antique(-)Enigma Văii Albero(-)calibre 0.8.616.1.2013774066b2-6eb3-4eb4-a727-cc1af9008e1c1.0

Enigma

Văii Albe

povestiri științifico-fantastice bulgare

Cuvânt înainte

Sper că cititorii români vor număra cu plăcere în constelația literaturii științifico-fantastice de azi această selecție de povestiri bulgare. Pasiunea cunoașterii naște în măsură aproape egală în scrisul autorilor din cartea de față un romantism cald, plin de arome și firesc la un popor care cultivă atât de masiv trandafirii.

Îmi aduc aminte de peisajele rămase în memorie în anul recent când am călătorit hi republica vecină, după traducerea unei cărți de prospecțiune fantastică ce mi-a apărut acolo. Dacă amintesc asta e numai pentru că atmosfera cărții mele, rezultată din imaginarea unui contact între marile peisaje ale trecutului și viitorului, mă adusese deodată în atmosfera în care stâncile Balcanilor se confruntau cu lanurile de roze. Am recunoscut acest romantism al literaturii științifico-fantastice în peisajul contemplat și l-am regăsit în cartea aceasta.

Literatura științifico-fantastică bulgară este încă tânără și deci încă descoperă zone tematice făcându-și loc și pe această cale în aria existenței generale. De aceea, printre nuvelele prezentate cititorului roman, se vor întâlni paleo-austronautica și roboții extratereștri, zborurile cosmice spre lunii similare și salturile peste timp. Tinerețea descoperitorilor de teme nu este, e drept, prea îndrăzneață în soluții, încă se întâlnesc digresiunile eseistice ample, conviețuind în țesăturile epice de oarecare idilă, cu ironia prudentă și cu fișele de portret amănunțit.

În literatura științifico-fantastică de azi există două curente; unul major, care cultivă adevărata literatură, altul adiacent, punând preț mai ales pe precizia și noutatea relatării științifice.

În aceste povestiri ale scriitorilor bulgari cele două curente uneori coexistă, deși evident prioritate are primul – cel autentic. Bineînțeles că rigoarea științifică e păstrată scrupulos, uneori asprind fantasticul, dar ponderea o căpătă o năzuință nobilă și demnă: aceea de a glorifica faptele și visurile omului modern. Din toate nuvelele se degajă reconfortant o imensă încredere în omenire, omul contemporan – cu tot ce are el mai bun – părând adesea o efigie romantică menită sa ilumineze darnic virtuțile precise. Și Dimităr Peev, și Liuben Dilov, și Anton Doncev izbutesc acest lucru.

Alți autori înclină mai curând spre fabulă, dintr-o frumoasă pornire morală în tradiția lui H. G. Wells, uneori hrănindu-i și indirect. Aci, elementul științific e doar un portativ pe care se înscrie raționamentul etic. De aceea, în unele cazuri, întâlnim candori științifice, nu lipsite de farmec.

Tânără fiind, literatura științifico-fantastică bulgară a fost obligată să facă un salt mai intens spre nivelul contemporan, dar saltul s-a săvârșit în multe cazuri cu un rezultat major. Povestirile din volumul acesta sunt, într-un fel, și un imn pentru acțiunea omului modern de a-și revendica și de a izbuti să-și cucerească locul principal în conducerea naturii. Cei mai talentați autori arată această acțiune prin orizontul de sentimente al omului modern („Sorții”, „Întâlnire în timp”, „Prietenul meu, astronomul”, „Un fir din barba lui Mohamed”).

Poate ca ne-ar putea mira timiditatea ironiei – care de altminteri e atât de aptă a fi unealta în literatura știmțifico-fantastică și cu atât mai mult în nuvelele unor scriitori de aceeași limbă cu Aleko Konstantinov, creatorul clasicului Bai-Ganiu. Dar explicația există: râsul e mai reținut, fiindcă autorii își privesc anticipațiile sau retrospecțiile fantastice cu seriozitatea gravă a descoperitorului încă nerutinat, care alege deocamdată prim-planurile. Și apoi există și predilecția, de altfel lăudabilă și fertilă, pentru insolit și enigmatic. Această pasiune se leagă bine și de rechizitoriul matur, de pildă, contra ignoranței și antropocentrismului, ca noțiuni mai mult decât caduce.

Citind cartea de față, lectorul va avea plăcerea unei reverii active și tonice, care pledează în fond pentru eroul principal al cunoașterii științifice: omul contemporan, crescut de socialism.

Victor Kernbach

Liuben Dilov

Ciudatul meu prieten, astronomul

– Te salut, astronomule! strigai cu și desfăcui brațele în fața lui, însă el nu dori să ne îmbrățișăm și răspunse aproape rece:

– Bine ai venit, suflete! Dincotro?

– De la Cairo, cu primul avion. Salutări de la faraoni și de la colegii tăi din antichitate.

– Așează-te și povestește.

– Tu să-mi povestești! Pentru asta am și venit. M-am uitat prin ziare și am decolat îndată. Haide!

Îi adusesem un mic dar mărunt, cu toate că-i știam indiferența față de orice fel de atenție prietenească. De rândul acesta părea satisfăcut. Luă din mâna mea Turnul Babel lucrat la Beirut de un meșter anonim însă plin de fantezie și spuse:

– Da, iată unul din rarele proiecte ale omenirii care n-au fost o prostie. Dacă, bineînțeles, a fost destinat, într-adevăr așa cum susțineți voi, observațiilor astronomice, și nu să fie un monument al vreunui idiot, căruia i se închinau alți idioți.

El vorbea așa totdeauna, emițând opinii tăioase, usturătoare, și mi-a jignit nu o dată meseria, dar cu asta eram obișnuit.

– Primește-l împreună cu felicitările mele călduroase pentru marele... Începui eu cam ceremonios și tot năzuiam să-l îmbrățișez, nu știu nici eu pentru ce, poate fiindcă țineam la omul acesta ciudat, care mă întrerupse însă și acum fără nici o considerație:

– Felicitările poți să le păstrezi pentru constructorii tăi de piramide. O cafea bei?

Din mulțimea variată de instrumente lucioase care ne înconjurau, izbuti să smulgă o mașinuță la fel de lucioasă pentru făcutul cafelei. Începusem să-l examinez: slăbise, chipul lui arăta acuma și mai auster și nu puteai descoperi într-însul nici urmă din emoția cu care toată presa mondială făcea atâta vâlva în jurul importantei lui descoperiri. De doi ani grupul condus de el se consacrase pe de-a-ntregul unui domeniu relativ nou în știință: radioastronomiei; iar de un an încoace recepționa, înregistra și studia cu perseverență numai undele radio venite din direcția constelației Orion. Se înțelege, succesul nu era mai mare decât al tuturor celorlalte observatoare radioastronomice din lume, deoarece din haosul undelor radio ce veneau din adâncurile Cosmosului se puteau extrage foarte puține date, și acelea numai cu privire la distanțe și la caracterul aproximativ al surselor lor. Iată însă că, într-o bună zi, prietenului meu, cu care întâmplarea făcuse odinioară să împart locuința de student, i-a dat prin minte să se uite la aceste unde, nu ca la ceva născut în miezul nucleelor misterioase ale negurilor stelare, ci ca la niște imagini codificate, transmise de ființe superioare.

Știu bine, din experiența mea de egiptolog și specialist în istoria antică a Orientului Apropiat, că o revelație „întâmplătoare” joacă adesea rol crucial.

Ani de zile îți bați capul, aplecat peste vreo scoică cu două-trei semne pe ea, pentru ca în cele din urmă, cu totul pe neașteptate, să reiasă că dezlegarea, care a zăcut într-una din circumvoluțiunile creierului, s-a pus în mișcare cine știe din ce pricină tocmai acum. În cazul de față, însă, în ce-l privește pe prietenul meu, sunt convins că n-a intervenit nici un fel de revelație întâmplătoare. Visa de când îl știu să descopere o altă lume „cu ființe care să nu fie atât de idioate ca oamenii”. „Nu e cu putință, susținea el, ca în galaxia asta, noi, niște jalnici pitecantropi, să fie ființele cele mai desăvârșite.”

Pentru realitatea obiectivă aceasta era o mare ocară, o insultă cumplită. Și nu eram în stare să pricep cum putea el urî atâta pe oameni, deși știu bine că prietenul meu mi-ar fi răspuns: „Nu-i urăsc sau, mai precis, caut să nu-i urăsc, fiindcă și eu sunt de aceeași teapă. Dar le disprețuiesc aspectul sub care se prezintă”.

Acest dispreț l-a îndemnat să se facă astronom. Încă din anii adolescenței s-a hotărât ca toata viața să nu se ocupe, în limitele posibilului, de nimic din cele ce ar avea contingență cu omul. Știam foarte puține lucruri despre el, deoarece, cu o asemenea atitudine față de tot „ce ar avea contingență cu omul”, prietenul meu, firește, niciodată nu vorbea despre sine. Așadar, nu știam nimic altceva decât faptul că e singur, cu desăvârșire singur pe lume și ca toate rudele îi pieriseră fie în bombardamente, fie în lagărele de concentrare hitleriste. Mă gândesc că poate aici se ascund rădăcinile mizantropiei lui, totuși nu îndrăznesc să susțin una ca asta, căci sunt un om foarte blajin, un om prea inimos. Poate de aceea nu mi-a spus nici el vreodată pe nume, ci numai cu câte un „suflete”, ca și azi.

Vorbeam de „mizantropie”, dar el s-ar simți jignit să-i atribui asemenea însușire, și mizantropia asta era tot un rod al inimii lui, și el însuși o disprețuia mai mult ca orice. Supus aceleiași logici, cred că și el mă disprețuia, deși totdeauna mi s-a părut că nu reușește să facă asta până ia capăt, de vreme ce dincolo de răceala astronomică a purtării lui față de mine licărea nevoia, fie și detestată de el, a unor relații mai calde cu alți oameni.

Tocmai de aceea, ori de câte ori eram în preajmă, nu lăsam să-mi scape ocazia de a bea o cafea în biroul lui, ascultându-i ciudatele păreri despre omenire. Se prea poate ca mizantropia să nu fie cuvântul cel mai potrivit. În privința asta, el avea o întreagă teorie bine închegată, însă unuia ca mine, care eram în stare să stau stăpânit de emoție zile și nopți în șir în fața unei lespezi de piatră goală, numai pentru faptul că o cioplise un om, oricine ar fi fost acela, cu cinci mii de ani mai înainte, teoria prietenului meu îmi făcea părul măciucă. Nu mă socot un prost, ba amicii mei susțin chiar că n-aș fi lipsit de spirit, iar în disputele științifice am câștigat nu o singură izbândă strălucită (rog să-mi fie iertată această lipsă de modestie), mi-era însă teribil de greu să susțin o dispută cu astronomul. Pur și simplu n-aveam o bază de discuție, întrucât argumentele lui și ale mele erau în veșnică divergență.

Când părerile noastre se înfruntau, deși el însuși pornea de la aceleași cuceriri ale gândirii omenești și de la unele adevăruri unanim recunoscute, aveam simțământul că discut cu un robot electronic, în care sunt introduse aceleași adevăruri omenești, dar pe care el le transformă într-o clipă în coduri proprii, comunicând niște silogisme incontestabile, și totuși pe undeva neadevărate, fiindcă fac parte din logica unei mașini. E, fără îndoială, un paradox, dar n-am cum să calific altminteri teoriile lui, tocmai eu care mi-am petrecut viața cu studiul istoriei umane. Spuneți-mi, e oare cu putință să mă ocup cum se cuvine de meseria mea fără să iubesc omul, chiar atunci când obiectul dragostei mele a încetat să mai existe de mult? Și cum aș putea să fiu de acord cu afirmațiile ‘acestui prieten al meu, rece ca o lentilă de telescop, pe care oamenii, fără să-l cunoască, îl respectau ca pe unul din cei mai remarcabili astronomi ai timpului nostru?

Vai, nu istorisesc toate acestea din pizmă, ba chiar îmi pare rău că oamenii, citind povestirea mea, ar putea să nu-l mai respecte. Pur și simplu eu însumi sunt un om de Știință și pentru mine adevărurile obiective stau mai presus de măruntele sentimente omenești.

Pe când la el, adevărurile acestea erau mai presus de om ca noțiune. În disputele noastre el vorbea liniștit, fără patimă, iar dacă uneori apăreau urme ale vreunui sentiment, ele erau de regulă ecouri ale disprețului și zeflemelei, ivindu-se discret pe buzele lui în timp ce eu băteam cu pumnul în masă și eram gata să sparg, în vreun acces de furie divină ca a lui Ahile, toate lucrurile fragile din încăpere. În astfel de clipe el zicea:

– Privește-te în oglindă și ai să vezi dovada incontestabilă că am dreptate! Omul trebuie să înceteze de a mai fi o ființă biologică, fiindcă asta nu-i asigură desăvârșirea. Ești de acord cu mine să consideri conștiința ca formă superioară a materiei și singurul mijloc, pe planetă, de autocunoaștere. Materia nu i-a încredințat alt scop. Prin urmare, dacă omul vrea să fie fidel predestinării sale, el e dator, cu un ceas mai devreme, să se transforme într-un mijloc de cunoaștere precis și lipsit de orice sentiment, ca un seismograf. Materia nu i-a dat omenirii nici un fel de sarcini sau misiuni de ordin moral. Omenirea și le-a născocit ea însăși, iar în numele lor a săvârșit toate crimele din istorie. Oamenii au întârziat și dezvoltarea funcțiunilor de cunoaștere ale creierului. Tu ești istoric și știi asta. Spune-mi, a devenit omenirea cât de cât mai bună, mulțumită misiunilor și scopurilor sale etice? Există de fapt vreo deosebire între dorința de a domina, dragostea de arginți și setea de plăceri a Ramseșilor și Nabucodonosorilor tăi, pe de o parte, și pasiunile oamenilor de stat moderni pe de altă parte? Există vreo deosebire esențială între robii de atunci și funcționarii de mai târziu?

– Dar comunismul? îi strigam eu. Uiți comunismul? Doar îl susții!

Pe buzele lui flutura un zâmbet ironic:

– Comunismul? Da, îl susțin, deși ați dori să-l transformați într-o nouă religie. Numai de n-ați pune apă în vin! Prin comunism omenirea a năzuit de fapt spre înțelepciune, și-a găsit calea să se scuture de rămășițele animalice care-i întunecă circumvoluțiile cerebrale, soluționând prin forță problemele sociale fundamentale. Numai prin forță se pot face astfel de lucruri! Mașinile electronice vor studia, vor coordona, vor conduce. Ele vor reglementa modul de viață al omului, nu cine știe ce coduri morale ori porunci divine, pentru ca în cele din urmă creierul să se poată ocupa de destinația sa. De ce te uiți așa la mine? Nu cumva ai citit programul partidului cum citește diavolul evanghelia? Chiar dacă e doar pentru viitorii douăzeci de ani, în el s-a prevăzut totul. De la centrele de coordonare electronice până la cuprinderea tuturor copiilor în creșe și internate. Legăturile biologice sentimentale trebuie rupte. Dacă în acești douăzeci de ani vom izbuti s-o slăbim pe cea mai solidă, primind copiii după naștere în creșe și ținându-i în internate până la majorat, atunci în cursul veacului viitor vom face și ceea ce a rămas de făcut: vom crea oameni, după metoda lui Petrucci, în retorte. În felul acesta vom elibera conștiința umană de povara principală, adică de instinctul perpetuării speței...

– Doamne Dumnezeule! exclamasem, căci, într-adevăr, eu, ateul, eram gata să fac apel și la Dumnezeu împotriva unei asemenea interpretări a programului comunist. Doamne Dumnezeule! am zis. Dar... „omul îi este omului prieten, tovarăș și frate”? Principiul acesta de seamă...

Fața-i uscățivă, cu niște ochi aruncând reflexe sticloase, rămăsese neschimbată:

– Ăsta nu-i nici un principiu moral. Voi îi dați asemenea interpretare, voi care mai aveți nevoie să vă gâdilați sentimentalismul. Acesta e pur și simplu rezultatul logic al soluționării problemei sociale. Omul îi va fi omului frate adevărat atunci când se va naște în una și aceeași retortă, nu prin sarcină, și când nu va avea ce împărți în viață altceva decât cunoștințele sale. Atunci oamenii vor fi oameni-creieri și nu oameni-inimi, și tocmai de aceea nu va mai exista nimic care să-i despartă. Cu asta se vor încheia și închipuitele voastre sarcini morale.

Îmi amintesc de triumful meu când, acum câțiva ani, am primit cu totul pe neașteptate o scrisoare de la astronom. Stăteam ghemuit pe malul Eufratului cu o undiță în mână (era un fel de a mă odihni!), când mi-au adus-o. În plic se afla fotografia unei femei tinere și frumoase, iar alături chipul uscățiv și lipsit de expresie al prietenului meu. Mai erau câteva rânduri scrise în stilul acesta: „Instinctul de perpetuare a speței m-a silit să mă însor, iar afinitatea dintre sexe mi-a alăturat această persoană. Nu te bucura din cale-afară de nenorocirea altuia!”

Nu numai că bucuria mea n-a fost răutăcioasă față de ceea ce socotea el nenorocire, dar nu-mi puteam găsi locul de fericire, deoarece cuvintele lui sunau a zeflemea năzuind să ascundă capitularea sa în fața „biologicului”. După un an însă (abia atunci luă sfârșit expediția prin Asiro-Caldeea antică), îl găsi din nou singur.

– A plecat, îmi răspunse, ca și cum l-aș fi întrebat ceva cu totul fără însemnătate. Instinctul a fost satisfăcut, și...

– Dar copilul? zisei eu.

– Bineînțeles. Nu pentru asta m-am însurat? E la creșa.

N-am porniri de ucigaș, de aceea am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: m-am jurat să întrerup orice fel de legături cu acest individ inuman. Aș fi vrut sa aflu ceva mai mult despre soția lui care, firește, n-a putut rezista decât câteva luni lingă el, dar de la cine să aflu?... De la el? Iar s-o caut n-am mai avut putere. Ce să mai spun! Dacă era vorba de raporturile unui faraon cu soția lui, i-aș fi dezgropat. La urma urmei, asta mi-e meseria. Și, într-adevăr, nu l-am mai vizitat. E de la sine înțeles că, în ce-l privește, nerecunoscând nici un fel de legături sentimentale, nu mi s-ar fi adresat niciodată, excepție făcând cele câteva rânduri care atunci, pe malul Eufratului, m-au bucurat atât de amăgitor.

De astă dată era cu totul altceva și nici nu m-am sfiit de legământul călcat, fiindcă știam că nici n-are sa mă întrebe pe unde rătăcisem atâta timp. Mă așteptam să-l găsesc cel puțin emoționat de descoperirea lui, dar el rămăsese același.

Acum stătea cu spatele spre mine, înalt, costeliv, uitându-se pe fereastră la uriașele împletituri sferice și dreptunghiulare ale antenelor radiotelescopului și-mi povestea calm, aproape indiferent, ca și cum i-ar fi dictat ceva unei dactilografe invizibile, aflată în afara încăperii:

– Știi, nu-i așa, ce este un videomagnetofon?

Cum să nu fi știut! Ce posesor al unui televizor casnic nu-și dorește această invenție relativ nouă care, asemenea magnetofonului obișnuit, înregistrează pe o peliculă imaginile vii ca să le reproducă pe ecran, atunci când posesorul lui ar dori acest lucru? Din nefericire aceste aparate erau încă prea voluminoase și grozav de scumpe pentru ca un simplu muritor abonat la televiziunea locală, cum eram eu, să le poată dobândi.

– ...M-am hotărât să înregistrez undele despre care știi, pe un videomagnetofon. Au și sunet. Construcția însă nu e destul de perfecționată și nu pot separa sunetul de zgomotele aparatului însuși.

De sunet nu știam. Ziarele vorbiseră numai despre niște semnale ce semănau cu cele scrise și despre nu știu ce imagine, care putea să fie imaginea unei ființe vii. Au și exprimat ipoteza că ar fi portretul expeditorului scrisorii. Ardeam de nerăbdare să văd, în cele din urmă, aceste „semnale cerești”, însă descoperitorul lor nu se grăbea.

– Am înregistrat și alte surse, își urmă el explicațiile sale monotone, dictând pe același ton de serviciu. Cele mai multe provin din nebuloasa aflată în constelația Casiopeea, însă ori nu s-a putut recepționa nici o imagine, ori în cazul când apăreau unele imagini ca niște semnale, ele nu conțineau nici cel mai elementar grăunte de sistematizare. Așadar, suntem puși incontestabil în fața unui fenomen diferit de emisiunile radio cunoscute, care vine dinspre centrul galaxiei și din nebuloase. Un sistem în succesiunea semnalelor totuși există. Hai să-l vezi! zise ci și abia acum se puse în mișcare scoțând din sertarul biroului câteva fotografii cu care veni lângă mine. Oricât de sigur ar fi documentul, tot pe atât de sigur este că matematicienii noștri nu-l vor putea descifra. Te miri că nu mă vezi tulburat? Sunt tulburat, se înțelege. Dar și înainte de asta eu știam că în Cosmos există făpturi superioare mai avansate decât noi. Iar ca să încep să sar în sus de bucurie ar fi prea naiv. De altfel, oricare din noi poate să se dezguste, văzând cum se chinuiesc zadarnic mașinile electronice. Câte nu și-au imaginat matematicienii după ce, cu ajutorul lor, au descifrat scrierea Maya, dar de rândul ăsta se vor convinge că mașinile lor sunt neputincioase. Trebuie programată problema! Și cum ai s-o programezi, dacă propriul tău creier este anteprogramat printr-o evoluție pământească de cinci miliarde de ani într-un mod cu totul deosebit de acela al constelației Orion...

„Da, are dreptate, îngrijorător de multă dreptate!” mă gândii uitându-mă la fotografiile cu imaginea mărita a semnalelor. Erau un fel de împletituri nu prea complicate de linii strâmbe, în care ochiul meu, experimentat totuși în astfel de lucruri, a observat cu destulă ușurință repetările ca un prim semn al unui sistem existent. Sensul lor imperceptibil te împingea natural la indiferență. Totuși nu puteam fi nepăsător nici acum. Am aranjat fotografiile una după alta în jurul meu și m-am întors din nou la cele dintâi. Acestea erau numerotate probabil în ordinea recepționării, dar el mi le dăduse într-un vraf amestecat. Mă uitam la ele și în același timp simțeam cum prietenul meu se delectează contemplându-mi mutra stupidă. Fiindcă era într-adevăr stupidă, de vreme ce priveam fotografiile ca orice ins ce se lasă condus exagerat de mult de sentimentele lui curente, așteptând parcă inconștient să vadă ceva ce a mai văzut.

– Astea nu sunt hieroglifele tale! spuse ironic astronomul și în clipa aceea am încetat să mă mai uit la indescifrabilele semnale.

Mă cam înciudase exageratul lui scepticism față de puterea omenească. Aceste semnale venite din altă lume ne ațâțau dacă nu ambiția de a ne lua la întrecere cu lumea aceea, cel puțin impulsul de a o venera. La prietenul meu însă nu puteam observa nici una, nici alta. Pe mine, un diletant ale cărui cunoștințe despre Univers nu depășeau cu mult cunoștințele egiptenilor, asiro-babilonenilor și fenicienilor atât de dragi inimii mele, firește că semnalele mă umpleau de venerație. De aceea am luat cu mâini tremurătoare fotografia mărită a ființei care-și ducea existența sub alt soare și pe care astronomul mi-a arătat-o ultima.

Pe fondul întunecat, aproape negru, al plăcii fotografice se contura o siluetă alburie. Nu semăna cu nimic, oricât mi-aș fi căznit mintea să-i găsesc o analogie. Totuși, parcă avea niște extremități, tot patru la număr, și ceva ca un soi de cap. rară să vreau am început să râd, gândindu-mă deodată că ar putea să fie tot așa de bine portretul unui om desenat de unul din pictorii noștri pământeni, zăpăciți de moda abstracționistă. De ambele părți ale „ființei” se aflau unele semne. Mi s-au părut surprinzător de cunoscute, dar nici nu se putea altfel, după ce le-am tot privit o jumătate de oră în celelalte fotografii.

Mi-am făcut de lucru cu cafeaua care devenise dezgustător de rece, însă ochii mi se întorceau mereu spre fotografia acelei „ființe”. Am pus-o la o jumătate de metru în fața mea, în așa fel ca în orice clipă s-o pot cuprinde cu vederea în întregime. Aveam obiceiul acesta ori de câte ori o inscripție veche mă punea în încurcătură. Puneam atunci textul în față și mă străduiam să mă detașez de el, pentru ca doar din când în când „să mă întorc” brusc într-acolo, ca și cum aș fi vrut să-l surprind tocmai în clipa când, netulburat de nimeni, începea să-și dezvăluie singur taina. Nu o dată în astfel de cazuri am reușit realmente „să surprind” sensul unei inscripții, fiindcă această metodă a mea nu era decât modalitatea de a elibera asociațiile cuibărite în subconștientul meu, care la o muncă încordată a scoarței cerebrale nu totdeauna voia să se trezească.

– De fapt, nu știu dacă înregistrarea e corectă! auzii glasul indiferent al astronomului meu. Sunt posibile tot felul de deformări în atâta cale de drum... Nici un aparat de-al nostru n-a ieșit încă în afara sistemului solar ca să ne spună ce forțe acționează acolo. Ceea ce știm nu depășește certitudinea unor ipoteze sau, în cel mai bun caz, al unei teorii incomplete...

Adâncit în gânduri, am sorbit cu zgomot din cafea și atunci, pe neașteptate, un glas vorbi chiar în mine: „Se numește Éa!”

M-am înfiorat. Ce-a fost asta? De unde a venit? Mi-am aruncat privirea în jurul meu și aproape înspăimântat m-am oprit asupra „ființei”. Din nou un glas din mine se făcu auzit: „Se numește Éa”. Probabil că mă făcusem palid, de vreme ce prietenul meu m-a întrebat:

– Ce-i cu tine?

Nu i-am răspuns, deoarece cu o teamă aproape mistică, continuam să citesc pe fotografic: se numește Éa, se numește Éa, se numește Éa, se numește Éa...

– Se numește Éa.

– Cum?! Ce-ai spus?...

– Se numește Éa! am șoptit eu și i-am arătat cu degetul tremurând „ființa”. Se numește Éa. Scrie aici.

– Nu ți-e bine? mă întrebă el. Poate călătoria, știi...

Întinse mâna să strângă fotografiile.

– Așteaptă! strigai eu.

Am înșfăcat teancul de fotografii, întorcându-le în fel și chip. Nu! Nimic! Nebunie curată! Cu siguranță că nu mi-e bine. „Se numește Éa...”

Da, bineînțeles, „Se numește Éa”! Ambele semne care mărgineau ceea ce părea să fie capul „ființei” erau cu totul deosebite de semnele celorlalte fotografii. Eu susțineam cu încăpățânare: „Se numește Éa”. Mi-am frecat atât de tare fața cu palmele, încât îmi amorți. M-am ridicat, m-am dus până la fereastră, m-am întors și apoi am citit cu liniștea cea mai desăvârșită: „Se numește Éa”. Acum știam de ce am citit așa. Erau semne ale scrierii cuneiforme sumeriene care în limba antică a akkadienilor îmi spuneau clar: se numește Éa. Mi-am aruncat privirea spre cealaltă parte a „ființei”, unde se afla un rând mai mare din aceleași semne și am citit din nou foarte ușor: „...și i-a învățat să sape canale, să ude pământul, să-și facă unelte și să se cioplească în piatră și lemn pe ei înșiși”. Am citit de două ori, de trei ori și apoi am simțit un gol rece în coșul pieptului. M-am pomenit întrebând:

– Nu-i cu putință ca cineva, așa într-o doară... să-și fi bătut joc? Să fi emis astea de pe Pământ? Sau dintr-un satelit artificial?

– Exclus! răspunse astronomul. Le-am recepționat chiar eu. Iar sursa lor e undeva între stelele Rigel și Betelgeuse.

– Ascultă! am strigat eu atunci, deoarece și creierul meu era deprins să emită ipoteze spontane, să generalizeze, ă construiască teorii. Asta să fie oare toată înregistrarea? Nu cumva mai sunt și altele?

– Ceea ce ai văzut sunt niște fotografii separate, răspunse el, iar buzele lui tot mai exprimau aceeași ironie încrezătoare. Pentru ziariști, adaugă el, și pentru unii ca tine. N-o să uzăm înregistrarea întreagă de dragul fiecăruia cui i s-ar năzări să-și facă relații cu cei din Orion.

– Încredințează-mi înregistrarea! am strigat eu. Toată. Pregătește totul, mă întorc numaidecât.

Am țâșnit afară ca im nebun. Am sărit în bătrâna mea „Volgă”, care începu să vâjâie pe șosea. Cel puțin zece milițieni și-au notat numărul meu și mă așteptam ca a doua zi să primesc invitația amabilă de a mă prezenta la „școala de duminică” a inspecției pentru circulația auto, însă la naiba cu toate! Important era că am reușit să mă întorc după o jumătate de oră viu și nevătămat cu „Istoria ilustrată a scrisului” de Schnitzer împreună cu gramatica limbii akkadienilor antici alcătuită de mine în urmă cu douăzeci de ani.

I-am arătat prietenului meu semnele respective din „Istoria” pomenită și din gramatica mea. N-aveam cum să-l conving altfel. I-am citit toată inscripția din ambele părți ale „ființei” și am exclamat uimit eu însumi, căci abia acum scăpărase o lumină în creierul meu, orbitoare prin îndrăzneală și surpriză:

– Bunul și înțeleptul zeu Éa! Da. Acesta-i bunul și. Înțeleptul zeu Éa, care i-a învățat pe sumerienii din antichitate să fertilizeze pământul. Iată cum scumpii mei babilonieni cunoșteau teorema pitagoreică cu două mii de ani înaintea lui Pitagora însuși!

– Tu aiurezi! spuse astronomul, părând însă că nu este chiar atât de convins de nebunia mea. Iar îmi vii cu ideile talc etice... Bine, hai să vedem ce altceva are să mai’ citească sufletul tău generos.

În vreme ce el învârtea butoanele videomagnetofonului eu ședeam lângă ecran și îngânam febril, una după alta toate acele dovezi nedemonstrate în favoarea sosirii pe Pământ a unor ființe extraterestre. Și despre calendarul lui Sirius cunoscut de egipteni, despre misteriosul „Cosmodrom” din Sahara, despre presupusa pâlnie nucleară a Mării Moarte, despre orașele feniciene uitate în junglele Amazoanelor, și, mai ales, despre strania nepotrivire dintre cunoștințele în astronomie, matematică și chimie ale marilor preoți, și primitivitatea sălbatică a mijloacelor de producție de atunci...

Prietenul meu privea liniile tremurătoare și râdea rece și malițios, pentru că toate acestea, se înțelege, el le știa. După aceea tăcurăm amândoi, când pe ecran se iviră primele semne. Nu aduceau cu celelalte, deși, ici, colo, se zăreau printre ele unele triunghiuri și cuie foarte cunoscute. Atunci am spus:

– Astea trebuie să fie cifre! Spune matematicienilor dumitale să caute după sistemul sexadecimal. Cu siguranță că acestea sunt coordonatele.

– Încetează cu fanteziile! mi-o reteză scurt astronomul.

Am încetat, fiindcă pe ecran începuseră să se înșire încet niște semne cu totul necunoscute din primele fotografii,

M-am uitat la ele încordat până la leșin și am răsfoit „Istoria” lui Schnitzer, însă n-am găsit ceea ce căutam.

– Entuziasmul ți s-a evaporat, nu-i așa? îmi spuse ironic astronomul.

– Nu! strigai eu. Stai nițel. Întoarce! Ici, colo, printre semnalele cosmice începuseră să apară unele forme de criere cuneiforme. Nu cumva ele constituiau traducerea dintr-o limbă într-alta, deci cheia descifrării între cele două sisteme? N-am îndrăznit să-mi exprim gândul cu glas tare, întrucât ecranul a rămas gol dintr-o dată.

– Emisiunea, cu siguranță, n-a fost completă. Unele secvențe le-am scăpat! spuse astronomul. Nu cumva astea sunt semnele tale sumeriene?

Triumfam. Ochiul meu experimentat începu să le distingă singur de celelalte. Bineînțeles, meditam. Nici emisiunea nu era completă, nici biata limbă akkadiană nu putea să exprime ceea ce a vrut să spună acest locuitor în constelația Orion.

