditezi mai dinainte asupra artei de a muri, ca să reuşeşti pe urmă s-o faci bine o singură dată."

Voia să se ridice din pat, iar părintele Emanuele îl împiedica, pentru că nu credea că este încă gata să se întoarcă în hărţuielile războiului. Roberto îi dădu de înţeles că era nerăbdător să se întîlnească cu cineva. Părintele Emanuele socoti că-i o prostie ca trupul lui, atît de slăbit, să se lase istovit de gîndul trupului altcuiva, şi încercă să facă să-i apară demnă de dispreţ stirpea femeiască: "Acea prea-deşartă Lume Muierească", îi spuse el, "pe care o poartă pe ele anumite Atlase moderne, se roteşte-n jurul Dezonoarei şi are Semnele Racului şi ale Capricornului drept Tropice. Oglinda, care-i este Primul Mişcător, niciodată nu se-ntunecă mai mult ca atunci cînd reflectă Stelele ăstor Ochi lascivi, prefăcute, din cauza Vaporilor răspîndiţi de Amanţii prostiţi, în comete ce vestesc nenorociri Onestităţei".

Roberto nu gustă această alegorie astronomică, nici nu-şi recunoscu iubita în portretul acelor înşelătorii lumeşti. Rămase în pat, dar răspîndea şi mai mult în jur Aburii îndrăgostirii sale.

Alte veşti îi sosiră în timpul ăsta prin domnul Della Saletta. Casalezii se întrebau acum dacă n-ar fi trebuit să le îngăduie francezilor accesul în citadelă: înţeleseseră acum că, dacă voiau să-l împiedice pe duşman să intre în ea, trebuiau să-şi unească forţele. Dar domnul della Saletta lăsa să se înţeleagă că, acum mai mult ca oricînd, în timp ce oraşul părea pe punctul de a cădea, ei, arătînd că colaborează, revizuiau în cugetele lor pactul de alianţă. "Trebuie", zise el, "să fim nevinovaţi ca turturelele cu domnul de Toiras, dar vicleni ca şerpii în cazul în care regele său ar vrea după aceea să vîndă Casale. Se cere să luptăm, dar într-aşa fel încît, dacă oraşul se salvează, să fie şi meritul nostru; însă fără să depăşim măsura, încît dacă el cade, vina să fie numai a francezilor". Şi adăugase, ca pentru edificarea lui Roberto: "Cel prudent nu trebuie să se înhame la un singur car".

"Păi francezii spun că staţi la tocmeală: nimeni nu-şi dă seama cînd luptaţi şi toţi văd că trişaţi cu toptanul!"

"Ca să trăieşti mult e bine să preţuieşti puţin. Vasul crăpat e cel ce nu se sparge niciodată de tot şi ajunge să-ţi mănînce sufletul de mult ce durează."

Într-o dimineaţă, în primele zile ale lui septembrie, căzu peste Casale o ploaie torenţială eliberatoare. Sănătoşi şi convalescenţi, ieşiseră cu toţii afară, să-i ude ploaia, care trebuia să spele orice urmă de molipsire. Era mai mult un mod de a-şi recăpăta puterile decît un leac, iar boala continuă să secere şi după trecerea ploii. Singurele ştiri consolatoare priveau ravagiile pe care ciuma continua să le facă şi în tabăra duşmană.

Fiind acum în stare să se ţină pe picioare, Roberto se aventură afară din mînăstire şi la un moment dat văzu pe pragul unei case însemnate cu cruce verde, ce o declara a fi un loc contagios, pe Anna Maria sau pe Francesca Novareza. Era scofîlcită ca o figură din Alaiul Morţii. Din albă ca neaua şi rumenă ce fusese, ajunsese gălbejită de tot, deşi, tot mai amintea, în trăsăturile-i veştede de vechile-i graţii. Roberto îşi aminti de o frază a lui Saint-Savin: "Mai continua-vei oare să îngenunchezi dinainte-i după ce bătrîneţea va face din trupul acela o arătare, bună atunci doar să-ţi amintească de iminenţa morţii?"

Fata plîngea pe umărul unui capucin, de parcă ar fi pierdut o fiinţă dragă, poate pe francezul ei. Capucinul, cu faţa şi mai sură decît barba, o susţinea arătînd cu degetu-i osos către cer, de parcă spunea "într-o zi, acolo sus..."

Iubirea devine un lucru mental numai atunci cînd trupul doreşte iar dorinţa-i e călcată în picioare. Dacă trupu-i de plîns şi neînstare să mai dorească, lucrul mental piere. Roberto descoperi că era atît de slăbit, încît nu mai era în stare să iubească. Exit Anna Maria (Francesca) Novareza.

Se întoarse în mînăstire şi se întinse la loc în pat, hotărît să moară de-a binelea: prea mult suferea văzînd că nu mai suferă. Părintele Emanuele îl mîna la aer curat. Dar veştile pe care i le aduceau alţii de afară nu-l încurajau să trăiască. Acum, pe lîngă ciumă, mai era şi foametea, ba chiar ceva şi mai rău, o vînătoare îndîrjită după hrana pe care casalezii o mai ţineau încă ascunsă şi nu voiau s-o dea aliaţilor. Roberto spuse că dacă nu putea muri de ciumă voia să moară de foame.

Pînă la urmă părintele Emanuele îşi dădu seama ce-i cu el şi-l alungă. În timp ce dădea colţul, se întîlni nas în nas cu un grup de ofiţeri spanioli. Dădu s-o rupă la fugă, însă aceia îl salutară ceremonios. Înţelese că, după ce căzuseră atîtea bastioane, duşmanii se înnădiseră acum în diferite puncte ale aşezării, fapt pentru care se putea zice că nu cei de pe cîmp asediau Casale, ci Casale îşi asedia acum Castelul.

În capătul străzii îl întîlni pe Saint-Savin: "Dragă La Grive", zise acesta, "te-ai îmbolnăvit francez şi te-ai vindecat spaniol. Partea asta a oraşului este acum în mîna duşmanului."

"Iar noi putem trece?"

"Nu ştii că a fost semnat un răgaz de pace? Şi apoi, spaniolii vor castelul, nu noi. În partea franceză vinu-i pe terminate iar casalezii îl scot la iveală din pivniţele lor de parcă ar fi sîngele Domnului Nostru Isus Hristos. Nu-i poţi împiedica pe nişte francezi ca lumea să frecventeze anumite taverne din partea asta, unde acum hangiii importă vin foarte bun din ţinut. Iar spaniolii ne primesc ca pe nişte mari seniori. Numai că trebuie să respectăm convenienţele: dacă vrem să ne luăm la harţă, trebuie s-o facem la noi acasă cu compatrioţii, căci în partea asta trebuie să ne comportăm curtenitor, cum e cazul între duşmani. Aşa că mărturisesc că partea spaniolă are mai puţine distracţii decît cea franceză, cel puţin pentru noi. Însă alătură-te nouă: în seara asta vrem să-i cîntăm serenade unei doamne care ne-a ascuns farmecele ei pînă mai alaltăieri, cînd am văzut-o arătîndu-se pentru o clipă la fereastră."

Aşa că în seara aceea Roberto regăsi cinci chipuri cunoscute din anturajul lui Toiras. Nu lipsea nici măcar abatele, care pentru ocazia aceea se împodobise cu bumbi şi dantele, şi cu eşarfă de atlaz. "Domnul să ne ierte", zicea el cu o nesăbuită ipocrizie, "dar trebuie să ne mai înveselim şi sufletul, dacă vrem să ne facem datoria şi de-aici înainte..."

Casa se afla într-o piaţă, în partea ce era acum spaniolă, dar spaniolii la ora aceea erau pesemne cu toţii prin cîrciumi. În pătratul de cer desenat de acoperişurile joase şi de coroanele copacilor care mărgineau piaţa, luna trona sus, senină, abia puţin pişcată şi se oglindea în apa unei fîntîni care murmura în centrul pătratului aceluia liniştit.

"O, tu, prea dulce Diana," zise Saint-Savin, "cît trebuie să fie acum de calme şi de liniştite oraşele, ca şi satele tale, care nu cunosc războiul, căci Selenarii vieţuiesc dintr-o fericire a lor naturală, neştiutori de păcat..."

"Nu vorbi cu păcat, domnule de Saint-Savin", îi zisese abatele, "căci chiar dacă luna ar fi locuită, cum în deşert a vorbit în romanu-i recent domnul de Moulinet, şi cum Scripturile nu ne învaţă, prea nefericiţi ar fi locuitorii aceia ai ei, căci nu au cunoscut întruparea."

"Şi din cale afară de crud va fi fost Domnul Dumnezeu, privîndu-i pe ei de o revelaţie ca asta", ripostase Saint-Savin.

"Nu încerca să pătrunzi tainele dumnezeieşti. Domnul nu a îngăduit să se predice despre Fiul său nici indigenilor din cele două Americi, dar în bunătatea lui le trimite acum misionari, ca să le aducă lumina".

"Dar atunci de ce seniorul papă nu trimite misionari şi pe lună? Oare Selenarii nu sînt fii ai Domnului?" "Nu spune nerozii!"

"Nu iau în seamă că m-aţi făcut nerod, domnule abate, dar aflaţi că sub această nerozie se ascunde o taină, pe care desigur seniorul papă nu voieşte s-o dezvăluie. Dacă misionarii ar descoperi locuitori pe lună şi i-ar vedea că privesc spre alte lumi, care sînt în bătaia ochilor lor şi nu spre a noastră, i-ar vedea întrebîndu-se dacă nu cumva şi în acele lumi nu trăiesc alte fiinţe asemănătoare nouă. Şi ar trebui să se întrebe şi dacă stelele fixe nu sînt şi ele tot nişte sori înconjuraţi de lunele lor şi de alte planete ale lor, şi dacă locuitori acelor planete nu văd şi ei alte stele necunoscute nouă, care ar fi, tot aşiderea, sori cu planete aşijderea, şi tot astfel, la infinit..."

"Dumnezeu ne-a făcut neputincioşi de a gîndi infinitul, şi de aceea mulţumeşte-te neam omenesc şi nu te rătăci."

"Serenada, serenada", şopteau ceilalţi. "Aceea e la fereastră". Iar fereastra apărea inundată într-o lumină roşietica ce venea dinlăuntrul unui alcov plin de ademeniri. Dar cei doi certăreţi se aprinseseră de-a binelea.

"Şi mai puneţi", insista în zeflemea Saint-Savin, "că dacă lumea ar fi finită şi înconjurată de Nimic, Dumnezeu ar fi şi el finit: ar fi de datoria lui, cum spuneţi domnia voastră, să stea în cer şi pe pămînt şi în tot locul; n-ar putea să stea unde nu se află nimic. Nimicul este un ne-loc. Ori poate, ca să lărgească lumea, ar trebui să se lărgească pe sine însuşi, născîndu-se pentru prima oară acolo unde mai înainte nu era, fapt ce se-mpotriveşte pretenţiei sale de veşnicie."

"De ajuns, domnule! Tăgăduieşti veşnicia Celui Veşnic, şi asta nu ţi-o îngădui. A sosit clipa să te ucid, pentru ca aşa-zisul duh tare al domniei tale să nu ne mai poată aduce slăbiciune!" Şi trase spada din teacă.

"Fie precum doriţi", zise Saint-Savin salutînd şi punîndu-se în gardă.

"însă eu n-am să vă ucid: nu vreau să iau din soldaţii regelui meu. Pur şi simplu vă voi desfigura, aşa încît să supravieţuiţi purtînd o mască, cum fac comedianţii italieni, e o demnitate ce vi se potriveşte. Vă voi face o cicatrice de la ochi pînă la buză şi vă voi da lovitura asta frumoasă de jugănit grăsunii numai după ce vă voi fi servit, între două ciomăgeli, o lecţie de filosofie naturală."

Abatele atacase încercînd să lovească imediat dînd puternic cu tăişul de sus în jos, strigîndu-i că era un gîndac veninos, un purece, un păduche ce trebuia strivit fără milă. Saint-Savin parase, îl încolţise la rîndu-i, îl împinsese lîngă un copac, dar trîntind cîte o filosofie la fiece mişcare.

"Hei, buşumatele şi dărîmatele sînt lovituri vulgare ale celor orbiţi de mînie! Vă e de lipsă o Idee a Scrimei. Dar sînteţi lipsit şi de caritate, dispreţuind purecii şi păduchii. Sînteţi un animal prea mic ca să puteţi să vă imaginaţi lumea ca pe un animal mare, lucru ce ni l-a arătat şi divinul Platon. Încercaţi să gîndiţi că stelele sînt nişte lumi cu alte animale mai mici, şi că animalele mai mici servesc reciproc de lumi altor popoare ― şi atunci n-o să mai găsiţi că-i contradictoriu să gîndiţi că şi noi, şi caii, şi elefanţii, sîntem lumi pentru purecii şi păduchii care locuiesc pe noi. Ei nu ne percep din cauza mărimii noastre, şi tot aşa noi nu percepem lumi mai mari, din cauza micimii noastre. Poate că există acum un popor de păduchi care ia corpul domniei voastre drept o lume, şi cînd unul dintre ei vă va fi străbătut de la frunte pînă la ceafă, semenii lui zic despre el că a îndrăznit să ajungă la hotarele terrei cognita. Acest popor mic ia părul vostru drept nişte păduri din ţara sa şi atunci cînd am să vă rănesc va vedea rănile voastre ca pe nişte lacuri şi mări. Cînd vă pieptănaţi, ei iau agitaţia asta drept fluxul şi refluxul oceanului, şi-i spre răul lor că lumea le e atît de schimbătoare, din pricina năravului vostru de a vă pieptăna la fiece clipă ca o femeie, iar acum cînd vă tai ciucurele ăsta vor crede că strigătul vostru de mînie este un uragan, poftim!" Şi îi descususe o podoabă, ajungînd aproape să-i spintece mantia brodată.

Abatele spumega de mînie, se dusese către centrul pieţei, privind în spate ca să se asigure că are spaţiu pentru fentele pe care acum le încerca, apoi retrăgîndu-se, ca să-şi acopere spatele cu fîntîna.

Saint-Savin părea că dansează în jurul lui fără să atace: ("Ridicaţi capul, domnule abate, priviţi luna, şi reflectaţi că dacă Dumnezeul vostru ar fi putut face sufletul nemuritor, ar fi putut tot aşa să facă şi lumea infinită. Dar dacă lumea e infinită, va fi astfel atît în spaţiu cît şi în timp, şi deci va fi eternă, şi cînd există o lume eternă, care n-are nevoie de creaţie, atunci ar fi inutil de conceput ideea de Dumnezeu. Oh, ce înşelătorie, domnule abate, dacă Dumnezeu e infinit nu puteţi să-i limitaţi puterea: el n-ar putea niciodată ab opere cessare, şi aşa că lumea ar fi infinită; iar dacă lumea-i infinită n-are cum să mai existe Dumnezeu, aşa cum peste puţin timp n-or să mai existe ciucuri pe tunica domniei voastre!" Şi unind zisele cu fapta, îi mai tăiase cîteva pandantive de care abatele era atît de mîndru, apoi scurtase garda ţinînd vîrful spadei puţin mai sus; iar în timp ce abatele încerca să strîngă de aproape, dăduse o lovitură seacă în tăişul spadei adversarului. Abatele aproape că lăsase să-i cadă spada, strîngîndu-şi cu stînga încheietura mîinii drepte de durere.

Apoi uriaşe: "Pînă la urmă tot trebuie să te spintec, necredinciosule, blasfemiatorule, Spurcăciunea Domnului, pe toţi sfinţii blestemaţi ai Paradisului, pe Sîngele Răstignitului!"

Fereastra doamnei se deschisese, cineva se arătase în ea şi scosese un strigăt. Acum cei de faţă uitaseră de scopul isprăvii lor şi se agitau în jurul celor doi duelgii, care urlînd dădeau roată fintînii, în timp ce Saint-Savin îşi dezorienta adversarul cu o serie de ocoluri în cerc şi de lovituri cu vîrful.

"Nu chemaţi în ajutor misterele întrupării, domnule abate", îl tachina el. "Sfinta biserică romană a domniei voastre v-a învăţat că bulgărele nostru de lut este centrul universului ce se învîrte în juru-i făcînd-o pe menestrelul şi cîntîndu-i muzica sferelor. Fiţi atent, vă lăsaţi împins prea mult către cişmea, o să vă udaţi poalele ca un bătrîn bolnav de pietre la băşică... Dar dacă în golul cel mare se învîrt lumi infinite, cum a spus un mare filosof pe care cei de teapa voastră l-au ars la Roma, foarte multe fiind locuite de creaturi ca noi, şi dacă toate ar fi fost create de Dumnezeul vostru,  atunci ce-am  mai face cu Mîntuirea?"

"Ce-o să facă domnul cu tine, blestematule!" strigase abatele, parînd cu greu o lovitură dată pe dos din încheietura mîinii.

"Oare Crist s-a întrupat numai o singură dată? Deci păcatul originar s-a dat o singură dată pe globul ăsta? Ce nedreptate! Fie pentru alţii, ce au fost privaţi de întrupare, fie pentru noi, deoarece, în cazul ăsta, în toate celelalte lumi oamenii ar fi perfecţi ca strămoşii noştri înainte de păcat, şi s-ar bucura de o fericire naturală fără povara Crucii. Ori poate că nenumăraţi Adami au comis de nenumărate ori prima greşeală, ispitiţi de infinite Eve cu infinite mere, iar Crist a fost obligat să se întrupeze, să predice şi să pătimească pe Muntele Calvarului de infinite ori, şi poate că o mai face şi acum, iar dacă lumile sînt infinite, infinită va fi şi sarcina lui. Infinită sarcina lui, infinite formele supliciului său: dacă dincolo de Calea Laptelui ar exista un pămînt pe care oamenii au şase braţe, ca cei care sînt pe Terra Incognita a noastră, fiul lui Dumnezeu nu va fi ţintuit pe o cruce, ci pe un lemn în formă de stea ― lucru ce mi se pare demn de un autor de comedii".

"Destul, voi pune eu capăt comediei tale!" urlă abatele ieşindu-şi din fire, şi se aruncă asupra lui Saint-Savin înteţindu-şi ultimele lovituri.

Saint-Savin le răspunse parînd tocmai la timp, apoi, în mai puţin de o clipă, în timp ce abatele mai ţinea încă spada înălţată după ce parase o lovitură dată mai înainte, se mişcă ca şi cum ar fi vrut să încerce o lovitură rotită pe dos şi, se prefăcu a cădea în faţă. Abatele se trase într-o parte, sperînd să-l lovească în cădere. Dar Saint-Savin, care nu-şi pierduse controlul asupra picioarelor, se şi ridicase la loc fulgerător, luîndu-şi avînt cu stînga sprijinită pe pămînt, iar dreapta îi fulgerase în sus: era Lovitura Pescăruşului.

Vîrful spadei făcuse un semn pe faţa abatelui, tăind de la rădăcina nasului pînă la buză, despicîndu-i mustaţa stîngă.

Abatele blestema, aşa cum nici un epicureu n-ar fi îndrăznit vreodată, în timp ce Saint-Savin lua poziţie de salut, iar cei de faţă aplaudau lovitura aceea de maestru.

Dar exact în momentul acela, din fundul pieţii sosea o patrulă spaniolă, poate atrasă de zgomote. Din instinct francezii puseseră mîna pe spade, spaniolii văzură şase inamici înarmaţi şi strigară că e o trădare. Un soldat îşi aţinti puşca şi trase. Saint-Savin căzu lovit la piept. Ofiţerul băgă de seamă că patru persoane, în loc să se pregătească să atace, se repezeau alergînd către cel căzut aruncînd armele, se uită la abatele cu faţa plină de sînge, înţelese că deranjase un duel, dădu un ordin alor săi, şi patrula dispăru.

Roberto se aplecă asupra bietului său prieten. "Ai văzut", articula cu greu Saint-Savin, "ai văzut, la Grive, lovitura mea? Gîndeşte-te la ea şi exerseaz-o. Nu vreau ca secretul să moară odată cu mine..."

"Saint-Savin, prietene", plîngea în hohote Roberto, "nu trebuie să mori aşa dintr-o prostie!"

"Prostie? Am bătut un prost şi mor pe locul luptei, şi de glonte duşman. În viaţa mea am ales o măsură bine cumpănită... Să vorbeşti mereu serios e plictisitor. Să glumeşti tot timpul, e de dispreţuit. Să tot filosofezi, e trist. Să-ţi baţi joc, e neplăcut. Am jucat rolul tuturor personajelor după timp şi prilej, şi cîteodată am fost chiar şi nebun de curte. Dar astă-seară, dacă ai să istoriseşti cum trebuie povestea, nu va fi fost o comedie, ci o frumoasă tragedie. Şi nu te întrista că eu mor, Roberto", şi pentru prima oară îi zicea pe nume, "une heure apres la mort, notre ame evanouie, sera ce que'elle estoit une heure avant la vie... Frumoase versuri, nu? Şi expiră. Hotărîndu-se ei să spună o minciună nobilă, la care consimţi pînă şi abatele, spuseră în jur că Saint-Savin murise într-o ciocnire cu lăncierii care se apropiau de castel. Toiras şi toţi ofiţerii îl plînseră ca pe un viteaz. Abatele povesti că în înfruntarea aceea fusese rănit, şi se pregăti să primească un beneficiu ecleziastic atunci cînd avea să se întoarcă la Paris.

În scurt timp Roberto îşi pierduse tatăl, iubita, sănătatea, prietenul şi poate şi războiul.

Nu izbuti să găsească mîngîiere la părintele Emanuele, acesta fiind prea ocupat cu conciliabulele sale. Reintră în slujba domnului de Toiras, ultima imagine familiară şi, purtîndu-i ordinele, fu martorul ultimelor evenimente.

La 13 septembrie sosiră la castel trimişii regelui Franţei, ai ducelui de Savoia, şi căpitanul Mazzarini. Armata de sprijin se afla şi ea în tratative cu spaniolii. Printre ultimele ciudăţenii ale acestui război, francezii cereau răgaz ca să poată ajunge la timp să salveze oraşul; spaniolii îl acordau pentru că şi tabăra lor, devastată de ciumă, era în criză, se înmulţeau dezertările, iar Spinola abia se mai ţinea acum de viaţă cu dinţii. Toiras se trezi că i se impun de către noii veniţi termenele acordului, care îi îngăduiau să continue să apere Casale deşi oraşul era acum cucerit: francezii aveau să se grămădească cu toţii în Citadelă, lăsînd oraşul şi pînă şi Castelul în mîinile spaniolilor, cel puţin pînă la 15 octombrie. Dacă la data aceea armata de sprijin nu avea să soseacă, francezii trebuiau să plece şi de acolo, definitiv înfrînţi. Altminteri spaniolii aveau să restituie oraşul şi castelul.

Deocamdată, asediatorii aveau să-i aprovizioneze cu merinde pe asediaţi. Bineînţeles că nu-i ăsta modul în care ni se pare nouă că trebuia să aibă loc un asediu pe timpurile acelea, însă era modul în care pe atunci i se îngăduia să aibă loc. Nu era război, era ca un joc de zaruri, ce se întrerupea cînd adversarul trebuia să se ducă să urineze. Sau ca un pariu pe calul învingător. Iar calul era armata aceea, ale cărei proporţii creşteau încet, încet, pe aripile speranţei, dar pe care nimeni nu o văzuse. Se trăia şi la Casale, în Citadelă, ca şi pe Daphne: închipuindu-ţi o insulă îndepărtată şi cu intruşi la tine acasă.

Dacă avangărzile spaniole se purtaseră cum trebuie, acum intra în oraş grosul armatei, iar casalezii trebuiră să aibă de furcă cu îndrăciţii care rechiziţionau totul, violau femeile, băteau bărbaţii şi-şi permiteau plăcerile vieţii de oraş după luni de zile petrecute în păduri şi pe cîmp. Şi, egal împărţită între cuceritori, cuceriţi şi cei baricadaţi în Citadelă, trona ciuma.

La 25 septembrie se răspîndi zvonul că murise Spinola. Mare bucurie în Citadelă, tulburare printre cuceritori, rămaşi orfani şi ei, ca şi Roberto. Urmară zile mai incolore decît cele petrecute pe Daphne, pînă ce, la 22 octombrie se anunţă armata de sprijin, care era acum la Asti. Spaniolii se apucaseră să înarmeze castelul şi să alinieze tunurile pe malurile Padului, fără să mai respecte (blestema Toiras) tratatul prin care la sosirea armatei trebuiau să părăsească oraşul. Spaniolii, prin gura domnului de Salazar, aminteau că acordul fixa ca dată ultimă 15 octombrie şi, în acest caz, francezii erau cei ce ar fi trebuit să cedeze Citadela cu o săptămînă mai înainte.

La 24 octombrie de pe bastioanele Citadelei se observară mari mişcări printre trupele inamice, Toiras se pregăti să-i susţină cu tunurile pe francezii care soseau; în zilele următoare spaniolii începură să-şi îmbarce bagajele pe fluviu pentru a le expedia la Alecsandria, iar în Citadelă asta păru să fie un semn bun. Dar duşmanii de pe fluviu începeau şi să lege poduri de bărci ca să-şi pregătească retragerea. Iar asta i se păru aşa de puţin elegant lui Toiras, încît puse tunurile pe ele. De necaz, spaniolii îi arestară pe toţi francezii care se mai găseau încă în oraş, şi cum de mai erau unii acolo, mărturisesc că-mi scapă, însă aşa relatează Roberto, iar de acum înainte de la asediul acela sînt gata să mă aştept la orice.

Francezii erau aproape şi se ştia că Mazzarini făcea de toate ca să împiedice confruntarea, avînd mandatul papei. Se deplasa de la o armată la cealaltă, se întorcea să raporteze în mînăstirea părintelui Emanuele, pleca din nou călare ca să ducă propunerile de la unii la alţii. Roberto îl vedea mereu de departe, şi singur, acoperit de praf, scoţîndu-şi cu dărnicie pălăria în faţa tuturor. Ambele părţi stăteau în acest timp pe loc, pentru că prima care ar fi făcut vreo mişcare ar fi primit şah şi mat. Roberto ajunse să se întrebe dacă întîmplător armata de sprijin nu era cumva o născocire a căpitanului aceluia tînăr, care-i făcea să viseze acelaşi vis pe asediatori şi pe asediaţi.

În realitate încă din iunie se ţinuse o reuniune a electorilor imperiali la Ratisbona, iar Franţa îşi trimisese acolo ambasadorii, printre care era şi părintele Iosif. Şi, în timp împărţeau oraşe şi ţinuturi, ajunseseră la o înţelegere asupra oraşului Casale încă de la 13 octombrie. Mazzarini o aflase din vreme, cum îi spuse părintele Emanuele lui Roberto, iar problema era numai să-i convingă fie pe cei care urmau să sosească, fie pe cei care-i aşteptau, de lucrul ăsta. Spaniolii primiseră şi ei ştiri destule, însă fiecare spunea contrariul celeilalte; francezii ştiau şi ei cîte ceva, dar se temeau că Richelieu nu era de acord ― şi de fapt nu era, dar încă din zilele acelea viitorul cardinal Mazarin îşi da de furcă să facă să meargă lucrurile cum le voia el şi fără ştirea celui ce avea mai apoi să-i devină protector.

Astfel stăteau lucrurile cînd la 26 octombrie cele două armate se aflară faţă-n faţă. La răsărit, pe buza colinelor de către Frassinetto, se înşiruise armata franceză; în faţa ei, cu fluviul la stînga, pe cîmpul dintre ziduri şi coline, armata spaniolă, în care Toiras trăgea cu tunurile din spatele ei.

Un şir de care duşmane tocmai ieşea din oraş, Toiras îşi adunase puţina călărime care-i mai rămăsese şi o aruncase afară din oraş, ca să le oprească. Roberto implorase să ia parte la acţiune, dar nu-i fusese îngăduit. Acum se simţea ca pe puntea de sus a unei corăbii, din care nu putea debarca, măsurînd cu ochii întinderea mării şi vîrfurile unei Insule ce i se refuza.

Se auziseră la un moment dat focuri de armă, poate că cele două avangărzi începeau să ia contact între ele: Toiras hotărîse ieşirea, ca să-i angajeze pe două fronturi pe oamenii Maiestăţii Sale Catolice. Trupele stăteau gata să iasă în afara zidurilor, cînd Roberto, din bastioane, văzu un călăreţ negru care, fără să se sinchisească de primele gloanţe, alerga acum prin mijlocul celor două armate, chiar pe linia de foc, fluturînd o hîrtie şi strigînd, cum au relatat mai apoi cei ce erau de faţă, "Pace, Pace!"

Era căpitanul Mazzarini. În cursul ultimelor lui pelerinaje între un parapet şi celălalt, îi convinsese pe spanioli să accepte acordurile de la Ratisbona. Războiul luase sfîrşit. Casale îi rămînea lui Nevers, francezii şi spaniolii se angajau să-l părăsească. În timp ce rîndurile se împrăşitau, Roberto sări în şaua credinciosului său Pagnufli şi alergă la locul confruntării oprite. Văzu gentilomi în armuri aurite ocupaţi cu saluturi foarte complicate, cu complimente, cu paşi de dans, în timp ce se pregăteau nişte tăbliţe găsite întîmplator ca să fie sigilate pactele.

În ziua următoare începeau plecările, mai întîi spaniolii, apoi francezii, dar cu unele confuzii, cu întîlniri întîmplătoare, cu schimburi de daruri, oferte de prietenie, pe cînd în oraş putrezeau la soare cadavrele ciumaţilor, văduvele plîngeau în hohote, unii dintre tîrgoveţi se trezeau în cîştig şi cu bani sunători şi cu boala franţuzească, fără însă să se fi culcat decît cu propriile neveste.

Roberto încercă să dea de ţăranii lui. Dar despre armata de la Griva nu mai ştia nimeni nimic. Unii probabil muriseră de ciumă, iar ceilalţi se împrăştiaşeră. Roberto crezu că se întorseseră acasă, iar de la ei maică-sa poate că şi aflase de moartea bărbatului ei. Se întrebă dacă nu era cazul să-i fie aproape în momentul acela, dar nu mai înţelegea nici el care-i era datoria.

E greu de spus ce anume îi zdruncinase mai mult credinţa: lumile infinit de mici şi infinit de mari, într-un gol fără Dumnezeu şi fără regulă, pe care Saint-Savin îl făcuse să le întrevadă, lecţiile de prudenţă ale lui Saletta şi Salazar, sau arta Emblemelor Eroiceşti pe care părintele Emanuele i-o lăsa ca pe unica ştiinţă.

Din felul în care evocă el toate astea pe Daphne, consider că la Casale, pe cînd îşi pierdea şi părintele şi pe sine într-un război făcut numai din tropi şi fără nici o semnificaţie, Roberto învăţase să vadă universul lumesc ca pe o nesigură urzeală de enigme, în spatele căreia nu mai stătea nici un Autor; sau dacă era vreunul, părea pierdut în a se recupera pe sine din perspective nenumărate.

Dacă acolo intuise o lume ce nu mai avea centru, făcută numai şi numai din perimetre, aici se simţea cu adevărat în cea mai de pe urmă şi mai pierdută dintre periferii; pentru că, dacă exista vreun centru, se afla în faţă-i, iar el îi era acestuia satelitul nemişcat.

15.

Ceasuri (unele oscilatorii)

Cred că tocmai de aceea, de vreo sută şi ceva de pagini eu vorbesc despre atîtea întîmplari care au precedat naufragiul pe Daphne, însă pe Daphne nu fac să se întîmple nimic. Faptul că zilele petrecute la bordul unei corăbii pustii sînt deşarte, nu mi se poate imputa mie, căci încă nu se ştie dacă povestea asta merită s-o transcriu, şi nici lui Roberto. În cel mai rău caz, lui putem să-i reproşăm doar că a irosit o zi întreagă (căci, una peste alta, n-au trecut decît vreo treizeci de ore de cînd îşi dăduse el seama că cineva i-a furat ouăle), ca să-şi poată lua gîndul de la singura posibilitate care ar fi putut să dea ceva sare şederii lui acolo. Aşa cum avea să se lămurească foarte curînd, era inutil să creadă că Daphne era aşa de nevinovată. Pe hîrbul ăla se învîrtea, sau stătea la pîndă cineva sau ceva care nu era numai el. Nici măcar pe corabia aceea nu puteai concepe un asediu în stare pură. Duşmanul era ascuns în casă.

Ar fi trebuit s-o bănuiască încă din noaptea îmbrăţişării aceleia cartografice a lui. După ce-şi venise în fire, i se făcuse sete, carafa era goală şi se dusese să caute un butoi cu apă. Cele pe care le pusese el ca să strîngă apă de ploaie erau grele, însă erau altele mai mici în cămară. Se duse într-acolo, îl luă pe primul care se afla la îndemînă ― reflectînd mai tîrziu, admise că era prea la îndemînă ― şi, ajuns în cameră, îl pusese pe masă, scoţînd-i cepul.

Nu era apă şi tuşind îşi dădu seama că butoiaşul conţinea rachiu. Nu putea spune de care, dar ca un bun ţăran ce era, putea spune că nu era din vin. Găsise că băutura nu era rea şi abuză de ea cu neaşteptată veselie. Nu-i trecu prin minte că, dacă butoiaşele din cămară erau toate de felul ăsta, ar fi trebuit să se îngrijească de proviziile lui de apă curată. Nici nu se întrebă cum se făcea că în prima seară trăsese puţin din primul butoi din rezerva aceea şi îl găsise plin cu apă dulce. Numai pe urmă se convinse că Cineva pusese, după aceea, darul cel insidios în aşa fel încît el să-l ia pe acela întîi. Cineva care îl voia în stare de ebrietate, ca să-l aibă în puterea-i. Dar dacă acesta era planul, Roberto i se conformă cu prea mult entuziasm. Nu cred că băuse cine ştie cît, dar pentru un novice ca el, cîteva pahare erau prea destule.

Din toată povestea care urmează rezultă că Roberto a trăit întîmplarile următoare în stare de beţie şi că tot aşa avea să facă şi în celelalte zile.

Aşa cum îi stă bine omului beat, adormi. Însă chinuit de o sete şi mai mare. În somnul acela cleios îi tot revenea în minte o ultimă imagine din Casale. Înainte de plecare se dusese să-l salute pe părintele Emanuele şi îl găsise demontîndu-şi şi împachetîndu-şi maşina lui poetică, ca să se întoarcă la Torino. Dar, lăsîndu-l pe părintele Emanuele, se abătuse pe la carele pe care spaniolii şi imperialii le vîrfuiau cu piesele maşinăriilor lor de asediu.

Roţile acelea dinţate erau cele care-i populau acum visul: auzea un scrîşnet de şuruburi, un rîjgîit de ţîţîni, şi erau zgomote pe care de data asta nu putea să le producă vîntul, pentru că marea era netedă ca uleiul. Deranjat din somn, asemeni celora care la deşteptare visează că visează, făcuse o sforţare să redeschidă ochii, şi auzise tot zgomotul acela, care venea fie de sub punte, fie din cambuză.

Ridicîndu-se în picioare, simţea o mare durere de cap. Ca să-i treacă, nu-i veni altă idee mai bună decît să se lipească din nou de butoiaş, iar cînd se dezlipi de el, se simţea şi mai rău ca înainte. Se înarma, vîrîndu-şi de mai multe ori greşit cuţitul la brîu, îşi făcu o mulţime de cruci, şi coborî clătinîndu-se pe picioare.

Sub el, acum ştia asta, se afla bara de la timonă. Coborî mai jos, pînă la capătul scăriţei: dacă o lua spre proră ar fi intrat în despărţitura cu plante. Către pupă era o uşă închisă pe care nu o violase încă. Din locul acela venea acum, foarte tare, un tic-tăcăit multiplu şi inegal, ca o suprapunere de ritmuri numeroase, printre care putea distinge cînd un tic-tic, cînd un toc-toc şi un tac-tac, dar impresia luată la un loc era aceea a unui ti-ti-chete-toc-tacata-chete-tic. Era ca şi cum în spatele acelei uşi ar fi fost un roi de viespi şi de bondari, şi toţi ar fi zburat furioşi pe diferite traiectorii, izbindu-se de pereţi şi repezindu-se din nou unii împotriva altora. Aşa încît îi era frică să deschidă, temîndu-se să nu fie năpădit de atomii înnebuniţi din stupul acela.

După ce stătu multe clipe uluit, se hotărî. Folosi patul puştii, făcu să sară lacătul şi intră.

Încăperea primea lumină de la un alt sabord şi adăpostea ceasuri. Ceasuri. Ceasuri cu apă, cu nisip, ceasuri părăsite pe lîngă pereţi dar mai ales ceasuri mecanice aşezate pe diferite suporturi şi lăzi, ceasuri puse în mişcare de înceată coborîre a unor greutăţi şi contragreutăţi, de roţi care pişcau alte roţi, iar acestea, la rîndul lor, altele, pînă ce ultima dintre ele ciupea cele două palete inegale ale unei baghete verticale, făcîndu-le să îndeplinească două jumătăţi de învîrtitura în direcţii opuse, aşa încît aceasta, prin indecenta-i hîţînare punea în mişcare de balanţă o bară orizontală legată la extremitatea superioară; ceasuri cu arc în care un fel de con cu şenţuleţe desfăşura un lănţug, tras de mişcarea circulară a unui butoiaş care-l lua în stăpînire ochi cu ochi, za cu za.

Unele dintre ceasurile acestea îşi ascundeau mecanismele sub aparenţele unor ornamente ruginite şi făurituri de daltă roase, arătînd numai mişcarea înceată a acelor lor; dar cea mai mare parte din ele îşi arătau fierăriile scrîşnitoare, şi aminteau de dansurile acelea ale Morţii în care singurul lucru mişcător sînt scheletele rînjite care agită coasa Timpului.

Toate aceste maşinării erau active, clepsidrele mai mari care încă mai molfăiau nisip, cele. ai mici aproape pline în jumătatea de jos, iar restul era o scrîşnire de dinţi, o mestecătură astmatică.

Cuiva care intra pentru prima oară aici putea să i se pară că priveliştea aceea cu ceasuri se întindea pînă la infinit: fundul cămăruţei era acoperit cu o pînză ce reprezenta o anfiladă de încăperi în perspectivă, locuite tot de ceasuri, mereu altele. Dar chiar şi sustrăgîndu-te magiei aceleia, şi privind, ca să zicem aşa, numai ceasurile în carne şi oase, aveai de ce să te simţi tulburat.

Poate părea greu de crezut ― pentru dumneavoastră care citiţi cu detaşare aceste lucruri ― dar un naufragiat, în prada aburilor rachiului şi pe o corabie nelocuită, care dă peste o sută de ceasuri ce povestesc aproape la unison istoria timpului său interminabil, se gîndeşte mai întîi la istoria respectivă, nu la autorul ei. Şi exact asta făcea şi Roberto, examinînd unul cîte unul nimicurile acelea de nimicit timpul, giumbuşlucuri pentru adolescenţa-i senilă de condamnat la o foarte îndelungată moarte.

Trăznetul din senin veni după aceea, cum scrie Roberto, cînd ieşind din visul acela urît se opri la nevoia de a-i găsi o cauză: dacă ceasurile erau în funcţie, cineva trebuia să le fi activat: chiar dacă mecanismele lor ar fi fost concepute ca să dureze îndelung, dacă ar fi fost întoarse înainte de sosirea lui, le-ar fi auzit el vreodată trecînd pe lîngă uşa aceea.

Dacă ar fi fost vorba de un singur mecanism, ar fi putut crede că acesta era pregătit să funcţioneze şi era de ajuns ca cineva să-i dea un impuls ca să pornească; acest impuls fusese gîndit pentru vreo mişcare a corăbiei, sau poate pentru vreo pasăre de mare care intrase prin sabord şi se aşezase pe vreo pîrghie, pe vreo manivelă, dînd naştere vreunui şir de acţiuni mecanice. Nu mişcă cîteodată un vînt mai puternic clopotele şi nu s-a întîmplat oare ca să sară din loc zăvoarele care nu fuseseră împinse bine pînă la capăt?

Însă o pasăre nu poate întoarce dintr-o singură atingere zeci de ceasuri. Că exista sau nu acel Ferrante, asta era una, dar un Intrus pe corabie exista.

Acesta intrase în despărţitura aceea şi îşi pornise mecanismele. Din ce motiv o făcuse era prima întrebare, dar şi cea mai puţin urgentă. A doua era unde se refugiase după aceea. Trebuia aşadar să coboare în cală: Roberto îşi zicea că acum nu mai putea ocoli lucrul ăsta dar tot repetîndu-şi intenţia hotărîtă, întîrzia să o pună în aplicare. Văzu că nu-şi venise de tot în fire, urcă pe punte şi-şi turnă nişte apă de ploaie pe cap, şi cu mintea mai limpede prinse a reflecta la identitatea Intrusului.

Nu putea fi un sălbatic provenit de pe insulă, şi nici vreun marinar supravieţuitor, care ar fi putut face orice (să-l atace în plină zi, să încerce să-l ucidă noaptea, să ceară iertare), dar nu să hrănească găinile şi să întoarcă mecanisme. Se ascundea deci pe Daphne un om paşnic şi ştiutor, poate chiar cel ce locuia în odaia hărţilor. Atunci ― dacă era acolo, şi dat fiind că fusese înaintea lui ― era un Intrus Legitim. Însă frumoasa antiteză nu făcea să-i scadă deloc neliniştea şi ciuda.

Dacă Intrusul era Legitim, de ce se ascundea? De teama lui Roberto cel nelegitim? Iar dacă se ascundea, de ce-şi făcea evidentă prezenţa punînd la cale concertul acela ceasornicaresc? Poate că era un om cu mintea perversă care, temîndu-se de el şi incapabil să-l înfrunte, voia să-l piardă ducîndu-l pînă la nebunie? Dar ce cîştigă făcînd astfel, mai ales că, tot naufragiat fiind şi el pe insula aceea artificială, n-ar fi avut decît de cîştigat din alianţa cu un tovarăş de nenorocire? Poate că, îşi mai spuse Roberto, Daphne ascundea alte secrete pe care Acela nu voia să le dezvăluie nimănui.

Prin urmare, aur şi diamante, şi toate bogăţiile Terrei Incognita, sau ale Insulelor lui Solomon, despre care-i vorbise Colbert...

Exact pe cînd evoca Insulele lui Solomon, Roberto avu ca o revelaţie. Sigur că da, ceasurile! Ce nevoie era de atîtea ceasuri pe o corabie aflată pe mări în care dimineaţa şi seara sînt însemnate de drumul soarelui pe cer, iar altceva nici nu trebuie să ştii? Intrusul ajunsese pînă la paralela aceea îndepărtată ca să caute şi el, ca şi doctorul Byrd, el Punto Fijo!

Cu siguranţă că aşa era. Printr-o nemaipomenită potrivire de lucruri, Roberto, plecat din Olanda ca să urmărească, ca spion al Cardinalului, manevrele secrete ale unui englez, aproape clandestin pe o corabie olandeză, în căutarea acelui punto fijo, se găsea acum pe o corabie (olandeză) a Altcuiva, din cine ştie ce ţară, care-şi propunea să descopere acelaşi secret.

16.

Discurs despre Pulberea de Simpatie

Cum ajunsese el în încurcătura aceea?

Roberto lasă să se întrevadă destul de puţine în ceea ce priveşte anii care au trecut între întoarcerea lui la Griva şi intrarea lui în societatea pariziană. Din menţiuni făcute ici-colo, se deduce că a rămas pe lîngă maică-sa, cam pînă ce a împlinit douăzeci de ani, înţelegîndu-se de bine de rău cu cei ce aveau grijă de semănături şi de recolte. Îndată ce maică-sa şi-a urmat soţul în mormînt, Roberto se descoperi deodată străin de lumea aceea. Pesemne că atunci şi-a încredinţat feuda vreunei rubedenii asigurîndu-şi o rentă solidă şi a pornit să cutreiere lumea.

Rămăsese în corespondenţă cu cîţiva cunoscuţi de la Casale, rămînînd astfel şi solicitat să-şi lărgească prin ei, cunoştinţele. Nu ştiu cum ajunsese la Aix-en-Provence, dar cu siguranţă că a fost acolo, fiindcă pomeneşte cu recunoştinţă de cei doi ani petrecuţi la un gentilom de acolo, dedat cu orice ştiinţă, cu o bibliotecă bogată nu numai în cărţi, ci şi în obiecte de artă, monumente vechi şi animale împăiate. La gazda lui din Aix trebuie să-l fi cunoscut pe maestrul acela, pe care-l citează permanent cu respect plin de devoţiune, numindu-l Canonicul de Digne, iar alteori doux pretre. Chiar cu scrisorile lui de recomandare înfruntase în sfîrşit Parisul, la o dată pe care nu o precizează.

Aici intrase repede în contact cu prietenii Canonicului, şi i se permisese să frecventeze unul dintre locurile cele mai distinse ale oraşului. Citează des un cabinet al fraţilor Dupuy şi şi-l aminteşte ca pe un loc în care mintea sa în fiece după amiază se deschidea tot mai mult, în contact cu oameni de carte.

Dar găsesc şi menţionarea altor cabinete pe care le vizita în anii aceia, bogate în colecţii de medalii, cuţite din Turcia, pietre de agată, rarităţi matematice, scoici din Indii...

Pe la ce răspîntii se va fi învîrtit în fericitul april (sau poate mai) al vieţii lui, ne-o spune citarea frecventă a unor învăţături de la Canonic despre cum s-ar putea concepe o lume făcută din atomi, potrivit învăţăturii lui Epicur şi, cu toate acestea, voită şi condusă de provenienţa divină; însă, atras de aceeaşi dragoste pentru Epicur, îşi petrecea serile cu prieteni care îşi spuneau chiar epicurei, şi care ştiau să alterneze disputele despre eternitatea lumii cu frecventarea unor doamne frumoase şi de puţină virtute.

Citează adesea o ceată de prieteni uşuratici care totuşi nu erau lipsiţi la douăzeci de ani de cunoştinţe pe care alţii s-ar mîndri să le aibă la cincizeci: pe Liniers, Chapelle, pe Dassoucy, un Cugetător şi poet care umbla cu lăuta atîrnată de gît, pe Poquelin care-l traducea pe Lucreţiu dar visa să devină autor de comedii bufe, pe Ercole Saviniano, care se bătuse cu vitejie în asediul de la Arras, compunea declaraţii de dragoste pentru iubiţi închipuiţi şi arăta în lume o intimitate afectuoasă cu gentilomi tineri, de la care se lăuda că s-a ales cu boala italienească; dar în acelaşi timp îşi bătea joc de un tovarăş de desfrîu "qui se plaisoit â l'amour des masles", şi zicea făcînd haz că acesta trebuia scuzat, din cauza firii lui sfioase, care-l făcea să se pitească totdeauna pe la spatele prietenilor.

Simţindu-se primit într-o societate de oameni de duh, devenea dacă nu atotştiutor ― măcar dispreţuitor faţă de ignoranţă şi prostie, pe care o recunoştea fie la gentilomii de curte, fie la anumiţi burghezi înstăriţi care ţineau la vedere cutii goale legate în marochin din Orient, cu numele celor mai buni autori tipărite pe ele.

Pînă la urmă Roberto intrase în cercul acelor honnetes gens care, chiar dacă nu proveneu din nobilimea de sînge, ci din noblesse de robe, constituiau sarea acelei lumi. Dar era tînăr, lacom de experienţe noi şi, cu toată frecventarea cercurilor erudite şi a zvînturărilor libertine, nu rămăsese insensibil la farmecul nobilimii.

Mult timp admirase pe dinafară, plimbîndu-se seara pe strada Saint-Thomas-du-Louvre, palatul Rambouillet, cu frumoasa-i faţadă împodobită cu cornişe, medalii, arhitrave şi pilaştri într-o îmbinare de cărămizi roşii, piatră albă şi ardezie închisă la culoare.

Privea ferestrele luminate, vedea oaspeţii intrînd, îşi imagina frumuseţea demult vestită a grădinii interioare, îşi zugrăvea interioarele acelei mici curţi pe care tot Parisul o lăuda, întemeiată de o femeie de gust care apreciase că-i mai puţin rafinată cealaltă curte, supusă capriciului unui rege incapabil să aprecieze fineţele spiritului.

În fine, Roberto intuise că fiind el om din Alpi, ar fi putut să se bucure de un oarecare credit în casa unei doamne născută din mamă romană, dintr-o strămoaşă mai veche decît Roma însăşi, care se trăgea dintr-o familie din Albă Longa. Nu întîmplător, cu vreo cincisprezece ani mai înainte, oaspete de onoare în casa aceea, cavalerul Marino arătase francezilor căile noii poezii, menită să facă să pălească arta anticilor.

Reuşise să se facă primit în templul acela al eleganţei şi al intelectului, de gentilomi şi de précieuses (cum începuse să se spună pe atunci), de învăţaţi fără pedanterie, de galanţi fără libertinaj, petrecăreţi fără vulgaritate, purişti fără ridicol. Roberto se simţea la largul său în mediul acela: i se părea că i se permite să respire aerul marelui oraş şi al curţii fără să trebuiască să se plece acelor reguli de prudenţă ce îi fuseseră inculcate la Casale de către domnul de Salazar. Nu i se cerea să se supună voinţei vreunui potentat, ci să-şi arate modul său aparte de a fi. Nu să se prefacă, ci să se pună la probă ― chiar dacă respectînd nişte reguli de bun gust ― cu oameni situaţi mai sus decît el. Nu i se cerea să arate curtoazie, ci îndrăzneală, să-şi arate în public priceperile sale în conversaţia limpede şi educată, şi să ştie să spună în glumă gînduri adînci... Nu se simţea un serv, ci un luptător în duel, căruia i se cerea o cutezanţă pur mintală.

Începea să se educe a fugi de afectare, să folosească în orice lucru abilitatea de a ascunde măiestria şi truda, în aşa fel încît ceea ce făcea sau spunea să apară ca un dar spontan, căutînd să devină maestru în ceea ce în Italia se numea dezinvoltură nepăsătoare, iar în Hispania despejo.

Obişnuit cu încăperile de la Griva, ce miroseau a levănţică, şi intrînd în hotelul lui Arthenice, Roberto trecea acum prin săli în care aerul era îmbunat mereu de parfumul din nenumărate coşuleţe de flori, ca şi cum ar fi fost pururi primăvară. Puţinele case mai nobile pe care le cunoscuse pînă atunci erau făcute din odăi dominate de o scară centrală; la Arthenice scările fuseseră puse într-un colţ din fundul curţii, pentru ca tot restul să fie o singură anfilada de săli şi cabinete, cu uşi şi ferestre înalte, situate una în faţa celeilalte; camerele nu erau toate plicticos de roşii, sau de culoarea pielii tăbăcite, ci de zugrăveli diferite, iar cea numită Chambre Bleue, a Stăpînei Casei, avea catifele de această culoare pe pereţi, înflorite cu aur şi argint.

Arthenice îşi primea prietenii întinsă în camera ei, între paravane şi tapiserii groase care-i protejau oaspeţii de frig: ea nu putea suferi nici lumina soarelui nici văpaia vaselor cu jeratic. Focul şi lumina zilei îi înfierbîntau sîngele în vine şi o făceau să leşine. O dată fusese uitat un vas cu jeratic sub patul ei şi îi ieşise o spuzeală. Avea ceva în comun cu unele flori care, ca să-şi menţină prospeţimea, nu vor să fie mereu la lumină nici mereu la umbră, şi au nevoie ca grădinarii să le facă rost de o climă aparte. Iubitoare de umbră, Arthenice primea stînd în pat, cu picioarele într-un sac din piele de urs, şi-şi punea atîtea scufii de noapte încît spunea glumind că surzeşte pe la Sfîntul Martin şi-şi recapătă auzul la Paşte.

Şi cu toate astea, chiar dacă nu mai era tînără, respectiva Gazdă era portretul însuşi al graţiei, trupeşă şi bine făcută, cu trăsăturile chipului admirabile. Nu se putea descrie lumina ochilor ei, care nu sugera gînduri neconvenabile, ci inspira o iubire amestecată cu teama, purificînd inimile pe care le aprindea.

În sălile acelea, Gazda conducea fără să se impună, discuţii despre prietenie sau despre iubire, dar se abordau cu aceeaşi uşurinţă probleme de morală, de politică, de filosofie. Roberto descoperea virtuţile celuilalt sex în expresiile lor cele mai suave, adorînd de la distanţă prinţese inaccesibile, pe frumoasa Mademoiselle Paulet, poreclită "la lionne" din cauza coafurii ei semeţe, şi doamne care ştiau să unească frumuseţea cu acel duh pe care Academiile vetuste îl recunoşteau doar bărbaţilor.

După cîţiva ani la şcoala aceea era pregătit să-şi întîlnească Doamna.

Prima dată cînd a văzut-o a fost într-o seară în care ea îi apăru în veşminte închise la culoare, învăluită ca o Lună pudică ce se ascundea în atlazul norilor. Le bruit, zvonul, această unică formă care, în societatea pariziană, ţinea loc de adevăr, îi spuse despre ea lucruri contradictorii, că suferea o văduvie crudă, dar nu după un soţ, ci după un amant, şi se împăuna cu pierderea aceea ca să-şi întărească suveranitatea asupra bunului pierdut. Cîţiva îi şoptiseră că ea îşi ascundea chipul pentru că era o prea frumoasă Egipteancă venită din Ţara Maurilor.

Oricare era adevărul, cu cea mai mică mişcare a rochiei ei, cu felul uşor în care se întorcea pe călcîie, cu misterul chipului ei ascuns, robi definitiv inima lui Roberto. Se simţea iluminat de tenebrele acelea ce emanau raze şi şi-o închipuia ca pe o pasăre alburie a nopţii, fremăta la minunea aceea prin care lumina se făcea întuneric iar întunericul străfulgera, cerneala devenea lapte, abanosul fildeş. Onixul îi scînteia în plete, vălul uşor, ce da la iveală, ascunzîndu-le, contururile feţei ei şi ale trupului, avea aceeşi străvezime argintie ca a stelelor.

Dar deodată ― şi asta în seara în care o întîlnise prima oară ― vălul îi căzuse pentru o clipă de pe frunte şi el putuse întrezări sub secera aceea de lună luminosul abis al ochilor ei. Două inimi iubitoare ce se privesc spun mai multe decît ar spune într-o zi întreagă toate limbile din lumea asta ― Roberto se simţise măgulit, sigur de faptul că ea îl privise, şi că, privindu-l, îl văzuse. Şi întors acasă, îi scrisese.

Doamnă,

Focul cu care m-aţi aprins exhală un fum atît de neajutorat încît nu veţi putea nega că aţi fost orbită de el, inhalînd nourii lui înnegriţi. Doar cu puterea domniei voastre m-aţi făcut să scap din mînă armele orgoliului şi m-aţi adus în starea de a vă conjura să-mi cereţi viaţa. De ce oare v-am dat eu însumi ajutor ca să învingeţi, eu care am început lupta ca unul care voieşte să fie înfrînt, oferind atacului vostru partea cea mai lipsită de apărare din trupu-mi, o inimă care demult plîngea lacrimi de sînge, dovadă că de mult lipsit-aţi casa mea de apă, ca să o lăsaţi pradă acelui incendiu în care aţi ademenit-o cu atenţia voastră, atît de scurtă, totuşi!

Găsise scrisoarea atît de strălucit inspirată din cele dictate de maşinăria aristotelică a părintelui Emanuele, atît de potrivită ca să-i aducă la cunoştinţă Doamnei firea unicei persoane capabile de atîta tandreţe, încît nu mai consideră că era neapărat nevoie să o semneze. Încă nu aflase că preţioasele colecţionau scrisori de dragoste ca pe nişte dantele şi bibiluri, fiind mai ahtiate după figurile de stil ale acestora decît să le cunoască autorul.

În săptămînile şi în lunile ce urmară nu avu nici un semn de răspuns. Doamna, în acest timp renunţase mai întîi la veşmintele-i închise, apoi la văl, şi-i apăruse în sfîrşit în albeaţa tenului ei deloc arăbesc, cu pletele-i blonde, în toată luminozitatea privirilor ei, ce nu mai fugeau să se ascundă, adevărate ferestre ale Aurorei.

Dar acum, cînd putea cu adevărat să-i întîlnească privirile, ştia că le poate surprinde numai cînd se ocupau de alţii; se îmbăta de o muzică de cuvinte ce nu-i erau destinate. Nu putea trăi decît în lumina ei, dar era condamnat să rămînă în conul opac al unui alt corp care-i absorbea razele.

Într-o seară îi culese din zbor numele, auzind pe cineva care o chema Lilia; era, desigur, preţiosul ei nume de preţioasă şi ştia bine că numele acelea erau date în joacă: marchiza însăşi fusese numită Arthenice anagramîndu-se adevăratul ei nume, Catherine ― dar se spunea că maeştrii acelei ars combinatoria, Racan şi Malherbe, reuşiseră să scoată din el şi Eracinthe şi Carinthee. Şi totuşi considerase că numai Lilia şi nu alt nume putea fi dat Doamnei lui, cu adevărat lilială în înmiresmata-i albeaţă.

Din momentul acela Doamna deveni pentru el Lilia, şi acestei Lilii îi dedica versuri de iubire, pe care apoi le distrugea temîndu-se să nu fie un omagiu mai prejos de ea: O, tu, prea dulce Lilia, / abia o floare cules-am şi te-am pierdut! / N-ai vrea să te revăd eu oare? / Eu te urmez, tu fugi de mine, / Eu îţi vorbesc, tu taci mereu... Încă nu-i vorbea altfel decît cu privirea, plină de o iubire răzvrătită, fiindcă, cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai mult înclinaţi către ranchiună, simţind cum ne trec fiori de foc rece, aţîţaţi de o stare bolnăvicioasă, cu inima uşoară ca o pană de plumb, străpunşi de acele ciudate efecte ale iubirii fără căldură; şi continua să-i scrie scrisori pe care le trimitea fără semnătură Doamnei, şi versuri pentru Lilia, pe care le păstra cu gelozie pentru sine şi le recitea zilnic.

Scriind el (şi netrimiţînd): Lilia, Lilia, unde eşti? unde te-ascunzi? / Lilia, trăznet din senin / Ca fulgerul venit-ai / să mă răneşti, dispărind, îi înmulţea prezenţa. Urmărind-o noaptea pe cînd se întorcea acasă cu camerista ei (prin păduri adînci /pe ascunse căi, / bucuros i-aş lua, fie şi-n zadar, / urma-n fugă, graţiosu-i picioruş...), descoperise unde locuia. Se aşeza la pîndă nu departe de casa aceea la ora plimbării ei zilnice, şi se lua după ea cînd ieşea. După cîteva luni putea să repete pe dinafară ziua şi ora la care ea îşi schimbase pieptănătura pletelor (scriind versuri despre acele laţuri dragi ale sufletului, ce rătăceau pe fruntea-i ca nişte şerpişori molatici), şi amintea de acel magic april în care dînsa arborase o manteluţă din fibre de grozamă, ce-i făcea mersul uşor, ca de pasăre a cerului, pe cînd păşea avîntat în prima adiere de primăvară.

Uneori, după ce o urmărise ca o iscoadă, se întorcea pe propriile-i urme alergînd, înconjurînd zona, şi încetinea pasul numai cînd dădea colţul acela unde, ca din întîmplare, trebuia s-o întîlnească venind; atunci trecea salutînd-o grăbit. Dînsa îi surîdea discret, surprinsă de coincidenţa aceea, şi îi făcea un semn fugitiv, cum cereau convenienţele. El rămînea în mijlocul străzii ca o statuie de sare, stropit de apa de la trăsurile care treceau, doborît de lupta aceea amoroasă.

În decursul cîtorva luni de zile Roberto reuşise să-şi procure nu mai puţin de cinci victorii dintr-astea: trăise chinul fiecăreia dintre ele ca şi cum ar fi fost prima şi ultima, şi se convingea că, deoarece fuseseră aşa de frecvente, nu putuseră fi efectul întîmplării, şi că poate nu el, ci ea era aceea care punea la cale hazardul.

Ca un Romeo al acestui pămînt binecuvîntat ce-i fugea de sub tălpi, îndrăgostit volubil, ar fi vrut să fie vîntul ce-i înfiora ei părul, apa de dimineaţă care-i săruta trupul, halatul care o alinta noaptea, cartea pe care ea o alinta ziua, mănuşa care-i încălzea mîna, oglinda care-o putea admira din orice parte... O dată află că i se adusese în dar o veveriţă, şi se visă că era el micul animal curios care, sub mîngîierile ei, îşi vîra botu-i inocent între sînii feciorelnici, în timp ce cu coada îi gîdila obrazul.

Se tulbura de îndrăzneala la care ardoarea îl împingea, traducea impudoarea şi remuşcafea în versuri pline de neastîmpăr, apoi îşi spunea că un om de condiţie bună poate fi îndrăgostit ca un nebun, însă nu ca un prost. Numai dînd dovadă de spirit în Chambre Bleue avea să se joace cartea destinului lui de îndrăgostit. Novice în riturile acelea afabile, înţelese că o preţioasă se cucereşte numai cu cuvîntul. Aşa că asculta discursurile de prin saloane, în care gentilomii se angajau ca într-un turnir, dar nu se simţea încă pregătit.

Obişnuinţa cu învăţaţii din cabinetul lui Dupuy fu cea care-i sugeră cum anume principiile noii ştiinţe, încă necunoscute în societate, puteau lua întorsătura mişcărilor inimii. Iar întîlnirea cu Domnul d'Igby fu cea care-i inspiră discursul ce avea să-l ducă la pierzanie.

Domnul d'Igby, cau cel puţin aşa i se spunea la Paris, era un englez pe care-l cunoscuse mai întîi la fraţii Dupuy şi apoi îl reîntîlnise într-o seară într-un salon.

Nu se scurseseră trei luni de cînd ducele de Bouquinquant arătase că un englez putea să aibă le roman en teste şi să fie capabil de nebunii nobile: i se spusese că exista în Franţa o regină frumoasă şi mîndră, şi îşi închinase viaţa acestui vis, gata să moară pentru el, vieţuind timp îndelungat pe o corabie pe care ridicase un altar iubitei. Cînd se aflase că d'Igby, chiar din ordinul acestui Bouquinquant, cu vreo doisprezece ani mai înainte, făcuse războiul de corsari contra Spaniei, lumea preţioaselor îl găsise fermecător.

Cît despre cercul fraţilor Dupuy, englezii nu erau acolo populari: erau identificaţi cu personagii ca Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus şi Armigero oxoniense, împotriva căruia se scriseseră felurite broşuri, luîndu-i-se în dispreţ excesiva încredere în operaţiile oculte ale naturii. Însă în acelaşi cerc era primit un ecleziastic muncit de diavol ca domnul Gaffarel, care, în ceea ce privea credinţa în curiozităţi nemaiauzite, nu se lăsa mai prejos de nici un britanic, iar Igby, pe de altă parte, se arătase şi el capabil să discute în chip foarte doct despre necesitatea Vidului ― într-un grup de filosofi naturalişti care arătau mare oroare pentru cei ce aveau oroare de Vid.

Crezarea ce i se dădea suferise o oarecare lovitură doar printre unele doamne din înalta societate, cărora le recomandase o cremă de frumuseţe inventată de el, care unei doamne îi băşicase faţa, iar cineva şoptise că, tot victimă a unui decoct de-al lui, de vipere, murise cu cîţiva ani mai înainte şi iubita-i soţie, Veneţia. Dar erau cu siguranţă clevetiri de oameni invidioşi, şocaţi de unele lucruri ce se spuneau despre alte leacuri de-ale lui pentru calculi renali, făcute din zeamă de balegă de vacă şi din iepuri sugrumaţi de cîini. Lucruri ce nu se puteau bucura de laude prea entuziaste în cercurile acelea în care se alegeau cu grijă, pentru vorbirile destinate doamnelor, cuvinte care să nu conţină silabe cu sunet fie el şi numai vag obscen.

D'Igby, într-o seară, într-un salon, citase cîteva versuri dintr-un poet din ţara lui:

Chiar dacă sufletele noastre-s două

ca gemene picioare de compas sînt;

ci tău ― cel fix, ce pare nemişcat,

dar se clinteşte cînd pe-al meu îl mişcă

şi chiar de stă în centrul său proptit,

cînd celălalt se duce prea departe,

se-nclină şi-l urmează negreşit,

şi iar se-ndreaptă cînd cel'lalt se-ntoarce

la locul lui.

