/ Language: România / Genre:antique

Fiinta raului

William Diehl


William Diehl

Fiinţa răului

Primal Fear, 1993

Cred în lege. Cred în inviolabilitatea tribunalului şi în măreţia justiţiei. Cred, de asemenea, că lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum par, că uneori faptele pot fi manipulate, la fel cum un scamator îşi manipulează publicul. El atrage atenţia asupra unei mâini în timp ce cu cealaltă mână execută trucul. Aceasta se numeşte inducere în eroare. În cazul de faţă, procurorul este un scamator, inducându-vă în eroare, distrăgându-vă atenţia de la faptele reale prin trucuri spectaculoase şi informaţii care, de fapt, au foarte puţin de-a face cu vinovăţia ori inocenţa clientului meu. El a adus în faţa domniilor voastre ceea ce consideră a fi o probă – de fapt, o probă neconcludentă. Declară că acuzatul a avut motivaţii, circumstanţe, intenţii, dar nu a produs nici o probă solidă asupra crimei. După spusele sale, clientul meu este imoral, mincinos, a fost prins înşelându-şi victima, este disperat chiar. Clientul meu nu neagă aceste afirmaţii – dar oare motivaţia ori împrejurarea ori intenţia îl transformă într-un criminal?

Este el oare judecat pentru imoralitate, minciună sau înşelăciune? Veţi putea trimite acest om pe scaunul electric pentru că este disperat? În interesul justiţiei, vă aduc la cunoştinţă că trebuie să ignoraţi farsele acestui scamator; priviţi spre cealaltă mână: cea în care trebuie să se afle adevărata dovadă; veţi descoperi că acolo nu se află nimic. Acesta este un tribunal, nu un spectacol de magie. Iar clientul meu riscă pedeapsa cu moartea.

Doamnelor şi domnilor juraţi, puteţi afirma cu precizie că adversarul meu a dovedit, fără dubiu, vinovăţia acestui om. Sistemul este viciat, căci, oricât ar fi de abil, suferă de o slăbiciune: imperfecţiunea umană. Clientul meu este uman şi, deci, imperfect, aidoma scamatorului care-i doreşte moartea. De aceea vă rog să nu vă lăsaţi induşi în eroare. Analizaţi probele cu atenţie; sunt convins că-l veţi considera nevinovat.

Martin Vail

Sinteză către juriu

Statul versus Nicholas Luma

3 septembrie 1979

NU EXISTĂ TIRANIE MAI CRUDĂ

DECÂT ACEEA SĂVÂRŞITĂ

SUB PAVĂZA LEGII

ŞI

ÎN NUMELE DREPTĂŢII

MONTESQUIEU, 1742

UNU

26 FEBRUARIE 1983

Când ieşea de sub duş, arhiepiscopul Richard Rushman, supranumit "Sfântul din Lakeview Drive" atât de către catolici şi protestanţi, cât şi de către evrei, datorită operelor sale de caritate, mai avea aproximativ zece minute de trăit. Moartea îl aştepta în prag.

Duşul fierbinte îl relaxase, aşa încât începu să fredoneze, ţinând isonul aparatului stereo din dormitor. Oda bucuriei de Beethoven era una din bucăţile lui muzicale favorite. Corul triumfal îl înfiora întotdeauna. Acum răsuna cu atâta intensitate, încât nu auzi deschizându-se uşa de serviciu ce dădea în bucătărie.

Uşa de la bucătărie e descuiată! Doamne! Ce curăţenie, ce aseptic pare totul – peste tot numai inox şi faianţă, parcă ar fi o sală de autopsie. Şi muzica. Atât de potrivită. Fermecătoare. Cu volumul la maximum, ca de obicei. Nu va auzi nimic. Stă în dormitor, cu ochii închişi, şi se vede dirijând orchestra cu o baghetă imaginară în timp ce fredonează. Ce al dracului de previzibil a fost totul.

Arhiepiscopul stătea în uşa băii, frecându-se cu prosopul turcesc pluşat. Era un bărbat înalt, prezentabil, cu trupul zvelt şi puternic. Era bronzat deasupra umerilor, pe porţiunea neacoperită de obicei de tricou. Părul negru îi cădea rebel pe frunte. Îşi încordă bicepsul, admirându-i proeminenţa în timp ce se ştergea la subsuoară. Când termină, aruncă prosopul pe jos şi, rămas gol în mijlocul încăperii, începu să se legene în ritmul muzicii.