Se numește Éa... Iată și „ființa”! Tot atât de neclară ca în fotografie, la fel de asemănătoare cu pictura noastră abstractă. Cât de mult au izbutit s-o deformeze aceste satanice câmpuri cosmice!

Dispăru cu încetul de pe ecran, ca și cum și-ar fi luat borul spre patria sa depărtată, însă în urma ei apăru o serie limpede și constantă de semne cuneiforme. Citeam cu gâtlejul uscat și simțeam cum în fiecare clipă pieptul stătea gata să mi se spargă de atâta încântare. La răstimpuri aninam câte o privire în „Istoria” și în gramatica mea, pe care țineam pe genunchi și... citeam, citeam mereu!

„...și i-a învățat să sape canale, să ude pământul, să-și facă unelte, să se cioplească pe ei înșiși în piatră și lemn, a cunoască drumul stelelor, dar învățăceii lui au vrut să ajungă zei și el a dorit să mai rămână ca să-i învețe... Însă atunci li s-a vestit acea cumplită... (urmau niște cuvinte străine de orice limbaj pământean) și ei s-au întors cu toții, făgăduind învățăceilor lor că iarăși vor veni...” (Scrisul era din nou întrerupt la acest punct, de unele semne mărunte, necunoscute, care probabil înlocuiau punctuația ce lipsea în scrierea sumeriană.) „și cu toate acestea nici unul nu s-a întors, deoarece... (un cuvânt necunoscut)... i-au ucis... cumpliți... eu fiu al fiului fiului lui Éa... tot ce s-a adus am ascuns și am învățat graiul pământului grăind într-ascuns la (cuvânt necunoscut)... de cumpliți... ei au venit acum șase mii două sute cincizeci de rotiri al Pământului din...” (Alt cuvânt necunoscut, probabil numele unei stele, și o cifră. Nu eram sigur asupra cifrei, fiindcă vedeam întâia data o cifră așa de mare, exprimată numai printr-un mic triunghi și un cui sumerian) „...și ne-au înrobit... după cum Éa a fost pe Pământ...”

Aici textul se întrerupse câteva secunde, ca să umple din nou ecranul videomagnetofonului cu un apel sfâșietor:

„...oameni din Akkad și Sumer și Heti care îl cunoașteți pe Éa... dacă ați învățat și sunteți în stare să călătoriți printre stele la noi, să ne ajutați... Împotriva celor cumpliți... eu vă povestesc totul, învățați limba noastră... veniți...”

Urmară din nou seriile de semne din Orion. Cu siguranță că ne comunicau nouă, locuitorilor Pământului, acele informații indispensabile care nu puteau fi exprimate cu mijloacele insuficiente ale limbii omenești de acum șapte milenii, când Éa și tovarășii săi rătăciseră printre oameni. După aceea, semnele dispărură pe neașteptate, împreună cu zumzetul blând și indiferent al videomagnetofonului, iar asupra noastră se lăsă liniștea, dar o asemenea liniște; încât mi se păru că-mi simt vibrația înfierbântată a propriilor biocurenți cerebrali ce-mi saturau conștiința cu viziunea zecilor de lucruri ce m-au descumpănit în călătoriile mele prin viața îndepărtată a egiptenilor, asiro-babilonenilor și a precursorilor lor din Sumer și Akkad. „Da, mă gândeam eu, bunul și înțeleptul zeu Éa, pe care ei, după cât se vede, nu și l-au imaginat, dar pe care l-au respectat atât de mult. El i-a învățat să fie înțelepți și buni și a vrut să rămână și mai departe pe Pământ împreună cu tovarășii săi care, nu încape îndoială, au fost dascălii celorlalte popoare vecine din Africa și din Asia Mică, dorindu-le oamenilor să devină ca el. S-a întâmplat însă un lucru cumplit... Ce anume va fi fost? El a trebuit să plece. Discipolii săi n-au putut ajunge la înălțimea lui. L-au proclamat zeu, iar pe ci înșiși... preoți, folosindu-și cunoștințele ca să înrobească pe cei de-o seamă cu ei...” Mă gândeam, tot astfel, la mersul întreg al istorici omenirii, în care cunoașterea a trebuit să lupte neîntrerupt pentru propria sa libertate și pentru libertatea omului, până când, abia acum, în zilele noastre, o marc parte din omenire a descoperit în cele din urmă valoarea adevărată a omeniei și calea sigură a cunoașterii... Mă gândeam în același timp la zeci de lucruri și eram gata să mă gândesc la alte mii de lucruri, uitând tot ce mă înconjura, dacă pe neașteptate glasul prietenului nu m-ar fi readus la locul meu, în fotoliul din fața ecranului, lângă videomagnetofonul redus la tăcere. Glasul acesta era straniu, era de nerecunoscut:

– Ascultă! spunea el, aspru și vibrant. Asta e... asta e ceva monstruos!

„Ce anume? am întrebat fără să dau glas gândurilor mele. Faptul că și altundeva în Univers există ființe care folosesc superioritatea lor în știință ca să transforme alte ființe în sclavi?”

– Ascultă! repetă el mai încet și chiar mai aspru. Nu pricepi? O ființă acolo, undeva... ne cere ajutor și noi nu suntem în stare... Vai, lucrul ăsta...

Abia acum m-am smuls cu totul din gândurile mele și am văzut că mâinile astronomului tremurau, ochii îi ardeau întărâtați și chiar obrajii lui veșnic palizi se coloraseră de flăcările febrile ale unei tragedii retrăite emoțional.

Un sentiment furtunos de fericire m-a îndemnat să mă ridic în picioare și să-mi deschid brațele pentru acest ciudat prieten al meu, care nu recunoștea nici un fel de scopuri morale în fața omenirii și a conștiinței sale, dar care în clipa asta era gata să plângă de durere și neputință că nu e în stare să-și ia numaidecât zborul către o constelație aflată la o depărtare absurdă, ca să ducă acolo dreptatea noastră pământeană, a omenirii.

Prima dată în viața mea l-am îmbrățișat, iar el, vrăjmaș al sentimentalismelor, nu s-a împotrivit, fiindcă, probabil, se gândea și el însuși acum la acel fiu al fiului fiului lui Éa, care aștepta însetat îmbrățișarea lui.

Anton Doncev

Întoarcerea

În sfârșit s-a trezit. De obicei, se trezea pe îndelete, conștiința lui se desprindea cu greu din lumea viselor, semitonurilor și penumbrelor, ca sa se întoarcă în capsulă sub lumina puternică a becurilor electrice. De obicei, rămânea multă vreme cu ochii închiși, înainte de a-și arunca privirea asupra constelațiilor de luminițe, săgeți, grade și cifre.

De astă dată se trezi numaidecât. Tablourile se fixară în focar. Inima îi bătea în stomac, în gâtlej, în tâmple.

O săgeată, care treizeci de ani stătuse nemișcată, trepida acum în jurul axului ei. După aceea se auzi un glas, glasul unui om de pe Pământ. Glasul însă vorbea într-o limbă necunoscută.

Mâna-i dreaptă se întinse de la sine spre săgeata indicatoare. Dar, când deschise gura ca să vorbească, nu-și auzi vocea.

Glasul celuilalt continua să-l cheme.

Ridică ochii spre oglinda de autocontrol și autosugestie.

Din oglindă îl privea un om disperat, zdrobit, în pragul nebuniei.

– Ești nebun! i se adresă propriei sale imagini. Iată, a sosit clipa cea mare. Te-ai întors. De ce stai cu colțurile gurii lăsate în jos? Așa, așa, ridică-le încet, îndreaptă-le! Doar ești învingător! Nu zâmbi, strânge-ți buzele! Acum nu va fi nevoie să zâmbești nimănui. Ești un om bogat. Ești puternic. Nu, pungile de sub ochi n-au cum să dispară. Acestea sunt consecințele suprasolicitării în timpul accelerației. În schimb cutele de pe frunte le pot înlătura. Sunt bogat, sunt puternic. Sunt bucuros. Nici n-am să pun mâna pe bani. Voi semna numai cecuri de plată. Voi dărui diamante.

Încetul cu încetul izbuti să-și destindă mușchii feței. Fiece trăsătură și-o pipăia în gând, îi trezea în inimă bucuria, îndrăzneala, disprețul. Își modelă fața până când izbuti să-i dea o înfățișare asemănătoare cu expresiile acelea ale chipurilor care-i împodobiseră odaia de tânăr bărbat de acum treizeci de ani, chipuri de oameni puternici, independenți, care nu se ploconeau în fața nimănui.

Totuși, evita să se uite la propriii săi ochi, ca și cum s-ar fi temut să nu se prăbușească în fața lor. Simțea că ochii săi din oglindă îl privesc cu o căutătură înfricoșătoare, sfredelindu-l iscoditor.

Glasul de pe Pământ al celuilalt continua să-l cheme stăruitor. Inima nu-i mai bătea atât de agitată ca până atunci, dar se cuibărise acum în ea o durere ascuțită, chinuitoare.

– Aici Be 207 Er Zet, rosti el. Aci Be 207 Er Zet. M-am întors! M-am întors! M-am întors!

Glasul celălalt nu vorbea englezește. Nu vorbea nici rusește.

– No! No! Habla espanol?

Spaniola se vorbea la Acapulco. Prin fața ochilor îi trecură din nou plajele lungi, marea, valurile înspumate și oamenii, mulți oameni pe jumătate goi. Niște prostănaci, care se încălzeau la soare și nu știau câtă nemărginită fericire îți dăruiește atingerea trupului unui alt om. Durerea din inimă îl făcu să se chircească în așa fel, încât fața i se schimonosi din nou.

– Aici Bc 207 Er Zet. Vorbesc zece minute în limba spaniolă. M-am întors.

– Bienvenido! Bine ați venit! Bine ați venit! Când ați pornit de pe Pământ?

– Acum treizeci de ani.

– Acum treizeci de ani? în comunicarea dumneavoastră există o confuzie. Ce fel de deflector fotonic are nava dumneavoastră?

El a înțeles numai cuvintele: „deflector fotonic”.

– Sistem Luciko-Sanger.

– Imposibil. De cincizeci de ani nu există nici o navă cu astfel de deflectoare. De cincizeci de ani încoace, toți oamenii cunosc limba comună.

– În ce an ne aflăm acum?

Celălalt răspunse.

Așa era. Nimănui nu-i venea să creadă că în timp ce el a trăit treizeci de ani, pe Pământ s-au scurs o sută.

Văzu un fel de coridor foarte lung, ca de hotel sau de spital, asupra căruia, la intervale egale, cădea câte o pată de lumină. Nu era decât o stradă cu șiragul ei de becuri. În fundul ei se zărea o siluetă albă. Era o femeie. Poate era mama lui, poate nu.

O sută de ani. Un veac.

În magazia navei sale zac diamante în greutate de o tonă. Și cadavrul prietenului său tot acolo e. Îi va face un monument, însă nu la suprafața pământului, ci sub pământ. Unde n-ajunge lumina astrală. Oamenii vor merge pe un coridor lung, lung, cu un șir de becuri deasupra, vor intra și vor ieși de la lumină la întuneric, și la capătul lui vor vedea statuia prietenului său. Poate s-o facă din aur curat. O va face însă din marmură albă. O va comanda celui mai bun sculptor care e în viață pe Pământ.

– S-a găsit numărul navei dumneavoastră. Am întrebat stația intermediară. Dumneavoastră ați decolat acum o sută și unu de ani. Vă felicit!

Ce i-a spus? S-a găsit ori s-a căutat? Pe vremea lui învăța verbele două câte două: cobor-urc, mă nasc-mor, caut-găsesc. Am căutat – am găsit. Am găsit diamante. La celălalt capăt al lumii. Acolo zace radiofarul cu cererea sa. Nimeni n-o va contesta. S-o conteste naiba! N-are decât să-și apere drepturile United Company. Să se mai vâre și alții în lutul albastru.

– Vă dau legătura cu stațiunea interastrală. Vă dau legătura...

Deodată începu să vorbească altă voce, de rândul acesta englezește. O voce de femeie.

– Bine ați venit. Cine vorbește? Ați plecat de aici trei oameni.

Își spuse numele.

– Dar ceilalți doi?

El tăcu. Amuți și glasul.

– Vă rog, continuați! rosti el confuz.

– Trimitem o navă să vă remorcheze. Stațiunile de azi nu sunt utilate ca să poată întâmpina o asemenea construcție și cu tipul de deflector pe care-l are nava dumneavoastră.

Ce să mai întrebe? Glasul nu trebuia să înceteze.. Inima îl durea tot atât de tare, de fapt chiar mai tare ca înainte.

Celălalt, căpitanul astronavei, avea treizeci de ani. Un bărbat frumos și puternic. La fel cum fusese el însuși acum douăzeci de ani. Totuși n-a arătat niciodată ca celălalt; acela niciodată nu zâmbea, când nu-i ardea să zâmbească.

În cele din urmă, iată-i în fața lui, oameni adevărați, în carne și oase: șeful stațiunii interplanetare și căpitanul astronavei care a zburat între timp până la steaua descoperită de el. Nu s-a atins de dânsul nimeni și nici el de ei: stațiunile astea erau carantine prin care astronauții se întorceau din Univers.

Așadar, totul fusese în zadar.

În decurs de o sută de ani oamenii au învățat să facă diamante mai frumoase decât ale lui. Nu era un om bogat, deoarece pe Pământ nu mai existau săraci și bogați. Când se înfunda în lutul albastru de pe planeta îndepărtată, un presentiment tulbure îl prevenise că pe Pământ se răsturna ceva, însă a fost mereu încredințat că oamenii sunt răi de la natura și niciodată nu vor izbuti să se înțeleagă între ei. United Company nu mai exista, cum nu mai existau nici însemne personale, procese, avocați sau drept cosmic.

În fata lui stăteau întinse hărți și fotografii ale planetei îndepărtate pe care el o numise a sa și unde pieriseră cei doi prieteni ai lui.

Fotografiile acestea nu le-a scos din aparatele telefotografice ale astronavei sale vechi, hodorogite. Le făcuse acest tânăr frumos cu ochii albaștri, cu ajutorul sateliților, radiosondelor și teleobiectivelor altei astronave, care nu era nici americană, nici rusească. El, supraviețuitorul, singurul care s-a înapoiat de pe planeta îndepărtată, a trebuit să călătorească treizeci de ani, în timp ce tânărul a făcut același drum în numai trei ani și s-a întors la fel de tânăr.

– Iată, aici era situat radiofarul dumneavoastră, spunea tânărul. Ați ales cel mai potrivit loc pentru aterizare.

Era o întindere de nisip, după cum reieșea din fotografie – o plajă mărginită într-o parte de mare, iar în cealaltă de o pădure tropicală.

– Ați văzut valurile gigantice? îl întrebă tânărul. Cu greu se poate vedea ceva mai frumos.

Acolo era acea întindere de nisip lungă de câțiva kilometri. În pădure nu se putea pătrunde. Racheta coborâse pe singurul loc mai ridicat, chiar lângă pădure. În timp ce doi dintre ei lucrau, al treilea privea marea. Din când în când, uneori de două și de trei ori pe zi, din mare se ridicau valuri uriașe, înalte de zeci de metri, care porneau spre țărm. În timp ce valul inunda nisipul plajei, câteșitrei porneau să stea ascunși în astronavă. Odată, când apa verde acoperi și clătină astronava, în cabină ședeau și se priveau numai doi. Al treilea nu apucase să ajungă la adăpost. Apa verde clocoti dincolo de hublouri, apoi se retrase. Un timp nemăsurat de lung, picăturile de apă se prelinseră șerpuind pe geamuri.

– Nu-mi amintesc dacă a fost frumos, răspunse el sec.

Cei doi din față îl examinau cu atenție. Îl compătimeau oare? Tare ar fi vrut să aibă în fața lui oglinda de autocontrol.

Intră un al treilea, care lăsă ceva și apoi ieși.

– Dumneavoastră nu veți putea să vă înapoiați curând pe Pământ, zise încet șeful stațiunii interplanetare.

Tot atunci ieși din cabină și căpitanul astronavei care vizitase și steaua lui.

Stătea cu ochii închiși și căuta să-și adune din cotloanele ființei sale orice părticică de rezistență fizică. Până acum, de multe ori se storsese pe sine ca pe un burete îmbibat cu apă, însă de astă dată i se păru că nu i-a mai rămas nici o picătură. Stătea cu ochii închiși, căci nu se mai rușina de șeful stațiunii interplanetare – un bătrânel de aproape nouăzeci de ani.

– Sunt bolnav? Unde m-am molipsit? Pe planeta îndepărtată? Și de ce boală?

– Uitați-vă aici, spuse celălalt. Deschise ochii și văzu un clișeu multicolor, cu multe figuri neclare, virgule, puncte și șerpi, semănând fie cu un straniu cer înstelat, fie cu imaginea curioasă a unui iaz murdar în care pluteau tot felul de lucruri.

– E sângele dumneavoastră.

Asta arăta fotografia. Nu putea desluși nimic din toate semnele acelea scrise cu virgule, puncte și șerpi.

– Din cauza acelei planete îndepărtate? a zis.

– Sunteți bolnav de boli care au existat pe Pământ acum o sută de ani. Generații în șir s-au tratat de ele. Acum, e rândul dumneavoastră să vă vindecați.

Privi clișeul.

– Nu pot să mă debarasez de sângele meu, spuse el.

Aceste puncte și virgule puteau să fie viruși de cancer și ciumă sau semne ale lăcomiei, egoismului, urii. Totuna. El s-a născut pe timpul când virușii ăștia pluteau în aer și în sângele oamenilor. Acum îl izolau și era drept să fie așa.

Greșise cu ceva? El trăia după legile timpului său, ale acelei părți de pe Pământ în care se născuse. Trebuia să înțeleagă de pe atunci că au dreptate ceilalți.

Când o să-i îngăduie să vină pe Pământ?

Văzu din nou plajele, și nu plaja de pe planeta îndepărtată, ci plaja din Acapulco, cu oameni pe jumătate goi.

– Aveți vreun medicament pentru inimă? întrebă el.

Ținea în mână o foaie de hârtie cu câteva nume. În dreptul fiecăruia din ele era o cruciuliță. Odinioară se puneau astfel de cruciulițe înaintea numelui celor defuncți. Erau semne ale speranței că exista ceva dincolo de cruce. Acum nu mai erau decât simple semne ale ștergerii dintre cei vii.

Treizeci de ani în șir s-a tot gândit la oamenii aceștia. Sosise clipa când nu mai știa cum să se gândească la ei: ca la niște oameni vii sau ca la niște morți? Continuase multa vreme să cugete la dânșii ca la niște oameni în viață. Dar simțise o îndoială cumplită.

Acum nu se mai putea gândi la ei ca la niște oameni în viață.

Pe vremuri, când trăia pe Pământ, împărțise statele și orașele în luminoase și întunecate. Acolo unde nu exista un om apropiat lui, orașul era scufundat în beznă, chiar dacă își duceau viața într-însul milioane de oameni. Toată lumea aceea umbla cu chipul întunecat. Omul care însă îi era aproape părea că ține în palmă o luminare care-i lumina fața. Așa, în orașul acela rătăcea o luminiță.

Iar acum, întreg Pământul către care năzuise mereu zăcea în beznă.

El ședea în patul său, cu umerii lăsați, cu coatele pe genunchi, și întreaga lui ființă simțea puterea de atracție a Pământului. Nu era Pământul, forța de atracție a stațiunii interplanetare era artificială, clar era o forță de atracție. Ani îndelungați a dorit această forță de atracție. Acum îl apăsa. Totdeauna când se găsea în stare de imponderabilitate și plutea prin cabină, simțea o pornire nestăvilită de a se putea atinge de ceva. Aceeași pornire o simțea și acum, cu toate că tălpile i se rezemau ele podea, coapsele de pat, iar coatele de genunchi.

Ședea uitând legea fundamentală a astronautului; să nu se dea bătut. Cândva, călugării încercau să izgonească diavolul dintr-înșii. Dar astronauții trebuiau să știe să alunge din ei orice gând de slăbiciune, de neîncredere, de înfrângere. Uita de oglinda de control, de formulele magice, care readuceau trăsăturile feței la locul cuvenit. „Sunt puternic, sunt vioi, am să înving.” Nu se mai simțea nici puternic, nici vioi și era conștient că suferise o înfrângere.

Privirea lui dibuia obiectele din încăpere. Lucruri care vorbeau despre lumea nouă. Uimitor de frumoase, fiecare obiect la locul său, fiecare din ele desăvârșit de o gândire amplă și de multă sensibilitate. Își da bine seama că toate acestea erau produse în uzină, în timp ce el ar fi vrut să atingă glia, frunzele, rădăcinile.

Nu mai avea putere nici să-și vorbească sieși, cum își vorbise ani îndelungați după moartea celui de al doilea prieten al său. Nu făcea decât să șadă ținând în mână foaia cu numele celor morți, cu cifrele unor ani pe care el nu-i trăise.

Deasupra ușii străluci deodată ceva, iar un glas de femeie începu să vorbească. Cineva voia să intre.

Intră o femeie. Prima oară de la întoarcerea sa întâlnea o femeie.

Se ridică în picioare.

Această lume care dă naștere unor asemenea femei e, fără îndoială, o lume frumoasă și bună. Femeia nu mai era tânără, însă puterea acestei lumi creatoare se reflecta mai bine în anii care izbutiseră s-o modeleze.

Se apropie de el și-i întinse mâna. Și părea un vis, cu atât mai mult cu cât el nu putu să atingă mâna aceea.

– Bine ați venit, îi spuse ea. Eu am dreptul să vă ating fiindcă sunt medic.

Avea dreptul să se atingă de el. Stătea la un pas de dânsul. El se oglindi în ochii ei. Pentru întâia oară înlocuise oglinda de control. Ochii străini nu reflectau fața lui așa cum și-o vedea el însuși. În ochii ei se oglindea altă față, așa cum o vedeau ei.

Ea nu îl vedea pe omul care timp de treizeci de ani se bărbierea la ora când știa că pe Pământ răsare soarele. Tovarășul celor doi morți a plâns, în treizeci de ani, numai de două ori. Pe lângă tona sa de diamante, care acum valora cât o tonă de cărbuni, el dobândi acum, ca un supliment gratuit, o față nouă. Chipul pe care-l vedea femeia era unul din chipurile care se aflau odinioară în odaia tinereții lui.

Și ea îi arătă acest chip. Ținea în mâinile ei ceva ce aducea cu ziarele dinainte și de pe fiecare foaie îl privea chipul său.

– Pământul vă felicită, zise ea; miliarde de oameni vor să vă vadă. Savanții se gândesc cum să facă pentru ca întâlnirea cu ei să se desfășoare fără riscuri pentru dumneavoastră.

El întinse mâna înainte. Dânsa îi oferi propriile lui imagini, dar el îi apucă mâna. Nu putea să-și dea seama dacă în clipa aceea stătea cu ochii închiși sau i-a închis după aceea, când își lipi palma ei de fruntea sa. Lucrul acesta era mai frumos decât tot ce și-ar fi dorit, și astfel Pământul se transformă pentru el dintr-o planetă întunecată într-un astru.

– Se mai întorc câteodată și alții ca mine? întrebă el.

– Foarte rar. Savanții au înțeles că în vechile deflectoare fotonice s-au desfășurat procese nucleare, care după un număr de ani au transformat într-o clipă navele în... mici aștri.

– Am avut norocul să mă întorc.

– Prietenul meu cel mai apropiat a plecat într-o astronavă cu deflector magnetic.

– Vă înapoiați pe Pământ?

– Am să mă întorc peste câțiva ani. Acolo sunt copiii mei.

Va mai putea el oare să aibă copii, după ce treizeci de ani a stat pe lângă un reactor, a traversat furtuni de radiații și vârtejuri cosmice?

Se duse la șeful stațiunii interplanetare și-l rugă să-i arate harta cu itinerariul vechilor astronave care se întorceau din călătoriile lor prin Univers. Pe harta sistemului solar văzu liniile parabolice ale traiectoriilor lor. Izvorau din marginile hărții. Nici o linie nu atingea Pământul. Semănau cu urmele unor meteori ce luminează și se sting în atmosfera terestră, înainte de a ajunge pe Pământ.

Puse palma peste hartă și acoperi cu ea snopul subțire al traiectoriilor.

– Dați-mi o navă de patrulare. Aș vrea să fiu de serviciu în acest sector.

Celălalt îl privea. N-avea dreptul să-i dea o astronavă.

Oricum, erau necesare consultări, meditații, aprobări.

– Bine, spuse acela.

Știa că nimeni nu-l va condamna.

Cel întors îl privi pe celălalt drept în ochi și zâmbi.

– Mă tem că mă înțelegeți greșit. Nu vreau să întâmpin oamenii care se întorc, ca să nu mă simt singuratic. Vreau să le spun că ei nu sunt singuri.

Nedealka Mihova

Necunoscutul

22 august, anul 2016, după calendarul terestru.

N-am observat vreodată că aș avea nervi; de altfel nervoșii nici nu ajung cosmonauți. Acum însă, întâia oară în viață bag de seamă că abia mă pot stăpâni. Mă întreb dacă ceea ce simt nu e pur și simplu frică? Până acum nu mă preocupa să știu dacă sunt sau nu fricos. Aveam impresia că oricând am să pot înfrâna instinctul orb, ca să duc la bun sfârșit o hotărâre luată. Mă gândeam că nici hotărârea nu trebuie să fie influențată numai de considerentele securității mele personale. Acum, nu mai sunt sigur de nimic. Mereu mă urmărește senzația că s-a strecurat „ceva” în „Avântul” undeva în navă, că șade la spatele meu, că se apropie încet... Nu mă întorc, fiindcă știu că nu-i nimic și nu vreau să mă fac de râs chiar față de mine însumi. Dar așa e și mai rău. Mă gândesc tot timpul la asta și într-una trebuie să lupt cu ispita de a mă întoarce.

Nu cumva încep să înnebunesc? Să fie reale oare aceste ființe enigmatice sau am de-a face tot cu materia neînsuflețită? Se prea poate ca ele să nu fie decât o simplă halucinație, rodul acestei chinuitoare singurătăți. Dar eu le simt, le văd! Și apoi mai sunt și instrumentele de bord...

Voi încerca să povestesc totul liniștit, sistematic. Trebuie să mă stăpânesc. Câtă vreme scriu, voi avea impresia că stau de vorbă cu cineva, cu un alt om.

De cât timp n-am mai vorbit? După calendarul pământean vreo doi ani. Din ziua când a murit Ian. Și sunt trei ani de când zbor. Asta înseamnă timp îndelungat, peste măsură de mult. Uite că am ajuns acum să mă și vait. Degeaba. Știam bine ce mă așteaptă. Și pe lângă toate, acum nu fac decât cale întoarsă, iar până la Pământ au mai rămas numai trei luni după calendarul de acolo.

De fapt, într-un anume sens, mi-a mers bine. Sunt cercetător de meserie, sarcina mea fiind descoperirea necunoscutului. Și iată că acum zece zile, m-am lovit de el prima dată.

Indicațiile aparatelor erau normale, n-aveam nici un temei să mă aștept la ceva neobișnuit. M-am uitat prin periscop, fiindcă faptul acesta era unul din elementele obligatorii ale observațiilor pe care le aveam de făcut. Încă din primul moment am remarcat un fel de fire luminiscente, mate, care pluteau vibrând în fața ochilor mei. M-am năpustit asupra aparatelor. Vedeam ceva cu totul nou, făcusem o descoperire. Poate părea caraghios, dar pentru mine aceste fire luminoase erau un obiect astronomic, depărtat de „Avântul” cu milioane de kilometri. Nici nu mi-a trecut prin minte că obiectul descoperirii mele s-ar fi putut afla în imediata mea apropiere. Când m-am întors spre telemetru, a trebuit să privesc aproape un minut ca să pot percepe cifra neverosimilă care se tot aprindea și se stingea: „10 metri”. Cum? Zece metri? Până la nava? Deci chiar lângă „Avântul” care se deplasa cu o viteză de aproape două sute de kilometri pe secundă? Cu neputință...

Și totuși... Mă uitam. Mă tot uitam cu nesaț, până când în fața ochilor totul începu să vibreze. Era într-adevăr ceva acolo. Fire sau filamente cu luminiscență proprie. Am conectat spectroscopul, constatând prezența unui amalgam complicat, în care predomina fosforul. Un amalgam care, în condițiile spațiului cosmic, mi s-a părut inimaginabil, de-a dreptul imposibil. Eram iritat la culme. Priveam cu lăcomie, trecând de la un instrument la altul, într-o tensiune de nedescris. Manipulam aparatele ca să înregistrez necunoscutul, cât timp nu dispare. Asta ținu jumătate de oră. Ochii îmi lăcrimau, totuși izbutii să înregistrez clipa când firele luminiscente zvâcniră, se îndepărtară și, pălind, dispărură cu totul.

Am rămas uluit și stors de puteri, căznindu-mă să sistematizez cele văzute. Creierul îmi funcționa cu febrilitate, căutând o explicație, dar de la o vreme am simțit că-mi plesnește capul de durere. Nu-mi era foame, nici de somn nu-mi ardea. Una-două alergam la periscop, ca să mă uit din nou la lumina dureros de ascuțită a stelelor, în cele din urmă mi-am dat seama de purtarea mea nesăbuită. Trebuie să mănânc, să mă calmez, să mă odihnesc. Înghiții cam în silă ceva, apoi potrivii aparatele pentru răstimpul de somn. Trezindu-mă, am încercat însă un sentiment de neîncredere față de mine însumi. Cu pași intenționat nepăsători, m-am apropiat de periscop: filamentele erau acolo!

De astă dată eram calm. Am reluat totul de la început. Am făcut o serie de analize și am sistematizat rezultatele. La fiecare două minute verificam prezența filamentelor. După 4 ore și 32 de minute, ele se îndepărtară și dispărură.

M-am străduit să schițez o explicație oarecare, fie și ipotetică. Ceea ce văzusem aievea, se arăta a fi imposibil. Pentru mine, întâmplarea constituia o enigmă totală. Mă uitam la fiecare zece minute prin periscop. După 5 ore și aproximativ 50 de minute, filamentele apărură din nou, iar eu îmi conținu ai măsurătorile. Atunci interveni a doua lovitură. Filamentele stătură în apropierea navei o durată precisă de 4 ore și 32 minute, pentru ca să lipsească apoi, cu aceeași precizie, 5 ore și 49 minute. De necrezut, nu-i așa? Dar voi, care poate încă mai citiți aceste însemnări, ar fi bine să nu uitați că „Avântul” înainta cu o viteză de 205 kilometri pe secundă. Dacă s-ar fi presupus că filamentele reprezentau un corp zburând în Cosmos pe o anume traiectorie care coincidea cu aceea a „Avântului”, apropierea și îndepărtarea lor periodică erau pur și simplu de neînchipuit. Era exclusă, de asemenea, chiar presupunerea că filamentele s-ar deplasa pe o linie ondulatorie, întrucât drumul lor, timp de 4 ore și 32 minute, era perfect paralel cu al meu.

Atunci, pentru prima dată, mă cuprinse un sentiment de spaimă. Era o spaimă omenească. Mi-am urmat cercetările cu intenția de a mă îndepărta de această tulburătoare vecinătate, imediat după ce voi fi epuizat toate posibilitățile aparatelor de bord. În zilele ce urmară, ciclul deplasării acestor misterioase fibre, de o luminiscență mată, a rămas neschimbat. Mă străbătu gândul că ar trebui să ies afară din astronavă și să încerc să „capturez” o parte din acest ciudat ansamblu, dar numaidecât am abandonat acest gând, care nu-mi convenea. Sincer vorbind, mi-era teamă. Reacțiile filamentelor (dacă aveau reacții) îmi erau necunoscute. Nu trebuia să risc. Era mai bine ca Pământul să afle puțin, decât nimic.

Totuși nu pot spune că cercetările suplimentare au adus în principiu ceva nou. Am încercat să fac unele fotografii, însă încercările n-au dat rezultat. M-am străduit să luminez filamentele cu reflectoarele astronavei însă, Ia lumina lor puternică, filamentele deveneau invizibile.