Aşa-mi vei fi tu mie, celui care

mi-i dat să-mi fie mersul îndoit:

statura ta îmi ţine-aproape ocolul

şi mă recheamă unde sînt menit.

Roberto ascultase privind-o ţintă pe Lilia, care sta întoarsă cu spatele, şi hotărîse că Ei avea el să-i fie pentru totdeauna celălalt picior al compasului, şi că trebuia să înveţe engleza ca să mai citească şi alte lucruri de poetul acela, care tălmăcea aşa de bine fremătările lui. Pe timpurile acelea nimeni la Paris n-ar fi vrut să înveţe o limbă atît de barbară, dar însoţindu-l pe d'Igby înapoi la locanda lui, Roberto înţelesese că acesta întîmpina greutăţi să se exprime într-o italiană corectă, deşi călătorise în Peninsulă, şi se simţea umilit că nu avea suficient control asupra unui idiom indispensabil oricărui om educat. Hotărîseră să se frecventeze şi să se ajute reciproc să stăpînească fiecare graiul de acasă al celuilalt.

Astfel se născuse o prietenie solidă între Roberto şi omul acesta, care se dovedise a fi foarte instruit în ale medicinei şi ale naturii.

Avusese o copilărie îngrozitoare. Tatăl său fusese implicat în Complotul Prafurilor, şi executat. Şi, coincidenţă ieşită din comun, sau poate numai consecinţă firească a unor insondabile înclinări ale sufletului, Igby avea să-şi închine viaţa meditînd la un alt praf. Călătorise mult, mai întîi timp de opt ani în Spania, apoi trei în Italia, unde, altă coincidenţă, îl cunoscuse pe preceptorul carmelit al lui Roberto.

D'Igby mai era, aşa după cum cereau peregrinările lui de corsar, şi un bun spadasin, şi după numai cîteva zile avea să tragă spada exersînd în glumă cu Roberto. Mai era în ziua aceea cu ei şi un muşchetar, care începuse să se ia la întrecere cu un lăncier din compania cadeţilor; se luptau în joacă, iar scrimerii erau foarte atenţi, însă, la un moment dat, muşchetarul exersase un atac deschis luîndu-şi prea mult avînt şi, constrîngîndu-şi adversarul să reacţioneze la fel, fusese rănit la braţ, destul de adînc.

Imediat d'Igby îi legase braţul cu una dintre jartierele lui, ca să ţină venele închise, dar în răstimp de cîteva zile rana ameninţa să dea în cangrenă, iar chirurgul zicea că va trebui să-i reteze braţul.

Cu prilejul acela ajunsese D'Igby să-şi ofere serviciile, prevenindu-i însă că puteau să-l considere un şarlatan, şi rugîndu-i pe toţi să-i acorde încredere. Muşchetarul, care acum nu mai ştia ce să facă să scape cu bine, răspunsese cu un proverb spaniol: "Hagase el milargo, y hagalo Mahoma".

Atunci d'Igby îi ceru cîteva bucăţi de pînză pe care să fie sînge de la rană, iar muşchetarul îi dădu o faşă cu care se oblojise cu o zi mai înainte. D'Igby ceruse să i se aducă un lighean cu apă şi vărsase în el pulbere de vitriol, topind-o rapid. Apoi pusese faşa aceea în lighenaş. Dintr-o dată muşchetarul, care în timpul ăsta se uitase-ntr-acolo, tresărise apucîndu-şi cu mîna braţul rănit; zisese că aşa deodată îl lăsase arsura, şi că chiar simţea o prospeţime pe rană.

"Bine", zisese d'Igby, "acum n-ai decît să ţii rana curată spălînd-o zilnic cu apă şi sare, aşa ca să poată primi mai bine influenţa. Iar eu o să pun ligheanul ăsta, ziua la fereastră, iar noaptea în firida căminului, ca să-l menţin permanent la o temperatură moderată".

Dar pentru că Roberto atribuia uşurarea aceea neaşteptată cine ştie cărei alte cauze, d'Igby, cu un zîmbet de înţelegere, luase fîşia şi o uscase pe şemineu, şi imediat muşchetarul începuse din nou să se vaiete, aşa că fu nevoie să ude din nou cîrpa în soluţie.

Rana muşchetarului se vindecase în interval de o săptămînă.

Cred că, într-o epocă în care dezinfecţiile erau sumare, simplul fapt de a spăla zilnic rana era deja o cauză suficientă de vindecare, dar nu-l putem dojeni pe Roberto că şi-a pierdut zilele următoare întrebîndu-şi prietenul despre cura aceea, care după toate astea îi amintea de isprava carmelitului, la care asistase în copilăria lui. Atîta că acesta aplicase pulberea pe arma care provocase răul.

"Într-adevăr", răspunsese d'Igby, "disputa despre unguentum armarium durează de mult timp, şi primul a vorbit de ea marele Paracelsus. Mulţi folosesc o pastă grasă, şi consideră că acţiunea ei se exercită mai bine asupra armei. Dar precum înţelegi şi domnia ta, arma care a lovit sau cîrpa care a înfăşat sînt acelaşi lucru, pentru că preparatul trebuie să se aplice acolo unde sînt urme de sînge ale rănitului. Mulţi, văzînd că se tratează arma pentru a îngriji efectele loviturii, s-au gîndit la vreo acţiune de magie, în timp ce Pulberea mea Simpatetică îşi are temeiurile în felul cum acţionează natura!"

"De ce Pulbere Simpatetică?"

"Şi aici numele ar putea să înşele. Mulţi au vorbit de o conformitate sau o simpatie care ar lega între ele lucrurile. Agrippa spune că, pentru a stîrni puterea unei stele, va trebui să ne adresăm unor lucruri care-i sînt asemănătoare şi care, prin urmare, îi primesc ipfluenţa. Şi numeşte simpatie această atracţie reciprocă a lucrurilor între ele. Aşa cum cu păcură, cu sulf şi cu ulei se pregăteşte lemnul ca să primească flacăra, la fel, folosind lucruri potrivite cu operaţia şi cu steaua, o binefacere aparte se răsfrînge asupra materiei care-i pusă exact unde trebuie prin lucrarea sufletului lumii. Pentru a înrîuri asupra soarelui ar trebui aşadar să acţionăm pe aur, care-i solar prin natură, şi asupra acelor plante care se întorc după soare, sau care se înclină şi-şi strîng frunzele la apusul soarelui ca să le deschidă din nou cînd răsare el, cum sînt lotusul, bujorul, rostopasca. Dar astea-s basme, nu-i de ajuns o analogie de felul ăsta ca să explice acţiunile naturii."

D'Igby îi împărtăşise lui Roberto din secretele lui. Orbita, sau sfera aerului, e plină de lumină, iar lumina este o substanţă materială şi corporală; noţiune pe care Roberto o acceptase bucuros fiindcă în cabinetul Dupuy auzise că şi lumina nu era altceva decît pulbere foarte fină de atomi.

"E evident", zicea d'Igby, "că lumina ieşind fără încetare din soare şi aruncîndu-se cu mare iuţeală din orice parte în linii drepte, acolo unde întîlneşte vreun obstacol în drumul ei cînd i se opun corpuri solide şi opace, se reflectă ad angulos aequales, şi ia un alt curs, pînă cînd deviază din vreo altă parte prin întîlnirea cu un alt corp solid, şi aşa continuă pînă cînd se stinge. Ca la jocul cu mingea cu elastic, cînd mingea aruncată în perete sare înapoi din acesta în peretele din faţă, şi adesea îndeplineşte un adevărat circuit, întorcîndu-se în locul de unde a plecat. Acum, ce se-ntîmplă cînd lumina cade pe un corp? Razele saltă înapoi dezlipind de pe el atomi, adică nişte mici părticele, aşa cum mingea ar putea lua pe ea o parte din tencuiala proaspătă a peretelui. Şi fiindcă aceşti atomi sînt formaţi din cele patru Elemente, lumina cu căldura ei încorporează părţile vîscoase, şi le transportă departe. Probă este că, dacă încerci să usuci o cîrpă umedă la foc, vei vedea că razele, pe care cîrpa le reflectă, poartă cu ele un fel de abur umed. Aceşti atomi rătăcitori sînt ca nişte călăreţi pe nişte fugari înaripaţi, care călătoresc prin spaţiu pînă cînd soarele în amurg le ia înapoi Pegaşii, iar ei nu mai au ce să-ncalece. Şi atunci ei cad înapoi grămadă către pămîntul de la care provin. Dar aceste fenomene nu se petrec numai cu lumina, ci, de exemplu, şi cu vîntul, care nu-i altceva decît un mare fluviu de atomi asemănători între ei, atraşi de corpurile solide terestre..."

"Şi fumul", sugeră Roberto.

"Desigur. La Londra se face focul cu cărbuni de pămînt aduşi din Scoţia, care conţin o mare cantitate de sare volatilă foarte acră; această sare transportată de fum se împrăştie în aer, stricînd pereţii, paturile şi mobilele de culoare deschisă. Cînd ţii închisă o odaie timp de cîteva luni, după aceea găseşti pe ea o pulbere neagră ce se depune pe toate lucrurile, aşa cum vedem o pulbere albă prin mori şi prin prăvăliile brutarilor. Iar primăvara toate florile apar murdare de unsoare."

"Dar cum e posibil ca atîţia corpusculi să se împrăştie prin aer, iar corpul care îi emană să nu simtă nici o micşorare?"

"Poate că este o micşorare şi îţi dai seama de ea cînd pui să se evapore nişte apă, dar la corpurile solide nu ne dăm seama de ea, cum nu ne dăm seama nici la mosc sau la alte substanţe mirositoare. Oricare corp, oricît de mic ar fi, se poate divide mereu în părţi noi, fără să ajungă vreodată la sfîrşitul diviziunii lui. Gîndeşte-te la micimea corpusculilor care se eliberează dintr-un corp viu, datorită cărora cîinii noştri englezi, conduşi de miros, sînt capabili să ia urma unui animal. Oare vulpea, la sfîrşitul alergării ei, ni se pare mai mică? Aşadar, tocmai în virtutea unor astfel de corpusculi au loc acele fenomene de atracţie pe.care unii le glorifică ca fiind Acţiune la Distanţă, care nu-i la distanţă, şi deci nu e magie, ci are loc prin schimbul permanent de atomi. Şi aşa are loc atracţia prin sugere, cum e aceea a apei sau a vinului printr-un sifon, atracţia magnetului asupra fierului, sau atracţia prin filtrare, ca atunci cînd pui o fîşie de bumbac într-un vas plin cu apă, lăsînd să atîrne afară din vas bună parte din fîşie, şi vezi că apa urcă dincolo de buza vasului şi picură pe jos. Şi ultima atracţie e aceea care are loc prin foc, care atrage aerul înconjurător cu toţi corpusculii care se învîrtesc prin el: focul, acţionînd după propria-i natură, poartă cu sine aerul care îi stă împrejur aşa cum apa unui rîu tîrăşte pămîntul din albia lui. Şi dat fiind că aeru-i umed iar focul uscat, iată că se lipesc unul de altul. Deci, ca să ocupe locul aerului luat de foc, e necesar să vină alt aer din apropiere, altfel s-ar crea un gol."

"Atunci domnia ta negi golul?"

"Nicidecum. Spun că, îndată ce îl întîlneşte, natura caută să-l umple cu atomi, într-o luptă pentru a-i cuceri orice porţiune. Iar dacă n-ar fi aşa, Pulberea de Simpatie nu ar putea să acţioneze cum, dimpotrivă, experienţa mea a arătat că face. Focul provoacă prin acţiunea-i un aflux constant de aer, iar divinul Hipocrate a curăţat de ciumă o provincie întreagă punînd să se aprindă peste tot torţe mari. Tot în timp de ciumă se ucid pisici şi porumbei şi alte animale cu sînge cald care asudă într-una spirite, pentru ca aerul să ia locul spiritelor eliberate în cursul acestei evaporări, făcînd ca atomii plini de ciumă să se lipească de penele şi de părul acelor animale, cum pîinea scoasă din cuptor atrage la sine spuma din butoaie şi alterează vinul dacă o pui pe capacul butoiului. Aşa cum se-ntîmplă de altfel şi dacă pui la aer o livră de sare de tartru calcinat şi încins cum trebuie, care va de zece livre întregi de ulei bun de tartru. Medicul Papei Urban al VIII-lea mi-a povestit întîmplarea unei călugăriţe din Roma care, de prea multe ajunări şi rugăciuni, îşi încălzise trupul aşa de tare, încît oasele i se uscaseră toate. Acea căldură dinăuntru atrăgea cu adevărat aerul care se încorpora în oase aşa cum face cu sarea de tartru, şi ieşea prin locul unde se află descărcarea serozităţilor, adică prin băşică, aşa încît sărmana sfîntă dădea mai mult de două sute de livre de urină în douăzeci şi patru de ceasuri, miracol pe care toţi îl primeau ca dovadă a sfinţeniei ei."

"Dar, dacă prin urmare totul atrage totul, pentru care motiv elementele şi corpurile rămîn separate şi nu avem lipirea oricărei forţe cu o altă forţă?"

"Pătrunzătoare întrebare. Păi aşa cum corpurile care au greutate egală se unesc mai uşor, iar uleiul se uneşte mai uşor cu uleiul decît cu apa, trebuie să tragem de aici încheierea că ceea ce ţine pe loc laolaltă atomii unei aceleiaşi naturi este raritatea sau desimea lor, aşa precum şi filosofii pe care domnia ta îi frecventezi ţi-ar putea-o spune."

"Şi mi-au şi spus-o, dovedindu-mi-o cu felurite soiuri de sare: că oricum le-ai măcina sau închega, îşi reiau totdeauna forma lor naturală, iar sarea obişnuită se înfăţişează permanent în cuburi cu feţe pătrate, salpetrul în coloane cu şase feţe, iar sarea de amoniac în hexagoane cu şase vîrfuri, ca şi zăpada."

"Iar sarea din urină se formează în pentagoane, de unde domnul Davidson explică forma fiecăreia din cele optzeci de pietre date afară din băşica domnului Pelletier. Dar dacă corpurile cu formă asemănătare se amestecă cu mai multă uşurinţă între ele, cu atît mai învederat se vor atrage cu putere mai mare decît celelalte. De aceea, dacă te frigi la o mînă vei obţine răcorirea durerii ţinînd-o puţin dinaintea focului."

"Preceptorul meu, o dată, cînd un ţăran a fost muşcat de o viperă, i-a ţinut pe rană capul viperei..."

"Sigur. Veninul, care începea să se filtreze către inimă, se întorcea la izvorul său principal, unde se găsea venin în mai mare cantitate. Dacă pe timp de ciumă porţi cu tine într-o cutie pulbere de broscoi, sau chiar un broscoi şi un păianjen viu, sau fie şi arsenic, substanţa aceea veninoasă va atrage la sine infecţia din aer. Iar cepele uscate fermentează în hambar cînd cele din grădină încep să încolţească."

"Asta explică şi poftele copiilor: mama doreşte mult ceva şi..."

"La asta aş fi mai cu băgare de seamă. Uneori fenomene analoage au cauze diferite, iar omul de ştiinţă nu trebuie să se încreadă în orice superstiţii. Dar să ne-ntoarcem la pulberea mea. Ce anume s-a întîmplat cînd am supus pentru cîteva zile acţiunii Pulberei cîrpa murdară de sîngele prietenului nostru? În primul rînd, soarele şi luna au atras de la mare distanţă spiritele din sînge care se găseau în cîrpă, datorită căldurii din jur, iar spiritele din vitriol care stăteau în sînge nu au putut evita să facă acelaşi parcurs. Pe de altă parte rana continua să trimită afară o mare abundenţă de spirite calde şi igneice, atrăgînd astfel aerul înconjurător. Acest aer atrăgea celălalt aer şi acesta alt aer iarăşi şi spiritele din sînge şi din vitriol, răspîndite la mare distanţă, în fine se împreunau cu aerul acela, care ducea cu sine alţi atomi din acelaşi sînge. Acuma, cum atomii din sînge, cei proveniţi de pe cîrpă şi cei proveniţi de la rană, se întîlneau, lăsînd deoparte aerul ca pe un tovarăş de drum nefolositor, şi erau atraşi la locul lor cel mai important, anume rana, unindu-se cu ei, spiritele vitriolului pătrundeau în carne."

"Dar n-aţi fi putut pune direct vitriolul pe rană?"

"Aş fi putut, avînd rănitul aproape. Dar dacă rănitul ar fi departe? Mai pune că daca aş fi pus direct vitriolul pe rană puterea lui corozivă ar fi iritat-o cît se poate de mult, în timp ce, transportat de aer, el dă numai partea sa dulce şi balsamică, în stare să oprească sîngele, şi este folosită şi în colirurile pentru ochi", şi Roberto trăsese cu urechea, agonisindu-şi apoi în viitor comoară din sfaturile acelea, lucru care desigur explică agravarea răului de care suferea.

"Pe de altă parte", adăugase d'Igby, nu trebuie folosit bineînţeles vitriolul normal, cum se folosea pe vremuri, făcînd mai mult rău decît bine. Eu îmi procur vitriol de Cipru, şi mai întîi îl calcinez la soare: calcinarea îi ia umiditatea prisositoare, şi e ca şi cum din el aş face o supă deasă; şi apoi calcinarea face spiritele din această substanţă capabile să fie transportate de aer. În fine îi adaug şi sacîz de arbore, care face rana să se închidă mai repede."

M-am oprit asupra a ceea ce Roberto învăţase de la d'Igby pentru că această descoperire avea să-i marcheze destinul.

Trebuie să spun însă, că spre ruşinea prietenului nostru, şi o mărturiseşte şi el în scrisorile lui, n-a fost atras de revelaţia asta din motive de ştiinţa naturii, ci numai şi numai din cauza iubirii. Cu alte cuvinte, descrierea aceea a unui univers plin de spirite ce se uneau după afinităţile lor, îi păru a fi o alegorie a îndrăgostirii, şi începu să frecventeze cabinetele de lectură căutînd tot ce putea să găsească despre unguentul armariu, care în epoca aceea însemna mult, şi avea să însemne şi mai mult în anii următori. Sfătuit de monseniorul Gaffarel (în şoaptă, ca să nu audă ceilalţi frecventatori ai familiei Dupuy, fiindcă nu prea credeau în lucrurile astea) citea Ars Magnesia de Kirker, Tractatus de magnetica vnlnerum curatione de Goclenius, pe Fracastoro, Discursus de unguento armario al lui Fludd, şi Hopolochrisma spongus de Foster. Devenea tot mai ştiutor în a-şi traduce învăţătura în poezie şi a putea într-o bună zi să strălucească în elocinţă, mesager al simpatiei universale, acolo unde era umilit într-una de elocinţă altora.

Multe luni de zile ― atîta trebuie să fi durat cercetarea lui ambiţioasă, pe cînd nu înainta nici măcar cu un pas pe calea cuceririi ― Roberto practicase un soi de principiu al dublului, ba chiar al multiplului adevăr, idee pe care la Paris mulţi o considerau temerară şi prudentă în acelaşi timp. Discuta ziua despre posibila veşnicie a materiei, iar în timpul nopţii îşi ostenea ochii pe fel de fel de tratate de doi bani care-i făgăduiau ― chiar dacă în termeni de filosofie naturală ― miracole oculte.

În faptele mari trebuie căutat nu atît să creezi ocaziile, cît să profiţi de cele care se prezintă. Într-o seară la Arthenice, după o disertaţie însufleţită despre Astreea, înalta Gazdă îi stîrnise pe cei prezenţi să încerce să vadă ce au în comun prietenia şi dragostea. Roberto luase atunci cuvîntul, făcînd observaţia că principiul iubirii, fie ea între prieteni, fie între iubiţi, nu era deosebit de acela prin care acţiona Pulberea de Simpatie. La primul semn de interes, repetase ce-i povestise d'Igby, excluzînd numai întîmplarea cu sfînta care urina întruna, apoi începuse să vorbească doct pe această temă, uitînd prietenia şi vorbind numai despre iubire.

"Iubirea ascultă de aceleaşi legi ca şi vîntul, iar vînturile au totdeauna mireasma locurilor din care vin şi dacă provin din grădini de legume sau de flori, pot mirosi a iasomie sau a mentă, sau a rosmarin, şi astfel îi fac pe navigatori doritori să atingă uscatul ce le trimite atîtea promisiuni. Tot în acest chip spiritele amoroase îmbată nările inimii îndrăgostitului" (iar noi să-i iertăm lui Roberto tropul ăsta nefericit). "Căci inima iubită-i o lăută, ce face să răsune împreună cu ea corzile unei alte lăute, aşa cum bătaia clopotelor acţionează pe suprafaţa cursurilor de apă, mai ales noaptea, cînd în lipsa altui zgomot se naşte în apă aceeaşi mişcare care se născuse în aer. Cu inima iubitoare se-ntîmplă ca şi cu tartrul, care uneori miroase a apă de trandafiri, atunci cînd a fost lăsat să se topească în întunericul unei pivniţe pe timpul cînd înfloresc trandafirii, iar aerul, plin de atomi de roze, schimbîndu-se în apă prin atracţia sării din tartru, parfumează tartrul. Nu contează aici cruzimea iubitei. O butie de vin, cînd viile sînt în floare, fermentează şi aruncă la suprafaţă o floare albă din ea, care rămîne aşa pînă ce cad florile de pe viţa de vie. Dar inima ce iubeşte, avînd tărie mai mare decît vinul, cînd se umple de flori la înflorirea inimii iubite, îşi cultivă îmbobocirea chiar şi cînd sursa a secat.

I se păru că surprinde o privire înduioşată a Liliei, şi continuă: "A iubi este ca şi cum ai face o baie de Lună. Razele care vin de la lună sînt cele ale soarelui, răsfrînte pînă la noi. Concentrînd razele soarelui cu o oglindă, le şi întăreşti puterea dătătoare de căldură. Concentrînd razele lunii cu un lighenaş de argint, se va vedea că fundul lui concav îi reflectă razele împrospătate de rouă pe care o conţin. Pare o neghiobie să te speli într-un lighenaş gol: şi totuşi te trezeşti cu mîinile umezite, iar ăsta-i un leac fără greş contra negilor".

"Domnule de la Grive!, zisese cineva, "dar iubirea nu-i un medicament pentru negi!"

"Oh, nu, desigur", se corectase Roberto, acum greu de oprit, "dar am dat exemple care vin de la lucrurile cele mai umile ca să vă reamintesc că şi iubirea depinde de una şi aceeaşi pulbere de corpusculi. Acesta-i un chip de a spune că iubirea se trage din aceleaşi legi ce guvernează atît corpurile sublunare, cît şi pe cele cereşti, numai că acestor legi ea le este cea mai nobilă dintre manifestări. Iubirea se naşte din privire şi se aprinde la cea dintîi vedere: şi ce anume este vederea dacă nu aprinderea unei lumini reverberate de corpul pe care-l privesc? Văzîndu-l, corpul meu este pătruns de partea cea mai bună a corpului iubit, aceea mai aeriană, care prin deschizătura ochilor ajunge direct la inimă. Şi deci a iubi la prima vedere înseamnă a bea spiritele din inima iubitei. Marele Arhitect al naturii cînd a alcătuit trupul nostru a pus în el nişte spirite lăuntrice, în chipul unor sentinele, ca ele să-şi aducă propriile descoperiri la cunoştinţa generalului lor, adică a imaginaţiei, care este un fel de stăpînă a familiei trupeşti. Şi dacă ea este lovită de vreun obiect oarecare, are loc ceea ce se-ntîmplă cînd auzim cîntînd nişte viole, anume că purtăm melodia lor în memorie, şi o auzim pînă şi în somn. Imaginaţia noastră construieşte din el un simulacru, care-l desfată pe îndrăgostit, deşi nu-l face să sufere, pentru că, se înţelege, nu este decît un simulacru. Din aceasta devine ca atunci cînd un bărbat e surprins de vederea persoanei demne de iubit îşi schimbă culoarea feţei, se roşeşte sau se face palid, după cum acei miniştri care sînt spiritele interne merg mai repede şi mai încet către acel obiect, pentru ca apoi să se întoarcă la imaginaţie. Dar aceste spirite nu merg numai spre creier, ci direct către inimă prin marele conduct care cară de la aceasta la creier spiritele vitale care acolo devin spirite animale; şi tot prin acest conduct imaginaţia trimite către inimă o parte din atomii pe care i-a primit de la vreun obiect extern, şi aceşti atomi sînt cei care produc acea ebuliţiune a spiritelor vitale, care uneori dilată inima, iar alteori o conduc către sincopă."

"Domnia ta ne spui, domnule, că amorul se comportă ca o mişcare fizică, nu altfel de cum se acoperă vinul de floare; însă nu ne spui cum se face că amorul, spre deosebire de alte fenomene ale materiei, este virtute electivă, adică alege. Pentru care motiv deci amorul ne face sclavii unei făpturi şi nu ai alteia?"

"Tocmai de aceea am redus virtuţile amorului la principiul însuşi al Prafului de Simpatie, şi anume că atomi egali şi de aceeaşi formă atrag atomi egali! Dacă eu aş unge cu pulberea aceea arma ce l-a rănit pe Pilade, n-aş vindeca rana lui Oreste. Deci amorul uneşte numai două fiinţe care într-un fel oarecare aveau chiar aceeaşi natură, un spirit nobil cu un spirit tot atît de nobil şi un spirit vulgar cu un spirit tot atît de vulgar ― dat fiind că se-ntîmplă să iubească şi ţăranii, bunăoară păstoriţele, cum ne învaţă minunata povestire a domnului d'Urfe. Iubirea arată o armonie între două făpturi, care era deja ursită de la începutul timpurilor, aşa cum destinul hotărîse dintotdeauna ca Piram şi Tisbe să fie uniţi într-un singur arbore de dud."

"Iar iubirea nefericită?"

"Eu nu cred să existe cu adevărat vreo iubire nefericită. Există numai iubiri care nu au ajuns încă la deplină maturizare, unde pentru vreun motiv oarecare iubita nu a primit mesajul care vine din ochii celui ce iubeşte. Şi totuşi îndrăgostitul ştie aşa de bine în ce măsură asemănarea de natură i s-a fost arătat că, prin puterea acestui crezămînt poate să aştepte, fie şi toată viaţa. El ştie că revelaţia faţă de amîndoi, şi reunirea lor, va putea să se împlinească şi după moarte, cînd evaporîndu-se atomii fiecăruia dintre cele două trupuri ce se descompun în pămînt, ei se vor întîlni din nou în unul dintre ceruri. Şi poate, ca şi un rănit, care fără să ştie că cineva tocmai presară cu Pulbere arma ce l-a lovit, se bucură din nou de sănătate, cine ştie cîte inimi iubitoare nu se bucură acum de o uşurare neaşteptată a spiritului, fără să ştie că fericirea lor e opera inimii iubite, devenită iubitoare la rîndu-i, care a lăsat drum liber împreunării atomilor ce-i sînt gemeni."

Trebuie să spun că toată această complicată alegorie stătea în picioare numai pînă la un punct, şi poate că Maşinăria Aristotelică a părintelui Emanuele ar fi putut să-i arate instabilitatea. Dar în seara aceea toţi rămaseră convinşi de înrudirea dintre Pulbere, care lecuieşte un rău, şi Iubire, care pe lîngă faptul că lecuieşte, cel mai adesea face rău.

Din pricina asta istoria respectivului discurs despre Pulberea de Simpatie şi despre Simpatia de Amor făcu timp de vreo trei luni şi mai bine înconjurul Parisului, cu rezultatele pe care le vom spune.

Şi tot din pricina asta, Lilia, la terminarea cuvîntării, îi mai surîse o dată lui Roberto. Era un surîs de complimentare, sau cel mult, de admiraţie, dar nimic nu-i mai firesc decît să crezi că eşti iubit. Roberto înţelese surîsul ca pe o acceptare a tuturor scrisorilor pe care le trimisese. Obişnuit de prea multă vreme cu chinurile absenţei, părăsi adunarea, mulţumit de victoria aceea. Făcu rău, şi o să vedem mai pe urmă de ce. De atunci îndrăzni fireşte să-i adreseze cuvîntul Liliei, dar totdeauna avu drept răspuns de la ea comportări potrivnice. Uneori ea şoptea: "tocmai cum se spunea acum cîteva zile". Alteori însă murmura: "şi totuşi, domnia ta spuneai cu totul altfel". Iar alteori făgăduia, dispărînd: "dar o să mai vorbim, fiţi perseverent".

Roberto nu înţelegea, dacă ea, din neatenţie, de fiecare dată îi atribuia lucruri spuse şi făcute de un altul, sau îl provoca cu cochetărie.

Ceea ce urma să i se întîmple avea să-l facă să pună la un loc episoadele acelea rare într-o istorie cu mult mai neliniştitoare.

17.

Mult Rîvnita Ştiinţă a Longitudinilor

Era ― în sfîrşit o dată de care ne putem agăţa ― în seara de 2 decembrie 1642. Ieşeau de la un teatru, unde Roberto îşi jucase pe tăcute, stînd în public, rolul-i de îndrăgostit. La ieşire Lilia îi strînsese mîna murmurînd: "Domnule de la Grive, aţi devenit prin urmare timid. În seara aceea nu eraţi. Pe mîine, aşadar, din nou pe aceeaşi scenă".

Ieşise grozav de tulburat, invitat la o astfel de adunare într-un loc pe care nu putea să-l cunoască, chemat să repete ceea ce nu îndrăznise niciodată. Şi totuşi nu se putea ca ea să-l fi luat drept altul, pentru că îi spusese pe nume.

Oh, scrie el că şi-ar fi zis, astăzi pîraiele urcă iarăşi către izvor, albii fugari iau cu asalt turnurile Doamnei Noastre din Paris, un foc surîde arzător sub gheaţă, dat fiind că s-a întîmplat aievea ca Dînsa să mă invite. Sau poate nu, azi sînge picură din stîncă, un şarpe se-mpreună cu-o ursoaică, soarele negru s-a făcut, fiindcă iubita mi-a întins o cupă din care niciodată n-am să beau, căci nu ştiu locul unde este acest banchet...

La un pas de fericire alerga disperat acasă, singurul loc unde era sigur că ea nu se afla.

Se pot interpreta în sens cu mult mai puţin misterios cuvintele Liliei: pur şi simplu ea îi amintise atunci de alocuţiunea aceea de mai înainte despre Pulberea de Simpatie, îl incitase să mai spună şi altceva, în acelaşi salon al Arthenicei, unde mai vorbise. De-atunci ea îl văzuse tăcut şi plin de adorare, iar asta nu corespundea regulilor jocului, cu legi foarte bătătorite, al seducţiei. Îl chema iarăşi, am spune noi astăzi, la datoria-i mondenă. Curaj, păruse ea să-i spună, în seara aceea n-aţi fost timid, păşiţi din nou pe scena aceea, eu aştept să vă văd la aceeaşi strîmtoare. Nici nu ne-am putea aştepta la o altă provocare din partea unei preţioase.

Dar în schimb Roberto înţelesese: "Sînteţi timid, şi totuşi cu cîteva seri în urmă nu aţi fost, şi mi-aţi..." (mi-nchipui că gelozia îl împiedică pe Roberto şi în acelaşi timp îl încurajează să-şi imagineze continuarea acelei fraze). "Aşadar, pe mîine, din nou, pe aceeaşi scenă, în acelaşi loc secret".

E firesc ― închipuirea lui apucînd-o pe cărarea cea mai spinoasă ― ca el să se fi gîndit imediat la o confuzie de persoane, la vreun altul care s-a lăsat să fie luat drept el, şi ca, în locu-i, să fi avut de la Lilia un lucru pentru care el şi-ar fi dat viaţa în schimb. Iată deci că apărea din nou Ferrante şi toate firele din trecutul lui se reînnodau. Alter ego răuvoitor, Ferrante se vîrîse şi în povestea asta, profitînd de absenţele lui, de întîrzierile lui, de plecările lui înainte de vreme, şi, la momentul potrivit, îşi luase răsplata pentru cuvîntarea lui Roberto despre Pulberea de Simpatie.

Şi în timp ce se tot necăjea astfel, auzise bătînd la uşă. Speranţă, vis al celor treji! Se repezise să deschidă, convins că avea să o vadă pe ea în prag: însă era un ofiţer din gărzile Cardinalului, cu doi oameni care-l însoţeau.

"Domnul de la Grive, îmi imaginez", zisese. Şi apoi, prezentîndu-se, căpitanul de Bar adăugase: "Îmi displace ceea ce trebuie să fac, însă, dumneavostră, domnule, sînteţi arestat şi vă rog să-mi predaţi spada. Dacă mă veţi urma cu toată cuviinţa, ca doi buni prieteni ne vom urca în trăsura care ne aşteaptă, şi nu veţi avea de ce să vă ruşinaţi." Lăsase să se înţeleagă că nu cunoştea motivele arestului şi că-şi dorea să fie vorba de o neînţelegere. Roberto îl urmase mut, formulînd aceeaşi dorinţă, iar la sfîrşitul respectivei călătorii, predat cu multe scuze în mîinile unui gardian somnoros, se trezise într-o celulă a Bastiliei.

Rămase acolo timp de două nopţi foarte friguroase, vizitat doar de cîţiva şobolani (chibzuită pregătire pentru călătoria lui pe Amarilli) şi de un cerber care, la orice întrebare, răspundea că prin locul acela trecuseră atîţia oaspeţi iluştri încît el încetase să se mai întrebe cum de ajunseseră acolo; iar dacă de şapte ani stătea aici un mare senior ca Bassompierre, nu era cazul ca Roberto să înceapă să se vaite după numai cîteva ore. După ce-l lăsase cele două zile ca să poată gusta ce e mai rău, în cea de a treia seară se întorsese de Bar, îi dăduse putinţa să se spele, şi îl anunţase că trebuia să compară în faţa Cardinalului. Roberto înţelese cel puţin că era un prizonier de Stat.

Ajunseseră la palat seara tîrziu, şi chiar după aglomeraţia de la intrare se ghicea că nu era o seară ca toate celelalte. Scările erau invadate de oameni de toate condiţiile ce se mişcau cu grabă încoace şi încolo; într-o anticameră gentilomi şi oameni ai bisericii intrau gîfîind din greu, scuipau civilizat pentru a-şi curăţa gîtlejul pe pereţii plini de fresce, îşi luau un aer întristat şi intrau într-o altă încăpere, din care ieşeau uşieri chemînd cu voce tare servitori invizibili şi făcîndu-le semn tuturor să păstreze linişte.

În sala aceea fu introdus şi Roberto, şi văzu numai persoane cu spatele la el, care înaintau pînă la uşa unei alte camere, în vîrful picioarelor, fără a face zgomot, ca pentru a vedea un spectacol trist. De Bar privi în juru-i ca şi cum ar fi căutat pe cineva, pînă la urmă îi făcu semn lui Roberto să stea într-un colţ, şi se îndepărtă.

Un alt soldat din gardă care tocmai încerca să-i facă să iasă pe mulţi dintre cei prezenţi, pe diverse tonuri prevenitoare, după rangul fiecăruia, văzîndu-l pe Roberto cu barba nerasă, cu hainele mototolite de detenţie, îl întrebase aspru ce căuta acolo. Roberto răspunsese că era aşteptat de Cardinal, iar soldatul îi răspunsese că, spre nenorocul tuturor, pe Cardinal îl aştepta acum Cineva cu mult mai important.

Totuşi îl lăsase acolo unde era şi, încet, încet, pentru că de Bar (acum ultimul chip prietenos ce-i mai rămăsese) nu se întorcea, Roberto se luă după cei strînşi acolo şi, mai aşteptînd cîte puţin, mai împingînd, ajunse în pragul ultimei încăperi.

Acolo, într-un pat, sprijinit pe un morman de perne albe ca neaua, văzuse şi recunoscuse umbra acelui om de care toată Franţa se temea şi pe care puţini îl iubeau. Cardinalul cel mare era înconjurat de medici în haine mohorîte, care păreau să se intereseze nu atît de el, cît de dezbaterea lor, un cleric îi tampona buzele pe care accesele stinse de tuse formau o spumă roşietică, sub cuverturi se ghicea respiraţia trudnică a unui trup împuţinat, o mînă îi ieşea dintr-o bluză obişnuită, ţinînd strîns un crucifix. Preotul izbucni la un moment dat într-un hohot înăbuşit. Richelieu întoarse capul cu greutate, încercînd să zîmbească şi murmură: "Credeai aşadar că eu sunt nemuritor?"

În timp ce Roberto se întreba cine oare putuse să-l convoace la patul unui muribund, se făcu o mare învălmăşeală la spatele lui. Unii şopteau numele parohului de la Saint-Eustache, şi în timp ce toţi se aliniau la o parte, intră un preot cu suita lui, aducînd sfîntul mir.

Roberto se simţi atins pe umăr; era de Bar, care-i spuse: "Să mergem, Cardinalul vă aşteaptă". Fără să înţeleagă, Roberto îl urmase de-a lungul unui coridor. De Bar îl introdusese într-o sală, făcîndu-i semn să mai aştepte, apoi se retrăsese.

Sala era spaţioasă, cu un mare glob pămîntesc în mijloc, şi cu un orologiu pe o mică mobilă într-un colţ, în faţa unei draperii roşii. La stînga draperiei, sub un mare portret în mărime naturală al lui Richelieu, Roberto observase în fine pe cineva stînd cu spatele, în veşminte de cardinal, în picioare, ocupat să scrie ceva la un pupitru. Personajul îmbrăcat în purpură întorsese doar puţin capul peste umăr şi-i făcuse semn să se apropie, dar în timp ce Roberto se apropia, se încovoiase din nou asupra a ceea ce scria, punînd mîna stîngă drept paravan pe marginile foii, deşi, de la distanţa respectuoasă la care se oprise, Roberto n-ar fi putut citi nimic.

Apoi personajul se întoarse, foşnindu-şi faldurile purpurei şi rămase cîteva clipe drept, parcă pentru a reproduce statura din portretul cel mare aflat în spatele său, cu dreapta sprijinită pe pupitru, şi ţinînd cu afectare stînga la înălţimea pieptului, cu palma în sus. Apoi se aşeză pe un jilţ de lîngă orologiu, îşi mîngîie cu cochetărie mustaţa şi ciocul bărbii, şi întrebă: "Domnul de la Grive?"

Domnul de la Grive pînă atunci fusese convins că-l vedea într-un coşmar pe acelaşi Cardinal care tocmai se stingea la vreo cîteva zeci de metri mai departe, dar acum îl văzu întinerit, cu liniile feţei mai puţin trase, ca şi cum pe chipul acela aristocratic şi palid din portret cineva ar fi retuşat cu nişte umbre carnaţia şi i-ar fi desenat altfel buzele, cu linii mai puternice şi mai sinuoase; apoi vocea aceea, cu accent străin, îi deşteptase mai vechea amintire a căpitanului aceluia, care cu doisprezece ani mai înainte, galopa prin mijlocul oştilor aflate faţă-n faţă, de la Casale.

Roberto se afla în faţa cardinalului Mazarin, şi înţelegea că pe nesimţite, în decursul agoniei protectorului său, omul acesta îi lua acum funcţiile, iar ofiţerul îl şi numise "Cardinalul", ca şi cum nu mai exista altul decît el.

Dădu să răspundă la prima întrebare, dar avea să-şi dea seama în scurt timp că Mazarin întreba numai în aparenţă, dar în realitate afirma, făcînd ca în orice caz interlocutorul său să nu poată decît să aprobe.

"Roberto de la Grive", confirmă într-adevăr cardinalul, "din seniorii Pozzo di San Patrizio. Cunoaştem castelul, şi cunoaştem tot atît de bine şi Monferrato. E atît de îmbelşugat, încît zici că-i Franţa. Tatăl domniei voastre, în zilele de la Casale, s-a bătut cu cinste, şi ne-a fost mai loial decît alţi compatrioţi ai voştri". Zicea "ne-a" ca şi cum încă din epoca aceea el era supusul Regelui Franţei. "Şi domnia ta în împrejurarea aceea te-ai purtat vitejeşte, ni s-a spus. Nu crezi oare că, părinteşte, cu atît mai mult, ar trebui să ne întristăm că, oaspete al acestui regat, nu ţi-ai păzit îndatoririle de oaspete? Nu ştiai că în acest regat legile se aplică în mod egal atît supuşilor cît şi oaspeţilor? Fireşte, fireşte, nu vom uita că un gentilom e întotdeauna un gentilom, orice delict ar fi comis: vă veţi bucura de aceleaşi privilegii îngăduite lui Cinq-Mars, a cărui memorie nu păreţi a o execra cum ar trebui. Veţi muri şi dumneavostră de secure şi nu de frînghie."

Roberto nu putea să nu ştie un lucru de care vorbea întreaga Franţă. Marchizul de Cinq-Mars încercase să-l convingă pe rege să-l destituie pe Richelieu, iar Richelieu îl convinsese pe rege că Cinq-Mars complota împotriva regatului. La Lyon condamnatul încercase să se comporte cu demnitate flecarind în faţa călăului, dar acesta îşi bătuse joc de gîtul lui într-un mod atît de nedemn încît mulţimea cuprinsă de dispreţ îl făcuse pe el cu ou şi cu oţet.

Fiindcă Roberto, zguduit, încerca să vorbească, cardinalul îl preveni cu un gest al mîinii: "Haide, San Patrizio", zise el, iar Roberto luă seama că folosea acest nume pentru a-i aminti că era străin; şi pe de altă parte îi vorbea în franceză, deşi ar fi putut să-i vorbească în italiană. "Aţi cedat viciilor acestui oraş şi ale acestei ţări. Cum obişnuieşte să spună eminenţa sa, Cardinalul, caracterul uşuratec al francezilor îi face să dorească schimbarea din cauza plictiselii pe care o simt faţă de lucrurile prezente. Unii dintre aceşti gentilomi uşuratici, pe care Regele a avut grijă să-i uşureze şi de cap, v-au sedus cu planurile lor de a întoarce lucrurile. Cazul vostru e de aşa natură încît nu mai trebuie deranjat nici un tribunal. Statele, a căror conservare trebuie să ne fie nespus de dragă, ar suferi o grabnică ruinare dacă, în materie de crime ce ţintesc la răsturnarea lor, s-ar cere probe clare ca cele cerute în cazurile obişnuite. Acum două seri aţi fost văzut întreţinîndu-vă cu prieteni de-ai lui Cinq-Mars, care au mai rostit încă o dată cuvinte de înaltă trădare. Cel care v-a văzut printre ei e demn de încredere, deoarece se introdusese acolo avînd mandatul nostru. Iar aceasta e de ajuns. Haideţi," îl avertiză el plictisit, "nu v-am făcut să veniţi aici ca să aud proteste de nevinovăţie, deci liniştiţi-vă şi ascultaţi."

Roberto nu se linişti, dar trase unele concluzii: în acelaşi moment în care Lilia îi atingea mîna, el era văzut în altă parte complotînd împotriva Statului. Mazarin era aşa de convins de asta, încît ideea devenea un fapt. Se spunea peste tot că mînia lui Richelieu nu se potolise încă, şi mulţi se temeau să nu fie aleşi spre o nouă pilduire. Roberto, oricum ar fi fost ales, era în orice caz pierdut.

Roberto ar fi putut reflecta la faptul că, adesea, şi numai cu două seri mai înainte, se îndelungase în vreo conversaţie la ieşirea din salonul Rambouillet; că nu era imposibil ca printre interlocutori să fi fost vreunul dintre intimii lui Cinq-Mars; că lui Mazarin, dacă, din vreun motiv numai de el ştiut, voia să-l piardă, i-ar fi fost de ajuns să interpreteze în chip răuvoitor orice frază relatată lui de o iscoadă... Dar fireşte că reflecţiile lui Roberto erau altele şi confirmau temerile acelea ale lui: cineva luase parte la o reuniune de răzvrătiţi ascunzîndu-se şi sub chipul, şi sub numele său.

Un motiv în plus ca să nu încerce să se apere. Îi rămînea inexplicabil numai motivul pentru care ― dacă era deja condamnat ― cardinalul se mai deranja să-l informeze care-i era soarta. El nu era destinatarul nici unui mesaj, ci însăşi enigma, ghicitoarea însăşi pe care alţii, dacă mai aveau dubii asupra motivelor regelui, ar fi trebuit să o dezlege. Aşteptă în tăcere o explicaţie.

"Vezi, San Patrizio, dacă nu am fi fost investiţi cu demnitatea ecleziastică cu care pontiful, şi dorinţa Regelui, ne-a onorat cu un an în urmă, am spune că Providenţa a călăuzit imprudenţa dumitale. De cîtva timp te ţineam sub supraveghere, întrebîndu-ne cum am fi putut să-ţi cerem un serviciu, pe care nu aveai nici o datorie să ni-l faci. Am aflat de pasul greşit pe care l-ai făcut cu trei seri în urmă ca de un dar nepreţuit al Cerului. Acum ai putea să ne fii dator, şi poziţia noastră se schimbă, ca să nu mai vorbim de a dumitale."

"Dator?"

"Cu viaţa. Fireşte, nu e în puterea noastră să te iertam, dar e la alegerea noastră să intervenim. Să spunem că ai putea să te sustragi rigorilor legii cu fuga. Trecînd un an, sau poate mai mult, memoria martorului va fi mai neclară, şi acela ar putea să jure fără să-şi păteze onoarea că omul de acum trei seri nu erai dumneata; şi s-ar putea dovedi că la ora aceea jucai în altă parte o partidă de mingi cu căpitanul de Bar. Atunci ― dar nu hotărîm, bagă de seamă, ci presupunem, căci s-ar putea întîmpla contrariul, dar avem credinţa că vedem just lucrurile ― îţi va fi făcută o dreptate deplină şi ţi se va da libertate necondiţionată. Aşază-te, rogu-te", zise el. "Trebuie să-ţi propun o însărcinare."

Roberto se aşeză: "O însărcinare?"

"Şi încă delicată. În cursul ei, nu v-o ascund, veţi avea unele prilejuri să vă pierdeţi viaţa. Dar acesta e un schimb: sînteţi sustras perspectivei sigure a călăului, şi vi se lasă multe posibilităţi să vă întoarceţi neatins, dacă veţi fi cu băgare de seamă.Un an plin de primejdii, să zicem, în schimbul unei vieţi întregi."

"Eminenţă", zise Roberto care vedea cel puţin îndepărtîndu-se de el imaginea călăului, "pe cît înţeleg, e inutil să mă jur, pe onoarea mea sau pe Cruce, că..."

"Am fi lipsiţi de creştineasca pietate dacă am exclude în absolut ca domnia ta să fii nevinovat, iar noi victima unui echivoc. Dar echivocul s-ar găsi într-un asemenea acord cu planurile noastre, încît nu vedem nici un motiv de a-l lămuri. Nu veţi fi dorit cumva să insinuaţi că vă propunem un schimb necinstit, cum ar fi, de pildă, ori nevinovat pe mîna călăului, ori culpabil dovedit şi mincinos, în serviciul nostru..."

"Departe de mine această intenţie lipsită de respect, Eminenţă".

"Tocmai. Vă oferim cîteva riscuri posibile, dar glorie sigură. Şi vă vom spune cum am pus ochii pe domnia voastră, fără ca mai-nainte să vă fi fost semnalată nouă prezenţa la Paris. Oraşul, vedeţi, vorbeşte mult despre ceea ce se petrece prin saloane, şi tot Parisul a pălăvrăgit acum cîtva timp de o serată în cursul căreia aţi strălucit în ochii multor doamne. Tot Parisul, nu e cazul să roşiţi. Ne referim la seara aceea în care aţi expus cu brio virtuţile unei aşa-zise Pulberi de Simpatie, şi în chipul (aşa se spune în locurile acelea, nu-i aşa?) ca acestui subiect ironia să-i dea sare, paronomasiile graţie, maximele solemnitate, hiperbolele bogăţie, comparaţiile perspicacitate..."

"Oh, Eminenţă, nu făceam decît să expun lucruri învăţate..."

"Vă admir modestia, dar se pare că aţi făcut dovada unei bune cunoaşteri a unor secrete ale naturii. Prin urmare, am nevoie de un om cu o asemenea ştiinţă, care să nu fie francez şi care, fără a compromite coroana, să se poată strecura pe o corabie, aflată pe punctul de plecare din Amsterdam cu scopul de a descoperi un nou secret, într-un fel legat de folosirea acelei pulberi."

Mai preveni încă o obiecţie a lui Roberto: "Nu vă temeţi, avem nevoie să ştiţi ce anume căutăm, ca să puteţi interpreta pînă şi semnele cele mai incerte. Voim să fiţi informat ca un expert asupra lucrului în cauză, mai ales că vă vedem aşa de pregătit să ne faceţi pe plac. Veţi avea un maestru de mare talent, şi să nu vă lăsaţi înşelat de vîrsta lui tînără". Întinse o mînă şi trase de un şnur. Nu se auzi nici un sunet, dar gestul făcuse probabil să sune în altă parte un clopoţel sau vreun alt semnal ― aşa deduse Roberto, cel puţin, într-o epocă în care marii seniori strigau în gura mare ca să-şi cheme servitorii.

Într-adevăr după cîteva clipe intră cu respectuoasă supunere un tînăr ce arăta abia trecut de douăzeci de ani.

"Fii binevenit, Colbert, acesta-i omul de care ţi-am vorbit astăzi", îi spuse Mazarin, iar apoi lui Roberto: "Colbert, care se iniţiază foarte promiţător în secretele administraţiei Statului, se gîndeşte de mult timp la o problemă ce-i stă foarte mult la inimă Cardinalului de Richelieu şi, prin urmare, şi mie. Poate că ştii, San Patrizio, înainte ca eminenţa sa Cardinalul să ia cîrma acestui mare vas a cărui căpetenie este Ludovic al XIII-lea, marina franceză era un nimic pe lîngă aceea a duşmanilor noştri, în război ca şi pe timp de pace. Acum putem să ne mîndrim cu şantierele noastre navale, cu flota de la Răsărit, precum şi cu cea de la Apus, şi vă veţi fi amintind cu ce succes, nu mai mult de acum şase luni, Marchizul de Breze a putut să alinieze în faţa Barcelonei patruzeci şi patru de corăbii, paisprezece galere, şi nu-mi mai amintesc cîte alte nave. Ne-am întărit cuceririle noastre din Noua Franţă, ne-am asigurat stăpînirea în Martinica şi Guadalupa, şi în atîtea dintre insulele acelea din Perii, cum îi place Cardinalului să spună. Am început să construim companii comerciale, chiar dacă nu cu mare succes pînă acum, însă, cu toate astea, în Provinciile Unite, în Anglia, Portugalia şi Spania nu există familie nobilă care să nu-şi aibă unul din membrii săi plecat să facă avere pe mare; nu este la fel şi în Franţa, din nefericire. Dovadă e faptul că ştim probabil destule despre Lumea Nouă, dar foarte puţine despre cea Foarte Nouă. Arată-i, Colbert, prietenului nostru ce lipsită de uscat pare celalată parte a globului de colo."

Tînărul mişcă globul şi Mazarin surîse cu melancolie: "Vai, întinderea aceasta de ape nu-i goală din cauza unei naturi vitrege; e goală pentru că noi   ştim prea puţin despre generozitatea ei. Şi totuşi, după descoperirea unei căi occidentale de navigaţie prin arhipelagul Moluştelor, e în joc tocmai zona aceasta imensă, neexplorată, care se întinde între coastele de vest ale continentului american şi ultimele margini orientale ale Asiei. Vorbesc de oceanul zis Pacific, cum au vrut să-l numească portughezii, pe care se întinde cu siguranţă Pămîntul Necunoscut Austral şi din care se cunosc puţine insule şi puţine coaste vagi, însă destul ca să ştim despre el că adăposteşte bogăţii fabuloase. Iar pe apele acelea se vîntură acum de o bucată de timp aventurieri ce nu vorbesc limba noastră. Prietenul nostru Colbert, avînd ceea ce eu nu consider a fi doar o trăsnaie tinerească, îndrăgeşte ideea unei prezenţe franceze în mările acelea. Cu atît mai mult cu cît bănuim că primul care a pus piciorul pe un Pămînt Austral a fost un francez, domnul de Gonneville, şi asta cu şaisprezece ani înainte de isprava lui Magellan. Cu toate astea, acel viteaz gentilom, sau cleric, ce o fi fost el, a neglijat să înregistreze pe hărţi locul unde a acostat. Putem oare să credem că un bun francez a fost atît de neprevăzător? Cu siguranţă că nu, ci că în epoca aceea îndepărtată nu avea cum să rezolve pe deplin o problemă ca asta. Dar această problemă, şi o să fiţi uimit aflînd care anume, a rămas un mister şi pentru noi."

Făcu o pauză, iar Roberto înţelese că, dat fiind că şi cardinalul şi Colbert cunoşteau, dacă nu soluţia, cel puţin numele misterului, pauza era numai în cinstea lui. Crezu că-i bine să joace rolul spectatorului uluit, şi întrebă: "Şi care este acest mister, Eminenţă?"

Mazarin îl privi pe Colbert cu un aer complice şi zise: "Este misterul longitudinilor". Colbert dădu cu gravitate din cap, confirmînd.

"Pentru soluţia acestei probleme legate de Punto Fijo," urmă cardinalul, "acum şaptezeci de ani Filip al II-lea al Spaniei oferea o avere, iar mai tîrziu Filip al III-lea promitea şaisprezece mii de ducaţi rentă perpetuă şi două mii rentă viageră, iar Statele Generale ale Olandei treizeci de mii de florini. Nici noi nu ne-am zgîrcit cu ajutoarele în bani faţă de astronomi merituoşi... Apropo, Colbert, doctorul acela, Morin, sînt opt ani de cînd îl facem să aştepte..."

"Eminenţă, voi înşivă spuneţi că sînteţi convins că povestea aceea cu paralaxa lunară e o himeră..."

"Da, dar ca să-şi susţină ipoteza aceea a lui foarte îndoielnică, el a studiat cu eficacitate şi le-a criticat pe celelalte. Să-l facem să participe la acest nou proiect, ar putea să-i dea lămuriri domnului de San Patrizio. Să i se ofere o pensie, nu e nimic care să stimuleze ca banul bunele înclinări. Dacă ideea lui ar conţine un grăunte de adevăr, vom putea să ne asigurăm mai bine şi, în acelaşi timp, vom putea evita ca, simţindu-se părăsit în patria lui, să cedeze solicitărilor olandezilor. Mi se pare că tocmai olandezii sînt aceia care, văzîndu-i pe spanioli că şovăie, au început să trateze cu acel Galilei, iar noi am face bine să nu rămînem pe dinafară acestei situaţii..."

"Eminenţă", zise Colbert ezitînd, "binevoiţi să vă amintiţi că Galilei a murit la începutul acestui an..."

"Adevărat? Să ne rugăm lui Dumnezeu să fie fericit, mai fericit decît i-a fost dat să fie în viaţă".

"Şi oricum, şi soluţia lui a părut mult timp să fie definitivă, dar nu este..."

"Din fericire mi-ai luat-o înainte, Colbert. Dar să presupunem ca nici soluţia lui Morin nu face nici cît un ban găurit. Ei bine, noi să-l susţinem totuşi, să facem să se aprindă din nou discuţia în jurul ideilor lui, să stimulăm curiozitatea olandezilor: să facem în aşa fel ca să se lase ispitiţi, şi îi vom fi pus pentru cîtva timp pe adversari pe o pistă falsă. Vor fi bani bine cheltuiţi, în orice caz. Dar despre asta am vorbit de ajuns. Continuă, te rog, căci în timp ce San Patrizio află, voi învăţa şi eu."

"Eminenţa voastră m-a învăţat tot ce ştiu", zise Colbert roşind, "dar bunătatea ei mă încurajează să încep a vorbi". Spunînd acestea, se simţea probabil acum pe un teren propice: înălţă capul, pe care şi-l ţinuse tot timpul plecat, şi se apropie, simţindu-se la largul său, de mapamond. "Domnilor, în ocean - unde, chiar cînd întîlnim un uscat, nu ştim care este, şi dacă mergem spre un pămînt cunoscut trebuie să înaintăm zile şi zile întregi în largul apelor ― navigatorul nu are alte puncte de reper decît aştrii. Cu instrumentele, care demult i-au făcut iluştri pe astronomii din antichitate, unui astru i se fixează înălţimea faţă de orizont, din ea se deduce distanţa faţă de Zenit şi, cunoscîndu-i unghiul de declinaţie, dat fiind că distanţa zenitală, plus sau minus declinaţia, dau latitudinea, se află dintr-odată pe care paralelă ne găsim, sau cît anume mai la nord sau mai la sud de un punct cunoscut. Mi se pare clar."

"Ar înţelege pînă şi un copil", zise Mazarin.

"Ar trebui să se reţină", continuă Colbert, "că în mod asemănător s-ar putea determina şi cît anume sîntem mai la răsărit sau mai la apus de acelaşi punct, adică la ce longitudine, sau pe ce meridian. Cum spune Sacrobosco, meridianul e un cerc care trece prin polii lumii noastre, şi la zenitul capului nostru. Şi se cheamă meridian pentru că, oriunde s-ar afla un om, şi în orice timp al anului, cînd soarele ajunge la meridianul său, acolo este pentru omul acela amiază. Dar vai, printr-o taină a naturii, orice mijloc născocit pentru a defini longitudinea, s-a dovedit înşelător. Ce importanţă are? Ar putea să se întrebe un profan. Foarte mare importanţă."

Acum căpătase încredere, făcu mapamondul să se rotească arătînd contururile Europei: "Cincisprezece grade meridiane, cam atît, despart Parisul de Praga, şi ceva mai puţin de douăzeci, Parisul de Canare. Ce aţi spune de comandantul unei armate care ar crede că se bate pe Montblanc şi în loc să omoare protestanţi i-ar măcelări pe doctorii de la Sorbona pe Mont Sainte-Genevieve?"

Mazarin surîse întinzînd mîinile înainte, ca pentru a implora ca lucrurile de felul ăsta să se petreacă numai pe meridianul unde trebuie.

"Însă drama", continuă Colbert, "este că erori de o însemnătate ca asta se fac cu mijloacele pe care le mai folosim şi acum pentru a determina longitudinile. Şi astfel se întîmplă ceea ce s-a întîmplat aproape acum un veac cu spaniolul acela, Mendana, care a descoperit Insulele lui Solomon, pămînturi binecuvîntate de cer pentru roadele solului şi aurul subsolului. Acest Mendana a fixat poziţia uscatului pe care îl descoperise şi, întors în patrie să aducă marea veste, în mai puţin de douăzeci de ani i s-au pus la dispoziţie patru corăbii ca să se întoarcă acolo şi să instaureze definitiv stapînirea majestaţilor lor prea-creştine, cum se spune pe acolo, însă ce s-a petrecut? Mendana nu a mai reuşit să găsească pămîntul acela. Olandezii nu au rămas inactivi, la începutul acestui secol îşi constituiau Compania Indiilor, creau în Asia cetatea Bataviei ca punct de plecare pentru multe expediţii spre est şi puneau mîna pe o nouă Olandă, şi alte pămînturi, probabil la răsărit de Insulele lui Solomon, descopereau în acest timp piraţii englezi, cărora curtea sfîntului Iacob nu a şovăit să le confere ranguri de nobleţe. Dar din Insulele lui Solomon nimeni nu va mai descoperi vreo urmă, şi se înţelege de ce acum unii înclină să le socotească drept o legendă. Însă, legendare sau nu, cum or fi fiind, Mendana a ajuns la ele, numai că, fixînd cum trebuie latitudinea, a fixat nepotrivit longitudinea. Şi dacă totuşi, cu ajutor ceresc, o fi fixat-o pe cea adevărată, alţi navigatori care au căutat longitudinea aceea (şi el însuşi, la cea de a doua călătorie a sa) nu o ştiau cu claritate pe a lor? Iar atunci cînd, chiar de-am şti longitudinea Parisului, dar nu am reuşi să stabilim dacă ne aflăm în Spania sau printre Persani, vedeţi bine, domnule, că am bîjbîi ca nişte orbi ce-i conduc pe alţi orbi".

"Adevărat", îndrăzni Roberto, "mi-e greu să cred, cu toate cele auzite de mine despre înaintarea ştiinţei în secolul acesta, că încă ştim atît de puţin."

"Nu vă mai înşir metodele ce s-au propus, domnule, de la cea bazată pe eclipsele lunare pînă la aceea care are în vedere variaţiile acului magnetic, şi la care s-a trudit nu demult Le Tellier al nostru, ca să nu mai pomenesc metoda loch-ului, asupra căreia ne-a dat atîtea garanţii Champlain al nostru... Dar toate s-au dovedit insuficiente pînă ce Franţa nu va avea un observator în care să se pună la probă toate ipotezele astea. Fireşte, un mijloc sigur ar fi să ţii la bord un ceas care să menţină ora meridianului din Paris, să determini pe mare ora locului aceluia, şi să deduci din diferenţă abaterea de longitudine. Acesta e globul pe care trăim, şi puteţi vedea cum înţelepciunea anticilor l-a împărţit în treisute şaizeci de grade longitudine, făcînd de obicei să pornească numărătoarea de la meridianul ce traversează Insula Fierului din Canare. În cursa lui cerească, soarele (şi fie că se mişcă el sau, cum se spune astăzi, pămîntul, prea puţin contează aici) parcurge într-o oră cinsprezece grade longitudine şi cînd la Paris este, ca în clipa asta, miezul nopţii, la o sută optzeci de grade meridiane de Paris e miezul zilei. Aşadar, chiar dacă ştiţi cu siguranţă că la Paris ceasurile arată, să zicem, amiaza, determinaţi că în locul în care vă găsiţi sînt orele şase după amiaza, calculaţi diferenţa orară, traduceţi fiece oră în cincisprezece grade, şi veţi şti că sînteţi la nouăzeci de grade de Paris, şi deci mai mult sau mai puţin aici", şi făcu să se rotească globul indicînd un punct din continentul american. "Dar pe cînd ora locului respectiv nu e greu s-o determini, e foarte greu să ţii la bord un ceas care să continue să dea ora adevărată după luni de zile de navigaţie pe o corabie scuturată de vînturi, a cărei mişcare atrage după sine eroarea celor mai ingenioase dintre instrumentele moderne, ca să nu mai vorbim de ceasurile cu nisip sau cu apă, care, ca să funcţioneze bine, ar trebui să se odihnească pe un plan nemişcat".

