/ Language: România / Genre:antique

Star Wars - Vol 28 Timothy Zahn

Viziuni Viitor


Timothy Zahn

Viziuni din Viitor

Mâna lui Thrawn – Vol. 2

  Cercetaşii petrecuseră ultimele douăzeci şi patru de ore măturând sistemul şi când s-au întors, au adus raportul pe care amiralul Pellaeon îl aştepta. În afară de Himera, sistemul Pesitiin era aproape la fel de pustiu pe cât ar putea fi o regiune din spaţiu.

  — Fără jenă, domnule, aş spune că v-a refuzat oferta, zise căpitanul Ardiff, venind lângă Pellaeon pe pasarela de comandă a distrugătorului spaţial.

  — Poate, răspunse Pellaeon, privind prin videcran la stele. De asemenea, este posibil ca programul propus de mine să fie cam optimist. Generalul Bel Iblis ar putea avea dificultăţi în a convinge conducerea Noii Republici că ar fi în beneficiul lor să discute cu mine.

  — Sau are probleme să adune o forţă de atac destul de mare pentru a doborî un distrugător spaţial imperial, spuse Ardiff ameninţător. Mă gândesc că asta ar putea fi o uriaşă plasă de păianjen în mijlocul căreia noi ne aşezăm mai bine.

  — Calmează-te, domnule căpitan, îl linişti Pellaeon pe tânăr. Cu toată capacitatea lui militară în plină dezvoltare, Ardiff avea tendinţa de a vorbi gura fără el când era neliniştit.

  — Bel Iblis este un bărbat onorabil. Nu mi-ar trăda invitaţia astfel.

  — Cred că îmi amintesc şi că el a fost, odată, un om foarte ambiţios, replică Ardiff. Şi deocamdată pare să se fi pierdut în mulţimea de ceilalţi generali şi amirali care infestează armata Noii Republici. Unui om ambiţios i-ar putea veni uşor ideea că a vă captura i-ar creşte semnificativ faima.

  Pellaeon zâmbii.

  — Mi-ar plăcea să cred că după toţi aceşti ani aş mai putea fi o asemenea pradă, zise el. Dar nu prea cred să fie cazul.

  — Puteţi să fiţi cât de modest doriţi, domnule amiral, spuse Ardiff, privind neliniştit la cerul luminat de stele. Dar în această clipă sunteţi ultimul lucru care mai ţine Imperiul laolaltă.

  Pellaeon se uită la stele.

  — Sau singura şansă de supravieţuire pe care o mai avem, adăugă el încet.

  — Oricât aţi vrea să vă gândiţi la asta, domnule, spuse Ardiff cu o notă de duritate strecurându-i-se în voce, singura problemă ar fi că domnul colonel Vermel a plecat să ducă mesajul dumneavoastră şi nu s-a mai întors. De ce?

  — Nu ştiu, fu Pellaeon nevoit să recunoască. Să înţeleg că ai o explicaţie?

  — Da, domnule, aceeaşi pe care o am de când am plecat de pe Yaga Minor, răspunse Ardiff. Cred că Vermel fie a aflat ceva de la Bel Iblis în persoană, fie a auzit fără să vrea ceva ce a spus celălalt. Ceea ce a auzit l-a făcut pe Bel Iblis să îl închidă undeva de unde să nu poată comunica şi cu dumneavoastră. Că, în cel mai bun caz, ne pierdem vremea aici şi că, în cel mai rău, intrăm într-o capcană.

  — Tot e un pariu care merită, domnule căpitan, zise Pellaeon încet. Îi dăm lui Bel Iblis câteva zile să apară. După aceea…

  — Domnule amiral Pellaeon? strigă ofiţerul de la senzori din fosa echipajului de la tribord. Se apropie nave, domnule. Se pare că sunt opt, vin pe vectorul unu-şase-patru pe cincizeci-trei.

  Pellaeon simţi cum i se uscă gâtul.

  — Identificare? întrebă el, încercând să îşi păstreze calmul vocii.

  — Patru sunt nave de susţinere corelliane, strigă o altă voce. Cea mare e un crucişător Kaloth – pare că a fost modificat semnificativ. Trei sunt nave de asalt de clasă Pacificator de pe Telgorn. Identificările… neconcludente.

  — Cum adică, neconcludente? întrebă Ardiff.

  — Identificările lor nu se potrivesc cu nimic din registru, răspunse ofiţerul. Fac o verificare de acoperire, să văd dacă le pot scoate la iveală.

  — Nave deghizate, spuse Ardiff întunecat.

  — Şi contrabandiştii folosesc acoperiri, îi aminti Pellaeon. La fel piraţii şi unele grupuri de mercenari.

  — Ştiu asta, domnule, zise Ardiff. Mai ştiu şi că în acest sistem sunt foarte puţine lucruri pe care astfel de grupuri le-ar putea dori.

  — Ai dreptate, recunoscu Pellaeon. Ofiţer de comunicaţii, transmite identificarea noastră şi cere-o pe a lor.

  — Identificare transmisă, răspunse celălalt. Nici un răspuns.

  — Navele au schimbat cursul, anunţă ofiţerul de la senzori. Acum se află pe un vector de interceptare cu Himera.

  Ardiff şuieră încordat printre dinţi.

  — Calm, domnule căpitan, îl sfătui Pellaeon. Locotenent, fă o scanare completă de senzori a navelor care se apropie. Capacităţile armelor şi însemnele de pe carene, mai ales.

  — Am înţeles, domnule…

  — Domnule amiral, îl întrerupse o altă voce. Navele au trecut în formaţie de atac.

  — Cred, domnule amiral, spuse Ardiff cu o voce dură, că am primit răspunsul lui Bel Iblis.

  Pellaeon îşi strânse mâna stângă în pumn.

  — Ceva însemne pe carene, locotenente? întrebă el.

  — Acum, domnule… da, domnule, iată-le. Navele de susţinere poartă emblema Forţei de Apărare Corelliene. Celelalte… la fel, domnule.

  — Mulţumesc, murmură Pellaeon.

  Putea simţi ochii lui Ardiff aţintiţi asupra lui şi înfierbântarea mâniei şi apărării amare a celuilalt.

  — Domnule căpitan, cel mai bine ar fi să pregăteşti Himera de luptă.

  — Da, domnule.

  Ardiff se întoarse pe jumătate către fosa echipajului de la babord.

  — Toţi piloţii la navele lor, ordonă el. Gata de lansare la comanda mea. Ecranele deflectoare, pornite; toate turbo-laserele alimentate şi pregătite.

  — Şi razele tractoare, adăugă Pellaeon încet.

  Ardiff îi aruncă o privire zăpăcită.

  — Domnule?

  — S-ar putea să vrem să luăm una sau mai multe nave, explică Pellaeon. Sau nişte sfărâmături, după luptă.

  Buza lui Ardiff zvâcni.

  — Da, domnule. Toate razele tractoare, activate.

  Pellaeon făcu câţiva paşi către videcranul din faţă, depărtându-se de murmurul crescut al activităţii din fosele echipajului şi de pe puntea de la pupa. Chiar se putea să fie Bel Iblis acolo, îndreptându-se către Himera în formaţie completă de luptă?

  Nu. Ridicol. Nu-l întâlnise niciodată pe Bel Iblis în persoană, dar tot ce auzise despre el arăta că avea un sentiment puternic de onoare şi demnitate. Un astfel de om nu ar fi putut înfăptui ceea ce era, în esenţă, un atac mârşav, nu ca răspuns la o cerere cinstită de negocieri.

  Bătăliile lui împotriva lui Thrawn…

  Pellaeon zâmbii subţire. Da, iată. Un mod, poate, de a afla dacă era sau nu chiar Bel Iblis cel care conducea forţa pestriţă de atac de acolo.

  Simţi doar o mişcare a aerului lângă el.

  — Este posibil să fie doar precaut, spuse Ardiff, rostind vorbele cu o evidentă greutate. Suprapunerea scuturilor care rezultă dintr-o astfel de formaţie este utilă şi pentru apărare. Şi ar putea să nu dorească să îşi transmită identitatea până nu se apropie mai mult.

  Pellaeon îl privi pe tânărul căpitan cu o uşoară surpriză.

  — Mă impresionezi, domnule căpitan, zise el. Unul dintre cele mai importante atribute ale unui bun comandant este abilitatea de a gândi dincolo de propriile lui aşteptări.

  — Vreau să fiu corect, domnule, spuse Ardiff cu fermitate. Dar nu cu riscul navei dumneavoastră. Doriţi să lansez navele ŢIE sau Păsările-dePradă?

  — Nu încă, răspunse Pellaeon uitându-se pe videcran. Navele erau acum vizibile, puncte minuscule care creşteau. Orice s-ar întâmpla aici, vreau să fie clar că nu am provocat în nici un fel ostilităţile.

  Pentru un minut stătură împreună în tăcere şi aşteptară. Navele deveneau tot mai mari…

  Şi brusc goneau pe lângă Himera, măturând suprafaţa superioară a distrugătorului spaţial cu o explozie de focuri de turbo-laser. Se opriră, înaintând direct către punte – cineva din una dintre fosele echipajului din spatele lui Pellaeon ţipă de frică sau de surpriză…

  Şi apoi dispărură, despărţindu-se de fiecare parte a suprastructurii de comandă şi îndreptându-se către siguranţa distanţei.

  Ardiff expiră şuierător.

  — Cred că asta dovedeşte ce intenţii au, domnule amiral, spuse el, nervozitatea lui de mai devreme transformându-se într-un profesionalism rece. Cer permisiunea de a ataca.

  — Permisiune oferită, răspunse Pellaeon. Însă doar cu turbo-lasere.

  Ardiff îl privi tăios.

  — Fără nave?

  — Nu încă, îi zise Pellaeon, cercetând cerul după atacatori. Probabil că încă se întorceau după acel picaj nebunesc la pupa.

  — Am pregătit altceva pentru Păsările-de-Pradă.

  Ardiff aruncă o privire scurtă în jurul lor.

  — Domnule amiral, vă rog cu respect să vă răzgândiţi, spuse el cu o voce atât de tare, cât să îl audă doar Pellaeon. Crucişătorul are armament puternic. A trecut prea repede de data asta ca să provoace distrugeri majore, dar această grabă nu va dura. Dacă nu folosim navele pentru a-i ţine la distanţă, înseamnă că o căutăm cu lumânarea.

  — Îţi înţeleg îngrijorările, căpitane, îi zise Pellaeon. Atacatorii se vedeau acum, puncte din depărtare care se învârteau aproape alene, pregătindu-se pentru al doilea atac.

  — Dar am motivele mele. Comandă bateriilor de turbo-lasere să fie pregătite.

  Putu vedea gâtul lui Ardiff mişcându-se, dar căpitanul abia dacă îi oferi o mişcare scurtă din cap.

  — Echipajele de pe turbo-lasere: fiţi pregătite, anunţă el cu asprime.

  — Crede-mă, murmură Pellaeon, încercând din greu să nu zâmbească atunci când amintirile îl purtară brusc cu zece ani în urmă. Atunci el fusese căpitanul zelos stând pe aceeaşi punte, încercând în cel mai diplomatic mod să îl facă pe superiorul său să gândească raţional în mijlocul unei situaţii de luptă încordate. Avea atunci mai multă experienţă decât Ardiff, desigur, dar asta nu făcuse decât ca frustrările lui să fie mai puternice în timp ce stătea neajutorat şi privea cum Himera se îndrepta cu viteză spre un dezastru sigur. Şi, totuşi, Thrawn nu îl criticase niciodată pentru impertinenţa sau lipsa lui de înţelegere. El doar îşi continuase plin de calm planurile, lăsând rezultatele să vorbească de la sine.

  Pellaeon nu putea decât să spere că rezultatele planului său aveau să fie măcar pe jumătate la fel de elocvente.

  Atacatorii îşi terminaseră turul şi se întorceau spre Himera.

  — Uite-i că vin, anunţă ofiţerul de la senzori. Se pare că de data asta vor face un atac încrucişat.

  — Le e teamă să nu intre în suprastructura de comandă, comentă Pellaeon. Asta trebuie să însemne că una sau două nave aproape că n-au putut să se oprească la timp data trecută.

  — Sau doar că le place variaţia, mârâi Ardiff, frustrarea clocotindu-i în spatele cuvintelor.

  Iarăşi amintirile sclipiră, şi iar Pellaeon îşi împiedică cu grijă surâsul. Chiar acum, în fierbinţeala luptei, un zâmbet ar fi fost cu siguranţă ceva ce Ardiff nu ar fi putut înţelege.

  — Pregătiţi turbo-laserele, zise el. Trageţi de voie.

  Atacatorii se aruncară asupra lor, cu armele scuipând laser. Turbo-laserele Himerei răspunseră şi, pentru câteva secunde, totul deveni un spectacol orbitor de focuri verzi şi roşii.

  Apoi atacatorii plecară, depărtându-se, iar armamentul teribil al distrugătorului spaţial amuţi.

  — Avarii? strigă Pellaeon.

  — Doar minore, veni raportul din fosa echipajului de la tribord. Trei sisteme de urmărire a turbo-laserelor din Cvadrantul Unu au fost distruse şi mai sunt câteva spărturi neimportante pe carenă, în lungul părţii din faţă. Au fost astupate.

  — Încearcă să ne distrugă toate turbo-laserele din Cvadrantul Unu, mormăi Ardiff. Odată ce reuşesc asta, crucişătorul ăla poate să se aşeze lângă prora şi să sfărâme carena.

  — Într-adevăr, asta pare să fie intenţia lor, îl aprobă Pellaeon. Stricăciunile inamicului?

  — Necunoscute, dar probabil minime, raportă ofiţerul de la senzori. Configuraţia lor de suprapunere a scuturilor este destul de rezistentă – nu e uşor să treci prin ea.

  — Dar este în principalul câmp de raze? întrebă Pellaeon.

  — Da, domnule, cel puţin la crucişător, confirmă ofiţerul. Navele de susţinere au şi o protecţie minimă împotriva particulelor.

  — N-o să avem prea mari şanse să îi lovim cu torpilele protonice, dacă la asta vă gândiţi, îl avertiză Ardiff. De aproape, viteza lor angulară este prea mare pentru ca torpilele să îi urmărească; şi la o distanţă mai mare, vor avea destul timp să le distrugă.

  — Înţeleg tacticile implicate, spuse Pellaeon cu blândeţe. Să vedem dacă putem rescrie niţel scenariul. Colonele Bas, ordonă unei escadrile de Păsări-de-Pradă să pornească la comanda mea. Vectorul lor de atac…

  Se opri, urmărind atacatorii. Ajunseseră în cel mai îndepărtat punct al curbei lor şi începeau să se întoarcă pentru încă o şarjă.

  — Vector de atac doi-trei pe şapte, decise el. Vor rămâne pe acest vector în formaţie de paradă strânsă până la noi ordine.

  Simţi privirea lui Ardiff asupra sa.

  — Formaţie de paradă, domnule? repetă căpitanul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

  — Suprapunerea scuturilor lor îi va apăra de focul inamicului, îi explică Pellaeon.

  — Nu destul de bine, replică Ardiff. Nu împotriva laserelor unui crucişător Kaloth care trage de aproape.

  — Cu ceva noroc, nu vor ajunge aşa de aproape, spuse Pellaeon. Ca şi în ultimele două dăţi, văzu el, atacatorii se apropiau în linie dreaptă. Perfect.

  — Colonele: lansează escadrila.

  — Am înţeles, zise colonelul Bas. Vânătorii lansaţi.

  Pellaeon se întoarse la videcran. Câteva secunde mai târziu, Păsărilede-Pradă apărură pe după marginea carenei, un mănunchi de lumini de motoare în formaţie strânsă ţintind direct către atacatorii care se apropiau.

  — Pregătiţi grupul de torpile protonice Numărul Opt, anunţă el. Toate cele cincisprezece torpile să pornească în secvenţă trei-cu-cinci pe vectorul doi-trei pe şapte.

  Murmurul de fundal de pe punte păru brusc să scadă.

  — Domnule? întrebă ezitant ofiţerul de control al focului. Este acelaşi vector…

  — Ca al Păsărilor-de-Pradă, termină Pellaeon propoziţia. Da, ştiu, locotenente. Ai primit ordinul.

  — Da, să trăiţi!

  — Cinci torpile doar la comanda mea, continuă Pellaeon urmărind cum Păsările-de-Pradă goneau în linie dreaptă către atacatori. Aproape ajunseseră…

  — Colonele Bas, comandă Păsărilor-de-Pradă să facă o manevră floare-ofilită la viteză maximă la ordinul meu. Locotenente: trage torpilele.

  Brusc, Ardiff scoase un mic pufnet de înţelegere.

  — Ah! Fireşte.

  — Într-adevăr, aprobă Pellaeon urmărind cu atenţie torpilele care plecau, dureros de conştient de sincronizarea la fracţiune de secundă care era necesară. Aproape ajunseseră…

  — Colonele Bas… acum!

  Pentru o singură secundă chinuitoare, nimic nu se întâmplă. Apoi, cu o precizie de paradă, Păsările-de-Pradă se desfăcură din formaţia lor strânsă, întorcându-se brusc şi în lateral faţă de vectorul lor de bază, formară pentru scurt timp o floare ofilită stilizată în timp ce se înapoiau la Himera. Ca răspuns, focurile de turbo-laser ale inamicului care loviseră scuturile lor suprapuse se despărţiră, rotindu-se în exterior pentru a urmări fiecare navă…

  Şi cu o explozie de lumină puternică, primele trei torpile protonice se năpustiră prin zona centrală neprotejată, direct printre cele două nave de susţinere din frunte şi explodară fix în prora crucişătorului.

  Chiar şi de la distanţa Himerei, consternarea navelor de susţinere a fost imediat vizibilă. Vizibilă imediat, şi complet inutilă. Chiar în timp ce navele adunate laolaltă goneau cu disperare pentru a se despărţi, al doilea grup de torpile lovi, ridicând un nor impresionant de metal de carenă şi de oţel transparent. Al treilea grup trebuie să fi intrat în nişte sfărâmături, căci detonă prematur, strivind una dintre navele de susţinere, care se ferea să se învârtă violent şi să dispară în beznă cu carena spartă.

  Până când şi ultimele trei torpile îşi potoliră furia, bătălia se terminase. Crucişătorul fusese făcut praf, iar celelalte nave fugeau să scape cu viaţă.

  — Magnific, domnule amiral, zise Ardiff, admiraţia şi ruşinea amestecându-i-se în voce. Îmi pare, ah, rău, dacă am părut…

  — Am înţeles, căpitane, îl asigură Pellaeon. Crezi sau nu, am fost şi eu în locul tău.

  — Mulţumesc, domnule. Ardiff făcu semn către norul luminos de epave arzânde. Să trimit o echipă să recupereze nişte sfărâmături? Am putea afla cine a fost.

  — Dă-i drumul şi trimite echipa, zise Pellaeon. Dar îţi pot spune de pe acum că nu a fost Generalul Bel Iblis.

  — Zău, răspunse Ardiff, uitându-se la Pellaeon în timp ce ordona printr-un gest către fosa echipajului. Nu cerea socoteală acum, era doar curios.

  — Cum de sunteţi atât de sigur?

  — Mai întâi şi mai întâi, răspunse Pellaeon, cât echipa recuperează sfărâmăturile, vreau să treci înregistrarea luptei prin Predictor. Încă mai funcţionează, da?

  — Da, domnule, spuse Ardiff zâmbind subţire în timp ce înţelegea. De aceea i-aţi lăsat să atace şi a doua oară, nu? Pentru a fi destule datte pe care să le analizeze Predictorul.

  — Exact, zise Pellaeon. Nu s-a descurcat el prea bine la a-şi da seama de tacticile unui anumit inamic; să vedem dacă poate lucra invers pentru a determina inamicul după anumite tactici. Dacă avem noroc, ne-ar putea da măcar un indiciu despre cel care preferă acest stil de luptă.

  — Şi sunteţi sigur că nu a fost Bel Iblis?

  Pellaeon se uită la norul luminos.

  — Ai auzit vreodată de o tăietură de A-interceptor, căpitane?

  — Nu cred, domnule.

  — Este o tehnică de luptă a Noii Republici, spuse Pellaeon întorcându-se spre el. Cere o sincronizare extrem de precisă, de aceea nu prea este folosită. Un grup de vânători stelari, X-interceptoare, de obicei, se îndreaptă direct către linia de apărare care păzeşte o navă spaţială de luptă. În ultima secundă, X-interceptoarele abandonează, virând în lateral şi plecând.

  — Cam cum au făcut Păsările noastre de pradă.

  — Exact cum au făcut Păsările noastre de pradă, dădu Pellaeon din cap. Reacţia firească a apărătorilor, desigur, este de a presupune că atacatorii încearcă o manevră pe flancuri şi virează pentru a-i ataca. Dar ce nu îşi dau ei seama decât când e prea târziu, este că un grup de A-interceptoare a zburat fix în spatele X-interceptoarelor, ascunse de ele şi de luminile motoarelor lor. Până când zăresc ei al doilea val, sunt prea departe de linia de apărare pentru a-i mai bloca, iar A-interceptoarele au cale liberă către nava acum neprotejată.

  — Destul de deştept, zise Ardiff. Înţeleg de ce nu ai vrea să fie folosită prea des, deşi cu siguranţă a mers destul de bine şi cu torpilele protonice în rolul A-interceptoarelor. Ce legătură are asta cu Bel Iblis?

  Pellaeon zâmbii subţire.

  — Am luat parte la bătălia în care a inventat-o.

  Ardiff clipi uimit; apoi surâse şi el.

  — Cu alte cuvinte, nu este o tactică de care să se lase păcălit?

  — Nici o şansă din galaxie, îl aprobă Pellaeon. Dar cu acele însemne corelliane, aş zice că cineva s-a muncit din greu să ne facă să credem că a fost el.

  Ardiff redeveni serios.

  — Cineva din Imperiu?

  — Sau cineva din Noua Republică, răspunse Pellaeon. Ştim că există facţiuni în partea noastră care nu doresc pacea, îmi închipui că au corespondenţi şi în partea cealaltă.

  — Probabil, spuse Ardiff. Deci acum ce facem?

  — Oricine a ordonat atacul a vrut să credem că Bel Iblis era în spatele lui, zise Pellaeon. Dimensiunea mică a grupului plus retragerea rapidă şi lipsită de ruşine, implică faptul că nu i-a păsat dacă a produs sau nu stricăciuni. Scopul său, prin urmare, a fost să ne gonească de aici înainte de venirea lui Bel Iblis.

  — Deci rămânem?

  — Rămânem, aprobă Pellaeon. Cel puţin o vreme.

  — Da, domnule. Ardiff îşi ţuguie buzele. Vă daţi seama, desigur, că oponentul nostru necunoscut s-ar putea să nu renunţe aşa de uşor. Ar putea ataca din nou.

  Pellaeon se întoarse iar pentru a se uita la sfărâmăturile în flăcări.

  — Să încerce.

  Distrugătorul spaţial imperial Himera plutea prin bezna spaţiului, singurul său însoţitor fiind Pesitiin, uriaşa lume gazoasă şi tăcută din depărtare.

  Amiralul Pellaeon stătea la videcranul din faţă, privind planeta moartă, când căpitanul Ardiff sosi pe punte.

  — Raport de la maiorul Harch, domnule amiral, spuse el energic. Toate stricăciunile provocate de atacul piraţilor au fost reparate. Nava este iar gata de luptă.

  — Mulţumesc, căpitane, zise Pellaeon, ascunzându-şi cu grijă un zâmbet. În cele treizeci de ore scurse de la atacul eşuat asupra Himerei, Ardiff trecuse de la a crede că fusese o lovitură pusă la cale de generalul Noii Republici, Garm Bel Iblis, la bănuielile că fusese plănuită de elemente disidente ale Imperiului, până la suspiciuni asemănătoare implicând disidenţi similari Rebeli, iar acum părea convins că era mâna unei bande de piraţi.

  Fireşte, cu toată corectitudinea lui, Ardiff chiar petrecuse ultimele treizeci de ore meditând asupra acestor teorii. Raportul preliminar al tehnicienilor despre sfărâmăturile crucişătorului Kaloth distrus îi influenţaseră cu siguranţă gândirea.

  — Nici o veste de la patrule? întrebă Pellaeon.

  — Doar mai multe răspunsuri negative, domnule, spuse Ardiff. Încă nu există indicaţii despre vreo activitate în acest sistem. Oh, şi naveta de asalt cu senzori invizibili pe care aţi trimis-o pe vectorul de retragere al atacatorilor tocmai s-a întors şi ea. Tot nici o urmă.

  Pellaeon dădu din cap. Conform aşteptărilor, chiar aşa – oricine îşi permite să cumpere şi să piloteze un crucişător ştie, de obicei, câteva trucuri ca să îl ascundă.

  — A meritat să încercăm, îi spuse lui Ardiff. Pune-i să mai încerce încă un sistem; asta-i distanţa, la care putem transmite fără un releu. Dacă nu le-au dat de urmă până atunci, ordonă-le să se întoarcă.

  — Da, domnule, murmură Ardiff.

  Chiar şi fără să se uite, Pellaeon simţea agitaţia lui Ardiff.

  — Ai vreo întrebare, căpitane? zise el.

  — Este acest camuflaj al comunicaţiilor, domnule, spuse Ardiff. Nu îmi place să fiu complet imposibil de contactat. E ca şi cum ai fi surd şi mut; şi, sincer, mă nelinişteşte.

  — Nici mie nu-mi prea place, recunoscu Pellaeon. Dar singurele moduri de a stabili contactul cu universul exterior sunt fie să transmitem către o staţie de relee imperială, fie să pătrundem în HoloNet; şi în clipa în care facem oricare dintre astea, toată lumea de la Coruscant până pe Bastion va şti că suntem aici. Dacă asta se întâmplă, vom avea parte de mai mult de o bandă de piraţi rătăcită care se antrenează pe noi.

  Şi, adăugă în gând, ar fi sfârşitul oricărei şanse de a avea o întâlnire liniştită cu Bel Iblis. Presupunând că generalul chiar voia să poarte astfel de discuţii.

  — Înţeleg toate acestea, domnule amiral, zise Ardiff. Dar v-aţi gândit că atacul de ieri s-ar putea să nu fie un incident izolat împotriva unei nave imperiale izolate?

  Pellaeon ridică o sprânceană.

  — Sugerezi că ar fi putut fi un atac coordonat împotriva Imperiului?

  — De ce nu? spuse Ardiff. În acest moment sunt gata să accept că probabil nu a fost Noua Republică cea care i-a angajat. Dar de ce n-ar fi putut să o facă de unii singuri? Imperiul a fost întotdeauna dur cu bandele de piraţi. Poate că s-a adunat un grup şi s-a hotărât că e ocazia potrivită pentru răzbunare.

  Pellaeon îşi mângâie buza gânditor. La prima vedere, era o sugestie ridicolă – chiar şi pe patul de moarte, Imperiul era mult mai puternic decât orice adunare posibilă de bande de piraţi care ar fi putut spera să îl înfrângă. Dar asta nu însemna că n-ar fi atât de nebuni, încât să încerce.

  — Tot rămâne întrebarea de unde au ştiut ei că suntem aici, arătă el.

  — Tot nu am aflat ce s-a întâmplat cu colonelul Vermel, îi aminti Ardiff. Poate că această coaliţie a piraţilor l-a răpit. S-ar putea să le fi spus despre Pesitiin.

  — Nu de bunăvoie. Dacă au făcut ceea ce ar fi necesar ca să îl facă să vorbească, o să decorez luna Bastionului cu pieile lor.

  — Da, domnule, zise Ardiff. Dar asta ne aduce iar la întrebarea despre cât vom sta aici.

  Pellaeon se uită la stele pe videcran. Da, asta era, într-adevăr, întrebarea. Cât ar fi trebuit să aştepte aici, în mijlocul pustietăţii, în speranţa că această eroziune înceată a Imperiului ar fi putut fi oprită? Că ar fi putut încheia acest război cu Noua Republică păstrându-şi întregi o urmă de teritoriu şi de demnitate? Că vor avea în cele din urmă pace?

  — Două săptămâni, spuse el. Îi mai dăm lui Bel Iblis două săptămâni să răspundă la oferta noastră.

  — Chiar dacă s-ar putea să nu fi primit mesajul?

  — A primit mesajul, zise Pellaeon cu hotărâre. Vermel este un ofiţer extrem de competent şi de plin de resurse. Orice s-ar fi întâmplat cu el, sunt sigur că mai întâi şi-a îndeplinit misiunea.

  — Da, domnule, spuse Ardiff pe un ton care arăta clar că nu împărtăşea încrederea lui Pellaeon. Şi dacă Bel Iblis nu vine în această perioadă?

  Pellaeon îşi ţuguie buzele.

  — Vom decide atunci.

  Ardiff ezită, apoi se apropie cu jumătate de pas de superiorul său.

  — Chiar credeţi că aceasta este cea mai bună variantă a noastră, domnule, nu? spuse el încet.

  Pellaeon clătină din cap.

  — Nu, căpitane, murmură el. Cred că este singura noastră speranţă.

  Stolul în formă de V al navelor de patrulare IPV/4 Sienar se desfăcu în formaţie perfectă în ambele laturi, iar distrugătorul spaţial imperial Neîndurătorul alunecă lin între grupurile care se formau din nou, către poziţia orbitală stabilită.

  — Foarte impresionant, mârâi Moff Disra către bărbatul subţirel de lângă el, simţindu-şi pulsul în urechi în timp ce privea peste punte la lumea verde-albăstrie încadrată în videcranul din faţă.

  — Sper că nu m-ai târât până aici doar ca să urmăresc manevrele forţei defensive kroctariene.

  — Răbdare, excelenţă, spuse încet maiorul Grodin Tierce de lângă el. V-am zis că avem o surpriză pentru dumneavoastră.

  Disra îşi simţi buza zvâcnind. Da, asta spusese Tierce. Şi asta era tot ce spusese. Cât despre Flim…

  Disra îşi îndreptă privirea spre scaunul amiralului, simţind cum buza îi zvâcnea şi mai mult. Artistul lor în deghizări, domesticit, şedea acolo, îndrăzneţ, cu machiajul lui pentru piele albastră, cu inserţiile de suprafaţă strălucind roşiatic, în uniforma lui albă de Mare Amiral. Era imaginea completă, aranjată cu laserul a Marelui Amiral Thrawn, o prefăcătorie crezută cu tărie de toţi imperialii de la bordul Nimicitorului, de la căpitanul Dorja în jos.

  Problema era că pe planeta de sub el nu existau imperiali. Nici pe departe. Kroctar, centru comercial şi capitală a sectorului Shataum, era departe în interiorul teritoriului Noii Republici, cu toată forţa de foc militară pe care te-ai fi aşteptat s-o aibă o astfel de lume. Nu exista nici o garanţie că vreunul dintre ei ar fi fost impresionat de ochii şi de uniforma lui Flim, ori de talentul lui actoricesc.

  Şi dacă nu, acest mic triumvirat confortabil pe care Disra îl formase avea să se întoarcă împotriva lor. O fi arătând Flim ca Thrawn, dar avea geniul militar al unui parazit din groapa de gunoi. Tierce, un fost soldat din trupele de şoc şi Gardă Regală sub împăratul Palpatine, era creierul militar al micului lor grup; şi dacă Dorja vedea un presupus maior inferior grăbindu-se să-i dea sfaturi presupusului Mare Amiral genial, toată această iluzie avea să explodeze ca un balon de săpun. Orice cacealma făcea Tierce aici ar fi fost bine să ţină.

  — Transmisiune de la suprafaţă, domnule amiral, anunţă ofiţerul de comunicaţii din fosa echipajului de la babord. Este Lordul Superior Bosmihi, şef al Facţiunilor Unificate.

  — Prin difuzor, locotenente, zise Thrawn. Lord Superior Bosmihi, aici Marele Amiral Thrawn. V-am recepţionat mesajul. Cu ce vă pot ajuta?

  Disra se încruntă la Tierce.

  — Ei ne-au contactat pe noii mormăi el.

  Tierce dădu din cap, cu un zâmbet mic, dar satisfăcut, jucându-i pe buze.

  — Şş, zise el. Ascultă.

  — Vă salutăm, Mare Amiral Thrawn, bubui o voce extraterestră nazală din comunicator, şi vă felicităm din toată inima pentru revenirea triumfătoare.

  — Mulţumesc, zise Thrawn mieros. Din câte îmi amintesc, eraţi ceva mai puţin entuziast la ultima noastră întâlnire.

  Disra îi aruncă lui Tierce o privire pătrunzătoare.

  — În timpul călătoriei lui prin acest sector de acum zece ani, murmură Tierce. Stai liniştit, ştie totul despre asta.

  Extraterestrul râse în hohote.

  — Ah, da… vă amintiţi foarte bine, recunoscu el vesel. Atunci, frica de puterea imperială şi momeala libertăţilor promise încă domneau asupra noastră.

  — Astfel de minciuni au domnit asupra multora, aprobă Thrawn. Cuvintele dumneavoastră arată că kroctarii au ajuns la a înţelege mai mult?

  Din comunicator se auzi un sunet şuierător, dezgustător.

  — Am văzut fărâmiţarea promisiunilor, spuse Lordul Superior cu regret. Dinspre Coruscant nu mai vin ordine; nici scopuri concentrate, nici structuri clare, nici disciplină. O mie de specii extraterestre diferite trag Galaxia în o mie de direcţii diferite.

  — Inevitabil, zise Thrawn. De aceea a iniţiat împăratul Palpatine Noua Ordine, de la început. A fost o încercare de a împiedica prăbuşirea pe care o vedeţi începând acum.

  — Totuşi, am fost avertizaţi să nu credem în promisiunile imperiale, se apără Bosmihi. Istoria Imperiului este una de subjugare brutală a speciilor non-umane.

  — Vorbiţi despre domnia lui Palpatine, zise Thrawn. Imperiul s-a eliberat de această tendinţă anti-extraterestră, auto-distructivă.

  — Prezenţa dumneavoastră la comandă constituie o anumită dovadă a acestui lucru, spuse Bosmihi precaut. Totuşi, alţii încă susţin că această tendinţă există.

  — Alţii încă mint în multe feluri despre Imperiu, replică Thrawn. Dar nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Vorbiţi cu oricare dintre cele cincisprezece specii extraterestre care trăiesc acum sub conducerea imperială, fiinţe care îndrăgesc protecţia şi stabilitatea pe care le oferim.

  — Da… protecţie. Lordul Superior părea să se lege de acest cuvânt. Se spune că Imperiul este slab; totuşi, presupun că încă sunteţi foarte puternici. Ce garanţie de siguranţă oferiţi sistemelor membre?

  — Cea mai bună garanţie din galaxie, zise Thrawn; şi până şi Disra simţi cum îl străbătu un fior la puterea şi ameninţarea ascunse, care se simţeau dintr-odată în vocea artistului în deghizări. Promisiunea mea personală că mă voi răzbuna dacă îndrăzneşte cineva să vă atace.

  Se auzi un zgomot care părea a fi între înghiţit şi râgâit.

  — Înţeleg, spuse Bosmihi serios. Înţeleg că este cam pe neaşteptate, iar pentru aceasta îmi cer iertare; dar, în numele Facţiunilor Unificate ale poporului kroctar, aş dori să vă cer reprimirea în Imperiu.

  Disra se uită la Tierce, simţind cum falca îi cădea cu câţiva milimetri.

  — Reprimire? şuieră el.

  Tierce îi răspunse cu un zâmbet.

  — Surpriză, excelenţă.

  — În numele Imperiului, vă accept cererea, zise Thrawn. Fără îndoială, aveţi o delegaţie pregătită să discute detaliile?

  — Înţelegeţi bine poporul meu, domnule Mare Amiral Thrawn, spuse Lordul Superior ironic. Da, delegaţia mea vă aşteaptă, într-adevăr, ordinele.

  — Atunci le puteţi transmite să se apropie, îi zise Thrawn. Întâmplarea face că Moff-ul imperial Disra se află la bordul Neîndurătorului. Cum este specialist în probleme politice, el se va ocupa de negocieri.

  — Vom fi onoraţi să ne întâlnim cu el, spuse Bosmihi. Deşi mă îndoiesc că prezenţa sa este în vreun fel coincidenţa pe care o sugeraţi. Mulţumesc, domnule Mare Amiral Thrawn; la revedere.

  — La revedere, Lord Superior Bosmihi, zise Thrawn.

  Făcu un semn spre fosa echipajului.

  — Transmisiune terminată, domnule Amiral, confirmă ofiţerul de comunicaţii.

  — Mulţumesc, spuse Thrawn, ridicându-se aproape alene din scaunul său de comandă. Semnalizează-le interceptoarelor ŢIE să fie pregătite pentru sarcina de escortă. Se vor întâlni cu naveta Lordului Superior de îndată ce iese din atmosferă, zburând în formaţie de ceremonie completă. Căpitane Dorja, aş dori să întâmpinaţi personal naveta şi să însoţiţi delegaţia în Sala de Conferinţe 68. Moff Disra vă va aştepta acolo.

  — Am înţeles, domnule Amiral, zise Dorja. Plecă de pe punte, aruncându-i lui Disra un zâmbet subţire, satisfăcut, când trecu pe lângă el şi păşii într-un turbolift care aştepta la puntea de la pupa.

  — Ai fi putut să zici ceva, mormăi Disra către Tierce când uşa turbo-liftului se închise după căpitan.

  Gardianul ridică din umeri cu o mişcare microscopică a corpului.

  — Nu eram absolut sigur că asta voiau atunci când au sunat, spuse el, îndemnându-l pe Disra prin uşile de la pupa către alt turbolift. Dar părea o bănuială întemeiată. Kroctar are câţiva vecini potenţial periculoşi, iar Contrainformaţiile raportează că Facţiunile Unificate au devenit extrem de dezamăgite de inabilitatea Coruscantului de a decide cât de mult vor să limiteze luptele inter-sistem.

  Ajunseră la turbolift şi intrară într-o cabină care aştepta.

  — Kroctar e primul, continuă Tierce când uşile se închiseră şi vehiculul începu să se mişte. Dar nu va fi ultimul. Deja avem transmisiuni de la alte douăzeci de sisteme ale căror guverne ar dori ca Marele Amiral Thrawn să le facă o vizită şi să stea puţin de vorbă.

  Disra pufni.

  — Tot ce încearcă este să-şi sperie duşmanii.

  — Probabil, aprobă Tierce. Dar nouă ce ne pasă de ce vor să ni se alăture? Ideea e că o fac şi că asta va trimite unde de şoc de aici până pe Coruscant.

  — Până când Coruscant-ul se va hotărî să acţioneze.

  — Ce pot face? replică Tierce. Propria lor constituţie permite explicit sistemelor membre să se retragă oricând doresc.

  Se auzi un piuit de la comunicatorul turboliftului.

  — Moff Disra?

  — Da?

  — Primiţi o transmisiune, excelenţă, sub codul privat numit Usk-51.

  Disra simţi cum stomacul încerca să i se strângă. Dintre toţi proştii şi netoţii…

  — Mulţumesc, spuse el cât de calm reuşi. Transfer-o în Sala de Conferinţe 68 şi asigură-te să nu fie monitorizată.

  — Da, excelenţă.

  Tierce se încruntă la el.

  — Nu e…?

  — Cu siguranţă da, răspunse Disra muşcător. Uşile turboliftului se deschiseră… Haide, şi stai ascuns.

  Două minute mai târziu erau în sala de conferinţe, cu uşa închisă în urma lor pentru intimitate. Activând ecranul comunicatorului montat în mijlocul mesei, Disra scoase datacardul de criptare potrivit din setul Lui şi îl puse în locaşul său. Apăsă un buton pentru recepţie…

  — Era şi timpul, scuipă căpitanul Zothip, cu ochii scăpărând, cu barba lui blondă şi stufoasă zbârlită de mânie. Nu crezi că am lucruri mai bune de făcut decât…?

  — Ce? lătră Disra.

  Zothip tresări, dându-şi capul în spate, propria lui tiradă întrerupându-se la mijloc din cauza confuziei bruşte.

  — Crezi… că… faci? continuă Disra profitând de tăcere, rostind fiecare cuvânt ca trosnetul unei nuiele putrede. Cum îndrăzneşti să îţi asumi un astfel de risc nebunesc?

  — Mai lasă-mă cu imaginea ta preţioasă, mârâi Zothip, recăpătându-şi o parte din insolenţă. Dacă să te însoţeşti cu piraţii este dintr-odată ruşinos pentru tine…

  — Aici nu-i vorba despre ce-i ruşinos, zise Disra cu răceală. Mă gândesc la capetele noastre şi dacă o să ni le păstrăm. Sau n-ai observat prin câte relee trece transmisiunea asta?

  — Nu zău, spuse Zothip pufnind. Şi eu care credeam că minunatul tău comunicator imperial ar are paraziţi. Deci unde eşti, la casa de vacanţă să-ţi numeri banii?

  — Nu prea, spuse Disra. Sunt la bordul unui distrugător spaţial imperial.

  Figura lui Zothip păru să se întunece.

  — Dacă asta ar trebui să mă impresioneze, mai încearcă. Mi-a ajuns până în gât de scumpele voastre distrugătoare spaţiale.

  — Zău. Disra zâmbii cu răceală. Stai să ghicesc. Ai fost prea încrezător, te-ai dus trăgând în toate părţile, iar amiralul Pellaeon ţi-a tăiat penele.

  — Nu-ţi bate joc de mine, Disra, îl avertiză Zothip. Niciodată să nu mă iei în râs. Am pierdut un crucişător de luptă Kciloth şi opt sute de oameni buni din cauza acelui katchni, bată-l-ar Vader. Şi cineva o să plătească cu pielea lui. Pellaeon sau tu.

  — Nu fi absurd, spuse Disra dispreţuitor. Şi nu încerca să dai vina pe mine. Ţi-am spus să nu ataci cu adevărat Himera. Tot ce trebuia era să-i faci să creadă că sunt atacaţi de Bel Iblis.

  — Şi cum crezi că ar fi trebuit să fac asta? replică Zothip. Să-i insult familia? Să transmit liste cu vechi blesteme corelliene?

  — Ai forţat prea mult un imperial, şi el a răspuns, spuse Disra. Consideră că este o lecţie folositoare pe care ai învăţat-o dureros. Şi speră să nu fie nevoie să o mai înveţi o dată.

  Zothip privi ameninţător.

  — E o ameninţare? întrebă el.

  — E un avertisment, se răsti Disra. Parteneriatul nostru a fost extrem de profitabil pentru amândoi. Eu am avut ocazia să dau peste cap transporturile Noii Republici; tu ai avut ocazia să strângi mărfurile din acele nave.

  — Şi mi-am asumat toate riscurile, interveni Zothip.

  Disra dădu din umeri.

  — Oricum, nu mi-ar plăcea să văd că o astfel de relaţie valoroasă se destramă dintr-o cauză atât de trivială.

  — Crede-mă, Disra, spuse Zothip încet. Când o să se destrame relaţia ta, o să ai parte de mai multe lucruri neplăcute.

  — O să încep să fac o listă, zise Disra. Acum du-te să-ţi lingi rănile; şi data viitoare când mai vrei să vorbeşti cu mine foloseşte canalele potrivite. Această criptare este una dintre cele mai bune creeate vreodată, dar nimic nu este sigur.

  — Criptarea e atât de bună, ha? spuse Zothip sardonic. Trebuie să ţin minte asta. Ar trebui să aibă un preţ bun pe piaţa liberă dacă voi avea vreodată nevoie repede de bani.

  Flutură o mână în afara ecranului şi acesta se stinse.

  — Idiotule, mârâi Disra la ecranul gol. Idiot, tâmpit, cu creierul putred.

  În capătul celălalt al mesei, Tierce se mişcă.

  — Sper că ai de gând să fii ceva mai diplomat cu kroctarii, spuse el.

  Disra îşi mută privirea ameninţătoare de la ecran la Gardian.

  — Ce, crezi că ar fi trebuit să-l las să-mi plângă pe umăr? Sau să zic „Gata, gata” şi să promit că o să-i cumpăr un crucişător nou?

  — Piraţii Cavrilhu ar fi un duşman periculos, îl avertiză Tierce. Nu din punct de vedere militar, fireşte, ci din cauza a ce ştiu despre tine.

  — Zothip e singurul care chiar ştie ceva, mormăi Disra. Tierce avea dreptate… poate că ar fi trebuit să fie puţin mai calm. Dar Zothip n-ar fi trebuit să-l contacteze aşa de direct, mai ales că nu se afla în siguranţa biroului său.

  Totuşi, nu avea de gând să recunoască o eroare de judecată în prezenţa lui Tierce.

  — Stai liniştit… scoate prea mult din înţelegerea asta ca să renunţe la ea pentru un singur crucişător.

  — Ştiu şi eu, spuse Tierce gânditor. N-ar trebui niciodată să subestimezi ce pot face oamenii din mândrie.

  — Nu, zise Disra cu înţeles. Şi nici din aroganţă.

  Ochii lui Tierce se îngustară cu o fracţiune.

  — Asta ce vrea să însemne?

  — Înseamnă că ai dus lucrurile prea departe, zise el sec. Periculos de departe. În caz că ai uitat, treaba lui Flim era să inspire militarii Imperiului şi să îi atragă puternic de partea noastră. Nu a fost niciodată parte a planului de a provoca atât de deschis Noua Republică.

  — Deja am explicat de ce Coruscantul nu are nici o bază legală pentru a acţiona…

  — Şi crezi că asta o să-i oprească? replică Disra. Chiar crezi că mici articole de lege vor însemna ceva pentru extratereştrii îngroziţi care cred că Marele Amiral Thrawn le suflă în ceafă? E destul de rău că m-ai convins să-l las pe Flim să se arate senatorului diamal. Dar acum asta? Făcu un semn către planetă.

  — Incidentul diamal a însemnat exact ce trebuia, spuse Tierce cu răceală. A creat îndoială şi consternare, a agitat încă un pic vechile animozităţi şi a amuţit unele dintre ultimele voci pe care Rebeliunea le mai avea, voci care îndemnau la calm.

  — Minunat… doar că acest mic truc l-a anulat complet pe celălalt, replică Disra. Cum se mai poate întreba cineva dacă diamalii mint, când o întreagă planetă l-a văzut pe Thrawn?

  Tierce surâse.

  — Ah, dar asta e ideea: întreaga planetă nu l-a văzut. Doar delegaţia aleasă pe sprânceană a Lordului Superior îl va fi văzut; ceilalţi nu au decât cuvântul lor că Thrawn s-a întors. Şi cum o parte a mesajului său către sistemele învecinate este că Kroctar se află sub protecţia lui Thrawn, faptul că l-a văzut va fi la fel de suspect ca şi în cazul diamal-ului.

  — Tot timpul faci să pară logic, replică Disra. Dar e mai mult decât laşi tu să se vadă. Vreau să ştiu ce.

  Tierce îşi ridică sprâncenele.

  — Asta a sunat ca o ameninţare.

  — A fost, pe jumătate, îl corectă Disra cu răceală. Iată şi cealaltă jumătate. Băgând mâna în tunică, scoase micul pistol cu laser ascuns acolo.

  Nici n-a apucat să ţintească. Înainte ca arma să fie scoasă de tot, Tierce se aruncase cu capul înainte pe masă, impulsul săriturii făcându-l să alunece pe o parte peste plasticul lucios către Disra. Din reflex, acesta a sărit în dreapta, încercând să se depărteze de mâinile care se apropiau; dar chiar când ridică pistolul, Tierce se roti pe o parte şi apucă ecranul comunicatorului din centru, folosindu-l ca pivot pentru a-şi schimba direcţia şi a se rostogoli pe spate, punându-şi picioarele în faţă, şi apoi împingându-se din el pentru a-şi mări viteza.

  Manevra îl prinse pe Disra pe nepregătite. Înainte să apuce să se mişte iar pentru a-şi corecta ţinta, unul dintre picioarele lui Tierce lovi pistolul drept peste ţeavă, trimiţându-l învârtindu-se în partea cealaltă a încăperii.

  Disra făcu un pas nesigur în spate, gustul amar al înfrângerii înecându-l, când Tierce sări de pe masă. Avusese o singură ocazie să recapete controlul asupra planului său măreţ, şi o ratase.

  Iar acum Tierce avea să îl omoare.

  Dar, încă o dată, Tierce îl surprinse.

  — A fost o mare prostie, excelenţă, spuse celălalt calm, traversând camera şi recuperând pistolul. Zgomotul împuşcăturii v-ar fi adus pe cap un pluton de trupe de şoc într-o clipă.

  Disra inspiră cu grijă, coborându-şi braţele.

  — Asta e valabil în ambele sensuri, reuşi el să zică, ştiind chiar în timp ce rostea cuvintele că Gardianul nu ar fi avut nevoie să se obosească cu ceva atât de crud şi de zgomotos ca un pistol ca să îl omoare.

  Dar Tierce nu făcu decât să clatine din cap.

  — Insişti să înţelegi greşit, spuse el.

  — Iar tu insişti să lucrezi pe la spatele meu, replică Disra. A câştiga un sistem sau două nu merită riscul de a speria Coruscantul până la a-l face să acţioneze. Ce se întâmplă şi tu nu-mi spui?

  Tierce păru să-l măsoare din ochi.

  — În regulă, zise el. Ai auzit vreodată expresia „Mâna lui Thrawn”?

  Disra clătină din cap.

  — Nu.

  — Ai răspuns cam repede.

  — Lucram la acest plan cu mult înainte ca tu să intri în scenă, îi aminti Disra cu acreală. Am găsit şi am citit tot ce avea legătură chiar şi pe departe cu Thrawn în arhivele imperiale.

  — Chiar şi tot ce era în dosarele secrete ale împăratului?

  — Odată ce am reuşit să găsesc un mod de a intra în ele, da. Disra se încruntă, căci îi veni brusc o idee. Pentru asta ai făcut cu adevărat călătoria pe Yaga Minor luna trecută?

  Tierce dădu din umeri.

  — Scopul primar a fost exact cum am discutat: să modific copia lor după Documentul Caamas pentru a se potrivi schimbărilor pe care deja le-ai făcut în actul de pe Bastion. Dar, de vreme ce oricum intrasem în sistem, mi-am petrecut ceva timp căutând referinţe.

  — Fireşte, zise Disra, în ceva necioplit, cum ar fi o minciună directă, doar o părticică de adevăr neglijată convenabil. Şi?

  Tierce clătină din cap.

  — Nimic. În ceea ce priveşte dosarele imperiale existente, termenul parcă nici n-a existat.

  — Ce te face să crezi că ar fi existat vreodată?

  Tierce îl privi drept în ochi.

  — Deoarece l-am auzit pe Thrawn pomenindu-l odată, la bordul Himerei. În contextul victoriei supreme şi totale a Imperiului.

  Dintr-odată, camera deveni foarte rece.

  — Vrei să spui, ca o superarmă? întrebă Disra cu grijă. O altă Stea a Morţii sau un Zdrobitor de Sori?

  — Nu ştiu, zise Tierce. Nu cred. Superarmele erau mai mult în stilul împăratului sau al amiralului Daala, nu al lui Thrawn.

  — Şi s-a descurcat de minune fără ele, recunoscu Disra. Dacă stau să mă gândesc, întotdeauna a părut mai interesat de cucerire decât de măcelărirea totală. În plus, dacă ar mai fi existat vreo superarmă, este aproape sigur că Rebelii ar fi găsit-o până acum.

  — Cel mai probabil, spuse Tierce. Din păcate, nu putem fi chiar atât de siguri. Cercetările tale amănunţite în istoria lui Thrawn au scos, din întâmplare, la iveală numele de Parck şi Niriz?

  — Parck a fost căpitanul imperial care l-a găsit pe Thrawn pe o planetă părăsită de la marginea Spaţiului Necunoscut şi l-a adus împăratului, zise Disra. Niriz a fost căpitanul distrugătorului spaţial imperial Sfătuitorul, pe care Thrawn l-a dus înapoi în Regiunile Necunoscute în presupusa lui expediţie de cartografiere, în urmă cu câţiva ani.

  — Presupusa?

  Disra pufni.

  — Nu trebuie să citeşti prea mult printre rânduri ca să înţelegi că Thrawn şi-a încercat mâna cu politicile Curţii Imperiale şi că şi-a ars degetele. Indiferent cum a fost numită, misiunea lui în Regiunile Necunoscute a fost o formă de exil. Pur şi simplu.

  — Da, aceasta a fost părerea generală în Garda Regală atunci, spuse Tierce gânditor. Acum mă întreb dacă s-ar fi putut să însemne mai mult. Oricum, ideea este că nici Parck, nici Niriz – nici Sfătuitorul, de fapt – nu s-au mai întors în slujba oficială a Imperiului. Nici măcar Thrawn nu s-a mai întors.

  Disra ridică din umeri.

  — Ucişi în misiune?

  — Sau poate că s-au întors, dar se ascund undeva, spuse Tierce. Poate că stau de pază pentru această Mână a lui Thrawn.

  — Care ce este? întrebă Disra. Zici că nu e o superarmă. Atunci ce e?

  — Nu am spus că nu e o superarmă, replică Tierce. Am spus doar că superarmele nu erau în stilul lui Thrawn. Personal, eu văd doar două posibilităţi. Ai auzit vreodată de o femeie pe nume Mara Jade?

  Disra căută în memorie.

  — Nu cred.

  — Acum lucrează cu şeful contrabandiştilor, Talon Karrde, zise Tierce. Însă în Imperiu, era unul dintre cei mai buni agenţi secreţi ai lui Palpatine, cu titlul de Mâna Împăratului.

  Mâna Împăratului. Mâna lui Thrawn.

  — O posibilitate interesantă, spuse Disra gânditor. Dar dacă Mâna este o persoană, unde a fost în toţi aceşti ani?

  — S-a ascuns şi ea, probabil, zise Tierce. A doua posibilitate este şi mai interesantă. Îţi aminteşti că, mai mult decât orice, Thrawn era un maestru în strategie. Ce poate fi mai mult în stilul său decât a lăsa în urmă un plan de maestru pentru victorie?

  Disra pufni.

  — Care, după zece ani de retrageri imperiale, ar fi total inutil.

  — Nu aş renunţa la asta chiar aşa de iute, îl avertiză Tierce. Un strateg ca Thrawn nu vede planurile de luptă doar în termeni de nave de luptă şi de poziţii pentru liniile militare. El ia, de asemenea, în calcul echilibrul geopolitic, punctele moarte, psihologice şi culturale, animozităţile şi rivalităţile istorice… orice fel de factori. Factori care, foarte probabil, mai pot fi încă exploataţi.

  Absent, Disra îşi frecă mâna acolo unde lovitura lui Tierce îi izbise dureros pistolul de piele. La prima vedere, era absurd.

  Şi totuşi, citise istoria realizărilor lui Thrawn. Văzuse dosarul geniului acestui om. Chiar ar fi putut crea un plan de luptă care să mai poată fi utilizat după zece ani şi o mie de înfrângeri?

  — Şi cum e cu acea campanie de cinci ani despre care am citit în dosarele lui? întrebă el. Era acolo ceva ce mi-a scăpat?

  — Nu. Tierce clătină din cap. Deja am verificat. Toate acelea erau doar o schiţă a ceea ce plănuia să facă după confruntarea de pe Bilbringi. Dacă Mâna lui Thrawn este o strategie supremă, a ascuns-o în altă parte.

  — Împreună cu căpitanul Niriz şi Sfătuitorul, crezi? sugeră Disra.

  — Poate, spuse Tierce. Sau, altfel, victoria finală are legătură cu o persoană numită Mâna. În oricare dintre cazuri, există cineva care are ceva ce noi vrem.

  Disra zâmbii subţire. Dintr-odată, era clar ca oţelul transparent lustruit.

  — Şi astfel, pentru a momi pe acest cineva să iasă la iveală, ai decis să faci ceva paradă cu nada noastră.

  Tierce îşi înclină uşor capul.

  — În aceste condiţii, cred că merită să ne asumăm riscurile.

  — Poate, murmură Disra. Presupunând, fireşte, că toate acestea nu au fost doar o grămadă de baliverne.

  Colţul buzei lui Tierce zvâcni.

  — Am fost la bordul Himerei împreună cu Marele Amiral vreme de câteva luni, Disra. Înainte de asta, l-am urmărit de lângă împărat aproape doi ani. Niciodată în acest timp nu l-am auzit să facă o promisiune pe care să nu o poată respecta. Dacă a spus că Mâna lui Thrawn este cheia victoriei finale, atunci aşa e. Poţi să contezi pe asta.

  — Să sperăm că oricine deţine cheia o să iasă din ascunzătoare înainte ca cei de pe Coruscant să devină destul de neliniştiţi, încât să acţioneze, spuse Disra. Ce facem mai întâi?

  — Ceea ce ai tu de făcut mai întâi este să te pregăteşti să îi întâmpini pe kroctari la revenirea în Imperiu, zise Tierce. Punând pistolul lui Disra pe masă, scoase din tunică un datacard şi îl aşeză lângă armă.

  — Iată o scurtă descriere a speciilor, în general, şi a Lordului Superior Bosmihi, în special, continuă el uitându-se spre uşă. Mă tem că sunt toate datele pe care le avem la bord.

  — E de ajuns, spuse Disra, apropiindu-se de masă şi luând datacardul. Unde mergem?

  — Mă gândeam să mă alătur căpitanului Dorja la escortarea delegaţiei de la cala de andocare, zise Tierce. De abia aştept să îţi văd abilităţile de negociere în acţiune.

  Fără să mai aştepte un răspuns, ieşi pe uşă şi dispăru.

  — Şi să vezi dacă artistul în deghizări şi Garda Regală încă mai au nevoie de Moff? mormăi Disra după el.

  Probabil. Dar asta era în regulă. Lasă-l să se uite… lasă-l şi pe Flim să se uite, dacă voia. O să le arate el. Până când delegaţia krotaciană va fi plecat spre casă, amândoi vor fi absolut siguri că Disra nu era doar un bătrân politician obosit al cărui plan inteligent îi scăpase cumva din mână. Era o parte vitală a acestui triumvirat, o parte care nu avea să dispară pur şi simplu în decor. Mai ales nu cu garanţia victoriei supreme aproape în mâinile lor.

  El începuse asta; şi, pe sângele împăratului, el va fi în asta până la sfârşit.

  Vârând datacardul în datapad, îşi puse pistolul la loc în tocul ascuns şi începu să citească.

  De pe puntea distrugătorului imperial Tiranic nu se vedea nici o planetă. Nici planete, nici asteroizi, nici nave, nici stele. Nimic, decât beznă completă, uniformă.

  În afară de un punct. La tribord, aproape vizibil pentru căpitanul Nalgol, era un mic disc de un alb murdar. O aşchie minusculă din capul cometei alături de care zbura Tiranicul, iţindu-se prin câmpul de invizibilitate al navei.

  Zburau astfel de o lună deja, complet orbi şi surzi faţă de restul universului din afara existenţei lor insulare.

  Pentru Nalgol, asta nu era cu adevărat o problemă. Servise pe unul dintre cele mai importante posturi de ascultare ale Imperiului când era cadet şi simplul fapt că nu exista nimic afară la care să se uite nu îl deranja. Dar nu toţi cei din echipaj erau la fel de rezistenţi ca el. Sălile de exerciţii pentru luptă şi de proiecţie aveau de trei ori mai mulţi clienţi acum, şi auzise că piloţilor de pe navetele de sondare li se ofereau mite uriaşe ca să ia unul sau doi pasageri în călătoriile lor în afara beznei.

  Atunci când Imperiul se aflase în culmea puterii lui, echipajele distrugătoarelor spaţiale fuseseră elita galaxiei. Dar acea glorie era demult trecută; şi dacă nu se întâmpla nimic în curând, Nalgol urma să aibă pe cap o serioasă problemă de personal.

  Afară, avu loc o explozie strălucitoare în cvadrantul superior de la babord. Relativ strălucitoare, cel puţin: erau luminile motoarelor uneia dintre navele lor de sondare, deghizată cu grijă pentru a arăta ca un vechi remorcher minier uzat. Nalgol o privi cum descrise un cerc pentru a dispărea sub carena în formă de săgeată către cala de andocare.

  Nu, bezna necontenită nu îl deranja. Totuşi, trebuia să recunoască faptul că i-ar fi prins bine să îşi închidă ochii o clipă.

  Auzi un pas pe pasarela de comandă, lângă el.

  — Raport preliminar de la Sonda Doi, domnule, spuse Oissan, şeful Contrainformaţiilor, cu acel ton care-i părea întotdeauna lui Nagol a fi al unuia care pleoscăie din buze.

  — Numărul navelor de luptă din jurul lui Bothawui a ajuns la cincizeci şi şase.

  — Cincizeci şi şase? repetă Nalgol, luând datapadul celuilalt şi cercetând cifrele. Dacă îşi amintea lista de la cursa de sondare de ieri…

  — Patru noi nave diamale?

  — Trei diamale, una mon calamari, spuse Oissan. Probabil că sunt acolo ca răspuns la cele şase nave care au sosit cu două zile în urmă.

  Nalgol clătină din cap, rămas fără cuvinte de uimire. De la început avusese îndoieli tăcute, dar serioase despre această misiune – ideea că lumea natală a bothanilor va deveni un punct central pentru orice activitate militară, cu atât mai puţin pentru o confruntare de o astfel de magnitudine, păruse absurdă la prima vedere. Dar se părea că însuşi Marele Amiral Thrawn venise cu acest plan; şi să fie al naibii dacă bătrânul ochi-roşii nu avusese dreptate.

  — Foarte bine, îi spuse lui Oissan. Vreau ca raportul Sondei Doi să fie gata în următoarele două ore.

  — Am înţeles, domnule căpitan. Oissan părea să ezite. Nu vreau să-mi bag nasul în probleme de nivel înalt, domnule, dar la un moment dat va trebui să ştiu ce se va întâmpla acolo dacă vreţi să îmi fac treaba bine.

  — Aş vrea să te pot ajuta, domnule colonel, zise Nalgol candid. Dar nici eu nu ştiu prea multe.

  — Dar aţi primit o descriere specială a misiunii de la Marele Amiral Thrawn la palatul lui Moff Disra, nu? insistă celălalt.

  — Nu poate fi numită descriere, zise Nalgol. Practic ne-a trasat misiunile şi ne-a spus să avem încredere în el. Făcu un semn cu capul către cometă şi celelalte două distrugătoare spaţiale care zburau alături de ea. Partea noastră este simplă: aşteptăm până când toate navele de acolo se distrug pe ele însele şi planeta cât mai mult posibil, apoi ieşim de sub scut şi le terminăm.

  — A termina Bothawui ar fi o treabă bună, comentă sec Oissan. Mă îndoiesc însă că bothanii şi-au neglijat sistemul de apărare planetară. Thrawn a oferit vreun indiciu despre cum vrea să se ocupe de el?

  — Nu mie, spuse Nalgol. Totuşi, în aceste condiţii, înclin să cred că ştie ce face.

  — Cred, mormăi Oissan. Mă întreb cum a făcut să se înfrunte toate navele alea?

  — Cel mai probabil răspuns este zvonul pe care l-ai auzit de la contactele tale de la Limite chiar înainte să activăm scutul, zise Nalgol. Chestia aia despre un grup de bothani care au fost implicaţi în distrugerea Caamas-ului.

  — Nu prea pare ceva pentru care să merite să te înfurii, pufni Oissan. Mai ales după atât timp.

  — Extratereştii se înfurie din cele mai ciudate motive, îi aminti Nalgol, simţind cum buzele îi zvâcneau de dispreţ. Şi din ce se vede acolo, aş spune că Thrawn le-a găsit punctul cel mai sensibil.

  — Aşa s-ar părea, acceptă Oissan. De unde ar trebui să ştim când să ieşim de sub scut şi să atacăm?

  — Cred că o bătălie la scară mare va fi destul de evidentă, spuse Nalgol sec. Oricum, ultimul mesaj al lui Thrawn înainte ca noi să intrăm sub scut spunea că în curând, pe Bothawui, se va afla o echipă de şoc imperială care ne va trimite periodic informaţii prin radio.