Ciocolată energizantă. O simt cum trece prin mine ca o încărcătură electrică, şi-acolo jos, mă umple, mă pregăteşte pentru marele O. Nu da chix, sprijină cu mâna uşa frigiderului ăstuia înalt de doi metri, ca să nu facă zgomot când o deschizi. Aşa, perfect. Uite-le, sticluţele de lapte cu ciocolată. Soldăţei aliniau pe raft.

Intrusul răsturnă de mai multe ori sticluţa de sus în jos şi de jos în sus, urmărind atent cum se transformă conţinutul într-o cremă groasă de ciocolată. Apoi scoase dopul şi bău. În loc să apese cu piciorul pedala recipientului pentru gunoi, săltă capacul cu mâna şi aşeză cu precauţie sticla în căptuşeala de plastic.

Ce îngrijit, ce curat Ce al naibii de aseptic.

Arhiepiscopul îşi frecă acum trupul cu o pânză presărată cu talc. Cu ochii închişi, absorbit de muzică, îşi folosea vocea în chip de contrabas când intrau alămurile. Bum bum bum bum bumbumbumbuuum...

Doamne, ce plăcute sunt cuţitele la pipăit. Uşoare, echilibrate, îndemânatice, reci. Ce netede, ce lucioase, ce unse, aşa ca ea, când e dornică, pregătită.

Intrusul deschise sertarul mascat în care erau rânduite cuţitele de tăiat carne şi îşi trecu degetele pe suprafaţa mânerelor unse cu ulei de in. Îl alese din ochi pe cel mai mare, a cărui lamă lungă de oţel se subţia până când tăişul devenea invizibil. Din ascunzişul său, lucea în lumina palidă a nopţii. Intrusul luă cuţitul. Îşi trecu degetul mijlociu peste lungimea lamei, lăsând în urmă un fir de sânge. Îl linse.

Corul se aude din ce în ce mai tare. Mă simt din ce în ce mai încordat, mă furnică în burtă, mi se zbat tâmplele, am spasme. În scurtă vreme explodez.

Porni spre sufragerie, ţinând cuţitul în jos, de-a lungul coapsei. Uşa de la dormitor era deschisă.

Sanctum sanctorum. Draperii şi cuvertură purpurii, sângele Domnului. Covor alb, suflet neprihănit Lumânări aprinse, curăţă aerul. Tămâie...

Şi inelul, aşezat pe noptieră, unde-l punea întotdeauna când se pregătea pentru duş.

Uite-l. Numai puritate şi lumină. Eminenţa Sa. Sfinţia Sa... Împuţiciunea Sa. Sfântul cel binecuvântat al oraşului? Sfântule, unde-ţi este aura? Pe tăblia patului? Prin vreun sertar? Întruchipare a răului, despuiat, dirijând simfonia îngerilor, miruit cu dreptatea de sine.

Muzica se înteţi. Intrusul păşi spre noptieră, luă inelul şi şi-l strecură pe deget. Excelenţa Sa era învăluit în armonii, rupt de realitate. Intrusul se apropie şi îl atinse pe umăr cu latul lamei de cuţit. Surprins, arhiepiscopul se întoarse. Ochii i se măriră a mirare. Încercă să zâmbească, dar atunci văzu cuţitul. Întrebările i se citiră pe faţă.

Intrusul întinse mâna cu inelul şi îndreptă cuţitul spre podea. Dezorientat, arhiepiscopul schiţă un nou zâmbet. Intrusul repezi cuţitul spre covor cu un gest imperativ, astfel încât Sfinţia Sa îngenunche încet. Teama lui luă locul uimirii. Arhiepiscopul se aplecă înainte, pentru a săruta inelul de pe mâna întinsă dinaintea sa.

Trebuie să mă încadrez în timp. Moarte măreaţă, moarte de nimic... Iartă-mă, Doamne, căci am păcătuit, iartă-mă, Doamne, căci am păcătuit, iartă-mă, Doamne, căci am...

„Iartă-mă, Doamne!" strigă intrusul.

