/ Language: English / Genre:antique

Chipul raului

William Diehl


WILLIAM DIEHL

Chipul răului

Show of Evil, 1995

Căci vorbele, oricât de mincinoase,

Dar spuse cu un glas meşteşugit,

Ascund şi-un chip al răului.

NEGUŢĂTORUL DIN VENEŢIA,

Act III, Scena 2

PROLOG

Orăşelul Gideon din statul Illinois, cu rezonanţă biblică prin nume şi temperament, se află cuibărit în apropiere de graniţa dintre Kentucky şi Indiana, la poalele munţilor Blue Ridge. Un pârâiaş firav, pe nume Wahoo, mărgineşte orăşelul la apus, în timp ce la miazăzi şi la răsărit încep să se arcuiască povârnişurile munţilor Appalachi. Gideon a fost întemeiat pe la mijlocul primului deceniu al secolului al XVIII-lea de către un grup de agricultori alungaţi spre sud de oraşele Vestului Mijlociu în plină dezvoltare, de construirea căii ferate şi de iernile necruţătoare. Curând li s-a alăturat un predicator cu privirea înflăcărată, aparţinând Bisericii Mormonilor, pe nume Abraham Gideon, care se despărţise de Brigham Young, şi condusese o mână de prozeliţi spre munţii de la miazăzi. Aici au descoperit din întâmplare sătucul abia înfiripat şi, plăcându-le ceea ce au văzut, s-au stabilit acolo. Gideon a fost cel care a dat aşezării numele său, împreună cu un cod de comportare foarte strict, care s-a menţinut timp de aproape o sută cincizeci de ani.

Numărând vreo două mii şi ceva de locuitori, în cea mai mare parte conservatori harnici, mulţi trăgându-se din vechile familii de mormoni, Gideon este un orăşel care-şi poartă singur de grijă şi-şi vede de treburile sale. Arhitectura este simplă şi austeră; străzile pavate numai arunci când o cer împrejurările; în inima aşezării se găsesc doar prăvălii cu cele strict necesare, fără podoabe inutile şi alte mărunţişuri; întrunirile localnicilor se ţin la biserica baptistă, cea mai încăpătoare clădire din oraş.

Singurul magazin auto vinde automobile Ford şi utilaje agricole. O maşină de fabricaţie străină ar fi la fel de puţin probabilă la Gideon ca şi bunica Moses înviată din morţi şi alergând în pielea goală pe străzile oraşului într-o dimineaţă de duminică.

Consiliul municipal, alcătuit din oameni neciopliţi şi încruntaţi, administrează orăşelul cu un soi de fervoare evanghelică, tolerându-i cele câteva baruri şi taverne, dar rămânând neînduplecat în problema sexului; după ce au desfiinţat unicul bar cu chelneriţe cu sânii goi, la sfârşitul anilor '80, vociferează atât de vehement la adresa filmelor de mâna a zecea, încât cei mai mulţi locuitori preferă să le vizioneze la televizor decât să meargă la unul din cele două cinematografe ale oraşului, expunându-se astfel oprobriului celor cinci bătrâni care stabilesc atât atitudinea cât şi principiile morale ale aşezării. Tinerii, în revolta lor tacită faţă de aceste anacronisme, se duc de regulă cu maşina în oraşele învecinate, în care sunt artere comerciale şi teatre de tot felul şi unde pot cumpăra şase sticle de bere fără teama de-a fi recunoscuţi de cineva.

Cei mai mulţi locuitori din Gideon sunt oameni prietenoşi, atenţi, dornici să se arate utili şi care îşi ajută concetăţenii aflaţi la ananghie, practicând o combinaţie arhaică de „poartă-te cu ceilalţi aşa cum vrei să se poarte ei cu tine" şi „iubeşte-ţi aproapele". Şi atâta vreme cât locuitorii îşi ascund viciile mai şocante în spatele uşilor închise şi al ferestrelor oblonite, nimeni nu se sinchiseşte prea mult. Pe scurt, este un loc pe care timpul, spaţiul şi poftele lumeşti le-au izolat de restul lumii.

Localnicilor le place aşa. Nu privesc cu ochi prea buni pe cei care se amestecă în treburile lor şi-şi rezolvă problemele fără intervenţia unor persoane străine de partea locului, cum ar fi politicienii, federalii sau jurnaliştii curioşi, în căutare de senzaţii.

Într-o dimineaţă de marţi din luna octombrie a anului 1993, cu câteva zile înainte de Halloween, totul avea să se schimbe, în urma unui act de o violenţă cutremurătoare.

Brusc, încrederea deveni suspiciune; teama luă locul plictiselii, iar indiferenţa se preschimbă în dispreţ. Oamenii începură să-şi ferece uşile şi ferestrele în timpul zilei; luminile de pe verandă rămâneau aprinse toată noaptea. Vecinii aflaţi în trecere şi care până nu de mult se salutau, făcându-şi semne prieteneşti cu mâna, deveniră dintr-o dată precauţi, ca nişte străini.

Cu toate acestea, cei din Gideon îşi ascundeau scandalul în spatele uşilor închise, ca o familie ocrotitoare, discutând despre el numai pe baza celor auzite. Cumplita faptă era tăinuită faţă de restul lumii – cel puţin, pentru moment.

În acea dimineaţă de toamnă, Linda Balfour pregăti soţului ei gustarea obişnuită: sandvişuri de ton cu pâine albă şi maioneză, o felie subţire din plăcinta cu mere pregătită cu o seară în urmă, cartofi prăjiţi şi crocanţi, suc de portocale în termos. Îi periase şi pălăria tare, de un portocaliu strălucitor, după care îi preparase micul dejun constând din ochiuri fierte, costiţă rumenită, pâine prăjită exact atât cât trebuie şi cafea neagră, tare. Când el coborî, pălăria şi cutia cu gustarea aşteptau lângă farfurie, împreună cu ediţia de dimineaţă a ziarului St. Louis Post Dispatch.

George Balfour era un bărbat corpolent, abia trecut de patruzeci de ani, cu un surâs angelic, semn al unei firi blânde şi înţelegătoare. Născut şi crescut în Gideon, se însurase cu Linda la vârsta de aproape pa-truzeci de ani, după o idilă relativ scurtă, şi-şi socotea nevasta de douăzeci de ani şi fiul de un an adevărate daruri de la Dumnezeu, fiindcă dusese o viaţă singuratică şi destul de izolată până în urmă cu trei ani, când o întâlnise în Decatur, la un seminar al companiei.

Casa lor cu două caturi era veche de şaptezeci de ani, o construcţie sobră şi albă, aproape de centrul oraşului, cu terasă de jur-împrejur, dotată atât cu plită cât şi cu aragaz. Era singura moştenire de care avusese parte George Balfour. Locuise în ea de când se născuse, amândoi părinţii lui muriseră în acelaşi dormitor pe care-l împărţea acum cu soţia.

Îi plăcea grozav să coboare dimineaţa, ademenit de aromele pe care şi le amintea din copilărie: cafea, lemne de stejar arzând în sobă, costiţă, iar vara mireasma pepenelui galben proaspăt tăiat. Televizorul era de obicei potrivit pe emisiunea Ştirile zilei. Ziarul îl aştepta.

Se îmbrăcase la fel ca în fiecare zi: pantaloni kaki, apretaţi şi călcaţi, cu dunga ca o lamă de cuţit, un tricou mirosind a Downy, bocanci lustruiţi şi bluzonul portocaliu la care ţinea foarte mult, cu inscripţia COMPANIA DE ELECTRICITATE ŞI LUMINĂ DIN SUDUL STATULUI ILLINOIS pe spate şi cuvântul ŞEF imprimat în locul buzunarului stâng de la piept. Totul în ţinuta, locuinţa şi familia sa vorbea despre un om obişnuit cu ordinea şi cu rutina. Balfour nu agrea surprizele şi schimbarea.

Îşi sărută fiul în chip de bună dimineaţa, şterse o dâră de salivă de pe bărbia copilaşului, apoi o ciupi drăgăstos pe Linda de ceafă. Ea îi zâmbi, era o femeie plinuţă, cu cearcăne şi riduri timpurii în jurul gurii, cu părul castaniu-roşcat pieptănat pe spate şi strâns într-un coc. George spunea adeseori că ridurile se datorau faptului că soţiei sale îi plăcea să râdă.

Nu exista nimic în viaţa lui George Balfour care să nu fie cunoscut deja.

— În sfârşit, Saints au luat ieri bătaie, zise femeia în clipa în care soţul ei luă loc la masă.

— Era şi timpul, răspunse el, spicuind pagina întâi a ziarului. Fiindcă veni vorba, după prânz trebuie să mă reped până la Carbondale. Li s-a defectat unul din transformatoarele principale. S-ar putea să întârzii puţin la cină.

— Bine. Şase jumătate? Şapte?

— Oh, pe la şase jumătate ar trebui să fiu acasă.

La şapte şi un sfert, când Lewis Holliwell trase camioneta în dreptul casei, George se afla pe terasă. O sărută pe Linda şi-şi luă rămas- bun de la Adam, făcându-le semn cu mâna în timp ce camioneta condusă de Lewis se îndepărta de căsuţa cea albă. Dădură colţul şi deodată strada rămase pustie, cu excepţia bătrânei doamne Aiken, care îi salută fluturându-şi mâna, în timp ce cobora grăbită de pe verandă, în halat şi papuci, ca să-şi ia ziarul, şi de un lucrător singuratic, cărând o cutie de scule şi păşind greoi pe aleea din spatele casei. Soarele strălucitor tocmai se ivise de după culmi, vestind o zi frumoasă şi fără nori.

Jumătate de oră mai târziu, Miriam Perrone, femeia care locuia alături de familia Balfour, observă că uşa vecinilor ei era larg deschisă. Ciudat, îşi spuse ea. E destul de răcoare în dimineaţa asta. După un timp, privind de la fereastra sufrageriei, văzu că uşa era tot deschisă. Ieşi prin spate şi traversă curtea, îndreptîndu-se spre locuinţa familiei Balfour.

— Linda? strigă ea. Nici un răspuns. Se apropie de uşă. Linda? Aceeaşi tăcere. Bătu în pervazul ferestrei. Linda? Sunt eu, Miriam. Ştiai că ai lăsat deschisă uşa din spate? Nici un răspuns. Păşi cu băgare de seamă în bucătărie, puţin stânjenită şi nevrând să deranjeze. Linda?

Brusc, o cuprinse o spaimă inexplicabilă. Avu senzaţia că se sufocă şi-şi simţi gura uscată. Auzea televizorul, dar nimic altceva care să vestească prezenţa Lindei sau a copilului. Porni către uşa sufrageriei. Apropiindu-se, văzu ţarcul gol şi, în secunda următoare, îl văzu pe Adam căzut pe o parte pe covor, cu spatele la ea.

Ajunsă în prag, se opri. Buzele îi tremurară o clipă lungă cât o eternitate, înainte ca geamătul ei adânc să se preschimbe într-un urlet de groază.

La câţiva paşi de pătuţul copilului se afla trupul măcelărit al Lindei Balfour, prăbuşit lângă perete, cu ochi sticloşi în care se citea teroarea, cu gura căscată, zăcând într-o baltă de sânge care continua să se lăţească, în timp ce Katie Couric şi Willard Scott făceau glume despre vreme pe ecranul împroşcat cu sânge al televizorului de alături.

Acesta fusese începutul.

ORAŞUL

PATRU LUNI MAI TÂRZIU

1

Ceaţa se învălătucea în jurul reflectoarelor puternice, la ceasul cel mai întunecat dinaintea zorilor. Cocoţate în vârful unor tije lungi de metal, reflectoarele proiectau fascicule orbitoare asupra unui ţinut sterp, respingător, învăluit în abur, din care se iveau, într-un joc de umbre şi lumini, moviliţe, ridicături şi mormane de gunoi, deşeuri şi sticle de plastic aruncate. Farfurii de plastic, ambalaje de carton pentru hrană la pachet, ziare şi haine vechi, precum şi maldăre de resturi de alimente năpădite de viermi. Asemenea unor culmi muntoase urât mirositoare luându-se la întrecere cu strălucitorii zgârie-nori aflaţi la kilometri depărtare, gunoiul oraşului se înălţa ca un lanţ de munţi bonţi, alcătuiţi din deşeuri. Din căldura generată de bacterii pe vasta întindere a gropii de gunoi emanau miasme, în timp ce insecte mici şi cenuşii săgetau înnebunite prin faţa unui buldozer cu motorul duduind, care împingea şi aduna la un loc mormanele de mizerie, nivelându-le cât de cât.

Mecanicul de pe buldozer, înfofolit cu mai multe rânduri de haine, semăna cu o făptură de pe altă planetă: pantaloni lungi şi groşi, o cămaşă de flanelă, un pulover gros de lână, o scurtă voluminoasă care ar fi făcut faţă şi ţinuturilor arctice, o căciulă de blană trasă bine pe urechi, mănuşi de piele şi pânză căptuşite cu blană, o mască chirurgicală care-l apăra de duhoarea sufocantă, iar pe nas ochelari de schi. Din căştile walkman-ului vârât în buzunar răsuna glasul Gloriei Estefan, care cânta Mi Tierra, acoperind huruitul uriaşului buldozer.

Încă un ceas, se gândea Jesus Suarino, cunoscut prin vecini şi sub numele de Gaucho. Încă un ceas şi mă car de aici.

Acţionă manetele. Învârtind buldozerul în loc, coborî cupa, atacând un alt morman de gunoi. Şenilele buldozerului rulau sub el, împroşcând resturi în spatele utilajului, pe măsură ce se adânceau în terenul umed, pe care înaintau nesigur. Prin ochelarii aburiţi de ceaţă, Suarino privi cupa care se înfigea în vârful maldărului, împrăştiindu-l într-o mică adâncitură aflată imediat dedesubt. Suarino ridică iarăşi braţul utilajului, lăsă cupa ceva mai jos şi scoase un alt strat de gunoi. În timp ce cupa se înfigea în morman, Suarino zări ceva prin ochelarii aburiţi.

Încetini viteza, auzind cum motorul uriaşului utilaj horcăie şi-şi reduce turaţia, în timp ce ţeava de eşapament icnea în bătaia vântului rece care sufla peste munţii de mizerie. Miji ochii, apoi îşi şterse o lentilă cu palma înmănuşată.

Ceea ce văzu îl făcu să tresară violent. Muşcând din grămada de gunoi, cupa ridicase o siluetă. Suarino se holbă la capul scheletic, la orbitele goale şi la şuviţele de păr blond, mânjite de grăsime şi murdărie, care atârnau de pe un craniu aproape fără piele. Capul cadavrului se bălăbăni înainte şi înapoi, după care căzu în faţă, cu maxilarul proptit de coastele dezgolite.

— Aoleuuu! răcni omul, dar urletul lui îngrozit rămase prizonier sub mască.

Îşi smulse ochelarii şi se aplecă în faţă, privind pe deasupra maşinii. Cadavrul se prăbuşi într-o parte şi unul din braţe zvâcni în sus, apoi căzu pe piept, arătând în direcţia lui cu degetele descărnate.

Suarino opri motorul şi sări jos de pe locul lui, cufundându-se în mocirlă aproape până la genunchi. Smulgându-şi masca şi continuând să urle, o luă la fugă spre biroul aflat la marginea gropii de gunoi.

Martin Vail detesta telefoanele. Acestea reprezentau intruziuni. Încălcări ale intimităţii sale. Întreruperi. Însă obligaţiile de serviciu cereau ca în biroul primului procuror al oraşului şi totodată procuror districtual adjunct să existe neapărat un telefon.

Acestea erau pretutindeni: trei linii diferite în apartamentul său — un fir direct, al cărui număr era cunoscut numai de principalul său ajutor, Abel Stenner, şi de secretara cu probleme executive, Naomi Chance — toate prevăzute cu receptoare portabile şi robot; un telefon celular în servieta-diplomat; alte două în maşină. Singurul loc unde putea să scape de temutele aparate era duşul. Ura, mai ales, telefoanele primite în toiul nopţii şi, deşi fixase volumul astfel încât să sune foarte încet şi melodios, totuşi ţârâitul lor era insistent şi, până la urmă, îl smulgea chiar şi din somnul cel mai adânc.

Când apelul venea pe firul direct, nu aducea niciodată o veste bună. De data aceasta, telefonul direct sunase un minut întreg până când, în sfârşit, Vail se rostogoli pe spate, bâjbâind pe întuneric în căutarea aparatului.

— Cât e ceasul? mormăi el în receptor.

— Aproape cinci, răspunse glasul calm al lui Stenner.

— Mai precis?

— Patru şi douăzeci.

— Eşti un sadic, maior Stenner. Pun prinsoare că vâri scobitori sub unghiile copiilor şi le dai foc. Mă prind că şi râzi atunci când ţipă.

— Mai bine ţi-ai pune nişte haine vechi.

— Unde mergem?

— Douăzeci de minute îţi ajung?

— Ce se întâmplă, Abel?

— Te sun din maşină.

Şi închise telefonul.

Vail îşi vărsă năduful asupra telefonului preţ de vreo jumătate de minut, după care aprinse veioza, ca să nu adoarmă din nou. Se întinse, zvârli cu piciorul cuvertura la o parte şi rămase culcat pe spate în camera rece, cu braţele întinse în lături, până când se dezmetici complet.

La dracu', patru douăzeci dimineaţa! Se sculă, trase pe el un halat şi se duse la bucătărie, apoi macină nişte cafea, turnă apă rece în cafetieră şi se îndreptă spre duş. Cincisprezece minute mai târziu era îmbrăcat în pantaloni de catifea reiată, un pulover de lână şi bocanci de munte. Îşi prepară două căni mari de cafea, înghesui în servietă mai multe dosare luate de pe birou, iar când se pregătea să iasă, sună telefonul.

Înşfăcă receptorul şi spuse:

— Sper că merită osteneala!

După care închise. Îmbrăcă din mers o scurtă din piele pentru automobilişti şi coborî în holul aflat cu zece etaje mai jos.

Maiorul Abel Stenner stătea la volan, cu spatele ţeapăn ca o scândură. Era îmbrăcat fără cusur într-un costum gri cu dunguliţe. Când Stenner acceptase slujba de detectiv principal al lui Vail, acesta din urmă îl avansase la gradul de maior, rareori întâlnit în afara poliţiei statale. Vail avusese o idee diabolică –acum Stenner era cel mai mare în grad după şeful poliţiei oraşului. Vail îi întinse o cană de cafea.

— Mulţumesc, zise Stenner.

— Parcă spuneai să ne luăm haine vechi. Arăţi de parcă te-ai duce să ţii un discurs.

— Eram deja îmbrăcat, răspunse el, demarând de lângă bordură.

Stenner, un bărbat meticulos şi precaut, a cărui expresie de nepătruns şi ai cărui ochi căprui şi severi nu trădau nici cea mai mică umbră de emoţie, nu era numai cel mai bun poliţist născut vreodată în oraş, dar şi cel mai zgârcit la vorbă; zâmbea arareori şi vorbea în propoziţii scurte, directe şi fără înflorituri.

— Unde naiba mergem?

— Ai să vezi.

Vail se aşeză pe locul său şi sorbi din cafea.

— Abel, tu nu dormi niciodată?

— Asta mă întrebi în fiecare săptămână.

— Niciodată nu-mi răspunzi.

— Atunci de ce mai întrebi?

Urmă o tăcere şi mai lungă. Era un mister cum de deveniseră prieteni apropiaţi. Cu zece ani în urmă, când Vail era cel mai bun avocat al apărării din întreg statul, acţionând împotriva statului, în loc să-i apere interesele, cei doi fuseseră duşmani de moarte. Stenner era singurul poliţist care întotdeauna aprecia corect situaţia, care ştia de ce este nevoie la întocmirea unui dosar şi care nu se lăsa păcălit de întrebări capcană, ghicind cursa ce i se întindea. O singură dată îşi pierduse stăpânirea de sine, la bara martorilor, atunci când fusese interogat de Martin Vail, cu ocazia procesului Aaron Stampler. O dată numit prim- procuror, una dintre primele măsuri oficiale luate de Vail fusese aceea de a-l fura pe Stenner din subordinea şefului de poliţie Eric Eckling. Fusese aproape convins că Stenner îl va refuza, atât de profundă era animozitatea dintre ei, şi avusese aproape un şoc când acesta acceptase.

— Acum eşti de partea mea, îi explicase Stenner ridicând din umeri. În plus, Eckling este un incompetent.

Trecuseră zece ani. Între timp, Stenner începuse să se mai îmblânzească. Ajunsese să zâmbească din când în când, iar prin biroul procurorului districtual circula un mit – neconfirmat – că o dată chiar făcuse o glumă, deşi fusese imposibil de găsit un martor care s-o fi auzit direct din gura lui.

Vail era pe jumătate adormit şi-şi ţinea cana de cafea cu amândouă mâinile, ca să nu-i verse conţinutul. La un moment dat, Stenner părăsi şoseaua principală, pornind pe drumul lăturalnic care ducea spre marea groapă de gunoi a regiunii. Capul i se bălăbănea înainte şi înapoi. În momentul următor, deveni conştient de caleidoscopul de lumini care-i dansa pe pleoape.

Deschise ochii, îşi îndreptă spatele în scaunul maşinii şi, pe fundalul unui morman de deşeuri, văzu fulgere galbene, roşii şi albastre sfâşiind întunericul ceţos al nopţii. O clipă mai târziu, Stenner ocoli mormanul şi avură în faţa ochilor întreaga scenă. Erau acolo vreo douăsprezece maşini de diverse tipuri – ambulanţe, maşini de poliţie, furgoneta medicului legist – toate parcate la marginea gropii. Dincolo de ele, ca nişte cosmonauţi pe Lună, poliţişti şi pompieri îmbrăcaţi în galben munceau din greu în peisajul învăluit în abur, sondând cu prăjini lungi maldărele de gunoi cu contur nedesluşit. În aer plutea o duhoare acră de gunoi ars, de mâncare putrezită şi de hârtie udă. O fracţiune de secundă Vail îşi aminti ultima ocazie când se dusese acasă, într-un loc numit parcă în batjocură Cartierul Curcubeului, în realitate devastat de poluare, şi unde cei răspunzători răsplăteau îngăduinţa comunităţii otrăvind pământul, apa şi aerul. Mai întâi, apăruse unul, apoi altul, atraşi de acel loc la fel ca hienele care simt miros de mortăciune, până când totul devenise o imensă insulă a morţii, împrejmuită de păduri care-şi aşteptau rândul la distrugere. Vail se dusese acasă ca să asiste la înmormântarea bunicii lui. Acest lucru se întâmplase cu treisprezece ani în urmă şi de atunci nu mai repetase niciodată călătoria. O amintire fugară din Cartierul Curcubeului înlocui tabloul din faţa lui. Îi fulgeră prin minte, apoi pieri fără urmă. Întotdeauna îl înfuriase faptul că avuseseră neobrăzarea să numească un asemenea loc parc.

Trei prăjini înalte, cu steguleţe fluturând în vântul aspru, delimitau perimetrul căutărilor. Erau legate între ele, marcând un cerc cu circumferinţa de vreo cincizeci de metri. Mirosul greţos, dulce-acrişor, al morţii plutea adus de vânt, acoperind din când în când duhoarea de putreziciune. Patru bărbaţi apărură în vârful mormanului, cărând un sac de morgă, de culoare verde.

— Cu ăsta sunt trei, zise Stenner.

— Cadavre?

— Acolo unde sunt steguleţele, încuviinţă el din cap.

— Iisuse!

— Primul era acolo, în cerc. O femeie. Când ţi-am telefonat, tocmai descoperiseră un altul.

Când Stenner coborî din maşină, înăuntru năvăli un val de aer îngheţat. Vail îşi ridică gulerul şi ieşi afară, în întunericul dinaintea zorilor. Îşi îndesă mâinile adânc în buzunarele bluzonului şi-şi încovoie umerii ca să se apere de frig. Simţea cum îi crapă buzele de fiecare dată când răsuflarea caldă i se preschimba în abur, izbindu-l din nou în obraz.

Doi poliţişti, unul mai vârstnic şi altul novice, stăteau de pază lângă panglicile care marcau scena crimei. Vail şi Stenner se apropiară de ei. Vântul smulse cravata lui Stenner, plesnindu-l cu ea peste obraz câteva secunde, până când şi-o vârî din nou sub haină şi porni împreună cu Vail spre groapa de gunoi.

— Iisuse, da' asta nu poartă palton? Tre' să fie zece grade sub zero! exclamă poliţistul cel tânăr.

— Nu-i trebuie palton, răspunse cel mai vârstnic. Ăsta n-are sânge în vine. E Stenner. Ştii cum i se zicea pe vremea când lucra încă la poliţie? Ţurţurele.

Douăzeci de paşi mai încolo Stenner se opri, se întoarse încet pe loc şi, în timp ce poliţistul încă mai vorbea, îl săgetă cu privirea preţ de zece secunde încheiate, după care îşi concentră din nou atenţia asupra scenei crimei.

— Înţelegi ce-am vrut să spun, şopti bătrânul poliţist. Nimeni nu-i spunea aşa în faţă.

— Probabil că are urechi la ceafă.

— Ochi.

— Cum?

— Ochi. Are ochi la ceafă.

— Dar nu te-a văzut, te-a auzit! insistă tânărul.

— Hâm?

— Ziceai...

— Iisuse, Sanders, las-o baltă! Las-o baltă, bine? E cea mai rece noapte a anului, sunt la groapa de gunoi a oraşului şi mai am coadă după mine un dobitoc de partener.

— Uite-l pe Shock, i se adresă Stenner lui Vail.

Făcu semn din cap către un poliţist în uniformă, un bărbat înalt şi voinic ca un taur, care stătea la marginea gropii de gunoi. Căpitanul Shock Johnson era negru ca abanosul şi chel, cu mâini enorme şi brăzdate de cicatrice, pe care le ţinea în dreptul gurii, şi cu umeri ca ai unui cantonier din Green Bay. Dând cu ochii de Vail şi Stenner, clătină din cap şi chicoti.

— Nu pot să cred, zise el. Păi, voi nici măcar nu trebuia să fiţi aici.

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă Vail.

— Mecanicul de pe buldozer a scos la iveală primul cadavru, aşa că am decis că ar fi cazul să mai scormonim niţel şi, bingo! Uite că am dat de trei.

— Care-i cauza morţii?

— Mai bine întreabă-l pe Okimoto, el e specialistul. Sunt făcute praf. Probabil că au stat aici destul de multişor. Viermii au prăznuit din fiecare.

Vail gemu, imaginându-şi scena.

— Cu alte cuvinte, deocamdată nu ştim nimic? întrebă el.

— Ştim că avem trei... care s-au fezandat în porcăria asta Dumnezeu ştie de când.

— Am putea întâmpina dificultăţi la determinarea datei decesului, interveni Stenner. Locul este întotdeauna de mare importanţă.

Johnson încuviinţă din cap.

— Facem diapozitive şi casete video, precum şi măsurători. Dacă mai târziu vremea se va îndrepta, am cerut un elicopter care să survoleze locul. Vom lua câteva fotografii de sus.

— Bine.

Johnson, cândva sergent în subordinea lui Stenner, fusese avansat locotenent când acesta plecase din poliţie. Acum era căpitan al pazei de noapte, dar îi rămăsese îndatorat lui Stenner pentru anii întregi în care acesta îl învăţase meserie, cultivându-i un puternic simţ intuitiv. Shock era sursa de informaţii a lui Stenner într-o secţie de poliţie care se arăta extrem de ostilă.

— Eckling a sosit? întrebă Vail.

— Oh, da. E acolo jos, în miezul problemei, încercând să pară plin de importanţă pentru canalul 7. Ei au fost primii care au „mirosit" povestea.

— Că bine zici, comentă Vail.

— Ai vreo idee? întrebă Stenner.

— Nu chiar. După părerea mea, cele trei cadavre au fost aruncate aici cam o dată, dar nu putem fi absolut siguri. Ar fi greu de găsit acelaşi loc de două ori, cu buldozerele care răscolesc şi mută mereu gunoiul de colo-colo. Îşi mută privirea asupra peisajului plin de denivelări. Iertaţi-mă, trebuie să verific sacul care tocmai a fost scos. În plus, v-a văzut Eckling. Chicoti din nou. Mie mi-ajunge distracţia pe seara asta.

Şi se îndepărtă.

— Am să aştept în maşină, zise Stenner.

Nu schimbase o vorbă cu şeful său de când îşi dăduse demisia.

Şeful poliţiei urcă gâfâind maldărul de gunoi, urmat de o echipă de filmare şi un reporter. Vorbea gesticulând larg cu braţele, iar cuvintele îi ieşeau din gură o dată cu mici rotocoale de abur.

— Văd că-i aici şi procurorul districtual, zâmbi el dispreţuitor. Tuturor le place circul.

Eckling se referea întotdeauna la Vail numindu-l „procurorul districtual" şi rostind cuvintele pe un asemenea ton, încât sunau ca o insultă. Acum, că scosese tot ce era de scos de la Eckling, cei trei îşi îndreptară aparatul de filmat spre Vail.

— Aveţi de făcut vreo declaraţie, domnule Vail? întrebă reporterul, un tânăr de vreo douăzeci de ani, scund şi slăbuţ, pe nume Billy Pearce, care-l privea din străfundurile glugii unei haine îmblănite.

— Sunt doar un spectator curios, răspunse Vail.

— Puteţi face unele supoziţii asupra celor petrecute aici?

— Nu pot face nici un fel de supoziţie, Billy. Mulţumesc.

Vail se desprinse de ei şi se îndreptă spre Eckling, în timp ce membrii echipei de filmare se grăbeau spre microbuzul lor, recunoscători pentru laconismul procurorului. Eckling era un bărbat înalt, cu un început de burtă care trăda un băutor de bere şi cu ochi care sticleau din spatele ochelarilor de soare.

— Ce s-a întâmplat, Martin, chiar n-ai mai avut răbdare? se răsti el.

— Ştii de ce sunt aici, Eric. Am avut discuţia asta de prea multe ori.

— Nu puteai să aştepţi nici măcar să se răcească trupurile? mârâi el.

— Asta n-ar trebui să dureze prea mult pe o astfel de vreme.

— N-ai vrut decât să-ţi vezi mutra la televizor, la ştirile de la ora şase, îl luă peste picior Eckling.

— Nu de asta ai bătut şi tu drumul până aici? replică vesel Vail.

— Uite ce e, nu ai voie să-ţi vâri nasul vreme de şapte zile. Ce-ai zice să-mi dai pace şi să ne laşi să ne facem meseria?

— Măcar să fii în stare, şefule, răspunse cu amabilitate Vail.

— Du-te naibii! înjură Eckling, îndepărtându-se cu paşi greoi.

Vail se înapoie la maşină şi, dând de căldura dinăuntru, se scutură de frigul adunat în el.

— Drace, că frig mai e!

— Tu şi Eckling aţi avut obişnuitul schimb de amabilităţi?

— Mda, lucrurile merg din ce în ce mai bine. Nici măcar nu ne-am înfipt colţii unul în celălalt.

2

Stenner întoarse aproape în Ioc şi pomi înapoi spre oraş.

— Condu la „Butterfly", zise Vail. Mor de foame.

— Încă nu s-a deschis.

— Du-te la uşa din spate.

Vail îşi lăsă capul pe tetieră şi închise ochii, gândindu-se la Stenner, care era atât de zgârcit la vorbă. Curând după ce Stenner se alăturase grupului său de colaboratori, el şi Vail se duseseră cu maşina într-un orăşel, ca să ia o declaraţie. O oră şi jumătate dus, o oră şi jumătate întors. După ce coborâse din maşină, Vail se aplecase pe geamul portierei şi spusese:

— Abel, venim de la un drum de trei ore şi tu ai spus exact douăsprezece cuvinte, dintre care trei au fost „Noroc" şi „La revedere", la care Stenner replicase:

— Îmi pare rău. Data viitoare voi fi mai succint.

Rostise fraza fără urmă de zâmbet şi fără vreun semn că ar fi făcut o glumă. Ulterior, Vail îşi dăduse seama că Stenner vorbise serios.

Merseră în tăcere vreo cincisprezece minute şi în apropiere de oraş Stenner spuse:

— O să avem de furcă la cazul ăsta.

— Aşa se întâmplă de fiecare dată, răspunse Vail cu ochii închişi.

— Mare porcărie.

— La fel ca majoritatea omuciderilor.

Nu mai schimbară nici un cuvânt până când Stenner coti pe aleea din spatele restaurantului „Butterfly", unde opri. În timp ce el punea pe parbriz tăbliţa cu inscripţia MAŞINĂ OFICIALĂ, PROCURATURA DISTRICTUALĂ, Vail bătu la uşă.

Aceasta se întredeschise şi de după ea apăru un necunoscut cu înfăţişare neglijentă, înalt de peste un metru optzeci şi cu musculatură de culturist.

— Încă n-am deschis.

— Sunt Martin Vail. Aşteptăm înăuntru.

— Vail?

— Eşti nou venit în oraş? îl întrebă Stenner din spatele lui Vail.

— Îhî.

— Domnul acesta este procurorul districtual. Aşteptăm înăuntru.

— Oh. Sigur că da.

— Adjunct de procuror districtual, rectifică Vail, în timp ce intrau în bucătăria învăluită în aburi.

— Eu sunt noul barman, zise necunoscutul.

— Cum te cheamă?

— Louis. Dar puteţi să-mi spuneţi Lou.

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Lou, zise Vail, strângându-i mâna.

Vail şi Stenner traversară bucătăria. Aceasta era o încăpere destul de mare, cu plite şi cuptoare de inox şi cu un frigider mare şi zidit în perete, care se închidea cu o uşă de sticlă termoizolantă. Bobby Wo, bucătarul chinez, toca o ceapă cu asemenea viteză, că mâna i se vedea doar ca prin ceaţă. Toc, toc, toc, toc, toc. Vail se opri să vadă care era „Specialitatea zilei".

— Rahat la tavă, zise Wo, fără să-şi încetinească ritmul.

— E a treia oară în săptămâna asta, se plânse Vail.

— Spune-i cucoanei.

Toc, toc, toc, toc, toc.

— Ia mai lasă văicăreala, se auzi un glas ca un mârâit, venind din cealaltă parte a încăperii. În bucătărie intră Butterfly, înaltă de abia un metru şi jumătate şi cântărind o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Specialitatea de azi e ceva cu carne de vită tocată, bine?

— Ştii la ce m-am gândit, Butterfly? La clătite.

Clătite?

— Ştii tu, foile acelea de aluat, subţiri, cu...

— O porţie mică! îi strigă ea lui Bobby. Şi dumneata, generale?

— Maior, o corectă Stenner. Ca de obicei.

— Două ouă moi, fierte trei minute şi jumătate, pâine prăjită uscată şi costiţă arsă, tună ea.

— E gata cafeaua? întrebă Vail.

— Altminteri, cum aş fi atât de agreabilă? mârâi ea şi plecă târşâindu-şi picioarele plate şi încălţate cu nişte vechi papuci bărbăteşti din piele.

Vail şi Stenner îşi turnară singuri cafea şi se aşezară la măsuţa lor rotundă din colţul cel mai îndepărtat al restaurantului. Ziarele de dimineaţă erau deja stivuite pe masă.

— Mă tot gândesc la un lucru, zise Stenner.

Vail zâmbi. Bineînţeles că se gândea. Stenner se gândea întotdeauna.

— Vrei să spui, de ce groapa de gunoi? întrebă Vail, fără să-şi ridice ochii din ziar.

— Nu, mă gândeam cine sunt cei găsiţi? De cât timp se află acolo? N-a anunţat nimeni dispariţia lor?

— Să-i arunci la groapa de gunoi a oraşului e un gest cinic.

— Asta doar dacă-ţi pui problema.

— Cel puţin, sunt biodegradabili, zise Vail, continuând să-şi soarbă cafeaua şi să citească ziarul.

Stenner privi fix conţinutul ceştii de cafea timp de câteva secunde, apoi spuse:

— Nu cred că este vorba de un anume mod de operare. Nu mi se pare în regulă.

— Ştim ceva despre victime?

— Avem doi bărbaţi şi o femeie. De statură, vârstă şi înfăţişare diferită. Tipul roşcat, tipul blond şi un bărbat chel cu un ochi de sticlă.

— Poate fi vorba de un ucigaş în serie. Poate... provin cu toţii din acelaşi cartier, lucrează în aceeaşi clădire, mănâncă la acelaşi restaurant...

Vail ridică din umeri şi se întoarse la paginile editoriale.

— Intuiţia mea îmi spune că nu sunt crime identice.

— Ai vreo presimţire, eh?

— O presimţire nu înseamnă decât ghicit. Intuiţia vine din experienţă.

— Oh!

Stenner îl privi o clipă fix pe Vail, sorbi o înghiţitură de cafea şi continuă:

— De regulă, un cadavru nu este ascuns. Este lăsat acolo unde poate fi descoperit. Face parte din schema clasică. Vail nu-i dădu nici o atenţie. Aşadar, ce posibilităţi avem? reluă Stenner. Trei victime în groapa de gunoi. Putem presupune că nu se află acolo din pură coincidenţă?

Vail nu ridică privirea de pe ziar.

— Las la aprecierea ta.

— Un fel de cimitir?

— Pentru cine?

— Persoane care au fost lichidate.

— Crime plătite?

— În anii '30, sindicatul crimei îşi îngropa victimele într-o mlaştină din New Jersey. Zeci de persoane.

Li se servi micul dejun şi conversaţia încetă brusc pentru un sfert de oră. Stenner tăie meticulos costiţa, o puse în ouă, amestecă bine şi întinse pasta peste pâinea prăjită, pe care începu s-o mănânce cu furculiţa şi cuţitul. Când termină, îşi şterse buzele cu un şerveţel de hârtie şi-şi termină cafeaua.

— Eckling o să dea totul peste cap, ca de obicei. Vrea să rupă inima târgului.

Vail pufni în râs.

— Bineînţeles. E în colimator. Descoperirea va face senzaţie în întreaga ţară. E prea bizară ca să nu se întâmple aşa. Termină şi se lăsă pe spătarul scaunului. Poate că-i o firmă de debarasare, îşi dădu el cu părerea. Înţelegi? Îţi omori soacra, formezi un număr, iar ei vin, ridică bagajul şi-l aruncă, în locul tău.

— Se pare că iei lucrurile în glumă, zise Stenner. Poate că indivizii ăştia sunt angrenaţi în vreun război între bande – posibil chiar bande din pătura de vârf a societăţii – dintre cei care merg la biserică şi poartă cravată. Tăcu o clipă, apoi adăugă: Ba finanţează chiar şi politicieni.

— Ei, ăsta-i un gând supărător, declară Vail.

— E o situaţie supărătoare.

— Abel, avem de lucru până peste cap. Eckling dispune de o săptămână înainte de a interveni noi. Hai să-i acordăm acest răgaz.

— Eu nu vreau decât să fiu pregătit.

— Sunt convins că vei fi, îl asigură Vail.

Stenner chibzui o clipă, apoi spuse:

— Mă întreb ce-ar fi zis Judecătorul?

Câteva momente, Vail se lăsă pradă amintirilor, parcă aşteptând ca Judecătorul să intre dezinvolt pe uşă, ţinând sub braţ ziarul New York Times, îmbrăcat în costum de tweed, cu o garoafă la butonieră, salutând ironic pe toată lumea şi aşezându-se să ia micul dejun, să citească şi să poarte discuţii pe teme de drept.

Judecătorul avusese patru iubiri: soţia lui, Jenny, apoi Martin Vail, legea şi cursele de cai. Se găsise însă la un pas de distrugere din pricina a două tragedii. Scumpa lui Jenny, o femeie modestă din Sud, cu care fusese căsătorit timp de treizeci şi şapte de ani, suferise un grav accident de circulaţie, în urma căruia stătuse în comă o lună de zile, apoi murise. Cea de-a doua tragedie şi-o făcuse cu mâna sa. Ca să-şi mai aline durerea, revenise la dragostea de o viaţă pentru ponei şi pierduse la pariuri treizeci de mii de dolari într-o singură lună. Reputaţia lui în barou ajunsese literalmente la mâna agenţilor de pariuri. Fusese salvat prin devotamentul şi respectul avocaţilor apărării şi ai acuzării, al poliţiştilor, jurnaliştilor, funcţionarilor din magistratură, bibliotecarilor şi politicienilor, toţi apreciindu-i corectitudinea şi înţelepciunea la tribunal. Aceştia contribuiseră cu bani, de la un dolar până la sume de patru cifre, achitându-i datoriile. Judecătorul luase decizia de a ieşi din magistratură.

După ce se pensionase, îşi petrecea timpul fie făcând pe avocatul diavolului în cazurile lui Vail, fie în fumoarul salonului de pariuri Wall Eye McGinty, ce avea aspectul unui birou de misitie din centrul urbei şi era dotat cu un panou mobil, cu neon, pe care se afişau cotele pariurilor, starturile şi alte informaţii care pentru cei mai mulţi muritori păreau o limbă străină. Stătea întotdeauna în fundul încăperii, instalat picior peste picior într-un balansoar adus chiar de el, cu legendarul său carnet negru în poală, răsucind între degete stiloul Mont Blanc, studiind tabela electronică de la McGinty şi calculând următoarea miză.

Carnetul acela! Judecătorul făcea zilnic pariuri imaginare, ţinând o evidenţă amănunţită a tuturor curselor, pistelor, jocheilor şi cailor de pe hipodrom. Îşi punea la bătaie isteţimea, intuiţia şi impresionantele cunoştinţe de statistică, pentru a elabora o strategie câştigătoare pe o perioadă de zece ani, consemnată în carnetul gros legat în piele, atât de temut de agenţii de pariuri, încât o dată puseseră mână de la mână, oferindu-i o sumă de şase cifre numai ca să-l ardă. El refuzase, dar nu sufla ponturi şi nici nu împărtăşea altora vastele sale cunoştinţe în domeniu. Judecătorul agonisise o avere imaginară de peste două milioane de dolari, toată numai pe hârtie.

Astfel, îşi petrecea dimineţile la restaurantul lui Butterfly, discutând cu tinerii avocaţi, iar după-amiezele în elegantul salon Wall Eye McGinty pentru amatorii de pariuri.

Cea de-a treia mare bucurie a sa era duelul de inteligenţă cu Marty Vail. El constituia mai mult decât o provocare, reprezenta testul celor patruzeci şi cinci de ani de avocatură şi magistratură. Disputele şi colaborările sale cu Vail îi ofereau o satisfacţie pe care pariurile n-o puteau egala. Puneau prinsoare pe dolari de argint, dezbătând probleme de drept, şi-şi mutau monedele dintr-o parte în alta a mesei, pe măsură ce fiecare înregistra o victorie. După aproape cincisprezece ani, Judecătorul se afla cu exact douăzeci şi două de monede înaintea lui Vail.

Un gangster, client al lui Vail, pe nume HeyHey Pinero, îl etichetase cândva pe Judecător drept un tip grozav. „Un tip grozav", se exprimase el, făcând o descriere perfecta a Judecătorului.

Un tip grozav.

Apoi vârsta şi trecutul agitat îl ajunseseră din urmă pe bătrânul jurist. La optzeci şi unu de ani suferise o serie de crize care-l doborâseră. Supravieţuise celei de-a treia, rămânând însă debil şi artritic, incapabil să-şi mai gătească singur sau măcar să-şi încropească o gustare. Distrus de insomnii şi amintiri fugare, prizonier al casei bântuite de imagini ale trecutului, stătea zi de zi privind ţintă pe fereastră la circulaţia de afară sau moţăia în faţa televizorului, până când unul dintre obişnuiţii casei trecea pe acolo, îl ajuta să se îmbrace şi-i ducea trupul firav până la maşina cu care îl transporta la salonul Wall Eye McGinty. Aici, amatorii de pariuri îl întâmpinau aproape cu veneraţie. McGinty, care era un agent cu suflet caritabil, îl conducea întotdeauna acasă cu maşina, după ora de închidere.

Zilnic venea cineva la el. Vail, secretara executivă a acestuia, incomparabila Naomi, Stenner sau unul dintre avocaţii mai tineri care lucrau pentru Vail. În zilele în care toţi aceştia nu-şi vedeau capul de treburi, Vail trimitea un poliţist să-i facă vizita de rigoare. În astfel de ocazii, McGinty îl întâmpina pe poliţist în prag, ca să nu-l pună într-o situaţie delicată. Nu se rosteau nici un fel de întrebări. În definitiv, salonul de pariuri al lui McGinty exista de peste douăzeci de ani. Dacă poliţiştii ar fi aruncat o privire din prag, n-ar fi fost surprinşi. Şase zile din săptămână Judecătorul evalua caii şi-i nota pe cei mai buni în noul carnet negru, de dimensiunile unei enciclopedii.

În cea de-a şaptea zi, Judecătorul se odihnea. Prăbuşit în scaunul său cu rotile, cu picioarele atrofiate învelite cu o pătură, îmbrăcat pe cât de elegant îi îngăduiau mâinile paralitice şi vederea slăbită, cu jachetă de tweed şi pulovere gri, stătea în grădină cu faţa la soare, ferindu-şi ochii în spatele ochelarilor de soare întunecaţi şi încercând să-şi bronzeze pielea subţiată ca hârtia, atinsă de nuanţa cenuşie a bătrâneţii.

Vârsta îi luase totul, cu excepţia mândriei.

Aşadar, într-o dimineaţă caldă de duminică a lunii iunie, cu doi ani în urmă, îmbrăcat în hainele sale cele mai elegante, Judecătorul se aşezase în grădină, îi vorbise lui Jenny despre existenţa lor împreună şi despre viaţa lui fără ea, spunându-i că n-o mai putea duce aşa. După aceea îşi vârâse în gură ţeava pistolului de calibru 38 şi apăsase pe trăgaci.

Lăsase un scurt bilet lui Vail, care asistase tot timpul cât poliţia îşi făcuse datoria, apoi însoţise la morgă ambulanţa în care se afla cel care-i fusese aproape ca un tată. După ce făcuse acest drum de tristă amintire, se dusese în spatele spitalului, se aşezase pe o bancă şi plânsese în hohote mai mult de o oră. Stenner rămăsese la vreo sută de metri mai încolo, veghindu-şi şeful, fără însă să-l tulbure. În cele din urmă, Vail despăturise biletul.

Dragă Martin,

Mi-ai plăcut mai mult ca apărător, dar eşti şi un mare procuror.

Te iubesc ca pe fiul meu. Întotdeauna mi-ai dat motive sâ mă simt mândru că te-am cunoscut.

Mintea mea o cam ia razna. Asta ştim toţi, nu? De săptămâni întregi n-am mai mizat pe un cal câştigător. Nu mai sunt în stare nici să mestec o gogoaşă.

E nevoie să-ţi spun mai mult de atât, îndrăzneţul şi isteţul meu prieten?

Nu-ţi cer să mă ierţi — nu-i nimic de iertat

Mizează pe Disaway în cea de-a treia cursă de mâine, la Del Mar. Din câştig, fă cinste băieţilor din partea mea.

Adio, iubite prietene.

Judecătorul

Biletul cântarea mai mult din pricina celor douăzeci şi doi de dolari de argint puşi înăuntru. Pontul preschimbase cele douăzeci şi cinci de monede în nouă sute şaptezeci şi patru de dolari.

Fusese o petrecere de pomină.

— Nu vine, Martin, spuse Stenner, întrerupându-i reveria.

Vail se răsuci brusc spre el, conştient că privise ţintă uşa, călătorind în trecut.

— Mi-ai citit gândurile, zise el.

— Câteodată mi se întâmplă şi mie..., începu Stenner, fără să-şi ducă fraza la bun sfârşit.

— Sunt convins că tuturor ni se întâmplă din când în când, spuse Vail, întorcându-se la ziarul său.

Pentru Vail, în acea dimineaţă îngheţată, groapa de gunoi fusese o ciudăţenie, un motiv de iritare, ceva ce trebuia adăugat pe agenda şi aşa arhiplină a procuraturii districtuale. De fapt, misterul gropii de gunoi urma să conducă la ceva mult mai serios. Ceva mult mai înspăimântător decât cadavrele descompuse, descoperite la groapa de gunoi a oraşului. Ceva care avea să-l oblige pe Martin Vail la o reconciliere cu trecutul.

Un nume care-l obsedase pe Martin vreme de zece ani avea curând să i se furişeze în minte.

Numele lui Aaron Stampler.

3

Shana Parver se grăbi prin aerul îngheţat al dimineţii şi urcă treptele tribunalului districtual. Excesiv de sentimentală şi idealistă din fire – deşi se ascundea sub aparenţa unei femei aspre şi agresive – Shana simţea nevoia să iuţească pasul de fiecare dată când vedea faţada clădirii masive a tribunalului. „Legea e singurul lucru care ne deosebeşte de animale", spusese cândva Vail. Bineînţeles, adăugase propriul său comentariu cinic: „Deşi în zilele noastre nu se ştie niciodată." Dar simpla vedere a coloanelor dorice ce se înălţau deasupra intrării, fiecare terminată cu o figură alegorică reprezentând Legea, Dreptatea, Înţelepciunea, Adevărul, Puterea, Iubirea, Libertatea şi Pacea, îi întărea încrederea în caracterul sacru al legii, reafirmându-i credinţa în profesia pe care şi-o alesese încă din şcoala generală.

În această dimineaţă sosise devreme. Peste patruzeci şi cinci de minute avea să se găsească faţă în faţă cu James Wayne Darby şi, deşi nu era vorba de sala unui tribunal, urma totuşi să desfăşoare un fel de interogatoriu, prilej de a-şi măsura inteligenţa cu şovinul cel molâu şi impertinent. Intenţiona să folosească ultimele minute ramase ca să se pregătească mental pentru întrevedere.

Naomi Chance i-o luase înainte, ca de obicei. Cafeaua era deja făcută în cafetiera gigantică a lui Vail, iar la ora opt şi un sfert, când Shana dădu buzna înăuntru, Naomi se găsea la masa ei de lucru, pregătită să se confrunte cu problemele zilei. Naomi era întotdeauna prima şi umbla de colo-colo prin spaţiosul birou al lui Vail, aprinzând lumina şi apoi preparând cafeaua şefului. Avea o alură maiestuoasă şi intimidantă. Era o femeie uluitoare, cu trupul perfect drept, de culoarea ciocolatei cu lapte, aproape egipteană ca fizionomie, cu pomeţi înalţi şi ochi mari, căprui, cu păr negru, tuns scurt după moda zilei, în care abia mijeau primele fire argintii. Rămasa văduvă la cincizeci de ani, avea înţelepciunea unei femei de optzeci şi trupul uneia de treizeci. Învăţa rapid şi se documenta cu pasiune. Îi dădeai un nume, imediat îţi venea cu biografia respectivă. Voiai să afli o dată, îţi prezenta un calendar. Cereai un raport, îţi alcătuia un dosar. Putea dactilografia optzeci de cuvinte pe minut, ştia să stenografieze şi-şi luase diploma în drept la vârsta de patruzeci şi şase de ani. Devotamentul ei faţă de Vail depăşea toate noţiunile de practică a dreptului. Avusese grijă de el încă de la început, îi cunoştea toate capriciile, gustul în materie de vestimentaţie, filme, mâncare, femei şi vin. Neoficial, îi era mai curând parteneră decât asociată, titlu pe care Vail îl inventase anume pentru ea, fiindcă era destul de confuz pentru a putea însemna orice şi suna mult mai pompos decât cel de secretară executivă.

Naomi îşi croia drum prin hăţişul birocraţiei cu aceeaşi voracitate cu care roade castorul un trunchi de copac; nu se împiedica de tergiversările birocratice, ştia unde să găsească orice document public din oraş, iar pentru tinerii colaboratori aleşi de Vail era o a doua mamă şi, totodată, o prietenă de nădejde. Dacă Vail era şeful colectivului, Naomi Chance era comandantul-şef al acestei mici armate.

Shana era cea mai tânără şi mai nouă membră a ceea ce Vail numea Echipa pentru Cazuri Speciale (ECS) – cunoscută în oraş mai mult sub numele de Gaşca de Nebuni — majoritatea mergând pe treizeci de ani sau depăşind cu puţin această vârstă, toţi „descoperiţi" de Naomi, ale cărei vaste atribuţii o includeau şi pe aceea de căutător al talentelor în materie de drept, în beneficiul celui pe care toţi îl numeau şef.

Shana Parver era complementul perfect al lui Naomi Chance. Nu măsura nici un metru cincizeci şi cinci, dar avea o siluetă admirabilă, un păr negru ca smoala revărsat pe umeri şi pielea de culoarea nisipului. Ochii ei căprui păreau învăluiţi în ceaţă sub pleoapele grele care-i dădeau un aer aproape oriental. Se machia foarte puţin – nici nu avea nevoie – şi avea picioare fără cusur, fiindcă crescuse în apropiere de plajele din Rhode Island şi Connecticut, fiind campioană la înot şi jucătoare de baschet în liceu. Purta un taior negru, cu fusta până deasupra genunchiului, bluză albă şi un şirag asortat de perle trandafirii. Părul îi era pieptănat pe spate şi legat cu o panglică neagră. Îmbrăcată cât mai clasic cu putinţă, rămînea totuşi o prezenţă magnetică în orice adunare, o femeie care ar fi oprit traficul în loc, fapt pentru care Vail fusese cât pe ce să nu o accepte, dar Naomi îl avertizase că practica un fel de discriminare inversă. Shana absolvise cu brio Institutul de Drept din Columbia şi îşi crease un renume ca procuror adjunct al unei mici regiuni din Rhode Island, după care solicitase o slujbă la ECS. Naomi luase toate referinţele necesare.

Copil teribil, care lua note maxime fără să deschidă o carte, Shana făcuse un scandal monstru şi plecase de la şcoala de elită din New England, unde o trimiseseră părinţii ei. Primită într-o instituţie severă şi cu reguli stricte, destinată copiilor problemă, luase numai note mari, devenind din acel moment o elevă şi o studentă eminentă, atât la liceu cât şi la Institutul de Drept.

— Ce s-a întâmplat? întrebase Naomi la prima lor întrevedere.

— Am hotărât că vreau să devin avocat, în loc să rămân o pacoste, răspunsese Shana.

— De ce-ai solicitat acest post?

— Pentru că am scris o lucrare de absolvire despre Martin Vail. Cunosc toate cazurile la care a lucrat încă de când era avocat al apărării. E cel mai bun procuror al zilelor noastre. Cum să nu vreau să lucrez cu el?

Găsise toate răspunsurile potrivite. Naomi reacţionase imediat.

— Dinamită.

Vail se aşteptase la orice, dar nu la un copil minune al dreptului: miniatural, isteţ, rafinat şi agresiv.

— Vreau un avocat, n-am chef ca vreun moşneag din juriu să-mi trântească un infarct, spusese el văzând-o în fotografie.

— Vrei să-şi facă operaţie estetică şi să-şi buhăiască obrazul? îl şfichiuise Naomi.

Când Shana coborâse din lift, pornind cu pas hotărât către biroul lui pentru primul interviu, Vail scosese un geamăt.

— Speram că arată mai bine în fotografie.

— Nu-i poţi găsi cusur, îl liniştise Naomi. Tot mai ai de gând să faci din frumuseţea ei o vină?

— Nu-i vorba numai de frumuseţe. Fata asta are... are...

— Magnetism? sugerase Naomi.

— Magnetism animalic. E categoric o ameninţare pentru inima oricărui bărbat peste patruzeci de ani. O spun din proprie experienţă.

— Intenţionezi să-i faci o vină din faptul că arată bine? repetase Naomi. E o discriminare, Marty, fata asta e cea mai bună dintre toţi avocaţii tineri pe care i-am intervievat vreodată. E puţin cam agresivă, probabil ca mijloc de autoapărare, dar peste şase luni va fi pregătită să înfrunte orice avocat din oraş. Are un instinct fără greş de-a sări direct la jugulară. În plus, vrea să devină procuror. Banii n-o interesează nici cât negru sub unghie.

— E bogată.

— E înstărită.

— Taică-său are vreo câteva milioane de dolari — bani gheaţă. Eu numesc asta bogăţie.

— Marty, fata asta îmi aminteşte atât de mult de tine atunci când te-am cunoscut, că mă trec fiorii.

— E femeie, e bogată şi e frumoasă. Singurul lucru pe care îl avem în comun e că locuim pe aceeaşi planetă.

— Ar fi bine să te porţi frumos cu ea, îl avertizase Naomi, ieşind din birou ca s-o întâmpine pe Shana.

Şase luni mai târziu, Shana avusese două cazuri şi pierduse unul. Vail îi spusese ulterior că era prea dură şi prea necruţătoare.

— Juriului îi place să fii dur, dar nu să ucizi, îi explicase el. Trebuie să mai îmblânzeşti tonul, să te mai înfrânezi. Studiază juriile, juriile sunt totul. Am avut un prieten pe care-l numeam Judecătorul şi care spunea că o crimă cu premeditare este bătălia supremă. Doi avocaţi se angajează într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar cel sortit să moară este acuzatul. O analogie excelentă. Două tabere diametral opuse. Una din ele are dreptate, cealaltă, nu. Una din ele trebuie să sâvârşească miracole, să facă din negru alb în ochii juraţilor. În cele din urmă, viaţa acuzatului depinde de acel avocat care poate convinge juriul că felul în care percepe el faptele corespunde realităţii. Aici e nodul problemei, Shana: juriul.

Nu fusese simplu s-o domolească.

— Eşti pregătită, domnişoară Parver? întrebă Naomi, trezind-o brusc la realitate.

Shana se încruntă la ea.

— Nu-i prima oară când interoghez un suspect de crimă, Naom.

Shana era principalul avocat al acuzării în procesul Darby, dar fusese la tribunal şi ratase primul interogatoriu al lui Darby. Acum era rândul ei să-l încolţească.

— Darby ăsta e un mare ticălos. Nu-l lăsa să te ia de sus. Parver zâmbi. Fii dulce dacă jigodia cea scârboasă se dă la tine, zise ea cu candoare. Încă nu l-ai cunoscut pe Rainey. Fii cu băgare de seamă, e o fiară. Avocat bun şi onest, dar o fiară. Nu te lăsa înşelată de surâsul lui.

Parver îşi turnă o ceaşcă de cafea, adăugă o jumătate de linguriţă de zahăr, amestecă cu degetul, apoi sorbi cafeaua din ea.

— Cineva spunea că-i la fel de bun cum era odinioară Martin, declară ea cu dezinvoltură, după care aşteptă explozia.

— Ha! pufni Naomi. Cine dracu' ţi-a spus asta?

— Nu ştiu. Cineva.

— Nu te lăsa păcălită de acel cineva, nu există nimeni la fel de bun ca Martin – nici nu cred că va exista vreodată.

— Nu vorbeşti niciodată despre perioada aceea, Naomi. De câtă vreme eşti cu Marty?

— De optsprezece ani, răspunse Naomi, plimbându-şi degetul lung şi negru în josul calendarului lui Vail, ca să găsească data. Când am început să lucrez cu Martin, plătea cincizeci de dolari pe oră şi eram fericită să-i câştig. Tot ce ştiam pe atunci despre lege era că-i un cuvânt din patru litere. Tăcu o clipă apoi adăugă: Doamne, să vezi când am să-i dau vestea! Un dejun şi un cocteil în aceeaşi zi. Asociaţia Statală a Juriştilor. Nu-i spun încă, altfel risc să-l apuce năbădăile şi să-l strângă de gât pe Darby, dacă îl anunţ înainte de interogatoriu.

O clipă mai târziu, Martin cobori din ascensor şi, croindu-şi drum prin păienjenişul de paravane din sticlă, mese şi table de scris, fişete, computere, telefoane şi televizoare, se îndreptă către biroul său. Acesta se afla într-un colţ mai ferit, atât de departe de biroul procurorului districtual Jack Yancey pe cât era posibil, dat fiind că amândouă se aflau la acelaşi etaj.

Doamne, îşi zise Naomi, probabil că s-a îmbrăcat pe întuneric.

Vail purta un costum vechi de flanel cenuşiu, pantofi de stradă nelustruiţi şi o cravată antică, împletită, de culoare albastră, care arăta de parcă ar fi fost întrebuinţată de sugrumătorii din Bombay.

— Iisuse, Martin! exclamă Naomi. Arăţi ca un pat nefăcut.

— Asta şi sunt, mârâi el, intrând cu paşi greoi în birou. Când ai făcut cafeaua asta?

— Acum un sfert de oră.

— Bine.

Se duse la vasul vechi de alamă şi crom, primit cu ani în urmă drept parte din onorariu pentru un caz de faliment al unui restaurant, şi-şi turnă o cană de cafea. Parver şi Naomi rămaseră în picioare în prag.

Biroul lui îngrămădit şi dezordonat era o reîntoarcere la ceea ce Naomi denumea „anii de odinioară". În încăpere trona o enormă şi masivă masă de stejar, pe care Vail o folosea drept masă de lucru. Pe ea se vedeau vrafuri împrăştiate de scrisori, dosare şi cărţi, lăsându-i lui Martin numai un mic spaţiu în mijloc unde să lucreze. De jur-împrejurul mesei se aflau opt scaune cu spătar de lemn. Martin se trânti în fotoliul său de piele cu spătar înalt, prevăzut cu rotile, astfel încât să se poată deplasa de jur-împrejurul încăperii – spre rafturile supraîncărcate sau spre fişetele pline ochi – fără să se ridice de la locul său. Un ventilator uriaş umplea jumătatea inferioară a uneia dintre ferestre. Vail rămăsese unicul fumător din echipă şi nimeni nu voia să intre în biroul lui decât dacă se aşeza în dreptul ventilatorului atunci când fuma.

— Stenner m-a trezit înainte de ora cinci să mă invite la o plimbare în mijlocul naturii, la groapa de gunoi a oraşului, murmură Vail, după care sorbi din cafea. Bună dimineaţa, Shana.

— Chiar ai fost acolo? întrebă Parver cu o expresie admirativă. E adevărat că în gunoi au descoperit trei cadavre?

— Ce? exclamă Naomi.

— Trei corpuri delicte, răspunse Vail. Şi erau acolo de muuuultă vreme. Un mod minunat de a-ţi începe ziua. Bănuiesc că nu vreţi să auziţi alte detalii.

— Crezi că-i vorba de crime? întrebă Naomi.

— Okie o să ne anunţe. Eşti gata să-i înfrunţi pe James Wayne Darby şi pe Paul Rainey? zise Vail în chip de răspuns.

— Da.

Răspunsul fuse categoric.

— Vrei să discutăm puţin pe tema asta? Avem încă un sfert de oră până când trebuie să coborâm.

— Dacă vrei şi tu, răspunse încrezătoare Shana.

— Ah, îndrăzneala tinereţii! exclamă Naomi, ridicând privirea spre tavan. Oh, de ce n-am iarăşi treizeci de ani?

— Eu nu am decât douăzeci şi opt, îi şopti Parver.

— Douăzeci şi opt, repetă Naomi, clătinând din cap. Nici nu vreau să mă gândesc la vremea când aveam douăzeci de ani. Nu-mi amintesc precis, dar mi se pare că vârsta de douăzeci şi opt de ani a fost una dintre perioadele cele mai proaste ale vieţii mele.