  — Asta ar fi util, zise Oissan gânditor. Fireşte, cunoscându-l pe Thrawn, probabil că va programa bătălia pentru când cometa va fi cel mai aproape de Bothawui, ca să ne ofere beneficiul maxim de surpriză. Asta înseamnă cam peste o lună.

  — Pare logic, aprobă Nalgol. Deşi nu am nici cea mai mică idee despre cum o să-i facă să urmeze acest program strict.

  — Nici eu. Oissan zâmbii subţire. Probabil de aceea el este Mare Amiral şi noi nu.

  Nalgol zâmbii şi el.

  — Chiar aşa, spuse el; şi cu această recunoaştere a adevărului, încă un strat din îndoielile lui păru să se topească. Da, în trecut Thrawn arătase ce poate. De multe, foarte multe ori. În orice fel funcţionase magia lui, părea să o mai facă.

  Şi, sub vraja geniului lui Thrawn, Imperiul era pe punctul de a-şi lua revanşa. Iar pentru Nalgol, doar asta conta cu adevărat.

  — Mulţumesc, domnule colonel, zise el înapoindu-i celuilalt datapadul. Te poţi întoarce la treburile tale. Vreau să verific la Controlul Sondei dacă putem dubla zborurile de sondare fără să atragem atenţia.

  — Da, domnule, spuse Oissan cu un alt zâmbet subţire. Până la urmă, nu am vrea să ne ratăm intrarea triumfală.

  Nalgol se întoarse pentru a se uita iar în beznă.

  — N-o s-o ratăm, promise el încet. N-avem cum.

  De undeva, din adâncurile minţii sale veni un ciripit insistent; şi, cu o tresărire, Luke Skywalker ieşi din transa lui de hibernare Jedi.

  — În regulă, R2, îi spuse el robotului când se dădu jos din pat şi se opri un moment pentru a se reorienta. Aşa; era la bordul navei Marei Jade, Focul lui Jade, îndreptându-se spre sistemul Nirauan. Sistemul în care însăşi Mara dispăruse aproape cu două săptămâni în urmă.

  — În regulă, m-am trezit, adăugă el, întinzându-şi degetele de la mâini şi de la picioare şi umezindu-şi gura. Aproape am ajuns?

  Robotul piui un răspuns afirmativ, în timp ce Luke îşi trăgea cizmele, un piuit care fu repetat din direcţia cockpitului. Ecoul venea de la robotul pilot VI al Marei, care condusese Focul de când Luke şi R2 veniseră la bord, la punctul de întâlnire de la Duroon şi care până acum refuzase să îi lase să se apropie de aparatele de control ale navei.

  O grijă exagerată care era pe punctul de a se sfârşi.

  — R2, du-te în cala de andocare şi asigură-te că X-interceptorul e gata de zbor, îi spuse el robotului în timp ce se îndrepta spre cockpit. O să intrăm.

  Un minut mai târziu, şedea în scaunul de pilotaj al Focului, studiind aşezarea butoanelor de control şi a ecranelor pentru ultima dată. Robotul VI, poate recunoscând expresia lui Luke ca pe una ce o văzuse destul de des pe faţa Marei, hotărâse să nu se împotrivească.

  — Pregăteşte-te, îi zise Luke robotului, aşezându-şi mâinile pe panoul de control. Cronometrul ajunse la zero, iar Luke împinse maneta de hiperpropulsie în faţă. Liniile stelelor sclipiră, se micşorară devenind stele, şi ajunseră.

  VI fluieră încetişor.

  — Am ajuns, confirmă Luke, uitându-se la soarele din depărtare, discul lui roşu minuscul părând rece şi distant. Planeta Nirauan nu se vedea.

  — Căutăm a doua planetă, îi spuse el robotului. Poţi să-mi dai datele ei?

  VI piui un răspuns afirmativ şi ecranele de navigare prinseră viaţă.

  — O văd. Luke dădu din cap, verificând informaţiile. Era destul de departe.

  Ceea ce era intenţionat. Focul avea armament şi scuturi impresionante, dar să atace trăgând în toate direcţiile cu laserele în cuarte nu i-ar fi făcut nici un bine Marei, indiferent în ce situaţie se afla. Planul presupunea furişare şi secret, iar asta însemna să lase Focul ascuns aici în timp ce el şi R2 se strecurau cu X-interceptorul.

  Tastă la comunicator pentru conexiunea cu cala de andocare.

  — R2? Totul e pregătit?

  Se auzi un ciripit de confirmare.

  — Bine, zise Luke, privind iar la ecranul de navigare. Erau, estimă el, cam la şapte ore de planetă, la viteza subluminică a X-interceptorului. Un timp destul de lung pentru a sta ghemuit în cockpitul înghesuit şi a se îngrijora pentru Mara, pe lângă faptul că oferea oricui era acolo jos un vector direct către Foc.

  Din fericire, mai era o modalitate.

  — Începi să calculezi cele două salturi, îi spuse el lui R2, pornind sistemele de arme automate ale Focului. Nu mai mult de cinci minute în fiecare direcţie – nu vrem să dureze mai mult decât trebuie.

  R2 piui o confirmare şi se apucă de lucru.

  — Acum, ai înţeles ce ai de făcut? îl întrebă Luke pe VI în timp ce potrivea motorul pe viteză scăzută şi punea Focul în mişcare. Chiar în faţă era un grup convenabil de asteroizi care plutea în întuneric şi care ar fi fost o ascunzătoare perfectă.

  — O să pun nava printre pietrele alea; iar apoi tu vei sta acolo şi te vei preface că eşti una dintre ele. Bine?

  Robotul bolborosi, cam fără tragere de inimă, o aprobare.

  — În regulă, spuse Luke, strecurând nava între asteroizi.

  Unul dintre ei, cam de mărimea unei mingi de şocbal se lovi uşor de carenă, iar Luke se strâmbă ca răspuns. Focul era bunul cel mai de preţ al Marei, şi era mai atentă cu el decât până şi VI. Dacă se ciobea carena sau dacă doar îi zgâria vopseaua, nimic nu avea să-i mai răscumpere greşeala faţă de Mara.

  Îşi încheie manevra cu atenţie exagerată şi reuşi să pună nava în poziţie fără altă coliziune.

  — În regulă, asta e, zise el desfăcând centurile şi comutând controalele navei înapoi la VI. Ai codul pe care ţi l-am dat – o să ţi-l transmitem la întoarcere ca să ştii că suntem noi. Oricine altcineva…, nu lăsa nava să tragă în străini decât dacă trag ei primii. Nu înainte de a ne da seama ce se întâmplă acolo jos.

  Două minute mai târziu, fiind atent la grămada de pietre plutitoare de afară, scoase uşurel X-interceptorul din cala de andocare a Focului şi se îndreptă spre spaţiu. R2 deja stabilise cursul şi, cu o explozie de linii de stele, decolară.

  Luke îi spusese să păstreze limita de cinci minute, iar robotul îi respectase ordinul. La două minute după ce plecaseră, urmând instrucţiunile lui R2, scoase X-interceptorul din hiperspaţiu, îl întoarse şi intră iar. După încă două minute, ajunseră.

  R2 fluieră încet.

  — Ăsta-i locul, aşa-i, confirmă Luke, privind planeta întunecată care plutea în spaţiu în faţa lor. Exact ca în imaginile pe care le-a adus Gheaţa înstelată.

  Şi Mara era undeva acolo jos. Izolată, poate rănită, poate prizonieră.

  Sau poate moartă.

  Gonind cu hotărâre acest gând din minte, Luke îşi întinse Forţa.

  Mara? Mara, mă auzi?

  Dar nu primi nici un răspuns.

  R2 scoase un ciripit întrebător.

  — Nu o simt, recunoscu Luke. Dar asta nu înseamnă neapărat ceva. Încă suntem destul de departe, iar ea s-ar putea să nu fie suficient de puternică pentru a ajunge până aici. De asemenea, ar putea dormi – asta i-ar limita raza de percepţie.

  Robotul nu răspunse. Dar nu era greu să îţi dai seama că gândurile lui erau alături de cele ale lui Luke. Şi mai era şi viziunea pe care Luke o avusese în urmă cu trei săptămâni şi jumătate la unitatea medicală de pe Tierfon. Acea imagine a Marei plutind fără viaţă într-un curs de apă…

  — Oricum, nu are rost să te îngrijorezi, spuse Luke, gonind viziunea cât de departe putea în adâncul minţii. Fă o scanare de senzori în secret – nimic care să le pornească detectoarele. Sau, cel puţin, nimic care să le pornească dacă funcţionează ca ale noastre.

  Primi o confirmare şi o altă întrebare se derulă pe ecranul computerului X-interceptorului.

  — Vom intra pe acelaşi drum ca ea, răspunse Luke. Prin canion, către peştera în care a dispărut. Odată ajunşi acolo, băgăm X-interceptorul înăuntru şi vedem ce se întâmplă.

  R2 piui o confirmare care părea neliniştită. Uitându-se la înregistrarea de zbor pe care Karrde i-o dăduse, Luke îndreptă X-interceptorul spre planetă, dorindu-şi pentru o clipă ca Leia să fie cu el. Dacă acele creaturi peste care dăduse Mara erau inteligente, s-ar fi putut să fie nevoie nu doar de măiestria Jedi, ci şi de delicateţea diplomatică, pentru a se înţelege cu ele. Delicateţe pe care Leia o avea, iar el nu.

  Se strâmbă. Pe de altă parte, probabil că cei de acasă nu erau prea încântaţi de faptul că el plecase fără să anunţe, şi asta fără să încerce să o ia pe Leia cu el. Nu, abilităţile diplomatice ale Leiei erau mai utile în Noua Republică.

  Despre ce abilităţi era nevoie aici, avea să afle în curând.

  Încă era departe de atmosfera planetei, când senzorii X-interceptorului înregistrară cele două nave extraterestre care se ridicau de la suprafaţa planetei către ei.

  — S-a zis cu furişarea şi secretul, murmură Luke, studiind informaţiile senzorilor. În mod clar, arătau ca nava pe care el şi R2 o zăriseră pe drumul lor de plecare din cuibul piraţilor Cavrilhu, din câmpul de asteroizi Kauron.

  Aceea, însă, virase şi fugise înainte să o poată vedea mai de aproape. Acum, pe când perechea se ridica rapid spre el, putea vedea că prima impresie despre navă fusese corectă. Cam de trei ori mai mare decât X-interceptorul, era o combinaţie stranie, dar ciudat de artistică, de manufactură extraterestră amestecată cu mult prea cunoscutul model al vânătorilor ŢIE. La prora fiecăreia dintre nave era câte o cupolă uşor înnegrită, prin care abia putea distinge o pereche de căşti de zbor de tip imperial.

  R2 fluieră gânditor.

  — Calm, R2, îl avertiză Luke. Nu înseamnă neapărat că sunt aliaţi ai Imperiului. S-ar putea să fi găsit pe undeva un vânător ŢIE şi să fi împrumutat de la el.

  Mârâitul lui R2 arătă opinia lui despre asta.

  — În regulă, bine, probabil că nu, spuse Luke, privind navele care se apropiau. Un minut mai târziu, erau lângă el, ridicându-se uşor deasupra X-interceptorului şi modificându-şi cursul pentru a vira şi a trece în poziţie de flancare de ambele părţi.

  — Primeşti date tehnice despre arme?

  Robotul fluieră şi o schemă simplă apăru pe ecranul computerului. Navele erau destul de bine înarmate.

  — Minunat, mormăi Luke, întinzându-şi Forţa pentru a încerca să simtă situaţia. Dar tot ce putea detecta erau fondurile emoţionale primare ale celor trei fiinţe de la bordul fiecărei nave. Minţi extraterestre nutrind gânduri extraterestre, lipsite de vreun punct de referinţă de care să se agaţe.

  Pe de altă parte, poziţiile lor de flancare erau mai potrivite pentru escortă decât pentru atac. Şi mai important, simţurile Jedi ale lui Luke nu arătau nici un pericol iminent. Pentru moment, cel puţin, probabil că erau, relativ, în siguranţă.

  Şi era vremea să înceapă să acţioneze prietenos.

  — Hai să vedem dacă putem vorbi cu ei, sugeră el, întinzându-se spre butonul comunicatorului.

  Extratereştrii i-o luară înainte.

  — Ka sha'ma'ti orfk'ralan, zise în urechea lui Luke o voce surprinzător de melodioasă. Kra 'mirai sumt tara 'kliso mormitth 'raw 'nuruodo surpra 'cin 'zisk mor'kor'lae.

  Luke simţi cum i se strângea stomacul.

  — R2? întrebă el.

  Robotul ciripi o confirmare îngrijorată; era, într-adevăr, aceeaşi transmisiune pe care Karrde şi Mara Jade o primiseră de la nava extraterestră care trecuse pe lângă întreprinderea Rătăcitoare a lui Booster Terrik. Transmisiunea, după spusele Marei, care includea puţin cunoscutul nume complet al lui Thrawn.

  Strâmbându-se, Luke îşi deschise comunicatorul.

  — Aici X-interceptorul Noii Republici, AA-589, spuse el. Dacă extratereştrii nu vorbeau bazica, fireşte că asta nu avea să-i folosească la nimic. Totuşi, nu se făcea să stea şi să îi ignore. Îmi caut o prietenă care s-ar putea să se fi prăbuşit pe lumea voastră.

  Urmă o scurtă pauză. Privind prin cupolă, Luke avu impresia clară că cele două nave extraterestre se apropiaseră de el cu o fracţiune.

  — X-interceptor al Noii Republici, reveni vocea, de data aceasta într-o bazică aproape acceptabilă. Ne vei urma către suprafaţă. Nu te vei abate de la îndrumările noastre. Dacă o faci, vei fi distrus.

  — Înţeleg, zise Luke.

  Dinspre comunicator se auzi un clic; şi, brusc, cele două nave extraterestre se lăsară să cadă către suprafaţă. Luke era pregătit, urmându-le şi strecurându-se iute în locul lui din formaţie.

  — Vă daţi mari, mormăi el pentru sine.

  Vorbise prea devreme. O clipă mai târziu, cele două nave se răsuciră iar, de data aceasta, cotind uşor în sus şi apoi brusc spre tribord. R2 ţipă când nava de la babord ţâşni peste capul lui neplăcut de aproape, tonul provocat de supărare devenind ascuţit când Luke viră strâns cu X-interceptorul pentru a se repeta iar manevra. Abia revenise în poziţia de centru, când o făcură iar, cotind spre babord de data aceasta.

  R2 mârâi.

  — Nu ştiu, îi spuse Luke când prinse iar din urmă escorta. Poate că au vreun fel de sistem de apărare care cere un anumit fel de apropiere de planetă ca să nu se declanşeze. Cum aveau piraţii la baza lor din asteroid, îţi aduci aminte?

  Faptul evident se derula pe ecran: conform înregistrării Gheţii înstelate, Mara nu urmase nici un fel de curs complicat.

  — Poate că l-au instalat ca răspuns la pătrunderea ei, sugeră Luke. Sau poate că noi venim de pe altă parte a planetei decât ea – încă n-am reuşit să facem o comparaţie geografică.

  R2 mârâi.

  — Sau ar putea încerca să creeze o scuză pentru a deschide focul, adăugă Luke încruntat. Deşi de ce ar crede că au nevoie de una nu ştiu.

  Navele extraterestre mai făcură trei seturi de manevre în coborârea lor, dar niciuna nu-i puse mari probleme lui Luke. Dar când se apropiară de atmosfera superioară părură să se fi plictisit de joc, stabilindu-se pe o direcţie dreaptă, strânsă, spre orizontul din vest. Luke rămase în formaţie, împărţindu-şi atenţia între nave şi terenul de sub el, întinzându-şi Forţa pentru orice semn de pericol. Îi urmau de douăzeci de minute, iar R2 făcuse în sfârşit o comparaţie între topografia de sub ei şi înregistrările Gheţii înstelate, când înţepătura familiară începu.

  — Avem probleme, R2, îi spuse Luke robotului. Încă nu sunt sigur de ce fel, dar e clar vorba de pericol. Dă-mi repede un raport de stare.

  Aruncă un ochi pe ecran la raportul de stare care apăru. Pe senzorii X-interceptorului nu apăreau alte nave, de nici un fel, nimic din consumul energetic al escortei lor sau din sistemele lor de armament nu arăta pregătiri de atac, iar sistemele X-interceptorului erau complet funcţionale.

  — Cât de departe e fortăreaţa pe care a descoperit-o Mara? întrebă el.

  R2 piui: mai puţin de cincisprezece minute la viteza lor actuală.

  — Cam în următoarele zece minute, cred, îi zise Luke. Fii pregătit.

  Inspirând adânc, aşezându-şi mâinile pe manete, îşi relaxă conştient muşchii şi se scufundă în Forţă.

  Mai aveau şase minute până la fortăreaţă, iar canionul prin care zburase Mara tocmai apăruse, mergând în paralel cu ei la orizont, când, în cele din urmă, se întâmplă. Într-o coordonare perfectă, cele două nave de escortă dădură un impuls scurt motoarelor din faţă, trecând din poziţia de escortare în cea de urmărire în spatele X-interceptorului, când viteza le scăzu.

  Iar din ţevile pe jumătate ascunse sub cockpiturile lor, ţâşni o salvă de foc albastru ucigător.

  Dar ţinta lor nu mai era acolo. O clipă înainte ca motoarele extratereştrilor să pornească, Luke simţise tulburarea subtilă în Forţă; şi înainte ca armele să fi izbucnit, el urcase brusc, rotindu-se într-o buclă strânsă care l-ar fi adus în poziţie de atac în spatele atacatorilor săi.

  Sau, cel puţin, acesta era finalul obişnuit al acestei manevre. De data aceasta, însă, Luke avea alte planuri. Înainte de a-şi termina bucla în spatele extratereştrilor, el ţinu botul X-interceptorului îndreptat spre pământ pentru încă două clipe. Apoi, în ceea ce părea a fi ultima secundă, răsuci vânătorul stelar într-o rotire dublă care îi strânse stomacul. Un moment mai târziu, zburau doar la câţiva metri de sol, pe un vector perpendicular cu cel iniţial.

  — Ce fac? strigă Luke, neîndrăznind să îşi ia ochii de la peisaj destul de mult cât să se uite singur.

  Ţipătul de avertizare al robotului şi o unduire bruscă în Forţă au fost răspunsul. Din spate veni o altă rafală de foc albastru, cea mai mare parte trecând departe de el, în afară de câteva lovituri care se opriră în ecranul lui deflector din spate.

  — Li s-a mai alăturat cineva? strigă el.

  R2 ciripi un răspuns negativ. Era ceva, oricum. Totuşi, cele două nave erau bune, şi era clar că echipajele ştiau ce fac. Doi la unu, Luke avea să aibă de furcă. Mai ales că…

  R2 piui o întrebare rapidă.

  — Nu, lasă foliile-S cum sunt, îi spuse Luke. Noi nu tragem.

  Întrebarea robotului fu un fluierat neîncrezător.

  — Pentru că nu ştim cine sunt sau de ce sunt aici, îi zise Luke, cercetând terenul din faţă. Chiar dincolo de canionul Marei, terenul devenea brusc ceva ce părea sfărâmat, spart în stânci cu pereţi de granit şi crevase adânci, cu margini ascuţite.

  — Nu vreau să omor pe nimeni până nu ştiu cine şi ce sunt.

  Replica lui R2 deveni un alt ţipăt când ultima salvă a inamicilor smulse un strat subţire de metal de pe partea de sus a foliei-S de la tribord.

  — Stai liniştit, aproape am ajuns, îl calmă Luke, riscând să arunce o privire pe ecranele de stare. Încă nu avea nici o stricăciune serioasă, dar asta nu avea să mai dureze mult, odată ce atacatorii se apropiau.

  Ceea ce însemna că cel mai bine ar fi fost să împiedice ca acest lucru să se întâmple.

  În spatele lui, R2 fluieră bănuitor.

  — Exact acolo mergem, confirmă Luke. Aproape ajunseseră la terenul sfărâmat; iar la tribord observă un defileu care părea potrivit.

  — Oh, calmează-te – nu-i mai rău decât alte lucruri prin care am trecut, adăugă el, rotind botul X-interceptorului către acel defileu. Oricum, nu avem de ales. Ţine-te bine – pornim.

  Canionul Cerşetorilor de pe Tatooine fusese o cursă dificilă, dar familiară, plină de întoarceri, colţuri şi curbe în ac de păr. Canalul Stelei Morţii fusese mult mai drept, însă cu un plus de focuri de turbolaser şi de vânători ŢIE care atacau, pentru a-l face mai interesant. Acum, stâncile de pe Nirauan duceau provocarea şi mai departe, adăugând curbe imprevizibile şi întreruperi, cu adâncimi şi lărgimi variabile, stânci ieşind în faţă şi liane agăţate de copaci.

  Proaspătul recrut de la Academia Yavin ar fi recunoscut riscurile implicate. Chiar şi adolescentul încrezut de pe Tatooine ar fi ezitat să parcurgă un astfel de labirint necunoscut la viteze atât de mari. Însă Luke devenise un Jedi iscusit, care ştia că nu ar fi avut nici o problemă.

  În mare parte avea dreptate. Nava trecu de prima serie de curbe cu uşurinţă, îndemânarea de pilot a lui Luke şi profunzimea lui în Forţă, combinate cu manevrabilitatea înnăscută a X-interceptorului lăsând mult în urmă navele extraterestre. Ţâşni printr-o vale îngustă, schimbă direcţia spre un alt canion…

  Şi aproape pierdu controlul când o explozie de foc albastru zgârie fuselajul de la babord.

  — E în regulă, îi strigă el lui R2, simţind o urmă de iritare faţă de sine însuşi în timp ce X-interceptorul se arunca în siguranţa relativă a ravenei alese. Asta se mai întâmplase: îşi concentra atenţia – şi Forţa – atât de mult într-o singură direcţie, încât avea tendinţa să fie orb la orice se întâmpla în afara acelui con. În mod clar, cel puţin unul dintre piloţi fusese destul de deştept, cât să abandoneze urmărirea şi să zboare deasupra labirintului, aşteptând ca ţinta să apară singură.

  Dar gambitul eşuase; şi dacă terenul coopera, nu va mai avea altă şansă. X-interceptorul intră într-o a doua vale, mai mică decât prima, şi viră într-o altă ravenă. Lăsând Forţa să-i ghideze mâinile, Luke se uită la stâncile din jur, căutând locul potrivit…

  Şi atunci, brusc, îl văzu. De ambele părţi ale X-interceptorului, stânci abrupte se ridicau drept în sus, una dintre ele aplecându-se dintr-odată către cealaltă până când doar o mică bandă de lumină se mai vedea între vârfurile lor. Şiruri şi pâlcuri de tufişuri cenuşii dezordonate creşteau în diferite locuri pe piatra abruptă, iar un covor gros de tufişuri maronii şi de copaci pitici acoperea fundul canionului. În spate şi în faţă, canionul cotea brusc, lăsând această parte centrală ca pe o bulă izolată, înconjurată de stâncă.

  Era locul perfect de aterizare.

  R2 nu ţipă şi nici nu scânci când Luke roti vânătorul stelar într-o derapare de o sută optzeci de grade, într-o întoarcere clasică de contrabandist. Probabil, hotărî Luke în timp ce accelera motoarele, deoarece micul robot era prea ocupat să-şi facă griji pentru viaţa lui. Câteva secunde X-interceptorul se zgâlţâi sub el, iar Luke se luptă din greu pentru stabilitate, în timp ce nava încerca să-i scape de sub control. Afară, pereţii canionului care ţâşneau pe lângă ei începură să încetinească şi, în acelaşi timp, el scăzu viteza şi porni elevatoarele repulsoare. Presiunea acceleraţiei negative care îl împingea în pernele scaunului dispăru; rotind X-interceptorul pentru a fi iar cu faţa, aruncă iute o privire în jur. Drept în faţă, doi copaci pitici, dar bogaţi, se ridicau de pe fundul canionului, încadrând ceea ce părea a fi albia secată a unui pârâu, trunchiurile lor fiind exact la distanţa potrivită. Oprind ce mai rămăsese din viteza de înaintare a X-interceptorului, îi îndreptă botul în jos, pentru a se strecura frumos între cele două trunchiuri.

  — Gata, zise el, executând ultimele etape ale ciclului de aterizare şi oprind elevatoarele repulsoare. N-a fost aşa de rău, nu?

  Din spatele lui se auzi un fluierat slab şi cam tremurat. Se părea că R2 nu-şi recăpătase încă vocea.

  Zâmbind uşor, Luke deschise cupola, strâmbându-se la sunetele ascuţite făcute de zeci de frunze cu ghimpi pe margini care zgâriară oţelul transparent, şi îşi scoase mănuşile şi casca.

  Aerul de afară era rece şi mirosea vag a muşchi. Vreme de un minut, ascultă întinzându-şi simţurile îmbunătăţite de Forţă, încercând să audă zgomotele urmăririi. Dar nu era nimic, în afară de sunetele normale ale vântului trecând printre frunze şi ale trilurilor scoase de păsările sau insectele din depărtare.

  — Cred că am scăpat de ei, îi spuse lui R2. Cel puţin deocamdată. Ţi-ai dat seama unde suntem?

  R2 piui, încă părând cam zăpăcit, şi o hartă apăru pe ecranul computerului.

  Luke o studie. Nu era prea rău, dar nici prea bine. Nu se aflau la mai mult de zece kilometri de peştera Marei, însă cea mai mare parte a teritoriului dintre aceste două puncte era format din acelaşi fel de defileuri înguste şi stânci abrupte printre care tocmai zburaseră. Cel puţin o zi întreagă de mers, probabil două, poate chiar trei.

  Pe de altă parte, neregularităţile terenului le vor oferi o acoperire mai bună decât ar fi putut cere. Până la urmă, era un schimb corect. Dar nu ar fi fost cine ştie ce schimb dacă extratereştrii i-ar fi găsit înainte de a începe.

  — Haide, zise el, ieşind din cockpit şi rostogolindu-se pe pământ, încercarea de a evita ghimpii reuşi doar în parte, însă doar câţiva îl zgâriară până la sânge.

  — Hai să ne facem bagajul şi să plecăm de aici.

  A durat doar câteva minute să desfacă plasa de camuflaj pe care le-o dăduse Karrde şi să o tragă bine peste X-interceptor. Apoi, ca o măsură de precauţie în plus, tăie câteva din tufişurile şi crengile mai mici cu sabia de lumină şi le împrăştie peste plasă. Nu era perfect, mai ales de aproape, dar era tot ce putea face în timpul pe care îl avea la dispoziţie.

  Oamenii lui Karrde alcătuiseră şi o trusă de supravieţuire, adunând proviziile şi încărcându-le la bordul X-interceptorului, în timp ce Luke făcea în grabă actele necesare pentru a pleca de pe Cejansij. Şi după cum Luke ajunsese, în decursul anilor, să ştie la ce să se aştepte de la organizaţia contrabandiştilor, făcuseră o treabă excelentă. Împărţite în două rucsacuri, proviziile includeau batoane de hrană, sticle/filtre de apă, baghete luminoase, o cantitate mare de coardă-sintetică, un pistol cu laser de rezervă, un cort de supravieţuire cu sac de dormit şi chiar un număr mic de grenade cu rază mică de acţiune.

  — Sunt surprins că n-au încercat să bage şi un speeder de teren, mârâi Luke când ridică de probă unul dintre rucsacuri pe umeri. Era destul de greu, dar obiectele fuseseră bine distribuite şi ar fi fost destul de uşor să îl care.

  — Cred că va trebui să lăsăm celălalt rucsac aici. Eşti gata să te caţeri?

  R2 ciripi întrebător, rotindu-şi domul pentru a se uita mai întâi într-o direcţie a canionului, apoi în cealaltă.

  — Nu, pe acolo ne aşteaptă să apărem, îi zise Luke.

  Arătă în sus către una dintre stâncile care se înălţau deasupra lor.

  — Pe acolo, pe sus mergem.

  Robotul îşi roti iar domul, fluierând speriat în timp ce se lăsa mult pe spate pentru a privi în sus.

  — Calmează-te – nu trebuie să mergem până în vârf, îl linişti Luke. Vezi deschizătura aia cam la două treimi din drum? Dacă am interpretat bine imaginile luate de la înălţime, ar trebui să dea într-o scurtătură care ne va duce până sus.

  R2 ciripi deznădăjduit, uitându-se iar înainte şi înapoi prin canion.

  — Nu, R2, nu putem să mergem pe acolo, îi zise Luke ferm. Şi nu avem timp să stăm la discuţii. Chiar dacă navele alea nu pot ajunge acolo, s-ar putea să aibă unele mai mici la fortăreaţă. Şi pot oricând să vină pe jos aici. Vrei să-i aştepţi să vină?

  Robotul piui categoric. Rotindu-se, începu să sară hotărât în lungul albiei secate a pârâului, către baza stâncii de sub deschizătura pe care Luke o arătase.

  Zâmbind, Luke îşi mişcă umerii pentru a potrivi definitiv rucsacul în spate. Apoi, întinzându-şi Forţa, îl ridică pe R2 de la pământ destul de mult cât să treacă de tufişuri şi se îndreptă spre versant.

  După cum se dovedi, traseul păruse mai greu decât era cu adevărat. Deşi era cu siguranţă destul de abrupt, peretele nu era nici pe departe o pantă imposibil de verticală aşa cum se vedea de pe fundul canionului. Prize pentru mâini şi picioare erau din belşug; întreaga suprafaţă a stâncii părea să fie punctată cu cornişe înguste şi mici peşteri, iar tufişurile şi lianele ofereau şi ele puncte rezistente de sprijin.

  Singura parte problematică era R2, dar chiar şi aceasta se transformă într-o rutină mai mult sau mai puţin confortabilă. Luke folosea Forţa pentru a ridica robotul pe o cornişă îngustă sau către perechi de peşteri cu destul spaţiu între ele, îl ţinea pe loc în timp ce îl lega cu coarda sintetică de tufişurile din apropiere, apoi se căţăra pe lângă el până la un alt loc potrivit pentru a se opri şi repeta.

  R2 nu se implica în niciuna dintre părţile acestei proceduri, fireşte. La jumătatea drumului, totuşi, cel puţin se opri să se mai plângă.

  Aproape ajunseseră la deschizătură, iar Luke se îndrepta încă o dată către locul în care îl ancorase pe R2, când auzi vocea slabă.

  Se opri, ţinându-se cu o mână de o liană noduroasă, şi ascultă. Dar nu erau decât sunetele îndepărtate ale insectelor pe care le tot auzise de când aterizaseră. Trecând prin tehnicile lui Jedi de îmbunătăţire senzorială, îşi ascuţi auzul; dar deşi sunetele deveneau mai puternice şi mai variate, vocea pe care crezuse că o auzise nu era acolo.

  Era un scâncet sonor de deasupra lui: R2 fluiera încet în auzul lui îmbunătăţit.

  — Mi s-a părut că aud ceva, murmură el, cuvintele bubuindu-i în cap. Iute, îşi aduse auzul la normal. Era ca o voce…

  Se întrerupse la piuitul surprins al lui R2.

  — Ce e? întrebă el uitându-se în sus. Robotul se uita în jos şi în lungul stâncii; întorcându-şi capul, Luke îi urmări privirea…

  Şi îngheţă. Aşezată pe o tufă cu ghimpi, la nici trei metri distanţă, era o creatură mică, gri-maronie, cu aripi moi.

  Îi privea.

  — Stai calm, îl linişti Luke pe R2, cercetând o clipă creatura.

  Avea cam treizeci de centimetri de la cap la gheare, era acoperită cu o piele care părea fină. Aripile strânse la fel, deşi era greu să îţi dai seama cât erau de mari, şi se arcuiau uşor deasupra, într-un fel care îi amintea lui Luke de nişte umeri încovoiaţi. Capul era proporţional de mic şi aerodinamic, cu o pereche de ochi negri cuibăriţi sub pliuri cărnoase şi două tăieturi orizontale sub ei. Cea de sus se unduia în ritmul regulat al respiraţiei, pe când cea de dedesubt era strânsă într-o linie îngustă. O pereche de picioare segmentate, cu gheare late se ţineau de tufişul pe care stătea, fără să pară nici măcar puţin deranjată de ţepii ascuţiţi. Efectul general era a ceva între un mynock şi un makthier de pradă, şi se întrebă dacă era înrudită cu vreunul dintre ei.

  R2 scoase un alt ciripit, de data aceasta îngrijorat.

  — Nu cred că vrea să ne facă vreun rău, îl asigură Luke, încă privind creatura. Nu simt nici un pericol din partea ei. Şi suntem cam mari ca să fim masă pentru ceva de dimensiunile astea.

  Fireşte, doar dacă nu vânează în haită. Încă urmărind creatura, îşi întinse Forţa, în căutarea altor exemplare din aceeaşi specie. În mod clar erau mai multe în canion, dar cele mai multe păreau să fie destul de departe…

  Linia de jos de pe faţa creaturii se deschise, dezvelind şiruri gemene de mici dinţi ascuţiţi, şi emise un tril puternic.

  — Cine eşti?

  Luke clipi surprins. Aceasta era vocea pe care crezuse că o auzise, doar că de această dată era destul de clară. Dar de unde venea…?

  — Ce? întrebă el.

  Creatura ciripi iar.

  — Cine eşti?

  Avea dreptate. Creatura vorbise.

  Doar că nu vorbise. Nu chiar. Dar atunci cum de o înţelegea Luke…?

  Iar apoi, brusc, înţelese.

  — Sunt Luke Skywalker, zise el, întinzându-şi Forţa către creatură. Cavaler Jedi al Noii Republici. Tu cine eşti?

  Creatura emise o scurtă serie de triluri.

  — Ce faci aici, Cavalere Jedi Skywalker?

  — Îmi caut o prietenă, spuse Luke.

  Bănuiala lui fusese corectă: deşi nu putea înţelege limba ciripitoare a creaturii, extrăgea din mintea ei, prin Forţă, esenţa comunicaţiei. O întâmplare extrem de rară, din experienţa lui, şi probabil implica faptul că aceste creaturi erau, cel puţin, uşor sensibile la Forţă.

  — A aterizat lângă acest loc aproape cu două săptămâni în urmă şi apoi a dispărut. Ştii unde este?

  Creatura păru să se ruşineze niţel. Flutură din aripile deschise pe jumătate şi le reaşeză pe spate. Ciripi iar…

  — Cine este această prietenă?

  — O cheamă Mara Jade, zise Luke.

  — Este şi ea Cavaler Jedi?

  — Într-un fel, răspunse Luke evaziv.

  Mara trecuse ocazional pe la Academia lui Jedi în ultimii opt ani, dar niciodată nu rămăsese destul de mult pentru a-şi încheia antrenamentul. De fapt, erau dăţi în care Luke se întreba dacă şi-l începuse cu adevărat.

  — Ştii unde e?

  Aripile fluturară iar, când creatura ciripi.

  — Nu ştiu nimic.

  — Zău, spuse Luke, lăsându-şi tonul să se răcească doar un pic.

  Pentru asta nici măcar nu avea nevoie de Forţă; îi văzuse pe Jacen, Jaina şi Anakin făcând trucul ăsta de atâtea ori, încât recunoştea vinovăţia când o vedea.

  — Dacă ţi-aş spune că un Jedi ştie întotdeauna când cineva minte?

  Din spatele lui veni un tril puternic şi autoritar.

  — Lasă-l pe cel tânăr în pace.

  Luke întoarse capul. Aşezate pe tufişurile şi pietrele colţoase din partea cealaltă a stâncii, mai erau trei creaturi. Fiecare era de două ori mai mare decât prima, dar chiar şi fără deosebirea de dimensiuni, diferenţele subtile dintre tânăr şi adulţi erau vizibile imediat.

  — Îmi cer iertare, le spuse el. Nu încercam să îl intimidez. Poate că mă puteţi ajuta să îmi găsesc prietena.

  Una dintre creaturi îşi desfăcu aripile şi făcu un salt scurt către un tufiş mai aproape de Luke, sucindu-şi capul într-o parte şi în alta, ca şi cum l-ar fi studiat pe intrus cu fiecare ochi în parte.

  — Nu eşti unul dintre ceilalţi. Cine eşti?

  — Cred că ştii, zise Luke, un gând tăcut cerându-i să se prefacă a avea o bănuială. Îmi poţi spune în schimb cine eşti tu?

  Creatura păru să se gândească.

  — Sunt Vânătorul Vânturilor. Sunt negociatorul acestui cuib al qom qae.

  — În numele Noii Republici, te salut, Vânător al Vânturilor, spuse Luke pe un ton grav. Bănuiesc că ştii despre Noua Republică?

  Qom qae-ul mai în vârstă flutură din aripi exact în acelaşi fel în care o făcuse şi tânărul.

  — Am auzit. Ce este Noua Republică pentru noi?

  — Cred că asta depinde de ce vreţi voi să fie, spuse Luke. Dar asta este o problemă pe care să o discute diplomaţii şi negociatorii. Eu sunt aici să-mi ajut prietena.

  Vânătorul Vânturilor ciripi cu hotărâre.

  — Nu avem ştiinţă despre nici un străin.

  — Ba da, ciripi qom qae-ul mai tânăr din spatele lui Luke. Qom jha vorbeau despre…

  Vânătorul Vânturilor îl întrerupse cu un cârâit.

  — Te cheamă Căutătorul Prostiei? întrebă el muşcător. Taci!

  — Poate că doar ai uitat, sugeră Luke diplomatic. Până la urmă, un negociator de cuib trebuie că are multe alte probleme la care să se gândească.

  Vânătorul Vânturilor bătu din aripi.

  — Ce se întâmplă în afara acestui cuib nu ne priveşte direct pe noi. Du-te la alt cuib al qom qae sau la qom jha, dacă îndrăzneşti. Poate că ei o să te ajute.

  — Bine, spuse Luke. Îmi vei arăta drumul spre ei?

  — Sunt în afara acestui cuib, ciripi Vânătorul Vânturilor. Nu ne priveşte.

  — Înţeleg, zise Luke. Spune-mi, Vânător al Vânturilor, ai avut vreodată un prieten la ananghie?

  Qom qae-ul îşi desfăcu aripile, iar cei doi însoţitori ai săi îl imitară.

  — Această conversaţie s-a încheiat. Tinere: vino!

  Sări de pe tufişul său, plutind cu aripile întinse către fundul canionului, urmat de cei doi însoţitori. Întorcându-se, Luke îl văzu pe tânărul qom qae plecând după ei.

  R2 mârâi dispreţuitor.

  — Nu te supăra pe ei prea rău, îi spuse Luke oftând. S-ar putea să existe piedici culturale sau politice despre care noi nu ştim.

  Îşi reluă căţărarea.

  — Sau s-ar putea doar să le fie teamă să se implice în lupta altuia, adăugă el. Cu siguranţă am mai văzut asta de multe ori în decursul anilor.

  Cinci minute mai târziu, au ajuns la deschizătură. Luke avusese dreptate: scurtătura continua în sus către vârful stâncii într-un unghi mult mai uşor, acoperindu-i totuşi în continuare pe tot drumul.

  — Perfect, zise Luke uitându-se în lungul ei. Hai să ajungem în vârf şi să vedem unde merge de acolo. Adunând coarda sintetică începu să o înfăşoare…

  Şi, brusc, R2 emise un sunet ascuţit de surpriză.

  — Ce e? întrebă Luke, apucându-şi iute sabia de lumină când se întoarse. Nu simţea şi nici nu vedea vreun pericol în jurul lor.

  — R2, ce e? întrebă el iar, îndreptându-şi atenţia spre robot.

  R2 se uita în vale, pe drumul pe care veniseră, gemând plângător, încruntându-se, Luke urmări linia privirii robotului…

  Şi simţi că inima îi sare din piept. Pe fundul văii, X-interceptorul lor dispăruse.

  — Nu, rosti Luke, uitându-se din răsputeri la culorile maronii şi gri de jos. Primul lui gând, plin de speranţă, a fost că munca lui de camuflaj fusese mai bună decât crezuse şi că vânătorul stelar era încă acolo unde îl lăsaseră. Dar o clipă de cercetare atentă cu simţurile îmbunătăţite Jedi îndepărtară în tăcere acea speranţă.

  R2 ciripi neliniştit.

  — E în regulă, îl calmă Luke. E în regulă.

  Şi spre propria-i surpriză, descoperi că vorbea serios. Dispariţia X-interceptorului era frustrantă şi iritantă; dar, destul de ciudat, nu o însoţea nici un sentiment de frică sau de pericol. Nici măcar vreo îngrijorare serioasă, în ciuda faptului că pierderea navei însemna pierderea oricărei şanse de a scăpa rapid dacă situaţia ar fi cerut-o.

  Un îndemn din partea Forţei? Un sentiment, poate, că X-interceptorul era doar în altă parte, şi nu pierdut?

  Din păcate, îşi dădu el seama cu seriozitate, putea la fel de bine să fie şi un îndemn în direcţia opusă. Aceea că pierderea navei nu conta pentru că oricum nu va părăsi această lume în viaţă.

  Pe neaşteptate, o imagine a lui Yoda se ridică din memoria lui; bătrânul Maestru Jedi oftând obosit când se aşeza pentru ultima dată în patul său. Luke îşi amintea frica lui frica lui, viscerală pentru fragilitatea lui Yoda; îşi aducea aminte tonul exact al glasului său atunci când îi spusese revoltat lui Yoda că nu trebuie să moară. Puternic sunt în Forţă, îi reproşase cu blândeţe Yoda elevului său. Dar nu atât de puternic. Înserarea se lasă asupra mea şi curând va veni şi noaptea. Acesta este cursul lucrurilor… calea Forţei.

  Luke inspiră adânc. Obi-Wan murise, Yoda murise, şi, cândva, îi va veni şi lui rândul să se confrunte cu aceeaşi călătorie. Şi dacă acesta era locul în care acea călătorie avea să înceapă, atunci aşa să fie. Era un Jedi, şi se va purta ca atare.

  Între timp, motivul pentru care venise aici nu se schimbase.

  — N-avem ce-i face acum, îi spuse el lui R2, întorcându-se cu spatele la vale şi revenind la sarcina de a încolăci coarda sintetică. Să urcăm în vârf şi să vedem unde mergem de acolo.

  Direct de deasupra lor se auzi un ciripit uşor.

  — Sunt moduri mai bune de a trece.

  Luke privi în sus. Tânărul qom qae se întorsese, plutind pe un curent ascensionar pe care îl găsise, şi se uita în jos la ei.

  — Te oferi să ne ajuţi? întrebă el.

  Qom qae-ul îşi îndoi puţin una dintre aripi, schimbarea presiunii aerului trimiţându-l în lateral către faţa stâncii, lângă Luke. Se prinse cu ghearele de una dintre tufe când ajunse la ea şi îşi strânse aripile în spate.

  — Te voi ajuta, ciripi el. Qom jha au spus că a mai sosit cineva şi că este cu ei. Te voi duce acolo.

  — Mulţumesc, zise Luke, gândindu-se dacă ar trebui să întrebe despre X-interceptorul care lipsea.

  Dar după neseriozitatea de mai devreme a tânărului qom qae, probabil că ar fi fost mai bine să lase orice interogaţii pentru mai târziu.

  — Pot să te întreb de ce vrei să îţi asumi acest risc?

  — Sunt cunoscut unora dintre qom jha-ii mai tineri, ciripi el. Nu mă tem de ei.

  — Nu vorbesc neapărat despre qom jha-i, spuse Luke vrând să se asigure că tânărul extraterestru înţelegea cu adevărat riscurile. Ceilalţi despre care a vorbit Vânătorul Vânturilor ar putea încerca să ne oprească.

  — Înţeleg acest lucru. Extraterestrul îşi flutură aripile. Dar l-ai întrebat pe Vânătorul Vânturilor dacă a avut vreodată un prieten la ananghie. Eu am.

  Luke surâse.

  — Înţeleg, spuse el. Şi sunt onorat să am parte de ajutorul tău. Eu sunt Luke Skywalker, după cum am zis, iar acesta este robotul meu, R2. Pe tine cum te cheamă?

  Qom qae-ul îşi întinse aripile şi făcu un scurt salt către un tufiş din faţa lor.

  — Eu sunt prea tânăr să am un nume. Mi se spune doar Copilul Vânturilor.

  — Copilul Vânturilor, repetă Luke, privindu-l gânditor. Nu cumva eşti rudă cu Vânătorul Vânturilor?

  — Este tatăl meu, ciripi Copilul Vânturilor. Chiar este adevărat ce se spune despre înţelepciunea Cavalerilor Jedi.

  Luke îşi reţinu un zâmbet.

  — Uneori, zise el. Dar acum ar trebui să plecăm. Pe drum, poate că îmi vei putea spune mai multe despre poporul tău.

  — Aş fi onorat, zise Copilul Vânturilor, întinzându-şi aripile cu înflăcărare. Hai, îţi voi arăta drumul.

  De data aceasta, alarma nu a venit în mijlocul desertului. În schimb, a pornit în mijlocul nopţii.

  Wedge se trezi brusc, fluturând mâna după butonul de oprire care nu era la locul lui. Genunchiul îi zvâcni într-o parte, lovindu-se de ceva solid; şi când străfulgerarea de durere îl trezi de tot, îşi aminti unde era. Conform ordinelor – şi uneia dintre presimţirile generalului Bel Iblis – el şi restul escadrilei Vagabond dormeau în X-interceptoare.

  După sunetul alarmei care încă mai urla, se părea că presimţirea generalului se confirmase.

  Pocni butonul alarmei, nimerindu-l de data asta şi porni comunicatorul.

  — Antilles, zise el repede.

  — Mobilizare generală, răspunse la fel vocea colonelului Perris. Am primit un semnal de panică de pe Bothawui.

  — Minunat, mormăi Wedge, pregătind motoarele. Să ai încredere că bothanii o să-ţi strice somnul.

  — În regulă, Vagabonzi, l-aţi auzit? Hai să decolăm!

  Se auzi un cor de confirmări şi geamătul pregătirii motoarelor începu să umple colţul lor din Cercul de Aterizare Diplomatic de pe Di'tai'ni. O persoană purtând o salopetă de întreţinere – un trintic, probabil, deşi era greu de spus în lumina slabă – înainta greoi pe pistă către X-interceptoare şi le făcea gesturi nebuneşti împotriva acestui zgomot fără îndoială neautorizat. Wedge îi răspunse tot prin semne şi porni elevatoarele repulsoare.

  — Ce e, o altă revoltă la Clădirea Clanurilor?

  — Stai bine pe scaun, zise Perris întunecat. Conform bothanilor, o forţă de atac leresenă e pe drum.

  Wedge clipi.

  — O forţă de atac leresenă?

  — Aşa au spus, confirmă coordonatorul de luptă. O flotă de nave de toate clasele, şi nu mă întreba care e problema lor.

  — La alegere, mormăi Vagabond Trei. Sunt atât de multe motive în zilele astea să-i urăşti pe bothani.

  — Hai să nu ne coborâm la nivelul ăsta, îl admonestă Wedge. Toate X-interceptoarele decolaseră acum şi se îndreptau spre spaţiu. Perris, unde e generalul?

  — E pe drum, răspunse Peris. C' tunamar şi A-interceptoarele ei îi escor tează naveta, pentru siguranţă. Vom fi cu câteva minute în urma voastră, totuşi, iar el a zis să o luaţi voi înainte.

  — Şi ce să facem? întrebă Vagabond Cinci. Să-i păcălim pe lereseni până veniţi voi?

  — Sigur, spuse Perris sec. Doar dacă, desigur, uluitoarea reputaţie a escadrilei Vagabond nu îi face să fugă de tot.

  — Oh, da, bine, răspunse Vagabond Cinci la fel de sec. Nu sunt norocoşi bothanii că noi şi uluitoarea noastră reputaţie ne-am nimerit să fim la doar două sisteme depărtare de ei?

  Wedge se încruntă. Erau norocoşi, acum că se gândea mai bine. Suspect de norocoşi, de fapt.

  — Perris, poţi să scoţi ordinul original care ne-a adus aici? întrebă el.

  — Deja l-am scos, spuse Perris. Conform Coruscant-ului, guvernul di'tai'ni a cerut în mod special ca generalul Bel Iblis să medieze această dispută cu muncitorii lor ne-tai'ni rezidenţi.

  — Ai idee dacă guvernul di'tai'ni datorează favoruri sau mari sume de bani guvernului bothan? întrebă Vagabond Nouă.

  — Asta e o întrebare bună, zise Perris gânditor. O întrebare foarte bună, de fapt.

  — E vechiul meu antrenament SecCor, zise Vagabond Nouă. Ne-au învăţat să urmărim întotdeauna banii.

  — Bine, deocamdată banii sunt irelevanţi, spuse Wedge. Ajunseseră acum în bezna mai adâncă a spaţiului, destul de departe pentru a face saltul la viteza luminică.

  — Am fost chemaţi în apărarea unui membru al Noii Republici împotriva agresiunii şi doar asta o să facem.

  — Noroc, zise Perris. Ajungem şi noi cât de repede putem.

  Panoul piui: cursul era stabilit.

  — În regulă, Vagabonzi, spuse Wedge. Să mergem.

  Drumul spre Bothawui a durat puţin mai mult decât cel pe care îl făcuseră cu o săptămână în urmă ca să îi scape pe sif'krie-i şi transportul lor de plante pommwomm. Cumva, totuşi, păru mult mai scurt. Mintea lui Wedge sărea între întrebări despre iminenta agresiune leresenă, posibila duplicitate bothană, încordarea generală galactică şi ce naiba căuta escadrila lui în mijlocul tuturor acestora.

  Şi, mult prea curând, au ajuns.

  — Treceţi în formaţie, ordonă el în timp ce restul X-interceptoarelor ieşeau din hiperspaţiu în jurul lui. Luaţi-vă scanerele de rază lungă.

  — Nu cred, zise Vagabond Doi, că va fi nevoie.

  Wedge se strâmbă.

  — Nu, acceptă el. Cred că nu.

  Era o forţă de atac leresenă, puternică. Şi, de data asta, părea că bothanii nu mai exageraseră. Întinse pe cer, direct în faţa X-interceptoarelor care se apropiau, erau şase nave de luptă, toate de fabricaţie şi creaţie extraterestră, dar fiecare cam de dimensiunile unei fregate de asalt a Noii Republici. Încă douăzeci de nave mai mici umpleau spaţiile dintre ele, cu cel puţin cinci escadrile de nave de clasă vânător-stelar formând un perimetru de apărare în jurul întregului grup.

  — Reputaţia noastră ar face bine să fie chiar uluitoare azi, mormăi Vagabond Doisprezece.

  — Gata cu pălăvrăgeala, îi spuse Wedge, studiind grupul. Erau cu mult în afara scutului planetar al lui Bothawui, în afara razei, indiferent de ce fel de arme ar fi avut apărătorii de la sol. Nu îşi putea aminti dacă bothanii aveau sau nu vreo platformă de luptă orbitală care să zboare în jurul lumii lor, dar dacă aveau, niciuna nu se afla de această parte a planetei deocamdată.

  Ceea ce cam lăsa escadrila Vagabond de una singură aici. Doisprezece X-interceptoare şi o reputaţie.

  Îşi drese glasul şi deschise o frecvenţă comună în bandă largă la comunicator.

  — Generalul Wedge Antilles şi escadrila Vagabond a Noii Republici vorbesc forţei de atac leresene, anunţă el. Încălcaţi fără permisiune spaţiul bothan. Vă rog să vă dezvăluiţi intenţiile.

  — Această problemă nu vă priveşte, escadrilă Vagabond, răspunse o voce uimitor de melodioasă. Este o dispută privată între guvernele leresen şi bothan.

  Wedge aruncă o privire scanerelor. Încă nu se vedea nici un semn de la Bel Iblis şi Pribeagul.

  — Pot întreba despre natura acestei dispute?

  — Moarte şi soluţionare, zise vocea melodioasă. Moartea a doi lereseni în mâinile bothanilor şi refuzul bothan de a rezolva asta.

  Wedge se strâmbă intrând pe frecvenţa Vagabonzilor. În mod clar, aici era o problemă de terminologie, un concept sau o expresie leresenă care nu se traducea bine în bazică. Dar chiar şi aşa, mai era ceva ce nu înţelegea.

  — Ştiţi despre ce vorbeşte?

  — Stai aşa… acum verific dosarele, zise Vagabond Unsprezece. Am o bănuială… da, iată. Doi lereseni au fost ucişi în revolta de la Clădirea Clanurilor Reunite. Amândoi împuşcaţi, unul dintre ei înainte ca mulţimea să dea buzna înăuntru.

  — Mulţumesc, spuse Wedge comutând pe cealaltă frecvenţă. Comandante leresen, vă înţeleg mânia pentru pierderea suferită. Ce aţi dori să facă bothanii ca despăgubire?

  — Legea leresenă este foarte precisă, răspunse extraterestrul. Gheară pentru gheară, corn pentru corn, viaţă pentru viaţă. Un vinovat sau zece inocenţi din tribul său.

  Wedge simţi un fior rece pe şira spinării.

  — Cum adică, zece inocenţi? întrebă el precaut.

  — Bothanii au refuzat să ne predea membrii de clanuri care i-au ucis pe cei doi lereseni neînarmaţi, zise vocea pe un ton egal. Două vieţi vor fi plătite, aşadar, cu douăzeci.

  Atât de precis matematic, se gândi Wedge. Dar cum aveau de gând, mai exact, să facă aşa un truc dacă toţi bothanii se adunau în siguranţă sub scutul planetar…

  — Uh-oh, spuse Vagabond Patru încet. Vector trei-şase cu patru-unu.

  Wedge se uită. Tocmai ieşind la vedere de după orizontul planetei din spate şi de sub ei, era o mică staţie spaţială.

  — Este o uzină de manufactură a cristalelor antigrav, continuă Vagabond Patru întunecat. Model mon calamar. Dacă îmi amintesc bine, echipajul normal de muncitori este între cincisprezece şi douăzeci şi doi.

  Wedge îşi înghiţi un blestem, deschizând o frecvenţă privată.

  — Interceptează cursul, comandă el. Vreau să stăm între staţie şi lereseni.

  Schimbă iar frecvenţa în timp ce accelera.

  — Vă înţeleg furia şi frustrarea faţă de guvernul bothan, îi spuse el comandantului extraterestru. Dar trebuie să înţelegeţi că nu putem să stăm pur şi simplu deoparte şi să vă permitem să omorâţi persoane nevinovate. Generalul Garm Bel Iblis va veni în curând; poate că el va reuşi să medieze…

  — Nu există mediere, spuse leresenul pe un ton de încheiere. Legea e lege şi cere să fie aplicată. Nici dumneavoastră, nici alţii, nu ne veţi opri.

  Se auzi un clic şi conversaţia se termină.

  — Poate că nu, mormăi Wedge pentru el în timp ce trecea iar pe frecvenţa Vagabonzilor.

  — Dar cu siguranţă putem încerca. În regulă, Vagabonzi, e timpul să o luăm în serios. Treceţi foliile-S în poziţie de atac. Se îndreptă spre panoul…

  — Nu! zise brusc Vagabond Nouă. Nu activaţi foliile-S.

  Wedge se opri cu mâna deasupra butonului.

  — De ce?

  — Nu ştiu, răspunse Vagabond Nouă cu vocea încordată. Ceva nu e bine. Nu prea pot… dar ceva sigur nu e bine.

  — Vagabond Şef? întrebă Vagabond Opt.

  — Aşteptaţi, spuse Wedge, trecând comunicatorul pe frecvenţa personală a lui Vagabond Nouă.

  — Corran? Ce e?

  — Cum am zis, nu ştiu, repetă Vagabond Nouă. Tot ce ştiu este că am simţit pericolul când ai ordonat activarea foliilor-S. Acum fac o analiză, dar deocamdată nu am găsit nimic.

  — Asta e una dintre…? Wedge ezită, nedorind să întrebe despre abilităţile Jedi ale celuilalt nici măcar pe un canal sigur.

  — Aşa cred, da, răspunse Vagabond Nouă întrebării.

  Wedge se uită la forţa de intervenţie leresenă. Nu se mişcaseră de pe poziţii. Aşteptau răbdători ca ţinta să orbiteze către ei.

  Şi, în mod clar, neaşteptându-se ca escadrila Vagabond să le facă vreun fel de probleme…

  Trecu înapoi pe frecvenţa principală a Vagabonzilor.

  — Toată lumea, menţineţi cursul, ordonă el întorcând X-interceptorul către Vagabond Nouă. Mai ales tu, Vagabond Nouă. Vin mai aproape.

  Un minut mai târziu, zburau în formaţie strânsă de paradă, cele două lasere de pe vârfurile aripii de la tribordul lui Wedge aproape frecându-se de partea de dedesubt a fuselajului lui Vagabond Nouă.

  — În regulă, zise el, apropiindu-se câţiva centimetri. Tu ai flancul meu de la tribord; eu am babordul tău. Uită-te repede după ceva care nu ar trebui să fie acolo. Dacă nu vezi, schimbăm locurile.

  — Nu-i nevoie, spuse Vagabond Nouă cu o voce încordată. Iată-l: un cilindru subţire care trece vertical printre foliile-S chiar în faţa cablului de alimentare a laserului.

  — Şi tu ai unul, mârâi Wedge. Acum, că ştia unde să caute, intervenţia era evidentă. Zece la unu că toată escadrila a fost minată.

  — În regulă, nu activăm foliile-S, spuse Vagabond Doi. Tot mai putem trage, nu?

  — Nu cred că ar trebui să încercăm, îl avertiză Wedge, încruntându-se din răsputeri la cilindrul care părea inocent. De fapt… Corran, roteşte-te câteva grade la tribord, te rog.

  Fuselajul lui Vagabond Nouă se roti încet puţin mai departe de el.

  — Am avut dreptate, rosti Wedge, total dezgustat acum. Capătul cilindrului are două braţe. Unul intră în cablul servomecanismului aripii, celălalt pare să se conecteze la cablul de alimentare al laserului. Cred că şi dacă tragem, şi dacă activăm foliile-S, distrugem laserele. Sau mai rău.

  Vagabond Doisprezece înjură pătimaş.

  — Sigur au fost cei doi lereseni din echipa de întreţinere di'tai'ni, care îşi făceau tot timpul de lucru pe lângă ele, zise el. Deci ce facem, încercăm să-i păcălim?

  Wedge se uită la navele leresene. Se mişcau acum, începând să se adune în jurul staţiei de manufactură care gonea neajutorată spre ele.

  — N-are rost, spuse el încet. Deja ştiu că nu avem ce face.

  Aşa că urmăriră neputincioşi cum leresenii se apucară să demoleze staţia iute, eficient şi sistematic. Să îşi ia tributul de douăzeci de vieţi inocente ca plată pentru cei vinovaţi.

  Până când a sosit restul forţei de intervenţie Pribeagul, se terminase.

  Sau, poate mai exact, tocmai începuse.

  Turela de comunicaţii de pe cuirasatul Pribeagul al Noii Republici era un fel de anacronism printre navele de luptă moderne, o revenire la filosofia de proiectare dinaintea Războiului Clonelor, care dominase în perioada în care Pribeagul şi navele lui surori din flota Katana fuseseră construite. Nu doar întregul grup principal de antene se afla în turelă, ci şi calculatoarele de criptare/decriptare complicate şi complexe.

  Celorlalte câteva crucişătoare din flota Katana aflate încă în serviciul Noii Republici li se renovaseră din plin turelele de comunicaţii, echipamentul de criptare/decriptare fiind mutat într-o zonă mai ferită, între punte şi secţiunea Contrainformaţiilor. Dar cumva, indiferent cât de des se vorbea despre procedura de renovare, Pribeagul reuşea întotdeauna să se strecoare printre neconcordanţele din programul de lucru.

  Wedge Antilles se întrebase despre asta uneori. Încă exista, ştia, o duşmănie între generalul Garm Bel Iblis şi o parte din eşalonul superior al Noii Republici, rămasă din anii în care Bel Iblis purtase un război personal împotriva Imperiului, după despărţirea Lui de Mon Mothma. Wedge bănuise întotdeauna că asta era cauza lipsei de renovări, nava-portdrapel a generalului era legată de acea animozitate.

  Doar când Wedge şi Escadrila Vagabond fuseseră puşi permanent sub comanda lui Bel Iblis, Antilles aflase adevărul. Secţiunile Contrainformaţiilor, îi explicase Bel Iblis, erau locuri aglomerate şi publice, iar a trimite un semnal decriptat către punte sau camera de comandă ar fi oferit destule ocazii de a asculta conversaţia oricui ar fi avut ceva cunoştinţe şi un surplus de curiozitate. Pe de altă parte, o turelă de comunicaţii era cel mai izolat loc pe care îl puteai găsi la bordul unei nave de luptă şi a avea computerul de criptare/decriptare la îndemână însemna că mesajul începea şi se tennina acolo. Oricând erau programate transmisiuni cu adevărat private, în acel loc îl găseai pe Bel Iblis.

  El şi Wedge se aflau acum acolo. La cererea personală a amiralului Ackbar.

  — Vă înţeleg îngrijorările, generale Bel Iblis, spuse Ackbar, faţa lui umplând tot ecranul comunicatorului, iar ochii lui imenşi rotindu-se pentru a-l cuprinde şi pe Wedge, şi nu vă contrazic evaluarea. Dar, cu toate acestea, trebuie să vă refuz cererea.

  — Susţin cu tărie să vă mai gândiţi, domnule amiral, zise Bel Iblis cu fermitate. Înţeleg situaţia politică de pe Coruscant, dar nu putem permite ca aceasta să ne împiedice să vedem consideraţiile pur militare ale acestui caz.

  Tentaculele de pe buzele mon calamar-ului părură să se întărească.

  — Din păcate, nu mai există consideraţii pur militare care să implice subiectul Caamas, bubui el. Problemele etice şi politice predomină.

  — Ciudată combinaţie, murmură Wedge pentru sine.

  Unul dintre ochii lui Ackbar se roti scurt către el înainte de a se întoarce la Bel Iblis.

  — Concluzia finală a situaţiei este că orice prezenţă serioasă a Noii Republici lângă Bothawui în acest moment ar fi interpretată drept un sprijin pentru bothani împotriva criticilor lor.

  — Nu ar fi aşa ceva, îl contrazise Bel Iblis. Ar fi o voce care să îndemne la calm şi la judecată în mijlocul unui butoi cu pulbere foarte periculos. Deja sunt şaizeci şi opt de nave de luptă acolo, cu toate implicate într-un concurs privind ameninţător în douăsprezece direcţii, toate gata să sară la bătaie la cea mai mică mişcare a celuilalt. Trebuie să existe cineva acolo care să poată media orice problemă înainte de a se transforma într-un război total.

  Ackbar oftă, scoţând un scrâşnet mâhnit.

  — Sunt de acord cu tine din tot sufletul, generale. Dar Consiliul Suprem şi Senatul sunt autoritatea supremă aici, iar ei au ajuns la o concluzie diferită.

  Bel Iblis îi aruncă o privire îndurerată lui Wedge.

  — Sper că veţi continua încercarea de a-i face să se răzgândească.

  — Da, într-adevăr, zise Ackbar. Dar fie că reuşesc, fie că nu, nu veţi fi cel ales pentru onoarea dubioasă de mediator. Preşedintele Gavrisom a ales deja o altă sarcină pentru dumneavoastră.

  — Mai importantă decât cea de a menţine pacea în Bothawui?

  — Mult mai importantă, îl asigură Ackbar. Dacă Bothawui este butoiul cu pulbere, atunci Documentul Caamas este scânteia.

  Wedge simţi cum, brusc, o premoniţie îl lovi. Se putea ca Gavrisom să se gândească…?

  Da.

  — Preşedintele Gavrisom a decis, aşadar, că şansa cea mai bună a Noii Republici de a dezamorsa conversaţia este să obţinem o copie intactă a documentului, continuă Ackbar. În acest scop, vă veţi îndrepta imediat spre Ord Trasi, unde veţi începe să alcătuiţi o armată pentru un atac în scop informativ asupra bazei imperiale Ubictorat, de pe Yaga Minor.