Dar veni în sfârșit și ziua despărțirii. Modificarea traiectoriei este o problemă complicată, însă eu fluieram satisfăcut în timp ce făceam calculele. Ar fi trebuit, poate, să-mi continui observațiile, dar nu mai eram în stare. De abia acum mi-am dat seama cât eram de istovit. În ultimele zile, dormisem și mă alimentasem cu totul neregulat, fiindcă cea mai mare parte din timp priveam prin periscop.

Cu o satisfacție cam răutăcioasă, am atins cu mâinile pupitrul de comandă. Aceasta se petrecea în răstimpul celor 5 ore și 49 minute de absență a filamentelor. Ce minunat avea să fie: ele se vor întoarce când mie îmi vor fi pierit și urmele f Fără să vreau mă gândeam la ele ca la ceva viu, însuflețit, atribuindu-le simțăminte omenești, și mă bucuram de amara lor dezamăgire. Îndurai cu bucurie și răbdare suprasolicitarea pricinuită de modificările vitezei și direcției de zbor. Când, în cele din urmă, manevra luă sfârșit, mi-am aranjat în fața periscopului un mic banchet. Vroiam să privesc afară exact în minutul apariției fostelor tovarășe de drum și să mă bucur de absența lor. M-am uitat... Ele se apropiau.

Asta s-a petrecut aseară. Astăzi, nu pot să fac mai mult.

Prostii! Se înțelege că pot. Am să suport și noua încercare ca și multe altele. Deși nu-i de loc ușor. Nu mă îngrijorează ceva concret. Nu mă tem de distrugerea navei. Aș pieri fără să mă vait, așa cum a pierit Ian. Aș îndura boală și suferință. Înțelegeți-mă, nu dau înapoi decât din fața necunoscutului. Necunoscutul este o amenințare anonimă, o senzație tulbure. Nu, nu-i nici asta. Nu te amenință cu ceva ce ți s-ar putea întâmpla. E pur și simplu... necunoscutul. Stă la spatele tău, deși știi bine că nu există acolo nimic.

Mi-au mai rămas doar trei luni de drum până la Pământ. Două luni până la sistemul solar. Va trebui oare ca tot răstimpul rămas să-l petrec împreună cu aceste fibre luminiscente? Am impresia că se lipesc de navă și se lasă purtate de ea. La examenul exterior nu se constată schimbări în învelișul navei. Dar cine poate cunoaște caracterul adevărat al acțiunii lor? Eu, unul, știu doar ca n-aș ieși niciodată ca să mă duc până la ele.

Totuși, acum, după ce mi-am exprimat prin cuvinte starea de neliniște, mă simt ușurat. Dai; ce se va întâmpla mâine? 23 august...

Mă gândesc. Mă gândesc neîncetat, intens. Filamentele au capacitatea de a reacționa la condițiuni modificate, și asta fără vreo nevoie vădită, fără vreun folos direct. Faptul acesta mă face să mă gândesc serios la întrebarea dacă sunt „raționale”? Să admitem că acțiunile lor urmăresc un scop. Care poate fi scopul urmărit? De ce umblă după navă? Dacă sunt vii, își dau cumva seama că există viață în navă? O viață pentru ele inaccesibilă, dar care le poate duce la izvoarele vieții? Ce nevoi le mâna după mine? Nevoia de hrană? Ar fi îngrozitor ca tocmai eu să stârnesc o primejdie de moarte. Presupunerea asta mă chinuie înnebunitor. Nu-mi pot închipui nimic mai groaznic.

Îmi aduc aminte că am citit odată un articol sau o povestire, scrisă încă pe timpul primilor sateliți artificiali. Vorbea de pericolele care i-ar fi putut amenința pe călătorii astrali. Pericolele erau ghicite cu destula precizie. Și totuși cel mai de seamă dintre ele nu era expus acolo, cu toate că nu era de loc nou. Necunoscutul – iată ce te face să încremenești îngrozit, să te îndoiești de forța și de rațiunea ta. Necunoscutul nu se include în sistemul cunoștințelor stabilite, dimpotrivă, sfărâmă acest sistem și prin asta surpă însăși temelia încrederii în forța omenească. De obicei necunoscutul se infiltrează treptat, picătură cu picătură. El se transformă pe îndelete în cunoscut, ocupă un loc într-o secțiune oarecare a cunoașterii și lărgește posibilitățile omului. Când ți se înfățișează însă atât de îngrozitor, atât de neverosimil – da, neverosimil după criteriile vechilor noțiuni – nu există nimic mai amenințător ca el. Puterea omului se dizolvă.

Cât de umilitoare este această constatare. Umilitoare? Asta n-ar fi chiar atât de important. Ce mă interesează este dacă e o constatare exactă. Dar nu cumva mă aflu acum în situația unui „credincios” de odinioară pus în fața unor minuni regizate cu șiretenie, de fapt niște adevărate concentrări de elemente necunoscute? Mi se pare că totuși o deosebire există.

Când izbutesc să-mi domin groaza și tulburarea pur instinctivă, când îmi pun clar și răspicat întrebarea: „De ce anume mă tem de fapt?” văd că aș putea face față oricărei nenorociri. Sunt încredințat că aș putea să înăbuș în mine dorul disperat de viață sau să sufăr fără să-mi pierd curajul. Și apoi, eu mă aflu într-o situație mai bună decât străbunii mei: sunt totuși în stare să stabilesc o limită între mine și lucrurile care mi se pot întâmpla. Știu, de pildă, că nimic din ceea ce ar putea să mă înspăimânte nu poate să dureze la nesfârșit.

Ceea ce mă îngrozește cel mai mult este gândul că aș putea aduce vreo nenorocire pe Pământ tuturor oamenilor. Când îmi imaginez acel „ceva” de afară, dând de urma vieții, că o urmărește pentru a ajunge în stăpânirea domeniului ei de răspândire în masă, răspunderea pe care o simt mă copleșește. N-aș putea privi cu conștiința curată urmările acestei primejdii.

Mă cuprinde panica numai la gândul că s-ar putea întâmpla așa ceva. Toate vechile noțiuni de care, cine știe de ce, ne amintim totdeauna cu anume sfială, cum sunt cinstea, iubirea de oameni, răspunderea, conștiința, capătă acum un conținut nebănuit ele real și mă împovărează. Atunci aș vrea să fug departe de Pământ.

Ciudat! Cu teama asta pentru soarta omenirii, aproape că am uitat de mine însumi. Ar trebui să mă strădui să ajung pe Pământ, în centrul experienței colective. Poate că ceea ce e pentru mine de neconceput aici, pe Pământ va fi deslușit. Poate că sistemul meu personal de „percepere a cunoscutului” să fie prea îngust, prea mărginit, pentru a cuprinde necunoscutul care, în momentul de față, îmi dă târcoale pe afară, în jurul rachetei unde stau eu ascuns. Da, se prea poate. Dar e posibil și contrariul? N-am dreptul să-mi asum un asemenea risc.

Cum să procedez în acest caz?

24 august...

Îmi sunt necesare cunoștințe, cât mai multe cunoștințe. Posibilitățile de cercetare prin comenzi dinăuntrul navei le-am epuizat complet. Devine obligator să ies afară, în așteptarea eventualelor reacții noi ale filamentelor, și să încerc să iau o probă din ele pentru cercetările de laborator.

Iată, am consemnat acest lucru.

Câtă groază și câtă ușurare îmi pricinuiește formularea precisă a sarcinii. Dar la ce-mi folosesc cuvintele? Din clipa asta sunt dator să fac abstracție de sentimentele mele proprii. Acum trebuie, pur și simplu, să meditez asupra tuturor problemelor până la epuizarea lor.

25 august...

Sunt posibile patru variante:

Prima – mă conving asupra caracterului inofensiv al filamentelor și-mi continui calea spre Pământ.

A doua – nu reușesc să capăt suficiente date pentru o concluzie precisă.

A treia – mă conving de pericolul real pentru viața de pe Pământ.

A patra – pier în procesul de cercetare.

În ultimele trei cazuri nava nu trebuie să pătrundă în limitele sistemului solar. Ce simplu: un raport de trei la unu. Întrucât după moartea mea posibilă nava și-ar urma zborul și fără modificare, se impune să abat „Avântul” într-o nouă direcție, înainte de a mă apuca de cercetări. N-am timp să scriu mai mult, trebuie să fac calculele necesare.

26 august...

Totul e pregătit... Ies.

Aș vrea să mai spun ceva, sunt copleșit de incertitudine și de îndrăzneală, dar și de altceva atât de măreț și puternic, încât n-am cuvinte să mă exprim.

Este chiar absolut necesar? Ies afară din navă, ies în fața necunoscutului. Oare nu e asta totul?

* * *

Nava cosmică „Avântul” a fost descoperită întâmplător, printr-una din acele coincidențe neverosimile care au loc, totuși, uneori.

În anul 2068, expediția care se întorcea din regiunea constelației Arcturus a înregistrat semnalele automate ale „Avântului” și orientându-se după ele a reușit să descopere astronava.

Oamenii s-au strecurat înăuntru cu ușurință, ușa interioară a capsulei nu era închisă. Toate datele arătau că astronautul ieșise afară, îmbrăcat în costumul spațial, legat cu obișnuitul cordon ombilical, cordonul se mai afla acolo, însă capătul lui era liber și foarte zdrențuit.

Pieirea și desprinderea cosmonautului a fost pricinuita de lovitura unui meteorit sau de o altă cauză necunoscută? Însemnările și rezultatele cercetărilor au fost studiate cu atenție. Medicii au respins versiunea unei tulburări psihice.

Pe fotografii abia apăreau unele urme neclare, din care nu s-a putut deduce nimic pozitiv.

Un singur lucru e sigur: pentru a scăpa Pământul de un pericol real sau închipuit, cercetătorul s-a jertfit pe sine. Pământul păstrează numele său cu recunoștință.

Cazul necesita cercetări suplimentare. După o jumătate de an, pe traiectoria urmată de „Avântul” au pornit trei perechi de cercetători. Fiecare dintre ei și-au asumat „răspunderea aprecierii pericolului, în cazul când misterioasele filamente ar fi descoperite. Pe Pământ n-au lipsit niciodată oamenii de felul acestui cercetător sau a celorlalți șase care, în clipa de față, zboară undeva departe, pierduți în întinderile nețărmurite ale Cosmosului.

Dimităr Peev

Un fir din barba lui Mohamed

Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa retrăiască vremea dinaintea nașterii sale. Pentru noi trecutul rămâne ireversibil.

Și totuși am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pământ cu sute de mii de ani în urmă. Eram și nu eram cu.

Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii altui om, nebănuit, necunoscut.

Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. Mai bine aș povesti întâmplările h ordinea în care s-a u succedat.

Într-o după-amiază, m-a sunat la telefon fostul meu coleg de școală Strașimir Lozev. Odinioară, la liceu, fuseserăm prieteni apropiați, însă mai târziu viața ne-a despărțit. Fiecare a apucat pe drumul lui și de atunci nu ne-am mai văzut. Uneori, când ne întâlneam întâmplător pe stradă, ne aduceam aminte de nebuniile școlărești și mereu ne încheiam întrevederea cu aceeași hotărâre ca „peste câteva zile” să ne vedem negreșit. Auzindu-i glasul, am crezut în cele din urmă ca s-a decis să-și pună în aplicare intenția. Dar motivul era cu totul altul...

După ce s-a instalat în fotoliu și am schimbat câteva tachinării prietenești tradiționale, Lozev scoase din servietă un flacon mic și mi-l puse pe birou.

– Aș vrea să aud și părerea ta, zise el. Cercetează bine obiectul ăsta și spune-mi din ce-i făcut și la ce poate servi.

M-am uitat nedumerit la prietenul meu. El însă îmi arătă cu privirea flaconul și nu mai zise nimic. Flaconul era un cilindru transparent cu pereții netezi. În mijlocul lui; aproape în toată lungimea, se afla o vergea subțire albicioasă. Pereții cilindrului mi s-au părut mult prea subțiri pentru mărimea lui. L-am tot răsucit în mâini și în cele din urmă am zis:

– De unde îl ai?

– Stai, nu te pripi. Nici măcar nu te-ai uitat bine la el! Lozev se scula în picioare, luă flaconul, îl desfăcu îndemânatic în două de-a lungul unei linii de la mijloc, apoi scoase din el vergeaua și mi-o dădu. Vezi tu, vergeaua asta e importantă.

Pe vergeaua subțire era înfășurat un fit alb-lăptos. L-am apucat de capăt și am început să-l desfac. Curând apăru pe masă o grămăjoară de fir strălucitor. Era elastic ca o sârmă de oțel foarte subțire, însă destul de greu. Am depănat câteva zeci de metri.

Lozev își aprinse bricheta. Puse un capăt al firului pe flacără și după ce-l ținu aproape un minut, mi-l restitui.

Am apucat prevăzător partea ținută în foc: era rece și nici măcar nu se înnegrise.

– Ai cumva o foarfecă? mă întrebă Lozev pe neașteptate.

– Cred că am! i-am răspuns și am scos din sertar o foarfecă mare de birou. La ce-ți trebuie?

– Taie-mi o bucată din firul ăsta, zise Lozev și mă privi ironic.

Sârma albă se îndoia, alunecând. Foarfecele clănțănea 111 zadar. N-am izbutit sa tai firul miraculos. Am încercat să-î rup cu mâna, m-am opintit din răsputeri, însă degeaba.

– Trage, trage! mă tot îndemna prietenul meu.

– Cum adică, tu ai izbutit?

– Câtuși de puțin, zise el. N-am reușit decât să mă tai! și-mi arătă degetul rănit. Acu’ mai ai ceva de spus?

– Pare să fie un soi de bobină, deși n-am văzut nimic asemănător până azi! am zis eu. Cilindrul și vergeaua par de sticla, dar sunt prea grele, iar cât privește sârma... habar n-am din ce material o fi. Poate că e, știu eu, vreo masă plastică necunoscută, de o tărie neobișnuită...

Lozev curma presupunerea mea cu multă siguranță:

– Nu, nu-i. masă plastică! Nici nu poate fi masă plastică.

– În cazul ăsta nu știu ce să zic. Mai bine spune tu. Vezi că n-o nimeresc.

– Bine, hai să-ți spun: E un fir din barba lui Mohamed.

– Ce fir?! Care Mohamed?

– E un fir din barba Profetului, barba lui Mohamed. Vorbesc cât se poate de serios. Daca nu crezi, am și dovezi scrise.

– Nu cumva Alah în persoană ți-a dăruit un fir din barba Profetului său? i-am spus râzând.

– Nu mi l-a dăruit Alah, l-a luat unchiul meu cu mâna lui dintr-o geamie! îmi replică Lozev cu toata seriozitatea, adăugind: deși fapta asta l-a costat poate viața.

Povestea, pe scurt, era următoarea:

Unchiul lui Lozev, căpitanul Proinov, comanda o companie în timpul războiului balcanic. În toamna anului 1912, unitatea lui s-a nimerit să fie într-un orășel din Tracia, numit Keșan. În geamia de acolo, unchiul prietenului meu a găsit obiectul care era sacrosanct pentru mahomedani. Prin acest obiect orășelul era renumit în tot imperiul otoman. Dar fără multă ceremonie unchiul a pus mâna pe flacon.

Un turc bătrân a văzut sacrilegiul. Din strigătele și blestemele lui s-a putut înțelege că era un fir din barba Profetului. După spusele bătrânului, firul de păr al lui Mohamed avea proprietatea miraculoasă de a crește singur, de a se înfășură în jurul vergelei și... era mai înțelept decât șapte înțelepți.

Căpitanul s-a simțit probabil tulburat sufletește după blestemele turcului. Totuși, e mai lesne de crezut că a ascultat de sfaturile practicului său plutonier care zicea că nu e bine să păstreze la el asemenea obiect. În cazul când ar cădea prizonier (era în plin război și se putea întâmpla orice) turcii fanatici l-ar fi tăiat bucățele pentru sacrilegiul făptuit. Și astfel, printr-un soldat care se reîntorcea la Plovdiv, căpitanul trimise flaconul surorii sale, care era mama prietenului meu.

În această scrisoare (Lozev mi-a dat-o s-o citesc) totul era descris destul de caraghios, într-o limbă învechită, împestrițată cu turcisme și rusisme, pe care o vorbea intelectualitatea dinaintea războiului balcanic.

La câteva zile după vizita soldatului mesager, sora primi o comunicare oficială cu acest conținut: „Căpitanul Proinov Gospodin a decedat eroic făcându-și datoria față de patrie, pentru eliberarea fraților lui înrobiți”.

– În felul acesta și flaconul și scrisoarea au zăcut cincisprezece ani în sipetul mamei, își urmă Lozev povestirea. Când eram mic, am auzit povestea asta ciudată, însă mama n-a vrut niciodată să-mi arate firul de păr al lui Mohamed. Cred că-i era frică. Poate că făcea legătură între el și moartea unchiului meu. Abia după ce s-a prăpădit, surorile mele, alături de care trăise mama la Plovdiv, au găsit scrisoarea și flaconul și mi le-au dat mie.

Lozev luă de pe masă grămăjoara de „păr” și începu să-l înfășoare cu atenție.

– Sper, am început eu, să nu mai trebuiască să te conving că ceea ce ții în mână nu poate fi un fir de păr.

– Povestea este așa cum ți-am spus-o. Acum, însă ascultă de ce am venit aici. Vreau să iei la tine obiectul ăsta ciudat. Nu, să nu-ți treacă prin minte că aș fi superstițios. Te rog să-l cercetezi în laborator.

De fapt și eu mă gândisem să-i propun să-mi încredințeze trofeul lui. Începuse să mă intereseze și voiam să aflu ce era misteriosul obiect.

Bineînțeles că nu le-am mărturisit nimic colegilor mei. Îmi închipuiam ce haz avea să stârnească știrea că am adus în laborator pentru cercetare un fir din barba lui Mohamed. Iată de ce am rămas în laborator în continuare și, abia după ce toți au pornit spre Sofia, m-am consacrat de unul singur preocupărilor mele științifice ilicite.

Așadar, înainte de a-mi continua povestirea, sunt dator să mă recomand. Sunt specialist în chimia-fizică și lucrez la Institutul tehnologic de chimie. De asemenea mai sunt și asistent la catedra de electrochimie. Dar numele meu? Nu, n-are să vă spună nimic. S-au scurs cincisprezece ani de când sunt trecut în statele de serviciu ca lucrător științific și, totuși, nu m-am făcut vestit prin nimic. De aceea, în cazul de față, numele meu n-are nici o însemnătate.

În primul rând, am încercat să rup o bucată de fir ca s-o cercetez mai ușor. Am luat-o de la foarfecă, la fel ca prietenul meu, am continuat cu mașina de tăiat, ca să închei cu aparatul cel mare pentru încercarea rezistenței materialelor la extensie.

Sârma asta cu un diametru numai de O,07 milimetri (era tot atât de groasă ca și firul de păr omenesc, hogii au avut ochi sigur!) a rezistat la neverosimila, miraculoasa greutate de cinci tone, deși față de diametrul ei ar fi trebuit să se rupă chiar de la câteva sute de grame. Era ceva fantastic. Un material de asemenea tărie nu există.

Firul nu s-a rupt nici la cinci tone, ci, pur și simplu, s-a smuls întreg și intact. Bucșa nu l-a putut reține. N-am să vă plictisesc cu descrierea amănunțită a tuturor experiențelor. Au fost numeroase și variate, dar toate au dat același unic rezultat negativ! Firul nu se rupea, nu era influențat de nici unul din reactivele chimice, nu-l putea topi nici flacăra arzătorului Bunsen, nu era bun conducător de electricitate, nu putea fi magnetizat, nu... nimic decât același nu... Într-un cuvânt, am priceput că țin în mâinile mele un obiect făcut dintr-o materie necunoscută omenirii. Dar ce putea să fie? Și cum a ajuns în mâinile hogilor?

În ziua următoare an) informat oficial conducerea institutului. Cuvintele mele au produs uimire, unii au încercat să le ia în glumă, dar după aceea, pentru că stăruiam, ceilalți au repetat analizele. Rezultatul a fost același. Am câștigat un singur lucru: de rândul acesta nu mai eram unicul nedumerit.

Lozev și-a făcut din nou apariția. Era foarte plăcut surprins aflând că de „firul său de barbă” se ocupă chiar profesorii, însă rămase decepționat aflând că nu pot să-i comunic nimic nou. L-am rugat ca „deocamdată” să nu-și ia trofeul înapoi. Era înregistrat în opisul laboratorului tehnologic sub denumirea prudentă de „obiect de origine necunoscută”.

Toată această tărășenie probabil că s-ar fi sfârșit aci dacă, pe neașteptate, nu mi s-ar fi oferit posibilitatea să vizitez Uniunea Sovietică. La propunerea mea, mi s-a dat sarcina să refer cazul și colegilor moscoviți și să-i rog să colaboreze la dezlegarea enigmei acestui obiect misterios.

Îndată ce am ajuns la Moscova, am predat flaconul cu firul de păr laboratorului respectiv (specialitatea mea era nițel diferită), am povestit acolo tot ceea ce știam și tot ce făcusem, apoi m-am consacrat muncii mele științifice propriu-zise.

După două săptămâni am fost chemat la telefon în laboratorul unde lucram și mi s-a făcut invitația să mă duc chiar la directorul institutului, un savant de renume mondial.

În sala de așteptare a academicianului am dat peste câțiva vizitatori, dar secretara m-a trecut peste rând și m-a introdus în cabinetul savantului.

A trebuit să istorisesc din nou toate câte le știam în legătură cu „firul din barba lui Mohamed”.

– Și acum, începu Lavrenti Pavlovici (așa se numea academicianul), vreau să te informez asupra celor ce am izbutit sa stabilim noi. Firul, vergeaua și vasul cilindric sunt confecționate din același material: siliciu pur supraconsistent. Bănuim că a fost supus unei presiuni de câteva milioane de atmosfere. I s-a modificat nu numai structura cristalelor, ci i s-au redus orbitele electronice printr-un mijloc încă neaflat. Am impresia că aceasta e o substanță similară cu mezoatomul căutat de noi, adică având nuclee centrale în jurul cărora gravitează electroni grei.

În clipa aceea, în încăpere a intrat un bărbat necunoscut, de vârstă mijlocie. Academicianul mi-l prezentă: profesorul Grigoriev.

– Colegul nostru bulgar nu știe nimic mai mult! îi spuse Lavrenti Pavlovici. A confirmat numai ceea ce avem notat și noi în însemnările zilnice.

– Nici nu ne putem aștepta la altceva, răspunse Grigoriev. Urmele trofeului se pierd undeva, peste veacuri, și după toate probabilitățile noi n-o să le descoperim niciodată. Prin urmare, oricât ar fi de trist, nu e ăsta esențialul.

– Iertați-mă, discuția noastră o să vi să pară cam enigmatică, fiindcă eu n-am terminat încă! zise academicianul întorcându-se spre mine din nou. Toate însușirile excepționale ale acestui trofeu duc în mod neîndoielnic spre o singură concluzie: originea lui nepământeană.

– Cum, vreți să spuneți că?... șoptii eu tulburat.

– Da, noi socotim că flaconul cilindric în care e firul a fost adus odinioară, cine știe când, de niște ființe inteligente, locuind în altă lume siderală și care au venit în vizită pe Pământ! Lavrenti Pavlovici rosti fraza iute, „dintr-o suflare”, parcă ar fi vrut să-și spună dintr-o dată tot gândul care-l emoționa chiar și pe el, apoi urmă: Oricât de straniu ar suna această presupunere, alta mai acceptabilă nu văd, după ce am căzut de acord că o astfel de substanță nu putea fi produsă pe Pământ în trecut. Nici chiar știința noastră contemporană nu e în stare s-o obțină.

– Sunteți convins de asta? l-am întrebat eu.

– Absolut. Ai să te încredințezi și dumneata, după ce ai să auzi totul. Firește, ne-am pus întrebarea: Ce destinație putea să aibă această bobină? Lavrenti Pavlovici tăcu o clipă.

– S-ar putea ca el să poarte un mesaj î am îndrăznit să afirm.

– Așadar, lucrul cel mai logic de presupus e acesta. Noi însă am verificat și am stabilit că pe fir nu există nici o însemnare. Nimic, prin nici un procedeu mecanic, fotochimic, electric sau magnetic.

– Lavrenti Pavlovici, interveni deodată Grigoriev, nu-l mai chinuiți pe colegul nostru, spuneți-i direct.

– Bine, bine! bombăni academicianul nemulțumit. După încercări stăruitoare am descoperit că pe el – adică pe „firul de barbă” al dumitale, care a devenit celebru – există totuși unele semne ciudate. Atâta numai că aceste semne sunt produse pe cale termoelectrică. S-a constatat că firul nu este omogen, ci compus din trei straturi. Sub învelișul de protecție extern, din siliciu, este un strat subțire intermediar, bun conducător de electricitate, iar în centru s-a introdus o măduvă termoplastică. Pe cale termoelectrică, această măduvă a fost supusa unor impulsuri variabile de foarte înaltă frecvență. Pe fiecare milimetru revin aproximativ șapte milioane de impulsuri.

– În acest stadiu al cercetărilor, obiectul mi-a fost trimis mie, se amestecă Grigoriev. Ni s-a dat sarcina să descifrăm semnalele firului de siliciu reînregistrate pe o bandă feromagnetică.

– Profesorul Grigoriev, lămuri Lavrenti Pavlovici, este directorul Institutului de cercetări științifice pentru tehno-cibernetică și dispune de cele mai puternice mașini electronice de calcul.

– Și cum? nu m-am putut stăpâni eu. Ați izbutit să le descifrați?

– Iată, sunt cinci zile de când toți colaboratorii noștri științifici se ocupă numai de această problemă. Toată aparatura noastră e împovărată până la extrem cu operațiile de calcul; cu toate acestea nu putem obține nici un fel de rezultat. Au venit să ne ajute specialiști în lingvistică, în psihologie și fiziologie. Am încercat să descifrăm semnalele ca pe un fel de alfabet sau ca pe un limbaj. Ne-am străduit să căutăm în ele constantele fizice absolute, datele din tabelul lui Mendeleev. Am încercat să găsim valorile matematice generale pentru toate sectoarele universului, dar n-am descoperit până acum nimic. Pot mărturisi că niciodată, nici eu nici colaboratorii mei n-au lucrat cu atât avânt, cu atâta patimă și încăpățânare. Aseară am avut o consfătuire științifică în legătură cu această problemă, ca să ajungem în unanimitate la concluzia că nu suntem în stare să descifrăm mesajul, dacă este vreunul.

– S-ar putea ca semnalele să nu aibă nici un sens logic, spusei într-o doară.

– Nu, nu e asta! îmi răspunse Grigoriev imediat.

– Sunt sigur că însemnarea are un sens, dar, cum să vă spun, asta-i ceva mai complicat... decât un text sau un grai oarecare. Când observam sinusoidele fugare pe ecranele oscilografelor, mi se părea că văd înregistrate gânduri de un ordin superior. Aveam senzația că sunt un analfabet care a deschis întâmplător un tratat de matematici superioare.

– Totuși, nu sunteți analfabet... zâmbi academicianul.

– Dar nici acolo nu e vorba de matematici superioare! răspunse profesorul Grigoriev, păstrându-și înfățișarea serioasă.

– Nu, Lavrenti Pavlovici, însă vă asigur că descifrarea mesajului nu stă în puterile noastre.

– Am citit procesul-verbal al consfătuirii voastre și m-am gândit mult la el. Cu cât mă adânceam în problemă, cu atât mai tare a început să mă ispitească un gând eretic, pe care vreau să vi-l împărtășesc: Nu cumva eroarea noastră stă numai în modul de a pune problema? Noi ne căznim să aflăm „ce cuprinde” mesajul, nu „de ce” a fost scris.

– Nu vă înțeleg, Lavrenti Pavlovici, am spus eu.

– M-am întrebat, ce scop avea mesajul. Închipuiți-vă că vizitați azi o planetă depărtată, unde nu sunt încă ființe raționale în stare să realizeze un contact. Și în asemenea condiții doriți să lăsați o veste pentru cei ce vor apare mai târziu și vor putea descifra. Cum ați proceda?

– Aș căuta o modalitate de a-mi transmite gândurile care să fie pe înțelesul oricărei ființe inteligente și i-aș asigura o conservare îndelungată.

– Exact! exclamă satisfăcut academicianul. Condiția a doua a fost îndeplinită: izolarea cu siliciu poate păstra nealterat un mesaj, nu mii, ci milioane de ani. Și iată dovada că el se adresa unor „cititori” ce aveau să apară după un foarte lung interval de timp. Iar acum să ne ocupăm de prima condiție. Ce înseamnă o modalitate pe înțelesul oricui? Trebuie să fiți de acord că limbajul și scrisul sunt cele mai adecvate scopului. Dar ca mijloace de expresie într-un sistem de semnalizare secundară ele sunt condiționate, și deci trebuie înlăturate.

– S-ar putea să fie un film! m-am gândit eu cu voce tare.

– Film? Da, filmul ar fi mai nimerit. Imaginile unui film le-ar înțelege orișicine... și o clipă academicianul rămase pe gânduri, apoi adăugă: Dar din păcate nu e film.

Profesorul Grigoriev se întoarse spre mine:

– Bineînțeles, noi am încercat să reproducem comunicarea în toate formele imaginabile de lumină și sunet. Cu toate astea n-am obținut nimic.

– De aceea am și spus că nu e film, completă Lavrenti Pavlovici. Sau, mai precis, nu este o comunicare în imagini luminoase. Se prea poate ca sârma asta să conțină efecte senzoriale de vreun tip universal, cine știe cum înregistrate.

– Și care tip ne e cu desăvârșire necunoscut! preciză Grigoriev.

– Asta înseamnă că am găsit prea devreme firul din barba lui Mohamed! zise zâmbind academicianul.

– Vedeți că nu l-au putut descifra nici chiar hogii turci. Iar noi, cred că sunteți de acord, putem ceva mai mult decât ei... Și tocmai de aceea trebuie să încercăm. Dispunem de suficiente posibilități ca să sperăm o reușită. Dacă ar fi fost niște poze colorate le pricepeam toți; dacă era o peliculă cinematografică s-ar fi putut proiecta cu cincizeci de ani mai înainte, iar dacă era o înregistrare videomagnetică era bună acum.

– Aici e altceva... mormăi Grigoriev. Ceva insolit!

– Și totuși nu suntem prea departe. Am izbutit să-l transcriem. Pot să vă încredințez – și vocea academicianului sună mândră și sigură – că nu suntem atât de departe de posibilitatea de a-l descifra, ba aș zice chiar că ne aflăm în pragul descifrării. Mai neplăcut era să-l fi găsit acum câteva veacuri...

– De ce să fi fost neplăcut? întrebă Grigoriev zâmbind. Dânșii – mă gândesc la hogi – l-au întrebuințat în felul lor. Poate chiar mai cu folos decât noi, căci cu ajutorul lui au întărit credința în măreția Profetului. Pe când noi...

– Noi? Pe noi ne face să ne pierdem credința în propriile noastre puteri, asta vreți să spuneți? Nu, în ce mă privește, acest fir de barbă nu mi se pare atât de periculos. Și acum vă rog să ascultați ce anume cred eu că ar trebui să întreprindem de aci înainte. Profesorul Grigoriev are dreptate: dumnealor nu pot scoate nimic mai mult din acest mesaj. Noi am descoperit impulsurile, dânșii au încercat să le descifreze și... cu asta rolul nostru s-a terminat. De aceea va trebui să trimitem altora trofeul să-și mai încerce și alții norocul cu firul ăsta din barba lui Mohamed. Nu ziceai chiar dumneata, colega, că firul a fost mai înțelept decât șapte înțelepți?

– N-am spus eu, așa ziceau hogii! m-am grăbit să-i răspund academicianului.

– Fie și hogii... Cine știe, s-ar putea să aibă dreptate. Șapte înțelepți au încercat la Moscova și n-au reușit. O să trimitem firul de barbă la Leningrad: acolo e al optulea înțelept, măcar de-ar izbuti el!

– Ce aveți de gând, Lavrenti Pavlovici? întrebă Grigoriev.

– Vreau să trimitem „filmul” la Institutul de neurocibernetică din Leningrad. Sper că cei de acolo or să găsească vreo metodă de „proiecție”. Nu-i exclus ca misterioșii vizitatori ai Pământului să fi lăsat o comunicare despre activitatea lor mintală.

Am rămas surprins.