Vail o studie pe furiş pe tânăra juristă. Avea sânge rece, era stăpânită şi foarte sigură pe ea pentru douăzeci şi opt de ani. În ultimii ani, Martin selectase şi adunase la un loc un grup de tineri irlandezi, însărcinându-i pe asistenţii din vechea echipă a lui Yancey – majoritatea epave ale birocraţiei şi jurişti lipsiţi de imaginaţie, care preferau înţelegerile între avocaţi în locul proceselor – cu cazurile de rutină: răfuieli între bande motorizate, trafic local de droguri, atacuri, jafuri, spargeri, dispute familiale, multe dintre ele terminate cu omucidere. Treptat se debarasase de câţiva dintre ei, înlocuindu-i cu jurişti mai tineri şi mai combativi, deşi nu spectaculoşi, care preferau avantajele unei siguranţe de durată în loc să-şi facă un nume şi apoi să intre în sectorul privat. Sub oblăduirea atentă a lui Vail, echipa se ocupa de două mii şase sute de crime, jafuri, violuri, atacuri violente, spargeri, furturi de maşini, molestări de copii şi delicte la nivel înalt, care treceau în fiecare an pe la procuratura districtuală.

Gaşca de Nebuni era cu totul altceva. Tineri, curajoşi, combativi şi sclipitori, oamenii lui Vail preluau cazuri diverse şi complexe, muncind în echipă. Deşi extrem de ambiţioşi, erau legaţi prin respect reciproc, ore de muncă grea, leafă insuficientă şi şansa de a învăţa de la şef. Unii, cum era Parver, solicitaseră slujba. Alţii fuseseră descoperiţi de neobo-sita Naomi Chance. În cei patru sau cinci ani de când erau împreună, fiecare se specializase într-un anumit domeniu şi învăţase să se bazeze pe ceilalţi. Erau sprijiniţi de Stenner şi de poliţiştii lui, oameni experimentaţi, pricepuţi să facă echilibristică între respectarea regulamentului şi procedurile interzise. Toţi erau şireţi, îndemânatici şi inventivi. Nu luau de-a gata litera legii şi nu se sfiau să-şi asume riscuri rezonabile dacă erau suficient de bine plătiţi, iar în acele rare ocazii când făceau o boacănă, o făceau atât de spectaculos, încât Vail – el însuşi un împătimit al riscului – se arăta de regulă înţelegător.

Tinerii jurişti aveau o trăsătură comună: toţi iubeau sala de tribunal. Acesta era motivul – condiţia necesară – alegerii lor de către Naomi şi Vail. Ca şi pentru Vail, pentru ei legea era atât o religie cât şi o luptă; sala de judecată era biserica lor, Coliseul lor roman, arena în care îşi mobilizau toate forţele de luptă, toate cunoştinţele de specialitate, toate resursele şi toată inteligenţa. Vail insuflase fiecăruia şi o dorinţă interioară de a pune legea sub lupă, criticându-i canoanele, tradiţiile, statutele, însăşi structura, în timp ce convingeau, manevrau, seduceau juraţii să accepte modul lor de a percepe realitatea. Convingerea lui nestrămutată era că acest domeniu juridic trebuia analizat şi criticat în permanenţă, dacă se dorea ca el să dureze. Martin insista ca tinerii să-şi petreacă două-trei zile din lună în tribunal, studiind juriile şi avocaţii, felul în care aceştia aşteptau momentul oportun, trucurile lor, pledoariile de început şi încheiere. Urmărea cu satisfacţie cum fiecare îşi dezvolta propriul său stil, modul său personal de a aborda cel mai complex dintre toate sporturile cu tribut de sânge.

Întreaga echipă îl antipatiza profund pe James Wayne Darby. Acesta era obraznic, arogant, plin de sine, pornit pe flirturi cu femeile din echipă şi acru cu bărbaţii. Avocatul, Paul Rainey, era exact contrariul clientului său: un gentleman, şi încă unul înveterat, dotat cu un acut simţ moral. Credea cu pasiune în clienţii săi. Până în prezent, lui Darby nu-i fusese adusă nici o acuzaţie.

Parver ardea de nerăbdare să încerce un alt caz, ca să se consoleze după recenta ei înfrângere. Acesta ar fi putut fi Darby – dacă reuşeau să găsească o fisură în depoziţia lui. Dar Vail era conştient că tocmai nerăbdarea fetei risca să-i fie fatală.

— E ultima noastră încercare cu Darby, îi spuse el. Ţine minte că Paul Rainey te poate nimici dintr-o singură privire. Dacă devine insistent, nu-i da nici o atenţie. Cunoşti terenul: dacă intră în ofsaid, îl atac eu. Tu stai cu ochii pe Darby. Fă doar lucrul la care te pricepi cel mai bine.

— Ştiu, răspunse ea.

— Ceva noutăţi?

— Nu chiar. Ar fi ceva. Poate numărul de telefon?

— Numărul de telefon?

— Bucăţica de hârtie cu numărul lui Poppy Palmer. Parver căută într-un dosar gros, în care erau date de la poliţie, raportul medicului legist, fişele cu probe şi interogatoriile. Scoţând din el copia unei bucăţi de hârtie, o puse în faţa lui Vail. Asta-i notiţa pe care Darby pretinde că a găsit-o lângă telefon, zise ea. Era o hârtie cu margini neregulate pe care scria: Pammer, 555-3667. Tipul zice că probabil Ramona Darby a fost cea care a scris numărul, pentru că el n-a făcut-o... şi-apoi, numele lui Palmer e ortografiat greşit. Cei doi grafologi n-au reuşit să dea un verdict categoric.

— Prin urmare...?

— Prin urmare, eu cred că el a scris-o şi a lăsat-o acolo ca s-o găsească Ramona. Sau... a lăsat-o acolo după comiterea faptei. Dar dacă Ramona nu i-a telefonat lui Poppy Palmer şi n-a existat nici o ameninţare? Dacă putem dovedi că Ramona Darby n-a sunat-o pe Palmer şi n-a ameninţat că-l va ucide pe Darby, atunci se nasc suficiente semne de întrebare în privinţa întregului caz.

— Numai dacă ajungem la proces. În momentul de faţă nu avem un caz. Nu avem nimic care să poată fi prezentat în faţa unui juriu.

— Aici avem de-a face cu o dovadă clară, se încăpăţână fata.

— Numai circumstanţială, o contrazise Vail. Poţi s-o numeşti cum vrei: dovadă, presupunere, ghicit, insinuare, circumstanţă, minciună. Oricum îi spui, scopul rămâne acelaşi: defineşte delictul şi determină juriul să deosebească faptele prezentate de tine de ficţiunea prezentată de partea adversă – or pentru moment noi nu avem nici măcar un singur fapt cert cu care să-l încolţim pe individul ăsta.

— Adevărat. Dar să presupunem că am putea s-o speriem pe Palmer? A confirmat povestea lui Darby. Dacă ia în considerare acuzaţia de sperjur şi complicitate înainte de faptă...

— Va să zică, intenţionezi s-o sperii pe ea, nu pe el.

— În cele din urmă. Încep cu el, după care lovesc în ea.

— E o ţintă cam îndepărtată, zise Vail.

— Şi-aşa suntem în pom. Ce-avem de pierdut?

— Bine. Hai să vedem de ce eşti în stare.

4

Biroul în care procurorii conduceau interogatoriile şi audierile se afla la etajul al treilea al tribunalului, cu un nivel mai jos decât sediul procurorului districtual. Mobilierul era auster; o masă, şase scaune de lemn, o canapea veche de piele, iar într-un colţ un scaun, despărţit de celelalte piese printr-o măsuţă de cafea. Lângă fereastră se găsea un mic frigider. Deasupra acestuia erau aranjate cu grijă o cafetieră, plicuri cu zahăr sau cu praf de frişcă şi şase ceşti mari. Încăperea nu avea nimic deosebit. Era lipsită de telefon. O cameră agreabilă, fără a fi prea confortabilă. Biroul era prevăzut cu dispozitive de ascultare, iar într-un colţ fusese montată o videocameră orientată către masă.

Când Paul Rainey şi James Wayne Darby îşi făcură apariţia, Vail şi Parver deja îi aşteptau. Rainey era un bărbat amabil în aparenţă. Înalt, zvelt, cu părul negru înspicat, purta ochelari cu rame de aur şi un costum scump, albastru-închis şi putea fi luat drept un afacerist bogat din Texas. Darby era exact opusul lui: tipul fostului jucător de base-ball din liceu, de care se alesese praful. Înalt de un metru optzeci, cântărind cu cincisprezece kilograme peste greutatea normală, era îmbrăcat neglijent în blugi, bocanci grei de excursie şi un veston de vânătoare în culori de camuflaj. Ochii lui căprui şi inexpresivi se ascundeau în spatele unor ochelari de soare ieftini, ca cei de aviator. Cu părul de un blond spălăcit şi tăiat prea scurt, Darby avea obraz, stomac şi maniere de beţiv. Avea treizeci şi opt de ani, dar cu uşurinţă putea fi luat drept mai în vârstă cu zece ani. Agricultor din Sandytown, o mică aşezare de fermieri numărând patru mii de persoane şi situată departe în nordul comitatului, îşi împuşcase mortal soţia cu o puşcă, pretinzând că ea fusese prima care încercase să-l ucidă.

Toţi colaboratorii lui Vail erau de părere că Darby îşi asasinase soţia, însă nu puteau dovedi că versiunea lui era o simplă ficţiune. Existau unele circumstanţe agravante, dar circumstanţe şi nimic mai mult. Avusese o aventură cu o dansatoare de striptease pe nume Poppy Palmer. Cu şase luni înainte de omor, se asigurase atât pe el însuşi cât şi pe soţie pentru suma de două sute cincizeci de mii de dolari. Ultimii doi ani fuseseră un dezastru. Ameninţat de faliment, Darby ajunsese pe punctul de a pierde ferma.

Numai că nu erau martori, aşa că nu exista nici o cale de a-l încolţi. Versiunea lui, confirmată de nu prea deşteapta domnişoară Palmer, era aceea că Ramona Darby o sunase pe Palmer cu vreo oră înainte de omor, ameninţând că-i va ucide atât pe ea cât şi pe Darby. Lângă telefonul lui Darby fusese găsită o bucată de hârtie cu numărul lui Palmer.

Vail făcu prezentările, altfel destul de cordiale. Vail şi Parver se aşezară cu spatele spre camera video, iar Darby cu faţa către ei, tolănindu-se pe scaunul său, cu braţele încrucişate pe piept. Nu-şi scosese vestonul de vânătoare. Rainey aşeză pe masă o mică servietă-diplomat şi ramase în picioare în spatele clientului său, sprijinindu-se de spătarul scaunului.

— Okay, zise el. Hai să isprăvim o dată.

Vail zâmbi.

— Ce atâta grabă, Paul? Avem cafea berechet. Poţi să fumezi. Priveliştea e frumoasă.

— Martin, mi-am sfătuit clientul ca la această ultimă întrevedere să colaboreze cu voi. A fost audiat de două ori la poliţie – o dată timp de şase ore – şi mai înainte la departamentul vostru, trei ore. Nu-i acuzat de nimic. Toată chestia începe să miroasă a hărţuire. Vreau să cădem de acord că aceasta este o audiere voluntară şi, în astfel de cazuri, orice uzanţe oficiale se suspendă. De asemenea, reţine că declaraţia sau seria de declaraţii făcute de clientul meu nu constituie o depoziţie oficială sau o declaraţie sub prestare de jurământ.

— Vrei cumva să spui că ne poate minţi beneficiind de perfectă imunitate? întrebă Parver.

— Vreau să spun că domnul Darby a fost de acord să coopereze cu voi la soluţionarea cazului. Puteţi lua declaraţiile sale ca atare.

— Ai ceva împotrivă să facem o înregistrare video a audierii?

Rainey chibzui o clipă.

— Numai dacă ni se dă o copie completă a casetei şi dacă sunteţi de acord să nu fie folosită drept probă la un eventual proces şi nici dată publicităţii.

Parver încuviinţă din cap.

— Condiţiile sunt acceptabile.

— Atunci sunt acceptabile şi pentru clientul meu. Nu avem nimic de ascuns.

Vail apăsă un buton aflat sub masă şi porni înregistrarea video.

John Wayne Darby nu spunea nimic. Privea ţintă pe deasupra mesei la Vail şi Parver, cu buzele răsfrânte într-un rânjet dispreţuitor.

Parver deschise o mapă şi luă un creion.

— Suntem gata? întrebă ea, încercând să surâdă.

— Începe când doreşti, domniţă.

Ea îl săgetă cu privirea, abţinându-se de la replică.

— Vă rog să vă spuneţi numele şi adresa completă.

— La dra... Doar îmi cunoşti numele şi adresa.

— Te rog să faci ce-ţi spune, Jim, îl îndemnă Rainey.

— James Wayne Darby, RFD Trei, Sandytown.

— De cât timp locuiţi la această adresă?

— Păi, de opt ani. Casa mi-a fost lăsată de tata.

— Vârsta?

— Douăzeci şi nouă. Rîse şi adăugă: Am glumit. Am treizeci şi opt şi mă ţin bine.

— Sunteţi căsătorit?

— Am fost. Soţia mea a murit.

— Soţia dumneavoastră se numea Ramona Smith Darby?

— Exact.

— Cât timp aţi fost căsătoriţi?

— Zece ani.

— Aţi absolvit liceul, domnule Darby?

— Da.

— Aţi urmat colegiul?

— Da, am primit o bursă pentru base-ball.

— Dar aţi absolvit colegiul?

— Nu. Mi-am rupt piciorul într-un accident de maşină, chiar la începutul anului trei. N-am mai putut juca base-ball şi mi-am pierdut bursa, aşa că a trebuit să renunţ la colegiu.

— Şi ce aţi făcut?

— M-am întors să lucrez la ferma tatălui meu.

— Eraţi căsătorit la vremea aceea?

— Da. Ramona şi cu mine ne-am căsătorit imediat după ce am renunţat la colegiu.

— Acela a fost momentul când aţi mers să locuiţi la RFD Trei, Sandytown?

— Da. La ferma tatei. Ne-a construit un apartament cu garaj.

— Aveţi copii?

— Nu.

— Tatăl dumneavoastră mai trăieşte?

— A suferit un atac de cord acum patru ani.

— Şi a murit?

— Da, a murit.

— Dar mama?

— Ea a murit când eram la colegiu. De cancer.

— Acum vreau să vă întreb dacă sunteţi de acord să fiţi supus la un test cu detectorul de minciuni.

— Mă opun, protestă Rainey. A mai făcut unul. Mi-am sfătuit clientul să nu accepte detectorul de minciuni. Nu este admis ca probă în tribunal şi nu văd de ce domnul Darby ar trebui supus unui astfel de test, din moment ce nu-i aduce nici un avantaj. Să nu dăm apă la moară presei, de acord, Martin?

— Să înţeleg că răspunsul este „nu"? întrebă Parver.

— Întocmai, domniţă, răspunsul este „nu", întări Darby.

Vail se aplecă peste masă, dar Parver îşi puse piciorul peste al lui şi-l opri. Apoi se uită fix în ochii lui Darby şi spuse:

— Domnule Darby, eu nu sunt „domniţă" pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru dumneavoastră. Aţi fost de acord cu această audiere. O putem încheia rapid sau ne putem petrece toată ziua aici. Dumneavoastră decideţi.

Obrazul lui Darby deveni stacojiu. Vru să se ridice în picioare, dar Rainey îşi puse palma pe braţul lui, făcându-i semn din cap spre scaun. Darby rânji, apoi ridică din umeri, se aşeză din nou şi se închise în muţenie. Parver scoase din mapă o diagramă şi i-o puse în faţă. Era schiţa primului etaj al fermei Darby. Uşa din faţă dădea de pe o verandă largă într-un mic hol de intrare. La stânga era sufrageria, în care se pătrundea printr-o arcadă. Chiar în dreptul arcadei erau desenate un scaun şi o linie marcând distanţa dintre arcadă şi scaun, care măsura trei metri şi şaptezeci de centimetri. Pe scaun se vedeau două semne în formă de X, alte două fuseseră făcute pe peretele opus al holului, unul pe zidul de lângă arcadă, în timp ce un altul măsura înălţimea de doi metri şi şaizeci de la podea până la tavan.

— Priviţi această schiţă, domnule Darby, zise Parver. Reprezintă corect scena crimei?

— Şterge cuvântul crimă, interveni fără chef Rainey. Nu există nici o crimă. Nimeni n-a fost acuzat de omor.

Omucidere vă sună mai bine? întrebă Parver.

Incident. Cred că „scena incidentului" ar fi o formulă mai adecvată.

— Domnule Darby, este aceasta o reprezentare corectă a scenei incidentului?

Darby studie un minut hârtia, apoi încuviinţă din cap.

— Da. Dar mai sunt şi alte piese de mobilier în cameră.

— Acelea sunt neconcludente, nu?

— Vrei să ştii dacă se aflau în bătaia armelor? Nu.

— Şi-acum, domnule Darby, v-am ruga să ne povestiţi ce s-a petrecut pe 7 ianuarie 1993.

— Adică, să spun cum m-am sculat din pat, cum am făcut duş...

— Aţi mers la vânătoare...

— Charlie Waters, Barney Thompson şi cu mine ne-am dus la vânătoare de raţe. Când e sezon, mergem o dată sau de două ori pe săptămână.

— Unde anume aţi mers să vânaţi?

— La Big Marsh.

— La ce oră aţi ajuns acolo?

— Am ajuns în hăţiş pe la patru şi jumătate-cinci, nu ştiu precis.

— Aţi vorbit cu soţia dumneavoastră înainte de-a pleca?

— Dormea. Niciodată n-o trezesc. Îmi pregătise sandvişurile şi cele de trebuinţă cu o seară înainte.

— V-aţi certat sau aţi avut vreo discuţie în seara precedentă?

— Nu chiar.

— Ce vreţi să spuneţi prin „nu chiar"?

— Nu ne împăcam prea grozav. Ţi-am mai spus asta. N-o duceam chiar ca pe roze, dar nu ţipam unul la celălalt, nimic de soiul ăsta. Relaţiile noastre se cam răciseră. Ce dracu', doar mi-a făcut de mâncare!

— Cât timp aţi rămas la vânătoare?

— Am plecat din Big Marsh pe la trei după-amiază. În drum spre casă ne oprim întotdeauna şi bem câteva beri, ne grozăvim care dintre noi a doborât mai multe raţe, şi aşa mai departe.

— Într-una din aceste ocazii, în drum spre casă, aţi cunoscut-o pe Poppy Palmer, e adevărat?

— Sigur, şi asta ţi-am mai spus.

Se uită la Rainey, apoi ridică palmele şi înălţă din umeri.

— Ai de pus şi întrebări noi? interveni agasat Rainey.

— Există mai multe lucruri pe care am dori să le clarificăm, răspunse calmă Parver. Vail era impresionat de autocontrolul fetei. La cât timp după ce aţi cunoscut-o pe Poppy Palmer aţi întreţinut primele relaţii sexuale cu ea?

— În minute sau ore? rânji batjocoritor Darby.

— În ore ar fi foarte bine, replică imperturbabilă Parver.

— Aşa cum ţi-am spus, am mers la Skin Game. Ea lucra în ziua aia şi am băut câteva beri, pe urmă Charlie a invitat-o să bea o bere cu noi, dar ea a vrut cocteil cu şampanie. Aşa e regula, îţi toarnă Coca- Cola sau ceva de soiul ăsta, tu plăteşti cinci dolari şi cică e şampanie. Aşadar, am pierdut vremea sporovăind până pe la şapte, şi cum ea termina programul, i-am zis: „Ce zici, nu vrei să ne oprim undeva, să bem ceva ca lumea?" Una se leagă de cealaltă, aşa că până la urmă am mers la Hanul Bavarez şi am luat o cameră. Se aplecă peste masă către Parver şi întrebă: Vrei să afli toate detaliile?

— Nu-i neapărat necesar. Îşi privi însemnările. În orice caz, nu acum. Bine ochit, se gândi Vail. Fă-l să creadă că încă nu s-a sfârşit. Bagă-i un fitil. Cu acea ocazie aţi întreţinut relaţii sexuale cu domnişoara Palmer?

Darby se uită la Rainey, care-i făcu semn să nu fie îngrijorat.

— Bineînţeles.

— De câte ori v-aţi întâlnit cu domnişoara Palmer după această dată?

— Habar n-am, de vreo patru sau cinci ori. Nu-mi amintesc precis.

Ea îşi verifică însemnările.

— Domnişoara Palmer spune că v-aţi întâlnit la Hanul Bavarez de şase ori. Dumneavoastră aţi spus cinci. Pe urmă şase. Iar acum, patru sau cinci. Care-i numărul exact?

— Ia ascultă, ce contează? Am avut o aventură cu ea. Niciodată n-am susţinut contrariul. Asta le-am spus şi poliţiştilor încă din prima seară când au discutat cu mine.

— Prin urmare, patru, cinci sau şase? întrebă calm fata.

— Adineauri ţi-am spus, nu mai ţin minte. Foarte bine, şase. La dracu', or fi fost şase, dacă aşa zice Poppy. Eu nu-mi fac semne în calendar, dar poate că ea îşi face.

— V-aţi culcat cu ea de fiecare dată?

— Da. Da ce, te excită să mă tot auzi vorbind despre asta?

— Destul, Darby! se răsti Vail.

— Să ne înţelegem bine, ceea ce-am făcut eu a fost autoapărare. Ce dracu', de câte ori trebuie să vă mai repet, oameni buni? De ce nu vă duceţi să prindeţi nişte traficanţi de droguri, pentru binele comunităţii?

Vail se întoarse către Rainey.

— Poate dura la nesfârşit, dacă aşa vrea clientul tău, zise el.

— Răspunde la întrebări prin da sau nu, spuse Rainey, fără să-şi ia ochii de la Vail.

— Să revenim la ziua în care v-aţi împuşcat soţia, urmă Parver. În ziua aceea v-aţi dus la clubul Skin Game?

— Nu. Ne-am oprit la o berărie de pe Strada 78. Nici nu ştiu dacă are vreun nume. Pe firma de la intrare scrie „Cocteiluri".

— În ziua aceea aţi văzut-o cumva pe Poppy Palmer?

— Nu.

— Aţi vorbit cu ea?

— Nu înainte de chestia cu împuşcăturile.

— Dar după aceea?

— Am sunat-o după ce a venit poliţia şi după ce-am găsit hârtia cu numele ei lângă telefonul meu.

— De ce aţi sunat-o?

— Voiam să-i spun ce s-a întâmplat şi să aflu ce-i cu numărul de telefon: de unde-l avea Ramona, pentru că numărul lui Poppy nu figurează în cartea de telefon. Ea mi-a spus că Ramona o sunase pe la patru şi jumătate-cinci şi că era furioasă la culme. Ameninţa că o să-mi arate ea mie. Asta ştiţi şi voi, doar aţi vorbit cu Poppy.

— Care au fost exact vorbele ei?

— Chiar astea. Că Ramona îi telefonase şi că era ca ieşită din minţi. De asemenea, o acuza pe Poppy pentru cele întâmplate. Poppy n-a putut scoate un cuvânt, fiindcă Ramona când plângea, când urla. Zicea că o să-mi arate ea mie.

— La ce oră aţi plecat de la barul de pe Strada 78?

— Nu ştiu, pe la cinci şi jumătate. N-am stat cu ochii pe ceas. Chicoti. De regulă, nevastă-mea nu trăgea cu puşca în mine când veneam târziu acasă.

— Aproximativ ce oră era?

— Cu maşina fac până acasă cam o jumătate de oră, iar când am ajuns tocmai începea buletinul de ştiri. În timp ce intram, l-am auzit pe Dan Rather la televizor. Abia începuse.

— Arătaţi-ne pe diagramă exact ce s-a petrecut când aţi intrat în casă.

— La naiba! Înşfăcă un creion şi indică pe diagramă traseul pe care venise. Pe măsură ce relata faptele, începu să vorbească tot mai repede. Intru în casă pe aici şi mă duc la uşa sufrageriei, adică vreun metru şi jumătate, nu ştiu exact, iar când privesc înăuntru, o văd pe ea... pe Ramona... aşezată în fotoliu, cu pistolul meu calibrul 38 îndreptat spre mine... şi deodată, se dezlănţuie! Începe să tragă! Mă arunc de cealaltă parte a arcadei şi mă lipesc de perete, iar ea trage un glonte aici, unde e X-ul ăsta, şi altul aici. Eu intru în panică şi văr două cartuşe în puşca mea de vânătoare. În clipa următoare ea începe din nou să tragă, iar glonţul pătrunde în zid aici, la câţiva milimetri de ţeasta mea. Atunci mi-am zis: „Doamne, o să mă omoare!" Aşa că ies brusc de după arcadă şi trag un singur glonţ, care parcă o azvârle din nou în fotoliu. Numai că ea ridică brusc braţul şi trimite un alt glonţ spre tavan, după care am ţintit din nou spre ea şi am tras încă o dată. Totul s-a petrecut, cred, în mai puţin de un minut.

— Ce-aţi gândit după ce s-au sfârşit împuşcăturile?

— Ce m-am gândit? Abia îmi mai trăgeam sufletul. Eram înspăimântat. Fusese cât pe ce să mă omoare.

— Dar la ce v-aţi gândit în timpul evenimentelor? Aţi strigat la ea, aţi încercat s-o calmaţi?

— La naiba, nu! Totul s-a întâmplat precum v-am spus. Bang, bang, bang, bang. Gloanţe zburând prin pereţi. Nu m-am gândit la nimic. Am încercat să-mi salvez pielea.

— Aţi prevenit-o?

— Unul dintre gloanţe a trecut aproape razant pe lângă capul meu. Cum s-o previn? „Hei, Ramona, fii atentă că vin, eşti gata sau nu?" Am intrat în panică, mi-am zis că ori ea, ori eu, şi am dat buzna în cameră, trăgând cu arma.

— Dar când s-a terminat totul? Soţia dumneavoastră zăcea moartă cu două răni, dintre care una în cap. Ce v-a trecut prin minte?

— În prima clipă mi s-a făcut greaţă. Cât pe ce să vomit. Era pentru prima oară când împuşcasem un om. Iar ea era plină de sânge. Am aruncat arma, am încercat să controlez dacă are puls, însă, vedeţi, eram ameţit şi năucit, aşa că am format 911. Atunci am descoperit că forţase dulapul meu cu arme şi am găsit lângă telefon hârtia cu numărul.

— Numărul era scris de mâna soţiei dumneavoastră?

— La dracu', nu ştiu, crezi că am mai stat să studiez al cui e scrisul? În noaptea aia poliţia m-a reţinut trei-patru ore. Hârtia au luat-o ei şi de atunci n-am mai văzut-o.

— Dar nu dumneavoastră aţi scris-o.

Vail se rezemă de spătarul scaunului, foarte atent la Parver. Făcea o treabă minunată. Problema scrisului de pe bilet nu-i trecuse prin minte lui Vail – şi, din câte ştia el, nici altcuiva. Shana era stăpânită, calmă, dar tranşantă, foarte directă şi începea să cam zdruncine siguranţa de sine a lui Darby. Îşi urmărea scopul cu precizie, o clipă îi aminti lui Vail de Jane Venable, avocata acuzării, predecesoarea lui în funcţia de procuror-şef.

— Ce dracu', nu! se răsti Darby. Doar ţi-am spus că nu figura în cartea de telefon. Ce, crezi că voiam ca nevastă-mea s-o sune?

— Aveţi idee de unde ar fi putut afla numărul?

— Nu.

— Cine-l mai cunoştea?

— De unde naiba să ştiu?

— E posibil să-l fi scris dumneavoastră şi să fi uitat de el, iar soţia dumneavoastră să-l descopere? În vreun sertar sau ceva de genul acesta?

— Eu... n-am... scris... blestematul ăla de număr. E clar? Se întoarse către Rainey şi zise pe un ton plângăreţ: Aceleaşi întrebări ca data trecută. Doar se cunosc răspunsurile, ce dracu' înseamnă asta? Se răsuci din nou spre Parver. Mi-am omorât nevasta, bine? Ea a tras în mine şi eu am tras în ea. Asta-i tot. Nu mai am nimic de adăugat.

— Are dreptate, întări Rainey. Au fost aceleaşi chestiuni ca şi data trecută.

— Vreau doar să vă atrag atenţia, domnule Darby, că avem două motive puternice ca să vă suspectăm de crimă, declară Shana Parver. Le numără pe degete. Banii – o poliţă de asigurare în valoare de două sute cincizeci de mii de dolari, dumneavoastră fiind la un pas de faliment — şi infidelitatea conjugală. Sunt motive întemeiate, domnule Darby. Iar scenariul acesta cu împuşcăturile are şi el destule puncte neclare. Din câte am aflat, soţia dumneavoastră nu era o femeie violentă. În plus, detesta armele de foc. Nu-i aşa că aţi vrut ca ea să înveţe să tragă, dar a refuzat să pună mâna pe o armă?

— Da. Poate că de asta nici nu m-a nimerit, zâmbi el batjocoritor.

— Ideea este că, dacă va fi nevoie să discutăm din nou cu dumneavoastră, domnule Darby, o vom face. Vom discuta cu dumneavoastră iar şi iar, până când vom decide fără nici un dubiu dacă acest omor a fost sau nu justificat.

Darby se ridică furios şi se aplecă spre ea, proptindu-se de masă cu amândouă mâinile.

— Lucrurile s-au petrecut exact aşa cum ţi-am spus eu. N-am fost acolo decât Ramona şi cu mine, iar ea e moartă. Încearcă să dovedeşti că lucrurile stau altfel sau lasă-mă în pace, domniţă.

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere, trântind uşa după el. Rămas în picioare, Rainey îşi puse hârtiile în servietă. Se uită la Vail şi clătină din cap.

— Îmi exprim dezacordul faţă de toată această întrevedere, domnişoară Parver. Chestiunea cu biletul este discutabilă. Hârtia era acolo şi confirmă declaraţia domnişoarei Palmer, pe care ai audiat-o atât dumneata cât şi poliţia. Nu mai încerca să faci din coadă de câine sită de mătase. Ştii bine că lucrurile ar fi putut la fel de bine să ia cu totul altă întorsătură. Jimmy ar putea zăcea sub pământ, iar dumneata ai fi pe urmele Ramonei, pentru asasinat. Clătină din cap. De data asta, luaţi-vă gândul amândoi.

Părăsi şi el încăperea, pe urmele lui Darby.

— Fir-ar să fie! pufni Parver, trântind creionul pe masă.

— Darby se ţine tare, spuse Vail. Nu are de ales.

— Eşti sigur că Rainey chiar îl crede?

— N-am nici un dubiu că-l crede pe Darby nevinovat. Nu i-am oferit nici un motiv să-şi schimbe opinia. Ştie că nu avem suficiente probe.

— Darby a ucis-o cu sânge rece, declară Shana Parver. Ştiu, aşa cum o ştim toţi.

— Să-ţi spun o istorioară, începu Vail, în timp ce se înapoiau la etajul al patrulea. Cu câţiva ani în urmă, un om în vârstă, pe nume Shuman, a fost găsit mort într-un apartament, cu un glonţ în cap. Toate uşile şi ferestrele erau încuiate, totuşi în locuinţă nu exista nici o armă. Ultima persoană care-l văzuse în viaţă era un prieten de-al lui, Turk Loudon, un consumator de droguri care făcuse puşcărie pentru jaf şi atac armat. În posesia acestuia s-au găsit inelul victimei, cincizeci şi cinci de dolari şi o cheie de la apartament. Tipul nu avea nici un alibi. A pretins că bătrânul i-ar fi spus că se săturase să trăiască, apoi îi dăduse banii şi inelul ceva mai devreme în cursul aceleiaşi zile. Cheia se găsea la el pentru că nu avea unde să locuiască, iar Shuman îl lăsa să doarmă noaptea pe podea. Individul a fost arestat şi acuzat de crimă cu premeditare. Avocatul lui din oficiu era dispus să negocieze. Problema care se punea era că glonţul din cap fusese tras cu ţeava lipită de piele, ceea ce sugera un extraordinar sadism. O problemă şi mai mare s-a dovedit a fi Loudon. Refuza cu încăpăţînare să se apere. Susţinea că era nevinovat şi gata. Nimeni nu-l credea, mai ales propriul său avocat. După aceea, cam la două săptămâni după arestarea lui Loudon, nişte lucrători s-au dus să zugrăvească apartamentul. Au găsit un pistol calibrul 45, din cele aflate în dotarea armatei, înţepenit după calorifer. Pe toată suprafaţa armei şi pe gloanţe erau amprentele lui Shuman. Experţii în balistică au apreciat că glonţul din capul victimei fusese tras cu acea armă. Shuman se împuşcase şi, în momentul sinuciderii, braţul îi zvâcnise şi arma îi zburase din mână, căzând în spatele caloriferului. Poliţiştii n-o descoperiseră atunci când percheziţionaseră întreg apartamentul, fiindcă nici nu se gândiseră s-o caute acolo şi pentru că ţevile erau fierbinţi. Aşadar, s-au uitat numai sub calorifer, nu şi în spatele lui.

— Tu ai fost acuzatorul?

— Nu, eu eram apărătorul. Nu l-am crezut pe clientul meu – şi m-am înşelat. Aproape reuşisem să negociez detenţia pe viaţă la Joliet.

— Cu alte cuvinte, să-i acordam lui Darby prezumţia de nevinovăţie?

— Vreau să spun că, dacă trebuie să aperi pe cineva, mai ales în cazul unei crime cu premeditare, nu-ţi poţi permite să te îndoieşti de nevinovăţia lui. Paul Rainey crede că Darby este nevinovat pentru că nu are de ales. Dar dacă găsim o fisură în povestea lui Darby? Dacă Paul începe să aibă îndoieli în privinţa lui? Asta o să-l râcâie până când va afla care este adevărul. Necazul e că nu putem ştirbi cu nimic versiunea lui Darby asupra celor întâmplate.

— Aşa că Darby o ţine pe-a lui...

— Iar nouă ni s-a cam dus norocul, răspunse Vail. El are baftă. De regulă, pe amatori ca el îi dau de gol mărunţişurile. Ceva ce le-a scăpat din vedere, un martor neaşteptat, o amprentă apărută tocmai acolo unde se aşteaptă mai puţin. Ne chinuim cu tipul ăsta de o lună şi încă nu avem un caz.

— Dă-mi voie să mă înapoiez la Sandytown, zise ea. Să mai încerc o dată, ca să mă asigur că nu ne-a scăpat nimic.

Vail oftă. Ştia ce înciudată era Shana Parver – şi toţi ceilalţi – dar văzuse destui ticăloşi achitaţi din lipsă de dovezi şi trebuia să pună în cumpănă timpul anchetatorilor şi al procurorilor săi cu şansa de a-l da de gol pe Darby. Şansa era de partea acestuia.

— Ştii, poate că s-a întâmplat aşa cum pretinde el, Shana. Poate că tuturor ne e atât de nesuferit tipul, încât vrem să fie vinovat.

— Nu! se răsti ea. El a pus la cale asasinatul şi tot el l-a săvârşit.

— Eşti pregătită să-l înfrunţi pe Rainey în tribunal? o întrebă Vail.

— De-abia aştept, răspunse încrezătoare Shana.

— Cu probele pe care le ai?

Ea chibzui câteva clipe la întrebare. Apoi umerii îi căzură.

— Nu, răspunse în cele din urmă. Dar în secunda următoare îi trecu deprimarea. De asta vreau să mă mai duc o dată la faţa locului, ca să stau de vorbă iar cu Poppy Palmer înainte de-a clasa dosarul, argumentă ea.

— Bine, oftă Vail. Încă o zi. Ia-l cu tine pe Abel. Dar, dacă până poimâine seară nu vii cu ceva semnificativ, am pierdut partida.

5

Harvey St. Claire era pe cale să descopere ceva.

Vail ghici chiar în secunda în care ieşi din ascensor împreună cu Parver. Bărbatul cel solid şedea pe marginea unui scaun lângă computerul principal, aplecat în faţă, cu mâinile pe coapse. Îşi legăna piciorul stâng. Acesta era indiciul, agitaţia piciorului.

Aşezat lângă St. Claire se afla Ben Meyer, înalt şi slab pe cât de scund şi corpolent era St. Claire. Meyer avea un chip prelung şi puternic, încadrat de o coamă de păr negru, şi se îmbrăcase – ca de obicei — într-un costum cu dunguliţe, cămaşă albă şi cravată de culoare închisă. St. Claire, după obiceiul său, purta o cămaşă de flanelă albastru cu galben, bretele roşii, blugi soioşi, bocanci grei şi o geacă White Sox.

Meyer, la cei treizeci şi doi de ani ai săi, era expertul în computere al echipei şi proiectase un sistem complex care lega biroul procurorului districtual cu HITS (Homicide Investigation and Tracking System), care făcea legătura între secţiile de poliţie din întreaga ţară. La cincizeci şi doi de ani, dintre care douăzeci şi opt în slujba legii, St. Claire urmărise contrabandişti din Georgia şi Tennessee, imigranţi ilegali la graniţa mexicană, traficanţi de arme din Canada, străini stabiliţi ilegal în barrios din Los Angeles şi San Diego, precum şi pe unii dintre cei mai periculoşi escroci căutaţi de poliţie în toată ţara, în perioada în care lucrase la secţia judiciară.

Meyer era specializat în fraude. El fusese primul care depistase neregulile ce duseseră la căderea a doi consilieri municipali, în urma unor deturnări de fonduri şi luare de comision. Mai târziu, în spectaculoasa sa pledoarie finală, Meyer câştigase procesul, apărând pătimaş drepturile contribuabililor. St. Claire se ghida după fler, fiind un om cu un simţ înnăscut al judecăţii analogice – asocierea unor fapte aparent disparate şi coroborarea lor într-o singură concluzie. Cei mai mulţi anchetatori penali stabileau conexiuni pe hârtie sau în computere, legând între ele informaţii fragmentare până când începeau să realizeze scheme şi relaţii. St. Claire efectua operaţia în minte, ca şi cum ar fi închis ochii şi ar fi văzut întreaga schemă desenată în spatele pleoapelor. De asemenea, avea o memorie fenomenală pentru delictele penale. O dată ce auzea, citea sau vedea ceva legat de un delict, i se întipărea în minte.

Când Meyer şi St. Claire se găseau împreună, era vorba de ceva grav. Vail nu-i acordă nici o atenţie lui Naomi, care-i făcea semn să vină în biroul lui, ci se postă în spatele lui Meyer şi St. Claire.

— Uite ce zic eu, tocmai spunea St. Claire. Vreau să confruntăm persoanele date dispărute şi cazurile de crimă nerezolvate, ca să vedem dacă se suprapun unele date. Putem face asta?

— La nivel statal?

— Da, pentru început. Deocamdată, lasă deoparte comitatul nostru.

— N-am nimic împotrivă, răspunse Meyer, mişcându-şi rapid degetele pe tastatura computerului.

— Ce naiba faceţi voi acolo? îi întrebă Vail.

— Am o presimţire, îl lămuri St. Claire, cu privirea tot la monitor.

Ochii lui albaştri scânteiară în spatele ochelarilor cu ramă de metal, care-i alunecau mereu spre vârful nasului.

— Toată lumea are presimţiri. Tot drumul până la micul dejun am fost nevoit să ascult presimţirile lui Abel. O presimţire în legătură cu ce?

— Cu chestia asta nouă.

— Care chestie?

St. Claire îşi umflă buza de sus cu un cocoloş de tutun de mestecat. Fără să-şi ia ochii de la monitorul mare al computerului, scuipă delicat într-o ceşcuţă de argint, pe care o purta la el în permanenţă tocmai în acest scop.

— Crimele de la groapa de gunoi, răspunse el. Încercăm să găsim un fir.

— Păi, Eckling are la dispoziţie şapte zile, abia pe urmă ne vom implica noi în rezolvarea cazului.

— Până atunci se răcesc urmele.

— Să aşteptăm până aflăm ceva de la Okimoto, propuse Vail.

— Asta ar putea însemna câteva zile, replică St. Claire. Vreau doar să rulez câteva idei prin reţeaua de calculatoare. Nu-i mare scofală.

— Oricum, cine spune că au fost asasinaţi? interveni Meyer.

— La naiba! exclamă St. Claire, zâmbind şi scuipând în ceşcuţă alt cocoloş de tutun. E o chestie prea bună ca să nu fie crimă.

— De câte cazuri te ocupi tu, Ben? întrebă Vail.

— Patru.

— Şi ţi-ai găsit să te joci cu calculatorul?

— Eu nu ştiu cum să umblu cu drăcia asta, se plânse St. Claire.

Vail decise să-i facă pe plac.

— Poţi să-l ţii aici pe copilul-minune până la prânz, spuse el. După aceea Meyer trebuie să se întoarcă la cazurile lui.

— Nu pot face mare lucru în trei ore, gemu St. Claire.

— Atunci ar fi bine să-i dai zor.

În cele din urmă, Naomi străbătu biroul şi-l apucă de braţ pe Vail. Apoi arătă spre celălalt capăt al încăperii, în direcţia biroului lui Yancey.

— A sunat acum zece minute. I-am spus...

— Nu. Nuu, zise Vail, intrând în biroul său. Se opri imediat după ce ajunse înăuntru. Chiar după uşă, în cuier, se găseau costumul său bleumarin şi smochingul. Ce-i cu astea?

— Am trimis să-ţi aducă lucrurile. Mi-am zis că nu vei avea timp să te duci acasă şi să te îmbraci.

— Pentru ce să mă îmbrac? mârâi el.

— Trebuie să-l însoţeşti pe Yancey la dejunul de deschidere a Convenţiei Statale a Avocaţilor. El va rosti discursul despre principalele probleme care urmează să fie discutate. Chiar la amiază...

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu!

— Iar cocteilul de deschidere va avea loc la Marina Convention Center la ora şase.

— Asta-i bună! De ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Mai bine să-ţi dau veştile proaste toate o dată. Yancey vrea să te vadă în biroul lui. Voia să cobor şi să te aduc la el.

— Să mă iei de la o audiere?

— I-am explicat – încă o dată.

— Spune-i că sunt prins până la ora prânzului.

— Mă îndoiesc că va crede. Raymond Firestone e cu el în birou. A venit neanunţat.

Vail se uită la ea cu o expresie de om bolnav.

— Ai păstrat la urmă ce-i mai rău, nu? Pur şi simplu, ai stat acolo şi m-ai pocnit în moalele capului.

— Nu, nu, pentru asta nu-i cazul să-mi faci tărăboi. Vara trecută ai acceptat şi dejunul, şi cocteilul.

— Şi abia acum îmi aduci aminte?

— Ce-ai fi vrut să fac, Marty, să fac eu zilnic pe ceasornicul? Mai sunt trei zile până la Convenţia avocaţilor, două zile, optsprezece ore. Să te sun acasă şi să te trezesc din somn? Au mai rămas nouă ore!

— Să mă trezeşti? Dar nici n-am fost în pat!

— Nu eu te-am luat pe sus la groapa de gunoi. Audierea lui Darby a fost programată de Parver, nu de mine. Şi n-am nimic de-a face cu venirea consilierului Firestone.

Vail privi fioros în celălalt capăt al spaţiosului său birou, spre uşa lui Jack Yancey. Încă înainte de a intra în biroul acestuia, ştia la ce să se aştepte. Raymond Firestone sosise în oraş în urmă cu douăzeci de ani, cu o valiză ponosită, optzeci de dolari în buzunar şi o limbă numai miere. Mergând din casă în casă şi vânzând săracilor asigurări de înmormântare, făcuse această politică de doi bani, punând bazele unui imperiu de asigurări care avea în prezent filiale în tot statul. Mârlan necioplit şi pus pe harţă, în cei şapte ani de când era consilier, reuşise să perfecţioneze dubioasa artă a perfidiei şi a patronajului. Aşa cum remarcase cândva Abel Stenner: „Firestone e suficient de lipsit de scrupule cât pentru încă un frate geamăn."

Firestone, sprijinit făţiş de Eckling şi de sindicatul poliţiei, anunţase curând după prima sa alegere că intenţiona „să-l pună la punct pe Vail". Nu era o ameninţare propriu-zisă, dar rămânea un motiv constant de iritare.

Firestone şedea faţă în faţă cu Yancey, cu spatele spre uşa biroului. Când Vail păşi înăuntru, îl privi peste umăr, printre pleoapele întredeschise, sfredelindu-l cu ochii care păreau a se uita cruciş tot timpul. Firestone era un bărbat de statură mijlocie, cu păr şaten şi lipsit de strălucire, pe care şi-l pieptăna pe frunte, ca să ascundă un început de chelie. Avea o gură mică, buze subţiri, care surâdeau arareori, şi un obraz stacojiu şi pătat, de băutor înveterat.

— Noroc, Raymond! salută Vail şi, fără să dea atenţie fotoliului de lângă Firestone, se aşeză pe un scaun de lângă perete, la câţiva metri de masa de lucru.

Firestone se mărgini să dea din cap.

Yancey şedea la masa sa de lucru. Era un dobitoc rotofei şi onctuos, cu părul alb, ondulat, cu un zâmbet permanent pe buze, care debita cu glas mieros fraze şablon. Candidat obscur la funcţia de procuror districtual cu ani în urmă, Yancey se dovedise un birocrat desăvârşit, mizând pe farmecul său unsuros şi pe un talent înnăscut pentru mediere şi compromis; se înconjurase de avocaţi tineri şi străluciţi care făceau munca de jos, fiindcă el nu avea curajul necesar înfruntărilor din tribunal.

— Se pare că avem o mică problemă, începu Yancey. Dar nu văd de ce n-am rezolva-o pe cale amiabilă. Vail nu rosti nici un cuvânt. Ca şi predecesoarea sa, Jane Venable, Vail nu-l respecta pe Yancey ca om al legii, dar îl simpatiza ca persoană. Abandonat de Venable cu zece ani în urmă, Yancey îl acceptase imediat pe Vail – cel mai înverşunat adversar al său în instanţă – pentru funcţia de procuror-şef. Înţelegerea lor era simplă. Yancey se ocupa de politică, iar Vail făcea meserie. E vorba de relaţiile dintre tine şi Eckling, continuă Yancey.

Vail îl privi bine dispus. „Relaţiile" dintre Vail şi Eckling datau dinainte de numirea lui Vail în funcţia de procuror.

— E timpul să îngropaţi dracului securea aia de război, interveni tăios Firestone.

— Zău? În a cui spinare? întrebă calm Vail, ieşind din muţenie.

Firestone îl săgetă cu privirea pe Yancey, care oftă şi zâmbi, apoi se lăsă pe spate în fotoliu, unindu-şi palmele cu degetele întinse şi ridicând ochii în tavan.

— Tocmai asta vrem şi noi să evităm, Martin, zise el.

— Îhî.

— Ceea ce vrem să-ţi sugerăm e să-l mai laşi în pace, zise Firestone.

— Adică un compromis?

— Credeam că s-a convenit ca procuratura districtuală să lase cale liberă şefului poliţiei vreme de şapte zile după comiterea unui delict. Aşa-i înţelegerea, Eckling are la dispoziţie o săptămână. Am dreptate? Nu aşa ne-am înţeles?

Cât timp vorbise, Firestone nu-l slăbise din ochi pe Yancey.

— Îhî, răspunse Vail.

Firestone se răsuci spre el şi spuse răstit:

— Atunci de ce nu vă conformaţi?

— Ne conformăm, răspunse sec Vail.

— Rahat! Tu şi oamenii tăi vă faceţi apariţia de fiecare dată când un escroc din oraşul ăsta trage un pârţ, mârâi Firestone.

— Ei, haide, Raymond, interveni Yancey. Nu-i ceva neobişnuit ca procurorul districtual să meargă acolo unde s-a comis un delict. De regulă, poliţia apreciază acest ajutor.

— La dracu', el nu-i procuror districtual.

— Nu, dar e procurorul meu şef. Astfel de treburi ţin de jurisdicţia lui.

— Aici discutăm despre cooperare, se răsti Firestone, roşu la faţă de mânie.

— Nu-i mai bine să mă întorc în biroul meu? sugeră, zâmbind, Vail. Amândoi vorbiţi ca şi cum nici n-aş fi de faţă. Mă simt de parcă aş trage cu urechea.

Firestone îl atacă direct.

— Tu să încetezi să-l mai pui pe Eckling în situaţii penibile, zise el, începând să ridice tonul.

— Nici nu-i nevoie, replică Vail. Reuşeşte şi singur.

— Înţelegi ce vreau să spun! i se adresă Firestone lui Yancey. Cum să-şi facă Eric meseria cu cretinul ăsta care-l înţeapă tot timpul?

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi, spuse calm Vail, ridicându-se.

— Stai aşa, Marty, ia-o şi tu mai uşor, îl rugă Yancey, făcându-i semn să se aşeze din nou.

— Dacă ai ceva cu mine, spune-mi mie, nu lui, se întoarse Vail spre Firestone, cu glasul la fel de calm şi măsurat.

— E şeful tău, de asta-i spun.

— Nu şi în problema asta, replică Vail. Ştia că cea mai bună cale de a-l învinge pe Firestone era să rămână calm. Pe buze îi flutură o umbră de surâs. Să-ţi spun drept, Raymond, puţin îmi pasă dacă ţie îţi convine sau nu. Tu eşti băiat de la oraş. Serviciul meu depinde administrativ de comitat. Tu n-ai aici mai multă autoritate decât portarul, prin urmare de ce nu-ţi vezi de treburile tale, fără să-ţi mai vâri nasul într-ale noastre?

— Iisuse, Marty... se bâlbâi Yancey.

— Uite ce e, Jack, n-am de gând să ascult insultele acestui gură- spartă.

— La dracu', Jack, ţi-am spus că-i pierdere de vreme, zise furios Firestone. Vail nu-i capabil să coopereze cu nimeni.

— Ai spus tu asta, Jack? Ai spus că aş coopera cu ei?

— Ceea ce-am spus eu e că fiecare ar putea să stea la locul lui şi să-şi păstreze calmul. Cu alte cuvinte, să încercăm cumva o colaborare între cele două departamente ale voastre.

— Eu sunt calm, replică Vail. Cât despre colaborare, nu i-aş împrumuta nici ciorapii mei murdari lui Eckling. E incompetent, corupt şi nu şi-ar da seama nici dacă aş încăleca pe propriul lui nas.

— Ascultă...

— Nu, ascultă dumneata, domnule consilier! Sunt un reprezentant al justiţiei. Port răspunderea aducerii în tribunal a cazurilor care ajung în faţa mea, făcând uz de întreaga mea competenţă. Nu-mi pot desfăşura munca dacă mă bizui pe Eric Eckling. Acum doi ani a fost cât pe ce să renunţe să aducă în faţa legii pe cei doi colegi ai dumitale din consiliu. Noi i-am luat cazul şi în prezent amândoi îşi ispăşesc pedeapsa la Rock Island, pentru încălcarea legii. Vail tăcu o clipă, apoi adăugă: Poate că tocmai asta-i problema. Poate că începe să-ţi cam fie frică. Raymond Firestone începu să tremure de furie. Obrazul îi devenise roşu ca focul. Vru să vorbească, dar cuvintele îi înţepeniră în gâtlej. Să-ţi dau un sfat, continuă Vail. Arde-i un şut un fund lui Eckling şi trimite-l de unde a venit, apoi pune în locul lui un adevărat şef de poliţie, nu un peşte, şi n-o să mai ai probleme.

— Lua-te-ar dracu'! urlă Firestone şi ieşi clătinându-se din birou.

Yancey îl urmări cu privirea. Scoase un oftat de uşurare. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare.

— Iisuse, Marty, chiar trebuie să fii aşa de capsoman? zise el.

— Noi doi avem o înţelegere, Jack. Eu fac munca de procuror, iar tu te ocupi de politică. Nu-ţi cer ajutorul, nu mi-l cere nici tu pe al meu, e clar?

— Are o mare influenţă în partid.

Yancey fusese la un pas de lucrul la care jinduise toată viaţa: o funcţie în magistratură. Avea însă nevoie de sprijinul fiecărui democrat din comitat, astfel încât pentru moment principala lui grijă era să trăiască în armonie cu familia. Vail cunoştea scenariul.

— N-ai decât să faci la fel de multe valuri ca şi Firestone. Nu te mai purta ca un nătăfleaţă, arde-i şi tu un şut în fund.

— N-am vrut ca tu...

— Ba bineînţeles că ai vrut. Doar nu-i pentru prima oară când se întâmplă. Oricum, n-ai nevoie de Firestone, tot districtul lui e format numai din sindicate şi personal necalificat. Ţie îţi trebuie democraţi puri. Ăştia nu vor trece la republicani nici dacă Jimmy Hoffa s-ar scula din morţi şi ar trece la republicani.

— Pur şi simplu, nu-mi place să am belele.

— Ştii ceva, Jack, necazul e că tu vrei ca toţi să te iubească. Viaţa nu-i chiar aşa, cum ar zice Huckleberry Finn. Ce dracu', când eşti judecător, poţi să-i sictireşti pe toţi, iar ei or să-ţi zâmbească şi or să-ţi mulţumească.

Vail porni către uşă.

— Marty?

— Da?

— Ăă... În ţinuta asta ai de gând să mergi la dejun?

— Iisuse Hristoase! exclamă Vail şi ieşi din birou.

St. Claire şi Meyer urmăreau diverse piste, introducând date în computer, căutând conexiuni şi fragmente de informaţii pe care St. Claire avea sale aşeze într-o anumită ordine. Meyer era absorbit de joc. Ca în jocul Donjoane şi Dragoni, unde jucătorii sunt ademeniţi printr-un labirint de enigme care conduce la soluţia finală.

Unele dintre omuciderile nerezolvate scoase la iveală de HITS erau interesante, însă nimic nu părea să se lege de crimele de la groapa de gunoi, iar Meyer începea să obosească. El şi St. Claire coroborau informaţii de trei ceasuri, şi stomacul îi spunea că se făcuse ora mesei. În birou rămăseseră numai ei doi. Obţinuseră o listă cu şaptezeci şi şase de dispăruţi şi nouăsprezece crime nerezolvate pe teritoriul întregului stat, dar nici una dintre cifre nu permitea corelaţii.

— Ce cauţi, Harvey? întrebă Meyer. Nici unul dintre aceste cazuri nu poate fi legat de groapa de gunoi.

— Trebuie să existe o legătură între cele trei cadavre. Erau aproape unul lângă altul, aşa încât trebuie să fi fost aruncate o dată, nu eşti de acord?

— Pare logic.

— Păi, ia gândeşte-te puţin. Trei persoane sunt descoperite în zona gropii de gunoi a oraşului. Dacă au fost aruncate o dată, înseamnă că se cunoşteau între ele. Aveau ceva în comun.

— Păi da, toate trei sunt moarte, glumi Meyer.

— În plus, se află acolo de ceva timp. Ceea ce vreau eu să spun, fiule, e că, dacă cei trei se cunoşteau, între ei existând anumite legături, şi toţi au dispărut în aceeaşi perioadă, nu crezi că cineva ar fi semnalat dispariţia? Primul lucru pe care l-am făcut azi-dimineaţă a fost să sun la evidenţa persoanelor dispărute şi să le pun o întrebare: „Căutaţi cumva trei persoane care se cunoşteau între ele şi a căror dispariţie a fost semnalată cam în acelaşi timp?" Răspunsul a fost „nu".

— Poate că...

— Prietenii şi rudele dispăruţilor vin să vadă dacă pot identifica trupurile acestora. Ce dracu', dacă ţi-ar dispărea copilul şi ai citi în ziar că trei cadavre neidentificate au fost găsite în groapa de gunoi a oraşului, n-ai fi curios să afli dacă nu cumva unul dintre ele e al lui? Aici avem o mulţime de dispăruţi, deşteptule. Şi cel puţin o persoană se interesează de fiecare.

— Ce dracu' tot încerci să-mi spui, Harve?

— Să zicem că nu-i identificăm pe cei trei – cel puţin, o vreme. Atunci nu se naşte ipoteza că poate sunt din altă zonă?

Meyer îşi luă o clipă ochii de la monitor.

— Crezi că nu sunt din oraş?

— Poate turişti. Participanţi la convenţie. Sau presupune o clipă că au fost ucişi în afara oraşului şi aduşi aici.

— Asta-i cam trasă de păr, Harve.

— Fă-mi şi mie un hatâr, fiule. Ştiu că-i o presupunere hazardată. Dar dacă nu sunt localnici? Ia gândeşte-te puţin! Dacă au fost implicaţi în ceva din afara oraşului? O spargere de bancă, o afacere cu droguri, vreo sectă. Şi presupune că treaba s-a încurcat, iar aceşti necunoscuţi au fost lichidaţi din pricina acelei afaceri şi aruncaţi la groapa de gunoi. Ce dracu', i-a aruncat cineva, doar n-au picat din cer.

— Umblăm după cai verzi pe pereţi.

— Poate, zise bărbatul mai vârstnic, aruncându-şi ceaşca golită de cafea într-un coş de hârtii. Se lăsă pe spătarul scaunului, vârî în gură o nouă priză de tutun şi-şi înlănţui degetele durdulii peste pântece. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută acum cinci sau şase ani. Poliţia din Seattle a descoperit doi bărbaţi albi într-o groapă comună, chiar la marginea oraşului. N-au reuşit să identifice victimele. Au trecut şase luni, aproape că clasaseră dosarul, când într-o zi au primit un telefon de la un şef de poliţie din Arizona. La o mie şase sute de kilometri depărtare! A reieşit că poliţiştii din Arizona arestaseră un tip care folosise o bancnotă de cincizeci de dolari, furată cu şase luni în urmă într-o spargere de bancă. Tipul a cedat şi a mărturisit nu numai isprava cu banca, dar şi faptul că fuseseră implicate trei persoane. Acestea fugiseră cu maşina la Seattle ca să-şi piardă urma, dar începuseră să se certe între ele, aşa că omul nostru îi lichidase, îi îngropase pe amândoi în pădure şi se întorsese la Phoenix. Povestea s-a confirmat. Poliţia din Seattle a rezolvat cazul. Poliţia din Arizona a soluţionat şi ea cazul cu spargerea băncii.

— Şi toată lumea a fost veselă şi fericită, cu excepţia făptaşului, comentă Meyer.

— Întocmai. Ultimul loc în care s-ar fi aşteptat poliţia din Seattle să afle ceva legat de cadavrele necunoscute era Arizona. Aşa că nu se ştie niciodată. Ne uităm ca să vedem dacă ne vine vreo idee, bine?

Meyer era din nou cu ochii la monitorul mare al computerului, privindu-l cum rulează descrieri de cazuri. Deodată îl opri.

— Ce părere ai de satanism, Harve? Îţi spune ceva?

— Satanism?

— Iată un orăşel numit Gideon, undeva în colţul sudic al statului, unde în ultimii douăzeci de ani probabil că n-a avut loc nici o infracţiune mai serioasă. Poliţia locală crede că un satanist a ucis o localnică.

— Gideon? Un frumos nume biblic, zise St. Claire. Pare puţin probabil ca sataniştii să-şi arate mutrele hâde tocmai într-un asemenea loc.

— Şeful poliţei a refuzat să dea orice fel de informaţii despre crimă. N-a chemat nici măcar medicul legist – lucru cerut de lege în astfel de situaţii. Din prezentare, ar fi o comunitate restrânsă şi cu frica lui Dumnezeu. Oamenii cred că a fost vorba de satanişti şi nu vor nici un fel de publicitate pe tema asta.

Scoase de pe imprimantă foaia cu raportul poliţiei şi citi cu voce tare:

„OMUCIDERE NERAPORTATĂ, 12/07/93: Crima din Gideon, Illinois. Femeie casnică. Gideon este o comunitate religioasă de mormoni. Populaţia numără aproximativ două mii de locuitori. Al Braselton, un agent FBI, a aflat despre crimă în timp ce se afla într-o anchetă, pe cu totul altă temă, la Shelby, o aşezare la douăzeci de kilometri nord de Gideon. Şeful poliţiei din Gideon, Hiram Young, a fost silit să-i înmâneze agentului Braselton câteva fotografii şi un raport sumar asupra asasinatului. Acestea sunt toate informaţiile deţinute deocamdată de FBI relativ la această crimă. Din spusele lui Young, locuitorii n-au vrut ca oraşul să fie luat cu asalt de străini..."

— Şi e scris între ghilimele, Harve: „Datorită implicaţiilor sataniste." Cazul este încă nerezolvat.

— E un punct de vedere care nu mi-a trecut prin minte, zise St. Claire. Satanism.

Ideea îl făcu să râdă.

— Dumnezeule, priveşte fotografiile! exclamă Meyer.

Pe monitorul computerului apăruseră şase fotografii. Ca toate studiile grafice ale violenţei realizate de poliţie, şi ele descriau atmosfera crudă a crimei, fără artă şi fără retuşuri. Pornografice ca detaliu, apăreau pe monitorul cu diagonala de un metru douăzeci şi cinci pe două rânduri a câte trei. Cele din rândul de sus erau imagini întregi, bust şi prim-plan ale unei femei cândva frumoase, puţin cam plinuţă, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Imaginea de ansamblu imortaliza centrul oribil al scenei crimei. Victima zăcea într-un colţ al camerei, cu capul sprijinit de perete, într-un unghi imposibil. Gura rămăsese larg deschisă. Ochii înţepeniseră într-o expresie de teroare. Sângele împroşcase pereţii, televizorul, podeaua, tot.

Fotografia luată ceva mai de aproape era şi mai explicită. Sfârcurile sânilor fuseseră tăiate, iar gâtul retezat până la os.

Totuşi, fotografia în prim-plan a capului era cea mai înspăimântătoare.

Sfârcurile sânilor fuseseră îndesate în gura femeii.

— Doamne sfinte! se cutremură scârbit St. Claire.

— Mă bucur că încă n-am fost la masă, zise şi Meyer, cu un nod în gât.

Fotografiile din rândul al doilea erau luate din acelaşi unghi, dar arătau spatele femeii, măcelărit la fel de crunt.

— Acum înţeleg de ce crede şeful poliţiei că a fost mâna sataniştilor, zise Meyer. Imaginile sunt, pur şi simplu, obscene.

St. Claire se aplecă peste umărul lui Meyer şi amândoi citiră raportul asupra omuciderii, redactat de şeful poliţiei Hiram Young.

La 27 octombrie, cam pe la ora 8 dimineaţa, am fost chemat telefonic acasă la George Balfour, rezident în oraş, care fusese sunat la rândul său de o vecină, doamna Miriam Peronne, ce locuieşte în casa de alături. Pe podeaua sufrageriei am descoperit o femeie, pe care am identificat-o personal ca fiind Linda Balfour, în vârstă de 26 de ani, soţia lui George. La sosirea noastră, doamna Balfour era moartă. Medicul legist Bert Fields atribuie decesul multiplelor răni cauzate prin înjunghiere. Fiul ei, în vârstă de un an, se găsea la cinci metri de cadavru, teafăr şi nevătămat. La ora producerii crimei, soţul victimei se afla la mai mulţi kilometri depărtare de oraş. Nu există suspecţi.

Meyer se întoarse către St. Claire.

— Aici nu e mare lucru, spuse el.