  Wedge îi aruncă pe furiş o privire lui Bel Iblis. Expresia generalului nu se schimbase, dar falca îi era destul de încordată pentru a arăta că se gândea la acelaşi lucru ca Wedge.

  — Cu tot respectul, domnule amiral, spuse Bel Iblis, preşedintele Gavrisom cred că glumeşte. Yaga Minor este, probabil, cel mai puternic sistem apărat din spaţiul imperial sau al Noii Republici. Şi asta doar dacă ne gândim la un atac direct, unde nu contează asupra căror poziţii inamice se trage. A păstra intact sistemul de datte al inamicului adaugă un plus de cinci niveluri de dificultate întregii operaţiuni.

  — Preşedintele ştie prea bine despre aceste provocări, zise Ackbar, cu o voce şi mai dogită decât de obicei. Voi fi sincer: nici mie nu-mi place asta. Dar trebuie încercat. Dacă războiul izbucneşte din această cauză, nu avem destule nave sau trupe pentru a menţine pacea sau a o aduce cu forţa. Se poate ca întreaga Nouă Republică să se prăbuşească într-un război civil total.

  Bel Iblis se uită iar la Wedge, apoi se întoarse la ecran.

  — Da, domnule, spuse el. Din păcate, sunt obligat să fiu de acord cu evaluarea dumneavoastră.

  — Aş mai putea spune, adăugă Ackbar, că dacă există vreun fel în care acest lucru se poate face, tu eşti singurul capabil.

  Bel Iblis zâmbii ironic.

  — Mulţumesc pentru încredere, domnule amiral. Voi face tot ce-mi stă în puteri.

  — Bine, zise Ackbar. Tu şi forţa ta de intervenţie veţi părăsi imediat Bothawui, îndreptându-vă către Ord Traşi. Vă voi trimite discret şi restul de nave în următoarele două săptămâni, timp în care mă aştept să alcătuiţi un plan de luptă şi să fiţi gata de plecare.

  — Am înţeles, spuse Bel Iblis. Cum rămâne cu echipamentele sau unităţile speciale?

  — Orice poate furniza Noua Republică e al vostru, îl asigură Ackbar. Spune-mi ce vă trebuie şi voi pune să vă trimită.

  Bel Iblis dădu din cap.

  — Fireşte, vom avea nevoie de discreţie totală în această privinţă, avertiză el. Dacă doar şi o idee ajunge la Imperiu, chiar şi mica noastră şansă dispare.

  — Secretul va fi total, promise Ackbar. Deja am pregătit o poveste de acoperire care ar trebui să convingă orice spion imperial, conform căreia navele sunt adunate în taină în regiunile mărginaşe ale sistemului Kothlis pentru apărarea lui Bothawui, dacă ar fi nevoie.

  — Ar trebui să meargă, zise Bel Iblis. Asta dacă nu se duc în Kothlis ca să vadă cu ochii lor.

  — Două terminale spaţiale rendil au fost deja mutate în sistemul Kothlis, spuse Ackbar. Vor fi echipate cu nave false purtând însemnele şi identificările potrivite, pentru orice imperial care se nimereşte acolo.

  — Interesant. Bel Iblis ridică o sprânceană. Deci asta nu e o idee de moment care i-a venit azi-noapte lui Gavrisom. S-a lucrat ceva la ea.

  Mon calamar-ul aprobă cu o mişcare a capului său masiv.

  — Pregătirile au început în ziua următoare revoltei de la Clădirea Clanurilor Reunite de pe Bothawui, spuse el. Cu implicarea generalului Solo în acel incident, preşedintele a ştiut că nu va mai fi posibil pentru guvernul Noii Republici să facă vreo mişcare politică făţişă fără ca motivele noastre să fie atacate.

  — Înţeleg logica, zise Bel Iblis greoi. Spre Ord Trasi, atunci.

  — O echipă de legătură vă va aştepta acolo la sosire, spuse Ackbar. Noroc, generale.

  — Mulţumesc, domnule amiral. Terminat.

  Generalul atinse un buton şi transmisunea se încheie.

  — Ceea ce nu înseamnă că sunt total de acord, comentă el pentru sine către ecranul gol în timp ce se întorcea spre Wedge.

  — Ei, generale. Observaţii?

  Wedge clătină din cap.

  — Am luat parte la un atac în scopuri informative o dată, atunci când încercam să obţinem datte despre Marele Amiral Makati din biblioteca Boudolayz, zise el. Cred că birocraţii au estimat după aceea că am avut succes în proporţie de optzeci la sută. Şi era vorba de Boudolayz, nu de Yaga Minor.

  — Da, am citit rapoartele despre acel atac, spuse Bel Iblis mângâindu-şi mustaţa gânditor. E clar că n-o să fie uşor.

  Wedge se strâmbă.

  — Între timp, Bothawui continuă să strângă nave de război ca insectele în jurul lămpii. În cele din urmă, domnule, cineva o să încerce să profite de asta.

  — Sunt de acord, zise Bel Iblis. De aceea ţi-am cerut să mă însoţeşti aici în după-amiaza asta.

  — Oh! spuse Wedge, privindu-l atent. Deci ştiaţi că urma aşa ceva?

  — Nu atacul asupra lui Yaga Minor în mod special, zise Bel Iblis. Dar aveam bănuiala că cei de pe Coruscant vor refuza cererea mea de a rămâne aici şi de a menţine ordinea. De asemenea, m-am gândit că dacă forţa mea de intervenţie va fi trimisă în altă parte – aşa cum chiar s-a întâmplat – Escadrila Vagabond nu face parte, teoretic, din această forţă.

  Wedge se încruntă.

  — M-aţi pierdut, domnule general. Am crezut că suntem ataşaţi dumneavoastră permanent.

  — Mie, da, aprobă Bel Iblis. Dar nu forţei mele de intervenţie. Este o deosebire teoretică subtilă, dar foarte importantă.

  — Vă cred pe cuvânt, spuse Wedge încercând fără succes să găsească o confirmare a acestui lucru în amintirile lui despre regulamentele militare ale Noii Republici. Deci asta ce înseamnă?

  Bel Iblis roti scaunul consolei de criptare şi se aşeză.

  — Înseamnă că sunt de acord că probabil cineva o să profite de această încurcătură, zise el aşezându-şi mâinile în poală. Poate această organizaţie secretă numită Răzbunare, care tot stârneşte revolte şi cere ca bothanii să plătească cu vârf şi îndesat pentru contribuţia pe care au avut-o în distrugerea Caamas-ului.

  — Da, spuse Wedge încet când, dintr-odată, îi veni o idee. Şi cum contribuţia bothanilor la acel atac a fost sabotarea scuturilor planetare ale caamas-ilor…?

  Bel Iblis dădu din cap.

  — Foarte bine. Da, bănuiala mea este că o să încerce cineva să oprească scuturile de pe Bothawui.

  Wedge fluieră încet.

  — Credeţi că se poate aşa ceva? Se presupune că bothanii au unul dintre cele mai bune sisteme de scuturi din galaxie.

  — Aşa a fost odată, când Imperiul era în culmea puterii lui, zise Bel Iblis. Dacă l-au menţinut, asta nu ştiu. Dar, fireşte, un inamic nu ar trebui să oprească tot sistemul pentru a provoca stricăciuni serioase. Închiderea unui scut chiar de deasupra lui Drev'starn ar deschide o gaură destul de mare, cât să torni prin ea o grămadă de focuri de turbolasere.

  — Da, murmură Wedge. Problema este că nu doar bothanii ar fi loviţi.

  — Într-adevăr, aceasta este problema, aprobă Bel Iblis cu seriozitate. La ultima numărătoare, peste trei sute de megacorporaţii aveau sediile centrale pe Bothawui, plus mii de companii mai mici şi cel puţin cincizeci de schimburi de bunuri şi de tratate.

  Wedge dădu din cap. Dacă erau lovite, nu ar fi însemnat neapărat haos economic universal, dar ar fi adăugat un grad considerabil de mânie şi de resentiment la fierberea care deja avea loc acolo.

  Şi cu toate navele acelea de luptă care încercau să se sperie una pe alta deasupra, putea să fie chiar mai rău.

  — Ce vreţi să fac?

  Bel Iblis părea să îi cerceteze figura.

  — Vreau să cobori la suprafaţă şi să ai grijă ca asta să nu se întâmple.

  Wedge avusese o bănuială slabă că aceasta era direcţia în care se îndrepta. Chiar şi aşa, fu cam şocant.

  — De unul singur? întrebă el. Sau credeţi că aş avea nevoie şi de restul Escadrilei Vagabond?

  — Calmează-te, Wedge, nu e aşa de rău pe cât pare, zise el. Nu mă aştept să stai în faţa domului generator din Drev'starn, cu câte un pistol în fiecare mână, şi să ţii piept Armatei a Treia Imperiale Blindate. Până acum, Răzbunare a arătat mai multă şmecherie şi subtilitate decât forţă brută; iar şmecheria şi subtilitatea sunt lucruri pe care doi piloţi de X-interceptor deştepţi ar trebui să reuşească să le bage de seamă.

  Deci echipa de cercetare propusă ajunsese la doi, observă Wedge, dublându-şi, prin urmare, şansele de a găsi acest teoretic ac în carul cu fân.

  — Vă gândiţi la cineva anume pentru al doilea pilot de X-interceptor deştept?

  — Desigur, spuse Bel Iblis. Colonelul Horn.

  — Înţeleg, zise Wedge printre buzele care i se încordaseră brusc. Căutarea unui sabotor ascuns… iar Bel Iblis îl găsise imediat pe Horn. Se putea să fi dedus cumva abilităţile de Jedi bine ascunse ale lui Horn?

  — De ce el?

  Bel Iblis ridică uşor din sprâncene.

  — Pentru că socrul său este contrabandist, spuse el. Sigur are o reţea de persoane de legătură pe care Horn va putea să o folosească.

  — Ah, zise Wedge, relaxându-se. Nu mă gândisem la asta.

  — De aia sunt eu general suprem, spuse Bel Iblis sec. Ai face bine să cobori să îi dai lui Horn vestea cea bună. L-ai auzit pe Ackbar – am doar două săptămâni să pregătesc toate astea şi vreau să te întorci cu escadrila când vom lovi Yaga Minor.

  — Vom face tot ce putem, promise Wedge. Vreţi să luăm una dintre navetele nemarcate ale Pribeagului?

  Bel Iblis dădu din cap.

  — X-interceptoarele ar cam ieşi în evidenţă. Lăsaţi-vă şi uniformele, dar luaţi-vă formele de identificare militară, pentru cazul în care trebuie să daţi ordine vreunui birocrat. Vă anunţ când am nevoie de voi la Ord Trasi.

  — Am înţeles, spuse Wedge.

  — Bine, zise Bel Iblis. Voi mai rămâne aici câteva minute – pot să transmit de aici celorlalţi colonei la fel de bine ca şi de pe punte sau din biroul meu. Totuşi, Ackbar a zis imediat, aşa că de îndată ce sunt gata şi celelalte nave, plecăm. Va trebui să părăsiţi Pribeagul înainte de asta.

  — Aşa vom face, domnule, spuse Wedge, îndreptându-se către uşă. Vă urez noroc cu planul de luptă, domnule General.

  Bel Iblis zâmbii uşor.

  — Noroc cu al vostru.

  Tocmai intrau în atmosfera lui Bothawui când Corran, care până atunci stătuse sprijinit de videcranul lateral uitându-se înapoi spre pupa, se întoarse şi se aşeză înapoi în scaun.

  — Au plecat, anunţă el.

  Wedge aruncă o privire la ecrane. Navele forţei de intervenţie Pribeagul nu se mai vedeau, într-adevăr.

  — Aşa e, aprobă el. Suntem pe cont propriu.

  Corran clătină din cap.

  — E o nebunie, Wedge. Şi zici că ţi-a spus în mod special să mă iei pe mine?

  — Da, dar n-are de-a face cu talentele tale ascunse, îl asigură Wedge. Crede că poţi folosi reţeaua de contrabandă a lui Booster.

  Corran pufni.

  — Ar merge dacă Booster ar mai vorbi cu mine acum.

  Wedge se uită pieziş la el.

  — Ce, doar nu mai e supărat pentru trucul pe care l-am făcut cu Pozna Saltimbancului lângă Sif'kric, nu? Credeam că am hotărât că nu duceau mărfuri de contrabandă şi i-am lăsat să plece.

  — Nu, n-au găsit; şi da, mai este, răspunse Corran. Curat sau nu, sif'kric-ii au hotărât că nu vor contrabandişti care să le facă transporturile şi au interzis fără întârziere ca Pozna Saltimbancului să mai ducă viitoarele cargouri de pommwomm.

  Wedge se strâmbă.

  — Au.

  — Asta nu înseamnă că nu o să mai intre, continuă Corran ridicând din umeri. Înseamnă doar că trebuie să găsească alte nave sau un alt camuflaj de identificare sau altceva. Dar e o bătaie de cap, iar lui Booster nu-i plac bătăile de cap. Mai ales cele oficiale.

  — Mm, zise Wedge. Îmi pare rău pentru asta. Poate Mirax va reuşi să îl îmbuneze.

  — Oh, sunt sigur că da, spuse Corran. Dacă stau să mă gândesc, însă, nu sunt sigur că Booster are vreun interes pe Bothawui. Sunt atât de multe grupuri de contrabandişti pe ea, că se poate să se fi hotărât să o lase în pace.

  — Oh, ce convenabil, mârâi Wedge.

  — Hei, tu erai cel care voia să se întoarcă la viaţa palpitantă de pilot de X-interceptor, mai ştii? îi aminti Corran. Ai fi putut să pilotezi în siguranţă un calculator pe Coruscant dacă ai fi vrut.

  Wedge făcu o grimasă.

  — Nu, mulţumesc. Am încercat şi nu mi-a plăcut. Deci, nu te aştepţi să avem vreun ajutor acolo jos?

  Urmă o tăcere scurtă.

  — Asta e o întrebare interesantă, murmură Corran în cele din urmă pe un ton ciudat. De fapt… cred că da.

  Wedge se încruntă la el.

  — Ce? Te aştepţi la ajutor?

  — Aşa cred, da, spuse Corran pe acelaşi ton ciudat. Nu întreba cum sau de unde. Doar… aşa cred.

  — Stai să ghicesc, zise Wedge. O presimţire Jedi?

  Corran dădu din cap.

  — O presimţire Jedi.

  Wedge zâmbii.

  — Bine, spuse el, deja având o părere mai bună despre întreaga misiune, în cazul ăsta, nu avem de ce să ne facem griji.

  — Ei, nu, zise Corran încet. Nu cred c-aş merge atât de departe, încât să spun asta.

  — Atenţie la tribord, rosti femela togoriană de la consola de senzori a Sălbaticului Karrde. Mieunatul ei de obicei fluent era acum întrerupt şi aspru. La unghiul doi-cinci pe paisprezece.

  — De asta mă ocup, se auzi o altă voce din unitatea de comunicaţii de pe punte. Marginile celor o sută de asteroizi care se rostogoleau alene pe lângă videcran pâlpâiră din cauza luminii reflectate atunci când unul dintre turbolaserele Sălbaticului Karrde sclipi, apoi străluci şi mai puternic, iar asteroidul ţintit se transformă în praf şi flăcări.

  Aşezată pe un scaun mai ferit din spatele punţii, Shada D'ukal scutură mintal din cap. Abordarea unui câmp de asteroizi nu era niciodată un lucru uşor, dar i se părea că togoriana şi cel puţin unul dintre operatorii turbolaserelor erau mult prea agitaţi din această cauză. Fie erau nervoşi din fire, fie erau tineri şi lipsiţi de experienţă. Niciuna dintre posibilităţi nu îi trezea prea mare încredere; ambele o făceau să îşi pună întrebări despre cât de chibzuit fusese căpitanul dacă îi luase cu el pe cei doi.

  Poate că şi căpitanul simţea acelaşi lucru.

  — Linişteşte-te, H'sishi, o sfătui Karrde pe togoriană din scaunul lui aflat în spatele consolelor navigatorului şi a copilotului. Şi tu, Chal. Doar pentru că acest câmp de asteroizi este mai mare decât altele pe care le-aţi întâlnit nu înseamnă că trebuie să îl trataţi altfel. Uşurel, trageţi doar în pietrele care prezintă un pericol imediat pentru noi şi îl lăsaţi pe Dankin să conducă nava pe lângă celelalte.

  Urechile togorienei zvâcniră.

  — Mă supun, căpitane, spuse ea.

  — Da, domnule, adăugă vocea operatorului.

  Nu că admonestarea ar fi avut vreun efect, cel puţin nu unul pe care Shada să îl vadă. H'sishi continua să indice răstit ţintele, iar Chad tot trăgea salve puternice de turbolaser, indiferent dacă ţinta cerea aşa ceva sau nu.

  Dar totuşi, poate că nu era doar vina lor. Poate că simţeau nervozitatea lui Karrde şi reacţionau la ea.

  Shada îşi mută privirea asupra profilului acestuia. Îşi ascundea bine starea sufletească, doar muşchii obrajilor şi ai maxilarului trădând tensiunea. Însă antrenamentul Mistryl includea citirea feţelor şi a limbajului trupului, iar pentru ochii ei, teama crescândă a lui Karrde era la fel de evidentă ca un far de navigare.

  Şi escala care avea să aibă loc pe Pembric 2 era doar prima parte a călătoriei lor. Cum va fi, se întrebă ea neliniştită, când vor ajunge la Exocron?

  Avu loc o explozie deosebit de strălucitoare afară, când un asteroid foarte mare fu transformat în praf.

  — Oh, vai, murmură o voce metalică şi posomorâtă din dreapta Shadei.

  Se întoarse şi văzu robotul de protocol C-3PO prins cu centurile de scaunul de lângă ea. Se uita pe videcran, înfiorându-se la fiecare foc de turbolaser.

  — Probleme? întrebă ea.

  — Îmi cer iertare, stăpână Shada, răspunse el, reuşind să pară înţepat şi jalnic în acelaşi timp.

  — Niciodată nu mi-au plăcut prea mult călătoriile spaţiale. Iar aceasta îmi aduce aminte de un incident neplăcut din trecut.

  — Ar trebui să se termine în curând, îl calmă ea. Încearcă să te linişteşti. Garda secretă Mistryl nu folosise niciodată roboţii prea mult, dar unul dintre unchii Shadei deţinuse unul când era mică, iar ea avusese întotdeauna o slăbiciune pentru ei.

  Iar în cazul lui 3PO, simţea o anumită înţelegere personală pentru situaţia lui. Robotul traducător al Leiei Organa Solo îi fusese oferit lui Karrde brusc şi pe scurt – fără avertizare, fără întrebări, fără scuze. În multe feluri, asta semăna cu serviciul îndelungat şi credincios al Shadei faţă de Mistryl.

  Un serviciu care se încheiase dintr-odată şi permanent cu o lună în urmă, pe acoperişul măturat de vânturi al Complexului de Distracţii Resinem, unde Shada îndrăznise să pună onoarea personală deasupra ordinelor directe de la cei Unsprezece, conducătorii lui Emberlene, lumea ei distrusă.

  Oare celelalte Mistryl o vor vâna acum? Vechea ei prietenă, Karoly D'ulin, sugerase că aşa se va întâmpla. Dar, cum Noua Republică se îndrepta spre auto-distrugere fierbând din cauza unei agitaţii de mici războaie şi rivalităţi reînviate, cu siguranţă, celelalte membre Mistryl aveau lucruri mai importante de făcut decât să vâneze ceea ce credeau a fi o trădătoare.

  Pe de altă parte, dacă prietena ei raportase motivele pentru sfidare ale Shadei – repetase vorbele de dispreţ pentru conducătorii care acum uitaseră tradiţia mândră şi onorabilă pe care Mistryl o urmase odată – atunci cei Unsprezece s-ar fi putut, într-adevăr, gândi că merita efortul de a-i lua urma. Dintre toate motivaţiile unei acţiuni, învăţase ea de mult, mândria rănită era una dintre cele mai puternice. Şi una dintre cele mai distructive, de asemenea. Atât pentru victimă, cât şi pentru vânător.

  Prinse o mişcare cu coada ochiului: Karrde se întorsese pe jumătate în scaunul său pentru a se uita la ea.

  — Îţi place drumul? întrebă el.

  — Oh, e foarte distractiv, îi spuse ea. Nimic nu-mi place mai mult decât să fac manevre strânse cu un echipaj neexperimentat.

  Blana togorienei se zburli, doar un pic. Dar nu comentă şi nu îşi ridică ochii de pe ecrane.

  — Noile experienţe dau savoare vieţii, spuse Karrde calm.

  — În domeniul meu, noile experienţe înseamnă de obicei belele, replică Shada. Apropo, sper că nu ai de gând să ne furişăm. La cum aprind oamenii tăi câmpul de asteroizi, deja tot Pembric 2 ştie că venim.

  Ca pentru a-i da dreptate, asteroizii de afară pâlpâiră într-o explozie de foc de turbolaser.

  — De fapt, conform Marei, majoritatea navelor trebuie să tragă pentru a intra, spuse Karrde. Degetele lui, observă Shada, băteau uşurel, dar neliniştite, pe cotieră.

  — Chiar şi localnicii care s-ar presupune că ştiu drumurile de intrare şi de ieşire.

  — Am curăţat câmpul de asteroizi, Căpitane Karrde, miorlăi togoriana.

  Shada se uită iar pe videcran. Încă mai pluteau pe lângă ei câţiva asteroizi, dar în cea mai mare parte cerul era, într-adevăr, curat.

  — Balizele planetare de aterizare se zăresc, adăugă H'sishi, întorcându-şi capul şi fixând-o pe Shada cu ochii ei galbeni. Proaspătul tău bâzâitor poate acum să-şi întrerupă nervozitatea.

  Shada îi menţinu privirea încă două secunde. Apoi, intenţionat, se întoarse. Cea mai mare parte a echipajului Sălbaticului Karrde o înţepase verbal, într-un fel sau altul, încă de la plecarea de pe Coruscant. Oamenii lui Mazzic făcuseră la fel atunci când se alăturase grupului de contrabandişti – reacţia obişnuită, îşi dăduse ea seama cu mult timp în urmă, a unui echipaj strâns unit, în mijlocul căruia era aruncat un străin.

  Unul dintre oamenii lui Mazzic avusese nesăbuinţa să treacă linia dintre împunsăturile verbale şi cele fizice şi, ca urmare, petrecuse o lună într-o unitate de reconstrucţie neurală. Aici, la marginea civilizaţiei, spera că echipajul Sălbaticului Karrde nu îşi va învăţa lecţia în acelaşi fel.

  Pilotul se întoarse pe jumătate.

  — Şi acum, şefule?

  — Du-ne pe orbită, îi spuse Karrde. Nu există decât un singur loc pe planetă care se poate ocupa de o navă de dimensiunile astea, Astroportul Erwithat. Ar trebui să ne ofere imediat instrucţiuni de aterizare.

  Ca la un semn, comunicatorul pârâi.

  — Bss'dum'shun, se răsti o voce ascuţită. Sg'hur hur Erwithat roz'bd bun's unk. Rs'zud huc'dms'hus u burfu.

  Shada se încruntă.

  — Parcă spuneai că aici se vorbeşte bazica, zise ea.

  — Aşa este, spuse Karrde. Probabil că încearcă să ne zăpăcească. Îşi arcui o sprânceană către robotul de lângă Shada.

  — 3PO? înţelegi?

  — Oh, da, căpitane Karrde, răspunse acesta, cu primul semn de entuziasm pe care Shada îl văzuse la el de când începuse călătoria.

  — Ştiu foarte bine mai mult de şase milioane de forme de comunicare. Acesta este dialectul jarellian dominant, o limbă ale cărei antecedente datează încă din…

  — Ce spune? îl întrerupse Shada cu blândeţe. Roboţii de protocol, ştia din experienţa ei limitată, ar fi luat-o pe arătură o zi întreagă dacă îi lăsai, iar Karrde nu părea a avea chef de o lecţie de lingvistică.

  3PO se întoarse cu faţa spre ea.

  — S-a identificat ca fiind turnul de control spaţial, stăpână Shada, şi întreabă despre identitatea şi transportul nostru.

  — Spune-i că suntem cargobotul Curbura de Bazalt, zise Karrde. Am venit să cumpărăm ceva provizii şi energie.

  3PO se întoarse iar spre el, poziţia lui arătând nesiguranţă.

  — Dar, domnule, nava se numeşte Sălbaticul Karrde, obiectă el. Codul transpoderului motorului…

  — A fost modificat cu grijă, îl întrerupse pilotul brusc. Haide, controlorul aşteaptă.

  — Răbdare, Dankin, zise Karrde. Nu ne grăbim şi nu cred că turnul de control de pe Erwithat are altceva mai bun de făcut acum. Tu transmite mesajul aşa cum este, 3PO. Nu, stai, se întrerupse el, cu un zâmbet viclean jucându-i în colţul guri.

  — Spuneai că acesta este dialectul jarellian dominant. Mai sunt şi altele?

  — Câteva, domnule, zise 3PO. Din păcate, nu cunosc bine decât două.

  — E de ajuns, spuse Karrde. Trimite mesajul într-unul dintre ele. Se aşeză la loc în scaun. Să vedem cât de departe vor să meargă cu jocul ăsta.

  3PO transmise mesajul şi, pentru o vreme destul de lungă, comunicatorul rămase tăcut.

  — Atenţie, cargobot neidentificat, mârâi neplăcut o voce în bazică. Aici turnul de control spaţial Erwithat. Declaraţi-vă identitatea şi transportul.

  Karrde zâmbii.

  — Se pare că nu prea departe, comentă el, apăsând pe tasta de transmisiune. Turnul de control Erwithat, aici cargobotul Curbura de Bazalt, zise el. Nu transportăm nimic, doar eram în trecere şi speram că am putea cumpăra ceva provizii şi energie.

  — Da? zise controlorul. Ce fel de provizii?

  — Te ocupi şi de comerţ, şi de controlul spaţial? replică Karrde.

  — Nu, doar de trafic, mârâi celălalt, părând mai nervos ca niciodată. Hai să auzim cât dai pentru drepturile de aterizare.

  Shada clipi.

  — Drepturi de aterizare? mormăi ea.

  Controlorul avea auzul ascuţit.

  — Da, drepturi de aterizare, se răsti el. Şi cârâitul ăsta o să te coste trei sute în plus.

  Shada simţi cum i se căscă gura. Cârâit? Ce cârâit? Îşi umplu plămânii cu aer pentru a replica ameninţător…

  — Oferim o mie, zise Karrde, avertizând-o cu o privire.

  Controlorul pufni zgomotos.

  — Pentru un cargobot atât de mare? Ori glumeşti, ori eşti nebun.

  H'sishi şuieră ceva pentru ea.

  — Sau poate un simplu negustor independent sărac, sugeră Karrde. Şi dacă dau o mie o sută?

  — Şi dacă dai o mie cinci sute? replică celălalt. Şi în moneda Noii Republici.

  — Fireşte, zise Karrde. Ne-am înţeles; o mie cinci sute.

  — Platforma de asolizare 28, spuse controlorul, iritarea lui forţată fiind înlocuită acum de o vizibilă bucurie răutăcioasă. Pentru puţin timp, Shada se întrebă cât din cele o mie cinci sute va intra în buzunarele lui.

  — Baliza vă va ghida. Banii îi daţi la sosire.

  — Mulţumesc, zise Karrde. Curbura de Bazalt terminat.

  Închise comunicatorul.

  — Chin?

  — Baliza se apropie, căpitane, raportă bărbatul mai în vârstă de la consola de comunicaţii, mijindu-şi ochii spre ecran. Ne arată drumul de intrare.

  — Transmite-i vectorul navigatorului, ordonă Karrde. Dankin, du-ne unde trebuie. Fiţi atenţi la vânătorii stelari – Mara a spus că uneori trimit escorte pentru navele neobişnuite.

  — Bine, confirmă pilotul.

  Karrde se uită la Shada.

  — Eşti gata să facem o plimbărică după ce ajungem jos?

  Shada ridică din umeri.

  — Noi, proaspeţii bâzâitori, suntem aici doar pentru a servi. Unde mergem?

  — Un bar numit Arsură de Motor, îi spuse el. Presupunând că harta mea este bună, e doar la câteva străzi de platforma de asolizare la care am fost trimişi. Cel cu care sper să mă întâlnesc ar trebui să fie acolo.

  — Nu credeam că ne trebuie provizii atât de repede, zise Shada. Cu cine ne întâlnim şi de ce?

  — Cu un lord al crimei corellian, rău, dar cultivat, pe nume Crev Bombaasa, spuse Karrde. Conduce cea mai mare parte a activităţilor ilegale din această parte a sectorului Kathol.

  — Şi avem nevoie de ajutorul lui?

  — Nu în mod deosebit, zise Karrde. Dar dacă obţinem permisiunea lui de a călători prin această zonă, ne va fi mai uşor.

  — Aha, spuse Shada încruntându-se spre profilul lui. Nu prea părea a fi acel Talon Karrde, de obicei neînfricat, despre care auzise atâtea poveşti de la Mazzic şi alţi contrabandişti.

  — Ne e teamă că lucrurile vor fi uşoare, nu?

  El zâmbii.

  — Întotdeauna, răspunse el. Avea un ton degajat, dar Shada putea distinge o stranie lipsă de sinceritate în spatele lui.

  — Ah… căpitane Karrde? rosti 3PO ezitant. Veţi avea nevoie de serviciile mele în această vizită?

  Karrde surâse.

  — Nu, 3PO, mulţumesc, îl asigură el pe robot. După cum am spus, bazica este limba oficială acolo jos. Poţi să rămâi pe navă cu ceilalţi.

  Robotului păru să i se ia o piatră de pe inimă.

  — Mulţumesc, domnule.

  Karrde îşi îndreptă iar atenţia spre Shada.

  — Mergem înarmaţi uşor – doar cu pistoalele cu laser.

  — Am înţeles, spuse Shada. Dar te las pe tine să duci pistolul.

  — Ţi-e teamă că o să se ajungă la violenţă? interveni Dankin.

  — Deloc, zise Shada cu răceală, ridicându-se din scaun şi îndreptându-se spre uşă. Doar că prefer ca oponenţii mei să nu ştie de unde va veni violenţa. Voi fi în cabina mea, Karrde – anunţă-mă când eşti gata.

  Zece minute mai târziu, ajunseseră jos. Cincisprezece minute după aceasta şi după plata taxei de aterizare, dar şi după o scurtă negociere privind costurile adiţionale de protecţie; cu un trio de legionari din paza pembrică în uniforme albe, Karrde şi Shada mergeau pe străzile Astroportului Erwithat.

  Nu era, pentru Karrde, ceea ce ar fi putut fi numit un loc plin de inspiraţie. Chiar şi în miezul zilei, o pâclă părea să învăluie întregul oraş, difuzând lumina soarelui şi adăugând o umiditate brizei care bătea din când în când, şi care mişca aerul rece fără să pară a-l răcii. Pământul era compus din nisip ud, comprimat molecular acolo unde era nevoie de străzi, mult departe de permatonul care era materialul de construcţie modern standard. Clădirile aflate de o parte şi de alta a străzilor erau făcute dintr-o piatră albă, netedă, dar dură, curăţenia ei de odinioară fiind acum pătată de petele verzi şi maronii de noroi sau de igrasie. Câţiva pietoni rătăceau pe străzi, mulţi vădind aceeaşi stare de deteriorare ca şi astroportul, iar ici şi colo câte un swooper sau un speeder de teren, grăbite, puteau fi zărite printre clădiri.

  Pe scurt, era foarte asemănător cu felul în care îl descria raportul Marei din urmă cu şapte ani. Poate doar niţel mai prăpădit.

  — Ce loc minunat, comentă Shada de lângă el. Am impresia că sunt cam prea bine îmbrăcată.

  Karrde zâmbii. Îmbrăcată într-o rochie mulată, strălucind în luminile albastre slabe, chiar ieşea în evidenţă din monotonia generală.

  — Nu-ţi face griji, o asigură el. După cum spuneam mai devreme, Bombaasa este un lord cultivat al crimei. Pentru ăştia nu poţi să fii niciodată prea bine îmbrăcată.

  Se uită la ea.

  — Deşi personal, trebuie să recunosc, prefer îmbrăcămintea în argintiu şi roşu închis pe care o purtai când ne-am întâlnit prima dată la Vârtejul lui Whistler, pe Trogan.

  — Îmi amintesc îmbrăcămintea aia, spuse ea, pe un ton straniu şi distant. A fost prima pe care mi-a cumpărat-o Mazzic după ce am devenit garda lui de corp.

  — Mazzic a avut întotdeauna bun-gust, o aprobă Karrde. Ştii, încă nu mi-ai zis de ce ai ieşit din serviciul lui atât de brusc.

  — Tu nu mi-ai spus mie nimic despre acest personaj pe nume Jorj Car'das, pe care îl căutăm, replică Shada.

  — Vorbeşte mai încet, zise Karrde tăios, privind iute în jurul lor. Nu părea să-i poată auzi nimeni, dar asta nu însemna neapărat ceva.

  — Asta nu-i un nume pe care să-l foloseşti cu uşurinţă pe aici.

  Chiar şi uitându-se drept în faţă, putea simţi ochii Shadei asupra lui.

  — Chiar te-a speriat, nu? zise ea încet. Nu erai prea încântat de toată povestea când Calrissian te-a convins să-i iei urma; dar chiar te-a băgat în sperieţi.

  — Într-o zi, o să înţelegi, îi spuse el. După ce voi putea să-ţi povestesc totul.

  Ea ridică din umeri, frecându-se uşor de braţul lui din cauza mişcării.

  — Hai să facem un compromis, sugeră ea. Odată ce plecăm de pe Pembric, poţi să-mi spui o jumătate de poveste.

  — Interesantă propunere, zise Karrde. De acord; însă doar dacă în schimb îmi spui şi tu jumătate din motivul pentru care l-ai părăsit pe Mazzic.

  — Ei bine… ezită ea. Sigur.

  Trecură de un colţ, iar Karrde îşi simţi buzele zvâcnind. La o stradă distanţă, cu o mare deschidere în faţă, era intrarea în cafeneaua Arsură de Motor. Parcate în faţa ei, erau douăzeci de motospeedere simple.

  — Pe de altă parte, spuse el încet, s-ar putea să nu fie aşa de uşor să plecăm de pe Pembric pe cât sperăm.

  — Se pare că o bandă de swoopere are o întâlnire înăuntru, comentă Shada. Uite santinelele – la stânga, sub copertină.

  — Îi văd, zise Karrde. Erau patru: tineri solizi, duri, îmbrăcaţi în jachete cărămizii, şezând lângă swooperele lor. Se prefăceau că stăteau de vorbă, dar era clar că toată atenţia lor era îndreptată în direcţia nou-veniţilor.

  — Nu e prea târziu să renunţăm, murmură Shada. Ne putem întoarce la navă şi să ne încercăm norocul cu orice hotărăşte Bombaasa să ne trimită.

  Karrde clătină încet din cap.

  — Suntem obiecte ale atenţiei oficiale încă de când am aterizat. Dacă încercăm să plecăm acum, oamenii lui Bombaasa ne vor intercepta.

  — În acest caz, cea mai bună soluţie ar fi să ne ducem direct acolo, ca la noi acasă, zise Shada energic. Ţine-ţi mâna aproape de pistol – asta o să le atragă atenţia asupra ta. Nu atât de aproape, încât să încerce să tragă ei primii, totuşi. Dacă se ajunge la luptă, lasă-mă pe mine să lovesc prima; şi dacă pare că pierd, iar tu găseşti o scăpare, atunci fugi.

  — Am înţeles, spuse Karrde, descoperind că se amuza, în ciuda seriozităţii situaţiei. Shada fusese reţinută în cea mai mare parte a timpului petrecut la bordul Sălbaticului Karrde, fără să se alăture camaraderiei normale de pe navă şi fără să arate vreun interes în a cunoaşte echipajul. Însă iată-o acum, revenind iar la rolul ei de gardă de corp, pregătindu-se să-l apere pe Karrde chiar şi cu preţul vieţii ei.

  Ceea ce îl surprinse cel mai mult fu sentimentul că, în adâncul sufletului ei, era sinceră.

  Cele patru santinele îi lăsară să se apropie la câţiva metri de şirurile de swoopere parcate înainte de a spune ceva.

  — Cafeneaua e închisă, anunţă unul dintre ei.

  — E în regulă, zise Karrde, fără să se oprească, în timp ce se uita la ei lipsit de curiozitate.

  — Nu ne e sete.

  Bărbaţii arătaseră ca şi cum ar fi stat tolăniţi lejer pe vehiculele lor. Dar nu era aşa. Înainte ca Shada şi Karrde să apuce să mai facă doi paşi, santinelele traversară iute piaţeta şi se opriră derapând între nou-veniţi şi swooperele parcate.

  — Am spus că localul e închis, repetă ameninţător cel care vorbise, palele de manevră lungi ale swooperului său fiind îndreptate ca o ameninţare lipsită de subtilitate către pieptul lui Karrde.

  — Plecaţi.

  Karrde scutură din cap.

  — Scuze. Avem nişte treburi cu Crev Bombaasa care nu pot aştepta.

  Un altul pufni.

  — I-auzi la el, spuse în bătaie de joc. Crede că poate să intre la Bombaasa când are chef. Ce amuzant, nu, Langre?

  — Te strici de râs, aprobă purtătorul de cuvânt, însă figura lui nu arăta nici o urmă de umor. Ultima ocazie, nenorocitule. Pleci întreg sau pe bucăţi.

  — Lordului Bombaasa nu-i va plăcea deloc dacă nu ne laşi să intrăm, îl avertiză Karrde.

  — Da? rânjii Langre, împingându-şi swooperul înainte. De parcă mi-ar fi frică.

  — Ar trebui să-ţi fie, zise Karrde dându-se un pas înapoi când palele de direcţie împunseră periculos de aproape pieptul lui.

  Shada, observă el cu coada ochiului, nu se dăduse în spate odată cu el, ci încă stătea unde o lăsase, depărtându-se cu ochii căscaţi de swooperul care înainta pe lângă ea, pufnind şi vibrând, ca şi cum ar fi fost îngrozită de prezenţa lui.

  — Lordului Bombaasa nu-i place să aştepte.

  — Atunci, cred că ar trebui să ne grăbim şi să vă punem într-o cutie ca să vă primească, spuse Lange, rânjind puţin mai mult. Împinse swooperul încă un metru înainte, forţându-l pe Karrde să mai facă iute un pas în spate. Nu chiar destul de repede; vârfurile palelor de direcţie îl loviră scurt în piept înainte de a apuca să se dea din drum.

  Unul dintre bărbaţi chicoti. Rânjind răutăcios, Langre acceleră iar swooperul, de data aceasta, evident hotărât să-l dărâme pe Karrde. Mişcarea îl aduse direct lângă Shada…

  Şi, în acel moment, ea lovi.

  Neîndoielnic, Langre nici nu se aştepta. Acum Shada stătea acolo, împietrită ca un animal speriat aflat în căutarea vânătorului; în clipa următoare îşi legănase piciorul stâng în spate, îşi rotise bustul către bărbat şi îl lovise în gât cu pumnul drept.

  Se poate să se fi auzit un „poc” însoţind bufnitura loviturii; Karrde nu era sigur. Însă era sigur că Langre era scos definitiv din luptă, când se rostogoli de pe swooper la pământ.

  Ceilalţi trei aveau reflexe excelente. Înainte ca Langre să fi atins nisipul, îşi suciseră ghidoanele şi plecaseră duduind în direcţii diferite prin piaţetă, împiedicând orice încercare a Shadei de a-i doborî şi pe ei în acelaşi fel. Virând aproape de clădirile care îi înconjurau, cotiră şi opriră brusc, întorcându-şi swooperele către Shada.

  — Dă-te de aici! se răsti Shada către Karrde, mişcându-se către centrul piaţetei şi luând o poziţie de luptă joasă.

  Întorcându-şi capul înainte şi înapoi, se uită pe rând la fiecare dintre bărbaţi, ca şi cum i-ar fi provocat să o atace.

  Pentru câteva clipe, aceştia au părut că îi ignoră invitaţia, în vreme ce discutau situaţia folosind un cod de semne pe care Karrde nu-l recunoscu. Profitând de perioada de calm, se retrase până când ajunse la marginea scuarului. Până acum, bărbaţii nu arătaseră nici o intenţie de a scoate armele pe care, fără îndoială, le aveau, dar asta se putea schimba oricând. Urmărindu-i cu atenţie, îşi coborî mâna spre pistolul cu laser…

  — Mai bine nu, auzi o voce răguşită în ureche.

  Cu grijă, Karrde îşi întoarse capul, precauţia fiind dictată de ţeava dură care, dintr-odată, îl apăsa în şale. Trei bărbaţi cu feţele dure, îmbrăcaţi în uniformele Legiunii de Pază, stăteau acolo, iar ultimul dintre ei tocmai închidea uşa secretă care se deschisese în clădirea din spatele său.

  — Ai venit la timp, legionare, îi spuse Karrde conducătorului.

  Probabil că era inutil, dar trebuia să încerce.

  — Prietena mea e în pericol.

  — Da? zise celălalt, scoţându-i lui Karrde pistolul din toc. Mie mi se pare că ea a început. Oricum, pe aici e o infracţiune doar să încerci să-ţi croieşti drumul până la Bombaasa.

  — Chiar dacă Bombaasa hotărăşte că se bucură că i-am făcut o vizită? răspunse Karrde. Ai avea probleme serioase.

  — Nu, spuse legionarul, vârându-şi la cingătoare pistolul pe care îl luase şi venind în laterala lui Karrde.

  — De aceea avem astea, adăugă el, ridicându-şi arma în timp ce se depărta, cu prudenţă, încă un metru de prizonier.

  Nu era, după cum observă Karrde acum, o armă cu laser, ci o veche puşcă blocatoare Merr-Sonn.

  — Dacă Bombaasa decide că vrea să vă vadă, ei, vă dăm drumul. Dacă nu – rânjii diabolic – atunci sunteţi gata ambalaţi pentru înmormântare. Foarte simplu.

  Făcu un semn cu puşca blocatoare.

  — Acum taci din gură. Vreau să urmăresc asta.

  Sufocat de frustrare, Karrde se întoarse către piaţetă. Echipajul Sălbaticului Karrde nu ar fi putut ajunge aici destul de repede pentru a da ajutor, chiar dacă ar fi reuşit să deschidă comunicatorul şi să dea alarma. Nu putea decât să spere că Shada e atât de bună pe cât susţinea.

  Şi, în acel moment, terminându-şi discuţia privată, bărbaţii atacară.

  Nu se năpustiră toţi de-o dată, aşa cum s-ar fi aşteptat Karrde. Bănuind poate că Shada avea să încerce să îi facă să se lovească unul de altul, doi dintre ei începură să descrie un cerc larg în jurul ei, în timp ce al treilea acceleră direct spre femeie.

  Shada rămase pe loc, dar chiar înainte ca palele de direcţie să ajungă la pieptul ei, se lăsă să cadă pe spate, lipindu-se de pământ. Bătăuşul chiui de satisfacţie în timp ce trecea peste ea, un strigăt triumfător care se transformă într-un ţipăt de surpriză când Shada îşi strânse genunchii la piept şi lovi cu putere drept în sus, nimerind swooperul chiar în faţa gurilor motoarelor de direcţie şi dărâmându-l pe conducător din şa.

  Lui îi luă doar o secundă să se ridice şi să-şi recapete controlul. Dar în spaţiul închis al piaţetei, asta însemnă cu o jumătate de secundă mai mult şi cu o izbitură imensă, bătăuşul şi swooperul se loviră drept într-una dintre clădiri.

  Legionarul de lângă Karrde fluieră încet.

  — Ăsta e al doilea, comentă el. E bună.

  Karrde nu răspunse. Shada era acum din nou în picioare, iar cele două swoopere rămase îşi lărgiseră cercul, ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu se apropie prea mult. Dacă decideau că nu merita să rişte încă un accident şi îşi scoteau armele…

  Iar apoi observă cum unul dintre atacatori se uita urât la cei trei legionari; şi, din acea singură privire, îşi dădu seama că folosirea pistoalelor ieşea acum complet din discuţie. Cu atât de mulţi martori, mândria dicta ca ei să se ocupe de femeie fără arme.

  Cele două swoopere încă mergeau în cerc.

  — Haide, Barsky, strigă şeful legionarilor. Doar nu ţi-e teamă, nu?

  — Încetează, nenorocitule, se răsti unul dintre ei.

  — Pentru tine e domnule locotenent. Nenorocitule, nenorocitule, murmură legionarul pentru sine.

  Brusc, Barsky îşi scoase vehiculul din cerc şi atacă spre interior. Era aceeaşi tehnică simplă pe care o folosise şi predecesorul său, iar Karrde se surprinse ţinându-şi răsuflarea când Shada se lăsă iar pe spate în faţa lui. Cu siguranţă, bărbatul nu putea fi atât de prost, încât să încerce aceeaşi mişcare ca cel de dinainte.

  Nu era. Chiar când Shada atinse pământul, el trase cu putere de manetele de pe ghidon, botul swooperului ridicându-se în timp ce vehiculul mai alunecă vreo doi metri înainte de a se opri brusc. Cu un strigăt victorios, se roti cu o sută optzeci de grade şi îndreptă botul swooperului către locul în care aterizase Shada.

  Dar ea nu mai era acolo. În loc să se trântească la pământ şi să rămână pe loc, aşa cum făcuse ultima dată, ea începuse o mişcare convulsivă a corpului, ca un val, spatele şi picioarele arcuite aruncându-o de pe nisip şi ajutând-o să se prindă, aparent imposibil, cu mâinile şi cu picioarele de partea de dedesubt a swooperului. Cumva, reuşi să se ţină pe parcursul manevrelor de rotire şi de picaj; iar când bătăuşul se aplecă, cu gura deschisă, pentru a se uita mai bine la locul în care ar fi trebuit să fie victima lui, ea îşi desprinse unul dintre picioare şi îl lovi puternic în tâmplă.

  Lângă Karrde, locotenentul pleoscăi din limbă.

  — Nu-mi vine să cred, mormăi el, în mod clar la fel de uimit pe cât fusese Barsky înainte ca lovitura Shadei să-i îndepărteze toată zăpăceala din minte. Cine-i această bahshi?

  — Una dintre cele mai bune, îl asigură Karrde, pe un ton confidenţial, scăzut, care părea să se potrivească firesc cu jumătatea de pas pe care o făcu spre bărbat. Un alt pas la fel de lung, estimă el, şi va fi destul de aproape.

  — De fapt, asta n-a fost nimic, adăugă el, coborându-şi vocea şi mai mult în acelaşi timp în care făcea şi acea jumătate de pas rămasă. Stai să vezi ce-i face ăstuia.

  Aruncă o privire atentă în lateral. Locotenentul era prins, foarte bine, holbându-se cu ochii strălucitori de fascinaţie la piesa care se juca în scuar, aşteptând să vadă ce truc magic avea să mai scoată la iveală femeia misterioasă.

  Ultimul bărbat părea să se fi hotărât. Ieşind din cerc, la capătul opus al piaţetei, se lipi de manetele de pe ghidon şi atacă. Shada fandă în stânga şi apoi se feri în dreapta, gurile proeminente ale motoarelor trecând la câţiva centimetri de şoldul ei. Conducătorul învârti brusc vehiculul, sperând, în mod clar, că o va putea prinde din lateral cu botul lung al swooperului. Dar calculase greşit viteza, iar palele de direcţie care se legănau vâjâiră destul de departe de ea. Îi mai luă ceva să termine învârtirea şi inerţia, oprindu-se cam la trei metri de Karrde şi de legionari. Se roti iar pentru a se întoarce spre Shada, cu umeri cocoşaţi, în aşteptare…

  Şi cu o mişcare lejeră şi lină, Karrde luă puşca blocatoare din mâna legionarului şi trase.

  Atacatorul ţipă o înjurătură urâtă când plasa din semi-plastic îl lovi în spate, înfăşurându-se pe el şi prinzându-i strâns mâinile pe lângă corp.

  — Pe loc repaus, domnilor, spuse Karrde cu blândeţe, făcând un pas mare pentru a se depărta de ei şi aţintind puşca asupra lor.

  — Drăguţ, zise locotenentul. În mod destul de ciudat, nu părea prea supărat. Foarte drăguţ.

  — M-am gândit că ţi-ar plăcea, spuse Karrde făcând un semn din cap către ceilalţi doi legionari. Puneţi armele jos, vă rog.

  — Nu va fi necesar, zise o voce suavă de undeva de deasupra lui.

  Karrde riscă să arunce rapid o privire în sus, dar nu vedea pe nimeni.

  — Nu, nu sunt acolo, îl asigură vocea, cu o urmă de amuzament în ton. V-am urmărit reprezentaţia din interiorul cazinoului meu şi trebuie să recunosc că am fost impresionat de opera voastră. Spune-mi, ce cauţi aici?

  — Să vă văd, lord Bombaasa, îi răspunse Karrde interlocutorului său ascuns. Speram să recuperez o veche datorie.

  Locotenentul scoase un sunet neplăcut din gât. Dar Bombaasa nu făcu decât să râdă.

  — Nu cunosc să îţi fiu dator, prietene. Dar, te rog, haide să vorbim despre acest lucru. Locotenent Maxiti?

  — Domnule? spuse locotenentul, luând automat poziţia de drepţi.

  — Dă-i domnului pistolul înapoi şi însoţeşte-l pe el şi pe doamnă în cazino. Şi pune-ţi oamenii să ia gunoiul din scuar.

  Interiorul Arsurii de Motor era foarte diferit de atmosfera de afară – foarte deosebit, de fapt, de aproape orice altă cantină şi cafenea ieftine în care intrase Shada vreodată. Aerul era răcoros şi confortabil de uscat, iar în vreme ce separeurile de pe lângă pereţi erau destul de întunecate pentru a asigura intimitatea, restul barului era luminos şi aproape vesel.

  Nu că muşterii actuali ar fi fost dintre cei care să aprecieze astfel de nuanţe plăcute. Erau cam douăzeci de persoane, copii la indigo ale celor de care se ocupase afară, cu toţii privind ameninţător la nou-veniţi dinspre grupul lor de mese dintr-un colţ, de lângă tejgheaua curbată. Pentru puţin timp, Shada se întrebă dacă Bombaasa le spusese că santinelele de afară erau târâte neceremonios din piaţetă, dar goni iute acest gând. Ar fi fost puţin probabil ca cel care deţinea acest fel de bar să şi-l rişte provocând intenţionat o bătaie înăuntru.

  Cu toate acestea, rămase atentă la aceştia în timp ce locotenentul Maxiti îi conducea prin zona centrală către o uşă discretă din spatele ringului de dans.

  Când se apropiară, uşa se deschise, lăsându-i să zărească o cămăruţă şi un om solid cu ochi negri. Îl cântări din priviri pe Karrde, iar la Shada se uită mai lung, apoi făcu un semn din cap către legionar.

  — Mersi, îi spuse celui din urmă, concediindu-l cu acest singur cuvânt, după care se uită iar la Karrde.

  — Intraţi, îi invită el, făcând un pas în lături pentru a-i lăsa să treacă.

  Cămăruţa din spate fusese aranjată ca un cazinou compact, cu patru mese în jurul cărora cam o duzină de fiinţe de diferite rase erau angajate într-o varietate de jocuri de cărţi şi zaruri. Cu minţile şi speranţele îndreptate asupra banilor, cu siguranţă niciunul dintre ei nu băgă de seamă că intraseră persoane noi.

  Cu toţii, mai puţin unul. Un omuleţ îndesat, cu braţe subţiri, ca nişte beţe, care stătea singur la cea mai mare dintre mese, cu ochii uşor ieşiţi din orbite aţintiţi fără să clipească asupra lui Karrde şi a Shadei când aceştia pătrunseră în încăpere. Doi bărbaţi solizi, cu acelaşi aspect de gardă de corp ca şi cel care acum închidea uşa în urma lor, stăteau în poziţie de drepţi lângă scaunul bondocului, privindu-i, de asemenea, pe nou-veniţi.

  Shada se strâmbă, asta nu-i plăcea deloc. Dar Karrde nu ezită.

  — Bună ziua, lord Bombaasa, spuse el, păşind chiar până la marginea mesei. Vă mulţumesc că ne-aţi primit fără să fim anunţaţi.

  Cele două gărzi de corp părură să se încordeze, dar Bombaasa doar zâmbii uşor.

  — Ca şi legendarul Rastus Khal, sunt întotdeauna la dispoziţia celor care îmi trezesc interesul, zise el mieros. Iar voi chiar îmi treziţi interesul.

  Ochii ca de insectă se îndreptară asupra Shadei.

  — Deşi pentru o clipă am crezut că ai rămas fără trucuri, adăugă el. Dacă tovarăşul tău nu ar fi înhăţat puşca blocatoare a locotenentului, ai fi avut probleme.

  — Nu prea, îi spuse ea liniştită. Am zărit o reflecţie a lui când se mişca spre legionari şi am bănuit că era pe cale să încerce ceva. Dacă n-ar fi mers, ar fi avut imediat nevoie de ajutorul meu, iar atacatorul mai putea aştepta.

  Bombaasa scutură din cap admirativ.

  — O demonstraţie uluitoare, draga mea, cu adevărat uluitoare. Deşi mă tem că pe parcurs ţi-ai murdărit rochia. Poate că aş putea aranja să îţi fie curăţată înainte de a pleca.

  — Este foarte generos din partea dumneavoastră, domnule, spuse Karrde înainte ca Shada să poată răspunde. Însă nu cred că vom putea rămâne pe Pembric atât de mult.

  Bombaasa zâmbii iar, dar de această dată în expresia lui era o sclipire ameninţătoare.

  — Asta rămâne de văzut, prietene, îl avertiză el întunecat. Şi dacă eşti un alt emisar al Noii Republici sau al sectorului Kathol, care încearcă să îmi anexeze teritoriul, ai putea descoperi că plecarea ta va fi întârziată considerabil.

  — Nu am legături cu nici un fel de grup guvernamental, îl asigură Karrde. Nu sunt decât un simplu cetăţean, venit să vă ceară o favoare.

  — Zău, spuse Bombaasa jucându-se alene cu pandantivul uşor strălucitor de la gât. Am impresia clară că nu îţi dai seama cât costă favorurile mele.

  — Cred că veţi descoperi că aceasta a fost deja plătită, răspunse Karrde. Şi este doar o mică favoare, până la urmă. Avem de îndeplinit o misiune în interiorul teritoriilor cartelului dumneavoastră, şi am dori liberă trecere printre diferitele bande de piraţi şi de bandiţi din subordinea dumneavoastră până o încheiem.

  Bombaasa căscă ochii politicos.

  — Atâta tot, spuse el. Ei, ei, dragă domnule. Aşa o ţintă mare şi tentantă precum cargobotul tău şi dumneata vrei liberă trecere? Clătină din cap cu tristeţe. Nu, nu înţelegi deloc preţurile mele.

  Shada simţi cum i se încordau muşchii, dar îi relaxă în mod conştient. Toate cele trei gărzi de corp erau înarmate şi păreau competente; dar dacă se ajungea la luptă, se îndoia că vreunul dintre ei înfruntase vreodată o Mistryl.

  Din păcate, spre deosebire de cazul cu banda de swoopere, nu şi-ar fi putut permite să-i lase răniţi, dar în viaţă. Mai întâi, va trebui să-l scoată din joc pe cel din spatele lor…

  — Eu am greşit, zise Karrde, părând aproape luat pe nepregătite. Am crezut că aţi fi mai recunoscător faţă de o persoană care v-a salvat viaţa.

  Bombaasa tocmai ridica degetul către gărzile de corp de lângă el. Acum, auzind vorbele lui Karrde, împietri, degetul rămânând în aer.

  — Ce tot spui? întrebă el precaut.

  — Vorbesc despre o situaţie care a avut loc aici doar cu şase ani în urmă, zise Karrde. Una în care un domn destul de bine îmbrăcat şi o tânără cu păr arămiu au împiedicat un complot care urmărea asasinarea dumneavoastră.

  Încă două secunde Bombaasa continuă să se uite fix la Karrde. Shada aruncă iute o privire pe ascuns către cele două gărzi de corp, făcându-şi în minte planul de atac…

  Şi brusc, luând-o prin surprindere, Bombaasa izbucni în râs.

  Ceilalţi jucători din cazinou se opriră în mijlocul activităţilor lor, întorcându-se să caşte gura pentru o clipă la ceea ce părea a fi un sunet neobişnuit în lumea lor mică, disperată şi tăcută. Bombaasa, încă râzând, făcu un semn cu mâna, iar gărzile de corp se relaxară vizibil.

  — Ah, prietene, zise el chicotind încă. Chiar aşa, prietene. Deci tu eşti căpetenia misterioasă despre care a vorbit tânăra doamnă când a refuzat să accepte orice plată.

  — Eu sunt acela, spuse Karrde dând aprobator din cap. Cred că ea a mai sugerat că un om cu educaţia dumneavoastră evidentă va accepta să poarte datoria până când va putea fi plătită în mod corect.

  — Aşa a făcut. Bombaasa flutură din mâna subţire către Shada. Iar acum vii cu aceasta. Nu m-aş fi aşteptat niciodată că ar exista două domniţe atât de frumoase, dar letale, cu atât mai puţin ca ambele să fie credincioase aceluiaşi om.

  Ridică o sprânceană spre Shada.

  — Sau eşti în slujba acestui om, draga mea? adăugă el. Dacă te interesează să te reprofilezi, ţi-aş putea face o ofertă avantajoasă.

  — Nu sunt în slujba nimănui, spuse ea, şi cuvintele îi arseră gâtul chiar în momentul în care le rostea. Dar deocamdată, călătoresc cu el.

  — Ah! Bombaasa se uită cu atenţie la ea, ca şi cum ar fi încercat să-i măsoare sinceritatea, apoi ridică din umeri. Dacă te vei răzgândi, nu trebuie decât să vii la mine, zise el. Uşa mea îţi va fi întotdeauna deschisă.

  Îşi întoarse atenţia spre Karrde.

  — Ai dreptate: chiar îţi sunt dator, spuse el. Înainte de a pleca, îţi voi oferi o acoperire specială de identificare pentru nava ta, care te va arăta ca fiind sub protecţia mea.

  Strânse din buze.

  — Totuşi, deşi te va proteja de membrii cartelului meu, s-ar putea ca în acelaşi timp să însemne un pericol în plus pentru tine. Anul trecut o nouă bandă periculoasă de piraţi s-a mutat în această zonă, una pe care până acum nu am reuşit nici s-o eliminăm, nici s-o aducem sub controlul nostru. Bănuiesc că aceştia vor considera un cargobot aflat sub protecţia mea drept o provocare deosebit de interesantă.

  Karrde ridică din umeri.

  — După cum aţi arătat mai devreme, am fi oricum o ţintă atrăgătoare. Nu suntem, fireşte, nici pe departe atât de vulnerabili pe cât părem.

  — Nu am nici o îndoială în această privinţă, zise Bombaasa. Totuşi, inamicul este destul de bine înarmat, cu o flotă considerabilă de vânători stelari de asalt SoroSuub de clasă Corsar, dar şi un număr de nave mai mari. Dacă ai timp, poate că vei permite oamenilor mei să facă rapid nişte îmbunătăţiri armamentului sau scuturilor tale.

  — Vă mulţumesc de ofertă, spuse Karrde, şi dacă altele ar fi circumstanţele, aş fi bucuros să o accept. Dar mă tem că misiunea noastră este una presantă şi nu ne permitem să pierdem timpul.

  — Ah, zise Bombaasa. Foarte bine, atunci. Plecaţi când trebuie – acoperirea de identificare va fi gata când doriţi. Zâmbii cu viclenie. Şi, fireşte, nu vi se va cere o viză de plecare.

  — Sunteţi foarte generos, domnule, spuse Karrde, făcând o scurtă plecăciune. Vă mulţumesc, iar datoria este acum stinsă. Luând-o pe Shada de braţ, se întoarse să plece…

  — Încă un lucru, prietene, îl întoarse Bombaasa din drum. Niciunul dintre asociaţii dumneavoastră nu şi-a dat numele când au fost aici, şi nici nu au vrut să mi-l spună pe al dumitale. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă mi-ai satisface curiozitatea.

  Lângă ea, Shada simţi cum Karrde se încordă.

  — Fireşte, Lord Bombaasa. Mă numesc Talon Karrde.

  Personajul îndesat păru să se îndrepte în scaun.

  — Talon Karrde, oftă el. Chiar aşa. Unii dintre, ah, asociaţii mei de afaceri mi-au vorbit despre tine. Adesea, pe larg.

  — Sunt sigur, zise Karrde. Mai ales acele agenţii hutt cu care cartelul dumneavoastră are legături.

  Pentru o clipă, ochii lui Bombaasa se îngustară. Apoi, figura i se limpezi şi surâse iar.

  — Hutt-ii au dreptate: într-adevăr ştii mai mult decât ar fi sănătos pentru tine. Totuşi, atâta vreme cât nu încerci să îţi extinzi organizaţia în teritoriul meu, de ce m-aş teme?

  — De nimic, domnule, îl aprobă Karrde. Vă mulţumesc pentru ospitalitate. Poate că ne vom mai întâlni cândva.

  — Da, spuse Bombaasa încet. Întotdeauna există o şansă.

  Locotenentul legionar, Maxiti, se oferi să îi ducă la platforma lor de asolizare. Dar Karrde îl refuză. Era puţin de mers, până la urmă, şi după ce au gustat din atmosfera de pe Pembric, condiţiile cam austere de la bordul Sălbaticului Karrde aveau să pară mult mai plăcute.

  În plus, după tonul ultimului schimb de replici cu Bombaasa, nu ar fi fost bine să pară ce se grăbeau să se depărteze de el.

  — Cine e Rastus Khal? întrebă Shada.

  Cu un efort, Karrde îşi luă gândul de la viziunile cu lorzi răzbunători ai crimei care se răzgândesc.

  — Cine?

  — Rastus Khal, repetă Shada. Bombaasa i-a pomenit numele imediat după ce am intrat.

  — A fost un personaj de ficţiune dintr-o capodoperă a literaturii corelliene, zise Karrde. Am uitat care. Bombaasa este destul de citit, cel puţin aşa am auzit. Se pare că îi place să se considere un ucigaş cult.

  Shada pufni.

  — Cult? Dar are de a face cu hutt-ii!

  Karrde ridică din umeri.

  Pentru un minut, merseră în tăcere.

  — Ştiai că are legături cu organizaţiile hutt criminale, spuse Shada. Totuşi i-ai zis cine eşti. De ce?

  — Nu mă aştept ca Bombaasa să îşi încalce promisiunea pe care mi-a făcut-o, spuse Karrde. Fiinţele cultivate îşi plătesc întotdeauna datoriile, iar Mara şi Lando chiar i-au salvat viaţa.

  — Întrebarea nu se referea atât la Bombaasa, cât la tine, replică Shada. Nu avea nevoie să ştie cine eşti, şi am văzut ce experienţă ai la a evita răspunsurile la care nu vrei să răspunzi. Aşa că de ce i-ai spus?

  — Pentru că eu cred că vestea despre această întâlnire va ajunge la Jorj Car'das, zise Karrde încet. Astfel, va şti că eu sunt cel care vine să îl vadă.

  Simţi că Shada se încruntă.

  — Pardon? Credeam că ideea era să ne strecurăm în linişte până la el.

  — Ideea era să vedem dacă el are o copie a Documentului Caamas, o corectă Karrde. Dacă apărem brusc, fără vreun avertisment, se poate ca el să ne ucidă direct, înainte de a reuşi să-i vorbim.

  — Şi dacă ştie că venim? replică Shada. Mie mi se pare că nu facem decât să-i dăm mai mult timp să se pregătească.