– Cum adică? Dumneavoastră admiteți că sârma asta conține un cod al activității mintale directe a altor ființe?

– Și ce-i de necrezut într-asta? Cred că ești de acord că fixarea biocurenților din creier e nu numai mijlocul cel mai deplin și mai direct de transmitere a gândurilor, ci și cel mai universal... Nu văd, cel puțin deocamdată, altă ipoteză mai acceptabilă. Să încercăm și, dacă nu izbutim, o să ne gândim iarăși ce-i de făcut. Dar am o presimțire că vom izbuti. Și întrucât dumneata ești descoperitorul acestui vestit „fir de barbă”, cred că îți revine dreptul să-l duci personal la Leningrad, unde să continui munca de descifrare.

Peste vreo zece zile, încheindu-mi treburile la Moscova, am ajuns în Veneția Nordului. Între timp, materialele fuseseră trimise la Institutul de neurocibernetică: erau originalul și două copii dintr-o înregistrare electromagnetică și una luminoasă a impulsurilor, plus toate procesele-verbale ale cercetărilor de până atunci.

Până am ajuns, munca înaintase cu pași repezi. Cercetările stabiliseră existența unor emanații cerebrale. Nevoia a impus adaptarea unor instrumente și aparate la noua sarcină. Comunicarea termoelectronică, transcrisă în impulsuri electromagnetice, era întărită și prefăcută în radiații Omega. Așa se numeau acolo vibrațiile emanate de un creier în plină activitate mintală. Generatorul-omega trebuia montat pe capul unei persoane și, dacă ipoteza era confirmată, aceasta urma să treacă prin clipele trăite de ființa din al cărei creier se înregistraseră acele semnale.

Se bănuiește de mult că, pe lângă biocurenții de mică frecvență, creierul radiază și unele energii necunoscute. O seamă de observații din viața de toate zilele, ba chiar și unele experiențe științifice ne arată că două creiere pot menține raporturi directe, care trec peste sistemul secundar de semnalizare. Telepatia, psihomagnetismul, bionica, transmiterea gândurilor, hipnoza la distanță: câte dispute, câte îndoieli și prejudecăți, câte lupte între știință și șarlatanie... Toate acestea au făcut să întârzie atât de mult cercetarea unui fenomen interesant, care ascunde însăși esența naturii umane.

Aci, însă, la Institutul de neurocibernetică, s-a reușit nu numai captarea radiațiilor omega, emanate de creier, ci și înregistrarea, reproducerea și influențarea cu ajutorul lor a centrilor respectivi din scoarță.

Mi s-a propus ca experiența să se facă asupra mea. Am acceptat. În acest scop a fost necesar să mă internez în clinica Institutului de neurocibernetică, în calitate de „pacient”. Am fost supus atâtor examene medicale, încât astăzi mă pot lăuda că sunt omul cel mai cercetat de pe Pământ.

În cele din urmă sosi și ziua așteptată. Am fost introdus în sala de experiențe. Cei patru pereți ai spațioasei încăperi erau acoperiți de nenumărate aparate în fața cărora, așezați cu spatele spre centrul sălii, câteva zeci de colaboratori vegheau la pupitrele lor, observând indicațiile aparatelor și urmărind semnalele de pe ecrane. Într-un colț, lângă tabloul central de comandă, se instalase comisia de control a experienței.

Nu știu cum v-ați fi simțit în locul meu, însă vă rog să mă credeți că la vederea acestei priveliști inima mi s-a făcut cât un purice.

Corpul mi-a fost țintuit pe scaun în așa fel, încât îmi imobilizase orice mișcare. Fu coborâtă încet casca cu emițătorul-omega. Am simțit atingerea rece a electrozilor metalici pe piele și mi s-a părut că un monstru marin din adâncuri îmi înfășoară capul cu tentaculele lui.

– Nu vă tulburați! Liniștiți-vă! mi s-a adresat o voce necunoscută. Nu facem decât niște exerciții prealabile de racordare.

Mai trecură astfel câteva minute de așteptare încordată. Dar nu simțeam nimic. Nu cumva m-am înșelat? Sau poate că aceste semnalizări nu au influență asupra creierului nostru? Ori poate... nu s-a izbutit stabilirea regimului necesar? Nu știam atunci că toată lumea nu aștepta decât să mă liniștesc, în timp ce examina pe ecrane oscilațiile legate de excitarea mea nervoasă, căci și scaunul și casca erau racordate la o droaie de instrumente care controlau nu numai procesele din corpul meu, ci și activitatea mea cerebrală. Mi-am fixat privirea în plasa microfonului instalat în dreptul gurii mele și m-am străduit să nu mă gândesc la nimic.

O secundă fui orbit de o lumină puternică.

– Ați văzut ceva? se auzi o voce.

– O lumină puternică! am răspuns îndată cu glas răgușit. A dispărut, acum nu mai văd nimic.

– Dar acum? mă întrebă aceeași voce. Vorbiți, comunicați-ne orice senzații, tot ce simțiți și gândiți.

Deodată în fața ochilor mei începu să plutească, sub dogoarea unui soare sudic, o străduță îngustă cu case scunde. Era strada noastră din orășelul în care m-am născut. În fața mea apăru Strașo. Da, da, același Strașimir Lozev care îmi adusese „firul din barba lui Mohamed”, dar pe când era încă un micuț elev de gimnaziu. L-am văzut „cu ochii mei” și pe el, și casele și pietrele vechiului caldarâm, scăldate în soare, deși eram conștient în același timp că nimic din toate nu se află în fața mea, că tot ce se petrece nu e decât un soi de vedenie, o halucinație. Strașo se apropia din ce în ce mai mult, apoi zâmbi și-mi făcu semn cu mâna.

– Ce-i cu năluca asta din anii mei de copil? Nu cumva e înregistrată pe fir? am întrebat nedumerit.

– Am făcut numai proba racordării, răspunse vocea operatorului principal. În clipa de față excităm cu o radiație magnetică o părticică din centrul vizual al creierului dumneavoastră. Și cercetăm profunzimea pătrunderii. Dar acum ce mai vedeți?

Nu mai vedeam însă nimic, simțeam numai un miros puternic de carne arsă și, o clipă, alt miros, unul de benzină îmi gâdilă nasul.

Trecu o oră în încercări de tot felul. Și ce n-am retrăit! Am ascultat voci, muzică, zgomotul orașului; am încercat senzații de ger și arșiță; am văzut imagini de mult uitate; am simțit cum urc scara locuinței mele din Sofia. Dacă nu mi-aș fi văzut în clipa aceea picioarele imobilizate, n-aș fi fost convins că nu pășesc aievea pe treptele pe care le știam atât de bine.

Comisia părea satisfăcută de rezultat. Mi s-a propus să mă odihnesc, dar eu i-am asigurat pe experimentatori că pot continua. Eram nerăbdător să văd cât mai repede conținutul firului.

Partea a doua a început cu senzația unei înțepături de ac în mână, deși nu se apropiase nimeni de mine. Mi s-a explicat că s-a emis o comunicare din creierul unuia dintre colaboratorii institutului, chiar în clipa înțepăturii. Vă asigur totuși că senzația a fost cu desăvârșire normală, fie și dacă a dispărut în aceeași secundă. După aceea directorul institutului spuse: „Plasma este materie într-o stare intens ionizată”.

Așteptam să văd sau să simt ceva nou și de aceea n-am răspuns nimic.

– N-ați auzit nimic? mă întrebă operatorul principal.

– Am auzit! răspunsei eu, Nikolai Kirilovici zicea că „plasma este materie într-o stare intens ionizată”, dar asta n-are nici o legătură cu experiența noastră.

– Ba are! strigă vesel chiar directorul. Vă închipuiți că am rostit fraza acum, când de fapt ea a fost înregistrată aseară. I-am spus-o colegului meu Konovalov din a cărui înregistrare cerebrală v-o transmitem.

Experiențele au continuat câteva ore. „Simultaneitatea” a atins o asemenea perfecțiune, încât nu mai știam nici eu ce era real din ce vedeam. Și ce simplă e o „transmisie cerebrală”. La sfârșit am ascultat „Tocata” și „Fuga” de Bach, dar... tot dintr-o înregistrare cerebrală străină, transmisă prin radiații Omega.

Adevărata experiență s-a produs abia peste trei zile. Totul a început „ca de obicei”: mediei, un fotoliu, o cască... Ecranele se luminaseră, acele aparatelor oscilau, becurile de control se aprindeau și se stingeau într-una. Și cu așteptam... Mă văd însă nevoit să-mi întrerup povestirea. În timpul experienței mi-am pierdut cunoștința și din această pricină nu vă pot relata ce s-a petrecut cu mine. Iată totuși niște extrase din procesul-verbal oficial:

„Subiectul se simte bine, e liniștit. La orele 9:21 se conectează la generatorul-omega înregistrarea din punctul marcat cu 0733. Toți indicii tehnici corespund standardului descris în schema „G”. Subiectul tace, nu răspunde la întrebări. Pulsul se accelerează treptat și atinge valoarea maximă de 98 bătăi în minutul patru. Neînsemnată ridicare a tensiunii arteriale. Respirație ușor intensificată. Temperatura corpului se ridică în medie cu 0,1 °C pe minut. Tonusul muscular crește brusc. Pupilele nu reacționează la excitații luminoase. Scădere puternică a sensibilității pielii. La sfârșitul experienței subiectul nu mai reacționează nici la înțepături. După 8 minute și 18 secunde de expunere a scoarței cerebrale, când receptorul a ajuns în punctul de înregistrare marcat cu 0209, experiența a fost suspendată...

Starea cataleptică mai continuă trei minute după deconectarea generatorului. Subiectul începe să se miște, deschide și închide nervos ochii, cască zgomotos de câteva ori, examinează cu o privire rătăcită pe cei din jurul său și întreabă în limba bulgară: „Unde mă aflu? Cine sunteți dumneavoastră?” Abia după câteva minute își revine complet și începe să vorbească rusește.”

Când mi-am venit în fire, am văzut că în jurul meu se strânseseră aproape toți participanții la experiență. Mi s-a făcut propunerea să fiu dus undeva ca să mă odihnesc, dar pe fețele tuturor se citea atâta interes, încât am început îndată să povestesc tot ce trăisem.

Viziunea a debutat cu o mare de fulgere orbitoare, ca și cum aș fi nimerit între doi nori de furtună, sfâșiați de trăsnete. Luminile însă erau de culoare trandafirie și se topeau apoi în toate culorile curcubeului. Dar peste o clipă totul se liniști.

Zburam la mică înălțime deasupra unui șes nemărginit, plin de zăpezi. Cerul era acoperit de nori grei, cenușii. Pretutindeni domnea o ciudată liniște de moarte, ca și cum aș fi avut urechile astupate. Nu simțeam nimic, nici frigul, nici chiar existența trupului meu. Pluteam în aer ca un spirit peste pământul ferecat în ghețuri și zăpezi. Priveam numai, meditând.

O haită de fiare păroase patrupede fugărea un cerb uriaș, dar eu am zburat mai departe, nepăsător la drama sângeroasă care urma să se consume curând.

Zburam tot mai aprig, tot mai sus, peste munții sclipind albaștri.

Căutam ceva sau pe cineva!

Privirea îmi era pironită înainte. Încă o clipă și am căzut pradă visului. Dinaintea privirii mele se desfășura ca o minunată vedenie o altă lume cu o frumusețe de basm. Sub luminile învrâstate a doi sori, unul albastru orbitor și altul vișiniu întunecat, străluceau niște magnifice construcții metalice. Prin aerul crisitalin și cald zburau mii de sclipitoare corpuri ovale. Acolo era clocotul unei vieți raționale pline de farmec. Tot acolo se aflau toți ai mei, aceia care m-au trimis. Dincoace însă, aici, eram singur!

Și pluteam, pluteam mereu.

Apoi am pătruns în munte. Deodată mi-am domolit mișcările. „Celălalt” era aici, undeva pe aproape. Încă nu-l zăream, dar un simțământ necunoscut mă făcea să presimt că e chiar aici, undeva sub mine.

Acum pluteam foarte lin și jos de tot, gata să ating vârfurile ninse ale arborilor. Da, iată-l!

Pe pământul alunecos, acoperit de zăpadă, alerga o ființă bipedă și păroasă. Își încorda cele din urmă puteri ca să scape de urmăritorul ei, un urs de peșteră, uriaș și îndârjit. După toate aparențele n-avea sorți de izbândă. Câțiva pași încă și monstrul are să-i înfigă în spinare groaznicele lui gheare încovoiate.

Observam atent urmărirea și nu știu ce tresări în mine. Acest biped jalnic și diform îmi era drag. La drept vorbind, nu prea semăna cu mine, nici ca intelect, nici ca înfățișare exterioară. Cu toate acestea îl socoteam aproapele meu. Singuratic pe această planetă neospitalieră, străină și rece, el avea totuși ceva comun cu mine.

Puteam să carbonizez fiara. A fost de ajuns doar să mă gândesc la asta, că ursul a și înțepenit ca lovit de trăsnet, în clipa următoare s-a prăbușit la pământ, totuși fără să moară. Îl paralizasem numai. Mânat de groaza ce-l cuprinsese, bipedul continuă să fugă fără să-și întoarcă măcar capul.

Apoi, ursul nu m-a mai interesat. Urmăream de aproape ființa care părea să fie om. Fugea tot mai adânc în pădure, pe povârnișul muntelui, sus. Corpul îi era numai aburi, Aluneca, se prăvălea, apoi ridicându-se iar o lua la fugă, Și astfel, bipedul mă conduse până lângă o peșteră. În fața intrării ardea un foc și în jurul lui ședeau vreo zece ființe cvasiomenești, înfofolite în piei grosolane. Puțin mai spre fundul peșterii, la adăpost de vântul rece, se ascundeau femeile și foarte mulți copii.

La apariția celui fugărit, bărbații săriră în picioare, începură să-și miște iute buzele. Însă n-am auzit nici un fel de sunet.

De altfel, nici nu era nevoie.

Pricepeam, simțeam totul într-un chip neînțeles: și spaima stârnită de apariția neașteptată a celui din aceeași seminție cu ei, apoi mânia că-i alarmase, și curiozitatea lor trezită de povestea salvării lui misterioase.

Spaimă, mânie, curiozitate, sentimente pe care le cunoșteam și eu, chiar dacă erau atât de primitive...

Orice emoție trece repede. Noul venit se pierdu în mulțimea semenilor săi păroși. Toți tremurau de frig și îi chinuia pe toți aceeași foame groaznică, de neîndurat.

Rămăsesem să-i observ îndelung cum intrau și ieșeau din peșteră, cum se îmbrânceau cu asprime, cum își încruntau frunțile înguste, cum își arătau colții unul altuia.

Tristețea și o durere amară mă chinuiau. Mi-era milă de aceste făpturi primitive, neajutorate. Mi se făcuse milă și de mine însumi. Începu să mă stăpânească un sentiment de singurătate și de pierzanie. Și, dintr-o dată, mânat de un avânt de neînțeles, m-am hotărât să vin în fața lor. Încă o clipă și sunt văzut de toți.

În fața mea se conturează o sferă strălucitoare, din care pornesc o mulțime de antene metalice și încă ceva asemănător unui pupitru cu nenumărate instrumente fixate pe el.

Când m-au văzut atât de aproape, făpturile astea s-au ridicat în picioare și au rămas înlemnite de surpriză, apoi după un răstimp au luat-o la goană, ascunzându-se adânc în peșteră. Numai una singură, mică de tot, rămase imobilă și neajutorată. Am căutat s-o apropii de mine. Tentaculele au cuprins-o cu o rapiditate fulgerătoare și au ridicat-o spre mine.

Era tot un biped ca și ceilalți, dar mult mai mic.

Oare printre aceste jalnice creaturi trebuia să-mi caut aliații? între ele aveam să-mi petrec viața? Nu, era cu neputință!

Îmi dădeam prea bine scama, aproape că și vedeam cum din primitivele făpturi aveau să se dezvolte oameni inteligenți, cum aveau să-și cucerească treptat cunoștințele și înțelepciunea, cum aveau să devină stăpânii naturii.

La început, stăpâni ai planetei lor, după aceea ai corpurilor cerești din vecinătate. Și avea să vină vremea, deși după o durată deznădăjduitor de lungă, când îndepărtații urmași ai acestor primitivi păroși se vor îndrepta cu navele lor cosmice spre stele, spre lumea MEA.

Eu însă nu puteam să aștept la nesfârșit evoluția lor înceată. Eram singur în mijlocul acestor bipezi primitivi. Mă cuprinse iarăși tristețea disperării și simțământul apăsător al pierzaniei.

Dar în aceeași clipă, fără să fi văzut încă nimic, m-am simțit atacat. Zbura asupra mea o ploaie de bolovani. Tentaculele se puseră în mișcare, prinzând fără dificultate bolovanii azvârliți în mine și lăsându-i ușor pe pământ. Dispuneam de puterea de a-mi nimici atacatorii cu ajutorul unui simplu gând, însă nu voiam să fac nimănui nici un rău.

I-am dat drumul micului biped, apoi am redevenit nevăzut, ca și când m-aș fi topit în aer.

Acum pluteam cu o iuțeală vertiginoasă pe deasupra pădurilor nemărginite. Zburam tot mai dezlănțuit, aci spre înălțimi, aci jos de tot, deasupra pământului, ca și cum aș fi alergat după un vis irealizabil. Dar după aceea, totul s-a scufundat în văpăi policrome, ca într-un ocean de fulgere orbitoare.

Așa a luat sfârșit vedenia mea. Puțin mai târziu, impulsurile comunicării își schimbară brusc caracterul și comisia nu se hotărî să le mai reproducă. În ciuda stăruinței mele de a-mi „asuma riscul”, comisia se arătă categorică în hotărârea ei. Oamenii de știință se temeau că ființei aceleia i se întâmplase o nenorocire și că impulsurile schimbate n-ar fi fost decât comunicarea morții ei.

Nimeni nu putea să prevadă dacă agonia acelui vizitator necunoscut nu mi-ar fi putut provoca grele traumatisme fizice sau psihice, ori chiar moartea.

Ce însemnau cele retrăite de mine sub influența radiațiilor Omega? De ce oaspetele era singur? Era el oare unicul pasager al astronavei lui? Să fi fost cu putință părăsirea lui de către tovarășii de zbor? Simțeam durerea singurătății lui, ca și dorința lui de a se întoarce pe planeta natală, sau zadarnicele nădejdi că va primi vreun sprijin, în locul grindinei de bolovani, din partea strămoșilor noștri sălbatici? Dar ce semnificație stătea ascunsă în capătul firului? Impulsurile modificate să fi fost chiar cu adevărat comunicarea agoniei acelui străin?

Se prea poate. Altminteri, de ce a doua jumătate a firului era cu totul goală, lipsită de orice înregistrare? Singur, părăsit în mijlocul primitivilor bipezi, disperat că nu se va mai întoarce niciodată pe planeta lui, nu cumva oaspetele nostru se va fi sinucis?

Deși am trăit sentimentele și gândurile lui numai câteva minute, omul acela cosmic, dispărut pe planeta noastră acum câteva sute de mii de ani, mi-a devenit drag și apropiat. O dată ce a putut învinge spațiile astrale, o dată ce dispunea de posibilități spirituale și tehnice atât de miraculoase, cum de a îndrăznit să-și facă seama? Nu! Sunt sigur că mă înșel!”Firul bărbii lui Mohamed” ascunde cu totul altceva, un secret inaccesibil și de neconceput pentru noi.

Unde sunteți voi, confrații lui, în jurul cărei stele duble vă duceți viața, creați și visați? De ce nu veniți din nou pe Pământ? Omenirea de astă dată n-o să vă întâmpine cu pietre. Nu cumva vă temeți că astăzi ea are să vă întâmpine cu bombe termonucleare?

Sau poate sunteți din nou aici, dar umblați nevăzuți printre noi, fiindcă nu ne socotiți de ajuns de maturi pentru marea întâlnire între ființele inteligente din două lumi siderale?

Aceasta să fie oare taina voastră, secretul ascuns în „firul bărbii lui Mohamed”, mai înțelept decât șapte înțelepți?

Dimităr Peev

Experiența a reușit

French auzi cum se închise ușa de la stradă, după care scârțâi și cea intermediară, de la etaj. Alte câteva secunde și Teagle trebuia să apară în laborator. Era imposibil să mai ascundă ceva. Înțelegea și el că scandalul nu putea fi evitat.

În ușă răsări figura măruntă a doctorului Teagle. Fața lui rotundă ca o minge era palidă și numai în obraji îi ardeau două pete de un purpuriu clar. Își șterse fruntea de sudoare și-și trase răsuflarea:

– Groaznic! Încă nu-mi pot veni în fire. Ce rușine! Colonelul nici n-a mai dat mâna cu mine. Nu știu ce va trebui să facem ca să-l convingem să mai vină o dată.

– Era mai bine dacă nu venea de loc! murmură French printre dinți.

– Și de-ai ști ce gălăgie a stârnit Chadburn, aghiotantul lui! Cică l-am făcut de râs. Se scuza față de colonel mai tare ca mine. Or tocmai în el îmi pusesem nădejdea. Numai ăsta, biologul, cum îi spune? Macfaden sau Macdafen... la plecare m-a bătut pe umăr. Zicea că din bunăvoință, deși sunt sigur că nu mai putea de bucurie pentru insuccesul nostru, „Nu disperați, colega, cutezați mai departe!” în schimb, ochii lui vicleni străluceau de după ochelari ca și cum ar fi avut în față un milion de dolari.

Teagle tăcu brusc, se uită fix la colegul său și, după ce se mai gândi, întrebă:

– Dar tu cum îți explici tot ce s-a întâmplat? Nu, n-am să ies de aici până n-am să pricep cauza insuccesului nostru.

– Ce mai e de priceput? Totul e simplu, cât se poate de simplu.

– Cum așa’!? exclamă Teagle mirat. Până azi toate experiențele au reușit. Doar acum o săptămână, în aceleași condiții, celălalt cimpanzeu a murit în patru minute și jumătate. Azi însă blestemata asta de Coca, nici în zece minute... De altfel, unde-i acum?

– Au dus-o în cușcă. De ce să mai stea în cameră!

– Și pe tine toate astea nu te miră?

– Nu văd nici o minune aici. Nimeni n-a izbutit până acum să omoare o maimuță cu aer steril, îi răspunse French cu o voce egală, indiferentă.

– Steril!? tresări Teagle. Steril ai spus? De ce steril?

– Thimoty, nu te face mai prost decât ești. Am spus steril, fiindcă era purificat de viruși în mod ideal. Chiar eu l-am pompat în cameră.

– Tu? Imposibil! Teagle numai că nu plânse. De ce?

– Uite așa... Mi s-a făcut milă de Coca... Am sacrificat până acum trei maimuțe, iar de asta mi-a părut rău. Mi s-a făcut milă să sacrific cimpanzeul pentru un tip ca acest colonel.

– Norman, rogu-te, nu glumi! Am și eu nervii mei! Știi prea bine că experiența asta avea pentru noi o însemnătate hotărâtoare. Și-apoi, sunt dator până acum șase mii de dolari. Ia te uită! I s-a făcut milă... Dacă cimpanzeul ăsta blestemat ar fi dat ortul popii astăzi, așa cum am promis, colonelul ar fi făcut tot posibilul... Știi prea bine.

– Da, adică să aducă un om pentru experiență, nu asta vrei să spui? glasul lui French deveni sec și tremură ușor.

– Ei și... Un condamnat... În definitiv... Colonelul se interesa de oameni, nu de cimpanzei... Dă-mi, te rog, procesele-verbale ale experiențelor. Vreau să le am la îndemână. Am să verific din nou toată experiența.

Teagle se uită mirat în jur. French tăcea. Stând în picioare lângă fereastra cea mare, privea concentrat în depărtare.

– M-ai auzit sau nu? De ce nu răspunzi? Dă-mi procesele-verbale.

– Thimoty, vino încoace! Trebuie să stăm de vorbă... French se întoarse; fața îi era neobișnuit de palidă și de severă.

– Spune! Te ascult.

– Am ars procesele-verbale, însemnările zilnice, tehnologia, tot, tot...

Teagle îl privea fix, cu ochii nedumeriți.

– Se pare că nu mă crezi. E drept că azi am pompat aer steril în camera de experiență. Nu voiam ca experiența să izbutească, fiindcă am înțeles unde ne poate duce asemenea experiență. Chiar tu ai spus puțin mai înainte că acest colonel a făcut o aluzie...

– Norman, ce te-a apucat? Pe tine nu te interesa dacă virusul are să acționeze și asupra oamenilor? izbucni Teagle.

– Da, mă interesa, dar asta nu înseamnă că sunt dispus să ucid un om. N-am nici o îndoială că, dacă cimpanzeul ar fi murit, chiar mâine ar fi apărut și omul.

– Iar după el și dolarii, dolarii...

– Să-ți fie rușine, Teagle! strigă French, mânios.

– Da, pe tine dolarii nu te interesează, pentru că... stai pe ei, sau mai bine zis pentru că îi plătesc eu. Te interesează un oarecare... condamnat la moarte, care va muri și fără intervenția noastră. Pe când așa, prin experiența noastră, viața lui avea cel puțin să servească științei! spuse gâfâind Teagle.

– Thimoty! Nu mă provoca! Descoperirea noastră n-are și nici nu poate avea nimic comun cu țelurile științei.

– Da, posibil, chiar ai numit-o bombă cu hidrogen biologică. Pe mine însă nu mă interesează cui îi va servi. Pe mine nu mă interesează politica, auzi tu? Mă interesează numai dolarii... Da, dolarii! Iar dacă tu nu ești în stare să mi-i dai, dă-mi procesele-verbale. Îmi aparțin! Nu uita că eu am plătit totul. Dă-le încoace!

– Încetează cu țipetele. Ți-am mai spus că le-am ars.

– Tu... tu... tu mă minți! Nu cumva vrei să mă lași muritor de foame? Ai îndrăznit cumva să le... Ești nebun!

French se întoarse din nou spre fereastră. Îi era silă să vadă fața roșie de mânie a colegului său, căruia îi tremura până și barbișonul. În felul acesta au stat câteva minute fără să-și vorbească.

– Ei bine, Norman, nu-i nimic de făcut. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Să mergem. Vii?

Fără să-și mai aștepte colegul, Teagle porni spre ieșire, în clipa aceea French înțelese semnificația schimbării de atitudine, a glasului liniștit, ba chiar mieros, tinzând spre împăcare. Se întoarse repede. Teagle îi simți mișcarea și se repezi la ușă, dar se împiedică de cablul transversal și căzu. Sări repede în picioare, însă French îl ajunse și-l apucă de palton. Teagle ridică mâna să-l lovească, dar nu-l nimeri. În aceeași clipă, pumnul copleșitor al uriașului French se năpusti în bărbia lui și biologul se prăbuși în nesimțire pe podea.

French se lăsă pe scaunul cel mai apropiat și privi încremenit corpul colegului său. O șuviță subțire de sânge se scursese din gura lui. Cel puțin cinci minute de aici încolo nu putea să se miște. French înțelegea că acestea sunt ultimele minute în care el mai putea să gândească, să judece, să ia o hotărâre. Cu toate acestea însă, o anumită slăbiciune, după încordarea ultimelor ceasuri, părea că pune stăpânire pe rațiunea lui. Închise obosit ochii și în fața lui se perindară evenimentele care l-au adus în situația de acum.

Totul a început de la publicarea descoperirii lui Williams și Frenkel-Konrad. Ziarele scriau că cei doi au izbutit să creeze, pe cale chimică, un organism viu în retortă. Pe atunci, French, un biochimist începător, n-a dat crezare faptului, totuși a reușit să-și procure un extras din referatul lor. Citindu-l a rămas uluit.

Cei doi savanți au separat virusul mozaicului tutunului în părțile sale componente: proteină și acid nucleic; după aceea, au separat macromoleculele proteinei în molecule de albumină mai mici, iar acidul nucleic în mononucleotide deosebite. În felul acesta, se înțelege, virusul a dispărut cu totul, pierzându-și și proprietățile contagioase. Totuși, din această masă amorfă, după o serie de transformări inverse, Williams și Frenkel-Konrad au izbutit să reconstituie virusul. La început proteina și acidul nucleic, iar după aceea virusul însuși – din nou viu și periculos.

Pe atunci, lucra în laboratorul lui Teagle. Deși efectua analizele zilnice foarte scrupulos, conștiința lui era dominată pe de-a-ntregul de experiențele lui Wiliams și Frenkel-Konrad. Aceștia au creat un organism viu, capabil să se reproducă, să atace, să provoace boli. Au reconstituit virusul mozaicului tutunului. Și atunci, îi trecu prin cap ceva cu totul simplu.

Ca toate descoperirile epocale, și aceasta se întemeia pe o idee foarte obișnuită și logică care i-a trecut prin minte. French s-a hotărât să repete experiența, însă la reconstituirea virusului să se abată din drumul indicat de natură. Cu alte cuvinte, s-a hotărât să încerce ca din materia primă a virușilor existenți să creeze un nou fel de virus, care să nu fi rost creat de natură până atunci.

Teagle a căzut numaidecât de acord și au început să lucreze împreună. S-a scurs multă vreme fără să obțină vreun rezultat și Teagle începuse să-și piardă entuziasmul, sfătuindu-l și pe el să se lase păgubaș. Pe French însă nu-i tulburau nici insuccesele, nici descurajările. Lucra ziua și noaptea mai departe. Încercă în fel și chip de zeci de mii de ori, însă fie că obținea aceiași viruși cunoscuți, fie că materialul nu se putea organiza într-o nouă ființă vie. Câte n-a încercat! Schimba temperatura, folosea presiunile scăzute sau, dimpotrivă, înalte, mediul acid, neutru sau alcalin, tot felul de catalizatori. Lucrul a început să înainteze abia atunci când cercetătorul a chemat în ajutor radiațiile. La sfârșit, sub influența unui șir de factori și, înainte de toate, a unui anumit spectru de radiații ionizante, s-a născut în laborator un organism nou, creat pentru prima dată de om – un virus artificial.

Noua ființă era mică de tot. Cilii ei albi, care se profilau atât de reliefat la o mărire de optzeci și cinci de mii de ori în microscopul electronic, erau lungi de la treizeci la patruzeci de milicroni. Când au început să-l studieze însă cu atenție, au descoperit că are proprietăți extraordinare și necunoscute: se bucura de o durată de viață lungă în aer; se reproducea cu o iuțeală excepțională. Iar ceea ce îl impresiona pe French îndeosebi era faptul că virusul provoca foarte repede o paralizie a nervilor respiratorii la toate mamiferele și în cinci până la zece minute intervenea moartea. Atunci, pentru prima dată, au observat acest efect îngrozitor al lui asupra unei perechi de șobolani. French încremeni și descoperirea, care până atunci îl făcea să fie foarte mândru, a început să-l tulbure și să-l apese pe suflet. După șobolani veni rândul iepurilor, al pisicilor, al câinilor. Virusul îi atingea pe toți, pe rând, și cu cât era superior animalul, cu atât mai repede îl nimicea.

Când în sala de experiență au așezat cea dintâi maimuță, un mic capuțin, muri și ea în numai șase minute. French se îngrozi de puterea satanică și de posibilitățile îngrozitoare ale descoperirii sale. Se pare că chiar de atunci Teagle își și croise planul, deoarece a doua zi apărură în cuștile laboratorului doi cimpanzei. Iar aceștia erau destul de scumpi. Unul după altul au pierit și ei. Pentru moartea lor au fost necesare numai patru minute și jumătate. Dar câte sunt necesare unui om?... Această întrebare de coșmar îl chinuia mereu pe French. Apăru și al treilea cimpanzeu, împreună cu el, și cei trei de la secția războiului bacteriologic.

Acum totul era limpede. Dacă astăzi va muri cimpanzeul, mâine va fi adus un om. Cazul merita o asemenea jertfă. De altfel nu puțini sunt condamnații la moarte ale căror acte de deces pot fi formulate cu întârziere. În felul acesta un om era să fie dat pierzării! Foarte probabil, nu în mai mult de patru minute. Dar după aceea?

După aceea, li s-ar fi azvârlit câteva pachete groase de dolari din care partea leului avea să și-o însușească Teagle, iar descoperirea lor urma să treacă în mâinile generalilor. Atunci s-ar fi văzut cu totul neputincios. Dar astăzi... astăzi totul mai era în mâinile lui!...