Dar St. Claire nu-i răspunse. Se ridică şi se apropie de monitor. Se uita la prim-planul ce reprezenta ceafa femeii.

— Ce-i asta? întrebă el.

— Care asta?

— Aici, la ceafă.

St. Claire arătă spre ceea ce păreau a fi nişte semne, chiar la rădăcina parului femeii.

— O măresc, zise Meyer. Izolă fotografia, apoi o mări de patra ori, până când începură să se vadă detaliile. Sub părul năclăit de sânge de la ceafa ei se vedea ceva ca un şir de semne, dar fotografia mărită era prea neclară pentru a fi distinse. Poate că sunt nişte simple zgârieturi, îşi dădu cu părerea Meyer.

— Poţi detalia una dintre ele? întrebă St. Claire.

Meyer introduse comanda şi mări fotografia de câteva ori. Imaginea clipea şi devenea mai clară de fiecare dată când era apăsată o combinaţie de taste.

— Mai mult de atât nu pot, declară Meyer.

— Par a fi numere, zise St. Claire, potrivindu-şi ochelarii şi cercetând atent imaginea. Numere şi o literă...

— Arată de parcă ar fi fost scrise cu sângele ei, spuse scârbit Meyer.

O senzaţie familiară începu să roadă măruntaiele lui St. Claire. N-o putea defini cu precizie, dar nu-i dădea pace.

— Ben, hai să-i telefonam acestui Young. Cu siguranţă că ştie mai multe despre caz decât ceea ce se află pe computer.

— Harvey, pe birou mă aşteaptă patru cazuri...

— Mă înghionteşte o presimţire, Ben. Nu sta la discuţii cu mine.

— O presimţire? Cum adică te înghionteşte o presimţire?

— Adică, burta îmi îmboldeşte creierul, răspunse bărbatul mai vârstnic.

6

În holul hotelului Ritz, cei mai influenţi trei sute de oameni ai oraşului îşi aranjară ţinuta, ca nişte cocoşi de luptă, în drum spre sala de mese. Intrară ţanţoşi înăuntru, plini de importanţă, cu figuri săpate în piatră, studiindu-şi circumspect colegii şi consolidându-şi poziţia în structurile puterii prin afişarea unei atitudini condescendente. Dineul corpului de conducere al Asociaţiei Statale a Avocaţilor era cea mai prestigioasă întrunire anuală din oraş şi – pentru cei mai mulţi – o confruntare de atitudini. Fuseseră trimise trei sute de invitaţii, mai greu de obţinut decât biletele la o finală a Cupei Campionilor, fiindcă nu puteau fi cumpărate, vândute sau folosite de altă persoană. Cel mai restrictiv – şi mai snob – „club" al oficialităţilor din Chicago stabilea cine erau cei mai influenţi oameni din oraş. Să figurezi pe lista de invitaţi însemna să fii acceptat de liderii autoproclamaţi ai oraşului. Excluderea de pe listă echivala cu cea mai gravă insultă.

Invitaţia adresată lui Yancey de a rosti discursul de deschidere semnifica recunoaşterea lui drept unul dintre cei mai preţuiţi ştabi ai oraşului. Ani întregi râvnise în taină să fie acceptat în acest club simandicos şi era peste măsură de încântat de atenţia ce i se acorda. Vail îl urmă în sala de mese, surâzând neconvins în urma onctuosului procuror districtual, care saluta cu efuziune în dreapta şi în stânga, îndreptându-se către masa de onoare. Pentru Yancey venise ziua cea mare, şi lui Vail îi părea bine pentru el, deşi dispreţuia tot acel protocol.

Locul său se afla chiar în faţa tribunei vorbitorilor, la o masă unde stăteau alte trei persoane de la tribunalul suprem de stat şi patru dintre cei mai influenţi membri ai legislaturii – un grup de vârstnici, austeri şi plicticoşi, plini de propria lor importanţă şi interesaţi mai curând de mâncare şi de băutură decât de o conversaţie inteligentă. Pentru Vail, tot dineul avea să fie o tortură.

Apariţia lui Yancey fu întâmpinată cu aplauze furtunoase. Şi de ce nu? Discursurile erau punctul său forte: îşi crease un renume pentru felul în care îşi presăra alocuţiunile cu glume răsuflate, cerşind aplauze de la grangurii cei mari. Chiar când se făceau prezentările, Yancey simţi o durere sâcâitoare în ceafă. Se masă uşor, ca s-o alunge. Dar, când se ridică în picioare să ia cuvântul, durerea se preschimbă într-un junghi ascuţit la baza craniului. Scutură violent din cap, dar junghiul îl săgetă încă o dată, ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un ac în cap. Încăperea începu să se vadă ca prin ceaţă, aplauzele se estompară. Întinse mâna să se sprijine de tribună.

Vail îl văzu pe Yancey clătinându-se pe picioare şi încercând cumva să-şi recapete echilibrul, cu o mână prinsă de tribună. Cu cealaltă mână, procurorul îşi masa baza gâtului, mişcând capul, ca şi cum i-ar fi dat târcoale o albină invizibilă. În clipa următoare Yancey zâmbi, prinzându-se de marginile tribunei cu amândouă mâinile. Din locul unde se afla, Vail vedea cum îi tremură degetele.

Yancey lăsă aplauzele să se stingă de la sine, în timp ce trăgea adânc aer în piept, ca să-şi revină.

— Înainte de a începe, aş dori să profit de acest prilej spre a vă prezenta... ăă... pe cei din dreapta şi... ăă... din stânga... m-m-mea....

Vorbele i se transformară într-o bolboroseală şi începu să se bâlbâie.

Vail se aplecă în faţă pe scaunul său. Ce dracu' se întâmplă cu Yancey? se întrebă el.

— ...unul dintre... marii p-p-procurori... ăă... ai a-a-acestei ţări şi o-o-omul care... ăă...

Yancey se opri, privind disperat prin sală şi clipind din ochi. Vail se ridică şi se repezi spre capătul mesei de onoare, dar nu apucă să ajungă acolo, că Yancey strigă:„Ah"! şi căzu peste tribună, fluturându-şi amândouă braţele, apoi se prăbuşi la podea.

Vail urcă în ambulanţa care-l transporta pe procurorul districtual, victimă a unui atac cerebral, după ce mai întâi îl sunase pe St. Claire, cu rugămintea de a o aduce pe soţia lui Yancey, Beryl. Yancey era cenuşiu la obraz şi abia vorbea. Medicii de pe ambulanţă se agitau în jurul lui, dându-şi ordine repezite unul altuia, în timp ce şoferul telefona la spital, ca să anunţe secţia de traumatologie şi ca să-l roage pe medicul personal al lui Yancey să vină la secţia de urgenţe. O dată ajunşi, împinseră în mare grabă targa lui Yancey către sala de operaţii, iar Vail rămase singur în sala preoperatorie.

După aproape o oră, medicul lui Yancey ieşi din sala de operaţii. Doctorul Gary Ziegler era un bărbat înalt şi slab, cu o figură colţuroasă şi sumbră, cu ochi încărcaţi de tristeţe. Arăta veşnic neliniştit şi nu era genul care să insufle speranţă celor ce aşteptau veşti despre cineva drag, aflat în stare gravă. Medicul îşi scoase alene mănuşile chirurgicale, calota şi masca, apoi îşi ciupi, oftând, muchia nasului cu degetul mare şi cel arătător.

— E chiar atât de grav, Gary? întrebă Vail.

Ziegler se uită la el şi clătină din cap.

— Sper că ai în tine destulă energie, Martin.

— Ce dracu' vrea să însemne asta?

— Înseamnă că vei fi un om extrem de ocupat. Va trece mult până când Jack se va putea înapoia la munca sa — dacă asta se va mai întâmpla vreodată.

— Infarct?

— O masivă tromboză cerebrală.

— Mai precis?

— Blocarea unei artere principale a creierului cu un cheag de sânge. Mai concret, creierul mic nu mai primeşte sânge şi oxigen.

— Cu alte cuvinte, un atac cerebral.

— Cu alte cuvinte, un atac puternic. A suferit o hemiplegie gravă – diagnosticul e cert, pentru că reflexele lui sunt nule. Iar eu bănuiesc că are şi o afazie, deşi încă nu mă pot pronunţa cât e de gravă.

— Vrei să vorbeşti mai pe înţeles? îi ceru Vail.

Ziegler se duse la chiuvetă şi începu să se spele pe mâini.

— Paralizia jumătăţii stângi a corpului, datorată unor leziuni ale emisferei cerebrale drepte. Deficienţă de vorbire cauzată de leziuni pe emisfera stângă. Cauza ar putea fi o tumoare cerebrală, o ateroscleroză, o hipertensiune, nu pot fi sigur. Deocamdată, l-am adus la linia de plutire, însă starea lui e gravă şi nu şi-a recăpătat cunoştinţa.

— Dumnezeule!

— Faptul că a supravieţuit primele două ore este încurajator, spuse Ziegler. Dacă mai rezistă o săptămână sau zece zile, perspectiva e mult mai optimistă. Pentru moment însă, nu se pot face pronosticuri de durată.

— Ceea ce vrei, de fapt, să-mi spui e că Jack ar putea rămâne handicapat?

— Eşti prea dur, zise Ziegler, iritat de cuvântul folosit de Vail.

— Asta e realitatea!

— Păi, nu se poate spune nimic încurajator despre un atac atât de grav, dar până nu-i facem electrocardiograma, analiza sângelui, tomografia computerizată, angiografia, nu pot nici măcar să-mi dau cu presupusul, ce naiba!

— Pot să-l văd?

Ziegler arătă spre uşa secţiei de reanimare.

— Mă duc să mă spăl. Dacă vine Beryl înainte să termin, te rog vorbeşte tu cu ea. Nu întârzii mult.

Vail privi pe geamul sălii de reanimare. Yancey zăcea complet nemişcat, cu tuburi şi flacoane de perfuzie ataşate de mâini şi de picioare, cu faţa acoperită de o mască de oxigen, cu diverse aparate emiţând semnale sonore lângă patul său. Era neclintit ca o stâncă şi avea pielea de culoarea păsatului.

Ce ironie, gândi Vail. Una dintre cele mai importante zile din viaţa lui şi creierul îi face figura.

Câteva minute mai târziu se deschise uşa ascensorului şi-şi făcu apariţia Beryl Yancey, împreună cu fiica ei în vârstă de treizeci de ani, Joanna, amândouă însoţite de un poliţist. Amândouă păreau ameţite şi năucite. Rămaseră în prag, ţinându-se de mână şi privind în sus şi în jos pe coridor. Dând cu ochii de Vail, Beryl se repezi la el, agăţându-se cu disperare şi scoţând vorbe fără şir. El le strânse la piept, pe ea şi pe Joanna. Beryl Yancey ştia că între Vail şi soţul ei existaseră frecvente neînţelegeri, dar atât ea cât şi Jack îl simpatizau pe necruţătorul procuror, conştienţi că performanţele lui contribuiseră la menţinerea lui Yancey în funcţia de procuror districtual în ultimii zece ani.

— Eram la salonul de cosmetică, bâigui Beryl. Poţi să-ţi închipui? Salonul de cosmetică. Trăieşte, Martin? Oh, Doamne, să nu-mi spui că a murit! Nu pot să cred. N-am să...

— Se luptă, Beryl.

— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu. Îţi mulţumesc şi ţie, Marty...

— Eu n-am...

— E conştient? Îl putem vedea? Of, Doamne, cred că părul meu e într-un hal fără hal. Eram în plin...

Glasul i se stinse şi începu să-şi aranjeze coafura neterminată.

— Gary Ziegler e la secţia de urgenţe. Vine imediat. El îţi poate da toate detaliile.

— Au venit şi m-au luat cu o maşină a poliţiei. Tot salonul a înnebunit când tipul acela drăguţ... Cine era bărbatul acela, Martin?

— Îl cheamă Harvey. Harvey St. Claire.

— A spus că te aşteaptă în maşină.

— Bine.

— Nu pleci, nu-i aşa? Nimeni n-a vrut să ne spună nimic, înţelegi? Nici domnul St. Claire n-a vrut să-mi spună nimic! Am crezut... Oh, Doamne, puteam să-mi închipui orice.

— El nu ştie nimic, Beryl. Harvey nu cunoaşte nici el mai multe decât tine.

— Cât de rău îmi stă părul?

— Părul îţi stă bine, mamă, o asigură fiica ei, bătând-o uşurel pe braţ.

— Nu uita, dacă ai nevoie de ceva, de orice, caută-mă. La birou, acasă...

— Ştiu, Martin. Dar Jack se va face bine. Ştiu că se va face bine. El nu se îmbolnăveşte niciodată. Ştii că nu face nici măcar gripă?

Un minut sau două mai târziu, apăru Ziegler, îmbrăcat cu un halat curat, şi cele două femei din familia Yancey alergară imediat la el. Vail luă ascensorul până la primul etaj dar când coborî, văzu la intrarea principală vreo şase reporteri şi o echipă de televiziune. Se repezi înapoi în lift şi coborî la subsol. Îşi scoase telefonul portabil şi formă numărul din maşină. După primul apel, îi răspunse St. Claire.

— Unde eşti? întrebă acesta.

— La subsol. Intrarea e asediată de reporteri.

— Ştiu. Acum când vorbesc, sunt cu ochii la ei.

— Încă nu sunt pregătit să mă adresez presei.

— Urmăreşte săgeţile până la rampa de încărcare din spatele spi-talului. Vin să te iau de acolo.

— S-a făcut, răspunse Vail, urmând săgeata de-a lungul unui tunel lung şi sinistru.

Pe pereţi se înşirau poliţe goale, aşternute cu cearşafuri însângerate. Mai multe becuri din tavan erau arse. Tunelul cel strâmt şi apăsător mirosea a alcool şi a sânge închegat. Ajunse la intrarea de serviciu şi ţâşni afară. Alergă până la platforma de încărcare şi sări jos de pe ea chiar în momentul în care St. Claire trăgea maşina lângă el. Urcă în maşină şi St. Claire ieşi pe aleea spitalului, apoi porni în viteză către tribunal.

— Ce a fost, atac de cord? întrebă St. Claire.

— Cerebral. Nu poate merge, nu poate vorbi, trăieşte cu respiraţie artificială, creierul nu mai primeşte oxigen şi sânge şi e inconştient. Când mi-am exprimat părerea că-şi va duce viaţa ca un cartof făcut piure, Ziegler şi-a ieşit din fire.

— Nu era un diagnostic prea profesionist, comentă St. Claire, apoi scuipă afară pe geam.

— Nu sunt doctor.

— Nu, chicoti St. Claire. Eşti noul procuror districtual.

— N-am timp să fiu procuror districtual, răspunse cu asprime Vail. O să ţi se pară bizar, dar de când s-a întâmplat asta, mă tot gândesc la ziua în care a fost asasinat Kennedy, la imaginea cu Johnson în avion, depunând jurământul pentru funcţia de preşedinte.

— Trecerea sceptrului de la unul la altul, Marty.

— Eu nu sunt genul care să strângă mâini în dreapta şi în stânga, iar la întruniri de societate mă port ca un urs. Nu-mi trebuie sceptrul.

— Nu, viteazule, dar fii sigur că-ţi aparţine.

Şeful de poliţie Hiram Young şedea în spatele mesei sale de lucru metalice, de culoare cenuşie, bătând darabana cu degetele şi privind ţintă mesajul telefonic pe care îl avea în faţă. Rose, secretara lui cu fire impresionabilă, răspundea întotdeauna la apelurile interurbane, îndeosebi la cele din partea secţiilor importante de poliţie, ca şi cum fiecare ar fi fost semnalul unui iminent dezastru naţional. Young o considera meticuloasă şi fără cusur. Sâcâitoare cu scrisul ei după metoda Palmer, dar era sora primarului, aşa încât nu se putea plânge. Colac peste pupăză, obişnuia să sublinieze cuvintele care socotea ea că ar trebui accentuate.

Aţi primit un telefon urgent de la procurorul districtual din Chicago(!!) la ora 1.30 p.m. Am încercat să dau de dumneavoastră în mai multe locuri. Trebuie să-l sunaţi pe domnul Ben Meyer de îndată ce vă înapoiaţi. Am dus-o pe Charlotte la dentist. Mă întorc la 3. Sunaţi fără întârziere. I-am promis!!!

Numărul de telefon era scris cu cifre uriaşe în josul paginii de agendă.

Fără chef, formă numărul şi ceru cu domnul Meyer.

— La telefon Ben Meyer, răspunse o voce gravă.

— Aici Hiram Young, aţi lăsat vorbă să vă sun, domnule, începu Young.

— Da, domnule! răspunse entuziasmat Meyer. Vă mulţumesc că aţi răspuns atât de prompt apelului meu.

— Cu plăcere, zise Young.

Înţepeni receptorul între maxilar şi umăr, răsfoindu-şi corespondenţa.

— Îmi pare râu că vă deranjez, zise Meyer, dar aici lucrăm la un caz în care ne-aţi putea ajuta.

— Sunt bucuros să vă fiu de folos.

— E ceva în legătură cu asasinarea Lindei Balfour.

Se aşternu o tăcere lungă. O tăcere prelungită.

Într-un târziu:

— Da...

— Credem că ar putea avea legătură cu un caz de aici.

— Aha.

— Ăă... am putea obţine şi alte informaţii de la secţia dumneavoastră, domnule? Avem raportul FBI, dar e cam sumar.

— Şi informaţiile noastre sunt cam sumare.

— Aţi mai descoperit ceva? Ceva suspecţi, date noi...

— Nimic.

— Din câte înţeleg, bănuiţi că e posibil ca sataniştii...

— Era o ipoteză, interveni cu asprime Young.

— Am priceput. Dar a existat ceva neobişnuit...

— Aţi văzut fotografiile pe care le-am trimis la FBI?

— Da.

— Vorbesc de la sine, nu?

— Vasăzică, specificul crimei a fost cel care v-a condus la o asemenea concluzie?

— V-am spus că a fost o pură speculaţie. O parte din conducătorii oraşului şi câţiva preoţi de pe aici au lansat ideea.

— Şi nu sunteţi de acord cu ei?

— N-am spus asta. În ce constă cazul dumneavoastră?

— Câteva cadavre neidentificate. Există unele similitudini. Doamna Balfour avea duşmani? Vreun...?

— Nici pomeneală. O cunoşteam pe Linda încă de când s-a căsătorit cu George la Carbondale, după care s-a stabilit aici. Acum trei-patru ani. O femeie de treabă. Fără probleme. George e un om bun ca pâinea caldă. Acum îşi creşte copilul singur. A avut destule necazuri.

— Cunoaşteţi ceva despre biografia Lindei Balfour... adică... Înainte de-a se muta la...

— N-am socotit necesar să-mi vâr nasul în treburile ei. Aşa cum v-am spus, era o femeie de treabă. Fără probleme.

Meyer tatona terenul, încercând să atingă o coardă sensibilă, ceva care să-l facă pe şeful poliţiei să-i povestească tot.

— N-au existat suspecţi demni de luat în seamă? întrebă el.

— Un instalator a fost văzut în preajma casei în dimineaţa aceea, dar n-am reuşit să-l identificăm.

— Un instalator? De la ce companie...?

— Vecina de peste drum l-a văzut mergând pe stradă. Adevărul e că n-am stabilit nici până azi pentru cine lucra.

— Acesta a fost unicul suspect?

— V-am mai spus, domnule Meyer, Linda nu avea duşmani. Nu s-a furat nimic. După toate probabilităţile, vreun ţicnit aflat în trecere prin oraş. Am lucrat la acest caz aproape o lună.

— Ceva amprente?

— Nimic în afară de cele ale familiei şi ale prietenilor.

— Ne interesează starea cadavrului, domnule. Aţi putea...?

— Nu e de competenţa mea să vă vorbesc despre asta, domnule. Puteţi discuta cu doctorul Fields de la clinică... dacă acceptă să stea de vorbă cu dumneavoastră. El e şi medic legist.

— Mulţumesc, domnule. Aveţi cumva numărul lui de telefon?

Young îi dădu numărul de telefon şi puse receptorul în furcă. Se aşeză şi fixă telefonul cu privirea timp de câteva momente, apoi dădu să-l sune pe Fields, dar se răzgândi. Doctorul Fields era un om în toată firea. Îi putea spune acestui Meyer orice poftea. Young îşi îndreptă din nou atenţia asupra corespondenţei.

Doctorul Fields se uita de-a lungul apăsătorului de limbă la gâtul cel mai umflat şi mai inflamat pe care-l văzuse în ultimii ani. Aruncă beţigaşul de lemn şi-l privi cu asprime pe băieţaşul în vârstă de şase ani.

— Ai fumat cumva, Moses? întrebă el. Copilul făcu ochii mari, iar maică-sa icni de surpriză. Fields izbucni în râs. Glumeam, puştiule. Avem aici nişte amigdale taaare bolnave. Ia să vedem, eşti baptistă, nu-i aşa, Beth?

Mama băiatului încuviinţă din cap.

— Amigdalele astea trebuie scoase. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Copilul ridică brusc ochii şi buzele începură să-i tremure.

— Oh, e o nimica toată, fiule. În plus, câteva zile poţi mânca oricâtă îngheţată pofteşti. Ce zici de asta?

Perspectiva unor munţi de îngheţată păru să mai aline temerile micului Moses.

— Vorbeşte cu Sally şi găseşte o zi care să ne convină amândurora, o îndemnă Fields.

Înainte ca femeia şi fiul ei să se ridice şi să plece, secretara lui Fields vârî capul pe uşă.

— O convorbire interurbană, domnule doctor, anunţă ea. De la Chicago.

— Ce vorbeşti? se miră Fields. Te pomeneşti că facultatea de medicină are nevoie de sfatul meu. Ridică receptorul. Aici doctorul Bert Fields. Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el posac.

— Domnule doctor, mă numesc Ben Meyer. Sunt avocat al acuzării la procuratura districtuală. Poate mă ajutaţi într-o problemă.

— Vă doare ceva? întrebă sarcastic Fields.

Meyer pufni în râs.

— Nu, domnule doctor. Cercetăm un caz care ar putea avea o legătură cu crima comisă în oraşul dumneavoastră.

— Asasinarea Lindei Balfour?

— Cum aţi ghicit?

— E singurul caz de omucidere de care am auzit în ultimii doisprezece ani. De fapt, cel mai urât din câte am întâlnit în viaţa mea, şi sunt medic din '61.

— Înţeleg că sunteţi şi legist.

— Legist, doctor de familie, chirurg şi tot ce vreţi.

— Aţi efectuat o autopsie?

— Bineînţeles.

— Vă amintiţi unele detalii?

— Domnule, îmi amintesc fiecare centimetru pătrat din cadavrul acelei tinere. Aşa ceva nu se uită.

— Ar fi posibil să ne trimiteţi o copie a raportului dumneavoastră? Fields şovăi. Cu titlu confidenţial, vă asigur, se grăbi să adauge Meyer. S-ar putea să avem de-a face cu un caz asemănător. Dacă e vorba de un criminal în serie, ne va fi de mare ajutor să prindem făcătorul înainte de a comite un nou asasinat.

— Făcătorul?

— Adică, făptaşul.

— Ah, făcătorul. Râse. Va trebui să-mi însuşesc termenul. O să-l bage în boală pe Hiram.

— Da, domnule doctor. Voiam să vă întreb, aveţi cumva un fax?

Fields râse din nou cu poftă.

— Abia mi-am cumpărat un robot telefonic anul trecut, răspunse el. Nu văd nici un motiv pentru care să achiziţionez un fax.

Pe Meyer păru să-l întristeze vestea.

— Mie mi-ar fi de mare ajutor acum, zise el.

— Ce-ar fi să caut raportul şi să vi-l citesc la telefon? Nu-i foarte lung.

— Grozav! se bucură Meyer. Întinse mâna spre casetofonul conectat la telefon şi apăsă butonul de înregistrare. Aveţi ceva împotrivă să-l înregistrez?

— Acum, pe loc?

— Da, domnule, acum, pe loc. Aici trăim pe picior mare.

Râseră amândoi.

Fields plecă un minut de la telefon, iar Meyer auzi zgomotul unui sertar metalic care fuse deschis şi închis la loc.

— Iată conţinutul exact al raportului meu, domnule Meyer. Sunteţi gata?

— Da.

„Victima, Linda Balfour, sex feminin, rasă albă, vârsta 26 ani. Trupul măsoară un metru cincizeci şi cântăreşte şaizeci şi şapte de kilograme. Ochi albaştri, pâr castaniu-deschis. Găsită moartă la locuinţa ei din Strada Plopilor, în oraşul nostru. Victima a fost înjunghiată, tăiată şi incizată de cincizeci şi şase de ori. Există indicii de spasm cadaveric, traume şi aeroembolie. A avut loc o sângerare masivă, datorată rănilor prin înjunghiere. Rana de la gât, care aproape a decapitat victima, a cauzat aeroembolia, aceasta ducând de regulă la moarte instantanee. Rănile de la mâini şi de pe braţe demonstrează că victima s-a luptat înainte de a fi ucisă. De asemenea, am constatat urme de mutilare. Ambele mameloane ale victimei, cât şi clitorisul, au fost retezate şi plasate în gura acesteia. Se pare că rănile au fost provocate de una sau mai multe persoane având anumite cunoştinţe de chirurgie. De asemenea, pe craniul victimei a fost scris cu sânge C13.489, la 4,6 centimetri mai sus de baza craniului, la rădăcina părului. S-a stabilit că arma crimei a fost un cuţit obişnuit de bucătărie, cu lama de douăzeci de centimetri, descoperit în locuinţă şi aparţinând victimei. La autopsia de rutină nu s-au pus în evidenţă urme de alcool, droguri sau otrăvuri în sânge. Victima era însărcinată în nouă săptămâni. Semnat: Edward Fields, doctor în medicină. Data: 10.06.93."

— Ei, vă ajută la ceva? întrebă Fields.

— Da, domnule doctor, răspunse Meyer, simţind cum îi zvâcnesc tâmplele. Puteţi repeta inscripţia de pe ceafa victimei, ca să verific daca am reţinut-o corect?

— C13.489. Ştiţi cumva ce reprezintă?

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Meyer. Dar, dacă aflăm, vă vom da de ştire.

— Sper că v-am fost cât de cât util, domnule Meyer.

— Vă mulţumesc, domnule doctor. Vă mulţumesc din suflet. Dacă veniţi vreodată la Chicago, sunaţi-mă. Vă invit la dejun.

— Iată genul de om care-mi place.

Meyer puse receptorul in furcă şi rămase multă vreme cu ochii ţintă la bucata de hârtie din faţa lui.

C13.489. Ce naiba putea să însemne?

Poate va şti „ăl bătrân".

7

Vail îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa salonului principal, ştiind exact la ce trebuia să se aştepte. Îl izbi un val de gălăgie şi căldură. Se găsea în faţa a o mie de avocaţi cu soţiile lor, vorbind toţi deodată, în timp ce undeva în celălalt capăt al încăperii o orchestră se lupta să se facă auzită. În decorul enormei săli de bal, în care existau opt mese încărcate cu mâncare, fiecare cu uriaşul ei morman de gheaţă, şi mai mult de douăsprezece baruri, aveai drept parteneri de discuţie numai jurişti, oameni influenţi, politicieni – dar nici un loc unde să te poţi aşeza. Cel mai mare cocteil din lume. Vail, care dispreţuia astfel de petreceri, se simţea ca în pragul infernului.

Vail era cel mai temut om din sala de bal, întrucât reprezenta un pericol potenţial pentru fiecare avocat prezent la petrecere: un acuzator bun de gură, imprevizibil, imposibil de mituit, invincibil, care petrecuse nouă ani de aceeaşi parte a barei, după care trecuse de partea cealaltă, devenind cel mai cumplit coşmar al lor — un procuror care cunoştea toate tertipurile, fiind un jucător mai priceput decât ei. În zece ani reuşise să aducă în faţa instanţei doi consilieri municipali, un viceprimar şi un senator, sub diverse acuzaţii, de la luare de mită, la infracţiune în timpul serviciului, şi desfiinţase o bancă pentru spălare de bani murdari. În timp ce Vail trecea prin sală, manifestau faţă de el o atitudine cordială, dar de la distanţă, dându-i subtil a înţelege că nu făcea parte dintre ei. Era singura parte a supliciului care-i făcea plăcere, fiindcă îl încânta rolul de om neimplicat şi intangibil.

Altfel, dispreţuia dansul ritual de fiecare an al jucătorilor puterii legislative din stat şi al asociaţilor acestora, puşi pe linguşeli. Partenerii din cadrul corporaţiilor se foloseau de aceste ocazii pentru a-i studia pe tinerii sicofanţi şi pe soţiile lor şi pentru a-şi confirma opţiunile. Cum se comportau ei în această arenă socială? Deţineau manierele sociale adecvate? Soţiile lor se îmbrăcau cum trebuie? Avocaţii tineri beau prea mult? Exprimau vederi politice inacceptabile? Susţineau opinii personale când discutau cu colegii lor într-o societate? Şi poate cel mai important lucru dintre toate, discutau deseori despre afacerile companiei? Ca persoane promiţătoare dintr-o confrerie, tinerii lingăi îşi făceau numărul în faţa şefilor, perfect conştienţi că reprezentaţiile lor vor fi discutate mai târziu în sălile regilor şi disecate până în cele mai mici detalii. După asemenea ieşiri în lume se ajunsese şi la divorţ.

Beau prea mult şi se lăudau prea mult, dar era o afacere. În stil mare. Discutau despre susţinerea unei reforme sau a alteia; la ce sistem de comunicaţii din Pacific contribuiseră fiindcă îşi „făcuseră treaba"; care congresmeni şi legiuitori erau „escroci", ale cui opinii puteau fi influenţate cu o masă gratis la un restaurant de patru stele sau cu o expediţie de vânătoare pe vreun domeniu privat din Wisconsin ori Minnesota; care erau „slugarnici", conştiinţe ce puteau fi cumpărate cu o sticlă de scotch bun şi tare şi o cutie de trabucuri; care erau „puii de găină sortiţi uliilor", neofiţi ce puteau fi ademeniţi în ţarc prin linguşeli şi atenţii. Îi dispreţuiau pe aşa-zişii NC (necooperanţi), ale căror voturi nu puteau fi cumpărate cu nici un preţ, şi-i ocoleau în mod subtil până când „se rodau" şi învăţau prima regulă a jocului: compromisul. Aceste conversaţii nu aveau drept temă dreptul, ci afacerile şi politica, antreprize care se dispensau uşor de lege, etică sau integritate.

Când intră în sală, Vail trecu pe lângă un grup de cinci jurişti, care se agitau în jurul unui potentat înalt, cu părul alb şi pielea trandafirie, vizibil încântat de reprezentaţie.

— Va fi anexat la proiectul de lege numărul 2641 al Camerei Reprezentanţilor, zise unul dintre ei. De asta se va ocupa Furley: deja a început demersurile. Proiectul va fi adoptat fără dificultate.

— Cum rămâne cu Perdue şi şmecherul ăla nou, cum îl cheamă? Eagle? întrebă un altul.

— Harold Eagle, răspunse un al treilea. Un „pui de găină", nimeni nu-i acordă nici o atenţie.

— Iar Perdue e un slugarnic, vorbi un al patrulea. Trimite-i o sticlă de Chivas şi ai rezolvat cu el.

— Chestia e ca şi făcută. Nimeni nu-l va înfrunta pe Tom Furley, afară de necooperanţii obişnuiţi, iar aceştia vor fi luaţi peste picior până când vor fi siliţi să abandoneze Camera, decretă bărbatul cel impunător, punând capăt discuţiei.

Vail oftă şi trecu mai departe, ştiind că va rătăci fără un scop anume de la un grup la altul, salutând din cap, zâmbind şi umblând de colo-colo prin încăpere, până când avea să ajungă suficient de aproape de o ieşire laterală, ca să se strecoare afară şi să scape de întrunire.

Dar în această seară situaţia se dovedi cu totul alta. De cum intră în sală, toţi îl asaltară cu strângeri de mână, zâmbete, bătăi prieteneşti pe spate. Copleşit de atâta bunăvoinţă, avu nevoie de vreo câteva minute ca să se acomodeze şi să înţeleagă ce se întâmplă.

Din celălalt capăt al încăperii, cineva îl urmărea cum îşi croieşte drum prin furnicarul de invitaţi. Jane Venable îl observa, zâmbind. Înaltă, intangibilă, rafinată, arogantă, sigură pe ea –aceasta era Jane Venable. Din vârful nasului lung şi drept până la gâtul înalt şi delicat, răspândea un mister care făcea parte din alura ei mândră. Avea aproape un metru optzeci înălţime şi în zilele obişnuite de lucru îşi ascundea silueta desăvârşită sub pulovere groase şi jachete largi. Dar în sala de tribunal, ambianţa perfectă pentru inteligenţa, frumuseţea şi elanul ei, se simţea ca peştele în apă. Acolo îşi punea la bătaie toate aceste însuşiri, îmbrăcată în taioare sfidător de scumpe, croite astfel încât să-i pună în valoare perfecţiunea trupului. De la umerii largi la fesele tari, cu părul strâns la spate într-un coc sever, cu lentilele de contact colorate care îi accentuau verdele strălucitor al ochilor, era un rechin necruţător. Cu înfăţişarea ei imaculată, era un animal de pradă ce aştepta clipa atacului ucigaş: o perfectă maestră a saltului la jugulară. Cine se lupta cu ea nu avea voie să greşească.

La fel ca Vail, şi ea avea un singur principiu: să nu ia prizonieri.

În această seară, Venable renunţase la principii. Sfida tot ce se afla în jurul ei. Arăta uluitor, îmbrăcată într-o rochie verde, strâmtă şi fără bretele, cu paiete care-i puneau în evidenţă atât silueta perfectă cât şi părul de culoarea flăcării, revărsat pe umeri. Purta pantofi verzi cu tocuri înalte, depăşind astfel un metru optzeci. În atmosfera altfel sufocantă a salonului, ea exercita o senzualitate magnetică, fiind cu un cap mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor de acolo. Nu aveai cum s-o treci cu vederea, nu puteai să nu observi această strălucitoare amazoană. Jane Venable ştia exact ce butoane să apese ca să fie atracţia serii şi le acţiona pe toate.

Cu o zi în urmă, Venable finalizase cu succes una dintre cele mai spectaculoase cumpărări de acţiuni realizate de o corporaţie în ultimii ani. Nu mai era pentru nimeni un secret că vreme de şase luni Venable studiase cultura japoneză, învăţând şi limba, după care plecase la Tokio, unde dirijase din umbră cumpărarea companiei Midland Dynamics de către Mitsushi. Strategia ei lăsase cu buzele umflate alte patru firme juridice, una dintre ele fiind un grup din Washington, despre care toţi presupuneau că avea cele mai mari şanse. Afacerea îi adusese un câştig de două sute cincizeci de mii de dolari, plasându-i numele pe poziţia a treia în antetul corporaţiei.

Îl observa pe Vail încă din clipa în care acesta intrase în uriaşa sală, văzuse cum invitaţii se dădeau deoparte din faţa lui, ca apa, felicitându-l, bătându-l pe spate, apoi întorcându-se să-şi continue discuţia de îndată ce el trecea mai departe. În clipa aceea, Jane se gândea, nu la ultima ei ispravă juridică, ci la o anume zi, în urmă cu zece ani, când suferise una dintre cele mai cumplite înfrângeri din viaţa ei.

Deşi ocazional schimbau câte o privire în foaierul unui teatru sau într-un restaurant, trecuseră zece ani de când Vail şi Venable nici măcar nu se mai salutaseră. Fusese ultimul ei caz ca procuror, înainte de a deveni asociată cu drepturi depline în cadrul uneia dintre firmele juridice de mâna întâi – şi totodată unul dintre cele mai senzaţionale cazuri din istoria oraşului. Un băieţandru din Appalachi, pe nume Aaron Stampler, fusese acuzat că ar fi înjunghiat cu sălbăticie pe unul dintre cei mai respectaţi cetăţeni ai oraşului Chicago, arhiepiscopul Richard Rushman. Cazul fusese clar din capul locului – numai că avocat al apărării fusese numit Vail.

Într-un proces ca o luptă pe viaţă şi pe moarte, prezidat de cel mai conservator şi mai plin de prejudecăţi dintre judecători, Harry Shoat – Harry-Călăul, cum i se mai spunea – duelul dintre Vail şi Venable fusese o mină de aur pentru presă. Atunci, Vail îi întinsese o capcană. Stampler suferea de dedublarea personalităţii, amănunt pe care Vail nu-l menţionase printre probe şi nici nu-l dăduse publicităţii. O atrăsese în cursă pe Venable, făcând-o să scoată la iveala alter-ego-ul lui Stampler chiar în timpul audierii, aşa că, în loc de scaunul electric, se văzuse nevoită să se mulţumească cu mult mai puţin. Stampler fusese trimis la un sanatoriu psihiatric până „la vindecare", iar ea părăsise postul în calitate de învinsă, cel puţin în propriii săi ochi.

Cazul îl obsedase mult pe Vail. După victoria înregistrată în tribunal, Vail analizase la rece situaţia. Rezultatul procesului îl tulburase. Printr-o stranie întorsătură a soiţii, Vail – cel mai periculos avocat al apărării — luase locul lui Venable ca prim-procuror. Dar nici aşa nu se împăca mai bine cu judecătorul Shoat. Continuaseră să se înfrunte în sala de judecată, până când Harry-Călăul fusese mutat la tribunalul suprem al starului. Lui Venable îi venea greu să ierte, dar ranchiuna durase suficient de mult. Vail o atrăsese întotdeauna, deşi abia după mulţi ani recunoscuse în sinea ei acest fapt. La fel ca Jane, Vail era şi el un animal de pradă care ataca instinctiv jugulara. La tribunal se arăta ingenios, schimbând tonul şi tactica după inspiraţia momentului, uluind juriul şi derutându-şi adversarul. De asemenea, o atrăgea şi frumuseţea lui întunecată, tipic irlandeză, precum şi ochii cenuşii, care păreau să-i citească până în suflet. Acum ajunsese nu numai cel mai periculos procuror al statului, dar şi procuror districtual, bucurându-se de respectul cuvenit. Decise pe loc să pună capăt vrajbei.

Îşi făcu loc hotărâtă prin mulţime, plănuind să-i taie calea şi, totodată, să rămână la mică distanţă în urma lui, astfel încât el să n-o ob-serve. Chiar atunci un braţ se întinse prin mulţime. Nişte degete puternice se strânseră pe cotul lui Vail, trăgându-l la marginea sălii de bal, unde se găsea o mică anticameră.

Cel care-l revendica acum pe Vail era Shaughnessey, bătrânul avocat care făcuse carieră avansând de la consilier municipal la procuror districtual, apoi la senator, şi care în treizeci de ani pierduse o singură cursă politică. Cu doi ani în urmă, candidase la funcţia de guvernator, fiind însă respins în primul tur de scrutin. Incidentul nu-i ştirbise cu nimic autoritatea. Shaughnessey era cel mai înalt prelat din stat, care cu o simplă înclinare a capului putea abate dezastrul asupra oricui ar fi periclitat puterea politică a conducerii statului. În comparaţie cu el, aproape toţi ceilalţi politicieni păreau nişte circari. Era limpede că bărbatul cel posac şi mătăhălos, îmbrăcat într-un smoching de mătase de o mie cinci sute de dolari, având în buzunarul de la piept o batistă de mătase colorată cu emblema casei de modă, cu obrazul cărnos şi foarte bronzat, sub o coamă de păr alb şi des, cu buzele pline răsfrânte într-un rictus dispreţuitor pe care un neavizat l-ar fi putut lua drept zâmbet, îl curta pe noul procuror districtual.

Devenind curioasă, decise să aştepte.

Ajunşi în mica anticameră lipsită de mobilier, Shaughnessey îşi aţinti asupra lui Vail ochii sfredelitori, umbriţi de pleoape grele şi-l bătu zdravăn pe braţ.

— Cum e ca procuror districtual? întrebă el.

— Ţi-am mai spus cu ani în urmă, Roy, nu vreau să fiu procuror districtual. Atunci voiam să fiu prim-procuror, adică exact ce sunt acum.

— Nu mai eşti, amice. Eşti procuror districtual în exerciţiu şi e nevoie să te comporţi ca atare.

Vail avu brusc senzaţia că mai trăise această scenă. Cu zece ani în urmă. O după-amiază cu ninsoare, pe bancheta din spate a limuzinei lui Shaughnessey, sorbind coniac vechi de treizeci de ani. Momentul când începuse totul.

Eşti cel mai bun avocat din statul ăsta. Nimeni n-ar dori să-ţi pună bete in roate.

Asta e un fel de ofertă?

Să zicem că face parte din educarea ta. Trebuie să te mai cizelezi puţin.

Vail râse.

Adică, să mă iau după cei din breasla mea?

Exact. Tunde-te, calcă-ţi pantalonii şi nu-i mai muşca pe toţi de fund.

De ce atâta osteneală? Pe mine mă amuză.

Pentru că vrei să te muţi în cealaltă parte a oraşului. Vrei ceea ce vor toţi, adică să ţi se facă temenele, să-şi scoată lumea pălăria în faţa ta, să ţi se spună „domnule" şi să meriţi acest apelativ. Doar nu vrei să pledezi pentru borfaşi tot restul vieţii. Yancey are nevoie de tine, fiule. Venable l-a părăsit. Şi-a pierdut toţi trăgătorii. E prins cu uşa. Ce dracu', niciodată n-a avut stofă pentru slujba asta. E un politician pus într-o funcţie în care e necesar un om cu sânge rece. Ceea ce doreşte el e să pregătească un judecător – opt-nouă ani de acum încolo – şi să trăiască fără grijă până la sfârşitul zilelor. Pentru aceasta trebuie să-şi refacă reputaţia, pentru că tu l-ai făcut să apară în ochii lumii ca micuţa Annie cea orfană. De două ori în acelaşi an, în procese care ocupau pagina întâi a ziarelor, plus că i-ai desfiinţat pe doi dintre cei mai buni acuzatori. Silverman încă nu şi-a revenit după cazul Pinero, iar Venable e pe cale să se mute în Cetatea ei de Platină. Are nevoie de tine, fiule.

De asta mi-aţi pus în cârcă cazul Rushman?

Ah, îţi trebuie puţină modestie, Martin. În plus, cei de sus vor ca procesul să facă senzaţie, iar tu le vei oferi exact ce-şi doresc.

Deci la asta se rezumă totul, un proces-spectacol şi lecţia modestiei pentru mine?

Shaughnessey se mulţumi să zâmbească.

Acum, după zece ani, nimic nu părea să se fi schimbat.

— Ce dracu' vrei să spui, cum adică să mă comport ca atare? ri-postă Vail.

— Chestia asta dintre tine şi Eric...

— E un incompetent şi un linge-blide.

— E şeful poliţiei. Tu şi cu el trebuie să lucraţi împreună.

— Ascultă, Roy, în primele mele nouă luni de slujbă am pierdut mai multe procese decât în nouă ani de când profesez dreptul. Şi ştii de ce? Din pricina lui Eric Eckling.

— Tu conlucrează cu el, în loc să-ţi dai silinţa să-l faci să apară ca un dobitoc.

— Poliţiştii lui Eckling sunt oglinda incompetenţei şefului lor. Rătăcesc probele, mint, se pierd cu firea la bara martorilor, fabrică dosare fictive, încalcă drepturile civile...

— Poate pentru că i l-ai luat pe cel mai bun.

— L-am prins în drum spre uşă. Nici el nu-l mai putea suporta pe Eckling. Singurul lucru la care se pricep tipii ăştia e s-o facă de oaie. În prezent, desfăşurăm propriile noastre anchete. Şi nu mai pierdem procese.

— De ce nu adopţi o oarecare discreţie? Te-ar deranja cumva?

— Dar tu cine eşti, domnul Drege-Tot, simpaticul negociator?

— Fricţiunile astea nu servesc nimănui.

— Hei, vârsta te-a făcut mai tolerant. Cândva, dădeai dispoziţii, nu rugai.

— Tuturor celorlalţi le dau dispoziţii. Pe tine te rog. Ce dracu', nu fac decât să încerc să păstrez puţină pace în familie, ai ceva împotrivă?

— În familie! Eu nu fac parte din nici o afurisită de familie. Ce s-a întâmplat? Ai stat de vorbă cu Firestone?

— S-a plâns unui prieten comun, chestiunea a ajuns şi la urechile mele, am primit vreo două telefoane. Zău că l-ai scos din ţâţâni, să ştii. Ce i-ai făcut, i-ai spus să te pupe în fund?

— Nu, i-am spus că nu mă găseam acolo ca să-l pup eu pe el.

— E vicepreşedinte al consiliului municipal, pentru numele lui Dumnezeu. Chiar trebuie să nu vă înţelegeţi? Aşa cum s-a întâmplat între tine şi Yancey.

— Yancey şi cu mine ne înţelegem foarte bine. Am făcut un târg. Singurele ocazii când avem probleme sunt atunci când el uită acest fapt.

— Firestone e în relaţii foarte bune cu poliţia şi pompierii. Şi nu-i un mare şmecher din grădiniţa aia a ta.

— E în grupa mare.

— Bine, bine... da, voiam doar sa spun că...

— Îmi repeţi mereu acelaşi lucru, Roy. Fă-l pe Firestone să creadă că-l simpatizez. Fii în relaţii bune cu Eckling. Chestia cu Eckling e o rană deschisă. Nu se va vindeca niciodată. Spune-i lui Firestone să nu-şi mai vâre nasul. Nu-i treaba lui. Eu nu lucrez pentru oraş, reprezint întreg comitatul.

— Iisuse! exclamă Shaughnessey, clătinând din cap. Tot mai dai din coate ca să-i vâri în puşcărie pe toţi mahării oraşului?

— Unde ai auzit asta?

— Ei, haide, răspunse Shaughnessey, dezlipind foiţa unui trabuc de mărimea unui dirijabil.

— Poate că mâine-poimâine vei fi şi tu printre ei. Te-am prevenit acum zece ani, când m-ai convins să accept acest post.

— Nici o şansă, râse Shaughnessey. Nu mai fac parte dintre voi. Numai procurorul general ar avea autoritate... Se aplecă în faţă şi adăugă încetişor: Dar eu l-am pus acolo unde este. Şi el e de o mie de ori mai recunoscător decât tine.

Când Vail şi Shaughnessey reveniră în salon, Venable stătea cu spatele spre uşa anticamerei. Îi urmări cum îşi strâng mâna, apoi Vail porni din nou prin mulţime, îndreptându-se către ieşirea laterală. Se duse pe urmele lui. Vail se opri brusc să dea mâna cu cineva şi atunci o văzu. Se priviră o clipă în ochi, verdele îngemănat cu cenuşiul, dar, de astă-dată, nici unul din ei nu-şi mai coborî privirea. Ce mama dracului! gândi Jane în cele din urmă şi ridică paharul de şampanie, închinându-l în cinstea lui. Vail zâmbi şi-şi croi drum prin mulţime către ea.

— Cum o mai duci, Janie? o întrebă.

— Cred că amândoi o ducem foarte bine, răspunse Venable, oferindu-i să guste din şampania ei.

Vail îşi muie buzele, apoi făcu semn unuia dintre chelnerii care circulau prin salon şi luă două pahare pline. Se duseră într-un colţ mai ferit al încăperii, departe de ceilalţi invitaţi şi de orchestră.

— Tocmai am citit despre lovitura ta internaţională, zise Vail. Felicitări.

— Mulţumesc, domnule procuror districtual.

— Să nu anticipăm, replică Vail.

— Oh, Martin, deja deţii puterea. Nu-ţi dai seama? arătă ea cu braţul spre mulţimea invitaţilor.

— Mâine va fi o zi ca toate celelalte.

— Nu, nu va mai fi niciodată la fel. De acum tu eşti omul cu care vor avea de-a face. Şi toată lumea ştie că puţin îţi pasă de politică.

— Eşti o femeie foarte isteaţă, Janie. Făcu un pas înapoi, contemplând-o pentru câteva secunde. Şi mai frumoasă decât acum zece ani, dacă aşa ceva e cu putinţă.

Ea îşi ţinu respiraţia o secundă, dar reuşi să nu se trădeze.

— Cum aşa, Martin? se miră ea. Nu credeam că ai observat.

— Doar nu-s mort. În tribunal, pur si simplu, n-am acordat atenţie faptului.

— Asta cu siguranţă.

— Să înţeleg că încheiem un armistiţiu? Lăsăm totul în urma noastră? Redevenim amabili unul cu celălalt?

— Noi n-am fost niciodată amabili unul cu celălalt, râse ea.

— Păi... ridică el din umeri, am putea încerca.

Ochii ei verzi se îngustară puţin. Oare coace ceva? se întrebă, încă nevenindu-i să creadă în armistiţiu.

Se întreabă ce urmăresc, se gândi Vail. Se grăbi s-o liniştească.

— Probabil că nu ne vom mai înfrunta niciodată într-o sală de tribunal, zise el.

— Păcat.

Vail ştia precis ce voise ea să spună. Ar fi fost captivant să-şi măsoare iarăşi puterile în faţa unui juriu. Jucară din nou jocul privirilor timp de câteva momente, apoi ea schimbă brusc subiectul.

— Care-i pronosticul real?

Vail ridică din umeri.

— Ştii cum sunt doctorii. Are şase specialişti care roiesc în jurul lui, dar nici unul nu ne dă un răspuns direct. Un lucru e sigur, îl aşteaptă vremuri grele.

— Întotdeauna mi-a plăcut Jack, spuse ea, întorcându-se în timp cu un deceniu şi gândindu-se la escrocul cel îndatoritor şi dulce la vorbă, cu părul lui alb şi veşnicu-i surâs pe buze.

Cum să nu-i fi plăcut? Yancey nu era şi nu fusese niciodată un om al confruntărilor. Era adeptul vorbelor, nu un luptător, ci un birocrat desăvârşit, care se înconjurase de jurişti tineri şi isteţi, dispuşi să facă munca de jos în locul lui.

— Yancey e cel mai mare pupincurist, dar nu s-a sfiit niciodată s-o recunoască, zise Vail.

— Da, încuviinţă Venable. Ar pupa orice, numai să se bucure de simpatie. Sorbi o înghiţitură bună de şampanie. Nu l-am dezamăgit decât de două ori, ştii bine. Şi, de fiecare dată, cauza ai fost tu.

— Ce dracu', asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. A curs multă apă pe gârlă, cum spunea un prieten al meu.

— Rahat, erai un monstru, Martin. La naiba, cred că mai eşti şi acum. Cât timp ai fost procuror, zece ani?

El încuviinţă din cap.

— Luna viitoare se împlinesc zece ani.

— Lungă aşteptare. Aşa a fost promisiunea, nu? Jack urma să ajungă judecător, iar tu trebuia să-i iei locul.

— Nu mi s-a promis altceva decât mână liberă ca să pot conduce secţia de procuratură după cum cred de cuviinţă. Pe lângă toate astea, în politică promisiunile nu valorează doi bani. Ştii cum recunoşti un politician care minte? După faptul că-şi mişcă buzele.

Venable râse răguşit.

— Okay, zise ea. Ştii cum s-ar numi dacă toţi juriştii din această încăpere s-ar găsi pe fundul unui lac?

— Nu, spune-mi tu.

— Un început bun, zise Venable şi râse din nou. Oricum, dacă s-a întâmplat chiar aşa, atunci a fost o idee strălucită. Te-au scos din joc şi te-au plasat de partea lor. Pun prinsoare că însuşi Jack a pus totul la cale.

— Nu. Şi el aştepta să prindă trenul.

— Atunci cine? Doar nu Shaughnessey!

— Shaughnessey a servit mingea.

— Glumeşti! Ăsta zic şi eu secret de stat.

— N-a fost nici un secret. Shaughnessey a servit mingea, iar lui Jack i-au curs balele aprobând. Ce dracu', tu urma să pleci şi el nu mai avea nici un procuror bun.

— Dar de ce ai acceptat? Cât câştigai? Un milion pe an, mai mult? Ai renunţat la toate astea pentru o sută cincizeci de mii?

Remarca ei îi aminti din nou de cazul Stampler şi de altele avute de-a lungul anilor – traficanţi de droguri şi gangsteri, hoţi şi borfaşi pe care-i scăpase de proverbiala spânzurătoare.

— Banii n-au fost niciodată un argument, zise el simplu.

— Atunci de ce? Doar pentru că ai obosit să tot aperi drojdia societăţii? La vremea ta ai redat străzii o mulţime de ticăloşi, domnule Vail. Justiţia compromisurilor ferite de ochii lumii.

— Justiţie? Un lucru am învăţat şi eu după douăzeci de ani în meseria asta: dacă vrei să te ia dracu', du-te la tribunal. L-am parafrazat pe Thomas Jefferson.

— O atitudine foarte cinică pentru un slujbaş al legii.

— Toţi suntem cinici. E singura cale de supravieţuire.

— Deci, ce mai urmează? Termini mandatul de procuror districtual al lui Jack şi apoi candidezi la altul, ca să vezi cam ce electorat ai? Pe urmă guvernator?

— Vorbeşti ca un director de campanie electorală.

Ea îl privi şi ochii verzi i se umplură de căldură.

— La asta merită să mă gândesc, spuse încet.

El decise să-şi încerce norocul.

— Ce-ar fi să cinăm împreună diseară? Să facem schimb de secrete.

— Deja îmi cunoşti toate secretele, Marty, spuse aproape îndurerată, dar în clipa următoare îşi reveni. Însă nu diseară. Sună-mă. E o propunere interesantă.

— Dacă te răzgândeşti, mă găseşti în capul străzii, cinez la „Avanti!". Vru să plece, dar se întoarse şi, venind foarte aproape de ea, îi spuse la ureche: De unul singur.

O sărută pe obraz şi plecă.

Ea se întoarse în sala aglomerată, la căldura, gălăgia, juriştii şi ritmul de calypso de acolo şi umerii îi căzură.

Ah, ce mama dracului, îşi zise. Ia mai dă-o încolo de mândrie.

8

Frumos, vesel, gazdă perfectă şi stăpân la „Avanti!" – cel mai bun restaurant italienesc din întreg statul – Guido Signatelli nu avea decât un singur defect: un gust artistic de o bizarerie şocantă. Struguri de plastic şi sticle prăfuite de Chianti atârnau din bolta de viţă falsă înlănţuită pe tot tavanul, iar separeurile existente de jur-împrejurul restaurantului aveau forma unor gigantice poloboace de vin. Dar Guido şi "Avanti!" supravieţuiseră datorită unei puternice personalităţi, discreţiei şi bucătăriei excelente. Aflat la trei cvartale de primăria oraşului, Guido –obişnuiţii casei nu se refereau niciodată la local folosindu-i numele — devenise la ora prânzului reşedinţă districtuală, imitaţia de peisaj fiind dominată de breasla juridică. În viziunea lui Guido, ordinea plasării clienţilor era la fel de strictă ca un arbore genealogic. La baza piramidei se aflau traficanţii de influenţă, cu gurile uscate şi cu palmele umede de efortul de a se da bine pe lângă toată lumea. După ei urmau juriştii tineri, dornici să se facă remarcaţi la trecerea lor prin local şi sperând la o strângere de mână; veneau la rând procurorii adjuncţi, înghesuiţi pe la mese mai ferite şi discutând în şoaptă fel şi fel de strategii; în sfârşit, făuritorii de regi, politicienii care ungeau rotiţele oraşului în spatele uşilor închise, în cadrul a ceea ce era numit în glumă „sesiune executivă" – pentru a evita legile bine ştiute ale statului. Multe decizii executive tenebroase fuseseră luate în liniştea separeurilor de la Guido. În vârful ierarhiei se găseau judecătorii, monarhii justiţiei, fiecare avându-şi propria masă rezervată şi propriii sicofanţi cu glas mieros, fiecare ridicat în slăvi de tot localul.

Guido, un omuleţ îndesat, cu o coamă de păr argintiu şi veşnic cu zâmbetul pe buze, îl conduse pe Vail la masa din colţ. Cât timp fusese cel mai temut avocat al apărării din întreg statul, Vail obţinuse ca separeul să-i fie rezervat. Acolo putea mânca, citi, discuta despre afaceri într-o relativă izolare. Câţiva clienţi statornici ai barului sprijineau tejgheaua lungă din stejar şi marmură, iar vreo şase mese erau deja ocupate. Conversaţia se auzea abia ca un murmur.

Vail ceru un pahar de vin roşu şi se aşeză să citească ce scria Tribune despre Yancey şi cadavrele din groapa de gunoi, ambele ştiri fiind prezente pe prima pagină. N-o observă pe Jane Venable decât în clipa în care aceasta apăru lângă el, la masă. Rămase sincer surprins când înălţă privirea, dând cu ochii de ea, şi nu reacţionă decât după câteva secunde. Se ridică, aruncând deoparte ziarul.

— Nu ştiu ce caut aici. Cred că mi-am pierdut minţile! Probabil că m-am plictisit de adunătura aceea de escroci la fel de mult ca tine şi...

Bâigui ceva, ca să-şi ascundă stânjeneala, regretând vizibil că venise după bărbatul pe care îl ignorase – şi care la rândul său o ignorase – timp de un deceniu. Vail îi ţinu scaunul ca să ia loc.

— Nu trebuie să te scuzi faţă de mine pentru nimic, zise el liniştit. Niciodată.

— Nu mă scuz. Eu doar...

— Te bucuri că eşti aici? sugeră el.

Ea îl fulgeră o clipă cu privirea, apoi consternarea i se transformă într-un surâs sfios. Se aşeză în faţa lui.

— Au trecut zece ani, spuse ea prosteşte.

— Ei, am fost ocupaţi, replică el dezinvolt. Ce bei?

— Un pahar de şampanie. Dacă schimb băutura, mă ameţesc.

— Eddie, îl chemă Vail pe chelnerul cel mai apropiat. Şampanie pentru doamna. La fel şi pentru mine. Ce-ar fi să ne aduci o sticlă? Taittinger '73 ar fi grozavă.

Rămaseră tăcuţi vreo jumătate de minut, după aceea începură să vorbească amândoi deodată şi apoi se opriră, izbucnind în râs.

— Ce dracu', Janie, e vremea să începem să ne comportăm ca nişte oameni în toată firea. De ce nu? Tu eşti divorţată de când, de doi ani? Eu sunt liber ca pasărea cerului.

Venable păru surprinsă că el cunoştea câte ceva despre viaţa ei particulară.

— M-ai urmărit tot timpul, nu-i aşa, domnule avocat Vail? întrebă ea.

El nu răspunse. O ţintuia cu privirea peste masă. Se uitară fix unul în ochii celuilalt câteva secunde şi, în cele din urmă, ea îşi plecă privirea.

— Cea care a fugit, aşa-i, zise ea, luându-şi o ţigară.

— Dacă m-aş gândi la toate cele care au fugit, n-aş mai avea timp de altceva.

Ea râse.

— Bănuiesc că ne-am purtat ca doi liceeni, nu-i aşa?

— Poate că e tocmai momentul potrivit şi locul potrivit, Janie.

— Ţi-am mai spus, Martin, nimeni nu-mi spune Janie.

— În afară de mine, o provocă el. Şi ce-ai să-mi faci? Ai să pui să mă aresteze? Eu sunt temutul procuror districtual.

— Cumva împotriva voinţei tale, din câte cred eu, adăugă ea.

— Vrei o slujbă?

— De ce, îţi dai demisia?

El fluieră uşor printre dinţi.

— Înţeleg că nu ţi-ai pierdut prezenţa de spirit. Atunci de ce crezi că stăm aici, Janie?

Ea ridică din umeri.

— Amândoi avem patruzeci de ani...? sugeră ea.

— Peste, adăugă el întristat.

— Amândoi detestăm cocteilurile?

— Amândoi detestăm juriştii?

— Corect, aprecie ea. Sau poate că amândoi suntem singuri cuc.

— Eu nu pot vorbi decât în numele meu, spuse el. Mi-a fost dor de tine. Mie şi tuturor bărbaţilor care te-au văzut vreodată într-o sală de tribunal. Zău că aprindeai pe toată lumea. Erai absolut spectaculoasă – diamantul Speranţa din tribunalul districtului Cook. Ţie nu-ţi lipsesc toate astea? Larma tribunalului, mirosul mulţimii?

— Şi acum am zile când merg la tribunal.

— Nu ca altădată. Să aperi în procese civile persoane acuzate de poluare nu-i deloc acelaşi lucru.

— Ei haide, Vail, m-am descurcat foarte bine.

— Şi ai câştigat, din păcate.

— Hei... Începu ea, cu un început de mânie în glas.

— Iartă-mă, se grăbi el să spună. Am terminat cu discursurile.

Ea ridică din umeri.

— Poate că sunt puţin prea susceptibilă la acest subiect. Întotdeauna am fost curioasă în legătură cu un lucru pe care l-am auzit. Chiar ţi s-a retras tot sprijinul în momentul în care ai demarat acţiunea?

— Oh, da, răspunse el. M-au bătut la fund bine de tot. Camera de Comerţ a înşelat pe toată lumea din oraş, presa a minţit, grangurii au mituit judecătorii. Au adus cei mai grei şi mai agresivi avocaţi pe care i-au găsit în capitală şi au transformat un paradis într-un teren de exterminare. Singurul lucru cu care m-am ales a fost o lecţie utilă.

— Şi anume?

— E riscant să te laşi orbit de idealism. Când hienele descoperă că eşti un om integru, îşi trimit asasinii în costume de mătase.

— Nu te-ai descurcat rău. Ai desfiinţat una dintre cele mai respectate bănci din oraş pentru că spăla bani murdari, ai închis două companii chimice, ai suspendat jumătate din consiliul municipal fiindcă luau mită. Eu aş zice că eşti chit.

— E un început, zise el şi schimbă subiectul, aducând discuţia înapoi la ei doi. Ceea ce-mi lipseşte sunt ciorovăielile noastre de altădată, chiar şi după zece ani.

— Ar fi câte ceva de spus despre competiţia de modă veche, pe viaţă şi pe moarte.

— Tu ar trebui să ştii.

— Uite cine vorbeşte.

Ea îşi ridică paharul şi închină în cinstea competiţiei pe viaţă şi pe moarte. Din nou se uitară unul în ochii celuilalt, dar, de data asta, ea nu-şi mai plecă privirea.

— Janie, întrebă el, de fapt cât îţi e de foame?

Venable se lăsă comod pe spate în separeu, se uită în tavan, închise ochii şi clătină din cap foarte încet, apoi oftă şi privi în jos, spre el, de-a lungul nasului.

— Cocteilurile îmi strică întotdeauna pofta de mâncare, zise ea.

Remarca o faţetă a lui Vail pe care acesta nu şi-o dezvăluise niciodată: vulnerabilitate, simţ romantic. Adusese acasă sticla de Taittinger la gheaţă, după ce-l anunţase pe Guido că se răzgândiseră în privinţă cinei. Jane fusese întotdeauna atrasă de Vail, chiar şi cu ani în urmă, însă niciodată nu voise s-o admită, defulându-şi sentimentele sub forma unui amestec de admiraţie şi teamă faţă de talentul lui. Acum, stând în sufrageria lui Vail şi urmărindu-l cum aprinde focul, îşi dădu seama cât de mult îl dorea şi începu să se întrebe dacă nu făcuse o greşeală. Nu cumva se pripise să intre într-o combinaţie? O aventură de o noapte? Avea să fie una dintre acele greşeli penibile, când te trezeşti a doua zi de dimineaţă cu o mahmureală sexuală? Dar când el se ridică şi se întoarse către ea, temerile i se topiră într-un nou val de dorinţă. El îi scoase haina, o aruncă pe canapea şi se duse în bucătărie să aducă pahare de vin.