  — Exact, spuse Karrde cu seriozitate. Şi dacă se simte pregătit, s-ar putea să fie dispus să asculte înainte de a trage.

  — Pari convins că va trage.

  Karrde ezită. Să-i spună, se întrebă el, motivul exact pentru care fusese de acord să o ia în această călătorie?

  Nu, decise el. Nu încă. În cel mai bun caz, probabil că s-ar simţi insultată sau ofensată. În cel mai rău, ar putea refuza să mai continue.

  — Da, cred că există o probabilitate foarte mare să o facă, zise el.

  — Ştiind că eşti tu.

  Karrde dădu din cap aprobator.

  — Ştiind că sunt eu.

  — Hm-hm, spuse Shada. Ce i-ai făcut tipului ăstuia, până la urmă?

  Karrde simţi un muşchi zvâcnindu-i în falcă.

  — I-am furat ceva, răspunse el. Ceva la care ţinea mai mult decât la orice din univers. Probabil mai mult decât la viaţa lui.

  Mai făcură câţiva paşi în tăcere.

  — Continuă, îi ceru Shada.

  Karrde se forţă să zâmbească.

  — Ţi-am promis doar jumătate de poveste pentru azi, îi aminti el, încercând să pară degajat. Asta a fost. Acum e rândul tău.

  — De ce l-am părăsit pe Mazzic? Shada ridică din umeri. Nu-s prea multe de spus. Am plecat pentru că o gardă de corp care devine ea însăşi o ţintă nu prea mai e de folos nimănui.

  Deci Shada devenise o ţintă. Asta era chiar foarte interesant.

  — Pot să întreb cine este atât de sinucigaş, încât să te vâneze?

  — Sigur, poţi să întrebi, zise Shada. Deşi nu vei primi nici un răspuns. Nu până când aflu şi restul poveştii lui Car'das.

  — Cumva, mă aşteptam să spui asta, murmură Karrde.

  — Deci, când îl primesc?

  Karrde privi în sus prin ceaţă, la strălucirea slabă a soarelui lui Pembric.

  — Curând, promise el. Foarte curând.

  — În cele din urmă au început, anunţă Leia întunecată în timp ce închidea uşa apartamentului în spatele ei şi se prăbuşea pe canapea alături de Han. În cele din urmă, au început să tragă.

  — Da, am auzit, răspunse Han posomorât, radiind îngrijorare în timp ce îşi strecura braţul în jurul ei. Ce face Senatul?

  — În cea mai mare parte, încearcă să îşi dea seama ce pot face, îi zise Leia.

  — Ce trebuie să-şi dea seama? întrebă Han. Lerasenii au măcelărit douăzeci şi unu de bothani, ca să nu mai pomenim că au făcut praf o staţie spaţială foarte bună. Nu poate Gavrisom să ordone ca guvernul leresen să fie pus sub acuzaţie?

  — Aş fi vrut eu să fie aşa de uşor, spuse Leia. Din nefericire, nu este. Trei dintre consilierii supremi au afirmat deja că vor vota împotriva unei astfel de rezoluţii, în baza faptului că nu am avut aceleaşi cereri de despăgubire de la guvernul bothan pentru distrugerea Caamas-ului.

  — Dar nu-i acelaşi lucru, insistă Han. De fapt, sunt chiar opuse. Leresenii au omorât persoane inocente, chestia cu Caamas este despre a nu omorî persoane inocente.

  — Nici noi nu am cerut ca bothanii să pedepsească paznicii care au tras în participanţii la revoltă, îi aminti Leia.

  Simţi licărirea lui de ruşine mânioasă.

  — Da, mârâi el. Din cauza mea.

  Leia îl strânse de genunchi ca să îl liniştească.

  — Nu doar din cauza ta, dragule, zise ea. Poziţia Consiliului este că acţiunea gărzilor se califică drept autoapărare. Din nefericire, nu toată lumea o vede la fel.

  Han pufni.

  — Gândire de Clan.

  — Da, ştiu, spuse Leia. Nici eu nu înţeleg, să faci responsabilă o rudă pentru acţiunile altuia. Dar realitatea este că responsabilitatea familiei sau a clanului este un principiu central pentru multe culturi.

  — Poate, cedă Han. Dar tot trebuie să-i plesneşti pe leraseni. Dacă nu o faci, o să încurajezi pe toată lumea care are ceva cu bothanii.

  — Deja s-a întâmplat, răspunse Leia, înfiorându-se. O duzină de alte guverne au anunţat Senatul că îşi vor prezenta propriile liste de cereri de la bothani.

  — Sau altfel?

  Leia dădu din umeri.

  — Asta e ameninţarea din subtext.

  Han scoase un sunet urât din gât.

  — Ştii cât de mult îi respect pe bothani, iubito, dar asta devine ridicol. Crezi că Fey'lya ţipă la Gavrisom după protecţie?

  — Nu are de ce, îi spuse Leia. Diamalii şi mon calamar-ii au anunţat că îşi trimit navele să apere Bothawui de alte agresiuni.

  Han fluieră încet.

  — Glumeşti. Ce fel de nave?

  — Din cele mari, zise Leia. Crucişătoare spaţiale de la mon calamar-i, câteva nave de luptă de clasă Nebula şi Rezistenţă de la diamala. Spun că apără drepturile nevinovaţilor. Alţii, că nu sunt decât ultimele victime ale manipulării bothane.

  — Aşa aş vota şi eu, zise Han. A dovedit Bel Iblis că bothanii au fost în spatele cererii false de mediere?

  — Nu are dovezi, dar nu are nici o îndoială că a fost o păcăleală ca să îi ţină pe el şi forţa de intervenţie la mică distanţă de Bothawui, răspunse Leia strâmbându-se. Pe lângă asta şi sabotajul leresen al laserelor escadrilei Vagabond…

  — Păi ce, au recunoscut?

  — Nu doar că au recunoscut, dar se mândresc cu asta, zise Leia. Consideră că este onoarea supremă să îi ferească pe cei neimplicaţi să fie răniţi într-una dintre încăierările lor.

  Han pufni.

  — Fac pariu că Wedge a fost foarte mulţumit de asta.

  — El şi Garm sunt pe punctul să scoată pistoalele, spuse Leia. Garm i-a zis în faţă lui Gavrisom că Noua Republică nu va fi piesa de sacrificiu în jocurile politice ale nimănui.

  — Ăsta pare un citat exact, comentă Han. Uite, întoarce-te niţel.

  Trăgându-şi braţul de după gâtul ei, începu să îi maseze umerii.

  — Aşa şi e, răspunse Leia, simţind cum muşchii încordaţi se relaxau cu greu sub presiunea degetelor lui Han. E plăcut.

  — Bine… aşa ar trebui, spuse Han cu o urmă de umor forţat. Ştii, n-a fost prea inteligent din partea bothanilor să se pună cu cineva ca Bel Iblis.

  — Sunt sigură că ştiu şi ei, aprobă Leia. Arată cât de disperaţi devin.

  Simţi mişcările laterale când Han clătină din cap.

  — E o nebunie, Leia. Nu-i pasă nimănui că s-a întors Thrawn?

  — Fireşte că nu, zise ea. Jumătate dintre ei nu cred o iotă din asta – cred că diamalii au inventat toată povestea ca să îi sperie pe toţi şi să-i facă să-i lase pe bothani în pace. Cealaltă jumătate admite că ar putea fi adevărat, dar nu văd nici un fel în care Imperiul ar mai putea reprezenta o ameninţare pentru ei.

  — Atunci sunt cu toţii nişte proşti, mârâi Han. Thrawn are un as în mânecă. Pun Şoimul la bătaie că are.

  — Sunt de acord, spuse Leia oftând. Pe de altă parte, în acest moment aproape că nu trebuie să facă nimic. Noua Republică degenerează rapid într-o sută de tabere înarmate, toate polarizate de problema Caamas.

  — Caamas-ii nu pot face nimic să îi oprească? întrebă Han. Nu cred că vor asta.

  — Bineînţeles că nu, răspunse Leia. Dar trebuie să înţelegi că problema Caamas a devenit mai mult o scuză decât un subiect real. Toată lumea spune că se gândeşte la interesele Caamas-ului şi la justiţie, dar mulţi folosesc asta doar ca pe un strigăt de luptă în timp ce îşi văd de răfuielile lor.

  — Da, zise Han cu amărăciune. Şi noi ce facem?

  — Nu putem face decât un lucru, spuse Leia. Trebuie să le acceptăm scuza; şi asta înseamnă să facem rost de numele bothanilor implicaţi şi să îi aducem la judecată.

  În emoţiile lui Han avu loc o schimbare subtilă.

  — Da, zise el. Ei… Karrde încearcă.

  Leia se încruntă.

  — Ai vorbit cu el azi? Credeam că a plecat deja de pe Coruscant.

  — Din câte ştiu, da, zise Han. Nu, dar am dat de veste pe la câţiva contrabandişti pe care îi ştiu că vor să vorbesc cu Mazzic.

  — Despre ce?

  — Vreau să aflu dacă această Shada D'ukal chiar a lucrat pentru el, răspunse Han. Şi de ce a plecat.

  Leia zâmbii.

  — Doar nu-ţi faci griji pentru Karrde, nu?

  — Nu, protestă Han. Fireşte că nu. Karrde poate să aibă şi singur grijă de el.

  — E în regulă, dragă, îl linişti ea, bătându-l iar încet pe picior. Şi eu îl plac.

  — Eu nu pot să zic că-l plac, continuă Han să protesteze. Adică, uneori poate să fie o adevărată pacoste.

  — Şi tu puteai, dragă, îi aminti Leia. De fapt, încă mai poţi. Ştii, uneori mă gândesc că Talon Karrde este cam cum ai fi fost tu dacă nu te alăturai Rebeliunii.

  — Poate, spuse Han. Mai puţin barba.

  — Mulţumesc Forţei pentru micile favoruri, zise Leia sec. Oricum, aşa mi-am petrecut eu ziua. În afară de a pălăvrăgi cu contrabandiştii, tu ce ai făcut?

  — Am gândit, în cea mai mare parte, răspunse el. Mă gândeam că ar fi timpul să plecăm şi noi o vreme.

  — Un gând minunat, murmură Leia. Dar Gavrisom ar face o criză dacă aş încerca acum să plec.

  — Doar asta ar trebui să merite, spuse Han. Nu cred că l-am văzut vreodată pe Pufăilă făcând o criză.

  Leia zâmbii.

  — Îţi mulţumesc de ofertă, Han, serios. Dar ştii că nu putem.

  — Te dai bătută prea uşor, îi reproşă el uşor. Pariez că aş putea aranja ceva.

  Leia se desprinse din masaj, întorcându-se pentru a se încrunta la Han.

  Tocmai atunci avusese loc o altă schimbare a emoţiilor lui…

  — Presupunând că aş ţine pariul, întrebă ea cu suspiciune, ce mi-ai spune că ai mai făcut azi?

  El îi oferi una dintre privirile lui nevinovate.

  — Eu? Oh, mai nimic. Ţii pariul sau nu?

  — Dă-i drumul, Han, spuse ea punând ceva intimidant în încruntare. Către ce loc ne-ai rezervat un zbor?

  Ca întotdeauna, intimidarea ricoşă fără vreun efect vizibil.

  — Nicăieri important, spuse el cu un zâmbet care acum se furişa pe sub toată inocenţa. Dar m-am gândit că am putea face şi noi o mică expediţie în sectorul Kanchen. Pe Pakrik Major, mai exact.

  Leia căută în memorie. Auzise de sectorul Kanchen şi îşi amintea vag că Pakrik Major era capitala acestuia. Dar asta era tot.

  — Ce e acolo şi ne interesează şi pe noi? întrebă ea.

  — Absolut nimic, o asigură Han. Bine, adică în afară de o conferinţă anuală de sector la care un oficial al Noii Republici chiar ar trebui să participe. Ştii tu… etichetă diplomatică şi aşa mai departe.

  Ea oftă.

  — Şi prin ce criză trec ei de au nevoie să o mediez eu?

  — Asta e frumuseţea, răspunse el, acum rânjind făţiş. Nu e niciuna. Totul acolo e chiar paşnic. O să participăm, probabil, la câteva întâlniri plicticoase, apoi ne retragem la linişte şi relaxare.

  — Presupunând că există linişte pe undeva prin zonă.

  — Există, spuse Han. Pakrik Major are o planetă geamănă, Pakrik Minor, unde nu sunt decât ferme, câteva staţiuni şi o grămadă de regiuni nedezvoltate.

  Suna tot mai bine.

  — Ferme zici?

  — De fructe şi de grâne, în cea mai mare parte, răspunse Han dând din cap. Şi păduri, şi munţi, şi toată liniştea pe care o vrei. Şi nimeni de aici nici măcar nu trebuie să ştie că ne ducem.

  Leia oftă.

  — În afară de Gavrisom, spuse ea, simţind o urmă de regret. Şi nu o să fie niciodată de acord.

  Rânjetul lui Han deveni îngâmfat.

  — Ba sigur că da. De fapt, l-am sunat după-amiază şi am stabilit totul, îi place ideea.

  Ea clipi.

  — Îi place ideea?

  — Ei, poate că nu îi place de tot, dădu Han înapoi. Dar ne lasă să mergem şi asta contează. Corect?

  — Corect, spuse Leia privindu-l. Arunci şi cartea cealaltă, da?

  Han dădu din umeri.

  — N-a zis-o direct, recunoscu el fără tragere de inimă, dar am sentimentul că nu s-ar supăra dacă noi doi am cam dispărea o vreme.

  — Chiar şi cu Thrawn liber?

  Han se strâmbă.

  — Mai ales cu Thrawn liber.

  Leia suspină, înfăşurându-şi braţele pe după gâtul lui. Ar fi trebuit să îşi dea seama că era ceva în spatele acestui lucru. Din cauza controversei focurilor de armă bothane care încă se mai agăţa de Han şi a susţinerii de către ea a afirmaţiei nedovedite a lui Lando că îl văzuse pe Thrawn, amândoi deveniseră impedimente politice. Nu era de mirare că Gavrisom se folosea de şansa de a-i scoate din viaţa publică pentru o vreme.

  — Îmi pare rău, Han, îşi ceru ea scuze. Întotdeauna pun prea multe întrebări, nu?

  — Nu-i nimic, dragă, spuse el strângând-o tare în braţe. Nu trebuie să-i lăsăm să demonstreze asta, ştii. A fost ideea noastră să ne luăm o vacanţă, nu contează ce cred ei.

  Leia zâmbii subţire.

  — Nu poţi să mă dai afară; plec”, cită ea o glumă veche.

  — Ceva de genul ăsta, spuse el. Oricum, am vorbit cu Chewie şi nu e nici o problemă să mai ţină puţin copiii pe Kashyyk. O să avem nişte timp doar pentru noi.

  Leia zâmbii uşor pe gâtul lui.

  — Ştii, este exact ce îmi ziceam când ne-a trimis Gavrisom pe Bothawui, zise ea. Ai văzut ce bine a ieşit.

  — Ei, de data asta o să meargă, rosti Han cu încredere. Fără bothani, fără revolte, fără să tragă nimeni în noi. Garantat.

  — O să ţin minte, îl avertiză ea, ieşind din îmbrăţişare pentru un sărut scurt. Când plecăm?

  — De îndată ce îţi faci bagajele, spuse el strângând-o de braţ. Şi grăbeşte-te… eu mi le-am făcut de ore întregi.

  — Da, să trăiţi, zise Leia prefăcându-se serioasă, în timp ce se ridica şi se îndrepta spre dormitor. O perioadă calmă, liniştită, departe de probleme şi de controverse. Da, era exact ce îi trebuia.

  Fermele de grâne de pe Pakrik Minor. De abia aştepta.

  — Cea de a şasea oră măreaţă a celei de a cincisprezecea zile glorioase a Conferinţei Anuale a Sectorului Kanchen începe acum, intonă heraldul, vocea lui profundă răsunând pe câmpul în formă de castron în care şedeau diferiţi delegaţi, pe vine, întinşi sau ghemuiţi, în funcţie de conformaţia fiecăruia.

  — Să salutăm şi să preamărim Electorul Grandios al lui Pakrik şi să-i cerem să-şi exprime sublima şi atotcuprinzătoarea înţelepciune în conducerea acestei adunări.

  Fiinţele reunite îşi strigară sau mârâiră aprobarea cu spusele heraldului. Toate în afară de Han; şi, întinsă alături de el pe iarba moale, Leia fu nevoită să surâdă cu un amuzament ascuns. Fusese ideea lui Han să vină aici, până la urmă: o pauză temporară de la disensiunile amare şi suspiciunile muşcătoare care izbucniseră prin toată Noua Republică încă de când copia parţial distrusă a Documentului Caamas ieşise la iveală.

  Şi fusese o idee bună. În jumătatea de zi de când sosiseră, Leia începuse deja să simtă cum o părăsea încordarea. Plecarea de pe Coruscant era exact ce îi trebuia, şi se străduise să amintească asta soţului ei de două ori până acum şi să îi mulţumească pentru grija lui.

  Deocamdată, din nefericire, toate asigurările ei nu erau auzite. Încă o dată, Han nu reuşise să ia în calcul ceea ce Leia numea pe ascuns Factorul de Ruşine Solo.

  — Şi, de asemenea, să-i salutăm şi să-i preamărim pe oaspeţii noştri din Noua Republică, continuă heraldul, întinzându-şi mâna într-un gest larg către Han şi Leia. Fie ca înţelepciunea lor sublimă, curajul lor măreţ şi onoarea lor minunată să lumineze cerul de deasupra întrunirii noastre.

  — Ai uitat de sprâncenele noastre ridicate, mormăi Han pentru sine când întrunirea îşi bubui urările.

  — E mai bine decât pe Coruscant, îl dojeni Leia uşurel în timp ce se ridica pe jumătate şi făcea cu mâna. Haide, Han, fii drăguţ.

  — Dau din mână, nu vezi, mormăi Han sprijinindu-se într-o mână şi fluturând-o fără tragere de inimă pe cealaltă. Nu înţeleg de ce trebuie să facă asta din oră în oră.

  — Preferi să fim acuzaţi că ajutăm la ascunderea unei încercări de genocid? replică Leia.

  — Aş prefera să ne lase în pace, spuse Han, dând pentru ultima dată din mână şi apoi lăsând-o să cadă.

  Leia îşi coborî şi ea braţele, iar urletul de aprobare al delegaţilor se stinse.

  — Răbdare, dragule, zise Leia când heraldul făcu o plecăciune adâncă şi îl pofti ceremonios pe podium pe Electorul Grandios, complex îmbrăcat.

  — Nu durează decât tot restul zilei ăsteia – poţi să suporţi atât de mult. Mâine ne vom îndrepta spre Pakrik Minor şi ne vom bucura de pacea şi de liniştea pe care mi le-ai promis.

  — Ar fi bine să fie cu adevărat pace şi linişte, avertiză Han, privind în jur la mulţimea de delegaţi.

  — Va fi, îl asigură Leia, întinzându-se să-l strângă de mână. Aici, pe Pakrik Major or fi pompă şi ceremonie, dar acolo, printre ogoare, nu ne va recunoaşte nimeni.

  Han pufni, dar chiar în acelaşi timp Leia simţi cum se liniştea.

  — Da, zise el. Vom vedea.

  — Carib?

  Strâmbându-se din cauza genunchilor obosiţi, Carib Devist se ridică din locul în care stătuse ghemuit, atent să nu se lovească de niciunul dintre cele două şiruri de grâne între care se afla.

  — Sunt aici, Sabmin, strigă el, fluturând unealta de carotaj cât de sus putea pe deasupra tulpinilor.

  — Te-am văzut, răspunse Sabmin. Se auzi pârâitul frunzelor fărâmicioase de care se frecă; iar apoi, Sabmin ieşi printr-o deschizătură din şirul de plante.

  — Trebuia să vin ime… Se întrerupse, încruntându-se la unealta din mâna lui Carib. Uh-oh.

  — Păstrează-ţi exclamaţiile pentru alte ocazii, spuse Carib acru. Zi shavit şi fii sincer.

  Sabmin şuieră încet printre dinţi.

  — Câte colonii? întrebă el.

  — Până acum, doar una, spuse Carib, îndreptând carotiera către tulpina în care săpase. Şi am găsit şi o împărăteasă, deci este posibil să fi oprit infestarea. Dar n-aş băga mâna în foc.

  — O să îi anunţ pe ceilalţi, zise Sabmin. Poate că ar trebui să-i trimitem vorbă şi coordonatorului tri-vale, în caz că aceasta nu e singura vale în care intră gândacii.

  — Da. Carib se uită la fratele său. Şi ce veste minunată îmi aduceai tu mie?

  Sabmin strânse din buze.

  — Tocmai am primit confirmarea de pe Bastion, spuse el încet. Consilierul suprem al Noii Republici, Leia Organa Solo, se află cu siguranţă pe Pakrik Major. Iar atacul asupra ei trebuie să aibă loc neapărat.

  Din reflex, Carib ridică privirea spre planeta pe jumătate luminată care atârna pe cer deasupra lor.

  — Cred că sunt nebuni, zise el. Să atacăm aşa, pur şi simplu, un consilier suprem al Noii Republici?

  — Nu cred că le pasă pe cine atacăm, atâta vreme cât este un oficial al Noii Republici, spuse Sabmin. Se pare că Electorul Grandios a trimis pe Coruscant o invitaţie în alb, cerând un reprezentant. Cred că cererea a fost interceptată de vreun imperial care ştia deja că noi suntem pregătiţi aici şi că am putea acţiona ca o rezervă. Doar întâmplarea a făcut ca Gavrisom să o trimită pe Organa Solo.

  — Da, zise Carib întunecat. Întâmplarea. Asta a venit cu autorizarea personală a Marelui Amiral Thrawn?

  — Nu ştiu, spuse Sabmin. Informarea nu menţiona asta. Dar trebuie să vină de la el, nu? Adică, dacă este la comandă, atunci el conduce.

  — Cred că da, acceptă Carib fără tragere de inimă. Deci asta era.

  Războiul era pe punctul de a izbucni brusc şi violent în sistemul Pakrik. Chiar în curtea lor… iar lunga aşteptare se încheiase. Existenţa liniştită a Celulei Imperiale în Adormire Jenth-44 era pe cale să se încheie.

  — Zici că noi suntem rezerva. Care este echipa primară?

  — Nu ştiu, spuse Sabmin. Bănuiesc că vreo trupă trimisă special de pe Bastion.

  — Şi când trebuie să se întâmple?

  — Mâine, zise Sabmin. Organa Solo şi soţul ei trebuie să vină aici, pe Minor, după încheierea conferinţei.

  — Şi nu există nici o indicaţie dacă atacul este real sau doar trebuie să pară real?

  Sabmin îl privi surprins, dar expresia se transformă iute într-una gânditoare şi cu subînţeles.

  — Interesantă idee, spuse el. Dacă Thrawn e implicat, nimic nu-i sigur, nu? Nu, tot ce ştiu era că va avea loc un atac, iar noi trebuie să fim pregătiţi pentru cazul în care Solo e mai bună sau mai norocoasă decât ne aşteptăm.

  Carib se strâmbă.

  — Cred că până şi lui Solo trebuie să i se termine norocul mai devreme sau mai târziu.

  — Da. Sabmin îl privi bănuitor. La ce te gândeşti?

  Carib se uită iar pe cer.

  — Mă gândesc că trebuie să facem asta după ureche, zise el încet. Totuşi, un lucru e sigur: dacă lupta ajunge lângă valea noastră, indiferent cine câştigă, nu vom sta cu mâinile în sân. Am investit prea multe aici ca să renunţăm fără luptă.

  Sabmin dădu aprobator din cap.

  — Am înţeles, spuse el cu seriozitate. Le voi transmite celorlalţi. Orice s-ar întâmpla mâine, vom fi pregătiţi.

  În faţă, prin vegetaţia extraterestră, un pâlc de copaci noduroşi se frecă de ecranul din stânga lui Pellaeon, iar simulatorul TT-TB viră spre dreapta, ca răspuns.

  — Aveţi grijă cu acei copaci, domnule amiral, îl avertiză vocea maiorului Raines prin transmiţătorul din cască. Probabil că nu o să vă loviţi prea rău, dar am văzut oameni care s-au încurcat atât de tare în ei, încât am fost nevoiţi să trimitem câţiva soldaţi să dărâme copacul din rădăcini. Durează şi deveniţi o ţintă uşoară până când sunteţi eliberat.

  — Confirmat, zise Pellaeon, depărtându-se de copaci. Simularea de luptă cu un TT-TB, oricât de frustrantă putea fi uneori, ieşea atât de mult de sub îndatoririle lui de comandă, încât devenea o sursă de relaxare pentru el.

  Deşi, desigur, nimic din ce include lupta nu iese cu adevărat de sub îndatoririle unui comandant suprem. Cu cât Pellaeon înţelegea mai bine cum se comportă vehiculele mecanizate pe un teren dificil, cu atât mai bine va şti să le folosească în viitoarele operaţiuni.

  Presupunând, fireşte, că Imperiul va mai avea vreodată ocazia de a lansa atacuri la sol.

  Cu hotărâre, goni acest gând. Unul dintre motivele pentru care venise aici jos, până la urmă, fusese acela de a uita de lipsa de răspuns continuă şi frustrantă a Noii Republici faţă de oferta lui de pace.

  Acum trecuse de pâlcul de copaci. Recăpătând viteză, tastă pentru a obţine o imagine laterală şi a vedea cum se descurca Raines cu jungla.

  O făcea chiar foarte direct. Privind mai în faţă decât Pellaeon, îşi folosea tunul cu laser pentru a tăia obstacolele potenţiale cu mult înainte de a deveni o problemă.

  O tehnică destul de zgomotoasă, desigur, şi care oferea inamicilor destule avertismente. Pe de altă parte, TT-TB-urile nu erau arma potrivită aici, unde era necesar să te furişezi, iar metoda lui Raines îl ajuta să se mişte prin junglă mult mai repede decât Pellaeon. Ridicându-şi privirea, încercând să îşi înăbuşe reflexul de a se uita pe unde păşea TT-TB-ul, trase de câteva ori, de probă.

  — Aşa, domnule amiral, zise Raines aprobator. Încercaţi să anticipaţi de unde vin problemele înainte de a fi destul de aproape pentru a ţinti.

  Pellaeon mârâi.

  — Şi mai bine, evitaţi să folosiţi TT-TB-urile în această situaţie.

  — Oricând putem, spuse Raines. Din păcate, nenorociţilor le place să se ascundă în locuri ca acesta şi apoi să-şi tragă câmpuri de energie peste capete. În plus, nimic nu se compară cu un TT-TB care tropăie printre copaci când e vorba să bage în sperieţi pe cineva.

  Se auzi un clic de la transmiţătorul din cască.

  — Domnule amiral, sunt Ardiff, spuse vocea căpitanului Himerei. Locotenentul Mavron e pe drum. Urmă o pauză foarte scurtă. Raportează, domnule, că are un vector.

  Pellaeon simţi cum i se îngustau ochii. Misiunea lui Mavron fusese o bănuială, o ultimă încercare de a afla ceva despre forţa care îi lovise cu şase zile în urmă. Dacă zicea că descoperise un vector…

  — Spune-i să vină în Camera de comandă 14 de îndată ce andochează, îi ordonă el lui Ardiff, închizând simulatorul. Ne întâlnim acolo.

  Ardiff aştepta singur în camera de comandă când Pellaeon sosi.

  — Am presupus că aceasta este o întâlnire privată, aşa că le-am cerut celorlalţi piloţi să plece, explică el. Are legătură cu cercetarea HoloNet?

  — Sper că da, zise Pellaeon făcându-i semn spre unul dintre scaunele din jurul ecranului central şi aşezându-se şi el.

  — Ah… locotenente, adăugă când uşa se deschise şi Mavron intră. Bun venit acasă. Un vector, spuneai?

  — Da, domnule, zise Mavron punând un datapad pe masa monitorului şi aşezându-se uşurel pe un scaun, cu rigiditatea ciudată a celui care a stat prea mult timp într-un cockpit de vânător stelar.

  — Releul HoloNet de la Horska mai păstra înregistrările transmisiunilor care s-au făcut din această zonă chiar după ce am fost atacaţi.

  — Bănuiesc că ai reuşit să le obţii pe toate? întrebă Pellaeon ridicând datapadul.

  — Da, domnule, zise Mavron. Din păcate, nu am găsit nici un nume, dar am aflat destinaţiile acelor transmisiuni. Făcu un semn din cap către datapad. Mi-am luat libertatea de a arunca o privire peste ele pe drumul de întoarcere. Cea pe care am însemnat-o mi s-a părut cea mai interesantă.

  Pellaeon strânse din dinţi când o găsi pe cea despre care vorbea locotenentul.

  — Bastion.

  Ardiff mormăi înfundat.

  — Deci în spatele atacului a fost un imperial.

  — Mai e ceva, spuse Mavron. Destinaţia originală era Bastion; dar apoi a fost retransmisă încă de câteva ori şi a ajuns undeva în sistemul Kroctar.

  — Sistemul Kroctar? zise Ardiff încruntându-se. Asta este în adâncul teritoriului Noii Republici. Ce ar căuta acolo cineva de pe Bastion?

  — M-am întrebat şi eu, spuse Mavron, cu o voce dintr-odată întunecată. Aşa că la întoarcere m-am oprit la Caursito şi am scos o copie a TriNebulon-ului pentru acea zi. Dacă sunt corecte coordonatele, Facţiunile Unificate de pe Kroctar au anunţat că au negociat un tratat între ele şi Imperiu. Mediatorul actului… bine, conform Lordului Superior Bosmihi, a fost Marele Amiral Thrawn.

  Pellaeon simţi un fior rece pe spate.

  — E imposibil, spuse el. Dar parcă nu era vocea lui. Thrawn e mort. L-am văzut murind.

  — Da, domnule, zise Mavron dând din cap. Dar conform raportului…

  — L-am văzut murind! tună Pellaeon.

  Izbucnirea bruscă îl luă prin surprindere chiar şi pe el. Cu siguranţă, îi surprinse pe Ardiff şi pe Mavron.

  — Da, domnule, ştim, spuse Pellaeon. Evident, e un fel de truc. Domnule locotenent, îmi închipui că restul mai poate aştepta până când îţi vei încheia raportul complet. Poţi să te duci să te relaxezi.

  — Mulţumesc, domnule, zise Mavron, bucuros în mod vizibil că i se oferea ocazia de a scăpa. Termin raportul într-o oră.

  — Foarte bine. Ardiff dădu din cap. Eşti liber.

  Aşteptă până când Mavron ieşi, iar uşa se închise, pentru a vorbi din nou.

  — Este un truc, domnule amiral, îi spuse lui Pellaeon. Trebuie să fie.

  Cu un efort, Pellaeon îşi aduse gândurile înapoi de la amintirea acelei zile îngrozitoare de pe Bilbringi. Ziua în care Imperiul murise total şi irevocabil.

  — Da, murmură el. Dar dacă nu? Dacă Thrawn chiar e în viaţă?

  — Ei, în acest caz… Ardiff se întrerupse, fruntea încreţindu-i-se brusc de nesiguranţă.

  — Exact, spuse Pellaeon dând din cap. Vremea în care geniul tactic al lui Thrawn ne-ar fi putut aduce vreun câştig a trecut de… când? De cinci ani? De şapte? De zece? Ce-ar mai putea face acum decât să ne aducă Noua Republică pe cap, de frică?

  — Nu ştiu, domnule, Ardiff se opri. Dar nu asta vă preocupă, de fapt.

  Pellaeon îşi privi mâinile. Erau noduroase din cauza vârstei şi înnegrite de lumina sorilor a o mie de lumi.

  — Am fost cu Thrawn pentru ceva mai mult de un an, îi zise lui Ardiff. Am fost ofiţerul superior al flotei lui, elevul său – ezită – poate chiar confidentul lui. Nu sunt sigur. Ideea este că ne-a ales, pe Himera şi pe mine, când s-a întors din Regiunile Necunoscute. Nu a fost la întâmplare; ne-a ales.

  — Nu, nu sunt prea multe lucruri pe care Thrawn să le fi făcut la întâmplare, aprobă Ardiff. De unde rezultă că dacă s-a întors…?

  — A ales pe altcineva, termină Pellaeon fraza celuilalt, vorbele străpungându-i inima. Şi nu pot exista decât foarte puţine motive pentru care ar face asta.

  — Nu poate fi funcţia, spuse Ardiff cu hotărâre. Sunteţi Comandantul Suprem, până la urmă. Şi, desigur, nu poate fi nici competenţa. Ce-a mai rămas?

  — Viziunea, poate, sugeră Pellaeon, bătând uşurel cu vârful degetului în datapad. Această propunere de pace a fost ideea mea, ştii. Eu am venit cu ea, eu m-am bătut pentru ea şi eu le-am vârât-o Moff-ilor pe gât. Moff Disra a fost unul dintre cei care s-au opus cu tărie şi zgomotos. Moff Disra de pe Bastion. Coincidenţă?

  Pentru o clipă, Ardiff tăcu.

  — În regulă, zise el. Chiar dacă acceptăm toate astea – ceea ce eu nu accept, apropo – de ce să trimiţi un grup de piraţi sau de mercenari să ne atace? De ce să nu vii aici şi să spui direct că ideea tratatului de pace cade?

  — Nu ştiu, zise Pellaeon. Poate că nu a căzut. Poate că exact aici vrea Thrawn să stau. Fie să mă pregătesc să vorbesc cu Bel Iblis, din orice motiv, fie…

  Strânse din buze.

  — Fie să nu stau în calea lui. Undeva unde să nu mă pot amesteca în ce planuri o avea.

  De data aceasta, tăcerea ţinu dureros de mult.

  — Nu cred că v-ar face asta, domnule, spuse Ardiff în cele din urmă. Dar în vorbele lui Pellaeon nu putea distinge nici o urmă de convingere sinceră.

  — Nu după toate prin câte aţi trecut.

  — Nici tu nu crezi asta, zise Pellaeon încet. Thrawn nu era om; oricât de mult ar fi părut. Era un extraterestru, cu gânduri, scopuri şi planuri extraterestre. Poate că nu am însemnat pentru el nimic mai mult decât încă o unealtă pe care ar fi putut-o folosi în atingerea ţelului său. Oricare ar fi fost acesta.

  Aproape ezitant, Ardiff atinse braţul lui Pellaeon.

  — A fost un drum lung, domnule, spuse el. Lung, greu şi descurajant. Pentru noi toţi, dar cel mai mult, pentru dumneavoastră. Dacă pot face ceva…

  Pellaeon se forţă să zâmbească.

  — Mulţumesc, domnule căpitan, stai liniştit; n-o să mă dau bătut. Nu înainte de a se termina asta.

  — Atunci rămânem aici? întrebă Ardiff.

  — Pentru câteva zile, spuse Pellaeon. Vreau să-i dau lui Bel Iblis toate şansele.

  — Şi dacă nu apare?

  — Fie că da, fie că nu, pe urmă mergem pe Bastion, zise Pellaeon, simţind o urmă de tristeţe în voce. Pentru asta şi alte probleme, Moff Disra trebuie să dea nişte explicaţii.

  — Da, domnule, spuse Ardiff, ridicându-se. Să sperăm că toată povestea asta cu apariţia lui Thrawn este doar un truc de-al lui.

  — Cu siguranţă nu vom spera, îl admonestă Pellaeon cu blândeţe, întoarcerea lui Thrawn ne-ar revitaliza oamenii şi nu ar aduce decât bine Imperiului. Nu aş vrea să se spună niciodată că mi-am pus mândria deasupra acestor lucruri.

  Ardiff îşi drese glasul.

  — Nu, domnule, fireşte că nu. Îmi cer iertare, domnule amiral.

  — Nu-i nevoie, căpitane, îl asigură Pellaeon ridicându-se în picioare. După cum spuneai, a fost un drum lung şi greu. Dar este aproape de final, într-un fel sau altul, se va sfârşi în curând.

  Procedurile de intrare pe Astroportul Drev'starn erau considerabil mai stricte decât ultima dată când Drend Navett aterizase aici, pe lumea principală a bothanilor. Nu era de mirare, având în vedere evenimentele din ultimele cinci zile. După atacul-surpriză leresen împotriva uzinei lor orbitale şi adunarea de forţe militare de diferite specii pe cerul de deasupra lor, tensiunile creşteau într-un ritm rapid şi extrem de satisfăcător.

  Iar procedurile bothane, de obicei atât de prielnice afacerilor, avuseseră de suferit, ca rezultat. Odată doar o simplă formalitate, ieşirea din zona de carantină a astroportului presupunea acum o verificare completă a identificării şi o scanare a transportului.

  Nu că asta ar fi contat pentru Navett. De data aceasta, nu avea nimic în transport care să facă nici măcar pe vreun bothan paranoic să i se zburlească blana. Iar identificarea lui era atât de bună, cum numai Contrainformaţiile Imperiale le puteau face.

  — Identificarea şi efectele dumneavoastră personale par să fie în ordine, spuse vameşul bothan după procedura de cincisprezece minute care părea să fie în regulă astăzi.

  — Totuşi, Departamentul de Importuri va trebui să efectueze şi alte teste pe animalele dumneavoastră înainte de a li se permite să intre în oraşul propriu-zis.

  — Sigur, nici o problemă, zise Navettt, dând din mână într-unul dintre gesturile largi, specifice districtului Betreasley de pe Fedje unde se născuse, conform identificării. Habar nu avea dacă bothanul va observa astfel de subtilităţi, dar prima regulă a infiltrării este să îţi intri în rol aşa cum un soldat din trupele de şoc intră în armura lui.

  — Hei, am mai făcut asta pe zeci de planete, adăugă el. Ştiu cum stă treaba cu carantina asta.

  Blana bothanului se undui, abia vizibil.

  — Pe multe lumi ziceţi? întrebă el. Aveţi vreo problemă cu păstrarea magazinelor?

  Navett se încruntă, ca şi cum ar fi încercat să desluşească o propoziţie complicată, apoi se însenină.

  — Nu, ai înţeles greşit, spuse el. Nu încerc să mă stabilesc undeva. În plus, dacă nu ai o mână de băieţi să se ocupe de magazin, nu poţi să te descurci în afacerile cu animale exotice decât dacă te tot muţi. O grămadă de exemplare de care nici nu auzi dacă nu te duci la sursă.

  — Poate, murmură bothanul. Dar nu cred că veţi găsi prea mare cerere pe Bothawui în aceste vremuri tulburi.

  — Glumeşti? zise Navett, lăsând să iasă la iveală un pic de aroganţă mieroasă. Hei, locul ăsta e perfect. O planetă sub asediu – multă încordare – e exact locul unde oamenii au nevoie de un animal ca să îşi ia gândurile de la problemele lor. Crede-mă – am văzut asta de zeci de ori.

  — Dacă ziceţi dumneavoastră, spuse bothanul, unduindu-şi blana de pe umăr, fiindu-i în mod clar indiferent dacă acest extraterestru cam bizar făcea sau nu profit.

  — Mulţumesc, zise Navett, adunându-şi actele. Nu durează mult, da?

  — Va dura atât cât cer regulile, spuse bothanul. Să aveţi o zi plină de pace şi de profit.

  — Da. Şi tu la fel.

  Cinci minute mai târziu, Navett mergea pe stradă, croindu-şi drum prin mulţimea de călători care se grăbeau spre şi dinspre astroport. Trecând de şirurile de speedere de teren de închiriat, se întoarse cu spatele la soarele care apunea şi se îndreptă mergând pe jos către un grup de hoteluri ieftine aflate la marginea zonei astroportului.

  Având soarele în spate, observă umbra care venea după el cu câteva secunde înainte de a păşii Klif alături de el.

  — Ceva probleme? întrebă celălalt încet.

  — Nu, a mers foarte bine, răspunse Navett. Tu?

  Klif scutură din cap.

  — Niciuna. A luat mita, apropo, dar n-a vrut să promită că vom scoate animalele mai repede.

  — Nu cu o mită atât de mică, aprobă Navett zâmbind pentru sine. O atenţie jignitor de mică din partea asistentului negustorului de animale de companie, şi niciuna de la negustor, ar fi trebuit să întărească imaginea lor, construită cu grijă, de mici afacerişti care încearcă să câştige iute fără să aibă habar cum stau lucrurile.

  Iar cu bothanii, o astfel de imagine le garanta că vor fi în centrul distracţiei personale, a dispreţului ascuns şi a dezinteresului oficial total.

  Ceea ce însemna că atunci când va veni vremea ca secţiunea Drev'starn a scutului planetar de pe Bothawui să cadă, o va face.

  — Îi vezi pe Horvic sau Pensin acolo? întrebă Klif. Eu nu l-am zărit pe niciunul.

  — Nu, dar sunt sigur că au intrat fără probleme, spuse Navett. Putem să stabilim punctul de întâlnire mâine, dacă reuşim să găsim un magazin destul de repede.

  — Am luat o listă de închirieri, zise Klif. Cele mai multe au şi apartamente deasupra.

  — Asta e bine, spuse Navett. Ne uităm la noapte pe ea şi vedem dacă e ceva în zona potrivită. Dacă nu, putem să vorbim cu un agent imobiliar dimineaţă.

  Klif chicoti.

  — Stai liniştit… ne-au mai rămas destui bani de dat mită.

  — Da, murmură Navett, privind în jur.

  Cu cincisprezece ani în urmă, spuneau zvonurile, informaţiile oferite de bothani conduseseră Alianţa Rebelă pe Endor şi duseseră la moartea împăratului Palpatine şi la distrugerea celei de a doua Stele a Morţii. În anii care trecuseră de atunci, bothanii fuseseră implicaţi în organizaţia Soarelui Negru, distrugerea Muntelui Tantiss şi multe alte lovituri împotriva Imperiului.

  Nu cunoştea întregul scop al planului care se desfăşura aici; dar dintre toate lumile pe care Marele Amiral Thrawn le-ar fi putut alege pentru distrugere, puţine i-ar fi oferit mai multă satisfacţie personală decât aceasta.

  Ajunseseră la hotelul ales şi, când începură să urce treptele, un robot străvechi care stătea de pază lângă uşă se mişcă.

  — Bună seara, domnilor, şuieră el. Pot să vă chem un hamal?

  — Nu, ne descurcăm, spuse Navett. N-are rost să aruncăm banii pe un robot.

  — Dar, domnule, serviciul este gratuit, zise robotul, părând zăpăcit.

  Deja Navett şi Klif trecuseră de el, împingând uşile şi intrând în hol.

  Observară că ei erau singurii clienţi care îşi duceau bagajele.

  Dar asta era bine. Lasă-i pe bothani şi pe oaspeţii lor mai sofisticaţi să râdă de ei pe la spate, dacă doreau. Când focul va începe să cadă din cer, râsetele se vor transforma în ţipete de groază.

  Iar Navett se va bucura de fiecare clipă.

  În a cincisprezecea zi petrecută în bezna peşterii de pe Nirauan, Mara Jade s-a trezit şi a descoperit că, în cele din urmă, sosise un salvator.

  Nu era, totuşi, niciunul dintre cei la care s-ar fi aşteptat.

  — Mara?

  Se ridică brusc în culcuşul ei, clipind din reflex, în ciuda faptului că în bezna adâncă nu se vedea nimic. Senzaţia că cineva o strigase fusese tăcută, dar la fel de clară ca şi cum numele i-ar fi fost rostit cu voce tare. Îşi întinse Forţa… Şi în acelaşi timp sentimentul prezenţei lui pluti în ea. Al prezenţei lui şi al identităţii.

  Era Luke.

  Tonul emoţiilor lui se schimbă, urma dură de nelinişte care le străpungea transformându-se brusc în uşurare când simţi răspunsul ei şi află că era teafără. O nouă urmă de aşteptare se scurse în mintea lui, iar când ea se concentră, simţi întunericul fizic din jurul Lui. Cel mai probabil era în peşteră, se hotărî ea, croindu-şi drum în direcţia ei.

  Ceea ce, din păcate, însemna că aşteptarea lui era un pic prematură. Să găsească peştera era una; să se găsească unul pe altul prin mulţimea de coturi avea să fie cu totul altceva.

  Dar Luke se gândise deja la asta. Întrebarea ei nerostită primi o nouă senzaţie de îmbărbătare din partea lui; şi chiar când Mara se încrunta, prinse un sentiment al altora care îl înconjurau, fiinţe care păreau să-l urmeze. Se părea că acele creaturi asemănătoare cu mynock-ii, care o aduseseră aici, îl călăuzeau.

  Se uită la tavan şi la pereţii din jurul ei. Acolo erau şi mai multe astfel de fiinţe, urmărind-o în tăcere.

  — Vine Skywalker, anunţă ea în întuneric. Sunteţi mulţumiţi?

  Erau. Chiar şi cu imposibilitatea frustrantă de a le auzi cuvintele direct, nu putea confunda fiorul de agitaţie care îi străbătea.

  — Cât mă bucur, zise ea.

  Ridicându-se în picioare, înaintă pipăind către pârâul subteran care curgea clipocind prin stâncă la câţiva metri depărtare. Alesese acest loc mai demult, în timpul captivităţii ei, ca pe unul care îi oferea apă de băut, şi în zilele trecute de atunci învăţase să parcurgă drumul până la el fără ajutorul baghetei luminoase.

  Ajunse la pârâu, găsi piatra plată aşezată la îndemână, unde îşi ţinea sticluţa cu soluţie de spălat din trusa de supravieţuire şi îşi dădu jos salopeta. Îmbrăcămintea era unul dintre modelele de calitate, care erau obişnuite la bordul navelor lui Karrde, iar mizeria şi uleiurile se curăţau uşor de pe ea. De pe Mara, însă, nu erau la fel de uşor de dat jos; şi dacă avea să primească vizitatori, părea potrivit să se facă prezentabilă.

  Apa era mică, în plus, curgea repede şi era rece ca gheaţa. Mara se stropi pe tot corpul, încercând să nu clănţăne prea mult din cauza şocului termic. Câteva picături de soluţie de spălat, o altă scufundare chinuitoare în gheaţa lichidă a pârâului pentru a se limpezi şi termină. O adiere doar puţin mai caldă bătea prin acelaşi loc prin care curgea pârâul, iar ea stătu în acest curent câteva minute, scuturându-şi surplusul de apă şi părul până când fu aproape uscată. Îmbrăcând din nou salopeta, îşi adună lucrurile şi se întoarse la tabără.

  Tocmai la timp. Încă îşi punea la loc echipamentul în rucsac atunci când zări primele pâlpâiri ale luminii reflectate de tavanul înalt şi de pereţii stâncoşi. Rulându-şi sacul de dormit şi băgându-l în rucsac, se aşeză pe; scaunul; ei – o altă piatră aproape plată – şi aşteptă.

  Păru să treacă un timp nedeterminat până când lumina care se reflecta deveni, în cele din urmă – un Maestru Jedi ţinând o baghetă luminescentă; şi de abia atunci înţelese Mara de ce aşteptase atât de mult. Luke era împovărat cu ceea ce părea a fi una dintre trusele de supravieţuire de tipul totul-mai-puţin-clapete-de-dejecţie, pe care oamenii lui Karrde le alcătuiau cu plăcere; şi, rulând stângaci, dar brav, alături de el, pe terenul accidentat, era droidul lui astromec R2.

  — Mara? strigă Luke, iar vocea îi răsună în peşteră.

  — Aici sunt, răspunse Mara, ridicându-se şi fluturând bagheta luminescentă. Dar ştii că nu te-ai grăbit.

  — Scuze, spuse el sec, înaintând cu greu spre ea. Nu am găsit ghişeul local pentru închirieri de aerospeedere şi a trebuit să o luăm pe jos. Arăţi bine.

  — Tu arăţi îngrozitor, replică ea, cercetându-l cu un ochi critic.

  Jacheta lui şi salopeta de sub ea erau pătate de noroi şi de transpiraţie şi presărate cu mici rupturi şi găuri.

  — Dar cât ai mers? Ai făcut turul planetei?

  — Nu, doar vreo zece kilometri, zise el, scuturându-şi rucsacul din spate şi trecându-şi o mână prin păr. Dar au fost numai stânci şi sălbăticie.

  — Şi ciulini, se pare, adăugă Mara arătând spre rupturile din salopeta lui. Vrei să te speli? Un pic mai în colo e un pârâu care nu are prea multă gheaţă în el.

  Droidul bolborosi.

  — Poate mai târziu, spuse Luke. Cum s-au purtat cu tine?

  Mara dădu din umeri.

  — Ambiguu, zise ea. La început, am crezut că sunt ţinută prizonieră. Dar nu i-a deranjat să mă mişc prin apropiere, aşa că m-am gândit că s-ar putea să mă fi înşelat. Pe de altă parte, nici nu mă lasă să mă depărtez prea mult în vreo direcţie, iar sabia mea de lumină şi pistolul cu laser sunt tot la ei.

  — Pistolul?

  — Da, pistolul meu, spuse Mara, pe un ton care însemna „las-o baltă”. Extratereştrii îi luaseră ambele arme principale; dar nu observaseră micul pistol de rezervă ascuns, în tocul lui, pe antebraţul ei stâng. Până acum, nu avusese ocazia să-l folosească, dar nici nu voia ca Luke să-i dezvăluie existenţa.

  — Şi sabia de lumină, repetă ea. Aşa că acum nu mai ştiu ce se petrece.

  — Da, ghizii mei qom jha mi-au spus că îi înţelegi cu greu, zise Luke. Părea că înţelesese mesajul despre pistol. Eu cred că motivul pentru care te-au adus aici a fost să te ţină în siguranţă.

  — De asta mi-era frică, spuse Mara, simţind cum i se înroşeau obrajii şi sperând să nu se vadă cât îi era de ruşine.

  Era destul de rău că cineva fusese nevoit să bată tot drumul până la marginea Spaţiului Necunoscut pentru a o salva după ce se dăduse singură cu capul de o piatră. Era şi mai rău că acel cineva era Luke Skywalker, Maestru Jedi, care probabil avea un milion de alte lucruri mai bune de făc ut decât asta. Dar ca; salvarea; să fie din ceea ce părea a fi, în esenţă, un serviciu improvizat de babysitteri extratereştri, asta era peste poate de ruşinos.

  — Nu-ţi face probleme, zise Luke încet.

  Ea roşi şi mai tare.

  — La naiba, Skywalker, nu te băga în mintea mea.

  Îi simţi propria îmbujorare de jenă din cauza indiscreţiei neintenţionate.

  — Scuze, îşi ceru el iertare. Dar nu am vrut. Au spus că au fost nevoiţi să te protejeze din cauză că erai vânată de Ameninţătorii din Turnul înalt.

  Mara se încruntă, uitând rapid de ruşinea ce o cuprinsese.

  — Ameninţătorii?

  — Aşa îi numesc qom jha-ii, răspunse Luke. Fiinţe asemănătoare nouă, zic ei, şi aliate cu Imperiul.

  — Minunat, murmură Mara. Având atenţia concentrată în ultimele zile asupra supravieţuirii şi a explorării împrejurimilor, motivul pentru care venise pe Nirauan fusese aproape uitat.

  Dar acum şi-l reamintea rapid: nava misterioasă pe care ea şi Luke o zăriseră furişându-se pe lângă baza piraţilor Cavrilhu şi cea care, mai târziu, zburase pe lângă distrugătorul spaţial al lui Booster Terrik. Fiinţe extraterestre cu tehnologie extraterestră, dar cu o influenţă imperială distinctă adăugată construcţiei.

  — Deci am avut dreptate, zise ea. Chiar căutau imperiali la baza Cavrilhu.

  — Aşa începe să pară, spuse Luke. Deşi să nu uităm că nu avem decât cuvântul qom jha-ilor pentru asta. Va trebui să verificăm şi noi.

  — Hm! Mara se uită la el. Deci pot să vorbească cu tine, da?

  — Prin Forţă, da. Luke se opri, privind uşor în gol, ca şi cum ar fi ascultat un sunet slab. Mara îşi întinse şi ea Forţa, dar în afară de ciripitul obişnuit al creaturilor, tot nu putea distinge decât aproape-voci le familiare care scoteau aproape-cuvinte.

  — Nu auzi? întrebă el.

  — Nu înţeleg, recunoscu Mara. Gândul o irita aproape la fel de mult ca faptul că trebuia să fie salvată. Ce spun?

  — Deocamdată, nu prea multe, zise Luke. Aşteaptă să sosească negociatorul lor. Am înţeles dintr-o conversaţie anterioară pe care am avut-o cu un grup numit qom qae că acesta este termenul pentru conducător sau reprezentant.

  — Aha. Mara se încruntă când un fior de neplăcere trecu prin aproape-voci. Am sentimentul clar că nu le place prea mult de qom qae-i.

  — Da, ştiu, aprobă Luke, pe un ton puţin cam neliniştit. De fapt, s-ar putea să fie în parte şi vina mea. Cred că sunt nemulţumiţi că am adus un qom qae cu mine aici.

  — Nu e chiar cel mai diplomatic lucru pe care l-ai fi putut face.

  — A petrecut ultimele două zile arătându-mi drumul până aici, răspunse Luke, pe un ton uşor defensiv. A vrut să intre să te vadă, iar eu am hotărât că şi-a câştigat măcar acest drept. În plus, orice s-ar întâmpla, probabil că priveşte ambele grupuri.

  — S-ar putea. Mara se uită în jurul lor. Unde este această călăuză?

  — Pe acolo pe sus, zise Luke măturând tavanul cu raza baghetei luminoase. Fiecare dintre qom jha-ii ca nişte mynock-i zvâcni când fasciculul de lumină trecu, ferindu-se de strălucire.

  Cu toţii în afară de unul, o creatură ceva mai mică, a cărei piele dură părea să fie de o culoare ceva mai deosebită decât a celorlalte fiinţe adunate strâns în jurul ei. De asemenea, spre deosebire de ceilalţi, care stăteau atârnaţi lejer de crăpăturile sau umflăturile din tavan, acesta stătea drept şi cu stângăcie pe o piatră care ieşea din perete.

  — El e? întrebă Mara.

  — Da, zise Luke, ţinând lumina asupra lui pentru o clipă, apoi întorcând-o iar spre pământ.

  — Îl cheamă Copilul Vânturilor.

  Mara dădu din cap, gândindu-se la zborul ei prin canion şi la toate micile peşteri pe care le observase că străpungeau pereţii acestuia.

  — Să înţeleg că qom qae-ii locuiesc pe stânci?

  — Cuibul lui da, cel puţin, spuse Luke. Tatăl său este şi negociatorul lor.

  — Prieteni sus-puşi, zise Mara. Ar putea fi util.

  — Nu sunt sigur că „prietenie” termenul cel mai potrivit, spuse Luke sec. Se pare că au fugit cu X-interceptorul meu când nu eram atent, iar Copilul Vânturilor fie nu vrea, fie nu poate să îmi zică unde l-au dus. Trebuie să fi fost nevoie de o mulţime dintre ei doar ca să îl mişte.

  — Aşa e, spuse Mara strâmbându-se. Ştiu pentru că i-am văzut pe qom jha-i făcând acelaşi lucru cu Apărătorul meu, purtându-l prin peşteră, cine ştie unde. Se pare că au mai multe în comun cu qom qae-ii decât ar vrea să recunoască.

  — De fapt, Apărătorul tău nu e prea departe, zise Luke. R2 şi cu mine l-am zărit când veneam. I-a făcut o scanare rapidă – nu părea să fie avariat.

  — Asta-i o uşurare, spuse Mara simţind cum i se ridica o mică parte din greutatea de pe inimă. Poate că Apărătorul nu ar fi reuşit să o ducă până acasă, dar fără el nici nu s-ar fi putut ridica de la pământ.

  — După toate prin câte a trecut Karrde ca să pună mâna pe el, m-ar ucide dacă l-aş pierde. Când vine cu întăriri?

  Luke se strâmbă.

  — Ei, ca să fiu sincer… i-am spus să nu mai trimită pe nimeni.

  Mara simţi cum i se uscă gura.

  — Aşa, care va să zică, spuse ea, luptându-se să îşi păstreze calmul vocii. Dacă Luke începea să revină la obiceiurile lui de Jedi atotputernic…

  — Doar nu crezi că dacă noi doi ne ocupăm de o fortăreaţă plină de inamici o să avem prea mari avantaje, nu?

  O expresie stranie trecu pe faţa lui.

  — Nu despre asta era vorba, protestă Luke. Nu am crezut că ar fi o idee bună ca o întreagă forţă de atac să năvălească în sistem. Mai ales că nu ştiam dacă eşti sau nu prizonieră.

  — Cred că e logic, acceptă Mara, relaxându-se un pic. Cred că asta înseamnă şi că nu ai nici un crucişător spaţial ascuns în sistemul exterior, nu?

  — Mă îndoiesc că Noua Republică ar putea renunţa chiar şi la un transportor înarmat acum, zise Luke, iar expresia feţei i se întunecă. Lucrurile devin foarte urâte acolo.

  — Lasă-mă să ghicesc. Caamas şi bothanii?

  — Caamas, bothanii şi o mie de lumi care folosesc Caamas-ul ca scuză pentru a-şi rezolva vechile probleme cu vecinii lor, îi spuse el. Şi, sincer, încep să mă întreb dacă există într-adevăr o cale de a opri toate astea.

  — Ce gând îmbucurător, mârâi Mara. Hai să le luăm pe rând, bine? începem cu a confirma că aceşti Ameninţători sunt aceiaşi cu cei pe care îi căutăm. Bănuim că am reperat una dintre acele nave extraterestre care intra aici atunci când am ieşit din viteza super luminică, dar era prea departe pentru a o identifica pozitiv.

  — Oh, ei sunt, o asigură Luke. Doi dintre ei m-au escortat la venire, apoi au încercat să mă doboare.

  Mara se strâmbă.

  — Cred că asta spune totul despre tabăra în care sunt.

  — Nu neapărat, o preveni Luke. Sau, cel puţin, nu permanent. Am putea reuşi să-i convingem… stai o clipă. A venit negociatorul.

  Mara dădu din cap; deja simţise aşteptarea de dinaintea sosirii.

  — Va trebui să îmi traduci, îi spuse ea. Îmi doresc să îi pot auzi şi eu.

  — Cu siguranţă ar simplifica lucrurile, aprobă Luke, încreţindu-şi fruntea gânditor. Mă întreb dacă… uite, dă-mi mâna.

  — Mâna? repetă Mara, încruntându-se când i-o întinse.

  — Eu îi pot simţi, explică el, luându-i mâna cu dreapta şi ţinând-o strâns. Noi ne putem simţi unul pe altul. Dacă putem stabili o legătură destul de puternică…

  — Merită încercat, aprobă Mara întinzându-şi Forţa.

  Comunicaţiile extratereştrilor erau acum mai clare, într-adevăr, ca nişte cuvinte şoptite printre ciripituri, dar un pic prea încete pentru a fi desluşite, îşi întinse Forţa şi mai mult, încruntându-se din cauza concentrării.

  — Hai să încercăm asta, zise Luke, păşind aproape de ea şi îndreptându-şi faţa în aceeaşi direcţie ca a ei. Trecându-i mâna din dreapta în stânga, îşi trecu braţul drept pe după talia ei şi se aplecă pentru a-şi lipi capul de al ei.

  Şi în acel moment, ca un ecran stricat al cărui sistem de auto-reglaj tocmai a pornit, sunetele şi senzaţiile vagi pe care le prinsese în ultimele două săptămâni se închegară brusc în cuvinte.

  — Negociatorul pentru acest cuib al qom jha-ilor, se scurseră vorbele în mintea ei. Sunt cunoscut ca Mâncătorul de Termite de Foc. Qom jha se bucură că în cele din urmă ai venit la noi.

  — Suntem bucuroşi să fim aici, spuse Luke pe un ton grav. Eu sunt Luke Skywalker, după cum se pare că deja ştiţi. Ea este prietena şi aliata mea, Mara Jade.

  Un val de emoţie străbătu încăperea.

  — De ce ai adus-o la noi, Maestre Călător în Ceruri? întrebă Mâncătorul de Termite de Foc, cu o precauţie ciudată în voce.

  Luke se încruntă.

  — Nu am adus-o eu; a venit de bunăvoie. Este vreo problemă?

  — Nu ai ascultat mesajul nostru în legătură cu această Jad din Mara? întrebă Mâncătorul de Termite de Foc. Cu siguranţă l-ai primit deja.

  — Nu am primit nici un mesaj de la voi, spuse Luke. Când şi unde a fost trimis?

  — Nu înţeleg, zise Mâncătorul de Termite de Foc, părând îngrijorat acum. Cum adică nici un mesaj?

  — Adică niciunul, spuse Luke. Nu am auzit despre această lume înainte ca prietenii Marei să-mi povestească despre prinderea ei.

  — Dar mesajele au fost trimise, insistă Mâncătorul de Termite de Foc. Aşa a promis negociatorul qom qae…

  Se întrerupse, bătând ameninţător din aripi.

  — Tu… qom qae, se răsti el. Ieşi în faţă şi vorbeşte în apărarea cuibului tău.

  Lângă porţiunea de zid pe care stătuse Copilul Vânturilor avu loc o agitaţie bruscă. Mara îşi îndreptă bagheta luminoasă în acea direcţie, tocmai la timp pentru a-l vedea pe micul qom qae căzând către podea pentru a evita trei qom jha care încercau să-l lovească. Aceştia îşi schimbară direcţia către el; schimbându-şi şi el direcţia, Copilul Vânturilor coti în sus şi către o crăpătură largă din peretele opus, sub tavan.

  — Lăsaţi-l în pace! strigă Luke tăios. E doar un copil.

  — Este un qom qae, se răsti Negociatorul când Copilul Vânturilor plonjă cu capul înainte în crăpătură. Este responsabil pentru trădările cuibului său.

  Luke dădu drumul mâini Marei şi se depărtă de ea cu un pas.

  — Nu îl veţi ataca şi nici hărţui, zise el pe un ton de comandă, vorbele fiindu-i subliniate de trosc-vâjul şi de lama de un verde strălucitor a sabiei de lumină.

  — Lăsaţi-l în pace, eu îi voi pune întrebări.

  Din experienţa Marei, un Jedi cu sabia aprinsă era o privelişte care de obicei le făcea pe fiinţele conştiente să se oprească pentru o clipă sau două de reflecţie serioasă. Qom jha-ii fie nu înţelegeau, fie nu le păsa, fie presupuneau că o distanţă de cinci metri pe verticală ar fi fost o apărare potrivită faţă de arma strălucitoare de sub ei. În lumina verde, Mara îl putu vedea pe Copilul Vânturilor încercând să se înghesuie mai adânc în adăpostul limitat oferit de crăpătură, lovind fără succes către cei trei qom jha-i care băteau din aripi în jurul lui. Un ordin de la negociator, pe care Mara îl simţi pe jumătate, de neînţeles acum, când Luke se depărtase de ea, şi un alt grup de qom jha-i se desprinse din tavan şi se îndreptă spre confruntare.

  Şi era vremea, hotărî ea, să le amintească extratereştrilor exact cu cine aveau de a face. Aruncându-şi bagheta luminoasă în mâna stângă, smulse cu dreapta pistolul de rezervă din tocul de pe antebraţ şi trase trei focuri ţintite cu precizie în peretele din jurul ascunzătorii Copilului Vânturilor.

  Cu un ţipăt surprins, qom jha-ii care atacau se retraseră din faţa exploziilor şi a aşchiilor de piatră, bătând pentru o clipă din aripi înainte de a se aşeza în noi poziţii pe tavan, departe de qom qae-ul asediat. Un alt ordin pe jumătate simţit veni de la negociator, şi peste încăpere se aşternu o linişte încordată.

  — Acum o clipă îi ziceaţi Maestre, strigă Mara către extratereştri. Este un Maestru Jedi care trebuie respectat şi ascultat sau nu?

  Avu loc un torent de aproape-cuvinte.

  — Traducerea? murmură Mara.