French își aminti cum colonelul își freca mâinile când Teagle îi descria imaginile ispititoare, înfrumusețate de Chadburn: „bomba cu hidrogen... un simplu joc de copii. Mor milioane... două... zece milioane... O sută de milioane... hai să zicem un miliard. Dar câte bombe vor fi necesare pentru asta? Și după aceea? Ce ne facem noi, supraviețuitorii? Radiațiile ne vor ucide și pe noi. Și de fapt vom mai supraviețui? Ceilalți au și ei la rândul lor bombe, nu mai puține ca noi, așa că după prima bombă cu siguranță c-or să ne plătească cu vârf și îndesat. Pe când dincoace... gândiți-vă puțin... Dăm drumul, pe tăcute, fără declarație de război și fără să simtă nimeni, ici-colo, câte puțin, din virușii noștri. După o zi, două, apar epidemii îngrozitoare,

Toate ziarele nu scriu decât despre asta. O boală nemaivăzută, de care nu s-a mai auzit până acum. La noi însă nu poate să apară. Întreaga populație este imunizată. În afară de negri, bineînțeles. Dar aliații? Lor le vom vinde vaccinul, garantat din punctul de vedere al calității și efectului. Adevărat, va fi ceva mai scump... ha-ha... Însă n-ai ce-i face! Dacă doriți. Epidemia se apropie.”

Procesele-verbale erau distruse. Teagle însă le putea reconstitui din memorie, iar amănuntele uitate le putea afla repetând experiențele. Singur, cine știe dacă ar fi reușit să ducă treaba la bun sfârșit, însă cu ajutorul biologilor din laboratoarele colonelului avea să izbutească negreșit. Să-l convingă? Nu, așa ceva era exclus. S-ar preface că e gata să consimtă, să renunțe, numai și numai să scape de aici. Apoi, s-ar duce glonț la blestematul acela de Chadburn. Atunci... totul s-ar sfârși... Da!... Nu există decât o singură ieșire!...

French se ridică de pe scaun și dădu o raită pe la uși. Erau bine închise. Laboratorul era ermetic izolat de celelalte clădiri. După aceea se uită la colegul său: Teagle respira greu și începu să se miște. În curând avea să-și vină în fire. Era și timpul.

French porni spre sala de experiențe, se opri o clipă, însă porni îndată mai departe, cu pași hotărâți. Trase de mâner, deschise larg ușița, după aceea răsuci robinetul rezervorului. Aerul din ultimul balon năvăli în cameră cu un șuierat ușor.

Experiența începea.

Se uită la ceas. Era zece și optsprezece minute. Acum, aerul saturat de viruși năvălea în laborator. Au început să-l respire. Instinctiv French își reținu respirația, însă după aceea zâmbi schimonosit și-și umplu plămânii: „Uite că și Thimoty, acolo unde zace, respiră adânc!” Era timpul să-l trezească. I se părea necinstit să-l lase să moară fără să știe. În definitiv, și pe el îl interesa cum acționează virusul asupra oamenilor.

După un minut, French făcu legătura cu ionizatorul. Descoperiseră încă de la început că virușii piereau imediat într-o atmosferă puternic ionizată. Numai după o singură oră toți virușii pe care-i eliberase aveau să fie făcuți inofensivi. Și o dată cu aceștia și ei amândoi. Umplu un pahar cu apă de la gheață și se apropie de cel căzut. N-a fost însă nevoie să-l stropească.

Teagle deschisese ochii și-l privea speriat, fără să se miște.

– Hai, scoală-te! îl îndemnă French.

– O – oh... Ce s-a întâmplat? Teagle trase cu urechea, sări în picioare și strigă speriat: Norman, de ce funcționează ionizatorul?

– Am dat drumul ultimilor viruși în laborator. La ora zece și optsprezece minute...

Un țipăt de groază și disperare scăpă din gura biologului care se făcu cenușiu de spaimă.

– Tu-u... ucigașule... (iar după aceea mai încet) Spune... glumești?... N-ai făcut tu una ca asta...

– Nu, Thimoty, nu glumesc. Peste puțin ai să te convingi. Peste două minute...

Înnebunit de spaimă, Teagle se repezi spre ușă, însă french îl pândea. Îl prinse repede, îl aduse înapoi și-l trânti din nou pe podea.

– Cu ce drept... tu... cum ai îndrăznit?... Începu Teagle dând semne de sufocare.

– Degeaba, Thimoty. Cum vezi, am dat drumul ionizatorului. El are să purifice atmosfera. Însă nu și pe noi. Pentru noi e mult prea târziu. Ne mai rămân două minute.

– De ce, de ce-ai făcut asta! îngăimă Teagle printre lacrimi.

– Păi nu trebuia să vedem cum acționează asupra oamenilor?

– Da... dar cu un criminal...

– Și noi, eu și cu tine, vrei să zici că nu pregăteam împreună moartea a milioane, a miliarde de oameni? Dacă scăpăm cu viață, o să scap și de coșmarul acesta groaznic, iar dacă pierim, vom salva milioane, miliarde de oameni.

– Și cu asta vom dovedi colonelului... mă sufoc... el va relua ex... alții vor descoperi... O-o-o...

– Nu știu dacă or să reușească. S-ar putea ca norocul ăsta infernal să ne fi picat numai nouă. Și apoi și... În țara noastră... se vor mai găsi... se vor mai găsi și alții... Oameni cinstiți...

French se prăbuși lângă Teagle.

Era exact ora zece și douăzeci și două de minute.

Experiența a reușit!

Vasil Raikov

Cristalele vorbitoare

Doctorul Luns stătea aplecat deasupra biroului vechi și scria. Avea un păr cărunt și rar, care se străduia zadarnic sa-i ascundă creștetul chel. Umerii lui slabi și aduși, înfășurați într-un halat ponosit, trădau neputință și o oboseală neîndurătoare. Degetele mâinii subțiri erau descărnate, cu falangele mari și cu multe pete galbene de pe urma arsurilor cu acid azotic. Aceste degete mișcau nervos creionul pe foaia albă, acoperind-o cu lungi coloane de cifre strâmbe.

Nu încetă să scrie nici când auzi scârțâitul prelung al ușii de la intrare. Trase doar cu urechea. Zgomotul cuiva care-și scotea trendul și niște pași energici, binecunoscuți, îl liniștiră cu totul. Nu se întoarse nici atunci când peste umărul lui apăru capul ciufulit al lui Jack. Tânărul se trase însă repede înapoi, se așeză pe un scaun de lângă fereastră și-l așteptă să termine de scris.

Doctorul Luns lăsă creionul și ridică ochii. Abia acum ieși la lumină și fața lui masivă, osoasă, cu o frunte mare și netedă. Ochii cenușii, încețoșați de scrumul anilor, se fixară distrați asupra tânărului. Își ținea strâns buzele subțiri, lipsite ele culoare, întretăiate de mărunte zbârcituri...

Peste puțin buzele i se destinseră și el se uită la tânăr aproape cu veselie.

– Ai trecut?

– Da! Însă... puțin a lipsit să-i zdrobesc nasul.

– Cum?! Fă bine și nu vorbi așa de profesorul tău.

– Profesor! mârâi Jack cu dispreț printre dinți. Un berbec! N-am văzut un om mai mărginit ca el. Și ranchiunos. „Cum se simte doctorul Luns, zice, tot se mai îndeletnicește cu cititul în stele?” Și deodată îmi rânjește în față.

– Hm!

– Vai, nici eu nu i-am rămas dator. I-am spus tot ce cred despre el, am trântit ușa și am plecat.

– Nu trebuia. E în stare să-ți facă mult rău. Oricum, e totuși unul din cei mai renumiți profesori de chimie ai noștri. Și nu-i un pseudosavant, deși...

– În ce privește cunoștințele, nu se poate compara cu dumneavoastră. Și tocmai asta i-am trântit-o în față. Cum adică, aveam să-l las să ponegrească în voie? Mai erau înăuntru și alți studenți.

Doctorul îl privi tulburat. Jack era masiv ca și răposatul său tată, avea părul blond, sârmos și aceeași văpaie febrilă în ochii verzui. Există o anume sminteală în toată familia lor, și asta făcea dintr-înșii niște răzvrătiți, chiar când se ocupau de pașnica agricultură. Poate anume asta l-a fermecat și l-a apropiat odinioară de taică-său tocmai pe el, omul liniștit și echilibrat, care totdeauna a crezut despre sine că nu e capabil de fapte mari. Mai târziu, acest farmec se transformă într-o sete nepotolită de a-l vedea cât mai des la el, ca și cum flacăra feței lui aprinse ar fi fost un leac împotriva concepțiilor sale conservatoare despre ordine și tradiție. Și oricât de neverosimil ar părea acești doi poli opuși ai caracterelor și temperamentelor umane, au devenit prieteni nedespărțiți până la sfârșitul tragic al unuia din ei.

– Dar ele cum se mai comportă? întrebă tânărul. Cresc?

– S-au mai îmblânzit, surise doctorul Luns, în sfârșit, și-au dat seama că nu mai avem rezerve prea mari de substanțe nutritive. N-am văzut alge mai lacome.

– Cu cât au mai crescut în noaptea asta?

– Hm, mai nimic! Bineînțeles, au atins statura lor naturală.

– Un metru și jumătate! spuse Jack înveselit. Mare lucru! Cât sunt de cărnoase și de ramificate, îmi imaginez ce pot fi însă pădurile dese care se formează în marea lor. păduri trandafirii și albastre, nu-i așa?

– Am făcut între altele socoteala: în medie, și-au mărit volumul de zece ori în fiecare zi. Pe Pământ sunt cunoscute niște alge care se dezvoltă tot așa de repede, însă acelea sunt foarte mărunte. Dar o minune ca asta n-am mai văzut.

– Doctore, îi urâți mult? întrebă Jack. Avea obiceiul să sară cu totul pe neașteptate de la o chestiune la alta.

În surâsul doctorului Luns își făcu loc o umbră de tristețe.

– Chiar așa de mult nu merită...

– Aș putea ucide un om pentru o jignire ca asta, spuse tânărul cu convingere. N-aș fi stat pe gânduri nici o clipă.

– Așteaptă, așteaptă! se grăbi să-l dojenească doctorul. Judecă și tu: formal, nu mi-au făcut nimic rău. Fiindcă m-am ocupat aproape opt ani numai cu analiza meteoriților, ei mi-au impus, pur și simplu, o altă temă științifică. Iar eu am refuzat. Dacă însă...

– Și ei s-au grăbit să va destituie, nu-i așa? îl întrerupse cu înflăcărare Jack. În cele din urmă au găsit un motiv. Iar în articol v-au numit „cititor în stele”, scoțându-vă aproape nebun. E ușor de spus, după ce au pregătit tot institutul. Nițel zgomot prin ziare, un scandal public și gata! Pentru ca, după aceea, profesor să ajungă în locul dumneavoastră berbecul ăla care acuma se umflă în pene ca un curcan. Nu, doctore Luns, sunteți un naiv iremediabil.

Aici glasul i se frânse. Părea că într-o clipă toată furia s-a evaporat din el și că acum i-a luat deodată locul o tristă rugă.

– Să publicăm faptele, doctore. Sunt suficiente ca sa convingă și pe cel mai înverșunat sceptic. O să vi se pună imediat la dispoziție laboratoare și oameni, veți avea mijloace nelimitate. Noi înaintăm în munca noastră ca niște furnici, numai pentru că ne lipsesc aparatele și banii.

– Nu! spuse doctorul Luns cu o fermitate neobișnuită. Sunt încă puține. Gândește-te și tu: din cristalele colorate de clorură de sodiu, de potasiu și de magneziu extragem câteva alge microscopice și dovedim că colorarea lor se datorește tocmai acestor cloruri. Dar ne-a dat prin gând să le punem într-un mediu nutritiv și ele au prins viață... Minunat. În asemenea situație ne punem însă o întrebare logică: Nu se poate proceda oare și invers? În scopul acesta le aducem îndărăt în soluția-mamă a celor trei săruri, cristalizăm clorurile și istoria se repetă: algele se includ între cristale și încetul cu încetul trec printr-o stare neobișnuită, ca să spunem așa, nici vie, nici moartă. Ce am mai dovedit? Că în asemenea stare aceste alge pot aștepta timp îndelungat condițiile favorabile dezvoltării lor. Dar până aici nimic senzațional. În Uniunea Sovietică s-au „reanimat” în acest mod alge microscopice care au stat două-trei sute de milioane de ani în zăcămintele acelorași cloruri. Iar acele alge erau dintr-o specie necunoscută, dispărută de mult de pe fața Pământului.

– Dar celelalte? Exista undeva alge care să conțină atât de mult siliciu în celula lor? Nu există. Cel puțin aci, pe Pământ, nu sunt cunoscute.

– Adevărat. Dar până în prezent asta-i singura noastră dovadă că au o origine extraterestră.

– Singura, ați spus? Dar meteoriții? Va să zică, ele au ajuns aici regulat, la fiecare doi ani, numai așa, de florile mărului... Și mereu în același loc, pe un singur continent din tot Pământul. De ce asta? Numai din întâmplare? Mă rog, dar atunci, de ce exact la fiecare doi ani? Nu cumva acești doi ani reprezintă perioada de timp necesară ca două corpuri cerești să se situeze în poziția cea mai potrivită unul față de celălalt?...

– Ascultă, Jack, spuse doctorul cu blândețe. Și eu mă gândesc că fenomenul nu-i întâmplător. Sunt adânc încredințat că meteoriții vin trimiși de niște ființe raționale. Totuși nu avem suficiente dovezi ca să putem ține piept adversarilor noștri. Ăștia au izbutit să convingă încă de atunci pe toată lumea că meteoriții cu pricina fac parte din roiurile pe care Pământul le întâlnește regulat în drumul lui și care cad periodic în atmosferă. Ce demonstrație mai putem face?

– Dar atunci n-au fost decât trei sfere metalice. Și nu-i așa că nimănui nu i-a trecut prin minte să le sfărâme? Pe atunci nu le-ați analizat decât învelișul exterior, și asta v-a indus în eroare, făcându-vă să credeți că sunt simpli meteoriți de fier. Sunt dovezi toate astea sau nu sunt?

– Și ce-ai vrea acum? se alarmă doctorul Luns. Vrei să dăm în vileag faptul că le-am furat de la Institut și că le-am înlocuit cu altele? Asta ne-ar mai lipsi! Or să ne strivească fără milă. Nu trebuie să facem nimic, până nu analizăm combinația chimică. Sunt sigur că acolo se ascunde taina, în rest totul e foarte lesne de explicat.

– Bine, dar asta-i o muncă uriașă. Cu ce o s-o ducem la capăt? În casă n-a mai rămas nimic de valoare ca să se poată vinde, iar eu sunt încă un biet student... De unde o să luăm atâția bani?...

– Hm, casa am vândut-o! spuse timid doctorul Luns și parcă se gârbovi sub mărturisire. Ți-o lăsasem prin testament, împreună cu biblioteca. Dar am să-ți las numai cărțile și laboratorul. Vezi și tu că trebuie să ducem lucrurile până la capăt. Altfel...

Tânărul nu spuse nimic, îl privi doar ca un copil pedepsii. Pe ceafa lui albă-lăptoasă răzbi culoarea purpurie.

Așadar, aveau acum bani destui. Din casa cu cinci camere doctorul Luns și-a păstrat numai laboratorul, care era o construcție independentă în fundul curții. El a transformat vestibulul în cabinet, îngrămădind cărțile până-n tavan, și cu asta isprăvi tot mutatul. Aceeași încăpere îi servea și de dormitor. Apoi își completară rezervele de chimicale și cumpărară câteva excelente aparate; cu toate că n-au cheltuit decât pentru strictul necesar, banii s-au împuținat sensibil. Bineînțeles că n-au suflat nimănui o vorbă despre cumpărarea acelor aparate complexe și scumpe.

Doctorul avea destui prieteni la institutele științifice, și aceștia îi făceau deseori mici servicii în’ cercetările lui, fără să-l plictisească cu întrebări inutile.

Oricum, le mai rămâneau niște bani, așa că cei doi își reluară experiențele bucuroși. Munca lor însă nu progresa așa cum ar fi dorit amândoi. Ciudata combinație nu voia să „vorbească”. Își păstra taina cu atâta gelozie, de parcă ar fi încheiat un pact cu adversarii celor doi cercetători, spre a-i chinui tocmai pe ei doi zile și nopți nesfârșite.

Combinația aceea era o substanță cristalină gălbuie, cu o mare greutate moleculară. Analiza ei chimică a arătat că era compusă din carbon, hidrogen, oxigen și siliciu – o combinație ciclică silico-organică. Se alcătuia dintr-un inel de carbon cu patru aromi, de care erau prinse trei catene puțin ramificate. În cele două catene mai lungi se găsea câte un singur atom de siliciu. Combinația nu era de loc cunoscută, nici ca produs al naturii, nici ca unul artificial.

De aici au început însă necazurile. Analiza a decurs relativ ușor, cei doi cercetători ajungând la capătul ei în câteva luni. Dar a sintetiza acest compus ciudat, a-l obține pe cale artificială, s-a dovedit a fi cu totul imposibil, ga mai mult, combinația nu reacționa la nimic. Au încercat toate modalitățile cunoscute ca să dobândească derivați ai acesteia, acționând asupra ei cu mijloacele cele mai neașteptate, dar fără nici un efect. Materia misterioasă rămânea indiferentă chiar și la unii reactivi chimici în fața cărora se plecau până și compușii cei mai îndărătnici. Combinația nu se descompunea, nu-și adiționa la propria moleculă grupele reactive, nu intra în reacție de substituție și nici nu se polimeriza. Părea să fie mai nobilă decât aurul și decât platina.

Cei doi și-au reluat iarăși de la început trudnica muncă de analiză, spre a vedea dacă nu greșiseră undeva. Compoziția substanței s-a confirmat pe de-a-ntregul. Tocmai atunci au descoperit că există în ea ceva deosebit, care o distingea de toate celelalte combinații organice cunoscute. Atomii ei erau situați în spațiu într-un chip atât de neverosimil, încât contraziceau fățiș legile chimiei. În felul acesta, cei doi au ajuns la concluzia fundamentală că substanța a fost sintetizată probabil pe cale artificială, în condiții cu totul speciale.

– Foarte bine, dar ce-or fi vrut să spună cu produsul ăsta infernal? izbucni într-o seară Jack după ce, isprăvindu-și munca zilnică, s-a așezat să mai flecărească puțin cu profesorul.

– Cine? întrebă profesorul.

Tânărul nu-i răspunse, dar continuă să mediteze cu voce tare:

– Să admitem că meteoriții sunt trimiși cu un scop determinat pe Pământ de alte ființe cugetătoare. De fapt, noi am acceptat mereu că este așa. În acest caz sărurile vorbesc limpede despre ele însele: pe planeta de unde au venii există multă apă care conține însă cel mult aceste trei cloruri – de sodiu, de potasiu și de magneziu. Algele afirmă la rândul lor că există acolo și o formă de viață organică, Ce altceva s-ar fi putut trimite în acest colet interplanetar? Pește sărat? Sau poate conserve?... Meteoriții vorbesc și ei suficient despre ei înșiși, anume că nu sunt meteoriți, ci proiectile trimise cu scop special. Altminteri de ce ar fi protejați de acest înveliș făcut dintr-un aliaj rezistent la oscilațiile de temperatură, dacă nu pentru a feri conținutul? Iar stratul de carburi greu lichefiabile aflat sub înveliș?.. Toate acestea sunt învelișuri protectoare. Așadar, până aici toate își au explicația logică. Rămâne numai combinația. Ce-ar trebui să ne spună ea? Ce taină importantă ascunde?

– De-am putea afla cum se obține, spuse visător doctorul Luns, ți-aș răspunde îndată. Numai chimia e în stare să ne răspundă la întrebarea asta. Când vom afla calea spre sinteza ei, o să-i descoperim cu siguranță și menirea. Dar asta nu e sarcină numai pentru doi oameni; de ea ar trebui să se ocupe treizeci de chimiști!

Pe urmă tăcură amândoi. Oricum, în ultima vreme vorbeau rar, numai cât era nevoie. Trecuseră aproape doi ani de când doctorul își vânduse casa, și totuși ei nu ajunseseră încă la nici un rezultat. Jack își sfârșise studiile și lucra acum într-o fabrică de lacuri și vopsele. Iar seara, bineînțeles, venea aici. Doctorul Luns îi povestea ce-a mai făcut în cursul zilei, după aceea continuau împreună experiențele.

Acuma vorbeau foarte rar sau nu mai vorbeau de loc. Siguranța și înflăcărarea de odinioară le scăzuseră considerabil și mai ales doctorul se arătă din ce în ce mai ostenit. În ultimul timp el se schimbase mult, ca și cum ultima iarnă îl îmbătrânise brusc, și pe măsură ce stăruitoarele lor cercetări intrau tot mai mult într-un cerc vicios, ochii doctorului își pierdeau strălucirea, iar umerii i se lăsau tot mai jos. El umbla nebărbierit cu zilele și uita mereu să prânzească la timp. În schimb cina bine, fiindcă Jack aducea regulat demâncare pentru amândoi. Tânărul era îngrijorat de-a binelea de starea doctorului Luns. Medicul la care l-a dus după ultima criză zicea că inima nu-i va mai rezista multă vreme la această încordare supraomenească. Doctorul Luns avea nevoie de odihnă cu orice preț, până nu era prea târziu. Cât privește banii, și aceștia erau pe sfârșite, cheltuiți mai cu seamă pe chimicale.

În laborator domnea obișnuita liniște vie constând dintr-o mulțime de zgomote slabe și perpetue. Apa murmura blajin în țevile de cauciuc, curgea impetuos în refrigerentele de sticlă ondulată și apoi cu un șuierat lin se scurgea la canal. Arzătorul Bunsen fâsâia domol, învăluind cu flacăra lui albastră fundul oval al unei retorte. Într-un vas transparent țâșneau vapori aprinși, luminițele lor desenau stranii combinații de umbre, pe care le-ar fi invidiat orice pictor modern.

Jack se ridică deodată impetuos, traversă micul spațiu până la aparate și închise gazul din arzător. Flacăra tremură o clipă și dispăru, ca și cum cineva ar fi tras-o înapoi. După aceea, el opri apa în refrigerent și se întoarse. Se făcu palid la față și se căzni fără sens s-o mai schimonosească într-un zâmbet.

– Ce-ai pățit, Jack?... strigă doctorul privindu-l mirat. Nu-l mai văzuse vreodată așa. Sau poate că îl văzuse o singură dată, pe vremea când serbase aniversarea tatălui său și rostise un toast.

– Nu mai e nevoie de experiențe! În locul lor, propun să ne jucăm de-a ceva, spuse tânărul cu înflăcărare, N-ar fi decât un simplu joc. Nu face nimic că nu ne-am văzut niciodată și că o să facem cunoștință abia acum! Vocea îl trăda, tremurând abia perceptibil. El mai zise: Sunteți de acord?

– Ascultă, Jack, nu cumva... tu? Dar mai întâi așează-te.

Flăcăul râse cu poftă, de rândul acesta din toată inima.

– Nu, nu-i nevoie, vă asigur. Mă simt minunat de bine. Dar haideți să ne distrăm nițel cu jocul ăsta nou, zău că e amuzantă prezentarea unor necunoscuți!

Doctorul Luns continua să-l examineze ceva mai liniștit, datorită noii comportări a tânărului. În cele din urmă spuse calm:

– Ce naiba te-a apucat? Numai la una ca asta nu mă așteptam.

– Și acum să începem! exclamă Jack ceremonios, ca și cum nici nu l-ar fi auzit. Dumneavoastră sunteți Pământul, iar eu sunt, să zicem, planeta cititorului în stele. Fiți atent, am să vă pun prima întrebare: Cine sunteți dumneavoastră?

Fața doctorului Luns se destinse de tot, iar în ochi îi scăpărară văpăi ironice.

– Sunt un om pentru care și răbdarea are totuși o limită! zise el.

– Bine, o să vă numim convențional „o ființă rațională”. Aș vrea să știu cu ce vă hrăniți?

– Ia ascultă, Jack...

– Parcă ne-am înțeles odată că aici nu există nici un Jack. Eu sunt planeta. Și așa, va să zică, ce mâncați dumneavoastră?

– Pâine, unt și mezeluri! zise în sfârșit bătrânul Luns, acceptând să se amuze. Dacă ții neapărat, merge și o bere...

– Consumați deci substanțe organice, asemănătoare prin compoziția lor cu algele de pe planeta noastră. Foarte bine. Și acum spuneți-mi ce aveți în cantitate mai mare pe sărmanul vostru Pământ?

– Afară de răutatea omenească, de altfel cam nejustificată, cel mai mult avem apă.

– Perfect! Și în apă există cloruri, nu-i așa? Așa e, știu. La noi e la fel. Și aș vrea să știu unde locuiți, vă rog!

– Jack, dar asta întrece orice măsură, și...

– Unde-ați spus? N-am înțeles.

– Pe Pământ! Strada „Sistemul solar”, numărul trei! Deși aș prefera să trăiesc în cer!

– Admirabil! Parcă eu unde credeți că trăiesc?... Ei, ce mai aveți de spus?

Abia acum doctorul Luns îl privi cu seriozitate. Începu să-și dea seama de jocul lui, care nu era de loc lipsit de logică...

– Dacă aș fi știut unde locuiești, tinere ieșit din minți, aș fi devenit îndată laureat al Premiului Nobel, mă înțelegi? Atunci n-aș mai fi stat aici cu tine, ci aș fi condus unul din cele mai grandioase institute din lume.

De rândul acesta Jack fu cel care nu mai putu să se stăpânească și izbucni în râs cu atâta voluptate, încât se înecă și tuși.

– E pur și simplu de neînțeles! exclamă el pe un ton prefăcut. I-am trimis o scrisoare pe cristal cu adresa mea exactă, și dumnealui nu e-n stare s-o citească. Nu rămâne altceva de făcut decât să-l trimitem la grădinița de copii.

– Jack!

– Ha, ha, ha! E așa de simplu, că-ți vine să mori de râs. Un atom de siliciu, asta sunteți voi, toată planeta Terra, iar celălalt sunt eu: planeta necunoscută care vă trimite meteoriți. Amândoi ne găsim aproape la cele două capete ale întregului ciclu al carbonului. Ce ar putea să se întâmple însă dacă am schimba, între noi, atomii de carbon în planete și stele. Ei, ce s-ar obține?

Jack înșfăcă iute o bucată de cretă și curând, pe tabla mică și neagră, sub forma structurală a combinației, apăru

O formulă cu totul neobișnuită, în care pentru prima dată era respectată exact amplasarea reală a atomilor în spațiu.

– Chiar așa, nu? De ce să vă trimitem vești că pe planeta noastră există ființe cugetătoare, dacă nu va indicăm precis, în același timp, unde-i situată planeta asta?

– O hartă siderală! șopti doctorul Luns și de emoție

I se tăiară picioarele. Fără să-și ia ochii de la hartă, el continuă să murmure ceva cam în felul acesta: „Se pare că băiatul are dreptate! Da, se înțelege! Acuma da, se explică perfect de ce atomii de carbon sunt atât de haotic dispuși în spațiu. Da, și asta înseamnă că combinația e, într-adevăr, artificială. Totuși, ce fel de chimiști au creat-o? Vai...”

Deodată doctorul își duse mâna la inimă și se clătină. Cu brațele lui vânjoase Jack abia izbuti să-l oprească la câțiva centimetri de podea. El privi încremenit de groază fața flască a bătrânului. Iată însă că pleoapele doctorului Luns tremurară și omul își deschise ochii cu greu, apoi șopti:

– Picăturile... repede! Sunt pe birou.

„O, acum te vei duce să te odihnești, bătrân îndărătnic!” cugetă Jack mânios, în timp ce căuta doctoria. Pe obraji îi alunecară două lacrimi mari. „Am să te duc la odihnă, chiar dacă mâine ar sosi alți cinci meteoriți noi din infernala ta planetă. Ai să vezi!”

Doctorul Luns își revenea treptat.

Vasil Raikov

Întâlnire în timp

– Lars, unde ești? Nu mă pot smulge de aci.

Stoian Mavrikov tăia o liană cât mâna de groasă.

– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvență atât de dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.

Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, și peste puțin apăru din desiș un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o distanță care să-l ferească de primejdia cuțitului paranga, mânuit de inginer, și continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetația.

– Fii atent! Ai să-ți tai capul cu cuțitul ăla!

– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt așa de ușor să plec cu blestemata voastră expediție. Of, în sfârșit! Mavrikov izbuti să scape dintre liane. Fața lătăreață i se scălda în sudoare. Și acum hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiș și mai de nepătruns.

Porniră amândoi către malul râului. În dosul tufișurilor se auzi țăcănitul sugrumat al unui motor.

– Auzi! Ștuțki și-a reparat primusul. În curând o să ne continuăm drumul.

– De unde a mai răsărit și hidrologul ăsta nebun? bombăni Mavrikov. Era cât pe-aci să ne înece. Cine spunea că polonezii au fire blajină?

– Nu te supăra! Băile reci au un efect minunat asupra temperamentului tău, spuse într-o doară Lars și începu să râdă singur de gluma lui.

Pe o fâșie îngustă din mal erau împrăștiate bidoane de ulei de mașină, canistre de benzină și o garnitură întreagă de scule. Pe lângă motorul-bărcii lungi și înguste se tot învârtea un bărbat voinic cu pielea albă, numai în chiloți. Mâinile, fața și ceafa lui căpătaseră o roșeață de morcov și se asortau perfect cu bogații săi cârlionți de păr roșcovan.

– Numai în ochi n-are ulei! râse inginerul. Hei, Roman, ai să izbutești să pui la punct arca asta a lui Noe?

– Nu te teme: pentru potopul următor o să fie complet gata, răspunse polonezul și râse arătându-și toți dinții.

Curând după asta toți trei porneau iarăși la drum. Ideea de a pluti pe afluent în amonte fusese a doctorului Karin. Arheologul aflase de la localnici despre niște mlaștini din mijlocul junglelor impenetrabile și despre ciudații lor locuitori, pe care nimeni nu-i văzuse vreodată.

Târziu după-amiază, pătrunseră într-un cot larg. Zidurile compacte alcătuite din arbori și tufișuri se dădură la o parte, speriate, și în fața ochilor străluci lumina.

– Iată și bălțile tale, doctore! spuse solemn Ștuțki.

– Știam eu că există cu adevărat. Presimțirile nu m-au înșelat niciodată. Vocea de obicei stăpânită a lui Karin tremura acum. Dă-i drumul înainte cu toată viteza, Roman!

– Luați-o mai ușor voi doi, interveni rece Mavrikov. Nu cumva vreți să înnoptăm în luntre? Ia-o spre mal, Ștuțki!

Polonezul se supuse, îndreptând barca spre un pilc de copaci groși, care împrejmuiau cu îmbrățișarea lor verde o fâșie subțire de nisip. Peste puțin opri motorul și, ca să învingă inerția, dirija barca pieziș către mal. Chiar în clipa aceea însă barca se izbi de ceva și cei din ea fură azvârliți înainte.

– Iar un naufragiu? întrebă Mavrikov.

Fără să răspundă, Ștuțki sări peste bord. Apa îi ajunse până la coapse. Se duse liniștit la prova și după câteva clipe se auzi glasul lui iritat:

– Lars, vino fuga! Aici e ceva pentru tine. Arheologul veni fără să mai șovăie. Prova se înțepenise într-un obiect cilindric, de pe care Ștuțki râcâia noroiul cu mâna. Ieși la iveală vârful unei coloane de granit, pe care se vedea deslușit un ornament complicat.

– O minunată descoperire din zona culturii Șan, stabili repede Karin. Ia te uită! Dar ce caută aici? Hai iute la mal să notăm descoperirea!

După o jumătate de oră tabăra era instalată. Călătorii aruncară pe foc ramuri verzi al căror fum înțepător alunga țânțarii. Mirosea a cafea și pâine prăjită, ațâțând pofta de mâncare. Pe de lături atârnau hamacurile pregătite pentru dormit.

Puțin mai târziu, tustrei se culcară lângă foc și începură să fumeze. Vocile junglei nu-i tulburau, erau obișnuiți cu ele de mult. Din timp în timp, țipătul speriat al vreunei maimuțe sau mugetul chemător al vreunui cerb întrerupea conversația lor plăcută și atunci ei trăgeau cu urechea. Apoi își continuau iarăși taifasul liniștit.