Cardinalul îl întrerupse: "Credem că deocamdată domnul de San Patrizio nu trebuie să ştie mai mult, Colbert. Vei avea grijă să capete alte lămuriri în timpul călătoriei către Amsterdam. După aceea nu vom mai fi noi cei care-l vom învăţa pe el, ci pe cît credem, el ne va învăţa pe noi. Într-adevăr, dragă San Patrizio, Cardinalul, al cărui ochi a văzut şi încă vede pururea ― sperăm că pentru mult timp de acum încolo ― mai departe decît al nostru, pusese de cîtva timp o reţea de observatori de încredere, ce trebuiau să călătorească în alte ţări, şi să frecventeze porturile, să întrebe căpitanii care se pregătesc pentru vreo călătorie sau se întorc din ea, ca să ştie cît fac celelate guverne şi să ştie ceea ce nu ştim noi, fiindcă ― mi se pare evident ― Statul care ar descoperi secretul longitudinilor, şi i-ar împiedica pe alţii să pună mîna pe el, ar obţine un mare avantaj, asupra celorlalte. Acum ― iar aici Mazarin făcu o altă pauză, netezindu-şi încă o dată cu grijă mustăţile, apoi împreunîndu-şi mîinile ca pentru a se concentra şi a îndupleca în acelaşi timpi cerul să-l sprijine ― acum am aflat că un medic englez, doctorul Byrd, a născocit un nou şi nemaiauzit mijloc pentru a determina meridianul, bazat pe folosirea Pulberei de Simpatie. Cum anume, dragă San Patrizio, nu ne întrebaţi, căci eu abia cunosc numele acelui lucru diavolesc. Ştim sigur că-i vorba de Pulbere, dar nu ştim nimic despre metoda pe care Byrd are de gînd s-o folosească, iar informatorul nostru nu e, desigur, versat în magia naturală. Însă e sigur că amiralitatea engleză i-a permis să armeze o corabie care va trebui să înfrunte mările Pacificului. Faptul e de o însemnătate aşa de mare, încît englezii nu au avut încredere să o lase să apară ca o corabie de-a lor. Ea aparţine unui olandez care se preface excentric şi susţine că vrea să refacă traseul a doi compatrioţi de-ai săi, care acum vreo douăzeci şi cinci de ani au descoperit o nouă trecere între Atlantic şi Pacific, în afară de strîmtoarea lui Magellan. Dar cum costul aventurii ar putea da de bănuit că sunt la mijloc alte interese, olandezul acum încarcă la vedere mărfuri şi caută pasageri, ca unul ce s-ar îngriji să-şi scoată cheltuielile. Aproape din întîmplare vor fi acolo şi doctorul Byrd împreună cu trei asistenţi de-ai săi, care se dau drept culegători de floră exotică. În realitate ei vor avea deplinul control al afacerii. Iar printre pasageri o să fii şi domnia ta, San Patrizio, şi va avea grijă de asta agentul nostru de la Amsterdam. Vei fi un gentilom savoiard care, urmărit de un decret în orice ţară, găseşte cu cale să dispară pentru foarte mult timp pe mare. Cum vezi, nu vei avea nevoie nici măcar să minţi. Vei fi foarte bolnăvicios ― iar faptul că domnia ta ai cu adevărat o suferinţă la ochi, cum ni se spune, e un alt amănunt ce face ca proiectul nostru să fie perfect. Vei fi un pasager care-şi va petrece aproape tot timpul său stînd închis, cu cîţiva plasturi pe faţă, şi, care, în rest, nu va vedea dincolo de vîrful nasului. Dar o să-ţi faci de lucru pe acolo cotind şi cotelind, în realitate o să ţii ochii deschişi şi urechile bine ciulite. Ştim că înţelegi englezeşte, dar te vei preface că nu ştii, aşa ca duşmanii să vorbească liber în prezenţa domniei tale. Dacă cineva de la bord înţelege italiana sau franceza, pune întrebări şi aminteşte-ţi ce anume ţi se spune. Nu dispreţui să te amesteci cu oameni de duzină, care pentru cîţiva bănuţi spun tot ce au în ei. Dar bănuţii să fie puţini, să apară ca un dar, şi nu ca o răsplată, altfel vor intra la bănuieli. Nu vei întreba niciodată în mod direct, iar după ce ai întrebat astăzi, cu cuvinte diferite să pui şi mîine aceeaşi întrebare, aşa încît dacă omul acela a minţit, să fie făcut să se contrazică: oamenii de nimic uită scornelile pe care le-au spus, şi inventează altele opuse a doua zi. De altminteri îi vei recunoaşte pe cei care mint: în timp ce rîd li se formează un fel de gropiţe în obraji, şi poartă unghii foarte scurte; şi la fel păzeşte-te de cei mici de statură, care spun lucruri false din lăudăroşenie. În orice caz discuţiile domniei tale cu aceştia să fie scurte, şi nu da impresia că îţi dau vreo satisfacţie: persoana cu care va trebui să vorbeşti într-adevăr este doctorul Byrd şi va fi firesc să faci asta cu singurul care-ţi este egal prin educaţie. E om învăţat, poate vorbeşte franceza, poate italiana, cu siguranţă latina. Domnia ta eşti bolnav şi-i vei cere sfat şi alinare. N-o să faci ca aceia care mănîncă mure sau pămînt roşu pretinzînd că scuipă sînge, ci vei pune să-ţi ia pulsul după cină, fiindcă totdeauna după ora aceea pare că omul are febră, şi-i vei spune că nu închizi ochii toată noaptea; asta va justifica faptul că poţi fi surprins prin vreun loc fiind treaz de-a binelea, lucru care va trebui să se întîmple, dacă experienţele lor se vor face cu stelele. Acest Byrd trebuie să fie vreun posedat, ca dealtfel toţi oamenii de ştiinţă: fă-te că-ţi trec prin cap tot felul de bazaconii şi vorbeşte-i despre ele, ca şi cum i-ai încredinţa un secret, aşa încît el să fie dornic să-ţi vorbească de bazaconia aceea care-i secretul lui. Arată-te interesat de ea, dar prefăcîndu-te că înţelegi puţin sau nimic, aşa ca el să-ţi vorbească şi mai bine a doua oară. Repetă cele ce ţi-a spus ca şi cum ai fi înţeles, dar fă greşeli, în aşa fel încît din vanitate sa fie nevoit să te corecteze, explicînd de-a fir a păr lucrul pe care ar trebui să-l treacă sub tăcere. Nu afirma niciodată, fă mereu aluzii: aluziile se azvîrl ca să pipăi sufletele şi să scotoceşti inimile. Va trebui să-i inspiri încredere: dacă rîde des, rîzi cu el, dacă e bilios, comportă-te ca un bilios, dar admiră-i permanent ştiinţa. Dacă-i coleric şi te insultă, suportă ofensa, fiindcă tot ştii că ai început să-l pedepseşti încă înainte de a te insulta. Pe mare zilele sînt lungi şi nopţile fără sfîrşit, şi nu există lucru care să-l scutească mai bine de plictiseală pe un englez ca nişte bocale din berea aceea cu care olandezii îşi umplu din belşug cala vasului. Te vei preface mort după băutura aceea şi-l vei încuraja pe noul dumitale prieten să soarbă din ea mai mult decît domnia ta. Într-o zi ar putea să intre la bănuieli, şi să pună să-ţi scotocească prin cabină: de aceea să nu faci nici o observaţie în scris, însă poţi ţine un jurnal în care să vorbeşti de soarta dumitale amară, sau despre Fecioară şi Sfinţi, sau despre iubita pe care disperi s-o revezi, iar în jurnalul ăsta să apară şi însemnări despre calităţile doctorului, unde-l lauzi ca fiind singurul prieten ce ţi l-ai găsit la bord. Să nu scrii acolo fraze de-ale lui care ating obiectul nostru, ci numai observaţii sentenţioase, nu contează care; oricît de nesărate ar fi, dacă le-a debitat el, nu şi le considera ca atare, şi-ţi va fi recunoscător că le-ai ţinut minte. În fine, nu ne aflăm aici ca să facem un breviar al bunului informator secret: nu sînt lucruri în care un om al bisericii să fie versat. Încrede-te în inspiraţia de moment, ia seama cu precauţie şi fii precaut cum iei seama, fă ca ascuţimea privirii dumitale să fie tocmai pe dos de cum îi e faima şi proporţională cu priceperea dumitale."

Mazarin se ridică, pentru a da de înţeles musafirului că dialogul se încheiase, şi pentru a-l domina o clipă înainte ca el să se ridice în picioare. "Îl vei urma pe Colbert. Îţi va da şi alte instrucţiuni şi te va încredinţa unor persoane ce te vor conduce la Amsterdam pentru îmbarcare. Mergi cu bine şi mult noroc."

Erau gata să iasă, cînd cardinalul îl chemă înapoi: "Ah, era să uit, San Patrizio. Ai înţeles că de aici pînă la îmbarcare vei fi urmărit pas cu pas, dar ai să ne întrebi cum de nu ne temem că, după aceea, la primul popas, n-o să fii ispitit să-ţi iei zborul. Nu ne temem, pentru că nu-ţi e de nici un folos. Nu te-ai putea întoarce aici, unde ai fi totdeauna urmărit, şi nici să te exilezi în vreun ţinut de pe-acolo, cu teama permanentă că agenţii noştri te vor regăsi. În ambele cazuri ar trebui să renunţi la numele şi la rangul dumitale. Nici nu ne trece măcar prin minte că un om cu calităţile dumitale ar putea să se vîndă englezilor. Ce anume ai vinde, la urma urmei? Faptul că eşti spion e un secret pe care, ca să-l vinzi, va trebui să-l şi dezvălui, şi odată dezvăluit, n-ar mai valora nimic, decît o lovitură de pumnal, poate. În schimb, întorcîndu-te cu nişte indicii, fie şi modeste, vei avea dreptul la recunoştinţă. Am face rău să ne lipsim de un om care va fi demonstrat că ştie cum să ducă la bun sfîrşit o misiune atît de grea. Restul va depinde apoi de domnia ta. Favoarea celor mari, odată cucerită, va trebui păstrată cu gelozie, ca să nu fie pierdută, şi hrănită cu servicii, ca să se perpetueze: vei hotărî, ajuns acolo, dacă loialitatea dumitale faţă de Franţa va fi atît de mare încît să-ţi sugereze să-ţi închini viitorul Regelui ei. Se spune că s-a mai întîmplat şi altora să se nască în altă parte şi să-şi găsească norocul la Paris."

Cardinalul se propunea pe sine ca model de loialitate răsplătită. Însă pentru Roberto cu siguranţă în clipa aceea nu se punea problema recompenselor. Cardinalul îl lăsase să întrevadă o aventură, nişte orizonturi noi, îi strecurase o ştiinţă a vieţii, a cărei necunoaştere, probabil, îl privase pînă acum de respectul altora. Poate că era bine să accepte chemarea sorţii, care îl îndepărta de necazurile lui. În ceea ce priveşte cealaltă invitaţie, aceea primită cu trei zile mai înainte, totul se limpezise în timp ce cardinalul începuse să-i vorbească. Dacă un Altul luase parte la un complot şi toţi credeau că acesta era el, tot acela complotase cu siguranţă inspirîndu-i Ei fraza ce-l făcuse să se chinuie de bucurie şi să se îndrăgostească din gelozie.

Prea mulţi Alţi între el şi realitate. Şi atunci, era cu atît mai bine să se izoleze pe nişte mări unde cel puţin va putea să-şi posede iubita în singurul mod ce-i fusese îngăduit. În sfîrşit, desăvîrşirea în iubire nu este să fii iubit, ci să iubeşti.

Plecă un genunchi şi spuse: "Eminenţă, sunt al vostru."

Sau cel puţin aşa-mi închipui eu că a făcut, deoarece nu mi se pare prea la îndemînă să fac să i se dea un bilet de liberă trecere care să glăsuiască astfel: "Cest par mon ordre et pour le bien de l'etat que porteur du present a fait ce qu'il a fait".

18.

Curiozităţi Nemaiauzite

Dacă Daphne, ca şi Amarilli, fusese şi ea trimisă în căutarea acelui punto fijo, atunci Intrusul era periculos. Roberto ştia acum de lupta surdă dintre Statele Europei pentru a pune mîna pe secretul acela. Trebuia să se pregătească foarte bine şi să mizeze pe viclenie. Evident că Intrusul acţionase la început noaptea, apoi se mişcase la lumina zilei cînd Roberto începuse să vegheze, chiar dacă stătea în cabină, pe timpul zilei. Trebuia oare să-i răstoarne planurile, să-i dea impresia că doarme ziua şi că veghează noaptea? La ce bun, acela şi-ar fi schimbat obiceiurile. Nu, trebuia mai degrabă să-i împiedice orice previziune, să-i facă nesigur orice plan, să-l facă să creadă că dormea atunci cînd veghea şi că doarme atunci cînd el credea că veghează...

Ar fi trebuit să caute să-şi închipuie ce credea acela că gîndea el, sau ce credea că crede el că gîndeşte acela... Pînă în acel moment Intrusul fusese umbra lui, acum Roberto ar fi trebuit să devină umbra Intrusului, să înveţe să-i ia urmele celui ce umbla pe urmele sale. Dar pînda aceea reciprocă n-ar fi putut oare să continue aşa la infinit, strecurîndu-se unul pe o scară pe cînd celălalt cobora pe cea opusă, sau unul fiind în cală pe cînd celălalt stătea treaz pe punte, sau celălalt coborînd grabnic sub punte pe cînd primul urca bunăoară pe afară de-a lungul pereţilor vasului?

Orice om cu judecată ar fi hotărît imediat să continue explorarea restului corăbiei, dar să nu uităm că Roberto nu mai judeca normal. Se lăsase iarăşi în voia rachiului, şi era convins că o făcea ca să capete puteri. Unui om căruia iubirea îi sugerase totdeauna aşteptarea, elixirul acela nu-i putea inculca tărie. Făcea deci totul cu mare încetineală, crezîndu-se iute ca fulgerul. Credea că face un salt, şi cînd colo mergea tiptil. Cu atît mai mult cu cît încă nu cuteza să iasă sub cerul liber ziua, şi se simţea puternic noaptea. Însă noaptea era băut şi se mişca cotropit de lene.

Duşmanul său asta şi voia, îşi zicea el dimineaţa. Şi, ca să prindă curaj, punea iar gura la cep.

În orice caz, către seara celei de-a cincea zile hotărîse să se aventureze în partea de cală pe care încă nu o vizitase, de sub cămara cu provizii. Îşi dădea seama că pe Daphne spaţiul fusese exploatat la maximum, iar între puntea a doua şi cală fuseseră montate podine şi false nivele, ca să se obţină din ele despărţituri legate prin scăriţe instabile; şi intrase astfel în lăcaşul parîmelor, împiedicîndu-se printre suluri de frînghie de tot soiul, îmbibate şi acum de apă de mare. Coborîse şi mai dedesubt şi se pomenise în secunda carina, printre lăzi şi baloturi de toate felurile.

Acolo găsise alte merinde şi alte butoaie cu apă dulce. Trebuia să se bucure, dar se bucura numai pentru că putea astfel să-şi continue vînătoarea la nesfîrşit, cu plăcerea de a o întîrzia. Iar plăcerea asta este plăcerea fricii.

În spatele butoiaşelor de apă mai găsise alte patru cu rachiu. Urcase din nou în cămară şi mai controlase odată butoiaşele de acolo. Erau toate de apă, semn că cel de rachiu pe care-l găsise cu o zi înainte fusese adus acolo de jos, cu scopul de a-l ispiti.

În loc să se teamă de o ambuscadă, coborîse din nou în cală, mai dusese sus încă un butoiaş de băutură şi iar se apucase de băut.

Apoi se întoarse iar în cală, şi ne închipuim în ce hal era, şi se oprise cînd simţise mirosul murdăriilor scurse în cloaca vasului. Mai jos de atît nu se putea merge.

Trebuia să meargă aşadar înapoi, către pupă, dar lumînarea era gata să se stingă şi şe împiedicase de ceva, dîndu-şi seama că acum trecea prin savură, exact prin locul unde pe Amarilli doctorul Byrd pusese să se amenajeze culcuşul pentru cîine.

Însă chiar în mijlocul calei, printre pete de apă şi resturi din merindele stivuite, zărise urma unui picior.

Era acum atît de sigur că un intrus se află la bord, că unicul său gînd fu că obţinuse în sfîrşit proba că nu era beat, probă pe care însă beţivii o caută la fiecare pas. În orice caz evidenţa era limpede ca lumina zilei, dacă putem numi astfel înaintarea aceea a lui prin întuneric la licărirea feştilei. Sigur acum că Intrusul exista, nu-i trecu prin cap că, după atîtea drumuri dus-întors, putea să fi lăsat chiar el urma aceea. Urcă din nou, hotărît să-l înfrunte.

Era la asfinţit. Era primul asfinţit pe care-l vedea, după cinci zile care erau de fapt nopţi, zori şi răsărituri. Cîteva pale negre de nor urmau aproape paralel coasta mai îndepărtată a insulei îndesindu-se spre creste, iar de acolo izbucneau văpăi de foc săgetînd către sud. Coasta se ridicase abrupt întunecînd marea, acum de culoarea cernelii deschise, pe cînd restul cerului apărea de culoarea muşeţelului decolorat şi vlăguit, de parcă soarele nu-şi celebra acolo, în spate, jertfa-i, ci mai curînd aţipea dulce şi cerea cerului şi mării să-l însoţească în şoaptă pe cînd se ducea la culcare.

Lui Roberto îi reveniră însă gîndurile războinice. Hotărî să-şi deruteze inamicul. Se duse în încăperea cu ceasuri şi transportă de acolo pe punte cîte putu, aranjîndu-le ca pe nişte popice ici-colo, unul în faţa catargului mare, trei pe castelul de pupă, unul lîngă vinciul de ancoră, altele, iarăşi în jurul trinchetului, şi cîte unul pe la fiecare uşă sau tambuchi, în aşa fel încît cine ar fi vrut să treacă pe acolo pe întuneric s-ar fi împiedicat de ele.

Apoi le întorsese pe cele mecanice (fără să mai ţină cont că în felul ăsta făcea să fie auzit de duşmanul pe care voia să-l surprindă), şi întorsese clepsidrele pe partea cealaltă. Privea apoi uimit coverta presărată cu maşinării ale Timpului, mîndru de zumzetul lor, sigur că aceasta avea să-l zăpăcească pe Duşman şi să-l încurce la mers.

După ce presărase capcanele acelea inofensive, le căzu el victimă primul. Pe cînd se lăsa noaptea pe o mare nespus de calmă, el trecea de la unul la altul din ţînţarii aceia de metal, ca să le asculte zumzăitul lor de lucruri moarte şi să aţintească picăturile acelea de veşnicie ce se iroseau fir cu fir, înfricoşîndu-se de oastea aceea de carii făr' de gură rozînd (aşa scrie, mă jur), de roţile acelea dinţate ce-i sfîrtecau ziua în zdrenţe de clipe şi-i iroseau viaţa într-o muzică de moarte.

Îşi amintea o frază a părintelui Emanuele: "Ce privelişte năstruşnică ar fi dacă printr-un Cleştar al Pieptului ni s-ar putea străvedea bătăile Inimii ca-n Ornice!" Adăsta urmărind la lumina stelelor înceată depănare de rugi a boabelor de nisip susurată de vreo clepsidră şi medita la grămezile acelea de clipe, la anatomiile succesive ale timpului, la fisurile acelea strîmte, prin care fir cu fir picură orele.

Însă ritmul timpului care trece, el îl prefăcea în presimţirea propriei morţi, către care zorea cuvînt cu cuvînt, şi-apropia ochiu-i miop ca să descifreze şarada de fugi, iar printr-un trop tremurat prefăcea un mecanism cu apă într-un catafalc fluid, şi în cele din urmă îi ocăra pe astrologii aceia de două parale, capabili să prevestească doar orele deja trecute.

Şi cine ştie cîte n-ar mai fi scris dacă n-ar fi simţit nevoia să-şi abandoneze aceste mirabilia poetica ale lui, aşa cum mai înainte îşi lăsase mirabilia chronometrica ― şi nu pentru că aşa voia, ci pentru că, avînd în vine mai mult rachiu decît vlagă, lăsase ca treptat tic-tac-ul acela să-i devină un cîntec de leagăn tuşit în surdină.

În dimineaţa celei de-a şasea zile, deşteptat de ultimele maşinării care încă mai gîfîiau, văzu forfotind de colo ― colo printre ceasuri, mutate toate de la locul lor, doi cocori mici (cocori erau oare?) care batînd neliniştit cu ciocurile, răsturnaseră şi spărseseră o clepsidră dintre cele mai frumoase.

Intrusul, fără să se sperie cîtuşi de puţin (şi de fapt, de ce ar fi trebuit să se sperie, el, care-l cunoştea prea bine pe cel de la bord?), ca o glumă absurdă de răspuns la gluma-i, dăduse drumul de sub punte celor două păsări. Ca să-ntoarcă cu susul în jos corabia mea, plîngea Roberto, şi să arate că-i mai puternic decît mine...

Dar de ce cocorii aceia, se întreba el, obişnuit să vadă orice fapt ca pe un semn şi orice semn ca pe o ghicitoare. Ce-o fi vrînd să însemne? Încerca să-şi amintească sensul simbolic al cocorilor, din cîte ştia din Picinelli sau din Valeriano, dar nu găsea răspuns. Acum, noi ştim foarte bine că nu era nici scop nici plan în acel Serai al Minunăţiilor, Intrusul îşi storcea şi el creierii tot la fel; însă Roberto nu putea s-o ştie, şi încerca să descifreze ceva ce nu era decît o mîzgăleală aiurită.

Te prind eu, te prind, blestematule, strigase el. Şi încă ameţit de somn, înşfăcase spada şi se repezise din nou înspre cală, hurducăind pe scări şi ajungînd într-o zonă încă neexplorată, printre legături de surcele şi trunchiuri de lemne sparte de curînd. Dar căzînd, se izbise de lemnele acelea, şi dîndu-se de-a dura cu ele cu tot, se pomeni cu faţa pe un capac cu gratii, trăgînd în nări din nou mirosul greţos ce venea din santină. Şi văzuse foarte aproape de ochi cum mişcau nişte scorpioni.

Era posibil ca odată eu lemnul să fi fost încărcate în cală şi insecte, şi nu ştiu dacă erau chiar scorpioni, însă Roberto aşa îi văzu, fireşte introduşi de Intrus ca să-l otrăvească. Ca să scape de primejdie vrusese să se aburce repede în sus pe scăriţă; însă pe lemnele acelea alerga şi rămînea tot pe loc, ba chiar îşi pierdea echilibrul şi trebuia să se ţină cu mîinile de scară. Pînă la urmă urcase iarăşi şi-şi descoperise o tăietură la braţ.

Se rănise, desigur, cu propria-i spadă. Şi iată că Roberto, în loc să se gîndească la rană, se întoarce în magazia de lemne, îşi caută cu trudă arma aceea printre trunchiuri, căci era pătată de sînge, o duce la loc în castel şi toarnă rachiu pe tăiş. Apoi, fără să simtă vreo uşurare, se dezice de toate principiile ştiinţei lui şi toarnă băutura pe braţ. Invocă cîţiva sfinţi cam cu prea mare familiaritate, şi iese fuga afară unde începuse o frumuseţe de ploaie, din cauza căreia cocorii dispăruseră luîndu-şi zborul. Lucrul ăsta neaşteptat îl zguduie: îl apucă grija de ceasuri, fuge încolo şi încoace ca să le pună la adăpost, se loveşte iar rău la un picior care i se prinde într-un grătar, se întoarce sub covertă într-un picior ca o barză, se dezbracă şi, drept unică reacţie la evenimentele acelea fără sens, se apucă de scris în timp ce ploaia mai întîi se îndeseşte, apoi se linişteşte, se face iar soare timp de cîteva ore, şi se lasă, în sfîrşit, noaptea.

Pentru noi faptul că scrie e bine, căci aşa putem să înţelegem ce anume i se întîmplase şi ce descoperise în decursul călătoriei lui pe Amarilii.

19.

Nautica cea Iluminantă

Amarilli pornise din Olanda şi făcuse o scurtă escală la Londra. Aici încărcase grabnic ceva în timpul nopţii, în timp ce marinarii făceau cordon între punte şi cală, iar Roberto nu reuşise să priceapă despre ce era vorba. Apoi ridicase ancora către sud-vest.

Roberto descrie amuzat compania pe care o găsise la bord. Căpitanul părea să-şi fi ales cu cea mai mare grijă numai pasageri aiuriţi şi trăsniţi ca să-i folosească drept pretext pentru plecare, fără să-şi facă probleme dacă-i pierdea apoi pe parcursul călătoriei. Se împărţeau în trei tagme, şi anume: cei ce înţeleseră că vasul avea să navigheze către apus (de pildă o pereche de galiţieni care voiau să-şi întîlnească fiul în Brazilia şi un bătrîn evreu care jurase să facă un pelerinaj pînă la Ierusalim pe calea cea mai lungă); cei ce n-aveau încă idei clare despre întinderea globului pămîntesc (de pildă, nişte neisprăviţi care hotărîseră să-şi caute norocul în insulele Moluşte, deci mai bine ar fi luat-o pe calea de răsărit), şi, în fine, alţi care fuseseră traşi pe sfoară cu acte-n regulă, anume un grup de eretici de prin văile piemonteze care-şi vîrîseră în cap să se întîlnească cu puritanii englezi de pe coastele septentrionale ale Lumii Noi şi nu ştiau ca vasul avea să se îndrepte, invers, direct către sud, şi să facă prima escală la Recife. Aceştia din urmă, cînd îşi dăduseră seama de escrocherie, erau de-acum ajunşi chiar la respectiva colonie ― aflată pe mîini olandeze ― şi acceptaseră pînă la urmă să fie lăsaţi în portul acela protestant, de teamă să nu păţească lucruri şi mai rele printre portughezi. La Recife corabia mai îmbarcase şi un cavaler de Malta cu o figură de aventurier fără scrupule ce-şi propusese să dea de urma unei insule, despre care îi vorbise un veneţian, insulă ce fusese botezată Escondida şi - căreia el nu-i cunoştea poziţia şi nimeni altul de pe Amarilli nu-i auzise de nume. Semn că acel căpitan obişnuia să-şi caute pasagerii, cum se spune, cu lumînarea.

N-avuseseră nici măcar grijă ca mîna aceea de oameni, ce se înghesuiau sub punte, să aibă ce mînca: cît timp traversaseră Atlanticul, hrana nu lipsise, şi se mai aprovizionaseră întrucîtva şi pe coastele americane. Dar, după o foarte îndelungată navigare, pe timp cu nori lungi şi vătuiţi sau cu cer azuriu, dincolo de Fretum Magellanicum, aproape tuturora, afară de oaspeţii de rang, nu le rămăsese, pentru cel puţin două luni, decît să bea apă clocită care dădea căpiala cailor şi să mănînce biscuiţi cu miros de urină de şoarece. Iar cîţiva oameni din echipaj, precum şi mulţi pasageri, muriseră de scorbut.

Ca să caute aprovizionare cu alimente, corabia întorsese din nou spre vest pe coastele lui Chily, şi ancorase la o insulă pustie pe care hărţile de bord o numeau Mas Afuera. Rămăseseră pe ea trei zile. Clima era sănătoasă, iar vegetaţia atît de mîndră, încît cavalerul de Malta zisese că ar fi fost un noroc din cale afară să naufragieze într-o bună zi pe ţărmurile alea, şi să trăiască fericit fără să mai dorească întoarcerea în patrie ― şi încercase să se convingă că aceea era Escondida. Fie ea Escondida sau nu, de-aş fi rămas acolo ― îşi zicea Roberto, pe Daphne ― acum n-aş mai fi aici ca să mă tem de un Intrus doar fiindcă i-am văzut talpa întipărită în cală.

Apoi existaseră pe-acolo nişte vînturi contrare, aşa zicea căpitanul, iar corabia o luase fără nici un motiv întemeiat către nord. Roberto de vînturi contrare nu mai auzise, ba mai mult, cînd fusese hotărîtă devierea aceea, corabia gonea cu pînzele întinse, iar ca să poată devia trebuiseră să o aplece pe o parte. Probabil că doctorul Byrd şi oamenii aveau nevoie să înainteze pe acelaşi meridian ca să-şi facă experimentele. Fapt e că ajunseseră la insulele Galopegos, unde se distraseră rasturnînd pe spate nişte broaşte ţestoase enorme, şi fierbîndu-le în propria lor carapace. Maltezul îşi consultase îndelung anumite hărţi de-ale lui şi hotărîse că aceea nu era Escondida.

Luînd din nou direcţia vestică, coborîseră sub douăzeci şi cinci de grade latitudine sudică, se aprovizionaseră iarăşi cu apă într-o insulă despre care hărţile nu dădeau nici o ştire. Nu prezenta alte atracţii decît singurătatea, însă cavalerul, care nu suferea mîncarea de la bord şi nutrea o puternică aversiune faţă de căpitan ― îi spusese lui Roberto că tare frumos ar fi fost să fi avut în juru-i o mînă de viteji, neînfricaţi şi destoinici, să pună mîna pe vas, să-l părăsească pe căpitan şi pe cei ce-ar fi dorit, să-i dea foc lui Amarilli şi să se aşeze pe pămîntul acela, de două ori mai depărtat faţă de orice lume cunoscută, ca să construiască o nouă societate. Roberto îl întrebase dacă aceea era Escondida, iar acela dăduse cu tristeţe din cap că nu.

Reîntorşi către nord-vest datorită alizeelor favorabile, dăduseră peste un grup de insule locuite de sălbatici cu pielea de culoarea moscului cu care schimbaseră daruri participînd la serbările lor, foarte vesele şi însufleţite de fete care dansau legănîndu-se aidoma ierburilor ce fremătau pe plajă aproape de unda apei. Cavalerul, care probabil nu pronunţase votul de castitate, cu pretextul că voia să le deseneze pe unele dintre creaturile acelea (căci avea oarecare îndemînare), găsi cu siguranţă prilejul să se împreune carnal cu cîteva. Echipajul voi să-l imite, dar căpitanul anticipă plecarea. Cavalerul stătea în dubiu dacă să rămînă sau nu: i se părea un chip minunat de a-şi petrece timpul desenînd pe rupte. Însă pînă la urmă hotărîse că aceea nu era Escondida.

După asta deviară iar către nord-vest şi dădură peste o insulă cu indigeni destul de paşnici. Rămăseseră acolo două zile şi două nopţi, iar cavalerul de Malta începu să le spună acestora nişte poveşti: le povestea într-un dialect pe care nici Roberto nu-l înţelegea, iar ei cu atît mai puţin, dar se ajuta cu desene pe nisip, şi gesticula ca un actor, stîrnind entuziasmul băştinaşilor, care cîntară imnuri în cinstea lui strigîndu-i "Tusitala, Tusitala"! Cavalerul reflectă împreună cu Roberto cît de frumos ar fi fost să-ţi sfîrşeşti zilele printre oamenii aceia, povestindu-le toate miturile universului. "Dar este asta Escondida?" întrebase Roberto. Cavalerul scuturase din cap.

El a murit în naufragiu, reflecta Roberto pe Daphne, iar eu poate că am găsit Escondida lui, însă nu voi putea niciodată să scriu asta şi nici să povestesc altcuiva. Poate că de aceea îi scria Doamnei lui. Ca să supravieţuim trebuie să spunem poveşti.

Ultimul castel în văzduh al cavalerului a fost într-o seară, la foarte puţine zile şi nu departe de locul naufragiului. Navigau pe lîngă coastele unui arhipelag, de care căpitanul hotărîse să nu se apropie, fiindcă doctorul Byrd părea nerăbdător să se îndrepte iarăşi către Ecuator. În cursul călătoriei îi apăruse evident lui Roberto că purtarea căpitanului nu era aceea a navigatorilor despre care auzise povestindu-i-se şi care-şi făceau însemnări amănunţite despre toate uscaturile noi, perfecţionîndu-şi hărţile, desenînd forma norilor, trasînd linia coastelor, adunînd obiecte indigene... Amarilli înainta de parcă ar fi fost peştera călătoare a unui alchimist ocupat doar cu Opera lui la Negru, nepăsător la lumea cea mare ce se deschidea înainte-i.

Era-n asfinţit, jocul norilor cu cerul, aproape de năluca unei insule, desena într-o parte un fel de peşti de smarald plutind peste culmi. Din cealaltă veneau mînioase săgeţi de foc. Deasupră-le, nori cenuşii. În scurtă vreme un soare aprins dispărea după insulă, dar un trandafiriu imens se răsfrîngea asupra norilor, însîngerîndu-le poalele zdrenţuite. După cîteva clipe numai, pojarul din spatele insulei se întinsese cuprinzînd aproape tot cerul pînă deasupra corăbiei. Era tot un rug pe fundal, cu cîteva pale albăstrui. Apoi, sînge pretutindeni în jur, ca şi cum nişte fiinţe impenitente erau devorate de o turmă de rechini.

"Poate ar fi bine să murim acum", zisese cavalerul de Malta. "Nu te-ncearcă dorinţa să te agăţi de o gură de tun şi să-ţi dai drumu-n mare? Ar fi iute de tot, şi în clipa aceea am şti totul..."

"Da, însă imediat ce am şti-o, am înceta să mai ştim", spusese Roberto.

Iar corabia îşi continuase drumul, depărtîndu-se pe mări ca cerneala.

Zilele se scurgeau neschimbat. Aşa cum prevăzuse Mazarin, Roberto nu putea intra în vorbă decît cu gentilomi. Marinarii erau nişte piraţi ce-ţi vîrau frica-n oase dacă-ntîlneai vreunul noaptea pe punte. Călătorii erau înfometaţi, bolnavi şi se rugau tot timpul. Cei trei asistenţi ai lui Byrd n-ar fi îndrăznit să se aşeze la masa lui, şi lunecau tăcuţi îndeplinindu-i ordinele. Căpitanul era ca şi cum n-ar fi fost: seara era de mult beat, şi apoi nu vorbea decît flamanda.

Byrd era un brit slab şi uscat, cu un cap mare cu părul roşu, încît putea sluji drept felinar de corabie. Roberto, care căuta să se spele imediat ce avea ocazia, profitînd de ploaie ca să-şi spele rufele, nu-l văzuse niciodată în atîtea luni de navigaţie schimbîndu-şi cămaşa. Din fericire, chiar pentru un tînăr obişnuit cu saloanele Parisului, damful caracteristic unei corăbii e atît de tare, încît pe cel al semenilor tăi nici nu-l mai simţi.

Byrd era un straşnic băutor de bere, iar Roberto învăţase cum să-i ţină piept, prefăcîndu-se că o dă pe gît, dar lăsînd lichidul în pahar cam la acelaşi nivel. Însă pe Byrd parcă-l învăţase cineva numai la umplut pahare goale. Iar cum al său era permanent gol, pe acela îl umplea, ridicîndu-l ca să facă brindis. Cavalerul nu bea, asculta şi mai punea cîte o întrebare.

Byrd vorbea o franceză discretă, ca orice englez care în epoca aceea voia să călătorească în afara propriei insule şi fusese cucerit de povestirile lui Roberto despre cultura viţei de vie în Monferrato. Roberto ascultase politicos cum se făcea berea la Londra. Apoi discutaseră de-ale mării. Roberto naviga pentru prima oară, iar Byrd avea aerul că nu voia să-i spună prea multe. Cavalerul punea doar întrebări referitoare la locul unde ar fi putut să se afle Escondida, însă fiindcă nu oferea nici o urmă, nu căpăta răspunsuri.

Aparent, doctorul Byrd făcea călătoria aceea ca să studieze florile, iar Roberto îl pusese la încercare în privinţa asta. Byrd nu era fireşte necunoscător în ale ierburilor, şi asta îi dădu prilejul să se întindă la discuţii dînd explicaţii pe care Roberto arăta că le ascultă cu interes. Pe orice uscat Byrd şi oamenii lui culegeau cu adevărat plante, chiar dacă nu cu grija unor savanţi ce ar fi întreprins călătoria cu scopul acela, şi-şi petrecuseră multe seri examinînd ceea ce găsiseră.

În primele zile Byrd încercase să cunoască trecutul lui Roberto şi pe al cavalerului, ca şi cum avea bănuieli asupra lor. Roberto dăduse versiunea asupra căreia căzuseră de acord la Paris: era savoiard, luptase la Casale de partea imperialilor, avusese necazuri mai întîi la Torino şi apoi la Paris cu o serie de dueluri, avusese nenorocul să-l rănească pe un protejat al Cardinalului şi deci alesese calea Pacificului ca să pună cît mai multă apă între el şi persecutorii săi. Cavalerul povestea o grămadă de istorii, unele se petreceau la Veneţia, altele în Irlanda, altele, iarăşi, în America meridională, dar nu se înţelegea care erau ale lui şi care ale altora.

În fine Roberto descoperise că lui Byrd îi plăcea să vorbească de femei. Inventase nişte iubiri furibunde cu curtezane şi mai furibunde, iar doctorului îi străluceau ochii, şi-şi făgăduia să viziteze Parisul într-o bună zi. Apoi îşi luase seama şi comentase că supuşii papei erau cu toţii corupţi. Roberto îi atrăsese atenţia că mulţi dintre savoiarzi erau aproape hughenoţi. Cavalerul îşi făcuse semnul crucii şi deschisese iar discuţia despre femei.

Pînă la debarcarea pe Mas Afuera, viaţa doctorului părea să se desfăşoare după nişte ritmuri regulate, iar dacă făcuse observaţii la bord, le făcuse în timp ce ceilalţi erau pe uscat. În timpul navigaţiei îşi făcea de lucru ziua pe punte, rămînea treaz împreună cu cei de la masa lui pînă la ore mici şi dormea cu siguranţă noaptea. Cămăruţa lui era lipită de aceea a lui Roberto, erau două vizuini separate între ele printr-un perete de scînduri, iar Roberto sta treaz şi asculta.

Abia intraţi în Pacific, însă, obiceiurile lui Byrd se schimbaseră. După oprirea pe Mas Afuera Roberto îl văzuse dispărînd undeva în fiece dimineaţă de la şapte pînă la opt, pe cînd înainte obişnuiau să se întîlnească la ora aceea pentru micul dejun. Pe toată perioada cît corabia înaintase spre nord, pînă la insula ţestoaselor, Byrd se îndepărta însă în jurul orei şase dimineaţa. Imediat ce corabia făcuse volta din nou cu prora spre vest, îşi anticipase scularea către ora cinci, iar Roberto îl auzea pe unul dintre asistenţi venind să-l deştepte. Apoi treptat se deşteptase la patru, la trei, la două.

Roberto era în stare să-l controleze deoarece îşi luase la el un mic ceasornic de nisip. În amurg, ca un pierde-vară, trecea pe la timonier, unde alături de busola ce plutea în uleiul ei de balenă, se afla o tăbliţă pe care pilotul, pornind de la ultimele observaţii, nota poziţia şi ora presupusă. Roberto şi-o însemna cu grijă, apoi se ducea şi-şi întorcea ceasornicul, venea din nou să facă asta cînd i se părea că ora era pe sfîrşite. Astfel, chiar cînd mai întîrzia după cină, putea întotdeauna să calculeze ora cu oarecare certitudine. În felul ăsta se convinsese că Byrd ieşea din cameră în fiecare zi puţin mai devreme, iar dacă avea să meargă în ritmul acela, într-o bună zi ar fi trebuit să se depărteze la miezul nopţii.

După cele pe care Roberto le aflase atît de la Mazarin, cît şi de la Colbert şi de la oamenii acestuia, nu-ţi trebuie mult ca să deduci că fugile lui Byrd corespundeau perindării meridianelor, unul după altul. Aşadar, era ca şi cum din Europa cineva, în fiecare zi cînd era amiază în Canare, sau la o oră fixă din alt loc, lansa un semnal, pe care Byrd se ducea să-l primească undeva. Cunoscînd ora de la bordul lui Amarilli, Byrd era astfel în măsură să cunoască longitudinea la care se afla!

Ar fi fost de ajuns să-l urmărească pe Byrd atunci cînd se depărta. Dar nu era uşor. Atîta timp cît dispariţia lui avea loc dimineaţa, era imposibil să-l urmăreşti neobservat. Cînd Byrd începuse să lipsească la ore mai întunecoase, Roberto auzea foarte bine cînd se depărta, dar nu se putea lua imediat după el. Aştepta deci puţin, şi apoi trebuia să descopere încotro o luase. Dar orice sforţare se dovedise zadarnică. Nu mai spun de multele dăţi cînd, încercînd să-şi facă drum pe întuneric, Roberto ajungea să se-ncurce printre hamacele echipajului, sau se-mpiedica de pelerini; şi de cele mai multe ori dăduse peste cineva care la ora aceea ar fi trebuit să doarmă: prin urmare unii stăteau mereu de veghe.

Cînd întîlnea unul dintre paznicii ăştia, Roberto spunea ceva despre obişnuita-i insomnie şi urca pe punte, reuşind să nu trezească suspiciuni. De la un timp îşi făcuse faima unui trăsnit care noaptea visa cu ochii deschişi iar ziua şi-o petrecea cu ochi închişi. Însă cînd pînă la urmă se găsea din nou pe punte, unde îl întîlnea pe marinarul de cart cu care schimba cîteva cuvinte, dacă din întîmplare reuşeau să se înţeleagă, noaptea era ca şi pierdută.

Asta explică cum se face că lunile treceau, Roberto era foarte aproape de descoperirea misterului de pe Amarilli, însă nu găsise prilejul să-şi vîre nasul unde ar fi vrut.

Căutase între altele, încă de la început, să-l îmbie pe Byrd să-i facă confidenţe. Şi născocise o metodă pe care Mazarin nu fusese în stare să i-o sugereze. Pentru a-şi satisface curiozităţile lui, îi punea ziua întrebări cavalerului, care nu ştia să-i răspundă. Apoi îi dădea de înţeles că ceea ce întreba el era de mare importanţă, dacă voia cu adevărat să-şi găsească Escondida lui. Aşa încît cavalerul seara îi punea aceleaşi întrebări doctorului.

Într-o noapte, pe puntea superioară, priveau stelele, iar doctorul remarcase că trebuia să fie miezul nopţii. Cavalerul, instruit de Roberto cu cîteva ore mai înainte, zisese: "Cine ştie cît o fi ora în clipa asta la Malta..."

"E uşor", îi scăpase doctorului. Apoi se corectase: "Adică, e foarte greu, prietene". Cavalerul se mirase că nu se putea deduce asta din calculul meridianelor: "Soarelui nu-i trebuie o oră ca să parcurgă cincisprezece, grade meridiane? Deci n-avem decît să spunem că sîntem la atîtea grade meridiane de Mediterana, să împărţim la cincisprezece, să cunoaştem ora noastră, cum ar fi asta de acum, şi să aflăm ce oră este pe acolo".

"Păreţi a fi unul dintre astronomii aceia care şi-au petrecut viaţa tot moşmondind prin hîrtii fără să navigheze niciodată. Altfel aţi şti că-i imposibil să aflăm pe ce meridian ne găsim."

Byrd repetase, mai mult sau mai puţin, ceea ce Roberto ştia şi el, însă cavalerul nu cunoştea. La asta însă Byrd se arătase vorbăreţ: "Strămoşii noştri credeau că au o metodă infailibilă, lucrînd cu eclipsele lunare. Domnia ta ştii ce anume este o eclipsă: e un moment în care soarele, pămîntul şi luna sînt pe o singură linie, iar umbra pămîntului se proiectează pe faţa lunii. Şi după cum e posibil să prevezi ziua şi ora exactă a eclipselor viitoare, şi-i de ajuns să ai cu tine tablele lui Regiomontano, presupune că ştii că o anumită eclipsă ar trebui să se producă la Ierusalim la miezul nopţii şi că domnia ta o observi la zece. Vei şti atunci că de Ierusalim te despart două ore distanţă şi deci punctul dumitale de observaţie este la treizeci de grade meridiane la est de Ierusalim."

"Perfect", zise Roberto, "lăudaţi fie anticii!"

"Da, însă calculul ăsta funcţionează pînă la un punct. Marele Columb, în cursul celei de-a doua călătorii a lui, a calculat pe o eclipsă în timp ce stătea ancorat în largul Hispaniolei, şi a comis o eroare de 23 de grade la vest, va să zică o oră şi jumătate diferenţă! Iar în a patra călătorie, iarăşi cu o eclipsă, a greşit cu două ore şi jumătate!"

"A greşit el sau greşise Regiomontano?" întrebă cavalerul.

"Cine ştie! Pe o corabie, care se mişcă tot timpul chiar cînd e ancorată, e totdeauna greu să faci observaţii perfecte. Ori poate ştiţi că Columb voia să demonstreze cu orice preţ că a ajuns în Asia, şi deci dorinţa lui îl făcea să greşească, ca să arate că ajunsese cu mult mai departe decît în realitate... Iar distanţele lunare? Au făcut mare vîlvă în ultimii o sută de ani. Ideea asta avea (cum sa-i zic), ceea ce numim noi Wit. În timpul cursului ei lunar, luna face o mişcare completă de revoluţie de la vest la est, invers de cum merg stelele, şi deci este ca acul unui ceasornic ceresc care parcurge cadranul Zodiacului. Stelele se mişcă brăzdînd cerul de la est la vest cu circa 15 grade pe oră, în timp ce în aceeaşi perioadă luna se mişcă cu 14 grade şi jumătate. Astfel încît luna diferă, faţă de stele, cu o jumătate de grad pe oră. Or anticii credeau că distanţa dintre lună şi o fixed sterre, cum îi zice? ― o stea fixă, într-un moment anume, ar fi aceeaşi pentru orice observator din orice punct al pămîntului. Deci era de ajuns să cunoşti, din obişnuitele table sau ephemerides, şi observînd cerul cu... astronomers staffe, the Crosse..."

"Instrumentul de măsurat unghiurile?"

"Exact, cu această cross oricine calculează distanţa de la lună la steaua aceea la o anumită oră a meridianului nostru de origine, şi ştie că, la ora observaţiei lui pe mare, în oraşul cutare e ora cutare. Cunoscînd diferenţa de timp, longitudinea e găsită. Dar, dar..." şi Byrd făcuse o pauză pentru a-şi captiva şi mai mult interlocutorii, "dar mai e şi Parallaxes. E un lucru foarte complicat pe care nu îndrăznesc să vi-l explic, ce se datorează diferenţei de refracţie a corpurilor cereşti la diferite altitudini deasupra orizontului. Or prin urmare, cu parallaxes distanţa găsită aici n-ar fi aceeaşi pe care ar găsi-o astronomii noştri acolo, în Europa."

Roberto îşi amintea că auzise de la Mazarin şi de la Colbert ceva legat de paralaxe şi despre acel domn, Morin, care credea că a găsit o metodă ca să le calculeze. Ca să pună la încercare ştiinţa lui Byrd întrebase dacă astronomii nu puteau calcula paralaxele. Byrd răspunsese că se putea, dar era un lucru foarte greu, iar riscul de eroare era foarte mare. "Şi pe urmă", adăugase el, "eu sînt un profan, iar despre lucrurile astea ştiu puţin".

"Aşa că nu rămîne decît să se caute o metodă mai sigură", sugerase atunci Roberto.

"Ştiţi ce a zis Vespucci al dumneavoastră? A zis aşa: cît despre longitudine, e un lucru atît de anevoios, încît puţini oameni îl înţeleg, afară de aceia care pot să se abţină de la somn ca să observe conjuncţia lumi şi a planetelor. Şi a mai zis: pentru determinarea asta a longitudinilor ades mi-am sacrificat eu somnul şi mi-am scurtat eu viaţa cu zece ani... Timp pierdut, zic eu. But now behold the skie is over cast with cloudes; wherfore let us haste to our lodging, and ende our talke."

După cîteva seri îi ceruse doctorului să-i arate Steaua Polară. Acela zîmbise: din emisfera aceea nu putea fi văzută, şi trebuiau să se raporteze la alte stele fixe. "O altă înfrîngere pentru căutătorii de longitudini", comentase el. "De aceea nu poli recurge nici la variaţiile acului magnetic."

Apoi, rugat de prietenii săi, mai frînsese încă o dată pîinea cunoaşterii sale.

"Acul busolei ar trebui să arate mereu către nord, şi deci în direcţia Stelei Polare. Şi totuşi, afară de meridianul Insulei Fierului, în toate celelalte locuri se abate de la polul adevărat al Nordului, înclinîndu-se fie de partea răsăritului, fie de partea apusului, după zone climatice şi după latitudini. Dacă de exemplu din Canare vă îndreptaţi către Gibraltar, orice marinar ştie că acul se înclină cu mai mult de şase grade de romb către Austru, iar de la Malta la Tripoli din Barbaria este o variaţie de două treimi de romb la stînga ― şi ştiţi foarte bine că rombul e o pătrime de vînt. Acum, aceste deviaţiuni, s-a spus, urmează nişte reguli fixe după diferitele longitudini. Deci cu o bună tablă a deviaţiilor aţi putea şti unde vă aflaţi. Dar..."

"Încă un dar?"

"Din păcate, da. Nu există table bune ale declinaţiilor acului magnetic, cine le-a încercat a dat greş, şi există destule motive ca să presupunem că acul nu variază în mod uniform potrivit longitudinii. Şi, în plus, aceste variaţii sînt foarte lente, iar pe mare e greu să le urmăreşti, atunci cînd corabia nu se clatină aşa de tare încît să alerteze echilibrul acului. Cine se încrede în ac e un nebun."

În altă seară, la cină, cavalerul, care tot întorcea o jumătate de frază lăsată să cadă fără să se cunoască de către Roberto, spusese că poate Escondida era una dintre Insulele lui Solomon, şi întrebase dacă erau pe-aproape de ea.

Byrd ridicase din umeri: "Insulele lui Solomon! Ca n'existe pas!"

"N-a ajuns la ele căpitanul Draco?" întreba cavalerul.

"E un nonsens! Drak a descoperit New Albion, în cu totul altă parte."

"Spaniolii vorbeau de ele la Casale ca de un lucru cunoscut, şi ziceau că le-au descoperit ei", zise Roberto.

"Asta a spus-o acel Mendana acum şaptezeci şi ceva de ani. Dar a spus că se aflau între şapte şi unsprezece grade latitudine sudică. Ca şi cum ai spune între Paris şi Londra. Dar la ce longitudine? Queiros spunea că se află la o mie cinci sute de leghe de Lima. Ridicol. Ar fi de ajuns să scuipi de pe coastele Peru-ului ca să le nimereşti. Recent un spaniol a spus că sînt şapte mii cinci sute de mile tot din Peru pînă acolo. Prea mult, poate. Dar aveţi bunătatea de vă uitaţi pe hărţile acestea, pe unele le-au refăcut recent, însă reproducîndu-le pe cele mai vechi, iar altele ne sînt propuse ca ultima descoperire. Priviţi, unii pun insulele pe cel de al două sute zecelea meridian, alţii pe al două sute douăzecelea, iar alţii pe al două sute treizecelea, ca să nu mai vorbim despre cei ce-şi închipuie că sunt pe al o sută optzecelea. Dacă totuşi unul dintre aceştia ar avea dreptate, alţii ar ajunge la o eroare de cincizeci de grade, care este aproximativ distanţa dintre Londra şi pămînturile Reginei din Saba!"

"E cu adevărat de mirare cîte lucruri ştiţi, doctore", zisese cavalerul, ţinîndu-i locul lui Roberto, care tocmai voia s-o spună el, "ca şi cum toată viaţa dumneavoastră n-aţi făcut altceva decît să căutaţi longitudinea".

Faţa doctorului Byrd, plină de pete albiciose, se roşise deodată. Îşi umpluse cana cu bere, băuse dintr-o sorbitură fără să răsufle. "Oh, curiozitate de naturalist. În realitate n-aş putea s-o scot la capăt dacă ar trebui să vă spun unde sîntem."

"Dar", crezuse Roberto că se poate aventura, "lîngă bara timonei am văzut o tăbliţă pe care..."

"A, da", îşi revenise imendiat doctorul, "sigur, o corabie nu merge la întîmplare. They pricke the Carde. Înregistrează ziua, direcţia acului şi declinaţia, dincotro bate vîntul, ora ceasului de bord, milele parcurse, înălţimea soarelui şi a stelelor, şi apoi latitudinea, şi de-acolo deduc longitudinea pe care o presupun. Veţi fi văzut cîteodată la pupă un marinar care aruncă în apă o funie cu o scîndurica legată la un capăt. Este aşa zisul loch sau, cum îi zic unii, bărcuţă. Se dă drumul frînghiei, aceasta are nişte noduri a căror distanţă exprimă măsuri fixe, şi cu un ceas alături poţi afla în cît timp s-a acoperit o anumită distanţă. În acest fel, dacă totul ar merge după regulă, s-ar şti întotdeauna la cîte mile sîntem de ultimul meridian cunoscut, şi iarăşi, cu nişte calcule potrivite, s-ar cunoaşte cel peste care trecem."

"Vedeţi că este un mijloc", zisese triumfător Roberto care ştia deja ce avea să-i răspundă doctorul. Căci loch-ul e ceva care se foloseşte cînd n-ai altceva mai bun, dat fiind că ar putea să ne spună cu-adevărat cît drum s-a făcut numai dacă corabia ar merge în linie dreaptă. Dar pentru că o corabie merge după cum vor vînturile, cînd vînturile nu sînt favorabile, corabia trebuie să meargă o bucată la dreapta şi altă bucată la stînga.

"Sir Humphrey Gilbert", zise doctorul, "mai mult sau mai puţin pe timpurile lui Mendana, cam pe lîngă Terranova, deşi voia să meargă de-a lungul paralelei patruzeci şi şapte, encoutered winde alwayes so scant, întîlni vînturi ― cum să spun ― atît de leneşe şi de zgîrcite, încît a mers cale lungă, lungă, tot cotind între paralela patruzeci şi unu şi cincizeci şi unu, luînd-o la vale cu vreo zece grade latitudine, domnii mei, cam cum ar fi dacă un şarpe uriaş ar merge de la Napoli spre Portugalia, mai întîi atingînd Le Havre cu capul şi Roma cu coada şi apoi pomenindu-se cu coada la Paris şi cu capul la Madrid! Şi prin urmare-i nevoie să calculezi devierile, să ţii socoteala, şi să fii foarte atent; ceea ce un marinar nu face niciodată, şi nici nu poate avea un astronom alături toată ziua. Sigur, se pot face nişte presupuneri, mai ales dacă mergi pe o rută cunoscută şi pui laolaltă rezultatele găsite de alţii. De aceea, de la coastele europene şi pînă la coastele americane, documentele dau nişte distanţe meridiane destul de sigure. Şi apoi, de pe uscat, şi datele ce le avem de la astre pot da ceva rezultate bune, şi deci ştim pe care longitudine se găseşte Lima. Dar chiar şi în cazul ăsta, prieteni", zicea înveselit doctorul, "ce se-ntîmplă?" Şi se uita cu şiretenie la ceilalţi doi. "Se întîmplă că domnul ăsta", şi bătea cu degetul într-o hartă, "pune Roma la treizeci de grade est de meridianul Canarelor, însă cestălalt", şi-şi agita degetul ca pentru a-l ameninţa părinteşte pe cel ce desenase cea de a doua hartă, "cestălalt domn pune Roma la patruzeci de grade! Iar acest manuscris conţine şi relatarea unui flamand învăţat nevoie mare, care-i atrage atenţia regelui Spaniei că n-a existat niciodată acord în privinţa distanţei dintre Roma şi Toledo, por los errores tan enormes, como se conocc por esta linea, que muestra la diferencia de las distancias et caetera et caetera. Şi iată cuiul: dacă fixezi primul meridian la Toledo (spaniolii cred din totdeauna că trăiesc în centrul lumii), pentru Mercator Roma ar fi cu douăzeci de grade mai la est, dar e cu douăzeci şi două pentru Ticho Brahe, aproape cu douăzeci şi cinci pentru Regiomontano, cu douăzeci şi şapte pentru Clavius, douăzeci şi opt pentru drăguţul de Ptolomeu, şi pentru Origanus treizeci. Şi toate erorile astea doar ca să măsori distanţa dintre Roma şi Toledo. Închipuiţi-vă deci ce se-ntîmplă pe rute cum e aceasta de acum, pe care poate că am fost primii ce am atins anumite insule, dar relatările celorlalţi călători sînt destul de vagi. Şi adăugaţi că, dacă un olandez a făcut nişte observaţii juste, nu le spune englezilor, nici aceştia spaniolilor. Pe mările astea contează nasul căpitanului, care cu bietul său loch demonstrează, să zicem, că este pe al două sute douăzecelea meridian, şi cînd colo e cu treizeci de grade mai încolo sau mai încoace."

"Dar atunci", intui cavalerul, "cel care ar găsi un mod ca să stabilească meridianele ar fi stăpînul oceanelor!"

Byrd roşi din nou, îl privi ţintă ca pentru a-şi da seama dacă vorbea înadins, apoi surîse ca şi cum ar fi voit să-l muşte: "încercaţi dumneavoastră".

"Oh, eu unul renunţ", zise Roberto ridicînd mîinile în semn că se preda. Şi cel puţin în seara aceea conversaţia se termină cu multe rîsete.

Multe zile Roberto nu consideră potrivit să mai aducă vorba despre longitudini. Schimbă subiectul şi, ca s-o poată face, luă o hotărîre curajoasă. Cu cuţitul îşi făcu o rană la una din palme. Apoi şi-o legă cu fîşii dintr-o cămaşă ce se destrămase de ape şi de vînt. Seara îi arătă rana doctorului: "Sînt de-a dreptul nesăbuit, pusesem cuţitul în desagă scos din teacă, aşa că scotocind, m-am tăiat. Mă arde grozav."

Doctorul Byrd examină rana cu privirea omului de meserie, şi Roberto se ruga la Dumnezeu să aducă un lighenaş pe masă şi să topească vitriol în el. Însă Byrd se mărgini să spună că nu i se părea lucru grav şi-l sfătui să şi-o spele bine dimineaţa. Dar printr-un noroc neaşteptat, îi veni în ajutor cavalerul: "Eh, ar trebui să avem unguentul armariu!"

"Asta ce dracu' e?" întrebase Roberto. Iar cavalerul, ca şi cum ar fi citit toate cărţile pe care şi Roberto le cunoştea, începu să laude virtuţile acelei substanţe. Byrd tăcea. Roberto, după avîntul luat de cavaler, aruncă şi el zarul, la rîndu-i: "Dar astea-s poveşti de cînd era bunica fată! Parcă ar fi povestea aia cu femeia grea care şi-a văzut iubitul cu capul tăiat şi a născut un băiat cu capul desprins de trunchi. Sau cum fac ţărăncile, care, ca să pedepsească cîinele cînd s-a spurcat în bucătărie, iau un tăciune şi-l înfig în murdărie, sperînd ca animalul să simtă cum îl arde în şezut! Cavalere, ăla nu-i om cu judecată care crede în braşoave de-astea!"

Nimerise bine, căci Byrd nu se mai putu abţine. "A, nu, domnul meu, istoria cu cîinele şi cu rahatul lui este aşa de adevărată, că un ins a făcut acelaşi lucru cu un domn care în batjocură făcea caca în faţa casei lui, şi vă asigur că a învăţat domnul ăla să se teamă de locul cu pricina! Fireşte că se cere să repeţi operaţia de nu ştiu cîte ori şi prin urmare, ai nevoie de un prieten, sau de un duşman, care să-ţi cace pragul cît de des!" Roberto rîdea cu hohote ca de o glumă bună şi deci îl obliga, ca simţindu-se jignit, să-i aducă nişte argumente. Motivele însă erau cam la fel cu cele ale lui d'Igby. Dar acum doctorul se înfierbîntase: "Păi da, domnul meu, care faci atîta pe filosoful şi dispreţuieşti ştiinţa chirurgilor. O să-ţi spun, fiindcă tot vorbim de rahat, că un ins căruia-i miroase gura ar trebui să şi-o ţină căscată la o gură de latrină şi după aia s-ar tămădui: putoarea aceea de acolo e mult mai mare decît cea din gura lui, iar ce-i mai puternic atrage şi ia cu sine ce-i mai slab!"

"Îmi dezvăluiţi nişte lucruri extraordinare, doctore Byrd, şi mă minunez de ştiinţa domniei voastre!"

"Păi v-aş putea spune mai multe. În Anglia cînd un om e muşcat de un cîine se omoară animalul chiar dacă nu-i turbat. Ar putea să turbeze, iar drojdia turbării cîineşti, rămasă în corpul persoanei care a fost muşcată, ar atrage la sine spiritele hidrofobiei. Aţi văzut vreodată cum varsă ţărăncile lapte pe jăratec? Apoi aruncă peste el o mînă de sare. Mare-i înţelepciunea vulgului! Laptele căzînd pe cărbuni se transformă în aburi şi prin acţiunea luminii şi a aerului aburul ăsta, însoţit de atomi de foc, se întinde pînă în locul în care este vaca ce a dat laptele. Ori ugerul de vacă e un organ foarte glandulos şi delicat şi focul acela îl încălzeşte, îl întăreşte, îi produce nişte ulcerări şi, fiindcă ugerul e-aproape de băşică, o zgîndăreşte şi pe aceea, provocînd umflarea vinelor care trec pe acolo aşa încît vaca pişă sînge."

Zise Roberto: "Cavalerul ne-a vorbit de unguentul ăsta armariu ca despre ceva folositor medicinei, dar domnia ta ne dai de înţeles că ar putea fi utilizat şi ca să facă rău."

"Sigur că da, şi tocmai de-aia anumite secrete trebuie ascunse celor mulţi ca să nu fie folosite spre rău. Hei, domnul meu, disputa despre unguentul, sau pulberea, sau ceea ce noi englezii, numim Weapon Salve, e plină de controverse. Cavalerul a adus vorba de o armă care, tratată aşa cum trebuie, aduce uşurare rănii. Dar luaţi aceeaşi armă şi puneţi-o lîngă foc şi rănitul, chiar de-ar fi la o milă depărtare, o să urle de durere. Iar dacă veţi cufunda lama, încă pătată de sînge, în apă cu gheaţă, pe rănit o să-l apuce tremuriciul."

Aparent conversaţia aceea nu-i spusese lui Roberto lucruri pe care nu le ştia şi el, inclusiv că doctorul Byrd ştia multe despre Pulberea de Simpatie. Şi totuşi spusele doctorului prea se-nvîrtiseră în jurul efectelor celor mai rele ale pulberii, iar asta nu putea fi o întîmplare. Dar ce legătură aveau toate astea cu arcul meridianului era altă poveste.

Pînă ce, într-o dimineaţă, profitînd de faptul că un marinar căzuse de pe o vergă fracturîndu-şi craniul, căci pe puntea superioară era hulă, iar doctorul fusese chemat să dea îngrijiri nefericitului, Roberto se strecurase în cală.

Aproape de-a buşilea reuşise să găsească drumul într-acolo. Poate fusese un noroc, ori poate că animalul se văita mai mult decît de obicei în dimineaţa aceea: Roberto, cam pe-acolo pe unde avea mai apoi să descopere pe Daphne butoiaşele cu rachiu, se pomeni în faţa unui spectacol cumplit.

Bine apărat de privirile curioase, într-un ungher întocmit pe măsură-i, pe un vraf de zdrenţe, zăcea un cîine.

Era probabil de rasă, dar suferinţa şi lipsurile îl făcuseră să fie numai piele şi os. Şi totuşi călăii lui dădeau semne că voiau să-l ţină în viaţă: îi puseseră apă şi hrană din belşug şi nu mîncare pentru cîini, ci una luată cu siguranţă de la pasageri.

Zăcea pe o parte, cu capul culcat şi cu limba scoasă. Pe şoldul lui se deschidea o rană adîncă şi respingătoare. Proaspătă şi în acelaşi timp cangrenoasă, ea dădea la iveală două buze mari trandafirii, şi lăsa să se vadă în centru-i şi pe toată lungimea tăieturii, o inimă purulentă care părea să secrete coptură. Iar Roberto înţelese că rana arăta astfel pentru că mîna unui felcer, în loc să-i coasă marginile, făcuse ca ele să rămînă căscate şi date pe spate, fixîndu-le de piele.

Operă bastardă a artei medicale, rana aceea fusese deci nu doar făcută înadins, ci şi îngrijită nemilos, în aşa fel încît să nu se cicatrizeze, iar cîinele să sufere în continuare din cauza ei ― cine ştie de cîtă vreme. Şi nu numai atît: Roberto observă în jurul şi înlăuntrul plăgii resturile unei substanţe cristaline, ca şi cum un medic (un medic, atît de dedat la cruzimi!) presăra zilnic pe ea o sare iritantă.

Neputincios, Roberto îl mîngîiase pe neajutorat, care acum scheuna supus. Se întrebase cu ce-ar fi putut să-i fie de folos, dar punînd mîna pe el îl făcuse să sufere şi mai tare. Între timp, mila lui lăsa să-i ia locul un simţămînt de victorie. Nu era nici o îndoială, acela era secretul doctorului Byrd, bagajul misterios ce fusese îmbarcat la Londra.

Din cîte văzuse Roberto, care ştia ce ştia, era clar că acest cîine fusese rănit în Anglia, iar Byrd avea grijă ca el să rămînă aşa rănit tot timpul. Cineva de la Londra, în fiece zi la aceeaşi oră convenită între ei, făcea ceva cu arma aceea vinovată sau cu vreo o cîrpă îmbibată în sîngele animalului, provocîndu-i acestuia reacţia ― poate de uşurare, ori poate de chin şi mai mare, fiindcă doctorul Byrd spusese că prin acel Weapon Salve puteai să faci şi rău.

În felul ăsta pe Amarilli se putea şti la un moment dat ce oră era în Europa. Cunoscînd ora locului prin care treceai, era posibil să calculezi meridianul!

Nu rămînea acum decît să aştepte dovada faptelor. În perioada aceea, Byrd se depărta totdeauna cam în jurul orei unsprezece: deci nu mai aveau mult şi se apropiau de antimeridian. El ar fi trebuit să-l aştepte ascuns prin preajma cîinelui, cam pe la ora aceea.

Fortuna îi veni în ajutor, dacă putem vorbi de Fortuna cînd aici e vorba de o furtună ce avea să ducă corabia aceea, şi pe toţi cîţi se aflau în ea, către ultimul lor nenoroc. În după amiaza aceea marea era destul de agitată, iar asta-i îngăduise lui Roberto să spună că are greaţă şi rău de la stomac şi să se refugieze în pat, sărind peste cină. De cum se lăsase întunericul, fiindcă nimeni nu se gîndea încă să-şi ia măsuri de prevedere, coborîse pe furiş în cală, luînd doar un amnar şi o feştilă muiată în catran cu care-şi lumina drumul. Ajunsese acolo unde se afla cîinele şi văzuse, deasupra cuştii lui, o podină încărcată cu baloturi de paie, care serveau ca să umple la loc saltelele prea golite ale pasagerilor. Îşi făcuse loc printre maldărele acelea şi-şi scobise un culcuş, din care nu mai putea vedea cîinele, dar pe cei ce-aveau să stea în faţa lui avea să-i zărească şi avea să le asculte cu siguranţă orice convorbire.