  — A zis: „Nu eşti în poziţia de a-i vorbi astfel negociatorului qom jha”, îi spuse Luke, mutându-şi sabia de lumină în mâna stângă şi venind iar lângă ea. Privind îngrijorat la tavan, îşi puse iar braţul în jurul ei şi îşi lipi capul de al ei…

  — Într-adevăr, chiar acum atârnaţi prinşi de o piatră sfărâmicioasă, intră iar în mintea ei vocea Mâncătorului de Termite de Foc. Negi că eşti aceeaşi Jad din Mara care odată zbura alături de cuibul Imperiului?

  Braţul lui Luke păru să se încordeze pe spatele Marei.

  — Ce vrei să spui? întrebă el cu precauţie.

  — Cei din Turnul înalt au făcut mare agitaţie şi negocieri în privinţa acestei fiinţe, zise Mâncătorul de Termite de Foc pe un ton întunecat.

  Poate că încrederea noastră în tine este cea care atârnă prinsă de o piatră sfărâmicioasă, Maestre Călător în Ceruri.

  — Sau poate că piatra sfărâmicioasă este în capetele voastre, replică Mara înainte ca Luke să poată răspunde. Dacă vreun inamic al Imperiului vorbeşte despre mine, este pentru că sunt aproape în capul listei cu duşmani ai lor. Sau nu v-aţi obosit să ascultaţi întreaga conversaţie?

  Negociatorul dădu iar din aripi, dar, de data aceasta, gestul avea o urmă de nesiguranţă în el.

  — Limba lor nu este uşor de înţeles, acceptă el. Însă deja am fost trădaţi o dată de qom qae şi nu dorim să adăugăm încă o trădare acesteia. Maestre Călător în Ceruri, ai spus că îl vei forţa pe qom qae să vorbească în apărarea cuibului său?

  — Am spus că eu îi voi pune întrebări, îl corectă Luke cu blândeţe, stingând sabia. Copile al Vânturilor, coboară aici.

  Urmă un moment de ezitare; iar apoi qom qae-ul se strecură din crăpătură şi ateriză pe o piatră de lângă Luke.

  — Sunt aici, Jedi Skywalker, spuse el, uitându-se, încă îngrijorat, la tavan.

  — Cuibul tău de qom qae a primit mesaje pentru mine şi Noua Republică de la acest cuib de qom jha? întrebă Luke. Şi Negociatorul tău a promis Mâncătorului de Termite de Foc că va trimite aceste mesaje?

  Copilul Vânturilor păru să-şi încovoaie aripile peste cap, un sentiment puternic de vină neliniştită emanând dinspre el.

  — Nu sunt în poziţia de a negocia pentru cuibul meu, zise el. Vânătorul Vânturilor…

  — Vânătorul Vânturilor nu este aici, îl întrerupse brusc Mâncătorul de Termite de Foc. Vei răspunde întrebării.

  Copilul Vânturilor se ascunse şi mai mult între aripi.

  — Este aşa cum spui, acceptă el fără tragere de inimă.

  — Ei, asta se potriveşte, mormăi Mara. Am fi putut afla despre acest loc cu ani în urmă.

  — Aşa se pare, zise Luke. De ce nu au fost trimise mesajele, Copil al Vânturilor?

  — Vânătorul Vânturilor a hotărât că nu ar fi sigur, spuse tânărul qom qae. Ar fi fost nevoie ca un qom qae să se prindă de una dintre maşinile zburătoare ale Ameminţătorilor şi să îndure o călătorie lungă prin frig şi întuneric pentru a ajunge la tine.

  — Acesta nu este un motiv de trădare a negocierilor noastre, zise Mâncătorul de Termite de Foc cu dispreţ. Qom qae-ii au zburat astfel prin întuneric de multe ori, aşa susţin. Recunoaşte că frica şi laşitatea v-au făcut să trădaţi.

  — Voi, cei din qom jha, sunteţi în siguranţă în peşterile voastre, răspunse Copilul Vânturilor. Noi, cei din qom qae, trăim în aer liber.

  — Oare Ameninţătorii nu ne ameninţă pe toţi? întrebă Mâncătorul de Termite de Foc, bătând din aripi.

  — Ameninţătorii intră în peşterile voastre ca să îşi caute răzbunarea la qom jha? replică tânărul qom qae. Răzbunarea lor se va abate doar asupra qom qae-ilor.

  — Oare qom jha-ii nu sunt primii care îşi riscă vieţile căutând să afle planurile Ameninţătorilor? Oare qom jha-ii nu continuă să îşi asume aceste riscuri?

  — Află qom jha-ii ceva de valoare? Nu aţi confundat-o pe această prietenă şi aliată a lui Jedi Skywalker cu una ce zboară alături de cuibul Ameninţătorilor?

  — Destul, interveni Luke în ceartă. Orice s-ar fi întâmplat s-a terminat şi a încerca să împărţim vina nu ne va aduce nimic. Bine, deci mesajele n-au fost trimise. Dar acum suntem aici şi suntem gata să vă ajutăm.

  — Întrebarea este, adăugă Mara, dacă meritaţi ajutorul nostru.

  Luke se întoarse pe jumătate pentru a se încrunta la ea.

  — Ce faci…?

  — Taci, mormăi ea. Ai încredere. Ei, Mâncătorule de Termite de Foc?

  Urmă o altă tăcere stânjenitoare.

  — Ne este teamă de Ameninţători, recunoscu negociatorul cu părere de rău. Şi qom jha-ii, şi qom qae-ii zboară în umbra ghearelor lor. Am dori să îndepărtăm această ameninţare, dacă vreţi.

  — Da, v-am înţeles dorinţele, zise Mara. Dar nu aceasta este problema. Problema este dacă meritaţi sprijinul nostru. Şi dacă da, cum intenţionaţi să o dovediţi.

  — Ce dovadă aştepţi?

  — Pentru început, vom avea nevoie de ajutor să intrăm în Turnul înalt, spuse Mara. Presupun că ai voştri au intrat în el de undeva din acest sistem de peşteri; vom avea nevoie de călăuze către acea intrare. După aceea, s-ar putea să avem nevoie ca unii dintre voi să creeze o diversiune sau să întreprindă recunoaşteri ale teritoriului.

  Negociatorul dădu din aripi.

  — Cererea ta va pune acest cuib în pericol.

  — Cererea ta ne pune pe noi în pericol, replică Mara. Sau ai prefera să renunţăm şi să plecăm chiar acum?

  Avu loc un scurt fir secundar de conversaţie, fie prea rapidă, fie prea străină pentru ca Mara să o înţeleagă.

  — Sper că ştii ce faci, murmură Luke.

  — Oricum ai lua-o, tot o să avem nevoie de ghizi, spuse Mara. Oricum, am mai avut de a face cu astfel de culturi. Oricine îşi numeşte şeful „negociator” se aşteaptă să negocieze. A te oferi să faci ceva gratis pentru ei şi a spera ca ei să răspundă la fel nu funcţionează de obicei. Le trezeşte bănuielile.

  Lângă Luke, Copilul Vânturilor se agită.

  — Ce vei face acum cu mine, Jedi Skywalker? întrebă el.

  — Stai liniştit, zise Luke. O să mă asigur că vei ieşi în siguranţă de aici şi că vei ajunge la cuibul tău.

  Qom qae-ul îşi încovoie aripile.

  — Nu mă pot întoarce.

  Luke se încruntă.

  — De ce?

  — Nu mă vor primi înapoi, spuse el. L-am nesocotit pe negociatorul qom qae şi nu mi se va permite să mă alătur cuibului din nou.

  Luke îşi întinse capul într-o parte.

  — Nu ţi se va permite să te alături? întrebă el critic. Sau nu ţi se va permite să te alături fără să fii pedepsit?

  Emoţiile tânărului qom qae se agitară.

  — Aş prefera să merg cu voi la Turnul înalt, zise el. Dacă voi vedea direct pericolele ridicate de aceşti Ameninţători, le voi înţelege mai bine. Poate că voi reuşi să îi conving pe ceilalţi qom qae să vă ajute.

  — Cum spuneam: negociatori, zise Mara ironic.

  — Da, încep să înţeleg, spuse Luke pe acelaşi ton. Îţi apreciez oferta, Copil al Vânturilor, dar se poate să fie foarte periculos.

  — Aparatul vostru va călători cu voi?

  Mara aruncă o privire droidului astromec care stătea într-o parte ciripind încet pentru sine.

  — Bună întrebare, aprobă ea. Cu siguranţă ne va încetini.

  — Adevărat, dar dacă vrem să avem vreo şansă de a intra în sistemele de calculatoare ale Turnului înalt, o să avem nevoie de el, arătă Luke.

  — Presupunând că măcar reuşeşte să intre în legătură cu acele reţele, avertiză Mara. Sunt extratereştri, ştii.

  — Ştim că folosesc tehnologie imperială în navele lor spaţiale, îi reaminti Luke. Sunt destule şanse ca ei să aibă şi cel puţin câteva calculatoare de ale noastre acolo.

  — Dacă aparatul vostru călătoreşte cu voi, eu de ce nu pot? vorbi iar Copilul Vânturilor. Odată ajuns în aerul liber şi luminile puternice ale Turnului înalt, voi fi un cercetaş mai bun decât aceşti locuitori ai peşterilor.

  — Doar că tu nu ştii nimic despre Turnul înalt, zise Luke. În plus, având în vedere rivalitatea dintre cele două cuiburi ale voastre, nu cred că Mâncătorul de Termite de Foc va vrea să zăboveşti pe teritoriul lui mai mult decât trebuie.

  Copilul Vânturilor bătu din aripi.

  — Atunci poate că este vremea ca această rivalitate să ia sfârşit, spuse el cu măreţie. Poate că este vremea ca un qom qae brav şi de onoare să iasă în faţă şi să vindece piatra sfărâmicioasă de sub ghearele noastre.

  Luke şi Mara se uitară unul la altul.

  — Tu? se aventură Luke.

  — Vă îndoiţi de sinceritatea mea? rosti Copilul Vânturilor. Eu, care l-am sfidat pe negociatorul propriului meu cuib pentru a te aduce aici!

  — Nu sinceritatea ta o punem la îndoială, îl asigură Luke. Este… bine…

  — Este vârsta mea, zise tânărul qom qae, pe un ton care acum era în mod clar îmbufnat. Nu credeţi că un copil care încă poartă numele tatălui său poate înfăptui fapte măreţe.

  Brusc, Mara observă că discuţia de pe tavan încetase. Mâncătorul de Termite de Foc şi ceilalţi qom jha-i ascultau cu atenţie la conversaţia care avea loc sub ei.

  Şi îşi dădu seama că, având un membru al unui cuib rival alături de ei în călătorie, oricine ar fi fost trimis de Mâncătorul de Termite de Foc ar fi făcut de două ori mai mult pentru a arăta cât de folositori pot fi qom jha-ii.

  — Nu, nu suntem îngrijoraţi de vârsta ta, îi spuse ea Copilului Vânturilor. Până la urmă, eu eram încă un copil când am plecat în prima mea misiune pentru împărat, Luke nu era cu mult mai mare când a început să zboare cu războinicii Rebeliunii.

  Putu simţi încruntarea lui Luke. Dar era evident că înţelesese tonul ei, deoarece dădu din cap în semn de aprobare.

  — Are dreptate, îi zise el qom qae-ului. Uneori dorinţa de a reuşi şi voinţa de a învăţa sunt mult mai importante decât vârsta sau experienţa.

  — Partea cu „voinţa de a învăţa” înseamnă că vei respecta ordinele, adăugă Mara cu asprime. Dacă ţi se spune să te opreşti, să te mişti, să te fereşti sau să te dai din drum, o faci şi întrebi după aceea. S-a înţeles?

  — Mă voi supune fără crâncnire, zise Copilul Vânturilor, iar în tonul lui nu se putea să nu observi exuberanţa tinerească. Nu veţi regreta alegerea făcută.

  Luke se uită la qom jha-i.

  — Qom qae-ii ne-au oferit serviciile copilului negociatorului, spuse el. Ce oferă qom jha-ii ca dovadă a valorii lor?

  — Într-adevăr, va fi greu să egalăm un dar atât de preţios, zise Mâncătorul de Termite de Foc, cu o notă clară de sarcasm în ton. Totuşi, nu putem decât să încercăm.

  Dădu un ordin bătând din aripi, şi trei qom jha-i coborâră de pe tavan şi se aşezară pe pietre în faţa lui Luke şi a Marei.

  — Spărgătorul de Pietre, Păstrătorul Promisiunilor şi Constructorul cu Liane au înfruntat cu toţii pericolele cavernelor pentru a pătrunde în Turnul înalt. Aceştia vă vor arăta drumul şi vă vor apăra cât de bine vor putea de pericolele peşterilor.

  — Mulţumim, spuse Luke plecându-şi capul. Se pare că qom jha-ii merită într-adevăr ajutorul nostru.

  — Qom jha-ii sunt încântaţi să fie consideraţi astfel, zise Mâncătorul de Termite de Foc. Drumul este lung, totuşi, iar pentru fiinţe fără aripi călătoria spre intrare va dura câteva cicluri solare. Când ajungeţi acolo şi sunteţi pregătiţi să intraţi, trimiteţi vorbă înapoi şi alţi vânători qom jha vi se vor alătura pentru a vă apăra.

  — Ne va fi de mare ajutor, spuse Luke. Din nou, vă mulţumim.

  — Iar eu vreau să-mi primesc înapoi sabia de lumină şi pistolul cu laser, adăugă Mara.

  — Vor fi înapoiate imediat, promise Mâncătorul de Termite de Foc. Vom vorbi din nou, Maestre Călător în Ceruri. Până atunci, drum bun.

  Se lăsă să cadă de pe tavan şi zbură în beznă dincolo de raza baghetelor luminoase, urmat de restul qom jha-iilor. Un minut mai târziu, doar Copilul Vânturilor şi cele trei călăuze qom jha mai rămăseseră.

  — Se pare că a mers bine, comentă Mara.

  — Într-adevăr, o aprobă Luke. Retrag totul.

  — Ce retragi?

  — Orice îndoieli aş fi avut, zise el. Ai fost minunată. Cât de repede eşti gata să plecăm?

  — Sunt gata acum, spuse Mara, cercetându-l cu un ochi critic. Dar totuşi, eu am stat degeaba în ultimele două săptămâni, numărând pietrele. Întrebarea este dacă tu eşti gata de mers sau dacă mai bine te-ai odihni câteva ore.

  Droidul ciripi cu tandreţe.

  — Cred că R2 votează pentru odihnă, zise Luke zâmbind. Surâsul se şterse. Dar nu cred că ar trebui să plecăm imediat. L-ai auzit pe negociator – ne aşteaptă un drum lung.

  — Iar tu ai un milion de alte lucruri mai bune de făcut acasă, zise Mara, simţind un val proaspăt de vinovăţie.

  — Nu am spus asta, zise Luke cu blândeţe.

  — Nu înseamnă că nu este adevărat, mârâi ea. Uite, dacă vrei să pleci, sunt sigură că qom jha-ii şi cu mine…

  — Nu, spuse el iute.

  Iute; şi pe un ton doar un pic prea ascuţit.

  — Te-a călcat cineva pe bătături? întrebă ea privindu-l curioasă.

  Dar dacă existase vreun semn pe faţa lui, acesta dispăruse acum.

  — Trebuie să fiu aici, zise el încet. Nu mă întreba de ce.

  Pentru câteva clipe, se priviră fix unul pe altul. Mara îşi întinse Forţa, dar emoţiile lui Luke nu trădau mai mult decât faţa lui.

  — În regulă, spuse ea în cele din urmă. Stai să-mi iau rucsacul. Cred că Karrde s-a gândit să îţi dea o baghetă luminoasă de rezervă.

  — De fapt, a trimis trei, zise Luke lăsându-se pe vine lângă rucsacul lui şi scoţând una dintr-un buzunar exterior.

  — Oh, şi ar trebui să umplu sticlele astea cu apă înainte de a pleca. Ziceai că e un pârâu în apropiere?

  — E acolo, spuse Mara arătând cu mâna în timp ce păşea către rucsacul ei şi se apleca lângă el. Stai o clipă şi îţi arăt.

  Nu, nu trebuia să întrebe, se hotărî ea în timp ce verifica închizătorile. Nu acum. Dar va găsi o cale să aducă iar subiectul în discuţie mai târziu.

  Pentru că, orice ar fi fost, era ceva ce îl îngrijorase pe Luke. Şi orice îngrijorează pe un Cavaler Jedi merită foarte mare atenţie.

  — În regulă, zise ea ridicându-se în picioare şi punându-şi rucsacul pe un umăr. Urmează-mă. Şi ai grijă pe unde calci.

  — Asta e, zise Han făcând semn cu capul spre videcranul Şoimului. Pakrik Minor. Nu-s prea multe de văzut, nu?

  — E minunat, îl asigură Leia privind spre lumea în picăţele verzialbastre care se profila în faţa lor. O vacanţă. O vacanţă adevărată. Fără Coruscant; fără politică; fără problema Caamas; fără răzbunări străvechi şi războaie mocnite. Chiar şi fără copii, droizi sau noghri-i grijulii la fiecare pas. Doar ea, Han şi tăcerea.

  — Ferme şi păduri, spuneai?

  — Doar aşa ceva există aici, promise el. Şi vom avea câte puţin din fiecare. Sakhisakh a sunat în timp ce erai la ceremoniile de încheiere şi a zis că au găsit un han drăguţ ţinut de o familie de fermieri chiar la marginea uneia dintre aceste păduri.

  — Pare minunat, spuse Leia visătoare. S-a mai plâns că el şi Barkhimkh trebuie să ne aştepte la astroport?

  — Oh, tot nu sunt mulţumiţi că ne lasă singuri, spuse Han ridicând din umeri. Mai ales după revolta de pe Bothawui. Dar ştiu să asculte ordinele. Zâmbii cu viclenie. Şi cred că s-a simţit mai bine când i-am spus că folosim o identificare falsă.

  Leia clipi.

  — Ce facem?

  — Da… nu ţi-am zis? întrebă Han, radiind inocenţă. Am luat cu mine o veche formă de identificare de contrabandist ca să ne rezervăm camera cu ea.

  Leia îi aruncă una dintre privirile ei răbdătoare.

  — Han, ştii că nu putem face aşa ceva.

  — Ba sigur că da, zise el, ignorând ca de obicei privirea. Oricum, parcă trebuia să laşi totul în seama mea, îţi aminteşti?

  — Nu-mi aduc aminte ca încălcarea legii să facă parte din program, spuse Leia. Dar tensiunile începeau deja să dispară, iar ea descoperi cu o uşoară surpriză că problema identităţii false nu îi provoca nici măcar un tremur de vinovăţie în conştiinţă. Având în vedere unele lucruri pe care le făcuse în viaţa ei – inclusiv rebeliunea făţişă şi activă împotriva unui guvern legitim – asta nu era ceva aşa de grav.

  — N-ai fi scăpat uşor dacă 3PO era aici.

  — Nu fără să ascult o prelegere, oricum, zise el strâmbându-se.

  Leia zâmbii.

  — Oh, haide, Han. Recunoaşte – şi ţie ţi-e dor de el.

  — Ba nu, protestă Han. Doar… nu contează.

  — Ce nu contează?

  Han se strâmbă.

  — Când mă gândesc la 3PO, mă gândesc la Karrde; şi tot nu îmi place ideea că el se îndreaptă spre Inelul Exterior cu femeia aia, Shada D'ukal. Ştiu că nu ai detectat nici o urmă de trădare când ai vorbit cu ea, dar tot cred că va aduce belele.

  Leia oftă. Shada D'ukal, fostă gardă de corp a unui şef al contrabandiştilor pe nume Mazzic, care se strecurase cu uşurinţă prin paravanul noghri din jurul apartamentului lor de la Muntele Manarai şi se autoinvitase la şedinţa lor privată de strategie cu Karrde şi Lando. Un potenţial aliat puternic? Sau un inamic la fel de mortal?

  — Nici mie nu-mi place în mod special, îi spuse lui Han. Dar Karrde e băiat mare şi a fost ideea lui să o ia cu el. Apropo, ai reuşit să iei legătura cu Mazzic ca să îl întrebi despre ea?

  Han clătină din cap.

  — Încă umblă vorba pe la limite că vreau să vorbesc cu el, dar nu a venit nimic până să plecăm de pe Pakrik Major. Fireşte, acum va trebui să aştepte până ne întoarcem.

  Leia ridică din sprâncene.

  — Vrei să spui că nici oamenilor tăi de contact dintre contrabandişti nu le-ai zis că mergem pe Pakrik Minor? Chiar eşti serios în privinţa vacanţei ăsteia.

  — Drăguţ, mârâi el.

  În cockpit se aşternu tăcerea. Leia urmărea cum Pakrik Minor se apropia tot mai mult, încercând să recapete starea pe care o avea înaintea discuţiei despre Karrde şi Shada. Dar, nu se ştie de ce, pacea refuza să revină. Îşi întinse Forţa, încercând să-şi calmeze gândurile şi emoţiile…

  Pe panoul de control, avertizarea de proximitate începu să semnalizeze.

  — Înfumuraţi nebuni, mormăi Han încruntându-se la ecrane. În numele spaţiului, ce cred ăştia că fac?

  Şi cu puterea unei palme peste faţă, Leia înţelese brusc.

  — Han, ai grijă! izbucni ea.

  El reacţionă instantaneu, vechile reflexe de contrabandist combinându-se cu încrederea netăgăduită în abilităţile Jedi ale nevestei lui pentru a arunca Şoimul într-un picaj lateral abrupt…

  Tocmai când o pereche strălucitoare de raze de laser roşii sfâşie spaţiul deasupra lor.

  — Deflectoarele! zise Han repede, îndreptând nava şi făcând încă un viraj.

  Leia apăsase deja butonul.

  — Pornite, confirmă ea, tastând la panoul pentru arme şi aruncând iute o privire la ecranul de la pupa. În spate erau trei nave mici, de dimensiunile unui vânător stelar, care trăgeau iar în timp ce se chinuiau să imite manevrele Şoimului. Niciuna nu avea forme de identificare.

  — Asta face parte din distracţie?

  — Nu e pe biletul meu, scrâşni Han din dinţi. Mersi de avertisment.

  — Aproape că nici n-ai primit unul, mărturisi Leia, trăgând o salvă cu bateria de lasere în cuartele din partea superioară a Şoimului. Toate cele patru ratară focurile.

  — Credeam că sentimentul care nu îmi dădea pace era doar grija mea pentru Karrde şi Shada.

  — Ei, dacă doreşti, poţi să începi să te îngrijorezi pentru noi, zise Han aruncând nava într-o buclă în spirală. Oricine ar fi tipii ăştia, sunt buni.

  — Nu voiam să aud asta, zise Leia pornind comunicatorul. Era timpul să cheme în ajutor Apărarea de pe Pakrik.

  Dar atacatorii i-o luaseră înainte.

  — Ne bruiază transmisiunile, îi spuse ea lui Han, mânioasă. Chiar şi frecvenţele private ale Noii Republici.

  — Cum ziceam, sunt buni, mârâi Han, aplecând Şoimul într-un alt viraj de eschivare. Ai observat că au aşteptat până am fost prea aproape de planetă pentru a mai putea face saltul la viteza hiperluminică.

  Alte raze de laser trecură pe lângă ei, mai aproape de data aceasta. Leia trase o altă salvă, ca răspuns, ratând iar.

  — Se mişcă prea mult pentru ca sistemul de ţintire de aici să le poată face faţă, spuse ea.

  — Da, ştiu, zise Han. Mă duc la bateria de sus. Fii gata să preiei conducerea.

  Leia se înfioră. Acolo sus, deasupra navei, doar cu scuturile Şoimului şi câţiva centimetri de oţel transparent între el şi atacatori…

  Dar avea dreptate: unul dintre ei trebuia să o facă. Chiar şi cu abilităţile Jedi pe care putea să se bazeze, nu era nici pe departe un trăgător la fel de bun ca Han.

  — Sunt gata, spuse ea, apucând maneta de navigaţie a copilotului. Singurul mod în care îl putea apăra acum era să se asigure că nici un laser nu îşi atingea ţinta.

  — Propui vreo strategie?

  — Încearcă să faci în aşa fel, încât să nu ne nimerească, zise aplecânduse şi mai mult peste maneta lui. Aproape împotrivindu-se, Şoimul ieşi din buclă…

  — În regulă; gata, spuse el trecând controlul navei către Leia şi, cu aceeaşi mişcare, alunecând din scaun.

  — Ai preluat?

  — Da, confirmă Leia. Ai grijă.

  — Bine, spuse Han şi fugi din cockpit.

  Leia îi lăsă cinci secunde ca să ajungă la scară, apoi roti nava într-o manevră de picaj şi învârtire menită să zăpăcească un atacator şi să îl facă să tragă pe lângă ţintă. Dar urmăritorii erau prea deştepţi pentru a fi păcăliţi atât de uşor. O privire aruncată ecranului din spate îi arătă că aceştia încă se ţineau după Şoim ca nişte mynock-i hămesiţi. O altă salvă trecu pe lângă ei, de data aceasta câteva raze ricoşând din câmpul deflector al Şoimului.

  — Gata, am ajuns, anunţă vocea lui Han prin comunicator. Cum te descurci?

  — Nu pe cât de bine mi-ar plăcea, îi spuse Leia. Cred că au găsit distanţa de tragere.

  — Da, am observat, zise el sec. E în regulă – nava o să reziste. Mai ţine-i la distanţă câteva secunde.

  — Încerc, spuse Leia, aruncând Şoimul în altă manevră răsucită pentru evitare şi încercând cu disperare să găsească ceva mai concret decât să încerce să se ferească de ei. Dar putea să facă atât de puţin. Aici nu erau decât Han, ea şi Şoimul, cu atacatorii înghesuindu-i din spate şi discul lui Pakrik Minor care umplea tot cerul şi care începea să-i înghesuie din faţă.

  Pakrik Minor…

  — Han, o să duc nava spre planetă, anunţă ea în comunicator. Chiar şi cu transmisiunile bruiate, dacă ajungem destul de aproape cineva ar trebui să observe ce se întâmplă şi să dea alarma.

  — Pare bine, zise el, dar ai grijă. Tipii ăştia nu sunt făcuţi pentru manevre în atmosferă, dar nici noi. Ha!

  — Ce?

  — Am nimerit unul. Nu l-am încetinit, dar cred că i-am dezactivat scuturile. Dă-i drumul.

  Jocul mortal continuă. Leia solicită motorul de viteză subluminică cât de mult se putea, înaintând chinuit, răsucindu-se, către masa crescândă a lui Pakrik Minor. Ploaia de raze de laser continuă, cele mai multe ratându-şi ţinta, însă destul de multe nimereau pentru ca situaţia să devină îngrijorătoare. Deja indicatoarele roşii de pe panourile de stare le depăşeau pe cele verzi, numărul lor crescând cu fiecare salvă. Nechemată, o amintire apăru: prima ei cursă cu Şoimul, pe când goneau nebuneşte pentru a se depărta de Steaua Morţii, deschizându-şi drumul prin lanţul de santinele format din luptători ŢIE în încercarea de a scăpa.

  Dar atunci Luke fusese cu ei, şi Chewie, şi 3PO, şi R2. Iar Şoimul era mai tânăr, mai puţin temperamental. În plus, Vader şi Tarkin doriseră, de fapt, ca ei să scape…

  Brusc, amintirea fu spulberată de o explozie strălucitoare deasupra şi în spatele ei.

  — Han…!

  — L-am nimerit! jubilă vocea lui Han prin comunicator. Unul doborât, au mai rămas doi. Nava se mai ţine?

  Leia aruncă iute o privire la panourile de stare.

  — Da, însă nu mai are mult. Am pierdut stabilizatoarele de flux ionic, iar motorul subluminic funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate. Se pare că dacă mai primim o lovitură directă, ne pierdem şi deflectorul din spate.

  Han mârâi.

  — Se pare că e timpul să încercăm ceva mai deştept. Ai făcut vreodată o întoarcere de contrabandist?

  — O dată sau de două ori, spuse Leia cu precauţie. Dar deja am încercat un picaj-şi-întoarcere şi n-a mers. Probabil că ăştia ştiu totul despre întoarcerile de contrabandist.

  — Da, dar n-o s-o faci aşa cum se aşteaptă ei, zise Han. Vei învârti Şoimul ca şi cum ai vrea să-l opreşti brusc; în schimb, îl vei roti până când vei ajunge iar cu faţa spre planetă, şi apoi vei accelera cu toată puterea. Asta ar trebui să-i prindă pe nepregătite.

  — Şi dacă nu?

  — Stai, că nu am terminat, spuse Han. Le laşi câteva secunde ca să prindă viteză în încercarea de a te ajunge; şi apoi faci o întoarcere de contrabandist simplă. Cu ceva noroc, vor trece drept pe lângă noi.

  — Sau vor intra drept în noi, zise Leia strâmbându-se. Eşti gata?

  — Gata. Fă-o.

  — Încep. Încleştându-şi dinţii, Leia opri motorul şi roti brusc Şoimul. Stelele se învârtiră ameţitor – zări cele două nave care frânau pentru a nu-şi pierde ţinta – masa luminată de soare a lui Pakrik Minor apăru din nou…

  Şi acceleră la maximum iar, viteza apăsând-o puternic în scaun.

  — Han?

  — Perfect, raportă el cu o satisfacţie macabră. Poţi să măreşti viteza?

  — Scuze, asta-i tot, îi spuse ea verificând ecranele.

  — E în regulă, ne ajunge, o asigură el. Pregăteşte-te. Întoarcerea de contrabandist… acum.

  Încordându-se, Leia opri motorul şi, încă o dată, făcu Şoimul să se învârtească. Atacatorii apărură în faţa ei, mai aproape de data aceasta şi încadraţi de luminile motoarelor subluminice accelerate la maximum. Oprind rotirea, ea porni iar motoarele.

  Atacatorii au încercat. Chiar s-au străduit. Însă chiar şi fiind mai mici, tot aveau destulă inerţie şi cu atât de multă viteză le era imposibil să se oprească. Cu minţile radiind frustrare şi furie neajutorată, trecură pe lângă Şoim.

  Sau cel puţin unul o făcu.

  Şocul impactului o aruncă pe Leia din scaun, scrâşnetul îngrozitor de undeva de la pupa răsunându-i în urechi.

  — Leia! strigă vocea lui Han în timp ce ecoul zgomotului era însoţit de o duzină de semnale de alarmă. Leia!

  — Sunt bine, strigă şi Leia ca să acopere gălăgia. Han, am fost loviţi.

  — Pierzi aer?

  — Nu ştiu… nu ştiu, bâigui Leia, clipind către panoul de stare, dar ceva încerca să îi acopere vederea. Îşi trecu o mână peste ochi; păru să ajute.

  — Nu… carena e intactă. Dar motorul şi elevatoarele repulsoare…

  — Cobor într-un minut, o întrerupse Han. Mai ţine nava întreagă.

  Cu coada ochiului, Leia văzu o explozie de lumină şi culoare. Îşi ridică privirea de pe panouri şi fu uimită să vadă cum Pakrik Minor se rotea iar prin faţa ei. Ultima navă rămasă era încadrată în centrul discului planetar, legănându-se nesigură în timp ce încerca să încetinească.

  Dar tocmai când se rotea, Han o nimeri drept în centru cu o salvă de laser. Cu o scânteiere multiplă şi strălucitoare de foc, dispăru.

  — În regulă, asta e, anunţă Han. Acum vin, dragă.

  Leia dădu din cap, trecându-şi iar mâna peste ochi şi îndreptându-şi atenţia asupra panourilor de stare. Motoarele subluminice erau terminate, dar indicatoarele nu arătau câte stricăciuni suferiseră. Repulsoarele erau cam în aceeaşi stare; nava distrusă trebuie să fi lovit partea de dedesubt a Şoimului şi o spintecase până la stern.

  Lovită şi lateral – nava încă se învârtea încet. Leia porni motoarele auxiliare, încercând să o îndrepte, observând doar atunci că mâna pe care şi-o trecuse peste ochi avea o dâră aprinsă de sânge pe ea. Întinzându-şi Forţa, verifică rana şi porni procesul de vindecare.

  Şi apoi veni Han, lăsându-se să cadă în scaunul pilotului, lângă ea.

  — Aşa, să vedem, mormăi el, tastând la propriul lui panou de stare. Îi aruncă Leiei o privire şi tresări surprins când văzu sângele de pe fruntea ei.

  — Leia…!

  — Nu-i nimic… doar o tăietură, îl asigură Leia. Ce facem cu motoarele?

  — Le reparăm, ce să facem? mârâi Han, ridicându-se iar din scaun. Şi cât mai repede.

  Plecă în goană. Leia reuşi să oprească rotaţia Şoimului şi îşi ridică iar privirea…

  Şi i se tăie respiraţia. Pakrik Minor, care pe toată durata luptei fusese neplăcut de mare, umplea acum toată partea de cer pe care o vedea.

  Şi se apropia tot mai mult.

  Şoimul fusese alături de ei doi de când se căsătoriseră, iar cu Han chiar şi mai mult, şi Leia ştia că l-ar fi durut foarte mult să renunţe la navă. Dar ar fi fost culmea nebuniei să ţii la un lucru atât de mult, încât să mori odată cu el. Strâmbându-se, apăsă tasta pentru activarea capsulei de salvare.

  Nu se întâmplă nimic.

  — Oh, nu, oftă ea, apăsând iar şi iar. Nu.

  Dar rezultatul nu se schimbă. Capsulele de salvare erau inactive.

  Iar ea şi Han erau prinşi în nava distrusă, prăbuşindu-se către pământ.

  Cu un nod în gât, porni comunicatorul. Avea să fie dificil, dar bruiajul fiind anulat, poate că ajutoarele ar fi putut ajunge aici la timp.

  Însă indicatorul comunicatorului pâlpâia roşu, încă o victimă a impactului cu vânătorul stelar distrus. Erau izolaţi şi pe cont propriu.

  Şi pe cale să moară.

  Leia inspiră adânc, întinzându-se către Forţă pentru a-şi potoli frica. Nu era momentul să intre în panică.

  — Han, capsulele de salvare nu funcţionează, anunţă ea, încercând să-şi păstreze vocea cât mai calmă.

  — Ştiu, răspunse vocea lui încordată. Am văzut când eram acolo sus. Încearcă amplificatorul de repornire.

  Leia găsi butonul, îl apăsă.

  — Merge?

  — Nu încă, zise el. Stai să încerc altceva.

  — Vrei să vin să te ajut?

  — Nu, am nevoie să stai la butoane, spuse Han. Şi uită-te după… dacă vezi vreo navă, încearcă să tragi un semnal de alarmă cu laserele în cuarte. Şi să speri că o astfel de navă bine-venită nu va încerca să răzbune ultimul grup.

  — Bine.

  Minutele se scurseră încet. Luminiţele roşii începură să pâlpâie timide în verde pe măsură ce Han lucra; dar nu destule şi nu destul de repede. Un şuierat, încet mai întâi, dar tot mai puternic, începu să umple cockpitul, în vreme ce Şoimul străpungea ionosfera lui Pakrik Minor fără scuturile care să atenueze zgomotul şi frecarea. Spaţiul negru de deasupra ei începu să fie acoperit uşor de ceaţă, pe când ei cădeau tot mai mult, iar Leia simţi cum temperatura creştea încet. Sub ea, formele de relief ale planetei începeau să prindă formă: aici un lac, acolo un lanţ muntos, dedesubt şi în faţă o vale largă şi mănoasă.

  — Încearcă iar să reporneşti, întrerupse Han tăcerea şi gândurile Leiei, vocea lui luând-o prin surprindere.

  — Bine. Apăsă butonul şi, de data aceasta, motorul răspunse cu un huruit timid.

  — În regulă, încet, avertiză Han. Nu încerca să ne opreşti dintr-odată – peticeala asta nu suportă prea multe. Accelerează puţin şi vezi dacă poţi să ne încetineşti. Şi dacă mai ai vreun truc Jedi în mânecă, acum e momentul să-l încerci.

  — Deja o fac, spuse Leia, simţind un fior în inimă.

  Tot încercase, de fapt, de când îşi dăduse seama de întreaga proporţie a pericolului în care se aflau. Încercase să contacteze orice persoană sensibilă la Forţă din sistem, amuţise în mintea lui Han orice i-ar fi atras atenţia pentru a se putea concentra mai bine asupra muncii lui, se întinsese către Forţă căutând îndrumare şi inspiraţie. Dar niciuna dintre acestea nu fusese de ajutor; şi, cu un sentiment aproape copleşitor de neajutorare, ştia că nu mai avea ce face. Nu putea repara motoarele subluminice cu o mişcare din mână, nici nu putea să oprească inexorabila cădere a Şoimului către planetă, nici să cheme ajutoare care nu existau.

  Suntem pierduţi. Îi răsună în minte geamătul des repetat al lui 3PO. Foarte bine că nu era aici, se hotărî ea. Şi nici copiii, aflaţi în siguranţă pe Kashyyyk, în grija lui Chewbacca. Şi nici chiar gărzile noghri. Dacă acesta era momentul în care ei aveau să moară, nu era nevoie să mai ia şi pe alţii cu ei. La revedere, Jacen, Jaina, Anakin, se gândi ea spre stele, ştiind aproape sigur că mesajul nu va ajunge la ei, dorindu-şi cu un regret adânc să îi mai vadă o dată. Pe panoul de stare, aproape rătăcit în haosul de acolo, semnalul de proximitate începu să piuie…

  Şi, spre surprinderea Leiei, o mică navă trecu pe deasupra.

  — Han! strigă ea. Altă navă tocmai…

  Se întrerupse, valul de speranţă rămânându-i în gât ca un os. Nava încetinise pentru a-şi potrivi viteza cu a Şoimului, mergând deasupra şi puţin în faţa lui, abia acum putând să o vadă mai bine.

  — O navă? strigă Han agitat. Unde?

  Leia suspină. O a doua navă se alăturase acum primeia, mergând în paralel cu Şoimul, deasupra şi la dreapta lui, o a treia ocupase poziţia din stânga, iar ecranul de la pupa arăta încă una zburând direct deasupra gurilor de evacuare ale motoarelor subluminice.

  — Nu contează, îi spuse ea încet lui Han. Sunt interceptoare ŢIE imperiale.

  — Ce sunt? Se auzi clinchetul sacadat al unui set de scule care aterizase pe punte. Aşteaptă, vin acum.

  Leia se uită la navele care îi însoţeau. Erau chiar interceptoare ŢIE. Şi într-o condiţie excelentă, din câte putea să-şi dea seama, iar ea se întrebă de unde or fi apărut. Cu siguranţă, imperialii nu lansau un atac decisiv asupra sistemului Pakrik; conferinţa de sector fiind încheiată şi delegaţii fiind deja în drum spre sistemele lor, nu prea aveai ce face aici.

  Fireşte, asta dacă nu erau rezerva pentru primii trei vânători stelari, în acest caz, erau aici pentru a se asigura că treaba era dusă la bun sfârşit.

  Cu un scrâşnet de cizme frecat pe plăcile punţii, Han se opri cu o alunecare lângă ea.

  — Ce fac? gâfâi el, uitându-se iscoditor la ei.

  Leia se încruntă.

  — Nimic, zise ea, dându-şi seama cu întârziere cât de stranie era lipsa lor de acţiune. Să stea şi să se uite cum aveau să se zdrobească de pământ părea peste poate de sadic, chiar şi pentru imperiali. Cel puţin pentru soldaţii combatanţi; cunoscuse nişte Moff-i şi Grand Moff-i care s-ar fi desfătat cu aşa ceva.

  — Fac manevre, spuse Han dintr-odată, arătând cu degetul. Cea din stânga… vezi? Merge un pic spre exterior.

  — Văd, zise Leia. Dar pentru ce?

  O clipă mai târziu, primi răspunsul. La unison, câte un disc galben aprins, legat cu un cablu galben, ţâşni din burta fiecăruia dintre cei patru ŢIE, prinzându-se cu putere de partea superioară a carenei Şoimului. Cablurile se întinseră; şi, cu o smucitură care aproape îl dărâmă pe Han din picioare, căderea navei fu încetinită brusc.

  Leia se uită la Han şi îşi văzu propria uimire oglindită pe faţa lui.

  — Aşeza-s-ar un hutt pe mine, murmură el. Ancore magnetice. Se cufundă în scaunul de pilotaj, uitându-se la Leia. Mă dau bătut. Ce se întâmplă?

  Leia clătină din cap.

  — Nu ştiu, spuse ea încet, întinzându-şi Forţa. Dar e ceva cu piloţii ăştia, Han.

  — Cum ar fi?

  — Încă nu pot spune, repetă Leia. Dar e ceva foarte straniu.

  — Mie-mi zici. Arătă cu capul către videcran. Ei, orice-ar fi, ar trebui să aflăm destul de repede. Se pare că deja aterizăm.

  Avea dreptate. Trecuseră peste un şir de dealuri joase şi acum navele ŢIE coborau aproape de vârfurile copacilor. Desfăşurându-se pe sub ei, erau câmpuri întinse de grâne, lanurile drepte unduindu-se în bătaia vântului produs de trecerea lor. Zburară peste o cale de acces, mai multe ogoare, altă cale, şi mai multe ogoare. În partea opusă a acestui decor mai erau nişte dealuri, mai înalte decât cele peste care trecuseră în urmă cu câţiva kilometri.

  Iar la baza celui mai înalt dintre ele, ceva mai mult decât un punct negru în lumina înceţoşată a după-amiezei, era o peşteră.

  — Da, acolo mergem, bine, zise Han. Drăguţ şi intim, doar dacă nu cumva se întâmplă ca acela care deţine aceste câmpuri să le muncească acum. Văd că deja ne aşteaptă un comitet de primire.

  Leia dădu din cap, mijind ochii din cauza luminii ca să vadă siluetele care stăteau în faţa peşterii.

  — Număr… parcă sunt zece.

  — Plus piloţii celor patru interceptoare ŢIE, plus cine o mai fi înăuntru, o aprobă Han, scoţându-şi din nişa de depozitare de sub panoul de control pistolul şi tocul acestuia.

  — Ai vreun plan? întrebă Leia uitându-se la pistol.

  — Nu chiar, zise Han în timp ce îşi punea tocul. Nu o să mă apuc să trag, dacă de asta ţi-e teamă. Dacă voiau să ne vadă morţi, ne-ar fi lăsat să ne zdrobim.

  — Poate cred că sunt şi copiii cu noi, spuse Leia, înfiorându-se din cauza amintirilor neplăcute. După atâtea dăţi în care copiii fuseseră răpiţi sau ameninţaţi…

  — Dacă e aşa, o să fie foarte dezamăgiţi, spuse Han pe un ton nemilos. Intenţionat, îşi verifică pistolul şi îl băgă înapoi în toc. Şi o să aibă şi o grămadă de probleme.

  Făcu un semn cu capul către cingătoarea ei.

  — Petrecerea trebuie să înceapă, dragă. Nu ar trebui să te îmbraci şi tu?

  — Aşa e, zise Leia, scoţând sabia de lumină din compartimentul ei din bord şi agăţând-o la curea. Calmându-şi gândurile, se întinse către Forţă pentru putere şi înţelepciune.

  — Sunt gata.

  Un minut mai târziu, ajunseră la dealuri; şi direct în faţa peşterii, după cum prezisese Han, interceptoarele ŢIE trecură în modul repulsor şi aşezară lin Şoimul pe pământ. Eliberară ancorele magnetice, le strânseră şi, cu o uşurinţă provenită din experienţă, se aliniară şi începură să intre unul câte unul în peşteră.

  — Cel puţin asta explică modul cum de au apărut ca din senin, comentă Han în timp ce închidea ce mai rămăsese din sistemele Şoimului. Fac pariu că asta este una dintre celulele în adormire ale Marelui Amiral Thrawn.

  — Întotdeauna am crezut că sunt doar o legendă, spuse Leia privind în bezna peşterii. Una dintre dezinformările pe care le-a lansat Imperiul după moartea lui Thrawn… bine, după ce am crezut că a murit.

  — Tot nu sunt convins că e viu, mârâi Han, ridicându-se şi păşind către uşă. Nu are rost să refuzăm asta. Hai, să vedem ce vor.

  Unul dintre cei din comitetul de primire îi aştepta la baza rampei când Han deschise trapa. Era un bărbat înalt, cam cât Han, şi solid, cu ochi negri şi o claie deasă de păr lung, negru.

  — Salut, spuse el dând din cap când începură să coboare rampa.

  Avea o voce destul de prietenoasă, dar în postura şi pe faţa lui era o tensiune evidentă.

  — Sunteţi răniţi? Doamnă consilier, sângeraţi.

  — E doar o zgârietură, îl asigură Leia, frecându-şi sângele uscat. Sentimentul ciudat pe care îl avusese în privinţa piloţilor ŢIE se întorsese acum, mai puternic.

  — Deja e aproape vindecată.

  Bărbatul dădu din cap, o parte din părul negru căzându-i în ochi.

  — Da, fireşte. Tehnici de vindecare Jedi.

  — Unde este restul grupului? întrebă Han, uitându-se în jur când ajunseră la baza rampei.

  — Vă verifică nava, replică bărbatul, arătând în spatele lor.

  Leia se întoarse. Ceilalţi pe care îi văzuseră mergeau pe sub Şoim, pipăind şi estimând stricăciunile.

  — Al doilea korlier v-a făcut-o, nu? continuă bărbatul. Sunteţi norocoşi – dacă vă lovea niţel mai sus, vă distrugea miezul activ şi probabil că vă rupea şi carena.

  — Deci acestea sunt nave rapide korlier, ha? zise Han pe tonul unui profesionist care schimbă păreri cu un altul. Am auzit de ele, dar n-am mai văzut vreuna.

  — Nu sunt foarte obişnuite, îl aprobă omul. Dar cum Cartelul Korlier nu pune serii pe niciunul dintre modelele lor, sunt favoritele celor care nu vor să li se afle identitatea.

  — Un fel de opus al interceptoarelor ŢIE, spuse Han cu înţeles, arătând din cap către gura peşterii.

  Bărbatul surâse amar.

  — Cam aşa, zise el. Mă numesc Sabmin Devist, apropo. Bun venit la Celula în Adormire Imperială Jenth-44.

  — Bine v-am găsit, spuse Han cu o urmă de sarcasm. Şi, acum ce se întâmplă?

  — Vorbim, se auzi o voce din dreapta lor.

  Leia se întoarse. Venind pe după Şoim, era un bărbat îmbrăcat într-un costum de pilot ŢIE. Era cam de înălţimea şi de constituţia lui Sabmin, observă ea, cu o versiune mai scurtă a aceluiaşi păr negru şi cu o barbă bine tunsă.

  — Mă cheamă Carib Devist, doamnă Consilier Organa Solo, zise el în timp ce trecea spre Sabmin. Sunt un fel de purtător de cuvânt al acestui grup.

  — Eşti fratele lui Sabmin? întrebă Leia. Asemănarea era evidentă.

  Carib zâmbii slab.

  — Aşa le spunem oamenilor, spuse el. De fapt…

  Păşii alături de Sabmin.

  — Văd că eşti un Jedi, nu cred că o să-ţi ia prea mult.

  Leia se încruntă, întrebându-se unde voia să ajungă. Cei doi stăteau acolo, privind-o, părul lui Sabmin flutura în adierea vântului…

  Şi, brusc, îşi dădu seama. Sabmin, Carib…

  Îşi întoarse capul. În spatele lor, oamenii care cercetaseră Şoimul ieşiseră de sub navă şi stăteau tăcuţi în rând, ascultând şi ei. Haine diferite, frizuri diferite, unii aveau bărbi sau mustăţi, ici şi colo câte o cicatrice…

  Dar altfel identici. Complet identici.

  — Han…?

  — Da, zise el; şi când se concetră asupra gândurilor lui, înţelese că şi el îşi dăduse seama.

  — Fraţi, ha?

  Carib ridică stânjenit din umeri.

  — Sună mai bine, spuse el încet, decât clone.

  Pentru un moment lung, singurul sunet fu cel al adierii vântului care bătea printre lanurile de grâne.

  — Ah, zise Han în cele din urmă cu o o voce studiat nepăsătoare. Ce drăguţ. Deci, cum e să fii clonă?

  Carib zâmbii amar – exact acelaşi zâmbet, observă Leia cu un fior ascuns, pe care îl avusese şi Sabmin cu un minut în urmă.

  — Cam cum bănuieşti, spuse el. Este acel fel de secret care devine tot mai apăsător pe măsură ce trece timpul şi îmbătrâneşti.

  — Da, zise Han, îmi dau seama.

  Faţa lui Carib împietri.

  — Mă ierţi, Solo, dar nu ai cum să-ţi dai seama. De fiecare dată când unul dintre noi părăseşte această vale, o face ştiind că fiecare contact cu exteriorul pune în pericol vieţile noastre şi pe cele ale familiilor noastre. Ştiind că tot ce trebuie este ca o singură persoană să se uite la noi cu alţi ochi, şi acest balon de săpun, creat cu grijă, al familiei Devist atât de strânse se va sparge în focul urii, al mâniei şi al crimei.

  — Cred că exagerezi niţel, sugeră Leia. Am trecut de mult de devastarea produsă de Războiul Clonelor. Vechile prejudecăţi nu mai sunt atât de puternice.

  — Aşa crezi, doamnă consilier? replică Carib. Eşti o femeie sofisticată, un politician şi un diplomat, obişnuită să ai de-a face cu întreg spectrul fiinţelor cu judecată. Şi te pricepi la asta. Totuşi, şi tu te simţi inconfortabil în prezenţa noastră. Recunoaşte.

  Leia oftă.

  — Poate, un pic, recunoscu ea. Dar nu vă ştiu la fel de bine ca vecinii şi prietenii voştri.

  Carib clătină din cap.

  — Nu avem prieteni, zise el. Şi, dacă am trecut de mult de Războiul Clonelor, nu suntem aşa de departe de perioada în care Marele Amiral Thrawn a folosit soldaţi ca noi în lupta lui pentru putere.

  — Pentru el lucraţi acum? întrebă Leia studiind faţa lui Carib. Era ceva neliniştitor de familiar…

  — Ordinele au venit în numele lui Thrawn, spuse Carib cu precauţie. Dar, fireşte, pe un ordin poţi să pui orice nume.

  Lângă ea, Leia simţi cum gândurile lui Han se schimbară brusc.

  — M-am prins, zise el pocnind uşor din degete. Baron Fel. Aşa-i?

  — Baron Soontir Fel? întrebă Leia, simţind cum i se strângea stomacul. Da, de acesta îi amintea Carib: un Soontir Fel tânăr. Odată, cel mai bun pilot ŢIE al Imperiului, Fel se însurase cu sora lui Wedge Antilles, iar apoi fusese obligat să cadă la o înţelegere cu escadrila Vagabond pentru a-şi salva soţia după ce directorul Contrainformaţiilor imperiale, Ysanne Isard, decisese să o ucidă. Salvarea reuşise, dar apoi o capcană plănuită impecabil îl adusese pe Fel înapoi în mâinile lui Isard. În acel moment dispăruse, probabil pentru un scurt proces şi o execuţie rapidă.

  Doar că toate acestea se întâmplaseră numai la câteva luni după Endor, cu ani întregi înainte ca Thrawn să se fi întors din Regiunile Necunoscute şi să fi început operaţiunea de clonare. De unde apărea întrebarea…

  Han i-o luă înainte.

  — Şi cum de a trăit Fel destul de mult pentru ca Thrawn să îl bage în cuvele de clonare? întrebă el.

  Carib clătină din cap, o scurtă tresărire de durere trecându-i pe faţă.

  — Educaţia noastră nu a inclus nimic din trecutul lui Fel. Presupunem… ezită. Nu putem decât să presupunem că orice fel de simpatie ar fi avut faţă de Noua Republică i-a fost îndepărtată de către Isard.

  — Sau de Thrawn?

  — Sau de Thrawn, îl aprobă Carib cu greutate. Altfel, mă îndoiesc că Fel ar fi fost considerat destul de sigur pentru a fi clonat. Indiferent cât de bun pilot ar fi fost.

  Urmă un alt moment de tăcere. Leia îşi întinse Forţa, dar în cazul în care Carib era tulburat de discuţia despre minţile distruse, atunci acest lucru era mascat de sentimentele clonelor din jur.

  — Şi totuşi, tocmai ne-aţi salvat vieţile, îi aminti ea.

  — Nu fi prea încrezătoare din cauza asta, mârâi Han. Dacă ne-ar fi lăsat singuri, ne-am fi prăbuşit fix în centrul văii lor. Crezi că secretul lor ar fi rămas ascuns cu toţi investigatorii care ar fi cotropit locul?

  — Şi totuşi, secretul nostru este oricum dezvăluit, îi aminti Carib cu calm. Depinde de ceea ce vă hotărâţi să faceţi.

  — Poate, spuse Han, lăsându-şi lejer mâna să se legene pe lângă pistol. Sau poate depinde de ce vreţi voi să faceţi.

  Carib clătină din cap.

  — Ai înţeles greşit. Nu dorim să vă facem rău. Şi nici să luptăm pentru Marele Amiral Thrawn şi pentru Imperiu.

  Han se încruntă.

  — Şi ce, vă predaţi?

  — Nu chiar. Carib păru să îşi facă putţin curaj. Ceea ce dorim – singurul lucru pe care îl vrem – este cuvântul vostru că vom fi lăsaţi în pace aici.

  Han şi Leia se uitară unul la altul.

  — Ce vreţi? întrebă Leia.

  — Ce, este un preţ prea mare pentru că v-am salvat vieţile? întrebă Sabmin. Având în vedere cât ne sunteţi de datori…

  — Stai o clipă, spuse Han, ridicând o mână. Stai să ne lămurim. Aţi fost creaţi de Thrawn?

  Pe faţa lui Carib zvâcni un muşchi, dar el dădu afirmativ din cap.

  — Corect.

  — Adică vorbim de Marele Amiral Thrawn, da? insistă Han. Tipul care vrea să reînvie Imperiul? Cel care a ales cei mai buni şi mai loiali piloţi ŢIE, conducători de TT-TB şi mai ştiu eu ce şi i-a trecut prin cuvele de clonare?

  Carib clătină iar din cap.

  — Tot nu înţelegi. Cu siguranţă, Baron Fel a fost loial Imperiului sau, cel puţin, faţă de ceea ce era Imperiul înainte ca măcelari nebuni precum Isard să preia puterea. În vremea lui, Imperiul însemna stabilitate şi ordine.

  — Ceea ce vouă, în Noua Republică, v-ar cam trebui acum, adăugă Sabmin critic.

  — Să nu amestecăm şi politica, interveni iute Leia, înainte ca Han să poată da o replică pe măsură. Tot nu înţeleg. Dacă Baron Fel a fost loial Imperiului şi dacă înţelegeţi nevoia de a readuce acea ordine…

  — Şi dacă Thrawn chiar s-a întors, mormăi Han.

  — Şi dacă Thrawn chiar s-a întors, aprobă Leia, atunci de ce nu vreţi să luaţi parte la asta?

  Carib surâse cu tristeţe.

  — Pentru că, măcar o dată, măreţul Mare Amiral Thrawn a calculat greşit, zise el. A existat un lucru pe care Baron Fel l-a slăvit mai mult decât gloria personală sau chiar stabilitatea galactică.

  Arătă cu mâna în jurul său, gestul cuprinzând ogoarele care îi înconjurau.

  — A iubit pământul, spuse el încet. Şi noi la fel.

  Şi, în cele din urmă, Leia înţelese.

  Se uită la Han.

  — Glumeşte, nu? întrebă soţul ei, expresia şi gândurile lui arătând în mod clar că nu credea o iotă.

  — Adică… uite, Luke nu mai ştia cum să scape de la ferma aia de pe Tatooine.

  — Luke era la o fermă de umezeală în mijlocul deşertului, îi aminti Leia, lăsându-şi privirea să alunece uşurel peste şirurile ordonate de grâne, propriile amintiri despre vegetaţia bogată de pe Alderaan venindu-i în minte. Nu era ca aici.

  — Simţi şi tu, nu? zise Carib încet. Atunci, înţelegi.

  Se uită la câmpuri.

  — Acum aceasta este viaţa noastră, doamnă consilier. Pământul şi familiile noastre sunt ceea ce contează pentru noi. Politica, războiul, chiar şi zborul – toate acestea sunt din trecut. Se uită iar la ei. Ne credeţi?

  — Mi-ar plăcea, spuse Leia. Cât de departe sunteţi dispuşi să mergeţi pentru a o demonstra?

  Carib îşi adună puterile.

  — Cât de departe este nevoie.

  Leia dădu din cap şi se apropie de el, simţind tresărirea de nelinişte a lui Han când plecă de lângă el, şi se uită în ochii tinerei clone. Calmându-şi mintea, îşi întinse Forţa către mintea lui. El stătu impasibil, permiţând sondarea fără să tresară… şi când se dădu înapoi, Leia nu mai avea nici o îndoială.

  — Vorbeşte serios, Han, confirmă ea. Cu toţii sunt sinceri.

  — Deci gata, da? zise Han. O să plecăm şi o să-i lăsăm aici?

  — Mai întâi o să vă reparăm nava, fireşte, spuse Carib. Droizii MX care se ocupă de întreţinerea vânătorilor noştri probabil că o pot pune pe picioare într-o zi sau două.

  Spre surpriza Leiei, Han clătină din cap.

  — Nu-i de ajuns, zise el cu hotărâre. Ne cereţi să apărăm un grup de sabotaj imperial. Acesta e un risc destul de mare pentru noi, ştii.

  Grupul din lateral se agită.

  — Ce încerci să…? începu cineva.

  Carib îi făcu semn să tacă, în timp ce un zâmbet subţire îi întindea colţurile gurii.

  — Întotdeauna ai fost un afacerist, Solo, spuse el sec. Ce vrei?

  — Nu vreţi să mai luptaţi, zise Han. Asta-i bine, nici noi. Dar dacă nu rezolvăm chestia asta cu Caamas repede, nu o să mai avem de ales.

  — Adică? întrebă Carib.

  — Trebuie să aflăm care au fost bothanii implicaţi în lovitura asupra Caamas-ului, spuse Han. Şi nu ştim decât un loc de unde putem obţine aceste nume.

  Carib strânse scurt din buze.

  — Imperiul.

  — Mai precis, arhiva imperială centrală de pe Bastion, zise Leia, înţelegând unde voia Han să ajungă. Problema este că nu ştim unde se află Bastionul.

  — Nici noi, spuse Sabmin. Ordinele noastre au venit de la Ubictoral printr-un canal special. N-am avut niciodată contact direct cu Bastionul, nici cu conducerea imperială actuală.

  — Sigur, dar trebuie să existe un mod prin care să le trimiteţi un mesaj urgent, zise Han. Nu se poate ca procedurile operative imperiale să fi scăpat din vedere chiar asta.

  Carib şi Sabmin avură un schimb de priviri.

  — Există un loc la graniţa spaţiului imperial unde putem merge, spuse Carib şovăielnic. Dar nu trebuie să-l folosim decât dacă avem informaţii foarte importante care nu pot aştepta să fie transmise pe canalele obişnuite.

  — Cred că putem inventa ceva care să se potrivească, zise Han. Dacă putem, mă duci acolo?

  — Stai aşa, interveni Leia. Vrei să spui, să ne ducă acolo?

  — Iartă-mă, dragă, zise Han clătinând din cap. Dar dacă există o persoană pe care oricine din Imperiu o cunoaşte din vedere, tu eşti aceea.

  — Oh, zău? replică Leia. Crezi că tu eşti mai bun?

  — Eu nu am fost niciodată preşedintele Noii Republici, observă Han. În plus, unul dintre noi trebuie să plece.

  — De ce? întrebă Leia, simţind o durere surdă în inimă. Han făcuse o grămadă de lucruri nebuneşti în viaţa lui, dar să meargă în inima Imperiului depăşea chiar şi vechea lui nesăbuinţă de contrabandist.

  — Noua Republică are alţi oameni pe care i-ar putea trimite.

  — Da, dar în care dintre ei putem avea încredere? întrebă Han. Pe lângă asta, nu avem timp să ne întoarcem şi să formăm o echipă. Toată Noua Republică se află acum pe muchie de cuţit.

  — Dar nu te poţi duce singur, insistă Leia. Şi nu uita că sunt un Jedi. Orice problemă ai…

  — Mai vine cineva, anunţă brusc una dintre clone arătând cu mâna.

  Leia se uită. Tocmai trecând de dealurile din depărtare, un aparat care zbura jos se apropia de ei.

  — Carib, mai bine i-ai duce pe ceilalţi în peşteră, îi spuse ea, trecând prin tehnicile Jedi de îmbunătăţire senzorială şi mijindu-şi ochii către vehiculul care se apropia.

  — Şi mai bine, duceţi-vă cu toţii. Se pare că este naveta Khra a gărzilor noastre noghri.

  — Prea târziu, spuse Carib privind vehiculul în timp ce le făcea semn celorlalţi să stea pe loc. Dacă ăia sunt noghri, deja ne supraveghează. A încerca să ne ascundem acum nu ar face decât să înrăutăţească lucrurile.

  Naveta aproape ajunsese la ei, trecând jos peste grâne, fără să dea vreun semn că se va opri. Han scoase un sunet neinteligibil din gât, şi chiar şi Leia simţi o umbră de nesiguranţă. Arăta ca o navetă Khra, dar la viteza cu care zbura, era imposibil de confirmat. Dacă, în schimb, era un alt atac…

  Şi atunci, aproape în ultima clipă, naveta frână puternic, oprindu-se în aer. O siluetă cenuşie scundă sări pe uşa pentru pasageri, iar naveta porni din nou, legănându-se peste peşteră şi dealuri înainte de a vira înapoi către grupul adunat în jurul Şoimului.

  — Doamnă consilier, spuse Barkhimkh grav, recăpătându-şi iute echilibrul după saltul de trei metri. Nu avea arme la vedere, dar cu un noghri, asta nu însemna prea multe.

  — Monitorul Apărării de pe Pakrik a zis că o navă a fost atacată şi a dedus că era a dumneavoastră. Suntem încântaţi să vă găsim întregi.

  — Mulţumesc Barkhimkh, răspunse Leia, păstrându-şi tonul la fel de grav şi de rece ca al lui. Ceea ce voia el cu adevărat să facă, ştia, era să îşi exprime ruşinea profundă şi ura de sine pentru că el şi Sakhisakh nu fuseseră acolo pentru a-i apăra de atac. Dar nu ar fi dezvăluit nici măcar o urmă din aceste sentimente în faţa străinilor.

  — Îţi apreciem îngrijorarea, adăugă ea. După cum vezi, am reuşit să aterizăm în siguranţă printre prieteni.

  — Da, zise noghri-ul, măsurând grupul cu o singură privire bine antrenată. Presupun că acum – vocea i se poticni doar un pic – vă veţi întoarce cu noi?

  O scăpare aproape imperceptibilă; dar pentru Leia era de ajuns.

  — Nu, e în regulă, spuse ea repede, făcând un pas către Carib. Nu ne vor face rău.

  — Nu înţelegeţi, mârâi Barkhimkh ameninţător. Brusc, în vocea lui se simţea dispreţul, iar în mâna lui, la fel de brusc, apăruse un pistol. Sunt clone imperiale.

  — Sunt clone, da, zise Leia. Dar acum sunt de partea noastră.

  Barkhimkh scuipă.

  — Sunt imperiali.

  — La fel au fost şi noghri-i, odată, spuse Carib încet.

  Pistolul lui Barkhimkh zvâcni către el, iar ochii lui negri şi mari aruncau flăcări. Orice pomenire de către străini a lungului lor serviciu pentru Imperiu era considerată o insultă.

  — Nu, spuse Leia cu tărie, întinzându-şi Forţa pentru a da ţeava pistolului într-o parte.

  — Ne-au salvat vieţile şi au cerut protecţie.

  — Dacă doriţi, puteţi să vă încredeţi în ei, doamnă consilier, zise Barkhimkh ameninţător. Dar eu nu o voi face.

  Cu toate acestea, pistolul dispăru.