Dintr-o dată un strigăt omenesc disperat îi obligă să pună mâna pe arme. Urmă imediat un răcnet fioros de tigru. Ștuțki aprinse lanterna și un snop de lumină își tăie drum prin desiș. Toți trei deteră fuga într-acolo. Le ajunse la ureche trosnetul clar al crengilor, răcnetul fiarei înfuriate și glasul neputincios al omului. După câteva minute, pata de lumină descoperi un tigru enorm care-și ținea laba peste un corp cafeniu imobil. Tulburat de ivirea unor noi dușmani, tigrul nu-și mai luă ochii strălucitori de la ei. Karin trase o lungă rafală din pistolul său și tâlharul pădurilor se prăbuși fără să crâcnească, alături de victima sa.

Omul zăcea mai mult leșinat de spaimă, decât de adâncile zgârieturi de la umărul stâng. Mavrikov îl ridică cu băgare de seamă, iar Karin îi strânse cu grijă armele. În mâinile inginerului, băștinașul părea un copil, atât era de gingaș și mărunțel.

Încă în timp ce-l bandajau, observară că era îngrozitor de degenerat. Mâinile și picioarele lui scurte și subțiri erau parcă ale altui trup. Aproape că nici n-avea gât, iar capul îi era îndesat între umerii descărnați. Avea bărbia mică și cam răsfrântă în sus, ceea ce dădea chipului său un profil de pasăre.

– Ce frumusețe de bărbat! glumi sumbru Ștuțki. De ce boală o fi suferit bietul om?

– Degenerare în urma unei eredități împovărate. E foarte frecventă la triburile izolate, răspunse Karin.

Rănitul îngăimă ceva și dădu din mâini.

– Să-i dăm puțină morfină, ce ziceți? propuse inginerul. Să doarmă liniștit în noaptea asta, iar mâine vedem noi ce facem cu el.

Ștuțki începu să scotocească în farmacia de campanie. O clipă după aceea se apropie ținând în mână o seringă pregătită.

Karin aruncă pe foc câteva lemne și crengi verzi și puse la îndemână pistolul și lanterna. Cu câtă nerăbdare așteptase el clipa asta, să poată examina în liniște lucrurile rănitului. Brâul nu-i făcu nici o impresie: era o cingătoare groasă dintr-un curmei de palmier. Atârnau de el o tolbă de lemn grosolană și o pungă cu iască și amnar.

– Ia te uită, e vânător de tigri! spuse Karin, ironizând fără răutate. Cunoștea obiceiul vânătorilor din junglă de a da foc mustăților tigrului ucis, ca să nu fie urmăriți de spiritul animalului. Cu aceeași curiozitate rece examina și pumnalul cu mâner primitiv, dar cu tăișul lucrat cu mult meșteșug. Când însă luă în mână arbaleta grea, ochii îi luciră, era un exemplar din epoca măreței înfloriri a Șanului, un arc puternic, încheiat din câteva fibre de bambus, cu un complicat mecanism de eliberare a săgeții făcut dintr-o carapace de broască țestoasă bine șlefuită; săgețile scurte, dar masive, aveau vârfuri și forme diferite.

O arbaletă! Cum de se află așa ceva la o ființă atât de primitivă? Rănitul nu semăna prin nimic altceva cu triburile băștinașe, ai căror vânători folosesc chiar și în zilele noastre arbaleta în junglele Birmaniei. Totuși ideea unei legături între el și ceilalți era exclusă. Mlaștinile se găseau la sute de kilometri de așezarea cea mai apropiată, până la care se întindeau și mari păduri nestrăbătute...

Dar coloana?... Era fără îndoială o operă din epoca Șan. Cum a ajuns aici? Băștinașul acesta la care se uita acum era cu totul diferit de tipul antropologic Șan, dispărut de mult. Atunci?...

Neputând să dea răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, Karin se retrase lângă foc și încercă să se ocupe de altceva. Nu-și găsi însă liniștea. Cât timp stete apoi de pază, mereu alte gânduri se perindară îngrămădindu-se în mintea lui, unul mai bizar decât altul, și omul se strădui zadarnic să întocmească din toate o construcție logică.

Lars Karin se trezi deodată cu sentimentul chinuitor că cineva îl pândește. Doi ochi negri, arzători, îl observau cu atenție de la pământ, însă întâlnindu-i privirea, se închiseră imediat. „Vicleanul! se gândi arheologul și sări din hamac. Cu siguranță că se pregătea să fugă!” Se întinse zgomotos, apoi se duse spre focul stins. Ștuțki, care făcuse de gardă cel din urmă, se spăla.

– Prietenul nostru era gata s-o ia la fugă! îi strigă Karin și se aplecă deasupra rănitului. Îl apucă cu băgare de seamă de umărul sănătos și-l scutură, însă rănitul nu reacționă în nici un fel. Numai fața i se crispă de durere.

Polonezul îi observa zâmbind.

– Să știi că te ia drept tigru! mormăi el și-și arunci apă pe obraz.

– Hei, suntem prieteni, auzi ori ba? îi spuse Karin într-un dialect oarecare. Băștinașul se prefăcu mai departe ca doarme. Arheologul însă nici nu se gândea să renunțe. Încercă toate dialectele pe care le știa, până când indigenul deschise deodată ochii, uimit că i se vorbește în limba lui,

– Noi îți suntem prieteni, repetă Karin. Unde-i tribul tău? O să te ducem acolo. Auzi, unde-i satul tău?

– Acolo unde răsare soarele! răspunse rănitul și începu să plângă ca un copil. Sunt bolnav, zise el. Foarte bolnav,

Arăta într-adevăr foarte prost. O febră chinuitoare îi cutremura corpul debil. Cei trei își luară gustarea pe fugă, îi deteră și rănitului să mănânce, hotărând să plece numai decât spre sat. Dintr-un hamac făcură o brancardă și în curând micul grup se înfundă în junglă. Ca să poată înainta mai repede, nu-și luaseră decât armele, stația de radio portativă și hrană pentru o zi-două. Toate celelalte bagaje le încărcaseră în barca pe care o ancoraseră la vreo zece metri de mal. Bineînțeles că și de astă dată pe umărul arheologului se legăna aparatul de filmat.

După două ore de mers, pădurea începu la un moment dat să se rărească. În fața drumeților se dezvălui o priveliște la care se așteptau cel mai puțin. La poalele unui munte scund și circular se întindea un oraș mare din piatră albă. Casele formau câteva cercuri aproape regulate în jurul unei movile mici, în centrul căreia se ridica un templu înalt. Cupola lui, asemenea unui știubei, foarte ascuțită la vârf, se înălța spre cerul albastru ca un minaret ciudat. Patru coloși pântecoși, cu capete sferice și cu câte trei ochi rotunzi și umflați, situați în față și de ambele părți ale capului, susțineau acoperișul templului pe umerii lor puternici. În jurul lor se vedeau numai copii. Îndată ce se apropiară de cele dintâi case, orașul se însufleți ca prin farmec. Călătorii se pomeniră înconjurați de un grup de bărbați furioși, înarmați cu arbalete. Karin se grăbi să le strige că sunt prieteni aceștia își lăsară mâinile în jos, dar nu se liniștiră decât după ce-și văzură tovarășul în brancardă.

Toată ziua cei trei și-o petrecură în orașul de piatră care zăcea în paragină, murdărie și ruină. Tribul părea că trăiește aici nu ca proprietar, ci ca un chiriaș neglijent. Casele, cândva frumoase și de o arhitectură interesantă, se prefăcuseră în niște jalnice dărăpănături. Numai templul rezistase vremii, îngrijit mereu de mâini iubitoare.

O singură privire aruncată asupra băștinașilor fu de ajuns ca tustrei călătorii să descopere pricinile acestei stări: toți purtau stigmatul unei degenerescențe îngrozitoare. Mișcările lor obosite și leneșe explicau totul în chip elocvent. Degenerații și schilozii acestui trib ciudat erau atât de mulți, încât cu siguranță că minoritatea băștinașilor mai viabili abia izbuteau să-i hrănească pe ceilalți cu tot belșugul de fructe al junglei. Cei trei călători nimeriseră într-o lume neverosimilă, osândită la o înceată, dar crudă dispariție. Lars Karin n-a stat o clipă locului în tot cursul zilei. A filmat casele mai puțin surpate, exteriorul templului, dar și pe toți copiii și adulții, pe care i-a putut atrage ca figuranți. În templu, însă n-a putut să pătrundă. Ori de câte ori se apropia do ușa lui masivă, preoții începeau să bombăne dezaprobator. Ne-având deocamdată alta soluție, Karin se hotărî să aștepte un prilej mai bun.

Spre seară, arheologul era atât de obosit, încât dori să se culce imediat în casa rânduită pentru dânșii și situată chiar în piață. Dar nici acest lucru nu-l putu realiza. Curând, în fața templului, se aprinseră câteva focuri bogate și tot tribul se așeză în jurul lor. Nu se desfășurară nici un fel de dansuri înflăcărate, cum s-ar fi așteptat călătorii. Băștinașii ședeau cuminți la locurile lor și cântau o melopee tristă și monotonă, ce devenea și mai apăsătoare din cauza sunetului egal al tobelor.

– Începe probabil vreo serbare religioasă, spuse Karin care-și uită îndată oboseala. Aduce cu pregătirile pentru un sacrificiu, care desigur va avea loc mâine.

– Mă așteptam să văd un dans modern, spuse dezamăgit Ștuțki. Lars dragă, nu crezi că totuși or să danseze nițel?

Arheologul însă nu-l auzi. Își scoase carnețelul și începu să noteze grăbit.

– Cuvintele acestei balade sunt pe cât de interesante, pe atât de enigmatice, începu Karin, după ce băștinașii s-au retras pe la casele lor. Ele vorbesc despre un timp când tribul era invincibil. Mai departe se povestește o lungă călătorie prin junglă, probabil în legătură cu o migrație a tribului. Din păcate nu se spune în baladă nimic despre cauze. Când erau la mijlocul drumului, s-a lăsat din cer cu tunet puternic „Zeul de fier al mâniei înconjurat de flăcări”. Era supărat pe ei fiindcă își părăsiseră orașul de piatră. Atunci ei au purces spre „apele cele mari”, și au zidit acolo un oraș nou, mai mare decât cel părăsit. Cam despre asta vorbește balada. Au înălțat și un templu măreț în cinstea zeului lor. El însă nu i-a iertat și asupra tribului au continuat să cadă blestemele lui. Doar sacrificiile ar mai putea să-i micșoreze mânia.

– De ce te miri? spuse Ștuțki. Toți zeii se înfurie când nu e ceva în regulă în afacerile tribului. Cel puțin așa interpretează preoții insuccesele.

– Așa e, însă în nici o altă baladă locală nu se vorbește despre vreun zeu de fier! ripostă Karin încet. Și tocmai asta mă încurcă.

– Ciudat de nesătui sunt arheologii, zise Mavrikov râzând. Nu-ți ajunge un oraș întreg al culturii Șan? Ce mai vrei, Lars? Mâine trebuie să pornim, dacă vrem să ajungem la timp la bază.

– Eu rămân aici, spuse hotărât Lars. N-am să las să-mi scape ceremonia. Vreau s-o filmez.

A doua zi, încă înainte de răsăritul soarelui, tot tribul se adună în fața templului. Toți erau împodobiți de sărbătoare. Culorile pestrițe păreau să scoată și mai mult la iveală corpurile degenerate, făcându-le să arate și mai jalnic.

Când primele raze de soare scăldară în aur cupola templului, ușa lui masivă începu să se dea încet în lături. Tribul intonă un cântec ritual. Preoții trecură pragul, urmați de mulțimea amintită. Karin și tovarășii săi se grăbiră să se alăture cortegiului, izbutind să intre printre cei dintâi. Dar încă de la ușă se opriră pironiți de surpriză. În fundul templului era așezat un obiect de metal cenușiu-mat, aducând de departe a om. Avea picioarele foarte scurte și un corp rotund cu un cap aproape sferic în care sclipeau, aidoma unor ochi, niște lentile convexe îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Obiectul stătea în cavitatea unui soclu rotund de piatră, cu pereții interiori netezi și verticali probabil ca să nu poată coborî. Partea inferioară, masivă, care folosea la punerea în mișcare a robotului – căci nu era altceva decât un minunat robot – semăna mai mult cu un tanc. Pesemne că băștinașii descoperiseră cine știe ce asemănare între el și zeitățile lor, din care cauză îl proclamaseră zeu.

Robotul era desăvârșit nu numai ca înfățișare, ci și prin felul cum era construit. Cei trei oameni albi se convinseră de acest lucru încă din primele clipe. La apariția oamenilor, robotul își roti capul și îndreptându-și unul din „ochi” direct asupra lor, și-l aprinse, uitându-se indiferent și fără să clipească. Din măruntaiele sale metalice răsună un mârâit funest. Culoarea începu să i se schimbe cu repeziciune până deveni portocalie, ca și cum înăuntrul lui s-ar fi aprins un foc strașnic, care se revărsa în sclipiri sângerii. Când băștinașii azvârliră spre el animalul de sacrificiu, legat, și acesta se atinse de carcasa metalică, din corpul robotului izbucni un fulger orbitor, iar animalul căzu mort la pământ. Tocmai atunci privirea lui Mavrikov fu atrasă de lumina roșie a dozimetrului său de buzunar.

– Fuga repede afară! Aici e radiație foarte puternică! strigă el.

Băștinașii se dădură înapoi, când albii îi împinseră spre ieșire. Aduși la ascultare de strigătele lui Karin, ieșiră și ceilalți. Cei din urmă părăsiră templul preoții, ale căror priviri nu prevesteau nimic bun. În clipa când și ultimul om se puse la adăpost, vuietul din spatele zidurilor înceta.,,

– Ce minune a mai fost și asta? murmură Ștuțki înmărmurit, după ce-și reveni din surpriză.

– Un robot, zise Mavrikov. Orice copil ar pricepe asta.

– Iată și zeul de fier al mâniei! comentă Karin. Dar aș vrea să știu cum mârâie și împrăștie foc?

– Foarte simplu, spuse Mavrikov, explicându-le în așa fel, ca și cum chiar el construise robotul. Mârâitul și schimbarea culorii trebuie doar să sperie pe dușmani, iar fulgerul apare când ceva se atinge de el. Cea mai obișnuită descărcare electrică.

Cum stăteau așa, se apropie de ei conducătorul tribului, înconjurat de sfatul bătrânilor. Acesta începu să-i vorbească ceva lui Karin, pe când ceilalți zâmbeau cu un aer protector.

– Vrea să ne liniștească, traduse arheologul. Zice că nu trebuie să ne temem de zeul lor. De când lumea i se tot aduc jertfe și zeul ucide vietățile totdeauna la fel. Lor însă nu le pricinuiește nici un rău. De aceea nu se cuvine să ne fie frică și suntem poftiți înapoi în templu, împreună cu ei.

– Nici nu mă gândesc! strigă Mavrikov. Spune-le că e primejdios să stea înăuntru, găsește și tu o explicație.

Karin vorbi îndelung cu șeful de trib. De astă dată bătrânii nu mai zâmbeau, ci ascultau cu atenție cuvintele omului alb. După aceea se întoarseră tăcuți spre trib. De acolo se ridicară strigăte de nemulțumire, însă cei trei albi continuară să vorbească între ei, fără să-i ia în seamă pe ceilalți.

– Bine, dar unde se alimentează cu energie electrică robotul ăsta? întrebă Karin. Orice fel de acumulator ar avea, odată tot are să se consume. Dacă am dat crezare măcar într-o mică măsură șefului lor, a trecut totuși cam multă vreme de când „zeul” se află în templu!

– Robotul este prevăzut cu un reactor atomic, spuse Mavrikov cu convingere. Radiațiile sunt dovadă suficientă. Ce alt motor ar fi putut funcționa un timp atât de lung, fără să i se fi reînnoit sursele de energie?

– Aud întâia oară despre un robot atomic, spuse încurcat Karin. Rezultă deci...

– Întocmai! îl întrerupse Mavrikov. E un musafir din Cosmos. Atât numai că nu ne putem da seama de când stă îngropat aici.

Ștuțki făcu un gest de dispreț.

– Ce mai musafir! Musafirii nu stau mereu să pună mâna pe cuțit. De ce nu i-am tras o rafală cu automatul?!

– Ai înnebunit? exclamă indignat inginerul. De atâția ani se chinuie omenirea să creeze un creier electronic mai bun și tu vrei să distrugi un mesager din Cosmos. Cine știe câte lucruri o să avem de învățat din construcția lui?!

– Firește... Mă și mir că nu te duci imediat să-l studiezi! ne mai spuse polonezul. O să te întâmpine cu muzica și foc de artificii.

– Prin urmare iată de ce sunt degenerați! zise Karin după o scurtă tăcere. Și noi ne chinuim de două zile să aflăm cauza.

– Vă puteți imagina? luă cuvântul Mavrikov. Au târât după ei robotul, care trebuie să fie foarte greu, pe drumul lung din junglă, fără să bănuiască ce sfârșit îngrozitor le pregătește. Cei mai îndrăzneți au pierit îndată ce s-au atins de el. Speriați de moartea acestora, ceilalți au clădit marele soclu despre care se vorbește în cântecele lor religioase, și l-au târât așa până aici. E posibil chiar atunci să fi cioplit vasul adânc de piatră în care-l vedem, și să-l fi băgat acolo ca să nu le scape. După cum s-a observat, partea rulantă este excelentă. Tot timpul reactorul atomic al robotului emana raze ale morții. De fapt, doza de radiații nu era mortală, totuși destul de periculoasă. Zilnic, în timp ce ei îi cântau osanale, el îi scălda în fluxuri de radiații nevăzute. Puțin după asta au început să se nască degenerați, iar tribul trecea dintr-o generație în alta, până când a căpătat înfățișarea de azi...

– În fine, au ajuns aici și în scurtă vreme au clădit și orașul de piatră, urmă Karin cu glas firesc ca și cum și unul și celălalt ar fi istorisit o întâmplare binecunoscută. Meșterii vechi mai erau în viață, și astfel așezarea lor capătă strălucirea cu care se mândreau de veacuri toate orașele lor. Acei meșteri cu timpul dispar. Locul lor a fost ocupat de urmașii degenerați, de sub mâinile țepene ale cărora nu mai ies decât imitații grosolane ale vechilor capodopere. Mortalitatea crește rapid, deși acum robotul îi iradiază mai rar și numai la ceremoniile religioase. Supraviețuitorii sunt și mai degenerați decât părinții lor. Se naște astfel o generație neviabilă, leneșă și decăzută, neputincioasă să se lupte cu natura și cu asprimea vieții. Orașul își pierde strălucirea și începe să semene cu o ruină...

– Ce soartă cumplită! spuse Ștuțki mișcat. Să ducă pe umeri propria lor pierzanie și să i se închine ca unei zeități. Nenorociții! Dar cum a ajuns acest robot aici? Polonezul se întoarse spre Mavrikov. Ce ne poți spune despre asta?

– De pildă cu o rachetă care s-a deschis când a atins Pământul. Ideea nu este chiar atât de nouă.

– Și în ce scop? Ștuțki îl privea ca un judecător de instrucție.

– Strângerea de informații despre o planetă necunoscută. Nu-ți închipui, cred, că robotul a dorit el însuși să vie aici.

– Și cum se va întoarce să ducă informațiile?

– Stațiunile noastre interplanetare nu ne transmit informații din Cosmos? Robotul le transmite de aici. Să zicem că la un timp determinat, când ambele planete se situează în spațiu într-o poziție favorabilă una față de alta.

– Mă dau bătut! spuse Ștuțki, ridicând brațele, însă gândindu-se o clipă, izbucni: Stai, așteaptă! Dacă urmărește un asemenea scop, de ce distruge ființele raționale cu care intră în contact? Spune, să te văd!

– De lucrul ăsta mă mir și eu, zâmbi acru inginerul, dar ochii lui deveniră foarte serioși. De fapt ce să înțelegem prin „ființe raționale”? Să ne situăm în locul robotului!

– Arheologia în ajutorul tehnicii, vorbi Karin. De bună seamă, acestea sunt obiective biologice la nivelul intelectual al ființelor care l-au creat și trimis încoace.

– Chiar așa! aprobă Mavrikov. Nu există un alt termen de comparație. El trebuie să se păzească de toate celelalte ființe, ca să nu fie distrus. Pentru el, ceilalți sunt niște fiare sălbatice. Așa a și fost programat. În cazul însă când ar întâlni ființe raționale, va primi din partea lor informația necesară, o va transmite în modul corespunzător (nici eu nu știu încă în ce mod) și abia atunci vor veni ei. De ce să-și piardă vremea degeaba cu o vizită pe planeta noastră? În loc să facă asta, ei pot cerceta alte planete în Cosmos, unde speră să găsească o formă similară de viață, de viață cugetătoare. Și se vor duce acolo. După mine, acesta este scopul robotului, fără să afirm însă că am dreptate. Caut numai explicația logică a lucrurilor.

– S-ar putea însă ca și el să transmită informații în cazul când întâlnește ființe cugetătoare, în căutarea cărora se află! zise Karin.

Mavrikov păli de emoția abia reținută.

– Nu îndrăznesc s-o spun în gura mare, deși nu fac decât să mă gândesc mereu la acest lucru, recunoscu el. Dar cum vom putea afla asta? Cum?...

– Aflăm noi... Dar nici nu ne lasă să ne apropiem de el! spuse Ștuțki din nou iritat; era prima dată când se arătase atât de vindicativ. În aceeași clipă însă, polonezul își ridică automatul și trase o lungă rafală peste capetele celorlalți doi.

– Iar te-a apucat! spuse uimit Mavrikov. Îți dai seama ce faci?

Ștuțki arătă tăcut cu mâna în spatele lor. Un grup de oșteni ai tribului, cu arbaletele gata de tragere, fugeau din piață cu strigăte de groază. Ceilalți băștinași alergau după ei și se ascundeau în graba mare pe după clădiri.

– Le-am stricat ceremonia religioasă, zise Karin pregătindu-și arma. Pentru asta s-au supărat.

– Explică-le ce reprezintă zeitatea lor dragă, propuse polonezul.

– N-au simțul umorului, Roman. Or să ne omoare în câteva minute în ciuda automatelor noastre. Arbaleta e o armă sigură în mâinile lor, să nu te îndoiești.

– Aparatul de radio! strigă în aceeași clipă Mavrikov cu o voce neașteptat de pițigăiată. Să stabilim legătura cu robotul prin radio. Cum de nu mi-am dat seama până acum?

După câteva minute Mavrikov punea în funcțiune mica stațiune de radio, protejat de tovarășii săi. Acul indicator, de culoare roșie, se mișca lin pe scală. Uneori inginerul trăgea cu urechea o clipă, iar ceilalți doi îl priveau încordați de așteptare, apoi el continua să caute mai departe. Deodată ochii îi scânteiară triumfător și el spuse aproape sufocat:

– Cred că l-am prins. Niciodată n-aș fi bănuit că lucrează pe asemenea undă. Da, desigur, el e!

Ștuțki se îndreptă spre ușa templului, ca să observe ce se întâmplă, iar Mavrikov transmise primul semnal.

După câteva secunde în urechi îi răsună răspunsul: repetarea exactă a semnalului. În clipa aceea, Ștuțki le făcu semn să se apropie.

– Menține legătura! șopti polonezul când s-au apropiat de el. A încetat să mârâie, deși sunt chiar în fața ocularului lui.

Robotul continua să stea nemișcat la locul său, numai că-și rotea capul mai tare dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi căutat ceva. Partea lui exterioară își recăpătase culoarea cenușie-mată; nu se mai vedeau sclipirile sângerii. Îndată ce Mavrikov apăsă butonul a doua oară, în pieptul robotului se desfăcu lin un ecran albăstrui. Peste puțin străluci imaginea luminoasă a unei planete, în jurul căreia se roteau ritmic patru sateliți de mărimi diferite.

– Cine știe câte taine se ascund în spatele acestui ecran! murmură Ștuțki, uitându-și ciuda față de robot.

– O să le descoperim, fii sigur de asta! spuse Mavrikov. Bineînțeles, are să fie greu și o să ceară timp, dar le vom descoperi. Deocamdată robotul n-a înțeles nimic din emisiunea mea; n-o să mă credeți, însă eu sper că a studiat limbile pământești acasă la el. Îndată ce a primit câteva semnale într-o succesiune logică a și sistat reacția de apărare. Prin dezvăluirea ecranului ne-a demonstrat și bunele sale intenții față de noi, nu-i așa?

– Ce ușor le vine tehnicienilor! râse Ștuțki și privi în jur. Băștinașii se apropiau de ei, fără să-și ia ochii de pe ecranul zeului lor de fier. Considerau desigur că faptul acesta constituie o manifestare de bunăvoință fața de cei trei albi, deoarece arbaletele atârnau pașnic în mâinile lor lăsate în jos. Ștuțki se întoarse calm din nou spre tovarășii săi.

– De aici înainte e clar ce ne rămâne de făcut, urmă Mavrikov. În primul rând, îl vom învăța să ne înțeleagă, iar după aceea vom începe să-l chestionăm și noi. Abia atunci o să putem stabili legătura și cu cei care l-au trimis pe Pământ. Probabil că fără o invitație oficială ei nu vor veni să ne viziteze.

– Ai de gând să discuți cu el într-unul din dialectele locale sau în vreo limbă din Occident? se informă Karin, care-și păstrase ironia mușcătoare chiar și în asemenea împrejurări neobișnuite.

– Există destule limbi de mai mare precizie, răspunse inginerul: limba legilor matematice și fizice. Limba asta o va înțelege cu ușurință, poți să mă crezi. Cu ajutorul ei. specialiștii vor descoperi și mijlocul prin care robotul își trimite informațiile spre planeta sa, pentru ca astfel să poată intra și ei în legătură cu creatorii lui.

Cât discutară ei, robotul nu-și schimbă atitudinea. Doar atât că începu să-și miște repede partea rulantă în tendința de a porni în întâmpinarea oamenilor de pe planeta aceasta necunoscută lui, cu toate că fără un ajutor străin, n-ar f fost niciodată în stare să părăsească colivia de piatră. Era ceva emoționant și măreț în toată strădania lui, și cei trei simțiră asta în aceeași clipă. Două civilizații, care până acum nu știuseră nimic una despre alta, își întindeau mâinile peste spațiu și timp.

Svetoslav Slavcev

Enigma Văii Albe

„Sub denumirea de telepatin sau charmin înțelegem o complexă combinație chimică formată de un alcaloid aflat în tulpina unei liane sud-americane, Banisteria caapi. Aceasta are o acțiune deosebită asupra unor centrii ai creierului mare, care încă n-a fost bine studiată...”

(„Alcaloizii”, vol. 11, pagina 345.)

– Ai auzit? Uite... acuma iarăși...

Anthony Seelingen mai trage o dată din pipă, apoi o scoate din gură și cu vădită nemulțumire întoarce capul în direcția de unde vine șoapta. În fața cortului de pânză cerată, e așternută de-a dreptul pe pământ o saltea de campanie din cauciuc. Pe saltea, scăldat în sudoare, se tot răsucește neliniștit un bărbat blond, bine făcut. Părul netuns de multă vreme i s-a lipit de tâmple. Ochii cumpliți îi strălucesc febril, ori de câte ori se ridică, sprijinindu-se într-un cot.

– Uite... ai auzit?

Da, Seelingen aude. Își scutură liniștit luleaua, lovind-o de cizma pe care s-a uscat noroiul. După aceea înalță ochii și, cu urechea de vânător încercat, încearcă să prindă orice zgomot ce răzbate din jungla nemărginită. Luna imensă, de un roșu întunecat, a răsărit deasupra orizontului, și lumina ei, tulburată de aburi, face pădurea mai întunecată, mai înspăimântătoare. Din miile de zgomote ale pădurii, auzul lui Seelingen îl distinge pe cel despre care șoptește și de care se teme blondul Carlson. Este un sunet surd și scurt. La început se aude mai rar, după aceea din ce în ce mai des. Seelingen știe că jungla vorbește. Acolo, undeva departe în pădure, arde un foc. În jurul lui stau așezați bărbați oacheși, pe jumătate goi. În fața unuia din ei e o bucată de lemn găunos peste care s-a întins o piele. Bărbatul bate cu palma în pielea asta, ascultă, și bate din nou, mai repede, tot mai repede. Aceasta e vocea junglei și toți pricep vorbele ei. Vocea spune:

– Ați văzut pe undeva doi bărbați? Vor să fugă cu una din tainele mele. Opriți-i! Ucideți-i!

Seelingen întoarce capul spre bolnav și-i face un semn liniștitor.

– N-are să fie nimic, zice el; n-or să ne găsească. Apoi iar începe să-și umple luleaua. Ceea ce spune el este o minciună. De mic trăiește în junglele din Orinoco și știe bine că amândoi sunt osândiți. Dar tiu știe ce altceva să spună și nici n-ar avea sens. A trecut aproape o săptămână de când cei doi încearcă să scape de urmăritori. Erau zile când loviturile tobei rău-prevestitoare abia se mai auzeau, și el tot mai trăgea nădejde că ei doi vor izbuti să fugă de nenorocire. Ieri după-amiază însă Carlson s-a îmbolnăvit și faptul acesta a hotărât totul. Numai o minune îi mai poate salva. Până la cea mai apropiată stație de pe malul lui Orinoco, unde-i așteaptă un elicopter, sunt nu mai puțin de o sută de mile. Nu, nu există salvare.

– Ascultă, Anthony... șopti blondul. Cu mine s-a sfârșit. Părăsește-mă și fugi de aici... Pe tine nu te pot ajunge. Ai să duci lianele. Spune...

– Vorbești prostii. Stai culcat și taci din gură. Vrei apă?

– Fugi... ei or să vină... mă tem. Fugi! De ce amândoi? Du lianele și spune...

Teamă. Uriașul Carlson se teme de moarte, de singurătatea premergătoare morții. Cu toate acestea, în judecata lui tulbure a rămas un colțișor, unde și-a făcut culcuș omenia. Și ea nu se mai teme de nimic, deoarece a priceput că totul are un capăt. Bătrânul Seelingen înțelege la fel de bine cum stau lucrurile. Totul se va isprăvi și Carlson are să moară. E mai bine să piară unul singur decât amândoi. Viața l-a învățat însă că atunci când un om o ia la fugă o dată din fața cuiva, după aceea nu mai poate să fugă și de sine însuși. La naiba! Mai bine aici, dar până la capăt!

Seelingen ascultă depărtatele sunete surde și prinde a-și aduce treptat aminte cum a început toată această întâmplare ciudată...

Totul a pornit din seara aceea când ședea în fața unui pahar cu aranjo pe terasa cârciumii „La doi pesos”, din San Fernando. Tocmai se înapoiase dintr-o hoinăreală prin junglă, care ținuse o jumătate de an, și-și număra în gând banii ce-i rămăseseră de la blănurile vândute, când cineva se apropie de masa la care ședea și-i spuse prevenitor, vorbind cu accent străin:

– Scuzați, vă rog, cred că vorbesc cu senor Seelingen, nu-i așa? Anthony ridică ochii. Insul din fața lui era un bărbat scund cu barbă neagră, cu ochi inteligenți și simpatici și cu favoriți de modă veche. Avea în el ceva care te dispunea, poate privirea deschisă și limpede, poate altceva, însă omul acesta îi plăcu din prima clipă.

– Permiteți-mi să mă prezint: doctor Eriksen, spuse bărbatul.

– Vă rog.

Se așeză pe scaunul liber de lângă masă și începu să vorbească, alegându-și cuvintele cu băgare de seamă, căci pesemne nu prea știa bine spaniola.

– Iată ce este, spuse Eriksen: nu știu cum veți aprecia ceea ce am să vă propun, dar e mult de când am auzit de dumneavoastră și încerc să vă dau de urmă. Lucrez la Institutul internațional de fiziologie și mă ocup de neuro-biochimie. Da, îmi dau seama că toate acestea nu vă spun nimic. Dar, ca să vorbesc mai limpede, eu studiez substanțele care pot să provoace sau să înlăture unele simțuri la om, să-i întărească memoria și să influențeze laturile activității nervoase care au fost prea puțin studiate până azi.

Anthony asculta în tăcere, sorbind din pahar.