Jane îşi roti privirea prin apartament. Avea două camere, destul de sus ca să-i ofere o panoramă a oraşului, frumoasă, dar nu ostentativă. Unul din dormitoare fusese transformat în birou, o încăpere plină de cartonaşe care marcau locul hârtiilor, dosare clădite teancuri prin colţuri, vrafuri de reviste, cele mai multe cu ambalajul de plastic încă nedesfăcut, însemnări făcute în grabă şi decupaje din ziare. Din baie răzbătea o rază de lumină albăstruie, şi Jane aruncă o privire înăuntru.

Fusese transformată într-o mică seră. Un jgheab căptuşit cu zinc şi lung de aproape doi metri se întindea de-a lungul peretelui, cu robinete şi tuburi legate la cadă. În cadă se vedeau ghivece de flori. Un şir de lumini de creştere cu dozaj automat creau iluzia luminii de zi timp de douăsprezece ore zilnic. Sub aceste lumini se găseau mănunchiuri de flori mici, delicate şi albastre, înconjurate de frunze ca de ferigă. În cealaltă parte a aglomeratei încăperi se vedea un mic paravan cu acoperiş de plastic, cu pereţii broboniţi de rouă artificială. Prin pereţii opaci văzu petele de culoare ale altor flori.

Privi de jur-împrejur prin mica încăpere.

— Ca să vezi, un horticultor de apartament, zise ea aproape cu voce tare.

— Se numesc campanule, auzi glasul lui Vail în spatele ei.

Ea se întoarse, surprinsă, şi-şi ţinu răsuflarea

— Iartă-mă. Trăgeam cu ochiul.

El îi întinse o cupă cu şampanie înspumată.

— Frumoase ca nişte femei tinere şi atrăgătoare. Sunt flori de iarnă. Cresc sălbatice de-a lungul malurilor râului unde am copilărit. Odinioară le culegeam şi le duceam acasă mamei, care le punea pe pian, şi uneori o auzeam vorbindu-le. „Acesta e Chopin", spunea ea, apoi cânta pentru ele.

— Pare să fi fost o femeie extraordinară.

— Chiar a fost. A murit când eram în clasa a opta.

— Îmi pare rău.

— A trecut mult de atunci.

Treptat, crisparea ei se schimba din nou în dorinţă. Buzele i se uscară, aşa că mai luă o înghiţitură de şampanie. În mod ciudat, în cameră exista doar o singură fotografie: imaginea întunecată, sumbră şi prevestitoare de rău a unui grup murdar de uzine, ascunse în parte după o perdea de aburi şi fum murdar creată de mâna omului. Păreau o masă compactă, lungă şi cenuşie, cu coşuri care scuipau un fum negru, înălţat ca o tumoare ameninţătoare de nori joşi şi poluaţi plutind deasupra întregii scene. În fundal, un râu înspumat, cu malurile învăluite în aburi şi care reflecta cumva deprimantul tablou.

— Bun venit în Cartierul Curcubeului. Mă crezi sau nu, dar când eram copil înotam în râul acela.

— Deci acolo au pus mâna pe tine, spuse ea.

— Da. Ce ironie, nu-i aşa? Camera de Comerţ numeşte aşa ceva un parc industrial. Cândva, credeam că un parc e un loc vesel, unde se joacă cei mici. Oportuniştii mi-au distrus această iluzie.

— Dar de ce păstrezi fotografia?

— Ca să nu devin niciodată îngăduitor.

— Nu mi te pot imagina îngăduitor cu nimeni şi nimic. Îşi scoase pantofii şi se întoarseră împreună în sufragerie. Sper că nu te superi, mă dor cumplit picioarele.

— Ia loc. Mă pricep foarte bine şi la picioare.

— La picioare?

— Fac cel mai bun masaj de dincoace de Sweden. Ea se aşeză pe canapea şi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de pernele joase şi moi. El îi luă un picior în amândouă mâinile, masându-l la început încet, apoi mai tare, cu degetele în podul tălpii. Masajul era ca un curent electric care urca între picioarele ei, de-a lungul firelor de mătase ale ciorapilor. Închise ochii. Răsufla din ce în ce mai iute şi pulsul devenea tot mai grăbit. De rest se ocupa şampania.

— Foarte bun masaj, murmură ea.

El îşi strecură încet o mână de-a lungul piciorului învelit în mătase, urcând pe gambă, apoi mai sus de genunchi. Brusc, Jane se ridică în picioare, dându-şi seama că abia mai respira.

— Am nevoie să mă ridic un minut, zise ea. Se sculă şi se duse la şemineu. El o urmă. Marty... vru ea să spună, dar Vail o răsuci cu faţa către el.

Îi prinse obrazul cu amândouă mâine şi o sărută. Ea îi cedă, răspunzându-i lacomă, cu gura lipită de a lui, buzele şi limbile lor căutându-se cu disperare, iar trupurile strângându-se unul în celălalt. Seducţia pe care o exercitau unul asupra celuilalt era hipnotică. Mâinile lui alunecau pe şoldurile şi pe spatele ei, mângâindu-i fesele tari, coborând şovăielnic pe picioare, strivind-o de Crupul lui. O mână se strecură în interiorul coapsei, apoi antebraţul lui îşi făcu loc între picioarele ei, urcând mai mult, până la marginea mătăsoasă a ciorapului, abia atingând-o cu degetele. Ea gemu încetişor, venind în întâmpinarea degetelor bărbatului, se lipi de mâna lui, iar el începu s-o mângâie. O sărută pe urechi, pe adâncitura de la baza gâtului, iar ea îi răspunse punându-şi uşor palma pe ceafa lui şi aplecându-i capul către sânii ei. Dorinţa ţinută în frâu se dezlănţui. Începură să se dezbrace febril unul pe celălalt, fără a pierde ritmul seducţiei reciproce, mâna lui mişcându-se în cercuri încete şi umede, explorând fiecare por al femeii. Simţi cum i se taie respiraţia în clipa în care ea îşi puse mâna pe degetele lui, călăuzindu-le. Întinse cealaltă mână şi-i trase fermoarul rochiei. Jane se lipi de el, provocându-l, nelăsând rochia să cadă, apoi îşi puse palma pe pântecele lui, plimbând-o pe muşchii tari şi desenând cercuri cu degetul mare în jurul ombilicului. Îşi strecură mâna sub cureaua lui, apoi mai jos, până când îl simţi înălţându-se ca s-o întâmpine.

Ea se lăsă pe spate. Rochia lunecă încet în jos, rămânând o clipă agăţată pe sfârcuri, apoi se prelinse pe sâni şi pe şolduri. Continuară să se sărute cu ochii închişi, în timp ce mâinile îşi urmau căutarea. Cu buzele lipite de ale lui, Jane îi apăsă mâna cu a ei, plimbând-o uşor pe pântece şi îndemnând-o să coboare până când îi ajunse între picioare, apoi, silind-o să rămână acolo, începu s-o plimbe în sus şi în jos. După aceea întoarse palma şi, atingându-i mâna cu a ei, începură să se mângâie unul pe altul într-un ritm perfect. Îl simţi crescând şi-şi trecu palma liberă pe spatele lui, mângâindu-i fesele. Sfârcurile li se atinseră şi ea se lipi şi mai mult de el, simţindu-l cum se întăreşte în atingere cu trupul ei, mişcându-şi trupul sub degetele lui şi mângâindu-i abia simţit sexul în erecţie.

Îşi lăsă capul pe umărul lui, tremurând din toţi muşchii, în timp ce el continua s-o mângâie din ce în ce mai repede, apoi îşi arcui uşor spatele şi câteva clipe rămaseră înlănţuiţi, mişcându-se uşor în ritmul gemetelor ei.

— Dumnezeule, şopti Vail cu buzele lipite de ale ei. Mai încet.

— Nu pot, răspunse ea tot în şoaptă. Nu pot!

Începu să se frece de mâna lui, să-l mângâie mai repede, iar el începu să se mişte o dată cu mâna ei. Ea tremura. Îşi ţinu respiraţia şi se ridică pe vârfuri, iar el o simţi întărindu-se şi umezindu-se înăuntru la atingerea degetelor lui. Deodată ea ţipă, venind în întâmpinarea degetelor lui, cu picioarele tremurând de spasme.

Vail o lungi pe podea şi se întinse alături. Ea îşi lăsă braţele în lături. Bărbatul se culcă peste ea, aplecându-se deasupra ei cu ochii închişi, cu muşchii braţelor zvâcnind, iar ea îl călăuzi înăuntrul ei. El trase aer în piept, îşi ţinu respiraţia, apoi începu să se mişte în ea. Ea ridică amândouă braţele, îi înlănţui gâtul şi-l rostogoli în aşa fel, încât să vină deasupra lui. Îşi frecă sfârcurile tari de pieptul lui, se aşeză călare peste el, apoi, ridicându-se puţin, îl conduse din nou în trupul ei şi, aplecându-se, îi înăbuşi gemetele cu buzele ei. Ca vrăjiţi, făcură dragoste, se opriră, se abţinură, tremurând, până când nu mai putură să reziste, până când tensiunea ajunse de nesuportat. El îi simţi muşchii umezi strângându-se în jurul lui. Îşi coborî mâna între trupurile lor, simţind cum pântecele ei se întărea sub mângâierile lui. Ea se crispă, îşi ţinu respiraţia câteva secunde, apoi se lăsă în jos peste el, ţipă şi începu să tremure. Răspunsul ei fu atât de puternic, încât toate simţurile lui scăpară de sub control. Simţi şi el un spasm, apoi un altul şi un altul, după care urmă explozia.

Ea se simţi electrizată, pierdută în timp şi spaţiu, apoi valurile începură din nou să crească.

— Oh, Doamne! exclamă Jane şi se prăbuşi peste el, întinzându-şi picioarele lungi şi strângându-le astfel, încât să-l ţină prizonier în trupul ei. Continuară să se sărute până când, în cele din urmă, Jane se eliberă din nou. Ooh, murmură ea încet de câteva ori.

El rămase sub trupul ei, înlănţuind-o cu braţele, mângâindu-i uşor spatele, în timp ce respiraţia le revenea la normal. Deodată, cuprins brusc de nebunie, bărbatul lunecă din nou adânc înăuntrul ei, apoi se retrase şi se împinse în ea. Muşchii femeii începură din nou să se întărească. Părul i se revărsă peste obrazul lui, în timp ce-şi legăna capul dintr-o parte în alta. Amândoi gemeau la unison, dorinţa lor crescând tot mai mult şi mai mult, până când ea ţipă, îndreptându-şi spatele şi mişcându-se în sus şi în jos, după care se prăbuşi pe pieptul lui.

Rămaseră tăcuţi un timp, în timp ce muşchii ei se dilatau şi se strângeau sub contracţiile lui. Ea îşi lipise buzele de urechea lui, iar el o asculta cum îşi recapătă treptat suflul. În final, îşi întinse un picior, apoi pe celălalt, până când ajunse să-şi culce trupul peste al lui.

Îşi înălţă capul până când vârfurile nasurilor aproape li se atinseră şi îşi trecu vârful limbii peste buza lui de sus.

— Doamne, murmură ea încă răsuflând greu. De ce a trebuit să aşteptăm atâta timp?

Se lăsă să alunece deoparte, continuând să-şi ţină un picior peste al lui. El îi înconjură umerii cu braţul şi rămaseră aşa câteva minute, uitându-se la foc.

— Ce s-a întâmplat cu femeia aceea superbă care lucra pentru tine? întrebă ea, rupând tăcerea.

— Naomi Chance?

— Aşa o chema? Ce nume superb!

— Tot pentru mine lucrează. Văd că te-ai rupt de toţi şi de toate.

— Lumea vorbea despre voi doi. Se rostogoli pe spate, ridică un picior şi se mişcă încet, oferindu-i o privelişte tentantă a trupului ei gol. Aţi avut o aventură? întrebă ea. El ridică un deget. O dată? Numai o singură dată?

El încuviinţă din cap.

— Într-o noapte, cu multă vreme în urmă. Ea a spus că nu voia să continuăm, pentru că asta ar fi deteriorat relaţia noastră profesională.

Jane se aplecă şi-l muşcă uşor de degetul mare de la picior.

— Nu era în toate minţile, zise ea.

— Ţi s-a făcut foame? întrebă el.

Ea îi şterse saliva de pe degetul mare cu palma şi cu degetele.

— Aş mânca ceva.

— Ce zici de şampanie şi brânză?

— Ca aperitiv. Ai lumânări?

— Dacă nu s-a ales praful de ele până acum.

— Lumânări, vin şi brânză. Câtă eleganţă!

— Ţi-a revenit pofta de mâncare, nu?

— Oh, da, răspunse ea încetişor.

Îl urmări cu privirea cum se duce la bucătărie. Avea un trup musculos, tare şi mai curând slab. Ei îi plăcea. Nici un gram de grăsime, şi era un amant atent, care ştia ce butoane să apese şi ce porţi să deschidă. Nici nu se aşteptase la altceva. Vail făcea totul cu pasiune.

El se întoarse după un minut sau două, ţinând între degete pahare curate, o cutie de biscuiţi uscaţi şi o felie de brânză de Brie într-o mână, iar în cealaltă două lumânări. Luă mucurile de ţigări din scrumiera mare, aprinse o lumânare şi turnă puţină ceară fierbinte în scrumieră. Ea îl privi cu atenţie cum pune lumânarea în soclul de ceară, ţinând-o până când acesta se întăreşte la bază. Deschise pachetul de Brie şi cu degetul mic desprinse o bucăţică de sub crusta tare şi i-o întinse ei. Ea prinse tot degetul în gură şi supse brânza.

Atunci sună telefonul.

— Oh, Iisuse! gemu el. Încercă să nu-i dea nici o atenţie, dar după cinci apeluri înţelese că Stenner nu se va da bătut. Omul ştia că Vail era acasă şi cunoştea şi motivul. Rahat, rahat, rahat, mârâi el, înşfăcând, în cele din urmă, receptorul. Domnule maior, la ora asta nu sunt acasă. Dacă laşi un...

— John Farrell Delaney.

Tăcere.

— Ce-i cu el?

— Zace în mijlocul unui apartament de pe aleea Lake View, găurit de două gloanţe calibrul 38. Atât şi nimic mai mult. Fiecare din cele două împuşcături îi putea fi fatală.

— Ah, afurisitule!

— Zece minute? Sau ai nevoie şi de un duş?

Lui Vail i se păru că detectase o urmă de ironie în vocea lui Stenner. Nu luă în seamă remarca.

— Ai fost deja acolo?

— Mi-a telefonat Shock. Nu ştiu mai mult decât ţi-am spus adineauri.

— Zece minute, capitulă Vail.

— Sunt în faţa uşii de la intrare.

— Ar fi trebuit să-mi închipui.

Închise telefonul. Ea îl privi fix, continuând să-i admire trupul gol, în timp ce el începea să se îmbrace.

— Nu trebuie să te duci acasă, toarse ea. De ce nu petreci noaptea aici?

— Foarte nostim, mormăi el. E vorba de o crimă.

— Nu-i prea măgulitor.

— Ce?

— Să faci amor cu mine până îmi pierd minţile şi pe urmă să mă părăseşti pentru un cadavru.

El îşi puse pantalonii, trăgând nervos de fermoar.

— Incursiuni nocturne în jungla omenească.

— Din câte îmi amintesc, anul trecut au fost cam două mii de omucideri. Te-ai sculat din pat pentru toate?

— N-au fost toate noaptea, răspunse el, căutându-şi un pantof.

Ea se ridică în capul oaselor şi bâjbâi după o ţigară.

— Să te aştept? îl întrebă, clipind des spre el, ca o vampă din vremea filmului mut.

— Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată aşa ceva cât timp ai fost procuror? se interesă el.

Ea clătină din cap foarte încet.

— Nu aveam decât un singur telefon şi îl scoteam din priză.

— Dacă ar fi fost vorba de ceva important? insistă el, punându-şi ciorapii şi pantofii.

Ea scoase alene un rotocol de fum. În glas i se ghicea o undă de interes.

— Cât de important?

— Foaaarte, foaaarte important.

— Unde te duci? întrebă ea bănuitoare.

El făcu un semn de lehamite.

— A fost o întrebare retorică, Janie.

— Nu, nu, n-ai să scapi numai cu atât, Vail. Ce s-a întâmplat? Unde te duci la ora... – se uită la ceas — unsprezece şi jumătate noaptea?

— Te interesează John Farrell Delaney?

Auzind numele, ea îşi îndreptă spatele, făcând ochii mari de surpriză.

— Ce-i cu el? El o privi, zâmbi şi-şi duse un deget la buze. A făcut ceva! A făcut... Nu! Cineva i-a făcut lui ceva.

O imagine fugară din trecut fulgeră prin mintea lui Vail. El şi Judecătorul, faţă în faţă la masa de lucru masivă, cu degetele pe dolarii de argint, în timp ce jucau jocuri ale minţii.

— Deocamdată e secret, Jane. Ştii că nu pot...

— Mai slăbeşte-mă cu tâmpeniile, Martin Vail. Ai auzit vreodată de întâlnire soldată cu viol? Vorbeşte sau încep să ţip.

— N-ai să îndrăzneşti.

— E mort, nu-i aşa? Se aplecă până când ajunse la câţiva centimetri depărtare de obrazul lui. E mort, Marty?

Vail încuviinţă din cap.

— Cineva i-a vârât două gloanţe în inima aia bătrână şi urâtă.

— Auuuu! zise ea încet. Cineva l-a ucis pe Delaney? Atunci chiar că ai dat de necaz, domnule procuror districtual. S-ar putea ca noi doi să fim singurii din oraş care nu au avut un motiv întemeiat ca să-l lichideze pe nemernic. Tu n-ai nici un motiv, aşa-i?

— Nu, întotdeauna mă împiedic de codoşul ăla al lui, Firestone, răspunse Vail. Se ridică, îşi puse smochingul şi paltonul, renunţând la cravată. Niciodată n-am avut de-a face cu domnul Delaney.

— Ai avut noroc. Ei bine, te iert că mă părăseşti, dar numai dacă îmi promiţi că la înapoiere îmi dai toate detaliile grozăviei. Mâine vestea va fi pe buzele tuturor.

El se aplecă şi o sărută pe buze.

— Dacă nu mă întorc până pleci tu, încuie uşa.

— Nu face din seara asta una de duzină, şopti ea, zâmbind, şi-i răspunse la sărut.

9

— Delaney era singur când l-au găsit? întrebă Vail în timp ce urcă în maşină. Vreau să spun, există vreun suspect?

— Ţi-am spus tot ce ştiu, răspunse Stenner.

Trecu cu maşina de cele câteva cvartale care despărţeau reşedinţa lui Vail din Dearborn Park de Loft Apartments şi opri în dreptul unui uriaş bloc turn cu pereţi de sticlă. În spatele lui, la o sută de metri distanţă, dincolo de Hilton, lacul scânteia în lumina clarului de lună. În dreptul intrării, toată strada era ocupată de maşini parcate: patru de poliţie, o ambulanţă şi omniprezentul microbuz al lui Okimoto. Un grup de oameni sfidau frigul, adunaţi în jurul panglicilor care delimitau locul crimei şi aşteptând să se întâmple ceva important. Vail şi Stenner luară ascensorul până la etajul al treizecilea.

Uşa liftului se deschise pe un coridor îngust cu numai două uşi. Una era dată de perete şi proptită cu un scaun, iar lângă ea stătea de pază un poliţist în uniformă, care privea peste umăr la activităţile desfăşurate înăuntru.

Când intrară în apartament, îl văzură pe Shock Johnson în capătul unui coridor lung, aşternut cu un covor alb şi luminat discret cu o lumină indirectă. Poliţistul cel solid zâmbi, apoi veni la ei cu paşi mari şi le întinse o mână de dimensiunile unei mănuşi de base-ball.

— Noroc, băieţi, îi salută el, conducându-i pe coridor spre sufragerie. Ne-am văzut destul de des zilele astea.

— Da, o să creadă lumea că suntem logodiţi, comentă Vail.

— Nu eşti genul meu, zise Shock. Mie îmi plac blondele.

— Îmi pun perucă.

— Nu-i acelaşi lucru.

Ajunseră la capătul coridorului şi priviră în interiorul unei sufragerii spaţioase, cu ferestre pictate, care dădeau spre lac. Când intrară, un laborant care stătea în patru labe, curăţând covorul cu un mic aspirator de mână, se ridică şi ieşi. Un altul ştergea de praf lămpi, mese, scaune şi toate obiectele din cameră pe care ar fi putut rămâne amprente. Un pahar granulat, de modă veche, stătea pe masă, încă păstrând urmele pudrei folosite la amprentare.

Cu excepţia vederii panoramice asupra lacului, încăperea era rece şi neprimitoare. Mobilierul ultramodern, de culoare neagră, contrasta puternic cu pereţii şi covoarele albe. Cele trei tablouri mari agăţate pe unul dintre pereţi erau picturi abstracte, în diverse configuraţii de negru şi alb. Locul părea de o curăţenie impecabilă. Cu excepţia preşedintelui consiliului municipal, Delaney, care zăcea pe spate, gol puşcă, cu ochii larg deschişi aţintiţi în tavan. Avea o rană în piept şi o alta deasupra ochiului drept. Sub cadavru se adunase o baltă de sânge, care se închegase într-o pată mare şi maronie pe covor.

— Unde-i Okie? întrebă Vail.

— În camera de alături. El presupune că crima a fost comisă între şapte şi opt şi jumătate.

— Cine l-a descoperit? întrebă Stenner.

— Delaney era principalul vorbitor la banchetul de astă-seară. Văzând că nu apare şi nici nu dă telefon până la sfârşitul dineului, cineva a sunat la birou. A răspuns paznicul, care le-a spus că nu-l văzuse pe Delaney plecând. A verificat în parcare, să vadă dacă maşina lui Delaney mai era acolo – poţi ieşi în parcare fără să mai treci prin hol. Ei bine, era. S-au îndrugat verzi şi uscate până s-a terminat întâlnirea. Câţiva demnitari au venit aici, directorul din tura de noapte le-a dat o cheie şi au intrat. Delaney plecase pe lumea cealaltă.

— La ce oră se întâmpla asta? întrebă Stenner.

— Unsprezece şi cinci.

Stenner veni ceva mai aproape, se aplecă şi privi la cadavru. Partea dreaptă a feţei lui Delaney era arsă, iar sprânceana dreaptă era pârlită. Rămânând aplecat, privi peste umăr la Vail şi la Shock.

— Aş zice că s-a tras cu ţeava aproape lipită de piele, remarcă el.

Shock încuviinţă din cap.

— I-a ars sprinceana şi i-a prăjit aproape jumătate din faţă. Cel mult câţiva centimetri. Probabil că nici n-ar fi fost necesar. Oricare din gloanţe i-ar fi fost fatal.

— Se întâmpla ceva în dormitor? întrebă Stenner.

Shock ridică din umeri.

— Du-te şi aruncă o privire.

— Delaney nu pare foarte surprins, spuse Vail în timp ce Stenner se duse în cealaltă cameră.

— Poate clipea atunci când s-a tras, zise Shock.

— Probabil îl cunoştea pe cel care l-a lichidat, nu crezi?

— Aş zice că nu-i o presupunere prea hazardată. Adică, ce dracu' făcea în sufragerie cu socoteala la vedere?

— Poate că a fost nevastă-sa.

— Sau amanta?

— Sau amantul.

— Şi asta.

— Am o prietenă şi ea zice că e singura persoană din oraş care nu avea motive să-l ucidă.

— Tu ai avut vreo neînţelegere cu el, Marty?

— Nu. Întotdeauna îl trimitea pe Firestone să-i rezolve treburile murdare.

— Alt nemernic.

— Poate reuşim să-i punem în cârcă crima.

Shock râse.

— Îmi place ideea asta.

— Eckling are mulţi băieţi care lucrează la acest caz?

— Jumătate din efectiv.

— Nu mă îndoiesc, zise Vail. Deja simte cum îi arde pământul sub tălpi. Chestia asta o să dea crampe fiecărui politician din oraş.

— La gândul că unul dintre ei ar putea fi următorul? întrebă Shock, pufnind ironic.

— Conştiinţa vinovăţiei, răspunse Vail şi amândoi începură să râdă.

— Voi doi nu prea aveţi respect pentru cei morţi. La urma urmei, Delaney a fost preşedinte al consiliului municipal, şef al comitetului de finanţe, lider al filialei orăşeneşti a Partidului Democratic...

Dinspre dormitor îşi făcu apariţia un japonez scund şi distins, cu părul negru tuns scurt şi ochelari cu ramă de baga. Oichi Okimoto, echipat cu un halat chirurgical din hârtie, cizme de plastic şi mănuşi, intră cu paşi mari în sufragerie.

— Ce mai faci, Martin? întrebă legistul, trecând pe lângă ei.

— În ultima vreme nu prea am parte de somn, răspunse Vail.

— Măcar aici e mai plăcut decât la groapa de gunoi.

Okimoto, care la vârsta de treizeci şi şase de ani era unul dintre cei mai bum medici legişti, străbătu încăperea, duse cu grijă un scaun cu spătar drept până în colţul camerei şi se aşeză călare pe el, cu braţele încrucişate pe spătar şi bărbia sprijinită pe ele. Studie încăperea fără să scoată un cuvânt. Vail îşi scoase pachetul de ţigări, dar Okimoto spuse, fără a întoarce capul:

— Te rog n-o aprinde.

— Iei mostre de aer, Okie? întrebă Vail.

— Mă enervează. Vail puse deoparte ţigările şi toată lumea rămase pe loc, aşteptând ca Okimoto să termine cu gânditul. Trecură trei minute. Într-un târziu, Okie se ridică şi duse scaunul la locul de unde îl luase. Am isprăvit, aşa că ai putea să pleci acasă, i se adresă el lui Vail. Cu excepţia mizeriei de colo, apartamentul e imaculat. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Nici un semn că uşa ar fi fost forţată. Prosoape umede pe pardoseala băii. Smochingul întins pe pat. Purta un Rolex de aur, antiacvatic –nu imitaţie, ci valorând vreo zece mii – apoi portofelul, cărţi de credit şi altele, plus trei sute optsprezece dolari bani gheaţă pe comodă. Se uită din nou la cadavru. Cred... – doar cred, aţi reţinut? – că cineva cunoscut, cineva care avea o cheie, a pătruns în apartament, în timp ce el se afla sub duş. Delaney termină baia, lasă prosoapele, vine aici să-şi ia ceva de băut din barul din colţ. Crezându-se singur, nu se oboseşte să-şi mai pună ceva pe el – dacă ar fi deschis el însuşi uşa sau ar fi auzit pe cineva intrând, ar fi îmbrăcat un halat sau altceva. Îşi ia băutura, se răsuceşte în loc şi dă cu ochii de oaspetele misterios stând în pragul sufrageriei. Începe o conversaţie cu această persoană –sau poate îşi dă seama că se află în primejdie şi imploră să i se cruţe viaţa – oricum, pune băutura pe masă şi când se întoarce din nou, musafirul necunoscut îl găureşte de două ori. Sunt aproape convins că primul glonţ a fost cel din piept. Am găsit un cartuş folosit, uite, chiar aici. După aceea, necunoscutul s-a apropiat, probabil a păşit peste el, s-a aplecat şi l-a împuşcat în frunte. Am mai găsit un cartuş lângă capul victimei. E limpede că mobilul n-a fost jaful. Eu cred că criminalul a fost o femeie.

— De ce? întrebă Vail.

— Amprentele de pe covor. Tocuri înalte, nu cuie de pantof. Avem o mulţime de fotografii şi un mulaj în ceară al urmelor lăsate de tocurile cui. Nu cred că autopsia va aduce alte surprize. Poate nişte urme de droguri în sânge, dar mă îndoiesc: nicăieri în apartament nu s-a găsit vreun indiciu că ar exista substanţe interzise de lege. Stomacul e probabil şi el gol: Delaney se pregătea să ia cina.

— Oricine ar fi cel care l-a împuşcat, a venit aici exact în acest scop, zise Stenner.

— Ce te face să crezi? întrebă Okimoto.

— Pentru că Delaney era în pielea goală, aşa-i? sugeră Shock. Dacă ar fi avut loc vreo conversaţie, Delaney s-ar fi dus în dormitor şi ar fi pus ceva pe el.

— Bine gândit, zise Okimoto.

— Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum presupui tu, Okie, interveni Vail, înseamnă că femeia trebuie să-l fi urât cumplit. Abel are dreptate, a venit aici anume ca să-l omoare.

— Autopsia ne va spune totul, vorbi Okimoto. Apropo, nu voi avea nici un fel de date asupra cazului de la groapa de gunoi până mâine sau chiar poimâine. Cadavrele sunt într-un hal fără hal.

Porni pe coridor în direcţia bucătăriei.

— La dracu', Shock, spuse Vail. Tot ce ai de făcut e să găseşti pe cineva care-l detesta. În opinia prietenei mele, ar putea fi oricine din district.

— Am o idee, interveni Shock, uitându-se din nou la cadavru. Delaney candida la alegerile din toamnă. Poate are nişte fotografii luate în timpul campaniei.

— Ai dreptate, aşa e, îl aprobă Vail. Ce naiba, era cunoscut drept taur comunal. Probabil, voia să obţină voturile femeilor.

Amândoi începură să râdă.

— Dar cei care împăiază animale? Probabil că ar fi obţinut şi voturile lor.

— Da, abia izbuti să încuviinţeze Vail, printre hohote de râs. Ar putea să şi-o împăieze şi să-i dea numele lui.

— Aşa e. Marea Sculă.

În timp ce râdeau cu lacrimi, în apartament îşi făcu apariţia Eckling. Parcurse coridorul cu paşi mari şi intră în camera unde fusese comis asasinatul.

— Ce dracu' o fi atât de caraghios? se răsti el. Unul dintre mai marii oraşului zace mort pe podea şi voi doi găsiţi că e de râs? Nu mă aşteptam din partea dumitale, domnule căpitan.

— Oh, haide, Eric, lasă-l în pace. Ştii cum e când te afli la locul crimei. Te apucă un râs nervos.

— Cunosc deja părerea ta despre consilierii noştri, declară cu emfază Eckling. Trebuie să-ţi reamintesc că ei reprezintă poporul. Merită să fie respectaţi.

— De ce nu lăsăm deoparte prostiile, Eric? rosti dezgustat Vail. E vorba de anchetarea unei crime. Anchetează.

— Te dai mare cu noua ta funcţie, Vail? mârâi Eckling.

— Când am s-o fac, vei afla şi tu. Nici măcar nu vei avea nevoie să întrebi.

Atenţia lui Eckling se îndreptă spre Stenner, care ieşise din dormitor. Văzându-l pe Eckling, Stenner se opri şi rămase în prag, cu braţele încrucişate. Nu-şi adresară nici un cuvânt.

— Sunteţi pe terminate aici, căpitane? întrebă Eckling.

— Mai trebuie să-şi strângă lucrurile băieţii de la laborator, răspunse Shock.

— Am oameni la treabă în tot cartierul, îi spuse Eckling. Mâine la prima oră ne ocupăm de cei de la primărie şi de la firma lui. Voi conduce eu însumi ancheta, căpitane Johnson. Dumneata vei fi mâna mea dreaptă.

— Bine, domnule.

— Soţia lui trebuie să sosească, urmă Eckling. N-o să vă vină să credeţi, dar nu ştia că el avea acest apartament. Un apartament pentru întâlniri amoroase, iar nevastă-sa habar n-are de existenţa lui. Când i-am spus unde se afla soţul ei, şi-a închipuit că venise în vizită la cineva.

— Ştie că e mort, nu? întrebă Shock.

— Da, i-am spus că a avut loc un accident. Cred că cel care s-a dus să-i dea de ştire a fost consilierul Firestone. Erau prieteni foarte apropiaţi.

În spatele lor, uşile ascensorului se deschiseră cu un hârşâit. Shock întoarse capul şi-l văzu pe Raymond Firestone, care păşi pe hol, apoi se dădu un pas înapoi, lăsând-o pe Ada Delaney să intre în apartament. Era o femeie înaltă, trecută de cincizeci de ani, cu o figură severă, sprâncene arcuite şi ochi nedumeriţi. Obrazul fără riduri, graţie chirurgiei estetice, încă păstra urmele tristeţii de femeie rămasă prizoniera unei vieţi lipsite de satisfacţii. Purta o rochie neagră, lungă până la genunchi, şi era nefardată. Se opri în uşă, privind de jur-împrejur, apoi porni pe coridor către sufragerie.

— Iisuse! exclamă Shock. Să aducă cineva un cearşaf. Acoperiţi mortul.

— Nu! se împotrivi Ada Delaney, rămânând în uşa sufrageriei şi privind în celălalt capăt al încăperii, la cel care fusese John Farrell Delaney. Lăsaţi-l aşa cum e.

Shock se uită la Eckling, iar acesta încuviinţă din cap. Femeia intră încet în cameră şi se opri la vreo doi metri de cadavru.

— Aşa l-aţi găsit? întrebă Ada Delaney.

— Da, doamnă, răspunse Shock.

Ea zâmbi către cadavru, cu un aer aproape dispreţuitor.

— Tipic, spuse ea. Cei de faţă schimbară câteva priviri. Nimeni nu rosti un cuvânt. Nici măcar nu ştiam de acest apartament, zise ea, privind ţintă afară pe fereastră. Părea hipnotizată de scena morţii. Glasul îi deveni ascuţit – nu mai puternic, ci mai subţire – şi începu să vorbească grăbit, de parcă ar fi memorat un monolog şi s-ar fi temut să nu uite vreun cuvânt. Vail se gândi că poate femeia se afla încă în stare de şoc, după trauma cauzată de vederea cadavrului soţului ei. E încântător. Puţin cam sobru, dar încântător. Destul de bun pentru un om care a făcut avere ocupându-se de abatoare. Se uită atent la unul dintre tablouri. Niciodată nu mi-a plăcut gustul lui artistic. Arta abstractă mă lasă rece. Se răsuci cu faţa către Firestone. Nu mi se pare prea cinstit, aşa-i, Raymond? Să ai un loc frumos ca acesta şi să nu-l împărţi cu femeia pe care se presupune că o iubeşti, care ţi-a născut copii şi cu care ai împărţit patul? Tăcu o clipă, apoi adăugă cu nonşalanţă: Care ţi-a tolerat toate minciunile! Veni mai aproape de cadavru, până când ajunse să-l privească aproape de sus în jos. M-am căsătorit cu el de îndată ce am terminat colegiul. Acum treizeci şi unu de ani. N-am cunoscut un alt bărbat – vreau să spun, din punct de vedere intim. Întotdeauna a fost Farrell. Farrell, Farrell, Farrell. Era un curtezan atât de atent... şi îl iubeam atât de mult... acum treizeci şi unu de ani. Mi-a cumpărat o orhidee cu ocazia primei noastre seri dansante la colegiu. Nu ştiu de unde făcuse rost de bani. La fiecare aniversare îmi oferea cinci orhidee. Până în urmă cu câţiva ani. Îşi acoperi gura cu palma. Oh, Doamne, cât aş vrea să plâng. Dar nu pot face nici măcar asta, pur şi simplu nu am lacrimi. Ştii cum mă simt, Raymond? Uşurată. Uşurată că s-a terminat. Se uită din nou la soţul ei mort. Începusem să te urăsc cu adevărat, Farrell. Şi când te gândeşti că n-a trebuit să fac nimic. Nici să divorţez de tine, nici să mă las în continuare umilită. Cineva m-a eliberat. Ce... surpriză frumoasă... şi neaşteptată! Întorcându-se cu spatele către soţul ei mort, ieşi cu paşi rari din încăpere. Acum mă poţi conduce acasă, Raymond, zise ea.

Urmărind-o cu privirea în timp ce se se îndepărta, Vail se gândi la Beryl Yancey şi la panica ce o cuprinsese creându-şi soţul mort sau pe moarte, în contrast cu Ada Delaney, care nu putea să verse nici măcar o lacrimă pentru bărbatul ei.

— Phii! exclamă el când uşa ascensorului se închise în urma ei.

— Categoric, un suspect, răspunse Stenner.

— Da, da, întări şi Shock Johnson. S-ar putea să fie un caz simplu, Marty.

— Nu există cazuri simple.

Când Vail ajunse acasă, găsi un şerveţel de hârtie pe podea, în spatele uşii. Pe el era o urmă de ruj, iar dedesubt numărul secret de telefon al lui Jane Venable.

Nici un alt mesaj.

10

Reşedinţa familiei Delaney se găsea în Rogers Park, pe Greenleaf, chiar lângă Ridge Avenue – o casă veche, în stil italian, cu coloane, ferestre înalte şi streşini proeminente, care în exterior aducea cu o construcţie din secolul al XIX-lea. Eckling îşi lăsă subalternul în maşină. Menajera îl conduse printr-o locuinţă cu tavanul refăcut, restructu-rată în camere mari şi înalte, decorate în frumoase culori pastel, către o verandă luminoasă, situată în spatele casei, cu ferestre cât peretele, care dădeau într-o grădină mare, împrejmuită cu gard viu. Afară, o gaiţă flutură din aripi şi se repezi într-un bazin cu apă special pentru păsări.

Ada Delaney, îmbrăcată în negru, după cum cerea împrejurarea, şedea pe o sofa înflorată, pe un fond verde strălucitor, alături de un bărbat înalt şi zvelt, cu păr uşor încărunţit şi lucios, cu pielea smeadă şi cu trăsături aspre, acviline. Bărbatul era îmbrăcat în bleumarin. Tulburarea din noaptea precedentă făcuse loc unei expresii calme, reci şi stăpânite. Cu o expresie adecvată îl salută şi pe Eckling. Atmosfera era uşor încărcată.

— Eric, salută ea cu o scurtă înclinare a capului. Îl cunoşti pe Gary Angelo?

— Ne-am întâlnit, răspunse Eckling, strângându-i mâna.

— Domnul Angelo este avocatul familiei, zise ea. El se va ocupa de caz în locul meu. Sunt convinsă că nu te deranjează dacă rămâne cu noi.

— Câtuşi de puţin, răspunse şeful poliţiei, ca şi cum ar fi avut de ales.

— Vrei nişte cafea? întrebă ea, arătând în direcţia unui serviciu din argint cu ornamente. Sau poate ceva de băut?

— Nimic, mulţumesc. Sper că n-am venit într-un moment nepotrivit.

— Câtuşi de puţin, răspunse ea cu un surâs sumbru. Tocmai vorbeam despre situaţia excelentă în care ne-a lăsat Farrell pe mine şi pe copii. A făcut şi el ceva cu cap.

— Îmi pare rău, Ada...

— Lasă compătimirile de circumstanţă, îl întrerupse ea cu bruscheţe. Adevărul este că te numărai printre prietenii lui, Eric. Ştiai ce se întâmplă.

— Păi, nu era treaba mea să...

— Să ce? Raymond Firestone mi-a povestit tot. Petreceri, partide de pocher, evadări de week-end – cum le numea Farrell între amici. Tu ai făcut parte dintre ei. Iar acum vii aici, vrând să-mi dai a înţelege...

— Nu vreau să-ţi dau nimic a înţelege, spuse cu tristeţe Eckling. Nu-mi fac decât datoria. Sunt lucruri care se cer spuse.

— Ei, măcar ai venit tu însuţi, în loc să trimiţi pe unul dintre idioţii tăi.

— Te rog, zise Eckling, vizibil stânjenit. Vreau ca această întrevedere să fie cât mai agreabilă cu putinţă.

— Nu mă îndoiesc. Ce doreşti să ştii?

— Cunoşti pe cineva care ar fi avut motiv să-l lichideze pe John?

Auzind întrebarea, ea surâse dispreţuitor.

— Nu pune întrebări stupide, Eric. Era foarte uşor să-l urăşti pe Farrell Delaney.

— Totuşi... ăă... Începu Eckling, dar îşi lăsă fraza neterminată.

— Femeile? Întotdeauna eşti atât de diplomat când interoghezi suspecţi?

— Te rog, Ada.

— Nu mă lua pe mine cu te rog. De asta ai venit, o ştim amândoi. Sunt convinsă că remarcile mele de azi-noapte m-au plasat în fruntea listei de suspecţi.

— Deocamdată nu există nici o listă.

— Atunci de ce nu iei cartea de telefon, ca s-o deschizi la litera A? zise ea, zâmbind sarcastic.

Eckling se uită neajutorat la Angelo, care nu-i acordă nici o atenţie. Avocatul se aşeză picior peste picior, cercetându-şi unghiile proaspăt manichiurate.

— Deci nu-mi poţi oferi nici un indiciu?

— Ai putea începe cu partenerii lui de afaceri. Era faimos pentru felul în care-şi escroca prietenii. Poate că infam ar fi cuvântul potrivit. Sincer vorbind, nici nu-mi pasă cine l-a împuşcat. Sper că cel care a făcut omenirii un astfel de serviciu nu va avea prea mult de suferit pentru fapta sa.

— Iisuse, Ada!

— Oh, termină. Nu fi atât de ipocrit, întreabă-mă ceea ce ai vrut să afli venind aici.

— Da, interveni Angelo, studiindu-l pe Eckling cu o privire rece. De ce nu lăsăm deoparte vorbele frumoase, ca să discutăm ce avem de discutat. Sunt sigur că fiecare dintre noi are şi altceva mai bun de făcut.

— Foarte bine. Unde erai aseară între şapte şi jumătate şi opt? întrebă direct Eckling.

— Luam cina la Les Chambres, împreună cu fiica şi ginerele meu, răspunse ea cu un zâmbet satisfăcut. Au venit să mă ia de acasă pe la şapte şi jumătate. Mă întorsesem de vreo treizeci de minute, când m-a sunat Raymond Firestone.

Eckling calculă în gând cât i-ar fi luat ca să ajungă de la locuinţa familiei Delaney din Rogers Park la restaurantul din Gold Coast. Cel puţin jumătate de oră. Les Chambres se afla la zece-cincisprezece minute de apartamentul privat al lui Delaney. Cinci sau zece minute ar fi fost de ajuns...

— Am sosit la restaurant la ora opt, spuse ea. Am rămas acolo până aproape de zece şi jumătate. Am întâlnit mai multe persoane cunoscute.

— Poţi fi liniştit, şefule, zise Angelo. Are un alibi beton.

— Văd.

— Mai e şi altceva? întrebă cu răceală Ada Delaney.

— Cred... Nu, dacă ţie nu-ţi vine în minte...

— Nu pot, Eric. Şi nici nu cred că vreau. Te rog să nu mai vii aici.

Se ridică şi părăsi încăperea.

— Doamne! se întoarse Eckling către avocat. Trebuie s-o întrebăm. Ar fi cazul să-şi dea seama că suntem nevoiţi să-i punem întrebări, înţelegi? Ca să eliminăm cât mai curând orice suspiciuni.

— Are un alibi, replică scurt avocatul. Verifică-l. Eu o voi sfătui să coopereze cât vrei dumneata – după ce te convingi că nu-i implicată.

— Mulţumesc, răspunse Eckling.

În cealaltă parte a oraşului, Gaşca de Nebuni se adunase la o şedinţă convocată de Shana Parver. Parver şi Stenner se aflau în biroul cu glasvand al celei dintâi şi vorbeau la telefon, în timp ce restul se adunaseră în biroul lui Vail, unde îi aşteptau gogoşi şi cafea: Meyer, Stenner, Naomi, Hazel Fleishman, fiica unui sergent beţiv şi violent, care la treizeci şi patru de ani ajunsese specialistă în cazuri de viol şi de abuzuri sexuale şi fizice, fiind o combatantă feroce; Dermott Flaherty, un negru de origine irlandeză, cunoscător al străzii, fost găinar, dotat cu un umor macabru. Flaherty scăpase de un început sumbru în est, absolvind apoi cum laude Universitatea din Chicago, unde câştigase o bursă pe patru ani la un institut de drept.

Lipseau Bobby Hartford, fiul unui avocat negru de la ACLU, care petrecuse primii zece ani ca jurist apărător al drepturilor civile în statul Mississippi, fiind la treizeci şi şapte de ani cel mai vârstnic din Gaşca de Nebuni; apoi Bucky Winslow, strălucit negociator, al cărui tată îşi pierduse ambele picioare în Vietnam, murind într-un spital de veterani. Şi St. Claire.

— Unde sunt Hartford şi Winslow? o întrebă Vail pe Naomi.

— În dimineaţa asta amândoi sunt la tribunal.

— St. Claire? se interesă Vail, uitându-se la Ben Meyer.

— Verifică ceva la arhive, răspunse Meyer.

— În legătură cu presimţirea lui? insistă Vail. A descoperit ceva?

— Păi, deocamdată nimic, răspunse Meyer, nevrând să comenteze în absenţa lui St. Claire.

Conversaţia lunecă imediat către atacul cerebral suferit de Yancey şi asasinarea lui Delaney, crima de la groapa de gunoi trecând pe planul al doilea, în urma celor două evenimente de ultimă oră. Vail îi puse la curent cu cazul Delaney, asigurându-i că nu avea de gând să piardă prea mult timp făcând pe procurorul districtual.

— Aici e miezul acţiunii, iar eu aici am intenţia să rămân, repetă el când Stenner şi Parver, care terminaseră convorbirea telefonică, intrară în birou.

Fata zâmbea cu gura până la urechi.

— Okay, Shana, o întâmpină Vail. De ce eşti aşa încântată?

— Cred că am pus mâna pe Darby, răspunse Parver plină de mândrie. Îi putem face ţăndări depoziţia.

— Zău? exclamă Vail. Ocoli masa de scris şi se aşeză. Lăsându-se pe spate în fotoliu, rulă o ţigară între două degete. Hai să ascultăm de la început, i se adresă el.

Cunoşteau cu toţii detaliile crimei, dar aceasta era regula: fiecare caz să fie relatat de la început, astfel încât restul echipei să poată avea o privire de ansamblu asupra evoluţiei lui.

Parver făcu un scurt rezumat al faptelor: Darby avea neînţelegeri acasă cu soţia sa, Ramona, ultimii trei ani fuseseră nefavorabili pentru fermă, pierduse un contract de subvenţionare de către guvern, cheltuise toţi banii familiei, precum şi moştenirea de cincizeci de mii de dolari primită de Ramona cu un an în urmă; la toate acestea se adăuga şi faptul că întreţinea o legătură cu o dansatoare de striptease pe nume Poppy Palmer, care lucra la un club denumit Skin Game. Mai exista şi o poliţă de asigurare.

— Darby a declarat că vara trecută a avut un accident cu o secerătoare, povesti ea. Maşina a alunecat înapoi şi a fost cât pe ce să-l omoare, aşa că a încheiat o poliţă de asigurare în valoare de două sute cincizeci de mii de dolari pentru el – şi alta pentru Ramona. Acum suntem în 3 ianuarie, ora şase după-amiaza. Darby vânează din zorii zilei împreună cu trei amici. În drum spre casă, se opresc la o bere. Parver se ridică în picioare, mimând incidentul pe care-l relata şi folosindu-se de o riglă de metal pe post de puşcă. Era o actriţă. Îi plăcea impactul vizual. Se sprijini cu spatele de un perete imaginar, cu rigla de oţel lipită de piept. Ajunge la fermă şi intră în casă, continuă ea. Tocmai începuse buletinul de ştiri la CBS. Soţia lui, Ramona, stă în sufragerie. Înainte ca Darby s-o salute, ea îndreaptă spre el pistolul lui calibrul 38 şi începe să tragă. El sare din pragul uşii după un perete al holului care duce la bucă-tărie. Ea trage un alt glonţ, care se izbeşte de zid, trecând la câţiva centimetri de el. Darby se pierde cu firea. Vâră două gloanţe pe ţeavă şi ţâşneşte de după colţ. Se răsuci pe călcâie şi ţinti în direcţia lui Hazel Fleishman. Şi o împuşcă, continuă Parver. Glonţul o nimereşte în coastă. Mâna în care ea ţine arma zvâcneşte în sus şi un alt glonţ loveşte tavanul, în timp ce el se năpusteşte asupra ei. Parver se repezi la Hazel Fleishman şi apropie rigla de oţel la doi centimetri de fruntea ei. Buum! O împuşcă exact aici, deasupra ochiului drept. Aruncă arma, străbate încăperea până la telefon şi telefonează la 911. Lângă telefon vede o bucată de hârtie cu numărul lui Poppy Palmer, neînscris în cartea de telefon. Mai târziu susţine că nu l-a scris el şi că nu ştie de unde a apărut acolo. După aceea iese din casă şi rămâne pe treptele verandei până la sosirea poliţiei. Asta-i versiunea lui. Nici un martor, nimeni care să-i infirme spusele.

Fleishman: O luptă la O.K. Corral, da?

Parver: Aşa e. Mai târziu Darby pretinde că a sunat-o pe Poppy Palmer, ca să-i spună ce se întâmplase şi să afle de unde avea Ramona numărul trecut la secret. Palmer îi răspunde că Ramona o sunase pe la cinci şi era furioasă, şi îi ameninţase pe amândoi.

Vail: Amândoi însemnând...?

Parver: Palmer şi Darby.

Vail: Continuă.

Parver: Date fiind motivele şi caracterul individului, îmi închipui că nici unul dintre noi nu crede că lucrurile s-au întâmplat astfel, însă nu avem nimic cu care să-l aducem în faţa juriului. Compania de asigurări e pe punctul de a plăti poliţa. Martin şi cu mine l-am interogat ieri pe Darby, care ne-a făcut marţ. Aşa că Abel şi cu mine ne-am întors la Sandytown. Am hotărât să mai vorbim o dată cu localnicii care ar putea şti ceva, orice. Există o bătrână în vârstă de şaptezeci şi şase de ani care locuieşte vizavi de Darby, la vreo optzeci de metri — mai precis optzeci şi trei – de ferma lui. Între casele lor se află un câmp unde vara creşte grâu, precum şi câţiva copaci care mărginesc drumul de ţară până la locuinţa lui Darby, dar, de fapt, între cele două case e loc deschis. Bătrâna se numeşte Shunderson, Mabel Shunderson, şi e văduvă. Locu-ieşte acolo de peste treizeci de ani, cunoaşte familia Darby de când s-a mutat peste drum de ea, adică... – îşi consultă însemnările — de doisprezece ani. Doamna Shunderson l-a văzut pe Darby venind acasă în camioneta lui. Era în bucătărie şi privea pe fereastra care dă spre ferma Darby. Ţinea fereastra deschisă, fiindcă arsese ceva pe aragaz şi lăsase să iasă fumul. L-a văzut pe Darby venind acasă şi coborând din camionetă cu puşca în mână, apoi intrând în casă. Un minut mai târziu a auzit împuşcăturile. Asta ne-a mai spus şi înainte, că auzise împuşcăturile, însă n-am discutat niciodată despre ordinea lor.

Vail: Zici că-i trecută de şaptezeci de ani?

Parver: Da, şefule. Oricum, spune că a auzit împuşcăturile foarte clar. Era o noapte senină şi foarte rece.

Fleishman: E sigură că era el?

Parver: Absolut.

Meyer: E sigură de oră?

Parver: Zice că de-abia începuseră ştirile la televizor, ceea ce confirmă versiunea lui Darby şi telefonul la 911, care a fost dat la şase şi şase minute.

Vail: Okay, continuă.

Parver: Ei bine, noi am făcut doar ceea ce se cheamă o vizită de curtoazie, ca să ne asigurăm că nu ne-a scăpat nici un amănunt, aşa că am întrebat-o dacă auzise toate cele şase focuri? Ea ne-a răspuns că da. Se pricepe la arme, fiindcă Gus, soţul ei, care a murit acum şase ani, vâna mult. Aşadar, bătrâna şi-a dat seama că era vorba de două arme. După aceea a spus... Se opri o clipă şi citi cu mare atenţie din însemnări ...a spus aşa: „Ştiu să deosebesc o puşcă de un pistol, Gus al meu şi-a petrecut jumătate din viaţă vânând sau făcând exerciţii de tir, aşa că atunci când am auzit puşca, apoi toate focurile alea de pistol, am înţeles că acolo se întâmpla ceva şi m-am gândit că poate intrase un hoţ în casă." Parver se uită la Vail, apoi rând pe rând la ceilalţi. Pe urmă repetă fraza. „Am auzit puşca, apoi toate focurile alea de pistol." Sunt exact cuvintele ei. Vail o fixă cu privirea, iar ea continuă: Atunci eu am întrebat-o: „Cu alte cuvinte, aţi auzit pistolul şi pe urmă puşca?", iar ea mi-a răspuns: „Domnişoară, ştiu să deosebesc o puşcă de un pistol. Am auzit puşca, pe urmă patru focuri de pistol, după care din nou puşca."

Vail: Vrea să spună că Darby a tras primul foc?

Parver: Întocmai.

Flaherty: Are şaptezeci şi cinci de ani?

Parver: Şi şase. Şaptezeci şi şase.

Flaherty: Iar casa se află la optzeci de metri de ferma Darby?

Parver: Optzeci şi trei, însă bătrâna ştie ce a auzit. Nu cred că există dubiu în privinţa asta. Totuşi, ca să fim siguri, Abel şi cu mine am făcut un test.

Vail: Un test?

Se uită la Stenner.

Stenner: Am instalat un magnetofon în bucătăria ei, lângă fereastra deschisă. Eu m-am dus la ferma Darby, am intrat în hambar şi am tras două rânduri de împuşcături în nişte saci cu cereale.

Vail: Unde era Darby?

Stenner: Era plecat de acasă.

Vail: Aha. Încălcarea proprietăţii.

Mâzgăli câteva însemnări pe un blocnotes.

Stenner: Ne putem întoarce să repetăm testul în deplină legalitate. Eu am vrut doar să mă asigur că nu se înşală.

Vail: Ştiu.

Stenner: Mai întâi, am procedat aşa cum declară Darby că s-au petrecut lucrurile. Am tras trei focuri de pistol, unul de puşcă, încă unul de pistol şi ultimul de puşcă. După aceea am făcut aşa cum spune doamna Shunderson că le-a auzit: întâi, focul de puşcă, apoi cele patru de pistol şi iarăşi unul de puşcă. Shana stătea lângă doamna Shunderson, exact acolo unde stătuse bătrâna când avusese loc omorul, şi a înregistrat ambele succesiuni de împuşcături.

Parver: A fost categorică. Zice că a auzit BUM, bang, bang, bang, bang... BUM. Nu Bang, bang, bang, BUM, bang, BUM. Iată banda.

Puse pe birou un mic magnetofon şi apăsă pe butonul de pornire. Câteva clipe nu se auzi nimic altceva decât zgomotul de fond al camerei. Apoi răsunară împuşcăturile, care se auzeau foarte clar în aerul nopţii.

Bang, bang, bang...BUM...bang...BUM.

— Nu, nu. N-a fost deloc aşa, se auzi un glas de femeie în vârstă, foarte ferm şi categoric. După cum v-am spus...

Vocea Shanei o întrerupse.

— Un moment, spuse ea. Ascultaţi.

BUM... bang, bang, bang, bang...BUM.

— Da! Aşa a fost. Numai că a fost un timp ceva mai lung între ultimul foc de pistol şi cel de puşcă.

— Sunteţi absolut sigură? o întrebă Parver.

— Ţi-am mai spus, fetiţo, că pot deosebi o puşcă de un pistol.

— Şi sunteţi sigură de succesiunea împuşcăturilor?

— Puşca a fost prima. Iar după ultimul foc de pistol a urmat o scurtă pauză, apoi iarăşi puşca.

Parver opri magnetofonul.

— Phii! exclamă Hazel Fleishman.

Ceilalţi membri ai echipei începură să vorbească toţi deodată. Vail ciocăni în tăblia mesei cu încheieturile degetelor, ca să-i domolească.

— E o martoră de bază, Abel? întrebă Vail.

— O bătrână care ştie ce vrea, încuviinţă, zâmbind, Stenner. Cred că va face faţă.

— O femeie de vârsta ei... Începu Meyer.

— E categorică în privinţa celor auzite. Şi n-are nici un fel de probleme cu auzul, îl asigură Stenner.

— Credeţi că-l puteţi acuza pe Darby pe baza acestei mărturii cu „bum" şi „bang"? întrebă Flaherty.

— Femeia ştie ce-a auzit, insistă Stenner.

— Asta cred eu că s-a întâmplat, spuse Parver. Îşi interpretă din nou teoria, păşind în mijlocul biroului, cu braţul în care avea rigla ţinut pe lângă corp. Darby vine acasă, având puşca încărcată, şi intră. Nevastă-sa se află în sufragerie... Parver se apropie de Flaherty. Ajunsă la jumătate de metru de el, înălţă brusc braţul, aţintindu-şi puşca imaginară înspre fruntea lui. BUM! Se duce direct la ea şi o împuşcă în cap, uite aşa. Pe urmă ia pistolul calibrul 38 – încă are mănuşile pe mâini – îl pune în mâna ei şi bang, bang, bang, bang— trage două focuri în hol, unul în perete şi unul în tavan. După aceea face câţiva paşi înapoi şi descarcă puşca în ea a doua oară. Vreau să spun că s-a gândit la toate. Urme de arsură pe mâna ei, focul pe care pretinde că l-a tras după ce ea a tras în el. A avut în vedere totul, cu excepţia sunetului.

— Nu-i vorba doar de ordinea împuşcăturilor, zise Stenner în felul lui rezervat şi liniştit. Ci şi de intervalul dintre ele. Sau lipsa acestui interval. Doamna Shunderson spune că n-a fost nici un fel de pauză între cele patru focuri de pistol. Zice că a auzit BUM... bang, bang, bang, bang... BUM. Ramona Darby era moartă atunci când el i-a pus arma în mână şi a tras cu pistolul.

Vail se lăsă pe spătarul scaunului, privind fix în tavan o clipă, după care chicoti.

— Bună treabă aţi făcut voi doi, zise el.

— Problema e să dovedim premeditarea, vorbi Flaherty. Va trebui să pomenim de Shunderson în prezentarea faptelor, aşa că ei vor afla probele de care dispunem. Darby îşi va schimba depoziţia.

— N-o să ţină, spuse Stenner. Nici un juriu nu va crede că s-a năpustit asupra soţiei în timp ce ea trăgea în direcţia lui şi că a ajuns destul de aproape, încât s-o împuşte chiar în cap, fără să se aleagă nici măcar cu un singur glonţ. Tocmai glonţul acela tras drept în frunte va fi cel care-i va da de furcă.

— Ar putea pretinde că a acţionat sub impulsul momentului, sugeră Dermott Flaherty. A intrat. Ea avea arma în mână. L-a ameninţat, iar el a împuşcat-o. După aceea a intrat în panică şi a inventat restul poveştii, temându-se că nu putea dovedi legitima apărare.

— Prin urmare, cum îl încolţim? întrebă Vail. În birou se aşternu tăcerea. Dacă nu avem probe doveditoare, Darby ne va râde în nas. Iar Paul Rainey va veni cu cel mai tare scenariu pe care-l vor concepe împreună şi-l va susţine până în pânzele albe.

— Fapt care probabil va confirma presupunerea lui Dermott, spuse Hazel Fleishman.

Vail încuviinţă din cap.

— Anume, că Darby a intrat, că nevastă-sa avea arma, iar el s-a speriat şi a împuşcat-o, dar n-a omorât-o... şi aşa mai departe.

— Nu ţine, zise Parver. Nu poate ocoli un lucru: ca versiunea lui să fie credibilă, primul glonţ tras de el trebuia s-o lovească în coastă. Acel glonţ în frunte a fost tras de la treizeci de centimetri, poate mai puţin. A fost un foc tras cu sânge rece. Glonţul acela a ucis-o pe loc.

— Impulsul momentului? îşi dădu cu părerea Fleishman. Femeia îl atacă, iar el, cuprins de panică, trage...

— Şi aleargă cinci metri, traversează încăperea şi abia apoi trage iarăşi? întrebă Stenner. Nici un juriu n-o să înghită asta. Dacă mărturia bătrânei de la fermă rămâne valabilă — dacă Rainey n-o face arşice la proces – Darby intră la apă din pricina ordinii împuşcăturilor, aşa că va fi nevoit să-şi schimbe depoziţia.

— E speriat. E istovit. A fost la vânătoare timp de cinci ore. Flaherty înclină capul, imitându-l pe Darby: „Eram înfrigurat şi obosit. Am intrat şi, deodată, nebuna aia a început să tragă în mine. M-am adăpostit după peretele holului. Ea continua să tragă. În cele din urmă, m-am năpustit în cameră şi am tras. Totul s-a întâmplat extrem de repede. Nu-mi amintesc când am tras ultimul foc. Tot ce ţin minte e zgomotul şi fumul, unul din gloanţe a trecut atât de aproape de obrazul meu, încât i-am simţit căldura. S-a terminat în câteva secunde.

Flaherty pocni din degete.

— Foarte bine, Dermott, spuse Vail. Ar trebui să-i fii apărător.

Toţi izbucniră în râs, afară de Shana Parver, care îl fulgeră cu pri-virea pe Flaherty. El îi zâmbi şi ridică din umeri.

— Mi-am făcut doar datoria, şefule, se scuză el. Cred că găsirea acestui martor a fost o lovitură de maestru.

— Fără îndoială, întări Vail. Problemele asupra cărora trebuie să decidem sunt următoarele: unu, îl arestăm? Şi doi, îl acuzăm sau nu de crimă cu premeditare?

— E un omor cu sânge rece, spuse Parver. Putem dovedi premeditarea. A comis crima chiar în momentul în care a intrat pe uşă.

— Prin urmare, îl arestăm? întrebă Stenner.

Umbra unui surâs îi arcui colţurile buzelor. Îl urmări pe Vail cum se duce la cafetieră şi-şi toarnă altă ceaşcă de cafea. Bătrânul maestru cântărea în minte toate variantele.

Vail se apropie de Shana şi, jucându-se cu rigla, întrebă:

— Cum rămâne cu Betty Boop? Ai discutat cu ea despre convorbirea telefonică?

Parver zâmbi.

— Pasărea a fugit din cuib.

— Ce-a făcut?

— Ne-am dus la club, la şeful ei, care ne-a spus că a plecat din oraş ieri după-amiază, răspunse Stenner. Lui i-a povestit că sora ei din Texarkana trage să moară, fiind bolnavă de cancer. Am verificat azi-dimineaţă, asta făceam la telefon. Sora ei locuieşte la San Diego. Şi e bine mersi. Ultima oară când a primit veşti de la Poppy Palmer a fost acum cinci ani.

— Ca să vezi, i se adresă Vail lui Parver. Se prea poate ca expediţia voastră să fi dat rezultate. E posibil s-o fi speriat întrebările pe care i le-aţi pus lui Darby cu privire la numărul ei de telefon.

— Ceva a speriat-o, comentă Stenner.