  — La puţin timp după ce aţi plecat de pe Pakrik Major a sosit o transmisiune urgentă pentru dumneavoastră, spuse noghri-ul, semnalizându-i să aterizeze partenerului său care descria cercuri cu naveta.

  — Aţi primit-o?

  — Nu, zise Leia încruntându-se. Nu îşi dăduse seama că noghri-i le puteau intercepta comunicaţiile private.

  — Probabil că a sosit când eram bruiaţi. Ai vreo copie?

  — Sakhisakh o va aduce, spuse Barkhimkh, făcând un semn abia vizibil cu capul către naveta care acum ateriza în laterala lor. Fireşte, nu am încercat să o decriptăm.

  Ceea ce nu însemna neapărat că n-ar fi putut s-o facă dacă ar fi vrut.

  — Spune-i să mi-o aducă în Şoim, te rog, zise ea. Mă duc să pregătesc echipamentul de decriptare. Aşteaptă aici cu Han şi ajută-l pe Carib şi pe ceilalţi să pregătească reparaţiile.

  Zece minute mai târziu, aşezată la măsuţa din Şoim, în timp ce Sakhisakh stătea de gardă între ea şi trapă, puse datacardul în datapad.

  Mesajul era scurt şi foarte la obiect:

  Leia, sunt generalul Bel Iblis. Tocmai am primit informaţii foarte importante şi trebuie să vorbesc cu tine urgent. Te rog să rămâi pe Pakrik Minor; voi sosi acolo în trei zile şi ne vom întâlni la astroportul din nordul Barris-ului. Te rog să tratezi această comunicare cu cea mai mare grijă.

  Leia se încruntă, pielea de pe ceafă înţepând-o. Oare ce putea Bel Iblis să fi descoperit atât de important, încât să vină până aici? Şi de ce ea, dintre toţi ceilalţi?

  Se auzi zgomotul cizmelor pe metal şi, când îşi ridică privirea, îl văzu pe Han trecând pe lângă Sakhisakh.

  — Pare destul de clar, cred, raportă el, strecurându-se în scaunul de lângă ea. Droidul-şef crede că pot repara nava în vreo două zile. Deci, ce-i cu mesajul ăsta important?

  Fără un cuvânt, Leia îi întinse datapadul. Han îl citi, încruntându-se pe măsură ce îl parcurgea.

  — Interesant, declară el, punând datapadul pe masă. Cum de ştie Bel Iblis că suntem aici?

  — Probabil că i-a spus Gavrisom, zise Leia. El e singurul care ştie că venim pe Pakrik Minor după încheierea conferinţei.

  — Da, bine, şi cele trei korliere ştiau, spuse Han, întorcând datapadul pentru a se mai uita o dată la mesaj. Cât de sigură eşti că ăsta vine chiar de la Bel Iblis?

  — Cât se poate de sigură, zise Leia. Are codul lui de semnătură, plus confirmarea de limitare la punte.

  — Adică ce, şmecheria aia cu cod integrat în criptare pe care a scornit-o Ghent în urmă cu două luni?

  — Aia, spuse Leia. Cred că imperialii nici nu ştiu că acolo sunt coduri, cu atât mai puţin să aibă o cale de a le accesa sau de a le copia.

  — Doar dacă nu cumva Ghent a folosit acelaşi truc şi când lucra pentru Karrde, medită Han, frecându-şi bărbia. Poate că imperialii s-au prins atunci.

  — Nu, Bel Iblis l-a întrebat despre asta când a propus tehnica prima dată, zise Leia. Ghent a spus că era ceva ce abia descoperise.

  — Mm. Han citi iar mesajul. Nu ştii despre ce este vorba?

  — Habar n-am, spuse Leia. Bănuiesc că o să aflăm în vreo două zile.

  — Ei, cel puţin tu o să afli, zise Han. Până atunci eu şi Carib o să plecăm.

  Leia inspiră adânc, simţind din nou cum, brusc, durerea i se întorcea în piept.

  — Han…

  — Nu ne contrazicem, dragă, spuse Han încet, întinzându-se şi luând-o de mână. Nici mie nu-mi place. Dar dacă nu oprim chestia asta, totul o să se prăbuşească. Ştii asta mai bine decât mine.

  — Nu ştim asta, îl contrazise Leia. Avem guvernul Noii Republici şi studenţii Jedi ai lui Luke care să ne ajute să ţinem lucrurile sub control. Dacă se ajunge la un război civil, îi putem forţa pe bothani să plătească orice despăgubiri este nevoie, chiar dacă asta le va distruge economia.

  — Chiar crezi că diamalii îl vor lăsa pe Gavrisom să îi forţeze la o astfel de autodistrugere? replică Han. Ca să nu mai vorbim de mon calamar-i, sif kri-i şi cine s-o mai fi alăturat bothanilor în ultima vreme? Haide, n-am câştigat războiul cu iluzii.

  — Ei, atunci ce zici de Karrde? întrebă Leia făcând o ultimă încercare.

  — Ce-i cu el? răspunse Han. Doar pentru că s-a dus să caute o copie a Documentului Caamas nu înseamnă că o s-o şi găsească. De fapt, nici el nu părea prea încrezător. Dacă ar fi fost, ar fi cerut jumătate de plată înainte.

  Leia se uită urât la el.

  — Vorbesc serios.

  — Şi eu, zise Han strângând-o de mână. Crezi că eu vreau să mă duc la plimbare în mijlocul Imperiului? Uite, poţi să vorbeşti cât vrei despre a ţine lucrurile sub control; dar dacă Noua Republică pică, tu, Gavrisom şi toţi elevii de la şcoala lui Luke nu o să fiţi în stare să o puneţi pe picioare la loc. Şi dacă se întâmplă asta, ce viaţă vor duce Jacen, Jaina şi Anakin? Sau puii lui Chewie, sau nepoţii lui Cracken, sau oricine altcineva? Nici mie nu-mi place, dar e ceva ce trebuie făcut.

  Leia inspiră adânc, întinzându-şi Forţa. Nu, nu-i plăcea deloc treaba asta. Dar în acelaşi timp, paradoxal, simţea că era corect. Neplăcut, cu siguranţă nesigur, dar corect.

  — Nu te duci singur, nu? suspină ea. Adică, mai iei pe cineva în afară de Carib?

  — Da, mă gândesc la cineva, spuse Han cu un amestec ciudat de uşurare şi de regret în voce. Uşurare, bănuia ea, pentru că nevasta lui Jedi nu avea să mai insiste să nu plece; regret, din acelaşi motiv.

  Leia reuşi să zâmbească.

  — Lando?

  — Cum ai ghicit? spuse Han, reuşind să răspundă cu un surâs. Da. El şi alţi câţiva. Se întoarse pe jumătate şi se uită la Sakhisakh. Tu nu, dacă asta voiai să întrebi.

  — V-aş sfătui să vă răzgândiţi, zise Sakhisakh. O gardă de noghri deghizaţi în sclavi ar putea trece neobservaţi chiar şi pe o lume imperială. Se uită la Leia. Deja v-am dezamăgit de două ori, doamnă Vader, mai întâi pe Bothawui, acum aici. Nu am putea suporta ruşinea şi dezonoarea unei a treia greşeli.

  — Dezonoarea nu va conta prea mult dacă suntem prinşi la zece paşi de navă din cauza voastră, observă Han. Îmi pare rău, dar Lando şi cu mine putem să ne descurcăm singuri. Voi doar aveţi grijă de Leia, da?

  — Nu te teme, spuse Sakhisakh, cu o ameninţare grea în voce. Aşa vom face.

  Sub masă, Leia îl prinse pe Han de mână.

  — S-a terminat cu mica noastră vacanţă, zise ea, forţându-se să zâmbească, dar probabil că fu la fel de neconvingătoare pe cât se simţea.

  Expresia care trecu repede pe faţa lui Han o făcu să îşi dorească să nu fi spus asta.

  — Îmi pare rău, Leia, zise el cu o voce joasă. Se pare că nu mai reuşim să luăm şi noi o pauză, nu?

  — Nu prea des, îl aprobă ea oftând. Dacă mi-aş fi dat seama de la început cât de mult ne vor costa toate astea… nu ştiu.

  — Eu ştiu, spuse Han. Tu ai fi murit pe Alderaan, Palpatine ar fi fost încă la conducerea Imperiului, iar eu aş fi transportat încă mirodenii pentru viermi ca Jabba. Doar asta, şi merită.

  — Ai dreptate, zise Leia simţindu-se uşor ruşinată pentru momentul de autocompătimire. Când vreţi să plecaţi tu şi Carib?

  — Ei, să vedem, spuse Han gânditor, o sclipire neaşteptată de zburdălnicie atingând tonul trist al emoţiilor sale. Trebuie să-i transmit lui Lando, iar Carib trebuie să scoată cargobotul şi să-l verifice. Şi el e un familist, deci va avea nevoie de timp pentru a-şi lua la revedere de la nevastă şi copii. Deci, să zicem… mâine dimineaţă? Îi voi spune lui Carib că nu vor pleca decât dimineaţă, indiferent ce scuze va trebui să inventeze.

  — Mulţumesc, zise ea încet, strângându-i mâna şi încercând iar să zâmbească. Se simţea mai bine acum.

  — Nu asta căutam, spuse Han. Dar cred că e mai bine decât nimic.

  — Mult mai bine, îl asigură ea. Dar crezi că toate aceste crize mai pot aştepta o noapte?

  — Nu ştiu, zise Han, ridicându-se din scaun şi oferindu-i braţul într-unul dintre acele gesturi ale familiei regale alderaaniene pe care le folosea prea rar.

  — Dar vor fi nevoite să aştepte.

  În afara cupolei curbate din oţel transparent, un ultim jet de bule ţâşni din formaţiunea stâncoasă brăzdată de vene albăstrii care se ridicau de pe fundul oceanului. Şi, ca şi cum acesta ar fi fost un semnal, luminile din zonă începură să slăbească în intensitate. Zumzetul încet al convorbirii din galeria de observaţie se opri, în aşteptare.

  Stând lângă zidul din spate, Lando Calrissian zâmbii, aşteptând şi el ceva. Când el şi Tendra Risant propuseseră pentru prima dată această operaţiune minieră subacvatică, familia ei nu fusese prea entuziasmată; dar criticaseră făţiş ideea lui de a adăuga o galerie de observaţie, astfel încât clienţii dispuşi să plătească, să poată privi. Ridicol, spuseseră ei – nimeni nu plăteşte bani buni ca să se uite cum lucrează minerii, chiar şi într-un loc neobişnuit ca fundul oceanului Varn. Dar Lando insistase, iar Tendra îl susţinuse, şi contabilii familiei le dăduseră, până la urmă, banii, în silă.

  Ceea ce mărea plăcerea de a privi galeriile pline, ca aceasta, aşteptând cu nerăbdare să înceapă spectacolul.

  Luminile se stinseră, lăsând formaţiunea stâncoasă abia vizibilă, ca o formă întunecată profilându-se în apa de mare din jur doar un pic mai deschisă la culoare. Cineva din galerie îi şopti unui prieten…

  Şi, brusc, un singur punct de foc verde-albăstrui se văzu la unul dintre capetele stâncii. Crescu rapid, devenind o linie, apoi o pereche de ramuri şi, într-un final, o pânză de păianjen luminoasă, atunci când venele albastre de fraca se aprinseră şi arseră. Şi atunci dârele de bule galbene apărură când căldura minereului fraca, arzând, aprinse stratul de tertian de dedesubt şi, pentru următoarele aproximativ treizeci de secunde, întreaga formaţiune a fost înconjurată de o pălălaie de foc şi lumină. Ca o fiinţă vie, zvârcolindu-se în agonia tăcută a chinurilor morţii…

  Şi, cu o ploaie de scântei multicolore şi un ultim jet de bule, formaţiunea se transformă într-o grămadă de pietre.

  Cineva suspină uimit; iar când scânteile şi bulele dispărură şi luminile începură să se aprindă din nou, aplauzele izbucniră spontan. Luminile din galerie se aprinseră şi ele, iar cu un zumzet de conversaţie agitată spectatorii începură să se întoarcă în zonele cazinoului. Lando aşteptă lângă uşă în timp ce ieşeau, zâmbind, acceptând complimentele, răspunzând la o mulţime de întrebări, de la cele mai banale până la cele mai inteligente, iar când ultimii duroşi ieşiră, reprogramă uşa pentru a permite accesul tuturor. Minerii trebuia să mai detoneze astăzi una sau două formaţiuni, dar până atunci galeria va rămâne deschisă, fără bani, pentru oricine ar fi vrut să vină şi să privească.

  Tocmai pornea pe coridor către Camera Tralus, când comunicatorul piui. Scoţându-l, îl porni.

  — Calrissian.

  — Transmisiune pe legătura cu suprafaţa, anunţă ofiţerul-şef de comandă Donnerwin. Este criptată şi marcată ca privat.

  — O primesc în biroul meu, îi zise Lando închizând comunicatorul şi schimbând direcţia. Probabil că era Tendra care voia să îi spună că îşi terminase călătoria corelliană şi că se întorcea. Ori poate că era senatorul Miatamia sau alt oficial diamal cu veşti despre înţelegerile de securitate pe care spera să le încheie cu ei pentru transporturile de minereu.

  În oricare caz, era o convorbire bine-venită. Ajungând la biroul său, închise uşa, se aşeză în scaunul de la masă şi, cu o nerăbdare dublă faţă de cea a pariorilor din galerie, deschise comunicatorul.

  Nu era Tendra. Nici măcar Miatamia.

  — Salut, Lando, spuse Han cu un zâmbet slab, mult prea cunoscut pe faţă. Cum merge treaba?

  — Mult mai rău decât cu două minute în urmă, îi răspunse Lando, nerăbdarea dispărându-i ca o bulă de săpun şi aşezându-i-se în adâncurile stomacului ca un sentiment neplăcut.

  — Cunosc privirea asta. Ce vrei?

  — Am nevoie să vii cu mine într-o scurtă călătorie, zise Han. Poţi să lipseşti câteva zile?

  Senzaţia din stomacul lui Lando deveni un pic mai rece. Fără „cine, eu?”, nici „ce te face să crezi că vreau ceva?”, fără nici un fel de glumă. Orice se petrecea, Han o lua foarte în serios.

  — Depinde, evită el răspunsul. Cât de periculoasă va fi această scurtă călătorie? Din nou, ar fi trebuit să intervină o glumă. Dar nu se întâmplă aşa.

  — Ar putea fi destul de riscantă, recunoscu Han. Ar putea fi chiar mai rău de atât.

  Lando se strâmbă.

  — Han… uite, trebuie să înţelegi…

  — Am nevoie de tine, Lando, îl întrerupse Han. Ne grăbim şi îmi trebuie cineva în care să mă pot încrede. Ai experienţa de care am nevoie, cunoşti oamenii care trebuie şi nu am pe cine altcineva să iau.

  — Han, am responsabilităţi aici, zise Lando. Am o afacere de condus…

  — Şi Karrde a avut afaceri de condus, îl întrerupse Han iar. N-o să-i placă dacă refuzi.

  Lando clătină din cap cu resemnare. Nu, cu siguranţă lui Karrde nu-i va plăcea dacă va refuza asta. Nu după ce Lando îl convinsese de unul singur să meargă în sectorul Kathol pentru a încerca să obţină o copie intactă a Documentului Caamas de la misteriosul Jorj Car'das, ale cărui legături cu Talon Lando tot nu le înţelegea. Dar nu asta era ideea. Ideea era că Karrde nu voise să se confrunte cu Car'das, dar totuşi se dusese. Acum Han dădea cărţile pe faţă, iar Lando era ruşinat cu douăzeci de puncte din douăzeci şi trei.

  — În regulă, spuse el. Însă doar din cauza lui Karrde. Unde şi când?

  — Chiar acum, zise Han. Ai acolo Doamna Norocului?

  — La suprafaţă, da, îi spuse Lando. Pot să iau următoarea navetă şi să fiu acolo în jumătate de oră. Cine sunt ceilalţi oameni de care spuneai că avem nevoie?

  — Pentru început, Lobot, vechiul tău administrator şi amic, zise Han. Şi acel verpin cu care a lucrat pentru o vreme… cum îl chema?

  — Moegid, spuse Lando, mijindu-şi ochii. Han, sper că asta nu e ceea ce cred eu?

  — Probabil că e mai rău, recunoscu Han. Lobot şi Moegid încă mai fac chestia aia de spargere despre care îmi spuneai?

  — Nu ştiu, zise Lando suspinând. Dar sunt sigur că încă mai pot. Nu cumva ai localizat…?

  Ezită. Chiar şi cu transmisiunea criptată, nu voia să spună numele cu voce tare.

  Evident, nici Han.

  — Adică locul despre care am vorbit la Orowood? spuse celălalt indirect. Cred că da. Ia-i pe Lobot şi pe Moegid şi ne întâlnim la două sisteme spre Nucleu faţă de locul unde n-ai avut de ales.

  Lando zâmbii slab. Au sosit chiar înaintea ta, îi răsunară acuzator vorbele în minte, la fel de clare ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. N-am avut de ales. Îmi pare rău.

  Şi mie îmi pare rău, replicase Han când el şi Leia, cu un pluton de soldaţi din trupele de şoc pe urme, intraseră în sufrageria privată din Oraşul Norilor pentru a se confrunta cu Darth Vader.

  — La două sisteme spre Nucleu să fie, confirmă el.

  — Te aştept, spuse Han.

  Transmisiunea se încheie. Lando se lăsă pe spate în scaun, privind fără să vadă la ecranul gol. Locul despre care am vorbit la Orowood. Vorbiseră despre câteva locuri diferite la acea întâlnire clandestină. Însă doar unul dintre ele l-ar fi putut face pe Han să fie atât de supărat.

  Bastion. Ultimul loc al atât de des mutatei capitale imperiale, numele şi poziţia planetei gazdă fiind ţinute în mare secret. Probabil una dintre cele mai bine apărate lumi din galaxie, cu siguranţă punctul central al puterii imperiale; în mod foarte clar, locul în care numele de Han Solo şi Lando Calrissian nu erau deloc admirate.

  Şi unul dintre ultimele locuri din galaxie în care un sett complet de dosare imperiale trebuie să se fi aflat. Dosare care ar fi putut conţine numele şi clanurile de bothani care ajutaseră la distrugerea lumii Caamas cu o jumătate de secol în urmă. Dosare care ar fi putut opri cearta tot mai violentă despre posibilitatea ca întreaga specie bothană să plătească pentru acea mână de criminali anonimi.

  Dacă reuşeau să găsească acel dosar important. Şi să plece în viaţă.

  Deschise comunicatorul.

  — Donnerwin, trimite-i un mesaj lui Lobot la Centrul de Scufundări, ordonă el. Spune-i să se pregătească pe el şi pe Doamna Norocoasă… plecăm într-o scurtă călătorie. Pentru o clipă, se gândi dacă să-i comande lui Lobot să-l contacteze pe Moegid, dar se hotărî să n-o facă. Doamna Norocoasă avea o criptare mai bună decât comunicatoarele obişnuite, iar cu cât mai puţine informaţii puteau fi interceptate, cu atât mai bine.

  — Şi rezervă-mi un loc pe următoarea navetă care merge la suprafaţă.

  — Confirmat, spuse Donnerwin, ca întotdeauna, fără să fie uimit de această schimbare bruscă din planurile şefului. Naveta pleacă în douăzeci de minute. Vreţi să o reţin?

  — Nu, pot să ajung la timp, îi zise Lando, făcându-şi iute o listă în minte. Orice ar fi putut avea nevoie se afla deja la bordul Doamnei Norocoase şi, în afară de vreun dezastru major, cazinoul şi operaţiunea minieră ar fi trebuit să se poată descurca singure o vreme. Cel puţin până se întorcea Tendra.

  Un val de vină îl încercă. După toate prin care trecuseră el şi Tendra, împreună, ea avea dreptul să afle de ce lăsa el totul baltă aşa. Mai ales dacă exista vreo şansă ca el să nu se mai întoarcă.

  Înghiţi, dar îşi simţi gura surprinzător de uscată. Avea să se întoarcă, sigur. Fireşte că da. Oare nu el zburase direct în inima celei de-a doua Stele a Morţii şi scăpase cu viaţă? Sigur că da. Şi supravieţuise distrugerii Muntelui Tantiss, şi acelei neplăceri corelliene, ba chiar şi de la tot ce mai fusese între ele.

  Însă acum era mai bătrân şi mai înţelept, cu o afacere care chiar îi plăcea şi cu o femeie de care, probabil pentru prima dată în viaţă, se simţea cu adevărat şi cinstit legat? Nu voia să piardă nimic din astea. Cu siguranţă nu murind.

  Dar, hei, nu avea de ce să îşi facă griji. Mergea cu Han, iar Han era cel mai norocos bandit din câţi cunoscuse vreodată. O să se întoarcă întregi. Sigur că da. Garantat.

  — Şefule?

  Lando clipi, ieşind din conversaţia lui privată de încurajare şi concentrându-se iar asupra lui Donnerwin.

  — Ce-i?

  — Mai doriţi ceva? întrebă celălalt.

  — Nu, zise Lando, simţindu-se cam ridicol. Doar ai grijă ca lucrurile să meargă bine până se întoarce Tendra.

  Donnerwin zâmbii.

  — Sigur, şefule. Drum bun.

  — Mulţumesc.

  Lando opri comunicatorul şi, cu o grimasă, îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. Nu, nu era nimic prostesc la a fi precaut. Era ceva mult mai rău de atât.

  Era vârsta. Lando începea să se simtă bătrân; şi nu-i plăcea asta. Nici un pic.

  Foarte bine. Se va duce şi va face această scurtă călătorie de plăcere în inima Imperiului. Îi va face bine şi, pe deasupra, s-ar putea să şi salveze Noua Republică.

  Sigur. Va fi ca pe vremuri.

  În cască se auzi deschizându-se şi închizându-se uşa de la biroul lui Calrissian; şi, cu un suspin, Karoly D'ulin scoase aparatul din ureche.

  — Shassa, murmură ea în gol.

  Cuvântul păru să rămână în aer în faţa ei, acolo în mica încăpere utilitară. Un vechi blestem de luptă Mistryl, dar rostit acum nu cu mânie sau în furia bătăliei, ci cu o tristeţe profundă.

  Câştigase pariul… iar acum va fi nevoită să îşi ucidă o veche prietenă.

  Cu degete îndemânatice, începu să desfacă echipamentul de interceptare audio pe care îl pusese în biroul lui Calrissian când sosise aici, cu patruzeci de ore în urmă, iar un val de mânie îi inundă starea întunecată. Mânie pentru că Talon Karrde era atât de previzibil; mânie pentru că ea însăşi îi anticipase mişcările cu atâta precizie; mânie pentru că Shada D'ukal o punea în această situaţie.

  Pe cenuşa lui Emberlene, ce o făcuse pe Shada să îi sfideze astfel pe cei Unsprezece, se întrebă ea. Loialitatea, spusese Shada pe acel acoperiş bătut de vânturi. Dar asta era, în mod clar, ridicol. Mazzic era un mic contrabandist jegos – nimic mai mult – care nu putea cere mai multă loialitate de la Shada decât vreunul dintre zecile de alţi patroni pentru care lucrase în decursul anilor. Adevărat, această slujbă durase mai mult decât majoritatea; dar, indiferent ce ar fi crezut Mazzic, Shada tot fusese o gardă secretă Mistryl în tot acest timp, răspunzând în final doar celor Unsprezece Bătrâni ai Poporului.

  Deci Shada îi încălcase ordinele şi, ca rezultat, o înţelegere Mistryl cu un lord al crimei hutt se stricase, iar cei Unsprezece voiau capul Shadei. Tuturor celor din Mistryl li se ceruse să o caute şi câteva echipe fuseseră trimise anume pentru a-i lua urma.

  Şi, din toată această agitaţie, Karoly fusese cea care o găsise.

  Chiar şi acum, după opt zile, ironia situaţiei încă îi lăsa un gust amar lui Karoly. Nu mai lucrase cu Shada de douăzeci de ani, totuşi reuşise să anticipeze că următoarea mişcare a Shadei va fi în direcţia ierarhiei Noii Republici, deşi dacă era pentru a se alătura acesteia sau pentru a trăda, Karoly încă nu ştia. Ajunsese pe Coruscant tocmai la timp pentru a o vedea pe Shada părăsind Oraşul Imperial şi o urmărise până la un apartament deţinut de consilierul suprem Leia Organa Solo şi de soţul ei, lângă Munţii Manarai.

  Ar fi putut să o atace pe Shada acolo – cu siguranţă surpriza ar fi fost de partea ei. Dar se zvonea că soţii Solo aveau întotdeauna un corp de războinici noghri în jurul lor şi, chiar dacă iscusinţa lor în luptă era supraapreciată, ar fi fost riscant ca o singură Mistryl să îi înfrunte.

  Aşa că îşi chemase ajutoare. Dar, înainte ca acestea să ajungă, Shada părăsise clădirea în compania lui Talon Karrde. Din nou, atunci ar fi putut fi şansa ei; însă înainte de a reuşi să facă mai mult de a se infiltra în cala lor de andocare, Organa Solo şi droidul ei de protocol sosiseră împreună cu doi noghri pe urme. Ea şi droidul intraseră, noghri-i ocupându-şi poziţiile lângă trapa exterioară; iar când Organa Solo plecase, câteva minute mai târziu, o făcuse fără droid. Îşi luase gărzile şi părăsise terminalul.

  Şi atunci, spre umilinţa lui Karoly, Sălbaticul Karrde decolase imediat, lăsând-o prea departe de nava ei pentru a avea vreo şansă de a-i urmări.

  Cei Unsprezece fuseseră furioşi. La fel şi echipa de vânătoare Mistryl care lăsase totul pentru a se grăbi pe Coruscant la chemarea ei. Nimic nu fusese spus; dar totuşi, nimic nu trebuia. Expresiile fuseseră de ajuns, şi privirile piezişe şi comentariile mormăite între ele în timp ce se întorceau la navele lor. Auziseră povestea despre cum Karoly o lăsase pe Shada să scape la Complexul de Distracţii Resinem şi nu era greu de ghicit că multe dintre ele credeau că făcuse acelaşi lucru şi aici.

  Ceea ce făcea ca dovadă că se înşelau să fie mult mai importantă. Aşa că se luase după o bănuială nesigură, întorcându-se la o vagă legătură dintre Karrde şi Calrissian, pe care Mazzic o mirosise cu câţiva ani în urmă.

  O bănuială care se dovedise adevărată. Solo fusese precaut în acea transmisiune, dar acea singură referinţă indirectă la Karrde era tot ce-i trebuia. Shada plecase cu Karrde, iar lui Calrissian i se cerea să se alăture.

  Şi oriunde se va duce, Shada va fi şi ea acolo. Calrissian fusese, odată, contrabandist, şi orice contrabandist – fost sau nu – are una sau două ascunzători la bordul navei lui. În cazul în care Karoly reuşea să ajungă la Doamna Norocoasă, chiar şi cu câteva minute înaintea lui Calrissian, erau destule şanse să se ascundă înainte ca el să înceapă să urce pe rampa de intrare.

  Şi dacă se dovedea că el voia să folosească ascunzătoarea ei pentru altceva… ei bine, va trage în această ţintă când va ajunge la ea.

  Între timp, trebuia să îşi strângă bagajele şi să rezerve un loc în naveta care mergea spre suprafaţă. De preferat, mai aproape de uşă decât cel al lui Calrissian.

  Aşteptând până când nu se mai auzi nimic de pe coridorul de afară, se strecură din cămăruţa utilitară şi se îndreptă în pas rapid către încăperea ei.

  — Domnule Amiral? se auzi vocea căpitanului Dorja din difuzorul comunicatorului în cercul interior de ecrane repetative ale încăperii de comandă secundare.

  — Naveta ambasadorului ruurian tocmai a părăsit nava şi se îndreaptă spre suprafaţă.

  Întinzându-i paharul lui Tierce, Flim îi aruncă lui Disra un zâmbet îngâmfat şi se îndreptă către ecranele repetative.

  — Mulţumesc, domnule căpitan, zise el cu acea voce calmă şi măsurată a lui Thrawn, pe care o imita atât de bine. Pregăteşte un curs spre Bastion şi anunţă-mă când nava este gata.

  — Da, domnule.

  Comunicatorul se închise cu un clic.

  — Era şi timpul, mârâi Disra, privindu-l ameninţător pe Tierce. După mine, deja ne-am forţat prea mult norocul aici.

  — Cunoaştem părerile tale despre acest subiect, mulţumesc, spuse Tierce, nu chiar cu insubordonare, în timp ce îi dădea înapoi lui Flim paharul cu băutură. Aş vrea să îţi reamintesc faptul că trei tratate nou-nouţe sunt un rezultat foarte bun pentru o săptămână de muncă.

  — Doar dacă nu se abate Coruscantul asupra noastră ca un rancor rănit, replică Disra cu amărăciune. Forţează-i tu destul de mult şi de rău, şi o s-o facă.

  — Asta nu prea se cheamă forţare, excelenţă, zise Flim. Şi vocea lui era cam prea aproape de insubordonare, după gustul lui Disra.

  — Nu am pornit şi nici nu am provocat ostilităţi şi am mers doar acolo unde am fost invitaţi. Ce motive ar avea Coruscantul să ne atace?

  — Ce părere ai de motivele că încă există o stare de război între noi? se răsti Disra. S-a gândit vreunul dintre voi la asta?

  — Sinucidere politică, pufni Flim. Am fost invitaţi de aceste sisteme, îţi aduci aminte? Dacă încearcă să-şi vâre nasul Coruscantul…

  Se întrerupse când un fluierat strident se auzi dinspre ecranele repetative.

  — Ce-i asta? întrebă el.

  — Alarma de luptă de urgenţă, spuse Tierce repede, aproape vărsând restul băuturii lui Flim pe uniforma lui de un alb imaculat, în timp ce trecea pe lângă maestrul în deghizări şi se lăsa să cadă în scaunul de comandă.

  — Amirale, treci aici, adăugă el, mâinile fugindu-i pe butoanele de comandă.

  Ecranul tactic se aprinse, transformând încăperea într-o uriaşă hologramă de luptă; şi, când o făcu, unitatea de comunicare piui.

  — Domnule Amiral, cred că suntem pe punctul de a fi atacaţi, zise vocea lui Dorja cu calm. Opt corvette de clasă Prădător tocmai au făcut saltul în sistem, îndreptându-se spre noi.

  Voluntar, Disra îşi descleştă fălcile în timp ce se uita prin cameră după simbolurile strălucitoare ce arătau Prădătorii care se apropiau. Fireşte că Dorja era calm – credea că îl are pe Marele Amiral Thrawn la bord şi că problemele erau, fără îndoială, sub control. Dar nu-l avea pe acesta, iar problemele nu erau sub control. Şi, dacă Disra nu făcea repede ceva, acest balon fragil de săpun avea să le explodeze în braţe.

  Flim era acum lângă Tierce, iar maiorul se întindea să deschidă comunicatorul.

  — Spune-i lui Dorja să preia comanda, şuieră Disra către ei. Spune-i că e ceva prea mic sau prea banal ca să îţi pierzi tu vremea…

  — Şşş! şuieră Tierce, întrerupându-l cu o privire ameninţătoare şi cu o mişcare fermă de mână. Domnule Amiral?

  — Gata, zise Flim, iar Tierce apăsă butonul comunicatorului.

  — Mulţumesc, domnule căpitan, spuse mieros maestrul în deghizări; şi, încă o dată, brusc, Marele Amiral Thrawn apăru în încăpere. I-aţi identificat?

  — Nu, domnule, nu încă, zise căpitanul. Au generatoare de bruiaj aleatoriu care maschează formele de identificare ale motoarelor. Foarte ilegale, fireşte.

  — Fireşte, îl aprobă Thrawn. Lansează jumătate de escadrilă de Păsări-de-Pradă pentru a le intercepta.

  — Da, să trăiţi!

  Tierce închise comunicatorul.

  — Eşti nebun? mârâi Disra. O jumătate de escadrilă de vânători stelari împotriva…?

  — Calmează-te, excelenţă, spuse Flim, aruncându-i lui Disra o privire rece şi calculată. Aceasta era una dintre tehnicile standard ale lui Thrawn pentru a depista identitatea unui oponent necunoscut.

  — Şi, mai la obiect, aşa câştigăm timp, adăugă Tierce, degetele zburându-i nebuneşte pe consola calculatorului. Corvette Prădător, corvette Prădător… iată-le. Folosite cel mai des de Sectorul Corporaţiilor în aceste zile, plus câteva în diferite flote de apărare de sistem din Inelul Exterior.

  — Interesant, comentă Flim, aplecându-se pentru a citi peste umărul lui. Ce o fi vrând Sectorul Corporaţiilor?

  — Nu ştiu, zise Tierce. Disra? Ai vreo idee?

  — Nu, spuse Disra, scoţându-şi datapadul. Nu, nu ştia de ce cineva din Sectorul Corporaţiilor ar fi vrut să-i atace astfel… dar, pe de altă parte, pomenirea Prădătorilor îi trezise o amintire vagă.

  — Ai o listă a celorlalte sisteme care le folosesc? întrebă Flim.

  — Acum o parcurg, spuse Tierce. Nu-mi sare nimic în ochi… uite şi Păsările-de-Pradă.

  Disra îşi ridică privirea şi văzu semnele care indicau vânătorii stelari ce goneau către intruşii din depărtare, apoi îşi coborî iar ochii asupra datapadului. Avea ceva de a face cu căpitanul Zothip şi cu piraţii Cavrilhu, îşi amintea el. Uite, asta era secţiunea…

  — Am nevoie de nişte sugestii, spuse Flim repede.

  — Modelul standard al lui Thrawn ar fi să lase Păsările-de-Pradă să înceapă atacul şi apoi să le retragă, zise Tierce. Felul în care răspundea inamicul acestei sondări era, de obicei, de ajuns pentru a-i permite să îşi dea seama cine era.

  — Asta-i bun pentru Thrawn, replică Flim cu teamă. Din păcate, momentan nouă ne cam lipseşte tipul lui de geniu.

  — Doar dacă maiorul Tierce nu a luat cursuri în domeniu pe când era în Garda Regală, adăugă Disra, închizând datapadul cu un pocnet, având un sentiment măreţ de triumf.

  — Ne sari în ajutor, ca de obicei, excelenţă, spuse Tierce absent, tot mai căutând prin dosarele din calculator.

  — Mă bucur că mă apreciezi, zise Disra. Sunt diamali.

  Avu satisfacţia de a-i vedea pe amândoi întorcându-se pentru a se uita la el, cu o expresie surprinsă şi uimită pe faţa lui Flim, cu aceeaşi surprindere atinsă de suspiciune pe cea a lui Tierce.

  — Ce? întrebă Flim.

  — Sunt diamali, repetă Disra, savurând din plin momentul. Cam cu trei luni în urmă, Ministerul de Comerţ diamal a cumpărat douăsprezece corvette Prădător pentru a le folosi la escortarea transporturilor. Şi, este posibil, şi pentru ceva operaţiuni mai dubioase.

  — Eşti sigur? întrebă Flim, privind iscoditor ecranul. Aici nu apare.

  — Sunt sigur că nu, zise Disra. Căpitanul Zothip a încercat să le cumpere, dar a fost supralicitat. După cum spuneam, s-ar putea să le păstreze pentru operaţiuni dubioase.

  — Şi cum ai tras tu concluzia de aici că ar fi aceleaşi nave? întrebă Flim.

  — Nu, are dreptate, interveni Tierce înainte ca Disra să poată răspunde. Senatorul ăla diamal pe care l-am târât împreună cu Calrissian la bordul Neîndurătorului – îţi aminteşti de el? N-am crezut nici o clipă că a fost convins pe deplin că eşti Thrawn.

  — Şi, dacă rapoartele de la Contrainformaţii sunt corecte, el este unul dintre cei care au ajutat la scindarea guvernamentală de pe Coruscant din cauza întregii probleme, le aminti Disra.

  — Da, aşa este, spuse Tierce, întorcându-se la tastatura calculatorului. Se pare că s-a hotărât să ne mai testeze o dată.

  — Întrebarea este ce facem, zise Flim uitându-se prin cameră. Iar Păsările-de-Pradă aproape au ajuns.

  — Ştiu, spuse Tierce uitându-se fix la ecranul calculatorului. Cheamă-i înapoi.

  — Deja? se încruntă Disra din cauza acestei tactici. Credeam că trebuie să…

  — Nu-mi trebuie nimic, i-o tăie Tierce. Cheamă-i înapoi şi pune-l pe Dorja să pregătească o manevră Tron Boral.

  — O ce? întrebă Disra, încruntându-se şi mai rău.

  — O tehnică de luptă cam secretă, îi explică Flim, aplecându-se peste umărul lui Tierce şi pornind iar comunicatorul.

  — E de ajuns, căpitane, spuse el mieros. Cheamă Păsările-de-Pradă şi pregăteşte Neîndurătorul pentru o manevră Tron Boral.

  — Am înţeles, domnule Amiral, zise Dorja iute. Veţi veni şi dumneavoastră pe punte alături de mine?

  Tierce se uită la Flim şi bătu cu degetul într-un punct de pe ecran.

  — Nu veţi avea nevoie de ajutorul meu, îl asigură Thrawn pe căpitan, dând din cap către Tierce în semn de confirmare şi aplecându-se mai mult, pentru a citi secţiunea indicată.

  — O manevră Tron Boral, urmată de un atac Marg Sabl făcut de aproape de păsările noastre de pradă, şi cred că atacatorii noştri necunoscuţi se vor mai gândi la planurile lor. Asta dacă vor mai fi în viaţă, desigur.

  — Da, domnule, spuse căpitanul, iar Disra aproape îl văzu cum îşi freca mâinile de nerăbdare.

  — Manevra Tron Boral este pregătită.

  — Execută, domnule căpitan.

  Flim închise iar comunicatorul.

  — Şi asta ar trebui să fie de ajuns, zise el sprijinindu-se degajat de spătarul scaunului de comandă şi uitându-se cu interes la ecranul tactic.

  — Vezi tu, deja avem un plan de luptă împotriva diamalilor, explică Tierce privindu-l pe Disra. Thrawn s-a intersectat cu ei de câteva ori în timpul marşului său prin Rebeliune în urmă cu zece ani. Făcu un semn către calculator.

  — Tot ce am avut de făcut a fost să deschid dosarul uneia dintre acele lupte…

  — Au început, îl întrerupse Flim. Fug ca iepurii.

  Disra îi urmări degetul cu privirea. Flim avea dreptate; Prădătorii se întorceau, într-adevăr, îndreptându-se către hiperspaţiu.

  — Dar încă nu am făcut nimic, protestă el, simţindu-se cam stânjenit.

  — Ba sigur că da, zise Tierce cu o voce plină de o satisfacţie morbidă. Nu uita că şi ei au înregistrări ale victoriilor lui Thrawn. Neîndurătorul a început o manevră Tron Boral… şi asta le-a fost de ajuns.

  — Da, murmură Flim în timp ce, în celălalt capăt al încăperii, simbolurile Prădătorilor sclipiră şi se stinseră când aceştia făcură saltul în hiperspaţiu.

  — Cu nişte nave care nici măcar nu erau înregistrate pe numele lor, am răspuns cu cea mai potrivită mişcare.

  Deschise iar comunicatorul.

  — Ieşiţi din formaţiunea de luptă, căpitane, îi ordonă el lui Dorja. Şi informaţi guvernele ruuriene că atacul asupra lumii lor a fost împiedicat.

  — Imediat, domnule Amiral, se auzi vocea lui Dorja. Sunt sigur că vor fi încântaţi. Să continuăm pregătirea unui curs către Bastion?

  — Da, zise maestrul în deghizări, poţi pleca din sistem când doreşti. Eu voi medita, dacă ai nevoie de mine.

  — Da, să trăiţi! Odihnă plăcută, domnule Amiral.

  Flim opri comunicatorul.

  — Şi cu asta, adăugă el către Disra şi Tierce, chiar am terminat. Dacă diamalii nu erau convinşi până acum; acum sunt.

  — Bravo lor, zise Disra acru. Îţi dai seama, desigur, că acest mic exerciţiu nu a făcut decât să ne ducă mai aproape cu un pas de a speria Coruscantul şi a-l face să vină peste noi.

  — Răbdare, excelenţă, spuse Tierce, închizând ecranul tactic şi ridicându-se din scaunul de comandă. Sunt sigur că ne-a ajutat şi să îi convingem pe ruurieni că au trecut de partea câştigătoare.

  — Da, zise Disra. Şi poate că ne-am mai apropiat cu un pas de „Mâna lui Thrawn”.

  Flim se încruntă.

  — Mâna lui Thrawn”? întrebă el precaut. Ce este o Mână a lui Thrawn?

  Tierce îşi strânse buzele, în mod clar iritat.

  — Excelenţă…

  — Ce-i o Mână a lui Thrawn? repetă Flim.

  — Nu, nu, continuă, îi spuse Disra lui Tierce, fluturând alene din mână şi pregătindu-se să se bucure din plin şi de acest moment. Tierce şi Flim se înţelegeau mult prea bine pentru gustul său. Era vremea ca amândoi să guste din bănuielile şi îndoielile în privinţa acestui aranjament pe care Disra le simţea încă de când începuse.

  — Este povestea ta. Spune-i-o tu.

  — Ascult, zise Flim, cu o voce brusc întunecată. Ce-i chestia asta despre care nu te-ai obosit să-mi zici şi mie.

  Tierce îşi drese glasul.

  — Uite cum stă treaba…

  Disra se gândi mai târziu că era un lucru bun că încăperea de comandă secundară era total izolată fonic. Chiar şi aşa, din cauza atâtor strigăte, nici nu simţise vibraţia caracteristică a punţii care arăta întoarcerea distrugătorului spaţial în hiperspaţiu.

  Primii o sută de metri au fost destul de uşor de parcurs, chiar şi cu problemele obişnuite ale lui R2 pe teren accidentat. Mara explorase o parte din această secţiune a peşterii şi studiase restul cu bagheta ei luminoasă şi cu macro-binoclul, deci putea alege ruta cea mai bună.

  Dar, după aceea, podeaua începu să coboare abrupt cam zece metri; şi când ajunseră în încăperea de la capătul coridorului, erau pe un teritoriu nou.

  — Cum arată? îi strigă Luke Marei în timp ce folosea Forţa pentru a-l trece pe R2 peste un bolovan de la piciorul pantei pe care coborâseră.

  — Cam cum te-ai aştepta, răspunse Mara.

  Îşi întinsese bagheta luminoasă în faţă, iar trupul ei era conturat de lumina reflectată într-un nimb difuz de către praful din atmosferă.

  — Ştii, ar fi frumos ca măcar o dată să nu fim nevoiţi să facem o călătorie în care să fim obligaţi să târâm droidul astromec prin pietre, tufişuri, nisip şi mai ştiu eu ce.

  R2 piui indignat.

  — De obicei, R2 a ştiut să îşi poarte de grijă, îi aminti Luke, scuturându-şi pietricele de pe palme în timp ce păşea lângă ea.

  — Totuşi, când a trebuit să-l tragem noi prin nisip?

  — Sunt sigură că o să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Mara arătă în faţă. Cum ţi se pare?

  Luke se uită prin ceaţă. Încăperea era scurtă, nu avea mai mult de cincisprezece metri de unde stăteau ei până în capătul opus, dar era, într-adevăr îngrozitoare. Un labirint de pietre şi de bolovani acoperea zona, iar lamele zimţate ale stalactitelor şi stalagmitelor ieşeau din tavan şi din podea la întâmplare, blocându-le drumul. În capătul opus, camera se închidea iar, transformându-se într-o crăpătură îngustă, prin care părea că abia te-ai fi putut strecura.

  — Nu arată prea rău, îi spuse el. Ne putem ocupa de stalactite cu săbiile de lumină. Întrebarea cea mare este dacă R2 are loc prin crăpătura aia.

  Aerul foşni, iar Păstrătorul Promisiunilor zbură şi se aşeză cu capul în jos pe o stalactită.

  — Ai probleme, Maestre Călător în Ceruri? se formă gândul în mintea lui Luke. Drumul este prea greu pentru tine?

  — Nici un drum nu este prea greu pentru Jedi Skywalker, sări Copilul Vânturilor, indignat, în apărarea lui Luke, zburând pe o piatră de lângă Mara. L-am văzut făcând fapte măreţe în aer liber.

  — Poate că sunt măreţe în ochii uşor de orbit ai unui qom qae, interveni ironic Spărgătorul de Pietre de pe o altă stalactită de la câţiva metri depărtare. Cei care şi-au câştigat numele sunt mai greu de impresionat.

  — Iar vorbesc, nu? mormăi Mara.

  — Qom jha-ii se întreabă dacă această încăpere ne va pune probleme, îi spuse Luke. Copilul Vânturilor ne ia apărarea.

  — Frumos din partea lui, zise Mara, scoţându-şi sabia de lumină şi cântărind-o în mână. Să le facem o mică demonstraţie?

  Luke se încruntă la ea.

  — Eşti sigură că poţi… adică…

  — Vrei să zici dacă sunt în stare? i-o tăie Mara. Da, sunt. Doar pentru că nu am absolvit scumpa ta Academie Jedi, nu înseamnă că nu pot folosi Forţa la fel de bine ca oricine altcineva. Vrei partea de sus sau pe cea de jos?

  — O iau pe cea de sus, zise Luke, un pic intimidat de înflăcărarea replicii ei. Îşi luă sabia de lumină şi aruncă iute o privire prin încăpere, întipărindu-şi bine în minte poziţia fiecărei stalactite.

  — Eşti gata?

  Drept răspuns, Mara îşi aprinse sabia, lumina lamei adăugând o nuanţă albastră celei albe, neutre, care venea de la bagheta ei luminoasă.

  — Începem când vrei tu.

  — Bine, spuse Luke, încercând să îşi ascundă îndoielile în timp ce adăuga verdele sabiei lui la amestecul de culori.

  — Dă-i drumul.

  Simultan, îşi arcuiră braţele şi aruncară, trimiţându-şi săbiile Jedi învârtindu-se prin cameră, lamele acestora tăind curat şi eficient ţepii de piatră.

  Sau, cel puţin, cea a lui Luke…

  Ea încercă. Şi chiar se strădui. Luke putea percepe acest lucru din postura ei, din mâna ei întinsă, din încordarea mintală pe care o simţea ca pe o descărcare electrică în jurul ei.

  Dar, după cum spusese odată Maestrul Yoda, Faci sau nu faci. Nu există încercare. Şi, în acest caz, aşa cum fusese şi atunci, într-adevăr nu exista încercare. La jumătatea încăperii, sabia Marei păru să ezite, întrerupându-şi ritmul, iar vârful lamei se aplecă şi zgârie uşor podeaua de rocă. Din când în când, îşi revenea şi zbura drept una sau două secunde, dar apoi încetinea sau se apleca iar, când Mara aproape o scăpa din strânsoarea Forţei.

  De două ori a fost Luke tentat să o ajute, cu o sarcină atât de uşoară, n-ar fi avut probleme să controleze ambele săbii. Însă de fiecare dată rezistă tentaţiei; Mara Jade mânioasă şi frustrată părea ceva destul de rău, să adauge la asta şi sentimentul că era luată de sus nu presupunea o combinaţie pe care el se simţea pregătit să o înfrunte.

  În plus, treaba era făcută, chiar dacă un pic cam neregulat. Şi, în ceea ce privea scopul secundar al demonstraţiei, subtilităţile spectacolului scăpau cu totul audienţei. Hărmălaia de ţipete şi de triluri care venea dinspre qom jha-i îi umplu lui Luke urechile şi mintea, în timp ce stalactitele cădeau din tavan în jurul lor, spărgându-se de pietrele de pe jos.

  Dar nici zgomotele pietrelor care se sfărâmau, nici exclamaţiile de uimire ale qom jha-ilor nu puteau acoperi chiotele încântate ale Copilului Vânturilor.

  — Am avut dreptate – vedeţi, am avut dreptate, strigă el bucuros. Este un mare războinic Jedi ca şi Mara Jade de lângă el.

  Luke simţi o înţepătură când îşi chemă sabia înapoi, având grijă ca aceasta să ajungă odată cu arma mai înceată a Marei.

  — Războiul nu te face măreţ, Copile al Vânturilor, îl dojeni el cu blândeţe pe qom qae în timp ce îşi stingea sabia de lumină şi o prindea la centură.

  — Lupta trebuie să fie întotdeauna ultima alegere a unui Jedi.

  — Înţeleg, zise Copilul Vânturilor, tonul gândurilor sale arătând clar că, de fapt, nu înţelegea nimic. Dar când îi veţi distruge pe Ameninţători…

  — Nu o să distrugem nimic, insistă Luke. Cel puţin, nu înainte de a încerca să vorbim cu ei.

  — Eu aş renunţa în locul tău, strigă Mara peste umăr în timp ce se îndrepta spre deschizătura îngustă. Va înţelege după ce îşi va vedea câţiva prieteni murind în luptă. Nu înainte.

  Luke simţi un nod în gât. Obi-Wan, Biggs, Dack… lista era lungă.

  — În acest caz, sper să nu înţeleagă niciodată, murmură el.

  — Oh, va înţelege, îl asigură Mara cu o voce întunecată, cuvintele răsunând ciudat, căci îşi strecurase capul în crăpătură şi mişca bagheta luminoasă.

  — Mai devreme sau mai târziu, toţi înţeleg.

  Se trase înapoi şi îşi desprinse sabia de lumină de la centură.

  — Poţi să vii – drumul se îngustează doar din cauza unui perete subţire de stâncă. Durează doar un minut până îl tai.

  Şase ore mai târziu, Luke ceru, în final, să se oprească.

  — Era şi timpul, zise Mara, strâmbându-se în timp ce se aşeza uşurel, în cea mai confortabilă poziţie, pe piatra rece.

  — Începusem să cred că speri să ajungem la Turnul înalt până la noapte.

  — Aşa aş fi vrut, spuse Luke, măturând nişte pietricele de pe un pinten de stâncă din faţa ei şi aşezându-se. Nu arăta nici pe departe la fel de obosit ca ea, observă Mara cu o urmă de invidie. Nu putea decât să spere că el îşi ascundea epuizarea mai bine ca ea.

  — Am impresia că trebuie să ne grăbim cu treaba asta.

  — Tu întotdeauna te grăbeşti, zise Mara, închizându-şi ochii. Te-ai gândit vreodată că, din când în când, ai putea lăsa şi pe alţii să facă toată munca?

  Simţi cum textura emoţiilor lui se schimbă şi se întrebă dacă expresia lui va fi rănită, mânioasă ori indignată atunci când îşi va deschide ochii.

  Spre uşoara ei surpriză, nu era niciuna dintre acestea. Era, mai degrabă, o expresie de interes calm.

  — Crezi că încerc să fac prea mult?

  — Da, zise ea, privindu-l cu atenţie. De ce? Nu eşti de acord?

  El ridică din umeri.

  — În urmă cu un an sau doi nu aş fi fost, spuse el. Acum… nu ştiu.

  — Ah, zise Mara. Mai întâi, afirmaţia lui de la baza-asteroid a piraţilor Cavrilhu cum că încerca să îşi reducă utilizarea Forţei, iar acum cel puţin o recunoaştere timidă a faptului că s-ar putea să încerce să facă prea multe. Într-adevăr, era un progres.

  — Fireşte, dacă nu faci tu totul, atunci cine o să facă?

  De pe piatra pe care stătea, Copilul Vânturilor spuse ceva, iar Luke zâmbii.

  — Nu, Copile al Vânturilor, zise el. Nici măcar un Maestru Jedi nu poate face totul. De fapt – îi aruncă Marei o privire – uneori pare că nu este treaba unui Maestru Jedi să facă totul.

  Constructorul cu Liane comentă şi el.

  — Da, spuse Luke.

  — Ce a zis? întrebă Mara.

  — Mi-a citat ceea ce pare a fi un proverb qom jha, răspunse Luke. Despre cum multe liane strânse la un loc sunt mai puternice decât acelaşi număr de liane luate separat. Cred că practic pe fiecare planetă din Noua Republică există câte o variantă a acestuia.

  Mara îi aruncă o privire amară qom jha-ului.

  — Ştii, puteam să aud gândurile lui Palpatine de oriunde din Imperiu. Adică de oriunde – Planetele Nucleului, Inelul de Mijloc, chiar şi în timpul unei călătorii pe care am făcut-o odată la marginea Inelului Exterior.

  — Şi totuşi nu-i poţi auzi pe qom jha-i sau pe qom qae-i din partea cealaltă a camerei, spuse Luke. Trebuie să fie enervant.

  — Enervant” nu e chiar cuvântul pe care îl căutam, zise ea pe un ton acid. Cum de tu îi auzi şi eu nu? Dacă nu este un secret Jedi profesional.

  Emoţiile lui rămaseră calme.

  — De fapt, chiar asta este, spuse el. Nu e vorba de secret, ci de faptul că tu nu eşti Jedi.

  — Ce, pentru că nu am trecut prin Academia ta? zise Mara în bătaie de joc.

  — Nu de asta, spuse Luke. Există moduri de a deveni Jedi şi fără a trece printr-o Academie. Ezită, abia vizibil. Dar, dacă tot a venit vorba, de ce nu te-ai întors?

  Ea îi studie faţa, întrebându-se dacă era un subiect despre care ar fi vrut să discute chiar acum.

  — Am avut lucruri mai bune de făcut, zise ea, în schimb.

  — Înţeleg, spuse Luke; şi, de această dată, ea chiar simţi un tremur în emoţiile lui. Cum ar fi să zbori prin Noua Republică alături de Lando, de exemplu?

  — Ei, ei, zise Mara arcuindu-şi uşor sprâncenele. Observ o urmă de gelozie?

  Încă o dată, el o surprinse. Pâlpâirea emoţiilor, în loc să se aprindă, ca un tăciune peste care adie vântul, se stinse într-un fel de tristeţe blândă.

  — Nu gelozie, spuse el încet. Dezamăgire. Întotdeauna am sperat că te vei întoarce să îţi termini pregătirea.

  — N-ai sperat destul, zise Mara, înăbuşindu-şi o scânteie de veche amărăciune. Am crezut că după toate prin câte am trecut împreună pe Myrkr şi pe Wayland meritam cel puţin o atenţie specială din partea ta. Dar de fiecare dată când apăream, mă salutai, după care, practic, mă ignorai. Kyp Duron sau altul dintre puşti – ei primeau toată atenţia ta.

  Luke se strâmbă.

  — Ai dreptate, recunoscu el. Am crezut… cred că mă gândeam că nu ai atâta nevoie de atenţie ca ei. Kyp era mai tânăr şi mai lipsit de experienţă… Se întrerupse.

  — Şi uite ce-ai câştigat, nu se putu abţine Mara să observe. Aproape că a distrus întreaga Academie, ca să nu mai vorbim despre tine, Noua Republică şi tot ce i-a mai stat în cale.

  — Nu a fost vina lui, spuse Luke. Lordul Sith Exar Kun îl atrăgea către partea întunecată.

  — Continuă, te rog, zise Mara, dându-şi seama că se întorcea pe teritoriul pe care deja se hotărâse că voia să îl evite pentru moment.

  — Şi a cui a fost ideea să înfiinţeze Academia pe Yavin? Şi cine a decis să o lase acolo după ce a fost rezolvată problema cu Exar Kun?

  — Eu, spuse Luke privind-o fix. Unde vrei să ajungi?

  Mara se strâmbă. Nu era nici timpul, nici locul să înceapă această discuţie.

  — Tot ce vreau să zic este că nu eşti infailibil, zise ea, evitând încă o dată subiectul. Doar asta şi ar trebui să fie un motiv destul de bun să nu încerci să le faci singur pe toate.

  — Hei, nu te contrazic, protestă Luke cu un zâmbet slab. M-am schimbat… zău. Doar te-am lăsat să-ţi mânuieşti singură sabia, nu?

  — Mersi că mi-ai amintit, spuse Mara, simţind cum se înroşea de ruşine. Chiar credeam că pot să o controlez mai bine de atât.

  — Controlul lung şi susţinut este de obicei cel mai greu de stăpânit, zise Luke. Dar am descoperit nişte tehnici speciale pentru asta. Uite, ridică-ţi sabia de lumină şi o să-ţi arăt.

  Mişcându-şi şoldul pentru a elibera sabia – şi, în acelaşi timp, pentru a-şi muta piciorul de pe o piatră care devenise neplăcut de ascuţită – Mara ridică arma în faţa ei.

  — Vrei să o aprind? întrebă ea, prinzând-o cu Forţa şi luându-şi mâna de pe ea.

  — Nu, nu este nevoie, spuse Luke. În regulă, acum ţine sabia nemişcată în faţa ta. Vreau să te uiţi la ea, dar în acelaşi timp să o şi vizualizezi, aşa cum pluteşte ea acolo. Poţi s-o faci?

  Mara îşi închise ochii pe jumătate, mintea purtând-o înapoi la călătoria lor prin pădurea de pe Wayland din urmă cu zece ani. Şi atunci Luke îşi asumase cu uşurinţă rolul de profesor, iar ea pe cel de elev.

  Dar de atunci se schimbaseră multe. Şi de data aceasta, poate că ea va fi cea care va da lecţia cea mai importantă.

  — Bine, am făcut-o, îi zise ea. Ce urmează?

  Mara învăţa repede, după cum Luke observase în trecut, şi prinse cu uşurinţă bazele tehnicii de concentrare. Continuă să o exerseze încă jumătate de oră, apoi fură nevoiţi să plece.

  — Sper că droidul tău nu o să rămână fără energie înainte de a ajunge acolo, comentă Mara în vreme ce Luke folosea Forţa pentru a-l ridica pe R2 peste o altă secţiune de teren care arăta de parcă fusese sfâşiată de nişte gheare.

  — Nu mi-ar plăcea deloc să ştiu că după ce l-am cărat cu noi atât drum devine o piesă de mobilier.

  — Va fi în regulă, zise Luke. Acum nu foloseşte prea multă energie, iar droidul tău i-a dat câteva baterii în plus când veneam aici.

  — Stai aşa, spuse Mara încruntându-se. Droidul meu, Slips? Parcă ziceai că ai venit cu X-interceptorul.

  — Da, am coborât cu interceptorul pe planetă, spuse Luke. Dar în sistem am intrat cu Focul Jadei. Cred că am uitat să pomenesc asta.

  — Cred că da, zise Mara tăios, cu un val de mânie care îl făcu pe Luke să se înfioare când trecu prin emoţiile ei.

  — Cine naiba ţi-a dat voie…? Nu contează. A fost Karrde, nu?

  — A spus că Apărătorul tău nu are un motor de hiperpropulsie, zise Luke, simţind tonul defensiv al vocii sale. Doi oameni într-un cockpit de X-interceptor stau cam înghesuiţi.

  — Nu, ai dreptate, spuse Mara cam fără tragere de inimă, iar el simţi cum ea îşi înăbuşea reflexul de protectivitate faţă de singurul lucru din univers care îi aparţinea cu adevărat.

  — Dar ar fi bine să-l fi ascuns cum trebuie. Şi vreau să zic foarte bine ascuns.

  — Aşa am făcut, o asigură Luke. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine nava asta.

  — Şi ar fi bine să nu-i fi zgâriat vopseaua, îl avertiză ea. Bănuiesc că nu te-ai gândit să aduci radiobaliza de apelare?

  — Ba da, zise Luke încruntându-se uşor în timp ce scormonea întrunul dintre buzunarele salopetei. Din motive necunoscute, o amintire de demult îi venise în minte: data în care se întorsese pe Dagobah şi dăduse peste o veche radiobaliză de apelare a unei nave de dinaintea Războiului Clonelor. Nu ştiuse ce era, dar R2 îşi amintise că îl văzuse odată pe Lando folosind un aparat asemănător, aşa că se îndreptaseră spre operaţiunea minieră a lui Calrissian de pe Nkllon pentru a-l întreba despre obiect. Şi întâmplarea a făcut că au ajuns la timp pentru a-i ajuta pe Han şi pe Leia să respingă un atac al Marelui Amiral Thrawn.

  Dar de ce trebuia să îşi amintească tocmai acest lucru acum? Deoarece Mara era aici şi, tot atunci, avusese prima viziune a ei? Sau ceea ce îi stârnise ceva aflat atât de adânc în minte avea legătură cu acea radiobaliză veche – sau cu cea a Focului sau cu radiobalizele, în general?

  Mara îl privea ciudat.

  — Probleme? întrebă ea.

  — Mi-a fugit gândul, spuse Luke, scoţând radiobaliza şi dându-i-o. Totuşi, nu o să poţi chema Focul de aici. Suntem cu mult în afara razei de acţiune şi cred că îmi aduc aminte că radiobaliza funcţionează doar atât cât vezi cu ochii.

  — Nu, are şi o opţiune de emitere, zise Mara. Dar raza chiar este cam limitată. Totuşi, în Turnul înalt s-ar putea să existe transmiţătoare prin care să trimit semnalul.

  Îi aruncă încă o privire ameninţătoare pentru acest subiect.

  — Deşi poţi să fii sigur că nu o să scot nava din ascunzătoare decât şi doar atunci când o să putem neutraliza cuiburile lor de vânători. Că veni vorba, nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu cei doi cu care te-ai întâlnit.

  — Nu sunt prea multe de spus, zise Luke, scoţându-şi sabia de lumină şi aprinzând-o.

  O mişcare rapidă, şi încă o stalactită căzu, spărgându-se de pământ în faţa lui.

  — Mi-au spus să-i urmez, apoi au făcut o serie de manevre iuţi. Atunci am crezut că s-ar putea să caute o scuză pentru a deschide focul.

  — Mai probabil, au vrut să vadă cu ce fel de navă şi de pilot au de a face, sugeră Mara.

  — La aceeaşi concluzie am ajuns şi eu, aprobă Luke, întinzându-şi Forţa pentru a-l ridica pe R2 peste stalactita sfărâmată. Oricum, au aşteptat până am ajuns la câţiva kilometri de Turnul înalt şi atunci au deschis focul. M-am ferit prin canioanele pe care le arăta înregistrarea ta şi am reuşit să scap de ei.

  Mara tăcu o clipă.

  — Ai spus că ţi-au cerut să-i urmezi. Vorbeau bazica?

  — Într-un final, zise Luke. Dar au început cu acelaşi mesaj pe care Karrde l-a înregistrat când cealaltă navă a zburat pe lângă distrugătorul spaţial al lui Booster Terrik.

  — Karrde ţi-a dezvăluit asta, spuse Mara, emoţiile ei devenind brusc mai întunecate. Ţi-a arătat şi restul?

  — Mi-a dat informaţiile tale de aterizare, zise Luke. Mai era ceva?

  — Da, şi nu era nimic bun, spuse Mara. În primul rând, numele lui Thrawn este îngropat în acel mesaj. În al doilea rând, sora ta a recuperat de lângă Muntele Tantiss un datacard stricat care era etichetat „Mâna lui Thrawn”.

  Mâna lui Thrawn.

  — Nu-mi place cum sună, zise Luke.

  — Nimănui nu-i place, îl aprobă Mara încruntată. Întrebarea este ce înseamnă?

  — Ţie ţi se spunea Mâna Împăratului, îi aminti Luke. S-ar putea ca şi Thrawn să fi avut un astfel de agent?

  — De asemenea, acesta este primul lucru pe care l-a întrebat toată lumea, zise Mara, iar Luke simţi o scurtă pâlpâire de iritare. Asta sau dacă ar putea fi vorba despre o superarmă ca o altă Stea a Morţii. Dar niciuna dintre acestea nu erau în stilul lui.

  Luke pufni.

  — Nu, stilul lui era să prăvălească o strategie genială peste oricine.

  — Pe scurt, spuse Mara. Totuşi, datacardul a apărut din arhiva personală a împăratului, deci trebuie să însemne ceva. Palpatine nu ar fi creat o dezinformare doar pentru distracţia lui particulară.