– Scuzați, m-am cam abătut, urmă bărbatul. Senor, după cât am înțeles, dumneavoastră cunoașteți bine jungla. Ați auzit cumva de Valea Albă?

Lucrurile începeau să devină serioase. Seelingen lăsă paharul din mână și-și privi atent interlocutorul. Eriksen tăcea.

– Hm! făcu Seelingen calm. Să zicem că am auzit, și ce-i cu asta? Ce doriți dumneavoastră?

– Vedeți, reluă Eriksen, este o legendă, cum că undeva în jungla asta ar trăi un trib care ar deține secretul telepatiei... Știți că așa se cheamă transmiterea gândului la distanță, în chip direct, de la om la om. În fiecare an, la cea dintâi lună plină din anotimpul secetos, tribul alege un bărbat tânăr care se duce în junglă și care, găsind acolo un fel de liană, taie din ea o bucată și o aduce în sat. Bătrânii tribului fierb într-un anumit fel bucata de liană și-i dau aceluiași bărbat să bea sucul fiert. După această operație, el pleacă cu bătrânii în Valea Albă, unde se perindă prin fața ochilor săi lumea întreagă. Cu alte cuvinte el citește gândurile tuturor oamenilor. Acest lucru este însă posibil o singură noapte. Dimineața bărbatul înnebunește și o ia razna prin Valea Albă, umblând așa până moare. Știți și dumneavoastră asta, nu-i așa? Dar noi, specialiștii, știm că telepatia, acest fenomen rar, are o bază pur materială, iar dacă vom descoperi compoziția chimică ce o provoacă...

– Înțeleg, zise Seelingen. Și mai departe?

– Noi am mai strâns unele informații. Legenda nu e doar o legendă. Tribul se pare că există într-adevăr, după cum există și Valea Albă. Vă propun să ne fiți călăuză, mie și colaboratorului meu Carlson. Vă vom plăti bine.

Seelingen zâmbi acru.

– Îmi oferiți bani... Și pentru ce? Pentru viața mea! Cel care s-a dus o dată spre Valea Albă nu se mai întoarce viu.

Eriksen se ridică în picioare.

– Scuzați, senor, am crezut...

– Nu vă pripiți! îl întrerupse Seelingen. Banii dumneavoastră nu mă interesează. Dar am să vă fiu călăuză, încă nu s-a născut omul care să poată spune că lui Anthony Seelingen i-a fost frică de ceva. Am să vă călăuzesc.

Așa a început totul. După o săptămână, Eriksen, Carlson și Seelingen s-au urcat câteșitrei în elicopterul institutului și au zburat de-a lungul cursului superior al fluviului Orinoco, până la afluentul său Arauca. Au aterizat în ultimul punct, și-au descărcat proviziile și s-au înțeles cu pilotul – un italian tânăr și vesel – asupra itinerarului din junglă. Legătura cu elicopterul aveau s-o țină cu ajutorul unui mic aparat de radioemisie, de care urma să se ocupe Carlson. Elicopterul trebuia să-i însoțească de la distanță, partea cea mai grea a expediției rămânând în seama lor.

A doua zi dimineața, drumul pătrunse în junglă. Seelingen mergea în frunte și alegea cărările bătute de animalele ce coborau la adăpat. În unele locuri, exploratorii încercau să meargă de-a lungul fluviului, călcând și înfundându-se în nisip, apoi se strecurau printre arborii doborâți și pătrundeau din nou în desiș. Sus, mult deasupra capetelor lor, se împleteau crengile copacilor, iar razele soarelui abia dacă izbuteau să străpungă întunericul din jur. Pământul jilav și cald emana aburi grei, iar zăpușeala apăsa plămânii. Șerpii mișunau peste tot. Unii o luau la fugă, șuierând la apropierea grupului, iar alții își mișcau doar alene inelele, uitându-se cu nepăsare la oameni.

Ziua, jungla răsuna de țipetele miilor de maimuțe care săreau printre ramuri. Mici colibri pestriți zburătăceau în jurul culorilor neobișnuite ale orhideelor, misterioase ca și pădurea seculară. Oamenii își croiau drum prin împletitura de liane, ferigă înaltă și copaci scorburoși. Înaintau încet, cu o atenție aproape neverosimilă. Aici, fiecare pas putea să fie fatal. Moartea se putea ascunde undeva în tufiș, într-o rămurică dată la o parte cu nevinovăție, în dosul căreia se pitise însă un păianjen păros tarantula, mare cât pumnul unui bărbat, sau putea să răsară de jos, de pe pământ, de sub bolovanul desprins un scorpion cu acul ridicat.

Spre seară, jungla părea să se liniștească. Această liniște era însă înșelătoare. Venea ora când ieșeau din culcușurile lor jivinele cele mai fioroase. Cu pași de pisică, fără zgomot, pornea la vânătoare jaguarul; din tufișuri străluceau ochii galbeni ai pumei. Fiarele fugeau de glasul omului ce răsuna atât de neobișnuit în nemărginirea verde. Apăreau însă alți dușmani. Năvăleau nori întregi de muște, care ți se lipeau de față, îți intrau în ochi și în urechi și te înțepau fără milă. Înaintarea mai departe devenea imposibilă. Atunci, Seelingen dădea semnalul. Tustrei făceau popas și aprindeau un foc din ramuri mai verzi, care fumega alungând roiurile de țânțari. După aceea începeau să-și ungă meticulos fața și mâinile cu alifii împotriva insectelor. Carlson blestema pe Dumnezeu și pe toți diavolii și declara că asemenea porcărie chimică n-a mai văzut de când e. Eriksen râdea de furia prietenului său și se apuca să spună vreo anecdotă. Cei trei întindeau amândouă corturile de pânză cerată, apoi își pregăteau cina.

Se lăsa noaptea, noaptea tainică a junglei sălbatice. Sus, deasupra lor, începeau să sclipească stelele Crucii Sudului. Doctorul Eriksen aprindea lampa cu petrol și împreună cu Seelingen desfășurau hărțile, înscriind în ele drumul pe care-l străbătuseră în cursul zilei. După aceea, Carlson își punea casca micului radioemițător și comunica pe scurt stației coordonatele locului unde se aflau. După cină conversația de obicei lâncezea. Seelingen tăcea, cufundat în gândurile lui. Carlson scotea din bagajul său câteva fotografii pe care le examina îndelung și cu multă luare-aminte. Erau fotografiile soției și ale celor trei copii ai săi, toți băieți. Eriksen se lungea pe salteaua sa de cauciuc și de acolo mai arunca din când în când câte o vorbă.

Într-o seară, tocmai când Carlson se pregătea să-și scoată iarăși fotografiile, Eriksen îi aruncă o privire lui Seelingen care ședea pe un bidon și spuse în batjocură:

– Carlson a început ședința. Anthony, omul ăsta are să ne plictisească de moarte, nu crezi că e timpul să-l mai plictisim și noi cu familiile noastre?

– Eu n-am fotografii, zise Seelingen cu voce surdă. Nu păstrez fotografii de morți.

Eriksen se uită o clipă la Carlson și spuse:

– Îmi pare rău, Anthony, n-am știut.

– Nu era nimic de știut. Aveam o nevastă la San Fernando. M-a părăsit, și-a găsit altul.

– Se întâmplă, spuse cu grijă Carlson. Cum ți-e norocul. De fapt știi că toate se pot întâmplă! Așadar, n-a murit, nu? Într-o bună zi poate că totuși...

– N-are nici o importanță. Cel care pleacă, moare. Mai bine să vorbim de altceva, vă rog.

Și toți trei tăcură.

Elicopterul i-a urmărit câteva zile, pe urmă, după cum fusese stabilit, a făcut cale întoarsă. Aici nu mai putea să le fie de vreun folos. În zilele următoare își continuară drumul tot mai încet, tăindu-și o potecă prin pădurea virgină. Scara cădeau frânți de oboseală în jurul focului și fumau. Își repartizau schimburile de pază, și adormeau într-o clipită.

Într-o după-amiază înăbușitoare, se pomeniră pe neașteptate în fața unui râu care nici nu era măcar trecut pe hartă. Eriksen se miră îndelung.

– Cum e cu putință așa ceva? zise el. Și mă asigurau că e cea mai exactă hartă a ținutului.

– Cum vezi și tu! ironiză Carlson. Nu ne rămâne decât să navigăm.

Umflară două bărci de cauciuc pe care le aveau, își înfășurară bagajul în foile de cort și-l încărcară. Cu prima barcă porni Seelingen, iar în a doua se așezară Eriksen și Carlson. Apa de fapt nu părea prea mare, dar se dovedi neașteptat de adâncă. Seelingen mișca vâslele liniștit, alegând din ochi un loc bun de acostare.

Atunci se petrecu nenorocirea. Seelingen tocmai își trăgea barca la mal, când cealaltă barcă în care erau Eriksen și Carlson începu să se învârtească în loc și să se încline. Carlson încercă să se ridice în picioare, dar își pierdu echilibrul și căzu într-o rână, cu brațele în lături. Eriksen se întinse instinctiv spre el, dar barca se înclină și mai mult și începu să ia apă. Curentul prinse s-o rotească și o luă cu el. Eriksen sări în apă, Carlson însă mai zăbovi puțin, încercând sa conducă cu vâsla, dar dându-și seama că barca nu se mai supune voinței lui, sări și el. În aceeași clipă, Seelingen alergă de-a lungul malului și, ridicând pistolul automat, trase scurte rafale aproape de capul lui Eriksen, care tocmai ieșea pe nisip. Eriksen sări într-o parte înjurând.

– Ai înnebunit? strigă el. Ce-i prostia asta?!

În loc de răspuns, Seelingen îi arătă cu pistolul un buștean ce plutea pe râu. Carlson care ajunsese și el cu bine la mal, se uită atent la buștean și dădu să spună ceva, însă cuvintele îi înghețară pe buze. Nu era buștean, ci un aligator gigantic, care văzând că victimele i-au scăpat, se întoarse încet și o luă în susul apei.

– Și nu e singurul! spuse Seelingen. Stați aici, eu am să încerc să ajung barca!

Dar nu mai rămăsese nici urmă de barcă. N-au izbutit s-o găsească nici în ziua aceea, nici în zilele următoare. Pierderea în sine a bărcii nu era importantă, însă acum le lipsea radioemițătorul și nu mai aveau nici o posibilitate de a menține legătura cu stația. Singura speranță era că elicopterul va decola, pornind în căutarea lor.

Seara, Eriksen stătu multă vreme încruntat deasupra hărților. Măsura distanța care le-a mai rămas.

– Ar fi o prostie să ne întoarcem, spuse el în cele din Urmă. Am pierdut într-adevăr radioemițătorul, legătura s-a întrerupt, dar suntem aproape de țintă.

În dimineața următoare își continuară drumul și, într-adevăr, jungla începu să se rărească. De două-trei ori văzură urme de oameni și ieșiră pe o cărare îngustă. Era limpede că se apropiau de un sat. Curând, în dosul copacilor se auziră lătrături de câini și glasuri de oameni. Cărarea coti și cei trei se treziră pe neașteptate în fața a zece colibe împletite din stuf și lipite cu pământ. Pe dinaintea ușilor se juca o ceată de copii în pielea goală, tăvălindu-se prin iarbă. La vederea celor trei necunoscuți, copiii au luat-o care încotro, țipând. Din colibe se arătară câteva femei, care se ascunseră însă numaidecât. Apoi ieșiră în cărare cinci sau șase bărbați. Doi din ei își țineau arcurile gata să tragă. Ceilalți purtau niște țevi lungi de bambus și tolbe cu săgeți.

Unul dintre bărbați strigă ceva în graiul său indian. Seelingen răspunse și porni înainte, ridicându-și palmele ca să-și dovedească intențiile pașnice. Abia atunci bărbații își lăsară arcurile jos.

Următoarele două zile și le petrecură în sat. Seelingen încerca mereu să afle câte ceva despre planta misterioasă, însă nu izbuti. Singurul lucru pe care-l află fu acela că se apropia o anume sărbătoare a „lunii pline”. Atât și nimic mai mult. Cei trei exploratori examinară îndelung situația.

– E cât se poate de clar! spuse Eriksen descurajat. Dacă rămânem aici, or să ascundă totul de noi. E mai bine să ne prefacem că plecăm. O să ne depărtăm la o distanță de două-trei zile, o să ne lăsăm acolo tot bagajul și apoi ne întoarcem pe nebăgate de seamă. Altă ieșire nu văd.

Asta era unica soluție. În dimineața următoare, cei trei au intrat adânc în junglă, dar după câteva zile se întoarseră ocolind pe departe satul. Cercetară lucrurile și stătură în așteptare până în seara când...

– Au început... iarăși!... șoptește Carlson.

Seelingen se ridică să-și șteargă sudoarea de pe frunte și, din obișnuință, trage cu urechea. Da, toba aceea bate mereu, ba parcă e pe undeva pe aproape. Un sunet surd, apoi alte două, și încă două... Tot așa bătea și în seara când au izbutit să se ia pe urmele unui bărbat care ieșise din sat. Acela pornise întâi pe cărare, după aceea cotise spre junglă. Mergea ca în vis, vrăjit de luna plină, și, într-adevăr, era de mirare cum de nu-i observase pe cei trei care-l urmăreau. Se afunda tot mai adânc în pădurea sălbatică. Din timp în timp cei trei îl pierdeau din vedere și se călăuzeau numai după urmele din iarba călcată. La un moment dat când crezură că l-au pierdut, deteră de el din nou,

Bărbatul stătea într-o poieniță luminată de lună și ținea în mână o bucată de liană. După aceea porni în grabă înapoi pe același drum.

– Găsiți locul de unde a tăiat... abia avu timp să șoptească Eriksen. Eu mă iau pe urmele lui.

Și se pierdu în beznă.

Seelingen credea că vor găsi cu ușurință liana, dar se înșelă. Treaba asta le luă mai mult de o oră. Abia când noaptea era pe sfârșite, a descoperit liana tăiată. Carlson reteză cu cuțitul în grabă câteva bucăți mai mari, îndesându-și-le în buzunare.

– Eu am să mă întorc în locul unde avem bagajul, ca să ascund astea, zise el, iar dumneata încearcă să-l ajungi pe Eriksen! Nu ne mai trebuie nimic altceva.

Se despărțiră. Carlson porni să caute locul unde își lăsaseră bagajele, iar Seelingen o luă în direcția unde dispăruse Eriksen. Se lăsa condus de sunetul tobelor care aci amuțeau, aci începeau să bubuie mai tare. Dintr-o dată, când se apropie de sat, se lăsă o tăcere totală. O neliniște inexplicabilă plutea în văzduh. Se petrecea ceva. Sufocat de alergătură, Seelingen se strecură în spatele unei colibe. Ceea ce văzu, îl făcu să înghețe.

Toți se strânseseră chiar acolo, pe locul gol dintre colibe. La mijloc, înconjurat din toate părțile, Eriksen stătea drept și neclintit, cu brațele încrucișate pe piept. Din mulțime se desprinse un bărbat în vârstă și veni în față. Murmurul încetă.

– Străine, rosti rar bătrânul, ai vrut să iei ceea ce ne-au lăsat părinții părinților noștri. Ai vrut taina Văii Albe? Poftim, bea!

Îi întinse un mic vas de pământ.

Seelingen nici nu izbuti să strige, când Eriksen întinse mâna, luă vasul și bău. Oamenii din jurul lui tăceau. El se uită în jur cu o privire rătăcită, apoi făcu încet câțiva pași.

Cercul se destrăma. Eriksen mergea înainte, pașii lui însă deveneau din ce în ce mai șovăitori. Deodată ridică mâinile, spuse ceva neînțeles și se prăbuși la pământ. Seelingen din două sărituri fu lângă el, își scoase pistolul și-l îndreptă asupra oamenilor din fața lui.

– Înapoi! răcni el, dar pricepu că amenințarea era inutilă; el era singur, față de mulțimea celorlalți.

Din gloată ieși același bătrân cu fața întunecată ca scoarța de mahon și spuse încet:

– Ia-ți arma, străine! N-ai nevoie de ea, pentru că nimeni din noi nu dorește sânge. Ia-ți prietenul și du-te! Nu e mort, dar e foarte, foarte aproape de moarte, fiindcă nu oricine poate să bea din băutura asta. Ia-l de aici și du-te cu el. Și ține minte că nimeni n-are să te urmărească atâta timp cât el mai este în viață. Dacă va muri însă, osândit ai să fii și tu!

Seelingen se aplecă, îl ridică pe Eriksen așa cum era pe jumătate neînsuflețit și, clătinându-se sub povara lui, dispăru în întuneric.

Acum sunt numai ci doi: el și bolnavul Carlson. Undeva departe, în junglă, e mormântul lui Eriksen. Ei duc cu sine bucățile prețioase de liană, însă și acestea sunt inutile, fiindcă bătaia tobelor se aude în fiecare noapte mai aproape, tot mai aproape.

Seelingen face un semn cu mâna, parcă ar alunga niște gânduri apăsătoare, apoi o întinde iar spre lulea. Dar rămâne cu mâna întinsă. La urechea lui, o dată cu loviturile surde din depărtare, ajunge și un zgomot nou. Mai curând un zumzet slab, care se apropie.

Seelingen sare în picioare și-și înalță ochii spre cer. Zumzetul se întețește, dându-i târcoale undeva pe aproape. Dar ăsta e chiar... elicopterul! Îi caută pe ei! Seelingen apucă un tăciune care nu arsese de tot, suflă în el și aruncă crengi în focul pe jumătate stins. Un minut mai târziu izbucnește flacăra în sus. Zumzetul elicopterului se îndreaptă în direcția asta, se oprește deasupra capetelor lor și coboară. Pilotul italian sare din carlingă, aleargă spre foc și cele dintâi cuvinte ale lui sunt:

– Unde-i Eriksen? De o săptămână vă căutăm. Unde-i acum? Într-o zi, săptămână trecută, l-am visat toți în stație. Nu mai speram să vă găsim în viață, însă el – așa cum îl visasem – ne arăta cu încăpățânare un anumit loc pe hartă... Unde-i el?

Seelingen tace. În beznă lucesc, mari și îngrozitori, ochii lui Carlson, cuprinși de friguri.

După aproape o lună, în buletinul Institutului internațional de fiziologie a sistemului nervos apăru o scurtă comunicare:

„Ca rezultat al unor îndelungate cercetări, în care a pierit colaboratorul nostru Dr. Mark Eriksen, s-a descoperit o nouă varietate din alcaloidul telepatin. Substanța descoperită are un efect deosebit asupra unor centri ai encefalului. Cercetările continuă”.

Svetoslav Slavcev

Sorții

Suntem trei, Ina, Artur și eu. Stăm, ca în fiecare seară, în colțul nostru de lângă tabloul alb al astrofonului. Deasupra noastră, din ochii de sticlă ai sălii se strecoară o lumină portocalie. La stânga e Artur. S-a așezat adânc, aproape scufundându-se în fotoliul său, și de aici îi văd numai chipul slab și inteligent care acum pare îngândurat și parcă străin. Ina e în fața mea, aplecată spre ecranul astrofonului. O șuviță de lumină albăstruie tremură pe degetele ei, îi inundă profilul gingaș și-și joacă reflexele de jur împrejur. Nimeni nu spune nimic, ca și cum aici numai lumina asta moartă ar fi singura care dă semne de viață. Se aude zgomotul surd al emițătorului, după aceea se furișează un sunet plângăreț și subțire. Ina își reazemă fața în palme și ascultă îndelung.

– Lasă, Ina! îi spun. Știi bine că n-are sens.

Nu răspunde în nici un fel, însă nici cu nu mai am ce adăuga. S-a spus de zeci de ori tot ceea ce era de spus și Ina știe asta mai bine decât mine și Artur. Ascultăm un semnal. E un semnal de neînțeles pentru noi, izvorât din profunzimile lumii siderale. A fost un timp când încercam să-i descifrăm sensul. La început ni se părea că răspunsul se întrevede în vocile calme ale instalațiilor cibernetice, care comunicau că semnalul vine din constelația Perseu. „Mai dați-ne date, deslușiți semnalul!” stăruiam noi. Creierele electronice precizau supuse coordonatele, demonstrau că numai ființe raționale puteau să trimită asemenea unde radio dirijate. Mai mult nimic. Ne chinuiam punându-ne tot felul de întrebări, ne agățam de firele subțiri ale supozițiilor și împleteam din ele ipotezele cele mai extravagante. Speranța alterna cu lipsa de certitudine, iar după aceea în sufletele noastre se strecură cu încetul amărăciunea neputinței.

Acum totul e de prisos: după câteva ore vom zbura spre Pământ. Ne așteaptă o cale de opt ani pământești. Opt ani împreună. Vom sta de vorbă, poate o să râdem și fiecare din noi va vedea pe fețele celorlalți doi cum neîmpăcata remușcare adâncește o cută după alta. Remușcarea că am abandonat cea mai mare descoperire a noastră, pentru care, de fapt, și merita să trăim.

– Nu te mai chinui, Ina! îi spun din nou. Am înregistrat sunetul și cei de pe Pământ îl vor descifra. Crede-mă, asta nu e puțin.

În realitate, nici eu nu știu dacă e puțin sau mult. În ce ne privește, am făcut cu adevărat tot ceea ce ne-a stat în putere. Și astăzi am în fața ochilor fața palidă, nerasă, a lui Artur, care zile în șir a încercat să transforme unda recepționată în alt gen de energie. Într-un timp am crezut că izbutisem. Asta s-a întâmplat când am transformat unda în biocurent. Ședeam ore întregi în camera bioelectronică cu căștile de recepție pe tâmple. De două ori mi s-a părut că văd culori și conture. N-a ieșit nimic. De două ori Artur și Ina m-au târât din camera obscură pe jumătate mort. Însemnarea pe banda bioelectronică arăta, într-adevăr, niște culori, însă puteam să credem? Despre ce anume vorbeau aceste culori? De ce recepționarea lor era primejdioasă? Nu, nu găseam nici un răspuns. Ne-am hotărât să întrerupem încercările. După aceea, nu ne-a rămas decât să urmărim aparatele care înregistrau sunetul și să ne consolăm că pe Pământ alții, mai ingenioși decât noi, s-ar putea să-l descifreze. Consolare frumoasă, însă absurdă, deoarece am ajuns să urâm și semnalul, și pe noi înșine, și chiar acea parte din noi care urma să fie inclusă în descoperire. Mă gândeam uneori că nu-i decât egoism. Dar cine ar fi îndrăznit să ne învinuiască de egoism pe noi, niște oameni care ne-am irosit viața prin planetele îndepărtate, în folosul științei?

Destul cu această stare de spirit! Trebuie să zâmbesc. Nu în felul acesta, e prea sumbru. Acum da, e mai bine. Mă ridic.

– Am stat destul! Mai avem de făcut ceva înainte de plecare, nu-i așa, Ina?

Ina tresare. După aceea își dă repede seama ce am întrebat-o. Se ridică. Da, o ultimă verificare a instrumentelor de radiolocație din rachetă. E timpul.

Artur se scoală anevoie din fotoliu. Se oprește, ca și cum ar vrea să spună ceva, dar se mulțumește să facă un gest cu mâna și pornește. Marea ușă argintie alunecă fără zgomot, se deschide în fața lui și-l înghite. Da, a fost mai bine că a tăcut.

Afară e noapte. O noapte stranie dacă o putem numi așa. Dincolo de orizont, pe cerul negru, apun doi sori. Unul mare, portocaliu, și altul gri-albăstrui. Odată, pe când eram copil, visam asemenea orizonturi și sori de acest fel și chiar și acum, în tot timpul acestor trei ani petrecuți aci, nu mă pot descotorosi de senzația că visez. În jurul nostru nu există nici o linie ondulată. Stânci ascuțite, croite fantastic, par să fi înghețat strigând spre cer. Prăpăstii căscate cu hăurile lor întunecate spre adâncurile Universului. Și stele. Neprietenoase, parcă tăiate din bucăți de metal rece ca moartea. M-am îngrozit numai la gândul că acolo, undeva, în constelația lui Perseu, a existat sau mai există și astăzi o inteligență vie care cheamă în infinit. Douăzeci de mii de ani a străbătut lumina acestui apel. Și a dat peste noi trei, pe această planetă sălbatică din sistemul Lebedei beta. În zadar ne-a întâlnit. N-avem încă pregătirea să-l înțelegem. Suntem niște oameni obișnuiți – trei oameni dintr-o stațiune obișnuită de gravimetrie.

Mă întorc. Pe platoul din spatele nostru strălucește, cu o dulce lumină verzuie de smarald, cupola stațiunii. Niciodată nu m-am gândit că-mi va fi așa de greu s-o părăsesc. De ce omul își lasă mereu o parte din ființa sa în lucrurile cu care a trăit?

Pornesc din nou după Artur și Ina. El merge în frunte, ea în urma lui. Ascult în microfon respirația ei, îi văd silueta micuță cum pășește pe povârniș și mă gândesc la ceva ce nu i-am spus niciodată, și anume, cât îmi este de dragă... N-am înțeles dintr-o dată acest lucru. În primele zile când astronava expediției „Orion” i-a adus aici, pe ea și pe Artur, mă cam irita purtarea ei taciturnă concentrată, obiceiul ei de a-și netezi nervos fruntea cu palma, atunci când era emoționată. După aceea m-am obișnuit. Mai târziu, într-una din zile, mi-am dat seama surprins că-mi vine tare greu când Ina lipsește de lângă mine. Să fie asta dragostea? Nu știu!

Și Artur o iubește. De copii au crescut împreună în astronava „Orion”, și faptul că Ina își va lega viața de viața lui pare cu totul firesc. Pare numai! Câteșitrei vorbim lesne despre orice altceva, neîndrăznind să spunem însă principalul: că amândoi, atât eu cât și Artur, o iubim pe Ina. Și tace și ea.

– Atenție, spun la microfon, am să vă ajung numaidecât. Mă duc să deconectez condensatorul gravitațional. Dar, în fond, de ce ar trebui să vin cu voi? Verificați racheta singuri și am să vă aștept aici la întoarcere.

În dreapta, la o sută de metri, sub o stâncă se profila, întunecată, construcția unghiulară a condensatorului. Un om care n-ar fi în temă nu și-ai putea închipui că acestei construcții cenușii, neatrăgătoare, noi îi datorăm viața noastră de aici. Condensatorul țese mult deasupra noastră cuirasa invizibilă a unui câmp de forță. Această cuirasă ne apără de radiațiile gama ale soarelui gri-albăstrui, care altfel ne-ar fi ucis numai în câteva ore. Rezervele noastre de energie erau pe sfârșite și acest fapt ne zorea să ne luăm zborul. De altfel și sarcinile pentru care ne aflam aici le-am dus la bun sfârșit. Toate sarcinile. Afară de una: cea neprevăzută. De ce se întâmplă adesea că neprevăzutul ocupă locul cel mai important în viața noastră? Nu, nu vreau să mă mai chinuiesc cu asemenea probleme! Noaptea asta e cea din urmă pe care o mai putem petrece aici. Mă voi elibera de îndoielile inutile și vom decola. Numai peste opt ani am să văd iarăși Pământul! Cerul albastru, marea albastră, verdele câmpiilor și al pădurilor... Numai după opt ani!

Ușa grea se deschide. Intru. Nu știu ce-ar putea să creadă Ina și Artur dacă le-aș spune că pentru mine aparatele sunt ca niște ființe vii. S-ar putea ca acest sentiment să-mi fi rămas de la studiul medicinii. Deseori am observat că fiecare știință îi dă omului, în afara cunoștințelor exacte, încă ceva. E greu de spus ce-anume, însă medicina pare că dă o astfel de înțelegere oamenilor despre oameni, încât însuflețește chiar și lucrurile. Cât de nefericiți au fost străbunii noștri acum două, trei veacuri când, constrânși de condițiile de atunci, socoteau că omul trebuie să se mărginească la un domeniu îngust al științei, să-și cunoască numai meseria „sa”. Străbunii aceia ai noștri nu și-ar fi putut închipui câtuși de puțin la ce a dus stabilirea oamenilor pe alte planete, la ce salt în gândire!

Mie însumi îmi lipsește însușirea principală pe care trebuie s-o aibă un cosmonaut. Nu sunt un om. sever și prea ferm. Judec exagerat de mult: n-aș putea, la nevoie, să mă jertfesc cu sânge rece sau să-i jertfesc pe tovarășii nici. Chiar și acum, când ating maneta centrală a condensatorului și o deplasez, încerc sentimentul că mă despart de un prieten. Zumzetul slab și egal încetează. Se aprinde un mic bec roșu, iar puțin după aceea se stinge și el. Ies afară grăbit.

Dar Artur și Ina se înapoiază. Totul e în ordine. Rămâne să mai luăm din stațiune înregistrările ultimelor semnale și unele lucruri mai mărunte. După aceea, startul!

De data aceasta, eu sunt primul la rând. Intrăm în stațiune unul după altul, apoi în camera ermetic închisă, unde ne scoatem numai căștile; nu mai e timp, trebuie să ne grăbim. Coridorul. Ușa sălii astrofonului se dă în lături. Eu...

Stau în sală și sunt nedumerit. S-a întâmplat ceva aici. Simt acel ceva înainte de a lua cunoștință de el. După aceea încep să înțeleg. E de necrezut, așa ceva nu se poate întâmpla! Și totuși este. Sunetul ascuțit și plângăreț al semnalului s-a transformat într-o melodie înceată. O melodie stranie, deosebită.

Artur își vine în fire. El aleargă spre camera bioelectronică, iar noi după el. Intră, mâinile îi tremură și trebuie să-l ajut să-și fixeze casca pe cap.

Trece un minut. Lângă mine Ina răsuflă din greu. Ochii lui Artur sunt larg deschiși.

– Văd... Îngână el, îi văd... sunt ei... Îi aud...

Îi prind din zbor fiecare cuvânt cu o bucurie sălbatică. Am izbutit, în cele din urmă! Cât de simplu a fost totul și cum de nu ne-am dat seama! Piedica ne-a fost condensatorul. Îndată ce l-am deconectat!...

Un gând de neliniște își croiește drum spre conștiința mea. Caut să-l strivesc, însă el devine tot mai clar, ucigător de limpede. Condensatorul? Va să zică noi putem descifra semnalul în camera bioelectronică numai când condensatorul nu funcționează! Bine, dar și așa el este oprit, pentru că nu mai dispune de energie. Iar noi nu mai putem rămâne aici, nu putem! Trebuie să ne luăm zborul îndată, să fugim de aici, fiindcă altfel soarele gri-albăstrui ne va ucide!

Bucuria se frânge într-o asemenea disperare, că-mi vine să țip de durere. După aceea îmi năvălește în minte, fulgerător, alt gând. Dar dacă cineva dintre noi ar rămâne aici? Semnalele trecute prin creierul lui se vor înregistra pe banda bioelectronică. Dacă se va cupla și astrofonul, imaginile și sunetele vor fi retransmise pe Pământ descifrate. Dar și acest lucru e imposibil. Înseamnă ca unul din noi să fie condamnat... E oare imposibil?

Iau cu forța casca de pe capul lui Artur și-l scot afară din cameră. El se clatină pe picioare, fiindcă nu și-a venit încă în fire.

– Așează-te! îi spun. Stai jos, te rog! Vreau să-ți spun ceva important. Te rog, Art, liniștește-te!

Artur se așază și încet, încet, își revine. Ina stă în picioare. Fața ei pălește, degetele ei caută speteaza scaunului. A înțeles totul. Da, Ina, ceea ce gândești e pe de-a-ntregul adevărat!

– Ascultă, Art, încep eu (numai de nu m-ar trăda vocea), uite cum stă treaba în condițiile de acum (ce prostii spun!)... Ascultă-mă bine, e clar că semnalul se transformă în biocurent numai la o tensiune gravitațională joasă. De unde puteam ști acest lucru? Condensatorul ne-a împiedicat tot timpul. Așa că mă înțelegi...

Ina face câțiva pași și se așează în fața astrofonului. Fața ei a căpătat paloarea morții. Eu însă n-am timp să mă gândesc la ea. Trebuie să spun lucrurilor pe nume până la sfârșit.

– Unul din noi trebuie să rămână aici. Art... unul din noi. Altfel nu se poate. Tot ceea ce am înregistrat până acum nu face doi bani. Unul din noi va trebui să rămână. Tot ceea ce va vedea și va auzi se va înregistra pe benzile bioelectrice și în felul acesta va parveni umanității. Se va înregistra în timp ce va răsări soarele gri-albăstrui și alte câteva ore după aceea... mă înțelegi, nu-i așa, Art?