Fusese o aşteptare de ore în şir, devenită şi mai lungă din cauza gemetelor bietului animal, dar în sfîrşit auzise alte zgomote şi zărise nişte lumini.

După cîteva clipe era martorul unui experiment care avea loc la cîţiva paşi de el, prezenţi fiind doctorul şi cei trei asistenţi ai săi.

"Eşti gata să notezi, Cavendish?"

"Aye aye, domnule doctor."

"Deci să aşteptăm. Prea se vaită în seara asta."

"Simte marea."

"Fii cuminte, Hakluyt", zicea doctorul încercînd să liniştească cîinele cu cîteva mîngîieri ipocrite. "Am făcut rău că n-am stabilit o ordine fixă" de acţiuni. Ar trebui să începem totdeauna cu leacul alinător."

"Nu se ştie domnule doctor, în unele seri la ora care trebuie doarme, şi e nevoie să-l trezim cu o acţiune iritantă."

"Atenţie, mi se pare că se agită... Fii cuminte, Hakluyt... Da, se agită!" Cîinele scotea acum nişte lătrături ieşite din comun. "Au expus arma la foc, înregistrează ora Withrington!"

"Aici sînt aproape orele unsprezece şi jumătate".

"Controlează ceasurile. Ar trebui să treacă vreo zece minute."

Cîinele continuă să chelălăie un timp nesfîrşit. Apoi scoase un sunet diferit, care se stinse într-un "harf ― harf' care slăbi treptat, pînă lăsă loc tăcerii.

"Bine", zicea acum doctorul Byrd, "cît e ceasul, Withrington?"

"Ar trebui să corespundă. Mai e un sfert de oră pînă la miezul nopţii".

"Să nu ne pripim cu victoria. Să aşteptăm controlul."

Urmă o altă aşteptare interminabilă, apoi cîinele, care, evident, aţipise simţind uşurare, urlă din nou ca şi cum îl călcase cineva pe coadă.

"Ceasul, Withrinton?"

"Ora s-a scurs, mai sînt doar cîteva fire de nisip."

"Ceasornicul arată acum chiar miezul nopţii", zise o a treia voce.

"Mi se pare că ni-i de ajuns. Acum, domnilor," zise doctorul Byrd, "sper ca ei să înceteze imediat iritarea, căci bietul Hakluyt abia se mai ţine. Apă şi sare, Hawlse, şi cîrpa. Fii cuminte, Hakluyt, acum e mai bine... Dormi, dormi, vezi că stăpînă-tău e aici, s-a terminat... Hawlse, somniferul în apă..."

"Aye aye, domnule doctor".

"Aşa, bea Hakluyt... Aşa, aşa, hai, bea apiţă..."

Se auzi un lipăit timid, apoi iar linişte.

"Foarte bine, domnilor", 'zicea acum doctorul Byrd, "dacă corabia asta blestemată nu s-ar clătina aşa deşănţat, am putea spune c-am avut o seară bună. Mîine dimineaţă, Hawlse, obişnuita sare pe rană. Să facem socoteala, domnilor. La momentul crucial, aici eram aproape de miezul nopţii, iar de la Londra ne semnalau că era miezul zilei. Sîntem pe antimeridianul Londrei, adică pe cel de al o sută nouăzeci şi optulea de la Canare. Dacă Insulele lui Solomon se află, aşa cum spune tradiţia, pe antimeridianul Insulei Fierului, şi dacă ne aflăm la latitudinea potrivită, navigînd către vest cu un vînt bun în pupa ar trebui să acostăm la San Christoval sau cum o să rebotezăm noi insula aia blestemată. O să găsim pesemne ceea ce spaniolii caută de zeci de ani şi o să avem în mînă totodată secretul lui Punto Fijo. Berea, Cavendish, trebuie să ciocnim pentru Maiestatea Sa, ca Dumnezeu să-l aibă pururea în pază."

"Dumnezeu să-l salveze pe rege", ziseră într-un glas ceilalţi trei ― şi erau evident toţi patru oameni de mare inimă, încă fideli unui monarh care, în zilele acelea, dacă încă nu-şi pierduse capul, se afla cel puţin pe punctul de a-şi pierde regatul.

Roberto îşi punea mintea la lucru. Cînd văzuse cîinele dimineaţa, îşi dăduse seama că mîngîindu-l se potolea şi că, atunci cînd atinsese el într-un anumit loc în mod brusc, scheunase de durere. Ajungea un nimic, pe o corabie răscolită de mare şi de vînt, ca să stîrnească unui trup bolnav senzaţii diferite. Poate nelegiuiţii aceia credeau că primesc un mesaj de departe, şi în schimb cîinele suferea sau simţea uşurare după cum valurile îl scuturau sau îl legănau. Sau iarăşi, dacă existau intenţii mute, după cum spunea Saint-Savin, prin mişcarea mîinilor Byrd făcea cîinele să reacţioneze potrivit propriilor dorinţe nemărturisite. Nu spusese el însuşi despre Columb că greşise, voind să demonstreze că a ajuns mai departe? Aşadar destinul lumii era legat de modul în care nebunii aceia interpretau limbajul unui cîine? Un chiorăit din pîntecele sărmanului de el putea să-i facă să hotărască pe mizerabilii aceia care acum se apropiau sau se îndepăratau de locul rîvnit de nişte spanioli, francezi, olandezi şi portughezi tot atît de mizerabili? Iar el era vîrît în aventura aceea ca să-i servească într-o bună zi lui Mazarin sau ţîngăului de Colbert chipul de a popula corăbiile Franţei cu cîini torturaţi?

Ceilalţi se îndepărtaseră acum. Roberto ieşise din ascunzătoarea lui şi se oprise puţin la lumina feştilei lui unse cu catran, în faţa cîinelui care dormea. Îl mîngîiase uşor pe cap. Vedea în acea sărmană jivină toată suferinţa lumii, o poveste smintită de oameni idioţi. Educaţia lui, ce se înfiripase încet, din zilele petrecute în Casale pînă în momentul acela, îi dăruise măcar atîta brumă de adevăr. O, de-ar fi rămas naufragiat pe insula aceea pustie, de i-ar fi dat foc lui Amarilli, aşa cum voia cavalerul, de s-ar fi oprit din drum pe cea de a treia insulă, printre băştinaşele cu pielea de culoarea lutului sienez, sau de-ar fi devenit, pe a patra, bardul acelui neam! De-ar fi găsit o Escondidă, pe care să se ascundă de toţi ucigaşii ăstei lumi nemiloase!

Atunci nu ştia că soarta avea să-i rezerve peste puţin o a cincea Insulă, poate Cea din Urmă.

Amarilli părea ieşită din minţi, aşa că agăţîndu-se de ce nimerea, se întorsese în cămăruţa lui, dînd uitării relele acestei lumi, ca să sufere de răul de mare. Veni apoi naufragiul, despre care am vorbit. Îşi îndeplinise cu succes misiunea: supravieţuitor unic, el ducea cu sine secretul doctorului Byrd. Dar nu-l mai putea destăinui nimănui. Şi apoi poate că era un secret de nimic.

N-ar fi trebuit să recunoască oare că, scăpînd de o lume bolnavă, îşi găsise adevărata sănătate? Naufragiul îi acordase darul suprem, exilul, şi o doamnă pe care acum nimeni nu i-o mai putea răpi...

Însă Insula nu-i aparţinea şi-i rămînea departe. Daphne nu-i aparţinea şi un altul îşi revendica posesia ei. Poate ca să continue şi el nişte cercetări nu mai puţin mai brutale decît aceea a doctorului Byrd.

20.

Agerime şi Meşteşug al Minţii

Roberto avea intenţia să mai piardă timp, să-l lase pe Intrus în voia lui pentru a-i descoperi jocul. Punea la loc pe punte ceasurile, le întorcea în fiecare zi, apoi da fuga să mai dea de mîncare la animale ca să-l împiedice pe celălalt să o facă, pe urmă muta orice lucru din încăperi şi de pe punte aşa încît, dacă acela se mişca, să observe trecerea lui pe acolo. Stătea ziua închis înăuntru, însă cu uşa întredeschisă, ca să prindă orice zgomot de pe-afară sau de pe dedesubt, era cu ochii-n patru noaptea, bea rachiu, sau cobora din nou în adîncul lui Daphne.

O dată descoperi încă două ascunzişuri dincolo de fosa odgoanelor către proră: unul era gol, altul din cale afară de plin, burduşit cu rafturi cu marginile bordate, ca să împiedice ca obiectele să cadă pe timp de mare agitată. Văzu piei de şopîrle uscate la soare, sîmburi de fructe cu identitate necunoscută, pietre de felurite culori, bolovani lustruiţi de mare, crenguţe de corali, insecte înfipte în cîte un ac pe o tăbliţă, o muscă şi un păianjen într-o bucată de chilimbar, un cameleon uscat, borcane pline cu lichid în care pluteau şerpişori sau anghile mici, oase enorme, pe care le crezu de balenă, spada care probabil împodobea botul unui peşte şi un corn lung care pentru Roberto era de unicorn, însă cred că era al unui narval. În sfîrşit, o încăpere care dădea la iveală un gust pentru colecţia erudită, aşa cum în epoca aceea trebuiau să se afle pe corăbiile exploratorilor şi ale naturaliştilor.

În mijloc era o ladă deschisă, cu nişte paie pe fund, goală. Ce ar fi putut să conţină ea Roberto înţelesese abia întorcîndu-se în camera lui, unde, cum deschise uşa, îl aştepta ridicat în două labe un animal care, în întîlnirea aceea, i se păru mai înfricoşător decît dacă ar fi fost Intrusul în carne şi oase.

Un şobolan, un gherlan mare de pivniţă, dar ce spun eu, un ditai cotoşmanul, mai înalt de jumătatea unui om, cu coada-i lungă întinsă pe podea, cu ochii ficşi, înălţat în două labe, iar cu celelalte două ca nişte braţe mici întinse spre el. Cu blană scurtă, avea pe pîntece o pungă, o deschizătură, un sac natural din care scotea ochii un monstru mic din aceeaşi specie. Ştim că Roberto îşi inventase tot felul de basme cu şobolani în primele două seri, şi se aştepta ca ei să fie mari şi feroci, ca toţi cei care se oploşesc pe corăbii. Însă ăla punea vîrf celor mai înfiorătoare aşteptări ale lui. Şi nici nu credea ca vreun ochi omenesc să mai fi văzut şobolani dintr-ăştia ― şi pe bună dreptate, fiindcă o să vedem mai pe urmă că era vorba, după cum am dedus eu, de un marsupial.

După trecerea primului moment de groază, se lămuriseră lucrurile: din nemişcarea invadatorului se vedea că era vorba de un animal împăiat, ba chiar împăiat ca vai de lume, sau care fusese rău păstrat în cală: pielea emana o duhoare de organe descompuse, iar din spinare îi ieşeau smocuri de pleavă.

Intrusul, cu puţin înainte ca el să intre în camera cu ciudăţenii, sustrăsese de acolo piesa de cel mai mare efect şi, în timp ce admira el muzeul acela, i-o pusese în casă, sperînd poate că victima sa, pierzîndu-şi minţile, avea să se azvîrle peste borduri şi să dispară în mare. Mă vrea mort, mă vrea nebun, murmura el, dar o să-l fac să-şi mănînce şobolanul bucată cu bucată, o să-l pun pe el îmbălsămat pe rafturile alea, unde te-ascunzi, blestematule, unde eşti, pesemne ca stai şi te uiţi la mine ca să vezi dacă m-apucă damblaua, dar o să te damblagesc eu pe tine, nemernicule.

Împinsese animalul pe punte cu patul muschetei şi, învingîndu-şi scîrba, îl luase în braţe şi-l aruncase în mare.

Hotărît să descopere ascunzătoarea Intrusului, se întorsese în magazia de lemne, fiind atent să nu se rostogolească din nou pe trunchiurile ce zăceau acum împrăştiate pe jos. Dincolo de magazia de lemne găsise un loc, care pe Amarilli se numea chelnă (sau soute, sau sota) pentru pus pesmeţii: sub o pînză de cort, înfăşurată bine şi protejată, găsise, mai cu seamă, o lunetă foarte mare, mai puternică decît cea pe care-o avea în cabină, poate chiar o adevărată Hiperbolă a Ochilor destinată explorării cerului. Însă telescopul era pus într-o cuvă din metal uşor, iar alături de cuvă se aflau împachetate cu grijă în alte bucăţi de pînză instrumente de natură incertă, nişte braţe metalice, o pînză circulară cu nişte inele pe circumferinţă, un soi de coif şi, în fine, trei recipiente pîntecoase care se dovediră a fi, după miros, pline cu un ulei gros şi rînced. La ce puteau servi toate astea, Roberto nu se întrebă: în momentul acela voia să descopere o făptură vie.

Controlase mai degrabă dacă sub chelnă se mai deschidea vreun alt spaţiu. Mai era unul, numai că era foarte scund, încît puteai intra acolo numai de-a buşilea. Îl explorase ţinînd lumînarea îndreptată în jos, ca să se ferească de scorpioni şi de teamă să nu-i incendieze tavanul. Tîrîndu-se repede ajunsese la capătul lui, dînd cu capul de peretele din lemn tare de zadă, ultima Thule a lui Daphne, dincolo de care se auzea apa bătînd în coca vasului. Deci dincolo de fundătura aceea oarbă nu mai putea fi altceva.

Apoi se oprise, ca şi cum Daphne nu mai putea să-i păstreze alte secrete.

Dacă lucrul ăsta poate părea ciudat, că într-o săptămînă şi mai bine de şedere fără treabă Roberto nu reuşise să vadă totul, e de ajuns să ne gîndim ce i se întîmplă unui copil cînd intră în poduri sau în pivniţele unei case mari bătrîneşti cu etajele denivelate. La fiece pas ies la iveală lăzi cu cărţi vechi, cu haine uzate, sticle goale, şi mănunchiuri de nu ale, mobile desfundate, dulapuri prăfuite şi şchioape. Copilul umblă pe acolo, stă pe loc să descopere vreo comoară, zăreşte cîte o firidă, cîte un coridor întunecos şi-şi închipuie pe acolo vreo prezenţă alarmantă, amînă cercetarea pe altă dată, şi de fiecare dată înaintează cu paşi mici, pe de o parte temîndu-se să nu înainteze prea mult, pe de alta ca şi cum ar gusta dinainte descoperiri viitoare, apăsat de emoţia celor abia făcute, iar podul sau pivniţa aia nu sfîrşesc niciodată, şi-i pot rezerva noi colţişoare pentru toată copilăria şi chiar mai mult.

Iar dacă baietanul e înspăimîntat de fiecare dată de alte zgomote, sau, ca să fie ţinut departe de meandrele acelea, i se povestesc zilnic legende dătătoare de fiori ― şi dacă copilul ăsta, pe deasupra mai e şi beat ― se înţelege că spaţiul se dilată la fiece nouă aventură. Nu altfel îşi trăise Roberto experienţa cu teritoriul acesta al lui încă ostil.

Era dis-de-dimineaţă, iar Roberto visa iarăşi. Visa despre Olanda. Fusese acolo pe cînd oamenii Cardinalului îl conduceau către Amsterdam ca să-l îmbarce pe Amarilli. În timpul călătoriei făcuseră popas într-un oraş, iar acolo intrase în catedrală. Îl izbise limpezimea acelor naosuri, aşa de diferite de cele ale bisericilor italiene şi franţuzeşti. Despuiate de podoabe, numai cu cîteva stindarde atîrnate de coloanele goale, cu vitraliile luminate şi fără imagini, soarele crea înăuntru o atmosferă lăptoasă, întreruptă numai în partea de jos de puţinele siluete negre ale credincioşilor. În pacea aceea se auzea un singur sunet, o melodie tristă, ce părea a pluti prin aerul de fildeş născîndu-se din capiteluri sau din cheile de boltă. Pe urmă observase că, într-o capelă, pe galeria corului, alt om îmbrăcat în negru, singur într-un colţ, cînta dintr-un mic flajeolet, cu ochi mari deschişi în gol.

Mai tîrziu, cînd muzicianul sfîrşise, se apropie de el întrebîndu-se dacă trebuia să-i dea vreun obol; acela, fără să-l privească în faţă, îi mulţumi pentru laude, iar Roberto înţelesese că era orb. Era maestrul clopotelor (der Musycin en Directeur vande Klok-werken, le carrillonneur, Glockenspieler, încercă el să-i explice), dar tot în munca lui intra şi să-i însoţească cu sunetul flautului pe credincioşii care stăteau seara de vorbă în faţa bisericii şi în cimitirul din jurul ei. Cunoştea multe melodii, şi din fiecare elabora două, trei, iar uneori cinci variaţiuni de o complexitate din ce în ce mai mare, şi nu avea nici o nevoie să citească notele: orb se născuse şi putea să se mişte în spaţiul acela luminos şi frumos (aşa zise, luminos) al bisericii lui, văzînd, cum zicea el, soarele prin piele. Îl lămuri că instrumentul lui era un lucru viu ce reacţiona la anotimpuri şi la temperatura dimineţii şi a asfinţitului, însă în biserică era un soi de căldură blîndă ce plutea totdeauna în jur şi asigura lemnului o perfecţiune constantă ― iar lui Roberto îi fu greu să-şi imagineze ce idee de căldură difuză putea să-şi facă un om al nordului pe cînd stătea în frigul acela luminos.

Muzicianul îi mai cîntă încă de două ori melodia de dinainte şi spuse că se întitula "Doen Daphne d'over shoone Maeght". Refuză orice dar, îi pipăi faţa şi-i spuse, sau cel puţin aşa înţelese Roberto, că "Daphne" era un lucru plăcut, care avea să-l întovărăşească toată viaţa.

Acum Roberto, aflat pe Daphne, deschidea ochii, şi fără putinţă de dubiu auzea venind din jos, prin crăpăturile lemnului, notele din "Daphne" ca şi cum ar fi fost cîntată de un instrument mai metalic, care, fără să se aventureze în variaţiuni, relua la intervale regulate prima frază a melodiei ca pe un refren cîntat dinadins.

Îşi spuse deîndată că era o foarte ingenioasă emblemă aceasta, să te afli pe un fluyt numit Daphne şi să auzi muzică la flaut intitulată "Daphne". Era zadarnic să-şi facă iluzii că ar fi fost doar un vis. Era un nou mesaj al Intrusului.

Încă o dată îşi luase armele, mai scursese ceva putere din butoiaş şi se luase după sunet. Părea să vină din cămara cu ceasuri. Însă, de cînd răspîndise mecanismele alea pe punte, locul rămăsese gol. Îl revizită. Era tot gol, dar muzica venea de la peretele din fund.

Prima oară fiind surprins de ceasuri, apoi, a doua oară trudindu-se să le care afară, nu se uitase niciodată bine dacă cabina aceea ajungea pînă la cocă. Dacă ar fi fost aşa, peretele din fund ar fi trebuit să fie rotunjit. Dar era? Pînza aceea mare cu ceasuri în perspectivă înşela ochiul, încît nu se înţelegea la prima vedere dacă fundalul era drept sau concav. Roberto se duse şi smulse pînza, şi-şi dădu seama că era o perdea mobilă, ca o cortină. Iar în spatele cortinei stătea o altă uşă închisă şi ea cu un lănţug.

Cu curajul închinătorilor lui Bachus, şi ca şi cum o singură opinteală ar fi putut să-nvingă orice duşman, îşi aţinti puşca, strigă cu glas tare (Dumnezeu ştie de ce) "Nevers şi Saint-Denis!", dădu un picior uşii şi se aruncă înainte neînfricat.

Obiectul ce ocupa noul spaţiu era o orgă, care avea în partea de sus vreo douăzeci de tuburi, iar din deschizăturile acestora ieşeau notele melodiei. Orga era fixată de perete şi se compunea dintr-o structură de lemn susţinută de o armătură de colonete de metal. Pe nivelul superior stăteau în centru tuburile, dar pe laturile acestora se mişcau nişte mici automate. Grupul din stînga reprezenta un soi de soclu circular avînd deasupra o nicovală cu siguranţă goală pe dinlăuntru, ca un clopot: în jurul soclului stăteau patru faguri ce mişcau ritmic braţele bătînd în nicovală cu nişte ciocănele netalice. Ciocănelele de greutăţi diferite produceau nişte sonete argintii care nu distonau cu melodia cîntată de ţevi ci o comentau printr-o serie de acorduri. Roberto îşi aminti de conversaţiile de la Paris cu un părinte din ordinul Minimilor, care îi vorbea despre cercetările lui asupra armoniei universale, şi-i recunoscu, mai mult după rolul lor muzical, decît după înfăţişare, pe Vulcan şi pe cei trei Ciclopi la care, potrivit legendei, se referea Pitagora cînd afirma că diferenţa dintre intervalele muzicale depinde de număr, de greutate şi măsură.

În dreapta tuburilor, un amoraş bătea (cu o baghetă peste o carte de lemn pe care o ţinea în mînă) măsura ternară pe care se baza melodia aceea, anume "Daphne".

Pe un nivel imediat inferior se întindea tastiera orgii, ale cărei clape se ridicau şi se coborau, corespunzător cu sunetele scoase de tuburi, ca şi cum o mînă invizibilă s-ar fi mişcat pe deasupră-le. Sub tastiera, acolo unde de obicei muzicianul acţionează pedalele cu piciorul, era introdus un cilindru pe care erau înfipţi nişte dinţi, nişte colţari, într-o ordine neaşteptat de regulată sau regulată în chip neaşteptat, aşa cum se aşază notele în suişuri şi coborîşuri, în neprevăzute rupturi, în largi spaţii albe sau îndesiri de optimi, pe portativele unei partituri muzicale.

Dedesubtul cilindrului se îmbuca o bară orizontală susţinînd nişte pîrghioare care, la rotirea cilindrului, atingeau rînd pe rînd dinţii acestuia şi, printr-un joc de spiţe pe jumătate ascunse, acţionau tastele ― iar acestea tuburile.

Însă fenomenul cel mai uimitor era motivul pentru care cilindrul se învîrtea iar tuburile prindeau viaţă. Într-o latură a orgii era fixat un sifon de sticlă, ce amintea prin forma lui de gogoaşa viermelui de mătase, înlăuntrul căruia se zăreau două site subţiri, una deasupra celeilalte, care îl împărţeau în trei încăperi diferite. Sifonul primea un ropot de apă dintr-o ţeavă ce pătrundea în el de jos venind din sabordul deschis care lumina locul acela, aducîndu-i lichidul care (prin acţiunea vreunei pompe ascunse) era evident aspirat direct din mare, dar în aşa fel încît să intre în gogoaşa aceea amestecat cu aer.

Apa intra cu putere prin partea inferioară a gogoşii aceleia, de parcă fierbea, se împrăştia în formă de vîrtej pe pereţi, şi desigur elibera aerul care era aspirat de cele două site. Printr-un tub care lega partea superioară a gogoşii de baza tuburilor, aerul ajungea să se transforme în cîntec prin nişte iscusite mişcări ale spiritelor din el. Apa, în schimb, care se adunase în partea inferioară, ieşea pe acolo printr-un şănţuleţ şi se ducea să împingă paletele unei mici roţi de morişcă, vărsîndu-se apoi într-o cochilie metalică aflată dedesubt şi, de acolo, printr-un alt tub, ieşea prin sabord.

Roata acţiona o bară care, angrenîndu-se pe cilindru, îi împărtăşea mişcarea.

Lui Roberto, beat fiind, toate acestea i se părură fireşti, aşa încît se simţi trădat cînd cilindrul prinse să încetinească iar ţevile îşi şuierară melodia lor ca şi cum ea li se stingea în gît, pe cînd ciclopii şi amoraşul îşi încetau bătăile. Evident ― deşi în timpul său se vorbea mult de mişcarea perpetuă ― pompa ascunsă care regla aspirarea şi afluxul apei putea să acţioneze un anumit timp după un prim impuls, apoi ajungea şi ea la capătul puterilor.

Roberto nu ştia dacă să se minuneze mai mult de fantasma aceea tehnică atît de ingenioasă ― căci mai auzise vorbindu-se şi de altele asemănătoare, capabile să acţioneze danţuri cu schelete în miniatură sau cu îngeraşi înaripaţi, ― sau de faptul că Intrusul ― căci altcineva n-ar fi putut fi ― îl făcuse să-şi dea de lucru în dimineaţa şi la ora aceea.

Iar asta, ca să-i comunice ― ce mesaj oare? Poate faptul că el era învins din capul locului. Daphne putea oare să mai ascundă alte surprize, şi în aşa măsură, încît el şi-ar fi putut petrece toată viaţa încercînd să o violeze, fără speranţă?

Un filosof îi spusese lui Roberto că Dumnezeu cunoştea lumea mai bine decît noi, pentru că o făcuse. Şi că pentru a te apropia, fie şi cît de puţin, de cunoaşterea divină, trebuia să concepi lumea ca pe un mare edificiu, şi să încerci să-l construieşti. Aşa trebuia să facă. Pentru a o cunoaşte pe Daphne trebuia s-o construiască.

Se aşezase deci la masă şi desenase profilul vasului, inspirîndu-se fie din structura lui Amarilii, fie din ce văzuse pînă atunci din Daphne. Aşadar, îşi spunea el, avem încăperile din castelul de pupă şi, dedesubt, cămăruţa timonierului; iar mai dedesubt (dar tot la nivelul punţii), corpul de gardă şi golul pe unde trece bara timonei. Aceasta trebuie să iasă la pupă, iar după limita aceea nu mai poate fi nimic acolo. Toate astea sînt la nivelul bucătăriei de pe castelul de proră. După ea, bompresul se sprijină pe o altă ridicătură, iar acolo ― dacă pricep eu bine perifrazele încurcate ale lui Roberto ― trebuiau să fie locurile acelea, în care, stînd cu şezutul ieşit în afară, îţi făceai, în epocă, nevoile. Dacă coborai sub bucătărioară ajungeai în cămară. O vizitase pînă la vîrful de lance al prorei, pînă la ciocul ei, şi nici acolo nu mai putea fi nimic. Dedesubt găsise şi parîmele, şi colecţia de fosile. Mai încolo nu se putea merge.

Se întorcea deci înapoi şi traversa tot spaţiul de sub punte, cel cu voliera şi cu sera. Dacă Intrusul nu se prefăcea după plac, luînd formă de animal sau de vegetal, acolo nu se putea ascunde. Sub bara timonei se aflau şi ceasurile. Dar şi acolo ajungeai să atingi coca.

Coborînd şi mai jos găsise partea cea mai largă a calei, cu celelalte provizii, cu savura, apoi lemnele; bătuse deja cu pumnul pe de lături ca să vadă nu era vreo fundătură falsă care să sune a gol. Santina nu permitea, dacă aceea era o corabie obişnuită, alte ascunzători. Afară doar dacă Intrusul nu stătea lipit de chilă, pe sub apă, ca o lipitoare şi nu se tîra ca melcul la bord în timpul nopţii ― dar dintre toate explicaţiile, şi era dispus să le încerce pe toate ― asta i se părea cea mai puţin ştiinţifică.

La pupă, cam dedesubtul orgii, era mica firidă unde se aflau cuva, telescopul şi celelalte intrumente. Examinînd-o, reflecta el, nu controlase dacă spaţiul se termina chiar în spatele timonei; dar după desenul pe care-l făcea acum, i se părea că foaia nu-i îngăduia să imagineze alt gol ― dacă desenase bine curba pupei. Dedesubt rămînea numai mica fundătură oarbă, iar de faptul că dincolo de ea nu mai era nimic, era sigur.

Deci, împărţind corabia pe compartimente, o umpluse în întregime şi nu-i mai rămînea spaţiu pentru vreun alt ungher ascuns. Concluzia: Intrusul nu avea un loc fix. Se mişca după cum se mişca el, era ca cealaltă faţă a lunii, despre care noi ştim că trebuie să existe, dar nu o vedem niciodată.

Cine putea zări cealaltă faţă a lunii? Un locuitor al stelelor fixe: ar fi putut aştepta, fără să se mişte, şi i-ar fi surprins faţa ascunsă. Atîta timp cît el se mişca împreună cu Intrusul sau îl lăsa pe Intrus să aleagă mişcările faţă de el, nu avea să-l vadă niciodată.

Trebuia să devină stea fixă şi să-l constrînga pe Intrus să se mişte. Şi pentru că Intrusul stătea evident pe punte cînd era el sub covertă, şi viceversa, trebuia să-l facă să creadă că este sub covertă ca să-l surprindă pe punte.

Ca să-l înşele pe Intrus, lăsase o lumină aprinsă în odaia căpitanului, aşa încît Acela să creadă că el e ocupat cu scrisul. Apoi se dusese să se ascundă în vîrful castelului de proră, exact în spatele clopotului, în aşa fel, încît, întorcînd capul, putea controla toată suprafaţa de sub bompres, iar dinaintea lui domina puntea şi celălalt castel, pînă la felinarul de la pupă. Îşi pusese alături puşca ― şi, mă tem că şi butoiaşul cu rachiu.

Îşi petrecuse noaptea tresărind la fiece zgomot ca şi cum mai trebuia şi acum să-l spioneze pe doctorul Byrd, pişcîndu-se de ureche ca să nu cedeze somnului, pînă în zori. Zadarnic.

Atunci se întorsese în cameră, unde între timp lumina se stinsese. Şi îşi găsise hîrtiile în dezordine. Intrusul îşi petrecuse noaptea acolo, poate citind scrisorile lui către Doamnă, pe cînd el îndura frigul nopţii şi rouă de dimineaţă!

Adversarul pătrunsese în amintirile lui... Îşi aminti de avertismentele lui Salazar: dînd la iveală propriile-i patimi deschisese o breşă către propriu-i suflet.

Se repezise pe punte şi se apucase să tragă un glonte la întîmplare, zgîriind un catarg, şi apoi trăsese iarăşi, pînă-şi dăduse seama că nu omora pe nimeni. Cu timpul care-ţi trebuia pe atunci ca să încarci din nou o muschetă, inamicul putea să se ducă la plimbare între un glonte şi celălalt, bătîndu-şi joc de cătrăneala aceea ― căci făcuse impresie doar asupra animalelor, a căror gălăgie se auzea acum venind de jos.

Rîdea, prin urmare. Dar unde rîdea? Roberto se întorsese la desenul lui şi-şi spusese că probabil nu ştia nimic despre construcţia vaselor. Desenul arăta numai susul, josul şi lungimea, nu însă şi lăţimea. Văzută pe lung (noi vom spune, în secţiune verticală) corabia nu arăta alte ascunzători posibile, însă privind-o în lăţimea ei, ar fi putut încăpea şi altele printre firidele deja descoperite.

Roberto se gîndea la asta doar acum, dar pe corabia aceea mai lipseau destule lucruri. De exemplu, nu mai găsise alte arme. Şi ce dacă, pe acelea poate că le luaseră marinarii - dacă părăsiseră corabia de bună voia lor. Însă pe Amarilii era grămădit în cală mult lemn de construcţie pentru reparat arborii, timona sau carenele, în caz de daune datorate intemperiilor, pe cînd aici găsise destule lemne scurte, uscate de curînd, ca să hrănească Vatra bucătăriei, dar nimic care să fie stejar sau zadă, sau brad uscat. Iar odată cu lemnul de tîmplărie lipseau şi uneltele de tîmplar: securi, fierăstraie, barde de diferite tipuri, ciocane, şi cuie...

Mai erau şi alte despărţituri? Refăcu desenul, şi încercă să reprezinte corabia nu cum ar vedea-o dintr-o latură, ci ca şi cum ar fi privit-o din înălţimea gabiei. Şi hotărî că în fagurele pe care încerca să şi-l închipuie putea să mai încapă o gaură sub cabina orgii, din care, apoi, se putea coborî fără scară în firidă. Nu era destul de mare ca să conţină tot ceea ce lipsea, dar în tot cazul, era o gaură în plus. Dacă pe tavanul scund al firidei oarbe exista o trecere, o gaură prin care să te caţări în spaţiul acela nou, de acolo te puteai urca la ceasuri, iar de aici puteai parcuge tot vasul de la capăt.

Roberto era acum sigur că Inamicul nu putea fi decît acolo. Alergă jos, se strecură în firidă, dar de data asta, luminînd partea de sus. Şi era o uşiţă. Rezistă primului imbold de a o deschide. Dacă Intrusul era acolo deasupra, l-ar fi aşteptat pînă ce scotea capul afară şi ar fi terminat cu el. Trebuia să-l surprindă de unde nu se aştepta la nici un atac aşa cum se făcea la Casale.

Dacă acolo era un gol, el se mărginea cu acela al telescopului, deci pe acolo s-ar fi cuvenit să treacă.

Urca, trecu prin sodă, păşi peste instrumente şi se găsi în faţa unui perete care ― abia acum îşi dădea seama ― nu era din acelaşi lemn tare ca şi coca.

Peretele era destul de subţire: la fel cum făcuse ca să intre în locul de unde venea muzica, dăduse şi aici un picior zdravăn, iar lemnul cedase.

Se pomenise în lumina slabă a unui opaiţ, cu o ferestruică pe pereţii rotunjiţi din fund. Iar acolo, pe un culcuş, cu genunchii aproape lipiţi de bărbie, şi cu braţul întins ca să apuce un ditamai pistolul, se afla Celălalt.

Era un bătrîn, cu pupilele dilatate, cu faţa uscată, încadrată de o barbă scurtă şi încărunţită, cu păru-i rar şi albit ridicat vîlvoi în creştetul capului, cu gura aproape fără nici un dinte şi cu gingiile de culoarea afinei şi înfofolit într-o zdreanţă care probabil fusese neagră, însă acum era plină de pete unsuroase şi spălăcite.

Îndreptîndu-şi spre el pistolul de care aproape se agăţa cu amîndouă mîinile, în timp ce braţele-i tremurau, ţipa cu o voce piţigăiată. Prima frază fu în nemţeşte sau în olandeză, iar cea de a doua, care desigur că repeta acelaşi mesaj, fu într-o italiană stricată ― semn că dedusese originea interlocutorului său spionîndu-i prin hîrtii.

"Dacă tu te mişti, eu omor!"

Roberto rămăsese atît de surprins de vedenia aceea încît reacţiona cu întîrziere. Şi bine făcu, căci astfel putu să-şi dea seama că arma nu avea cocoşul ridicat şi deci Inamicul nu era cine ştie ce priceput în ale milităriei.

Şi atunci se apropiase de-a dreptul, înşfăcase pistolul de ţeavă şi încercase să-l descleşteze din mîinile acelea strînse în jurul patului în timp ce nemţoteiul scotea nişte strigăte guturale şi mînioase.

Cu chiu cu vai Roberto îi luase în cele din urmă arma, celălalt se lăsase să cadă pe spate, iar Roberto îngenunchease alături de el, susţinîndu-i capul.

"Domnule", spusese el, "nu vreau să vă fac nici un rău. Sînt un prieten. Înţeles? Amicus!"

Celălalt tot deschidea şi închidea gura, dar nu vorbea; i se vedea numai albul ochilor, sau mai bine zis roşul lor, iar Roberto se temu să nu cumva să-şi dea duhul. Îl luă în braţe, aşa moale cum era, şi îl duse în odaia lui. Îi dădu apă, îl îndemnă să bea puţin rachiu, iar acela zise "Gratias ago, domine", ridică mîna ca pentru a-l binecuvînta, iar în clipa aceea Roberto îşi dădu seama, uitîndu-se mai cu atenţie la hainele lui, că era un călugăr.

21.

Telluris Theoria Sacra

N-o să stăm să reconstituim dialogul care a urmat apoi timp de vreo două zile. Asta şi pentru că de aici în colo însemnările lui Roberto se fac din ce în ce mai laconice. Căzute poate sub ochi străin mărturiile lui către Doamnă (n-avu niciodată curajul să-l pună pe noul său tovarăş să-i confirme asta), timp de multe zile încetă să mai scrie şi înregistrează mult mai sec ceea ce mai află şi ce se mai întîmpla.

Aşadar, Roberto se găsea în faţa părintelui Caspar Wanderdrossel, e Societate Iesu, olim in Herbipolitano Franconiae Gymnasio, postea in Collcgio Romano Mathcmatum Professor, şi nu numai atît, ci şi astronom, şi învăţat în multe alte discipline, pe lîngă Curia Generală a Ordinului. Daphne, comandată de un căpitan olandez, care mai încercase rutele acelea pentru Vereenigde Oost-Indische Compagnie, lăsase cu multe luni în urmă coastele mediteraneene navigînd în jurul Africii, cu intenţia de a ajunge la Insulele lui Solomon. Exact asta voia să facă şi doctorul Byrd cu Amarilli, numai că Amarilli căuta Insulele lui Solomon, atingînd răsăritul dinspre apus, în timp ce Daphne făcuse contrariul, dar prea puţin contează asta: la Antipozi poţi ajunge din ambele părţi. Pe Insulă (iar părintele Caspar arăta cu mîna peste plajă dincolo de arbori) trebuia montată Specula Melitensis. Ce anume era Specula aceea nu era clar, iar Caspar şuşotea despre ea ca despre un secret atît de faimos, încît nimeni nu mai vorbea acum decît despre asta.

Ca să ajungă acolo, Daphne pierduse destul de mult timp. Se ştie cum se călătorea pe atunci pe mările acelea. După ce lăsase Moluştele şi, voind să navigheze la sud-est, către Portul Sancti Thomae din Noua Guinee, dar fiindcă trebuiau să ajungă în locurile unde Compania lui Isus îşi avea misiunile ei, corabia, împinsă de o furtună, se rătăcise pe nişte mări nemaivăzute pînă atunci, ajungînd la o insulă locuită de nişte şobolănoi cît nişte băieţandri, cu nişte cozi foarte lungi, şi cu cîte o pungă pe pîntece, din care Roberto cunoscuse un exemplar împăiat (şi aici, părintele Caspar îi reproşa că aruncase "un Wunder care făcea cît ochii din cap").

Erau, povestea părintele Caspar, animale prietenoase care-i înconjurau pe oamenii debarcaţi întinzînd mînuţele ca să ceară hrană, ba chiar trăgîndu-i de haine, însă la urma urmelor, nişte hoţi patentaţi, căci furaseră pesmeţi din buzunarele unui marinar.

Fie-mi îngăduit aici să intervin întru crezarea părintelui Caspar: o insulă de felul ăsta există cu adevărat şi nu poate fi confundată cu nici o alta. Acei pseudo-canguri se numesc Quokkas şi trăiesc numai acolo, pe Rottnest Island, pe care olandezii o descoperiseră de puţin timp, numind-o rottenest, cuib de şobolani. Dar cum această insulă se găseşte în faţa lui Perth, asta înseamnă că Daphne ajunsese pînă la coasta occidentală a Australiei. Dacă ne gîndim că în felul ăsta se găsea pe a treizecea paralelă sudică şi la vest de Moluşte, pe cînd ea trebuia să meargă la est, coborînd puţin mai jos de Ecuator, va trebui să spunem că Daphne rătăcise ruta iniţială.

Însă nu era numai asta. Oamenii de pe Daphne ar fi trebuit să vadă o coastă la mică distanţă de insulă, dar s-or fi gîndit că era tot o insuliţă cu vreun alt tip de rozător pe ea. Cu totul altceva căutau ei, şi cine ştie ce le spuneau instrumentele de bord ale părintelui Caspar. Cu siguranţă că se aflau la cîteva lovituri de vîslă de acel Pămînt Necunoscut şi Austral pe care omenirea îl visa de secole. Ne vine greu să pricepem ― dat fiind că Daphne avea să ajungă în sfîrşit (o să vedem) la o latitudine de şaptesprezece grade sudice ― cum făcuseră ei de înconjuraseră pe mare Australia pe cel puţin două pătrimi din ea, fără să o vadă de loc: ori urcaseră înapoi spre nord şi atunci trecuseră printre Australia şi Noua Guinee, riscînd la fiece pas să se împotmolească pe vreo plajă sau alta; ori navigaseră la sud, trecînd printre Australia şi Noua Zeelandă, şi văzînd astfel permanent doar largul mării.

S-ar putea crede că eu sînt cel ce povesteşte aici ceva de roman, dacă n-ar fi şi faptul că aproape exact în lunile în care se petrece întîmplarea noastră, Abel Tasman, pornind din Batavia, ajunsese la un uscat căruia îi dăduse numele lui van Diemen, şi pe care astăzi îl cunoaştem ca fiind Tasmania; dar fiindcă şi el căuta Insulele lui Solomon, o luase la stînga de coasta meridională a uscatului aceluia, fără să-şi închipuie că dincolo de el era un continent de o sută de ori mai mare, apoi dăduse la sud-est peste Noua Zeelandă, mersese pe lîngă coastele ei în direcţia nord-est, şi lăsînd-o în urmă, ajungea la insulele Tonga; apoi ajungea şi el cam tot pe acolo pe unde ajunsese Daphne, aşa cred eu, dar şi acolo, trecea printre barierele de coral, şi se îndrepta spre Noua Guinee. Fapt ce era ca şi cum ai fi dat din colţ în colţ ca o bilă de biliard, însă se pare că, pentru mulţi ani de atunci înainte, navigatorilor le era menit să ajungă la doi paşi de Australia fără s-o vadă.

Să luăm deci de bună povestea părintelui Caspar. Luîndu-se ades după toanele alizeelor, Daphne nimerise într-o altă furtună şi ieşise din ea într-un hal fără hal, încît trebuiseră să se oprească pe o insulă, Dumnezeu ştie unde, fără arbori, toată numai nisip ce înconjura ca un inel un mic lac aflat în mijloc. Acolo puseseră corabia la punct şi iată cum se explica faptul că la bord nu mai era nici o rezervă de lemn de construcţii. Apoi îşi reluase navigarea şi în sfîrşit ajunseseră să arunce ancora în golful ăsta. Căpitanul trimisese barca la uscat cu o avangardă, trăsese concluzia că nu erau locuitori pe el, pentru orice eventualitate încărcase şi ţintise bine puţinele-i tunuri, apoi pusese la cale trei acţiuni, toate esenţiale.

Una, strîngerea de apă şi de provizii, care demult erau pe sfîrşite; a doua, capturarea de animale şi plante de dus în patrie spre bucuria naturaliştilor Companiei; a treia, doborîrea de arbori, pentru a face rost de o nouă rezervă de trunchiuri mari, şi de scînduri, şi de orice fel de material pentru viitoare întîmplări neprielnice şi, în sfîrşit, punerea în lucru, pe o ridicătură a Insulei, a Observatorului Maltez, iar aceea fusese treaba cea mai grea. Trebuiseră să scoată din cală şi să care la ţărm toate instrumenele de tîmplarie şi piesele de tot felul ale Speculei, şi toate lucrările astea luaseră mult timp, mai ales pentru că nu se putea debarca direct în golf: între corabie şi ţărm se întindea, aproape pînă la faţa apei, şi cu puţine goluri foarte înguste, un meterez, o fortificaţie, un dig, un Erdwall făcut în întregime din corali ― adică, ceea ce numim noi astăzi o barieră de corali. După multe încercări fără rezultat descoperiseră că trebuia, de fiecare dată, să înconjoare capul de la sudul golfului, în spatele căruia era o trecere îngustă ce permitea să te strecori. "Et iată pentru ce barca aceea părăsită de marinari noi acum nu vedem, deşi încă tot acolo în spate stă, heu me miserum!" Cum se deduce din transcrierea lui Roberto, teutonul acela trăia la Roma vorbind latineşte cu confraţii lui din o sută de ţări, însă de italiană nu prea avea habar.

Odată terminat Observatorul, sau Specula Melitensis, cum îi zicea el, părintele Caspar îşi începuse cercetările care merseseră înainte cu succes aproape vreo două luni. Iar în timpul ăsta echipajul ce făcea? Se trîndăvea, iar disciplina de la bord lăsa de dorit. Căpitanul îmbarcase multe butoiaşe de rachiu, care trebuiau folosite numai ca întăritoare pe timpul furtunilor, cu multă cumpătare, sau puteau servi pentru schimburile cu indigenii; însă acum, nemaiascultînd de nici un ordin, echipajul începuse să le scoată pe punte, toţi abuzaseră de ele, pînă şi căpitanul. Părintele Caspar lucra, ăia trăiau ca nişte brute, iar de la Observator se auzeau cîntecele lor spurcate.

Într-o zi părintele Caspar, fiindcă era foarte cald, în timp ce lucra singur la Ochitoarea lui Malteză îşi scosese tunica (păcătuise, zicea ruşinîndu-se bietul iezuit, împotriva modestiei, de-ar putea Dumnezeu să-l ierte, fiindcă de îndată îl şi pedepsise!) şi o gînganie îl împunsese pe piept. La început simţise doar o înţepătură, însă îndată ce-l aduseseră înapoi la bord, mai pe seară fusese apucat de o febră grozavă. Nu spusese nimănui de păţania lui, noaptea îi vîjîiau urechile şi capul i se îngreunase, căpitanul îi descheiase rasa la piept şi ce văzuse? O umflătură, cum numai viespile pot face, dar ce spun eu, chiar şi ţînţarii mai mărişori. Dar imediat umflăturica aceea devenise în ochii respectivului un carbunculus, un dalac, un furuncul ce bătea în negru ― pe scurt un buboi, simptom foarte evident al acelei pestis, quae dicitur bubonica, cum fusese imediat notat în jurnalul de bord.

Panica se răspîndise la bord. Zadarnic părintele Caspar le povestise de insectă: ciumatul minte totdeauna ca să nu fie izolat, asta se ştia. Inutil îi asigura el că ciuma o cunoştea bine, şi că aceea nu era ciumă din mai multe motive. Echipajul era mai-mai să-l arunce în mare ca să izoleze molima.

Părintele Caspar încerca să explice că, în timpul marii epidemii de ciumă care lovise Milano şi Italia de nord cu o duzină de ani mai înainte, el fusese trimis împreună cu alţi confraţi de-ai lui să dea ajutor în lazarete şi să studieze de aproape fenomenul. Şi astfel ştia multe despre boleşniţa aceea molipsitoare. Există boli care se prind numai de anumiţi indivizi şi în locuri şi timpuri diferite, cum este Sudor Anglicus, altele caracteristice unei singure regiuni, cum e Dysenteria Melitensis sau Elephantiasis Aegyptia, şi altele, în sfîrşit, cum este ciuma, lovesc pentru o bucată de timp pe toţi locuitorii din mai multe regiuni. Bunăoară, ciuma este vestită de nişte pete în soare, de eclipse, comete, apariţie de animale subpămîntene care ies din ascunzătorile lor, plante ce se veştejesc din cauza miasmelor, dar nici unul dintre semnele acestea nu se arătase nici la bord, nici pe uscat, nici în cer şi nici pe mare.

În al doilea rînd, ciuma-i adusă cu siguranţă de răsuflări puturoase care ies de prin mlaştini, de stricarea mulţimii de cadavre pe timp de război, şi pînă şi de invaziile de lăcuste ce se înneacă cu miile în mare şi sînt scoase apoi din nou la ţărm. Molima se ia chiar din emanaţiile acelea, care întîi pătrund în gură, iar apoi de la plămîni şi cu ajutorul venei cave, ajung la inimă. Însă în cursul călătoriei, afară de mirosul apei şi al mîncării, care dealtfel produce scorbutul şi nu ciuma, navigatorii aceia nu suferiseră de nici o exhalaţie malefică, ba chiar respiraseră numai aer curat şi vînturi binefăcătoare sănătăţii.

Căpitanul zicea că urmele exhalaţiilor rămîn lipite de haine şi de alte obiecte, şi că poate la bord era ceva care păstrase îndelung contagiunea şi apoi o transmisese. Şi-şi amintise de istoria cu cărţile.

Părintele Casparîşi luase cu sine unele cărţi bune despre navigaţie, ca de pildă L'Arte del navegar de Medina, Typhis Batavus a lui Snellius şi De rebus oceanicis et orbe novo. decades tres de Pietro d'Anghiera, şi-i povestise într-o zi căpitanului că le luase pe nimic, şi chiar de la Milano: după ciumă, pe zidurile mici de pe cheiul lui Navigli fusese pusă în vînzare întreaga bibliotecă a unui senior dispărut înainte de vreme. Iar acum erau mica lui avere privată pe care şi-o luase şi pe mare.

Pentru căpitan era evident că acele cărţi, fiindcă aparţinuseră unui ciumat, erau agenţii molipsirii. Ciuma aste transmisă, aşa cum toţi o ştiu, prin unsori otrăvitoare, iar el citise despre persoane care muriseră fiindcă-şi muiaseră degetul în gură, cu salivă, în timp ce dădeau foile unor volume ale căror pagini fuseseră dinadins unse cu otravă.

Părintele Caspar le spunea rnîhnit că nu era aşa, căci la Milano el studiase sîngele bolnavilor de ciumă cu o invenţie foarte nouă, un mijloc tehnic care, se cheamă ochenaş sau microscop, şi văzuse plutind în sîngele acela ca un fel de vermiculi, şi sînt tocmai elementele acelui contagiuni animatum care iau naştere per vis naturalis din orice putreziciune, şi care apoi se transmit, propagatores exigur, prin porii sudoriferi, sau pe gură, sau chiar şi prin ureche. Însă viermuiala aceea-i un lucru viu, deci are nevoie de sînge ca să se nutrească, nu supravieţuieşte doisprezece ani şi mai bine între filele moarte ale hîrtiei.

Căpitanul nu vrusese să mai stea la discuţii, iar mica şi frumoasa bibliotecă a părintelui Caspar sfîrşise prin a fi luată de curenţi. Dar asta nu era de ajuns: deşi părintele Caspar le spusese cît putuse că ciuma poate fi transmisă de cîini şi de muşte, însă, după ştiinţa lui, cu siguranţă nu şi de şobolani, întregul echipaj se apucase să vîneze şoarecii, trăgînd în toate părţile, riscînd să provoace spărturi în cală. Şi, pînă la urmă, văzînd că după o zi febra părintelui Caspar continua şi că buboiul lui nu dădea semne că descreşte, căpitanul luase hotărîrea aceea a lui: aveau să se ducă cu toţii pe Insulă, iar acolo aveau să aştepte fie ca părintele să moară, fie ca să se vindece şi corabia să se purifice de orice influenţă sau flux aducător de rele.

Zis şi făcut. Toată suflarea de la bord se urcase pe şalupă, încărcată cu arme şi unelte. Şi pentru că prevedeau că, între moartea părintelui Caspar şi perioada în care corabia avea să se purifice aveau să treacă vreo două ― trei luni, hotărîseră că trebuiau să construiască pe uscat nişte colibe, şi tot ceea ce era pe Daphne bun de construit fusese remorcat şi tras pe uscat.

Asta fără a mai pune la socoteală şi cea mai mare parte din butoiaşele cu rachiu.

"Însă nu făcut-au un lucru bun", comenta Caspar cu amărăciune, şi mîhnindu-se foarte de pedeapsa pe care cerul le-o rezervase fiindcă-l părăsiseră ca pe un suflet pierdut.

Într-adevăr, abia ajunşi, se duseseră grabnic să doboare nişte animale prin pădure, aprinseseră focuri mari seara pe plajă şi făcuseră un chef de pomină, timp de trei zile şi trei nopţi.

Probabil că focurile atrăseseră atenţia sălbaticilor. Chiar dacă Insula era nelocuită, în arhipelagul acela trăiau nişte oameni negri ca africanii, care pesemne erau buni navigatori. Într-o dimineaţă părintele Caspar văzuse sosind vreo zece "piragve", care proveneau de cine ştie unde, de dincolo de insula aceea mare de la apus, şi se îndreptau către golf. Erau bărci mari scobite dintr-un trunchi întreg ca acelea ale Indienilor din Lumea Nouă, însă duble: una cuprindea echipajul iar cealaltă luneca pe apă ca o sanie.

Părintele Caspar se temuse la început că aveau să se-ndrepte către Daphne, dar aceia păreau că vor s-o evite şi se îndreptau către mica strîmtoare unde debarcaseră marinarii.

Încercase să strige ca să vestească oamenii de pe Insulă, dar aceia dormeau beţi. Pe scurt, marinarii se treziseră cu ei alături pe neaşteptate dîndu-şi drumul din copaci.

Săriseră în picioare, indigenii arătaseră imediat intenţii războinice, dar niciunul nu se dezmeticise bine şi, cu atît mai puţin ştiau unde-şi lăsaseră armele. Numai căpitanul păşise înainte şi culcase la pămînt unul dintre atacatori cu un foc de pistol. Auzind pocnetul, şi văzîndu-şi tovarăşul căzînd mort fără ca vreun corp să-l atingă, indigenii făcuseră semne de supunere, iar unul dintre ei se apropiase de căpitan întinzîndu-i un colan pe care-l purta la gît. Căpitanul se înclinase, apoi, evident, căutase vreun obiect pe care să i-l dea în schimb, şi se întorsese să ceară ceva de la oamenii săi.

Făcînd astfel, le arătase spatele indigenilor.

Părintele Wanderdrossel credea că indigenii fuseseră impresionaţi pe loc, chiar înaintea focului de pistol, de statura căpitanului, care era un uriaş olandez cu barba blondă şi cu ochii albaştri, calităţi pe care băştinaşii aceia le atribuiau probabil zeilor. Dar de îndată ce îi văzuseră spatele (fiindcă, evident, popoarele acelea sălbatice nu credeau că divinităţile au şi o spinare), şeful indigenilor, cu bîta pe care o ţinea în mînă, sărise asupră-i şi-i crăpase capul, iar acela căzuse cu faţa în jos fără să se mai mişte. Oamenii cei negri se aruncaseră asupra marinarilor şi, fără ca aceştia să se mai poată apăra, îi exterminaseră.

Începuse un banchet îngrozitor care durase trei zile. Părintele Caspar, bolnav, urmărise totul prin lunetă, fără să poată face nimic. Din echipajul acela se făcuse carne de măcelărie: Caspar văzuse mai întîi cum îi despuiau (în urletele de bucurie ale sălbaticilor care-şi împărţeau obiecte şi veşminte), apoi cum îi tăiau în bucăţi, cum îi fierbeau, şi în fine cum îmbucau în toată tihna, trăgînd şi cîte-o duşcă dintr-o băutură aburindă şi intonînd nişte cîntece care ar fi părut orişicui foarte paşnice de n-ar fi ţinut isonul festinului aceluia nelegiuit.

Apoi indigenii, sătui, începuseră să-şi arate unii altora cu degetul corabia. Probabil că nu făceau legătura între ea şi prezenţa marinarilor: maiestuoasă cum era, cu catargele şi cu pînzele ei, incomparabil mai altfel decît canoele lor, ei nu crezuseră că era făcută de mînă omenească. Din cîte spunea părintele Caspar (care considera că el cunoaşte destul de bine mentalitatea idolatrilor din toată lumea, despre care îi povesteau călătorii iezuiţi întorşi la Roma) o credeau un animal, iar faptul că rămăsese deoparte pe cînd se dedau ei la riturile lor de antropofagi îi convinsese de asta. Pe de altă parte, şi Magellan, dădea asigurări părintele Caspar, povestise cum unii indigeni credeau că acele corăbii, care veneau zburînd din cer, erau mamele naturale ale şalupelor, pe care le alăptau lăsîndu-le să atîrne de pereţii lor, iar apoi le întăreau aruncîndu-le la apă.

Însă vreunul, probabil, le sugerase acum că, dacă animalul era blînd, iar cărnurile lui erau la fel de gustoase ca şi cele ale marinarilor, merita osteneala să pună mîna pe el. Şi se îndreptaseră către Daphne. În clipa aceea paşnicul iezuit, ca să-i ţină departe (ordinul său îi impunea să trăiască ad majorem Dei gloriam şi nu să moară spre mulţumirea unor păgîni cuius Deus venter est), dăduse foc fitilului unui tun, care era încărcat şi gata ţintit către Insulă, şi dăduse drumul din el unei ghiulele. Aceasta, cu un bubuit puternic, şi în timp ce flancul lui Daphne se învăluia într-o aureolă de fum ca şi cum animalul ar fi pufnit de mînie, căzuse în mijlocul bărcilor răsturnînd două dintre ele.

Minunea fusese grăitoare. Sălbaticii se întorseseră pe Insulă dispărînd prin tufişuri şi ieşiseră după puţin timp de acolo cu nişte cununi de flori şi frunze pe care le aruncaseră în apă făcînd nişte gesturi pline de veneraţie, apoi îşi îndreptaseră provele spre sud-vest şi dispăruseră în spatele insulei de la apus. Plătiseră marelui animal pe care-l mîniaseră, atîta cît credeau ei că-i un tribut suficient, şi desigur n-aveau să se mai arate pe ţărmurile acelea: hotărîseră că zona era bîntuită de o fiară ţîfnoasă şi răzbunătoare.

Asta-i povestea părintelui Caspar Wanderdrossel. Timp de mai bine de o săptămînă, înainte de sosirea lui Roberto, se simţise rău în continuare, însă mulţumită unor preparate făcute de el ("Spiritus, Olea, Flores, und andere dergleichen Vegetabilische/ Animalische/ und Mineralische Medicamenten"), începuse de acum să intre în convalescenţă, cînd, într-o noapte, auzise paşi pe punte.

Din momentul acela, de frică, se îmbolnăvise din nou, îşi părăsise odaia şi se refugiase în ascunzătoarea aceea, luîndu-şi cu el medicamentele şi un pistol, fără ca măcar să fi ştiut dacă era sau nu încărcat. Iar de acolo ieşise numai ca să-şi caute hrană şi apă. Mai întîi furase ouăle tocmai ca să se întremeze, apoi se mărginise să mai ia cîte un fruct. Se convinsese că Intrusul (căci în povestea părintelui Caspar fireşte că Intrusul era Roberto) era om cu carte, interesat de corabie şi de conţinutul ei, şi începuse să creadă că nu era un naufragiat, ci agentul vreunei ţări eretice care voia secretele Observatorului Maltez, faţă de ce bunul părinte începuse să se comporte aşa de copilăreşte, cu scopul de a-l face pe Roberto să părăsească corabia aceea bîntuită de demoni.

Veni apoi rîndul lui Roberto să-şi spună povestea lui şi, neştiind cît îi citise părintele Caspar printre hîrtii, se oprise mai ales asupra misiunii şi asupra călătoriei pe Amarilli. Povestirea şi-o depanase în timp ce, pe la sfîrşitul acelei zile, fierseseră un cocoşel şi destupaseră ultima dintre sticlele căpitanului. Părintele Caspar trebuia să-şi recapete puterile şi să facă sînge nou, deci sărbătoreau ceea ce li se părea amîndorura o reîntoarcere în lumea oamenilor.

"Ce lucru ridicol!" comentase părintele Caspar după ce ascultase incredibila istorie a doctorului Byrd. "O bestialitate ca asta eu nu auzit. De ce făceau ei lui răul acela? Totul credeam că am ascultat despre misterul longitudinii, dar niciodată că poţi găseşti pe el folosind ungventum armarium! Dacă ar fi posibil, îl inventa un iezuit. Acesta nici o legătură nu are cu longitudini, eu îţi voi explica cît bun fac eu lucru şi tu vezi cît diferit este..."

"Dar, la urma urmei", întrebă Roberto, "domnia ta căutai Insulele lui Solomon sau voiai să lămureşti misterul longitudinilor?"

"Dar amîndouă lucrurile, nu? Tu găseşti Insulele lui Solomon şi tu ai cunoscut unde este cel al o sută optzecelea meridian; tu găseşti al o sută optzecelea meridian şi tu ştii unde sînt Insulele lui Solomon!"

"Dar de ce insulele respective trebuie să stea pe meridianul ăsta?"

"Oh, mein Gott, Domnul mă iartă că prea Sfîntul său Nume am pronunţat în deşert. In primis, după ce Solomon construit Templul, a făcut o grosse flotte, cum spune Cartea Regilor, şi această flotte ajunge la Insula din Ophir, de unde i se aduc lui (cum zici tu?)... quadringenti und viginti..."

"Patru sute douăzeci."

"Patru sute douăzeci talanţi de aur, o bogăţie foarte mare: Biblia spune foarte puţin ca să spună mult de tot, cum am zice, pars pro toto. Şi nici un land vecin cu Israel avea o bogăţie aşa de grosse, quod significat că acea flotă ajuns pînă la ultima margine a lumii. Adică aici.

"Păi de ce aici?"

"Pentru că aici este meridianul o sută şi optzeci care e exact acela care Pămîntul în două desparte, iar de partea cealaltă stă întîiul meridian: tu numeri unu, doi, trei, pentru treisute şaizeci de grade meridiane, şi cînd eşti la o sută optzeci, aici este miez-de-noapte, iar pe meridianul unu este miez de zi. Verstanden? Tu ghiceşti acum pentru ce Insulele lui Solomon au fost numite astfel? Solomon dixit taie copilul în două, Solomon dixit taie Pămîntul în două."

"Am înţeles, dacă sîntem pe cel de al o sută optzecelea meridian, sîntem pe Insulele lui Solomon. Dar cine îţi spune domniei tale că sîntem pe meridianul o sută optzeci?"

"Păi, Specula Melitensis, nu? Dacă toate dovezile mele anterioare n-ar ajunge, faptul că al o sută optzecelea meridian trece exact pe colo, mi-a fost arătat Specula."

Îl trăsese pe Roberto după el pe punte arătîndu-i golful: "Vezi acel promontorium la nord acolo unde copaci groşi sunt cu labe grossen care umblă pe apă? Et acum vezi celălalt promontorium la sud? Tu trage o linie între cele două promontoria, vezi că linia trece printre aici şi ţărmui, puţin mai apud corabia... Văzut linia, eu spun una geistige linie care tu vezi cu ochii de la imaginaţia? Gut, aia e linia meridianului!"

În ziua următoare părintele Caspar, care nu pierduse niciodată socoteala timpului, anunţă că era duminică. Ţinu slujba în cabina lui, sfinţind o fărîmitură din puţinele ostii ce-i mai rămăseseră. Apoi îşi reluă lecţia lui, mai întîi în cabină printre mapamond şi hărţi, apoi pe punte. Iar la semnele de neplăcere ale lui Roberto, care nu putea suferi lumina mare a zilei, scosese dintr-un dulap de-al lui nişte ochelari, dar cu lentilele afumate, pe care el îi folosise cu succes ca să exploreze gura unui vulcan. Roberto începuse să vadă lumea în culori mai slabe, la urme urmei foarte plăcute, şi avea de gînd să se-mpace încet, încet, cu asprimile din timpul zilei.

Ca să se înţeleagă ceea ce urmează trebuie să dau o explicaţie, iar dacă n-o dau, nici eu n-o mai scot la capăt. Convingerea părintelui Caspar era că Daphne se găsea cam pe la şaisprezece ― şaptesprezece grade latitudine sudică şi la o sută optzeci longitudine. Cît despre latitudine putem să-i dăm deplină crezare. Dar nu prea ne vine a crede că nimerise şi longitudinea. Din însemnările confuze ale lui Roberto se înţelege că părintele Caspar calculează pe trei sute şaizeci de grade în cap, pornind de la Insula Fierului, la optsprezece grade vest de Greenwich. cum cerea tradiţia încă din vremurile lui Ptolomeu. Deci, dacă el considera că se află pe meridianul o sută optzeci al lui înseamnă că în realitate era la o sută şaizeci şi două grade este (de Greenwich). Acum, insulele Solomone se găsesc clar aşezate în jurul meridianului o sută şaizeci est, dar între cinci şi douăsprezece grade latitudine sudică. Deci Daphne s-ar fi găsit prea jos, la vest de Noile Hebride, într-o zonă unde apar numai bariere de coral, acelea ce aveau să devină Recifs d'Entrecasteaux.