  — Ei, orice ar însemna, s-ar părea că prietenii noştri din Turnul înalt au un fel de legătură cu Thrawn, zise Luke. Mă întreb dacă pot fi un grup din poporul lui.

  — Oh, ce gând vesel, mârâi Mara. Să sperăm că nu toată specia lui are acelaşi geniu tactic ca el.

  — Da, murmură Luke.

  Dar chiar când aprindea sabia de lumină pentru a mai tăia nişte rocă din calea lor, un alt gând neliniştitor îi veni în minte. Dacă Mâna lui Thrawn nu era un asasin sau un agent special…

  — Iar te gândeşti, îi întrerupse Mara meditaţia. Haide, să auzim.

  — Tocmai mă gândeam că Mâna lui Thrawn ar putea fi un elev, zise Luke, întorcându-se pentru a se uita la ea. Cineva pe care să-l fi pregătit să-i ia locul dacă i s-ar fi întâmplat ceva.

  — Atunci unde e? întrebă Mara. Vreau să spun că au trecut zece ani. De ce nu a apărut până acum?

  — Poate că Mâna nu a crezut că este încă pregătit, sugeră Luke. Poate a crezut că trebuie să se mai antreneze înainte de a-i lua locul lui Thrawn.

  — Sau altfel, zise Mara, iar în lumina cu umbre aspre de la baghetele luminoase; faţa ei se încordă brusc, a aşteptat momentul potrivit pentru a-şi face mutarea.

  Luke inspiră adânc, aerul rece al cavernei părând dintr-odată şi mai rece.

  — Cum ar fi momentul în care Noua Republică este pe punctul de a fi sfâşiată din cauza problemei Camaas.

  — Exact aşa ar fi profitat Thrawn de situaţie, spuse Mara. De fapt, resursele imperiale fiind reduse practic la zero, este cam singurul lucru pe care l-ar putea face.

  Pentru ceva timp, se uitară unul la altul fără să vorbească.

  — Cred, zise Mara în cele din urmă, că cel mai bine ar fi să intrăm în turnul ăla şi să vedem ce se întâmplă acolo.

  — Cred că ai dreptate, spuse Luke, îndreptându-şi bagheta luminoasă către direcţia lor de mers şi mărindu-i puterea cu o treaptă. Cam la cinci metri în faţă, coridorul pe care se aflau părea să se deschidă într-o cameră largă, oricum, destul de largă pentru a putea înghiţi raza de lumină a baghetei. Făcu un pas înainte…

  Şi se opri când o senzaţie subtilă îl furnică în străfundul minţii. Era cineva în faţă…

  — Am simţit şi eu, mormăi Mara din spatele lui. Totuşi, parcă nu ar fi semnalul meu de avertizare obişnuit.

  — Poate că nu este atât de periculos, zise Luke. Cel puţin nu pentru noi.

  R2 ciripi, cu un sunet care reuşea să fie bănuitor şi neajutorat în acelaşi timp.

  — Nu vorbea despre tine, îl asigură Mara pe droid. Vezi ceva, Luke?

  — Da, spuse Luke zâmbind încordat.

  În faţă, cele trei călăuze qom jha care, până acum, zburaseră înainte şi înapoi pe deasupra sarcinii lor care mergea mai încet pe jos, se aşezaseră pe pietre în această parte a gurii peşterii.

  — Cred că acolo e ceva cu care nu sunt prea nerăbdători să se întâlnească.

  — Şi despre care se pare că au uitat să ne pomenească, observă Mara. Un alt test?

  — Se poate, zise Luke. Nu… Copile al Vânturilor, stai aici.

  — Nu văd nici un pericol, protestă tânărul qom qae. Dar, cu toate acestea, coborî în picaj pe o stalagmită de lângă deschizătură.

  — Ce pericol este?

  — O să aflăm imediat, îi spuse Luke, apucând mânerul sabiei şi strecurându-se către cavernă. Mara?

  — Sunt în spatele tău, zise ea. Vrei să mă ocup de lumini?

  — Te rog, spuse Luke, dându-i peste umăr bagheta lui. Ascuţindu-şi toate simţurile, păşii în deschizătură.

  Pentru un minut stătu acolo nemişcat, cercetând terenul în timp ce Mara mişca încet razele de lumină. Încăperea era impresionant de largă şi de înaltă, cu o mână de canale care purtau cursuri unduitoare de apă pe podeaua altfel destul de dreaptă. Nu mai existau stalactitele şi stalagmitele cu care avuseseră de a face până acum prin restul sistemului de peşteri, însă părţile de jos ale pereţilor erau străpunse de zeci de găuri de câte jumătate de metru în diametru care păreau să se întindă în adâncul stâncii. Întreaga încăpere – pereţi, tavan, podea, chiar şi albiile pâraielor – era acoperită cu ceea ce părea a fi un înveliş gros dintr-o substanţă ca muşchiul. În capătul opus, camera se îngusta iar, într-un tunel asemănător cu cel în care stăteau ei.

  — Trebuie să existe deschideri către suprafaţă, zise Mara încet, respiraţia ei încălzindu-i pentru scurt timp ceafa. Nu este lumină, dar se simte cum se mişcă aerul. Şi este şi apă.

  — Da, murmură Luke. Aer, apă şi plante – chiar şi muşchi – toate arătau că aici ar fi putut exista un complet ecosistem.

  Unul care ar fi putut include chiar şi animale de pradă…

  — Vrei să-i dai o raţie de hrană? sugeră Mara.

  — Să încercăm mai întâi o piatră, spuse Luke, aplecându-se pentru a lua un bolovan cât un pumn. Îl aruncă în centrul încăperii; şi, în timp ce se îndrepta spre pământ, îl prinse cu Forţa şi îl roti brusc într-o parte…

  Şi, brusc, ceva ţâşni dintr-unul dintre pereţi şi se retrase imediat.

  Şi, cu acea mişcare, piatra dispăru.

  — Uau! zise Luke, uitându-se la acea porţiune de perete în timp ce Mara îndrepta baghetele luminoase spre ea.

  — Ai văzut de unde a ieşit chestia aia?

  — Cred că de undeva de acolo, spuse Mara. A trecut prea repede… acolo. Vezi?

  Luke dădu din cap. Dintr-una dintre găurile adânci din perete, o cascadă mică de pietriş se scurse tăcută pe muşchiul alb. Se văzu o mişcare prin muşchi atunci când pietrişul trecu, apoi se linişti şi încăperea fu iar cufundată în tăcere şi nemişcare.

  — Cred că nu-i plac pietrele, comentă Mara.

  — Ar fi trebuit să încercăm cu raţia de hrană, o aprobă Luke, întinzându-şi Forţa şi derulându-şi memoria pe termen scurt. Nu îl ajută; mişcarea fusese prea iute.

  — Ai putut să vezi ce a fost?

  — Un fel de limbă sau de tentacul, zise Mara. Probabil că partea principală a creaturii este în gaura aia.

  — Şi probabil că nu e singură, spuse Luke, uitându-se atent la celelalte găuri din încăpere. Ai vreo idee?

  — Ei, pentru început ar trebui să ne uităm mai de aproape la unul dintre ei, zise Mara. Prinzi vreo urmă de sentimente pe aici?

  Luke îşi întinse Forţa prin cameră.

  — Nu, îi spuse el. Nimic.

  — Atunci înseamnă că nu sunt decât animale de pradă, zise ea, strecurându-se în deschizătura de lângă el şi dându-i baghetele luminoase. Asta ne ajută. Vrei să te dai din drum?

  — Ce faci? întrebă Luke încruntându-se, în timp ce ea îşi scotea sabia de lumină şi o aprindea.

  — Cum ziceam: mă uit mai de aproape, spuse ea. Ţinând sabia în faţa ei, o prinse cu Forţa şi începu să o învârtă încet. Încă învârtindu-se, aceasta pluti uşor în stânga, pe lângă perete. Se apropie de una dintre găuri…

  Şi, cu o explozie de lumină şi mai multe zgomote de piatră sfărâmată, dispăru în gaură.

  — Mara Jade! gâfâi Copilul Vânturilor. Gheara-armă…

  — Nu-i nimic, îl calmă Luke. Îşi ţinea ochii pe gaură, fără să îndrăznească să se uite la Mara. Dacă socotise greşit…

  Şi atunci, cu un al doilea zgomot puternic de rocă spartă, o fiinţă lungă, ca un vierme, ieşi clătinându-se din gaură, acoperită cu sânge rozaliu care încă se scurgea din şase tăieturi adânci de pe corpul ei. Mişcându-se aproape grotesc de încet, alunecă pe peretele acoperit de muşchi şi se opri într-o piatră de pe jos. O limbă răsucită se desfăcu alene din gura inertă, urmată de sabia Marei.

  Se auzi un suspin de uimire dinspre unul dintre qom jha-i.

  — Deci aşa arată, spuse Păstrătorul Promisiunilor.

  — N-aţi mai văzut niciunul până acum? întrebă Luke.

  — Nu, răspunse qom jah-iul. Nu i-am întâlnit până acum treizeci de anotimpuri.

  Luke ridică o sprânceană.

  — Zău. Înainte de asta nu au fost aici sau nu i-aţi descoperit voi?

  — Nu pot răspunde corect la această întrebare, zise Păstrătorul Promisiunilor. Qom jha-ii vin rareori în această parte a cavernei.

  — Probleme? întrebă Mara în timp ce îşi întindea Forţa pentru a-şi recupera sabia de lumină.

  — Se pare că se ridică întrebarea dacă această încăpere era aşa până în urmă cu treizeci de ani, îi spuse Luke.

  — Interesant, zise Mara uitându-se cu dezgust la sabia ei acum însângerată. Strecurând-o pe după colţ în încăpere, o şterse pe o margine de muşchi alb.

  — S-ar putea ca cineva să se fi mutat în Turnul înalt cam pe atunci şi să fi dorit să descurajeze turismul întâmplător.

  — Asta este o posibilitate, aprobă Luke.

  — Ei, eu mi-am făcut partea, zise Mara, cercetându-şi iar sabia de lumină. Tu poţi să te ocupi de următorii… Sunt, cam treizeci?

  — Cam aşa, confirmă Luke, făcând o estimare rapidă a numărului de găuri din pereţii cavernei. Crezi că ar putea fi destul de deştepţi ca să îşi dea seama că suntem prea mari de mâncat?

  — Nu mi-ar plăcea să mă bazez pe asta, spuse Mara. Limbile alea au mai multă forţă şi viteză decât le trebuie pentru a rupe oase.

  — De acord, zise Luke. Nu cred că există vreo cale de trecere la care să nu poată ajunge.

  — Nici pe asta nu m-aş baza, spuse Mara. Oricum, pare destul de clar. Mergem pe lângă un perete şi îi tăiem pe rând din laterală.

  Luke se strâmbă. Destul de direct, cu siguranţă, dar cam sângeros. Fiinţele erau lipsite de sentimente, fireşte, şi era de importanţă vitală ca el şi Mara să treacă de ele. Însă tot nu-i plăcea ideea unui măcel de mari dimensiuni.

  Dar poate că mai era o soluţie.

  — Păstrător al Promisiunilor, este clar că ai mai întâlnit creaturile astea, zise el, uitându-se peste umăr. Ce mănâncă?

  Păstrătorul Promisiunilor bătu din aripi.

  — La începutul şi la sfârşitul fiecărui anotimp au loc migraţii de insecte.

  — Hmm? întrebă Mara.

  — Insecte migratoare, traduse Luke.

  — Ah, spuse Mara. În afară de cazul în care pot să facă rost de nişte qom jha-i proaspeţi, cred.

  Spărgătorul de Pietre îşi agită aripile în semn de avertizare.

  — Nu ne insulta, Jade din Mara.

  — Fireşte, asta nu explică ce mănâncă acum, continuă Mara. Deocamdată nu sunt prea multe insecte pe aici.

  — Cel puţin nu se văd, zise Luke.

  Închizându-şi sabia, se strecură în încăpere, ţinându-se aproape de perete. Întinzându-şi mânerul sabiei cât de departe putea, lovi scurt în muşchi.

  Brusc, se auzi un tumult de bâzâituri; şi, dintr-odată, o duzină de insecte mari ţâşni din cavităţile nevăzute ale muşchiului, zburând nebuneşte prin cameră în toate direcţiile.

  Nu ajunseră prea departe. La fel de brusc pe cât apăruseră insectele, avu loc o agitaţie de limbi care plesneau şi, o clipă mai târziu, tăcerea se aşternu iar peste încăpere.

  În spatele lui Luke, R2 bolborosi cu teamă.

  — Interesant, comentă Mara. Stratul de muşchi trebuie să fie mai gros decât pare. Se uită la Luke. Sper că nu o să propui să lovim pereţii şi să încercăm să ne furişăm cât durează festinul.

  — Ai pe jumătate dreptate, zise Luke, deschizându-şi sabia şi păşind iar în încăpere. Vârând vârful aprins în muşchi, tăie cu grijă un pătrat cu latura de un metru de material format din muşchi. Închise sabia, o puse la centură, prinse bine marginile pătratului şi trase.

  Cu un sunet de sfâşiere ciudat de tulburător, o bucată de cincisprezece centimetri se desprinse. Luke şi-o prinse pe antebraţe încercând să o ţină mai mult sau mai puţin la un loc, înfiorându-se la vederea a o sută de gâze stârnite care mişunau la suprafaţă sau se îngropau la loc în muşchi.

  — Minunat, spuse Mara venind lângă el. Şi, acum e ora mesei?

  — Cam aşa, zise Luke, îndreptându-se încet către următoarea gaură şi aruncând bucata în faţa ei. Limba ţâşni şi cu un vârtej de praf de muşchi, bucata dispăru.

  — Să vedem dacă a funcţionat, spuse Mara, trecând pe lângă Luke şi întinzându-şi lama sabiei de lumină în faţa găurii.

  Nu se întâmplă nimic.

  — Se pare că da, hotărî ea. Mai bine treci droidul cât încă mestecă.

  — Bine, zise Luke, întorcându-se şi prinzându-l cu Forţa pe R2. Copile al Vânturilor, qom jha-ilor… să mergem.

  Un minut mai târziu, erau cu toţii în cealaltă parte a bârlogului.

  — Ei, sunt impresionată, declară Mara, ieşind din poziţia de gardă pentru a li se alătura.

  — Şi nici nu a fost nevoie să ucidem, observă Luke, aprinzându-şi sabia şi păşind către următorul bârlog de prădător.

  — În afară de o grămadă de insecte, spuse Mara. Apropo, ai ceva împotriva insectelor?

  El crezuse că se ascunsese destul de bine.

  — Îmi aduc aminte de chestiile alea droch, asta-i tot. Nici o problemă.

  — Ah, zise Mara, închizându-şi sabia şi păşind pe după Luke. Să-ţi spun ceva: tu tai, şi eu descojesc. Bine?

  Două ore mai târziu, se opriră, în cele din urmă, pentru pauza de noapte.

  — Cel puţin, cred că este noapte, zise Luke uitându-se la ceas. Tocmai mi-am dat seama că nu l-am potrivit după ora locală.

  — E noapte, îl asigură Mara, sprijinindu-se plină de recunoştinţă de piatra pe care o alesese şi închizând ochii. Mai târziu, ştia, va plăti pentru asta cu numeroase dureri şi înţepături din cauza umezelii şi a marginilor ascuţite. Dar, deocamdată, era nemaipomenit de bine.

  — Noaptea înseamnă momentul în care toţi băieţeii şi fetiţele cuminţi se duc la culcare. Prin urmare, sigur e noapte.

  — Cred că da, zise Luke.

  Mara deschise ochii şi se uită printre gene la el. Tocmai atunci ceva tremurase în emoţiile lui.

  — Nu? întrebă ea.

  El clătină din cap.

  — Nu, ai dreptate, cedă el, cam fără tragere de inimă. Trebuie să dormim.

  În loc să ce? Mara îşi întinse Forţa, încercând să pătrundă mai adânc în mintea lui. Dar drumul acela era blocat, nu putea distinge nimic în afară de o barieră de nesiguranţă cu o urmă de…

  Se încruntă. Ruşine? Chiar asta percepea?

  Asta era. Şi dacă marele Maestru Jedi Luke Skywalker avea o astfel de emoţie, atunci era, în mod clar, vorba de progres.

  Şi, date fiind acestea, ultimul lucru pe care şi-l dorea ea era să îi uşureze situaţia. Când va dori, în cele din urmă, să îşi deschidă carapacea destul de mult, încât să o întrebe despre relaţia ei cu Lando, îi va spune. Nu înainte.

  Şi poate că până atunci va fi în stare să audă şi celelalte lucruri, mai neliniştitoare, pe care avea să i le spună.

  Poate.

  — Deci asta e; ha? întrebă Wedge sprijinindu-se nonşalant de unul dintre felinarele bothane în stil vechi care se aflau pe marginea parcului, uitându-se peste terenul gol către domul alb, scânteietor, din centru.

  — Asta e, confirmă Corran încruntându-se către datapad. Cel puţin, aici aşa zice.

  Wedge îşi mută privirea către marginea parcului, către strada care îl încojura şi către magazinele cu steagurile lor colorate, aflate pe marginea ei. Se părea că era zi de cumpărături, şi sute de trecători bothani şi străini se revărsau în această zonă.

  — Cred că sunt nebuni, îi spuse lui Corran. Să pui o astfel de ţintă…

  Se întrerupse când doi duroşi trecură pe lângă el şi se îndreptară pieziş spre parc.

  — Într-o zonă publică, continuă el pe un ton mai scăzut, înseamnă s-o cauţi cu lumânarea.

  — Pe de altă parte, a avea o parte din scutul planetar în capitală îţi garantează siguranţa oraşului, arătă Corran. Asta le va plăcea tuturor străinilor care fac afaceri aici.

  — Bothanii au dat întodeauna mare importanţă imaginii, cedă Wedge acru.

  Chiar şi aşa, trebuia să recunoască faptul că locul nu era nici pe departe atât de vulnerabil pe cât părea. Conform datelor pe care Bel Iblis le extrăsese pentru ei, domul era construit dintr-un aliaj special de permoţel, avea o singură uşă şi nici o fereastră, şi era plin cu gărzi înarmate şi cu sisteme automate de apărare. Echipamentul de generare a scutului era la două niveluri sub pământ, cu o sursă de energie de rezervă autonomă, o cameră plină cu piese de rezervă şi un corp de tehnicieni de serviciu despre care se spunea că puteau demonta şi asambla la loc întreg sistemul în fix două ore.

  — Aşa este; însă lăsând imaginea de-o parte, n-au fost niciodată neglijenţi în a-şi păzi spatele, arătă Corran. Sigur au dispozitive de securitate în şapte feluri de la…

  Se opri căci un grup de bothani care flecăreau animat unul cu altul trecu printre cei doi oameni. O pereche de hoinari care venea în urma grupului principal era şi mai absorbită; unul dintre ei intră drept în Wedge, aproape dărâmându-l.

  — Întregul meu clan îşi cere iertare, domnule, gâfâi acesta, iar blana i se undui de ruşine şi de jenă, în timp ce se dădea în spate direct spre Corran. Acesta încercă să se ferească, dar bothanul deja se mişca prea repede şi se lovi de el.

  — Împiedicatule, îl dojeni al doilea bothan, prinzându-l pe Corran de braţ pentru a-l ajuta să îşi recapete echilibrul. Vei îndatora tot clanul nostru până la moartea soarelui lui Bothawui. Cele mai mari scuze, bunii mei domni. Sunteţi răniţi?

  — Nu, suntem bine, îl asigură Wedge. Se uită la Corran pentru confirmare şi zări o urmă de încruntare care îi încreţea fruntea.

  — Dacă mă gândesc mai bine…

  — Excelent, excelent, continuă bothanul, în mod clar fără să fie interesat cu adevărat de răspuns în timp ce îşi lua însoţitorul de braţ şi se îndreptară către magazine.

  — Atunci să aveţi o zi bună şi plină de prietenie, bunilor domni.

  Wedge se apropie de Corran, uitându-se cum cei doi bothani aproape că dărâmară o femeie în vârstă de la marginea mulţimii şi apoi dispărură în şuvoiul de trecători.

  — Ce s-a întâmplat? murmură el. Te-ai lovit?

  — Nu, zise Corran încet, încruntându-se şi mai mult. Doar că am simţit ceva în neregulă la…

  Brusc, se plesni peste tunică, încruntarea transformându-i-se într-o consternare totală.

  — Droyk! Mi-a luat portofelul!

  — Ce? sări Wedge, pipăindu-şi buzunarul.

  Şi, găsindu-l gol:

  — Oh, la…

  — Haide, zise Corran intrând în mulţime.

  — Nu-mi vine să cred, mârâi Wedge, venind după el. Cum au reuşit să facă?

  — Nu ştiu, strigă Corran peste umăr, împingând trecătorii în lături unul după altul. Puteam să jur că ştiu toate trucurile. Nu cred că ai reuşit să observi blazonul clanului, nu?

  — L-am văzut, dar nu l-am recunoscut, îi spuse Wedge, simţindu-se ca un prost făcut grămadă. Tot ce aveau – banii, acreditările şi formele de identificare civile şi militare – se aflau în acele portofele.

  — Generalul o să ne omoare dacă nu le recuperăm.

  — Da – pe rând şi foarte încet, îl aprobă Corran întunecat.

  Îşi croi drum cu umerii printr-un ultim pâlc de trecători şi se opri pe trotuar într-un loc deocamdată gol.

  — Vezi ceva? întrebă el, întinzându-şi gâtul pentru a se uita peste capetele mulţimii.

  — Nimic, zise Wedge, privind înjur şi întrebându-se ce aveau să facă acum, în numele mătuşii lui Ackbar.

  Guvernul bothan nu ştia că erau aici şi, probabil, ar fi fost furios dacă ar fi aflat. La fel şi orice oficial al Noii Republici.

  — Nu cred că ai putea să, ah…?

  — Dacă nu am reuşit să detectez nimic atunci când erau chiar lângă mine, probabil că nu voi reuşi să o fac de la distanţă, spuse Corran părând complet dezamăgit de sine însuşi. Sper că ai un plan de rezervă pregătit.

  — Credeam că tu l-ai pregătit, replică Wedge ursuz. Din nefericire, tot ce mai puteau face acum era să se întoarcă la navetă şi să se alăture Pribeagului la Ord Tarsi.

  Generalul Bel Iblis, se zvonea, avea un repertoriu uimitor de invective corelliene, pe care îl scotea la iveală doar atunci când era foarte furios. Wedge nu putuse să confirme zvonul. Se părea că, în curând, va avea această ocazie.

  — Mirax nu o să ţi-o ierte niciodată, îl avertiză el cu un oftat.

  — Da… de parcă ţie o să ţi-o ierte Iella, mârâi Corran drept răspuns.

  — Hei, aici, tinerilor. Beţi ceva cu mine?

  Wedge se întoarse şi descoperi o bătrână cu ochi scăpărători care stătea lângă el.

  — Ce?

  — V-am rugat să beţi ceva cu mine, repetă ea. E o zi aşa de însorită, iar lumina este prea puternică pentru ochii mei bătrâni.

  — Scuze, dar suntem cam ocupaţi acum, zise Corran răstit, ridicându-se pe vârfuri pentru a se uita iar peste capetele mulţimii.

  — Voi, tinerii, spuse femeia pe un ton de reproş. Tot timpul sunteţi prea ocupaţi ca să vă opriţi şi să vă bucuraţi de viaţă. Prea ocupaţi să plecaţi urechea la înţelepciunea celor mai în vârstă.

  Wedge se strâmbă, îndreptându-şi iar atenţia spre mulţime, sperând ca bătrâna nebună să înţeleagă aluzia. Nici nu înţelegea ce tot căuta pe străzile din Drev'starn.

  — Uite, doamnă, îmi pare rău…

  — Dar sunteţi prea ocupaţi să beţi ceva cu o bătrână singură? continuă ea, vocea devenindu-i mâhnită. Asta este scandalos. Mai ales când bătrâna singură face cinste.

  Wedge se uită în spate, căutând un mod ferm, dar politicos, de a scăpa de ea.

  — Uite, doamnă…

  Şi se opri. Femeia îşi ridicase mâna acum şi ţinea în ea, la vedere, două obiecte. Două dreptunghiuri mici şi negre.

  Portofelele lor.

  Wedge simţi cum gura i se deschise câţiva milimetri, concentrându-se pentru prima dată asupra feţei ei. Era aceeaşi femeie peste care dăduseră cei doi hoţi de buzunare în timp ce plecau în grabă.

  — Ah, Corran? spuse el, întinzându-se şi luând portofelele din mâna femeii. Lasă.

  — Ce…? întrebă Corran, întrerupându-se la jumătatea frazei când Wedge îi întinse portofelul. Grijuliu, îl luă, abătându-şi privirea de la femeie doar atât cât să se asigure că totul se afla la locul său.

  — Pot să te întreb cum de ai intrat în posesia lor?

  Femeia chicoti, clătinând din cap.

  — Voi ăştia de la SecCor sunteţi mortali. Vă programează pentru sunet sau doar vă trimit manualele?

  Corran se uită la Wedge.

  — Ne place să fim exacţi, spuse el pe un ton puţin cam ofensat. Şi este fost SecCor.

  — Nu contează, zise ea ridicând din umeri. Oricum, băieţi, ar trebui să fiţi mai atenţi… frumoase holograme de familie aveţi acolo, mi-ar părea rău să le pierdeţi. Acum, Wedge, ce părere ai de o băutură? Chiar am multe să vă povestesc.

  — Da, de ce nu? aprobă Wedge precaut, în timp ce în minte i se derula o întreagă listă de posibilităţi neplăcute. Dacă îi deconspira grupurilor criminale locale – sau, mai rău, organizaţiei Răzbunare – ori dacă doar le cerea o răscumpărare grasă…

  — Evident, deja ne cunoşti numele. Iar pe tine te cheamă…?

  — Moranda Savich, zise ea. Un fel de angajat de rezervă al vechiului vostru prieten, Talon Karrde.

  — Şi, dacă mă gândesc mai bine, faceţi voi cinste.

  Droidul ospătar le aduse băuturile, vărsând cele câteva picături obligatorii pe masa din piatră sculptată, primi moneda de la Wedge, apoi plecă.

  — Chakta şi kae, zise Moranda, ridicându-şi paharul. Am spus bine, Corran? Niciodată nu am fost sigură de pronunţia corelliană corectă a acestei urări.

  — Destul de bine, mârâi Corran, ridicându-şi privirea de la datapad cu o neplăcere evidentă şi uitându-se la Wedge. Ei?

  Acesta ridică din umeri.

  — Mie mi se pare în regulă.

  — Bine, asta nu-i de ajuns, zise Corran întunecat. Am observat şi că singurul mod de a confirma că această scrisoare de recomandare chiar vine de la Karrde ar fi să trecem codurile de identificare prin Coruscant.

  — Atunci mişcaţi-vă la biroul de legătură al Noii Republici şi puneţi-i să o facă, spuse Moranda, luând o înghiţitură lungă din lichiorul verde-albăstrui pe care îl comandase. Nu avem prea mult timp la dispoziţie, ştiţi.

  — Da, murmură Wedge, încercând să citească acea faţă complet nepăsătoare. Din păcate…

  — Din păcate nu puteţi face asta? sugeră ea, trăgând cu ochiul la Wedge peste marginea paharului. Da, mă gândeam eu. Neplăcut.

  — De ce spui asta? întrebă Corran.

  — De ce spun ce? replică Moranda. Că sunteţi pe cont propriu sau că asta e neplăcut?

  — Prima, zise Corran. Parcă te-ai fi aşteptat la asta.

  — Oh, haide, spuse ea batjocoritor. Chiar m-am uitat bine în portofelele voastre, aminteşte-ţi. Ce altă concluzie se poate trage când actele voastre militare sunt ascunse după cele civile?

  — Exact, zise Corran, fixând-o cu acea privire ameninţătoare despre care Wedge se hotărî că era un standard al Securităţii Corelliene.

  — Ceea ce înseamnă că încă dinainte de a ne turna această poveste ştiai că nu o putem verifica.

  — Şi ce, am creat asta pe loc? întrebă ea, arătând către datacardul care era încă în datapadul lui.

  — Sau o aveai la un loc cu celelalte zeci de falsuri ale tale, replică Corran. Noi de unde să ştim?

  Ridicându-şi paharul, Moranda îl goli.

  — Nu contează, zise ea ridicându-se în picioare. Credeam că suntem de aceeaşi parte şi m-am gândit că ne-am putea ajuta între noi. Se pare că nu se poate. Data viitoare încercaţi să aveţi mai multă grijă la buzunare.

  Wedge se uită la Corran şi prinse mişcarea lui aprobatoare din cap, aproape invizibilă.

  — Te rog, ia loc, Moranda, spuse el ridicându-se pe jumătate şi prinzând-o de braţ. Îl simţi dureros de subţire pe sub mânecă.

  — Te rog.

  Ea se opri, aruncându-le o privire iscoditoare. Apoi, zâmbindu-i subţire lui Wedge, se aşeză.

  — Un test, presupun. L-am trecut?

  — Destul cât să te mai ascultăm un pic, îi zise Wedge. Să începem cu motivul exact pentru care eşti aici.

  — Pesemne că din acelaşi motiv ca voi, spuse ea. Karrde crede că va avea loc o explozie, cu bothanii în mijlocul ei şi vreau să văd dacă există forţe externe care plănuiesc să apese pe buton.

  — Şi tu eşti singura pe care a putut-o trimite? sugeră Corran.

  — Nu prea, zise Moranda. Are oameni care urmăresc mişcările de personal şi de echipamente în toată Noua Republică. Alţii verifică fiecare raport, bănuială şi speculaţie care apar. S-a nimerit ca eu să fiu trimisă aici.

  — Cu ce ordine? întrebă Wedge.

  Moranda arătă cu capul spre uşa cafenelei.

  — Există o putere de foc foarte mare acolo, pe orbită, spuse ea. Ar putea începe oricând să tragă unii în alţii. Însă dacă cineva vrea să dea în Bothawui, ar trebui să scape mai întâi de scuturile planetare. Karrde mi-a cerut să stau cu ochii pe ele.

  — De asta stăteai pe lângă generatorul din Drev'starn? întrebă Wedge. Încercai să vezi cum ar putea intra cineva?

  — Asta deja am făcut-o, zise ea. De fapt, astăzi ieşisem să văd dacă mai cercetează şi altcineva locul. Zâmbii răutăcios. De aceea v-am agăţat pe voi. Fără supărare, dar ieşiţi în evidenţă din mulţime ca un wookiee la o reuniune de familie noghri.

  Wedge dădu din cap când, în sfârşit, înţelese.

  — De aceea ai pus să fim buzunăriţi? Ca să afli cine suntem?

  Buzele subţiri ale Morandei zvâcniră.

  — De fapt, nu. S-a întâmplat să văd când cei doi bothani v-au săltat lucrurile şi am avut grijă să fiu în poziţia din care să le salt şi eu de la ei.

  Wedge se uită la Corran.

  — Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?

  — Că s-ar putea ca cineva să ne fi remarcat, zise Corran uitându-se cu grijă prin cafenea. S-ar putea. Nu cred că ştii unde s-ar fi putut ascunde cei doi hoţi, nu?

  — Scuze, spuse Moranda clătinând din cap. Am ajuns aici doar în urmă cu vreo două zile şi nu am avut ocazia să stabilesc legături cu limita locală.

  — Dar ai putea dacă ai vrea? întrebă Wedge, încă încercând să îşi facă o părere despre această femeie. În Karrde avea ceva încredere; însă Karrde avea o organizaţie imensă şi nu ar fi avut cum să cunoască pe toată lumea personal. Moranda Savich ar fi putut cu uşurinţă să facă joc dublu sau să stoarcă organizaţia lui Karrde pentru scopurile ei, ori chiar ar fi putut să-l folosească pentru masă şi casă gratis între două angajamente mai nesigure. Dacă cineva din Răzbunare, să zicem, i-ar oferi mulţi bani pentru a-i trăda pe el şi pe Corran, ar face-o?

  Moranda oftă.

  — Uite, Wedge, spuse ea încet. Am făcut multă muncă de escroc, iar în acest tip de activitate înveţi să citeşti feţele oamenilor. Îmi dau seama că nu ai încredere în mine. Şi chiar nu te acuz – până la urmă, abia ne-am întâlnit. Dar am acea scrisoare de la Karrde şi chiar v-am recuperat portofelele. Pe nepregătite, nu ştiu ce să mai fac pentru a te convinge.

  — Dar vrei să ne convingi, zise Corran.

  Ea zâmbii, subţire şi nesigur.

  — Am primit o sarcină, spuse ea simplu.

  Wedge îşi ascunse o grimasă. Tot avea un sentiment ciudat în această privinţă, însă argumentele ei păreau a avea sens. Dacă se ivea ceva mai târziu, spera ca simţurile Jedi ale lui Corran să îi poată preveni.

  — În regulă, zise el. Deocamdată, cel puţin, hai să ne unim resursele. Sugestii?

  — Bine, evident, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să aflăm dacă a sosit cineva suspect de când a fost distrusă staţia orbitală de cercetări, în urmă cu o săptămână, spuse Moranda pe un ton profesional. Asta a pornit toată această acumulare militară, până la urmă. Dacă Răzbunare se hotărăşte să profite de această situaţie, s-ar putea să fie nevoiţi să trimită mai mulţi oameni aici.

  — Răzbunare sau oricine altcineva, murmură Corran. Imperiul, de exemplu.

  — Pare logic, aprobă Wedge. Există însă o problemă. Informaţiile se află în calculatoarele Vămii Bothawui şi nu avem acces la ele.

  — Oh, asta nu-i nici o problemă, îl asigură Moranda cu o mişcare nepăsătoare din mână. Hai, terminaţi-vă băuturile şi mergem la voi să vorbim despre asta.

  — Sigur, zise Wedge, sorbind lung din paharul pe care nu îl atinsese până atunci şi ridicându-se în picioare. Orice se întâmplase aici, se hotărî el, asta avea să fie foarte interesant.

  Nu că ar fi fost, neapărat, un lucru bun.

  — Zău? spuse Navett în comunicator, ridicând privirea când Klif intră în magazinul de animale de companie „Exoticalia Pet Emporium” şi închise uşa în urma lui. Hei, e nemaipomenit. Când pot să trec să le iau?

  — Oricând doreşti, se auzi vocea funcţionarului de la vama bothană în comunicator. De preferat cât mai repede, adăugă acesta.

  — Fii sigur, zise Navett bucuros. Deja vin clienţi care vor să vadă ce avem şi trebuie să le spunem că încă nu avem nimic. Putem să venim chiar acum, da?

  — Cred că deja am răspuns la această întrebare, replică bothanul în timp ce în fundal se auzi un alt strănut.

  — Oh… bine, spuse Navett când Klif se apropie. Minunat. Mulţumesc mult.

  — Să ai o zi liniştită şi profitabilă.

  — Da, şi tu la fel.

  Închise comunicatorul.

  — Am intrat, îi zise lui Klif punând instrumentul de-o parte. Şi, după strănutat, aş spune că cel puţin câţiva dintre bothani sunt alergici la micii noştri polpiani.

  — Ar trebui să-i facă dornici să scape mai repede de ei, spuse Klif.

  — Cred că asta deja s-a întâmplat, aprobă Navett. L-ai văzut pe Horvic?

  Klif dădu din cap.

  — El şi Pensin au intrat ca echipă de întreţinere pentru localul acela ho'din la două străzi de generatorul de scut. Tura de după închidere.

  — Perfect, zise Navett. Dacă planurile lor erau corecte, atunci cafeneaua aceea era chiar deasupra unuia dintre canalele subterane prin care intrau cablurile de alimentare în acel loc.

  — Da. Lui Klif i se întunecă faţa. Acum, veştile proaste. Cei doi hoţi de buzunare pe care i-am angajat au dat greş.

  Navett înjură. Ar fi trebuit să ştie că nu avea rost să se încreadă în talentele locale.

  — Au fost prinşi?

  — Din câte zic ei, furtul a mers bine. Klif se strâmbă. Doar că atunci când s-au întors la mine, nu mai aveau portofele.

  Navett îşi miji ochii.

  — Cum adică nu le mai aveau?

  — Cum îţi spun: le-au pierdut. Cel mai probabil, i-a văzut cineva din mulţime când le-au furat şi s-a gândit să facă la fel.

  — Eşti sigur că nu au păstrat banii pentru ei?

  Klif ridică din umeri.

  — Nu, nu sunt absolut sigur. Dar este greu de crezut că doi agenţi ai Noii Republici ar avea mai mulţi bani la ei decât ofeream eu. Strânse din buze. Doar dacă, fireşte, nu sunt agenţi ai Noii Republici.

  Navett îşi trase un scaun şi se aşeză gânditor. Se putea să se fi înşelat în privinţa lor?

  — Nu, îşi răspunse el întrebării nerostite. Nu, sigur sunt agenţi ai Noii Republici. Probabil că şi militari, după cum arată. Întrebarea este cine e această nouă mutabilă care s-a alăturat grupului?

  — Nu crezi că a fost doar un alt hoţ care a profitat de situaţie? întrebă Klif.

  Navett ridică din sprâncene.

  — Dar tu?

  — Nu, nu prea, spuse Klif greoi. Era prea mare pericolul de a fi prins cu bunurile asupra lui când se trezeau păgubiţii.

  — Exact aşa cred şi eu, zise Navett. Nu, şi-au găsit un aliat de la limită. Un aliat foarte bun, chiar, din câte se pare.

  Klif şuieră încet printre dinţi.

  — Nu putem renunţa la nimeni pentru a-i supraveghea ca lumea, îi aminti el lui Navett. Poate ar trebui să scăpăm de ei.

  Navett se scărpină pe obraz. Era o idee tentantă.

  O treabă delicată care trebuia făcută repede era destul de grea şi fără agenţii militari ai Noii Republici care să îşi bage nasul. Dacă se putea să fie eliminaţi în linişte…

  — Nu, spuse el. Nu încă. Nu se poate să ne urmărească pe noi. O să fim atenţi şi dacă ni se pare că sunt prea interesaţi de noi, s-ar putea să fim nevoiţi să facem ceva în această privinţă. Dar, deocamdată, îi lăsăm în pace.

  Lui Klif îi zvâcni buza.

  — Tu eşti şeful, zise el. Sper că nu faci o greşeală.

  — Dacă fac, este una care poate fi corectată cu uşurinţă, spuse Navett ridicându-se în picioare. Haide, să ne luăm feţele de cinstiţi-dar-proşti şi să mergem să ne ridicăm animalele.

  De undeva, din depărtare, se auzi strigătul ca un ciripit în codul de luptă noghri.

  — Se apropie nava, traduse Barkhimkh. O vede Sakhisakh.

  — Îl cred pe cuvânt, spuse Leia. Înconjurată de pâlcul de copaci de pe acest deluşor de lângă Astroportul Bariss de Nord de pe Pakrik Minor, putea vedea foarte puţin în afară de vegetaţia din jurul ei, un petic minuscul de cer albastru drept deasupra şi, sub ea, speederul de teren pe care îl împrumutaseră de la Sabmin.

  În opinia ei era o situaţie cam neplăcută şi, în plus, probabil că nici nu era necesară. Având în vedere că transmisiunea purta codul cu semnătura personală a lui Bel Iblis şi confirmarea de limitare la punte, nu se putea ca în nava aceea să fie altcineva. Dar gărzile noghri nu doriseră ca ea să se arate înainte ca ocupantul navei să fie identificat pozitiv şi, de dragul îngrijorărilor lor, fusese de acord să facă aşa cum voiau ei.

  Acum auzea nava care se apropia.

  — Pare destul de mică, zise ea, făcându-şi exerciţiile de îmbunătăţire senzorială Jedi pentru a auzi mai clar vaietul îndepărtat.

  — Aşa este, bubui neplăcut de tare aprobarea înceată a lui Bakhimkh în auzul ei sensibilizat. Eu voi observa.

  Urmă sunetul unui trup care se mişca prin frunziş, zgomotul tunător scăzând până la o şoaptă când Leia îşi readuse auzul la nivelul normal, în depărtare, vaietul crescu, apoi scăzu brusc atunci când nava se aşeză pe platforma ei şi îşi opri motoarele.

  Sunetul se stinse de tot şi, pentru un moment lung, nu se mai auzi decât foşnetul frunzelor din jurul ei. Leia aşteptă, întrebându-se ce se întâmpla acolo. Astroportul cu nume pompos era, de fapt, cu puţin mai mare decât un câmp deschis, cu o mână de platforme de asolizare din permaton împrăştiate pe el; lui Sakhisakh nu ar fi trebuit să îi ia atât timp pentru a ajunge acolo şi a verifica.

  Decât dacă erau probleme. Îşi întinse Forţa, căutând îndrumare… Şi atunci, plutind prin adierea vântului, se auzi un alt strigăt de luptă noghri.

  — Nu este nici un pericol şi putem merge, spuse Barkhimkh de lângă ea, cu o voce puţin cam încurcată.

  — Dar ne avertizează că nu este totul aşa cum ne aşteptam.

  Leia se încruntă. Nu era cum se aşteptau?

  — Ce înseamnă asta? Garm nu e acolo?

  — Nu ştiu, zise Barkhimkh suindu-se în speederul de teren şi pornind elevatoarele repulsoare. Nu am putut să văd decât că nava este, într-adevăr, mică, aşa după cum deja aţi constatat şi că nu poartă însemne.

  — Nu poartă însemne? întrebă Leia cu grijă. Niciunul?

  — Nu am văzut niciunul, spuse Barkhimkh iar, strecurându-se cu speederul de teren printre copaci. Poate că de la o distanţă mai mică vor fi vizibile.

  În afară de cargobotul de grâne uzat de la capătul opus al câmpului, nou-venita era singura navă care se vedea. Era, într-adevăr, un vehicul mic, probabil pentru două persoane, cu liniile unei navete diplomatice, dar cu un aspect pe care Leia nu-şi amintea să-l mai fi văzut până atunci. La prora, acolo unde o navă diplomatică ar fi avut însemnele guvernamentale, nu era nimic. La jumătatea ei, pe laterală, trapa era deschisă, iar o rampă scurtă cobora pe permaton.

  — Sakhisakh a intrat? întrebă ea.

  — Da, răspunse Barkhimkh. Aşteaptă împreună cu pilotul şi pasagerul.

  Pilotul şi pasagerul? Leia dădu mecanic din cap, privind ţintă la prova navei. Acum, când se apropiaseră de vehicul, vedea că existau, într-adevăr, însemne şterse pe carenă, acolo unde fusese odată un fel de blazon. Şi chiar şi cu conturul abia vizibil, era ceva vag familiar la acel desen. Ceva ce îi stârnea o amintire la fel de vagă, dar, cu toate acestea, tulburătoare…

  Speederul de teren se opri la rampă.

  — Doamnă consilier Organa Solo, anunţă Sakhisakh grav din trapa deschisă. Musafirul dumneavoastră vă cere cu umilinţă onoarea de a fi în prezenţa dumneavoastră.

  — Desigur, zise Leia pe acelaşi ton oficial. Sakhisakh îl cunoştea pe Bel Iblis destul de bine; cine era înăuntru, încât îl făcea să vorbească aşa de formal?

  — Musafirul meu ar dori să îşi prezinte cererea în persoană?

  — Da, spuse Sakhisakh, făcând o uşoară plecăciune şi dându-se într-o parte.

  Şi, când o făcu, apăru un nou personaj. Un umanoid înalt, acoperit cu un puf moale şi auriu, cu slabe însemne violete în jurul ochilor şi umerilor.

  — Pacea fie asupra dumneavoastră, doamnă înalt consilier Leia Organa Solo, zise el cu o voce plăcută şi profundă, însă cu o notă de tristeţe adâncă şi străveche în ea.

  — Eu sunt Elegos A'kla, împuternicit al Vestigiului Caamas. Doriţi să mă însoţiţi la bordul navei mele?

  Leia înghiţi cu greu când amintirile o invadară. Vizita ei în taberele secrete de caamasi de pe Alderaan şi sutele de steaguri colorate purtând blazoanele familiilor caamase pe care le văzuse acolo.

  Blazoane precum cel care fusese îndepărtat de pe prova navei lui Elegos.

  — Da, domnule împuternicit A'kla, spuse el. Aş fi onorată.

  — Vă rog să mă iertaţi că am pătruns în intimitatea dumneavoastră, zise caammasul, dându-se înapoi când Leia începu să urce pe rampă. Mi s-a spus că dumneavoastră şi perechea dumneavoastră aţi venit aici pentru odihnă şi, în mod normal, nu v-aş fi încălcat singurătatea. Dar am dorit din toată inima să vorbesc cu dumneavoastră; iar cel pe care l-am adus cu mine a spus că mesajul său este important până la punctul unei urgenţe îngrozitoare.

  — Şi această persoană este…? întrebă Leia păşind în navă şi întinzându-şi Forţa. În mod clar mai era cineva aici. Cineva familiar…

  — Cred că îl cunoaşteţi, zise Elegos dându-se într-o parte.

  Şi acolo, într-un scaun din spatele încăperii, agitându-se cu teamă sub privirea atentă a lui Sakhisakh…

  — Ghent! exclamă Leia. În numele Forţei, ce faci aici?

  — Trebuia să vorbesc cu tine imediat, zise Ghent, vocea lui părând şi mai speriată când sări din scaun. Îl căutam pe Bel Iblis, dar lipseşte şi nu pot să ajung la el. Iar tu eşti preşedintele Noii Republici şi aşa mai departe, deci…

  — De fapt, nu sunt preşedinte acum, Ghent, îl întrerupse Leia cu blândeţe. Sunt în concediu. Ponc Gavrisom conduce guvernul.

  Ghent clipi surprins şi, în ciuda seriozităţii din atitudinea lui, Leia fu nevoită să se abţină pentru a nu zâmbii. Ghent fusese odată cel mai bun sintezor al lui Talon Karrde, cu un talent atât d. e formidabil în spargerea şi manipularea sistemelor informatice, încât Bel Iblis îşi stabilise ca scop personal să îl atragă pe puşti. În anii trecuţi de când generalul îşi atinsese ţelul, Ghent se dovedise tot mai bun, urcând constant pe scara ierarhică, iar acum deţinea postul de şef de Criptare.

  Însă, departe de iubitele lui calculatoare, tânărul era cât se poate de naiv, inocent şi pierdut. Faptul că, trăind în inima Coruscantului, tot nu reuşise să afle de concediul Leiei era ceva normal pentru el.

  — Poate că încă poate fi de ajutor, sugeră Elegos, intervenind în consternarea ruşinată a lui Ghent cu aplombul tipic pentru un caamas. De ce nu-i spui de ce ai venit?

  — Da, sigur, zise Ghent, recuperându-şi vocea şi scoţând un datapad dintr-un toc vechi şi tocit de la curea.

  — Vezi tu, generalul Bel Iblis mi-a dat un datacard…

  — O clipă, îl întrerupse vocea aspră a lui Sakhisakh. Tu i-ai trimis doamnei consilier Organa Solo un mesaj în numele lui Bel Iblis?

  — Ei, hm… da, recunoscu Ghent, privindu-l îngrijorat pe noghri. L-am căutat pe general, înţelegi, dar nu am putut să ajung la el. Şi am aflat că Leia este aici…

  — Cum adică nu ai putut să ajungi la el? interveni Leia. Unde e? S-a întâmplat ceva?

  — Nu, nu, e în sistemul Kothlis, o asigură Ghent iute, luându-şi ochii cu greu de la noghri. Un fel de strângere de nave… nu ştiu pentru ce. Dar nu am putut să îi trimit nici un mesaj, nici măcar cu codurile de acces cele mai înalte. Deci când am aflat că eşti aici…

  — Cum ai aflat că e aici? întrebă Sakhisakh.

  Ghent se agită iar.

  — Bine… era în dosarele lui Gavrisom. Adică, de obicei nu aş intra în treburile Consiliului Suprem, dar era foarte important. Şi atunci l-am întâlnit pe el… făcu deznădăjduit un semn cu mâna către Elegos.

  — Vă aşteptam la birou, rosti caamasul, vocea lui trimiţând un bine venit val de calm prin încăpere.

  — După cum au demonstrat cei doi colegi ai mei când aţi vorbit cu ei, suntem foarte îngrijoraţi de făgaşul pe care au intrat lucrurile. Acum, cu ameninţările ascunse adresate poporului bothan, îngrijorarea a crescut foarte mult.

  Ridică din umeri, gestul mişcându-i tot spatele, până la umeri.

  — Fireşte, plănuisem să vă aştept până la întoarcere pentru a vorbi mai multe cu dumneavoastră. Însă şeful de criptare Ghent a insistat să vă vadă imediat, aşa că i-am oferit un mijloc de transport, având în vedere că ştia unde vă aflaţi.

  — Şi având în vedere că putea folosi codul de semnătură privată a lui Garm pentru a se asigura că voi veni la astroport? întrebă Leia, ridicând din sprâncene către Ghent.

  Tânărul sintezor se înfioră.

  — N-am crezut că o să vii dacă ar fi fost vorba doar de mine, mormăi el.

  Leia îşi înăbuşi un suspin. Da, acesta era într-adevăr Ghent. De fapt, numele şi experienţa lui cântăreau enorm de mult la nivelurile superioare ale guvernului Noii Republici. Un alt lucru care, neîndoielnic, îi scăpase în întregime. Cât despre faptul că îl adusese şi pe Elegos, probabil că Ghent nu avea nici cea mai mică idee despre pilotarea unei nave. Era frustrant şi iritant, dar se potrivea.

  — Bine, calmează-te, spuse ea. Interogatoriul s-a terminat şi totul este uitat, cel puţin pe moment. Acum, care este acest mesaj pentru care a meritat să încalci o mulţime de legi?

  Înfiorându-se iar, Ghent îi întinde datapadul pe care îl ţinea în mână.

  — Chiar este un mesaj pentru Bel Iblis, zise el. Dar… mai bine citeşte-l tu, da?

  Leia luă datapadul şi îl deschise. Pe de altă parte, nu se putu ea abţine să se întrebe, dacă ar fi ştiut că era doar Ghent şi nu Bel Iblis, ar fi insistat mai mult ca Han să o ia în călătoria lui în inima Imperiului? Chiar şi fără mesajul lui Ghent, motivele păruseră drepte şi corecte atunci. Dar totuşi…

  Atunci cuvintele apărură pe ecranul datapadului… şi un fior rece o străbătu.

  — De unde ai asta? întrebă ea, vocea sunându-i ireal peste bubuiturile pe care le simţea dintr-odată în urechi.

  — Generalul Bel Iblis l-a adus de la Morishim, zise Ghent vocea lui tremurând şi ea acum. O corvetă corelliană a intrat în sistem, dar un distrugător spaţial a prins-o din urmă şi a luat-o.

  — Îmi aduc aminte că am citit raportul privat al lui Bel Iblis despre asta, spuse Leia. Dorea ca incidentul să rămână sub tăcere cât timp încerca să afle ce s-a întâmplat.

  — Ei, aceasta este o transmisiune de la corvetă, zise Ghent. Era bruiată complet, dar am reuşit să îndepărtez paraziţii şi să o descurc. Inspiră zgomotos. Înţelegi de ce trebuia să o dau cuiva cât mai repede?

  Leia dădu din cap în tăcere, privind fix mesajul.

  Colonelul Meizh Vermel, emisar special al amiralului Pellaeon, trimis aici pentru a-l contacta pe generalul Bel Iblis privind negocierea unui tratat de pace între Imperiu şi Noua Republică. Nava mea este atacată de elementele trădătoare ale Imperiului şi nu cred că voi supravieţui. Dacă Noua Republică este de acord să poarte astfel de discuţii, Amiralul Pellaeon se va afla peste o lună la centrul de extragere a gazului abandonat de lângă Pesitiin pentru a vă întâlni. Repet: Aici colonelul Meizh Vermel…

  — Doamnă consilier? murmură Sakhisakh din capătul opus al încăperii. Este vreo problemă?

  Leia îşi ridică privirea spre noghri, aproape uimită să îl găsească acolo, în timp ce gândurile i se învârtejeau în minte. Un tratat de pace. Nu un armistiţiu temporar, ci o pace adevărată, reală. Ceva ce căutase şi după care tânjise de pe vremea împăratului Palpatine şi a deciziei ei din tinereţe de a i se opune lui şi tot ce însemna el.

  Şi iat-o, fiindu-le oferită de către comandantul suprem al Flotei Imperiale.

  Sau nu? Pellaeon se oferea doar să negocieze, până la urmă. Oare la o astfel de întâlnire se vor pune condiţii care vor transforma întreaga acţiune într-o pierdere de vreme sau, mai rău, într-o lovitură propagandistică a Imperiului?

  Sau era chiar şi mai rău? Era vreo capcană?

  — Doamnă consilier? repetă Sakhisakh, venind lângă ea şi privind-o îngrijorat cu ochii lui mari şi negri. Ce vă supără?

  Fără o vorbă, ea îi dădu datapadul. Pentru că, probabil, Pellaeon nu mai conducea Imperiul. Dacă era să îl creadă pe Lando – şi dacă aia nu fusese o şmecherie – Marele Amiral Thrawn se întorsese.

  Şi cu Thrawn, nimic nu era ceea ce părea. Niciodată.

  Sakhisakh rosti ceva ce suna urât în limba noghri.

  — Nu puteţi crede asta, mârâi el, aruncându-i datapadul înapoi lui Ghent de parcă ar fi fost ceva murdar, care îl dezgusta chiar şi la atingere.

  — Imperiul este întruparea minciunilor şi a trădării. Nu va fi niciodată altfel.

  — Da, adesea a fost aşa, aprobă Leia cu seriozitate. Pe de altă parte…

  — Nu există altă parte! sări Sakhisakh. Mi-au trădat şi mi-au ucis poporul. Au trădat şi au ucis poporul tău.

  — Ştiu, murmură Leia, vechea durere ridicându-i-se în gât ca acidul.

  — Şi dacă Thrawn a înşelat într-adevăr moartea, continuă noghriul, vocea lui devenind morbidă, atunci există chiar şi mai multe motive pentru a respinge orice ar spune Imperiul.

  — Probabil, zise Leia. Şi totuşi…

  — Pot să mă uit şi eu? întrebă Elegos.

  Leia ezită. Practic, asta era o chestiune extrem de confidenţială a Noii Republici…

  — Da, fireşte, spuse ea, dându-i datapadul, instinctele ei sensibilizate de Forţă fiind mai puternice decât aspectele legale stricte ale situaţiei. Înaintea distrugerii lumii lor, caamasii fuseseră printre cei mai buni mediatori şi negociatori din câţi cunoscuse Vechea Republică, abilităţile lor în aceste probleme rivalizându-le chiar şi pe cele ale unui Jedi. Elegos ar fi putut avea o înţelegere mai profundă, care ar fi ajutat-o să rezolve totul.

  Pentru un moment lung, caamasul studie datapadul în tăcere. Apoi, ochii lui verzi-albăstrui străluciră de emoţie şi îşi ridică privirea.

  — Nu văd altă variantă, zise el. Da, ar putea fi o capcană, dar nu este sigur. Şi, dacă există chiar şi cea mai mică şansă ca amiralul Pellaeon să fie sincer, aceasta trebuie cercetată.

  Sakhisaskh se uită suspicios la celălalt.

  — Îi admir de mult pe caamasi, domnule împuternicit A'kla, spuse el, vocea fiindu-i aproape provocatoare. Dar acum vorbeşti ca un copil de ţâţă. Chiar sugerezi ca Bel Iblis să meargă drept în mâinile Imperiului?

  — M-ai înţeles greşit, prietene, zise Elegos cu calm. Nu propun aşa ceva pentru generalul Bel Iblis. Într-adevăr, după cum deja ai observat, ar fi imposibil chiar şi să îi sugerez acest lucru.

  — De ce? întrebă Leia.

  — Deoarece, după cum Ghent a descoperit, nu avem mijloacele de a comunica iute cu el, spuse Elegos. Iar viteza este de cea mai mare importanţă, deoarece oportunitatea poate începe să dispară chiar acum. Atinse datapadul. Nu ştiu când a avut loc incidentul de la Morishim, dar este clar că forţele care se opun amiralului Pellaeon au început deja să îşi strângă rândurile împotriva lui. Chiar dacă toate atacurile făţişe au eşuat, nu poate aştepta oricât un răspuns de la Coruscant.

  Sakhisakh îi aruncă o privire îngrijorată Leiei.

  — Atunci cui propui să îi cerem să intre în mâinile Imperiului?

  Elegos clătină din cap.

  — Nu trebuie să cerem nimănui, îi zise noghri-ului. Alegerea este clară şi evidentă. Mă voi duce eu.

  Sakhisakh păru uimit.

  — Tu?

  — Desigur, spuse Elegos. Doamnă consilier Organa Solo, am obligaţia de a-l duce pe Ghent înapoi pe Coruscant. Dacă veţi accepta să preluaţi această obligaţie, pot pleca imediat spre Pesittin.

  Leia oftă. Acum, în cele din urmă, înţelegea de ce i se păruse corect să îl lase pe Han să se ducă singur pe Bastion şi ea să rămână aici.

  — Nu este nevoie, Elegos, zise ea. Îl poţi duce tu. Eu voi fi cea care va merge la Pesittin.

  Sakhisakh scoase un zgomot din gât.

  — Nu vă pot permite să faceţi asta, doamnă Consilier Organa Solo, mormăi el. A intra într-un asemenea pericol…

  — Îmi pare rău, Sakhisakh, spuse Leia cu blândeţe. Dar după cum a zis şi Elegos, nu avem de ales. Sunt singura de aici care are autoritatea de a negocia în numele Noii Republici.

  — Atunci aduceţi pe altcineva de pe Coruscant, ceru noghri-ul.

  — După cum tot Elegos a spus, nu avem timp, zise Leia. Dacă Pellaeon se încadrează în program, deja au trecut unsprezece zile de când este la Pesittin. Trebuie să merg, şi trebuie să plec acum. Inspiră adânc. Dacă nu suporţi să ai de a face cu imperiali, voi înţelege, cu siguranţă. Pot să iau Şoimul şi să mă duc singură.

  — Vă rog să nu mă insultaţi, spuse Sakhisakh întunecat. Barkhimkh şi cu mine vă vom însoţi, fireşte. Chiar şi până la moarte, dacă asta ne aşteaptă.

  — Mulţumesc, zise Leia. Îţi mulţumesc şi ţie, Ghent, pentru că mi-ai adus mie acest mesaj. Ai făcut ce trebuia, cu toate ilegalităţile flagrante şi aşa mai departe. Domnule împuternicit A'kla, îţi mulţumesc şi ţie pentru ajutorul acordat.

  — Stai o clipă, spuse Ghent, în ochii lui citindu-se iar confuzia. Te duci acolo? Singură?

  — Nu singură, mârâi Sakhisakh. Noi vom fi cu ea.

  — Da, bine, zise Ghent uitându-se când la Leia, când la Elegos. Adică… Elegos? Nu poţi… ştii tu?

  — Să călătoresc cu ea? spuse caamasul. Cu siguranţă, aş fi mai mult decât dispus să o fac. Deşi nu am nici un rol oficial în cadrul Noii Republici, poporul meu are câteva mici abilităţi de negociere. Îl privi gânditor pe Ghent. Dar, după cum deja am explicat, principala mea obligaţie este să te duc pe tine pe Coruscant.

  — Doar dacă nu vrei să iei o navetă spre Pakrik Major, iar de acolo să găseşti o cursă de linie care să te ducă acasă, sugeră Leia.

  — Dar nu voiam ca tu să… faţa lui Ghent se schimonosi în ceva ce părea aproape dureros. Adică, ţi-am adus ţie mesajul doar pentru că…

  Oftă, cu o expiraţie atât de puternică, încât păru să se micşoreze ca un balon din care iese aerul.

  — În regulă, zise el resemnat. Da, bine. Sigur. Merg şi eu cu tine. De ce nu?

  Leia clipi. Nu era decizia pe care o aşteptase de la el.

  — Îţi mulţumesc de ofertă, Ghent, spuse ea. Dar chiar nu este nevoie.

  — Nu, nu… nu încerca să mă convingi să nu vin, zise Ghent. Eu te-am băgat în asta… aş face bine să rămân alături de tine până la capăt. Oricum, toată lumea spune că ar trebui să ies mai des în lume.

  Leia îi aruncă o privire lui Elegos şi prinse mişcarea din cap, aproape imperceptibilă, a celuilalt. Se părea că trei zile petrecute alături de un caamas într-o navă de două persoane îi făcuseră lui Ghent tot binele din lume.

  Sau, altfel, sintezorul începea, în cele din urmă, să se maturizeze.

  — În regulă, spuse ea. Mulţumesc. Vă mulţumesc tuturor. Se uită prin încăpere. Va trebui să luăm Şoimul, mă tem că… nava asta este prea mică pentru noi toţi. Este la o distanţă de cam douăzeci de minute cu speederul de teren.

  — Atunci, să mergem, zise Elegos îndemnându-i cu blândeţe. Nu avem timp de pierdut.

  Cinci minute mai târziu, goneau peste terenul lui Pakrik Minor, singurul sunet care se auzea fiind şuieratul vântului, căci ocupanţii vehiculului stăteau învăluiţi în tăcerea propriilor gânduri.

  La ce se gândeau ceilalţi în timpul acelei călătorii, Leia nu a aflat niciodată. Însă în ceea ce o privea, îi venise brusc o idee nouă şi tulburătoare. Un Jedi, ştia, putea adesea să vadă sau să simtă viitorul şi, aşa cum făcuse şi ea deseori, putea, în acelaşi fel, să aibă un sentiment de corectitudine a căii alese ori a poziţiei acelui Jedi. Acum vedea această corectitudine pentru ea.

  Dar putea vreun Jedi, se întreba Leia, să îşi vadă moartea din timp? Sau drumul ce ducea la acel moment rămânea întotdeauna în beznă? Poate că o simţeai dreaptă şi corectă tot timpul, până în clipa trecerii?

  Nu ştia. Poate că aceasta era calea pe care va afla răspunsul.

  Din cabina îndepărtată de la pupa, sunetul alarmei de luptă de pe puntea Sălbaticului Karrde era ceva încet, aproape subtil. Dar Shada fusese antrenată să observe lucrurile subtile şi era deja trează şi îmbrăcată înainte ca trilul din depărtare să se fi oprit. Aruncându-şi halatul pe ea, vârându-şi pistolul cu laser într-un buzunar lateral, se îndreptă spre punte.

  Coridoarele erau pustii. Shada mări pasul, încercând să prindă zgomotul bătăliei sau al forţării motoarelor, care ar fi arătat fuga sau eschiva. Însă nava era straniu de tăcută, singurele sunete pe care le auzea fiind zumzetul motorului şi paşii ei plesnind încet. În faţă, uşa care dădea spre punte se deschise la apropierea ei; strecurându-şi mâna în buzunarul halatului şi apucând mânerul pistolului, dădu buzna înăuntru.

  Şi se opri cu o alunecare, cam zăpăcită. Echipajul de pe punte se afla în poziţiile obişnuite, unii dintre ei uitându-se întrebători la intrarea ei bruscă, în faţă, pe videcran, cerul pestriţ al hiperspaţiului trecea pe lângă ei.

  — Bună, Shada, spuse Karrde, ridicând privirea de la monitorul motoarelor, unde el şi cu Pormfil se părea că se consultau în privinţa a ceva.

  — Credeam că dormi. Ce te aduce aici la ora asta?

  — Alarma de luptă… ce credeai? replică Shada, uitându-se iar în jur. Ce se întâmplă, o simulare?

  — Nu chiar, zise Karrde venind lângă ea. Îmi cer iertare; n-am crezut că alarma se va auzi până la tine.

  — Face parte din treaba mea să fiu atentă la necazuri, spuse ea înţepat. Ce-i cu această „nu chiar” simulare a ta?

  — Ne apropiem de sistemul Episol şi de planeta Dayark, explică Karrde. Există o şansă destul de mare să avem ceva probleme când ieşim din hiperspaţiu.

  Shada se uită pe videcran.