— Vrei să-l pui sub acuzare? o întrebă Vail pe Parver.

Ea dădu din cap în semn de confirmare.

— Fleishman? întrebă Vail.

— Da, îl băgăm la zdup. Asta va suspenda plata poliţei de asigurare, ceea ce-l va scutura niţel. Poate şi pe Rainey.

— Bine gândit. Meyer? Îl punem sub acuzare?

— Cam riscant. Tot cazul nostru se bazează pe mărturia doamnei Shunderson. Poate că e nevoie de mai mult.

— Există o mulţime de probe circumstanţiale solide, legate de această mărturie, contracară Parver.

— Abel?

— Dacă se ajunge până acolo.

Vail zâmbi. Tinerii avocaţi se priviră unul pe altul.

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Parver.

Vail se ridică şi ocoli masa de lucru cu paşi rari. În cele în urmă, îşi aprinse o ţigară, apoi se întoarse în holul unde se afla ventilatorul şi suflă fumul înspre el.

— Ceea ce dorim noi e să facem dreptate, nu? Iată un om care şi-a ucis cu sânge rece soţia, din lăcomie şi din pricina altei femei. A plănuit tot, s-a gândit chiar şi să pună arma în mâna moartei, folosind mânuşi ca să tragă, astfel încât ea să aibă urmă de praf de puşcă pe degete. Asta se cheamă premeditare. N-ai ce-i face. Dacă dăm crezare mărturiei doamnei Shunderson, nici măcar n-ar fi avut vreme să se gândească la aşa ceva. În clipa în care a intrat în casă ştia exact ce avea de gând să facă. Iată de ce trebuie să aducem dovezi în sprijinul acuzaţiei de crimă cu premeditare. Flaherty are dreptate, tot cazul depinde de juriu, dacă o va crede sau nu pe doamna Shunderson şi, implicit, elementul timp. Dacă nu, atunci până la apusul soarelui individul va putea pleca nestingherit, împreună cu prietena lui cea rea de muscă, başca două sute cincizeci de mii de dolari. Prin urmare, îl strângem cu uşa pe tip? Sau încercăm o driblare?

— Vrei să spui un târg? întrebă neîncrezătoare Parver.

— Nu un târg, răspunse Vail, ci târgul.

— Asta ce mai e? întrebă ea, începând să se înfurie.

— Douăzeci de ani, fără eliberare condiţionată.

— O parte a argumentaţiei noastre susţine ideea că Darby şi-a premeditat fapta, spuse Parver, pledând pentru crimă de gradul întâi. Douăzeci de ani este sentinţa pentru crimă de gradul doi.

Nu, este o sentinţă clementă pentru gradul întâi. Gândeşte-te, Shana. Dacă ajungem în faţa instanţei şi obţinem condamnarea, dar juriul declară crimă de gradul doi, nu unu, ar primi douăzeci de ani şi ar putea fi pus în libertate după numai opt.

— Crezi că-l poţi convinge pe Rainey să accepte douăzeci de ani, fără eliberare condiţionată? întrebă Flaherty.

— Dacă reuşim să-i zdruncinăm încrederea în Darby. Deocamdată, crede orbeşte în clientul său. Vezi, pe cei mai mulţi avocaţi ai apărării nu-i interesează nici cât negru sub unghie dacă clientul lor e vinovat sau nu. Problema este să poată aduce argumente, iar juriul să se lase convins de ele. Rainey e puţin mai altfel. Dacă îşi dă seama că a fost minţit, atunci totul depinde dacă el crede că noi putem aduce probe. Nu-i vorba de vinovăţie sau nevinovăţie, ci de cine câştigă procesul. Dacă ajunge la concluzia că-l avem în buzunar, atunci va încheia târgul cel mai avantajos pentru clientul său.

— Crezi că banda va reuşi să-l convingă?

— Nu ştiu, răspunse Vail. Dar nu ştiu nici dacă putem câştiga un proces cu probele pe care le avem. Dacă nemernicul primeşte o sentinţă de douăzeci de ani, până va ajunge să iasă pe poarta închisorii va avea cincizeci şi şase de ani şi va fi falit.

Timp de câteva momente în încăpere se aşternu tăcerea. Vail îşi puse picioarele pe marginea biroului şi se lăsă pe spate în fotoliu. Stenner parcă auzea cum îi lucrează creierul.

— Shana, zise Vail în cele din urmă, obţine un mandat de arestare pe numele lui James Wayne Darby. Crimă cu premeditare. Anunţă-i pe cei de la secţia juridică de faptul că vom trimite noi citaţia. Naomi, aranjează-mi un dejun cu Rainey cât de curând posibil. Flaherty, vorbeşte cu amicii tăi de la secţia audio şi vezi dacă se poate mări puţin volumul de la înregistrare.

— Ah, arta de-a negocia... murmură Stenner, zâmbind.

11

Zona cunoscută sub numele de Back of the Yards se întindea cale de douăsprezece blocuri pătrate, situate chiar lângă depozite, din economie de spaţiu. Clădirile, majoritatea vechi de un secol, erau structuri pătrate şi solide din beton, cărămidă şi cherestea, cu faţade din cărămidă aparentă. Magaziile şi vechile uzine fuseseră cândva sediul unora dintre cele mai mari puteri industriale: Goodyear şi Montgomery Ward, Swift şi Libby. Constructorii moderni le făcuseră din nou funcţionale, renovându-le şi transformând zona odinioară împânzită de canale, linii ferate şi ocoluri de vite într-una de birouri cu valoare istorică şi afectivă.

Firma Delaney avea şase etaje şi ocupa un sfert dintr-un bloc de lângă Ashland. Plăcuţa de alamă de la marginea aleii de acces purta inscripţia simplă: ÎNTREPRINDERILE DELANEY, INC., FONDATE ÎN 1961.

Birourile conducerii se aflau la ultimul etaj şi aminteau de cele existente acolo cu o sută de ani în urmă. Când ieşi din ascensor, Shock Johnson se găsi în faţa unui vast spaţiu deschis, împărţit în cuburi din sticlă şi mahon. În afară de biroul lui Delaney şi cele trei alăturate, aparţinând vicepreşedinţilor şi ocupând o întreagă latură a uriaşului dreptunghi, toate celelalte birouri erau lipsite atât de intimitate cât şi de personalitate. Johnson se gândi o clipă la Dickens: aproape că vedea umbra lui Uriah Heep stând, pe un scaun înalt, într-un colţ şi supraveghind încăperea, ca să se asigure că toată lumea muncea. Secretara executivă, Edith Stoddard, era îmbrăcată în doliu, cu o rochie neagră şi austeră, lungă până la jumătatea gambei. Se machiase foarte discret şi purta părul tuns scurt, după moda anilor treizeci, şi înspicat. Avea o înfăţişare agreabilă, deşi severă. Era trasă la faţă şi părea istovită.

— Am aranjat să folosiţi trei birouri pentru VIP, spuse ea, făcându-le semn cu mâna. Aveţi lista salariaţilor?

— Da, doamnă, mulţumesc, răspunse Johnson.

— Am convocat în grabă o şedinţă a comitetului de conducere, continuă ea. Voi fi ocupată timp de o oră-două.

— Faceţi parte din comitet? întrebă Johnson.

— Sunt secretară, explică ea.

Trei echipe de poliţişti fuseseră repartizate în birourile VIP. Cele patruzeci şi două de secretare, directori de vânzări şi alţi şefi figurau pe trei liste. Fiecare dintre echipele care desfăşurau interogatoriul avea propria ei listă de paisprezece persoane. Johnson şi partenerul lui pe ziua aceea, un detectiv de la omucideri, acru şi mizantrop, pe nume Si Irving, se instalară în biroul din mijloc. Irving era un bărbat îndesat, cu cincisprezece centimetri mai scund decât şeful său, cu şuviţe de păr negru petrecute peste creştetul pleşuv. Era un detectiv excelent, dar făcea parte din vechea şcoală. Aşa cum îi spusese cândva lui Johnson, „Deviza mea e: prinde-i, scoate-le maţele şi frige-i."

Suportară prezenţa a şase persoane plicticoase, bărbaţi şi femei, dintre care nici unul nu găsise o vorbă bună pentru „domnul D" şi nici unul nu ştia nimic. Shock Johnson şedea rezemat de spătarul unui scaun rotativ, cu picioarele proptite pe un sertar deschis al mesei de lucru, când în încăpere intră Miranda Stewart. Era o femeie uimitoare, blondă şi atrăgătoare, îmbrăcată într-un taior de serviciu, de culoare roşie şi cu croială elegantă, la care asortase o bluză neagră de mătase. Purta părul legat la ceafă cu o panglică albă. Johnson se trezi din somnolenţă. Irving o studie cu o privire nostalgică.

— Domnişoara Miranda Stewart? întrebă Johnson, coborându-şi picioarele pe podea şi stând drept în spatele mesei de lucru.

— Da, răspunse ea.

— Vă rog să luaţi loc. Sunt căpitanul Johnson de la poliţia din Chicago, iar dumnealui este Simon Irving, de la secţia de omucideri.

Ea zâmbi şi se aşeză. Era o femeie calmă, de vreo treizeci şi cinci de ani, părând sigură pe ea şi foarte dezinvoltă. Fără să ezite, îşi puse picior peste picior, trăgându-şi fusta în jos. Aproape că-i acoperea genunchii.

— Doresc să vă atrag atenţia că este vorba de o discuţie neoficială, spuse Johnson. Asta înseamnă că nu veţi depune mărturie sub prestare de jurământ şi că întrevederea nu va fi stenografiată, deşi noi ne vom face unele însemnări. Totuşi, dacă la un moment dat în cursul conversaţiei, vom considera de cuviinţă să vă citim drepturile, vă vom oferi şi posibilitatea de a lua legătura cu un avocat. Aceasta este procedura obişnuită într-o astfel de situaţie şi, înainte de a începe, spunem tuturor acelaşi lucru, prin urmare nu vrem să aveţi impresia că, dacă am pomenit de drepturi, trebuie să vă simţiţi suspectată. Okay?

— Okay, răspunse ea cu un aer senzual.

Părea dornică să încerce această nouă experienţă sau poate să i se acorde atenţie.

— Care este numele dumneavoastră întreg?

— Miranda Duff Stewart.

— Unde locuiţi?

— Wabash 3212, apartament 3A.

— Sunteţi căsătorită?

— Nu. Divorţată, din 1990.

— De cât timp locuiţi la această adresă?

— Din 1990. De trei ani.

— Şi de cât timp lucraţi la firma Delaney?

— De un an şi jumătate.

— Cu ce v-aţi ocupat înainte de a veni aici?

— Am fost secretara lui Don Weber, vicepreşedintele de la Trumbell & Sloan.

— Agenţia de publicitate?

— Da, cu sediul în Riverfront.

— Care este postul dumneavoastră aici, la firma Delaney?

— De curând am fost numită noua secretară executivă a domnului Delaney. Edith Stoddard – care ocupă în prezent acest post – se pregăteşte să iasă la pensie.

— Deci încă nu aţi început lucrul?

— Am avut câteva întrevederi cu domnul Delaney. Adică mi-a spus ce aşteaptă de la mine, care îmi sunt îndatoririle şi altele asemenea. Ştiu ce voi avea de făcut.

— Aţi lucrat cu doamna... parcă doamna Stoddard?

— Da, e căsătorită şi are o fată la Universitatea din Chicago.

— Cu ce se ocupă soţul ei?

— Din câte ştiu eu, e infirm.

— Dar dumneavoastră aţi lucrat cu doamna Stoddard în această perioadă?

— Nu. Domnul Delaney mi-a zis că dorea să încep cu forţe proprii. Surâse. Spunea că nu voia să iau nici unul din obiceiurile ei proaste, dar eu cred că glumea pe seama lui Edith. Toată lumea ştie cât e de eficientă. Socotesc că domnul Delaney a avut dreptate. Înţelegeţi, dorea o schimbare.

— Ştiţi de cât timp ocupa doamna Stoddard acest post?

— Nu prea. E aici dintotdeauna. Poate cincisprezece ani?

— Ceea ce căutăm noi, doamnă Stewart, e să aflăm dacă au existat neînţelegeri între Delaney şi oamenii aflaţi în slujba sa sau poate partenerii săi de afaceri. Înţelegeţi ce vreau să spun? Vocea lui Irving ajunsese un mârâit răguşit. Certuri, neînţelegeri, ameninţări... porniri de ură.

— Păi, eu nu cunosc nimic despre partenerii lui de afaceri, despre asta va trebui s-o întrebaţi pe Edith. Delaney părea să se înţeleagă bine cu cei de la birou... desigur...

Se opri şi-şi lăsă fraza să plutească în aer.

— Desigur ce? întrebă Irving.

— Păi, nu cred că Edith a fost chiar încântată de schimbare.

— Adică de faptul că a fost pusă pe liber, asta vreţi să spuneţi? in-sistă Irving.

— Urma... ăă... urma să plece de la companie.

— Şi-a dat demisia?

— El spunea..., adică domnul Delaney spunea că urma să iasă la pensie mai devreme, dar mie mi-a făcut impresia că era mai curând ori-ori...

— Ori-ori? întrebă Johnson.

— Ori ieşea la pensie, ori ...înţelegeţi... primea un şut în...

Făcu un semn cu degetul mare peste umăr.

— Prin urmare, doamna Stoddard n-a fost încântată de schimbare?

— Mie aşa mi-a făcut impresia.

— Delaney a discutat cu dumneavoastră acest aspect? interveni Johnson.

— Nu, erau doar bârfe de birou, ştiţi şi dumneavoastră cum vorbeşte lumea. Vedeţi, încă nu se anunţase oficial că urma să primesc postul.

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră eraţi singura care ştia oficial?

— Din câte ştiu eu, da.

— Soţia lui era la curent?

— N-am cunoscut-o pe soţia lui. Nu venea niciodată aici. I-am văzut fotografia în paginile mondene, la întruniri de caritate şi altele asemenea, dar nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă.

— Nu asta v-am întrebat, zise tăios Irving. Glasul lui era dur şi oficial în comparaţie cu al Iui Johnson, care se arăta mai apropiat, în-cercând să-i facă pe oameni să se simtă în largul lor.

— Oh, iertaţi-mă. Vreţi să-mi repetaţi întrebarea?

— Soţia lui ştia că-i luaţi locul doamnei Stoddard? Asta v-am întrebat, spuse Johnson.

— Oh, nu am idee, ridică ea din umeri.

— Când v-a abordat prima oară în legătură cu preluarea postului lui Edith Stoddard? întrebă Irving.

— Cu vreo două luni în urmă.

— S-a vorbit despre aşa ceva atunci când aţi venit pentru prima oară să lucraţi aici? Adică, era ceva de perspectivă? întrebă Irving.

— Mi s-a spus că, dacă mă comportam după cum arătau referinţele mele, puteam avansa rapid.

— Mai precis, să deveniţi secretara executivă a lui Delaney?

— Mi-a spus şi asta. Totuşi, n-a insistat prea mult asupra acestui fapt.

— Vasăzică, asta era un fel de morcov pe aţă pentru dumneavoastră, adevărat? Vă purtaţi bine, obţineţi postul cel mai înalt? Asta este poziţia cea mai avansată pentru o femeie aici la firmă, nu?

— Mai sunt câteva femei la vânzări, dar ştiţi cum se întâmplă, să lucrezi atât de aproape de şef e ceva foarte personal. Un post foarte bun. Pentru cineva cu pregătirea mea era una dintre cele mai bune slujbe din oraş.

— Aşadar, acum două luni Delaney v-a oferit postul, corect? întrebă Irving.

— Da.

— Daţi-mi voie să vă întreb ceva, doamnă Stewart, zise Johnson. Aveţi impresia că doamna Stoddard a fost tulburată de veste?

— N-am discutat niciodată cu ea despre acest subiect. Eu lucram la etajul întâi, iar ea aici la al şaselea.

— Dar mai devreme, când vorbeaţi despre plecarea doamnei Stoddard, aţi spus... aţi dat a înţelege că era ori-ori, zise Johnson, consultându-şi însemnările.

— Aşa s-a exprimat domnul Delaney.

— Am să pun altfel problema, interveni Irving. Aţi constatat ceva în atitudinea doamnei Stoddard, din care să deduceţi că era supărată pe dumneavoastră din pricina acestei schimbări?

— V-am mai spus, mă străduiam din răsputeri să nu dau ochii cu ea, răspunse femeia.

În glasul ei începea să se ghicească iritarea.

— A cui a fost ideea?

— Poftim?

— A cui a fost ideea să nu daţi ochii cu ea, a dumneavoastră sau a lui Delaney?

— A lui. A lui Joh... adică a domnului Delaney.

— Îl tutuiaţi, aşa-i? întrebă Irving.

— Aşa face... făcea... şi Edith. El mi-a cerut să-i spun pe nume. Oftă. Aş putea fuma? Mulţumesc. Când am discutat prima oară despre pensionarea lui Edith? El m-a invitat la dejun, fiindcă nu voia ca cei de la birou să ştie ce avea de gând. Nu-l vedeam prea des la birou. Uneori trecea pe la etajul întâi, atâta tot.

— Şi v-a ales pe dumneavoastră. Vreau să spun, sunt o mulţime de femei care lucrează aici de mai multă vreme...

Irving lăsă fraza în suspensie înainte ca ea să devină o întrebare.

— Sunt cumva suspectată sau ceva de genul ăsta? întrebă ea, încreţindu-şi fruntea, neliniştită.

— Câtuşi de puţin, doamnă Stewart, răspunse prompt Johnson. A avut loc o crimă şi încercăm doar să ne facem o idee despre victimă, apelând la oamenii care lucrau alături de el.

— Printre altele, sunt specialistă în computere, domnule căpitan, spuse ea. Am urmat nişte cursuri cu doi ani în urmă. Ştiam că mai curând sau mai târziu va trebui să devin expertă în electronică, pentru a-mi făuri o carieră. Acesta este unul dintre lucrurile care l-a atras la mine. Vorbesc despre referinţele pe care i le-am prezentat. Mă pricep la publicitate. Şi asta i-a plăcut.

— Okay, să recapitulăm, interveni Irving. Aţi lucrat ca secretară la Trumbell şi Sloan şi aţi urmat cursuri de computere... de computerizare...

— De specializare pe computer, sugeră Johnson.

— De specializare pe computer, da. Delaney a remarcat acest lucru şi v-a oferit o slujbă, precizând că s-ar putea elibera postul cel mai înalt. Apoi, dumneavoastră şi Delaney aţi plecat în taină să luaţi dejunul împreună, iar el v-a oferit slujba, dându-vă a înţelege că pentru Edith Stoddard era ori-ori, ceea ce presupun că înseamnă ori ieşea la pensie, ori o dădea afară. În linii mari, aşa a fost?

— Da.

— De unde a avut referinţe despre dumneavoastră? întrebă Johnson.

— Ce-i asta? se răsti ea dintr-o dată. Sângele îi năvăli în obraji, care se făcură roşii ca focul. De ce-mi puneţi toate aceste întrebări personale? Nu am nici un amestec în ce s-a întâmplat. Am pierdut un post al dracului de bun atunci când... când domnul Delaney a fost... a fost...

— Nimeni nu vă acuză de nimic, o linişti Johnson. Nu încercăm decât să ne familiarizăm cu politica de birou şi cu modul în care acţiona Delaney. De pildă, aţi fost vreodată în apartamentul privat al lui Delaney de pe Gold Coast?

— Nu chiar...

— Nu chiar? repetă Irving. Cum aşa? Ori aţi fost, ori n-aţi fost. Asta nu-i o întrebare la care să răspundeţi cu „nu chiar".

— Nu vreau ca cineva să-şi facă o impresie greşită.

— Azi nu ne facem impresii, doar ascultăm, replică Irving.

— Lămuriţi-ne şi pe noi, spuse cu blândeţe Johnson, arborând un zâmbet larg şi prietenos, menit să inspire încredere.

— Nu! răspunse ea, de parcă ar fi fost insultată. Edith e singura despre care ştiu că avea o cheie.

— Edith Stoddard avea o cheie? De unde ştiţi?

— La ora prânzului, am luat un taxi până acolo. El avea în dormitor o masă de scris acoperită cu husă. A spus că lucra mult acolo, pentru că niciodată nu reuşea să-şi termine treburile la birou. A comandat câteva sandvişuri şi am discutat despre slujba respectivă. Tot arunci mi-a spus că Edith avea o cheie, adăugând că intenţiona să schimbe broasca după plecarea ei. Oricum, nu-i ceva neobişnuit, nu? Să schimbi broasca atunci când pleacă cineva.

— V-a spus de ce avea Edith cheie? întrebă Johnson.

— Mi-a spus că uneori ar putea fi nevoie să vin acolo ca să iau ceva sau să asist la întruniri din afara firmei. De asemenea, mi-a pus în vedere să nu pomenesc nimănui despre acel apartament. Era pentru el un refugiu şi aşa trebuia să rămână.

— Aveţi o armă, doamnă Stewart? întrebă brusc Irving.

— Nu! răspunse ea surprinsă. Detest astfel de obiecte.

— Ştiţi cumva dacă doamna Stoddard posedă o armă?

— N-am idee.

— A avut Delaney probleme cu Edith Soddard de curând? Mă refer la situaţia despre care am vorbit, zise Johnson.

— Nu ştiu.

— Când l-aţi văzut ultima dată? întrebă Johnson.

— Păi, azi e joi? Luni. Luni sau marţi. Mă întorceam de la masa de prânz, iar el tocmai pleca de la birou. Ne-am salutat în treacăt. V-am mai spus, nu-l întâlneam prea des.

— Şi când urma să plece Edith Stoddard?

— Azi era ultima ei zi de lucru.

Când terminară cu Miranda Stewart, Irving înşfăcă receptorul, apăsă vreo douăsprezece butoane şi formă un număr. Johnson îşi revedea însemnările.

— Cine-i la aparat? întrebă Irving. Hei, Cabrilla, aici Irving. Nu, Si Irving, nu Irving şi mai cum. Da, de la omucideri. Am nevoie să verific vânzarea unei arme. Cât de frecvent vi se raportează? Okay, dacă-i vorba de săptămâna trecută, atunci m-am dus dracului. Numele persoanei este Edith Stoddard. S-t-o-d-d-a-r-d. Nu-i cunosc adresa, da' câte Edith Stoddard ar putea fi? Da. Acoperi receptorul cu palma. Vânzările de arme li se raportează săptămânal. Zice că, de când cu noua lege, nu mai prididesc cu înregistratul pe computer... Da? Oh, aşteaptă o clipă. Îşi deschise pixul, notă în grabă alt număr şi începu să noteze câteva cuvinte. Atât? Mulţumesc, Cabrilla, îţi rămân dator. Închise telefonul, apoi formă un alt număr, vorbi două-trei minute şi puse receptorul în furcă. Doamna Stoddard a cumpărat un Smith & Wesson special de poliţie, cu ţeavă de zece centimetri, la data de 22 ianuarie, din magazinul Sergeant York, pe Wabash. Am sunat la magazin şi am vorbit cu directorul. Şi-o aminteşte, zice că ea l-a întrebat cine ar putea-o învăţa să tragă, iar el i-a recomandat clubul de tir. Poligonul acoperit din Canaryville, la vreun kilometru şi jumătate pe drumul spre Pershing. Vrei să faci o pauză de lucru? Pornim într-acolo?

Clubul de tir ocupa clădirea din colţ a unei zone comerciale situate la vreun kilometru şi jumătate de biroul lui Delaney. În interior se găseau vitrine cu cele mai recente realizări în materie de arme de foc: pistoale, arme automate, puşti, arme de asalt, ochelari ruseşti pentru vedere pe timp de noapte, vizoare cu laser, lentile adaptabile. Însemne militare americane şi străine decorau partea de sus a peretelui. În spate, o uşă de oţel dădea spre poligon. Prin sticla colorată se vedeau trei-zeci de despărţituri, unde tot atâţia trăgători aveau posibilitatea să facă praf şi pulbere ţinte în formă de siluetă omenească. Poligonul era izolat fonic. În sala de expoziţie erau trei-patru clienţi, iar dincolo de peretele de sticlă trăgeau la ţintă şase persoane.

Proprietarul poligonului era un bărbat cu ţinută impecabilă, trecut de patruzeci de ani, cu pielea pigmentată, îmbrăcat în tunică şi pantaloni negri de camuflaj şi încălţat cu bocanci grei, de la Forţele Speciale, cu tălpi groase şi zimţate. Purta bereta neagră trasă pe ochi. Johnson îşi scoase insigna. Omul în negru se prezentă, spunând că se numea Roy Bennett.

— Sper că n-am nici o problemă, zise el cu o voce aspră pe care se străduia s-o facă prietenoasă.

— Ne interesează să stăm de vorbă cu instructorul poligonului.

— Aici lucrăm cu rândul, răspunse Bennett. Toţi oamenii noştri sunt foşti militari şi experţi bine pregătiţi.

— Verificăm o femeie, care probabil a venit aici fie în pauza de prânz, fie după orele de program, spuse Irving. Numele de Edith Stoddard vă spune ceva?

— O doamnă mai în vârstă? La vreo cincizeci, cincizeci şi cinci de ani, cam atât de înaltă? întrebă el, ducându-şi mâna la umăr.

— Da, răspunse Irving. A cumpărat de la magazinul Sergeant York un Smith & Wesson calibrul 38. Cei de acolo au trimis-o la dumnea-voastră ca să înveţe cum să-l folosească.

— Ea e, zise Bennett şi vârî mâna sub birou, de unde scoase un registru de programări, dând înapoi câteva pagini. Da, poftiţi. A început să vină din ziua de 22 a lunii trecute... Frunzări paginile, urmărind cu degetul lista de nume din fiecare zi. N-a mai trecut pe aici de lunea trecută. Cincisprezece zile la rând. Acum mi-o amintesc foarte bine. Nu era prea vorbăreaţă. Se vedea că nu se simte în largul ei cu arma. Eu i-aş fi vîndut una calibrul 25 sau nimic mai greu decât un 32. Pistolul 38 era prea mare pentru ea.

— Cum s-a descurcat? întrebă Johnson.

— În două săptămâni pot învăţa şi o camionetă Dodge să tragă drept la ţintă, zise Bennett zâmbind.

— Adică, a făcut treabă bună, asta vreţi să spuneţi? întrebă Irving.

— O interesa în mod deosebit să poată trage bine în ţinte apropiate. Douăzeci şi cinci de metri. Da, de la douăzeci şi cinci de metri nimerea drept în inima ţintei. I s-a întâmplat ceva?

— Nu ei, răspunse Irving. Dar vreau să vă spun un singur lucru: să ştiţi că aţi învăţat-o bine.

Johnson şi Irving urcară în maşina de poliţie şi porniră înapoi spre Back of the Yards.

— Vrei s-o luăm când dur, când cu binişorul, Shock?

— Iisuse, aici nu-i vorba despre Roger Touhy, Irving, ci de o femeie de cincizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu.

Irving ridică din umeri.

— Ce mi-e una, ce mi-e alta, zise el.

— Deci deţine un pistol calibrul 38 şi a luat lecţii de tragere. Ai idee câte femei din oraşul nostru se încadrează în acest tipar? O mulţime de femei cărora le este frică.

— În oraşul ăsta tuturor le este frică. Dar nu toţi au cheia de la apartamentul lui Delaney şi nu toţi au primit un şut în fund ca să-i facă loc micuţei Annie Fannie. Mie mi se pare că se leagă perfect, căpitane.

— Vom sta de vorbă cu ea, Si.

— Ce mi-e una, ce...

— Da, da, da.

— Îi citim drepturile?

— Fii serios, Si, deocamdată nu facem decât să discutăm.

— Okay, okay. Numai că n-am chef să mă trezesc pe cap cu pisălogul ăla de Vail. Dacă tot ne băgăm în bătaia puştii, eu zic să-i citim şi drepturile.

— Lasă-mă pe mine, să-mi fac griji cu Vail.

Ceea ce Johnson luase în prima clipă drept oboseală întipărită pe chipul lui Edith Stoddard căpătă alte semnificaţii în momentul în care femeia se aşeză la masa de lucru, faţă în faţă cu cei doi poliţişti. Ochii îi erau trişti şi inexpresivi. Trăsăturile feţei purtau amprenta înfrângerii. Era chipul unei femei pe care viaţa nu o menajase; o femeie legată de un soţ infirm, dar luptând să-şi ţină fiica la colegiu, şi care dintr-o dată se trezise fără o slujbă de excepţie, absolut necesară întreţinerii familiei. Ceea ce Shock Johnson citea pe chipul lui Edith Stoddard era un amestec de umilinţă, trădare, nelinişte, frustrare – orice în afară de mânie. Furia ei – dacă existase cumva — fusese calmată, dacă nu de ea însăşi, atunci de altcineva.

Irving îi ghici vinovăţia.

Bătea nervos cu stiloul în masă, aşteptând să treacă de formalităţi şi să pornească la atac. Fără să-l privească, Johnson se aplecă şi-şi puse încet mâna pe stilou. Doamna Stoddard şedea ţeapănă la masa de lucru, cu mâinile încrucişate în poală. Johnson îi repetă aceleaşi preci-zări pe care le făcuse şi celorlalte persoane audiate până atunci.

— Înţelegeţi, spuse el, dacă într-un anume punct al acestui interviu... ştiţi... s-ar putea să ne oprim şi să vă citim drepturile, doamnă, nu trebuie să vi se pară o ameninţare. Vreau să spun că, în momentul de faţă, nu avem această intenţie, însă tuturor le spunem acelaşi lucru la începutul audierii. Prin urmare, nu vreau să credeţi că, dacă am menţionat această posibilitate, vom ajunge şi să o punem în aplicare. Bine?

Ea încuviinţă din cap.

— Vă rog să vă spuneţi numele.

— Edith Stoddard.

— Vârsta?

— Cincizeci şi trei în mai.

— Sunteţi căsătorită?

— Da.

— Unde lucrează soţul dumneavoastră?

— E infirm. Are o mică pensie.

— Ce fel de infirmitate? întrebă Johnson.

— E cvadriplegic. Paralizat de la gât în jos.

— Îmi pare rău, spuse Johnson.

— Lui Charley îi plăcea să trebăluiască pe lângă casă. În timp ce punea câteva ţigle pe acoperiş, a alunecat şi a căzut cu spatele pe podeaua de beton. Şi-a rupt coloana în două locuri.

— Când s-a întâmplat asta?

— În 1982.

— Şi de atunci e imobilizat la pat?

Ea dădu din cap în semn de confirmare.

— Aveţi o fiică?

— Angelica. În vârstă de douăzeci şi unu de ani, studentă în anul trei la Universitatea din Chicago. Studiază fizica.

— Doamnă Stoddard, de cât timp lucraţi pentru Delaney? La firma Delaney?

— De şaptesprezece ani.

— Cât timp aţi fost secretara executivă a lui Delaney?

— Nouă ani.

— Aţi fost mulţumită de această slujbă?

La început, ea păru puţin încurcată de întrebare. Apoi, într-un târziu, răspunse:

— Da. A fost un post excelent. Domnul Delaney a fost foarte înţelegător şi s-a dovedit de mare ajutor când s-a întâmplat accidentul.

— Aţi spus „a fost", doamnă Stoddard, interveni Irving. Pentru că Delaney e... mort?

— Am fost... Da.

— Voiaţi să spuneţi...?

— Nimic.

— E adevărat că vă pregăteaţi să ieşiţi la pensie, doamnă Stoddard? Că astăzi urma să fie ultima dumneavoastră zi de serviciu?

Ea şovăi o clipă.

— Da.

— Vasăzică, atunci când spuneţi „a fost", de fapt înseamnă că nu mai lucraţi aici, corect?

— Nu văd de ce... Adică...

— Cred că ceea ce vrea să spună domnul Irving este că urma să plecaţi de la firmă, zise cu blândeţe Johnson.

— Da, e adevărat.

— Şi eraţi mulţumită? Mă refer la pensionare.

Ea nu răspunse. Se juca cu degetele, iar buzele îi tremurau. Irving o văzu că era pe cale să cedeze şi atacă direct.

— Doamnă Stoddard, aveaţi cheia de la apartamentul lui Delaney de pe Astor, adevărat?

— Da.

— Vă duceaţi des acolo, da?

— Făcea parte din atribuţiile mele. Domnului Delaney nu-i plăcea să lucreze aici, la birou. Era întrerupt de prea multe ori.

— Prin urmare, cunoşteaţi locul, adică apartamentul?

— Da, desigur.

— Şi, în general, puteaţi veni şi pleca ori de câte ori doreaţi, corect?

— Mă duceam numai când mi se spunea.

— Aha. Ideea, doamnă, este că aveaţi acces liber, aşa-i?

— Păi, cred că aţi putea spune şi aşa.

— Câte alte persoane cunoaşteţi care aveau cheia şi acces liber în apartament?

— Nu cunosc, n-am de unde să ştiu.

— Deci, ceea ce vreţi dumneavoastră să ne spuneţi e că nimeni altcineva nu avea acces în apartament? Din câte ştiţi? insistă Irving.

— Din câte ştiu.

— Doamna Delaney avea o cheie, din câte ştiţi?

— N-am de unde să ştiu... adică... presupun... ăăă...

— Doamnă Stoddard, nu-i aşa că ştiaţi că soţia lui nu avea cheia şi nu era la curent cu existenţa acestui apartament? Adevărat?

— Nu era treaba mea.

— Aha. Atunci, e adevărat că vi s-a cerat să nu vorbiţi despre acest apartament? Care era un fel de refugiu pentru el?

— Domnule, eu am avut acces la multe informaţii cu titlu confidenţial. Domnul Delaney nu s-a referit niciodată la doamna Delaney în mod special.

— Dar era un loc oarecum confidenţial, nu?

— Da.

— Bun, v-aţi dus vreodată în apartamentul domnului Delaney fără a fi chemată în mod expres?

— Bineînţeles că nu!

— N-aţi intrat niciodată să umblaţi prin fişe, prin dosare şi aşa mai departe, când domnul Delaney nu vă aştepta?

— Nu. Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, zise ea, adoptând o atitudine vag defensivă.

— Ne scuzaţi pentru o clipă, vă rog? zise Irving, făcându-i semn lui Johnson să iasă afară din birou. Se aplecă spre căpitan şi-i şopti: Ne apropiem de punctul nevralgic, căpitane. Cred că-i timpul să-i citim drepturile.

— Încă nu, îi şopti la rândul său Johnson. Îşi va lua avocat şi o să avem de pătimit. Trebuie să aflăm cât mai multe înainte de a declanşa procedurile.

— Da, dacă începe să nu răspundă la întrebările incomode, vom avea probleme. Mă nelinişteşte numai că avansăm prea mult cu interogatoriul fără să-i citim drepturile. Pândesc momentul potrivit şi o întreb de armă. Atunci vom şti precis.

Te anunţ eu când cred de cuviinţă că a sosit momentul să-i citim drepturile, declară Johnson cu glas iritat şi aspru.

— Nu vreau să dăm totul peste cap tocmai acum.

— Îţi spun eu când, Si.

— Bine, şefule.

Se înapoiară în birou.

Edith Stoddard stătea prăbuşită în fotoliu, cu mâinile în poală şi privirea aţintită în perete. Femeia asta e la un pas de a face un şoc, se gândi Johnson. Luă loc împreună cu Irving.

— Ei bine, doamnă Stoddard, începu Johnson, adineauri discutam despre accesul dumneavoastră în apartament. V-aţi dus vreodată acolo noaptea?

— Uneori, răspunse ea fără vlagă. Când îmi cerea el.

— Prin urmare, pentru dumneavoastră era un fel de loc de muncă, aşa-i?

Ea încuviinţă din cap. Continua să privească fix peste capul lor, la perete.

— Şi era normal pentru dumneavoastră să petreceţi mult timp acolo?

— Cred că se poate spune aşa.

— Să mergem mai departe, interveni Irving. Doamnă Stoddard, aveţi o armă?

Ea îl privi intens, ca şi cum întrebarea ar fi trezit-o brusc din apatie.

— O armă?

— Da, o armă. Îşi dădu la o parte haina, arătându-i-o pe a lui. O armă.

— Eu...

Johnson preluă întrebările.

— Doamnă Stoddard, ştim că aţi cumpărat un pistol calibrul 38 de la magazinul Sergeant York la 22 ianuarie anul curent. Unde este arma acum?

— Oh, da, arma.

— Ce-i cu ea? reveni Irving.

— Mi-a fost furată.

Furată? repetă Irving, întorcându-se spre Johnson şi ridicând din sprâncene.

— Din poşetă.

— O purtaţi în poşetă? întrebă Irving.

— Au avut loc tot felul de crime, ştiţi, jafuri şi altele asemenea, aşa că eu...

— Ştiţi cum să folosiţi un pistol, doamnă Stoddard? întrebă Johnson.

— Credeam... credeam că asta îi va speria.

— Pe cine?

— Pe cei care fură de la alţii.

— Vasăzică, nu ştiaţi nimic despre această armă, ci doar o purtaţi ca să inspiraţi frică? Asta vreţi să spuneţi?

— Da. Sau nu. Vreau să spun că nu mă pricep la arme, asta vreau să spun.

Johnson îşi privi o clipă degetele, apoi se uită drept în ochii ei şi spuse:

— Doamnă Stoddard, în acest moment sunt nevoit să întrerup audierea şi să vă atrag atenţia că aveţi dreptul să nu mai declaraţi nimic. Orice veţi mai spune poate fi, şi chiar va fi, folosit împotriva dumneavoastră în instanţă. Aveţi dreptul la un avocat. Dacă nu aveţi unul sau...

— Eu l-am ucis, îl întrerupse ea fără emoţie şi fără să-şi modifice expresia.

Johnson şi Irving amuţiră auzind mărturisirea.

— Poftim? întrebă Johnson după câteva secunde.

— Eu l-am ucis, repetă ea la fel de indiferentă.

— Iisuse! murmură Irving.

— Doamnă Stoddard, spuse blând, dar ferm Shock Johnson. Înţelegeţi, desigur, că acum aveţi dreptul să nu mai vorbiţi decât în prezenţa unui avocat?

Femeia se uită la ei o clipă, apoi îşi feri privirea.

— Nu mai înţeleg nimic, spuse ea pe un ton jalnic.

12

Istoria crimelor şi delictelor din district era stocată în rafturi întregi de documente păstrate într-un enorm depozit care ocupa una dintre clădirile din apropierea tribunalului. Şir cu şir şi raft cu raft, transcrierile dactilografiate ale proceselor, legate în coperţi identice, de culoare cafenie, umpleau uriaşul depozit cu dosare uitate sau pe cale de a fi date uitării. Un număr şi mai mare de dosare fuseseră pierdute, rătăcite, distruse sau greşit înregistrate; prin simpla plasare a unui număr eronat la index, un dosar putea fi condamnat la uitare. Probele din instanţă erau şi mai greu de obţinut. Restituite posesorilor, pierdute sau distruse, aproape că nu merita efortul de a le depista.

St. Claire se semnă şi găsi rapid numărul de înregistrare al transcrierii procesului: „Cazul numărul 83-45976432, Statul contra Aaron Stampler. Crimă cu premeditare. Martin Vail –apărare, Jane Venable – acuzare." Fu îndrumat prin spaţiile înguste dintre rafturi. Praful părea să plutească în săgeţile de lumină care pătrundeau prin oberlihturi. Îi trebui cincisprezece minute până când găsi o cutie de carton cu inscripţia STAMPLER, A. 83- 45976432 notată pe una din laturi, cu cariocă fosforescentă. Cără cutia cu cele trei volume ale transcrierii procesului până la o masă de oţel din centrul depozitului, apoi se aşeză să studieze cel mai renumit dintre toate cazurile lui Vail.

Ceva declanşase fenomenala memorie a lui St. Claire, dar el încă nu reuşea să precizeze ce anume îl frământa: era o amintire abstractă, pe care nu izbutea s-o identifice. Pe de altă parte, St. Claire era convins că în această cutie va găsi ceea ce căuta, tot aşa cum ştia că acest ceva nu avea nimic de-a face cu cadavrele de la groapa de gunoi.

Începu să spicuiască din volumul întâi, dar curând îşi dădu seama că trebuia să clasifice materialul într-un fel. Frunzări capitolul referitor la selecţia juraţilor şi la chestiunea prozaică a pregătirii curţii în vederea procesului; citi cu mare atenţie, căutând cuvinte-cheie, asociind diverse fragmente din depoziţiile martorilor; se duse în repetate rânduri la aparatul xerox. Apoi demară propria sa versiune de analiză asociativă, clasificând informaţiile şi parcurgând desfăşurarea procesului mai curând în ordine logică decât cronologică.

Dar pe St. Claire îl interesa şi modul în care Vail condusese o apărare considerată aproape în unanimitate fără şanse de izbândă. De asemenea, interogatoriul încrucişat al lui Stenner, detectiv la secţia de omucideri şi însărcinat cu anchetarea cazului. Focurile de artificii izbucniseră încă din primele minute ale procesului.

JUDECĂTORUL SHOAT: Domnule Vail, la acuzaţia de crimă cu premeditare aţi răspuns pledând nevinovăţia. Doriţi cumva să vă schimbaţi pledoaria?

VAIL: Da, domnule judecător.

JUDECĂTORUL SHOAT: Şi ce propuneţi în apărarea acuzatului?

VAIL: Vinovat, dar iresponsabil.

JUDECĂTORUL SHOAT: Domnule Vail, fără îndoială, sunteţi la curent cu faptul că trei experţi psihiatri l-au declarat pe clientul dumneavoastră în depline facultăţi mintale.

VAIL: S-au înşelat.

Replica declanşase ceea ce St. Claire înţelegea că fusese în ultimă instanţă o bătălie între titani – Venable contra Vail – doi jurişti de elită, fini strategi şi artişti convinşi ai saltului la beregată. Prima pledoarie a lui Vail în faţa juraţilor era scurtă, la obiect şi sigură de sine până la aroganţă. Evident, considera cazul ca şi câştigat.

VENABLE: Doamnelor şi domnilor juraţi, voi fi foarte concisă. Pe parcursul acestui proces, veţi vedea nişte fotografii care vă vor şoca. Veţi avea sub ochi probe vizuale copleşitoare. Veţi auzi mărturiile unor experţi care vor declara că Aaron Stampler — şi numai Aaron Stampler – putea comite această crimă oribilă şi de o brutalitate inumană, căreia i-a căzut victimă unul dintre conducătorii respectaţi ai comunităţii. Aaron Stampler este acuzat de a fi ucis premeditat, cu sânge rece, pe arhiepiscopul Richard Rushman. În cele din urmă, nu mă îndoiesc că veţi cădea de acord că orice pedeapsă mai blândă decât cea capitală ar fi o încălcare a ideii de justiţie, la fel de gravă ca şi crima în sine.

În contrast absolut, Vail îşi bazase apărarea pe o pledoarie complexă şi vizibil menită să impresioneze juraţii.

VAIL: Doamnelor şi domnilor juraţi, numele meu este Martin Vail. Am fost desemnat de curte să-l reprezint pe acuzatul Aaron Stampler. Ne găsim aici pentru a stabili dacă acuzatul din faţa dumneavoastră este vinovat de uciderea violentă şi premeditată a unuia dintre cei mai respectaţi şi admiraţi cetăţeni ai oraşului, arhiepiscopul Richard Rushman. În dreptul penal există două tipuri de infracţiuni. Cea mai gravă este cunoscută sub denumirea de malum in se, însemnând însăşi natura răului, a infracţiunii. Crimă, viol, lezare corporală gravă, leziuni cauzatoare de infir-mitate — dacă vreţi, infracţiuni puse la cale, intenţionate, premeditate la adresa unei persoane fizice. Aici avem de a face tocmai cu un astfel de delict. Asasinarea episcopului Rushman este, fără îndoială, un caz de malum in se. Acuzatul nu neagă acest lucru. Veţi vedea fotografii ale acestei crime care vă vor cutremura. Şi vi se va cere să credeţi că un om cu mintea întreagă a comis această faptă. Va trebui să vă daţi verdictul asupra a ceea ce se numeşte mens rea, cu alte cuvinte, dacă acuzatul a intenţionat să provoace leziuni corporale — mai precis dacă Aaron Stampler l-a asasinat premeditat pe arhiepiscopul Rushman. Ceea ce neagă Aaron Stampler este tocmai acuzaţia de mens rea în acest caz de omucidere... Circumstanţele atenuante în procesul intentat de stat lui Aaron Stampler sunt de o factură neobişnuită, întrucât implică tulburări menta-le. Prin urmare, pe parcursul acestui proces vi se vor aduce la cunoştinţă un mare număr de informaţii de ordin psihologic. Sunteţi rugaţi doar să le acordaţi atenţia cuvenită, astfel încât să puteţi da un verdict corect asupra implicaţiei mens rea, deoarece pentru a da un verdict corect va trebui să judecaţi comportamentul acestui om. A suferit Aaron Stampler o tulburare mentală? A acţionat dintr-un impuls irezistibil?... Aceste întrebări şi multe altele se vor axa pe starea de sănătate mentală a lui Aaron Stampler în momentul în care a comis asasinatul. În timp ce veţi face toate aceste aprecieri, vă voi ruga să aveţi în permanenţă în minte încă un lucru: dacă Aaron Stampler era în deplinătatea facultăţilor sale mentale în momentul crimei, atunci de ce a comis-o? Care a fost motivaţia sa pentru o faptă atât de cumplită şi de disperată? Iar dacă a comis-o, atunci era în acea clipă responsabil? În analiza finală, s-ar putea ca aceasta să fie cea mai importantă întrebare dintre toate. Astfel, domnilor şi doamnelor, sarcina dumneavoastră va fi să decideţi asupra credibilităţii probelor pe care vi le vom prezenta acuzarea şi cu mine. Pe cine veţi crede? Ce anume veţi crede? Şi, în primul rând, veţi accepta probele ca fiind „un adevăr mai presus de orice dubiu"?... În final, după ce veţi cunoaşte toate probele, sunt convins că decizia dumneavoastră va fi în favoarea clientului meu, Aaron Stampler.

St. Claire petrecuse ceasuri întregi copiind fragmente din depoziţiile martorilor şi stabilindu-şi propria cronologie a procesului. Metoda avea să-l conducă în cele din urmă la indiciile confuze care-l obsedau. Primele scântei ţâşniră curând, încă de la primul interogatoriu încrucişat condus de Vail. Martorul era unul dintre experţii în psihiatrie ai statului, doctorul Harcourt D. Bascott.

VAIL: Cunoaşteţi oraşul de baştină al lui Aaron Stampler: Crikside, Kentucky?

BASCOTT: Mi-a fost descris, domnule.

VAIL: N-aţi fost acolo?

BASCOTT: Nu, n-am fost.

VAIL: Din câte înţeleg, domnule doctor, este posibil ca factorii de mediu din Crikside să fi contribuit la schizofrenie?

VENABLE: Obiectez, domnule judecător. Care este relevanţa acestui fapt?

VAIL: Domnule judecător, aici analizăm o crimă care ar putea fi rezultatul unei tulburări mentale specifice. Pur şi simplu încerc să stabilesc bazele pe care se va purta discuţia.

VENABLE: Vom audia oare şi un curs de psihiatrie?

VAIL: Obiectaţi, cumva?

VENABLE: Dacă doriţi.

JUDECĂTORUL SHOAT: Iertaţi-mi. Vreţi să luăm o pauză, ca să vă puteţi continua discuţia particulară sau acceptaţi totuşi să vă adresaţi Curţii?

Deci, tonul şi ritmul confruntării fuseseră stabilite încă de la prima audiere. St. Claire află de la mai mulţi martori că Stampler era un băieţandru de douăzeci de ani, din Appalachi, victimă a unor abuzuri fizice, lipsit de orientare religioasă, dar cu un coeficient de inteligenţă genial, deşi provenea din părinţi analfabeţi. Se sufocase într-un sătuc de munte din Kentucky, fiind silit să coboare în mina de cărbuni, unde viitorul se prezenta sub forma unei morţi lente, datorată înnegririi plămânilor, sau instantanee, cauzată de explozii şi gaze toxice. Lucrul de care se temea cel mai mult era o gaură neagră, un puţ adânc de mină care, din spusele lui, era „mai cumplit decât orice coşmar. N-am crezut că o gaură putea fi atât de adâncă. În subteran, galeria avea numai un metru douăzeci înălţime. Trebuia să lucrăm stând în genunchi. Bezna ne în-ghiţea luminile."

Forţat încă de când împlinise nouă ani să înceapă lucrul în mină, în cele din urmă, la optsprezece ani, evadase din Crikside, Kentucky, la îndemnul domnişoarei Rebecca, învăţătoarea şcolii locale cu o singură sală de curs. Ea fusese cea care-i alimentase setea de cunoaştere încă din prima zi de şcoală. La Chicago, Aaron fusese ajutat de arhiepiscopul Rushman, fondatorul unui azil pentru copiii fugiţi de acasă, denumit „Casa Mântuitorului". Acesta fusese căminul lui Stampler până când el şi prietena lui hotărâseră să locuiască împreună. Ideea se dovedise a fi dezastruoasă. Ea îl părăsise şi se înapoiase la locuinţa din Ohio. Stampler ajunsese într-un azil sordid şi întunecos pentru cei lipsiţi de adăpost, numit Caverna.

VAIL: Aaron, l-ai socotit vinovat pe episcopul Rushman pentru că trebuia să trăieşti în locul acela îngrozitor?

STAMPLER: El n-a comentat niciodată faptul, nici în bine, nici în rău.

VAIL: Aaron, ai avut vreo neînţelegere serioasă, cu arhiepiscopul Rushman?

STAMPLER: Nu, domnule, n-am avut nici un fel de neînţelegeri cu arhiepiscopul. Stăteam mult de vorbă, îndeosebi despre lucruri pe care eu le citeam în cărţi, tot felul de idei şi aşa mai departe. Dar întotdeauna am fost prieteni.

VAIL: Aşadar, episcopul nu te-a dat afară din „Casa Mântuitorului" şi aţi rămas prieteni chiar şi după plecarea ta?

STAMPLER: Da, domnule.

St. Claire studie apoi mărturia referitoare la crima în sine. Existau două versiuni asupra celor întâmplate: cea a lui Aaron, care nu oferea nici un fel de amănunte, şi cea a medicului legist, William Danielson, aproape pornografică prin abundenţa detaliilor.

VAIL: Acum aş dori să discutăm despre noaptea în care a fost asasinat episcopul Rushman. Avea programată o întâlnire cu ministranţii, aşa este?

STAMPLER: Da, aşa e.

VAIL: Şi-a făcut apariţia vreunul dintre ei?

STAMPLER: Nu.

VAIL: Nimeni altcineva?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Episcopul s-a supărat?

STAMPLER: Nu. A spus că, oricum, era obosit şi că se puteau întâlni cu altă ocazie.

VAIL: Ce-ai făcut după ce ai plecat?

STAMPLER: Am hotărât să mă duc în biroul episcopului şi să împrumut o carte de citit. Când am ajuns acolo, am auzit zgomot – un fel de strigăte, venind din dormitorul episcopului, aşa că m-am dus să văd dacă totul era în regulă. În capătul de sus al scărilor, mi-am scos pantofii şi i-am vârât în buzunarele hainei. Episcopul se afla în dormitor şi abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, îl auzisem pe el cântând. După aceea, am avut senzaţia că acolo mai era încă cineva, chiar lângă episcop, şi în clipa următoare mi-a scăpat timpul.

VAIL: Ai avut o stare de amnezie?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Chiar n-ai văzut pe nimeni altcineva?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Pe arhiepiscop l-ai văzut?

STAMPLER: Nu, domnule. Dar l-am auzit. Cânta în baie.

VAIL: Ai simţit numai că mai era şi altcineva în cameră?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Şi pe urmă ce s-a întâmplat?

STAMPLER: Tot ce-mi amintesc e că mă găseam afară, la picioarele scării care ducea la bucătărie, şi că am văzut o maşină de poliţie... şi... lumini clipind de jur-împrejur... pe urmă am privit în jos şi... oh, era sânge peste tot... pe mâinile mele... şi pe cuţit... Şi... şi atunci am luat-o la fugă... nici eu nu ştiu de ce, pur şi simplu am fugit până la biserică şi cum o altă maşină de poliţie tocmai trăgea la intrare, m-am ascuns în confesional.

VAIL: Aaron, aveai vreun motiv să-l ucizi pe episcopul Rushman?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Ai pus la cale asasinarea lui?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: După ştiinţa ta, l-ai ucis pe episcopul Rushman?

STAMPLER: Nu, domnule.

Încă de la începutul procesului, Vail adusese probe şi mărturii care să susţină ideea că Stampler nu era singur în cameră în momentul crimei. Avocatul apărării susţinea că clientul său suferise o amnezie şi nu ştia cine fusese oaspetele misterios, fapt dificil de probat, dar şi mai dificil de neacceptat. Sub îndrumarea lui Jane Venable, William Daniel-son – medicul legist – completase spaţiile goale din propria-i versiune asupra asasinatului.

VENABLE: Domnule doctor Danielson, bazându-vă pe probele materiale găsite la locul crimei, care este părerea dumneavoastră despre acest asasinat?

DANIELSON: În opinia mea, Stampler a intrat prin bucătărie, şi-a scos pantofii, a luat de pe tavă cuţitul de bucătărie cu lama de douăzeci de centimetri, lăsând acolo fibre de pe mănuşi, apoi a mers pe coridor până în dormitor şi l-a atacat pe episcop. Rushman s-a luptat să-şi salveze viaţa, după cum atestă rănile de pe mâinile lui. A fost înjunghiat, tăiat, înţepat şi crestat de şaptezeci şi şapte de ori. În urma atacului, avea în corp mai puţin de jumătate de litru de sânge, adică a douăsprezecea parte din cantitatea normală prezentă în organism.

Prima mare confruntare avusese loc atunci când Vail încercase să elimine din rândul probelor fotografiile luate la locul crimei, sub motiv că aduceau prejudicii clientului său. Obiecţia îi fusese respinsă. Din păcate, fotografiile originale făceau parte din probele materiale rătăcite sau pierdute cu ani în urmă, iar copiile lor, anexate împreună cu alte documente la sfârşitul transcrierii, erau de proastă calitate şi nu-i spuneau lui St. Claire mai nimic. În boxa martorilor, Danielson intrase în toate detaliile oribile ale crimei, bazându-se pe o combinaţie de fotografii, probe materiale, mostre de ţesături, amprente de degete pătate de sânge, numărul şi poziţia rănilor cauzate prin înjunghiere, consecinţa anumitor răni, diferenţa între înjunghiere, înţepare şi incizie, şi aşa mai departe. Venable picta o frescă a ororii.

VENABLE: Aşadar, domnule doctor Danielson, aţi tras concluzia că moartea poate fi atribuită mai multor cauze diferite?

DANIELSON: Da. Traumatism corporal, aeroembolie, spasm cadaveric, câteva dintre rănile provocate prin înjunghiere, hemoragie – adică pierdere de sânge. Fiecare dintre acestea ar fi putut cauza moartea.

VENABLE: Puteţi specifica, în opinia dumneavoastră, care a fost cauza primară?

DANIELSON: Cred că rana de la gât

VENABLE: De ce?

DANIELSON: Fiindcă a determinat aeroembolia, adică ieşirea bruscă a aerului din plămâni. Acest tip de rană este întotdeauna fatală. De fapt, de regulă decesul survine instantaneu. Or această rană era profundă. Un alt factor a fost hemoragia.

VENABLE: Pierderea de sânge?

DANIELSON: Da.

Citind descrierea, St. Claire se duse cu gândul la descrierea făcută de medicul legist care examinase cadavrul Lindei Balfour.

„...victima era înjunghiată, tăiată şi incizată de cincizeci şi şase de ori... indicii de spasm cadaveric, traumă şi aeroembolie... hemoragie semnificativă, cauzată de rănile produse prin înjunghiere... rana de la gât a provocat aeroembolia... prezenţa mutilării... comisă de una sau mai multe persoane având cunoştinţe de chirurgie..."

St. Claire avu sentimentul că se apropia de ceea ce căuta, mai ales după precizarea lui Vail.

VAIL: Cuţitul a pătruns pe aici, chiar sub urechea dreaptă, a crestat până sub urechea stângă, apoi până la coloana vertebrală, secţionând jugulara, toate arterele şi venele gâtului, traheea, toţi muşchii şi toate ţesuturile.

În continuare, Vail ataca afirmaţia lui Danielson că rana de la gât fusese cea care cauzase moartea lui Rushman. Apărarea menţiona din nou posibilitatea ca pe lângă Stampler în cameră să se fi aflat o a doua persoană în momentul asasinării episcopului.

VAIL: Deci... dacă două dintre rănile fatale din piept puteau fi provocate de o persoană şi restul de o alta, este la fel de posibil ca unul din făptaşi să fi cauzat rana fatală, iar celălalt să-l fi înjunghiat şi tăiat pe episcop abia după ce acesta murise, adevărat?

DANIELSON: Presupun... da, e adevărat... dar puţin probabil.

St. Claire se întrerupea adesea din lectură, ca să-şi ia notiţe. De pildă, scrise: „Exista încă o persoană în cameră? Să-l întreb pe Vail? Pe Stenner?" Şi de ce aborda Vail acest aspect, dacă Stampler se recunoştea vinovat? Să fi fost cumva argumentul alienării mintale un truc? St. Claire continuă să parcurgă documentele de dimensiuni enciclopedice ale procesului, sărind peste unele schimburi de replici ocazionale.

VAIL: Aaron, cunoşti termenul „refugiu" sau „stare de refugiu"?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: La ce se referă el?

STAMPLER: Înseamnă să uiţi lucruri o vreme.

VAIL: Ai un cuvânt cu care să-l denumeşti?

STAMPLER: Da, domnule. Eu spun că mi-a scăpat timpul.

VAIL: Şi ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi scape timpul?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: De multe ori?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Când anume?

STAMPLER: Păi, nu sunt prea sigur. La început, nu-ţi dai seama ce se întâmplă. După o anumită perioadă, ştii când îţi scapă timpul.

VAIL: Cum ştii?

STAMPLER: Păi, acum stau aici cu dumneavoastră, pe urmă – cât ai clipi din ochi – mă trezesc că sunt în altă parte sau că mă plimb pe afară. Odată eram la cinema cu o fată şi în clipa următoare ne plimbam pe stradă. Nu ştiu când s-a terminat filmul. Îmi amintesc doar că eram pe stradă.

VAIL: Ai vorbit vreodată cu cineva despre asta?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: De ce?

STAMPLER: Sunt sigur că nu m-ar fi crezut. Ar fi zis că-mi bat joc de el sau, poate, m-ar fi dus la balamuc.

Tocmai problema amneziei lui Stampler şi a evadării din timp declanşase cel mai interesant interogatoriu încrucişat din cadrul procesului, avându-i ca protagonişti – culmea ironiei! – tocmai pe Vail şi Stenner, pe atunci poliţist în brigada municipală, însărcinat cu investigarea cazului.

VAIL: Cunoaşteţi termenul de „stare de refugiu" sau amnezie isterică?

STENNER: Da, l-am discutat cu doctorul Bascott.

VAIL: De fapt, nu credeţi în teoria evadării din timp, nu-i aşa, domnule locotenent?

STENNER: Nu mi-am format o opinie.

VAIL: Este un fapt ştiinţific, domnule locotenent.

STENNER: După cum v-am spus, încă nu mi-am format o părere.

VAILL: Credeţi că doi şi cu doi fac patru?

STENNER: Bineînţeles.

VAIL: Credeţi că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui?

STENNER: Da.

VAIL: Sunteţi credincios, domnule locotenent?

STENNER: Da.

VAIL: Credeţi în Învierea Domnului?

Iar mai târziu...

STENNER: Da.

VAIL: Este Învierea un fapt sau o teorie?

VENABLE: Obiectez, domnule judecător. Părerile religioase ale locotenentului Stenner nu au nimic de-a face cu cazul.

VAIL: Dimpotrivă, domnule judecător. Dacă îmi îngăduiţi să continuu, cred că vă pot demonstra legătura.

JUDECĂTORUL SHOAT: Se respinge. Citiţi, vă rog, ultima întrebare, domnule Blanchard.

BLANCHARD: „Este Învierea un fapt sau o teorie?"

VAIL: Domnule locotenent?

STENNER: E o chestiune care ţine de credinţă, domnule.

VAR.: Vasăzică, credeţi într-un fapt ştiinţific şi credeţi într-un fapt religios, dar puneţi la îndoială realitatea ştiinţifică a unei boli psihice recunoscute de orice psiholog şi inclusă în DSM3, manualul standard de identificare a tuturor tulburărilor psihice. Adevărat, domnule?

STENNER: Tulburarea poate fi simulată. Nu poţi simula faptul că doi şi cu doi fac patru, dar, cu siguranţă, poţi simula o stare de refugiu.

VAIL: Înţeleg. Şi despre câte persoane puteţi afirma cu certitudine că au simulat o stare de refugiu?

STENNER: Despre nici una.

VAIL: Aţi citit despre multe cazuri de simulare a acestei stări?

STENNER: Nu.

VAIL: Prin urmare, e doar o presupunere, adevărat?

STENNER: E logic. Dacă există o asemenea stare, cu siguranţă că poate fi simulată.

VAIL: Aţi întrebat vreun psihiatru dacă aşa ceva e cu putinţă?

STENNER: Nu.

VAIL: Deci, pur şi simplu, presupuneţi, da sau nu, domnule locotenent?

STENNER: Da.

VAIL: Aha, deci dacă vă îndoiţi de afirmaţia Iui Aaron Stampler, e fiindcă presupuneţi că se preface — sau că minte, aşa-i?

STENNER: Corect.

VAIL: Aşadar, aţi presupus că Aaron a minţit şi că l-a ucis pe episcopul Rushman, nu?

STENNER: Era o presupunere foarte logică.

VAIL: Aici nu discutăm despre logica presupunerilor dumneavoastră, ci despre existenţa ei. Aţi presupus că Stampler este vinovat, aşa e?

STENNER: Da.

VAIL: Domnule locotenent, în care moment, pe baza probelor, aţi fost convins că Aaron Stampler a acţionat singur?

Iarăşi, îşi spuse St. Claire. Iisuse, oare mai fusese cineva în cameră?

STENNER: În primul moment.

VAIL: ...Aaron Stampler declară că în clipa în care a păşit în camera episcopului n-a mai ştiut de el, corect?

STENNER: Da.

VAIL: Cum aţi procedat pentru a-i infirma declaraţia? Cu alte cuvinte, domnule, ce probe sau ce martori puteţi aduce, care să confirme bănuiala dumneavoastră că Aaron se afla singur în cameră şi că a acţionat singur?

STENNER: Probele rezultate din autopsie, probe concrete, simpla logică...

VAIL: Am mari probleme cu o parte din presupunerile logice făcute pe parcursul acestui proces. Înţelegeţi de ce?

STENNER: În linii mari, da...

VAIL: Domnule locotenent, aici e în joc viaţa clientului meu. „În linii mari" nu-mi spune nimic. În ce priveşte logica şi numărul mare de probe, doctorul Danielson declară că nu poate afirma cu certitudine că Aaron ar fi fost singur în cameră sau că episcopul ar fi fost înjunghiat de o singură persoană, şi nici nu poate dovedi cu probe că Aaron a pătruns pe uşa din spate sau că a adus cuţitul la locul crimei. Cu toate acestea, dumneavoastră presupuneţi că Aaron v-a minţit, numai pentru că aşa era logic, nu?