Arhiepiscopul Rushman privi în sus, spre cuţitul care sclipi o fracţiune de secundă înainte de a lovi. Simţi lama cum îi străpunge umărul, prin muşchi şi ţesut, până la os. Scoase un strigăt ce exprima deopotrivă groază, teamă şi durere, ca urletul disperat al creaturilor iadului ce prevestesc moartea.

Când cuţitul îşi luă din nou avânt, încercă să-l oprească cu mâna teafără; cea vătămată atârna neputincioasă. Lama îi pătrunse în palmă, se răsuci, se retrase, se împlântă iar, şi iar, şi iar. Arhiepiscopul se înclină spre spate, încercând zadarnic să respingă lovitura mortală. Simţi o arsură sub ureche; lama îi străbătu de astă dată gâtul, jugulara şi esofagul, ieşind pe sub cealaltă ureche – o spintecătură atât de iscusită şi puternică, încât şira spinării rămase unica legătură dintre cap şi trup.

Sângele ţâşni din rana îngrozitoare.

Cuţitul se abătu din nou asupra pântecului gol. Şi din nou, de la un şold la celălalt. Arma ucigaşă spintecă iar şi iar, aruncând scântei de lumină. Victima se prăbuşi pe spate, răsturnă o masă şi o lampă, îşi strângea spasmodic rănile, simţind în mână materia moale a arterelor şi a cărnii sfârtecate. Capul i se bălăbănea înainte şi înapoi, ca un dop de plută pe apă. Durerea îl copleşi...

În părculeţul aflat peste drum de casa parohială, un poştaş îşi eliberă din lesă căţeluşa pe nume Gretchen şi-o urmări cu privirea de-a lungul tufelor ce despărţeau gazonul de trotuar. De la etajul al doilea, din dosul storurilor de la apartamentul arhiepiscopului îi răsunară în urechi frânturi de muzică clasică şi începu să-i ţină isonul, fredonând melodia ce-i amintea de trecut.

Se oprise pe trotuar şi, furat de vraja muzicii, o porni cu gândul înapoi, în timp.

Deodată, un strigăt acoperi muzica:

„Iartă-mă, Doamne!"

Privi în sus, spre fereastră. Auzi o bufnitură puternică.

Lumina din spatele storurilor deveni piezişă; urmă un strigăt de groază atât de cumplit, încât căţeluşa îşi ciuli urechile şi începu să urle.

Poştaşul încremeni de spaimă. Părul de pe braţe i se zburli. Scâncind, căţeluşa fugi spre stăpânul ei, care o luă în braţe. În aceeaşi clipă, se auzi un nou strigăt, la fel de îngrozitor, ce sfârşi printr-un geamăt înăbuşit.

În spatele jaluzelelor, prin razele luminii, se mişca o siluetă; poştaşul alergă pe stradă, făcând semn maşinilor, strigând după ajutor.

DOI

Locotenentul Abel Stenner a fost primul detectiv sosit la faţa locului. Drept şi ţeapăn, pus la patru ace, era un om hotărât şi sigur de sine, cu o înfăţişare care ascundea orice urmă de emoţie. Atât alura sa glacială, cât şi totala lipsă de afectivitate îi atrăseseră de mult porecla de "Ţurţurele", e-adevărat, niciodată folosită faţă de el. La uşa casei parohiale stăteau doi poliţişti în uniformă, care-l priveau cum coboară din maşină, îndreptându-se spre ei fără grabă. Unul ridică panglica galbenă ce împrejmuia zona interzisă şi locotenentul trecu pe dedesubt.

Fără să le arunce o privire, spuse „Mulţumesc" şi intră în clădirea din cărămidă cu trei etaje, ce făcea corp comun cu biserica în stil gotic.

— Tii, să fiu al naibii, omul ăsta n-are palton? Nu cred să fie mai mult de zece grade.

— La ce i-ar trebui palton dacă n-are sânge în vine?

Cu spatele la uşa dormitorului stătea un poliţist veteran, cu părul cărunt şi nasul roşu ca de beţiv. Era palid şi părea emoţionat. Stenner se proţăpi chiar în faţa lui, împreunându-şi mâinile la spate.

— Ce s-a întâmplat aici?

Poliţistul deschise o agendă, din care începu să citească, poticnindu-se:

— Omul se numea, ăă... Harriman... Raymond Harriman... Îşi plimba câinele peste drum şi... asta se-ntâmpla pe la zece şi zece... şi a auzit ţipete, ştiţi, nişte ţipete care...