Pe tâmplele lui Artur încep să se umfle două vine. El însă se stăpânește. Știe să se stăpânească minunat, naiba să-l ia! Sunt chiar invidios pe stăpânirea lui de sine. Singurul lucru care-l trădează sunt aceste vine de la tâmple. Se uită la Ina și e gata să spună ceea ce trebuie. Și o spune:

– Dă-mi voie să rămân eu.

Un țipăt. E țipătul Inei. Sufocată, spune ceva fără noimă:

– ...Nu! Nu tu... El știe... eu trebuie să fiu aici...

Am înțeles, Ina. Ți-ai mărturisit alegerea. Alesul dintre noi doi este Artur. Acum e rândul meu să mă stăpânesc

– Am să rămân eu. Vă ordon să porniți!

Nu, n-a ieșit bine... Artur tace, apoi izbucnește. Uitați-vă la mine cât de viteaz sunt! N-o să-ți meargă! Nu e logic!

– Acuma și tu, Artur! De ce cauți logică peste tot? Trebuie să găsesc o soluție, trebuie! N-avem timp. Cineva trebuie să rămână aici... Și atunci zic și eu ce-mi trece prin cap: uite ce e, propun... să tragem la sorți!

Ar fi absurd să procedăm așa, știu! În felul acesta și-ai rezolvat oamenii problemele pe vremuri, când erau dezarmați în fața naturii, lucru care nu ni se potrivește nouă stăpânilor Universului. Nu pot să-mi dau seama cum ss procedez mai departe, însă altă ieșire nu văd.

Artur zâmbește nervos:

– Ce idee!

– Gândește-te! stărui eu. E totuna cine rămâne aici. O întâmplare oarbă ne-a pus în situația asta. Să-i facem față cu demnitate și tot printr-o întâmplare! În felul acesta, iraționalul devine rațional.

Artur mă privește atent. În ochii săi căprui încep să palpite scântei. Evident, ideea începe să-i surâdă. Și totuși omul acesta, îmbibat de rațiune, nu o poate accepta. Da, Artur, oamenii de aceea sunt oameni, pentru că și într-o situație fără ieșire pot să-și bată joc de destin.

– Prea împingi lucrurile până la absurd... spune codindu-se Artur, iar pe obrazul lui subțire se furișează un zâmbet schimonosit.

– Totuși el are dreptate, Artur! se aude glasul Inei. Eu una sunt gata!

Ina, care și-a revenit, se ridică și vine lângă noi. Ochii îi ard și din nou își freacă fruntea cu palma. Nu vorbește nimeni. Melodia stranie, puțin tristă, se împrăștie din astrofon și umple cabina. Avem impresia că plutim.

Artur tace și el. Așadar, și el e de acord. Îmi scot carnetul, rup din el trei file și mă întorc cu spatele, ca să notez o cruciuliță pe una din ele. Le împăturesc și le strâng în pumn. Mă întorc spre ei și le întind palma. În fața lor stau trei lozuri, trei destine.

– Pe una din file este o cruciuliță. Trageți. După un vechi obicei, ultimul loz este al meu.

Artur nu mai stă pe gânduri. Pentru el, ceea ce s-a hotărât odată rămâne hotărât. Întinde mâna și își ia un loz. Îl deschide, fila e albă. Eu unul pur și simplu nu pot să-mi dau seama care sunt simțămintele lui Artur în clipa asta. În schimb, pupilele Inei sunt larg deschise. Întinde mâna ca un automat și apucă un loz. Îl deschide. Fila e tot albă.

Eu nu mai desfac lozul meu. E inutil. Ne putem închipui fiecare ce conține. Îl mototolesc și-l arunc.

– Vedeți și voi! zic atunci, fiindcă nimic altceva mai bun nu-mi vine în minte.

Artur privește undeva, în lături. E prima dată când îl văd nehotărât. Nu-i vine să creadă nici acum că totul s-a putut hotărî așa, într-un mod, după dânsul, lipsit de logică. Cu siguranță că-și reproșează gestul de a fi consimțit. Nu te mai chinui, Artur! Soarta știe pe cine alege. Și acum plecați...

– Plecați... îmi repet gândurile în cuvinte: nu mai e timp.

Deodată, îmi dau seama că vorbesc necugetat. Cine n-are timp? Pe ei îi așteaptă o întreagă veșnicie de viață și fericire. Eu, eu sunt acela care n-am timp. Ei însă nu și-au dat seama de nimic. Ina, cu buzele strânse, se duce spre astrofon. Ce stranie asemănare e între ea și această melodie îndepărtată! Amândouă sunt suave și imateriale. Întinde mâna spre pupitrul astrofonului, apoi o lasă jos. Se întoarce.

– Să plecăm... toți împreună... spune ea șovăind.

Nu-i răspund. Ce-mi propui tu mie, Ina? Viață? Îți dai seama însă ce fel de viață? Nu numai eu, dar tustrei vom înceta să mai fim oameni.

– Haide, le spun, veniți la mine.

Artur mă privește. Ce ochi are! Cu totul schimbați, ceva bătrânesc radiază din ei, antic și sumbru. Noi însă... adică eu nu mai am timp.

– Adio, Ina. Adio, Artur.

Am spus tot ce trebuia spus. Nici nu știu cum își iau rămas bun oamenii în asemenea ocazii. Le întind mâinile. Îmi vine tare greu. Nu pentru altceva, nu mă gândesc la ceea ce mă așteaptă, pur și simplu mi-e greu că n-am să-i mai văd.

Artur se întoarce și pornește primul. Nu vrea să-i citesc durerea pe față. Ina își mușcă buzele și pornește încet după el. Ina! Nici tu, Ina, nu-ți dai seama! Îl iubești, Artur e un om minunat, un prieten credincios până la moarte! Vor trece zile și ai să te gândești tot mai mult la celălalt, care a rămas aici și care, de mult, a încetat să mai existe. Și ai să începi să-l iubești pe el, pe celălalt, care-i o umbră. Nici tu nu poți să-ți dai seama încă ce infern are să fie atunci. Artur te va înțelege și va suferi. Mă doare mult pentru voi, dragii mei.

S-au dus.

E atâta liniște! Am rămas singur. Eu și melodia. Mai vreau câteva minute, numai câteva minute pentru mine însumi, am acest drept. Vreau să-mi imaginez ceva frumos, înainte de a pătrunde acolo...

Luna... Luna a răsărit de multișor. Se simte un miros de rășină, de pământ și de încă ceva dulce, îmbătător ca un vis. Merg pe o cărare pădureață presărată cu ace de brad. Cărarea șerpuiește, pe alocuri umbrele brazilor o apasă, mai încolo coroanele dese se desfac. Sub lumina lunii, acele de brad ce acoperă cărarea sclipesc. Merg și am impresia că nu sunt eu cel care merge pe cărare, ci altul, care a hălăduit pe aici cu mii de ani în urmă. Un om care nu are nume.

Ajunge! O ultimă privire în jurul meu. Acolo, pe podea, lângă astrofon, stă aruncat un mic ghemotoc de hârtie mototolită. E lozul meu. În tot Universul sunt singurul care știu că și acest loz este tot atât de alb și curat ca și lozurile celorlalți doi. N-am pus cruce pe nici una din file. Mi-am jucat splendid rolul, ultimul meu rol.

Adio, Pământ! Te-am iubit atât de mult... atât de mult te-a iubit un om...

Adio!

Ivan Vîlcev

Omul care caută...

Raportul

Comandantului de serviciu al grupului de salvare.

Semnalul de alarmă a fost lansat la ora 17 și 32 de minute.

În fața intrării punctului central de comandă am ajun după 46 de secunde, însă panourile de protecție erau lăsate Cu ajutorul unui perforator electric am făcut o breșă într-unul din ele și am pătruns în sală. Înăuntru era întuneric și aparatele nu funcționau. Lângă pupitrul principal distrus de o bucată mare de beton, l-am găsit în stare de inconștiență pe profesorul Viktor Gancev. L-am încredințat fără întârziere grupului sanitar.

Pe pictorul Zahari Petrov l-am găsit încolăcit între cablurile rupte din spatele pupitrului principal. În timp ce îl scoteam de acolo și-a venit în fire, dar apoi, înainte de a-l încredința sanitarilor, și-a pierdut cunoștința din nou. În minutul șapte a sosit prima unitate a comandamentului central de salvare, după care am primit ordinul să mă deplasez împreună cu soldații din grupul meu la punctul de dezactivizare.

Căpitan Vaklinov

Viktor

– Aș!... Asta-i imposibil!

Cuvintele mele nu i-au făcut impresia așteptată. Mă uitam la el și, după cuta persistentă de pe fruntea lui, am înțeles că nu va ceda.

– Înțelege, e imposibil! Facem experiențele de probă... am început eu din nou. Iar astăzi ne așteaptă o experiență deosebit de periculoasă. În sala comenzilor am să stau numai eu... Toți ceilalți colaboratori vor urmări experiența din punctul de telecomandă... Într-un cuvânt, nu se poate să asiști!

– Ceea ce vreau eu nu e un capriciu, răspunse liniștit Zahari. Îți amintești ultimul meu tablou?...

– „Culegătoarea de trandafiri”? Mi-o amintesc perfect: fundal – silueta întunecată a Balcanilor, în față – câmpul acoperit de roze, iar în mijlocul lui – o fată gingașă, aplecată deasupra unui arbust de trandafir... Mi-a plăcut foarte mult.

– Ți-a plăcut, nu-i așa? Zahari zâmbi rece. Uiți însă un mic amănunt: asta e ultima mea pânză bună...

Tăcu, scoase din buzunar câteva tuburi de lemn, le potrivi într-un lung țigaret oriental și începu să fumeze. „Acum o să scoată nori de fum și o să tacă, m-am gândit eu. E de efect!” Foarte curând însă Zahari reluă vorba.

– Acum trei ani am proiectat un tablou nou... Dacă am să-l pictez vreodată, am să-l numesc „Omul care caută”... La început credeam că o să-l fac lesne, însă treaba nu mergea de fel. Cu toate astea continuam să caut cu încăpățânare. Nu părăseam atelierul cu săptămânile. Pictam într-una, însă de pe pânză mă priveau niște ochi lipsiți de expresie. Acum îmi dau seama că, pur și simplu, nu eram copt pentru acest tablou, însă pe atunci îmi priveam insuccesul dintr-un unghi foarte tragic. Din fericire, ceva m-a atras spre operele vechilor maeștri. Le examinam zile întregi și căutam în ele răspunsul la întrebările care mă frământau. Are să ți se pară poate o naivitate, însă tocmai atunci m-a fulgerat ideea firească și simplă că trebuie să mă duc printre oameni și acolo să găsesc prototipul tabloului meu. „Omul care caută”... Și ce-am mai umblat! M-am dus printre piloți, printre marinari, am lucrat în mină, mi-am petrecut o vară printre ciobanii de pe cele mai înalte pășuni alpine, am cutreierat uzinele... peste tot am încercat o bucurie imensă. Acum îmi port eroul în mine. Cunoști acest simțământ? Îți dai seama cât de chinuitoare este așteptarea?... De aceea am nevoie acum doar de un mare impuls, de o emoție puternică, am nevoie chiar și de riscul pe care-l prezintă experiența dumitale, ca să pot vedea imaginea pe care o caut...

– Tocmai că n-ai să prea vezi nimic!... Or să scapere câteva becuri de diferite culori, acele indicatoare or să tremure nițel pe scala aparatelor, și eu am să apăs câteva butoane pe pupitrul de comandă. Asta-i tot! Te rog să mă crezi, în filmele de popularizare științifică poți vedea mult mai mult.

– Lasă astea, Viktor. Hai să mergem!

– Să mergem, consimții eu în cele din urmă. N-avea sens să mă încăpățânez. Nu puteam să-i refuz nimic lui Zahari, și el știa bine lucrul acesta. Ne-am dus în sala comenzilor. Acolo l-am condus în fața unui dulap mare electronic montat lângă pupitru.

– Faceți cunoștință: Kio.

Dar Zahari nu m-a înțeles.

– Kio este operatorul nostru cibernetic, i-am explicat eu și am conectat instalația. Becurile de semnalizare, de culoare verde, scânteiară vesel. Vezi, acuma Kio raportează: „Sunt gata de lucru!” Azi va acționa el, iar noi o să fim numai spectatori. Când am făcut experiențele prealabile, și am încercat acceleratorul în tot felul de regimuri, Kio a urmărit și înregistrat totul în memoria lui electronică. Astăzi va da „examen”, o să-l punem să facă singur o experiență de control. În procesul-verbal al experienței, sarcina e înscrisă așa: „Găsirea celui mai potrivit regim de lucru pentru accelerator și obținerea de particule accelerate cu energie maximă”. Mai târziu, Kio are să ne înlocuiască de tot și are să facă el singur cercetările pentru care noi n-o să-i mai dăm decât un program foarte general... Dar nu cumva toate astea sunt prea complicate pentru dumneata? Poate că amănuntele nu te interesează...

– Spune mai departe!

– Bine! L-am denumit „optar”.

– Pe cine?

– Acceleratorul. Văzut de sus, seamănă, într-adevăr, cu un opt uriaș. La stânga și la dreapta noastră, dincolo de pereții sălii, sunt două camere gigantice de accelerare în formă de inel. Cu ajutorul unor tunuri cu ioni sunt bombardate în canalele lor snopi de particule elementare. Când particulele obțin viteza necesară, câmpul magnetic se detașează, ele se rup din drumul lor circular și se ciocnesc într-o cameră de încercare cu o forță imensă. Energia acțiunii reciproce este pur și simplu îngrozitoare!... De această cameră ne despart pereți de plumb și beton, groși de câțiva metri. Putem observa însă pe ecranul televizorului tot ceea ce se întâmplă în ea... E într-adevăr o mașină minunată. Chiar la experiențele preliminare am izbutit să obținem toate particulele cu încărcătură negativă cunoscute până acum. Și cât se poate de lesne. Știi, când stau în fața pupitrului, încerc simțământul că pictez în spațiu,.. Însă în locul pensulelor tale, iremediabil îmbătrânite, țin în mâini ceva mult mai tare: niște puternice câmpuri de forță și fluxuri de particule accelerate...

– Lasă pensulele mele în pace. Zahari se retrase supărat de lângă pupitru. S-au uscat de mult.

Am înțeles ca-l lovisem în amorul lui propriu, dar nu mai era timp de explicații. Trebuia să începem „examinarea lui Kio”. Am stabilit legătura cu pupitrul de comandă de la distanță și, după ce mi-am dat seama că și acolo era totul gata, am conectat operatorul la circuitul comenzii. Astfel a început experiența, însă nu așa cum mă așteptam. Mai întâi, Kio ridică tensiunea câmpului accelerator, iar după aceea începu o continuă creștere și reducere a puterii sale – pesemne că era în căutarea regimului optim de lucru. Treptat, în aceste oscilații a început să se simtă o oarecare regularitate. Ele se transformară după câteva minute într-un adevărat ritm, din ce în ce mai puternic. Eram cu ochii în patru, dar n-am intervenit. Kio continua să trezească toată enorma putere ascunsă în accelerator... Ecranul de televiziune al camerei rămânea pustiu, deși aparatura arăta că energia particulelor încărcate este cu mult mai mare decât cea prevăzută. Ceea ce se petrecea era cu totul neașteptat!

Curând după asta, începură să se petreacă în sală unele fenomene ciudate. Apăru un nimb luminos de culoare albastră, care peste puțin dispăru, înlocuit de mici luminițe rătăcitoare. Din timp în timp acestea creșteau, luau contururi neobișnuite, apoi dispăreau cu totul. Dinspre inelele de accelerație se auzea un huruit nemaipomenit și toată clădirea se cutremura de vibrații puternice. Acum, când recapitulez din nou în minte fiecare minut al acelei zile fatale, mă întreb mereu: Poate că în clipa aceea trebuia să întrerup experiența?... Atunci simțeam ca prin ceață că Kio a găsit ceva nou: un regim de rezonanță al accelerării și voiam să-i dau posibilitatea să-l dezvăluie pe deplin. La punctul de telecomanda colaboratorii mei urmăreau experiența. Automatele înregistrau totul. Nimic din experiența noastră n-avea să se piardă și de aceea voiam s-o duc până la capăt. Iată de ce, când Kio a dat semnalul cu acest sens: „Am intrat într-un regim nestabil. Am nevoie de ajutor!” nu m-am amestecat. N-am întrerupt experiența. Nici Kio n-a găsit de cuviință s-o întrerupă... Atunci în sală apăru din nou nimbul albastru. Peste puțin el se concentră într-o mică sferă strălucitoare care începu să crească încet. Când sfera umplu încăperea, scufundându-se apoi în peretele gros de plumb, și se acoperi de un nor de aburi gălbui... Ultimul fapt pe care mi-l pot aminti este pârâitura peretelui de beton. O bucată imensă se desprinse din el și zbură spre mine. După aceea se făcu întuneric...

Zahari

– Cum s-a întâmplat asta?... Trebuie să-mi amintesc! Trebuie să refac totul în memorie... Cine a fost înainte de toate? Poate că vitejii aceia din grupul de salvare? Dar înainte de asta a mai fost și altcineva. Poate Viktor?

Niciodată n-a fost în stare să mă refuze. Nici de rândul acesta n-a putut... A rămas resemnat îndărătul pupitrului de comandă și pentru mine a fost o adevărată satisfacție să observ chipul lui delicat și mobil, să urmăresc mișcările îndemânatice ale mâinilor lui.

După aceea a început experiența și totul s-a desfășurat foarte repede. Simțeam că ceva nu e în regulă. Vuietul neclar ce se strecura prin pereții sălii, poziția încordată a lui Viktor cu ochii strălucind anormal – totul îmi sugera că se petrece ceva neobișnuit. Cu toate acestea, când din perete s-a rupt o bucată imensă de beton, iar sfera irupse prin deschizătura formată, eram cu totul nepregătit pentru ceea ce a intervenit în următoarele câteva secunde. Bolovanul imens căzu peste pupitru, iar Viktor se prăbuși la pământ. Lumina se stinse în sală, sirena începu să șuiere... M-am repezit orbește spre locul unde căzuse Viktor, însă înaintea mea s-a ridicat sfera înconjurată de un nimb albastru. Se legăna ușor în aer și descriind zigzaguri line se apropia de mine din ce în ce mai mult.. Am început să merg de-a bușilea pe podea, însă sfera era pe urmele mele... Cât a durat această urmărire ciudată?... Deodată ceva ascuțit mi se înfipse în umăr. Am pipăit lucrurile din jurul meu și am înțeles că mă găsesc lângă pupitrul distrus. Aici m-am încurcat în cablurile rupte, sfera m-a ajuns și s-a atins de pieptul meu...

În clipa, următoare mi-am pierdut cunoștința...

...Când mi-am venit în fire, zăceam pe o suprafață sticloasă de culoare verzuie. O inexplicabilă lipsă de voință mă țintuia locului. Aș fi vrut să dorm fără să mă mai gândesc la nimic, dar o voință străină îmi ordona imperios să mă scol și să pornesc. Am ridicat capul și am privit în jur. Mă înconjura o întindere nemărginită și tristă, acoperită cu mici cristale albe ca zăpada. Asta-i zăpadă! mi-am zis eu, cine știe de ce. Deși pare să fie cu totul altceva. La o mică înălțime deasupra mea, goniți de vânt, treceau în zbor nori groși de culoare portocalie. Fâșia cu aspect de sticlă, pe care tot mai zăceam, spinteca șesul și se pierdea la orizont. Nu mă întrebam de ce mă aflu aici. Nu mai exista pentru mine nimic decât voința străină care-mi dicta să merg. Am încercat să mă ridic, însă o durere ascuțită îmi străpunse pieptul. Am rămas culcat. Atunci pe dinaintea privirii lăuntrice a conștiinței mele tulburate au început să se perinde viziuni stranii...

La început am văzut panglica pustie a șoselei. După aceea, deasupra ei apăru un mic nor cenușiu care a început să crească, să se îndesească și să capete conturul unui om... Omul acesta eram eu!

Apoi imaginea fu înlocuită de alta. Apăru o imensă sală cu aparate. În fața pupitrelor de comandă, pe un ecran mare și fosforescent, stăteau trei tineri emoționați. Nu erau oameni tereștri. Înalți, bine făcuți și sprinteni, aveau o ținută degajată. Pe chipurile lor înguste și alungite sclipeau niște ochi imenși, plini de o neliniște reținută. Pe ecran, am văzut din nou, în fața lor, șoseaua și imaginea mea, stoarsă de puteri, culcată pe ea. Trăiam o tulburătoare dedublare. Știam că zac pe șosea, dar mă observam pe mine însumi ca un spectator obiectiv. Totuși n-aveam timp să analizez acest simțământ. S-a deschis o ușă laterală și în încăpere a intrat grăbit un moșneag cu o față întunecată și zbârcită. Și-a fixat asupra mea ochii săi neobișnuit de inteligenți... Treptat, expresia lor încordată dispăru și ei începură să lucească prietenos și cald. După aceea, el se întoarse și cu un gest larg arătă spre fundul ecranului... Imaginea mea dispăru de pe ecran și, acolo unde arăta mâna lui, se iviră deșerturi imense, acoperite cu cristale albe. Deasupra lor se ridicau niște turnuri gigantice de zăbrele, iar pe pojghița de culoare portocalie a norilor treceau ca niște săgeți aparate de zbor neobișnuite. După aceea au apărut contururile neclare ale unui oraș, construit dintr-un metal albăstrui. Era alcătuit din cupole uriașe, orânduite în șiruri regulate. Apoi una din cupole s-a întredeschis și am văzut că este numai acoperișul unei imense clădiri subterane. Atunci se porni un încântător du-te vino prin sălile și coridoarele subterane ale acestui oraș neobișnuit. Treceam pe lângă mașini necunoscute, pe lângă pupitrele unor aparaturi complicate, pe lângă bazine de înot limpezi, prin sere imense inundate de o lumină albastru-violetă. Dar nici asta n-a ținut mult. Mă simțeam din ce în ce mai rău și o ceață purpurie începu să-mi împăienjenească vederea. Mi-am luat ochii de la ecran și ultima imagine văzută a fost aceea a bătrânului care-și întindea mâinile spre mine pentru rămas bun. După aceea m-am scufundat undeva în adânc și întunericul a învăluit totul.

Mai târziu simții că cineva mă scutura brutal. Deschisei ochii și văzui aplecați asupra mea trei inși îmbrăcați în scafandre.

– Tovarășe căpitan! spuse cu o voce sonoră unul din ei, tăiați cablul și o să-l scoatem mai ușor.

Se auzi un țăcănit metalic ușor, apoi m-am simțit tras cu putere în sus și mi-am pierdut din nou cunoștința.

Zahari și Viktor

Stăteau tolăniți în iarbă și fiecare aștepta ca să înceapă celălalt.

Nisipul de pe aleea apropiată scârțâia sub picioarele convalescenților, care-și făceau plimbarea matinală. Prin gardul viu, tuns egal, se zărea clădirea albă a sanatoriului. Zece zile stătuseră aici ca să se însănătoșească definitiv. În timpul acesta au discutat numai despre chestiuni mărunte și neînsemnate. Acum fiecare aștepta ca celălalt să înceapă primul.

– Viktor!

– Te ascult.

Zahari își scoase țigaretul său oriental, indiciu sigur că era emoționat, și începu să fumeze. După aceea prinse a povesti. Întâi tulburat și nesigur, însă treptat glasul i se întări, devenind ferm și calm.

Viktor ascultă fără să-l întrerupă, cu sentimentul unei neliniști în continuă creștere. „Frumos delir! se gândea el. Pesemne nu și-a revenit încă de pe urma accidentului. Ar trebui să previn medicul.”

– ...Când mi-am venit în fire în odaia de spital și te-am văzut dormind liniștit în patul de alături, am simțit o mare ușurare. Al doilea gând al meu a fost: Viktor are să lămurească totul. Ei, acum vreau să-ți aud părerea...

– Prostii!

– Nici nu mă așteptam la alt răspuns. În curând n-ai să mai gândești așa. Înainte de toate însă spune-mi ce era cu sfera aceea care ne-a expediat la sanatoriu?

– Nu se știe nimic sigur. Datele experienței încă se mai prelucrează. S-ar putea să fie un nor de gaz ionizat, dar s-ar putea să fie și altceva.

– S-ar putea să fie și altceva! Am să-ți amintesc aceste cuvinte... Ai observat, cred, că mi-am petrecut câteva zile în biblioteca sanatoriului? Ei bine, m-am pregătit pentru convorbirea asta. Voiam în prealabil să găsesc eu însumi o explicație oarecare. Acum ascultă-mă cu răbdare... Cunoști bineînțeles ipoteza lui Paul Dirac despre natura vidului absolut. El susține că vidul este un „ocean” nemărginit, bine umplut cu particule materiale ce au masă negativă și energie negativă. Aceste particule nu le putem nici simți, nici înregistra cu ajutorul instrumentelor. Când fizicienii au învățat să dea lovituri destul de puternice vidului, ei au început să scoată la iveală din el toate antiparticulele cunoscute până acum: pozitroni, antiprotoni, antineutroni și altele. Până aici ești de acord cu mine?

Viktor nu răspunse, doar făcu un semn nedeslușit din cap.

– Va să zică ești de acord!... Mai departe urmează problema de ce trebuie să credem că vidul este neorganizat și imobil? Mult mai corect ar fi să presupunem ca acesta e un întreg univers, asemănător cu al nostru, însă construit din corpuri care au masă și energie negative. Acest univers este și el în mișcare, în el se desfășoară diferite procese, se petrec transformări. Iar dacă admitem că în universul acesta timpul curge în direcție inversă față de noi, reiese că acolo sunt în vigoare legile fizice cărora li se supune și universul nostru.

Înțelegi, Viktor, s-ar putea ca pretutindeni în jurul nostru, poate chiar în noi înșine, să existe o altă lume, „cealaltă”, care sa fie întocmai de aceeași valoare cu a noastră. Numai că pentru noi acel „mâine” al ei este „ieri”, pe când pentru ea „ieri” al nostru e „mâine”. Aceste două lumi există una într-alta, fără să se influențeze, deoarece în raport cu cealaltă constituie o lume construită din materie negativă... Ai ceva de obiectat, Viktor?

Viktor făcu iar un semn nedeslușit cu capul.

– Merg mai departe!... Când Kio a trecut la efectuarea experienței, a izbutit să multiplice de câteva ori puterea acceleratorului. Chiar dumneata mi-ai spus lucrul ăsta. De ce n-am admite că în sală s-a format „altceva”, de pildă o mare cantitate de antiparticule... că sfera strălucitoare, care a distrus sala, a fost un nor de antiparticule!... Când sfera m-a atins, mi-am pierdut cunoștința. Ceea ce a urmat a fost oare un delir? Ce era acea lume nouă care s-a dezvăluit în fața mea? Și acei „oameni” neobișnuiți pe care i-am văzut acolo!... Nu, Viktor, n-a fost delir! Gigantica sarcină negativă a sferei m-a azvârlit în lumea „cealaltă”, în universul care populează vidul absolut... Asta e tot.

– Dar nu te-ai gândit cum te-ai întors în urma acestui fapt? Și cine anume te-a retrimis în lumea „astălaltă”?

– Nu știu! Lucrul acesta trebuie să mi-l explici dumneata.

– Nu vreau să explic nimic! Hai să întrerupem conversația asta fără sens...

Viktor încercă să se ridice, însă Zahari îl apucă și-l reținu cu forța. Privirile li se încrucișară, iar Viktor fu uluit de siguranța calmă pe care o citi în ochii prietenului său. „Nu cumva crede într-adevăr că a trăit toate astea? se gândi el. Totuși nu-mi face impresia unui smintit. O să-și revină.” Brusc, Viktor simți cum și neliniștea lui se evaporă. Îl cuprinse veselia și se prefăcu că vrea să scape din mâinile lui Zahari. Începură o adevărată trântă. Viktor era iute și sprinten, dar nu putea face nimic împotrivi puterii netăgăduite a prietenului său, care semăna cu un urs. Curând se trezi culcat, iar peste el stătea Zahari ținându-l zdravăn.

– Acum va trebui să-ți intre în cap câteva adevăruri, până să-ți dau drumul, începu Zahari. Voi profesioniștii sunteți niște conservatori înrăiți. Ipoteze noi, îndrăznețe, originale, și altele asemenea, numai noi, diletanții, putem imagina. Afară de asta, s-ar putea să fi delirat cu adevărat, însă în tot ceea ce ți-am povestit există prea multă logică ca s-o poți respinge așa de ușor. De aceea am să-ți dau drumul numai dacă-mi făgăduiești că te vei gândi în, mod serios la toate astea...

– Du-te naibii! mârâi Viktor sufocat și printr-o mișcare neașteptată izbuti să scape din strânsoare.

Cei doi prieteni se hârjoniră din nou prin grădină. Erau veseli și plini de voioșie. Puțin mai târziu, obosiți de trântă, se tolăniră din nou în iarbă. „S-ar putea ca Ei, locuitorii „antiuniversului” nostru, bătrânul acela și tinerii să mă fi aruncat „dincoace”... se gândi deodată Zahari. „Ar trebui să-i spun asta și lui Viktor.” Nu-i mai ardea însă de vorbă... Căldura amiezii începea să se facă simțită. Din pădurea de brazi din apropiere, vântul aducea unt iz de rășină și freamătul vag al ramurilor. Nici un nor, cât de mic, nu se vedea pe cerul senin, împrejmuit de linia frântă a orizontului. Zahari stătea culcat pe spate cu ochii în sus. „Ce frumos e, se gândea el. Și poienița asta, și pădurea vecină, și neîncrezătorul Viktor – totul e atât de frumos!”

– Viktor!

– Da.

– Uită-te la profunzimea cerului... Îmi dă amețeală... Am impresia că atârn deasupra unei prăpăstii imense.

Două mii de kilometri.

– Ce spui?

– Două mii de kilometri de atmosferă deasupra noastră...

„Phi, câtă proză!” se gândi Zahari și îi pieri până și dorința de a mai discuta. Se întoarse pe partea cealaltă și începu să examineze o vaca-domnului care se târa pe pământ în fața lui. „Gândăcel-mititel, unde-ai pornit?” zise și zgândări gâza cu un fir de iarbă. Mica gâză își desfăcu aripioarele, descrise un cerc deasupra lui, apoi se pierdu din vedere. Atunci privirea îi căzu din nou asupra lui Viktor. Ceva se schimbase în el: nu mai era nici urmă din liniștea molcomă a omului care se odihnește. Se adâncise în gânduri. Pe trăsăturile feței lui, încordate și lineare, se așternuse adânc pecetea unei emoții ascunse...

Curând, aceasta se transmise și lui Zahari. Nici el nu se împotrivi noului sentiment. Pe urmă își deschise aproape mecanic albumul de care niciodată nu se despărțea și se apucă să deseneze în grabă. Lucrul mergea ușor și spornic. Curând contururile chipului cunoscut începură să prindă viață pe foaia albă, dobândind corp și relief... Zahari nu și-a mai putut da seama mai târziu cât timp a durat lucrul. Când și-a revenit din reverie, de pe foaia de hârtie îl străpunse privirea încordată și fixă a lui Viktor. Zahari se uită îndelung la ceea ce crease chiar el, apoi lăsă creionul și zâmbi fericit. O bucurie arzătoare îl inunda în valuri impetuoase... Găsise în sfârșit pe „omul care caută”.

EPILOG

Două luni după evenimentele descrise, ziarele publicau următoarea știre scurtă: Un nou accelerator la institutul interbalcanic. Vom asalta vidul!

La Institutul Interbalcanic de Fizică Experimentală a intrat în funcțiune un nou accelerator de mare putere. După încheierea cu succes a încercărilor de probă, uriașa construcție a fost predată pentru munca experimentală curentă.

La modesta ceremonie de inaugurare, constructorul principal al acceleratorului, profesorul Viktor Gancev, a vorbit despre sarcinile ce stau în fața colectivului științific.

– Țelul nostru imediat este să obținem antiparticulele necunoscute până astăzi, a declarat el. După perfecționarea acceleratorului și sporirea puterii lui, vom da asalt vidului, vom dirija cercetările noastre spre structura acestui vid...