Putea oare părintele Caspar să calculeze pornind de la un alt meridian? Cu siguranţă. Aşa cum va spune la sfîrşitul acestui secol, Coronelli, în Cartea Globurilor a lui, primul meridian îl puneau "Eratostene la Coloanele lui Hercule, Martin din Tyr la Insulele Fericite, Ptolomeu în Geografia lui a urmat aceeaşi opinie, dar în Cărţile lui de Astronomie l-a pus să treacă prin Alexandria din Egipt. Dintre cei moderni, Ismael Abulfeda îl însemnează la Cadiz, Alfonso la Toledo, iar Pigafetta şi Herrera au făcut la fel. Copernic îl pune la Fruemburg; Reinold la Monte Reale, sau Konisberg; Kepler la Uraniburg; Longomontano la Kopenhagen; Lansbergius la Goes; Riccioli la Bologna. Atlasele lui Iansonio şi Blaeu La Monte Pico. Pentru a continua ordinea Geografiei mele am pus în acest Glob Primul Meridian în partea cea mai occidentală a Insulei Fierului şi totodată ca să mă conformez Decretului lui Ludovic al XIII-lea, care prin Consiliul de Geo din 1634 l-a determinat tot într-acel loc."

Însă dacă părintele Caspar ar fi hotărît să nu se supună decretului lui Ludovic al XIII-lea şi şi-ar fi pus primul său meridian la Bologna, să zicem, atunci Daphne ar fi fost ancorată mai mult sau mai puţin între Samoa şi Tahiti. Însă acolo indigenii nu au pielea închisă la culoare ca aceia pe care zicea el că i-a văzut.

Pentru care motiv să luăm de bună tradiţia Insulei Fierului? Trebuie pornit de la principiul că părintele Caspar vorbeşte despre Primul Meridian ca de o linie fixă, stabilită prin decret divin încă din zilele creaţiei. Pe unde ar fi considerat Dumnezeu firesc s-o facă să treacă? Prin locu-acela cu localizare nesigură, cu certitudine oriental, care era grădina Edenului? Prin Ultima Thule? Pe la Ierusalim? Nimeni pînă atunci nu îndrăznise să ia o decizie teologică şi pe bunii dreptate: Dumnezeu nu raţionează ca oamenii. Adam, ca să zicem aşa, apăruse pe pămînt cînd existau deja soarele, luna, ziua şi noaptea şi deci şi meridianele.

Aşa că soluţia nu trebuia să fie în conformitate cu Istoria, ci cu Astronomia Sacră. Trebuiau făcute să coincidă scrisele Bibliei cu cunoştinţele pe care le avem noi despre legile cereşti. Ori, potrivit Genezei, Dumnezeu înainte de toate creează cerul şi pămîntul. În acest moment întunecimile încă mai pluteau peste Abis, iar spiritus Dei fovebat aquas, însă aceste ape nu puteau fi cele pe care le cunoaştem noi, şi pe care Dumnezeu le separă în cea de-a doua zi, despărţind apele ce stau deasupra firmamentului (şi din care ne vin şi acum ploile) de cele ce stau dedesubt, adică cele din fluvii şi mări.)

Asta înseamnă că primul rezultat al creaţiunii era Materia Prima, informă şi fără dimensiuni, fără calităţii proprietăţi, tendinţe, lipsită de mişcare şi de repaos, pur haos primordial, hyle ce nu era încă nici lumină, nici întuneric. Era un aluat nedospit în care încă se mai confundau cele patru elemente, precum frigul şi caldul, uscatul şi umedul, o magmă în ebuliţie ce împroşca cu stropi arzători, ca o oală cu fasole, ca un pîntece cu chiorăieli de maţe, o ţeavă înfundată, un iaz pe care se conturează şi dispar cercuri de apă prin ieşirea şi scufundarea unor larve oarbe. Pînă-ntr-acolo încît ereticii deduceau de aici că materia aceea, atît de obtuză, rezistentă la orice suflu creator, era tot pe-atît de eternă cît şi Dumnezeu.

Dar tocmai de-aia, se cerea un suflu divin ca dintr-însa ca şi într-însa şi peste dînsa să stea mai presus petrecerea pururi rotitoare a luminii şi a întunericului, a zilei şi a nopţii. Astă lumină (şi astă zi) despre care se vorbeşte în cel de-al doilea stadiu al creaţiei nu era încă lumina pe care o cunoaştem noi, adică aceea a stelelor şi a celor doi mari luminători, care vor fi creaţi abia în ziua a patra. Era lumină creatoare, energie divină în stare pură, ca răzbubuitul unui butoi de pulbere, cînd mai întîi ai doar nişte grăuncioare negre, presate într-o masă opacă, şi apoi într-o singură clipă se face o izbucnire de văpăi, o fulgoare năpraznică ce se răspîndeşte pînă la periferia ei cea din urmă, dincolo de care se creează prin reacţie contrarie tenebrele (chiar dacă la noi explozia s-ar petrece ziua).

Şi, ca dintr-o suflare reţinută, ca dintr-un tăciune ce părea a se înroşi ca suflat dinlăuntru-i, din acea goldene Quelle des Universums, s-a fost născut o scară de esenţe luminoase, coborînd treptat şi degradîndu-se pînă la cea mai iremediabilă dintre imperfecţiuni; şi, ca şi cum suflarea creatoare pornea din infinita şi concentrata putere luminoasă a dumnezeirii, atît de-nvăpăiată că nouă ne-ar părea totuna cu bezna nopţii, mergînd în jos şi trecînd prin relativa perfecţiune a Heruvimilor şi a Serafimilor, prin Tronuri şi Stăpîniri, pînă la strămătura cea mai joasă, unde se tîrăşte rîma şi supravieţuieşte nesimţitoare piatra, pîn' la hotarul însuşi al Nimicului. "Şi aceasta era Offenbarung gottlicher Mayestat!"

Iar dacă în ziua a treia iau naştere ierburile şi copacii şi pajiştile, asta-nseamnă că Biblia nu vorbeşte încă de peisajul ce ne înveseleşte privirea, ci de o oarbă putere vegetativă, de împreunări de sperme, susur de rădăcini ce suferă şi se încovrigă căutînd soarele, care însă în ziua cea de a treia nu apăruse încă.

Viaţa vine în ziua a patra, în care sînt create şi luna, şi soarele, şi stelele, pentru a da lumină pămîntului şi a despărţi ziua de noapte, în sensul în care le înţelegem noi cînd facem numărătoarea cursului vremilor. În ziua aceea se aşază cercul cercurilor, de la Primul Mişcător şi de la Stelele Fixe pînă la Lună, cu pămîntul în centru, piatră stătătoare, acum străluminată de razele luminătorilor, şi avînd în juru-i o ghirlandă de pietre preţioase.

Stabilind dînşii ziua noastră şi noaptea noastră, soarele şi luna fost-au primul şi neîntrecutul model al tuturor ceasornicelor ce vor veni, care, simple maimuţăreli ale firmamentului, însemnează timpul omenesc pe cadranul zodiacal, un timp ce nu are nimic de a face cu timpul cosmic: el are o direcţie, o respiraţie gîfîită făcută din ieri, azi şi mîine, iară nu pacea suflării celei Veşnice.

Să ne oprim acum la această ziuă de-a patra, zicea părintele Caspar. Dumnezeu creează soarele, iar cînd soarele este creat ― şi nu înainte, se înţelege ― începe a se mişca. Ei, bine, în momentul în care soarele îşi începe cursul lui pentru a nu se mai opri niciodată, în acel Blitz, în acea săgetare de fulger înainte să facă primu-i pas, el stă drept în vîrful linei linii precise ce desparte vertical pămîntul în două.

"Iar Primul Meridian e acela pe care atunci, pe loc e amiază!" comenta Roberto care credea că a înţeles totul.

"Nein!" îl punea la locu-i maestrul său. "Tu crezi că Dumnezeu e atît de nerod ca tine? Cum poate prima zi a Creaţiunii la amiază începe?! Oare tu începi in prinţipio desz Heyls, Creaţiunea cu o zi fără cap şi coadă, un Leibesfrucht, un foetus de zi de numai douăsprezece hore?"

Nu, bineînţeles. Pe primul Meridian cursa soarelui ar fi trebuit să înceapă la lumina stelelor, cînd era miezul nopţii şi o fărîmiţă, iar înainte de asta era Ne-Timpul. Pe meridianul acela îşi avusese începătul ― şi anume noaptea ― prima zi a creaţiunii.

Roberto obiectase că, dacă pe meridianul ăla era noapte, o zi avortată avea să fi fost pe cealaltă parte, acolo unde apăruse dintr-o dată soarele, fără ca mai înainte să fi fost nici noapte nici altceva, decît haosul plin de bezne şi fără timp. Iar părintele Caspar zisese că Sfînta Scriptură nu ne spune ca Soarele a apărut ca prin vrajă, şi că nu-i displăcea să creadă (aşa cum cerea orice logică naturală sau divină) că Dumnezeu crease soarele făcîndu-l să purceadă în cer, în primele ore, ca o stea stinsă, ce se aprinsese pas cu pas pe cînd trecea de la primul meridian la antipozii săi. Poate că el luase foc puţin cîte puţin, ca un lemn tînăr atins de prima scînteie a unui amnar, şi care mai întîi fumegă abia-abia, iar apoi, la suflarea care-l stîrneşte, începe a trozni, ca să se supună în cele din urmă unui foc înalt şi viu. Nu era oare frumos să ţi-l închipui pe Părintele Universului suflînd asupra ghemotocului aceluia încă crud, ca să-l facă să-şi serbeze apoi victoria, după douăsprezece ore de la naşterea Timpului, şi tocmai pe Meridianul Antipod, pe care ei se găseau exact în momentul acela?

Rămînea de definit care era Primul Meridian. Iar părintele Caspar recunoştea că acela de pe Insula Fierului era pînă acum candidatul cel mai bun, dat fiind că ― Roberto mai aflase asta şi de la doctorul Byrd ― acolo acul busolei nu face deviaţii, iar linia trece prin punctul acela foarte apropiat de Pol unde munţii de fier sînt cei mai înalţi. Lucru care-i desigur un semn de statornicie.

Atunci, ca să rezumăm, dacă am accepta că părintele Caspar pornise de la meridianul acela şi că găsise longitudinea corectă, ar fi de ajuns să admitem că, plănuindu-şi bine ruta ca navigator, naufragiase ca geograf: Daphne nu era în Insulele Solomon cunoscute de noi, ci undeva în vreo parte la vest de Noile Hebride, şi cu asta, basta. Totuşi nu-mi cade bine să povestesc o istorie care, după cum vom vedea, trebuie să se petreacă pe cel de al o sută optzecelea meridian ― altfel îşi pierde toată sarea ― şi nici să accept ca ea să se petreacă cu nu ştiu cîte grade mai încolo sau mai încoace.

Aşa că pun şi eu o ipoteză ― şi desfid pe orice cititor să mi-o desfidă. Părintele Caspar greşise în aşa hal încît se găsea, fără să o ştie, pe meridianul o sută optzeci al nostru, adică pe acela pe care-l calculăm noi pornind de la Greenwich ― ultimul punct de plecare din lumea asta la care s-ar fi putut el gîndi, -fiindcă era un pămînt de schismatici antipapişti.

În cazul ăsta Daphne s-ar fi găsit în insulele Figi (unde indigenii au într-adevăr pielea foarte închisă la culoare), exact în punctul pe unde trece astăzi meridianul o sută optzeci al nostru, adică în insula Taveuni.

Socotelile s-ar adeveri în parte. Profilul lui Taveuni arată un lanţ vulcanic, ca insula aceea mare pe care Roberto o vedea la vest. Numai că părintele Caspar îi spusese lui Roberto că meridianul fatal trecea tocmai pe dinaintea golfului Insulei lor.

Acuma, dacă ne găsim cu meridianul la est, vedem Taveuni la răsărit, nu la apus; iar dacă se vede la vest o insulă ce pare să corespundă descrierilor lui Roberto, atunci avem desigur la est nişte insule mai mici (eu aş alege Qamea), însă atunci meridianul ar trece prin spatele celui care priveşte spre Insula din povestea noastră.

Adevăru-i că din datele pe care ni le comunică Roberto nu e posibil să spunem curat unde anume ajunsese Daphne. Şi-apoi toate insuliţele alea sînt ca japonezii pentru europeni şi viceversa: seamănă una cu alta leit. Eu am vrut numai să încerc, într-o zi mi-ar plăcea să refac călătoria lui Roberto în căutarea urmelor lui. Dar una-i geografia mea şi alta-i povestea lui.

Singura noastră consolare este că toate aceste chiţibuşuri sînt absolut irelevante din punctul de vedere al romanului nostru incert. Ceea ce-i spune părintele Wanderdrossel lui Roberto e că ei se găsesc pe cel de al o sută optzecelea meridian care-i antipodul antipozilor, iar acolo, pe al o sută optzecilea meridian se află nu insulele Solomone ale noastre, ci Insula lui Solomon a lui. Şi pe urmă ce mai contează dacă ea există sau nu există? Asta va fi, la urma urmei, povestea a doi inşi care cred că se află acolo, nu a două persoane care sînt acolo, iar cînd stai s-asculţi poveşti ― e o dogmă dintre cele mai liberale ― trebuie să dai încolo lipsa de crezare.

Aşa că, scurt: Daphne se găsea în faţa meridianului o sută optzeci, exact în Insulele lui Solomon, iar Insula noastră era, dintre Insulele lui Solomon ― cea mai solomonică, aşa cum solomonic mi-e verdictul, ca să sfîrşim o dată cu problema asta.

"Ei, şi?" întrebase Roberto la sfîrşitul explicaţiei. "Credeţi că veţi găsi în insula aceea toate bogăţiile de care vorbea acel Mendana?"

"Dar astea sînt Lügen der spanischen Monarchy! Noi ne aflăm în faţa celei mai mari minuni din toată historia şi humană, şi sacră, pe care tu încă nu poţi înţelegi! La Paris priveai doamnele şi urmai ratio studiorum a epicureilor! În loc să gîndeşti la grosse miracole ale acestui Universum al nostru, fie pururi lăudat Sanctissimul Nume al Creatorului său!"

Aşadar, motivele pentru care părintele Caspar pornise la drum aveau-prea puţin de a face cu planurile de jaf ale feluriţilor navigatori din alte ţări. Totul provenise din faptul că părintele Caspar tocmai scria o operă monumentală, destinată să rămînă mai tare decît bronzul, despre Diluviul Universal.

Ca om al bisericii, voia să demonstreze că Biblia nu minţise, însă ca om de ştiinţă voia să pună de acord cuvîntul sacru cu rezultatele cercetărilor din timpul său. Şi de aceea adunase fosile, explorase teritoriile din răsărit ca să descopere ceva pe muntele Ararat, şi făcuse calcule foarte amănunţite asupra dimensiunilor pe care putea să le aibă Arca, dimensiuni ce-i permiteau să ţină în ea atîtea animale (şi, ţineţi cont, cîte şapte perechi din fiecare), iar în acelaşi timp să aibă proporţia potrivită între partea ce ieşea din apă şi partea scufundată, ca să nu se ducă la fund cu toată greutatea aceea sau să fie răsturnată de talazuri, care pe timpul potopului nu puteau fi nişte vălurele oarecare.

Făcuse o schiţă ca să-i arate lui Roberto desenul în secţiune al Arcei, ca un uriaş edificiu pătrat, cu şase etaje, cu zburătoarele puse sus ca să primească lumina soarelui, cu mamiferele în despărţituri ce puteau adăposti nu numai pisicuţe, dar şi elefanţi, iar cu reptilele într-un soi de santină, unde stînd în apă puteau sălăşlui şi amfibiile. Nici un spaţiu pentru giganţi, şi de-aceea specia respectivă se stinsese. În fine, Noe nu avusese şi problema peştilor, singurii care n-aveau de ce să se teamă de Potop.

Şi totuşi, studiind Diluviul, părintele Caspar trebuise sa înfrunte un ce physicus ― hydrodynamicus aparent insolubil. Dumnezeu, spune Biblia, face să plouă pe pămînt timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, iar apele s-au ridicat deasupra pămîntului pînă au acoperit chiar şi munţii cei mai înalţi şi s-au oprit la cincisprezece coţi deasupra celui mai înalt munte, iar apele au acoperit astfel pămîntul timp de o sută cincizeci de zile. Nimic de zis.

"Dar ai tu încercat să aduni ploaia? Plouă o zi întreagă, şi tu ai adunat un mic fund de butoi! Iar dacă ar ploua timp de o săptămînă, abia-abia tu umpli butoiul! Şi închipuie-ţi chiar şi o ungeheuere ploaia, care să nu poţi nici măcar rezişti sub ea, care tot cerul se răstoarnă peste biet al tău cap, o ploaie mai rău decît uraganul cînd ai naufragiat tu... În patruzeci zile ist das unmoglich, nu posibil ca tu umple tot pămîniul pînă la munţii cei mai înalţi!"

"Vreţi să spuneţi că Biblia a minţit?"

"Nein! Sigur că nu! Dar eu trebuie dovedesc de unde Domnul toată acva asta luat, care nu-i posibil că a făcut-o să cadă din cer! Asta nu ajunge!"

"Şi atunci?"

"Şi atunci dumm bin ich nicht, prost eu nu sînt! Părintele Caspar gîndit-a un lucru care nici o fiinţă homenească nu gîndit pînă astăzi. In primis, citit-a bine Biblia, care spune că Dumnezeu, sigur că da, a deschis toate stăvilarele cerului dar a mai făcut şi să-şi iasă din albiile lor toate Quellen, Fontes Abyssy Magnae, toate fîntînile abyssului celui mare, Genesis, 1, 7, 11. După ce Potop terminat, a închis fîntînile abyssului, Genesis 1, 8, 2! Ce lucru sînt aceste fîntîni ale abisului?"

"Şi ce anume sînt?"

"Sînt acvele care se găsesc în cea mai mare adîncime din mare! Domnul nu luat numai ploaia, ci şi acvele din adîncul adîncurilor mării, şi le-a revărsat pe pămînt! Şi le-a luat chiar de aicea pentru că, dacă munţii cei mai înalţi ai pămîntului sînt în jurul primului meridian, între Ierusalim şi Insula Fierului, bineînţeles că abyssurile marine cele mai adînci trebuie aicea să fie, pe antimeridianul, pentru motive de symmetria."

"Bine, dar apele tuturor mărilor globului n-ajung ca să acopere munţii, altfel ar face-o întotdeauna. Iar dacă Dumnezeu răsturna apele din mare pe uscat, acoperea pămîntul dar golea marea, iar marea devenea o gaură mare şi goală, şi Noe cădea în ea cu Arcă cu tot..."

"Tu spui un lucru foarte drept. Dar încă: dacă Domnul lua toată acva de la Terra Incognita şi vărsa pe ea peste Terra Cognita, fără această acvă în acest emisferiu, îşi schimba pămîntul tot Ţentrum Cravitatis al lui şi se răsturna tot, şi poate sărea în cer ca o minge la care tu dai un picior."

"Şi atunci?"

"Şi atunci încearcă tu gîndeşti ce ar face tu dacă erai Dumnezeu."

Roberto se făsa prins în joc: "Dacă eram eu Dumnezeu," zise el, fiindcă, cred eu, nu mai reuşea nici el să conjuge verbele după cum porunceşte Dumnezeul italienilor, "eu creat apă nouă".

"Tu da, însă Dumnezeu nu. Dumnezeu poate acva ex nihilo să creeze, dar unde pune pe ea după Diluviul?"

"Atunci, cred că Dumnezeu pusese încă de la începutul timpului vreo mare rezervă de apă sub abis, ascunsă în centrul pămîntului, şi a făcut-o să iasă cu prilejul acela, ca şi cum ar fi ţîşnit afară din vulcani. Cu siguranţă că Biblia chiar asta a vrut să spună cînd citim că El a făcut să iasă afară fîntînile adîncurilor".

"Tu crezi? Dar din vulcani iese focul. Tot ţentrum al pămîntului, inima de la Mundus Subterraneus e o masă mare de foc! Dacă în ţentrum stă focul, nu poate acva în el să stea! Dacă aqua ar sta acolo, vulcanii ar fi fîntîni", încheia el.

Roberto nu se lăsa: "Atunci, dacă eram eu Dumnezeu, luam apa dintr-o altă lume, pentru că-s infinite, şi o revărsam pe pămînt".

"Tu auzit la Paris acei atei care de lumile infinite vorbesc. Dar Domnul una singură lume făcut, şi ea de ajuns întru slava sa. Nu, tu mai bine gîndeşti, dacă tu nu lumi infinite ai, şi nu ai timp să le faci tocmai pentru Potopul, iar apoi le arunci din nou în Nimicul, ce faci tu?"

"Atunci chiar că nu ştiu."

"Pentru că tu ai o gîndire mică".

"Oi fi avînd o gîndire mică".

"Da, foarte mică. Acum tu gîndeşte. Dacă Domnul acva poate să ia care a fost ieri peste tot pamîntul şi să o pună astăzi, şi mîine toată să o ia, care a fost astăzi, şi acum este dublul, şi să o-pună poimîine, şi aşa ad infinitum, poate că vine ziua cînd El toată sfera noastră aceasta reuşeşte a umplere, pînă să acopere toţi munţii?"

"Nu-s tare la socoteli, dar aş zice că la un moment dat aşa ar fi".

"Ja! În patruzeci zile umple El pămîntul cu patruzeci de ori acva care se găseşte în mări, şi dacă tu faci patruzeci de ori adîncimea de la mări, tu acoperi sigur munţii: abisurile sînt mult mai adînci sau tot atît adînci cît munţii sînt înalţi."

Dar de unde lua Dumnezeu apa de ieri, dacă ieri trecuse deja?"

"De aicea! Acum asculţi. Gîndeşte că tu ai fi pe Primul Meridian. Poţi?"

"Eu? Sigur că da."

"Acum gîndeşte că acolo amiază este, şi să spunem că este amiaza din joia Paştilor. Ce oră este la Ierusalim?"

"După toate cele învăţate despre cursul soarelui şi despre meridiane, la Ierusalim soarele o fi trecut de o bucată bună de vreme peste meridian, şi o fi fiind după amiază tîrziu. Înţeleg unde vreţi să mă aduceţi. Bun: pe Primul Meridian e amiază şi pe Meridianul o sută optzeci e miezul nopţii fiindcă soarele a trecut pe acolo de douăsprezece ore."

"Gut. Deci aicea e miezul nopţii, adică sfîrşitul zilei de joia sfîntă. Ce se întîmplă aici imediat după aceea?"

"Anume că vor începe primele ceasuri din vinerea patimilor."

"Şi pe Primul Meridian, nu?"

"Nu, acolo ar fi încă după amiaza din joia aceea."

"Wunderbar. Deci aici este acum vineri şi acolo este încă joi, nu? Iar cînd pe acel Prim Meridian este încă vineri, aicea la noi este sîmbătă. Şi aşa Domnul aici va învia, cînd acolo este încă mort!"

"Da, bine, dar nu înţeleg..."

"Acum tu înţelegi. Cînd aici este miezul nopţii şi un minut, o minuscularia parte de minut, tu zici că aici este acum vineri?"

"Sigur că da."

"Dar gîndeşte că în acelaşi moment tu nu ai fi aici pe corabie, ci pe insula aceea care vezi, la orient de linia meridianului. Poate tu spui că este şi acolo vineri?"

"Nu, acolo-i încă joi. Este miezul nopţii fără un minut, fără o clipă, dar de joi."

"Gut! În acelaşi moment aici e vineri şi acolo joi!"

"Sigur, şi...", Roberto se oprise fulgerat de un gînd. "Dar nu numai asta! Domnia ta îmi dai de-nţeles că, dacă exact în clipa aia eu aş fi pe linia meridianului ar fi miezul nopţii punct. Însă dacă aş privi spre apus aş vedea miezul nopţii de vineri, iar dacă aş privi spre răsărit aş vedea miezul nopţii de joi. Pe Domnul!"

"Tu nu zice pe Domnul, bitte."

"Iartă-mă, părinte, dar este un lucru miraculos!"

"Et tocmai, dinaintea unui miracul tu nu foloseşti numele Domnului în deşert! Zici Sfinte Boscus, mai degrabă.

Dar marele miracul este că nu-i miracul! Totul era prevăzut ab initio! Dacă soarele douăzeci şi patru de ore pune ca să facă înconjurul pămîntului, începe de la apus de la meridianul o sută optzeci o nouă zi, şi la răsărit avem încă ziua din ajun. Miezul nopţii de vineri aici pe corabie este miezul nopţii de joi pe Insulă. Tu nu ştii ce anume întîmplat marinarilor lui Magellan cînd au sfirşit ei înconjurul lumii, cum povesteşte Pietro Martire? Că ei s-au întors şi credeau că este cu o zi înainte şi era însă o zi după, şi ei credeau că Dumnezeu pedepsise pe ei răpindu-le o zi, pentru că ajunarea din vinerea sfîntă nu o ţinuseră. În schimb era foarte firesc: către apus călătoriseră. Dacă de la America spre Asia călătoreşti, pierzi o zi, dacă în sensul contrariu călătoreşti, cîştigi o zi: iată motivul că Daphne a făcut calea Asiei, şi voi stupizi calea Americii. Tu eşti acum o zi mai bătrîn decît mine! Nu te face să rîzi?"

"Dar dacă m-aş întoarce pe Insulă aş fi cu o zi mai tînăr!" zise Roberto.

"Acesta era al meu mic jocus. Dar pe mine nu contează dacă tu eşti mai tînăr sau mai bătrîn. Pe mine contează că în acest punct al pămîntului o linie este care de parte asta este ziua de după, iar de partea aceea ziua de dinainte. Şi nu doar la miezul nopţii, dar şi la şapte, la zece, orice oră! Dumnezeu lua deci din acest abys acva de ieri (care tu vezi colo) şi o răsturna peste lumea de astăzi, şi a doua zi la fel şi tot astfel! Sine miraculo, naturaliter! Dumnezeu de la început rostuise Natura ca un mare Horologium! Este ca şi cum dacă eu aş avea un horologium care marchează nu cele douăsprezece, ci cele două zeci şi patru hore. În acest horologium se mişcă lancia sau săgeata către orele douăzeci şi patru, iar la dreapta lui douăzeci şi patru era ieri şi la stînga astăzi!"

"Dar cum putea pămîntul de ieri să stea pe loc în cer, dacă nu mai avea apă în emisfera asta? Nu-şi pierdea Centrum Gravitatis?"

"Tu gîndeşti cu humana concepţiune a timpului. Pentru noi, hominii, nu mai există ieri deloc; iar mîine încă nu există. Tempus Dei, quod dicitur Aevum, foarte diferit este."

Roberto socotea că dacă Dumnezeu lua apa de ieri şi o punea astăzi, poate că pămîntul de ieri suferea o zgîlţîitură din pricina acelui blestemat centru de greutate, însă oamenilor nu trebuie să le pese de una ca asta: în al lor ieri zgîlţîitură nu avusese loc, ci se petrecea într-un ieri al lui Dumnezeu, care, evident, ştia să mînuiască diverse timpuri şi diverse istorii, ca un Narator ce scria felurite romane, toate cu aceleaşi personaje, dar făcînd să li se întîmple acestora lucruri diferite de la o istorie la alta. Ca şi cum ar fi existat un Cîntec al lui Roland în care Roland murea sub un pin, şi un altul în care devenea regele Franţei la moartea lui Carol, folosind pielea lui Ganellon drept covor. Un gînd care, cum o să spunem mai departe, avea să-l urmărească apoi îndelung, convingîndu-l nu numai că lumile pot fi infinite în spaţiu, dar şi paralele în timp. Dar despre asta nu voia să-i vorbească părintelui Caspar, care considera că-i foarte eretică pînă şi ideea mai multor lumi, prezente toate în acelaşi spaţiu şi cine ştie ce ar fi zis despre comentariul acela al lui. Se mărgini aşadar să întrebe cum de putuse Dumnezeu să mute toată apa aceea de ieri, astăzi.

"Prin erupţia vulcanilor submarini, natiirlich! Te gîndeşti? Aceştia suflă vînturi înfocate, şi ce anume se petrece cînd o oală cu lapte încălzim? Laptele se umflă, urcă în sus, iese din oală, se împrăştie pe plită! Dar în acel timp nu lapte era, sed aqua fierbătoare! Grosse catastrophe!"

"Şi cum a luat Dumnezeu înapoi toată apa aceea după patruzeci de zile?"

"Dacă nu mai ploua, era soare şi aşa că evapora acva puţin cîte puţin. Biblia spune că o sută cincizeci de zile au trebuit. Dacă tu haina ta într-o zi speli şi usuci, pămîntul usuci în o sută cincizeci de zile. Şi apoi multă aqua a curs înapoi în uriaşe lacuri subterane, care şi acum încă sînt între suprafaţă şi focul ţentral."

"Aproape că m-aţi convins", zise Roberto, pe care nu-l interesa prea mult ce se făcuse cu apa aceea, cît faptul că el se găsea la doi paşi de ziua de ieri. "Dar sosind aici, ce anume aţi demonstrat, pe care să nu-l fi putut demonstra mai înainte doar cu lumina raţiunii?"

"Lumina raţiunii lasă-o theologiei celei vechi. Astăzi scientia vrea proba de la experientia. Et proba de experientia este că eu sunt aici. Cu mult înainte ca eu soseam aici, am sondat mult, şi ştiu cît de adîncă marea este acolo."

Părintele Caspar renunţase la explicaţia-i geo-astronomică şi se îndelungase în descrierea diluviului. Vorbea acum latineasca lui erudită, mişcîndu-şi braţele ca pentru a evoca feluritele fenomene cereşti şi subpămîntene, mergînd cu paşi mari pe puntea superioară. Făcuse acest lucru exact în timp ce deasupra golfului cerul începea să se înnoreze şi se vestea o ploaie repede, aşa cum au loc, din senin, în marea Tropicului. Aşadar, deschizîndu-se toate fîntînile adîncului şi stăvilarele cerului, ce mai horrendum et formidandum spectaculum i se arătase lui "Noe şi familiei lui!

Oamenii se refugiau mai întîi pe acoperişuri, dar casele lor erau măturate de talazurile care soseau de la Antipozi cu puterea vîntului dumnezeiesc ce le ridicase şi le împinsese într-acolo; se aburcau pe copaci, dar aceştia erau smulşi ca nişte surcele; mai vedeau vîrfurile stejarilor celor mai bătrîni şi se agăţau de ele, însă vînturile îi zgîlţîiau cu o turbare aşa de mare, încît nu reuşeau să se ţină nici acolo. Acum în marea ce acoperea văi şi munţi se vedeau plutind hoituri umflate, pe care ultimele păsări înspăimîntate încercau să se strîngă stol ca-n nişte cuiburi ale groazei, dar pierzîndu-şi grabnic şi ăst ultim adăpost, se lăsau şi ele, sleite de puteri, în seama furtunii, cu penele îngreuiate, cu aripile acum zdrobite. "Oh, horrenda justitiae divinae spectacula," exulta părintele Caspar, şi asta era nimic ― asigura el ― faţa de ceea ce ne va fi dat să vedem în ziua cînd Hristos se va întoarce să judece viii şi morţii...

Iar acelui mare vacarm al naturii îi răspundeau animalele din Arcă: la urletele vîntului dădeau ecou lupii, la răgetele tunetelor răspundea în contrapunct leul, la răpăitul grindinei dădeau strigăte elefanţii, lătrau cîinii la glasurile semenilor lor muribunzi, plîngeau oile de plînsetele copiilor, croncăneau ciorile la răpăitul ploii pe acoperişul Arcei, mugeau boii la mugetul undelor, şi toate jivinele pămîntului şi ale văzduhului cu piuiturile lor sfîşietoare şi ţipetele lor gemătoare luau parte la doliul planetei.

Dar cu acest prilej, dădea asigurări părintele Caspar, Noe şi familia sa au descoperit din nou limba pe care Adam o vorbise în Eden, şi pe care fiii săi o uitaseră după izgonire, şi înşişi coborîtorii din Noe o pierduseră aproape cu totul în ziua marii confuzii babelice, afară de strămoşii lui Gomer care o aduseseră în pădurile din nord, unde poporul german o păstrase cu credincioşie. Numai limba germană ― striga acum în graiu-i matern părintele Caspar ca un apucat ― "redet mit der Zunge, donnert mit dem Himmel, blitzet mit den schnellen Wolken", ori, cum apoi continua el inventiv, amestecînd cele mai zgrunţuroase sunete de prin felurite idiomuri, numai limba nemţească vorbeşte limba naturii, "blitzuie ca Norii, brăhneşte ca Cerful, grunţăie ca Schwainul, zîssîie ca Şerpişorul, miaună ca o Katzen, schnatteră ca bobocii de gîscă, quaccheră ca Raţa, face kakkakokka ca Găina, klapp, klapp, ca Barza, kronkăne ca Korbul, schwirruie ca Hirundinea!" Iar la sfîrşit era răguşit de-a binelea de graiu-i babelic, iar Roberto era convins că adevărata limbă a lui Adam, regăsită odată cu Potopul, se trăsese numai şi numai spre landurile Sacrului împărat Roman.

Şiroind de sudoare, călugărul îşi încheiase evocarea. Ca şi cum s-ar fi înspăimîntat de consecinţele unui diluviu ca acela, cerul îşi chemase înapoi furtuna, ca pe un strănut ce părea gata-gata să izbucnească, iar apoi se opreşte-ntr-un icnet.

22.

Columba de Culoarea Naramzei

În zilele următoare se dovedise clar că la Observatoarea Malteză nu se mai putea ajunge pentru că nici măcar părintele Wanderdrossel nu ştia să înoate. Barca se mai afla tot acolo, în mica strîmtoare, deci era ca şi cum n-ar fi existat.

Acum, cînd avea la dispoziţie un om tînăr şi viguros, părintele Caspar ar fi ştiut cum să facă o plută cu o vîslă mare, dar, explicase el, materialele şi uneltele rămăseseră pe Insulă. Fără să aibă măcar o secure, nu puteau să doboare catargele sau vergile, fără ciocane nu se puteau scoate uşile din ţîţîni şi bate în cuie între ele.

Altminteri părintele Caspar nu părea prea îngrijorat de naufragiul acela prelungit, dimpotrivă, se bucura că acum putea să se folosească iar de odaia lui, de punte şi de unele instrumente ca să-şi continue studiile şi observaţiile.

Roberto încă nu pricepuse cine era părintele Caspar Wanderdrossel. Un înţelept? Cu siguranţă că da, sau cel puţin un erudit şi un om curios atît de ştiinţele naturii cît şi de cele divine. Un exaltat? Desigur. La un moment dat lăsase să se ghicească că nava aceea nu fusese echipată pe cheltuiala Ordinului, ci pe a sa proprie, sau mai bine zis a unui frate de-al lui, neguţător îmbogăţit şi tot atît de nebun ca şi el; cu alt prilej lăsase să-i scape şi cîteva plîngeri în ceea ce-i privea pe unii dintre confraţii lui care i-ar fi luat "tîlhăreşte atîtea idei foarte rodnice", după ce se prefăcuseră că le repudiază ca pe nişte flecăreli. Fapt ce dădea de înţeles că acolo la Roma acei venerabili părinţi nu văzuseră cu părere de rău plecarea acestui personaj pedant şi, văzînd că se îmbarca pe cheltuiala sa şi că erau destule speranţe ca pe cărările acelea nebătătorite să se fi pierdut, îl încurajaseră ca să scape de el.

Ideile îngurgitate de Roberto în Provence şi la Paris erau de aşa natură încît îl făceau să ezite în faţa afirmaţiilor de fizică şi filosofie naturală pe care auzea că le face bătrînul. Dar am văzut, Roberto absorbise ştiinţa de prin preajmă-i ca şi cum ar fi fost un burete, fără să pună prea mare grijă de a nu da crezare unor adevăruri contradictorii. Poate nu din cauză că-i lipsea gustul sistemului, ci din opţiune.

La Paris lumea îi apăruse ca o scenă pe care se reprezentau aparenţe înşelătoare, unde fiece spectator voia în fiecare seară să urmărească şi să admire alte şi alte fapte, ca şi cum lucrurile obişnuite, chiar cînd erau miraculoase, nu mai iluminau pe nimeni, şi doar cele neobişnuit de nesigure sau nesigur de neobişnuite mai erau capabile să-l mai stîrnească. Anticii pretindeau ca pentru o singură întrebare să existe un singur răspuns, pe cînd marele teatru parizian îi oferise spectacolul unei întrebări la care se răspundea în modurile cele mai diverse. Roberto hotărîse să-şi lase numai jumătate din propriu-i spirit acelor lucruri în care credea (sau credea că el crede), ca să şi-o ţină pe celaltă disponibilă în cazul că ar fi fost adevărat contrariul.

Dacă asta era dispoziţia lui de spirit, putem prin urmare înţelege de ce nu era aşa de motivat să le nege chiar şi pe cele mai demne sau mai puţin demne de crezare dintre revelaţiile părintelui Caspar. Din toate povestirile pe care le auzise, aceea relatată de iezuit era cu siguranţă cea mai ieşită din comun. Aşadar, de ce s-o considere falsă?

Desfid pe oricine să se găsească părăsit pe o corabie pustie, între cer şi mare, într-un spaţiu neştiut de nimeni, şi să nu fie dispus să viseze că, în acea mare nenorocire, i s-a întîmplat măcar norocul de a nimeri în centrul timpului.

Putea prin urmare să se şi distreze opunînd celor auzite nenumărate obiecţii, însă se comporta ca discipolii lui Socrate, care aproape îşi implorau înfrîngerea.

Pe de altă parte, cum să respingi ştiinţa unei figuri aproape paterne, care pe negîndite îl readusese dintr-o condiţie de naufragiat descumpănit în aceea de pasager al unei corăbii pe care cineva o cunoştea şi o cîrmuia? Fie prin autoritatea veşmîntului, fie prin condiţia de stăpîn originar al acelui castel marin, părintele Caspar reprezenta oricum în ochii lui Puterea, iar Roberto învăţase destul din ideile veacului ca să ştie că forţei trebuie să i te supui, cel puţin în aparenţă.

Apoi, cînd Roberto începea să se îndoiască de gazda lui, de îndată acela, ducîndu-l să exploreze din nou corabia şi arătîndu-şi instrumentele ce scăpaseră atenţiei lui, îi îngăduia să înveţe lucruri atît de multe şi de însemnate, încît îi cîştiga iarăşi încrederea.

De exemplu, îl făcuse să descopere plase şi undiţe de pescuit. Daphne era ancorată în ape foarte bogate, şi nu era cazul să consume proviziile de la bord dacă era cu putinţă să aibă peşte proaspăt. Roberto, umblînd acum ziua cu ochelarii lui fumurii, învăţase repede să arunce năvoadele şi să dea cu undiţa, şi fără prea mare osteneală prinsese animale de o asemenea mărime încît de mai multe ori riscase să fie tîrît peste bord de forţa cu care apucau momeala.

Le întindea pe punte, iar părintele Caspar părea să-i cunoască fiecăruia firea şi chiar numele. Dacă însă le numea după natura lor sau le boteza cum îi venea lui, Roberto nu putea spune.

Dacă peştii din emisfera lui erau cenuşii, sau cel mult ca argintul-viu, aceştia păreau albăstrui cu aripioare vişinii, aveau mustăţi ca şofranul sau boturi de un roşu purpuriu. Pescuise un ţipar mare cu două capete ochioase, cîte unul la fiecare parte a corpului, însă părintele Caspar îl făcuse să observe că al doilea cap era doar o coadă zugrăvită astfel de natură, pe care agitînd-o, animalul îşi înspăimînta adversarii şi atunci cînd sta cu spatele.

Fu prins un peşte cu pîntecele pătat, cu dungi sinilii pe spate, cu toate culorile curcubeului în jurul ochilor, cu un bot caprin, însă părintele Caspar îl puse să-l arunce imediat înapoi în mare, deoarece ştia (din poveşti de-ale confraţilor, din experienţa de călătorie, sau din vreo legendă de-a marinarilor?) că era mai veninos decît un burete otrăvit.

Despre un altul, cu ochii galbeni, cu o gură umflată şi cu dinţii ca nişte cuie, părintele Caspar spusese îndată că era creatura lui Belzebut. Să-l lase să se sufoce pe punte pînă ce moartea avea să urmeze, şi apoi ducă-se de unde a venit. O spunea din ştiinţă dobîndită sau judeca după înfăţişare? Dealtfel toţi peştii pe care Caspar îi credea buni de mîncat se dovedeau foarte gustoşi ― iar despre unul ştiuse să spună şi că era mai bun fiert decît fript.

Iniţiindu-l pe Roberto în misterele acelei mări solomonice, iezuitul fusese şi mai precis cînd îi dăduse date despre Insulă, căreia Daphne, la sosire, îi făcuse în întregime înconjurul. Către est avea nişte plaje mici, dar prea expuse vînturilor. Imediat după promontoriul de la sud, unde, după aceea, acostaseră ei cu barca, era un golf liniştit, numai că acolo apa era prea mică, pentru ca Daphne să-i fi putut urma. Locul unde corabia se afla acum, era cel mai bine aşezat: dacă se apropiau de Insulă, s-ar fi împotmolit pe fundul aflat prea aproape, iar dacă se îndepărtau ceva mai mult, s-ar fi găsit în mijlocul unui curent foarte puternic, ce străbătea canalul între cele două insule de la sud-vest la nord-est; şi-i fu lesne să i-o demonstreze lui Roberto. Părintele Caspar îi ceru să azvîrle leşul peştelui aceluia al lui Belzebut, cît se putea de tare, în mare, către apus, iar cadavrul monstrului, atît cît mai putură să-l vadă plutind, fu tîrît cu vehemenţă de fluxul acela nevăzut.

Atît Caspar, cît şi marinarii, exploraseră Insula, dacă nu pe toată, cea mai mare parte din ea: adică destul ca să poată hotărî că gurguiul acela, pe care-l aleseseră ca să înfigă pe el Observatoarea, era cel mai potrivit ca să domini cu ochii tot uscatul, întins cît cetatea Romei.

Se afla în interior o cădere de apă, şi o vegetaţie foarte frumoasă: nu erau numai cocotieri şi bananieri, dar şi nişte copaci cu trunchiul în formă de stea, cu vîrfuri ce se subţiau ca nişte săbii.

Dintre animale, Roberto văzuse unele sub punte: Insula era un paradis de păsări şi se aflau acolo pînă şi vulpi zburătoare. Zăriseră printre tufişuri şi porci, dar nu reuşiseră să-i captureze. Erau şi şerpi, dar nici unul nu se dovedise veninos sau fioros, în schimb varietatea şopîrlelor era nesfîrşită.

Însă fauna cea mai bogată se găsea de-a lungul zidului de corali. Ţestoase, raci, şi stridii de toate formele, greu de comparat cu cele ce se găsesc în mările noastre, mari cît nişte coşniţe, cît nişte oale, cît nişte talgere de servit, adesea greu de descris, dar, odată deschise, arătau grămezi de carne albă, fragedă şi grasă ce erau adevărate delicatese. Din nefericire nu le puteai aduce pe corabie: imediat ce erau scoase din apă se stricau de căldura soarelui.

Nu văzuseră nici una dintre fiarele sălbatice mari care mişună prin ţinuturile Asiei, nici elefanţi, nici tigri, nici crocodili. Iar pe de altă parte nimic care să semene cu vreun bou, cu un cal sau cîine. Părea că pe pămîntul acela fiece formă de viaţă fusese concepută nu de un arhitect sau de un sculptor, ci de un bijutier: păsările erau cristale colorate, animalele de pădure erau mici, peştii erau turtiţi şi aproape transparenţi.

Nu i se păruse nici părintelui Caspar, nici căpitanului sau marinarilor, că în apele acelea ar fi existînd Peşti Cîineşti adică Rechini, căci pot fi văzuţi şi de departe, din cauza înnotătoarei aceleia a lor, tăioasă ca o secure. Şi să mai crezi că prin mările acelea se găsesc pretutindeni. Lucrul ăsta, că pe lîngă Insulă şi prin împrejurimi lipseau rechinii, era după părerea mea o iluzie a acestui cutezător explorator sau poate că era adevărat ceea ce susţinea el, şi anume că, existînd puţin mai la vest un curent mare, animalele acelea preferau să circule pe acolo, unde erau sigure că găsesc hrană mai abundentă. Oricum stăteau lucrurile, e bine pentru povestea ce va urma ca nici Caspar şi nici Roberto să nu se teamă de prezenţa rechinilor, altfel n-ar mai fi avut pe urmă curaj să coboare în apă, iar eu n-aş şti ce să mai povestesc.

Roberto urmărea aceste descrieri, se dădea în vînt tot mai mult după Insula aceea îndepărtată, încerca să-şi închipuie forma ei, culoarea, mişcarea creaturilor, despre care părintele Caspar îi vorbea. Iar coralii, cum erau oare aceşti corali, pe care el îi cunoştea numai ca bijuterii care, prin definiţie poetică, aveau culoarea buzelor unei femei frumoase?

Asupra coralilor părintele Caspar rămînea fără cuvinte şi se mulţumea să-şi înalţe ochii la cer cu o expresie de beatitudine. Aceia de care vorbea Roberto erau coralii morţi, aşa cum moartă era şi virtutea respectivelor curtezane cărora libertinii le aplicau comparaţia aceea prea de tot. Şi pe barieră se aflau corali morţi şi erau chiar cei care-l răneau pe cel ce atingea pietrele astea. Dar întru nimic nu se puteau lua la întrecere cu coralii vii, care erau ― cum să zici ― flori submarine, anemone, hiacinţi, flori de lemn-cîinesc, de piciorul-cocoşului, pîlcuri de viorele ― dar nu, asta nu spunea nimic ― erau o jerbăraie de dantele, de cîrcei, de pălărioare, păhăruţe, pleoape, lăstăruşi, horbote, vinişoare ― dar nu, erau altceva, erau mişcătoare, colorate precum grădina Armidei şi imitau toate vegetalele de pe cîmp, din grădina de zarzavat şi din pădure, de la castravecior, la bureţi şi la varza pitică...

El mai văzuse unii şi în altă parte, datorită unui instrument construit de un confrate de-al său şi ducîndu-se şi scotocind într-o ladă din cabina lui, instrumentul ieşea la iveală: era un fel de mască de piele cu un ochelar mare de sticlă şi cu orificiul de deasupra bordat şi întărit, cu o pereche de curele aşa încît se putea fixa pe cap ca să vină lipită pe chip de la frunte pînă la bărbie. Navigînd pe o barcă cu fundul plat, care să nu se împotmolească în mîlul de dedesubt, aplecai capul pînă la faţa apei şi-i vedeai fundul ― pe cînd dacă-ţi scufundai capul gol, afară de usturimea ochilor, n-ai fi văzut nimic.

Caspar credea că dispozitivul acela ― pe care-l numea Perspicillum, Ochelar, sau de-a drepul Persona Vitrea (mască ce nu ascunde, ci dimpotrivă, arată) ― l-ar fi putut purta şi cel ce-ar fi ştiut să înoate printre stînci. Nu că apa n-ar fi intrat mai curînd sau mai tîrziu înăuntru-i, însă cîtva timp, ţinîndu-ţi răsuflarea, puteai continua să priveşti. După care, ar fi trebuit să ieşi din nou la suprafaţă, să goleşti vasul acela şi s-o iei de la capăt.

"Dacă tu să înoţi învăţai, ai putea aceste lucruri să vezi acolo" îi zicea Caspar lui Roberto. Iar Roberto, ţinîndu-i isonul: "Dacă eu înotam, coşul pieptului mi s-ar umple ca o ploscă!" Şi totuşi îi părea rău că nu putea să se ducă pînă acolo.

Şi apoi, adăuga părintele Caspar, pe Insulă se afla şi Porumbiţa de Flacără.

"Porumbiţa de Flacără? Ce-i asta?" întrebă Roberto, iar nerăbdarea cu care o făcu ni se pare ieşită din comun. Ca şi cum Insula de multă vreme îi promitea o emblemă obscură care abia acum devenea luminoasă ca soarele.

Explica părintele Caspar că era greu să descrii frumuseţea acestei păsări şi trebuia să o vezi ca să poţi vorbi despre ea. El o zărise prin lunetă chiar în ziua sosirii. Iar de departe era ca şi cum ai vedea o sferă de aur înfocat, sau de foc înaurit, care din vîrful arborilor celor mai înalţi săgeta către cer. Imediat ce coborîse pe uscat voise să ştie mai multe despre ea şi-i învăţase pe marinari să o deosebească.

Fusese o pîndă destul de lungă pînă ce aflaseră prin ce arbori locuia. Scotea un sunet cu totul aparte, un fel de "toc-toc", pe care-l obţii plescăind cu limba în cerul gurii. Caspar înţelesese că scoţînd chemarea aceea din gură sau din degete, vietatea răspundea, şi de cîteva ori se lăsase zărită în timp ce zbura din creangă-n creangă.

Caspar se întorsese de mai multe ori şi stătuse la pîndă cu o lunetă şi, cel puţin o dată, văzuse bine pasărea, aproape nemişcată: capul îi era măsliniu închis ― nu, poate ca sparanghelul, ca şi ghearele ― iar ciocul, de culoarea lucernei, se întindea, ca o mască, şi-i îmbrăca ochiul, ce părea un bob de grîu turcesc, adică porumb, cu pupila de un negru scînteietor. Avea un pieptăraş scurt, auriu, ca şi vîrful aripilor, însă trupul, de la piept şi pînă la penele cozii, acolo unde fulgii foarte subţiri păreau păr de femeie, era (cum să-i zici?) ― nu, roşu nu era cuvîntul potrivit...

Rubiniu, roşietic, roşcaliu, roşcat, roşior, ruginiu, roib, roş-arămiu, cîrmeziu, stacojiu, sugera Roberto. Nein, nein, se întărită părintele Caspar. Iar Roberto: ca o fragă, ca o muşcată, ca o boabă de zmeură, ca o vişină, ca o ridiche; ca boaba de agriş, ca pieptul de sturz mare sau de sturzişor, ca coada de codroş, ca pieptul de măcăleandru... Nu şi nu, insista părintele Caspar, în luptă cu limba lui şi cu limbile altora ca să găsească cuvintele potrivite: şi ― judecînd după sinteza pe care a făcut-o Roberto din toate astea mai apoi, nici nu mai înţelegi dacă exagerarea-i mai mult a celui ce dădea informaţia sau a celui ce-o primea ― trebuia să fie de culoarea învăpăiată a unei portocale amărui, a unei naramze, era un soare înaripat, în fine, cînd o vedeai în cerul alb era ca şi cum aurora ar fi zvîrlit o rodie pe zăpadă. Iar cînd se-avînta ţintă-n soare era mai scînteietoare de raze ca un heruvim!

Astă pasăre de culoarea naramzei, zicea părintele Caspar, cu siguranţă că nu putea trăi decît pe Insula lui Solomon, pentru că şi în Cîntarea acestui mare Rege se vorbea de o porumbiţă ce se înalţă ca aurora, învăpăiată ca soarele, terribilis ut castrorum acies ordinată. Era, precum spune un alt psalm, cu aripile suflate în argint şi cu penele strălucind ca aurul.

Împreună cu vietatea aceea Caspar mai văzuse încă una, aproape la fel, doar că penele-i nu erau nărămzii, ci verzi-albăstrii, iar din felul cum ele două stăteau de obicei pereche pe acelaşi ram, trebuiau să fie bărbăţuş şi femeiuşcă. Că puteau fi columbe o spunea forma lor şi gunguritul lor atît de frecvent. Care dintre ele era bărbatul era anevoie de spus şi, dealtminteri, le impusese marinarilor să nu le ucidă.

Roberto întrebă cîte columbe puteau să se afle pe Insulă. Din cîte ştia părintele Caspar, care de fiecare dată văzuse doar un singur ghemotoc nărămziu ţîşnind către nori, sau totdeauna doar o singură pereche printre frunzişurile înalte, pe Insulă puteau fi şi numai două columbe, iar una singură de culoare nărămzie. Presupunere ce-l făcea pe Roberto să ardă de dorinţa acelei frumuseţi răzleţe ― care, dacă-l aştepta pe el, îl aştepta pururi din ziua cea de ieri.

Pe de altă parte, dacă Roberto ar vrea, zicea Caspar, stînd ore în şir la lunetă, ar fi putut-o vedea şi de pe corabie. Numai să-şi fi scos ochelarii aceia cerniţi cu fum. La răspunsul lui Roberto, că ochii nu i-o îngăduiau, Caspar făcuse unele observaţii cam de ocară despre beteşugul acela de muieruşcă, şi-i recomandase lichidele cu care-şi oblojise el buboiul (Spiritus, Olea, Flores).

Nu pare clar dacă Roberto le-a folosit, sau dacă s-a învăţat puţin cîte puţin să privească în juru-i fără ochelari, întîi în zori şi în amurg, apoi ziua-n amiaza mare, nici dacă-i mai purta şi atunci cînd, după cum vom vedea, încearcă să deprindă înotul ― dar fapt e că din acest moment ochii nu mai sînt pomeniţi ca să-şi justifice oarece fugă sau fereală. Încît ne e îngăduit să presupunem că încet-încet, poate prin acţiunea curativă a adierilor îmbălsămate de-acolo sau a apei de mare, Roberto s-a vindecat de o suferinţă care, adevărată sau presupusă, îl făcuse cam licantropic mai bine de zece ani (numai de n-ar vrea cititorul să insinueze că din clipa asta îl vreau eu să stea tot timpul pe punte şi, negăsind ceva care să mă dezmintă printre hîrtiile lui, cu aroganţa-mi auctorială, îl scutesc de orice boală).

Dar poate că Roberto voia să se vindece cu orice preţ, ca să vadă porumbiţa. Şi s-ar fi repezit chiar atunci, pe loc, la balustradă, ca să-şi petreacă ziua scrutînd arborii, de n-ar fi fost împiedicat de o altă problemă nerezolvată.

Terminîndu-şi descrierea Insulei şi a bogăţiilor ei, părintele Caspar remarcase că atîtea lucruri îmbucurătoare nu se puteau găsi decît acolo, pe meridianul antipod. Atunci Roberto întrebase: "Dar, respectabile părinte, domnia ta mi-ai spus că Văzătoarea Malteză ţi-a dovedit că te afli pe meridianul antipod, iar eu cred asta. Dar nu te-ai dus să înalţi Văzătoarea aceea pe fiece insulă pe care ai întîlnit-o în călătoria domniei tale, ci numai şi numai pe aceasta. Şi-atunci, într-un oareşicare fel, înainte ca Văzătoarea să ţi-o spună, domnia ta trebuie că erai mai dinainte sigur că ai găsit longitudinea pe care o căutai!"

"Tu foarte drept gîndeşti. Dacă eu aici veneam fără a şti că aici era aici, nu puteam eu da ştire că mă aflam aici... Acum îţi explic. Deoarece ştiam că Specula era unicul instrument potrivit ca să ajung unde să probez Specula, trebuiam false metode a folosire. Şi aşa am şi fact".

23.

Osebite şi meşteşugite Machine

Văzînd că Roberto era neîncrezător şi că pretindea să afle care anume şi cît de inutile erau diferitele metode pentru a găsi longitudinile, părintele Caspar obiectase că, deşi erau greşite atunci cînd erau luate una cîte una, puse toate la un loc le puteai cîntări feluritele rezultate şi le puteai compensa fiecărora defectele. "Şi asta est mathematica!"

Fireşte, un ceasornic, după mii de mile nu mai dă siguranţă că măsoară bine timpul din locul de plecare. Dar ceasornice mai multe şi felurite, unele construite special şi cu grijă, atîtea cîte Roberto descoperise pe Daphne? Tu cumpăneşti timpurile lor neexacte, controlezi zilnic ce răspunde unul cu ce decretează celelalte, şi ceva siguranţă tot capeţi.

Loch-ul acela sau bărcuţa, cum vrei să-i spui? Nu funcţionează cele obişnuite, dar iacă ce construise părintele Caspar: o cutiuţă cu două stinghii verticale, astfel încît una înfăşură iar alta desfăşura o frînghie de lungime fixă echivalînd cu un număr fix de mile; iar stinghia înfăşurătoare era prevăzută jur împrejur cu multe palete, care ca într-o morişcă se-nvîrteau sub imboldul aceloraşi vînturi care umflau şi velele, şi-şi iuţeau sau îşi încetineau mişcarea ― şi, prin urmare, înfăşurau mai multă sau mai puţină frînghie ― după forţa şi după direcţia dreaptă sau oblică a suflării vîntului, înregistrînd astfel şi abaterile datorate faptului că mergeau în zig-zag sau contra vîntului. Metodă care nu era cea mai sigură dintre toate, dar era foarte bună dacă cineva i-ar fi comparat rezultatele cu cele ale altor mijloace.

Eclipsele lunare? Sigur că, observîndu-le în timp ce călătoreai, dădeau la iveală nenumărate presupusuri şi îndoieli. Dar la urma urmelor, ce să mai zicem de cele observate de pe uscat?

"Trebuie avut mulţi observatori et în multe locuri din lume, şi dispuşi a-şi da mîna întru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, iar nu să-şi aducă ocări sau batjocure şi bănuială. Ascultă: în 1612, opt noiembrie, la Macao, reverendisimul pater Iulius de Alexis înregistrează o eclipsă de la orele opt şi treizeci seara pînă la orele unsprezece treizeci. Încunoştiinţează reverendisimul pater Carolus Spinola că la Nangasaki, în Iaponia, aceeaşi eclipsă, la nouă treizeci dintru aceeaşi seară a observat. Şi pater Christophorus Schnaidaa văzuse aceeaşi eclipsis la Ingolstatio, la cinci după amiaza. Differentia de o oră face cincisprezece grade de meridian, et prin urmare aceasta e distantia dintre Macao şi Nangasaki, nu şasesprezece grade et douăzeci, cum zice Blaeu. Verstanden? Fireşte, pentru aceste observări trebuie să te păzeşti de neguri sau de fum, să ai horologii bune, să nu laşi a scăpare initium totalis immersionis, et a ţinere cumpăna dreaptă între initium et finis eclipsis, să bagi de seamă momentele de mijloc în care se întunecă petele, et coetera. Dacă locurile depărtate sunt, o foarte mititică greşeală face nu mare differentia, dar dacă locurile proxime sunt, o greşeală de puţine minute face mare differentia".

Aparte că în ce priveşte Macao şi Nagasaki mi se pare că are mai multă dreptate Blaeu decît părintele Caspar (iar asta dovedeşte cît de întortocheată era cu-adevărat pe vremea aceea problema longitudinilor), iată că, tot culegînd şi legînd între ele observaţii făcute de confraţii lor misionari, iezuiţii stabiliseră un Horologium Catholicum, care nu voia să spună că era un ceas foarte credincios papei, ci un orologiu universal. Era în realitate un soi de planisfer pe care erau însemnate toate sediile Companiei, de la Roma pînă la marginile lumii cunoscute, iar pentru fiece loc era însemnată ora locală. Aşa, explica părintele Caspar, el n-avusese trebuinţă să ţină socoteala timpului de la începutul călătoriei, ci numai de la ultima strajă a lumii creştine, a cărei longitudine era în afară de dispută. Aşadar marginile de eroare se reduseseră cu mult, iar între o oprire şi alta se puteau folosi şi metode care în absolut nu dădeau nici o garanţie, cum ar fi variaţia acului sau calculul asupra petelor lunare.

Din fericire confraţii săi se aflau cam pretutindeni, de la Pernambuco la Goa, de la Mindanao la Porto Sancti Thomae şi, dacă vînturile îl împiedicau să acosteze în vreun port, urma de îndată altul. De pildă, la Macao, vai, Macao, numai ce se gîndea la aventura aceea părintele Caspar se înnegura la faţă. Era o posesiune portugheză, Chinezii îi numeau pe europeni oameni cu nasul lung tocmai pentru că primii care debarcaseră pe coastele lor fuseseră portughezii, care adevărat că au un nas foarte lung, şi la fel şi iezuiţii, care veneau împreună cu ei. Şi aşa că tot oraşul era o cunună de fortăreţe albe şi albastre pe colină, controlate de părinţi ai Companiei, care trebuiau să se îngrijească şi de lucrurile militare, deoarece oraşul era ameninţat de ereticii olandezi.

Părintele Caspar hotărîse să-şi facă drumul pe la Macao, unde cunoştea un confrate foarte învăţat în ştiinţe astronomice, însă uitase că tocmai naviga pe un fluyt olandez.

Ce făcuseră bunii părinţi din Macao? Văzînd ei corabie olandeză, dăduseră drumul la tunuri şi la balimezuri. Fără de nici un folos părintele Caspar făcuse semne cu braţele de la proră şi pusese iute să se înalţe stindardul Companiei, blestemaţii ăia de confraţi ai lui portughezi cu nasuri lungi, învăluiţi în fumul războinic care-i stîrnea la un sfînt şi nemilos măcel, nici măcar nu-şi dăduseră seama, şi-i tot dădeau zor cu zvîrlitul ghiulelelor împrejurul lui Daphne. Numai din mila lui Dumnezeu corabia mai putuse să-şi scape pînzele, să facă volta şi să fugă cu chiu cu vai către larg, pe cînd căpitanul, în limba-i luterană îi împroşca cu ocări pe părinţii aceia nebuni de legat. Însă de data aceea avea el dreptate: bine este să-i dai la fund pe olandezi, dar nu cînd se află şi un iezuit la bord.

Din fericire nu erau greu de găsit alte misiuni la distanţă nu prea mare, şi-şi îndreptaseră prora către mult mai ospitaliera Mindanao. Şi aşa din popas în popas, ţineau sub control longitudinea (numai Dumnezeu ştie cum, adaug eu, din moment ce, ajungînd ei la o palmă de Australia, pesemne că pierduseră orice punct de reper).

"Et acum trebuie Novissima Experimenta facem, pentru ca să arătăm clarissime et evidenter că noi pe o sută optzecilea meridian suntem. Altminteri confraţii mei din Colegiul Roman gîndesc că eu sunt un mameluk."

"Experimente noi?" întrebă Roberto. Nu mi-aţi spus chiar adineuri că Văzătoarea v-a dat în sfîrşit siguranţa că vă găsiţi pe cel de al o sută optzecelea meridian şi dinaintea Insulei lui Solomon?"

Ba da, răspunse iezuitul, el era sigur de asta: aruncase în arenă feluritele metode imperfecte găsite de alţii, iar îmbinarea atîtor metode slabe nu putea să ofere decît o siguranţă destul de mare, aşa cum se întîmplă cu proba existenţei lui Dumnezeu prin consensus gentium, căci deşi e foarte adevărat că din oamenii ce cred în Dumnezeu sînt atîţia înclinaţi să greşească, e imposibil să greşească toţi, din pădurile Africii şi pînă în pustietăţile Chinei. Aşa se face că noi credem în mişcarea soarelui şi a lunii şi a altor planete, sau în puterea ascunsă a negelariţei, sau că în centrul pămîntului este un foc subteran; de mii şi mii de ani oamenii au crezut-o, şi crezînd-o, au reuşit să trăiască pe planeta aceasta şi să obţină multe efecte folositoare din felul în care citiseră marea carte a naturii. Dar o descoperire mare ca aceea trebuia să fie confirmată de multe alte probe, în aşa fel încît şi cei mai sceptici să se oprească în faţa evidenţei.

Şi apoi ştiinţa nu trebuie urmărită doar de dragul de a şti, ci pentru a se împărtăşi din ea şi fraţii noştri. Şi de aceea, din moment ce pe el îl costase atîta osteneală să găsească longitudinea cea bună, acuma trebuia să-i caute confirmare prin alte metode mai uşoare aşa încît această cunoaştere să devină patrimoniul tuturor fraţilor noştri, "sau măcar al fraţilor creştini, mai mult, al fraţilor catholici, pentru că hereticii olandezi sau englezi, sau şi mai rău, cei moravi, ar fi cu mult mai bine să nu ajungă niciodată a le cunoaşte".

Acum, din toate metodele de a lua longitudinea, două le considera el a fi mai sigure. Una, bună pentru uscat, era tocmai comoara aceea a tuturor metodelor, Observatoarea Malteză; cealaltă, bună pentru observaţiile pe mare, era cea bazată pe al său Instrumentum Arcetricum, care zăcea sub punte şi încă nu fusese pus în lucrare, fiindcă mai întîi se cerea să capete prin mijlocul Observatoarei certitudinea asupra propriei poziţii, şi apoi să vadă dacă acel Instrumentum o confirma, după care ar fi putut fi considerat cel mai sigur dintre toate.

Acest experiment, părintele Caspar l-ar fi făcut el cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi întîmplat tot ce se întîmplase. Dar acum venise momentul, şi avea să se petreacă chiar în noaptea aceea: cerul şi efemeridele îi spuneau că era noaptea potrivită.