— Cine a mai intrat în cameră?

— Numai eu, domnule. Am verificat, adică am vrut să mă conving că e mort, deşi... nu era nevoie, având în vedere...

— Nimeni altcineva?

— Nu, domnule. Am pus un om la uşă, ăă... În bucătărie, dar numai eu am fost la locul faptei. Am oprit casetofonul cu vârful pixului, cânta groaznic de tare.

— Foarte bine. Ce ai... cum te cheamă? Travers, nu-i aşa?

— Travers, domnule.

— Te simţi bine, Travers?

— Da, sigur, domnule. Doamne sfinte, n-am văzut în viaţa mea aşa ceva şi doar sunt în poliţie de douăjdoi de ani!

— Ce s-a întreprins până acum? întrebă Stenner.

— Păi, am încercuit zona cu panglici. Am pus pază peste tot, în jur, înţelegeţi, ca măsuri preliminare. Adică, nu intră şi nu iese nimeni, dar încă n-am cercetat... biserica sau altceva, pentru că n-am ştiut...

— Eşti sigur că te simţi bine, ofiţer?

Travers aprobă nesigur din cap.

— Ieşi puţin la aer. Să nu intre şi să nu iasă nimeni... nimeni, în afară de oficialităţi, ai înţeles? Fără presă. Şi ai grijă, nici o declaraţie deocamdată. Pe cel care suflă o vorbă îl atârn pe frânghie la uscat cu mâinile mele. E limpede?

— Limpede, domnule.

Bucuros să scape din locul acela, Travers se năpusti pe scări, trecând pe lângă Lou Turner, secundul lui Stenner, un detectiv de culoare, de vreo 30 de ani. Acesta intră grăbit în apartament, apoi se dădu îndărăt câţiva paşi, după ce văzu priveliştea din dormitor.

— Sfinte Sisoe! exclamă, întorcându-se precipitat.

Scoase o batistă şi tuşi în ea. Covorul din holul ce ducea spre bucătărie era pătat cu sânge.

— Te descurci, Louis?

— Sigur. Un mic şoc, doar atât.

— E-n regulă, spuse locotenentul.

Stenner stătea în pragul dormitorului ce aparţinuse arhiepiscopului Rushman, examinând prin ochelarii cu rame de sârmă o scenă parcă din Le Grande Guignol. În timp ce evalua dezastrul, maxilarele i se încleştară de câteva ori. Nimic altceva nu-i modifică expresia feţei. Ochii săi reci şi abili cercetau camera. La câţiva centimetri de capul său, pe tocul uşii, se vedea amprenta aproape completă a unei mâini însângerate.

— Louis, du-te jos. Vreau pază pe întreg perimetrul. Trimite o echipă de patru oameni în biserică, alta în casa scării – şovăi o clipă, apoi adăugă – şi pe acoperiş. Începeţi imediat cercetările. Vocea-i era plată, monotonă.

— Crezi că mai e aici?

— S-ar putea să avem noroc.

— În regulă.

Turner coborî. Stenner se întoarse şi, păşind cu grijă, se luă după nişte urme de paşi însângeraţi, care traversau bucătăria, oprindu-se brusc la uşa de serviciu. Acolo se afla un poliţist tânăr, ce aducea cu un cerb înfiorat. Pe bufetul din bucătărie era o altă amprentă însângerată.

— Cum te cheamă, fiule? întrebă Stenner.

— Roth, domnule.

— Bine, Roth. Treci de partea cealaltă a uşii şi ai grijă să nu intre nimeni. Eu voi încuia pe dinăuntru. Nu te mişca de-acolo, până nu apar cei de la laborator. Ai înţeles?

— Da, domnule.

Zgribulindu-se din cauza aerului rece, poliţistul tânăr coborî scara de lemn ce ducea de la uşa de serviciu spre forfota de jos, unde lanternele străpungeau noaptea. Stenner încuie uşa bucătăriei şi băgă cheia în buzunar. Găsi un sul de şerveţele din hârtie pe care-l luă cu el în dormitor.

Se opri în prag, admirând dormitorul spaţios, decorat cu un desăvârşit bun-gust. Uşa era într-un capăt al camerei.