STENNER: (Nici un răspuns).

VAIL: Realitatea este, domnule locotenent, că dumneavoastră sunteţi gata să acceptaţi, în baza credinţei, că Hristos a murit crucificat, că a înviat din morţi şi s-a suit la ceruri. Dar nu puteţi crede că o persoană aflată sub stare de şoc sau stres foarte puternic poate deveni amnezică sau poate intra într-un fel de limbo, descris ştiinţific şi denumit „stare de refugiu". Prin urmare, de fapt nu aţi încercat niciodată să dovediţi că Aaron a minţit, adevărat?

STENNER: Nu eu trebuie să dovedesc că acuzatul e nevinovat, ci dumneavoastră.

VAIL: Dimpotrivă, domnule locotenent, dumneavoastră trebuie să dovediţi că este vinovat

În continuare, St. Claire citi depoziţia referitoare la simboluri. Aici gândul care-l frământa deveni realitate.

VAIL: Domnule doctor, aş vrea să ne întoarcem puţin la simboluri. Vreţi să explicaţi juriului, într-un limbaj simplu, semnificaţia lor? De pildă, ce reprezintă ele?

BASCOTT: Limbajul simbolic înseamnă folosirea desenelor, a simbolurilor, ăă, adică semne recognoscibile, în vederea comunicării. De exemplu, crucea este simbolul creştinătăţii, în timp ce numărul 666 este simbolul universal al diavolului. Ca să dau un exemplu şi mai concret, simbolul interdicţiei este cercul roşu tăiat de o linie. El este utilizat atât la noi cât şi în Europa. De pildă, ca indicator de circulaţie.

VAIL: Un simbol ar putea fi exprimat şi prin cuvinte? Să zicem, un mesaj?

BASCOTT: E posibil. Da.

VAIL: Prin urmare, simbolurile pot avea mai multe forme, nu numai desene sau imagini?

BASCOTT: Este adevărat.

VAIL: Ei bine, domnule doctor, aţi declarat că aţi văzut fotografiile victimei, în cazul de faţă episcopul Rushman.

BASCOTT: Da, le-am văzut.

VAIL: Le-aţi studiat cu atenţie?

BASCOTT: Da.

VAIL: Existau simboluri pe cadavru?

BASCOTT: Păi...

VAIL: Să fiu mai precis. Credeţi că ucigaşul a lăsat un mesaj sub formă de simbol pe cadavrul victimei?

BASCOTT: Nu pot fi sigur. Se pare că ucigaşul a vrut să indice ceva, dar nu am reuşit să aflăm ce anume, iar Stampler nu ne-a dat nici un fel de indicii.

VAIL: Domnule doctor, discutăm despre litera şi cifrele de pe ceafa victimei, nu?

BASCOTT: Mi-am închipuit că la asta vă referiţi. Da.

VAIL: Vă amintiţi ordinea lor?

BASCOTT: Parcă „B32.146".

VAIL: De fapt, „B32.156".

BASCOTT: Iertaţi-mă. Rectific, 156.

VAIL: Credeţi că acesta a fost un simbol lăsat de ucigaş?

BASCOTT: Păi... Ei bine, da. Cred că aşa am presupus cu toţii.

„Da!" zise cu voce tare St. Claire. Asta era. Poate că cei din Gideon nu se aflau prea departe de adevăr. Aceeaşi combinaţie formată dintr-o literă şi câteva numere ca şi cea lăsată de asasin pe ceafa Lindei Balfour. St. Claire continuă captivat lectura. Dar ce înseamnă? se întrebă el. Oare au descoperit?

VAIL: Dar nu aţi mers mai departe de atât, adevărat?

BASCOTT: Uneori poate dura şi ani întregi până pătrunzi, până descifrezi asemenea enigme.

VAIL: Cu alte cuvinte, nu aţi avut răgazul să cercetaţi, sub toate aspectele, problemele domnului Stampler, nu-i aşa?

VENABLE: Mă opun, domnule judecător. Apărarea încearcă să denatureze realitatea. Doctorul a declarat că ar putea dura şi ani întregi până să descifreze acest simbol, cum îl numeşte apărarea. Asemenea întrebări sunt total irelevante. Numerele ar putea însemna orice — chiar şi un banal număr de telefon.

VAIL: Atunci să-l lăsăm pe doctor să facă această afirmaţie.

JUDECĂTORUL SHOAT: Reformulaţi întrebarea, domnule avocat.

VAIL: Domnule doctor, credeţi că acest simbol este relevant?

BASCOTT: Totul e posibil.

Dar St. Claire găsi răspunsul la întrebarea sa într-o altă confruntare dintre Stenner şi Vail.

VAIL: ...Mai am o singură întrebare, domnule locotenent Stenner. Acum câteva minute aţi declarat că această crimă a fost premeditată. Aţi spus-o fără echivoc, ca şi cum ar fi fost un fapt demonstrat. Nu cumva e tot una dintre presupunerile dumneavoastră nefondate?

STENNER: Nu, domnule, nu este.

VAIL: Atunci, vreţi să fiţi amabil şi să spuneţi curţii pe ce probe vă întemeiaţi această presupunere?

STENNER: Pe mai mulţi factori.

VAIL: De pildă?

STENNER: Simbolurile de pe ceafa episcopului.

VAIL: Ce-i cu ele, domnule locotenent?

STENNER: Se referă la un citat dintr-o carte aflată în biblioteca episcopului. Pasajul era marcat în carte. Găsim însemnări similare într-o altă carte, recuperată de la Cavernă, unde locuia Stampler. S-a folosit aceeaşi cariocă fosforescentă, iar scrisul din ambele cărţi a fost identificat ca fiind al lui Stampler.

VAIL: Domnule locotenent, de ce credeţi că aceste semne de pe ceafa episcopului dovedesc premeditarea?

STENNER: Pentru că ucigaşul a pus la cale fapta. A scris cu sânge pe ceafa victimei simbolul B32.156. B32.156 este cota cărţii, aşa sunt catalogate cărţile din biblioteca episcopului.

VAIL: Şi ce reprezintă?

STENNER: E un citat din romanul Litera stacojie de Nathaniel Hawthome. „Nici un om nu poate purta prea multă vreme două feţe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urmă identitatea."

VAIL: Care este semnificaţia citatului?

STENNER: Convingerea mea e că Stampler s-a simţit trădat de episcopul Rushman, care l-a dat afară din Casa Mântuitorului. Prietena îl părăsise, el locuia într-o hrubă. Aaron a simţit că episcopul era un om cu două feţe. Prin urmare, a scris cu sânge simbolul pe ceafa victimei, adăugând insulta la crimă.

VAIL: Cred că exageraţi, domnule locotenent..

STENNER: Am dovedit-o cu prisosinţă. Pe mine explicaţia această mă satisface.

VAIL: Ei bine, cred că ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu faceţi parte dintre juraţi, domnule...

St. Claire făcu o scurtă pauză. Îşi notă pe blocnotes: „Ce s-a întâmplat cu cărţile episcopului?" Continuă să citească până când ajunse la surprinzătoarea concluzie a procesului.

VENABLE: Aveţi o memorie remarcabilă pentru citate şi fraze care vă atrag atenţia, nu-i aşa, domnule Stampler?

STAMPLER: Adevărat, am memorie bună, doamnă.

VENABLE: Cunoaşteţi cartea lui Nathaniel Hawthorne Litera stacojie?

STAMPLER: Da, doamnă, cunosc cartea.

VENABLE: Vă spune ceva secvenţa "B32.156"?

STAMPLER: (Nici un răspuns).

JUDECĂTORUL SHOAT: Domnule Stampler, înţelegeţi întrebarea?

STAMPLER: Cred că acelea sunt numerele de pe ceafa episcopului, aşa cum se văd în fotografii.

VENABLE: Atunci le-aţi văzut pentru prima oară?

STAMPLER: Cred că da.

VENABLE: Şi nu ştiţi ce reprezintă numerele?

STAMPLER: Nu sunt sigur.

VENABLE: Obişnuiţi să însemnaţi pasajele care vă plac, adevărat?

STAMPLER: Uneori.

VENABLE: Aţi însemnat pasaje în cărţile din biblioteca episcopului, nu-i aşa?

STAMPLER: Câteodată.

VENABLE: Domnule judecător, aş dori ca această carte cu pasaje însemnate să fie consemnată drept proba numărul treizeci şi doi.

Proba treizeci şi doi era un exemplar din Litera stacojie de Nathaniel Hawthome, aparţinând bibliotecii episcopului Rushman şi cuprinzând astfel de însemnări.

VAIL: Nici o obiecţie.

VENABLE: Recunoaşteţi cartea, domnule Stampler?

STAMPLER: Cred că face parte din biblioteca episcopului.

VENABLE: Domnule Stampler, răspundeţi, aţi însemnat sau nu un pasaj la pagina 156 a acestui exemplar din Litera stacojie, având cota B32?

STAMPLER: Ăă...

VENABLE: Voi fi ceva mai precisă, domnule Stampler. Cunoaşteţi următorul citat din Litera stacojie de Nathaniel Hawthome: „Nici un om nu poate purta prea multă vreme două feţe, una pentru el, alta pentru ceilalţi, fără a-şi pierde până la urmă identitatea"? Recunoaşteţi citatul, domnule Stampler?

STAMPLER: Ăă...

VENABLE: Îl recunoaşteţi? B32.156. Nu vă spune nimic, domnule Stampler?

STAMPLER: Nu-l recunosc.

VENABLE: Domnule Stampler, aţi memorat pasajul şi aţi scris aceste numere pe ceafa episcopului atunci când l-aţi ucis?

VAIL: Mă opun.

Pe neaşteptate, acuzatul Stampler a scos un urlet şi a sărit peste bara care-l despărţea de avocata care-i punea întrebările, năpustindu-se asupra ei.

STAMPLER: Ah, căţea mincinoasă! Vrei să mă omori.

În acest moment acuzatul a trebuit să fie imobilizat de către paznici şi aprod. În sala tribunalului s-a creat o mare învălmăşeală.

JUDECĂTORUL SHOAT: Ordine! Ordine în sală!

Aşadar, simbolul de pe ceafa episcopului fusese elementul care declanşase reacţia lui Stampler, făcându-l să sară peste bara martorilor. Era limpede că procesul fusese tranşat în biroul judecătorului. La reluarea procedurilor, Shoat anunţase că statul căzuse la înţelegere cu Vail. Aaron Stampler urma să fie trimis la sanatoriul psihiatric de la Daisyland „până când statul va decide că bolnavul a devenit capabil să se reintegreze în societate".

Ce anume se stabilise în biroul judecătorului şi din ce motiv? se întrebă St, Claire, începând să-şi adune însemnările. Fire meticuloasă, le aşeză în ordine, aruncându-şi privirea peste fiecare pagină înainte de-a o pune într-un dosar. În clipa următoare încremeni, privind ţintă un fragment de la începutul audierilor. Brusc, simţi cum i se usucă gura.

Dumnezeule, gândi el, cum am putut să scap asta?

Şi unde dracu' se află Aaron Stampler în prezent?

13

De la fereastra biroului ei, situat la etajul al treizecilea al unui zgârie-nori din sticlă şi oţel, Jane Venable privea fix către miazăzi, în direcţia tribunalului, şi se gândea la Martin Vail. De multă vreme nu trăise o astfel de pasiune şi nu se simţise atât de bine în compania unui bărbat. Pe tot parcursul zilei îi veniseră în minte frânturi de imagini din seara precedentă, scene fugare care îi îndepărtau orice alt gând timp de câteva secunde. Acum, privind spre tribunal prin ceaţa înserării, se întreba dacă şi Vail îşi petrecuse ziua în acelaşi fel.

Doamne, mă port ca o şcolăriţă, îşi spuse ea, luptându-se să-şi a-lunge gândul.

Avea de pus la dosar o dare de seamă şi decise să rezolve ea însăşi problema, în loc să-şi cheme secretara. După aceea va trece pe la Vail. De ce nu? Îi veni brusc în minte după-amiaza din urmă cu zece ani, când Vail îşi făcuse apariţia pe neaşteptate în acelaşi birou, care pe atunci era al ei; îşi aminti cum, în timp ce stăteau de vorbă, ea îşi dăduse seama că respira ceva mai iute şi că era mai atentă la persoana lui decât la ceea ce-i spunea. Zece ani şi încă îşi amintea acea scurtă întrevedere, în cursul căreia descoperise că se simţea atrasă de acel asasin al curţii, neglijent, neconformist, cu părul în dezordine.

Între timp Martin se mai cizelase puţin: purta părul ceva mai scurt, iar costumele nu mai cădeau lălâi pe el, însă firea-i năbădăioasă rămăsese aceeaşi, abia ascunsă sub aparenţe. Chiar ca procuror, miza totul pe o carte, spre deosebire de majoritatea avocaţilor cunoscuţi de ea, preocupaţi în primul rând de apropierea biroului lor de clădirea tribunalului şi de tipul de maşină pe care urma să şi-l cumpere.

Ce dracu', amândoi am început ceva, afurisită să fiu dacă o să las să se ducă de râpă.

Apoi râse în sinea ei.

Să se ducă de râpă! Nici măcar nu a început Ce s-a întâmplat cu tine?

Ah, lua-te-ar naiba! se înjură ea în gând.

Vârî darea de seamă în servieta-diplomat şi porni spre uşă.

La etajul al patrulea al secţiei penale, Abel Stenner ieşi în grabă din biroul său şi se duse în fugă la masa de lucru a lui Naomi.

— Doamne, Abel, ce te-a apucat? întrebă ea.

— E ocupat? se interesă Stenner, fără să ia în seamă întrebarea.

— Vorbeşte la telefon cu...

— N-am timp să aştept, o întrerupse Stenner şi intră în birou, cu Naomi pe urmele lui.

Vail şedea în fotoliul său, cu spatele la uşă, suflând fumul în ven-tilatorul din fereastră. La intrarea lui Stenner, îşi învârti fotoliul şi, dintr-o privire aruncată principalului său anchetator, înţelese că se întâmplase ceva.

— Te sun eu, vorbi el în receptor şi închise telefonul.

— Au descoperit făptaşul în cazul Delaney, anunţă Stenner.

— Deja? Cine? întrebă surprinsă Naomi.

— Secretara lui executivă. Cincizeci şi trei de ani, un soţ infirm şi o fiică la colegiu.

— Iisuse! Cum de-au prins-o atât de repede? se miră Naomi.

— Probabil că Shock a făcut ancheta, răspunse Vail.

— Ai dreptate. M-a sunat din maşină. I-au citit drepturile, iar ea a mărturisit tot. A repetat de două ori: „Eu l-am ucis." O vor pune sub acuzaţie. Crimă cu premeditare.

Vail fluieră încet printre dinţi.

— De ce a făcut-o? întrebă Naomi.

— Nici eu nu ştiu mai mult. Poate ar trebui să pornim spre biroul de evidenţă.

Ieşiră val-vârtej din biroul lui Vail. Trecură pe lângă peretele de sticlă unde Shana Parver era cufundată în lectura unui tratat de drept. Fata tresari când Vail ciocăni în peretele de sticlă.

— Hai, o chemă Martin.

— Unde?

— La parter.

Edith Stoddard îşi gârbovi umerii, lăsându-se condusă de Shock Johnson şi Si Irving prin mulţimea ziariştilor care se năpustiseră spre ea încă de când coborâse din maşină. O duseră în biroul de evidenţă chiar în clipa în care Stenner, Vail şi Parver coborau din liftul aflat exact la celălalt capăt al coridorului. Trei echipe de televiziune, mai mulţi fotografi, reporteri de la radio şi ziarişti se înghesuiră în prag de îndată ce fuse adusă Edith Stoddard. Femeia avea mâinile legate la spate şi părea terorizată de presă, de poliţie şi de locul sumbru unde se afla. Privirea îi fugea de la unul la altul. Poliţiştii se înghesuiră în spatele barei care despărţea biroul de coridor, să vadă cine era faimoasa ucigaşă. Reporterii îi vârau microfoanele sub nas, strigându-i întrebări şi luptându-se unii cu alţii, iar camerele de televiziune scăldau întreaga scenă în lumini orbitoare.

Shock Johnson o însoţi pe femeia năucită şi înspăimântată la masa unde se făceau înscrierile în registru. Ea privea în jur derutată, chircindu-se de fiecare dată când fulgera un blitz şi ferindu-se de luminile ucigătoare ale reflectoarelor de televiziune, în timp ce toţi reporterii ţipau spre ea. În acel moment, dintr-o încăpere laterală îşi făcu apariţia Eckling. Şeful poliţiei luă loc lângă femeia firavă care tremura din toate încheieturile, expunând-o ca pe trofeul unei palpitante partide de vânătoare. Vail privi dezgustat scena.

— Ce se întâmplă cu prezumţia de nevinovăţie? întrebă Shana Parver.

— Nemernicul ăsta transformă toată treaba într-un circ, zise Vail, intrând în încăpere ca o vijelie, cu Stenner şi Parver în urma lui.

În colţul cel mai îndepărtat al încăperii ticsite de lume, Jane Venable îşi croi drum prin mulţimea vânătorilor de ştiri. Privi scârbită scena, apoi îl văzu pe Vail făcându-şi loc printre cei prezenţi şi apucându-l de braţ pe Shock Johnson.

— Ce mama dracului face tipul? întrebă cu asprime Vail.

— Eu n-am nimic de-a face cu panarama asta, răspunse Johnson. Se vedea limpede că şi el era scârbit. E o femeie tare cumsecade, Marty. Noi i-am citit drepturile. Ea ne-a întrerupt şi a spus: „Eu l-am ucis. Eu l-am ucis."

— Eşti convins că declaraţia reprezintă adevărul, Shock?

— A declarat că a intrat şi că el era sub duş. Ea a rămas în holul de la intrare, iar el a venit în pielea goală şi şi-a turnat ceva de băut. Atunci a văzut-o. Când a dat cu ochii de pistol, a pus paharul jos, iar ea a tras primul glonţ. După aceea s-a apropiat şi i-a dat lovitura de graţie.

— Ce altceva v-a mai spus?

— Asta-i tot. Adică, ceea ce ţi-am povestit şi ţie. Are cincizeci şi trei de ani, Marty. S-a pensionat devreme. Astăzi era ultima ei zi de lucru. Are un soţ infirm, o fiică la colegiu, iar Delaney i-a dat papucii pentru o blondină trăsnet de treizeci de ani. Aşa că acum trei săptămâni şi-a cumpărat un pistol calibrul 38 şi s-a dus două săptămâni la poligon ca să înveţe cum să-l folosească. Când a tras, a stat exact acolo unde a spus Okie. Şi a mărturisit totul de îndată i-am citit drepturile. Ce dracu' mai vrei?

— Ştii ce-ar face un procuror bun cu tot ce se întâmplă acum? Mă refer la faptul că este expusă astfel, că a fost interogată în absenţa unui avocat? Nici vorbă de proces! Vail îşi croi drum până la Eckling. Încetează chiar în clipa asta, mârâi el în urechea lui Eckling. Periclitezi procesul cu toată comedia asta idioată.

— Ce dracu', îi şopti Eckling, dar nu apucă să-şi ducă fraza la bun sfârşit, deoarece Vail o prinse cu blândeţe de braţ pe Edith Stoddard, şi o conduse înapoi în zona neautorizată, în timp ce presa continua să-i strige întrebări.

Uşa se închise, amuţind hărmălaia.

— Oh, suspină ea şi-şi închise ochii.

De cealaltă parte a uşii, în timp ce reporterii începeau să se risipească, Venable porni spre birourile de înregistrare şi de luare a amprentelor. O cunosc pe femeia asta, gândi ea.

Cu patru ani în urmă, Venable rezolvase un caz de prejudiciu pentru firma Delaney. Edith Stoddard era secretara particulară a lui Dela-ney. Venable îşi amintea că o compătimise mult pe această femeie. Avea un soţ paralizat de la gât în jos şi o fiică extrem de isteaţă, care pe atunci se pregătea pentru colegiu. Edith părea depăşită de propriul ei univers, parcă încercând să nu iasă în evidenţă. Pe vremea aceea, i se citea pe chip suferinţa. Acum era şi mai rău.

Venable aproape că simţea spaima şi umilinţa lui Edith Stoddard.

O mulţime de persoane din acest oraş vor considera că a făcut un serviciu întregii omeniri, îşi spuse ea, mergând spre camera de pază.

Ajuns în această zonă de calm, Vail spuse:

— Îmi pare rău, doamnă Stoddard, n-am prevăzut incidentul.

Femeia ridică spre el o privire fixă şi frica din ochi i se transformă treptat în stoicism.

— Sunteţi noul procuror districtual, zise ea.

— Da. Iar dumneaei este domnişoara Shana Parver, una dintre asociatele mele. Aş dori ca Shana să vă explice ce drepturi aveţi.

— Mi-au citit drepturile.

— Da, dar cred că ar trebui să înţelegeţi ce înseamnă toate acestea.

În acel moment, Eckling dădu buzna în cameră.

— Ce mama dracului îţi închipui că...

Vail îl înşfăcă de braţ şi-l împinse în biroul de interogatorii, unde nu era nimeni, trântind uşa după ei.

— Ascultă, Eckling, aici nu-i vorba de o nenorocită de captură de droguri. Femeia asta va avea parte de cel mai bun avocat din oficiu pe care-l va găsi judecătorul şi orice avocat al apărării, fie el şi de doi bani, nu va scăpa prilejul să facă tapaj pe seama circului pe care tu l-ai organizat adineauri.

— Dar a mărturisit, pentru numele lui Dumnezeu!

— Şi ce-i cu asta? Îţi spune ceva numele de Menendez? Dacă fraţii aceia pot să meargă, atunci şi femeia asta poate pleca de aici într-o caleaşcă de aur – pe care ai s-o tragi chiar tu. Vail împunse aerul cu degetul. Femeia asta rămâne nevinovată până când un juriu o va declara vinovată sau până când un judecător îi va accepta pledoaria. Asta dacă nu se răzgândeşte, ceea ce probabil se va şi întâmpla când un avocat bun o va sfătui ce trebuie să facă. Vru să plece, dar se întoarse brusc spre şeful poliţiei. Fiindcă veni vorba, Eckling, acum nu ţi se mai adresează primul procuror, ci procurorul districtual. Aşa că bagă-ţi minţile în cap.

Vail părăsi încăperea. Shana Parver se apropie de el, în timp ce doi paznici o duceau pe doamna Stoddard să i se ia amprentele şi să fie înregistrată.

— N-a vrut să mă asculte. Insistă că ea a comis crima şi că nu vrea proces.

— Ştie că va lua puşcărie pe viaţă, fără eliberare condiţionată?

— Nu cred că-i pasă, Martin.

În spatele lor se deschise uşa şi în camera de pază intră Jane Venable. Ochii îi străluceau. Era Jane Venable de altădată, arzând de nerăbdare să intre în luptă.

— Ce dracu' a fost toată tărăşenia asta? întrebă ea. Eckling, pur şi simplu, a ţintuit-o pe femeia asta la stâlpul infamiei!

— Ştiu, ştiu, se apără Vail. Numai ce i-am frecat ridichea pe chestia asta. O cunoşti pe Shana Parver? Shana, ţi-o prezint pe Jane Venable.

— Bună, spuse Parver. Am senzaţia că te cunosc deja. Am citit de mai multe ori transcrierea procesului Stampler.

— Am avut parte şi de zile mai bune! replică Venable, fulgerându-l cu privirea pe Vail.

— Ce-i cu tine aici? întrebă Vail, apoi se grăbi să adauge: Adică, îmi pare bine că ai venit, dar recunosc că sunt surprins.

— Am venit să înregistrez o dare de seamă şi am fost martora scenei cu mulţimea. Mi-am închipuit că l-au arestat pe primar sau ceva asemănător.

— Ascultă, Janie, trebuie să faci ceva pentru femeia asta, zise Vail.

— Cum adică?

— E decisă să declare că ea l-a ucis pe Delaney. Nu are avocat. Probabil că judecătorul Pryor îi va desemna unul mâine dimineaţă. Între timp, Eckling o s-o pună pe jăratic de îndată ce se încheie formalităţile. Dacă face vreo mărturisire cât timp e înăuntru, nu voi mai avea cum s-o ajut. Voi fi silit s-o desfiinţez.

— Marty, dar nu pot...

— Poţi să te duci înăuntru şi să stai de vorbă cu ea. Explică-i ce opţiuni are.

Venable se încruntă la Vail.

— S-a întâmplat să trec şi eu pe aici, iar tu ai şi pus mâna pe mine...

— Eşti cea mai bună şi eşti femeie. Poate că faţă de tine îşi va deschide sufletul.

— Pe dracu'! Răsuflă adânc, măsurând încăperea în lung şi în lat. Cunoşti ceva amănunte?

— Faptul e discutabil. Îi trebuie cineva care s-o ţină de mână până când va avea un avocat al ei. Ajut-o măcar cu atât.

— Iisuse, Marty, vorbeşti ca un avocat al apărării.

— Janie, tocmai şi-a pierdut slujba. Soţul ei zace în pat, inert de la gât în jos. Fiică-sa e la colegiu şi probabil că femeia nu-şi permite s-o ţi-nă acolo. Toată lumea se prăbuşeşte în jurul ei.

Dacă o dă în bară, va lua detenţie pe viaţă, fără eliberare condiţionată. Asta vom cere şi asta vom obţine.

— Ciudat procuror mai eşti tu, Marty, remarcă Venable.

— Vreau să obţin toate detaliile înainte de a hotărî ce facem cu ea. Dacă îl lăsăm pe Eckling să se apropie de ea, în vecii vecilor nu mi se mai oferă acest prilej. Stai de vorbă cu Stoddard, Janie. Îi zâmbi. Apoi, te invit la cină.

— La dracu'! replică Venable şi porni pe coridor spre biroul în care se luau amprentele.

Parver se uită la Vail cu un surâs viclean pe buze.

— Credeam că voi doi nu vă puteţi suferi.

— Ne străduim să trecem peste asta, răspunse Vail.

Harvey St. Claire dăduse nenumărate telefoane: la catedrala catolică, la custode, la doi preoţi şi, în cele din urmă, unei maici pe nume sora Mary Alice, care îi oferi, în sfârşit, răspunsul la întrebare.

— Soră, zise St. Claire, pe un ton în care se ghicea dezamăgirea. Încerc să aflu ce s-a întâmplat cu toate cărţile din biblioteca episcopului Rushman. Se pare că nimeni nu ştie.

— Cine aţi spus că sunteţi? întrebă ea.

— Numele meu este Harvey St. Claire. Lucrez la procuratura districtuală.

— Lucraţi pentru domnul Vail?

— Exact, e şeful meu. Îl cunoaşteţi?

— L-am cunoscut acum doi ani, răspunse ea. Ştiu că nu e treaba mea, dar întrebarea dumneavoastră are cumva vreo legătură cu Aaron Stampler?

— Sunteţi foarte perspicace, soră. Cum de-aţi ghicit?

— Păi, lucraţi pentru domnul Vail, iar dânsul l-a apărat pe Aaron. O carte din biblioteca episcopului a fost o probă importantă la proces.

— Vă amintiţi şi asta?

— Îmi amintesc numai că a avut legătură cu crima. S-a întâmplat cu multă vreme în urmă.

— Deci, ştiţi unde se află acum cărţile?

— Cunoaşteţi biblioteca Newberry, pe strada Walton?

Biblioteca Newberry era o clădire impozantă şi solidă, cu cinci niveluri şi o intrare cu arcadă triplă, ocupând un întreg cvartal pe West Walton. Tocmai sărbătorise cea de-a suta aniversare de existenţă, iar impresionanta sa structură păstra un aer de vechime şi conservatorism. Fusese înzestrată de omul de afaceri William Loomis Newberry, în ideea de a reprezenta „o colecţie neobişnuită de colecţii neobişnuite", ceea ce şi era.

O femeie amabilă, care se prezentă cu numele de domnişoara Pritchard – bibliotecara adjunctă – îl conduse pe St. Claire, conversând volubilă, pe coridoare, printre şiruri de rafturi cu cărţi, hărţi şi documente.

— Ştiaţi că aceasta a fost prima clădire electrificată din oraş? întrebă ea, arătând spre tavanul din hol. Din acest motiv, becurile candelabrului sunt îndreptate în jos, astfel încât oamenii să ştie. Bineînţeles că lămpile cu gaz nu funcţionează cu susul în jos.

— Întotdeauna e aşa de frig aici?

— Avem climatizor pentru treizeci de kilometri de cărţi şi manuscrise, domnule St. Claire, îl informă ea cu mândrie. În o sută de ani n-am pierdut nici măcar o singură carte.

— O mare performanţă în zilele noastre. Unii ar fura orice.

— Sper că cei ce vin la noi sunt deasupra unor astfel de lucruri, răspunse ea pe un ton neutru.

Colecţia Rushman se găsea într-una dintre încăperile din fund. Era o cămăruţă fără ferestre şi, cu excepţia uşii, toţi patru pereţii erau îmbrăcaţi cu cărţile episcopului Rushman. Pe o masă de stejar erau trei veioze din alamă, aşezate la distanţe egale şi prevăzute cu abajururi verzi. Masa se afla în centrul încăperii, înconjurată de scaune greoaie şi netapiţate. Locul era tăcut, ca un mausoleu.

Colecţia se dovedi surprinzător de diversă. Romane de Dostoievski şi Dante stăteau alături de operele lui Rousseau, Hobbes şi Darwin. Coduri de legi legate în piele convieţuiau cu Faulkner, Hammett şi Chandler.

St. Claire trase grăbit o carte din raft şi-i controlă cotorul. Îşi plecă umerii, dezamăgit. Metoda personală a lui Rushman de catalogare a cărţilor fusese înlocuită cu sistemul zecimal al lui Dewey. Privi de jur-împrejurul încăperii, la sutele de cărţi existente acolo, şi înţelese că nu avea nici o posibilitate de a identifica volumul cu cota C13 printre toate celelalte. Privi biblioteca timp de câteva minute, încercând să-şi dea seama dacă exista vreo corelaţie între cotele Dewey şi vechile cote ale lui Rushman. Brusc se răsuci pe călcâie şi se înapoie ta biroul bibliotecarei.

— Domnişoară Pritchard, văd că au fost schimbate cotele cărţilor din colecţia Rushman.

— Oh, da, am fost nevoiţi să recurgem la sistemul zecimal Dewey. Vedeţi, toate cărţile trebuie să se conformeze aceluiaşi sistem. Ce haos ar fi dacă am face vreo excepţie! Dar schimbarea s-a făcut fără a deteriora cărţilor. La noi nu s-a deteriorat niciodată vreo carte.

— Nu, nu m-aţi înţeles. Se întâmplă cumva ca biblioteca Newberry să păstreze şi o evidenţă a vechiului sistem de cote al episcopului?

— Vai-vai, sunteţi un tipicar, nu-i aşa, domnule St. Claire? Păi, haideţi să mergem la fişiere.

Deschise un sertar îngust de stejar şi degetele ei agile începură să danseze pe deasupra fişelor de indexare. Trase afară una, o privi câteva momente, apoi i-o întinse zâmbind. Titlul cărţii era „Huckleberry Finn". În colţul fişei scria: cotă Rushman: J03.

— Dumnezeu să vă dea sănătate, îi mulţumi St. Claire cu un zâmbet fericit. Acum nu-mi mai rămâne decât să parcurg toate aceste fişe, s-o găsesc pe cea cu cota C13, să dau la pagina 489 şi... sper din tot sufletul să ştiu şi ce caut.

— Îmi aduc aminte de dumneavoastră, i se adresă Edith Stoddard lui Jane Venable. V-aţi ocupat de cazul Robertson, cel cu prejudiciile. Asta se întâmpla în 1990, dacă ţin bine minte.

Îşi revenise după calvarul din biroul de evidenţe şi părea aproape relaxată. Şedea la o masă de bridge cu postavul zdrenţuit, într-o mică celulă de lângă biroul în care se luau amprentele şi se făceau şi înregistrările. I se luaseră amprentele şi i se dăduse uniforma portocalie a penitenciarelor de stat, având pe spate inscripţia DEŢINUTĂ. Fusese nevoită să-şi suflece mânecile de mai multe ori. Stoddard urma să fie reţinută aici până la întrunirea de dimineaţă a tribunalului. Pe Venable o fulgeră o amintire de o clipă: acelaşi loc văzut cu zece ani în urmă. Nimic nu părea să se fi schimbat. Aceeaşi zugrăveală albastră-cenuşie pe pereţi, aceeaşi fereastră cu zăbrele într-un colţ.

— Aşa e, răspunse Jane Venable.

— Eraţi o persoană tare cumsecade, dar un avocat feroce, zise simplu şi direct Stoddard.

— Pentru asta sunt plătită: să fiu un avocat feroce, nu o persoană tare cumsecade. Mulţumesc pentru compliment.

— Nu am nevoie de avocat, domnişoară Venable, spuse cu fermitate arestata.

— Ba da, ai. Niciodată n-ai avut mai multă nevoie decât în clipa asta, replică Venable.

— Sunt vinovată, domnişoară Venable.

— Te rog să-mi spui Jane.

— Jane. Vreau să mă declar vinovată şi să termin odată.

— Lucrurile sunt ceva mai complicate, spuse Venable.

— Nu chiar.

— Ascultă-mă cu atenţie, te rog. Trebuie... pot să-ţi spun Edith? Bine. Trebuie să înţelegi că şi în cazul în care l-ai ucis dumneata...

— Eu l-am ucis!

— Okay. Cu toate acestea, trebuie să-i acorzi avocatului dumitale tot sprijinul, ca să-ţi poată obţine o sentinţă corectă. Chiar dacă nu mergi la proces, trebuie să laşi pe cel numit de judecător să-ţi câştige cât mai mult timp cu putinţă.

— Nu vreau proces, ţi-am mai spus o dată, declară Stoddard cu toată fermitatea.

— Nu va fi proces, va fi o negociere. Între avocatul dumitale şi cel al acuzării.

— Domnul Vail?

— El sau unul dintre procurorii săi.

— Negocierea va fi făcută publică?

— Nu.

— Nu ştiu. Eu doar... Vreau să se termine odată. Şi aşa viaţa mea e distrusă.

— Edith, cine se va îngriji de soţul dumitale? Ce se va întâmpla cu fata?

— Oricum, voi lipsi ani întregi. Ce mai contează?

— Dacă reuşim să reducem acuzaţia, mai întâi să zicem la crimă de gradul doi, sentinţa ar putea fi de... ăă... zece ani. Ai putea fi pusă în libertate după numai patru sau cinci. Asta le-ar da speranţe soţului şi fiicei dumitale. Nu-i acelaşi lucra ca atunci când ai pleca de lângă ei pentru totdeauna.

Stoddard se ridică în picioare şi se duse la fereastră. Rămase cu privirea aţintită asupra autostrăzii cu lumini strălucitoare din faţa tribunalului, urmări o remorcă huruind pe asfalt, apoi ascultă lătratul unui câine undeva departe în noapte. Oftă din adâncul sufletului, părând să se prăbuşească în sine însăşi.

— Vrei să faci asta pentru mine? întrebă ea, întorcându-se spre Venable.

— Ce anume?

— Să te ocupi de cazul meu?

— Mâine am să te conduc în sala de tribunal. Pe urmă...

— Nu. Să te ocupi până la capăt.

— Eu am...

— Nu trebuie decât să discuţi cu domnul Vail şi să ajungeţi la o înţelegere, aşa-i? Asta durează chiar atât de mult?

— Nu-i vorba de timp, ci de... N-am mai făcut aşa ceva de ani de zile. Mă tem că mi-am cam pierdut obişnuinţa. La tribunal există avocaţi mai competenţi decât mine.

— Atunci lasă-mă să-mi văd de drumul meu şi să spun poliţiei tot ce vrea să ştie.

Venable oftă. O privi o clipă pe femeia cea mărunţică.

— Vrei să vorbim deschis? întrebă ea. Spune-mi tot ce am nevoie să ştiu ca să închei înţelegerea cea mai favorabilă pentru dumneata.

— Depinde.

— De ce?

— De ceea ce vrei să ştii.

„Corchran" era o cârciumioară dărăpănată din alamă şi lemn de mahon, unde duhnea a bere şi fum de ţigară. Se găsea la un cvartal distanţă de râu, lângă redacţia ziarului Sun-Times şi fusese ani la rând refugiul favorit al lui Vail. Doi dansatori plinuţi şi obosiţi valsau unul în braţele celuilalt pe ecranul mare al televizorului din colţ, iar lângă in-trarea în local se desfăşura o partidă furtunoasă de ţintar. Când Vail şi Venable îşi făcură apariţia în tavernă, vreo doisprezece obişnuiţi ai localului şedeau la bar, urmărind ultima rundă a jocului sau ţipând în di-recţia ecranului.

— Dar ştiu că-ţi alegi bine locurile, Vail, zise ea, rotindu-şi privirea prin localul afumat şi gălăgios.

— Are cea mai bună friptură din oraş, răspunse Vail. Vino încoace, e linişte acolo, în spate.

Găsiră un separeu în cămăruţa din spate, unde nu răzbătea hăr-mălaia. Deasupra arcadei de la intrare se vedea o tăbliţă cu inscripţia TOALETĂ FEMEI. Încăperea era decorată cu copii ale unor vechi reclame de bere şi ţigări.

— Acum înţeleg de ce nu-i nimeni aici, pufni Venable. O femeie care se respectă nu s-ar lăsa târâtă aici nici moartă. Ar trebui să fie cinstiţi şi să boteze locul Hruba Şovinilor.

Mătură cu palma firimiturile de pâine de pe scaun, apoi se aşeză.

— Nu mi-ai spus că ai devenit o snoabă, glumi Vail.

— Îmi place un bar irlandez de bună calitate la fel de mult ca oricui, răspunse ea. Dar locul acesta n-a mai văzut o mătură de săptămâni întregi. Inspectorul sanitar o fi auzit de el?

— Nici n-ar îndrăzni să intre aici, răspunse Vail. L-ar arunca în râu. Ce vrei să bei?

— Ce mâncăm?

— Friptură. Cartofi franţuzeşti, salată, cornuri tari.

— Alka-Seltzer.

Vail izbucni în râs.

— Cu ce ai s-o dai pe gât?

— Un Black-Jack ca pe vremuri.

Chelnerul avea o ureche clăpăugă, încheieturi cât nişte bile de popice şi un ochi de sticlă. Zâmbetul îi dezvelea trei dinţi lipsă.

— Hei, Mart, ce mai faci, flăcăule? Ce mai faci, flăcăule? sâsâi el, plantând pe masă o sticlă de coniac cu o lumânare înfiptă în ea, pe care o aprinse cu un chibrit de bucătărie. Pentru atmozferă, adăugă el.

— Tăvalugule, ţi-o prezint pe domnişoara Venable. Dacă te porţi cu dânsa aşa cum se cuvine, s-ar putea să-ţi devină clientă permanentă.

— Zău? zâmbi cu gura la urechi Tăvălugul. Azta o ză aducă niscaiva luztru şi la zpelunca mea.

— Oh, mulţumesc, spuse Venable, adresându-i un surâs aproape sincer. Asta nu înseamnă că ar avea neapărată nevoie.

— Tăvălugul a fost cândva campion al Canadei la categoria grea, îi explică Vail.

— Ce frumos! răspunse ea.

— Da, eram în plină azcenziune când un dobitoc m-a lovit şi mi-a zcos ochiul. Pe urmă ticălozul l-a călcat în picioare, adică l-a ztrivit zub călcâi, poţi ză crezi una ca azta?

— Ce poveste captivantă! exclamă Venable. Te-ai gândit vreodată să-ţi scrii memoriile?

Tăvălugul rămase o clipă cu privirea pironită într-un colţ, căzut pe gânduri, apoi zise:

— Ăă... nu mi le mai amintesc. Apoi ridică din umeri. Ei, asta e! Bushmill rămâne în picioare, ura pentru campion! Dar dumneavoaztră, domnişoară... cum zpuneaţi că vă numiţi... Vennie... Vinnie...

— Venable, răspunse ea îndatoritoare. Dar de ce nu-mi spui Jane? Aş dori un Black-Jack de modă veche.

— Z-a făcut, răspunse el, trimiţându-i zâmbetul său ruinat. Îmi plac femeile care ştie ce ză bea.

Se îndepărtă, ştergându-şi mâinile de un prosop vârât la centură.

— Data viitoare te duc la ceainăria „Tanti Clara", zise Venable. Toate chelneriţele au nouăzeci de ani şi vorbesc engleza veche.

— Sandvişuri cu castraveţi şi limonadă?

— Întocmai.

— Perfect, povesteşte-mi despre Edith Stoddard.

— Nu pot face aşa ceva. Îmi eşti adversar.

— Oh, Doamne! Iar o luăm de la capăt? exclamă el.

— O voi reprezenta, Marty.

— Cum! Eu n-am vrut decât să-i dai unele sfaturi până când judecătorul avea să-i repartizeze un...

Se opri, şovăind.

— Un avocat adevărat, asta voiai să spui?

— Nu, nu. Ştii tu, unul dintre tipii influenţi din tribunal. Acum nu mai e jocul tău.

— Ba este, iar vina este doar a ta. Tu m-ai trimis la ea.

— Numai ca s-o ajuţi să depăşească nişte momente grele.

— Aha. Ei bine, află că n-a mers.

— Ce dracu' s-a întâmplat?

— Ori o apăram eu, ori avea de gând să-i pună în braţe lui Eckling toată povestea, răspunse Venable.

Tăvălugul aduse băuturile şi le trânti pe masă. Câţiva stropi de coniac se revărsară peste marginea paharului şi el plecă, lingându-şi degetele.

Venable se aplecă peste masă şi zise cu glas coborât:

— Ceva nu-i în regulă în chestia asta.

— Cum aşa?

— E ferm decisă să nu ajungă la proces. Înainte de a fi adusă în instanţă, are de gând să spună tot.

— De ce?

— Lămureşte-mă tu.

— Eu nu ştiu decât ce mi-a spus Shock Johnson. Ţie nu ţi-a spus nimic?

— Dacă mi-ar fi spus, nu ţi-aş fi destăinuit ţie. Numai că astă-seară nu a vrut să vorbească. I-am cerut lui Eckling să o lase în pace până mâine dimineaţă. Am intenţia să fac ceva valuri în legătură cu circul pus la cale de el, de asta poţi fi sigur, domnule procuror districtual.

— Ahh, n-ai lipsit decât o oră din Cetatea ta de Platină şi iată că vorbeşti la fel ca Jane de odinioară.

— Am de gând să-ţi fac cât mai multe zile fripte, declară ea.

— Vorbeşte cu Shana Parver. E cazul ei.

— Ce s-a întâmplat, ţi-e frică de mine?

— Experienţa vă va prinde bine amândurora.

— Cât e de bună?

— Un avocat strălucit. Puţin cam bătăioasă. Voi două ar trebui să vă înţelegeţi de minune.

— Ei bine, mulţumesc.

Tăvălugul se apropie din nou de masa lor.

— Comandaţi ceva sau în zeara azta vreţi numai ză beţi?

— Cum îţi place friptura? o întrebă Vail.

— Potrivită.

— Fă-i-o în sânge, i se adresă Vail Tăvălugului. N-o să-i convină s-o omoare, ca s-o poată mânca.

— Ai cartofi la cuptor? întrebă ea.

— Dezigur! Dumneavoaztră ce credeaţi?

— Şi salată cu sosul casei.

Tăvălugul se uită la Vail şi pe frunte îi apărură nişte cute.

— Zozul cazei? repetă el.

— Adică italian. La fel şi pentru mine.

— Am priceput.

Şi dispăru din nou.

— Uite ce e, spuse Venable. Nu am apucat să văd nici raportul asupra crimei. Tot ce ştiu e de prin ziare. Iar tu nu mi-ai prea dat amănunte, aşa cum mi-ai promis.

— Ai plecat devreme.

— Mi-am închipuit că ai să fii obosit când ajungi acasă.

— Eram obosit când am plecat, răspunse el, zâmbind, apoi, la fel de brusc, redeveni serios. Uite, din câte zice Shock, femeia asta merge direct pe scaunul electric. În ianuarie a cumpărat un pistol calibrul 38 şi timp de două săptămâni s-a dus la un poligon din Canaryville seară de seară, ca să înveţe să-l folosească. E limpede că nu poate pretinde că se afla în legitimă apărare: Delaney era în costumul lui Adam când a păţit-o. În plus, l-a găurit de două ori: o dată aici (arătă către inimă) şi o dată aici (îşi duse degetul deasupra ochiului drept). Cea de a doua împuşcătură a fost ca un gând întârziat. Delaney era deja pe lumea cealaltă când l-a împuşcat în cap. Îşi desfăcu braţele în lături. Acum ştii şi tu la fel de mult ca mine.

— De ce să rişte închisoare pe viaţă fără eliberare condiţionată, în loc să accepte un proces? gândi cu voce tare Venable.

— Poate nu are încredere în avocata ei.

— Drăguţ.

— Nu ştiu, răspunse Vail. Spune-mi tu.

Venable ridică din umeri.

— Moartea în locul dezonoarei?

— Nu-l poate dezonora pe Delaney, de asta s-a îngrijit el singur cu multă vreme în urmă.

— Nu mă refeream la el.

Vail chibzui o clipă, apoi spuse:

— Soţul ei? Crezi că a avut vreo legătură cu Delaney? Nu, nu se poate. El umbla după trupuri, nu după inteligenţă. Edith e o femeie cumsecade, dar cu greu ar putea fi socotită o frumuseţe răpitoare.

— Poate că el se ţinea după oricine. Am mai cunoscut bărbaţi de soiul ăsta.

El se gândi ceva mai mult, apoi clătină din cap.

— Nu cred. În fond, ce-i cu asta? Eu nu voi înghiţi argumentul femeii părăsite.

— A ţinut şi altă dată.

— Nu la mine.

— Dar la Parver?

— E prea nesăţioasă ca să-l accepte. Şi prea isteaţă. Va trebui să încerci mai mult de atât în cazul Stoddard, ca s-o scoţi de sub acuzaţia de crimă cu premeditare.

— Vorbeşti altfel decât acum două ceasuri.

— Am spus că voi fi corect, nu că o las în pace.

— Mărturisirea nu va rămâne în picioare. Era stresată, se afla sub constrângere...

— Hei, Janie, chiar ai de gând s-o iei în serios?

— Am preluat cazul, nu?

14

Bărbatul se aplecă peste masa de lucru, concentrându-se asupra îndeletnicirii sale: suda o sârmă subţire ca un fir de păianjen la un cip mai mic decât o unghie. Era un tip voinic. Mânecile cămăşii erau suflecate, dezvelindu-i bicepşii de culturist. Pe nas avea o pereche de ochelari cu lupă.

— Hei, Raymond, vii la masă? îl strigă Terry.

— Nu pot să mă întrerup, răspunse el, fără să-şi ia ochii de la lucru.

— Vrei să-ţi aduc eu ceva?

— Da. Biscuiţi cu brânză şi o Coca.

— S-a făcut.

Raymond auzi uşa închizându-se cu zgomot. Termină operaţiunea de sudură şi puse letconul pe o tavă mică din material ignifug, apoi îşi scoase ochelarii şi se lăsă pe spătarul scaunului. Îşi aţinti privirea pe fereastră la biroul de peste drum, urmărind secretarele care umblau de colo-colo, pregătindu-se să plece la masă. Creaturi ale obişnuinţei, gândi el. Îşi putea potrivi ceasul după programul lor. Cinci zile pe săptămână, la ora prânzului, plecau de la birou. Continuă să le urmărească cu privirea până ieşiră din birou, apoi traversă micul atelier de reparaţii, ticsit de aparate video, televizoare şi computere. Luă un video şi se înapoie cu el la masa de lucru. Desfăcu partea de deasupra a carcasei şi scoase dinăuntru un minicomputer şi o cutie neagră şi pătrată, cu latura de vreo cinci centimetri. Conectă cutia la minicomputer cu o bucată scurtă de fir de telefon, apoi deschise computerul. Tastă cuvântul MODEM şi în clipa următoare pe monitor apăru un meniu. Mută cursorul pe RECEIVE şi tastă ENTER. O secundă mai târziu, în colţul ecranului clipiră cuvintele ON LINE. Aşteptă, cu ochii la biroul pustiu de peste drum. După cinci minute pe ecran fulgerară cuvintele INCOMING CALL şi imediat după aceea mesajul:

EŞTI ACOLO, VULPE?

AICI HIDRA. EŞTI GATA?

ÎNTOTDEAUNA, VULPE.

AI VĂZUT SUBIECTUL?

DA, VULPE, ACUM TREI ZILE.

ŞI INDICAŢIILE?

LE AM ÎN CAP.

EXCELENT. PLECI LA NOAPTE.

OH, MULŢUMESC, VULPE. AŞTEPT DE ATÂTA TIMP.

MOMENTUL E PERFECT ALES.

MULŢUMESC, MULŢUMESC. E UN PLAN EXCELENT.

FII CU BĂGARE DE SEAMĂ.

ÎNTOTDEAUNA.

PESTE DOUĂ ZILE, LA ACEEAŞI ORĂ.

DOUĂ ZILE.

15

Lex era cătrănit la culme. Ultimul drum din ziua aceea şi trebuia să meargă cu maşina mai bine de cincizeci de kilometri până la Hilltown, ca să livreze un nenorocit de pachet. Cincizeci de kilometri blestemaţi, iar în noaptea aceea îl aşteptau două femei. Nu-i rămânea decât să aleagă. Râse şi plesni cu palma în volanul microbuzului. Poate reu-şea să le convingă pe amândouă. Drace, ce noapte ar mai fi!

Dar, mai întâi, trebuia să-şi rezolve comisionul. Cincizeci de kilo-metri până la Hilltown. Şi nu se putea grăbi.

Am pierdut două taloane, încă unul şi am încurcat-o! Nu-şi permitea să-şi piardă permisul, avea o slujbă mult prea bună, cu excepţia situaţiilor când îi puneau în cârcă un comision întârziat şi era nevoit să conducă maşina cincizeci de kilometri dus şi cincizeci întors. Ca să livreze un colet nenorocit. O sută de kilometri. Zece minute predarea. Două ore, nu mai mult. Va fi înapoi în oraş înainte de ora opt. După aceea va lua o decizie.

Toni? Sau Jessie? Ce dilemă! Bruneta sau roşcata?

Era atât de absorbit de propriile-i gânduri, încât puţin lipsi să nu treacă de intersecţie. Ieşi cu microbuzul de pe autostradă, pornind să parcurgă ultimii trei kilometri de şosea asfaltată, cu două benzi de circulaţie.

Iisuse, cine dracu' ar vrea să locuiască în pustietatea asta uitată de Dumnezeu? În lumina farurilor îi apăru periferia oraşului.

Ce glumă! Periferia oraşului? Care oraş? O mie două sute de locuitori? Tot oraşul ăsta amărât abia dacă ar umple Teatrul Paramount din St. Louis. Aprinse girofarul şi scoase foaia de livrare.

Calvin Spiers. Zona poştală 2.

Rahat! Tot locul ăsta era o singură zonă poştală.

Întoarse foaia pe partea cealaltă. Cineva mâzgălise pe verso câteva instrucţiuni. Încetini şi îşi încordă privirea la lumina palidă a girofarului.

"Prima la stânga, după biblioteca publică. Doi kilometri până la o cutie poştală roşu-aprins, imediat după supermarketul Elmo."

Păi, ar trebuie să-mi fie destul de uşor.

Zece minute mai târziu se găsea pe un drum de ţară, în celălalt capăt al oraşului Hilltown. Magazinul general Elmo se vedea în dreapta, o clădire joasă şi stridentă din beton, cu o firmă sclipitoare pe acoperiş. Trecu pe lângă ea şi, în lumina farurilor, îi apăru cutia poştală de culoare roşie.

— O nimica toată, zise el cu voce tare.

Înaintă pe drumul nepietruit, scrutând întunericul în căutarea unui semn de viaţă. În cele din urmă, văzu casa, departe în stânga, printre copaci. Era o vilişoară ascunsă în pădure şi împrejmuită cu o grădină bine întreţinută.

Pe verandă ardea o lumină, dar Lex desluşi o alta şi în spatele perdelelor, unde presupunea că ar fi sufrageria. Coti pe drumeagul plin de hârtoape şi claxonă de două ori, apoi coborî, ocoli microbuzul şi trase deoparte uşa glisantă. Coletul era un cub cu latura de vreo treizeci de centimetri şi cântărea foarte puţin, jumătate sau cel mult un kilogram. Verifică numele, îşi luă carnetul de livrări şi se duse la uşa din faţă.

Probabil că nu m-a auzit, îşi zise el, urcând treptele verandei. În clipa aceea văzu biletul. Era vârât în uşa cu jaluzele. Puse jos coletul şi trase afară biletul.

"Pentru băiatul de la mesagerie. A trebuit să dau o fugă până la magazin. Uşa e deschisă. Te rog pune pachetul pe masa din salonaş, a doua uşă pe stânga. Mulţumesc."

Încercă clanţa şi uşa se dădu în lături, lăsând să se vadă un hol întunecat, care ducea către o uşă deschisă. Lumina din sufragerie se revărsa pe coridor, unde o înghiţea întunericul.

La naiba, ar trebui să-l las aici. Drept cine mă-sa mă ia?

— E cineva acasă? Nici un răspuns. Domnule Spier? Totuşi, luă coletul şi porni pe coridor. Văzu un comutator şi-l răsuci, dar lampa de deasupra capului nu avea bec. Grozav. Putea măcar să-mi fi lăsat o lanternă. E cineva acasă? Mesageria! anunţă el, apropiindu-se de uşa salonaşului.

Aruncă o privire în încăperea cufundată în întuneric, mijind ochii în căutarea unei lumini sau a unei lămpi. Puse cutia jos şi, cu faţa la perete, îşi plimbă palma pe zidul neted, bâjbâind după comutator. Nu auzi silueta ivită în spatele lui din beznă, care se apropie pe nesimţite, cu braţul ridicat. Lumina din sufragerie luci ca un fulger. Lex vru să se întoarcă, dar simţi o durere sfâşietoare străpungându-i adânc spinarea şi pieptul.

Urlă şi făcu câţiva paşi împleticiţi înainte, simţind cum lama îi iese din spate în clipa în care se prinse de cadrul uşii. Apoi o simţi din nou, de astă-dată înfigându-i-se în umăr. Se prăbuşi în genunchi, întinzând mâna pe întuneric. Dând de spătarul unui scaun, se agăţă de el.

— Oh, Doamne! ţipă el. Eu nu-s decât omul cu coletul. Mesageria... Te rog!

Cuţitul îl lovi din nou. Apoi iar. Şi iar. Îi străpunse spatele, coasta, braţul care opunea o rezistenţă şovăielnică, încercând să se apere de lama ucigaşă. Simţi cum viaţa i se scurge din trup. Începu să tremure violent. Încăperea deveni o cameră de rezonanţă în care el părea să trezească ecouri. Îi veni pe limbă un gust sărat. Sudoarea îi şiroia pe faţă.

Atunci simţi la ureche o răsuflare fierbinte şi un glas îi şuieră:

— Billy... Peter...

— Iisuse... Hristoase... murmură fără vlagă Lex.

Ultimul lucru pe care-l mai simţi fu lama aducătoare de moarte care-i tăie beregata, sfâşiind muşchii şi ţesuturile. Aerul ţâşni afară prin rana căscată şi ieşi şuierând din plămâni, împroşcând sânge de jur-împrejur. Cu o bucurie demonică, asasinul continuă să lovească iar şi iar în întunericul încăperii.

Când îşi isprăvi lucrarea criminală, călăul muie un deget în băltoaca de sânge care se lăţea văzând cu ochii şi, ridicând părul de la ceafa victimei, scrise: „R41.102."

16

Razele roşietice ale zorilor se strecurară printre jaluzelele de lemn, aruncând umbre lungi şi nemiloase pe podeaua de lemn. Vail rămase culcat pe spate, cu ochii pironiţi la tavanul auriu, ca de catedrală, pe care, în lumina dimineţii, pardoseala reflecta nuanţe sângerii. Martin întoarse capul. Jane dormea pe o parte, cu fruntea rezemată de braţul lui. Trase plapuma de puf peste umerii ei goi şi se dădu jos încet din pat, adunându-şi pantofii şi hainele împrăştiate pe podea.

„Phii!" îşi zise el, amintindu-şi cum ajunseseră acolo.

Conacul Tudor era unul dintre cele câteva construite pe la mijlocul anilor '20, în stilul caselor Tudor din Anglia. În exterior păreau să contrasteze bizar cu arhitectura mai apropiată de Vestul Mijlociu din Rogers Park. Fiecare clădire (erau patru la număr, cunoscute sub numele de Domeniile Tudor) avea frontoane mari şi proeminente, împodobite cu gargui şi creneluri, precum şi acoperiş de ardezie, hornuri ornamentale şi uriaşe ferestre batante.

Venable îşi transformase apartamentul din interiorul acestui conac într-un cămin frumos şi vesel. Pereţii erau zugrăviţi în culori blânde, lemnăria şi dulapurile erau din stejar alb. Avea o sufragerie spaţioasă, cu ferestre batante, care dădeau spre parcul Indian Bounty, la cincizeci de metri mai departe. Peretele din spate dădea către o curte împrejmuită cu gard viu şi, în mijlocul lui, era tăiat un atrium oval din cupru şi sticlă givrată, care domina dormitorul de la etaj. Doi ficuşi înalţi ocupau centrul încăperii, iar panourile de sticlă erau împodobite cu plante agăţătoare. Begonii, narcise şi altele formau o armonie de culori între cei doi arbuşti şi de jur-împrejurul lor. Apartamentul mai avea un dormitor pentru oaspeţi, o sufragerie de ocazie şi o bucătărie care arăta ca în visele unui maestru bucătar.

Vail găsi filtrele şi o jumătate de kilogram de cafea în frigider. Puse de cafea, după care se duse în baia pentru oaspeţi. După o jumătate de ora, îmbrăcat cu costumul şi cămaşa şifonată din noaptea trecută, turnă două ceşti de cafea şi duse una sus, în dormitor.

Puse ceaşca ei pe noptieră, se aplecă deasupra patului şi o sărută pe obraz. Ea se mişcă câteva clipe, întinzând mâna pe locul de alături. Braţul nu descoperi decât aşternutul gol. Jane deschise un ochi şi-l privi printre pleoapele grele de somn.

— Peste trei ore trebuie să fii la tribunal, îi spuse Vail. Pryor nu va fi prea încântat dacă ai să întârzii. Dacă te grăbeşti, putem lua masa împreună la „Butterfly".

Ea se rostogoli pe spate.

— În următoarele trei ore voi fi ocupată, zise cu glas somnoros.

— Ai cumva vreun gând ascuns, doamnă avocat Venable?

Ea trase încet plapuma în jos, până când ajunse la cinci centimetri sub buric, apoi ridică braţele către tavan şi le agită uşor.

— Nu am mâneci, zise ea.

— Ai să răceşti.

— Întotdeauna mă trezesc aşa, explică ea. E prea frig ca să mai adorm. Şi n-aş îndrăzni să pun piciorul la „Butterfly" atât de devreme. E fieful tău. Probabil că m-ar linşa.

— Credeam că nu mai discutăm despre toate astea.

— După cazul Stoddard.

— De el răspunde Shana.

— Vom vedea cum stăm, după discutarea cauţiunii.

Vail se aplecă deasupra ei, sprijinindu-se în amândouă mâinile, şi o sărută pe gură.

— Grozav, zise el.

— Ne vedem la tribunal.

În drum spre uşă, ridică receptorul telefonului de la parter şi formă numărul de la maşina lui Stenner.

Acesta răspunse de la primul apel.

— Unde eşti? Am parcat maşina la intrare. Te sun de un sfert de oră.

— Vino să mă iei de la Estes-Rockwell, colţ cu parcul Indian Bounty, spuse Vail.

— Ce cauţi acolo?

— Fac jogging. Abia îmi mai trag sufletul.

— La dracu', cum adică, stai la un colţ de stradă ziua în...

Vail închise telefonul. Cunoştea lecţia. Porni spre capătul opus al parcului, se opri o singură dată şi privi în urmă. La una din ferestrele dormitorului jaluzelele erau ridicate şi Jane îl urmărea cu privirea, înfăşurată numai în plapumă. Nu-i făcu semn cu mâna. Se mărgini să se uite. Vail îi zâmbi şi pomi prin parc.

Grija lui Stenner pentru Vail data de patru ani, imediat după ce Flaherty se alăturase Găştii de Nebuni. Vail îşi dădea toată silinţa să fie imparţial, dar, în adâncul sufletului, cei doi favoriţi ai săi erau Shana Parver şi Dermott Flaherty, probabil pentru că descoperea la ei acelaşi spirit rebel ca al său. Parver se răzvrătise împotriva unor părinţi bogaţi, Flaherty, împotriva străzii unde crescuse.

Flaherty fusese un copil pus pe rele: mereu la ananghie, trăise pe străzi, intrase în încăierări, şterpelise din magazine, fusese hoţ de bu-zunare şi căutase necazul cu lumânarea. Avusese o singură calitate compensatoare: iubise şcoala, singurul loc unde se putuse ridica deasupra vieţii lui sordide. Când fusese arestat, fiindcă vârâse mâna în buzunarul unui fan al Red Sox, căruia îi şterpelise din portofel două bilete, un judecător mai cumsecade – care-l ştia şi era impresionat de cunoştinţele lui –îl trimisese pe orfan la o casă de delincvenţi minori, unde îl ţinuseră numai în şuturi şi bătăi cu cureaua, chipurile ca să scoată răul din el. Puştiul nu vărsase nici măcar o lacrimă.

Într-o noapte rece, stând în celula goală şi neîncălzită de la izolare, avusese o revelaţie: unica lui avere era creierul. Inteligenţa era singura cale de-a scăpa de strada sumbră, care nu-l ducea la nimic bun. Repus în libertate, se căznise să se întreţină singur, câştigase bani de buzunar făcând strigări în speluncile unde se organizau lupte cu pumnii şi-şi canalizase energia în direcţia cărţilor. Devenise un elev sârguincios, cu o motivaţie bine determinata şi cu nota zece pe linie. Primul din clasă.

O dată pe lună călătorea patru sute cincizeci de kilometri până la Ossining, să petreacă jumătate de oră cu omul care era răspunzător de existenţa lui mizeră.

— Am să devin avocat, îi spunea tânărul. Am să te scot de aici.

— Dă-i în mă-sa de avocaţi, răspundea bătrânul. Din cauza lor sunt unde sunt.