Ce anume era Instrumentum Arcetricum? Era o unealtă întruchipată cu mulţi ani înainte de către Galilei ― însă băgaţi de seamă, întruchipată, povestită, promisă, niciodată realizată, mai înainte ca părintele Caspar să o pună în lucrare. Iar lui Roberto care-l întreba dacă acel Galilei era unul şi acelaşi cu cel ce făcuse o ipoteză foarte condamnabilă despre mişcarea pămîntului, părintele Caspar îi răspundea că da, că atunci cînd se băgase în metafizică şi în sfintele scripturi acel Galilei, spusese lucruri foarte rele, dar ca mecanic era om de geniu, şi încă foarte mare. Iar la întrebarea dacă nu era rău să folosească ideile unui om pe care Biserica le respinsese, iezuitul răspunsese că întru slava cea mai mare a lui Dumnezeu pot conlucra chiar şi ideile unui eretic, dacă ele în sine nu sînt eretice. Şi doar nu ne-om închipui noi că părintele Caspar, care primea toate metodele existente, fără să jure pe niciuna, dar trăgînd foloase din gîlceava lor împăciuită, n-ar fi trebuit să tragă folos şi din metoda lui Galilei.

Dimpotrivă, era foarte folositor pentru ştiinţă şi credinţă să profite cît mai curînd de ideea lui Galilei; acesta încercase chiar să o vîndă olandezilor, şi mare noroc că aceia, ca şi spaniolii cu cîteva decade mai înainte, nu se încrezuseră în ea.

Galilei scosese bazaconii dintr-o premisă care în sine era foarte justă, şi anume aceea de a fura ideea lunetei de la flamanzi (care o foloseau numai ca să supravegheze corăbiile în port), şi de a îndrepta instrumentul acela spre cer. Iar acolo, printre atîtea alte lucruri pe care părintelui Caspar nici prin vis nu-i trecea să le pună la îndoială, descoperise că Jupiter sau Joe, cum îl numea Galilei, avea patru sateliţi, cum s-ar zice, patru lune, niciodată văzute, de la începuturile lumii pînă în timpurile acelea. Patru steluţe ce se învîrteau în juru-i, în timp ce el se învîrtea în jurul soarelui ― şi vom vedea că pentru părintele Caspar faptul că Joe se-nvîrtea în jurul soarelui, era admisibil, cu condiţia ca pămîntul să fie lăsat în pace.

Acuma, că luna noastră intră uneori în eclipsă, cînd trece în umbra pămîntului, era lucru bine cunoscut, aşa cum era cunoscut tuturor astronomilor şi cînd anume aveau să se petreacă eclipsele lunare şi pentru asta serveau de model almanahurile. Nimic de mirare aşadar că şi lunele lui Jupiter îşi aveau eclipsele lor. Ba chiar, cel puţin pentru noi, aveau două, o eclipsă propriu-zisă şi o ocultaţie.

Într-adevăr luna dispare din ochii noştri cînd pămîntul se interpune între ea şi soare, însă sateliţii lui Jupiter dispar din vederea noastră de două ori, cînd trec în spatele lui, şi cînd îi trec pe dinainte, devenind totuna cu lumina lui, iar cu o lunetă bună se pot urmări foarte bine apariţiile şi dispariţiile lor. Cu avantajul nepreţuit că, în timp ce eclipsele de lună au loc numai la cîte o moarte de episcop, şi cer un timp foarte lung, cele ale sateliţilor lui Jupiter au loc frecvent şi sînt destul de rapide.

Acum să presupunem că ora şi minutele eclipselor fiecărui satelit (fiecare mişcîndu-se pe cîte o orbită de lărgime diferită) au fost stabilite cu exactitate pe un meridian cunoscut şi dau mărturie despre ea almanahurile; în cazul ăsta e de ajuns să reuşeşti să stabileşti ora şi minutul în care eclipsa se arată pe meridianul (necunoscut) pe care te afli, iar socoteala o faci imediat şi-i posibil să deduci din ea longitudinea locului de observaţie.

E adevărat că existau inconveniente minore, de care n-avea rost să-i vorbească unui profan, însă isprava i-ar fi reuşit unui om tare la socoteli, care ar fi putut dispune de un măsurător al  timpului, adică de un perpendiculum  sau pendul sau Horologium Oscillatorium, cum vrei să-i zici, capabil să măsoare cu o exactitate absolută pînă şi diferenţa de o secundă; item, dacă ar fi avut două ceasornice obişnuite care să-i spună cu fidelitate ora de începere şi de terminare a fenomenului atît pe meridianul de observare, cît şi pe acela din Insula Fierului; item, cu ajutorul tabelei sinusurilor să ştie măsură mărimea unghiului făcut în ochi de către corpurile examinate ― unghi care, dacă-l înţelegem ca pe o poziţie a acelor unui ceasornic, ar fi exprimat amănunţit în minute şi secunde distanţa dintre două corpuri şi variaţia ei progresivă.

Cu condiţia, e cazul s-o repetăm, să fi avut almanahurile acelea bune pe care Galilei, ajuns bătrîn şi bolnav, nu reuşise să le completeze, dar pe care confraţii părintelui Caspar, atît de îndemînatici în calcularea eclipselor Lunii, le aşternuseră acum de minune pe hîrtie.

Care erau inconvenienţele cele mai mari, pe care se bătuseră morţiş adversarii lui Galilei? Că erau observaţii ce nu se puteau face cu ochiul liber şi că era nevoie de o lunetă sau telescop sau cum am vrea să-i mai zicem? Dar părintele Caspar avea unele de cea mai bună fabricaţie, pe care nici măcar Galilei nu visase să le aibă. Că măsurătoarea şi calculul nu erau la îndemîna marinarilor? Păi, toate celelalte metode pentru longitudini, dacă scoatem din discuţie bărcuţa, cereau de-a dreptul un astronom! Dacă învăţaseră să folosească astrolabul, care nici el nu era lucru la îndemîna oricărui profan, căpitanii aveau să înveţe să folosească şi luneta.

Dar, ziceau pedanţii, observaţii atît de exacte care cereau multă precizie, se puteau face poate pe uscat, însă pe o corabie în mişcare, pe care nimeni nu izbuteşte să ţină nemişcată o lunetă asupra unui corp ceresc ce nu se vede cu ochiul liber... Ei, bine, Părintele Caspar era gata să arate că, cu puţină pricepere, observaţiile se puteau face chiar şi pe o corabie în mişcare.

În fine, unii spanioli obiectaseră că sateliţii aflaţi în eclipsă nu apăreau ziua şi nici în nopţile cu furtună. "Cred ei oare că poţi să baţi din palme şi aşa, pe loc, cît ai clipi, hop şi eclipsele de lună la dispoziţie?" ― se necăjea părintele Caspar. Şi cine spusese oare că observarea trebuia făcută în fiece clipă? Cine a călătorit din Indii pînă la Indiile celelalte ştie că luarea longitudinii n-are nevoie de o frecvenţă mai mare decît se cere pentru luarea latitudinii, şi apoi nici pe aceasta nu poţi s-o iei nici cu astrolabul cînd marea-i foarte agitată. Măcar de-am şti s-o luăm bine, longitudinea asta binecuvîntată, chiar şi numai o dată la două-trei zile, iar între una şi cealaltă am putea ţine socoteala timpului şi a spaţiului parcurs, cum se şi făcea, folosind o bărcuţă. Numai că pînă atunci ne mărginiserăm să facem doar asta timp de luni şi luni de zile. "Ei mi se par", zicea bunul părinte din ce în ce mai scîrbit, "ca hornul carele cu mare mărinimie tu ajuţi cu un coş cu pîine, şi în loc de a da mulţumire, se spăşeşte că pe masa-i şi un purceluş fript sau un urecheat nu-i pui. Oh, dare-ar sfîntul! Poate că tu aruncai în mare tunurile din această corabie pentru că ştiai că din o sută de lovituri nouăzeci fac pleosc în apă?"

Iată-l deci pe părintele Caspar punîndu-l pe Roberto să ajute la pregătirea unui experiment ce trebuia să se facă într-o seară ca aceea care tocmai se anunţa astronomiceşte potrivită, cu cerul senin, dar cu marea într-o uşoară agitaţie. Dacă experimentul s-ar fi făcut într-o seară cu mare calmă, explica părintele Caspar, era ca şi cum l-ai fi făcut pe uscat, iar acolo se ştia bine că ar fi reuşit. Experimentul trebuia însă să-i îngăduie observatorului o aparenţă de mare calmă pe o cocă ce se mişca de la pupă la proră şi dintr-o latură în cealaltă.

Mai întîi de toate trebuiseră să recupereze, dintre ceasurile care în zilele trecute fuseseră maltratate în halul acela, unul care încă mai funcţiona cum trebuie. Unul singur, în cazul acela fericit, şi nu două: într-adevăr aveau să-l acordeze cu ora locală printr-o bună verificare la lumina zilei (ceea ce şi făcură) şi, fiindcă erau siguri că se află pe meridianul antipod, nu era nici un motiv să aibă un al doilea care să arate ora de pe Insula Fierului. Era de ajuns să ştie că diferenţa era de douăsprezece ore în cap. Miezul nopţii la ei, miezul zilei acolo.

Dacă stăm să ne gîndim, hotărîrea asta pare să se sprijine pe un cerc vicios. Că se găseau pe meridianul antipod era un lucru pe care experimentul trebuia să-l dovedească, şi nu să-l ia ca de la sine înţeles. Însă părintele Caspar era aşa de sigur de observaţiile lui precedente, că dorea numai să le confirme, şi pe urmă ― pesemne ― după toată trambalarea aceea de pe corabie nu mai era nici măcar un singur ceas care să mai arate ora de pe cealaltă faţă a globului, deci trebuiau să treacă peste neajunsul ăsta. Pe de altă parte Roberto nu era aşa de subtil încît să remarce viciul ascuns al acestui mod de a proceda.

"Cînd eu spun acuma, tu priveşte hora, şi scrii. Et îndată dai vînt la perpendiculum."

Firul cu plumb era susţinut de un schelet din metal care ţinea loc de furcă unei baghete de aramă ce se termina cu un pendul circular. În punctul cel mai de jos pe unde trecea pendulul, era o roată orizontală, pe care erau puşi nişte dinţi, dar făcuţi în aşa fel ca o lature a dintelui să vină drept la linie pe planul roţii, iar cealaltă oblic. Mergînd încoace şi încolo, pendulul ― înaintînd ― lovea, printr-un aculeţ care ieşea din el, o crăpătură, care la rîndu-i atingea un dinte pe partea-i dreaptă, şi punea în mişcare roata; iar cînd pendulul se întorcea, crăpaturica abia atingea latuţa oblică a dintelui, iar roata stătea pe loc. Însemnînd dinţii cu nişte numere, cînd pendulul se oprea, se puteau număra dinţii mişcaţi, şi deci calcula numărul părticelelor de timp parcurse.

"Aşa tu nu eşti obligat să numeri de fiecare dată unul, doi trei et coetera, ci la sfîrşit cînd eu zic gata, opreşti perpendiculul şi numeri dinţii, înţeles? Et scrii cîţi dinţi. Apoi priveşti horologiul şi scrii hora asta sau asta. Et cînd din nou eu zic acuma, tu dai la el un foarte vioi vînt, şi el începe din nou oscilaţiunea. Simplice, că şi un copil pricepe."

Bineînţeles că nu era vorba de cine ştie ce pendul, părintele Caspar o ştia bine, dar despre treaba asta abia începea să se discute şi numai după un timp s-ar fi putut construi unele mai perfecte.

"Lucru difficillimum, şi trebuie încă mai învăţăm mult, dar dacă Domnul nu ar interzice Die Wette... cum zici tu, le pari..."

"Rămăşagul."

"Aşa. Dacă Dumnezeu nu ar opri asta, eu aş putea face rămăşag că în viitor toţi merg a căutare longitudini şi toate alte phenomena pămînteşti cu perpendicul. Dar pe o corabie foarte greu, et tu trebuie faci multă atenţie."

Caspar îi spuse lui Roberto să-şi pună la îndemînă cele două aparate, dimpreună cu tot ce-i trebuia pentru scris, pe castelul de pupă, care era locul de observaţie cel mai înălţat de pe Daphne, acolo unde aveau să monteze Instrumentum Arcetricum.

Din chelnă aduseseră pe castel toate catrafusele acelea pe care Roberto le văzuse în treacăt cînd încă îl fugărea pe Intrus. Erau uşor de adus, afară de cada de metal, care fusese cocoţată pe punte printre imprecaţiuni şi ratări de tot hazul pentru că nu încăpea în sus pe treptele scăriţei. Dar părintele Caspar, ahotnic cum era, acum cînd trebuia să-şi realizeze proiectul, dădea dovadă de o energie fizică tot aşa de mare pe cît voinţa.

Urcă aproape de unui singur, cu un instrument de strîns cataramele, o armătură de semicercuri şi de mici tije de fier, care se dovedi o înjghebare de formă rotundă, la care fixară cu nişte inele pînza de cort circulară, astfel încît la sfîrşit aveau un fel de cupolă în forma unei jumătăţi de glob sferic, cu diametrul de circa doi metri. Trebuiră să-l dea cu catran ca să nu lase să treacă uleiul acela rău mirositor din butoiaşe, cu care acum Roberto îl umplea, plîngîndu-se de mirosul greţos. Însă părintele Caspar îi tot aducea aminte, serafic ca un capucin, că nu aveau să prăjească ceapă în el.

"Dar la ce serveşte?"

"Încercăm în această mare mică să punem o corabie mai mică", şi cerea să fie ajutat să pună în ligheanul acela mare de pînză, lighenaşul metalic, aproape turtit, cu un diametru puţin mai mic decît al celui în care încăpuse. "Nu ai niciodată auzit cineva care spune că marea întinsă ca uleiul? Iată, acum şi vezi, pluta atîrnă la stînga şi oleul din bazinul mare atîrnă la drepta, et viceversa, sau ţie aşa pare; în fapt oleul se menţine pururea în echilibru, fără să se ridice sau să coboare, şi paralel cu orizontul. Asta s-ar întîmpla şi de ar fi apă, dar pe oleu stă lighenaşul mic ca pe marea calmă. Et eu am făcut la Roma un mic experiment, cu două lighenaşe mici, cel mai mare plin cu apă şi cel mai mic cu nisip, şi în nisip un beţigaş et eu puneam pe cel mic să plutească în cel mare et pe cel mare îl mişcăm, şi tu puteai vedea beţigaşuul dirept ca un turn, nu aplecat ca turnurile din Bononia!"

"Wunderbar", aproba poliglot Roberto. "Şi acum?"

"Scoatem acum lighenaşul mic, care trebuie pe el o maşinărie întreagă montăm."

Marginea ligheanului mic avea nişte arcuri mici pe dinafară aşa încît, explica părintele, atunci cînd el avea să plutească cu greutatea-i în el, trebuia să rămînă despăţit măcar cu un deget de fundul vasului în care era conţinut; iar dacă mişcarea excesivă a oaspetelui său l-ar fi împins prea la fund (care oaspete, întreba Roberto; acum tu vezi, răspundea părintele) arcurile acelea trebuiau să-i îngăduie să plutească din nou în sus fără să se clatine. Pe fundul interior trebuiau să înfigă un scaun cu spătarul înclinat, care să-i permită unui om să stea aproape întins pe spate privind în sus, sprijinindu-şi picioarele pe o placă de fier ce ţinea loc de contragreutate.

După ce puseră ligheanul mare pe punte şi-l făcură să stea locului cu cîteva cuie, părintele Caspar se aşeză pe scaun, şi-i explică lui Roberto cum să-i monteze pe umeri, legîndu-i-o de mijloc, o armătură de frînghii şi de curele din pînză şi din piele la care mai trebuia ataşată şi o scufie în formă de coif. Coiful lăsa o gaură pentru un ochi, în timp ce la înălţimea nasului ieşea înafară un corn care avea deasupra un inel. În el se fixa luneta, din care atîrna o stinghie ţapănă ce se termina printr-un cîrlig. Acea Hiperbolă a Ochilor putea fi mişcată liber pînă ce ar fi fost identificat astrul ales dinainte; dar, odată ce acesta se afla în centrul lentilei, se agăţa stinghia aceea rigidă de bandulierele de pe piept, şi din acel moment era garantată o vedere fixă către eventualele mişcări ale acelui ciclop.

"Perfect!" jubila iezuitul. Cînd lighenaşul ar fi fost pus să plutească peste calmul uleiului, puteau fi aţintite chiar şi corpurile cereşti cele mai greu de văzut, fără ca vreo clătinătură a mării aflate în frămîntare să poată abate ochiul cititor în horoscoape de la steaua-i predestinată! "Iar asta domnul Galilei descris, iar eu am fapt."

"E foarte frumos", zise Roberto. "Dar acuma cine pune toate astea în vasul cu ulei?"

"Acum eu dezleg pe mine şi cobor, apoi noi punem lighenaş gol în ulei, apoi eu sui la loc."

"Nu cred că-i uşor."

"Mult mai uşor decît un lighenaş cu mine cu tot în el să pui."

Cu oarecare efort, lighenaşul cu scaunul lui fu pus deasupra să plutească pe ulei. Apoi părintele Caspar, încoifat şi împlătoşat şi cu luneta montată pe coif, încercă să urce pe înjghebarea aceea, cu ajutorul lui Roberto care cu o mînă i-o ţinea strîns pe a lui şi cu cealaltă îl împingea de la spate. Încercarea fu făcută de mai multe ori, şi cu prea puţin succes.

Nu pentru că scheletul metalic ce susţinea vasul cel mare nu putea ţine şi un oaspete, dar nu-i oferea acestuia nici un punct de sprijin ca lumea. Apoi, cînd părintele Caspar încerca, cum făcu de cîteva ori, să pună numai un picior pe marginea metalică, punîndu-l repede pe celălalt înlăuntrul lighenaşului mai mic, acesta, în plin avînt al îmbarcării, prindea să se mişte pe ulei către partea opusă a vasului ce-l conţinea, crăcănînd în formă de compas picioarele părintelui, care scotea ţipete de alarmă pînă ce Roberto nu-l apuca de mijloc şi-l trăgea către sine, cum s-ar zice, cu picioarele pe pămîntul Daphnei ― blestemînd de moarte în timpul ăsta în amintirea lui Galilei şi lăudîndu-i pe cîinii ăia de persecutori ai lui. Intervenea în clipa aceea părintele Caspar care, lăsîndu-se să cadă în braţele salvatorului său, îl asigura printr-un geamăt că persecutorii aceia nu erau cîini, ci oameni ai bisericii demni de tot respectul, puşi doar în slujba păstrării adevărului, iar cu Galilei se purtaseră părinteşte şi plini de îndurare. Apoi, tot aşa împlătoşat şi imobilizat cu privirea spre cer, cu luneta perpendiculară pe faţă, ca un Pulcinello cu nasul mecanic, îi amintea lui Roberto că acel Galilei măcar în invenţia aceea nu greşise şi că trebuia doar să încerci şi să tot încerci. "Şi aşadar, mein lieber Robertus", zicea el apoi, "poate că tu ai uiţat pe mine şi crezi că eram o ţestoasă, pe care o capturezi cînd pui cu pîntecele în aer? Haide, împinge pe mine din nou, iată, fă să ating marginea aceea, uite, aşa, căci hornului i se cuvine status erectus."

În toate aceste nefericite operaţiuni nu înseamnă că uleiul rămînea calm ca orice ulei, iar după puţin timp amîndoi experimentatorii se treziră destui de gelatinoşi şi, ceea ce e mai rău, oleaginoşi din belşug ― dacă contextu-i permite cronicarului astă întorsătură de condei, fără ca să i se mai reproşeze sursa.

În timp ce părintele Caspar ţinea morţiş să poată ajunge la scaunul acela, Roberto constată că poate trebuiau să golească mai întîi vasul cel mare de ulei, apoi să pună în el lighenaşul, iar pe urmă să-i urce în el pe părinte şi, la sfîrşit, să toarne din nou uleiul, al cărui nivei crescînd, atunci şi lighenaşul, şi împreună cu el şi observatorul, s-ar fi ridicat să plutească.

Aşa se şi făcu, cu mari laude aduse de maestru isteţimii elevului, pe cînd miezul nopţii se apropia grabnic. Nu prea dădea el ansamblul acela impresia de cine ştie ce stabilitate, dar dacă părintele Caspar avea grijă să nu se mişte alandala, se putea spera tot binele.

La un moment dat Caspar strigă triumfător: "eu acuma văd pe ei!" Strigătul îl obligă să-şi mişte nasul, iar luneta, care era destul de grea, riscă să alunece din ocular, el mişcă braţul ca să n-o clintească din locu-i, mişcarea braţului îl descumpăni din umăr, şi lighenaşul fu gata-gata să se răstoarne. Roberto lăsă şi hîrtie şi ceasuri, îl susţinu pe părintele Caspar, restabili echilibrul întregului ansamblu şi-i recomandă astronomului să rămînă nemişcat, făcînd ca ochelarul acela al lui să se clintească cu cea mai mare precauţie şi mai ales fără să mai dea glas emoţiilor.

Următoarea veste fu dată printr-un murmur care, amplificat de măreţul coif, păru a răsuna răguşit ca dintr-o bolgie a tartarului: "Eu văd iarăşi pe ei", şi cu un gest măsurat ţinu strîns luneta pe pieptar. "Oh, wunderbar! Trei steluţe sînt ale lui Jupiter la orient, una singură la occident... Cea mai aproape apare mai mică, et... iată, zero minute şi treizeci secunde de Jupiter. Tu scrii. Acum gata să atingă Jupiter, peste puţin dispare, atent să scrii ora care ea dispare..."

Roberto, care-şi lăsase locul său ca să sară în ajutorul maestrului, luase din nou în mînă tăbliţa pe care trebuia să însemne timpii, dar se aşezase lăsîndu-şi ceasurile în spate. Se întorsese brusc, şi făcu să cadă pendulul. Bagheta ieşi de la locul ei. Roberto o apucă şi încercă să o facă să intre la loc, dar nu izbutea. Părintele Caspar îi striga acum să însemneze ora, Roberto se întoarse către ceas şi, făcînd asta, lovi călimara cu pana. O îndreptă din zbor, ca să nu piardă tot lichidul, dar făcu să cadă ceasul.

"Ai luat tu hora? Acum, perpendiculul!" striga Caspar, iar Roberto răspundea: "nu pot, nu pot".

"Cum tu nu poţi, leneşule?!" Şi neauzind răspuns, continua să strige "cum tu nu poţi, smintit? Hai însemnat, ai scris, ai împins? El acuma dispare, haide!"

"Am pierdut, nu, n-am pierdut, am stricat totul!", zise Roberto. Părintele Caspar dădu la o parte luneta de pe coif, îşi aruncă ochii alături, văzu pendulul făcut praf, ceasul răsturnat, pe Roberto cu mîinile mînjite de cerneală, nu se mai putu abţine şi izbucni într-un "Himmelpotzblitzsherrgottsakrament!" care-i zgudui tot trupul. Prin această mişcare neprecaută, făcuse să se încline prea tare lighenaşul şi lunecase în uleiul din cuvă; luneta îi scăpase din mînă şi din apărătoarea ei şi apoi, ajutată de legănarea vasului, se dusese de-a dura pe toată întinderea castelului, făcînd salturi pe scăriţă şi, căzînd de acolo pe punte, se izbise razna de spatele unui tun.

Roberto nu ştia dacă să sară mai întîi în ajutorul omului sau al intrumentului. Omul, împiedicîndu-se prin rîncezeala aceea, îi strigase sublim să aibă grijă de lunetă, Roberto se repezise pe urmele acelei Hiperbole iuţi de picior şi o regăsise ca vai de ea şi cu cele două lentile sparte.

Cînd, în sfîrşit, Roberto îl scosese din ulei pe părintele Caspar, care părea o fleică de porc gata de pus în tigaie, acela spusese simplu şi cu o eroică încăpăfînare că nu era totul pierdut. Telescop tot aşa de puternic mai era unul, fixat pe Observatoarea Malteză. Nu rămînea decît să se ducă să-l ia de pe insulă.

"Dar cum?" zisese Roberto.

"Prin nataţiune".

"Dar domnia ta ai spus că nu ştii să înoţi, şi nici n-ai putea, la vîrsta domniei tale..."

"Eu nu. Tu, da."

"Dar nici eu n-o ştiu, blestemata asta de nataţie!"

"Învaţă".

24.

Dialoguri despre Sistemele cele Mari

Ceea ce urmează are o natură incertă: nu înţeleg dacă-i vorba de relatări ale dialogurilor ce s-au desfăşurat între Roberto şi părintele Caspar sau de însemnări pe care primul le făcea noaptea ca să aibă cu ce-i închide gura celui de al doilea în timpul zilei. Oricum stau lucrurile, e evident că, pe toată perioada în care rămăsese la bord cu bătrînul, Roberto nu scrisese scrisori pentru Doamnă. Era ca şi cum, puţin cîte puţin, de la viaţa-i nocturnă, începea a trece la viaţa diurnă.

De exemplu, pînă atunci privise Insula dimineaţa devreme, şi pentru foarte scurt timp, sau seara, cînd pierdeai simţul marginilor şi al depărtărilor. Numai acum descoperea că fluxul şi refluxul sau acel joc alternativ al mareelor, timp de o bună parte a zilei, ducea apele să şteargă fîşia de nisip ce le separau de pădure, iar în cealaltă parte le făcea să se retragă lăsînd descoperită o zonă stîncoasă care, explica părintele Caspar, era ultima ramificaţie a zidului de corali.

Între flux sau aflux şi reflux, îi explica tovarăşul său, trec cam şase ore, iar ăsta-i ritmul respiraţiei marine sub influenţa Lunii. Nu aşa cum voiau unii în vremuri mai vechi, care atribuiau această mişcare răsuflării unui monstru al abisurilor, ca să nu mai spunem de domnul acela francez care afirma că, chiar dacă pămîntul nu se mişcă de la vest la est, totuşi se leagănă, ca să zicem aşa, de la nord la sud şi invers, iar în această mişcare periodică e firesc ca marea să se înalţe şi să se coboare, ca atunci cînd cineva ridică din umeri şi haina i se mişcă în sus şi în jos pe lîngă gît.

Misterioasă problemă, aceea a mareelor, pentru că ele se schimbă după uscaturi şi după mări, şi după poziţia ţărmurilor faţă de meridiane. Ca regulă generală, în timpul lunii noi, avem mare crescută la amiază şi la miezul nopţii, dar pe urmă, zi cu zi, fenomenul întîrzie cu patru cincimi de oră, iar neştiutorul care habar n-are de asta, văzînd că la ora cutare a zilei un anumit canal era navigabil, se aventurează în el la aceeaşi oră în ziua următoare, şi se împotmoleşte pe uscat. Ca să nu mai spunem de curenţii pe care mareele îi stîrnesc, iar unii dintr-înşii sînt aşa de puternici încît în momentul refluxului o corabie nu izbuteşte să ajungă la uscat.

Şi apoi, zicea bătrînul, pentru fiece loc în care ne aflăm, trebuie o socoteală diferită, şi avem nevoie de Tabele Astronomice. Încercă chiar să-i explice lui Roberto calculele acelea ― adică faptul că se cere să observi întîrzierea lunii, înmulţind zilele lunii cu patru şi împărţind apoi la cinci ― sau invers. Fapt e că Roberto nu-nţelegea nimic, şi vom vedea mai tîrziu cum uşurătatea asta a lui îi cauzează mari încurcături. Se mărginea doar să se mire de fiecare dată că linia meridianului, care ar fi trebuit să lunece între un cap şi altul al Insulei, trecea uneori prin mare, alteori peste stînci, şi nu-şi dădea niciodată seama care era momentul potrivit. Asta şi pentru că, fie că era flux sau reflux, marele mister al mareelor îl interesa mult mai puţin decît marea taină a liniei aceleia dincolo de care Timpul mergea înapoi.

Am mai spus că nu avea vreo înclinare deosebită de a nu crede cele ce-i povestea iezuitul. Însă adesea se distra provocîndu-l, ca să-l facă să povestească şi mai mult, şi deci recurgea la tot repertoriul de argumentări pe care le auzise în cenaclurile oamenilor acelora de treabă pe care iezuitul îi considera, dacă nu emisari ai Satanei, cel puţin nişte beţivi şi desfrînaţi ce-şi făcuseră din tavernă Liceul lor. În definitiv, însă, îi era greu să respingă fizica unui maestru care, pe baza principiilor acestei fizici înseşi, se pregătea acum să-l înveţe să înoate.

Ca primă reacţie, pentru că nu-i ieşise din minte naufragiul său, afirmase că pentru nimic în lume n-avea să mai ia contact cu apa. Părintele Caspar îl rugase să ia aminte că, tocmai în timpul naufragiului, apa aceea îl susţinuse, ― semn că era un element prietenos, şi nu duşmănos. Roberto răspunsese că apa îl susţinuse nu pe el, ci lemnul de care se legase el, iar părintele Caspar îşi luase revanşa făcîndu-l să ia aminte că, dacă apa susţinuse un lemn, creatură fără suflet, care rîvneşte să se scufunde, cum ştie oricine a aruncat un lemn de sus în jos, era cu atît mai bună să susţină o fiinţă vie gata să urmeze tendinţa firească a lichidelor. Roberto ar fi trebuit să ştie, dacă aruncase vreodată în apă un căţeluş, că animalul, mişcîndu-şi labele, nu numai că plutea, dar se şi întorcea repede la ţărm. Şi, adăuga părintele Caspar, poate că Roberto nu ştia că, dacă sînt puşi în apă copii de cîteva luni, aceştia ştiu să înoate, pentru că natura ne-a făcut înotători, ca pe orice alte animale. Din nefericire sîntem mai aplecaţi decît animalele către prejudecăţi şi erori, şi deci crescînd, dobîndim cunoştinţe false asupra virtuţilor lichidelor, aşa încît teama şi neîncrederea ne fac să pierdem acel dar înnăscut.

Roberto îl întreba atunci dacă el, respectabilul părinte, învăţase să înoate, iar respectabilul părinte răspundea că el nu pretindea a fi mai bun decît atîţia alţii ce evitaseră să facă fapte bune. Se născuse într-o ţară toarte depărtată de mare şi pusese piciorul pe o corabie numai la o vîrstă tîrzie cînd ― zicea el ― de acum trupul său era doar o tigvă roasă de molii, o înceţoşare a vederii, o curgere a nasului, ţiuit al urechilor, îngălbenire a dinţilor, înţepenirea cerbiciei, un gîtlej cu mărgele ca la curcani, călcîie pline de podagră, o fleşcăire a pieilor, o coamă ca o bidinea văruită, fluierele picioarelor îi scîrţîiau, degetele îi tremurau, picioarele i se-mpleticeau, pieptul îi era o răzuire de guturaiuri, printre fîrnîituri de bale şi rîgîituri de scuipat.

Însă, preciza el imediat, mintea fiindu-i mai vioaie decît hoitul, ştia şi el ceea ce şi înţelepţii Greciei antice descoperiseră şi anume că dacă se scufundă un corp într-un lichid, acest corp capătă sprijin şi împingere în sus pentru cîtă apă înlocuieşte, fiindcă apa caută să se-ntoarcă să-şi ocupe spaţiul din care a fost alungată. Şi nu e adevărat că pluteşte sau nu pluteşte potrivit formei sale, şi deci se înşelaseră anticii, potrivit cărora un lucru turtit stă deasupra iar unul ascuţit se duce la fund; dacă Roberto ar fi încercat să vîre cu forţa în valuri, ştiu şi eu, vreo sticlă (care nu-i turtită) ar fi simţit aceeaşi rezistenţă ca atunci cînd ar fi încercat să îndese în apă un castron.

Se cerea aşadar să te împrieteneşti cu elementul şi apoi totul ar fi mers de la sine. Şi propuse ca Roberto să coboare de-a lungul scării de frînghie ce atîrna la proră, zisă şi scara lui Iacob dar, spre liniştirea lui, rămînînd legat de o parîmă sau odgon sau funie, cum vrei să-i zici, lungă şi tare, legată de peretele vasului. Drept care, cînd s-ar fi temut să nu se scufunde, n-avea decît să tragă de frînghie.

Nu mai e nevoie să spunem că acel maestru al unei arte pe care nu o practicase niciodată nu luase în seamă un număr nesfîrşit de accidente ce-ar fi putut interveni, neglijate şi de învăţaţii Greciei antice. De pildă, ca să-i îngăduie libertate de mişcare, îi pusese la îndemînă o frînghie de cînepă cît se poate de lungă, aşa încît pentru prima oară cînd Roberto, ca orice aspirant la înot, ajunsese sub faţa apei, trăsese cît îl ţineau puterile, şi mai nainte ca parîma să-l scoată afară înghiţise atîta sărătură încît voi să renunţe, pentru acea primă zi, la orice altă încercare.

Începutul fusese totuşi încurajator. Abia ce coborîse scara şi atinsese apa, Roberto îşi dăduse seama că lichidul era plăcut. Despre naufragiul său avea o amintire friguroasă şi violentă, iar faptul că descoperea o mare aşa de caldă îl stîrnea acum să-şi continue scufundarea, pînă ce, stînd tot agăţat de scăriţă, lăsase ca apa să-i ajungă pînă ia bărbie. Crezînd că asta însemna să înoţi, se tolănise de-a binelea lăsîndu-se în voia amintirilor din epoca-i pariziană.

De cînd ajunsese pe corabie făcuse, după cum am văzut, cîteva abluţiuni, dar ca o pisicuţă care-şi linge blana cu limba, spălîndu-şi numai faţa şi părţile ruşinoase. În ce priveşte restul ― şi cu-atît mai mult cu cît se-nverşuna să-şi pîndească Intrusul ― picioarele i se acoperiseră cu o crustă de murdărie din cală, iar sudoarea îi lipise hainele de trup. În contact cu apa aceea călduţă ce-i spăla în acelaşi timp trupul şi veşmintele, Roberto îşi amintea cum descoperise, în palatul Rambouillet, două cădiţe, nu una, la dispoziţia marchizei, ale cărei preocupări pentru îngrijirea trupului erau obiect de conversaţie într-o societate în care spălatul nu era un lucru frecvent. Chiar şi cei mai rafinaţi dintre oaspeţii ei găseau că curăţenia consta în prospeţimea albiturilor, iar un semn de eleganţă era schimbarea lor cît mai deasă, nu folosirea apei. Iar multele esenţe parfumate, cu care marchiza îi zăpăcea, nu erau un lux, ci ― pentru ea ― o necesitate, ca să pună o apărare între nările-i gingaşe şi izurile lor unsuroase.

Simţindu-se mai gentilom decît la Paris, Roberto, ţinîndu-se strîns cu o mînă de scăriţă, îşi freca cu cealaltă cămaşa şi nădragii de trupu-i asudat, frecîndu-şi între timp călcîiul unui picior cu degetele de la celălalt.

Părintele Caspar îl urmărea cu mult interes, dar tăcea, voind ca Roberto să lege prietenie cu marea. Totuşi, temîndu-se ca mintea lui Roberto să n-o ia razna dintr-o exagerată grijă faţă de trup, încerca să i-o abată. Îi vorbea în timpul ăsta despre maree şi despre virtuţile atracţiei lunii.

Încerca să-l facă să preţuiască un fapt ce avea în el ceva incredibil: că dacă mareele răspund la chemarea lunii, trebuiau să se petreacă numai cînd era lună, şi nu cînd ea se afla pe partea celaltă a planetei noastre. Dar, în schimb, flux şi reflux continuau pe amîndouă părţile planetei, repetîndu-se aproape din şase în şase ore. Roberto trăgea cu urechea la discuţia despre maree, dar se gîndea la lună ― la ea se gîndise în toate nopţile acelea mai mult decît la maree.

Întrebase cum se făcea că noi îi vedem lunii permanent una şi aceeaşi faţă, iar părintele Caspar explicase că ea se-nvîrte ca o minge ţinută de-un fir de un atlet ce-o face să se rotească, şi care nu-i poate vedea altceva decît partea care stă cu faţa la el.

"Însă", îl sfidase Roberto, "partea asta o văd atît indienii, cît şi spaniolii; în schimb pe lună lucrurile nu stau aşa în ce priveşte luna lor, pe care unii o numesc Vîlva şi care nu-i alta decît pămîntul nostru. Locuitorii Subvîlvani, ce locuiesc pe faţa întoarsă către noi, o văd totdeauna, în timp ce Privîlvanii, care locuiesc în emisfera cealaltă, nu ştiu de ea. Închipuiţi-vă că s-ar muta pe partea asta: cine ştie ce-ar simţi cînd ar vedea strălucind în noapte un cerc de cincisprezece ori mai mare decît luna noastră! Poate s-ar aştepta să le cadă-n cap dintr-o clipă în alta, aşa cum vechii Gali se temeau pururea să nu le cadă cerul în cap! Ca să nu mai vorbim de cei ce locuiesc exact la marginea dintre cele două emisfere, şi care văd Vîlva tot timpul răsărind la orizont!

Iezuitul făcuse tot felul de glume şi ironii despre basmul acela cu locuitorii lunii, pentru că corpurile cereşti nu-s de aceeaşi natură cu pămîntul nostru, şi deci nu sînt potrivite să găzduiască făpturi vii, fapt pentru care era mai bine să fie lăsate legiunilor îngereşti, ce se puteau mişca spiritual prin cleştarul cerurilor.

"Dar cum ar putea fi cerurile de cristal? Dacă ar fi aşa, cometele, trecînd prin ele, le-ar sparge."

"Dar cine ţi-a spus ţie că cometele trec prin regiunile eterice? Cometele trec prin regiunea sublunară, iar aici este aerul, aşa cum şi tu vezi."

"Nu se mişcă nimic care să nu fie corp. Iar cerurile se mişcă. Deci sînt corp".

"După ce tu spui parascovenii, te mai faci şi aristotelic. Dar ştiu eu pentru ce tu spui aşa. Tu vrei ca şi în ceruri aer, şi aşa nu mai este diferenţa între susul şi josul, totul se-nvîrte, et pămîntul mişcă kuruf său ca o gogoaşă."

"Dar noi în fiece noapte vedem stelele într-o poziţie diferită..."

"Drept este. De fapt ele se mişcă."

"Aşteaptă, părinte, n-am terminat. Domnia ta vrei ca soarele şi toate celelalte astre, care sînt corpuri uriaşe, să facă un ocol în jurul pămîntului la fiecare douăzeci şi patru de ore, iar stelele fixe sau marele inel ce le-nconjoară să parcurgă mai mult de douăzeci şi şapte de mii de ori două sute de milioane de leghe? Căci asta ar trebui să se-ntîmple, dacă pămîntul nu s-ar învîrti în jurul lui însuşi în douăzeci şi patru de ore. Cum pot stelele fixe să meargă aşa de repede? Aia care locuiesc pe ele ar ameţi!"

"Dacă locuia cineva pe ele. Dar asta est petitio prinkipii."

Şi-i explica faptul că era uşor să inventezi un singur argument în favoarea mişcării soarelui, pe cînd, în schimb existau foarte multe argumente împotriva mişcării pămîntului.

"Ştiu foarte bine", răspundea Roberto, "că Ecleziastul spune terra autem in aeternum stat, sol oritur, şi că Ioşua a oprit soarele, nu pămîntul. Dar chiar dumneavoastră m-aţi învăţat că dacă citim Biblia în litera ei, ar trebui să fi fost lumina înainte de crearea soarelui. Ca atare, cartea sacră trebuie citită cu un grăuncior de sare, şi chiar Sfîntul Augustin ştia că aceasta vorbeşte de multe ori more allegorico..."

Părintele Caspar zîmbea şi-i amintea că de multă vreme iezuiţii nu-şi mai învingeau adversarii cu chiţibuşuri luate din scripturi, ci cu argumente imbatabile întemeiate pe astronomie, pe sens, pe judecăţi matematice şi fizice.

"Care judecăţi, adicătelea?" întreba Roberto rîcîindu-şi niţelul jeg de pe pîntece.

Adicătelea, răspundea atins părintele Caspar, puternicul argument al Roţii: "Acum tu ascultă pe mine. Gîndeşte la o roată, bine?"

"Mă gîndesc la o roată".

"Bravo, aşa gîndeşti şi tu, în loc faci pe maimuţoiul şi repeţi ce ai auzit la Paris. Acum tu gîndeşti că această roată e înfiptă într-un ţăruş ca şi cum era roata unui olar, et tu vrei faci să se învîrtă roata asta. Ce faci tu?"

"Pun mîinile, sau pun un deget pe marginea roţii, mişc degetul, şi roata se-nvîrte."

"Nu crezi că făceai mai bine să pui pe ţăruşul, din centrul roţii, şi încerci faci să se-nvîrtă el?"

"Nu, ar fi imposibil..."

"Aşa! Iar galileienii şi copernicanii tăi vor să pună soarele nemişcat în centrul universului să facă să se mişte tot marele cerc al planetelor în jur, în loc să gîndească că mişcarea este dată de cercul mare al cerurilor, pe cînd pămîntul poate sta oprit în mijloc. Cum putuse Domnul Dumnezeu pună Soarele în acel loc mic et pămîntul coruptibil şi întunecat în printre stelele luminoase et eterne? înţeles eroarea ta?"

"Păi, soarele trebuie să existe în mijlocul universului! Corpurile în natură au nevoie de acest foc radical şi ca el să locuiască în inima regatului, ca să satisfacă nevoile tuturor părţilor. Cauza generării nu trebuie pusă în centrul a toate? Natura nu şi-a pus sămînţa în genitale, la jumătatea drumului dintre cap şi picioare? Şi seminţele nu sînt în centrul merelor? Iar sîmburele nu-i în mijlocul piersicii? Şi, prin urmare, pămîntul, care are nevoie de lumina şi de căldura acelui foc, se învîrte în jurul lui ca să primească pe toate părţile virtutea solară. Ar fi ridicol să credem că soarele s-ar învîrti în jurul unui punct de care n-ar avea nevoie, şi-ar fi ca şi cum ai zice, văzînd o ciocîrlie friptă, că pentru a o găti trebuie să-nvîrtim vatra în jurul ei..."

"A, da? Şi atunci cînd episcopul dă ocol bisericii ca să binecuvînteze pe ea cu cădelniţa tu ai vrea ca biserica să se-nvîrtă în jurul episcopului? Soarele poate să se învîrtă pentru că-i din element ignic. Şi tu ştii bine că focul zboară şi se mişcă şi niciodată stă pe loc. Ai tu văzut vreodată munţii să se mişte? Et atuncea cum se mişcă pămîntul?"

"Razele soarelui, ajungînd să se lovească de el, îl fac să se-nvîrtă, aşa cum putem face să se-nvîrtă o minge lovind-o cu mîna, iar dacă mingea-i mică, chiar şi cu suflarea noastră... Şi, în sfîrşit, voiţi ca Dumnezeu să pună soarele să alerge, care este de patru sute şi treizeci şi patru de ori mai mare decît pămîntul, numai ca să poată să ne crească nouă varza?"

Ca să dea cea mai mare vigoare teatrală acestei din urmă obiecţii, Roberto voise să-şi îndrepte degetul către părintele Caspar, şi de aceea întinsese braţul şi dăduse din picioare ca să iasă mai la vedere, depărtîndu-se de carena vasului. În mişcarea aceasta, nici mîna cealaltă nu se mai ţinea bine, capul i se dăduse pe spate şi Roberto ajunsese sub apă, fără ca apoi să mai izbutească, cum am mai spus, să se mai apuce de funie, prea larg lăsată, ca să revină la suprafaţă. Se comportase atunci ca toţi cei care pînă la urmă se îneacă, făcînd mişcări dezordonate şi înghiţind şi mai multă apă, pînă ce părintele Caspar întinsese cum trebuie funia aducîndu-l la loc pe scăriţă. Roberto urcase înapoi jurînd că niciodată n-avea să se mai întoarcă acolo.

"Mîine tu încerci din nou. Apa sărată este ca un medicament, nu gîndi că era un rău mare", îl consolă pe punte Caspar. Şi pe cînd Roberto se împăca din nou cu marea pescuind, Caspar îi explica cîte şi ce avantaje ar fi tras amîndoi dacă ar fi ajuns pe Insulă. Nici nu mai merita osteneala să pomenească de redobîndirea bărcii, cu care ar fi putut să umble ca nişte oameni liberi între corabie şi uscat şi ar fi avut acces la Văzătoarea Malteză.

Din cîte spune Roberto despre povestea asta, trebuie dedus că invenţia aceea depăşea posibilităţile lui de înţelegere ― sau că spusele părintelui Caspar, aşa cum îi erau şi altele, erau frînte de elipse şi de exclamaţii, cu ajutorul cărora părintele vorbea aci de forma ei, aci de ceea ce făcea şi aci de îdeea care stătuse la baza ei.

Iar Ideea nici măcar nu era a sa. Despre Văzătoare aflase scotocind printre hîrtiile unui confrate defunct, care la rîndu-i aflase despre ea de la un alt confrate care, în timpul unei călătorii în prea nobila insulă a Maltei, sau mai bine zis Melita, auzise slăvindu-se acest instrument ce fusese construit din ordinul Eminentisimului Principe Johannes Paulus Lascaris, Mare Maestru al acelor faimoşi Cavaleri.

Cum anume era Specula aceea, nici unul nu văzuse vreodată: de la primul confrate rămăsese doar o cărţulie cu schiţe şi însemnări, dealtfel şi ea acum dispărută. Iar pe de altă parte, se văieta Caspar, acel opuscul însuşi "era din cale-afară de pe scurt înscriptat, cu nullo schemate visualiter patefacto, nici vreo tabulă sau rotulă, et nulla instructione apposita.

Pe baza acestor sărăcăcioase însemnări părintele Caspar, în cursul lungii călătorii pe Daphne, punîndu-i la treabă pe dulgherii de la bord, desenase din nou, sau răstălmăcise feluritele elemente ale acelei tehnasme, montîndu-le apoi pe Insulă şi preţuindu-i în loco nenumăratele virtuţi ― iar Specula trebuia să fie cu-adevărat o Ars Magna în carne şi oase, sau mai bine zis în lemn, fier, pînză şi alte substanţe, un soi de Mega Horologiu, o Carte însufleţită în stare să dea la iveală toate tainele Universului.

Dînsa ― zicea părintele Caspar cu ochii aprinşi ca doi tăciuni ― era o Unică Sintagmă de Novisime Instrumente Phyzice şi Mathematice, "prin roţi şi cicluri aranjate cu mare artă". Apoi desena pe punte sau în aer cu degetul, şi-i spunea să se gîndească la o primă parte a ei, circulară, cum s-ar zice baza sau fundamentul, care arată Orizontul Nemişcat, cu Roza celor treizeci şi două de Vînturi şi cu toată arta Navigatorie cu prevederile oricărei furtuni. "Partea de Mijloc", adăuga el apoi, "care pe bază edificată este, închipuie un Cub cu cinci lature -închipui tu? ― nein, nu cu şase, a şasea se sprijină pe bază şi deci tu nu vezi pe ea. Pe prima faţă a Cubului, id est Chronoscopium Universale, poţi opt roate în cycluri perene aranjate să vezi, care reprezintă Calendarul lui Iuliu şi al lui Gregoriu şi cînd anume vin la rînd duminicile, şi Epactele, et Cercul Solar, et Sărbătorile Schimbătoare şi Pascale, et luna nouă şi luna plină, pătrarul Soarelui et al Lunii. În Cubilaterul secund, id est das Horoscopium, prin care fiind dată hora curentă din Malta, curentă poţi să găseşti care oră este în restul globului nostru. Et găseşti o Roată cu două Planisfere, din care unul arată et învaţă tot Primul Mişcător scientia, al doilea despre Octava Sphaera et de spre Stelele Fixe doctrina şi mişcarea. Et fluxul et refluxul, adicăte decrementul şi incrementul mărilor, de mişcarea Lunei în tot Universul mişcate..."

Asta era latura cea mai pasionantă. Cu ajutorul ei se putea cunoaşte acel Horologium Catholicum despre care s-a mai spus, cu ora misiunilor iezuite de pe orice meridian; nu doar atît, ea părea chiar să ia asupră-şi funcţiile unui bun astrolab întrucît dezvăluia şi mărimea zilelor şi a nopţilor, înălţimea soarelui cu proporţia Umbrelor drepte, şi ascensiunile drepte şi oblice, durata crepusculelor, culminaţia stelelor fixe în fiece an, lună şi zi. Şi tocmai cătînd şi cătînd pe latura aceea, părintele Caspar ajunsese la certitudinea că se afla în sfîrşit pe meridianul antipod.

Era apoi o a treia latură care conţinea în şapte roţi alcătuirea întregii Astrologii, toate viitoarele eclipse ale soarelui şi ale lunii, toate figurile astrologice pentru timpurile agriculturii, ale medicinei, ale artei navigaţiei,   dimpreună cu cele douăsprezece semne ale locuinţelor cereşti, şi fiziognomia lucrurilor naturale care de fiecare semn atîrnă, şi Casa corespunzătoare.

Nu-mi vine să redau aici tot ce-şi notează Roberto, deci citez cea de a patra latură, care ar fi trebuit să spuie toate minunăţiile medicinei, adică botanice, spagirice, chimice şi hermetice, cu medicamentele simple şi cu cele compuse, separate din substanţe minerale sau animale precum şi toată "Alexipharmaca atractivă, lenitivă, purgativă, molificativă, digestivă, corosivă, conglutinativă, aperitivă, calefactivă, frigorificativă, mundificativă, atenuativă, incisivă, soporificativă, diuretică, narcitică, caustică şi confortativă."

Nu izbutesc să explic şi cam inventez ce anume se petrecea pe cea de a cincea latură, cu alte cuvinte acoperişul cubului, paralel cu linia orizontului, care părea aşezată ca o boltă cerească. Însă se pomeneşte şi o piramidă, ce nu putea avea baza egală cu cubul, altfel ar fi acoperit cea de a cincea latură şi care poate că, mai verosimil, acoperea cubul întreg ca un cort ― dar atunci ar fi trebuit să fie din material transparent. Sigur este că cele patru feţe ale ei ar fi trebuit să reprezinte cele patru zări ale lumii, şi pentru fiecare din ele alfabetele şi limbile diferitelor popoare, cuprinzînd şi elementele primitivei Limbi Adamice, hieroglifele Egiptenilor şi caracterele chinezilor şi ale Mexicanilor, iar părintele Caspar o descrie ca pe o "Sphynx Mystagoga, un Oedipus Aegyptiacus, o Monadă Hieroglifică, o Clavis Convenientia Linguarum, un Theatrum Cosmographicum Historicum, o Sylva Sylvarum a oricărui alfabet natural şi artificial, o Architectură Curioasă Nouă, un Candelabru Combinatoriu, o Mensa Isiaca, un Metametricon, o Synopsis Anthropoglotogonica, o Basilica Cryptographica, un Arnphiteatrum Sapientiae, o Cryptomenesis Patefacta. un Catoptron Polygraphicum, un Gazophylacium Verborum, un Mysterium Artis Steganographicae, o Arca Arithmonologica, un Archetypon Polyglotta,o Eisagoge Horapollinea, un Congestorium Artificiosae Memoriae, un Pantometron de Furtivis Literarum Notis, un Mercurius Redivivus, un Etymologicon Lustgărtlein!"

Că toată ştiinţa aceea era destinată să rămînă apanajul lor privat, condamnaţi cum erau să nu mai regăsească niciodată calea de-ntoarcere ― asta nu-l îngrijora pe iezuit, nu ştiu dacă din pricina încrederii în Providenţă sau de dragul cunoaşterii ce-şi este sieşi scop. Dar ceea ce mă izbeşte este că în momentul acela nici lui Roberto nu-i trecea prin cap nici un gînd realist şi că începea să considere acostarea pe Insulă ca pe evenimentul ce ar fi dat sens, şi încă pentru totdeauna, vieţii lui.

Mai întîi de toate, în ceea ce-l privea, în legătură cu Văzătoarea, l-a izbit doar gîndul că oracolul acela îi putea spune unde era şi ce făcea, în timpul ăsta, Doamna lui. Dovadă că unui îndrăgostit, chiar şi ocupat cu exerciţii corporale foarte folositoare, e zadarnic să-i vorbeşti de Nupţii Siderale, căci caută mereu să afle ceva despre frumoasa-i povară şi dulcele-i chin.

Dealtminteri, orice-i spunea maestrul său despre înot, el visa la o Insulă ce nu i se-mbia dinainte-i în prezentul în care se afla, ci, din poruncă divină se odihnea în irealitatea sau mai bine zis în nefiinţa zilei de ieri.

Lucrul la care se gîndea cînd înfrunta valurile era speranţa de a ajunge pe o insulă care fusese ieri, şi-al cărei simbol părea a fi Porumbiţa de Culoarea Naramzei, de neprins ca şi cum zburase în trecut.

Roberto era încă frămîntat de idei nelămurite, ghicea că voia alt lucru decît cel al părintelui Caspar, dar nu-şi putea da seama bine ce. Şi trebuie să-i înţelegem nesiguranţa, pentru că era primul om din istoria speciei căruia i se oferise putinţa să înoate-ndărăt cu douăzeci şi patru de ore.

În orice caz, se convinsese cu-adevărat că trebuia să înveţe să înoate şi ştim cu toţii că un singur motiv puternic te ajută să depăşeşti mii de spaime. De aceea îl găsim din nou încercînd în ziua următoare.

În această fază părintele Caspar îi explica tocmai că, dacă ar fi dat drumul scăriţei şi şi-ar fi mişcat liber mîinile, ca şi cum s-ar fi luat după ritmul unei cete de muzicanţi, lăsîndu-şi picioarele să se mişte în voie, marea l-ar fi ţinut. Îl pusese să încerce, întîi cu funia întinsă, apoi lungind funia fără să i-o spună sau vestindu-l cînd deja elevul ar fi căpătat siguranţă. E adevărat că Roberto, cînd îl anunţase, simţise imediat că se duce la fund, însă strigînd, dăduse instinctiv din picioare şi văzu că rămîne cu capul la suprafaţă.

Aceste încercări duraseră mai bine de o jumătate de oră iar Roberto începea să simtă că se poate menţine în plută. Dar de îndată ce încerca să se mişte cu mai mare vioiciune, îşi arunca şi capul înapoi. Atunci părintele Caspar îl încurajase să urmeze tendinţa aceea şi să înainteze cu capul dat pe spate cît putea, cu trupul întins şi foarte puţin arcuit, cu braţele şi picioarele desfăcute ca şi cum ar fi trebuit să atingă permanent circumferinţa unui cerc: avea să se simtă ca purtat de un hamac şi ar fi putut sta în el ore în şir, ba chiar să şi doarmă, sărutat de unde şi de soarele oblic al asfinţitului. Oare cum de ştia părintele Caspar toate lucrurile astea, fără să fi înotat vreodată? Prin Theoria Physico-Hydrostatică, zicea el.

Nu-i fusese uşor să găsească poziţia potrivită, Roberto riscase să se sugrume cu frînghia de-atîtea rîgîituri şi strănuturi, dar se pare că la un moment dat echilibrul fusese atins.

Roberto simţea pentru prima oară marea ca pe un prieten. Urmînd instrucţiunile părintelui Caspar, începuse chiar să-şi mişte şi braţele, şi picioarele: ridica uşor capul, îl arunca îndărăt, se obişnuise să aibă apa în urechi şi să-i suporte presiunea. Putea chiar vorbi şi striga ca să se facă auzit la bord.

"Dacă acum tu vrei, te răsuceşti", chiar îi zisese la un moment dat Caspar. "Tu cobori braţul drept, ca şi cum ar atîrna sub corpul tău, ridici uşor umărul stîng, şi iată că te afli cu burta în jos!"

Nu specificase că în timpul acestei mişcări trebuia să-ţi ţii respiraţia, dat fiind că te pomeneşti cu faţa sub apă şi anume sub o apă care atîta aşteaptă ca să exploreze nările Intrusului. În cărţile de Mechanică Hydraulico-Pneumatică nu scria asta. Aşa că, printr-o ignoratio clenebi de-a părintelui Caspar, Roberto mai înghiţise încă o găleată de apă sărată.

Însă de-acum învăţase să înveţe. Încercase de două-trei ori să se-ntoarcă de pe o parte pe alta şi înţelesese un principiu, necesar oricărui înotător, anume că atunci cînd ai capul sub apă nu-i musai să respiri ― nici măcar pe nas, ci, din contră, să sufli cu putere ca şi cum ai vrea să dai afară din plămîni tocmai cîtimea aceea de aer de care ai nevoie. Lucru lesne de intuit şi nu tocmai, cum se vede din povestea noastră.

Totuşi înţelesese şi că-i venea mai uşor să stea întins pe spate, cu faţa la aer, decît cu faţa în jos. Mie mi se pare tocmai invers, însă Roberto învăţase mai întîi în felul ăsta şi timp de o zi sau două continuă aşa. Iar între timp dialoga despre sistemele maxime.

Începuseră iar să vorbească despre mişcarea pămîntului şi părintele Caspar îi dăduse de gîndit cu Argumentul Eclipsei. Luînd pămîntul din centrul lumii şi punînd în centrul ei soarele, trebuie să pui pămîntul ori sub lună, ori deasupra lunii. Dacă-l punem dedesubt, n-o să mai fie niciodată eclipsă de soare pentru că, luna fiind deasupra soarelui sau mai jos decît pămîntul, n-o să mai poată niciodată să se vîre între pămînt şi soare. Dacă-l punem deasupra, nu va mai fi niciodată eclipsă de lună deoarece, pămîntul fiind deasupra ei, n-o să se mai poată vîrî niciodată între ea şi soare. Şi în plus astronomia n-ar mai putea să prezică, aşa cum a făcut-o totdeauna foarte bine, eclipsele, pentru că ea îşi rostuieşte calculele după mişcările soarelui, iar dacă soarele nu s-ar mişca, toată munca ei ar fi în zadar.

Să luăm apoi argumentul Arcaşului. Dacă pămîntul s-ar învîrti la fiecare douăzeci şi patru de ore, cînd se trage o săgeată drept în sus, aceasta ar cădea la apus, la multe mile distanţă de cel ce a tras-o. Asta ar fi ca şi cu Argumentul Turnului. Dacă s-ar lăsa să cadă o greutate de pe latura occidentală a unui turn, ea n-ar trebui să cadă la poalele construcţiei, ci mult mai încolo, şi deci n-ar trebui să cadă vertical, ci în diagonală, pentru că între timp turnul (odată cu pămîntul) s-ar fi mişcat spre răsărit. Însă cum toată lumea ştie din experienţă că greutatea aceea cade perpendicular, iată că mişcarea terestră se dovedeşte a fi vorbă goală.

Ca să nu mai spunem de Argumentul Păsărilor, care, dacă pămîntul s-ar roti în cuprinsul unei zile, n-ar putea niciodată, atunci cînd zboară, să se împotrivească rotirii lui, nici dacă ar fi neobosite. Pe cînd noi vedem foarte bine că, chiar dacă mergem călare în direcţia soarelui, orice pasăre ne ajunge din urmă şi ne şi lasă.

"Bine, bine. Nu ştiu să răspund la obiecţia domniei-voastre. Însă am auzit spunîndu-se că dacă rotim pămîntul şi toate planetele, şi lăsăm soarele să stea pe loc, se explică o mulţime de fenomene, pe cînd Ptolemeu a trebuit să inventeze şi şpiciclurile, şi adevărurile admise din respect, şi cîte alte parascovenii care nu există defel, nici în cer nici pe pămînt.

"Eu iert pe tine dacă voiai face un Witz. Dar dacă tu serios vorbeşti, atunci îţi spun că eu nu sînt un păgîn ca Ptolemeu şi ştiu foarte bine că el multe greşeli a comis. Şi pentru aceasta eu cred că foarte marele Ticone din Uranimburg o idee foarte justă avut: el a gîndit că toate planetele care noi cunoaştem, adică Jupiter, Marte, Venus, Mercurius et Saturnus în jurul soarelui se rotesc, dar soarele se învîrteşte cu ele în jurul pămîntului, iar în jurul pămîntului se învîrte luna, dar pămîntul stă nemişcat în cercul stelelor fixe. Aşa tu explici erorile lui Ptolemeu et nu zici herezii, pe cînd Ptolemeu erori făcea şi Galileu herezii zicea. Et nu eşti obligat să explici cum poate pamîntul, care este aşa de greu, să meargă la plimbare prin cer".

"Dar soarele şi stelele fixe cum pot?"

"Tu zici că sunt grele. Eu, nu. Sunt corpuri cereşti, nu sublunare! Pamîntul da, este greu."

"Atunci o corabie cu o sută de tunuri cum poate să călătorească pe mare?"

"Pentru că marea o trage şi vîntul o împinge."

"Atunci, dacă vrem să spunem lucruri noi fără să-i supărăm pe cardinalii de la Roma, eu am auzit de un filosof de la Paris care zice că cerurile sunt materie lichidă, ca o mare ce se-nvîrte pretutindeni, formînd un fel de bulboane marine... un fel de tourbillons..."

"Ce este asta?"

"Nişte vîrtejuri".

"Ach, so, vortices, ja. Dar ce fac aceste vortices?"

"Păi, anume vîrtejurile astea atrag planetele să se-nvîrti şi tot un vîrtej duce şi pămîntul în jurul soarelui, dar vîrteju-i cel care se mişcă. Pămîntul stă nemişcat în vîrtejul care-l tîrăşte."

"Prea bine, domnule Roberto! Tu nu voiai ca cerurile să fie de cristal, pentru că temeai că cometele ar sparge pe ele, însă îţi place să fie lichide aşa ca păsările să înece în ele! Dealtfel, această idee cu vortices explică fapt că pămîntul în jurul soarelui învîrte, dar nu şi că în jurul său însuşi învîrte ca un titirez cu care joacă copiii!"

"Bine, dar filosoful acela spunea că şi în cazul ăsta se-nvîrte suprafaţa mărilor şi crusta superficială a globului nostru, pe cînd centrul său din adînc stă pe loc. Aşa cred."

"Încă şi mai stupid ca înainte. Unde a scris domnul acela asta?"

"Nu ştiu, cred că a renunţat să mai scrie cartea, sau s-o publice. Nu voia să-i mînie pe iezuiţi, deoarece ţine mult la ei."

"Atunci eu prefer domnul Galileu care gînduri heretice avea, dar le-a mărturisit la cardinali plini de iubire, et nici unul pe el nu a ars. Mie nu-mi place celălalt domn care are gînduri şi mai heretice şi nu mărturiseşte, nici măcar la iezuiţi, care prietenii lui. Poate Dumnezeu într-o zi iartă Galileu, dar pe el nu."

"Oricum, mi se pare că pe urmă şi-a corectat această idee dintîi. Pare că toată îngrămădirea de materie care ţine de la soare pînă la stelele fixe se-nvîrte într-un cerc mare, transportată de vîntul acela..."

"Dar nu ziceai că cerurile erau lichide?"

"Pasă-mi-te că nu, poate că-s un vînt mare..."

"Vezi? Nici măcar tu ştii..."

"Ei, bine, vîntul ăsta face să meargă toate planetele în jurul soarelui şi în acelaşi timp face să se-nvîrtă soarele în jurul lui însuşi. Tot aşa, există un vîrtej mai mic care face să se-nvîrtă luna în jurul pămîntului şi pămîntul în jurul lui însuşi. Şi totuşi nu se poate spune că pămîntul se mişcă, pentru că cel ce se mişcă-i vîntul. În acelaşi fel, dacă eu aş dormi pe Daphne, iar Daphne ar merge către insula aceea de la apus, eu aş trece de la un loc la altul şi totuşi nimerii n-ar putea spune că trupul meu s-a mişcat, iar în ceea ce priveşte mişcarea zilnică, e ca şi cum eu aş şedea pe-o roată mare de olar ce se mişcă şi, desigur, ţi-aş arăta domniei tale mai întîi faţa şi apoi spinarea, dar nu eu m-aş mişca, ci roata."

"Asta este hypothesis de la un maliţioz ce voieşte a fi heretic, dar să nu pară că este. Dar tu îmi spune acum unde stau stelele. Şi Ursa Major întreagă, et Perseus, se rotesc în acelaşi vîrtej?"

"Păi, toate stelele pe care le vedem sînt tot atîţia sori şi fiecare-i în centrul unui vîrtej al său, şi tot universul e-o mare horă de vîrtejuri de sori nenumăraţi şi planete nenumărate şi infinit de multe, chiar şi dincolo de ceea ce vede ochiul nostru, fiecare avîndu-şi locuitorii săi!"

"Ah! Aici voiam eu aduc pe tine şi pe foarte heretici ai tăi amici! Asta vreţi voi, lumi infinite!"