În capătul celălalt, cu tăblia plasată pe mijlocul peretelui opus, se afla un pat dublu, impunător, încadrat de noptiere asortate.

În stânga lui Stenner, în apropierea uşii, un aparat stereo şi un aparat de radio erau aşezate pe o mobilă adecvată, de comandă, în ton cu patul şi scrinul masiv aşezat în colţ. Era limpede că, în afara suportului pentru aparate, mobila era veche, de mare valoare.

Lângă peretele din dreapta uşii erau aşezate o canapea din piele neagră şi o măsuţă pentru cafea. Alături, era uşa băii.

În colţul îndepărtat, lângă fereastră, se aflau un scaun de piele şi un taburet asortat cu canapeaua.

Fereastra, mărginită de draperii grele, era protejată de jaluzele. Draperiile, cuvertura patului şi carpetele erau purpurii, iar covorul era – sau fusese – alb. Deasupra patului atârna un crucifix mare, pe fondul unei frunze de laur, iar deasupra canapelei – o fotografie cu o Pietà de şaisprezece pe douăzeci de centimetri.

Între uşă şi canapea era garderoba.

„Se vede că îi plăcea confortul", gândi Stenner.

Scoase din buzunar o agendă şi făcu o schiţă a camerei. Puse sulul de hârtie pe jos, la intrarea în dormitor şi, călcând pe capăt, îl rostogoli în faţa sa, ca pe un covor roşu, desfăşurat în calea unui mare demnitar. Astfel intră în mijlocul scenei.

Totul în jur era stropit cu sânge – pereţii, patul, scaunul, covorul – de parcă pe-acolo s-ar fi abătut furia sadicului Jackson Pollack. Apropiindu-se de pat, detectivul observă laba unui picior, apoi un picior întreg şi, în sfârşit, ceea ce rămăsese din trupul omului care fusese apreciat ca una dintre cele mai măreţe personalităţi ale oraşului.

Cadavrul zăcea gol între pat şi fereastră, cu capul înghesuit la perete şi aplecat fioros într-o parte, cu ochii ieşiţi din orbite, cu obrajii umflaţi, ca şi limba ce-i atârna din colţul gurii, cu mâna îngropată până la încheietură într-o rană căscată, ce se întindea sub linia maxilarului, de la o ureche la alta. Trupul, braţele, picioarele, chiar şi degetele erau ciopârţite de zeci de tăieturi îngrozitoare. Pe stomacul deschis era gravat cu precizie artistică numărul 666. Sângele ce cursese în şuvoaie formase un aşternut năclăit pentru rămăşiţele pământeşti ale arhiepiscopului Richard Bernard Rushman.

În timp ce examina cadavrul, pe Stenner îl trecu deodată un fior. Organele genitale nu se mai aflau la locul lor. Stăpânit de teamă, Stenner îşi îndreptă din nou privirea asupra gurii umflate: acolo fuseseră îndesate părţile intime ale preotului, iar ceea ce păruse a fi limba era, de fapt, altceva.

De obicei, pe Stenner nu-l impresionau asemenea masacre. De astă dată însă, în gură îi năvăli gustul amar al fierii; trebui să respire de câteva ori adânc pentru a-şi reveni.

În spatele său, recunoscu vocea tărăgănată a ofiţerului de la biroul judiciar:

— Doamne, ce porcărie!

Stenner se întoarse:

— Ai grijă cum vorbeşti, Harvey, suntem într-un locaş bisericesc.

— Care nu pare totuşi neprihănit.

Harvey Woodside era transpirat după ce urcase scările. Avea formă emisferică, un trup masiv: capul ţâşnea parcă direct dintre umerii greoi, rotunjiţi. Fiind astmatic, respiraţia îi ieşea zgomotos printre buzele groase; de sub pleoapele cărnoase, o pereche de ochi căprui aruncau priviri iscoditoare în continuă căutare de dovezi. Purta o vestă neagră peste o cămaşă havaiană în culorile curcubeului; ambele erau îndesate în pantalonii cenuşii, necălcaţi cam de multişor, susţinuţi de bretele tricolore. Mâinile sale aveau însă o delicateţe aparte şi erau întotdeauna îngrijite. În general, era un om dizgraţios, adesea antipatic, dar când era vorba despre biroul judiciar, devenea un specialist neîntrecut în medicină legală.