Îşi schimbase numele din Flavin în Flaherty, trăise din hamburgeri şi batoane de ciocolată, ca să-şi menţină forţele, şi evitase să-şi facă prieteni, de teamă că aceştia vor descoperi cine era. Când absolvise colegiul, hotărâse să plece cât mai departe de Rochester şi pornise spre vest, până când, rămas fără bani, se oprise la Chicago. Solicitase o bursă, petrecuse ceasuri întregi la biblioteca publică, studiind pentru examenele de atestare. Rezultatele obţinute fuseseră extraordinare. Pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani, părea să aibă mai mult decât noţiuni curente de ştiinţa dreptului. Nimeni nu ştia cum, nimeni nu-l întrebase, dar impresionase comisia îndeajuns cât să câştige o bursă integrală de un an, viitorul lui urmând să depindă de ceea ce dovedea în primele patru trimestre. Îşi luase o slujbă ca portar la unul dintre zgâ-rie-norii din oraş şi dormea pe o saltea de paie în camera de serviciu. Când nu învăţa, era în sala de tribunal, luând notiţe, urmărindu-i pe marii avocaţi în exerciţiul funcţiunii, ţinând întotdeauna partea acuzatului şi nutrind o ură adâncă împotriva procurorilor, până când îl văzuse în acţiune pe Vail şi citise despre tinerii care formau Gaşca lui de Nebuni. După un an, descoperise – fără prea mare încântare — că procurorul adjunct devenise idolul său. La sfârşitul primului an, obţinuse calificative foarte bune. După alţi doi ani de bursă, îşi luase diploma în drept, pe a cărei copertă legată în piele figura menţiunea summa cum laude.

Între timp împlinise douăzeci şi şapte de ani. Cunoştea strada. Era trecut prin ciur şi prin dârmon. Era antisocial. Era sclipitor. Primise oferte, dar alesese să lucreze pentru un veteran scăpătat al tribunalelor, Sid Bernstein, cândva o stea de primă mărime în lumea magistraturii, care se apucase să-şi caute uitarea în băutură şi în droguri. Timp de un an, Flaherty îşi perfecţionase cunoştinţele, studiind cazurile lui Bernstein şi citind tratate de drept. Îl căra pe bătrânul beţiv jos din pat, îl aşeza sub duşul rece, îi turna pe gât cafea din cea mai tare, îl îmbrăca şi-l ducea la tribunal, ajutându-l la fiecare caz cu notiţe mâzgălite pe blocnotesuri şi cu cărţi de drept în care punea tot felul de semne. Într-o dimineaţă, când Bernstein nu apărase la birou, se dusese în apartamentul bătrânului, unde aflase că şeful lui era la spital. Făcuse pneumonie. Nu mai trăise decât cinci zile. După înmormântare, se aşezase în biroul sărăcăcios al lui Bernstein, privind la cărţile de drept ferfeniţite şi la dosarele cu coperţi uzate de carton. La un moment dat, ridicase ochii şi văzuse în prag o negresă frumoasă.

— Dermott Flaherty?

— Da.

— Îmi pare rău pentru Bernstein.

Băiatul nu prea ştiuse ce să-i răspundă. Bernstein fusese o cruce pe care el o purtase timp de un an şi jumătate. Compătimirea lui faţă de acest om era mai mult de suprafaţă.

— Mulţumesc, răspunse tânărul. Cu ce vă pot fi de folos?

— Intenţionezi să-i preiei munca?

— N-am ce să preiau. Pur şi simplu, mă gândesc ce să fac cu toate lucrurile lui. Oh, e cumva ceva...?

— Ce-ai zice de o slujbă?

— Ca să fac ce?

— Drept, ce altceva?

— Pentru cine?

— Ai auzit vreodată de Martin Vail?

Se prezentase la interviul cu Vail îmbrăcat într-un pulover negru cu guler rulat, o jachetă de tweed cumpărată de la prăvălia de amanet de pe strada Division, pe şase dolari, şi pantofi de tenis. Nu-şi făcuse nici o iluzie.

— Te-am urmărit la tribunal, îi spusese Vail. L-ai tras după tine pe bătrânul Sid Bernstein vreme de un an şi jumătate.

— Era slujba mea.

— Ai referinţe remarcabile, domnule Flaherty. Ai fi putut să capeţi un post bun la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din oraş. De ce l-ai ales pe Sid?

— Mi-am închipuit că de la el puteam să învăţ mai mult.

— De fapt, dumneata i-ai susţinut în tribunal cele mai multe cazuri, continuă Vail, răsfoind foile unui dosar.

— M-aţi verificat? întrebase tânărul pe un ton bătăios.

— Nu-ţi prea convine, aşa-i? Flaherty ridicase din umeri. Eşti originar din Rochester, New York?

Flaherty şovăise, cu ochii ţintă la dosar. Apoi într-un târziu:

— Cam aşa ceva.

— Cam aşa ceva? Adică, nu ştii de unde eşti? întrebase Vail, râzând.

— M-am despărţit de trecut.

— De ce? Te-ai descurcat destul de bine pentru un copil lipsit de părinţi şi adăpost. De când eşti orfan? Când ţi-ai pierdut părinţii?

Flaherty se ridicase brusc, cu pumnii strânşi, roşu la faţă de furie. Reacţia lui îl surprinsese pe Vail.

— Lăsaţi-o baltă, spusese Flaherty, pornind către uşă.

— Ce te supără, fiule? Ai stofă de mare avocat, în schimb porţi pe umeri o povară cât muntele Rushmore.

— N-o să ţină, spusese Flaherty.

— Ce anume n-o să ţină? Stai jos şi hai să discutăm. Nu vrei să vorbeşti despre Rochester, foarte bine, n-o să vorbim despre Rochester.

Flaherty se aşezase.

— Îmi daţi voie să fumez? întrebase el.

Vail îşi răsucise scaunul rotativ către ventilator şi-l pusese în func-ţiune, apoi îşi aprinsese şi el o ţigară.

— Mai curând sau mai târziu tot veţi afla.

— Ce să aflu, fiule? Ce fel de povară porţi în suflet?

— Mama a murit când aveam nouă ani.

— Okay.

Flaherty se uitase la Vail şi tristeţea îşi pusese amprenta pe trăsăturile lui tinere şi asprite.

— De fapt... de fapt, domnule, n-a murit. Ceea ce s-a întâmplat în realitate... Vedeţi... ceea ce s-a întâmplat... Apoi îşi descărcase sufletul de tot ce ţinea ferecat în el de atâţia ani. De fapt, tata a omorât-o. A bătut-o cu pumnii până a omorât-o. Acum îşi aşteaptă execuţia la Sing Sing. E acolo de... douăzeci de ani. Cândva mă gândeam... mă gândeam că am să mă fac avocat şi... am să-l eliberez... am să-l scot de acolo şi pe urmă...

— Şi pe urmă ce? întrebase cu blândeţe Vail.

— Şi pe urmă am să-l bat, aşa cum a bătut-o el pe mama. Să-l lovesc iar şi iar până când...

Tânărul tăcuse şi rămăsese pe locul lui, trăgând din ţigară.

— Când l-ai văzut ultima oară? întrebase Vail.

— Acum patru ani, înainte de a veni aici. Obişnuiam să mă duc la el o dată pe lună. După ce am plecat, nici măcar nu i-am mai scris.

— Dermott?

— Da.

— Tatăl dumitale a murit acum doi ani. A făcut infarct.

— Ştiaţi despre toate astea?

— Naomi... Naomi Chance, doamna care a venit să te vadă la moartea lui Sid. Naomi ştie tot, Dermott. Eşti un avocat tânăr şi dat dracului. Chestia cu tatăl dumitale? Ai dat uitării trecutul. Oricum, n-a fost vina dumitale. Problema e că echipa noastră are de lucru până peste cap. E vorba de cei pe care presa îi numeşte Gaşca de Nebuni. Se ajută mult unul pe altul. Vor aştepta acelaşi lucru şi de la tine. Ceea ce vreau să spun e că porţi o povară foarte grea. Poate, dacă o împărţi cu alţii, dacă laşi totul în urmă pentru totdeauna, vei reuşi să uiţi. Vrei o slujbă?

Stenner fusese sceptic în privinţa tânărului recrut posomorât şi interiorizat, care se îmbrăca în negru ca un antreprenor de pompe funebre, deşi în esenţă – după cum se exprima Stenner – „era un punkist de stradă". Cazul Shoulders adusese însă o schimbare radicală, punându-l pe Vail pentru prima oară în viaţa lui într-o situaţie riscantă.

Jake Shoulders, căruia din pricina cazierului i se interzisese să aibă în proprietate magazine de băuturi, arme, restaurante şi baruri, ducea o viaţă destul de cuminte, rămânând totuşi un nume cunoscut în biroul procurorului districtual. Ocupaţiile lui erau şantajul şi extorcarea de bani, iar obiectivul – primăria. Personalul, şefii de secţii, consilierii, oricine avea ceva de ascuns apărea până la urmă pe lista lui Shoulders. Ulterior se lansase în afaceri cu restaurante, obţinând autorizaţii de comercializare a băuturilor la adăpostul unor nume false, ba chiar şi o parte din activitatea aeroportului. Era limpede că mituia pe cineva din oraş, cineva sus-pus, cineva care lua şpagă, lăsând poliţia şi inspecţia sanitară să-şi primească partea, prin emiterea unor autorizaţii cu acoperire, aprobate fără probleme.

Vail şi echipa lui ştiau cu ce se îndeletniceşte Shoulders, dar nu reuşeau să-i descopere legătura de la primărie. În lipsa ei, nu ar fi fost vorba decât de o razie banală. Însă o dată stabilită relaţia cu mafia de la primărie, ar fi fost o cruntă lovitură pentru persoanele corupte care conduceau oraşul de mult prea multă vreme. Vail avea nevoie de ceva de care să se agaţe, o dovadă sau un martor care să pună în evidenţă legătura dintre Shoulders şi primărie. Breşa se produsese atunci când un anume Bobby Bollinger, de trei ori recidivist, fusese arestat pentru atac cu armă mortală. Riscând detenţia pe viaţă, fără eliberare condiţionată, Bollinger – care avea numai treizeci şi trei de ani – hotărâse să-şi dezlege limba, cu condiţia să i se asigure protecţia şi să fie lăsat să plece din oraş. Îl sunase pe Stenner, care-l arestase pentru a treia oară. Stenner îl luase de pe stradă şi îl priponise într-un hotel dărăpănat de pe Erie Street. Din acel moment, Bollinger începuse să le facă necazuri.

— Bollinger se tot codeşte, îi spusese Stenner lui Vail într-o dimineaţă.

— Ce tot vrea?

— Bani.

— I-am dat bani.

— Suferă de sindromul „insuficient".

— Ce altceva?

— Să i se asigure protecţia în calitate de martor până când se va afla în afara graniţelor statului. O slujbă plătită cu o sută de mii pe an. Schimbarea numelui şi lichidarea cazierului. O maşină nouă. Zice că celorlalţi nu le va fi greu să dea de urma automobilului său Corvette.

Vail chicotise.

— Cum, nu vrea şi un iaht?

— Spune că asta înseamnă mai puţin decât câştigă acum în port.

— Nu spune şi că s-a făcut vinovat de încălcarea legii? Sau că este de trei ori recidivist? De data asta, îi putrezesc oasele în puşcărie.

— Cred că a uitat amănuntul.

— Adu-i aminte.

— Până unde eşti dispus să mergi?

— Sunt de acord cu protecţia martorului, care implică şi schimbarea de nume. Probabil, vom reuşi să-i aranjăm ceva în afara statului. Cazierul e pe numele vechi, aşa că s-a rezolvat şi asta. Dar să-şi ia gândul de la suta de mii. Îl vom ajuta financiar trei luni, cât timp se va recalifica. Pe urmă va trebui să se descurce singur. Şi poate să meargă cu bicicleta.

— Dar dacă refuză?

— Eu şi judecătorul îl mâncăm cu fulgi cu tot. E la a treia recidivă.

— El a venit la noi, Marty.

— A venit pentru că, dacă se mai învârte mult pe aici, e un om mort. Caută o cale de a părăsi oraşul, şi încă una gratuită.

— Cică ne poate furniza legătura pe care o căutam.

— Asta zice el. Uite ce e, n-am de gând să cumpăr o mărturie la preţul de o sută de mii pe an. Demonstrează-mi că nu am dreptate, Abel.

— Nu ştiu. Dacă ne luăm după el, îi înhăţăm pe derbedeii de la primărie şi, totodată, ne descotorosim de Bollinger. Să mai dea de furcă şi altui stat. Vail se oprise şi-şi aprinsese o ţigară. Începuse să se plimbe în cerc timp de câteva minute. Va depune şi mărturie, adăugase Stenner. Face parte din înţelegere.

— Iisuse, niciodată nu mi-am închipuit că eşti dispus la astfel de lucruri, Abel. Vail se sprijinise de perete şi suflase fumul în podea. Nu-mi place Bollinger. Nu-mi surâde ideea de a face afaceri cu el. Indiferent unde ajunge, întotdeauna va fi pus pe rele. Nu ştie cum să mai revină la calea cea dreaptă. Şi încă am îndoieli că ne-ar putea oferi legătura pentru cazul nostru. Dar... okay, comunică-i, mai întâi, propunerea mea. Sperie-l cu alternativa. Dacă nu ai încotro, dă-i douăzeci şi cinci de mii pe şase luni. Însă fără maşină, asta nici nu intră în discuţie. Zi-i să-şi vîndâ maşina Corvette şi să folosească suma drept acont.

— Poate reuşesc să-l conving cu atât.

— Atunci, dă-i bătaie. Ca să nu scăpăm frâiele din mână, vom trimite un tip cumsecade şi unul rău. Pe tine te ştie deja ca negociator, aşa că vei face în continuare pe eroul. Ia-l pe Flaherty pe post de dur.

— Flaherty?

— Cred că te va surprinde, Abel. Dă-i voie să procedeze aşa cum ştie el. Când va prelua discuţia, stai deoparte, lasă-l pe el să continue.

Flaherty avea o figură suficient de dură pentru a juca rolul poliţaiului rău. Era aproape frumos, cu păr negru ca pana corbului şi ochi de un castaniu-închis, dar trăsăturile sale irlandeze, aspre şi posomorâte, erau oarecum deformate de nasul uşor lăţit şi de cicatricea de sub ochi.

În hotelul cel ieftin, Stenner începuse să trateze cu Bollinger, un roşcovan nespălat, cu dinţi cariaţi şi apucături din cele mai proaste. Flaherty se aşezase într-un colţ al camerei, urmărind discuţia, cu un pistol calibrul 38 la subsuoară.

— Rahat! se răstise Bollinger. Eu renunţ la tot, omule. Prieteni, casă, maşină, absolut tot, iar el face nazuri la o sută de mii pe an şi la o maşină în locul vechii mele Corvette!

— Să-ţi spun eu la ce nu renunţi, spusese Stenner.

— Zău, şi cam ce-ar fi asta?

— La tot restul vieţii tale, Bobby. Fără eliberare condiţionată. Când vom aduce cazul în instanţă, vei fi acuzat şi de complicitate. Ai să vezi lumina soarelui abia când fiu-meu va candida la funcţia de preşedinte, şi el încă nu s-a născut.

— Asta-i bună, omule, zău că-i tare. Eu vin la voi cu o propunere rezonabilă...

— O sută de mii pe an şi o nouă maşină de agrement nu-s deloc o propunere cumsecade. Vinde-ţi maşina. Cu banii gheaţă ia-ţi ceva pe placul tău.

— Da' cine eşti tu, consilierul meu de afaceri?

— Ai putea spune şi aşa, replicase Stenner.

— Dacă accept, toată viaţa va trebui să trăiesc doar din furtişaguri.

— Atunci, la Joliet cu tine. O să te lichideze acolo, dacă nu cumva mai înainte. În momentul de faţă te ascunzi. Dacă te învoieşti, îţi facem rezervările şi-ţi achităm nota de plată.

— Păi, înţeleg că totul depinde de cât de mult aveţi nevoie de informaţia mea, nu?

— Nu, totul depinde de cât de mult vrei tu să rămâi în viaţă. Vrei să te vâri în rahat pentru o nenorocită de maşină?

Bollinger îşi simţise buzele uscate. Şi le linsese neliniştit. Javra aia de procuror districtual îmi forţează mâna.

— Cât timp va dura? întrebase el.

— Atâta cât durează. Poate chiar şi un an, până când ajungem să strângem piese la dosar şi să deschidem proces.

— Un an! Un an în nenorocitul ăsta de cavou!

— Doamne, de ce nu-i găsim un locşor călduţ undeva la ţară? mârâi Flaherty.

Bollinger se uitase la Dermott, care-şi tăia unghiile. Cine dracu' mai e şi ăsta? se întrebase el. Apoi se întorsese din nou spre Stenner.

— Nici o puicuţă timp de un an? scâncise el.

— Puicuţă?

— Ei, ştii... hâţ-hâţ... explicase Bollinger cu un zâmbet libidinos. Merit şi eu atâta lucru.

Brusc, Flaherty explodase. Aruncându-şi forfecuţa tocmai în celălalt capăt al camerei, se repezise la Bollinger cu atâta furie, încât îl luase prin surprindere până şi pe Stenner. Dându-şi deoparte colegul, irlandezul se aplecase deasupra lui Bollinger.

— Nu meriţi un rahat! mârâise el. Îşi trăsese cu piciorul un scaun, se aşezase în faţa lui Bollinger, apropiindu-şi obrazul la numai câţiva centimetri de cel al derbedeului, şi începuse să-i vorbească pe un ton egal şi coborât, care nu prevestea nimic bun. Cunosc toate şmecheriile, Bobby. Ştii de ce? Pentru că şi eu am fost ca tine. Ştiu la ce te gândeşti în clipa asta. Ştiu ce ai de gând să spui înainte să deschizi gura. Pe mine nu mă duci, Bobby. Înţelegi? Bollinger holbase ochii, nevenindu-i să creadă. Domnul maior se străduieşte să te trateze ca pe o fiinţă cumsecade, şi ce obţine? O escrocherie de duzină. Ne tot învârţi pe degete de două zile. Află că până aici ţi-a fost. Ia-ţi gândul de la blestemata aia de Corvette şi de la slujba de o sută de mii. Ia-ţi adio de la şpagă. Pricepi? Îţi intră chestia asta în căpăţâna ta cea seacă?

— M-am dus...

— Te-ai dus la pierzanie, acolo te-ai dus. Acum, fii atent ce facem. Dai din tine tot. Nume, date, locuri, activităţi, tot. Încearcă numai să ne tragi pe sfoară şi te-ai ars. Bollinger se întorsese către Stenner, cerându-i parcă ajutorul. Bărbatul cel tăcut nu-i acorda nici o atenţie. Iar după ce facem arestatele, vei veni la tribunal şi-i vei cânta pe tipii ăia ca un canar ce eşti...

— Dracu' să te ia, am făcut un târg... voise să-l întrerupă Bollinger.

— Ai făcut pe dracu'. Dacă nu cooperezi, ştii ce-o să facem? Re-nunţăm la acuzaţii şi-ţi dăm drumul înapoi pe stradă, dar înainte de asta – chiar înainte de a ţi se deschide porţile libertăţii – vom împânzi oraşul că ai ciripit. Ai să fii un om mort. Or să te înhaţe înainte să dai colţul.

Stenner stătea deoparte şi urmărea admirativ spectacolul lui Flaherty. Ştia că irlandezul fusese un copil al străzii, dar niciodată nu-l văzuse în plină acţiune, cel puţin nu în acest fel.

Flaherty trase concluziile, punctându-şi ideile cu degetul arătător.

— Prin urmare, o luăm de la început: în momentul de faţă, consi-derăm că n-ai obţinut nimic. Ai spus câte ceva, noi, la rândul nostru, am spus câte ceva, dar nimeni n-a zis „da" şi nimeni n-a zis „nu". Nimeni n-a zis tâmpenii. Şi-acum ce facem, Bobby? Dau drumul la magnetofon sau te duci la morgă?

Bollinger se uitase rugător la Stenner.

— Are dreptate, spusese cu indiferenţă Stenner.

— Să auzim ce ai de zis, continuase Flaherty. Acum.

Bollinger îşi privise pe rând temnicerii, apoi spusese:

— Eu am fost curierul.

— În slujba cui?

— A lui Shoulders.

— Şi a mai cui?

Bollinger ezitase o clipă, apoi răspunsese:

— Roznick.

— Vic Roznick? De la administraţie? întrebase uimit Stenner.

— Câţi de Roznick cunoaşteţi?

— Cum făceai livrarea?

— Primeam un telefon. Mă duceam la Shamrock Club pe West Erie. Biroul lui Shoulders era la etajul al doilea. El îmi dădea o servietă plină cu bancnote de douăzeci şi de cincizeci. Eu o duceam într-o parcare pe Illinois, lângă redacţia ziarului Tribune. Camionul nu era încuiat. Puneam servieta înăuntru şi asta era tot.

— De unde ştiai ce era în servietă? întrebase Stenner.

— Iisuse, Jake îi număra în faţa mea. Îmi spunea că, dacă lipseşte un dolar, s-a zis cu mine.

— Maşina era a lui Roznick?

— Uneori. De vreo douăsprezece ori am stat în maşina mea şi l-am văzut ieşind, deschizând portiera camionului şi cărăbănindu-se cu servieta. Alteori, venea Glen Scott sau Eddie Malone, sau Pete Yancovitch.

— Toţi de la primărie?

— Da. Ei veneau în alte locuri. Shoulders îi ţinea pe toţi în şah. Pe diverse chestii, comise cu ani în urmă. Videocasete, casete audio, fotografii. Îi strângea cu uşa, după care ajungeau la o înţelegere. Ei cooperau, el îi plătea şi-i lăsa în pace.

— O dată intraţi în joc, nu mai ieşeau, comentase Stenner.

— Eu însumi am făcut câteva fotografii.

— De ce? întrebase Stenner.

— Ca să-mi apăr pielea, ştiţi, pentru orice eventualitate.

— Adică să-i şantajezi niţel pe cont propriu, nu? sugerase Flaherty. Bollinger ridicase din umeri, fără să răspundă. Ai făcut fotografii cu camioanele acelea? întrebase Flaherty.

— Da. Ar valora şi ele ceva.

— Fac parte din înţelegere, se răstise Flaherty.

— Păi... ăă... mai am ceva, care poate valora cât o Corvette nouă.

— Sper să fie aşa, îl ameninţase Flaherty.

— Cineva a plătit ca şefu' vostru să fie lichidat.

Stenner se ridicase, măsurându-l printre pleoapele îngustate.

— Despre cine vorbeşti, despre Yancey?

— Nu, omule. Despre piranha.

— Piranha? repetase Flaherty.

— Vail. Le e frică de el ca de dracu'. Nu poate fi cumpărat. Niciodată nu ştii unde urmează să dea lovitura.

— Vrei să spui că există un contract pentru moartea lui Martin Vail? întrebase fioros Flaherty. Cine?

— Batem palma cu maşina? întrebase, zâmbind, Bollinger.

Mârâind, Flaherty scosese pistolul din teaca de la umăr şi-l vârâse sub nasul lui Bollinger.

— Nu face pe nebunul cu noi. Cine a făcut contractul şi cine urmează să facă treaba? Ori ne spui acum, pe loc, ori jur pe Dumnezeul meu că te arunc dracului pe fereastră.

— Hei, hei... protestase Bollinger, albindu-se la faţă.

Stenner întinsese braţul şi pusese palma pe pistol.

— Răspunde imediat la cele două întrebări, Bobby, rostise el cu asprime.

— Shoulders. Două sute de mii.

— Shoulders a ordonat asasinatul?

— Da, dar cred că sunt amestecaţi toţi. Ştiţi, toată gaşca a contribuit cu bani.

— Cine-i asasinul? întrebase Flaherty.

Vocea i se stinsese.

— Asta n-ar mai trebui să mă întrebaţi.

Cine dracu' e asasinul?

Bollinger oftase. Începeau să-l treacă năduşelile.

— Un poliţist, care ascultă de ordinele lui Shoulders.

— Un poliţist? întrebase Stenner. Care poliţist?

— Uitaţi.... eu... eu... se bâlbâise Bollinger.

— Care poliţist? întrebase Flaherty.

— Îl cheamă Heintz, bâiguise Bollinger.

— Lou Heintz? Sergentul? insistă Stenner.

— El.

— Îl cunoaşteţi, domnule maior? întrebase Flaherty.

— Sigur că da, Lou Heintz. Nu mă miră câtuşi de puţin. Când ar trebui să aibă loc atentatul?

Bollinger ridicase din umeri.

— În orice clipă. Banii au fost deja daţi.

— Dumnezeule! exclamase Stenner şi se repezise la telefon.

— Ar fi mai bine să fie McCoy, spusese Flaherty.

— Tu cine naiba eşti, de fapt? scâncise Bollinger.

Flaherty zâmbise pentru prima oară.

— Cel care va face din tine cel mai mare cântăreţ şi dansator de la Fred Astaire încoace, răspunsese el.

Aşa se şi întâmplase. Durase optsprezece luni, dar Flaherty reuşise să-l dea în judecată pe Shoulders, împreună cu încă doi oameni din solda sa, trei şefi de direcţii, şeful secţiei administrative şi un consilier juridic adjunct de la primărie, favorizând aducerea în instanţă a două cazuri instrumentate de Meyer împotriva celor doi consilieri municipali. Toţi aceştia se aflau şi acum în închisoare.

Bollinger plecase în Oregon, cu interdicţia fermă de a mai pune piciorul la est de fluviul Mississippi.

Lou Heintz, poliţistul pe motocicletă, angajat ca asasin plătit dispăruse. Iar Stenner devenise imediat garda de corp a lui Vail. Venea să-l ia cu maşina în fiecare dimineaţă, îl ducea la şedinţe, veghea în permanenţă asupra lui şi, de regulă, îl conducea noaptea acasă.

După vreun an, Heintz fusese găsit mort la Pittsburgh, într-o maşină părăsită, cu patru gloanţe calibrul 22 în ceafă. Se vedea limpede că era mâna unei bande. Nimeni nu avea să ştie vreodată dacă motivul crimei era sau nu legat de atentatul asupra lui Martin Vail.

Totuşi, Stenner nu renunţase la supraveghere. De atunci fusese însoţitorul fidel al lui Vail, cu excepţia ocaziilor când acesta reuşea să mai scape de vigilenţa lui. Ca în noaptea precedentă.

Gândul lui Vail încă hoinărea printre amintiri când Stenner trase maşina lângă el. Se uită supărat la şeful său şi clătină din cap.

— În câmp deschis, zise el, în timp ce Vail urca în maşină. Singur. Ţintă perfectă.

— Te rog, Abel. S-a terminat. Heintz e mort. Shoulders are de ispăşit zece ani de puşcărie.

— Cine s-a fript cu ciorbă...

— Okay. Ştii bine că apreciez grija pe care mi-o porţi. Numai că, din când în când, am şi eu nevoie de puţină intimitate. Aşa cum te ascundeai şi tu când erai copil.

— Eu nu m-am ascuns când am fost copil.

— Eram convins, Abel.

Stenner se uită la costumul şifonat şi la cravata strâmbă a lui Vail.

— Vrei să mergi acasă şi să te schimbi? întrebă el.

— Pe dracu', răspunse Vail.

— În dimineaţa asta trebuie să fii la tribunal, iar Naomi spune că iei dejunul cu Paul Rainey.

— Du-mă la „Butterfly", domnule maior. Vreau un mic dejun. Oricum, nu-i cazul meu, ci al lui Parver. Eu n-am să fac altceva decât să stau în ultimul rând şi să asist.

— Dar prânzul cu Rainey?

— Fac eu cinste. În acest fel, n-o să-i mai pese cum sunt îmbrăcat.

17

Când Vail şi Stenner ajunseră la "Butterfly", Naomi Chance şi Dermott Flaherty erau deja acolo, cufundaţi în lectura ziarelor de dimineaţă. Naomi îl privi dezaprobator pe Vail, care luă loc.

— Nu te-ai prea apropiat de aparatul de ras azi-dimineaţă, comentă ea.

Lui nu-i veni în minte nici un răspuns potrivit, aşa că nu spuse nimic. În schimb se răsuci spre Butterfly, care se aplecase deasupra mesei, privind în jos spre el.

— Două ochiuri, cârnaţi şi pâine albă prăjită, ceru Vail.

— Ochiuri, mârâi Butterfly şi se îndepărtă cu paşi greoi.

— Cât despre costumul tău... Începu Naomi.

— Nu vreau să aud un singur cuvânt despre costumul meu, nici despre bărbierit, nici despre nimic altceva, replică Vail.

— Te poţi bărbieri repede în sala ta de baie, propuse Naomi.

— Dă-o în mă-sa de sală de baie. Aia nu-i sală de baie, ci doar un simulacru. Au instalat o chiuvetă şi un duş într-o debara şi i-au zis sală de baie.

— E foarte convenabilă.

— E cât un rezervor de avion.

— Într-unul dintre fişete ai o cămaşă şi o cravată, iar costumul cu dungi te aşteaptă în dulap. Nu-ţi ia mai mult de un sfert de oră să te îmbraci înainte de a pleca la tribunal, zise Naomi, urmărind cu atenţie prima pagină a ziarului USA Today.

— Ce aveţi cu toţii astăzi? mormăi Vail. Doar nu pozez pentru Cartierul General. De ce nu te legi de Flaherty? El poartă acelaşi costum negru în fiecare zi.

— Am patru costume negre, protestă Flaherty, fără să-şi ridice ochii din ziar. Nu port zilnic unul şi acelaşi.

— Nu ţi se pare niţel bizar că se îmbracă zi de zi la fel ca Johnny Cash? întrebă Vail. De ce nu te legi de el?

— Cred că n-ar strica puţină variaţie, zise Stenner.

— Eu mă simt bine în negru, declară Flaherty, punând punct conversaţiei.

Orice alte discuţii fură curmate de apariţia lui Okie Okimoto, care se apropie de masa lor, elegant şi cu un aer plin de importanţă. În mână îşi ducea servieta-diplomat.

Butterfly se încruntă la el.

— Aici nu servim sushi, mârâi ea.

— Nici nu doresc să mănânc aici, doamnă Butterfly. Din fericire, pot supravieţui unei cafele.

— Deşteptule! mormăi ea, târşâindu-şi picioarele către bucătărie.

Okimoto se aşeză la masa rotundă, îşi deschise servieta şi scoase un dosar.

— Am aici raportul asupra faimoasei gropi de gunoi, începu el cu un zâmbet aproape batjocoritor. Sau, mai bine-zis, deloc faimoasa groapă de gunoi.

— Ce-i aşa de nostim? întrebă Stenner.

— Toată tevatura care s-a făcut, răspunse japonezul. Unde-i Harvey? Vreau să audă chiar din gura mea.

— Probabil că l-a furat somnul, răspunse Naomi.

— Hm. Poate că ar trebui să aştept.

— Nu cred, interveni Vail. Dacă tot ai ajuns aici, atunci termină ce ai de zis.

— Bine. Am să trec peste detaliile anatomice şi nesfârşiţii termeni medicali şi am să vă redau numai esenţa, spuse Okimoto, deschizând dosarul. Apropo, Eckling încă n-a primit raportul. Presupun că veţi fi discreţi în privinţa informaţiilor cel puţin o oră de acum încolo.

— Bineînţeles. Numai dă-i drumul odată, răspunse Vail.

— Decesul a survenit prin îngheţ, declară, zâmbind, Okimoto.

— Cum! exclamă Flaherty, ridicând, în sfârşit, ochii din ziar.

În jurul mesei se aşternu o tăcere mormântală. Stenner, Vail, Flaherty şi Naomi îl priveau ţintă pe Okimoto, aşteptând detalii despre uluitoarea veste pe care le-o dăduse.

— Ei bine, cei doi bărbaţi au murit îngheţaţi, iar femeia sufocată, se adresă Okimoto grupului amuţit de uimire.

— Îngheţaţi? repetă Stenner.

— Vrei părerea mea ca specialist? îl întrebă Okimoto. Cred că s-a întâmplat în felul următor: s-au ascuns în vreo maşină de gunoi, probabil s-au vârât sub toate resturile, ca să se încălzească – asta s-a petrecut în urmă cu vreo câteva săptămâni, în prima jumătate a lui ianuarie, când au fost două săptămâni de ger cumplit, imediat după Anul Nou, dacă ţineţi minte – şi până dimineaţa doi dintre ei au murit, iar femeia s-a simţit prea slăbită ca să se mai mişte. Autogunoiera a fost dusă la groapa de gunoi şi descărcată. Femeia s-a sufocat în gunoi, probabil după ce a fost lăsată acolo.

— Dumnezeule! murmură Flaherty.

— Aşadar, nu avem de a face cu un asasinat, ci cu drama unor vagabonzi? întrebă Vail.

— Da, răspunse Okimoto, chicotind ironic. S-a zis cu teoria lui Harvey despre crimă. Se sprijini cu coatele pe masă. Ştiţi ce cred eu? Cred că astfel de incidente se întâmplă foarte frecvent. Probabil că acolo se află şi alte cadavre, dar nu am de gând să împărtăşesc şi altora părerea mea. S-ar apuca să scurme toată groapa aia blestemată.

— Au murit îngheţaţi, zise aproape cu glas tare Stenner, clătinând din cap. Harvey va fi cumplit de dezamăgit.

— Am auzit că a intrat în reţeaua de computere, încercând să dea de urma persoanelor dispărute de pe întreg teritoriul statului, spuse Okimoto, începând să râdă. Îşi termină cafeaua şi adăugă: Auziţi, spuneţi-i lui Harvey că arma crimei a fost un frigider.

Plecă, continuând să chicotească încetişor.

— În sfârşit, a dat-o în bară şi Harvey, zise Flaherty, aplecându-se din nou peste ziar. El şi presimţirile lui.

— De regulă, are dreptate, spuse Naomi. Să-i dăm cezarului ce-i al cezarului.

— Da, dar e cam insistent, nu credeţi? urmă Flaherty. Aţi remarcat cu toţii că ne face capul calendar fiindcă nu ne amintim cine ştie ce amănunt, de pildă ziua când a fost ucis John Dillinger şi altele asemenea. Ce dracu', John Dillinger a fost asasinat cu treizeci de ani înainte de a mă naşte eu.

— Douăzeci şi doi iulie, 1934, spuse Naomi. În faţa vechiului teatru Biograph. De fapt, nu prea departe de aici. Zâmbi, văzând privirea surprinsă a lui Flaherty, apoi adăugă, făcându-i cu ochiul: E un episod de istorie locală, dragul meu, nu ai de ce să te simţi complexat.

Când ajunseră la birou, Parver era deja acolo şi se plimba de colo-colo în capătul cel mai îndepărtat al uriaşei încăperi, bându-şi cafeaua şi făcându-şi curaj pentru ce avea să urmeze.

— Gata de bătălie? i se adresă Vail, intrând în birou şi scoţându-şi haina şi cravata.

Ea încuviinţă din cap, continuând să se plimbe.

— Ce intenţionezi?

— Fără cauţiune. Să ajungă în faţa juraţilor cât mai curând posibil.

— Te va combate, spuse Vail.

— Ei bine, atunci va trebui să recurgem la mijloace tari, răspunse Parver, fără să se oprească din mers.

Vail zâmbi.

— Aşa te vreau, zise el.

Naomi scoase dintr-un sertar o cămaşă curată şi i-o întinse lui Vail, împreună cu costumul.

— Înăuntru nu-i loc şi pentru mine, şi pentru haine, se plânse Vail, închizând uşa după el.

— Douăzeci de minute, îi strigă Naomi, după care se duse la biroul ei.

Un sfert de oră mai târziu, Parver şi Vail dădură nas în nas cu St. Claire, care tocmai cobora din lift. Părea fie obosit, fie cufundat în gânduri.

— Ne-ai lipsit la micul dejun, Harve, îi spuse Vail.

— Pot să-ţi vorbesc câteva minute? întrebă St. Claire, pe un ton mai grav decât de obicei.

— Trebuie să merg cu Shana la audierea pentru fixarea cauţiunii în cazul Stoddard. Pe urmă iau masa cu Rainey. Nu poţi aştepta până după-amiază?

— Ba da, sigur.

— Apropo, azi-dimineaţă Okie a venit la "Butterfly" şi s-a dat mare. Cadavrele din groapa de gunoi? Trei vagabonzi s-au ascuns într-o autogunoieră şi au murit îngheţaţi. De fapt, una dintre victime s-a sufocat. Oricum, poţi să laşi deoparte calculatorul şi să te întorci la treaba ta.

Porni împreună cu Parver către ascensoare.

— Ooohh, nu prea cred, răspunse tărăgănat St. Claire, urmărindu-i cum se îndepărtau.

Doi paznici o conduseră pe Edith Stoddard pe un coridor lung şi sumbru, către scara de serviciu care ducea la etajul al doilea, unde se găsea sala de judecată numărul trei. Arestata avea mâinile prinse la spate cu cătuşe, dar Venable îi convinsese pe paznici să nu-i pună lanţuri şi la picioare, ca să nu se facă ei înşişi de râs.

— E o femeie de cincizeci şi trei de ani, le spusese ea. Credeţi că o s-o ia la picior şi o să treacă graniţa?

În apropiere de uşa dinspre scară, o echipă de televiziune de la Canalul 7 dădu buzna pe intrarea de serviciu, cu reflectoarele aprinse şi microfoanele pregătite. Edith Stoddard scoase un ţipăt şi-şi lăsă capul în jos, speriată.

— Dracu' să-i ia! răbufni Venable, fulgerându-i cu privirea pe cei doi paznici.

Era un vechi truc al ziariştilor să strecoare paznicilor câte zece dolari, aflând, în schimb, când şi unde puteau lua un instantaneu cu acuzatul. Venable o împinse pe Stoddard pe coridor, dar echipa de televiziune le ajunse din urmă chiar la uşă. Venable o deschise şi o îndemnă pe Stoddard să intre, urmată de paznici, apoi se propti în cadrul uşii. Imediat, cei de la televiziune o asaltară cu un potop de întrebări.

— Când aţi preluat cazul?

— Edith Stoddard v-a chemat?

— Veţi cere o cauţiune mică?

— E adevărat că a făcut deja mărturisiri?

Şi aşa mai departe. În cele din urmă, Venable ridică o mină şi, cum ei tot nu se potoleau, ridică şi glasul.

— Ascultaţi! le strigă ea. Aşteptă până când se făcu linişte. Nu voi răspunde la nici o întrebare. E vorba de o audiere pentru fixarea cauţiunii. Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă, mergeţi în sala de judecată, la fel ca toată lumea. În afară de ce se va discuta acolo, nu fac nici un comentariu. Nici acum, nici după audiere. E limpede?

Ieşi pe scară şi le trânti uşa în nas. Scara mirosea a Lysol, un miros care-i făcea greaţă. Cum se face că cele mai antipatice instituţii publice miros toate a Lysol? Sau poate am eu o reacţie psihosomatică.

— Te rog... Te rog... Îngăimă Edith Stoddard.

Avea ochii plini de lacrimi.

— Nu va dura decât cinci minute, o linişti Venable. Aşteaptă aici şi ai încredere în mine.

Îşi păstră suflul până când ajunseră în camera de pază, situată în capul scărilor.

Parver se afla deja la masa acuzării. În faţa ei se găseau un dosar subţire, un caiet de drept mare şi galben şi o mână de creioane proaspăt ascuţite. Urmări cu privirea cum paznicii le conduceau pe Edith Stoddard şi Jane Venable la masa apărării. Amândouă se aşezară şi Venable se aplecă spre clienta ei, începând să-i vorbească în şoaptă. Nu o salută pe Shana.

În fundul sălii, Vail se sprijini de spătarul scaunului, gata să asiste la prima confruntare între cele două avocate. Obiectivul lui Venable era să obţină o cauţiune cât mai mică – poate chiar eliberarea clientei sale pe cuvânt de onoare – fără a dezvălui nimic din piesele la dosar. Obiectivul lui Parver: nici o cauţiune, punct.

Vail se uită la Edith Stoddard. O singură zi reuşise s-o îngenuncheze. Îşi ţinea umerii gârboviţi şi capul plecat. Se gândi o clipă la ironia celor două cazuri: Darby şi Delaney. În ambele crime, rana de la cap fusese fatală. În cazul lui Darby, aceasta fusese prima, ceea ce dovedea premeditare. În cazul Delaney, glonţul din cap fusese cel de al doilea, dovedind intenţie criminală.

Judecătoarea Ione Pryor – o femeie la vreo patruzeci de ani, înaltă, cu chip vulturesc, cu aerul unei persoane care nu înghite vorbe goale şi cu o privire de gheaţă în spatele ochelarilor cu rame de aur – intră în sala de judecată şi se instala în jilţul ei din spatele barei.

— Dosarul numărul unu, i se adresă ea aprodului.

— Statul contra Edith Stoddard. Audiere pentru fixarea cauţiunii. Acuzata a fost arestată ieri, sub acuzaţia de crimă cu premeditare.

— Cine reprezintă statul? întrebă judecătoarea Pryor.

Parver se ridică în picioare.

— Eu, doamnă judecător. Sunt Shana Parver, procuror adjunct la procuratura districtuală.

Judecătoarea Pryor se uită pe deasupra ochelarilor spre masa acuzatei şi-şi aţinti privirea asupra lui Venable.

— Dumneavoastră reprezentaţi acuzata? întrebă ea, surprinsă.

— Da, doamnă judecător. Apărarea este susţinută de Jane Venable.

— Nu v-am văzut de mult într-o sală de tribunal, spuse judecătoarea.

— Aşa e, doamnă judecător.

— Domnişoară Parver?

— Doamnă judecător, începu tânăra, ridicându-se de la masa ei. Statul deţine suficiente probe pentru ca juraţii să pronunţe verdictul de crimă cu premeditare în cazul doamnei Stoddard, acuzată de uciderea lui John Farrell Delaney. Cerem ca doamna Stoddard să rămână în stare de arest, fără cauţiune, până la proces. Este vorba de un omor premeditat, doamnă judecător.

Venable se ridică.

— Mă opun, doamnă judecător, zise ea. Probele la care se referă acuzarea constau într-o declaraţie făcută de clienta mea în faţa a doi poliţişti care o anchetau în legătură cu moartea şefului ei, John Delaney. Doamna Stoddard nu s-a referit niciodată în mod expres la Delaney. A spus doar: „Eu l-am ucis." Atât şi nimic mai mult.

— Dacă îmi permiteţi, nu se lăsă Parver, toată ancheta se referea la relaţia doamnei Stoddard cu victima John Delaney. Este limpede că acel „l-am" din declaraţia acuzatei se referea la John Delaney. Mă îndoiesc că vorbea despre John Kennedy sau Abe Lincoln.

Pryor se încruntă la Parver pe deasupra ochelarilor, chibzuind o clipă dacă era cazul să o dojenească, dar se răzgândi. Tânăra procuror avea un argument puternic. Judecătoarea îşi întoarse privirea către Venable.

— Sunt nevoită să mă declar de acord, doamnă Venable.

— Oricum, faptul rămâne discutabil, doamnă judecător. Declaraţia făcută de clienta mea nu este valabilă. În acele momente, doamna Stoddard se afla în stare de stres. Era cumplit de speriată. Nu beneficia de prezenţa nici unui avocat...

— Când i s-au citit drepturile, i s-a oferit posibilitatea de a apela la un avocat, interveni judecătoarea.

— Nu cred că, în acele momente, putea judeca lucid. Există un mare număr de circumstanţe atenuante în această privinţă, doamnă judecător. În ce priveşte cauţiunea, doamna Stoddard are un soţ cvadriplegic. Clienta mea, în vârstă de cincizeci şi trei de ani, se ocupă de îngrijirea lui. Nu cred că prezintă un pericol sau o ameninţare pentru societate şi vă pot garanta că nu va pleca nicăieri.

— Iertaţi-mă, doamnă judecător, contraatacă Parver. Dacă apărarea sugerează ca doamna Stoddard să fie eliberată pe cuvânt de onoare, statul se opune. Repet, vorbim de o crimă cu premeditare. În ce-l priveşte pe soţul doamnei Stoddard, acuzata are şi o fiică de douăzeci şi unu de ani, care va trebui să preia această responsabilitate. Cât despre vârsta doamnei Stoddard, argumentul nu este relevant.

Judecătoarea se uită câteva momente la Stoddard, apoi îşi scoase ochelarii şi se bătu uşor cu ei peste bărbie.

— Unde se află fiica acuzatei? întrebă judecătoarea. Este prezentă aici, în sală?

— Nu, răspunse Venable.

Parver se grăbi să curme alte comentarii asupra elementelor specifice cazului.

— Doamnă judecător, acuzarea supune curţii o moţiune. Propun ca apărarea să aştepte procesul pentru a-şi susţine pledoaria.

Paf, drept peste bot, gândi Venable. Vail i-a învăţat bine pe tinerii lui jurişti.

Judecătoarea îşi ascunse un zâmbet.

— Vă rog să citiţi moţiunea, i se adresă ea grefierei, care căută printre stenograme pe cea semnată de Parver şi începu:

— „Cerem ca doamna Stoddard să fie reţinută în stare de arest, fără cauţiune, până la proces."

Judecătoarea se lăsă pe spătarul scaunului.

— Când intenţionaţi să aduceţi cazul în faţa marelui juriu, domnişoară Parver?

— Cât de curând posibil. Sper ca în cursul acestei săptămâni.

— Bine. De data asta, resping cauţiunea. Sunt de acord cu domnişoara Parver, doamnă Venable. Este un omor premeditat. Cât despre mărturisire, de asta se va ocupa judecătorul de la proces, dacă şi când se va ajunge acolo.

— Încă ceva, dacă îmi permiteţi, insistă Venable. Apărarea cere ca, până la verdictul juraţilor, doamna Stoddard să fie reţinută în celula de aici, de la secţia doi, în loc să fie mutată la penitenciar în acest stadiu al cercetărilor.

Pryor se uită la Parver. Shana se gândi o clipă şi spuse:

— Statul nu se opune.

— Bun, deci ne-am înţeles.

Pryor bătu cu ciocănelul în masă şi chemă cazul următor.

Venable se duse la masa acuzării.

— Bine lucrat, i se adresă ea lui Parver. Se pare că ai câştigat runda întâi.

— Mulţumesc, răspunse Parver.

— Ne vedem la următoarea înfăţişare.

Venable se întoarse lângă Edith Stoddard. Paznicii tocmai se pregăteau să-i pună cătuşele şi s-o scoată din sală.

— Vreţi să-i legaţi mâinile în faţă? întrebă Venable. N-o să vă facă să alergaţi după ea.

Cei doi paznici schimbară o privire şi unul din ei ridică din umeri.

— Sigur, doamnă Venable, zise el.

— De ce-ai făcut asta? o întrebă Stoddard, în timp ce era scoasă din sala de judecată. Pentru prima oară glasul îi tremura de emoţie, un amestec de mânie şi sentiment al trădării. Ţi-am spus că vreau să mă declar vinovată. Nu suport să ţipe la mine fotografii şi reporterii. Fotografiile...

— Edith, te rog să ai încredere în mine. Lasă-mă să fac aşa cum ştiu eu, răspunse Jane Venable. Aproape cu siguranţă te vor condamna pentru crimă cu premeditare. Atunci voi încerca să anulez mărturisirea. Acuzarea nu deţine arma crimei, aşa încât nu poate dovedi că e vorba de pistolul tău. Asta îmi va conferi un mare avantaj când voi merge la Vail în vederea unei înţelegeri.

— Nu vreau decât să se termine odată, zise jalnic Stoddard.

— Se va termina curând, îi răspunse compătimitoare Venable, în timp ce Edith Stoddard era scoasă din sală.

Parver îşi croi drum printre reporteri, care, de data aceasta, se năpustiseră asupra ei. Vail se strecură afară din sală şi se duse în celălalt al holului, ca s-o aştepte.

Parver se opri chiar în dreptul intrării în sala de judecată.

— Vom încerca să obţinem ca doamna Stoddard să fie pusă cât mai curând posibil sub acuzaţia de crimă cu premeditare, poate chiar înainte de sfârşitul săptămânii. Deocamdată e tot ce vă pot spune.

— Veţi cere pedeapsa cu moartea? întrebă o reporteră de la televiziune.

Parver o privi fix câteva secunde. Impactul întrebării o descumpănise.

— Nu voi judeca acest caz în mass-media, răspunse ea. Pentru moment, v-am spus tot ce era de spus. Mulţumesc.

Se îndepărtă. Mulţimea de reporteri porni pe coridor, în căutarea lui Jane Venable. Vail veni lângă Parver şi amândoi îşi croiră drum pe coridorul înţesat.

— Nu înţeleg de ce e Edith Stoddard atât de hotărâtă să-şi recunoască vina, zise Parver.

— Dintr-o mie de motive, răspunse Vail. E speriată, deprimată, se ştie vinovată. Nu vrea să-şi chinuie familia mai mult decât e cazul. După părerea mea, încearcă să-şi apere soţul şi fiica. E o experienţă umilitoare şi foarte traumatizantă.

— Cred că încă nu-şi dă seama că l-a lichidat pe individ cu sânge rece şi că va primi o pedeapsă grea, spuse Parver. O aşteaptă detenţia pe viaţă.

— Sunt convins că Jane îşi dă silinţa s-o facă să înţeleagă, dar mă îndoiesc că în acest moment îşi percepe fapta în întreaga ei semnificaţie.

— Îmi pare oarecum rău pentru ea, recunoscu Parver, cu jumătate de gură.

— Nu-ţi poţi permite acest lux, replică Vail, apoi adăugă: Mai e ceva...

— Trebuie găsită arma, zise Parver.

— Mi-ai luat vorba din gură.

— De asta se ocupă Abel, îl informă fata. Când o pot interoga pe doamna Stoddard?

— Să aşteptăm verdictul juriului mai întâi, răspunse Vail. O dată pusă sub acuzaţie, poate că va începe să se trezească la realitate şi să cedeze câte puţin.

— Nu prea cred, replică Parver. Cred că e decisă să-şi recunoască vinovăţia.

— Iar Venable e decisă să n-o lase. Să aşteptăm şi să vedem cum acţionează ea. Eşti pregătită să-l iei în primire pe Paul Rainey?

— Da, şefule.

— Ai hârtia?

— Uite-o aici.

Scoase mandatul de arestare şi i-l dădu lui Vail, care-l puse în buzunarul interior al costumului.

— Hai să-l zgâlţâim puţin, zise Vail.

18

Se găseau la „Sundance", o construcţie cu două etaje şi acoperiş de sticlă, care-ţi dădea iluzia că te aflai sub cerul liber chiar şi atunci când vremea nu era prea favorabilă sau al naibii de friguroasă, ca în această zi de februarie cu viscol. Plăcile de sticlă ale acoperişului puteau fi trase la o parte prin simpla apăsare a unui buton din biroul directorului, dacă vremea o permitea. La ora prânzului, localul era extrem de căutat de cei care lucrau în centrul oaşului, pentru că aici se serveau cei mai buni hot dogs la est de Mississippi şi porţii uriaşe de salată pentru vegetarieni. Restaurantul era amplasat în spatele uneia dintre marile librării, aşa că la amiază mesele sale demodate din fier forjat erau de regulă ocupate de cititori avizi, care cumpărau cărţi sau ziare şi veneau să le citească în timpul mesei, în localul scăldat de razele soarelui.

— Zău că ştii să-ţi onorezi invitaţii, Marty, zise Paul Rainey, dregându-şi cei doi hot dogs cu varză murată, mirodenii, muştar, ketchup şi ceapă. Se uită la Parver. Întotdeauna e aşa de generos, Shana?

— E tot ce-mi pot permite din leafa mea de procuror districtual, răspunse Vail.

— Pe cine vrei să duci de nas? replică Rainey. Înainte să-ţi iei în primire noua slujbă, ai câştigat destul cât să trăieşti regeşte până la sfârşitul zilelor. Pun prinsoare că ai pus deoparte tot, de la primii zece cenţi pe care i-ai câştigat. Ce dracu', n-ai maşină şi te îmbraci ca un cerşetor. Ştiai că Clubul Juriştilor se gândea să facă o chetă, ca să-ţi cumpere un costum nou?

— Acesta este un costum nou, răspunse Vail pe un ton destul de categoric.

— Lână şi bumbac. Haine la kilogram. Două sute de parai. Ştii cât a costat al meu? Două mii. De la „Barney's".

Vail muşcă din crenvurşt şi mestecă în tăcere câteva minute, apoi zise cu indiferenţă:

— E mai mult decât vei putea scoate de la James Darby.

Rainey ridică fruntea şi privi la tavan.

— Oh, ce dracu', nu poţi să aştepţi măcar până întind garnitura asta complicată? Oftă. Okay, domnule avocat şi domnişoară avocată, ce căutăm aici, de fapt?

— Tu şi cu mine ne cunoaştem de aproape douăzeci de ani, nu-i aşa, Paul?

— N-am ţinut niciodată socoteala.

— Am studiat problema sub amândouă aspectele.

— Lasă gargara şi zi ce ai de zis, îl întrerupse Rainey.

— Flăcăul tău, Darby, e vinovat ca păcatul.

— Aha! Aşa ai să declari şi în faţa juraţilor? Că Darby e vinovat ca păcatul? Nu prea îmi vine a crede. Ori asta este tot ce ai. Uite ce e, nici eu nu-l simpatizez mai mult decât tine, dar asta nu înseamnă că şi-a ucis nevasta. Prin urmare, e doar o jigodie. La fel ca jumătate din omenire.

— Paul, îţi spun că individul a pus totul la cale cu meticulozitate şi şi-a omorât soţia cu sânge rece. Asta din două motive: banii şi o dansatoare de striptease, cu funduleţ drăguţ şi sutien numărul doi.

— Ei, haide, Marty, dacă i-ai aresta pe toţi care-şi înşală nevestele, ar mai rămâne vreo zece bărbaţi pe planeta asta.

— În cazul nostru, juriul va da verdictul într-o oră.

— Ce-ai păţit, nu poţi aştepta procesul? întrebă, râzând, Rainey. Vrei să-l judeci aici, la masa de prânz? Poate ar trebui să chemăm un chelner pe post de judecător.

— Mă aflu aici în interesul justiţiei şi ca să economisesc banii contribuabililor, răspunse calm Vail.

— Bineînţeles.

— Ascultă o clipă. Până în acest punct al anchetei, Darby a declarat că, atunci când a intrat în casă, nevastă-sa a tras asupra lui trei focuri de pistol, apoi el a împuşcat-o cu arma de vânătoare, ultimul ei glonţ ricoşând în tavan, după care el i-a mai tras un glonţ în cap. Nu aşa sună versiunea lui Darby?

— Chiar aşa s-a întâmplat.

— Păi, ia gândeşte-te puţin. Trei focuri dintr-un pistol calibrul 38, unul de puşcă, alt foc de pistol şi încă unul de puşcă. Vail deschise servieta-diplomat şi scoase un minicasetofon. Banda conţinea înregistrarea îmbunătăţită tehnic a succesiunii focurilor de armă trase de Stenner, aşa cum spunea doamna Shunderson că le auzise, primul fiind cel de puşcă. Conectă casca la aparat şi i-o întinse lui Rainey. Ascultă asta, îl îndemnă Vail.

Aşteptă până când Rainey îşi potrivi casca, apoi apăsă pe butonul de pornire. Împreună cu Shana, îl urmări pe Rainey cum ascultă. Acesta îşi scoase casca şi i-o înapoie lui Vail.

— Şi ce-i cu asta? Cineva trage cu puşca.

— E limpede că prima împuşcătură a provenit din arma de vânătoare, zise Vail.

— Despre asta era vorba? E o bandă trucată. Ce şmecherii încerci cu mine, Martin?

— Îţi spun imediat, Paul. Am un martor infailibil, care va declara că banda e autentică, răspunse Vail.

— Da, şi? replică Rainey, vizibil iritat.

— Aşadar, clientul tău te-a minţit, lucru lesne de înţeles, din moment ce şi-a ucis nevasta cu sânge rece. Problema e că n-a fost cinstit cu tine. În clipa de faţă, zbori prin ceaţă şi tipul te va pilota direct în coasta unui munte.

— Unde vrei să ajungi, Martin?

— Îţi propun un târg, Paul. Să-l încadrăm la crimă de gradul doi. Va lua douăzeci de ani fără eliberare condiţionată. Îţi ofer douăzeci de ani, după care va ieşi din puşcărie. Va avea vreo cincizeci de ani şi va fi falit, dar va fi liber. Cred că societatea se va arăta încântată de o astfel de rezolvare.

— Dar ştii că eşti nebun de legat?

— Te cunosc, Paul. Ştiu că îl crezi pe Darby nevinovat şi că lucruri-le s-au petrecut aşa cum ţi-a relatat el. Dar nu-mi place să te văd tras pe sfoară de propriul tău client. Ascultă încă o dată banda.

— Nu-i nevoie s-o mai ascult. Am auzit-o. Nu dovedeşte absolut nimic.

— Dovedeşte că Darby a intrat în casă, s-a dus lângă nevastă-sa, care se uita la televizor, şi a împuşcat-o în cap. După aceea i-a pus în mână pistolul calibrul 38 şi a tras patru focuri — unul în tavan – după care s-a dat câţiva paşi mai încolo şi a împuşcat-o în coastă cu arma de vânătoare. De asemenea, dovedeşte premeditarea. Crimă cu premeditare. Tot tacâmul.

— Dacă ai fi atât de sigur că l-ai dibuit, nu mi-ai propune un târg. Te cunosc. M-ai strânge cu uşa.

— Uite ce e, nu am nici oamenii, nici timpul necesar pentru audieri, găsirea unor martori, preliminarii, proces, recurs şi aşa mai departe. Pe masa mea de lucru aşteaptă zeci de cazuri, iar acum mi-a venit pe cap şi chestia cu Jack. Dacă noi doi ajungem la o înţelegere, eu economisesc câteva sute de mii de dolari din banii contribuabililor, îmi scutesc mie o groază de bătaie de cap, tu îţi salvezi obrazul, iar clientul tău scapă cu viaţă. Vail se întoarse către Parver şi întinse mâna. Ea luă mandatul şi i-l dădu. Vail îl puse pe masă, împingându-l către Paul Rainey. Ţi-l fac cadou, dacă-l accepţi. Poţi să-l aduci, să zicem, diseară pe la opt?

Rainey despături mandatul completat pe numele lui Darby, cu acuzaţia de crimă cu premeditare. Ridică surprins privirea către Vail, apoi se uită din nou la mandat. Începu să-şi joace muşchii maxilarelor, semn al mâniei crescânde care-l cuprindea.

— Nu-mi vine să cred că-mi faci o astfel de figură, zise el în cele din urmă.

— Încă ceva, adăugă Vail. Darby e falit. Aseară am discutat cu Tom Smoot de la New York Life. Au sistat asigurarea până la soluţionarea cazului.

— Nimic nu-ţi scapă, adevărat? întrebă Rainey, cu glasul marcat de supărare. Ştii ce cred eu? Cred că mi-ai dezvăluit o mulţime de informaţii, asta cred.

— Există mult mai multe, replică încet Parver.

— Zău?

— De pildă, hârtia cu numărul de telefon. Noi suntem de părere că numărul găsit lângă telefon a fost scris de Darby, ca să se creadă că nevastă-sa a sunat-o pe Palmer. Mă îndoiesc că Poppy Palmer a stat vreodată de vorbă cu Ramona Darby.

— Ai discutat de mai multe ori cu Palmer, spuse Rainey. Nu poţi dovedi nimic din toate aceste afirmaţii. Sunt simple supoziţii. Vrei să discuţi din nou cu ea? Dă-i drumul, nu am nimic împotrivă.

— Am vrea, Paul, dacă am reuşi să dăm de ea, zise sec Shana Parver.

— Ce dracu' tot spuneţi acolo?

— Poppy Palmer şi-a luat zborul, răspunse Vail.

Rainey se uita când la Vail, când la Parver.

— Ieri şi-a sunat şeful, la vreo două ore după ce Shana l-a audiat pe Darby în legătură cu hârtia cu numărul de telefon. Tipa a anunţat că sora ei din Texarkana e pe moarte şi că trebuie să plece imediat. Soră-sa trăieşte în California şi e bine mersi. De cinci ani, n-a mai primit nici o veste de la Poppy Palmer. Rainey, un avocat foarte iute la minte, se sprijini pe spătarul scaunului şi-l studie atent pe Vail, după care se uită la Parver. Îşi îngustă pleoapele, dar rămase tăcut. În acest punct al discuţiei, ştia că va afla mai multe dacă îşi ţinea gura. Vom emite o citaţie pe numele lui Palmer, iar eu mă gândesc foarte serios şi la un mandat de arestare pentru sperjur, zise Vail. A declarat sub jurământ că a fost sunată de Ramona Darby. Noi susţinem că minte... nu a existat nici o convorbire telefonică. După aceea intenţionez să merg la FBI şi să obţin un mandat sub acuzaţia de fugă de justiţie. Rainey părea cufundat în gânduri. Bătea darabana cu degetele pe masă, dar continua să tacă. Eşti deja amestecat, Paul. Vrei să mergi mai departe, din oficiu, apărând un criminal într-un proces pe care nu-l poţi câştiga? Îţi eşti dator ţie însuţi şi liniştii tale sufleteşti să scoţi de la el adevărul. Explică-i ce opţiuni are. Ori ia douăzeci de ani fără eliberare condiţionată, ori merge în celula morţii şi se prăjeşte pe scaunul electric – dacă nu cumva îşi va petrece restul vieţii uitându-se pe coridor la scaun şi aşteptându-şi rândul.

— Vrei să-mi vând clientul pentru că nu poate să-mi plătească? întrebă nervos Rainey.

— Câtuşi de puţin. Ceea ce vreau eu să spun, Paul, e că trebuie să ai cugetul împăcat. Studiază toate posibilităţile şi fă ce e mai bine pentru tine şi pentru clientul tău. Ori se recunoaşte vinovat de crimă de gradul doi, ori îl acuzăm de crimă cu premeditare. De tine depinde. Totul e în mâinile tale. Un singur lucru: dacă vrea s-o şteargă, nici nu va apuca să ajungă la graniţa statului.

Rainey se lăsă greoi pe spătarul scaunului. Se uită ţintă la Vail, apoi la mandat şi iar la Vail.

— Va declara că şi-a pierdut controlul, zise Rainey. Că a intrat, că ea ţinea arma îndreptată asupra lui şi că în acel moment a tras el primul...

— E vorba de împuşcătura în cap, îl întrerupse Parver. Asta îi va veni de hac în cele din urmă. Chiar îţi închipui că juriul va crede că Ramona a continuat să tragă în Darby deşi avea în coastă o gaură cât Insula Rhode? Glonţul din cap trebuie să fi fost primul. Ascultă banda.

— Dă-o dracului de bandă. Banda nu dovedeşte nimic şi voi ştiţi asta foarte bine!

— Ai o mare experienţă în aflarea adevărului, Paul, spuse Vail. Dacă o ţine morţiş pe a lui, continuă el, bătând uşor cu degetele în casetofon, atunci înseamnă că te minte.

Rainey sorbi o înghiţitură de apă, îşi şterse buzele cu şerveţelul şi-l aruncă pe masă. Se juca cu mandatul, mutându-l încoace şi încolo pe masă cu vârfurile degetelor.

— Suntem cinstiţi cu tine, Paul, spuse Vail. Aş fi putut ordona şerifului să-l aresteze încă de azi-noapte şi la ora asta ar fi fost la răcoare.