"Daţi-mi voie să cred cel puţin că nu-i numai una. Altfel unde-ar fi pus Dumnezeu infernul? Doar nu-n măruntaiele pămîntului."

"De ce nu acolo?"

"Pentru că", iar aici Roberto repeta, într-un mod destul de aproximativ, un argument pe care-l auzise la Paris şi n-aş putea jura că socotelile lui erau exacte, "diametrul centrului pămîntesc măsoară 200 de mile italieneşti, iar dacă le facem cubajul, avem opt milioane de mile. Considerînd că o milă italienească cuprinde două sute şi patruzeci de mii de picioare englezeşti şi că Domnul trebuie să-i fi păstrat fiecărui osîndit măcar şase picioare cubice, infernul n-ar putea ţine-n el decît patruzeci de milioane de osîndiţi, număr ce mi se pare prea mic, cînd te gîndeşti cîţi oameni răi au trăit pe lumea asta a noastră de la Adam şi pînă-n ziua de azi".

"Aşa ar fi", răspundea Caspar, fără să-şi mai bată capul să facă proba, "dacă damnaţii stăteau înlăuntru cu trupul. Însă asta numai după Învierea în Trup şi după Judecata de Apoi! Iară atunci nu vor mai fi nici pămîntul, nici planetele, ci alte ceruri et pămînturi noi!"

"De acord, dacă-s doar spirite damnate, or putea sta şi o mie de milioane, fie şi pe vîrful unui ac. Însă există şi stele pe care noi nu le vedem cu ochiul liber, dar care se pot vedea cu luneta domniei voastre. Ei, bine, nu vă puteţi gîndi la un telescop de o sută de ori mai puternic, ce v-ar îngădui să vedeţi alte stele, iar pe urmă la unul de o mie de ori mai puternic, care să vă poată arăta stele şi mai depărtate, şi tot aşa, ad infinitum? Vreţi să puneţi o limită creaţiunii?"

"Biblia nu vorbeşte despre aceasta".

"Biblia nu vorbeşte nici de Jupiter, şi totuşi domnia ta alaltăseară te uitai la el cu blestemata aia de lunetă a domniei tale.."

Însă Roberto ştia şi care avea să fie adevărata reacţie a iezuitului: la fel cu a abatelui din seara aceea în care Saint-Savin îl înfruntase în duel: că dac-ar fi lumi infinite n-am mai izbuti să mai dăm un sens Mîntuirii şi că eşti constrîns ori să te gîndeşti la infinit de multe Calvaruri, ori la strămoaşa noastră, pămîntul, ca un punct privilegiat al Cosmosului, pe care Dumnezeu i-a îngăduit Fiului său să coboare, ca să ne mîntuie de păcat, pe cînd altor lumi nu le-a făcut hatîrul ăsta ― în ciuda bunătăţii lui fără de margini. Şi-ntr-adevăr, asta a şi fost reacţia părintelui Caspar, fapt ce-i dădu lui Roberto prilejul să-l asalteze din nou.

"Cînd a avut loc păcatul lui Adam?"

"Confraţii mei calcule matematice perfecte faceau, pe baza Scripturii: Adam a păcătuit cu trei mii nouă sute şi optzeci şi patru de ani înainte de venirea Domnului Nostru Isus Hristos."

"Ei, bine, poate domnia ta nu ştii că cei ce-au călătorit în China, printre care mulţi confraţi de-ai domniei tale, au găsit listele cu monarhii şi cu dinastiile chinezilor, din care se deduce că împărăţia Chinei exista mai dinainte de acum şase mii de ani, adică înainte de păcatul lui Adam, iar dacă astfel stau lucrurile cu China, cine ştie cu cîte alte popoare nu-i la fel. Aşa că păcatul lui Adam, ca şi mîntuirea evreilor şi frumoasele adevăruri ale Sfintei noastre Biserici Romane ce au derivat de acolo, privesc numai o parte a omenirii. Dar mai este o altă parte a neamului omenesc care n-a fost atinsă de păcatul originar. Asta nu ştirbeşte cu nimic nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, care s-a purtat cu Adamiţii la fel ca tatăl din parabolă cu Fiul Risipitor, sacrificîndu-şi fiul doar pentru ei. Dar după cum, prin faptul că a tăiat viţel cel mai gras pentru fiul cel păcătos, tatăl acela nu-i iubea mai puţin pe ceilalţi fraţi, buni şi virtuoşi, la fel şi Creatorul nostru îi iubeşte cu mult drag pe Chinezi şi pe toţi ceilalţi ce s-au născut înainte de Adam şi se bucură că ei nu au căzut în păcatul originar. Dacă aşa s-a întîmplat pe pămînt, de ce să nu se fi-ntîmplat şi pe stele?"

"Dar cine a spus ţie astă gugumănie?" strigase scos din sărite părintele Caspar.

"O spun mai mulţi. Iar un înţelept arab a spus că asta poate fi dedus şi dintr-o pagină a Coranului."

"Şi tu spui mie că Koranul dovedea adevărul unui lucru? Oh, Dumnezeule atotputernic, rog trăzneşte pe acest fluşturatic şi zvînturatic, trufaş obraznic dezmăţat răzvrătit, fiară de horn, drac, cîine şi demon, javră blestemată şi turbată, ca el să nu mai pune picior pe astă corabie!"

Şi părintele Caspar ridicase funia şi o făcuse să plesnească ca un bici, mai întîi lovindu-l pe Roberto peste faţă, apoi lăsînd-o în jos slăbită. Roberto se răsturnase cu faţa în jos, se zbătuse orbeşte, nu reuşea să tragă frînghia îndeajuns ca s-o întindă, urla după ajutor înghiţind la apă, iar părintele Caspar îi strigă că voia să-l vadă dîndu-şi duhul şi căscînd gura în agonie, pînă o să se afunde în infern, aşa cum se cuvenea unui nelegiuit ca el.

Apoi, pentru că avea suflet de creştin, cînd i se păruse că Roberto a fost pedepsit de ajuns, îl trăsese sus. Iar pentru ziua aceea se terminase atît lecţia de înot cît şi cea de astronomie, iar cei doi se duseseră fiecare la culcare pe contul lui, fără să-şi mai vorbească.

Se împăcaseră din nou a doua zi. Roberto mărturisise că el în ipoteza aceea cu vîrtejurile nu credea deloc, şi considera mai degrabă că lumile infinite erau efectul unei învîrtini de atomi în gol şi că asta nu excludea deloc să existe o divinitate providenţială care le poruncea acestor atomi şi-i orînduia după decretele sale, aşa cum îl învăţase Canonicul de Digne. Părintele Caspar însă respingea şi această idee, care presupunea un gol în care să se mişte atomii, iar Roberto nu mai avea chef să stea la discuţie cu o Parcă atît de milostivă care, în loc să-i taie firul ce-l ţinea în viaţă, i-l lungea peste măsură.

După promisiunea că n-o să mai fie ameninţat cu moartea, îşi reluase experimentele. Părintele Caspar îl tot convingea să-ncerce să se mişte în apă, căci ăsta-i principiul oricărui meşteşug al nataţiei şi-i sugera mişcări lente cu mîinile şi cu picioarele, dar Roberto prefera să lenevească făcînd pluta.

Părintele Caspar îl lăsa să lenevească şi profita de asta ca să-i spună de-a fir a păr celelalte argumente ale lui împotriva mişcării pămîntului. În primis, Argumentul Soarelui. Acesta, dacă ar sta nemişcat, iar noi, exact la jumătatea zilei l-am privi din centrul unei camere printr-o fereastră şi pămîntul s-ar învîrti cu iuţeala cu care se spune ― şi-i cale lungă de făcut ca să realizeze o rotire completă în douăzeci şi patrii de ore ― într-o clipită soarele ar dispărea din vederea noastră.

Venea apoi Argumentul Grindinei. Aceasta cade cîteodată timp de o oră încheiată, dar, chit că norii se duc spre răsărit sau spre apus, spre miazănoapte sau spre miazăzi, nu acoperă niciodată cîmpia pe mai mult de douăzeci şi patru sau treizeci de mile. Însă dacă pămîntul s-ar învîrti, atunci cînd norii cu grindină ar fi duşi de vînt împotriva mişcării acestuia, ar trebui să dea grindină pe cel puţin trei-patru sute de mile de cîmpie.

Urma Argumentul Norilor Albi, care plutesc în văzduh cînd remea-i liniştită, şi par să meargă pururea cu aceeaşi încetineală; pe cînd, dacă s-ar învîrti pămîntul, cei ce se duc spre apus ar trebui să meargă cu o iuţeală nemaipomenită.

Se încheia cu Argumentul Animalelor Terestre, care din instinct ar trebui să se mişte totdeauna către orient, ca să urmeze mişcarea pămîntului care le guvernează; şi-ar trebui să arate mare aversiune să se mişte către occident, fiindcă ar simţi că asta-i o mişcare contra naturii.

Roberto accepta pentru puţin timp toate argumentele acelea, însă pe urmă nu le mai putea înghiţi şi se împotrivea la toată ştiinţa aceea cu al său Argument al Dorinţei.

"Dar, în sfirşit", îi spunea, "nu-mi luaţi bucuria de a crede că aş putea să mă înalţ în zbor şi să văd în douăzeci şi patru de ore pămîntul învîrtindu-se pe sub mine şi aş vedea trecînd atîtea feţe omeneşti, albe, negre, galbene, măslinii, cu pălării sau cu turbane, şi oraşe cu clopotniţe cînd ascuţite, cînd rotunde, cu cruce sau cu semilună şi cetăţi cu turnurile de porţelan şi sate cu colibe, iar pe irochezi pregătindu-se să mănînce de viu un prizonier de război şi femeile din Tesso dîndu-şi osteneala să-şi vopsească buzele-n albastru pentru bărbaţii cei mai urîţi de pe planetă, iar pe cele din Camul, pe care soţii lor le oferă în dar primului venit, cum se spune  în cartea domnului Milione...

"Vezi tu? Bine zic eu: cînd voi la filosofia voastră în tavernă gîndiţi, totdeauna sunt gînduri de libidine! Iar dacă n-ai fi avut gîndurile astea, această călătorie tu puteai face dacă Dumnezeu îţi dădea harul să te-nvîrţi tu în jurul pămîntului şi nu era un har mai mic decît să te lase atîrnat în cer."

Roberto nu era convins, dar nu mai ştia ce replică să dea. Atunci lua calea cea mai lungă, pornind de la alte argumente auzite, care nici ele nu i se păreau deloc în contradicţie cu ideea unui Dumnezeu chibzuit şi-l întreba pe Caspar dacă era de acord să considere natura ca pe un teatru grandios din care noi vedem numai ceea ce autorul a pus în scenă. Din locul nostru noi nu vedem teatrul aşa cum e realmente: decorurile şi maşinile au fost puse în aşa fel încît să facă o frumoasă impresie de departe, în timp ce roţile şi contragreutăţile ce produc mişcările au fost ascunse vederii noastre. Şi totuşi dacă în stal s-ar afla un om de meserie, ar fi capabil să ghicească cum s-a obţinut ca o pasăre mecanică să se ridice aşa dintr-odată în zbor. Aşa ar trebui să facă filosoful în faţa spectacolului universului. Sigur că dificultatea pentru filosof e mai mare, pentru că în natură sforile mecanismelor sînt ascunse atît de bine încît multă vreme ne-am întrebat cine le mişca. Şi totuşi, chiar în teatrul ăsta al nostru, dacă Phaeton urcă spre soare este pentru că-i tras de nişte sfori, iar o contragreutate coboară în jos.

Ergo (triumfa în cele din urmă Roberto, regăsind motivul pentru care începuse să divagheze în felul acela), decorul ne arată soarele ce se-nvîrteşte, însă natura maşinăriei e cu totul alta, şi nici nu ne putem da seama din primul moment. Noi vedem spectacolul, dar nu şi scripetele ce-l pune în mişcare pe Phoebus, căci noi ne aflăm chiar pe roata acelui scripete ― şi ajuns aici, Roberto se pierdea, pentru că, dacă acceptai metafora scripetelui, o pierdeai pe aceea a teatrului şi tot raţionamentul lui devenea atît de pointu ― cum ar fi zis Saint-Savin ― încît îşi pierdea orice acuitate...

Părintele Caspar răspunsese că omul ca să facă să cînte o maşinărie trebuia să prelucreze lemn sau metal, să facă nişte găuri sau să-ntindă nişte corzi şi să le frece cu nişte arcuşuri, sau, de-a dreptul ― cum făcuse el pe Daphne ― să inventeze un meşteşug cu apă, în timp ce, dacă deschidem ciocul unei privighetori nu vedem nici o maşinărie de felul ăsta, semn că Domnul are căi deosebite de ale noastre.

Apoi întrebase, din moment ce Roberto privea cu ochi atît de buni sistemele solare infinite ce se roteau în cer, dacă nu admitea cumva că fiecare dintre aceste sisteme este parte a unui sistem şi mai mare care se-nvîrte la rîndu-i înlăuntrul unui sistem mult mai mare şi aşa mai departe ― astfel că, pornind de la premisele acelea, deveneai ca o fecioară victimă a unui seducător care-i face acestuia mai întîi o concesie şi foarte curînd va trebui să-i acorde mai mult, apoi şi mai mult, iar pe calea aceea nu se ştie pînă la ce capăt poţi ajunge.

Sigur, zisese Roberto, ne putem gîndi la orice. La vîrtejuri fără de planete, la vîrtejuri ce se izbesc unul de altul, la vîrtejuri care să nu fie rotunde, ci hexagonale, aşa încît pe fiecare faţă sau latură a lor să se îmbuce un alt vîrtej, toate laolaltă îmbinîndu-se ca nişte cămăruţe într-un fagure, sau să fie poligoane care, lipindu-se unul de altul, să lase goluri, pe care natura să le umple cu alte vîrtejuri mai mici, toate îmbucate între ele ca rotiţele ceasornicelor ― alcătuirea aceea a lor mişcîndu-se în cerul universului ca o roată mare ce se învîrte şi hrăneşte înlăuntru-i alte roţi ce se-nvîrt, fiecare cu nişte roţi mai mici ce se-nvîrt în jurul lor şi tot cerul acela mare parcurgînd în cer o revoluţie imensă ce durează milenii, poate în jurul unui alt vîrtej al vîrtejurilor de vîrtejuri... Şi ajuns aici, Roberto risca să se înece, din cauza marii învîrtejiri ce-l apuca aşa deodată.

Şi tocmai în acest moment îşi avu părintele Caspar triumful său. Atunci, explică el, dacă pămîntul se roteşte în jurul soarelui, iar soarele se învîrteşte în jurul a altceva (şi lăsînd la o parte a mai considera că acest altceva s-ar roti în jurul a altceva şi mai şi, la rîndul său), avem problema roulette-i ― de care Roberto ar fi trebuit să audă vorbindu-se la Paris, dat fiind că de la Paris venise în Italia printre galileieni, care gîndeau toate năzbîtiile, numai aşa ca să dezorganizeze lumea.

"Ce este aceea roulette?" întrebă Roberto.

"Tu poţi să o numeşti şi trochoides sau cycloides, dar nu schimbă nimic. Închipuie tu o roată."

"Aceea de mai înainte?"

"Nu, acum tu închipuie roata unui car. Et închipuie tu că pe cercul de la roata aceea este un cui. Acum închipuie că roata stă pe loc, et cuiul este chiar deasupra solului. Acum tu gîndeşte că merge carul şi roata învîrteşte. Ce crezi tu că întîmplă cu acest cui?".

"Hm, dacă roata se-nvîrte, la un moment dat cuiul va fi sus, apoi cînd roata-şi va fi făcut tot ocolul ei, se găseşte din nou la pămînt."

"Aşadar tu crezi că acest cui o mişcare ca cerul a făcut?"

"Păi, sigur. Bineînţeles că nu ca pătratul."

"Acum tu ascultă, papă-lapte ce eşti. Tu zici că acest cui se găseşte la pămînt în acelaşi punct unde era mai înainte?"

"Aşteptaţi o clipă... Nu, dacă carul mergea înainte, cuiul se găseşte la pămînt, dar cu mult mai încolo."

"Aşadar el nu făcut mişcare circulară".

"Nu, pe toţi sfinţii din rai", zisese Roberto.

"Tu nu trebuie zici Petoţisfinţiidinrai".

"Iertare. Dar ce fel de mişcare a făcut?"

"A făcut o trochoides, şi pentru ca tu înţelegi, spun că e aproape ca mişcarea unei mingi care tu arunci înaintea ta, apoi atinge pămînt, apoi face un alt cerc şi apoi din nou ― numai că în timp ce mingea la un moment dat face arcuri tot mai mici, cuiul tot mereu arce regurate face, dacă roata tot cu aceeaşi repeziciune merge."

"Şi ce va să zică asta?" întrebase Roberto întrezărindu-şi înfrîngerea.

"Asta va să spună că tu vrei a demonstrare atîtea vortices et lumi infinite, et că pămîntul se roteşte, et iată că pămîntul tău nu se mai roteşte, ci merge prin cerul infinit ca o minge, tumpf! tumpf! tumpf! ― ach ce mai mişcare mîndră pentru astă prea-nobilă planetă! Iar dacă teoria ta cu vortices e bună, toate corpurile cereşti făceau tumpf! tumpf! tumpf! ― acum lasă pe mine a rîdire, căci asta-i cea mai grosse distracţie din viaţa mea!"

Greu de răspuns la un argument atît de subtil şi de perfect geometric ― iar pe deasupra de o perfectă rea-credinţă, deoarece părintele Caspar ar fi trebuit să ştie că ceva asemănător s-ar fi petrecut şi dacă planetele se-nvîrteau aşa cum voia Ticone. Roberto se dusese să se culce, ud şi la propriu şi totodată ca un cîine plouat. În timpul nopţii reflectase ca să vadă dacă nu era mai bine să renunţe la toate ideile-i eretice despre mişcarea pămîntului. Ia să vedem, îşi spusese el, dacă în fond părintele Caspar ar avea dreptate şi pămîntul nu s-ar mişca (altfel s-ar mişca prea din cale-afară şi n-am mai reuşi să-l oprim), asta ar putea oare să-i pună în pericol descoperirea lui cu meridianul antipod şi teoria lui cu Potopul, precum şi faptul că Insula e acolo, cu o zi în urmă faţă de ziua care-i aici? Nicidecum.

Deci, îşi spuse, poate că-i mai bine să nu mai pun în discuţie opiniile astronomice ale noului meu maestru. Şi să-mi dau mai bine silinţa să înot, ca să obţin ceea ce mă interesează cu adevărat, care nu e să demonstrez dacă aveau dreptate Copernic şi Galilei sau fonfăitul ălălalt de Ticone din Uranimburg ― ci să văd Porumbiţa de Culoarea Naramzei, şi să pun piciorul în ziua de ieri ― lucru pe care nici Galilei, nici Copernic, nici Ticone, nici maeştrii şi prietenii mei de la Paris nu l-au visat vreodată.

Aşa că a doua zi se prezentase iarăşi la părintele Caspar ca un elev ascultător, atît în cele ale nataţiei, cît şi în cele astronomice.

Însă părintele Caspar, sub pretextul mării agitate şi al nu ştiu căror socoteli pe care trebuia să le facă, în ziua aceea îşi amînase lecţia. Mai spre seară îi explicase că, pentru a învăţa nataţia, cum îi zicea el, trebuie concentrare şi linişte şi nu poţi s-o faci aşa, cu capul în nori. Iar fiindcă Roberto era înclinat să facă tocmai dimpotrivă, se vede treaba că nu avea aptitudine pentru înot.

Roberto se întrebase de ce oare maestrul său, aşa de mîndru de meşteşugul său, renunţase aşa deodată la planu-i. Însă eu cred că încheierea pe care o trăsese era cea justă. Părintele Caspar îşi vîrîse în cap că statul întins pe spate, ca şi mişcarea în apă, şi sub soare, îi producea lui Roberto o fierbere a creierului, care-l ducea spre gînduri primejdioase. Faptul de a se trezi prea familiar cu propriu-i trup, scufundarea în lichid, care era totuşi materie, într-un fel îl animaliza şi-l trăgea spre gîndurile acelea care sînt proprii firilor neomeneşti şi nebuneşti. Trebuia deci ca părintele Caspar Wanderdrossel să găsească un alt mijloc ca să ajungă pe insulă, şi care să nu-l coste pe Roberto salvarea sufletului.

25.

Technica Curiosa

Cînd părintele Caspar spuse că era din nou Duminică, Roberto îşi dădu seama că trecuse mai bine de o saptămînă din ziua întîlnirii lor. Părintele Caspar ţinu slujba, apoi i se adresă pe un ton hotărît: "Eu nu pot să aştept ca tu nataţie înveţi", zise el.

Roberto răspunse că nu era vina lui, dar în timpul ăsta intemperiile şi animalele sălbatice aveau să-i strice Observatoarea, de care trebuia avut grijă în fiecare zi, ca atare, ultima ratio, nu rămînea decît o soluţie: pe Insulă avea să se ducă el. Iar la întrebarea cum avea să facă, părintele Caspar zise că avea să-ncerce cu Clopotul Acquatic.

De mult timp, explică el, studia cum s-ar putea naviga pe sub apă. Se gîndise pînă şi să construiască o barcă de lemn întărit cu fier şi cu corp dublu, cum ar fi o cutie cu capacul ei. Vasul ar fi fost lung de şaptezeci şi două de picioare, înalt de treizeci şi două, larg de opt şi era destul de greu ca să coboare sub faţa apei. Ar fi fost mişcat de o roată cu palete, acţionată de doi oameni dinlăuntru, aşa cum fac asinii cu fusul unei mori. Iar ca să vezi încotro mergeai, făceai să iasă în afară un tubospicillum, un ochelar care, printr-un joc de oglinzi interne, ar fi îngăduit să explorezi dinlăuntru ce se petrecea afară, în aer.

De ce nu o construise? Pentru că aşa-i făcută natura ― zicea el ― spre umilirea puţinătăţii noastre, există idei care pe hîrtie par perfecte şi pe urmă, la proba experienţei se dovedesc imperfecte, şi nimeni nu ştie din ce motiv.

Totuşi părintele Caspar construise Clopotul Acquatic: "Et acea plebiculă ignorantă, dacă cineva ar fi spus lor că un om pe fundul Rinului poate să coboare păstrînd uscate hainele şi chiar ţinînd în mîini un foc într-un vas cu jeratic, ar fi zis că era o trăsnaie. Însă proba experienţiei s-a făcut, şi aproape acum un veac în cetatea Toletului din Hispania. Deci eu ajung pe Insulă acum cu Clopotul meu Acquatic, mergînd pe jos, cum mă vezi că merg acuma".

Se îndreptă către chelnă, care era, de bună seamă, o comoară fără sfîrşit: pe lîngă instrumentarul astronomic, se mai aflau acolo şi altele. Roberto fu nevoit să aducă pe punte alte bare şi semicercuri de metal şi o apărătoare voluminoasă de piele ce încă mai păstra mirosul cornutei de pe care fusese jupuită. Nici nu mai contă că Roberto îi amintea că, fiind duminică, nu se cădea să lucreze în ziua Domnului. Părintele Caspar răspunsese că aceea nu era muncă, cu atît mai puţin muncă de robi, ci exercitarea unei arte mai nobile decît toate şi că truda lor avea să fie consacrată sporirii cunoaşterii marii cărţi a naturii. Era prin urmare tot un fel de a medita pe Marginea textelor sacre, de care cartea naturii nu se desparte.

Roberto trebui aşadar să se apuce de treabă, îmboldit de părintele Caspar, care intervenea în momentele cele mai delicate, cînd elementele metalice trebuiau îmbucate prin nişte şănţuleţe anume făcute dinainte. Lucrînd toată dimineaţa, puse astfel pe picioare o colivie în formă de trunchi de con, ceva mai înaltă de un stat de om, la care trei cercuri, cel de sus de diametru mai mic, iar cel mijlociu şi cel de jos progresiv mai largi, se menţineau paralele pe patru prăjini înclinate. De cercul din mijloc fuseseră fixate nişte hamuri de pînză în care se putea strecura un om, dar în aşa fel că, printr-un joc de curele ce trebuiau să se încrucişeze şi pe spate şi pe piept, acestuia nu i se legau numai încheieturile picioarelor pentru a-l împiedica să cadă în jos, ci şi umerii şi gîtul, aşa ca nu cumva capul s-ajungă să atingă cercul de sus.

În timp ce Roberto se întreba la ce putea sluji toată armătura aceea, părintele Caspar despăturise învelitoarea de piele, ce se dovedise a fi acoperămîntul ideal sau mănuşa, sau degetarul acelui schelet metalic, peste care nu fu greu să-l tragă, fixîndu-l cu nişte găici pe dinlăuntru, în aşa fel ca obiectul, odată terminat, să nu mai poată fi dezbrăcat de pielea lui. Iar obiectul terminat era cu adevărat un con fără vîrf, închis ― deasupra şi deschis la bază ― sau, dacă vrem, întocmai, un soi de clopot. Pe clopotul ăsta între cercul superior şi cel median, se deschidea o ferestruică de sticlă, iar pe micu-i acoperiş fusese fixat un inel solid.

După toate astea clopotul fu luat şi dus la vinciul de ancoră şi agăţat de un braţ care, printr-un sistem de scripeţi bine pus la punct, ar fi permis să fie ridicat, lăsat în jos, trecut peste bord, coborît sau urcat, aşa cum se cere pentru orice balot, ladă sau pachet ce se-ncarcă sau se descarcă de pe o corabie.

Vinciul era cam ruginit după atîtea zile de nefolosire, dar pînă la urmă Roberto reuşi să-l pună în mişcare şi să urce clopotul la o înălţime mijlocie, aşa ca să se poată vedea ce are înlăuntru-i.

Clopotul ăsta mai aştepta acum doar un pasager care să se strecoare acolo şi să se-mbrace-ntr-însul, în aşa fel încît s-atîrne-n văzduh ca o limbă.

Putea intra în el un bărbat de orice statură: era de ajuns să ajustezi curelele slăbind sau strîngînd nişte catarame şi noduri. Iar apoi, odată bine înhămat, locuitorul clopotului ar fi putut să se plimbe cu casa-n spinare, iar băierile de pînză îi făceau capul să rămînă la înălţimea ferestruicii şi marginea de jos să-i ajungă cam pînă aproape de gleznă.

Acum lui Roberto nu-i mai rămînea decît să-şi închipuie, explica triumfător părintele Caspar, ce-avea să se întîmple atunci cînd vinciul avea să coboare clopotul în mare.

"O să se-ntîmple că pasagerul se-neacă", trăsese Roberto concluzia, cum ar fi făcut oricine. Iar părintele Caspar îl învinuise că ştia prea puţine despre "echilibrul licorilor".

"Tu poate vrei gîndeşti că vidul este în vreo parte, cum spun acele podoabe de la Sinagoga Satanei cu care vorbeai la Paris. Dar tu poate accepta-vei că în clopot nu este vidul, ci aer. Et cînd tu un clopot plin cu aer cobori în apă, nu intră apă. Ori el, ori aerul."

Era adevărat, încuviinţa Roberto. Şi deci oricît de adîncă ar fi fost marea, omul putea merge fără să intre apă înlăuntru, măcar pînă ce pasagerul cu respiraţia lui n-avea să consume tot aerul, transformîndu-l în vapori (aşa cum se vede cînd suflăm pe o oglindă) care, fiind mai puţin şi decît apa, avea să-i şi cedeze pînă la urmă acesteia locul ― probă definitivă, comenta triumfător părintele Caspar, că natura are oroare de vid. Dar cu un clopot de mărimea aceea pasagerul putea să se bizuie, calculase părintele Caspar, pe cel puţin treizeci de minute de respirat. Ţărmul părea foarte departe, ca să ajungi la el înot, însă mergînd pe jos ar fi fost o plimbare, pentru că aproape la jumătatea drumului dintre corabie şi ţărm începea bariera de coral ― fiindcă nici barca nu putuse să meargă pe drumul acela, ci trebuise să facă ocolul mai lung, pe după promontoriu. Iar în anumite locuri coralii se aflau la faţa apei. Dacă expediţia s-ar fi început pe timp de reflux, drumul de făcut pe sub apă s-ar fi scurtat şi mai mult. Era suficient să ajungi la pămîntul acela ieşit din apă şi de îndată ce pasagerul avea să se ridice, fie şi cu o jumătate de picior deasupra apei, clopotul s-ar fi umplut din nou cu aer proaspăt.

Însă cum avea să meargă oare pe fundul apei, care trebuie că era plin de pericole şi cum avea să urce pe bariera care era făcută din pietre ascuţite şi din corali mai tăioşi decît pietrele? Şi, altminteri, cum avea să coboare clopotul în apă fără să se răstoarne, sau să fie împins, din aceleaşi motive pentru care un om ce se aruncă-n apă revine la suprafaţă ca o plută.

Părintele Caspar, cu un zîmbet poznaş, adăugă că Roberto uitase obiecţia cea mai importantă: anume că împingînd în mare doar clopotul singur plin cu aer s-ar fi mişcat atîta apă cîtă era masa lui, iar această apă ar fi avut o greutate mult mai mare decît corpul ce încerca să pătrundă în ea, căruia de aceea i-ar fi opus multă rezistenţă. Dar în clopot aveau să fie şi destule livre de om şi în fine, mai erau şi Coturnii Metalici. Şi cu aerul unui om ce se gîndise la toate, se ducea şi scotea din Chelna cea fără de fund, o pereche de cizme scurte cu tălpi de fier, groase de mai bine de cinci degete, ce trebuiau legate sub genunchi. Fierul avea să-i slujească de ancoră şi avea să şi ocrotească picioarele drumeţului. Avea să-i facă mersul mai încet, dar şi să-l scutească de grijile acelea pentru terenul accidentat care de obicei fac să-ţi şovăie pasul.

"Însă după coborîşul care-i aici dedesubtul nostru, domnia ta va trebui să urci pe mal, tot drumul o să fie în urcuş!"

"Tu nu erai aici cînd ancora au coborît! Eu mai întîi am sondat locul. Nu-i nici o prăpastie! Dacă Daphne mergea puţin mai încolo se împotmolea!"

"Însă cum veţi putea să ţineţi clopotul, care vă apasă pe cap?" întrebă Robertp. Iar părintele Caspar era cel ce-i amintea că în apă această greutate n-avea să se simtă, şi Roberto trebuia să ştie lucrul ăsta dacă încercase vreodată să împingă o barcă sau să pescuiască cu mîna o bilă de fier dintr-o cadă, anume că tot efortul începea cînd o scoteai din apă, şi nu atîta timp cît stătea scufundată.

Roberto, în faţa acestei încăpăţînări a bătrînului, încerca să întîrzie momentul pieirii lui. Dar dacă coborîm clopotul cu vinciul, îl întreba el, "pe urmă cum mai dezlegăm funia? Altfel, întinzîndu-se, ea vă ţine în loc şi nu puteţi să vă depărtaţi de corabie."

Caspar răspundea că, odată ajuns el pe fund, Roberto avea să-şi dea seama, pentru că funia avea să se slăbească: şi în clipa aia avea s-o taie. Credea oare că avea să se mai întoarcă el pe aceeaşi cale? Odată ajuns pe Insulă, s-ar fi dus şi ar fi recuperat barca, şi cu ea avea să se-ntoarcă, dacă voia Dumnezeu.

Însă ajuns pe uscat, cînd s-ar fi eliberat din chingi, clopotul, dacă nu mai era vinci care să-l ţină în picioare, s-ar fi lăsat pînă la pămînt împiedicîndu-l.

"Vreţi să vă petreceţi restul vieţii domniei voastre închis într-un clopot?" Iar bătrînul răspundea că odată eliberat din nădragii aceia nu-i rămînea decît să sfîşie pielea cu cuţitul său, şi avea să iasă de-acolo ca Venus din coapsa lui Joe.

Şi dacă sub apă avea să întîlnească vreun peşte mare, din aceia care devorează oamenii? Iar părintele Caspar rîdea: chiar şi cel mai feroce dintre peşti, atunci cînd întîlneşte în drum un clopot ce merge de unul singur, lucru de care s-ar teme pînă şi un om, se sperie aşa de tare încît o rupe la fugă.

"În fine", încheiase Roberto, sincer îngrijorat de soarta prietenului său, "domnia voastră sînteţi bătrîn şi firav, dacă tot trebuie să-ncerce cineva, o să fiu eu acela!"

Părintele Caspar îi mulţumise, însă îi explicase că el, Roberto, dăduse deja destule dovezi că e un fluşturatic şi cine ştie cum ar mai fi încurcat treaba; că el, Caspar, cunoştea cît de cît porţiunea aceea de mare şi zidul, şi mai vizitase unele asemănătoare în alte părţi, cu o barcă plată; că clopotul acela îl construise el şi deci îi cunoştea şi viciile şi virtuţile; că avea noţiuni juste de fizică hidrostatică şi ar fi ştiut cum să se descurce la nevoie în caz neprevăzut; şi, în sfîrşit, adăugase, ca şi cum ar fi spus ultimul argument în favoarea-i, "în sfîrşit, eu am credinţă, iar tu nu".

Iar Roberto înţelesese că ăsta nu era deloc ultimul dintre motive, ci primul şi, cu siguranţă, cel mai frumos. Părintele Caspar Wanderdrossel credea în clopotul lui aşa cum credea în Observatoarea lui şi credea că trebuie să foloseşti Clopotul ca să ajungi la Observatoare, şi mai credea că toate lucrurile ce se pregătea să le facă erau spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu. Iar cum credinţa poate muta munţii din loc, cu siguranţă că avea să-nfrîngă şi apele.

Nu rămînea decît să pună din nou clopotul pe punte şi să-l pregătească de scufundare. O operaţie care-i ţinu ocupaţi pînă seara. Pentru a tăbăci pielea cum se cuvenea, ca nici apa să n-o poată pătrunde şi nici aerul să nu iasă din ea, trebuia folosită o pastă ce se pregătea la foc mic, potrivind trei livre de ceară, una de terebentină veneţiană, şi patru uncii dintr-un alt clei folosit de tîmplari. Apoi trebuiau să lase să se absoarbă substanţa aceea în piele, punînd-o să se odihnească pînă a doua zi. În fine, cu o altă pastă făcută din păcură şi ceară trebuiră umplute toate crăpăturile de pe marginea ferestruicii, la care sticla fusese deja fixată cu sacîz, la rîndu-i amestecat cu catran.

"Omnibus rimis diligenter repletis", cum spunea el, părintele Caspar îşi petrecu noaptea în rugăciune. În zori controlară din nou clopotul, legăturile, agăţătorile. Caspar aşteptă momentul potrivit în care putea să se folosească la maximum de reflux, şi în care totuşi soarele să fie destul de sus, aşa încît să lumineze marea dinaintea lui, aruncînd toate umbrele în spatele lui. Apoi se îmbrăţişară.

Părintele Caspar repetă că avea să fie o treabă de jucărie, în care avea să vadă lucruri uluitoare şi pe care nici Adam sau Noe nu le cunoscuseră şi se temea să nu păcătuiască din trufie - mîndru cum era, că-i primul om ce coboară în lumea-marină.

"Însă", adăugă el, "asta este şi o probă de mortificare: dacă Domnul Nostru Isus Hristos mers pe ape, eu sub ele voi merge, cum unui păcătos cuvine."

Nu rămînea decît să ridice din nou clopotul, să i-l pună în spate părintelui Caspar, şi să controleze dacă acesta era în stare să se mişte în voie.

Timp de cîteva minute Roberto asistă la spectacolul unui melc uriaş, dar ce spun eu, al unei băşici, al unei ciuperci mergătoare care înainta cu paşi agale şi caraghioşi, adesea oprindu-se şi făcînd o rotire pe jumătate în juru-i cînd părintele voia să privească la dreapta sau la stînga. Mai mult decît a mers, scufia aceea umblătoare părea pornită să danseze o gavotă sau vreun dans ca at ţăranilor din Auvergne pe care absenţa muzicii îl făcea şi mai deşuchiat.

În fine, părintele Caspar păru mulţumit de probele lui şi, cu o voce care părea că-i iese din încălţări, zise că se putea pleca.

Se duse lîngă vinci, Roberto îl agăţă la loc, se apucă să împingă la vinci şi mai controlă o dată, după ce înălţase clopotul, dacă picioarele se legănau şi bătrînul nu luneca în jos iar clopotul nu se trăgea de pe el în sus. Părintele Caspar bubuia şi răsbubuia că totul mergea strună, dar că trebuia să se grăbească: "Coturnii ăştia îmi trag picioarele de parcă mi le smulg din pîntece! Iute, pune pe mine în acvă!"

Roberto mai strigase cîteva fraze de încurajare şi lăsase în jos vehiculul cu motorul lui omenesc. Lucru care nu fu lesne, pentru că făcea el singur treaba mai multor marinari. Din care cauză coborîrea aceea i se păru veşnică, de parcă marea se lăsa în jos pe măsură ce el îşi înmulţea eforturile. Însă în cele din urmă auzi un zgomot în apă, simţi că sforţările-i scad şi după cîteva clipe (care lui i se părură ani) simţi că vinciul se învîrtea acum în gol. Clopotul atinsese apa. Reteză frînghia, apoi se repezi la peretele vasului să se uite în jos. Şi nu văzu nimic.

Din părintele Caspar şi din clopot nu rămînea nici urmă.

"Ce mai firoscos de iezuit!" îşi zise Roberto uluit, "a reuşit! Gîndeşte-te numai, colo jos e un iezuit care merge în picioare şi nimeni n-ar putea ghici una ca asta. Hăurile tuturor oceanelor ar putea fi pline de iezuiţi şi nimănui nu i-ar trece prin minte!"

Apoi trecu la gînduri mai prudente. Că părintele Caspar era dedesubt, asta se vedea pe nevăzute. Dar că avea să se mai întoarcă deasupra încă nu puteai şti.

I se păru că apa se mişcă ici-colo. Ziua aceea fusese aleasă tocmai pentru că era senin; totuşi, pe cînd făceau ei ultimele operaţii, se ridicase un vînt care la adîncimea aceea încreţea doar uşor suprafaţa apei, dar la ţărm făcea nişte jocuri de valuri care, pe stîncile acum acoperite de apă, ar fi putut împiedica debarcarea.

Către capul dinspre nord, unde se iţea un perete aproape neted şi vertical, zărea împroşcaturi de spumă ce se duceau să lovească stînca, răspîndindu-se în aer ca tot atîtea mironosiţe albe. Era desigur efectul unor valuri ce băteau de-a lungul unui şir întreg de obstacole mici pe care el nu reuşea să le vadă, dar de pe corabie părea că un şarpe sufla din adînc văpăile acelea cristaline.

Plaja părea însă mai liniştită, înspumarea aceea era numai pe la jumătatea drumului, iar pentru Roberto era un semn bun: indica locul unde zidul de corali ieşea afară din apă şi marca limita dincolo de care părintele Caspar n-ar mai fi întîmpinat nici un pericol.

Unde era acum bătrînul? Dacă se aşternuse la drum imediat ce atinsese fundul, trebuie să fi trecut de... Dar cît timp trecuse oare? Roberto pierduse simţul scurgerii clipelor, fiecare dintre ele părea cît o veşnicie, aşa că încerca să reducă socoteala presupusă şi se convingea că bătrînul abia coborîse, poate se afla tot pe sub carenă, încercînd să se orienteze. Însă atunci se năştea bănuiala că funia, încolăcindu-se în jurul ei însăşi pe cînd cobora, făcuse o jumătate de ocol în jurul clopotului, aşa încît părintele Caspar se pomenise fără să vrea cu ferestruica întoarsă spre apus şi mergea acum către largul mării.

Apoi Roberto îşi zicea că mergînd către apă adîncă oricine şi-ar fi dat seama că coboară în loc să urce şi şi-ar fi schimbat direcţia. Dar dacă în punctul acela o fi fost un mic urcuş către apus, iar cel ce urcă credea că se duce spre răsărit? Însă, iarăşi, răsfrîrigerile soarelui ar fi arătat partea din care se mişca astrul... Şi totuşi, se vede oare soarele în adîncuri? Trec oare razele lui ca printr-un vitraliu de biserică, în mănunchiuri compacte sau se-mprăştie într-o puzderie de stropi, aşa încît cine vieţuieşte acolo jos vede lumina doar ca pe o albeaţă lipsită de direcţii?

Nu, îşi spunea el apoi: bătrînul înţelege el bine încotro trebuie să meargă, poate e chiar la jumătatea drumului dintre corabie şi zidul de corali, sigur, a şi ajuns acolo, iată, poate chiar acum urcă pe el cu tălpile-i de fier, şi peste puţin îl şi văd...

Alt gînd: în realitate nimeni pînă astăzi n-a mai fost în fundul mării. Cine-mi spune mie că acolo, cu cîteva braţe mai jos, nu intri în negrul absolut, locuit doar de făpturi ai căror ochi emană numai nişte licăriri slabe... Şi cine zice că în fundul mării mai putem avea simţul drumului drept? Poate că se mişcă aşa în cerc şi face tot mereu acelaşi drum, pînă ce aerul din pieptul lui se preface în umezeală, care cheamă la sine apa înrudită, în clopot... Se învinuia că n-a adus măcar o clepsidră pe punte: cît timp trecuse oare? Poate mai bine de o jumătate de oră, din păcate prea mult, şi simţea că el e cel ce se sufocă. Aşa că respira adînc din plămîni, îşi venea în fire, şi credea că asta-i dovada că foarte puţine clipe trecuseră, iar părintele Caspar se mai bucura şi acum de aer foarte curat.

Dar poate că bătrînul o luase-ntr-o parte, e inutil să privească în faţă-i ca şi cum ar fi trebuit să iasă la suprafaţă ca pe traiectul unui glonte de archebuză. Putea să se fi abătut mult căutînd cel mai bun acces printre corali. Nu spusese el, în timp ce urcau clopotul, că era un noroc că vinciul îl depunea chiar în locul acela? Cu zece paşi mai la nord ridicătura se adîncea dintr-odată formînd o pantă abruptă, de care odată se izbise barca, în timp ce drept în faţa vinciului era o trecere, prin care şi barca trecuse, ajungînd apoi să se împotmolească acolo unde stîncile urcau puţin cîte puţin.

Însă, poate greşise în menţinerea direcţiei, se trezise în faţa unui perete, iar acum mergea pe lîngă el spre sud căutînd trecerea. Sau poate că-l ocolea pe la nord. Trebuia să-şi plimbe ochii de-a lungul întregului ţărm, de la un capăt la altul, poate că ieşea din apă pe acolo, încununat cu volburi de mare... Roberto întorcea capul de la o margine la alta a golfului, temîndu-se că, în timp ce privea la stînga putea să-l piardă pe părintele Caspar ieşit deja pe la dreapta. Şi totuşi puteai identifica imediat un om chiar la distanţa aceea, ce să mai zicem de un clopot din piele strălucind umed în soare, ca o tingire de aramă abia spălată...

Peştele! Poate că în ape se afia cu adevărat vreun peşte canibal deloc înspăimîntat de clopot, ce-l devorase cu totul pe iezuit. Nu, unui peşte ca ăsta i s-ar fi zărit umbra întunecată: dacă era, ar fi trebuit să fie între corabie şi începutul stîncilor de coral, nu mai încolo. Dar poate că bătrînul ajunsese de mult la stînci, iar colţii animali sau minerali îi perforaseră clopotul, făcînd să iasă din el tot aerul ce-i mai rămăsese...

Alt gînd: cine mă asigură că aerul din clopot i-ajungea cu-adevărat atîta timp? A spus-o el, dar tot el a greşit şi cînd era sigur că lighenaşul lui avea să funcţioneze. La urma urmelor, dragul de Caspar s-a dovedit a fi un aiurit şi poate că toată povestea aia cu apele Diluviului, şi cu meridianul, şi cu Insula lui Solomon e o înşiruire de bazaconii. Şi apoi, chiar dacă avea dreptate în ceea ce priveşte Insula, putea să fi calculat greşit cantitatea de aer de care are nevoie un om. Şi, în sfîrşit, cine-mi spune că toate unsorile alea, esenţele alea, au astupat cum trebuie toate crăpăturile? Poate că-n clipa asta pe dinlăuntrul clopotului e ca-ntr-o peşteră din alea în care ţîşneşte apa din toate părţile, poate că toată pielea trage apă ca un burete, oare nu-i adevărat că pielea noastră e un fel de ciur cu pori imperceptibili, căci totuşi există ei, dacă pe-acolo se filtrează sudoarea? Şi dacă aşa stau lucrurile cu pielea unui om, tot aşa s-o-ntîmpla şi cu pielea unui bou? Sau boii nu asudă? Şi cînd plouă, un bou se simte oare udat şi pe dinăuntru?

Roberto îşi frîngea mîinile şi-şi blestema graba. Era clar, el credea că trecuseră ore şi cînd colo trecuseră doar cîteva bătăi de clipă. Îşi spuse că nu avea motive să tremure, nici el, şi cu atît mai puţin curajosul bătrîn. Poate că trebuia ca el mai de grabă să-i uşureze călătoria prin rugăciune, sau măcar prin speranţă şi gînduri bune.

Şi pe urmă, îşi spunea, mi-am închipuit prea multe motive de tragedie şi aşa-i dat melancolicilor, să născocească stafii pe care realitatea nu-i în stare să le stîrnească. Părintele Caspar cunoştea legile hidrostatice, a sondat deja marea asta, a studiat Potopul şi cu ajutorul fosilelor ce populează toate mările. Calm, ajunge ca eu să pricep că timpul trecut e minim şi să ştiu s-aştept.

Îşi dădea seama că-l iubea, acum, pe cel ce fusese Intrusul şi uite că plîngea doar la gîndul că putuse să păţească ceva. Haide, bătrîne, murmura, întoarce-te, renaşti, reînvie, pentru Dumnezeu, c-o să tăiem gîtul găinii celei mai grase, doar n-oi vrea să laşi singură Văzătoarea ta Malteză?

Şi deodată prinse de veste că nu mai vedea stîncile de pe lîngă ţărm, semn că marea începuse să crească, iar soarele, pe care mai înainte îl vedea fără să fie nevoit să ridice capul, acum era chiar deasupră-i. Deci din momentul dispariţiei clopotului trecuseră de-acum nu minute, ci ceasuri.

Trebui să-şi repete adevărul acela cu glas tare, ca să-i dea crezare. Socotise că-s secunde şi de fapt erau minute, el se convinsese că avea în piept un ceasornic nebun, cu bătăi repezi, şi-n schimb ceasornicul său lăuntric îşi încetinise umbletul. De cine ştie cînd, zicîndu-şi că părintele Caspar abia coborîse, aştepta o fiinţă căreia aerul îi lipsea de mult timp. De cine ştie cînd, tot aştepta un trup ce zăcea fără viaţă în vreun punct de pe întinderea aceea.

Ce anume putea să se fi întîmplat? Totul, toate cîte gîndise el ― şi pe care cu teama-i prăpăstioasă le şi făcuse să se-ntîmple, ca o piază rea ce era. Principiile hidrostatice ale părintelui Caspar puteau fi iluzorii, poate că apa intră într-un clopot chiar prin partea de jos, mai ales dacă cel dinlăuntru alungă aerul din el, ce ştia Roberto cu adevărat despre echilibrul lichidelor? Sau poate că pătrunderea în apă fusese prea rapidă, clopotul se răsturnase. Sau părintele Caspar se-mpiedicase pe la jumătatea drumului, sau pierduse drumul. Sau inima lui de om trecut de şaptezeci de ani, mai prejos de zelu-i, cedase. Şi în fine, cine zice că la adîncimea aceea apa mării nu poate strivi pielea cum storci o lămîie sau cum dezghioci o păstaie?

Dar de-ar fi mort n-ar fi trebuit oare să i se întoarcă cadavrul şi să plutească? Nu, căci era ancorat de tălpile de fier, din care bietele-i picioare aveau să iasă numai cînd acţiunea apelor unite, şi a atîtor peşti nesătui, aveau să-l aducă în starea unui schelete.

Apoi dintr-o dată avu o intuiţie fulgerătoare. Dar ce tot blodogorea el acolo cu mintea? Păi, sigur, părintele Caspar i-o spusese răspicat, Insula pe care-o vedea el dinainte-i, nu era Insula de astăzi, ci cea de ieri. Dincolo de meridian era tot ziua dinainte! Putea el să se-aştepte să vadă acuma pe plaja aceea, unde încă era ieri, o persoană care coborîse în apă astăzi? Bineînţeles că nu. Bătrînul se cufundase de dimineaţă, în zorii zilei de luni, dar dacă pe corabie era luni, pe Insula aceea încă mai era duminică, şi aşa că el ar fi putut să-l vadă pe bătrîn ajungînd la ţărmu-i abia spre dimineaţa zilei lui de mîine, cînd pe Insulă avea să fie, abia atunci, luni...

Trebuie să aştept pînă mîine, îşi zicea. Şi apoi: dar Caspar nu poate să aştepte o zi, aerul nu-i ajunge! Şi iarăşi: dar numai eu trebuie să aştept o zi, el pur şi simplu s-a reîntors în duminică, îndată ce-a trecut linia meridianului. Dumnezeule, păi, atunci Insula pe care o văd e cea de duminică, iar dacă a ajuns acolo duminică, eu ar trebui să-l şi văd acolo! Nu, greşesc totul. Insula pe care o văd este cea de azi, e imposibil ca eu să văd trecutul ca într-un glob magic. Acolo, pe Insulă, numai acolo ― este ieri. Dar dacă văd Insula de azi, ar trebui să-l văd pe el, care în ieri cel de pe Insulă există deja, şi se pomeneşte trăind o a doua duminică... Însă, fie că a ajuns ieri sau astăzi, trebuie să-şi fi lăsat pe plajă clopotul cu burta spintecată, dar nu-l văd. Dar poate că şi l-a luat cu el în pădure. Cînd? Ieri. Deci: să punem cazul că Insula pe care-o văd eu este cea de duminică. Trebuie să aştept ziua de mîine ca să-l văd pe el cum ajunge acolo luni...

Am putea spune că Roberto îşi pierduse curajul de tot, şi pe bună dreptate: oricum o-ntorcea el, socoteala nu-i ieşea. Paradoxurile timpului ne fac şi pe noi să ne pierdem capul. Aşa că era normal ca să nu mai ştie ce-are de făcut: şi se mulţumi să facă ceea ce oricine, chiar victimă a propriei speranţe, ar fi făcut. În loc să se lase pradă disperării, s-a hotărît să aştepte ziua următoare.

Cum anume o fi făcut-o, e greu de reconstituit. Umblînd încolo şi încoace pe punte, fără să se atingă de mîncare, vorbind cu sine însuşi, cu părintele Caspar şi cu stelele, şi poate recurgînd din nou la rachiu. Fapt e că-l regăsim şi-n ziua următoare în timp ce se albeşte de ziuă şi cerul se colorează, ca şi după răsăritul soarelui, tot mai încordat pe măsură ce orele trec, apoi întunecat la faţă între unsprezece şi amiază, răvăşit la culme între amiază şi asfinţit, pînă ce trebui să se oprească în faţa realităţii ― iar de data asta fără nici o îndoială. Ieri, de bună seamă că ieri, părintele Caspar s-a cufundat în apele oceanului austral şi nici ieri, nici azi nu a mai ieşit din ele. Şi pentru că toată ciudăţenia meridianului antipod se produce între ieri şi mîine, nu între ieri şi poimîine, sau mîine şi alaltăieri, acum era sigur, din marea aceea părintele Caspar n-avea să mai iasă niciodată.

Cu o siguranţă matematică, ba chiar cosmografică şi astronomică, bietul său prieten era pierdut. Nici măcar nu se putea spune unde-i era trupul. În vreun loc oarecare de pe acolo. Poate existau curenţi vijelioşi pe dedesubt, iar trupul acela se găsea acum prin largul mării. Sau nu, poate că sub Daphne exista o groapă, o prăpastie, clopotul se oprise în ea, iar bătrînul nu putuse să mai urce, cheltuindu-şi puţina suflare, tot mai apoasă, ca să strige după ajutor.

Poate, ca să scape, se dezlegase din curelele lui, clopotul încă plin cu aer făcuse un salt în sus, dar părţile-i de fier îi frînaseră acel prim impuls şi-l păstraseră la jumătatea adîncimii, cine ştie pe unde. Părintele Caspar încercase să se elibereze de cizmele lui, dar nu reuşise. Acum în groapa aceea, înfipt în vreo stîncă, trupu-i neînsufleţit se clătina ca o algă.

Şi pe cînd Roberto gîndea toate astea, soarele de marţi era acum în spatele lui, momentul morţii părintelui Caspar Wanderdrossel devenea tot mai depărtat.

Asfinţitul crea un cer ca de gălbenare pe după verdele mohorît al Insulei, şi o mare întunecată ca Styxul. Roberto simţi că natura se întrista odată cu el şi, cum li se întîmplă celor rămaşi cu ochii-n lacrimi după cineva drag, încet, încet, începu să nu mai plîngă nenorocirea aceluia, ci pe a sa proprie, şi propria-i singurătate regăsită.

De puţine zile scăpase de ea, părintele Caspar devenise pentru el prietenul, tatăl, fratele, familia şi patria. Acum îşi dădea seama că-i din nou stingher şi nenorocit. De data asta pentru totdeauna.

Totuşi în descurajarea aceea, o altă iluzie începea să capete formă. Acum era sigur că unicul mod de a ieşi din recluziunea-i nu trebuia căutat în Spaţiul de netrecut, ci în Timp.

Acum trebuia cu adevărat să-nveţe să-noate şi să ajungă pe Insulă. Nu atît ca să mai găsească vreo rămăşiţă din părintele Caspar, pierdută-n cutele trecutului, ci să oprească înfricoşatoarea venire a propriului său mîine.

26.

Teatru de Inscripţii

Timp de trei zile Roberto rămăsese cu ochiul lipit de luneta de bord (regretînd amar că de cealaltă, mai puternică, nu se mai putea acum servi), aţintind coroanele arborilor de pe ţărm. Aştepta să zărească Columba de Culoare Nărămzie.

În cea de a treia zi se cutremură. Îşi pierduse unicul prieten, se afla rătăcit pe cel mai îndepărtat dintre meridiane şi avea să se simtă mîngîiat de-ar fi zărit o pasăre care fîlfîise poate doar prin mintea părintelui Caspar!

Hotărî să-şi exploreze din nou refugiul ca să ştie cît timp ar fi putut supravieţui la bord. Găinile continuau să-şi depună ouăle, din care şi ieşise un rînd de pui. Din vegetalele adunate nu mai rămîneau multe şi erau acum prea uscate; ar fi trebuit folosite ca hrană pentru zburătoare. Mai erau doar puţine butoaie cu apă, dar, strîngînd apa de ploaie, ar fi putut chiar să nu aibă nevoie de ele. Şi, în sfîrşit, peştii nu-i lipseau.

Apoi reflectă că, nemîncînd vegetale proaspete, mureai de scorbut. Erau cele din seră, dar sera avea să fie stropită pe căi naturale numai dacă ar fi dat ploaie: dacă venea o secetă mai lungă, avea să fie nevoit să ude plantele cu apă de băut. Iar de-ar fi fost furtună zile şi nopţi întregi, ar fi avut apă, dar n-avea să poată pescui.

Ca să-şi mai aline îngrijorările, se întorsese în cabina orgii de apă, căci părintele Caspar îl învăţase s-o pună în mişcare: asculta întruna numai Daphne, pentru că nu învăţase cum se înlocuieşte cilindrul; dar nu-i displăcea să asculte ceasuri întregi aceeaşi melodie. Într-o zi-o identificase pe Daphne, corabia, cu trupul femeii iubite. Nu era oare Daphne o făptură ce se transformase-n dafin ― în substanţă arboree, adică, asemănătoare cu aceea din care corabia fusese făcută şi ea? Melodia-i cînta aşadar despre Lilia. Cum se vede, şirul gîndurilor era cu totul nemăsurat ― dar aşa gîndea Roberto.

Îşi reproşa că se lăsase furat de sosirea părintelui Caspar, că se luase după mofturile lui mecanice şi că dăduse uitării propriu-i legămînt de iubire. Acel unic cîntec, căruia nu-i cunoştea cuvintele, dacă avusese vreodată unele, prindea să se transforme în rugăciune pe care el rînduise să pună să i se murmure în fiecare zi de către maşinăria aceea, "Daphne" cea cîntată de apă şi de vînt în ascunzişurile Daphnei, amintire a străvechii prefaceri a unei Daphne zeieşti. În fiece seară, privind cerul, fredona melodia aceea cu glas scăzut ca pe o litanie.

Apoi se întorcea în cabină şi se apuca din nou să-i scrie Liliei. Făcînd asta îşi dăduse seama că-şi petrecuse zilele precedente în aer liber şi pe lumină, şi se refugia din nou în semiobscuritatea aceea care în realitate fusese atmosfera lui firescă nu numai pe Daphne, înainte să dea peste părintele Caspar, ci timp de mai bine de zece ani, încă de cînd cu rana căpătată la Casale.

În realitate, nu cred că tot timpul acela Roberto trăise, aşa cum ne lasă în mod repetat să credem, doar noaptea. Că s-a ferit de excesele soarelui din amiaza mare, e posibil, însă atunci cînd o urmărea pe Lilia făcea lucrul ăsta ziua. Socotesc că infirmitatea aceea era mai mult efectul umorii negre decît tulburarea reală a vederii: Roberto simţea că suferă de lumină numai în momentele cînd îl apuca fierea, însă cînd mintea-i era abătută spre gînduri mai vesele, nu se sinchisea de asta.

Oricum ar fi sau o fi fost, într-o seară se pomenise gîndindu-se pentru prima oară la farmecele umbrei. În timp ce scria şi ridica pana ca să o înmoaie în călimară, vedea lumina fie ca pe un fel de nimb auriu pe hîrtie, fie ca pe o dungă ceroasă şi aproape străvezie, ce-i mărginea contururile degetelor umbrite. Ca şi cum ea locuia înlăuntrul propriei lui mîini şi se arăta numai pe la margini. De jur împrejuru-i, parcă era-nvăluit ca de rasa mîngîietoare a unui caputin sau de-o părere de lumină de culoarea alunei ce, atingînd umbra, murea într-însa.

Privea flacăra opaiţului, şi observa cum se nasc din ea două văpăi: în partea de jos ea era roşie, acolo unde se-nftripa în materia coruptibilă, dar înălţîndu-se dădea naştere în lungul limbii ei de-către margini, unui alb orbitor care fumega-ntr-un vîrf albastru-violaceu ca brebenocul. Tot astfel, îşi zicea el, iubirea lui hrănită de un trup ce-avea să moară, dădea naştere nimfei cereşti a iubitei.

Voi să sărbătorească, după cîteva zile de trădare, acea reîmpăcare a lui cu umbra şi urcă iarăşi pe punte atunci cînd umbrele se lăţeau pretutindeni, peste corabie, peste mare, peste Insulă, pe care se mai zărea acum doar grabnica întunecare a colinelor. Încercă, aducîndu-şi aminte de cîmpiile lui, să zărească pe mal prezenţa licuricilor, luciri vii şi înaripate rătăcind prin bezna desişurilor. Nu-i văzu, medita la antitezele antipozilor, unde probabil licuricii lucesc doar în puterea amiezii.

Apoi se lungise pe turnul de la pupă, şi începuse să privească luna, lăsîndu-se legănat de punte, în timp ce de pe Insulă venea murmurul apei în reflux, amestecat cu un fel de ţîrîif de greieri, sau de semeni de-ai lor din emisfera aceea.

Se gîndea că frumuseţea zilei e ca o frumuseţe blondă, pe cînd a nopţii e ca o frumuseţe brună. Gustă contrastul acelei iubiri a lui pentru o zeiţă blondă, iubire trăită-n noaptea brună. Amintindu-şi pletele acelea de grîu copt ce făceau să piară orice altă lumină din salonul Arthenicei, zise că luna-i frumoasă deoarece topea în sfîrşeala-i razele unui soare latent. Îşi făgădui din nou să-şi facă din ziua recucerită un nou prilej ca să citească în răsfrîngerile de pe unde lauda aurului acelor plete şi a azurului acelor ochi. Însă gusta din plin frumuseţile nopţii, cînd totul pare a se odihni, cînd stelele se mişcă mai pe tăcute ca soarele ― şi-ţi vine-a crede că eşti unica făptură din toată firea cuprinsă de vis.

În noaptea aceea era în stare să se hotărască să rămînă pe corabie pentru toate zilele ce-i mai rămîneau de trăit. Dar, ridicîndu-şi ochii spre cer, văzuse un pîlc de stele ce, la un moment dat, părură să-i arate profilul unui porumbel cu aripile întinse, ce ţinea în cioc un ram de măslin. E adevărat că în cerul austral, la mică distanţă de Cîinele Mare, fusese identificată de cel puţin patruzeci de ani o constelaţie a Columbei sau a Prescurii. Dar nu-s deloc sigur că Roberto, de acolo de unde se afla el la ora aceea, în anotimpul acela, ar fi putut vedea chiar stelele respective. Oricum, fiindcă cel ce văzuse în ele o porumbiţă (ca şi Johannes Bayer în Uranometria Nova, şi apoi cu mult mai tîrziu, Coronelli în a sa Carte a Globurilor) dădea dovadă de şi mai multă fantezie decît avea Roberto, aş zice că orice aşezare a astrelor, în momentul acela, putea să i se pară lui Roberto un porumbel, un guguştiuc sălbatic sau un hulub, o turturea, sau cum doriţi dumneavoastră: cu toate că dimineaţa se îndoise de existenţa ei, Columba de Culoarea Naramzei i se pecetluise-n minte ca un cui ― sau, mai bine zis, cum vom vedea, ca o ţintă de aur.

Trebuie într-adevăr să ne întrebăm de ce, la prima menţionare a ei de către părintele Caspar, printre atîtea minunăţii pe care Insula i le putea făgădui, Roberto arătase atîta interes Columbei.

Vom vedea, pe măsură ce vom înainta în cursul acestei istorii, că în mintea lui Roberto (pe care traiu-i solitar îl făcuse din zi în zi mai fervent), porumbiţa aceea, abia-abia sugerată de o povestire, avea să devină cu atît mai vie cu cît avea să reuşească mai puţin s-o vadă, înjghebare nevăzută din toate patimile inimii lui îndrăgostite, din admiraţie, stimă, veneraţie, speranţă, gelozie, invidie, uimire şi bucurie. Nu-i era clar (şi nici nouă nu ne poate fi) dacă ea devenise Insula, sau Lilia, sau amîndouă, sau acel ieri în care toate trei fuseseră proscrise pentru exilatul acela dintr-un azi fără sfîrşit, al cărui viitor stătea doar în a ajunge, în vreun mîine al său, la ziua de dinainte.

Vom putea spune că Caspar îi evocase Cîntarea lui Solomon pe care, mare minune, carmelitul lui i-o citise de atîtea şi atîtea ori încît el o învăţase aproape pe de rost: şi încă din tinereţe se bucura el de nişte agonii dulci ca mierea pentru o făptură cu ochi de porumbiţă, pentru o columbă căreia să-i pîndească chipul şi glasul printre spărturile stîncilor... Însă asta mă mulţumeşte pînă la un punct. Cred că-i nevoie să ne apucăm de o "Explicare a Columbei", să aşternem cîteva note pentru un mic tratat încă nescris, ce ar putea să se intituleze Columba Patefacta, iar proiectul nu mi se pare cîtuşi de puţin oţios, dacă un altul a irosit un capitol întreg ca să se-ntrebe despre Sensul Balenei ― căci, în fond, sînt nişte matahale, fie negre, fie cenuşii (iar albă nu e în fond decît una singură), pe cînd noi avem de a face aici cu o rara avis de o culoare şi mai rară, privitor la care omenirea a reflectat mult mai mult decît la balene.

Asta-i, într-adevăr, problema. Fie că vorbise despre ea cu carmelitul, sau discutase cu părintele Emanuele, fie că răsfoise destule cărţi care pe timpurile lui erau ţinute la mare preţ, sau că la Paris ascultase disertaţii despre ceea ce numeau ei pe-acolo Embleme sau Imagini Enigmatice, Roberto despre porumbiţe tot ar fi trebuit să ştie cîte ceva.