  — Banda aceea secretă de piraţi despre care ne-a spus Bombaasa?

  — Se poate, zise Karrde. Fără îndoială, vestea despre călătoria noastră ne-a luat-o înainte.

  — Ca să nu mai vorbim despre vestea identităţii tale, spuse Shada.

  Lui Karrde îi zvâcni buza.

  — Indiferent; după ce am zărit nava aceea care aştepta pe lângă punctul nostru de schimbare a cursului de la Jangelle, m-am gândit că ar fi cel mai bine să intrăm în sistemul Episol pregătiţi.

  — Pare logic, zise Shada. În afară de faptul că nu te-ai gândit că trebuie să aflu şi eu.

  — N-am crezut că ai avea ce face, spuse Karrde cu blândeţe. În afară de cazul în care ne abordează – ceea ce garantez că nu se va întâmpla – nu va fi luptă corp la corp.

  — Lupta corp la corp nu este singurul meu domeniu de lucru, zise Shada cu încăpăţânare. Sau nu ţi-am spus că sunt perfect calificată să folosesc turbo-laserele alea?

  Toţi cei de pe punte luaseră un aer de tăcere atentă.

  — Nu, nu ai pomenit despre asta, spuse Karrde. Dar în aceste moment, este irelevant. Terminalele turbo-laserelor sunt, din necesitate, cam expuse şi dacă este vreo problemă aş prefera să fii aici unde este… bine…

  — Unde e mai sigur? termină Shada fraza. De ce, pentru că s-ar putea ca cei care ne aşteaptă să nu fie piraţi?

  Dankin se întoarse pe jumătate în scaunul de navigator pentru a se uita la Karrde. Deschise gura ca pentru a vorbi, se răzgândi şi se întoarse înapoi.

  — Nu este Car'das, zise Karrde cu o voce controlată cu grijă. Nu aici. Dacă ar fi avut de gând să ne lovească din timp, ar fi făcut-o până acum. Asta înseamnă că s-a hotărât să aştepte până ajungem la Exocron.

  — Întotdeauna e frumos să ai ceva la care să te aştepţi, mârâi Shada. În acest caz, lasă-mă să mă ocup de unul dintre turbo-lasere. Sunt cel puţin la fel de bună ca Balig – probabil mai bună decât Chal.

  — Am putea să-l ţinem pe Chal la consola de observaţie, murmură Dankin.

  Lui Karrde îi zvâcni buza, dar dădu afirmativ din cap.

  — În regulă, să vedem de ce eşti în stare. Dankin, spune-i lui Chal să se întoarcă şi să preia observarea. H'sishi, cum stăm cu timpul?

  Suntem la patru minute şi jumătate de sosire, spuse togoriana de la consola de senzori, ochii ei galbeni cercetând-o pe Shada cu atenţie, fără să clipească.

  — Ar fi bine să urci, îi zise Karrde Shadei, făcând un semn din cap către uşa de pe punte. Este turbo-laserul doi.

  — Ştiu, spuse Shada. Vă anunţ când sunt pregătită.

  Trei minute mai târziu, era prinsă în chingi la consola de control, cu faţa către bula mare din oţel transparent, făcând o verificare preliminară şi gonind fantomele a douăzeci de ani de astfel de lupte, mai întâi cu Mistryl, apoi cu contrabandiştii lui Mazzic. În cele mai multe dintre ele fusese destul de norocoasă să se afle de partea învingătoare. În celelalte…

  — Shada, sunt Chal, se auzi vocea tânărului din cască. Eşti gata?

  — Aproape, zise Shada, privind cum ultimele dintre beculeţe se făceau verzi. Da, gata.

  — În regulă. Dacă era supărat că fusese luat atât de repede de la postul său, Chal nu o arăta în voce.

  — Fii atentă; începem numărătoarea inversă. De la zece… pe locuri…

  Ascultă, pe jumătate atentă, numărătoarea, cu mâinile odihnindu-se pe manete şi cu ochii începând deja modelul de cercetare pentru lupta pe care instructorii ei Mistryl o învăţaseră să îl aplice cu atât de mult timp în urmă. Numărătoarea ajunse la zero, cerul pestriţ explodă în linii de stele şi se micşoră în stele…

  Şi cu o zguduitură îngrozitoare, o rază de laser se izbi cu putere în flancul Sălbaticului Karrde.

  Şapte ţinte aşteaptă], mârâi H'sishi, tonul vocii ei oferindu-i Shadei imaginea părului alb-cenuşiu făcut măciucă. Mici nave de atac… clasa Corsar.

  — Confirm numărul şi clasa, adăugă Chal. Relevment…

  Recitarea ţintelor fu acoperită de urletul şuierat al turbo-laserului când Shada roti arma şi trase. Unul dintre Corsari, încercând să se furişeze pe sub cala de andocare a cargobotului, fu nimerit drept în partea stângă şi se făcu praf. Cel de lângă el, ferindu-se de cea mai mare parte a sfărâmăturilor, se chinui nebuneşte să se depărteze, însă reuşi doar să zboare drept în raza trasă de turbo-laserul lui Griv. Ceea ce mai rămase din navă continuă din inerţie spre exterior, arzând ca un rug funerar zburător.

  — Doi doborâţi! strigă Chal bucuros. Ba trei.

  — Toată lumea să rămână atentă, zise vocea mai calmă a lui Karrde. De data aceasta i-am luat prin surprindere. Acum ştiu la ce să se aştepte.

  Shada dădu din cap în semn de aprobare, aruncând iute o privire la ecranul tactic. Cei patru Corsari se retrăseseră, mergând alături de Sălbaticul Karrde, însă, în mod clar, nefiind prea nerăbdători să atace din nou. Între timp, Karrde acceleră puternic prin spaţiu către gigantul de gaz din depărtare în jurul căruia se învârtea Dayark, lumea-capitală a Republici Kathol.

  — Cred că acum o să încerce cu tunul ionic, spuse Shada. Putem să facem faţă?

  — Cu uşurinţă, o asigură Karrde. Cu siguranţă la un tun atât de mic. Ia uite-i.

  Despărţindu-se în perechi, cei patru Corsari rămaşi ţâşniră peste şi pe sub Sălbaticul Karrde, trăgând cu toată puterea cu tunurile ionice. Shada trase repede o rafală de laser, lovindu-l oblic în partea superioară pe unul dintre ei înainte ca ambele nave să dispară pe după masa Sălbaticului Karrde.

  — Observator? îl chemă ea.

  — I-ai distrus tunul ionic, confirmă Chal. Balig, tu i-ai dezafectat ecranul deflector posterior…

  — Atacă din nou, îl întrerupse mârâitul lui H'sishi.

  Shada aruncă o privire la ecranul tactic şi îşi roti turbo-laserul către punctul în care trebuia să apară cel mai apropiat Corsar…

  Atacatorul se învârti pe după carena Sălbaticului Karrde, trăgând inutil cu laserele în blindajul gros al cargobotului. Shada şi Balig răspunseră focului, cele două turbo-lasere lovindu-l drept în proră şi împrăştiindu-l într-o explozie de lumină puternică…

  Şi, cu un bubuit asurzitor, ceva trecu drept prin bula din oţel transparent a Sahdei.

  — Sunt lovită! suspină Shada, luptându-se cu durerea sfâşietoare pe care o simţea dintr-odată în partea dreaptă a pieptului şi în umărul drept.

  În jurul ei începea să şuiere un vânt rece, căci aerul ieşea cu viteză prin bula spartă. Nu mai putea să-şi folosească mâna dreaptă; cu stânga trase de centuri, întrebându-se în treacăt dacă va reuşi să se elibereze şi să iasă din terminal înainte ca vidul să o anihileze. Poate că acum, în final, se termina totul…

  Vântul începuse să scadă când reuşi să îşi desprindă chinga de sus. Semn rău. Îşi mută mâna către centura de jos, începând să vadă neclar…

  Şi, cu o a doua izbitură, mai mult simţită decât auzită, bula şi stelele fură înlocuite de o placă de metal cenuşiu.

  Clipi; dar chiar când creierul ei văduvit de oxigen încerca să îşi dea seama ce se întâmpla, prin terminal trecu o rafală de aer care îi făcu urechile să plesnească şi, brusc, mâini străine o smulseră din ultimele legături.

  — Am luat-o! strigă o voce deranjant de tare în urechea ei. Dar e rănită. Trimite-l repede pe Annowiskri aici.

  — Aici sunt, se auzi o a doua voce din cealaltă parte a Shadei. Simţi o înţepătură în mână…

  Îşi reveni încet sau, cel puţin, prea încet pentru o Mistryl. Rămase o clipă întinsă în tăcere, cu ochii închişi, în timp ce îşi evalua situaţia şi starea fizică. Partea dreaptă a pieptului şi mâna dreaptă îi erau uşor amorţite, iar scalpul o mânca aşa cum se întâmplă după fiecare sesiune într-o bactacuvă, însă în afară de asta se simţea destul de bine. După sunetul slab al respiraţiei îşi putea da seama că nu era singură; din lipsa zgomotelor de fundal ale motoarelor sau aparatelor se părea că Sălbaticul Karrde ajunsese pe Dayark.

  Deci încă nu era sfârşitul şi îii mai rămăsese viaţă de trăit. Păcat. Inspirând adânc, dar tăcut, deschise ochii.

  Era întinsă pe unul dintre cele trei paturi din terminalul medical al navei. Aşezat în capătul opus al navei, privind gânditor în gol, era Karrde.

  — Să înţeleg că am câştigat? întrebă Shada.

  Karrde tresări uşor, îndreptându-şi privirea spre ea.

  — Da, am învins destul de uşor, zise el. Cum te simţi?

  — Nu prea rău, spuse ea, mişcându-şi braţul drept de probă. În afară de mica amorţeală şi rigiditate pe care deja le observase, nu părea prea rău, cel puţin atât timp cât nu încerca să îl mişte prea mult în orice direcţie.

  — Mai trebuie lucrat puţin la mână.

  — Da, Annowiskri mi-a zis că mai ai nevoie de cel puţin o sesiune în bactacuvă, spuse Karrde. Am pus să fii trezită ca să mă poţi însoţi într-o scurtă plimbare în afara navei. Dacă te interesează, fireşte.

  — Bineînţeles că da, zise Shada. Unde suntem pe Dayark?

  — Pe principalul astroport al capitalei Rytal Prima, răspunse Karrde. Am asolizat în urmă cu două ore.

  Shada se încruntă.

  — Şi ieşi abia acum? Parcă ne grăbeam.

  — Ne grăbim, spuse Karrde. Însă a trebuit să facem pe gazdele pentru un mic grup de inspectori. Au petrecut mai mult de o oră mergând prin navă cu proverbiala sită deasă. Căutând cu ostentivitate dovezi de contrabandă.

  — Sper că i-ai urmărit cu atenţie.

  — Cu foarte mare atenţie, o asigură Karrde. Oricum, au plecat acum, iar Pormfil şi Odonnl fac pregătirile pentru a repara nava. Între timp, comandantul militar al Republicii Kathol ar vrea să vorbească ceva cu noi.

  — Fără îndoială, despre atacatorii noştri.

  — Fără îndoială, aprobă Karrde. Poate mai ales despre cum am reuşit să-i înfrângem cu pierderi atât de mici.

  Shada ridică din sprâncene.

  — Pierderi atât de mici fiind un termen relativ, desigur.

  Karrde se strâmbă.

  — Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, Shada…

  — Lasă, i-o tăie Shada. Scuzele o făceau întotdeauna să se simtă prost, chiar şi când erau sincere. Mai ales când erau sincere.

  — A fost ideea mea, îţi aduci aminte? Deci, care-i planul?

  — Ar trebui să mă întâlnesc cu un anume general Jutka la o cafenea chiar de lângă astroport, îi spuse Karrde. Aici se vorbeşte în mare parte bazica, dar există şi un grup mare de colonişti ithorieni, aşa că m-am gândit să îl luăm şi pe 3PO cu noi în caz că avem probleme de traducere.

  — Ciudat loc pentru o întâlnire oficială, comentă Shada. Se pare că nu s-au hotărât dacă vor să se asocieze cu noi sau nu.

  — Aş spune că ai nimerit direct la ţintă, aprobă Karrde, privind-o gânditor, înţelegerea pe care o ai asupra politicii este destul de bună, mai ales pentru o simplă gardă de corp.

  — N-am susţinut niciodată că aş fi simplă, replică Shada, legănându-şi picioarele peste marginea patului. Lasă-mă cinci minute să mă schimb şi pe urmă mergem să-l vedem pe general.

  Zece minute mai târziu, cei trei mergeau pe strada aglomerată care trecea pe lângă astroport. Karrde şi Shada păşeau unul lângă altul, iar droidul de protocol auriu îşi târa cu nervozitate picioarele în urma lor.

  — Localnicii par curioşi, comentă Shada cu o voce joasă.

  Karrde dădu din cap. Deja remarcase privirile aruncate pe ascuns de către trecătorii ithorieni şi cât de iscoditor se uitau la ei unii dintre oameni.

  — Mara a spus că sunt un popor precaut, dar nu lipsit de prietenie.

  — Asta-i bine de ştiut, zise Shada. Fireşte, raportul este din urmă cu şase ani. Interesantă îmbrăcăminte poartă… hainele alea lucitoare cu toate smocurile alea de blană lăsate pe ele?

  — Este blană de crosh, o recunoscu Karrde. Un animal local de pe una dintre lumile din Republica Kathol. Este confortabilă şi durabilă, iar acele părţi îmblănite pot fi lăsate fie la întâmplare, fie într-o varietate de modele. Mara mi-a spus că hainele din blană de crosh tocmai deveneau la modă atunci când ea şi Calrissian au fost aici; văd că de atunci a devenit un adevărat stil.

  — Probabil pentru că este un mijloc de a recunoaşte străinii pe loc, spuse Shada, apucând o parte a materialului din care era făcută salopeta ei.

  — În mod clar e un grăunte de adevăr aici, aprobă Karrde. Această porţiune a galaxiei a fost, în cea mai mare parte, lăsată în pace de străini, dar au avut câteva confruntări cu Imperiul şi au existat câteva încercări din partea Noii Republici de a o aduce în rând cu gândirea politică actuală.

  — Un scop de care localnicii nu sunt interesaţi?

  — Nu chiar, zise Karrde, privind înjur la steagurile comerciale şterse care fluturau în adierea vântului. Câteva dintre ele erau în bazică, dar majoritatea era inscripţionată cu gliptoglife ithoriene ori cu un alfabet format din linii şi puncte pe care nu îl cunoştea deloc.

  — 3PO, căutăm un loc care se cheamă „Ithor Loman”, spuse el şi îl trase pe droid alături de ei. Îl vezi pe undeva?

  — Da, căpitane Karrde, este chiar acolo, spuse 3PO ridicând o mână pentru a arăta către o firmă scrisă în ithoriană.

  — Îmi aminteşte de localul lui Bombaasa de pe Pembric, mârâi Shada. Ştii, Karrde, ai putea să te gândeşti ca, din când în când, să mai adaugi câţiva oameni la grupurile astea de sondare ale tale.

  — Nu ţi s-ar părea o jignire la adresa abilităţilor tale de luptă?

  — Cred că mi-am demonstrat adecvat abilităţile mele de luptă, replică Shada. Ideea este că dacă scoţi destui oameni pe teren poţi uneori să împiedici lupta să înceapă.

  Karrde dădu din cap, ascunzându-şi un zâmbet.

  — Voi ţine minte asta. După tine.

  Având în vedere ora devreme a dimineţii, cafeneaua părea neobişnuit de populată, cu ithorieni şi oameni în jachetele lor din blană de crosh plus una sau două persoane care erau în mod clar străini ca şi ei.

  — Ai idee care este generalul Jutka? murmură Shada.

  — Cred că se uită el după noi, spuse Karrde. Dacă nu…

  Se întrerupse când un bărbat zvelt, scund, cu părul scurt şi cu o haină din blană de crosh modernă se ridică de la o masă din apropiere şi veni spre ei.

  — Ah… vizitatori, zise el vesel, cu ochii scânteind de interes sau de bună dispoziţie în timp ce îi măsura din priviri pe fiecare dintre ei.

  — Trebuie că aţi venit să îl vedeţi pe generalul Jutka.

  — Da, aşa este, spuse Karrde. Şi tu?

  — Entoo Needaan E-elz, la dispoziţia dumneavoastră, zise el făcând o scurtă plecăciune. Spuneţi-mi Entoo Nee.

  — Interesant nume, zise Karrde privindu-l cu atenţie. Partea cu Entoo sună ca un indicativ de droid.

  — Destul de ciudat, uneori oamenii chiar mă confundă cu un droid, spuse Entoo Nee, ochii scăpărându-i şi mai tare. Nu înţeleg de ce. Dacă doriţi să mă urmaţi, vă voi conduce la masa generalului.

  Ţopăi printre mese fără să mai aştepte un răspuns, într-un pas la fel de vioi ca şi vorba lui.

  — Ce omuleţ ciudat, comentă 3PO în timp ce îl urmau. Totuşi, pare inofensiv.

  — Niciodată să n-ai încredere în aparenţe, îl avertiză Shada. Părerea mea este că nu se potriveşte deloc aici.

  — O să stăm cu ochii pe el, îi zise Karrde. Acela trebuie să fie Jutka.

  Entoo Nee se oprise lângă o masă din fund unde un singur om solid şedea cu spatele la perete, cu un singur pahar în faţă. Deşi purta acum deja familiara jachetă din blană de crosh, lui Karrde i se părea că se simţea cam inconfortabil în ea.

  — Da, ăsta e un militar, spuse Shada, ca un ecou al gândurilor lui Karrde în timp ce Entoo Nee vorbi scurt cu celălalt.

  — Îţi dai seama după cât de stânjenit se simte fără uniformă.

  Entoo Nee păşii în lături când ceilalţi apărură, făcându-le vesel semn către bărbatul masiv.

  — Domnule general Jutka, permiteţi-mi să vi-i prezint pe vizitatorii noştri, zise el, părând dintr-odată cam plouat. Îmi pare rău… nu v-am reţinut numele.

  — Nu le-am spus, zise Karrde. Îmi poţi spune căpitane. Ei sunt prietena mea Shada şi droidul nostru traducător, C-3PO.

  Generalul mormăi ceva într-o limbă necunoscută.

  — Spune că nu se aştepta la o întreagă paradă de operetă, traduse 3PO îndatoritor. De fapt…

  — Destul! se răsti Jutka. Droidul tău să-şi ţină gura, că altfel i-o închid eu!

  — Oh, vai, suspină 3PO, făcând iute un pas în spate. Îmi cer iertare, domnule general Jutka…

  — Am spus să-şi ţină gura, îl întrerupse Jutka. Nu vreau să mai repet. Acum staţi jos.

  — Desigur, zise Karrde, lăsându-se într-un scaun de lângă general şi uitându-se la 3PO.

  Entoo Nee venise lângă droid şi îl calma vorbindu-i încet.

  — Eu am greşit, domnule general. Credeam că am venit aici pentru o discuţie, nu pentru o serie de ameninţări.

  — Îmi cer iertare dacă aţi rămas cu această impresie, spuse Jutka întunecat, privind ameninţător la Shada.

  Ea îi ignorase invitaţia de a lua loc, trecând, în schimb, în cealaltă parte a mesei, astfel încât stătea practic în faţa lui, iar pentru o clipă Karrde crezu că generalul avea să-i dea ordin direct să se aşeze.

  — Ideea este că tu faci probleme, zise el. Iar cei care fac probleme nu sunt bine primiţi în lumea mea.

  — Înţeleg, spuse Karrde. Deci în Republica Kathol a fi atacat de piraţi este un semn că faci probleme?

  Jutka îşi miji ochii.

  — Nu mă forţa, îl avertiză el. Ştiu pentru cine zbori… identificarea navei tale o arată foarte clar. Ultimul lucru pe care îl vreau este să nimeresc la mijloc într-un război între Bombaasa şi Rei'Kas.

  — Rei'Kas? repetă Shada, pe un ton ca al cuiva care tocmai a făcut o legătură. Rodianul?

  — Da, zise Jutka încruntându-se la ea. Adică nu?

  — Nu, nu ştiam cine sunt prietenii noştri, confirmă Karrde. Mii de mulţumiri. Îl ştii pe acest Rei'Kas, Shada?

  — Doar după renume, îi spuse Shada. A fost şef de trupă de atac pentru Cooperativa Stăpânilor de Sclavi Karazak. Unul destul de bun, se pare. De asemenea, era dur, violent şi rău, scotea din sărite cam pe oricine lucra cu el.

  Karrde dădu din cap, simţind cum gura i se usca niţel. Un stăpân de sclavi rău, acum în teritoriul lui Car'das. Câţi alţi răufăcători, se întreba el, se mai nimeriseră în acest colţ de galaxie?

  — Interesant.

  — La fel de interesant ca şi faptul că domnul general îi ştia numele, pe când nici măcar Bombaasa nu a reuşit să îl afle, adăugă Shada. Sunteţi bun prieten cu el, domnule general?

  — Treaba mea este să apăr Republica Kathol, zise Jutka, vocea lui tremurând cu o uşoară ameninţare. Nu am această responsabilitate faţă de străinii care vin aici nechemaţi şi care se bagă în probleme care nu-i privesc.

  Cu coada ochiului, Karrde o văzu pe Shada cum îşi mişcă milimetric capul, cercetând iute partea principală a cafenelei.

  — Mă ameninţi, domnule general? întrebă el cu blândeţe.

  — Îţi dădeam un avertisment, spuse Jutka tăios. L-ai lovit pe Rei'Kas şi el nu acceptă cu uşurinţă aşa ceva. Ţi-a însemnat nava şi, câtă vreme te afli pe teritoriul său, se va ţine după tine.

  — Dorim din toată inima să părăsim acest teritoriu, îl asigură Karrde. După ce îmi termin treaba, fireşte.

  — Fă cum vrei, spuse Jutka, mârâind când îşi ridică greutatea din scaun. Dar te-am avertizat cinstit. Să nu uiţi asta.

  — Nu o să uit, zise Karrde. Vă mulţumesc pentru timpul acordat.

  Jutka aruncă o privire ameninţătoare şi traversă cafeneaua. Deschizând brutal uşa, ieşi fără să se uite în urmă.

  — Şi aici a ales Car'das să se retragă, da? spuse Shada, aşezându-se în scaunul pe care Jutka tocmai îl eliberase. Minunat.

  — Vorbeşte mai încet, o dojeni Karrde, uitându-se în jur. Nimeni nu părea să dea o atenţie deosebită acestui colţ al încăperi, însă aparenţele nu înseamnă nimic.

  — Şi mă îndoiesc că retragerea a făcut vreodată parte din planurile lui.

  Shada îi oferi o privire cercetătoare.

  — Crezi că Rei'Kas lucrează pentru el?

  Karrde dădu sobru din cap.

  — Aş spune că este total posibil.

  Îi urmări mişcarea ochilor şi îşi ridică privirea în timp ce Entoo Nee îşi trăgea un scaun şi se aşeza la masa lor.

  — Aţi avut o conversaţie plăcută cu generalul? întrebă el voios. Asta-i bine. Foarte bine.

  Se aplecă mai aproape de masă.

  — Am vorbit cu droidul vostru, zise scăzând tonul, conspirativ. Spune că vă aflaţi în căutarea legendarei lumi pierdute Exocron.

  Karrde se uită la 3PO.

  — 3PO?

  — Îmi cer iertare, domnule, zise droidul cu o voce nefericită. Nu am vrut să dezvălui nimic. M-a întrebat dacă suntem în căutarea Exocronului, iar eu am confirmat fără să gândesc.

  — Vă rog să nu daţi vina pe droid, spuse Entoo Nee. Scopul vostru nu este un secret. Cel puţin nu pentru mine. Îl căutaţi pe Jorj Car'das, nu?

  Shada îi aruncă lui Karrde o privire peste masă.

  — 3PO, de ce nu te duci tu la bar să ne iei două pahare de bere locală? sugeră ea. În drumul tău, ascultă şi vezi dacă auzi pe cineva vorbind rodiană.

  — Da, stăpână Shada, zise droidul, părând uşurat că i se oferea şansa să scape. Imediat.

  Plecă.

  — Foarte inteligent, spuse Entoo Nee, rânjind către Shada. Crezi că observatorii pe care i-ar fi trimis Rei'Kas în mulţime vor vorbi între ei în rodiană, ha? Într-adevăr, foarte inteligent.

  — Mulţumesc, zise Shada, fixându-l cu o privire aproape ameninţătoare. Ne povesteai despre Jorj Car'das.

  — Da. Entoo Nee se trase şi mai aproape de masă. Aveţi dreptate să îl căutaţi pe Car'das pe Exocron. Acolo se află. Ridică un deget în semn de avertizare. Însă Exocron nu este uşor de găsit. Cei mai mulţi oameni din Republica Kathol nu au auzit în viaţa lor de el. Majoritatea celor care au auzit crede că este o legendă.

  — Aşa am auzit şi eu, spuse Karrde luptându-se cu un sentiment brusc de groază. Cum de ştia Entoo Nee pentru ce era aici? Doar dacă nu lucra pentru Car'das, fireşte?

  — Spune-mi de ce este atât de greu de găsit?

  Entoo Nee zâmbii şi mai larg.

  — Nu trebuie să-ţi spun eu asta. Ah, dar poate prietena ta nu ştie, adăugă el, îndreptându-şi rânjetul spre Shada. Vezi tu, sunt toate mini-nebuloasele şi emanaţiile de gaze de la Fisura Kathol. Toate astea reflectă lumina, iar radiaţiile bruiază senzorii şi comunicaţiile… devine îngrozitor de greu să mai găseşti ceva. A căuta prin toată zona ar dura zeci de ani.

  — Şi bănuiesc că tu ne poţi scăpa de toate necazurile? întrebă Shada.

  — Chiar pot, spuse el. Vă pot duce pe Exocron. Chiar la Car'das, dacă vreţi.

  Se uită iar la Karrde.

  — Însă doar dacă doreşte căpitanul Karrde.

  Cu un efort puternic, Karrde îşi păstră expresia calmă. Deci micuţul îi ştia şi numele.

  — Şi cât ne-ar costa această îndrumare?

  — Nimic, zise Entoo Nee. Dar nici nu există „noi”. Vom fi doar tu şi cu mine.

  — Pardon? spuse Shada ridicând un deget. Doar tu şi el? Cum rămâne cu restul?

  — Va trebui să aşteptaţi aici, îi zise Entoo Nee. Nu se poate altfel, mă tem că… nava mea nu poate duce decât două persoane.

  — Dar de ce să nu mergi cu noi şi să ne ghidezi nava? întrebă Karrde.

  — Oh, nu, zise Entoo Nee părând şocat. N-aş putea face aşa ceva.

  — De ce? întrebă Shada? Pentru că nu vrea Car' das să ne primească pe toţi?

  Entoo Nee clipi.

  — Am spus vreodată că vrea Car'das să primească pe vreunul dintre voi? Nu am spus aşa ceva.

  Ceea ce nu era acelaşi lucru cu a zice că nu îi ceruse Car'das să facă propunerea.

  — Dacă accept, spuse Karrde încet, când va trebui să plecăm?

  — Stai o clipă, interveni Shada înainte ca Entoo Nee să poată răspunde. Cum adică, dacă accepţi? Nu vrei să pleci singur cu el.

  Karrde se strâmbă. Nu, era foarte sigur că nu voia. Dar, cândva, avea să fie nevoit să îl înfrunte pe Car'das. Şi dacă aceasta era cea mai bună cale de a-şi apăra oamenii în timp ce o făcea…

  — Să îţi explic altfel, zise Shada uitându-se ameninţător la Entoo Nee. Eu sunt garda lui de corp şi nu îl las să plece singur. Nici cu tine, nici cu altcineva. Clar?

  Entoo Nee îşi ridică mâinile cu palmele desfăcute.

  — Dar…

  Se întrerupse când 3PO reapăru şi puse pe masă două halbe grele cu lichid închis la culoare.

  — Mulţumesc Creatorului, spuse el pe nerăsuflate. Clientela acestui local este cea mai neplăcută…

  — Lasă culoarea locală, i-o tăie Shada. Ai auzit ceva în rodiană?

  — De fapt, da, zise droidul, întorcându-se şi arătând către o masă din partea opusă, de lângă bar. Trei bărbaţi umani de la masa aceea… da; cei care acum se ridică.

  — Ah… oh, mormăi Shada, aruncându-i o privire lui Entoo Nee. Haide… trebuie să plecăm.

  — Nu vă obosiţi, spuse încet o voce răutăcioasă din spatele lui Karrde.

  Uşurel, se întoarse. La două mese distanţă, trei bărbaţi şedeau cu faţa spre ei.

  Şi toţi trei aveau pistoalele scoase.

  — Oh, vai, suspină abia auzit droidul. Suntem distruşi.

  Karrde se uită în jur. În spatele Shadei, cei trei bandiţi pe care 3PO tocmai îi identificase se apropiau de ei printre mese, având şi ei pistoale în mâini acum. În restul cafenelei, băutorii şi clienţii obişnuiţi fie se holbau uimiţi ori cuprinşi de o nerăbdare morbidă, fie încercau să se retragă pe nevăzute înainte de a începe să se tragă.

  — Presupun că ar fi o pierdere de energie să vă spun că v-aţi luat de cine nu trebuie, zise el întorcându-se spre bărbaţii din spatele său.

  — Nu, dă-i drumul, spuse sarcastic purtătorul de cuvânt al bandiţilor, în timp ce trei dintre ei se ridicară şi se desfăşurară în evantai pentru a-şi supraveghea ţintele.

  — Întotdeauna îmi face plăcere o porţie bună de râs dimineaţa. Mâinile pe masă, vă rog. Deci… am înţeles bine numele? Talon Karrde?

  — Da, aşa este, rosti Entoo Nee voios înainte ca Talon să poate răspunde. Iar ei sunt Shada şi droidul lor de protocol C-3PO.

  Purtătorul de cuvânt îl străpunse cu privirea pe micuţ.

  — Eşti cu ei?

  Entoo Nee căscă ochii inocent.

  — Eu? Nu chiar, domnule…

  — Atunci dispari de aici.

  Entoo Nee clipi, le aruncă repede o privire Shadei şi lui Karrde şi se ridică de pe scaun.

  — Căpitane Karrde, vă rog să mă anunţaţi dacă vă răzgândiţi.

  Îi zâmbii scurt lui Karrde şi purtătorului de cuvânt apoi se îndreptă ţopăind către uşă. Purtătorul de cuvânt îl urmări, încruntându-se; şi când micuţul deschise uşa, se întoarse către Karrde.

  — Despre ce să te răzgândeşti? întrebă el în timp ce bufnitura uşii care se închidea răsuna prin încăpere.

  — Tocmai îmi făcuse o ofertă interesantă, zise Karrde, ridicându-şi braţele cu încetineală evidentă şi încrucişându-le pe piept. Bandiţii, fiind concentraţi asupra lui şi a Shadei, nu băgaseră de seamă că cineva intrase în cafenea în aceeaşi clipă în care Entoo Nee ieşise. Dacă ar fi putut să le atragă atenţia asupra lui pentru câteva secunde în plus…

  Şi atunci, cineva din capătul celălalt al încăperii înjură uimit. Unul dintre bandiţi privi înjur…

  — Shri… Xern! Lătră el.

  Purtătorul de cuvânt se întoarse… Şi împietri, cu gura căscată de uimire.

  În tăcere, cu hotărâre, H'sishi păşea spre ei.

  Mai dură o secundă până când Xern îşi recăpătă vocea.

  — În numele Fisurii, ce-i asta? suspină el.

  — Este o togoriană, îl informă Karrde, aruncându-i Shadei o privire pe ascuns. Ochii ei se mişcau repede între bandiţii brusc neatenţi, în mod clar măsurând distanţe şi evaluând posibilităţi. Asta ar fi putut aduce necazuri.

  — Oh, şi e cu mine, adăugă el.

  H'sishi încă se apropia de semicercul de bandiţi, cu gura deschisă destul cât să i se vadă colţii.

  — Spune-i să se oprească, se răsti Xern, vocea atingându-i un ton mai înalt când smuci pistolul pentru a-l îndrepta spre togoriană.

  — M-ai auzit? Spune-i să se oprească sau trag.

  — Nu te-aş sfătui să tragi într-un togorian, îl dojeni Karrde cu blândeţe. Nu o să reuşeşti decât să îl înfurii.

  Xern îi aruncă o privire neîncrezătoare…

  Şi, în acea clipă, Shada acţionă.

  Mâna ei stângă, aşezată lejer lângă halbă, o înşfacă şi, cu o mişcare scurtă din antebraţ, îi aruncă conţinutul peste masă drept în faţa lui Xern. Acesta urlă, ridicându-şi mâna, prea târziu, pentru a încerca să se ferească de valul de lichid. O zvâcnitură în direcţia opusă, şi Shada aruncă halba cu o forţă zdrobitoare în gâtul unuia dintre ceilalţi bandiţi. Începu să sară, scâncind înfundat când Karrde îl apucă de braţ şi îl ţinu cu putere pe scaun. Se auziră trosnetul focurilor de laser şi sunetele trupurilor care cădeau pe podea…

  — Lasă arma, Xern, spuse Karrde încet. Chiar şi pentru el, vocea i se păru o tulburare surprinzătoare a liniştii încordate care se aşternuse peste cafenea.

  — Foarte încet, foarte atent.

  Xern îşi şterse ochii pentru ultima dată cu mâneca, clipi, îi deschise… şi, pentru a doua oară în ultima jumătate de minut, păru să rămână mut de uimire şi de neîncredere, când văzu scena din jurul său. Nu-i venea să creadă că Shada şi Karrde stăteau la masă neatinşi; nu-i venea să creadă că trupurile încovrigate ale oamenilor săi zăceau pe podea în jurul lui, mici norişori de fum otrăvit ridicându-se din găurile de laser care brăzdau trupurile lor.

  Şi nu-i venea să creadă că cei patru bărbaţi îmbrăcaţi în blană de crosh răspândiţi pe la diferite mese din cafenea aveau pistoalele aţintite spre el.

  — Pistolul, Xern, ceru iar Karrde în vreme ce banditul continua să stea cu gura căscată, iar picături din băutura Shadei i se scurgeau ritmic pe bărbie.

  Shada se mişcă, dar înainte să se poată ridica, H'sishi deja ajunsese lângă Xern şi apucase ţeava pistolului cu o mână masivă. El tresări, ca şi cum abia atunci ar fi văzut-o pe togoriană pentru prima dată, iar ea suci arma pentru a o aţinti, inofensiv, spre tavan. Ridică şi cealaltă mână, îşi înfipse delicat o gheară în spatele încheieturii şi, de data aceasta, el îi dădu în cele din urmă drumul.

  — Bravo tuturor, zise Karrde ridicându-se în picioare în timp ce H'sishi se retrăgea, având acum pistolul în mână. Dankin?

  — Aici sunt, se auzi o voce familiară dinspre o faţă deosebit de nefamiliară când celălalt se ridică de la masa lui.

  — Du-te şi dă-i ceva barmanului pentru deranj, îi ceru Karrde. Este ceva tradiţional în astfel de cazuri, adăugă el către Xern, în timp ce Dankin se îndrepta către bar, căutându-se în buzunar.

  — Griv, stai lângă uşă; Chal, Balig, mergeţi şi asiguraţi drumul spre navă.

  — Bine.

  Ceilalţi trei se îndreptară spre uşă.

  — Eşti drăguţ, rosti Xern cu răutate. Foarte drăguţ. Dar dacă aşa crezi că o să scapi de ciocanul lui Rei'Kas, eşti nebun.

  — Dacă aş fi în locul tău, mi-aş face mai multe griji pentru ce o să-mi facă Rei'Kas pentru că mi-am pierdut gaşca în felul ăsta, replică Talon. De asemenea, mi-aş face griji pentru cum să scap de aici înainte ca H'sishi să decidă că eşti prea periculos să pleci în viaţă.

  — Oh, o să plec, zise Xern ameninţător. Dar o să ne mai vedem, Karrde. Chiar înainte să mori. Cu o ultimă privire urâtă, se întoarse şi ieşi tropăind din cafenea.

  — Ei, spuse Karrde, întorcându-se spre Shada şi întinzându-i o mână.

  Ea nu se mişcă.

  — Deci ai avut tot timpul întăririle pe poziţii, zise ea, uitându-se la el.

  Pe faţa şi în glasul ei se citea în mod clar ceva tulburător.

  — Parcă spuneai că nu ai lua-o ca pe o insultă, îi aminti Karrde cu grijă.

  — Sunt deghizaţi, zise ea.

  Încet, Karrde îşi coborî mâna pe lângă corp.

  — Cu toţii au fost văzuţi de inspectorii locali care au cercetat nava mai devreme, explică el. Am presupus că unii dintre ei erau iscoade ale piraţilor şi că ar fi putut să-i recunoască.

  — Şi îmbrăcămintea din blană de crosh?

  — Mara a cumpărat-o când a fost ultima dată aici, spuse Karrde, începând să simtă broboanele de sudoare care îi apăreau pe frunte.

  Shada se ridică în picioare.

  — Şi nu te-ai gândit, zise ea încet, că ai putea să ai atâta încredere în mine, încât să mă informezi.

  Pentru o clipă, Karrde nu reuşi să-şi recapete vocea. Durerea profundă din glasul Shadei era atât de neaşteptată.

  — Nu, nu-i asta, spuse el. Nu am…

  Dar era prea târziu. Deja îi întorsese spatele şi se îndrepta spre uşa păzită de Griv.

  — S-au încheiat reparaţiile? întrebă ea.

  Griv îi aruncă iute o privire Lui Karrde peste umărul ei.

  — Mai e puţin, zise el precaut.

  — Bine, spuse ea, trecând pe lângă el şi deschizând uşa.

  — Pare sigur, anunţă ea. Să ne întoarcem la navă.

  Griv se uită iar, întrebător, la Karrde.

  — Da, murmură el îndreptându-se către uşă.

  Drumul de întoarcere la Sălbaticul Karrde fu foarte tăcut.

  Shada îşi scosese salopeta şi tocmai îşi pusese halatul când cineva sună la uşa cabinei.

  — Cine e? întrebă ea.

  — Sunt Karrde, se auzi înfundată vocea celuilalt prin panou. Pot să intru?

  Shada oftă, înfăşurându-şi bine halatul în jurul ei şi înnodând cordonul.

  Nu dorea să îl vadă în mod special, mai ales acum. Dar se angajase în această călătorie şi nu avea cum să îl evite pur şi simplu pe căpitan şi să îşi mai şi îndeplinească angajamentul.

  În plus, mâhnirea provocată de felul în care el îi trădase cu nepăsare încrederea aproape trecuse.

  — Intră, strigă ea, apăsând pe butonul de deschidere.

  Uşa se deschise, iar Karrde păşii înăuntru.

  — Tocmai am făcut saltul la viteza luminică, îi spuse el, observând şi ignorând vestimentaţia ei dintr-o singură privire. Odonnl estimează că mai avem şapte zile până la Exocron.

  — Bine, zise ea energic. Până atunci ar trebui să revin la capacitatea completă de luptă. Că veni vorba, iartă-mă, dar tocmai mă duceam la bactacuvă.

  — Asta mai poate aştepta, spuse Karrde politicos, dar ferm, făcându-i semn să se aşeze pe un scaun. Aş vrea să vorbesc cu tine.

  Ea se gândi să îl refuze. Era încă angajata lui pentru această călătorie.

  — Despre ce? zise ea luând loc şi întrebându-se dacă el chiar era atât de insensibil, încât să încerce să născocească, aşa de târziu, vreo scuză jalnică pentru chestia de la cafenea.

  Dar el o surprinse.

  — Jorj Car'das, fireşte, spuse el, trăgându-şi un scaun în faţa ei şi aşezându-se. Este timpul să auzi toată povestea.

  — Zău, zise ea, păstrându-şi o voce neutră. Îi promisese că îi va povesti aceste lucruri pe drumul spre sistemul Exocron; care, din câte spunea el, era încă la o săptămână distanţă. Oare acesta era felul lui de a-şi răscumpăra nechibzuinţa de mai devreme?

  Nu că ar fi contat. Prea puţin, prea târziu; dar, cel puţin, va scoate nişte informaţii folositoare din asta.

  — Dă-i drumul, zise ea.

  Karrde privi în gol, ca şi cum s-ar fi uitat la un punct din timpul sau spaţiul din depărtare.

  — Povestea lui Jorjk Car'das începe cam în urmă cu şaizeci de ani, spuse el. În epoca Războaielor Clonelor şi a haosului pe care aceasta a adus-o în galaxie. În timpul acestui conflict, şi după aceea, a existat o mare nevoie de contrabandă cu bunuri comune, dar şi cu cele ilegale. Aşa că, în grabă şi cam la întâmplare, numeroase organizaţii au fost alcătuite.

  — Asta a fost când hutt-ii chiar au dat lovitura, nu? întrebă Shada, interesul trezindu-i-se în ciuda împotrivirii ei. Ştia foarte puţine despre această perioadă şi voise întotdeauna să afle mai multe.

  — Mulţi dintre ei, da, răspunse Karrde. Car'das era unul dintre cei care s-au aruncat în afacere şi, fie prin iscusinţă, fie doar prin noroc chior, a ajuns să aibă una dintre cele mai bune organizaţii. Nu dintre cele mai mari, dar clar una dintre cele mai bune.

  — Operau cam de cincisprezece ani când, din întâmplare, a fost prins la mijloc într-o mare bătălie dintre nişte Jedi ai întunericului bpfasshi şi… bine, cam tot restul lumii din acel sector. Din câte a povestit Car'das mai târziu, unul dintre Jedi întunericului a pus stăpânire pe nava lui personală şi l-a forţat să decoleze.

  Shada se înfioră. Despre asta chiar ştia câte ceva; un grup de Mistryl fusese implicat în acest conflict de partea celor care se apărau. Unele dintre poveştile pe care le auzise în copilărie de la supravieţuitoare îi provocaseră coşmaruri.

  — Sunt uimită că s-a întors şi că a mai fost în stare să mai povestească ceva, zise ea.

  — La fel au fost şi toţi ceilalţi, spuse Karrde. De fapt, ceilalţi patru membri ai echipajului său nu s-au mai întors. Însă Car'das a reuşit. A apărut brusc două luni mai târziu, a revenit la conducerea organizaţiei lui şi, după toate aparenţele, viaţa şi-a intrat în normal.

  — Dar aparenţele erau înşelătoare?

  — Foarte înşelătoare, aprobă Karrde sobru. A devenit repede evident pentru apropiaţii lui că i se întâmplase ceva grav în acele două luni. Încă mai avea unul dintre cele mai bune grupuri de contrabandişti, dar, dintr-odată, a început să depună eforturi să îl facă să fie şi unul dintre cele mai mari. Intra sistematic în teritoriile grupurilor mai mici şi fie le cumpăra, fie le absorbea ori le distrugea, preluându-le rutele şi clienţii. Spre deosebire de hutt-i şi de alte grupuri, căuta acoperire totală prin forţă brută, în locul unui control concentrat, întinzându-şi peste tot o reţea subţire în loc să încerce să domine vreun sistem sau sector anume, în câţiva ani, era deja pe cale de a avea ceva ce, într-o zi, ar fi putut rivaliza chiar şi cu organizaţia lui Jabba.

  — N-a încercat nimeni să-l oprească? întrebă Shada. Nu mi-i pot imagina pe hutt-i stând de-o parte şi lăsându-l să-i înfrângă chiar aşa.

  — Draga mea Shada, toţi au încercat să-l oprească, spuse Karrde întunecat. Însă era aproape de neoprit. Undeva, cumva, îşi descoperise o abilitate de a ghici cu precizie ce plănuiau oponenţii împotriva lui şi era adesea în stare să le respingă atacurile chiar înainte ca acestea să înceapă.

  Shada îşi aminti de zecile de misiuni pe care le îndeplinise pentru Mistryl şi de orele de cercetare chinuitoare pe care fusese nevoită se le petreacă pentru a afla puterile şi slăbiciunile, armele şi strategiile, aliaţii şi duşmanii adversarilor ei.

  — Un talent util, murmură ea.

  — Foarte util, aprobă Karrde. Dar chiar în timp ce organizaţia lui creştea, Car'das însuşi a început să se schimbe. A devenit… nu ştiu. Cu toane, predispus la explozii de furie înspăimântătoare din cauza unor lucruri mărunte de care nici nu ar fi trebuit să îi pese sau la a cugeta ore întregi de unul singur privind hărţi ale Imperiului. Şi mai semnificativ, poate, după ani de tinereţe viguroasă, părea să îmbătrânească rapid. Mult mai repede decât ar fi părut normal sau posibil.

  — Şi atunci, într-o zi, s-a suit în nava lui personală, a decolat… Şi a dispărut.

  Shada se încruntă.

  — A dispărut. Adică… a dispărut?

  — Vreau să spun că nu a mai fost zărit în galaxia cunoscută, zise Karrde. Nu s-a mai apropiat de niciunul dintre oamenii lui; nu a mai contactat pe niciunul dintre locotenenţii lui; şi, dacă a mai fost văzut vreodată de vreunul dintre duşmanii săi, aceştia nu au mărturisit.

  — Când s-a întâmplat asta? întrebă Shada.

  — Acum douăzeci de ani, spuse Karrde. L-a început nu au existat prea multe îngrijorări – mai plecase uneori în călătorii secrete. Dar după ce trecuseră trei luni şi el tot nu ieşise la iveală, locotenenţii lui au început să discute despre ce ar fi trebuit să facă dacă nu apărea.

  — Lasă-mă să ghicesc, zise Shada. Au vrut să supună la vot şi să vadă cine va prelua organizaţia.

  — Nu cred că votarea a fost procedura la care se gândea vreunul dintre ei, spuse Karrde cu tristeţe. De fapt, ameninţarea violenţei era atât de puternică, încât s-a propus ca organizaţia să fie pur şi simplu împărţită şi fiecare dintre noi să ia câte o bucată.

  — Problema fiind cum să faci împărţeala pentru a mulţumi pe toată lumea, zise Shada, observând cu interes cuvântul trădător. Era pentru prima dată în povestirea lui când Karrde folosise cuvântul „noi”.

  — Aşa că tot aţi ajuns la o luptă pentru putere.

  Karrde strânse scurt din buze.

  — Nu chiar. Am bănuit ce s-ar fi întâmplat într-o astfel de luptă şi nu eram pe deplin convins că nu se va întoarce Car'das. Aşa că… am preluat conducerea.

  Shada îşi ridică uşor sprâncenele.

  — Pur şi simplu?

  El ridică din umeri stingherit.

  — Mai mult sau mai puţin. A fost nevoie de planificare şi de sincronizare, fireşte, şi de o doză serioasă de noroc, deşi nu cred că mi-am dat seama de cât de mare a fost decât atunci când am privit totul după ce au trecut câţiva ani. Însă da, în mare, pur şi simplu. I-am neutralizat pe ceilalţi locotenenţi şi i-am dat afară, după care am anunţat restul organizaţiei că, din acel moment, ne vom ocupa de afaceri ca de obicei.

  — Pariez că asta te-a făcut să fii foarte îndrăgit, spuse Shada. Dar nu văd unde este problema, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Car'das. A plecat şi nu s-a mai întors, corect?

  — Problema, zise Karrde anevoie, este că nu sunt sigur de asta.

  Shada îşi miji ochii.

  — Oh?

  — Am preluat organizaţia într-o singură noapte, zise Karrde. Dar asta nu înseamnă că, după aceea, nu au existat încercări ale locotenenţilor excluşi şi ale oamenilor lor de a mă îndepărta şi de a prelua ei conducerea. Au fost opt atentate, chiar, de la două care au avut loc imediat şi încercări ratate, până la un plan complicat după trei ani, care, probabil, le-a luat conspiratorilor tot acest timp să îl pună la cale.

  — Evident, toate au eşuat.

  Karrde aprobă cu o mişcare din cap.

  — Problema este că şefii a patru dintre aceste comploturi au susţinut în timpul interogatoriilor că în spatele lor s-a aflat Car'das.

  Shada pufni încet.

  — Perdele de fum, spuse ea cu dispreţ, gonind ideea cu o mişcare din mână. Au încercat doar să te sperie să cazi la înţelegere cu ei.

  — Aceasta a fost concluzia mea atunci, zise Karrde. Însă, desigur, nu aveam cum să fiu sigur. Încă nu am cum, la drept vorbind.

  — Cred că nu. Shada îi studie faţa. Şi ce s-a întâmplat în urmă cu şase ani de te-a făcut să-i trimiţi pe Jade şi pe Calrissian să îl caute aici?

  — A început mai înainte, spuse Karrde. Cu zece ani în urmă, de fapt, chiar după ce Marele Amiral Thrawn a murit. Îi zvâcni buza. Sau poate după ce doar şi-a înscenat moartea. Eram pe Coruscant, ajutând Alianţa Contrabandiştilor şi s-a întâmplat că Lando Calrissian mi-a arătat ceva ce Luke Skywalker găsise îngropat pe o planetă numită Dagobah.

  Shada căută în memorie.

  — Nu cred că am auzit vreodată de locul ăsta.

  — Nici nu ai de ce să fi auzit, zise Karrde. Nu există absolut nimic acolo – nici oraşe, nici tehnologie, nici colonii. Ce o fi căutat Skywalker în mlaştini, nu ştiu, dar era evident că aparatele electronice rătăcite nu îşi aveau locul acolo, acesta fiind, probabil, motivul pentru care l-a şi luat. Oricum, după însemnele de pe el mi-am dat seama că era radiobaliza de apelare a navei personale a lui Car'das.

  — Zău, spuse Shada încruntându-se. O radiobaliză de apelare era modul de control pentru o navă cu comandă secundară completă, una care putea funcţiona prin teleghidare de fiecare dată când proprietarul o apela. Cei din Mistryl nu foloseau niciodată nave cu comandă secundară completă, însă ea călătorise o dată cu una, alături de un client. Una peste alta, îi dădeau fiori.

  — Car'das avea o navă cu comandă secundară completă, nu?

  — Da, una de epocă, de dinainte de Războaiele Clonelor, zise Karrde. A cumpărat-o curând după ce s-a întors din acea încăierare cu Jedi întunericului. A spus că voia o navă destul de mare care să poată zbura singură, fără să aibă nevoie de echipaj.

  — Şi întâmplarea a făcut ca Skywalker să găsească radiobaliza asta de apelare zăcând în noroi pe nu ştiu ce planetă părăsită. Ce convenabil.

  — Aşa m-am gândit şi eu, zise Karrde. Însă am vorbit cu Skywalker şi se pare că descoperirea a fost complet întâmplătoare.

  — Deşi întotdeauna a fost discutabil dacă un astfel de cuvânt se poate aplica unui Jedi, interveni Shada.

  — Adevărat, recunoscu Talon. Totuşi, a fost primul indiciu pe care l-am avut într-un deceniu; şi chiar dacă era un fel de înscenare, m-am gândit că ar merita riscul de a vedea unde duce.

  — Aşa că ai trimis-o pe Jade să-i dea de urmă, spuse Shada, amintindu-şi conversaţia la care trăsese cu urechea în apartamentul familiei Solo din Turnul Orowood. Iar Calrissian a insistat să participe şi el.

  — În linii mari, zise Karrde. Au început pe Dagobah şi s-au îndreptat spre exterior, căutând prin vechile dosare ale astroporturilor după locurile în care s-ar fi putut opri pentru reparaţii sau realimentare. De asemenea, au dezgropat indicii despre el ici şi colo – unele din arhiva de pe Coruscant, unele de la diferite personaje de la Limită, altele de la Securitatea Corelliană, din toate locurile – şi au început să pună piesele cap la cap.

  — O slujbă pe viaţă, murmură Shada.

  — Nu a fost chiar aşa de rău, dar a durat câţiva ani, spuse Karrde. Mai ales pentru că amândoi tot erau chemaţi la alte treburi sau pentru a ajuta la rezolvarea cine ştie cărei crize prin care mai trecea Coruscantul. Totuşi, urma era deja atât de veche, încât una sau două luni petrecute pe undeva nu prea mai contau. S-au ocupat de asta până când au ajuns la sectorul Kathol şi la Exocron.

  — Iar aici, din câte ne dăm seama, urma se termină.

  Pentru o clipă, tăcerea domni în încăpere în vreme ce Shada se gândea la tot ce auzise.

  — Bănuiesc că nu l-au văzut niciodată pe Car'das în persoană?

  Cu un efort vizibil, Karrde păru să se depărteze de fantomele trecutului la care se holbase.

  — Au avut ordine clare să nu o facă, zise el. Trebuia să afle unde era – şi, cu o lume atât de bine ascunsă ca Exocron, să descopere şi o cale de a ajunge acolo – apoi să se întoarcă. Urma ca eu să continui din acel punct.

  — Şi asta când s-a întâmplat?

  Karrde ridică din umeri stingherit.

  — Acum câţiva ani.

  — Deci ce s-a întâmplat?

  — Să fiu sincer, mi-am pierdut curajul, recunoscu el. După ce făcusem, nu eram deloc sigur cum aveam să dau ochii cu el. Nu aveam habar ce să-i spun, nici măcar cum aş fi putut încerca să îmi cer iertare. Aşa că am tot căutat scuze pentru a amâna.

  Inspiră adânc.

  — Iar acum se pare că am întârziat.

  Shada se strâmbă.

  — Crezi că Rei'Kas lucrează pentru el?

  — Rei'Kas, poate şi Bombaasa, probabil o duzină de alte persoane de care nu am auzit, spuse Karrde cu greu. Dar, în mod clar, a început să se mişte. Doar că de data asta pare să se concentreze pe piraterie şi pe comerţul cu sclavi în locul contrabandei şi al afacerilor cu informaţii. Partea mai violentă a Limitei… şi nu văd decât un singur motiv pentru care face asta.

  — Să vină după mine. În persoană.

  Pentru o clipă, vorbele părură să rămână în aer ca o condamnare la moarte.

  — Nu cred că asta este neapărat ceea ce urmează, întrerupse Shada tăcerea, îndemnată de o dorinţă neclară de a-l contrazice.

  — De ce nu se poate ca doar să-şi formeze o forţă pentru a-şi clădi un mic imperiu aici, unde nu-l vede nimeni? Poate pentru a prelua Exocron sau chiar această mică aşa-zisă Republică Kathol?

  — Este aici de aproape douăzeci de ani, Shada, îi aminti Karrde. Dacă voia să îşi clădească un imperiu, nu crezi că ar fi făcut-o până acum?

  — Dacă voia să te elimine, nu crezi că ar fi făcut-o şi pe asta până acum? replică Shada.

  — Se poate ca deja să fi încercat.

  — Şi atunci, ce, a renunţat după primii trei ani?

  Karrde clătină din cap.

  — Nici eu nu înţeleg, acceptă el. Dar l-am cunoscut pe Car'das; şi nu este genul de persoană care să poată sta degeaba. Era un om neiertător, dur şi calculat, care nu ierta niciodată un rău făcut lui şi care nu lăsa pe nimeni şi nimic să stea în calea a ceea ce el dorea. Şi trăia pentru provocări – cu cât mai mari, cu atât mai bine.

  — Şi ştie că sunt aici şi că îl caut. Micuţul… Entoo Nee… este cea mai bună dovadă.

  Shada se înfioră fără să vrea. Sălbaticul Karrde, care până acum păruse atât de sigur şi de solid, devenise dintr-odată mic şi foarte vulnerabil.

  — Şi iată-ne. Intrăm drept în gura lui.

  — Tu, cel puţin, nu ai avea de ce să te temi, o asigură Karrde. Nu ai nici un fel de legătură cu mine sau cu organizaţia mea. Ezită. De fapt, de aceea am fost de acord să vii şi tu.

  Shada se uită fix la el, în vreme ce ceea ce înţelegea o lovea, dintr-odată, ca o cârpă înmuiată în apa rece ca gheaţa.

  — Te aştepţi să te omoare, nu? suspină ea. Şi crezi…?

  — Nu eşti asociată cu mine, Shada, zise Karrde încet. Toţi ceilalţi de la bord sunt. Aş fi venit singur, dar ştiam că nu aş fi supravieţuit în ceva mai mic şi mai slab înarmat decât Sălbaticul Karrde. Car'das este un om răzbunător; da, ca şi Bombaasa, îi place să se considere o persoană cultivată. Sper să îl pot convinge să mă lase în viaţă, fireşte; sper şi mai mult că nu o să facă rău echipajului meu. Dar dacă este de neînduplecat în reglarea conturilor… sper, cel puţin să îl pot convinge să te lase să te întorci în Noua Republică cu o copie a Documentului Caamas.

  Shada clătină din cap.

  — Karrde, e o nebunie…

  — Oricum, asta-i toată povestea, o întrerupse el uşurel, ridicându-se în picioare şi punând scaunul de unde îl luase.

  — Ah, în afară de faptul că acea bibliotecă de datte imensă pe care Car'das o adunase în decursul anilor a dispărut împreună cu el, acesta fiind motivul pentru care credem că ar putea avea o copie a Documentului Caamas. Iar acum, chiar trebuie să te duci la bactacuvă. Ne vedem mai târziu.

  Plecând capul, ieşi.

  — Karrde, e o nebunie, repetă Shada, încet, în camera goală.

  Doar mai târziu, plutind în bactacuvă, îşi dădu seama de partea cealaltă. Karrde spera, spusese el, că va fi lăsată de Car'das să plece.

  Dar nu o garanta.

  Spărgătorul de Pietre spuse ceva cu acea aproape-voce iritantă de qom jha şi zbură pentru a se aşeza în poziţia lui obişnuită, cu capul în jos, pe o stalactită micuţă.

  — Minunat, anunţă Luke. Se pare că am ajuns.

  Mara ridică raza baghetei luminoase de pe pământ în faţa ei şi cercetă pereţii coridorului, neîndrăznind să creadă că epuizanta călătorie de patru zile se încheiase în final. Oraşe sau nave spaţiale, ori chiar o tabără liniştită sub cerul liber – acestea erau peisajele pe care şi le-ar fi dorit. Treaba asta cu orbecăitul prin întuneric, în tuneluri murdare, în care şiroieşte apă şi aerul este umed, nu era în mod clar, făcută pentru ea.

  Dar supravieţuise, şi nu simţise nevoia să îl omoare pe vreunul dintre qom jha de mai mult de două ori pe zi, şi droidul astromec nu provocase prea multe probleme, iar Skywalker fusese o companie neaşteptat de plăcută.

  Fireşte, de acum se vor confrunta cu Turnul înalt, cu toate pericolele lui necunoscute. Dar asta era bine. Pericolul făcea şi el parte din peisajele preferate de ea.

  Şi dintre ale lui Luke, dacă stătea să se gândească.

  — Uite-o, zise Luke, îndreptându-şi raza baghetei luminoase spre o porţiune de stâncă aflată la câţiva metri mai departe în lungul coridorului.

  — De partea asta a acelei arcade.

  — Arcadă? repetă Mara încruntându-se în timp ce îndrepta bagheta luminoasă în direcţia indicată. Sigur, era imposibil ca cineva să fi construit o arcadă aici, în mijlocul pustietăţii, nu?

  Nu. Fireşte, semăna destul de mult cu o arcadă, cu coloanele ei laterale mai mult sau mai puţin verticale făcând o deschizătură de vreo doi metri lăţime pe coridorul cavernei, iar arcul ei aproape rotund unindu-se cu tavanul cam la trei metri înălţime. Însă orice privire mai atentă arăta imediat că era vorba de o formaţie naturală, creată de vreun truc de eroziune sau de lovitura unei pietre ori de vreun curs de apă demult dispărut.

  — E un fel de a spune, zise Luke, mutându-şi şi el raza de lumină pe formaţiunea de piatră. Aminteşte într-un fel de arcada aceea din oraşul Hyllyard de pe Myrkr, nu?

  — Te referi la chestia aia enormă, ca o ciupercă, pe care ţi-ai dat toată silinţa să o dărâmi peste noi? replică ea. Cea pentru care a trebuit să ne croim drum prin pădure vreme de trei zile pentru a ajunge la ea? Aia unde jumătate dintre trupele de şoc din Imperiu stăteau şi ne aşteptau să venim?

  — Chiar aia, spuse el, iar Mara simţi amuzamentul pe care i-l provocase tirada ei. Ai uitat că a fost locul în care ţi-ai dorit mai mult decât orice din galaxie să mă omori.

  — Eram tânără atunci, zise ea tăios, îndreptându-şi lumina în altă parte.

  — Deci, unde-i deschizătura asta?

  — Chiar acolo, spuse Luke, mutându-şi iar raza baghetei luminoase către o porţiune de perete care părea mototolită, chiar de sub tavan. În centrul fasciculului de lumină era o mică zonă deschisă care părea să se piardă în bezna de dincolo.

  — O văd, zise Mara. Nu părea să intre aer pe acolo; trebuie că era blocată ceva mai departe. Pare strâmtă.

  — Nu pentru mult timp, spuse Luke, dându-i bagheta luminoasă şi aprinzând sabia Jedi.

  — Daţi-vă înapoi – probabil că o să sară aşchii de piatră.

  Roti sabia în perete, tăind piatra…

  Şi, cu o pâlpâire de lumină verde, lama dispăru.

  R2 ţipă, iar Mara prinse explozia lui de uimire, când Luke se clătină un pic înainte de a-şi recăpăta echilibrul.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

  — Nu ştiu, zise el uitându-se de aproape şi pieziş la capătul armei.

  — Credeam că am pornit-o… stai să mai încerc o dată.

  Apăsă butonul şi, cu obişnuitul trosc-fâş, lama se aprinse iar la viaţă. Luke o privi pentru o clipă, apoi luă o poziţie sigură de luptă şi roti iar vârful sabiei în peretele de stâncă.

  Şi, încă o dată, lama tăie doar puţin în rocă înainte de a se stinge.

  Unul dintre qom jha bătu din aripi şi spuse ceva.

  — Da, zise Luke, iar Mara putu simţi bănuiala urâtă din mintea lui când amintiri vechi ieşiră la suprafaţă.

  — Da ce? întrebă ea.

  — Trebuie că această piatră conţine minereu de cortoză, îi spuse el. Îşi ridică bagheta luminoasă lângă faţa rocii, lumina dansând în scântei minuscule.

  Mara clătină din cap.

  — În viaţa mea n-am auzit de asta.

  — Se pare că este destul de rar, spuse Luke. Tot ce ştiu este că închide săbiile de lumină. Corran şi cu mine am dat odată peste nişte utilizatori de Forţă care îşi făcuseră armuri din fibre de cortoză împletite. A fost o surpriză destul de mare.

  — Te cred, zise Mara amintindu-şi şi ea ceva. Deci asta era lespedea aia de piatră pe care o avea Palpatine între pereţii dubli din reşedinţa lui privată.

  Luke ridică o sprânceană.

  — Avea casa căptuşită cu minereu de cortoză?

  — Şi unele dintre celelalte birouri ale lui şi săli de tron, cred, spuse Mara. Niciodată n-am ştiut cum se chema. Din ce mi-a zis, înţeleg că dacă sabia ta are circuite dimetris oriunde în bucla de activare, când loveşti piatra se declanşează o reacţie de şoc care trece prin tot sistemul şi care într-o fracţiune de secundă opreşte totul. Ceva în plus ca să oprească orice Jedi rătăcit care ar fi putut veni după el.

  — Ce lucruri ai mai învăţat şi tu ca Mâna împăratului, murmură Luke. Ştii dacă se poate tăia cumva?

  — Oh, desigur… Într-o sută de feluri, îl asigură Mara, lăsându-şi rucsacul pe pământ. În afară de treaba cu sabia de lumină, chestia asta e practic nefolositoare. E prea slabă şi sfărâmicioasă ca să poţi construi cu ea… un glonţ de mitralieră bine tras ar trebui să o spargă. Stai să văd… ah.

  Scoase una dintre grenadele pe care le trimisese Karrde şi lumină cu bagheta seria.

  — Da, asta ar trebui să meargă dacă vrei să încerci.