Rainey vârî mandatul în buzunar şi se ridică.

— Ţinem legătura, zise el. Apoi se aplecă peste masă şi şopti, zâmbind, la urechea lui Vail: Am cu zece ani mai mult în meseria asta decât tine şi totuşi e pentru prima oară când un procuror districtual îmi propune o înţelegere înainte de a-mi aresta clientul.

— Astea-s vremurile, răspunse Vail. În zilele noastre toată lumea e grăbită.

— Ceva totuşi e în neregulă, adăugă Rainey, încruntându-se.

— Da, clientul tău, replică Parver.

— Până în acest moment, avusesem o zi destul de bună. Voi doi sunteţi chiar grozavi: mai întâi, invitaţi omul la masă şi pe urmă faceţi tot posibilul să-i stricaţi pofta de mâncare.

Rainey plecă de la masă. Parver nu scotea un cuvânt. Privea faţa de masă, plimbându-şi paharul de apă de colo-colo.

— Okay, ce te frământă? întrebă Vail.

— Nimic.

— Ehe! Hai, dă-i drumul!

— De ce să-l lăsăm pe Darby să ne scape? Adică, de ce să-i propunem o înţelegere? Îl putem umfla pe tipul ăsta, Martin. Putem merge până la capăt, ştiu bine că putem.

— Singurul tău martor e o bătrână care a auzit nişte focuri de armă. Paul Rainey o s-o înghită cu fulgi cu tot. Nu ne putem baza pe doamna Shunderson, iar Poppy Palmer ne-a tras clapa şi habar nu avem unde se află. Presupune că ai un juriu mai clement. Darby ar putea scăpa. Sau ar putea primi verdictul de omucidere voluntară, situaţie în care ar fi eliberat după trei-patru ani. În varianta cealaltă, dacă Rainey muşcă din momeală, îl scoatem pe Darby cu douăzeci de ani.

— Eu tot cred că putem câştiga acest proces.

— Tu ai câştigat, Shana. O sentinţă de douăzeci de ani, fără eliberare condiţionată, e cel mai bun rezultat pe care îl putem pretinde. Uite, abia ai terminat un caz şi acum ai de lucru la dosarul Stoddard. Până mâine, probabil vor mai apărea vreo două la tine pe birou. Lasă-l pe Darby, pe el l-am rezolvat. Să sperăm că Rainey reuşeşte să-şi dea seama ce fel de om e clientul lui.

— N-am făcut decât să-i punem în braţe lui Rainey întregul caz! spuse ea. De ce nu l-am lăsat pe şerif să-l aresteze pe nemernic?

— Nu i-am destăinuit nimic ce n-ar putea afla din prima clipă. Iar faptul că i-am oferit posibilitatea de a-şi aduce el însuşi clientul arată că suntem de bună-credinţă.

— Crezi că banii vor avea vreun efect asupra lui?

— E o nadă aruncată la întâmplare. Rainey l-a crezut pe Darby pe cuvânt, lucru cât se poate de firesc, oricare avocat acordă clientului său prezumţia de nevinovăţie. Acum iată că se confruntă cu eventualitatea ca Darby să-l fi înşelat încă de la bun început. Lui Paul Rainey nu-i place să se ştie tras pe sfoară de un client pe care nici măcar nu-l simpatizează. Dacă se convinge că Darby l-a minţit, atunci are de ales între a apăra gratis un om pe care îl ştie vinovat şi a încheia târgul cel mai avantajos.

— Nu cred că va marşa, spuse ea.

— Poate. Ceea ce l-a sensibilizat şi i-a reţinut atenţia a fost faptul că Poppy Palmer a fugit. Asta, şi mandatul. După părerea mea, va veni cu o contrapropunere.

— Şi...?

— Noi i-am făcut cea mai bună ofertă. Dacă Rainey nu acceptă, atunci Darby e al tău.

— Bun! zise neînduplecată Parver. Sper ca Rainey să ne dea cu tifla. Merită o lecţie.

— În acest caz, ar fi bine s-o găsim pe Poppy Palmer, spuse Vail. Ea îi va da lovitura de graţie.

19

Transcrieri de procese, rapoarte de autopsie, fotografii, vechi rapoarte ale poliţiei şi copii ale unor pagini de carte, toate zăceau împrăştiate pe masa cea mare a lui Martin Vail. Naomi, Flaherty şi Harvey St. Claire stăteau în faţa mesei de lucru masive, studiind ceea ce St. Claire denumea „probele sale". Naomi şi Flaherty le priveau fără un cuvânt, ridicând câte un raport sau câte o fotografie, pe care le cercetau şi le puneau la loc, vizibil impresionaţi de ceea ce le prezenta St. Claire.

— Ai întocmit un dosar bun, Harve. Ar trebui să te faci avocat, zise Flaherty.

— Nu fac impresie prea bună în sala de tribunal. Numai la bara martorilor. Îmi susţin foarte bine punctul de vedere sub jurământ.

— Ce părere are Abel? întrebă Naomi.

— Îl interesează, răspunse St. Claire.

— Pentru cineva ca Abel, e ca şi cum ar intra în panică, chicoti Flaherty.

— Mă înşel cumva? întrebă St. Claire. Sunt oare paranoic?

— Paranoic! Mă îndoiesc, răspunse Naomi. De ce dracu' n-am aflat despre toate astea mai demult?

— Pentru că cei din Gideon n-au vrut să se afle, răspunse St. Cla-ire. Din câte îmi dau seama, orăşelul e condus de nişte habotnici. Îmi imaginez că toţi arată ca Avraam sau Moise sau John Brown. Nu vor ca lumea să-şi închipuie că în târguşorul lor cel sfânt îşi fac de cap sata-niştii.

— Nu le pasă cine e făptaşul?

— Se pare că nu. Au trecut şase luni şi nu s-a mai întâmplat nimic asemănător. Mă gândesc că poate au hotărât să dea uitării incidentul. Să alunge răul prin rugăciunile de la slujba de duminică.

— Pur şi simplu, au şters-o pe Linda Balfour de pe listă?

— E un fel de a spune, răspunse St. Claire.

— Prima întrebare care îmi vine în minte este „cine e făptaşul?" Iar a doua: „de ce a făcut-o?" spuse Flaherty.

— Păi, să-ţi spun eu cine n-a făcut-o. Aaron Stampler. St. Claire scuipă un ghemotoc de tutun în ceşcuţa lui de argint. E încă închis la Daisyville, sub maximă securitate.

— Daisyland, îl corectă Naomi.

— Sună la fel de stupid, replică St. Claire.

Naomi ridică privirea. Vail, Parver şi Stenner tocmai ieşeau din lift.

— Dacă cineva poate da răspuns la toate aceste întrebări, atunci el e acela, spuse Naomi, arătând din cap în direcţia lui Vail.

— Dar ce-i aici? întrebă Martin, intrând în birou.

Toţi se uitară unii la alţii, apoi îşi îndreptară privirile către St. Cla-ire. Acesta îşi netezi mustaţa şi scuipă ghemotocul de tutun pe care-l mestecase în gură.

— Să vă spun cum a început, vorbi el. Lucram cu reţeaua HITS, gândindu-mă că, poate, în afara oraşului am să descopăr ceva legat de cadavrele de la groapa de gunoi. Persoane dispărute, poate o spargere de bancă, o bandă de traficanţi. Adică, un fel de dat cu ghicitul. La un moment dat, Ben Meyer a dat de oribilul asasinat de lângă graniţa statului Kentucky. Un orăşel cu numele de Gideon. Aţi auzit vreodată de el?

— Din câte îmi amintesc eu, nu, răspunse Vail.

— Oricum, orăşelul e condus de nişte bătrâni fanatici religioşi, care au muşamalizat totul. Au tras concluzia că e mâna sataniştilor. Nouă ne-a trezit interesul mai mult ca o curiozitate. Victima era casnică. Un mariaj fericit, un soţ atent şi fidel. Un copilaş de un an. M-am gândit la pasul următor pe care trebuia să-l fac. Să citesc raportul de la autopsie. Şeful poliţiei a încercat să scape de mine, în schimb, doctorul oraşului, care e şi legist, a fost extrem de amabil şi cât se poate de îndatoritor.

St. Claire căută pe masă raportul de autopsie întocmit de doctorul Fields, apoi tastat pe computer şi tras la imprimantă de Ben, şi începu să-l citească cu voce tare.

„Victima, Linda Balfour, sex feminin, rasă albă, vârsta 26 de ani. Trupul măsoară un metru cincizeci şi cântăreşte 67 de kilograme. Ochi albaştri, păr castaniu-deschis. Găsită moartă în locuinţa ei din Strada Plopilor, în oraşul nostru. Victima fusese înjunghiată, tăiată şi incizată de 56 de ori. Există indicii de spasm cadaveric, traume şi aeroembolie. A avut loc o sângerare masivă, datorată rănilor prin înjunghiere. Rana de la gât, care aproape a decapitat victima, a cauzat aeroembolia, a-ceasta ducând de regulă la moarte instantanee. Rănile de la mâini şi de pe braţe demonstrează că victima s-a luptat înainte de a fi fost ucisă."

St. Claire ridică o clipă ochii.

— Începe să-ţi sune cunoscut, Marty?

— Unde vrei să ajungi, Harve?

— Okay, acum ascultă asta. E depoziţia medicului legist de la pro-cesul lui Stampler.

Citi fragmente din descrierea rănilor care cauzaseră moartea arhie-piscopului Rushman, aşa cum o făcuse William Danielson cu zece ani în urmă.

DANIELSON: Traumatism fizic, aeroembolie, spasm cadaveric, hemoragie, adică pierdere de sânge. Fiecare dintre acestea ar fi putut cauza moartea. Aceasta a provocat aeroembolia, adică evacuarea bruscă a aerului din plămâni. Acest tip de răni sunt întotdeauna fatale, de fapt, moartea e de regulă instantanee... Iar rănile indică anumite cunoştinţe de ordin chirurgical.

Vail începea să reacţioneze. Se aplecă în faţă pe fotoliul său, cu ţigara aprinsă uitata între degete.

— Acum, ascultaţi şi restul raportului redactat de doctorul Fields, spuse St. Claire, citind finalul raportului de autopsie:

„De asemenea, am constatat urme de mutilare. Ambele mameloane ale victimei, cât şi clitorisul, au fost retezate şi plasate în gura acesteia. Se pare că rănile au fost produse de una sau mai multe persoane având anumite cunoştinţe de chirurgie. De asemenea, pe craniul victimei a fost scris cu sânge C13.489, la 4,6 centimetri mai sus de baza craniului, la rădăcina părului. S-a stabilit că arma crimei a fost un cuţit obişnuit de bucătărie cu lama de douăzeci de centimetri, descoperit în locuinţă şi aparţinând victimei."

— Mai era şi gravidă în nouă săptămâni, adăugă St. Claire, aproape ca un gând întârziat.

Vail privea în gol. Timp de aproape un minut rămase tăcut.

— Unde-i Stampler? întrebă el în cele din urmă.

— Tot la Daisyland, sub pază strictă, răspunse Stenner. N-a primit nici un vizitator, nici o scrisoare şi n-a dat nici un telefon.

— În zece ani?

— În zece ani, confirmă Stenner. Am stat de vorbă cu şeful pazei. Bascott şi alţi medici ai spitalului erau într-o şedinţă. Omul n-a vrut să-mi spună mai mult, dar mi-a dat aceste amănunte.

— Mai e ceva, interveni St. Claire. Pe la sfârşitul lecturii dosarului, mi-a reţinut atenţia un lucru care prima oară îmi scăpase. Aproape că am sărit de pe scaun când l-am descoperit. E vorba de perioada în care îl interogai pe Stampler, aflat în boxa martorilor. Stampler a spus: "Prietena mea, Linda, şi cu mine am hotărât să locuim împreună..." M-am gândit că, poate, era o coincidenţă — două femei cu acelaşi nume — aşa că... Alese una dintre fotografiile înfăţişând-o pe Linda Balfour în prim- plan şi i-o întinse lui Vail. Ţi se pare o figură cunoscută?

Vail studie fotografia câteva secunde.

— E o fotografie groaznică. Zău că nu pot...

— Am verificat registrele din Carbondale, unde a încheiat căsătoria Numele de fată era Linda Gellerman, din Akron, Ohio.

Vail ridică privirea spre St. Claire şi, brusc, gândul îi zbură în urmă cu zece ani.

O făptură micuţă, cu aerul unui copil părăsit, înfăşurată într-un impermeabil de culoare galbenă, cercetându-l cu ochi temători în timp ce stătea în faţa lui, în ploaie.

Domnul Vail? întrebă o voce subţirică.

El o invită înăuntru, îi oferi o Coca-Cola şi o întrebă despre prietenul ei, Aaron Stampler.

Crezi că Aaron l-a ucis pe episcop?

Nu aşa crede toată lumea?

Ai fost de faţă, Linda?

Unde?

În casa episcopului, în noaptea în care a fost asasinat

Bineînţeles că nu!

Atunci de unde ştii că Aaron a comis crima?

Pentru că se ascundea în biserică, cu cuţitul în mână, şi toate...

De unde ştii că nu a fost Peter sau Billy Jordan?

Aţi aflat şi despre asta?

Despre ce anume?

Nimic.

Linda, de ce ai venit aici?

Fiindcă nu-l pot ajuta pe Aaron şi fiindcă vreau să nu mă mai căutaţi.

— Poate stă în puterea ta să-l ajuţi.

Cum?

Am nevoie să depui mărturie.

Despre ce?

Despre ministranţi.

Ea intră în panică şi se feri de Vail, ca o sălbăticiune încolţită, apoi alergă la uşă. Vail o prinse de braţ chiar când punea mâna pe clanţă.

N-am s-o fac! N-am să recunosc niciodată aşa ceva! Voi minţi. Le voi spune că nu-i adevărat

Linda, ar putea fi de folos juriului să ştie exact ce s-a întâmplat Ceea ce vă obliga episcopul să faceţi.

Nu înţelegeţi? Nu ne-a obligat să facem nimic! După un timp chiar ne amuza! Ne plăcea!

Se răsucise şi ieşise pe uşă alergând, apoi dispăruse în noaptea întunecoasă şi spălată de ploaie. De atunci n-o mai văzuse până înainte cu o clipă, când privise fotografia unei gospodine neglijente care zăcea pe podeaua sufrageriei într-o baltă de sânge.

— Linda Gellerman, spuse Vail. Prietena lui Aaron Stampler.

— Mă gândesc că, poate, avem de-a face cu un imitator, zise St. Claire.

— Cu excepţia unui singur amănunt, adăugă Stenner.

Vail îi duse gândul până la capăt.

— Ministranţii.

Stenner încuviinţă din cap.

— Cine dracu' sunt ministranţii? întrebă St. Claire. La proces nu s-a pomenit niciodată despre ei.

— Aşa e, nu s-a pomenit, întări Vail.

— Dar oricine ar fi acela care a ucis-o pe Linda Gellerman, ştia despre existenţa lor. Altfel nu se poate, spuse Stenner.

— Dar cine erau? Ce legătură au cu crima asta? întrebă St. Claire.

Vail suflă afară fumul ţigării şi se duse să-şi toarne o ceaşcă de cafea.

— Trebuie să înţelegi că, acum zece ani, arhiepiscopul Richard Rushman era cunscut sub numele de Sfântul din Aleea Lakeview, începu el. Nu era simpatizat, ci venerat. De asemenea, era unul dintre cei mai influenţi oameni ai statului. Avea ceva din Richelieu şi totodată din Ioan Botezătorul. O combinaţie de Macchiavelli şi Billy Budd. Cât despre omul de rând, cetăţeanul de pe banca juraţilor? Pentru ei episcopul era o persoană demnă de tot respectul. Aaron Stampler a venit aici dintr-un orăşel sordid din Kentucky. Era o adevărată anomalie: un copil cu coeficientul de inteligenţă al unui geniu, dar provenit din părinţi analfabeţi şi trăind într-o sărăcie lucie în dealurile miniere din vestul statului Kentucky. Fusese nevoit să se ducă pe furiş în casa învăţătoarei sale, ca să citească — taică-său nu îngăduia în casă nici o altă carte în afară de Biblie. Tot el insista ca băiatul să lucreze tocmai în locul care-l înspăimânta mai mult decât orice pe lume. Gaura. Puţul de mină numărul cinci – îmi amintesc şi acum cum vorbea despre el: galeriile cele mai adânci. Când, în sfârşit, a scăpat din acea închisoare, a venit aici. Rushman l-a întâlnit, l-a luat în Casa Mântuitorului, un azil pentru copiii fugiţi de acasă sau lipsiţi de adăpost. Stampler şi episcopul ajunseseră foarte apropiaţi. Pe urmă, Aaron şi-a făcut o prietenă. Au hotărât de comun acord să locuiască împreună. De aici povestea începe să devină neclară. Jane Venable susţinea că episcopul se supărase pe cei doi tineri care trăiau în păcat şi, ca urmare, îi dăduse afară. Cei doi locuiau pe chei, într-un depozit oribil numit Caverna, demolat cu ani în urmă. Fata l-a părăsit, iar Stampler, cuprins de furie şi disperare, s-a dus la biserică şi l-a ciopârţit pe episcop ca pe un curcan de Crăciun. Care a fost versiunea apărării? Stampler a plecat de bunăvoie. N-a existat nici un fel de dispută între el şi episcop. În timp ce se găsea în bibliotecă, i s-a părut că aude discuţii în apartamentul episcopului, aşa că s-a dus să vadă despre ce e vorba. Aruncând o privire în dormitor, a avut senzaţia că mai era cineva înăuntru. În clipa următoare, „i-a scăpat timpul" şi a căzut în ceea ce se numeşte stare de refugiu, lucru care i se întâmpla destul de frecvent, îndeosebi când era supus unui stres. Când şi-a revenit, era ascuns în confesional, cu arma crimei în mână şi mânjit de sângele episcopului. Prietena se numea Linda Gellerman.

— Dar nu acesta a fost adevăratul motiv, interveni Stenner.

— Nu, a existat un alt motiv, mult mai urât – cunoscut atât de mine cât şi de Venable – dar pe care nici unul din noi nu l-a adus în discuţie la proces.

— Anume? întrebă Flaherty.

— Episcopul era pedofil. Victimele lui alcătuiau grupul denumit ministranţii. Episcopul obişnuia să regizeze filme cu ministranţii, seducând o fată. După aceea îi oprea, punea deoparte camera video şi poseda fata, băieţii, pe cine avea chef. Aaron făcea parte dintre ministranţi. Fata era Linda.

— Cum de n-a ieşit la iveală la proces? întrebă Parver.

— Era prea riscant. Venable şi cu mine am căzut de acord să distrugem benzile după terminarea procesului, răspunse Vail.

— De ce?

— Ca să protejăm bunul nume al episcopului, spuse Stenner.

— Iisuse, pe un pedofil? exclamă St. Claire. De ce să-l protejaţi?

— Tu nu ai fost de faţă, explică Stenner. Episcopul era iubit de toată lumea. Colecta anual milioane pentru opere de caritate. Un tip incredibil de influent.

— Şi care murise, adăugă Vail. Banda deţinută de noi era foarte riscantă. Episcopul nu apărea pe ea, i se auzea doar vocea. Prea riscantă ca eu ori Venable s-o aducem ca probă în instanţă. Juriul ar fi putut s-o considere o iniţiativă disperată, şi o asemenea greşeală m-ar fi făcut să pierd procesul. În plus, nici nu aveam nevoie de ea. Argumentul meu era că Stampler suferea de ceea ce se numeşte personalitate multiplă...

— Dedublarea personalităţii? întrebă Flaherty.

— O denumire inadecvată, dar răspunsul este afirmativ. Ca la oracol. Alterego-ul său era un nebun care-şi spunea Roy. Stampler era copilul blând, aproape naiv, venit de la ţară. Roy era un ucigaş psihopat. Când Stampler devenea agitat sau era ţinta vreunui atac, se trezea la viaţă Roy. Acesta ieşea la suprafaţă şi făcea treburile murdare. Stampler se afla în stare de refugiu şi nu ştia ce se întâmplă.

— Vasăzică, Roy a fost cealaltă persoană prezentă în încăpere atunci când a fost ucis episcopul, spuse St. Claire.

Vail încuviinţă din cap.

— Venable tocmai îl interoga pe Aaron şi l-a stârnit pe Roy. Acesta s-a năpustit din boxa martorilor cu iuţeala fulgerului şi a încercat s-o strângă de gât chiar acolo, în sala de judecată.

— Tu ai pus la cale asta, Martin, spuse Stenner.

— Aşa a spus ea?

— Aşa spun eu.

— Ce te face să crezi?

— Ştiai din înregistrările făcute cu Aaron în decursul săptămânilor.

— Ce anume ştiai? întrebă Parver.

— Că insistând asupra citatelor din cărţi, se va declanşa criza. Tu ai abordat problema citatelor, după care te-ai dat la o parte. Venable a muşcat din momeală, şi-a închipuit că tu te temeai să aprofundezi chestiunea, aşa că a făcut-o ea.

— Dar la tine n-a ţinut figura?

Stenner clătină din cap.

— I-ai făcut lui Abel zile fripte în boxa martorilor pe această temă. Cu starea de refugiu şi toate celelalte, zise zâmbind St Claire.

— Eu nu-mi amintesc prea bine, spuse brusc Stenner. După zece ani, memoria îţi mai joacă renghiuri.

— Dar cum e cu ministranţii? întrebă St. Claire.

— Erau cinci la număr. Linda a fugit împreună cu unul dintre ei. Alţi doi au fost ucişi. Nu au existat martori care să confirme că pe bandă era vocea lui Rushman, motiv pentru care nici unul din noi nu a făcut referiri la înregistrare.

— Ucişi? întrebă Flaherty.

— De către Stampler-Roy, răspunse Stenner. Şi asta ştiam cu toţii. Venable îşi închipuia că-l are, oricum, la mână pe Stampler, aşa că de ce să-l fi judecat pentru trei crime, când ajungea şi una singură?

— După ce a fost închis, chestiunea a devenit discutabilă, adăugă Vail. O parte a înţelegerii se referea la faptul că eu îi dezvăluisem toate trei crimele. Sentinţa a fost comună.

— Mai e încă un amănunt, spuse St. Claire, întrerupând şirul amintirilor lui Vail. L-am descoperit în biblioteca episcopului. Cărţile lui alcătuiesc o colecţie aparte în cadrul bibliotecii Newberry. Deschizând la pagina 489, totul a fost simplu ca bună ziua. Pasajul era deja însemnat.

— De dată recentă? întrebă Stenner. Adică, părea însemnat de curând?

— Îmi imaginez că asta ar putea să ne explice Okimoto. Mie mi-a făcut impresia că exista acolo de câtva timp.

— În ce consta mesajul? întrebă Vail.

— E un fragment din Neguţătorul din Veneţia, răspunse St. Claire.

Căci vorbele, oricât de mincinoase,

Dar spuse cu un glas meşteşugit,

Ascund şi-un chip al răului.

Urmară câteva momente de tăcere mormântală, timp în care Vail cugetă asupra mesajului. Căci vorbele, oricât de mincinoase, Dar spuse cu un glas meşteşugit, Ascund şi-un chip al răului.

Lui Vail i se părea limpede ca lumina zilei că mesajul i se adresa lui. Fusese mincinoasă apărarea acordată de el lui Stampler? Meşteşugită? Ascunsese aceasta oare chipul râului? Nu cumva reacţiona ca un paranoic? După procesul Stampler, însuşi Vail se gândise la posibilitatea că prin tactica sa inteligentă ar fi putut ascunde adevărul – ceea ce Poetul numea „chipul răului". Întrebarea îl obsedase luni în şir, silindu-l să-şi reconsidere cariera de apărător, să se gândească la răufăcătorii, traficanţii, spărgătorii şi la nelegiuiţii care-i fuseseră clienţi. În trecut cântărise uneori în minte binele şi răul, adevărul şi înşelătoria, de fiecare dată cu o doză rezonabilă de îndoială. Până în prezent însă, Vail nu se gândise niciodată la întrebarea pe care Shakespeare i-o punea într-un mod atât de sugestiv: oare glasul său fusese mincinos, deşi meşteşugit?

Mergând cu gândul în trecut, Vail îşi dădu seama că însuşi Stampler iscase întrebarea în mintea lui, cu zece ani în urmă, în timp ce era dus la Daisyland: era vorba de un comentariu subtil, făcut poate în glumă, dar care pe Vail îl obsedase luni întregi. Într-un târziu, Vail ajunsese la o concluzie inevitabilă: în calitate de slujitor al baroului, avea datoria de a oferi clientului cea mai bună apărare cu putinţă, ceea ce fă-cuse întotdeauna cu brio. Aşadar, până la urmă, Vail lăsase deoparte orice fel de gânduri, considerându-le simple abstracţii. Însă – aşa cum recunoştea acum în sinea lui — numai după ce gândurile cu pricina îi influenţaseră decizia de a accepta funcţia de prim-procuror.

În acest moment, într-un cutremurător déjà vu, Vail putea înţelege ce se întâmplă, fiindcă nu cunoştea decât un detaliu al enigmei, un moment din timp despre care nu vorbise nimănui şi pe care nu-l putea destăinui nimănui.

Soneria telefonului îi întrerupse şirul gândurilor. Naomi ieşi din biroul lui şi se duse să răspundă la masa ei de lucru. O clipă mai târziu se înapoie.

— E pentru tine, Harve. Buddy Harris de la IBI.

— Ce dracu' mai vrea şi Buddy? exclamă St. Claire aproape cu glas tare, ieşind din birou ca să răspundă la telefon.

— E cam obscur mesajul citatului din Shakespeare, spuse Stenner în lipsa lui St. Claire.

— Mda, răspunse Vail. În cazul Rushman, mesajele se refereau de fiecare dată la arhiepiscop. Acum despre cine naiba vorbeşte?

St. Claire se întoarse în biroul lui Vail, încruntat la faţă.

— Încă una.

— Ce! exclamă Vail.

— Unde? întrebă Stenner.

— În Hilltown, Missouri. La vreo cincizeci de kilometri de St. Louis. Un bărbat de rasă albă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, lucrător la mesagerii, care ducea un colet la o locuinţă particulară, a fost ciopârţit în fel şi chip. Harris zice că poliţia din St. Louis se ocupă de caz şi că păstrează secretul. Deocamdată, nu vor să dea prea multe amănunte presei. Buddy spune că azi-dimineaţă tocmai discuta cu un poliţist din estul oraşului St. Louis despre un caz de trafic de droguri, când omul l-a informat că pe malul celălalt al fluviului aveau o crimă cu mutilare. Buddy a sunat la poliţia din St. Louis, dar cei de acolo n-au vrut să sufle o vorbă. Până la urmă, i-au spus că tipul acela de la mesagerii fusese hăcuit şi ciopârţit. Buddy e de părere că seamănă cu crima de la Gideon.

— Le-a pomenit de cazul Balfour?

— Nu. Nu le-a povestit nimic. Doar a ascultat.

— Se cunoaşte numele victimei?

— Încă nu a fost dat publicităţii. Nu i s-a descoperit nici o rudă. Buddy zice că poliţiştii sunt cătrăniţi până peste cap.

— Ei bine, surpriză, surpriză! exclamă Naomi.

Vail rămăsese nemişcat, sprijinit de spătarul fotoliului. Se uita fix la Stenner, fără să clipească, adâncit în gânduri. În cele din urmă, spuse:

— Dacă în spatele acestor asasinate e Stampler, cum îşi găseşte victimele? Gideon, Illinois? Hilltown, Missouri? Sunt locuri pe care abia le poţi descoperi pe hartă.

— Şi dacă e implicat, cum dracu' face, când e sub pază strictă la sanatoriu? întrebă St. Claire.

— Poate că nu Stampler e autorul, sugeră Stenner. Poate există un imitator care a aflat despre ministranţi.

— Şi a aşteptat zece ani ca să treacă la treabă? replică Vail.

— O fi leneş, zâmbi Flaherty.

Vail se aplecă în faţă, cu coatele pe birou, şi, încleştând pumnii, îşi sprijini bărbia în ei. Îl privi ţintă pe St. Claire câteva secunde.

— Harvey, vreau să prinzi avionul de St. Louis mâine dimineaţă la prima oră. Află tot ce poţi de la secţia de criminalistică a poliţiei de acolo.

— Nu pot, şefule, dimineaţă sunt la tribunal, cu cazul Quarrles.

— Abel?

— Mâine am două audieri.

— Eu sunt disponibil, se oferi Flaherty.

— Okay, te duci tu. Naomi, rezervă-i un loc lui Dermott la primul avion şi aranjează să-l aştepte o maşină la aeroport. Dermott, sună-l pe Buddy şi obţine numele câtorva persoane cu care să poţi sta de vorbă.

— E în regulă.

— Naomi, fă-mi legătura cu Bascott, la Daisyland. Trebuie să discut cu el personal. Poate fi la şedinţă şi cu Dumnezeu, vreau să vină la telefon chiar acum.

Trecură zece minute până când Naomi reuşi să-l aducă la telefon pe directorul sanatoriului psihiatric de stat Vail uitase cât de dezarmantă era vocea subţirică a acestuia.

— Domnule Vail, zise doctorul după saluturile de rigoare, în ultimii... parcă opt ani, de cazul Stampler s-a ocupat doctorul Samuel Woodward. Ăă... Stampler... e pacientul lui şi aş prefera să discutaţi cu el personal, dacă aveţi unele întrebări privitoare la...

— Care este starea lui Stampler în momentul de faţă? întrebă Vail, tăindu-i vorba.

— Repet, aş prefera să...

— Doctore Bascott, s-a ivit o problemă şi am nevoie de răspunsuri la câteva întrebări. Dacă cel cu care trebuie să discut e doctorul Woodward, atunci daţi-mi-l la telefon.

— E în concediu, la pescuit în Wisconsin. Se întoarce mâine seară. Am să-i spun să vă sune...

— Poimâine dimineaţă sunt la dumneavoastră, anunţă Vail cu o urmă de iritare în glas. Vă rog să-mi aranjaţi o întrevedere atât cu doctorul Woodward cât şi cu Stampler.

— Domnule Vail... aţi fost... ăă... avocatul lui Aaron. În zece ani nu aţi venit să-l vizitaţi. Nu cred că...

— Poimâine dimineaţă, repetă Vail. Am să-l văd atunci. Şi trânti receptorul. La dracu'! exclamă el. Bascott mă duce cu vorba. Naomi, aranjează să pot zbura la Daisyland cu elicopterul special poimâine dimineaţă la ora opt.

— S-a făcut.

În aceeaşi seară, la ora şase, Stenner îşi făcu apariţia, ca de obicei, în uşa biroului lui Vail.

— Eşti gata de plecare?

— Da, răspunse fără chef Vail.

Dar nu apucă să se ridice de pe scaun că sună telefonul. Era Paul Rainey.

— Nu reuşesc să-l prind pe Jim Darby, spuse el.

— Cum adică, nu reuşeşti să-l prinzi?

— Toată după-amiaza am fost ocupat la tribunal cu o dare de sentinţă. Nu am avut timp să telefonez până acum o oră sau două. Probabil că e plecat cu amicii. Lasă-mi răgaz până mâine dimineaţă. Ţi-l aduc acolo. Vail şovăi câteva secunde. Sunt convins că pot da de el, Marty. Pur şi simplu, am fost copleşit de treburi.

— Bine, Paul. Ora nouă dimineaţă. Dacă nu vine, cer şerifului să emită mandat pentru fugă de justiţie.

— Nu va fi nevoie.

— Paul, eu încerc să fiu corect. După mine, Darby ar putea fi şi în drum spre Rio.

— Ce dracu', doar nu ştie că există un mandat pe numele lui. Probabil că face scandal pe undeva. Ţi-l aduc mâine dimineaţă.

— Ai acceptat să-ţi fie client, răspunzi pentru el. Te-ai mai gândit la discuţia noastră de la prânz?

— Încă nu am vorbit cu el, răspunse Rainey, în glasul căruia se ghicea o undă de nerăbdare.

— Ne vedem mâine dimineaţă, încheie Vail şi puse receptorul în furcă. Ridică privirea către Stenner. Am emis un mandat pe numele lui James Darby, sub acuzaţia de crimă cu premeditare, iar Rainey pare niţel cam speriat. Dacă nu mi-l aduce pe Darby până mâine dimineaţă la nouă, vreau să iei doi dintre cei mai buni oameni ai tăi, precum şi pe cineva din biroul şerifului. Să mi-l găseşti pe Darby şi să mi-l aduci aici.

Stenner încuviinţă, dar rămase pe gânduri.

— Ce te frămîntă? întrebă Vail.

— Poppy Palmer, răspunse Stenner.

— Ce-i cu ea?

— Mă gândeam că poate a intrat în panică. Poate...

Lăsă fraza în suspensie, ca un semn de rău augur.

— Ai o imaginaţie morbidă, Abel.

— Sunt poliţist de aproape douăzeci şi cinci de ani, răspunse Stenner. Experienţa m-a învăţat să fiu aşa.

— Ce vrei să faci?

— Să mă duc la ea şi s-o sperii puţin, să văd dacă reuşesc să-i găsesc un punct nevralgic. Darby e acuzat de crimă cu premeditare, iar ea e un martor cheie.

— Cum rămâne cu audierile de mâine?

— Mă descurc între ele.

Vail chibzui puţin şi încuviinţă.

— Bine, spuse el. E a ta. Du-te şi găseşte-i pe amândoi.

20

La secţia de criminalistică a politiei din St. Louis nu era aproape nimeni în momentul în care Flaherty ajunse la biroul central – o încăpere înăbuşitoare, ticsită cu mese de lucru, telefoane, fişete şi computere. Înăuntru se găseau doar doi poliţişti: căpitanul Oscar Gilanti, şeful secţiei, care conducea cercetările, şi sergentul Ed Nicholson, un veteran al meseriei care avea atitudinea plină de demnitate şi înfăţişarea clasică a unui agent FBI. Cei doi poliţişti se dovediră mai amabili decât se aşteptase Flaherty. Căpitanul era un bărbat scund şi pleşuv, cu excepţia unor cârlionţi de par negru în jurul urechilor. Avea cearcăne adânci sub ochi şi obrajii umbriţi de barba nerasă de două zile, iar costumul arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat cu el, ceea ce probabil se şi întâmplase. Vorbea răguşit, din pricina lipsei de somn.

— Trebuie să mă întorc la locul faptei, mârâi el către Flaherty. Ţi-l dau pe sergentul Nicholson, să te însoţească toată ziua. Cunoaşte la fel de multe ca oricare altul despre porcăria asta. Cum ziceai că te cheamă?

— Dermott Flaherty.

— Okay, Dermott, dacă vrei să mergi pe undeva sau să vezi ceva, Nick te va duce cu maşina. Am pregătit un pachet pentru dumneata: fotografii, rapoarte preliminare şi alte tâmpenii. Probabil că raportul de autopsie nu ne va parveni până mâine. Dacă aveţi nevoie de el, vi-l putem trimite prin fax.

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, domnule căpitan.

— Ce dracu', dacă voi ştiţi câte ceva, v-am fi recunoscători să ne ţineţi la curent. Avem nevoie de tot sprijinul în problema asta. O porcărie fără seamăn.

— Îmi imaginez.

— Sunt la locul crimei, Nick. Dacă Dermott vrea să vină şi el, adu-l acolo.

— Bine.

Sergentul, în mod vădit un adept al regulamentului, îl întrebă binevoitor pe Flaherty dacă avea armă.

Flaherty zâmbi.

— Sunt asistentul procurorului districtual, domnule sergent, zise el. Lucrurile n-au ajuns încă să stea chiar atât de prost.

Poliţistul chicoti. Era vechi în meserie, înalt, cu spatele foarte drept, cu un obraz bronzat şi aspru, ochi ageri şi blânzi şi un păr cânepiu, înspicat. Nicholson descuie sertarul de la masa de lucru şi-şi scoase pistolul H&G de nouă milimetri, pe care îl vâri în tocul de la centiron. Îşi purta şi insigna tot la centură, ca un vechi şerif texan. Împinse către Flaherty un dosar voluminos aflat pe birou.

— Mai întâi, ai putea să arunci o privire la fotografia asta, ca punct de referinţă. Hilltown se găseşte la vreo cincizeci de kilometri după barieră, la nord-est de drumul naţional 44. Locuinţa lui Spier e la câţiva kilometri în afara oraşului, o căsuţă din prefabricate, cu etaj, două dormitoare, bucătărie, salonaş, o baie mare şi cam atât. E ascunsă între copaci. Fotografia luată de sus arăta casa la capătul unui drum nepietruit de o jumătate de kilometru, care şerpuia printre pini pitici şi ceapraz. Dincolo de ea, drumeagul dădea într-un alt drum de ţară, care ducea până la un lac. Calvin Spier şi soţia lui – proprietarii casei – sunt plecaţi la Las Vegas. Ar fi trebuit să se întoarcă de-abia la mijlocul săptămânii viitoare, dar se înapoiază acum.

— Soţii Spier îl cunosc? întrebă Flaherty.

— Spier zice că nu. Vrei să mergi până acolo? Cu maşina, în jumătate de oră am ajuns – îi făcu cu ochiul – dacă aprind girofarul.

Flaherty încuviinţă din cap şi răspunse:

— Dumneata eşti şeful.

Drumul era plăcut, în ciuda unei ploi care bloca vizibilitatea. Nicholson, căruia îi plăcea să aibă companie, vorbea cu glas liniştit şi autoritar, punându-l la curent pe Flaherty cu prologul crimei, în timp ce tânărul avocat al acuzării cerceta sumar conţinutul pachetului. Fotografiile îi confirmară bănuiala că era vorba de o repetare a asasinatului Balfour/Gellerman.

— Cel care a găsit cadavrul are un magazin universal la marginea şoselei din care porneşte drumul către casa Spier, povesti Nicholson. Ieri dimineaţă, când s-a trezit, a observat printre copaci microbuzul de la mesagerii. Cum maşina nu s-a mişcat de acolo până la ora prânzului, omul s-a dus să arunce o privire în casa vecinului. Uşa de la intrare era larg deschisă. Atunci a auzit bâzâit de muşte. Cât pe ce să facă infarct când a dat cu ochii de tânăr, căsăpit într-un hal fără hal. Unde mai pui că era mort de vreo şaisprezece ore.

— Cum se numeşte victima? întrebă Flaherty.

— Alexander Lincoln, răspunse Nicholson. I se spunea Lex.

Alex Lincoln, se gândi Flaherty. Ultimul dintre ministranţi.

Afară de unul singur. Aaron Stampler.

Când ajunseră la locul crimei, stropii de ploaie picurau de pe pan-glicile galbene care delimitau un perimetru larg în jurul casei. La marginea drumului era parcată maşina şerifului. Un poliţist le făcu semn că puteau să treacă. Apropiindu-se de casă, văzură mai multe maşini de poliţie parcate una în spatele alteia.

— Va trebui s-o luăm la picior, zise Nicholson, ridicându-şi gulerul hainei.

Cei doi bărbaţi coborâră din maşină şi începură să alerge prin ploaie până la mica verandă din faţa casei. Mai mulţi poliţişti în impermeabile galbene stăteau sub acoperiş. Oamenii îi salutară din cap pe Nicholson şi Flaherty, care se adăpostiră sub streaşină.

— Nenorocită ploaie, Nick, zise unul dintre poliţişti. A spălat urmele de paşi, de cauciucuri, tot. Şeful e negru de supărare.

Nicholson şi Flaherty rămaseră câteva clipe în pragul uşii de la intrare. Un poliţist în civil stătea în picioare lângă uşă, însemnându-şi ceva într-un carneţel.

— Noroc, Nick, salută el. Mare porcărie, nu?

— Aşa e. Ray Jensen, ţi-l prezint pe Dermott Flaherty. E avocat al acuzării la procuratura districtuală din Chicago.

Jensen îi întinse mâna.

— Ce te aduce aici? întrebă el.

— Avem un caz la Chicago. Cale lungă, dar s-ar putea să existe o legătură.

— Ne-ar fi de mare folos dacă am avea vreun fir, zise Jensen. În clipa de faţă suntem în aer.

Un coridor conducea spre partea din spate a casei. Flaherty văzu liniile desenate cu cretă albă care marcau conturul picioarelor victimei acolo unde ieşeau pe coridor. Ţinea o fotografie a interiorului casei, lu-ată din cadrul uşii de la intrare, din faţa lui. Picioarele lui Lincoln ieşind pe uşă puteau fi văzute încă de la jumătatea coridorului.

— Soţii Spier au lăsat o lumină aprinsă în sufragerie, spuse Jensen. În rest, casa era cufundată în întuneric. După părerea mea, ucigaşul l-a chemat pe Lincoln aici special ca să-şi facă treaba lui murdară.

Trecură pe lângă sufrageria plină cu păpuşi drăgălaşe, perne brodate şi zeci de fotografii. Mobila era acoperită cu folii de plastic. Flaherty simţi în nări mirosul dulce-acrişor de sânge şi de moarte. Camera în care fusese comisă crima era o încăpere micuţă, cu şemineu. Uşi glisante cu glasvand dădeau către o verandă închisă, aflată pe o latură a casei. O altă uşă ducea în bucătărie, care ocupa toată partea din spate a locuinţei. Se vedea sânge peste tot: pe pereţi, pe tavan, pe covor. Flaherty găsi o fotografie reprezentând întreg cadavrul. Lincoln zăcea pe o coastă, cu capul sucit într-o parte. O tăietură îngrozitoare aproape că-i retezase capul. Gura era căscată, ca cea a unui peşte mort. Rănile erau numeroase şi înspăimântătoare. Lincoln avea pantalonii traşi în jos până la genunchi şi organele genitale retezate. Rezultatele acestei brutale amputări îi fuseseră îndesate în gură.

Flaherty frunzări printre fotografii până dădu de un prim-plan reprezentând ceafa victimei.

Era acolo: „R41.102". Flaherty nu se pierdu cu firea. Continuă să se uite la fotografii.

— Cum a intrat? Mă refer la asasin, întrebă el.

— A spart o fereastră din spatele casei, răspunse Jensen. Din câte ne putem da seama, a studiat locul cu multă atenţie. Ştia că drumul din spate, cel care duce la lac, va fi pustiu în această perioadă a anului, îndeosebi după lăsarea întunericului. A venit pe acolo, a oprit lângă casă şi a urcat pe verandă, pătrunzând în casă prin uşa glisantă cu glasvand. Aici vine partea cea mai interesantă. Noaptea trecută a plouat, dar în casă nu există urme de paşi, iar veranda a fost spălată cu furtunul, aşa că nici acolo nu am găsit nimic. Eu cred că nemernicul şi-a scos pantofii înainte de a intra în casă. Pe urmă, la plecare, a spălat veranda cu furtunul, aşa că nici acolo nu există urme. Probabil a folosit furtunul ca să se spele şi de sângele victimei. Vreau să spun că, judecând după fotografiile cu Lincoln, ticălosul ar fi trebuit să fie mânjit din cap până în picioare.

— Mda, cineva şi-a învăţat lecţia bine de acasă, întări Flaherty, continuând să caute printre fotografii. Indiferent cine l-a atras în cursă pe Lincoln, ştia că Spier şi soţia lui erau plecaţi. Într-un orăşel ca acesta...

— S-a anunţat în Post-Dispatch, spuse Nicholson.

— Ce anume?

— Că Spier şi nevastă-sa plecau la Vegas. A fost publicată o relatare în pagina mondenă. Tipul conduce o camionetă şi a câştigat o excursie, drept premiu pentru zece ani de serviciu fără nici un accident sau menţiune negativă.

— Dar coletul?

— A fost expediat din estul oraşului St. Louis, de la una dintre secţiile de mesagerii care ambalează şi trimit obiecte, îl informă Jensen. La ora pauzei de prânz. Locul era ticsit, nimeni nu-şi aminteşte nimic în legătură cu cel care a expediat pachetul. Numele şi adresa expeditorului sunt fictive.

Flaherty se uită la chitanţă. La rubrica „Expeditor" figura un anume domn Lafferty.

— Cunoşti vreun Lafferty? întrebă poliţistul.

— Nu, răspunse Flaherty. Victima a luat ea singură coletul, nu?

— Da. Se văicărea că trebuia să vină aici după program şi să facă un drum dus-întors cu maşina pe întuneric.

— Ce-i cu acest... Lex Lincoln? Se cunoaşte ceva despre el?

— Era un băiat tânăr, avea douăzeci şi şase de ani şi lucra la mesagerii de doi ani, de când a venit din Minneapolis.

— Minneapolis? Acolo aţi aflat ceva?

— Nimic despre el. Nici o înregistrare. Şeful lui – un tip pe nume Josh Pringle – zice că era un bun muncitor, întotdeauna punctual, glumeţ din fire. Până acum nu i-am descoperit nici un duşman. Mare crai – în noaptea când a fost ucis avea aranjate două întâlniri.

— Poate că l-au violat în grup, zâmbi Flaherty.

Poliţistul cel vârstnic începu să râdă.

— Din câte am auzit noi, amândouă fetele au fost distruse când au aflat vestea.

— S-a furat ceva? întrebă Flaherty.

— După cercetările întreprinse de noi, nimic, răspunse Jensen. Soţii Spier ne vor putea spune cu certitudine, însă eu socotesc că putem înlătura mobilul tâlhăriei. Victimei i s-a întins o cursă. Singurul obiect despre care ştim sigur că a fost luat este catarama de la cureaua lui Lincoln.

— Catarama?

— Da. Un unicat – steagul american imprimat pe alamă, zise Nicholson. Catarama a fost detaşată de curea. Şi încă ceva. Priviţi această fotografie: pe ceafa lui Lincoln e scris cu sânge R41.102. Vă spune ceva?

Înainte să poată răspunde, în casă se înapoie Gilanti, scuturându-şi haina de ploaie. Veni pe coridor, păşind greoi, cu figura încruntată, vorbind de unul singur, în timp ce se apropia de Flaherty, Jensen şi Nicholson.

— Nu avem o descriere a asasinului, nu avem o descriere a vehiculului, nu avem absolut nimic. Iar cel care a făcut treaba asta e cale de optsprezece-douăzeci de ore depărtare de noi. Se opri lângă cei trei bărbaţi, privind scârbit în podea. La dracu', în momentul de faţă javra ar putea fi la jumătatea distanţei până la New York.

— Discutăm cu toată lumea din orăşel şi din împrejurimi, zise Jensen. Verificăm toate vehiculele care au trecut pe aici între şapte şi zece seara. Controlăm staţiile de benzină în ambele sensuri ale drumului naţional 44. Reţinem tot ce e suspect. Iisuse, asta înseamnă jumătate din mapamond. Cu o asemenea descriere, o să ne urnim de-abia la anul.

— Poate mai aflăm unele noutăţi de la medicul legist, zise Nicholson. Sânge, fibre, mostre de ADN, ceva.

— Da, sigur. Poate, dacă suntem copii cuminţi, primim şi acadele. Nu avem nimic! Nu ştim ce sau pe cine dracu' căutăm, dacă e bărbat sau femeie, nici încotro a apucat-o. Doamne, criminalul ar putea fi aici, privind de dincolo de panglici, şi noi tot n-am avea habar. Apoi se uită la Flaherty şi ridică din umeri. Ai vreo idee, Dermott?

Flaherty îi adresă un zâmbet leneş.

— Eu îi condamn, căpitane. Nu mă prea pricep să-i prind.

— Ei, băieţi, îmi pare rău că v-am pus pe foc. Duceţi-vă înapoi la treburile voastre. Gilanti făcu câţiva paşi, apoi se întoarse şi-l privi pe Flaherty. Dermott, dacă afli ceva, orice ne-ar putea fi dracului de ajutor, să ştii că-mi botez primul copil cu numele dumitale, chiar dacă-i fetiţă.

— Mulţumesc pentru sprijinul acordat, căpitane.

— E în regulă, răspunse Gilanti şi porni prin ploaie.

— Ce era în coletul pe care l-a livrat Lincoln? îl întrebă Flaherty pe Jensen.

— Asta e chestia cea mai scârboasă dintre toate, răspunse Jensen. Nimic altceva decât asta, înfăşurată într-o grămadă de şerveţele.

Flaherty privi obiectul şi, brusc, un fior de gheaţă îi străbătu şiră spinării.

Şeful poliţiei, Hiram Young, tocmai se aşezase să mănânce de cină când sună telefonul.

— La dracu', mormăi el printre dinţi, apucând receptorul. Probabil că potaia lui Abe Green face iar prăpăd în ograda cuiva. Alo!

— Domnul Hiram Young?

— Da, răspunse cu asprime şeful poliţiei.

— Domnule, numele meu este Dermott Flaherty. Lucrez la procuratura districtuală Chicago.

— Am discutat deja cu oamenii dumitale. De câte ori trebuie să vă spun...

— Iertaţi-mă domnule. Nu am decât o singură întrebare.

— Tocmai mă aşezasem la masă.

— Nu vă reţin decât un minut. A dispărut ceva din casa familiei Balfour când a fost asasinată Linda Balfour?

— Oameni buni, v-am spus deja că mobilul nu a fost jaful.

— Nu mă refer la jaf, domnule. Mă refer la vreun obiect nesemnificativ. Ceva ce nu ar prezenta importanţă pentru cineva din afară.

Urmă o lungă pauză. Young propti receptorul între umăr şi obraz, începând să-şi ungă cu gem un biscuit fierbinte.

— Nu era mare lucru, răspunse el.

— Ce anume?

— Un peşte împăiat.

— Un peşte stând pe un soclu?

— Nu, un mic delfin împăiat. Avea pe o parte inscripţia ST. SIMONS ISLAND, GA. George îl cumpărase pentru Linda în luna de miere.

— Unde era obiectul? Vreau să spun, în încăperea unde a avut loc asasinatul?

— Da. Pe consola şemineului.

— În aceeaşi încăpere unde a fost comisă crima?

— Asta v-am şi spus.

— Mulţumesc, domnule. Mi-aţi fost de mare ajutor. La revedere.

Young trânti receptorul în furcă.

— S-a întâmplat ceva, iubitule? întrebă soţia lui.

— Un grangure de procuror districtual de la Chicago încearcă să-şi vâre nasul în treburile noastre, răspunse el şi se apucă să mănânce.

— Abel? Sunt la aeroportul din St. Louis, îl anunţă Flaherty pe Stenner. Trebuie să mă grăbesc, pasagerii au început deja să se îmbarce. Ajung la şapte şi cinci.

— Vin să te iau. Ai aflat ceva?

— Multe. Cred că diseară trebuie să stăm de vorbă cu Martin şi Jane Venable. Nu există nici un dubiu că avem de a face cu acelaşi asasin. Victima are chiar şi simbolul scris pe ceafă. Hai să ţi-l spun, poate se repede Harve până la bibliotecă, să vadă despre ce e vorba. Ai un creion?

— Da.

— R41.102.

— R41.102, repetă Stenner. Ne ocupăm de el chiar acum.

— Bine. Ne vedem la şapte.

21

Jane Venable se aplecă deaupra cratiţei cu spaghete şi, ţuguindu-şi buzele, gustă puţin sos din lingura de lemn. Destul de bun, îşi spuse ea, mai presărând puţină sare. Aruncă o privire spre masă. Ceva mai devreme, băiatul de la florărie adusese un uriaş aranjament floral, însoţit de câteva cuvinte: „Nu se pot compara cu frumuseţea ta. Marty."

Pentru prima oară după ani de zile, Jane simţea că începe să trăiască o viaţă nouă, dincolo de pereţii biroului. Făcuse avere, în schimb nu avusese parte nici măcar de simulacrul unei vieţi intime. Iar acum, în numai câteva zile, totul se schimbase. Cu ochii ţintă la flori, se întrebă în sinea ei: Dumnezeule, nu cumva mă îndrăgostesc de bărbatul acesta? Dar respinse ideea tot atât de repede. Nu-i decât un flirt, nu-i acorda mai multă importanţă decât merită.

— Nu mi-am închipuit că găteşti ca un adevărat maestru bucătar, zise Vail. Unde ai învăţat să pregăteşti spaghete italieneşti? Doar nu eşti italiancă.

— Mama era. S-a născut la Florenţa. La vârsta de optsprezece ani a fost translatoare la procesul de la Nürnberg.

— Aha, va să zică de la ea ai moştenit înclinaţia spre duritate.

— Nici tata nu era un om prea blând. La proces a fost avocatul guvernului — acolo s-au cunoscut. După aceea, a fost procuror federal timp de cincisprezece ani.

— Ce a zis când ai terminat cu magistratura şi te-ai privatizat?

— S-a declarat întru totul de acord. Spunea că zece ani erau de ajuns, afară de cazul în care doream să ajung procuror general sau guvernator. Mie nu-mi trebuia o asemenea bătaie de cap.

— Cui îi trebuie? În politică există prea puţin adevăr.

— Nu ştiu, zise ea. Când eram procuror, credeam sincer că totul se învârteşte în jurul adevărului, al dreptăţii şi alte asemenea tâmpenii.

— Îţi repet, e al dracului de puţin adevăr în politică, Janie.

— Ştii ce se spune: adevărul înseamnă percepţie.

— Nu, adevărul este percepţia juriului, rectifică Vail.

— Te frământă vreodată problema? întrebă ea. Te preocupă să câştigi?

— Ce vrei să spui?

— Unii zic că pe amândoi ne obsedează ideea de a câştiga.

— E un punct de vedere. Uite, în primii ani de avocatură am apărat un puşti care şterpelise dintr-o băcănie. Principala probă a acuzării era o pălărie de fetru. Acuzarea susţinea că băiatul o pierduse când fugise din magazin. Eu i-am demontat pledoaria, am demonstrat că nu putea fi pălăria copilului, am făcut praf martorii şi am transformat un caz deja clasat într-o debandadă. După ce a fost achitat, puştiul a venit la mine şi m-a întrebat: "Acum îmi puteţi da înapoi pălăria?" Chestia m-a preocupat atât de mult, încât într-o seară, când cinam împreună cu un ju-decător — care mai târziu avea să-mi devină unul dintre cei mai buni prieteni – i-am povestit cele întâmplate. Ştii ce mi-a spus?, Asta nu era problema ta, ci a acuzării. Şi acum, dă-mi, te rog, untul."

Ea râse încetişor.

— Şi care-i morala, Vail?

Vail sorbi o înghiţitură de vin şi chicoti.

— Nimeni nu a afirmat niciodată că viaţa e cinstită – cred că, dacă există vreo morală, atunci asta este.

— Un răspuns cinic, domnule procuror.

— Nu există garanţii. Noi ne dăm toată silinţa, indiferent cât de bun sau de rău e adversarul. Aici nu se pune problema să câştigi, ci să faci tot ce-ţi stă în putere.

— Presupun că am putea practica eutanasia asupra tuturor avo-caţilor incompetenţi din lume, ca să curăţăm terenul. E singura cale de a ne apropia de adevărata justiţie într-o sală de tribunal. Ţi-ai pus vreodată întrebarea, Martin? Când ştii că adversarul e incompetent?

— Nu, asta îmi face sarcina mult mai uşoară. Doar nu suferi de sentimentul vinovăţiei numai pentru că ai succes?

— Nu, răspunse ea, dar în glas îi stăruia o umbră de îndoială.

— Janie, în anii cât ai fost procuror, ai adus vreodată în instanţă un om pe care-l socoteai nevinovat?

Ea rămase şocată de întrebare.

— Bineînţeles că nu! veni răspunsul.

— Ai apărat vreodată o persoană pe care o considerai vinovată?

Ea ezită mai mult timp.

— Niciodată nu-mi pun întrebarea, răspunse în cele din urmă.

El întinse braţele în lături.

— Vezi, e un punct de vedere. Am încheiat cu prezentarea probelor. Aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate în fotoliu, urmărind-o un timp cu privirea în tăcere. Cred că de vină e cazul Stoddard, zise el.

— Ce vrei să spui?

— De aici a pornit toată flecăreala asta, de la cazul Stoddard. Te frământă un gând.

— Ceva nu-i în regulă în povestea asta. Ceva nu are sens. Femeia asta îmi interzice s-o apăr şi eu nu ştiu de ce.

— Probabil că nici măcar nu ar trebui să discutăm subiectul. Îmi pare rău că am adus vorba.

— Amândoi vrem să aflam ce s-a petrecut în realitate în seara aceea în apartamentul lui Delaney, nu-i aşa? întrebă ea.

— Ştim ce s-a petrecut.

La masă se aşternu tăcerea, întreruptă într-un târziu de un oftat al lui Jane.

— Ai dreptate, nu ar trebui să discutăm.

— Hai să facem o înţelegere. Când suntem împreună, lăsăm în raft cărţile de drept.

Venable zâmbi şi ridică paharul.

— Mie îmi convine, răspunse ea. Întinse cealaltă mână şi-l mângâie pe obraz. El se ridică, ocoli masa până în dreptul ei, îi prinse obrazul în mâini şi o sărută cu tandreţe pe buze. Cum rămâne cu desertul? şopti ea printre sărutări.

— Mai târziu.

În clipa aceea sună telefonul.

— Lasă-l să sune, zise Jane cu ochii închişi, căutîndu-i limba cu a ei.

Robotul intră în funcţiune. Vail recunoscu un glas familiar.

— Doamnă Venable, aici Abel Stenner. Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez acasă, dar e absolut necesar să dăm de Martin Vail...

— Oh, Iisuse, gemu el.

— Dacă la primirea acestui mesaj ştiţi cumva unde se află...

— Şi mai ziceai să lăsăm treburile la serviciu când venim acasă, spuse ea.

Vail se duse până în colţul tejghelei din bucătărie şi răspunse la telefonul portabil.

— Da, Abel.

Nu încercă să-şi ascundă exasperarea.

— Regret din suflet că te deranjez, Martin, dar s-a întors Flaherty. Trebuie să stăm de vorbă.

— Ce? Chiar acum?

— Da. Şi cred că e timpul s-o punem în temă şi pe Jane Venable.

— De ce?

— Ai să înţelegi când vom ajunge acolo. Aş vrea să-i iau cu mine pe Harve şi pe Dermott. Ştiu că venim pe nepusă masă, dar e foarte important.

— O clipă. Acoperi receptorul cu palma. Îmi pare rău că-mi aduc problemele la tine acasă, Janie, dar Abel spune că trebuie să stea de vorbă imediat cu noi.

— Cu amândoi? Ce s-a întâmplat?

El şovăi o clipă, apoi spuse:

— E în legătură cu Aaron Stampler.

— Oh, Doamne! exclamă ea şi pe chip i se întipări o expresie de curiozitate şi de teamă. Da, desigur, răspunse imediat.

— Veniţi, spuse Vail şi închise telefonul.

— Ce înseamnă toate astea, Martin?

Vail îi povesti despre cazul Balfour şi cel din Missouri, precum şi despre semnificaţia lor. Ea ascultă fără un cuvânt, făcând ochii din ce în ce mai mari, pe măsură ce el îi descria în detaliu cazul Balfour.

— Este exact acelaşi mod de operare, până la inscripţiile scrise cu sânge pe ceafa victimelor. Harvey a obţinut citatele din cărţile lui Rushman, care se află acum la Newberry.

— Cum rămâne cu Stampler? fu prima ei întrebare.

— Încă se află la Daisyland, sub pază strictă. Din câte ştim, vreme de zece ani nu a avut nici un contact cu lumea exterioară.

— Ucigaşul e un imitator?

Vail ridică din umeri.

— Posibil. Un imitator ar fi putut descoperi câteva dintre citatele însemnate în cărţi. Dar nu şi rolul jucat de Linda Gellerman în aceste crime, fapt care nu a fost adus în discuţie la tribunal. Ai arătat vreodată cuiva banda?

— Bineînţeles că nu. Am şters-o chiar a doua zi după terminarea procesului. Dar tu?

— Nu. Însă amănuntele existau pe benzile înregistrate de Molly Arrington în timpul întrevederilor cu Stampler.

— Şi unde sunt aceste benzi?

— Probabil în evidenţa arhivei.

— După toţi aceşti ani... Începu Jane.

— Da, încuviinţă Vail. După toţi aceşti ani. Chipul lui căpătă un aer foarte serios. Ascultă, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva. Ceva ce nu am spus nimănui până acum. Ţine de confidenţialitatea relaţiei avocat client.

— Ce anume? întrebă ea, vădit interesată.

— Uite, am petrecut câteva luni ca să pun la punct apărarea per-fectă pentru Stampler. Boala psihică numită personalitate multiplă. Aaron era băiatul genial şi inocent, în timp ce Roy era geamănul cel rău, care făcea toate blestemăţiile. Strategia a avut succes. Dar în ziua aceea, pe când era scos din sala de judecată, Aaron – Aaron, nu Roy, îi deosebeam foarte bine – s-a întors către mine cu un zâmbet şiret, aproape poznaş, şi mi-a spus: „Şi dacă, de fapt, Aaron n-a existat niciodată?" Apoi a început să râdă, în timp ce se pregăteau să-l ducă la Daisyland.

— Oh, lasă-mă, probabil că era doar umorul lui morbid, zise ea, ridicând din umeri.

— Poate. Dar dacă nu glumea? Dacă totuşi m-a tras pe sfoară?

— Ei, haide, Martin, adineauri îmi ţineai lecţii despre crizele de conştiinţă. Crezi că se prefăcea?

— Nu. Nici medicul psihiatru n-a crezut. Mă refer la Molly Arrington.

— Atunci de ce îţi faci atâtea probleme? În plus, nu poţi vorbi ni-mănui despre asta. Chiar este o remarcă absolut confidenţială, făcută de clientul tău. Ai putea fi exclus din barou dacă ai da-o publicităţii.

— Dar dacă el dirijează cumva aceste omoruri?

— E pură speculaţie, domnule procuror. Bazată pe dovezi circumstanţiale greu de crezut. Ai nevoie de mult mai mult decât o remarcă întâmplătoare, nişte circumstanţe şi o criză de conştiinţă. În plus, tocmai mi-ai spus că Stampler se află sub pază strictă la Daisyland şi că în toţi aceşti ani n-a avut nici un contact cu lumea exterioară. Cum ar putea s-o facă?

Vail clătină din cap.

— Nu am idee, răspunse el.

— Tocmai mi-am amintit ceva drăguţ, pe care mi l-a povestit cândva bătrânul Jack Yancey. Spunea că pe vremea când era tânăr avocat, a descoperit în cursul unui proces de crimă că clientul lui era vinovat. S-a dus la judecător şi i-a spus că renunţă, dar judecătorul i-a răspuns că era imposibil, că verdictul ar fi fost neconcludent, ceea ce ar fi făcut imposibilă rejudecarea. Şi apoi, era o chestiune confidenţială între Jack şi clientul său. I s-a spus să facă tot ce-i stătea în putinţă, iar el s-a conformat. De fapt, a câştigat cazul, iar clientul lui a fost achitat.

— Ce părerea avea Yancey despre povestea asta?

— Tot ce mi-a spus a fost: „Dreptatea nu poate triumfa întotdeauna." Aşa că las-o baltă, domnule procuror.

Zâmbi şi-l mângâie pe obraz.

Flaherty, St. Claire şi Stenner sosiră câteva minute mai târziu, punând capăt conversaţiei. Nu ştiau cum să-şi mai ceară scuze.