Să ne amintim că epoca aceea era una în care se-inventau sau se reinventau imagini de orice tip ca să se descopere în ele sensuri acoperite şi revelatoare. Era de ajuns să vezi, nu zic o floare frumoasă sau un crocodil, dar şi un laţ de păsări, o scară, o sită, sau o columnă, ca să cauţi să construieşti, în juru-le, o ţesătură de fapte pe care, la prima vedere, nimeni nu le-ar fi văzut în ele. N-aş vrea ca aici să m-apuc să disting între Inscripţie sau Emblemă, şi despre chipul cum puteai să le potriveşti acestor imagini versuri sau ziceri (amintind numai că Emblema, din descrierea unui fapt particular, nu neapărat exprimat prin figuri, scotea un concept universal, în timp ce Inscripţia pornea de la înfăţişarea concretă a unui obiect particular, la o calitate sau aspect al unui individ anume, cum ar fi "eu fi-voi mai alb decît neaua" sau "mai viclean decît şarpele" sau încă "prefer să mor decît să trădez", pînă să ajungă la din cale afară de celebrele Frangar non Flectar sau Spiritus durissima coquit), dar oamenii din epoca aceea considerau indispensabil să traduci lumea întreagă într-o pădure de Simboluri, Semne, Turniruri Cavalereşti, Mascarade, Picturi, Arme de Nobleţe, Trofee, însemne de Onoare, Figuri Ironice, Reversuri săpate în monede, Fabule, Alegorii, Apologuri, Epigrame, Sentenţe, Echivocuri, Proverbe, Bilete, Epistole Lacqnice, Epitafuri, Parerga, Incizii Lapidare, Scuturi, Glife, Clipuri, şi aici, dacă-mi permiteţi, m-aş opri ― dar nu se opreau ei. Şi orice Inscripţie bună trebuia să fie metaforică, poetică, compusă bineînţeles dintr-un sîmbure ce rămînea de dezvăluit, dar mai întîi de toate dintr-un trup sensibil care să trimită la un obiect al lumii, şi trebuia să fie nobilă, mirabilă, nouă, dar uşor de cunoscut, aparentă dar operativă, singulară, proporţională cu locul, pătrunzătoare şi scurtă, echivocă, dar bine adusă, popular enigmatică, potrivită, ingenioasă, unică şi eroică.

În sfîrşit, o Inscripţie era o cumpănire misterioasă, expresia unei corespondenţe; o poezie ce nu cînta, ci era compusă dintr-o figură mută şi dintr-un motto care vorbea în locul ei vederii; preţioasă numai întrucît era imperceptibilă, splendoarea ei se ascundea în perlele şi diamantele pe care ea nu le arăta decît bob cu bob. Spunea mai mult, făcînd mai puţin zgomot, iar acolo unde Poemul Epic cerea fabule şi episoade, sau Istoria deliberări şi înfruntări în arenă, Figurii acesteia îi ajungeau numai două rînduri şi o silabă: aromele-i se distilau numai în picuri impalpabili, şi numai atunci se puteau vedea obiectele sub o haină surprinzătoare, aşa cum se întîmplă cu Colindătorii şi cu Măştile. Ea mai mult ascundea decît să descopere. Nu împovăra spiritul cu materie, ci îl nutrea cu esenţe. Ea trebuia să fie (cu un termen care pe-atunci se folosea foarte mult şi pe care l-am mai folosit) peregrină, dar peregrin voia să spună străin, iar străin voia să spună ciudat.

Ce anume poate fi mai străin decît o Columbă de Culoare Nărămzie? Ba mai mult, ce poate fi mai peregrin decît o turturea? Columba era o imagine bogată în semnificaţii, cu atît mai complicate cu cît fiecare intra în conflict cu celelalte.

Cei care au vorbit printre primii despre Columbă fuseseră, cum e şi firesc, Egiptenii, încă din străvechile Hieroglyphica ale lui Horapollon, iar printre multe alte lucruri această vieţuitoare era considerată cea mai pură dintre toate, aşa încît dacă vreo boleşniţă ajungea să întineze oameni şi lucruri, rămîneau neatinşi de ea numai aceia care mîncaseră doar porumbei. Fapt ce ar trebui să fie de la sine înţeles, din moment ce astă vietate e singura dintre toate care-i lipsită de fiere (adică de veninul pe care alte animale îl au lipit de ficat), şi spunea şi Pliniu că dacă un porumbel se îmbolnăveşte, rupe o foaie de laur şi se vindecă cu ea. Iar dacă laurul e dafinul, iar dafinul e Daphne, sîntem lămuriţi.

Însă, aşa puri cum sînt, porumbeii sînt şi un simbol destul de viclean, pentru că-şi petrec timpul în desfrîu: dumnealor îşi petrec ziua sărutîndu-se (dîndu-şi reciproc sărutări pentru a-şi astupa unul altuia gura) şi împletindu-şi limbile, de unde vin multe expresii cam lascive, cum ar fi a gurlui ca porumbeii sau giugiuleli de porumbei, ca s-o spunem mai pedant. Iar a se giugiuli ca porumbeii ziceau poeţii pentru a se iubi ca porumbeii, şi tot atît cît se iubesc ei. Să nu uităm nici că Roberto trebuie să fi cunoscut versurile acelea care spun: "Cînd între perini, unde prime-ardori, / şi-au potolit doruri calde şi vii / ca turturele, inimi tînjitoare, / cules-au una alteia săruturi mii". Mai ţineţi seama şi că ― pe cînd toate celelalte animale au un anotimp anume pentru drăgosteii ― nu există timp al anului în care porumbelul să nu se urce pe porumbiţă.

Aşa că, ― pentru început ―, porumbeii vin din Cipru, insula sacră a Venerei. Apuleius, dar şi alţii înaintea lui, povestesc despre carul Venerei că-i tras de porumbiţe albe ca zăpada, numite tocmai de aceea păsările lui Venus, pentru lascivitatea lor neînfrînată. Alţii amintesc că Grecii îi zic turturelei peristera, deoarece în turturea a fost prefăcută, de către invidiosul Eros, nimfa Peristera ― foarte îndrăgită de Venus ― care o ajutase să-l învingă într-o întrecere de-a cine adună mai multe flori. Dar ce vrea să spună că Venus o "îndrăgea" pe Peristera?

Elianus spune că porumbeii au fost consacraţi Venerei pentru că pe muntele Erice din Sicilia avea loc o sărbătoare cînd zeiţa trecea pe deasupra Libiei; în ziua aceea, peste toată Sicilia, nu se mai vedeau porumbei, pentru că toţi trecuseră marea ca să se ducă să facă alai zeiţei. Însă la nouă zile după aceea pe coastele Libiei sosea în Trinacria o porumbiţă roşie ca focul, aşa cum spune Anacreon (şi vă rog să luaţi aminte la culoarea asta); şi era însăşi Venus, care se numea chiar cea Purpurie, iar în urma ei venea mulţimea celorlalţi porumbei. Tot Elianus ne povesteşte despre o fată ce se numea Phytia pe care Zeus a iubit-o şi a transformat-o în porumbiţă.

Asirienii o reprezentau pe Semiramida sub formă de porumbiţă, iar Semiramida a fost crescută de porumbiţe, şi apoi schimbată în porumbiţă. Ştim cu toţii că era o femeie cu purtări ce nu erau chiar aşa de impecabile, dar atît de frumoasă, încît Scaurobates, regele indienilor, fusese cuprins de o dragoste disperată pentru ea, care era concubina regelui Asiriei, şi nu trecea nici o singură zi fără să comită adulter, iar istoricul Iuba a spus că se îndrăgostise pînă şi de un cal.

Dar unui simbol amoros i se iartă multe lucruri, fără să înceteze să-i atragă pe poeţi: de aici (şi nu ne putem închipui că Roberto n-o ştia) Petrarca, cel care se întreba "ce graţie, ce iubire sau ce soartă / o să-mi dea aripi ca de porumbel?" sau Bandello: "Pe-acest hulub, ca şi pe mine-l arde / Amor necruţător în crudu-i foc / el se preumblă-n orice loc cătîndu-şi / perechea lui, şi de dorinţă moare".

Cu toate astea porumbeii sînt ceva mai mult şi ceva mai de soi decît orice Semiramidă, şi-i îndrăgim foarte mult pentru că au astălaltă caracteristică, foarte duioasă, că în loc să cînte, plîng, sau gem, ca şi cum atîta patimă satisfăcută nu le-ar ţine niciodată de saţ: Idem cantus gemitusque, spunea o emblemă de-a lui Camerarius; Gemitibus Gaudet, zicea o alta, ce ne aţîţă şi mai mult eroticeşte. Să-ţi pierzi capul, nu alta.

Şi totuşi faptul că aste păsări se sărută şi-s atît de tînjitoare ― iar asta-i o frumoasă contradicţie ce individualizează porumbelul ― este şi dovada că-s foarte fidele, şi de-aceea sunt, totodată şi simbolul castităţii, cel puţin în sensul fidelităţii conjugale. Şi spunea asta şi Pliniu: deşi sînt foarte drăgăstoase, au un mare simţ al pudorii şi nu cunosc adulterul. Despre fidelitatea lor conjugală sînt martori atît păgînul de Properţiu, cît şi Tertullian. Se spune, e-adevărat, că în rare cazuri în care bănuiesc adulterul, bărbătuşii devin despotici, glasul lor e plin de jale, iar loviturile pe care le dau cu ciocul sînt crude. Dar imediat după asta, ca să-şi răscumpere vina, bărbatul îi face curte femeii, şi o adulează învîrtindu-se repede în juru-i. Ideea e aceasta, că gelozia nebună stîrneşte iubirea, iar iubirea o nouă fidelitate ― şi iar se sărută fără oprire şi-n orice anotimp ― lucru ce mi se pare îndestul de frumos, iar pentru Roberto, cum vom vedea, din cale afară de frumos.

Cum să nu iubeşti o imagine care-ţi promite fidelitate? Fidelitatea chiar şi după moarte, pentru că odată ce-şi pierd perechea, aceste păsări nu se mai unesc niciodată cu altele. Turtureaua fusese deci aleasă ca simbol al acestei văduvii, chiar dacă Ferro îşi aminteşte povestea unei văduve care, foarte îndurerată de moartea soţului ei, ţinea pe lîngă dînsa o porumbiţă albă şi lumea-i reproşa faptul, dar ea răspunsese: Dolor non color: durerea contează, nu culoarea.

În fine, lascive sau nu, devoţiunea asta în iubire îl face pe Origene să spună că turturelele sînt un simbol al carităţii. Şi de aceea, zice Sfîntul Ciprian, că Duhul Sfint vine asupra noastră în chip de porumbel, şi pentru faptul că astă vietate nu numai că-i lipsită de fiere, dar nici nu zgîrie cu ghearele, nu muşcă, îi este firesc să iubească locuinţele oamenilor, nu cunoaşte decît o singură casă, îşi hrăneşte proprii pui şi îşi petrece viaţa într-o conversaţie continuă, întreţinîndu-se cu perechea ei în armonia ― de astă dată dovedită de-a fir a păr ― a sărutului. Era obiceiul romanilor să se primească între ei şi să se salute cu sărutări, chiar şi între bărbaţi şi femei. Scoliaştii răutăcioşi spun că o făceau pentru că era interzis femeilor să bea vin, iar sărutîndu-le li se controla respiraţia, dar în fond erau socotiţi neciopliţi Numizii care nu-şi sărutau decît plozii lor.

După cum, toate popoarele au considerat văzduhul ca fiind foarte nobil, au cinstit turtureaua care zboară mai sus decît celelalte păsări, şi care totuşi se-ntoarce mereu credincioasă la propriu-i cuib. Lucru pe care-l face desigur şi rînduneaua, dar nimeni n-a reuşit să o facă prietenă spiţei noastre şi s-o domesticească, în timp ce pe porumbel, da. Spune de pildă Sfîntul Vasile că crescătorii de porumbei stropeau un porumbel cu un balsam înmiresmat, iar ceilalţi porumbei, atraşi de el, îl urmau pe acela în număr mare. Odore trahit. Lucrul ăsta nu ştiu dacă are prea mare legătură cu ceea ce am spus mai înainte, dar mă înduioşează bunăvoinţa asta parfumată, puritatea asta înmiresmată, castitatea asta seducătoare.

Totuşi porumbelul nu-i numai o pasăre castă şi fidelă, ci este şi simplă (columbina simplicitas: fiţi prevăzători ca şerpii şi neprefăcuţi ca porumbelul, spune Biblia), şi de aceea este deseori simbolul vieţii monahale şi eremite ― dar ce legătură are asta cu toate sărutările acelea, nu mă întrebaţi, rogu-vă.

Alt motiv de încîntare este acea trepiditas a porumbelului: numele lui grecesc, treron, provine cu siguranţă din treo, "fug tremurînd". O spun Homer, Ovidiu şi Virgiliu ("Temători ca porumbeii pe cînd plouă cu găleata") şi să nu uităm că porumbeii trăiesc permanent cu frica de uliu, sau, şi mai rău, de vultur. Citim în Valerianus cum tocmai de aceea îşi fac cuibul în locuri inaccesibile ca să se apere (de unde formula Secura nidificat); şi amintea asta şi Ieremia, în timp ce Psalmul 55 invocă: "De-aş avea aripi ca porumbelul... aş scăpa cu fuga!"

Evreii spuneau că porumbeii şi turturelele sînt păsările cele mai prigonite, şi de aceea sînt demne de altar, pentru că-i mai bine să fii prigonit decît prigonitor. Pentru Aretino, în schimb, care nu era blînd ca Evreii, cine se face porumbel, şoimul îl manîncă. Însă Epifanie zice că columba nu se fereşte niciodată de a cădea pradă, iar Augustin repetă că nu numai că n-o face cu animale foarte mari cărora nu li se poate opune, dar nici măcar cu vrăbiile.

Se spune într-o legendă că este în India un copac stufos şi înverzit ce se cheamă în greceşte Paradision. Pe partea lui dreaptă locuiesc porumbeii, ce nu se despart niciodată de umbra pe care el o răspîndeşte; de s-ar îndepărta de copac ar fi prada unui dragon care le e duşman. Însă lui îi este neprielnică umbra arborelui, şi cînd umbra e-n dreapta, el stă la pîndă în stînga, şi invers.

Totuşi, oricît ar fi de spăimos, porumbelul are ceva din prudenţa şarpelui, iar dacă în Insulă ar fi un balaur, Columba de Culoarea Naramzei ştia ce să facă: într-adevăr, toţi spun că porumbelul zboară mereu pe deasupra apei pentru că, dacă eretele se ia după el, îi vede chipul oglindit. Pînă la urmă, se apără sau nu se apără de primejdii?

Pe lîngă toate aceste felurite şi nepotrivite între ele calităţi, i-a mai revenit porumbelului să devină şi simbol mistic şi nici n-am nevoie să-l mai plictisesc pe cititor cu povestea Potopului, şi cu rolul jucat de această pasăre în vestirea păcii şi a vremii bune, precum şi a uscaturilor noi, ivite din ape. Dar pentru mulţi autori sacri el mai este şi emblema lui Mater Dolorosa şi a vaietelor ei lipsite de apărare. Iar despre ea se spune Intus et extra, pentru că-i albă şi pe dinlăuntru şi pe dinafară. Uneori porumbelul e reprezentat în timp ce rupe laţul ce-l ţine captiv, Effracto libera vinculo, şi devine figura lui Crist reînviat din morţi. Aceasta, dealtfel, pare sigur, se petrece în amurg, ca să nu fie surprins de moarte înainte de a fi şters petele păcatului. Ca să nu mai spunem, căci s-a mai spus, ce aflăm despre porumbel din evanghelia lui Ioan: "Am văzut cerurile deschizîndu-se şi pe Sfîntul Duh coborînd din cer în chip de porumb".

Cît despre alte frumoase Motive Columbeşti, cine ştie cîte nu cunoştea şi Roberto: bunăoară Mollius ut cubant, pentru că, porumbelul îşi smulge penele ca să facă cuibul mai moale pentru puii săi; Luce lucidior, pentru că străluceşte cînd se înalţă către soare; Quiescit in motu pentru că zboară totdeauna cu o aripă strînsă ca să nu obosească prea tare. Fusese pînă şi un soldat care, ca să-şi mai facă iertate neînfrînările amoroase, îşi luase drept herb o firidă în care-şi făcuseră cuibul doi porumbei, cu moto-ul Amica Venus.

Celui ce citeşte o să i se pară că porumbelul are chiar prea multe semnificaţii. Însă cînd trebuie să alegi un simbol sau o hieroglifă, şi să-ţi dai duhul pe ele, sensurile trebuie să fie multe, altfel n-ai decît să-i zici pîinii pîine şi vinului vin, sau atomului atom şi vidului vid. Lucru care putea să placă filosofilor naturalişti pe care Roberto îi întîlnea la familia Dupuy, dar nu şi părintelui Emanuele ― şi ştim că naufragiatul nostru înclina cînd către una, cînd către cealaltă dintre sugestii, în fine, partea frumoasă a Columbei, cel puţin (aşa cred) pentru Roberto, era că ea nu era, ca orice Inscripţie sau Emblemă, numai un Mesaj, ci un mesaj al cărui mesaj era insondabilitatea mesajelor pline de miez.

Cînd Enea a trebuit să coboare în Infern ― să regăsească şi el umbra tatălui, şi, deci, într-un fel, ziua sau zilele acum trecute ― ce face Sibila? îi spune, bineînţeles, să meargă să-l înmormînteze pe Misenus, şi să facă felurite sacrificii de tauri şi alte animale, dar dacă va voi cu adevărat să săvîrşească o faptă pe care nimeni n-a mai avut curajul, sau menirea, s-o ducă la bun sfîrşit, va trebui să găsească un copac umbros şi frunzos pe care se află o creangă de aur. Pădurea o ascunde şi văioage întunecoase o închid; totuşi, fără ramul acela "auricomus", nu pot fi pătrunse tainele pămîntului. Şi cine îi îngăduie lui Enea să descopere ramul? Două turturele, dealtfel ― acum ar trebui s-o ştim ― păsări materne. Restu-i ştiut pînă şi de janghinoşi şi de frizeri. În fine, Virgiliu nu ştia nimic despre Noe, însă porumbelul aduce o veste, indică ceva.

Se credea de altfel că porumbeii îndeplineau slujba de oracol în templul lui Joe, în care el răspundea prin gura lor. Apoi unul dintre aceşti porumbei zburase pînă la templullui Amon, iar altul la cel din Delphi, fapt din care reiese de ce şi Egiptenii, ca şi Grecii, istorisesc aceleaşi adevăruri, chiar dacă ascunse în văluri obscure. Fără porumbel, nu-i nici o revelaţie.

Iar noi am rămas să ne întrebăm pînă şi astăzi ce anume ar vrea să însemne Creanga de Aur. Semn că porumbeii duc mesaje, dar sînt mesaje cu cheie.

Nu ştiu cît anume ştia Roberto despre enigmele Evreilor, care totuşi erau foarte la modă în timpul acela, dar, dacă-l frecventa pe domnul Gaffarel, cîte ceva ar fi trebuit să audă: fapt e că Evreii pe seama porumbelului construiseră adevărate turnuri. Am mai amintit noi, sau mai bine zis o amintise părintele Caspar: în psalmul 68 se vorbeşte despre aripile porumbelului care se acoperă cu argint, şi despre penele lui care au reflexe de aur. De ce? Şi de ce în Proverbe revine o imagine destul de asemănătoare cu "merele de aur într-o plasă făurită în argint", dimpreună cu comentariul "acesta-i cuvîntul ce s-a rostit atunci". Şi pentru ce în Cîntarea lui Solomon, adresîndu-se fetei "ai cărei ochi sînt ca două porumbiţe" i se zice "O, iubita mea, îţi vom face cercei de aur cu bobite de argint"?

Evreii comentau că aurul e acela al scripturii, iar argintul spaţiile albe dintre litere sau cuvinte. Iar unul dintre ei, pe care poate Roberto nu-l cunoştea, dar care mai inspira şi atunci pe mulţi rabini, spusese că merele de aur care stau într-o plasă bătută cu argint înseamnă că în orice frază a Scripturilor (dar desigur că în orice obiect sau fapt al lumii) sunt două feţe, cea aparentă şi cea ascunsă, iar cea aparentă e argint, dar mai preţioasă, fiindcă-i din aur, este cea ascunsă. Iar cine priveşte împletitura aceea de departe, cu merele înconjurate de firele ei de argint, crede că merele sînt de argint, dar cînd se uită mai bine va descoperi strălucirea aurului.

Tot ceea ce conţin Sfintele Scripturi ca de prima facie luceşte ca argintul, dar sensul lor ascuns străluceşte ca aurul. Inviolabila castitate a cuvîntului lui Dumnezeu, ascunsă ochilor profanilor, e ca acoperită de un văl de pudoare, şi stă în umbra tainei. El spune că nu trebuie aruncate mărgăritarele la porci. Să ai ochi de porumbiţă înseamnă să nu te opreşti la sensul literar al cuvintelor, ci să ştii să le pătrunzi sensul mistic.

Şi totuşi, această taină, ca şi porumbiţa, ne scapă şi nu se ştie niciodată în ce constă. Porumbiţa va comunica deci că lumea vorbeşte prin hieroglife şi deci este ea însăşi hieroglifa ce semnifică hieroglifele. Iar o hieroglifă nu spune şi nici nu ascunde, ci doar arată.

Iar alţi Evrei spuseseră că porumbelul e un oracol, şi nu-i o întîmplare că în ebraică porumbel se zice tore, ce aminteşte de Torah, care-i chiar Biblia lor, carte sacră, origine a oricărei revelaţii.

Hulubiţa, pe cînd zboară în soare doar pare a luci ca argintul, dar numai cine va fi ştiut să aştepte îndelung ca să-i descopere faţa ascunsă va vedea auru-i adevărat, sau culoarea-i de naramză strălucind.

De la venerabilul Isidor încolo, creştinii amintiseră şi ei că porumbelul, reflectînd în zboru-i razele soarelui ce îl luminează, ne apare în culori diferite. El depinde de soare şi-i stau mărturie pentru asta zisele Lumina Ta îmi dă Săgeţi de Raze sau Pentru tine mă-mpodobesc şi strălucesc. Gulerul lui de la gît se îmbracă în lumina feluritelor culori, şi totuşi rămîne mereu la fel. Şi de aceea ni s-a cuvîntat să nu ne încredem în aparenţe, dar şi să găsim adevărata aparenţă sub cele înşelătoare.

Cîte culori are porumbelul? După cum spune un vechi bestiariu:

Uncor m 'estuet que vos devis

des columps, qui sunt blans et

bis:

li un ont color aierine,

et li autre l'ont stephanine;

li un sont neir, li autre rous, li un vermel, l'autre cendrous,

et des columps i a plusors

qui ont trestotes Ies colors.

Şi atunci ce va fi fiind o Columbă de Culoarea Naramzei?

Ca să închei, admiţînd că Roberto ştia şi el ceva, găsesc în Talmud că mărimile din Edon legiuisera împotriva lui Israel că aveau să strivească capul acelora ce aveau să poarte filactera. Deci Eliseu şi-o pusese şi ieşise în drum. Un doctor al legii îl văzuse şi-l urmărise pe cînd fugea. Cînd Eliseu fu ajuns, îşi scoase filactera şi şi-o ascunse în pumni: Duşmanul său îi zise: "Ce ai în mîini?" Iar acela răspunse: "Nişte aripi de porumbiţă". Celălalt îi desfăcu mîinile. Şi erau aripi de porumbiţă.

Eu nu ştiu ce va să-nsemne povestea asta, dar o găsesc foarte frumoasă. Tot aşa trebuie s-o fi socotit şi Roberto.

Amabilis columba,

unde, unde ades volante?

Quid est rei, quod altum

coelum cibo secando

tam copia benigna

spires linquentem odorem?

Tam copia benigna

unguenta grata stilles?

Vreau să spun că porumbelul e un semn important, şi că putem să-nţelegem de ce un om rătăcit la antipozi hotărăşte că trebuia să deschidă bine ochii ca să priceapă ce anume însemna pentru el. Insula fiind de neatins, Lilia pierdută, orice speranţă a lui biciuită, cum să nu se fi transformat pentru el invizibila Columbă de Culoarea Naramzei în medulla aurea, în piatra filosofală, la urma urmei, volatilă ca orice lucru pe care-l doreşti cu ardoare? Să aspiri la ceva ce nu vei avea niciodată, nu-i ăsta punctul maxim al dorinţei celei mai generoase?

Lucrul mi se pare atît de clar (luce lucidior), că decid să nu-mi duc mai departe Explicaţia mea despre Columbă.

Să ne întoarcem la povestirea noastră.

27.

Secretele Fluxului Mării

A doua zi, la primele raze ale soarelui, Roberto se dezbrăcase complet. Din pudoare, de faţă cu părintele Caspar intra în apă îmbrăcat, dar îşi dăduse seama că hainele îl îngreunau şi-i împiedicau mişcările. Acum era gol. Îşi legase frînghia de mijloc, coborîse scara lui Iacob şi iată-l din nou în mare.

Făcea pluta, căci măcar pe asta învăţase s-o facă. Trebuia acum să se deprindă să-şi mişte braţele şi picioarele, cum făceau cîinii cu labele. Încercă unele mişcări, continuă cîteva minute şi-şi dădu seama că se depărtase de scăriţă doar cu cîteva lungimi de braţ. Şi că era deja obosit.

Ştia cum să se odihnească, deci se întinsese pe spate pentru cîtva timp, lăsîndu-se alintat de apă şi de soare. Se simţea acum din nou în puteri. Prin urmare, trebuia să înoate pînă ce obosea, apoi să se odihnească ca un mort timp de cîteva minute, şi iar s-o ia de la capăt. Distanţele aveau să fie minime, timpul foarte lung, dar aşa trebuia să procedeze. După cîteva încercări luase o decizie curajoasă. Scara cobora pe dreapta bompresului, pe partea dinspre Insulă. Acum avea să încerce să ajungă pe latura de apus a corabiei. Apoi avea să se odihnească şi după aceea să se întoarcă. Trecerea pe sub bompres nu fu prea lungă, iar faptul că putu să măsoare cu privirea prora din partea cealaltă i se păru o mare victorie. Se lăsă cu faţa în sus, cu braţele şi picioarele desfăcute, avînd impresia că în partea asta undele îl legănau mai plăcut decît în cealaltă...

La un moment dat se simţi tras de mijloc. Frînghia se întinsese la maximum. Îşi reluase poziţia înotului cîinesc şi înţelesese că apa îl dusese spre nord, deplasîndu-l la stînga de corabie, cu multe braţe dincolo de vîrful bompresului. Cu alte cuvinte, acel curent ce trecea de la sud-vest la nord-est şi care devenea impetuos ceva mai spre apus de Daphne, în realitate se făcea simţit chiar şi aici în golf. Nu-l simţise cînd îşi făcea scufundările lui în dreapta, adăpostit cum era de coca vasului, dar ducîndu-se spre stînga fusese atras de el, şi l-ar fi luat de tot dacă frînghia nu l-ar fi ţinut. El credea că stă pe loc, dar se mişcase precum pămîntul în vîrtejul lui. De aceea îi fusese aşa de uşor să treacă de provă: nu pentru că priceperea lui crescuse, ci pentru că marea îl ducea.

Îngrijorat, voi să încerce să se întoarcă spre Daphne cu propriile-i forţe, şi-şi dădu seama că, abia ce se apropia cu cîteva palme înotînd cîineşte, în acelaşi moment în care încetinea ca să-şi recapete suflul, frînghia se-ntindea iarăşi, semn că se-ntorsese înapoi.

Se agăţase de frînghie şi o trăsese spre el, învîrtindu-se în juru-i ca să şi-o înfăşoare de mijloc, şi aşa în scurt timp, se întorsese la scăriţă. Odată ajuns la bord hotărîse că a încerca să ajungi la ţărm înot era primejdios. Trebuia să-şi construiască o plută. Se uita la rezerva aceea de lemne care era Daphne, dar îşi dădea seama că nu avea nimic cu care să scoată din ea nici cea mai mică ţandără, afară doar dacă n-avea să-şi piardă ani în şir ca să reteze un catarg cu cuţitul.

Totuşi, n-ajunsese el pînă la Daphne legat de o scîndură? Ei, bine, putea scoate o uşă din ţîţîni şi o putea folosi ca obiect plutitor, împingînd-o fie şi cu mîinile. Folosind drept ciocan mînerul spadei, introducînd lama ca pe o pîrghie, pînă la urmă reuşise să facă să sară din balamale una dintre uşile-cvadratului. Făcînd treaba asta, pînă la urmă lama se rupsese. Răbdare, nu mai avea de luptat cu fiinţe omeneşti, ci cu marea.

Însă dacă şi-ar fi dat drumul în mare pe uşa aceea, încotro avea să-l poarte curentul? Tîrî uşa spre bordul stîng şi reuşi s-o arunce în mare.

Uşa plutise mai întîi alene, dar după mai puţin de un minut era deja departe de corabie şi începea să fie trasă la început către partea stîngă a corăbiei, cam în direcţia în care se dusese el însuşi, apoi către nord-est. Pe măsură ce se îndrepta în altă parte decît prova, iuţeala îi crescuse, pînă la un moment dat ― în dreptul capului septentrional al golfului ― apoi căpătase o mişcare accelerată spre nord.

Acum alerga cum ar fi făcut şi Daphne dacă ar fi ridicat ancora. Roberto reuşi s-o urmărească cu ochiul liber pînă ce încă nu depăşise capul, apoi trebui să ia luneta, şi o mai văzu un timp înaintînd foarte iute dincolo de promontoriu o bucată bună. Uşa alerga aşadar ca din puşcă, prin albia unui fluviu larg ce-şi avea stăvilare şi maluri în mijlocul unei mări ce-i sta liniştită pe margini.

Socoti că, dacă cel de al o sută optzecelea meridian se-ntindea ca o linie ideală care, pe la jumătatea golfului unea cele două promontorii, şi dacă fluviul acela îşi cotea propriu-i curs imediat după golf orientîndu-se spre nord, atunci dincolo de promontoriu el curgea exact de-a lungul meridianului antipod!

De s-ar fi aflat pe uşa aceea, ar fi navigat în lungul liniei ce-l separa pe azi de ieri ― sau pe ieri de ziua lui de mîine...

În momentul acela însă altele-i fură gîndurile. De-ar fi fost pe uşă, n-ar fi avut cum să se opună curentului, decît cu niscaiva mişcări de mîini. Era nevoie de o trudă imensă ca să-şi diriguiască propriu-i trup, darmite o uşă fără proră, fără pupă şi fără timonă.

În noaptea sosirii lui scîndura îl purtase sub bompres numai datorită vreunui vînt sau unui curent secundar. Ca să poată să prevadă vreo altă întîmplare de felul acesta, ar fi trebuit să studieze atent mişcările mareelor, săptămîni de-a rîndul, poate luni, aruncînd în mare zeci şi zeci de scînduri ― sau cine mai ştie ce...

Cu neputinţă, cel puţin în stadiul cunoştinţelor lui, hidrostatice sau hidrodinamice, cum or fi fost. Mai bine să continue să se bizuie pe înot. Mai repede ajunge la mal, din mijlocul unui curent, un cîine care dă din picioare decît un cîine aflat într-un coş.

Trebuia aşadar să-şi continue ucenicia. Şi nu i-ar fi fost de ajuns să înveţe să înoate între Daphne şi ţărm. Chiar şi în golf, în diferite momente ale zilei, în funcţie de flux sau reflux, se manifestau curenţi mai mici: aşa că, în momentul în care pornea cu încredere către răsărit, un joc de ape ar fi putut să-l tîrască mai întîi spre apus şi apoi drept către capul septentrional. Prin urmare ar fi trebuit să se antreneze să înoate şi împotriva curentului. Ajutîndu-se de frînghie, n-ar fi trebuit să renunţe să înfrunte şi apele de la stînga vasului.

În zilele următoare Roberto, stînd pe partea cu scăriţa, îşi amintise că la Griva nu văzuse înotînd numai cîinii, ci şi broaştele. Şi fiindcă un corp omenesc în apă, cu picioarele şi braţele desfăcute aminteşte mai mult forma unei broaşte decît pe cea a unui cîine, îşi spuse că pesemne se putea înota şi ca o broască. Se ajutase pînă şi cu glasul. Urla "Oacc, oacc" şi-şi arunca în lături braţele şi picioarele. Apoi încetase să mai orăcăie mai ales că aceste zgomote animalice aveau efectul că dădeau prea mare energie salturilor lui şi-l făceau să deschidă gura, cu urmările de care un înotător dibaci ar fi ştiut să se ferească.

Se transformase într-o broască bătrînă şi aşezată, tăcînd maiestuoasă. Cînd îşi simţea umerii obosiţi, de mişcarea aceea continuă a mîinilor în afară, o lua din nou more canino. Odată, uitîndu-se la păsările albe care-i urmăreau vociferînd exerciţiile, sosind uneori în picaj pînă la cîteva braţe de el ca să înhaţe un peşte (Lovitura Pescăruşului!), încercase să înoate şi aşa cum zburau ele, printr-o largă mişcare înaripată a braţelor; dar băgase de seamă că-i mai greu să ţii închise gura şi nasul decît un cioc, şi renunţase la isprava asta. Acum nu mai ştia ce animal era, dacă era cîine sau broască; poate vreun broscoi păros, un patruped amfibiu, un centaur al mărilor, o sirenă masculină.

Însă printre aceste felurite încercări, îşi dăduse seama că, de bine, de rău, se mişca niţel: într-adevăr îşi începuse înaintarea de la proră, iar acum se găsea dincolo de jumătatea vasului. Dar cînd se hotarîse să facă cale-ntoarsă şi să revină la scăriţă, îşi dăduse seama că numai avea puteri, şi că trebuie să se lase tras înapoi de frînghie.

Ceea ce-i lipsea era sa respire cum trebuie. Reuşea să înoate dus, dar nu întors... Devenise înotător, însă întocmai ca domnul acela despre care auzise vorbindu-se, care făcuse tot pelerinajul de la Roma la Ierusalim, cîte o jumătate de milă pe zi, înainte şi înapoi prin grădina lui. Nu fusese niciodată un atlet, dar lunile petrecute pe Amarilli, stînd tot timpul în cabina lui, hărţuiala naufragiului, aşteptarea de pe Daphne (afară de puţinele exerciţii ce-i fuseseră impuse de părintele Caspar), îl înmuiaseră de tot.

Roberto nu arată a fi ştiind că, înotînd, avea să se întărească, şi pare să gîndească mai degrabă ca întîi să se-ntărească ca să poată să înoate. Îl vedem deci înghiţind două, trei sau patru gălbenuşuri de ou dintr-odată, şi mîncînd cîte o găină întreagă înainte de a încerca să intre în apă. Noroc că exista frînghia. Abia intrat în apă, fusese apucat de nişte convulsii aşa de mari, că aproape nu mai reuşea să se urce înapoi.

Iată-l seara meditînd la această nouă contradicţie. Mai înainte, cînd nici nu spera să ajungă la ea, Insula încă i se mai părea la îndemînă. Acum, cînd tocmai învăţa arta ce avea să-l poarte acolo, Insula se îndepărta.

Mai mult, fiindcă o vedea nu numai depărtată în spaţiu, dar şi (fără nici un temei) în timp, din acest moment, de fiecare dată cînd, pomeneşte de depărtarea aceea, Roberto pare să confunde spaţiul şi timpul şi scrie "golful este, din păcate, prea ieri" sau "cît de greu este să ajungi acolo, deşi e-atît de curînd"; sau "cîtă mare mă desparte de ziua abia trecută" şi chiar "se apropie într-acum nouri ameninţători de pe Insulă, în timp ce aici s-a înseninat deja..."

Dar dacă Insula se-ndepărta tot mai mult, mai merita oare osteneala să înveţe cum s-ajungă la ea? în zilele următoare Roberto lasă deoparte încercările de înot ca să se apuce din nou să caute cu luneta Columba de Culoare Nărămzie.

Vede papagali printre frunze, identifică fructe, urmăreşte din zori pînă-n amurg cum se-nviorează şi se ofilesc culorile felurite prin verdeaţă, dar nu vede Columba. Începe din nou să creadă că părintele Caspar îl minţise, sau că a fost victima vreunei nostimade de-a lui. Cu timpul se convinge că părintele Caspar n-a existat de fel ― şi nu mai găseşte urme ale prezenţei lui pe corabie... Nu mai crede în Columbă, dar nu mai crede acum nici măcar că pe Insulă s-ar afla Văzătoarea. În asta găseşte prilej de mîngîiere deoarece, îşi zice, ar fi fost lipsit de respect ca puritatea locului aceluia să fie întinată de o maşinărie. Şi începe din nou să gîndească la o Insulă făcută pe măsura-i, adică pe măsura visurilor lui.

Dacă Insula se ivea în trecut, ea era locul la care el trebuia cu orice preţ să ajungă. În timpul acela ieşit din ţîţîni el trebuia nu să găsească, ci să inventeze din nou, condiţia primului om. Nu sălaş al vreunui izvor al tinereţii veşnice, ci izvor ea însăşi, Insula putea fi locul în care orice făptură omenească, uitîndu-şi propria ştiinţă întristătoare, ar fi găsit, ca un copil părăsit în pădure, un alt limbaj capabil să se nască dintr-un contact nou cu lucrurile. Iar odată cu el avea să iasă unica ştiinţă adevărată şi nouă, din experienţa directă a naturii, fără ca nici o filosofie să n-o pervertească (ca şi cum Insula n-ar fi fost tatăl care transmite fiului cuvintele legii, ci mama care-l învaţă să silabisească primele nume).

Numai astfel un naufragiat renăscut ar fi putut descoperi rînduielile ce guvernează mersul corpurilor cereşti şi sensul acrostihurilor pe care le desenează ele în cer, nu răsfoind încoa şi-ncolo prin Almageste şi Patrulatere, ci silabisind direct felul cum se petrec eclipsele, trecerea de bolizi a stelelor cu coadă şi a fazelor aştrilor. Numai cu nasul însîngerat la căderea unui fruct ar fi înţeles dintr-o singură dată atît legile ce-atrag lucrurile grele cu greutatea, cît şi pe cele de motu cordis et sanguinis in animalibus. Doar observînd suprafaţa unui iaz şi vîrînd în el o rămurică, o trestie, sau vreo foaie din acelea lungi şi rigide de metal, noul Narcis ― fără de nici o pungăleală cu dioptruri şi cu dureri de sciatică ― avea să surprindă felul cum se-ngînă alternînd lumina şi umbra. Şi poate că avea să priceapă de ce pămîntu-i o oglindă opacă ce înnegreşte ca cerneala ceea ce reflectă, apa un perete ce face străvezii umbrele ce se imprimă pe el, în timp ce-n aer imaginile nu găsesc niciodată o suprafaţă de pe care să salte-napoi, şi-l străbat în fugă pînă la ultimele hotare ale eterului, afară de cazul cînd nu se-ntorc uneori sub formă de miraje şi alte arătări.

Dar să posede Insula nu însemna oare s-o posede pe Lilia? Şi atunci? Logica lui Roberto nu era aceea a filosofilor patentaţi şi maimuţăriţi, intruşi în atriumul Liceului, care totdeauna vor ca un lucru, dacă e în cutare fel, să nu mai poată fi şi în felul opus. Dintr-o eroare, vreau să spun o peregrinare a închipuirii, caracteristică îndrăgostiţilor, el ştia acum că a o avea pe Lilia ar fi însemnat, în unul şi acelaşi timp, şi izvorîrea oricărei revelaţii. A descoperi legile universului printr-o lunetă i se părea doar modul cel mai lung pentru a ajunge la un adevăr ce i s-ar fi revelat în lumina orbitoare a plăcerii, de-ar fi putut să-şi lase capul în poala iubitei. Într-o Grădină în care fiece arbust ar fi fost pomul Binelui.

Dar ― aşa cum şi noi ar trebui s-o ştim ― pentru că dorul de ceva depărtat cheamă năluca cuiva pe care ni-l răpeşte, Roberto începu să fie cuprins de teama că-n desfătările Edenului aceluia se strecurase un Şarpe. Îl străbătu deci ideea că în Insulă, uzurpator mai iute de picior decît el, îl aştepta Ferrante.

28.

Despre Originea Romanelor

Îndrăgostiţii îşi iubesc mult mai mult chinurile decît plăcerile. Roberto nu se putea gîndi la sine decît despărţit pentru totdeauna de fiinţa iubită, însă, cu cît se simţea mai despărţit de ea, cu atît se pierdea în tribulaţii, mai mult decît putea s-o facă oricare altul.

Am văzut că, învinuit de Mazarin că ar fi fost într-un loc unde nu fusese, Roberto îşi vîrîse în cap că Ferrante se afla atunci la Paris şi că în unele împrejurări îi luase locul. Dacă era adevărat, înseamnă că Roberto fusese arestat de cardinal şi expediat la bordul lui Amarilli iar Ferrante rămăsese, la Paris, şi pentru toată lumea (adică şi pentru Ea!) el era Roberto. Nu rămînea deci decît s-o gîndească pe Ea alături de Ferrante, şi iată cum purgatoriul acela marin se transformase într-un infern.

Roberto ştia că gelozia se înfiripă fără nici o legătură cu ceea ce este sau nu este, sau poate nu va fi niciodată; că-i o manie care dintr-un rău închipuit scoate o suferinţă reală; că gelosul e ca un ipohondru ce se-mbolnăveşte de teamă c-ar fi bolnav. Prin urmare e vai şi amar, îşi zicea, să te laşi apucat de dandanaua asta dureroasă ce te obligă să ţi-o închipui pe Cealaltă cu Altul, şi nimic nu zgîndăreşte mai mult îndoiala ca singurătatea, nimic nu transformă îndoiala în certitudine mai bine ca închipuirea. Însă, adăuga el, neputîndu-mă eu împiedica să iubesc, nu mă pot opri nici de a fi gelos, şi neputîndu-mă opri să devin gelos, nu mă pot opri nici să-mi închipui.

Într-adevăr, gelozia este, dintre toate temerile, cea mai ingrată: dacă te temi de moarte, poţi simţi uşurare la gîndul că, din contră, te vei bucura de o viaţă lungă sau că în cursul unei călătorii vei afla izvorul tinereţii veşnice; iar dacă eşti sărac, găseşti consolare la gîndul c-ai să găseşti o comoară; pentru orice lucru temut, există o speranţă contrarie ce ne înaripează. Nu tot aşa este şi atunci cînd iubim în lipsa iubitei: absenţa este pentru iubire ca vîntul pentru foc: pe cel mic îl stinge, pe cel mare îl învăpăiază.

Dacă gelozia se naşte din iubire intensă, cine nu simte gelozie faţă de iubită nu e îndrăgostit, sau iubeşte cu inima uşoară; încît se ştie că există îndrăgostiţi care, temîndu-se ca iubirea lor să nu se stingă, o alimentează găsind cu orice preţ motive de gelozie.

Prin urmare gelosul (care, totuşi, vrea sau şi-ar vrea iubita castă şi credincioasă) nu vrea sau nu poate s-o creadă decît vrednică de gelozie, şi deci vinovată de trădare, înteţind astfel prin suferinţă prezentă plăcerea iubirii absente. Asta şi pentru că gîndindu-te la tine că eşti cu iubita aflată departe -ştiind bine că nu-i adevărat ― nimic nu-ţi poate face mai viu gîndul la ea, la căldura ei, la roşeaţa obrajilor ei, la mireasma ei, ca atunci cînd te gîndeşti că de aceleaşi daruri se bucură un Altul în locul tău: pe cînd de absenţa ta eşti sigur, de prezenţa acelui duşman eşti, dacă nu sigur, cel puţin nu chiar cu totul nesigur. Contopirea amoroasă, pe care gelosul şi-o închipuie, e unicul fel în care-şi poate reprezenta cu tot verosimilul o însoţire cu altcineva care, chiar de nu-i neîndoielnică, este cel puţin posibilă, pe cînd propria-i contopire e imposibilă.

De aceea gelosul nu-i în stare, şi nici voinţă n-are, să-şi imagineze opusul a ceea ce teme, ba chiar nu se poate bucura decît ridicîndu-şi în slăvi propria-i durere, şi suferind de satisfacţia-i ridicată la culme din care se ştie exclus. Plăcerile iubirii sînt nişte rele pe care le rîvnim, în care coincid dulceaţa şi martiriul, iar iubirea e îmbolnăvire de bună voie, paradis infernal şi infern ceresc ― în fine, concordie de contrarii ce se gîtuie fără scăpare, rîs îndurerat şi diamant ce-ndată se sparge.

Pătimind astfel, dar aducîndu-şi aminte de infinitatea aceea de lumi în legătură cu care se disputase mai zilele trecute, Roberto avu o idee, ba chiar, am zice, Ideea, marea şi anamorfotica sclipire de Geniu.

Se gîndi anume că ar fi putut construi o poveste, căreia bineînţeles că nu el îi era protagonist, dat fiind că nu se desfăşura în lumea aceasta, ci într-o Ţară a Romanelor, iar faptele respective aveau să se petreacă în parafei cu cele din lumea în care se afla el, fără ca cele două şiruri de aventuri să se poată vreodată întîlni şi suprapune.

Ce cîştiga de aici Roberto? Multe. Hotărînd să inventeze povestea unei alte lumi, ce exista numai în mintea lui, se înstăpînea pe lumea aceea, putînd face ca lucrurile ce se-ntîmplau în ea să nu treacă dincolo de posibilităţile lui de suportare. Pe de altă parte, devenind cititor al romanului căruia îi era autor, putea participa la amărăciunile personajelor: nu li se-ntîmplă oare cititorilor de romane s-o iubească fără gelozie pe Tisbe, folosindu-se de Piram ca de locţiitorul lor, sau să pătimească pentru Astrea cu ajutorul lui Celadon?

Să iubeşti în în ţara romanelor nu înseamnă să înduri nici un fel de gelozie: acolo ceea ce nu-i al nostru într-un fel e tot al nostru, iar ceea ce-n lume era al nostru şi ne-a fost sustras, acolo nu există ― chiar dacă ceea ce există acolo seamănă cu lucrurile pe care, deşi existente, nu le avem sau le-am pierdut...

Şi astfel, Roberto avea să fie nevoit să scrie (sau să gîndeasca) romanul lui Ferrante şi al drăgostirilor lui cu Lilia, şi numai clădind lumea aceea de roman avea să dea uitării obida cu care-l rodea gelozia în lumea reală.

În plus, gîndea în sine Roberto, ca să înţeleg ceea ce mi s-a întîmplat şi cum de am căzut eu în cursa ce mi-a fost întinsă de Mazarin, ar trebui să reconstitui Istoria întîmplărilor acelora, găsindu-le cauzele şi mobilurile secrete. Dar exista oare ceva mai incert decît Historiile pe care noi le citim şi în care, cînd doi autori ne povestesc despre aceeaşi bătălie, atît de mari sînt nepotrivirile dintre ei încît îţi vine a crede că-i vorba de două bătălii diferite? Şi-n schimb există oare ceva mai sigur decît Romanul, unde pînă la urmă orice Enigmă îşi găseşte explicare potrivit legilor Verosimilului? Romanul relatează lucruri ce poate nu s-au petrecut de-adevărat, dar care ar fi putut foarte bine să se-ntîmple. Să-mi explic propriile-mi nenorociri în formă de Roman, înseamnă să mă asigur că-n harababura aia există cel puţin un mod de a-i depăna intriga, şi că nu sînt prin urmare victima unui coşmar. Idee, aceasta din urmă, antitetică în chip insidios cu prima, fiindcă în felul ăsta istoria romanescă ar fi trebuit să se suprapună cu istoria lui cea adevărată.

Şi în sfîrşit, argumenta tot Roberto, întîmplarea mea e una de iubire pentru o femeie: ori, numai Romanul, şi cu siguranţă că nu Istoria, se ocupă cu chestiuni de Amor şi, iarăşi, numai Romanul (niciodată Istoria) se îngrijeşte să explice ce anume gîndesc şi simt fiicele astea ale Evei care, totuşi, din zilele Raiului Pămîntesc şi pînă-n iadul de la Curţile vremurilor noastre, au avut influenţă aşa de mare asupra întîmplărilor spiţei omeneşti.

Argumentele acestea, luate fiecare în parte, erau foarte chibzuite, dar nu şi luate toate la un loc. Într-adevăr e o diferenţă între cel ce nu face decît să scrie un roman şi cel ce îndură gelozia. Un gelos se bucură închipuindu-şi ceea ce n-ar vrea el să se fi petrecut ― dar în acelaşi timp refuză să creadă că s-ar petrece cu adevărat ― pe cînd un romancier recurge la orice stratagemă pentru ca cititorul, nu numai să se bucure închipuindu-şi ceea ce nu s-a petrecut, dar la un moment dat să uite că citeşte şi să creadă ca totul s-a petrecut realmente. Şi e aşa o cauză de chinuri cumplite pentru un gelos citirea unui roman scris de alţii, căci orice lucru ar fi spus aceia, i se pare că se referă la situaţia lui. Ce să mai zicem de un gelos care însăşi situaţia aceea a lui se preface a o inventa. Nu se spune oare despre gelos că dă un trup umbrelor? Şi, prin urmare, oricît de asemănătoare cu umbrele ar fi creaturile dintr-un roman, dat fiind că romanu-i fratele geamăn al Istoriei, umbrele acelea îi apar mult prea pline de trup gelosului, iar asta cu atît mai mult dacă ― în loc să fie umbrele altora ― sînt ale sale proprii.

Pe de altă parte faptul că, cu toate virtuţile lor, Romanele îşi au şi defectele lor, Roberto ar fi trebuit să-l ştie. Aşa cum tot medicina ne-nvaţă şi otrăvurile, iar metafizica tulbură prin subtilităţi nepotrivite dogmele religiei, etica recomandă mărinimia (care nu-i de nasul tuturor), astrologia întronează supersitiţia, optica înşeală, muzica zgîndăre iubirile, geometria încurajează stapînirea nedreaptă, matematica avariţia ― tot aşa, arta Romanului, chiar dacă ne pune în gardă că ne serveşte ficţiuni, deschide o uşă-n Palatul Absurdului, pe care, odată intraţi din uşurătate, ea este cea care se-nchide în urma noastră.

Dar nu stă-n puterea noastră să-l împiedicăm pe Roberto să facă pasul ăsta fiindcă ştim sigur că l-a şi făcut.

29.

Sufletul lui Ferrante

De unde să reluăm istoria lui Ferrante? Roberto a crezut că-i potrivit să-nceapă de-atunci, din ziua cînd acesta, după ce-i trădează pe francezii alături de care se prefăcea că luptă la Casale, cînd lăsase să fie luat drept căpitanul Gambero, se refugiase în tabăra spaniolă.

Poate că cel ce se găsise să-l primească cu entuziasm fusese vreun mare senior care-i promisese că la sfîrşitul războiului aceluia, o să-l ia cu el la Madrid. Iar de-aici începuse ascensiunea lui Ferrante prin preajma curţii spaniole, unde învăţase că virtutea seniorilor e bunul lor plac, că Puterea-i un monstru nesătul, şi că trebuia să-i slujeşti ca un sclav credincios, ca să poţi să profiţi de orice fărîmă ce cădea de la masa aceea, şi să găseşti în ea prilejul unei ascensiuni încete şi pline de obstacole ― mai întîi ca zbir, călău şi confident, apoi prefăcîndu-te gentilom.

Ferrante nu putea fi decît om cu o minte ascuţită, cu cît aceasta era mai dedată la rău, iar în atmosfera aceea învăţase repede cum trebuie să se poarte ― adică ascultase (sau ghicise) principiile acelea de ştiinţă a vieţii de curte cu care domnul de Salazar încercase să-l catehizeze pe Roberto.

Îşi cultivase propria-i mediocritate (nemernicia propriilor origini bastarde), netemîndu-se  să fie eminent în lucruri mediocre, ca să evite ca-ntr-o bună zi să fie mediocru în lucrurile eminente.

Înţelesese că, atunci cînd nu poţi să te-mbraci în pielea leului, te îmbraci în cea a vulpii, fiindcă la Potop s-au salvat mai mult vulpi decît lei. Orice creatură îşi are înţelepciunea ei, iar de la vulpe învăţase că a juca deschis n-aduce nici folos, nici plăcere.

Dacă era rugat să răspîndească vreo calomnie printre servitori, astfel ca încet, încet, să ajungă la urechile stăpînului şi ştia cum să se bucure de favorurile vreunei cameriste, se grăbea să spună că avea să-ncerce la han, cu vizitiul; sau, dacă vizitiul îi era tovarăş de desfrîu la han, afirma cu un zîmbet plin de subînţeles că ştia el bine cum să se facă ascultat de cutare servitoare neînsemnată. Neştiind cum proceda el şi cum avea să facă, stăpînul său pierdea un punct în privinţa asta, iar el ştia că cel ce nu-şi descoperă cărţile pe loc îi lasă pe ceilalţi în nesiguranţă; în felul ăsta se înconjoară de mister şi însăşi taina aceea provoacă respectul altuia.

Ca să-şi elimine propriii duşmani, care la început erau paji şi lachei, apoi gentilomi ce-l credeau egalul lor, stabilise că trebuia să ţintească pe de lături, niciodată pieptiş: agerimea se luptă prin subterfugii bine studiate şi nu acţionează niciodată aşa cum prevezi. Dacă vorbea de vreo mişcare era numai ca să tragă pe sfoară, dacă schiţa cu îndemînare vreun gest în aer, proceda pe urmă într-un mod la care nu te putuseşi gîndi, atent să-şi dezmintă intenţia arătată. Nu ataca niciodată cînd adversarul era în deplinătatea forţelor (arătîndu-i, dimpotrivă, prietenie şi respect), ci numai în momentul în care acesta se arăta lipsit de apărare, iar atunci îl împingea către prăpastie cu aerul cuiva care i-ar sări în ajutor.

Minţea deseori, dar nu fără un criteriu anume. Ştia că pentru a fi crezut, trebuia să arate tuturor că spunea adevărul tocmai cînd îi dăuna lui, iar cînd ar fi putut să-i fie motiv de laudă, îl trecea sub tăcere. Pe de altă parte căuta să cîştige faimă de om sincer cu cei inferiori lui, astfel încît zvonul să ajungă la urechile celor puternici. Se convinsese că a simula cu egalii tăi era un defect, iar a nu simula cu cei mai mari decît tine e o temeritate.

Însă nu se purta nici cu prea multă francheţe, şi oricum, nu întotdeauna, temîndu-se că alţii aveau să-şi dea seama de uniformitatea asta a lui şi într-o bună zi aveau să-i prevină acţiunile. Dar nici nu exagera în a se comporta cu două feţe, temîndu-se că după aceea, a doua oară aveau să-i descopere înşelăciunea.

Ca să devină capabil se antrena suportîndu-i pe proşti, de care se şi înconjura. Nu era aşa de neprevăzător încît să le pună acestora în cîrcă orice greşeală de-a lui, însă cînd miza era mare în joc, avea grijă să se afle mereu pe lîngă el vreun ţap ispăşitor (atras de propria-i ambiţie deşartă de a se arăta mereu în prim plan. pe cînd el rămînea în fundal) căruia nu el, ci ceilalţi aveau să-i atribuie mai apoi fapta cea rea.

În sfîrşit arăta că face el tot ceea ce putea să se-ntoarcă-n folosu-i, dar lăsa să se facă prin mîna altuia ceea ce i-ar fi putut atrage reproşuri.

În felul de a-şi scoate în evidenţă propriile-i virtuţi (pe care mai degrabă ar trebui să le numim prefăcătorii blestemate) ştia că o jumătate din ele arătată pe faţă şi o alta lăsată doar să se întrezărească fac mai mult decît un întreg declarat în mod deschis. Uneori făcea ca arătarea pe faţă să constea într-o elocvenţă mută, într-o neglijentă scoatere la iveală a propriilor merite, şi avea abilitatea de a nu se descoperi niciodată de tot într-o singură ocazie.

Pe măsură ce urca în ceea ce priveşte rangul şi întîlnea oameni de condiţie superioară, era foarte îndemînatic în a le mima gesturile şi limbajul, dar o făcea numai cu persoane de condiţie inferioară pe care trebuia să le farmece pentru vreun scop nepermis; cu cei mai mari decît sine avea multă grijă să se arate că-i un neştiutor şi să admire la ei ceea ce ştia şi el.

Îndeplinea orice slujbă deşănţată pe care superiorii săi i-o încredinţau, dar numai dacă răul pe care-l făcea nu era din cale afară de mare, încît aceştia să fi putut simţi repulsie faţă de el; dacă-i cereau delicte de soiul ăsta, refuza, în primul rînd pentru ca ei să nu creadă că într-o bună zi ar fi fost capabil să facă la fel şi împotrivă-le, iar în al doilea rînd (dacă nedreptatea aceea era strigătoare la cer), ca să nu devină martorul nedorit al remuşcării lor.

În public dădea evidente manifestări de pietate, însă credea că-s vrednice de el doar credinţa călcată în picioare, virtutea dispreţuită, iubirea de sine însuşi, ingratitudinea, dispreţul pentru cele sfinte; îl blestema pe Dumnezeu înlăuntrul său şi credea că lumea-i născută întîmplător, încrezîndu-se totuşi într-un destin făcut să-şi întoarcă faţa către cel ce ştia să-i schimbe cursul întru cîştigul său.

Ca să-şi bucure rarele-i momente de răgaz, avea de a face numai cu femeile uşoare măritate, cu văduvele ce nu se puteau înfrîna, cu fetele tinere cu purtări rele. Dar cu multă cumpătare, deoarece, mai ales că, tot punînd la cale intrigi, Ferrante uneori renunţa la un bun aflat la-ndemînă atunci cînd se simţea tras către vreo nouă intrigă, ca şi cum ticăloşia nu-i dădea niciodată pace.

Trăia, în fine, zi de zi, ca un asasin ce pîndeşte nemişcat îndărătul unor perdele, acolo unde tăişul pumnalelor nu-şi trădează strălucirea. Ştia că prima regulă a succesului era să aştepţi prilejul, dar suferea pentru că prilejul i se părea prea departe.

Această mohorîtă şi îndîrjită ambiţie îl lipsea de orice pace a sufletului. Considerînd el că Roberto îi uzurpase locul la care avea dreptul, orice răsplată îl lăsa nesatisfăcut, şi unica formă pe care binele şi fericirea puteau s-o capete în ochii sufletului său, era nefericirea fratelui şi ziua în care el ar fi putut deveni autorul acestei nefericiri. În rest făcea să se agite în capu-i giganţi de fum ce se băteau unii cu alţii, şi nu există mare, pamînt sau cer unde să-şi afle scăpare şi odihnă. Ceea ce avea îl ofensa, ceea ce voia să aibă îi era motiv de tortură.

Nu rîdea niciodată, decît poate la crîşmă ca să-l facă să se îmbete pe vreun confident al său neştiutor. Dar în taina odăii lui se controla zilnic în oglindă, ca să vadă dacă felul în care se mişca ar putea să-i dea pe faţă neliniştea, dacă nu cumva ochiul pare prea sfruntat, dacă capul mai aplecat decît trebuie nu manifestă ezitare, dacă ridurile prea adînci ale frunţii sale nu-l făceau să pară înăcrit.

Cînd îşi întrerupea aceste exerciţii dîndu-şi la o parte, obosit, noaptea tîrziu, măştile, se vedea aşa cum era cu adevărat ― ah, aici Roberto nu putea decît să-şi spună-n şoaptă nişte versuri citite cu cîţiva ani mai înainte:

În ochii-i unde moarte adăposteşte

lumină de văpaie cruntă are;

privirile-i piezişe, pupilele-ngustate

comete par, iar genele-i sînt torţe,

ce-s mînioase, de trufie pline,

iar gemetele-tunet, suflarea-fulgerare.

Pentru că nimeni nu-i perfect, nici măcar în rău, şi deci nu era pe deplin în stare să-şi stăpînească excesul propriei răutăţi, Ferrante nu putuse evita să nu facă un pas greşit. Însărcinat de stăpînul său să-i pună la cale răpirea unei tinere fete caste, de stirpe foarte aleasă, deja menită să se căsătorească cu un gentilom plin de virtuţi, începuse să-i scrie scrisori pline de amor, semnîndu-le cu numele instigatorului său. Apoi, în timp ce ea bătea în retragere, pătrunsese în alcovul ei şi ― făcînd-o să cadă pradă unei violente seduceri ― abuzase de ea. Dintr-o singură lovitură o înşelase şi pe ea, şi pe logodnicul ei, şi pe cel care-i poruncise răpitul.

Delictul fiind denunţat, de el fu învinuit stăpînul său, care muri în duel cu logodnicul trădat, însă Ferrante de mult apucase să fugă în Franţa.

Într-un moment în care se afla în toane bune, Roberto îl face pe Ferrante să se aventureze într-o noapte de ianuarie peste Pirinei, călare pe o catîrcă furată, care pesemne făcuse legămînt cu ordinul mîrţoagelor reformate, după cum arăta părul ei sur de călugăriţă, şi era aşa de înţeleaptă şi de cumpătată, de reţinută în toate şi de cuviincioasă în purtări, că pe lîngă pedepsirea cărnii, ce se cunoaştea foarte bine după coastele ieşite prin piele, la fiece pas săruta pămîntul făcînd mătănii.

Coamele munţilor păreau mormane de lapte prins, şi date toate cu ceruză. Acei puţini arbori ce nu erau cu totul înmormîntaţi sub zăpadă se vedeau atît de albi, încît păreau că-şi dezbrăcaseră cămăşile şi tremurau mai mult de frig decît de vînt. Soarele stătea înlăuntrul palatului său şi nu îndrăznea nici măcar să iasă pe balcon. Şi chiar dacă-şi arăta cîte puţin faţa, îşi punea în jurul nasului un pămătuf de nori.

Rarii călători pe care-i întîlneai pe drumul acela păreau tot atîţia călugăraşi de pe Muntele măslinilor care mergeau cîntînd lavabis me et super nivem dealbabor... Şi Ferrante însuşi, văzîndu-se atît de alb, se simţea transformat într-un savant tăvălit prin tărîţa celebrei Academii cu acelaşi nume.

Într-o noapte fulgii de bumbac cădeau atît de deşi şi de mari încît, aşa cum cineva s-a făcut statuie de sare, el bănuia că s-a făcut statuie de zăpadă. Strigile, liliecii, fluturii de noapte şi bufniţele dădeau roată în juru-i ca şi cum ar fi voit să-l prindă-n laţ. Şi sfîrşi prin a se lovi cu nasul de picioarele unui spînzurat care, bălăngănindu-se dintr-un copac, făcea din sine însuşi un tablou grotesc pe cîmpul acela bîntuit de vîntoase.

Dar Ferrante ― chiar dacă un Roman trebuie să se împodobească cu descrieri plăcute ― nu putea fi un personaj de comedie. Trebuia să tindă către ţintă, închipuindu-şi pe propria-i măsură Parisul către care tocmai se grăbea.

De aceea îşi spunea cu rîvnă: "O, Paris, golf nemăsurat în care balenele se fac mititele ca delfinii, ţară a sirenelor, bazar al fasturilor, grădină a desfătărilor, cărare cotită a intrigilor, Nil al curtezanilor şi Ocean al prefăcătoriei!"

Iar aici Roberto, voind să inventeze o secvenţă pe care nici un autor de romane n-o mai născocise pînă atunci, ca să redea sentimentele acelui om nesătul ce se pregătea să cucerească oraşul în care se iau la întrecere Europa prin civilizaţie, Asia prin risipă, Africa prin extravaganţă, şi America prin bogăţie, unde noutatea îşi are sfera, iluzia palatul, luxul centrul, curajul arena, frumuseţea scena, moda leagănul, şi virtutea mormîntul, puse în gura lui Ferrante un motto semeţ: "Paris, între noi doi acum!"

Din Gascogne pînă în Poitou, şi de acolo pînă în Ile de France, Ferrante avu prilejul să urzească cîteva fapte neruşinate ce-i îngăduiră să mute o mică avere din buzunarele cîtorva localnici într-ale sale, şi să ajungă în capitală cu înfăţişarea unui tînăr senior, rezervat şi amabil, domnul Del Pozzo. Fiindcă nu ajunsese acolo nici o ştire despre pungăşiile lui de la Madrid, luă contact cu cîţiva spanioli din apropierea reginei, care grabnic preţuiră capacităţile lui de a face servicii delicate, pentru o suverană ce, deşi era credincioasă soţului ei şi aparent respectuoasă faţă de Cardinal, menţinea raporturi cu curtea inamică.

Faima lui de executor din cale afară de fidel ajunsese la urechile lui Richelieu care, adînc cunoscător al sufletului omenesc, considerase că un om fără scr