Echipa lui, formată din trei oameni, ajunse la intrarea în apartament, cărând nişte cutii metalice.

Aruncând o privire către dormitor, unul dintre ei spuse:

— Aici o să avem de lucru până la paştele cailor.

Woodside aşteptă ca Stenner să iasă din dormitor, apoi înaintă cu mersul său legănat pe cărarea de hârtie până la cadavrul arhiepiscopului Rushman.

— Bun, bun, bun, murmură după câteva minute, apoi i se adresă lui Stenner: Te-ai pricopsit cu un nebun în toată legea, Abel.

— Aşa s-ar părea.

— Ai vreo idee când s-a întâmplat?

— Probabil pe la zece şi zece. Mi se pare că avem şi-un martor, de fapt, un martor auditiv, spuse Stenner privindu-şi ceasul. După declaraţiile lui, fapta s-ar fi petrecut acum vreo douăzeci de minute.

— Un amănunt preţios. În regulă, băieţi, să trecem la treabă. Luaţi-o metodic, de la podea la tavan. Aveţi grijă de baie, de hol – uşa aia unde dă?

— În bucătărie.

— ...Şi de bucătărie. Faceţi poze, luaţi amprente, să nu ştergeţi praful, vedeţi să nu vă scape nimic! Năzbâtia asta o să cam zguduie cartierul.

Radiotelefonul lui Stenner prinse deodată viaţă.

— Domnule locotenent, ar fi cazul să veniţi urgent în biserică, îi comunică Turner.

Stenner porni prin vestibul, până la capătul scărilor. Un poliţist îi deschise o uşă din fundul holului; de acolo, detectivul străbătu un coridor lung şi ajunse într-o cameră mică, de aşteptare, alăturată altarului. Sub abcisa înaltă, dincolo de şirurile largi de bănci, îl găsi pe Turner în faţa unui confesional, împreună cu patru ofiţeri de poliţie; toţi erau cu armele în mâini, în poziţie de tragere.

Stenner reduse în grabă distanţa ce-l despărţea de grup, îşi făcu loc printre poliţişti şi privi în confesional.

Un tânăr în vârstă de cel mult douăzeci de ani, cu un chip aproape îngeresc, cu ochii măriţi de teamă, stătea ghemuit pe podeaua confesionalului. Părul îi era năclăit de sânge, ca şi faţa, mâinile şi îmbrăcămintea. Îşi ţinea braţele încrucişate pe piept, iar în pumnul drept strângea un cuţit mare de bucătărie mânjit de sânge.

Clătinându-şi capul înainte şi înapoi, captivul murmura cu o voce abia auzită, care inspira milă:

— N-am făcut nimic. N-am făcut nimic, mamă, n-am făcut nimic.

TREI

Toţi călătorii din metrou erau concentraţi asupra ziarului de dimineaţă şi, mai ales, asupra titlului de pe manşetă:

ASASINAREA ARHIEPISCOPULUI RUSHMAN!

Şi a subtitlului: UN TÂNĂR ARESTAT PENTRU CRIMĂ

Martin Vail era însă mai interesat de ultimul număr al revistei City Magazine, pe care tocmai o cumpărase de la standul din staţie. Cercetă tabla de materii, apoi sări la pagina 32 şi se aşeză comod pentru a savura articolul.

VAIL, NAŞUL INOCENŢILOR

SÂNGERARE PE CHELTUIALA ORAŞULUI

de

JACK CONNERMAN

Juriul deliberează de o oră şi jumătate, e ora opt, într-o seară de joi. Mai sunt doar şapte zile pentru cumpărăturile de Crăciun, iar tribunalul, aglomerat, e tensionat ca sala de aşteptare a unui spital. Se discută vrute şi nevrute, dar toate privirile sunt aţintite asupra uşii prin care va reveni juriul. După ce toată lumea de aici a rezistat pe baricade de-a lungul a douăsprezece zile de mărturii atât de incendiare, încât judecătorul a ameninţat că va chema pompierii, nimeni nu abandonează piesa tocmai acum, la ultimul act.

— Cine este el? În acest oraş, este asasinul legii. Un vampir. Priveşte-l cu atenţie şi vei vedea sângele picurându-i de pe colţi. Umblă după vânat mare, vine aici cu geanta aia boţită, cum poartă doctorii, îi sfârâie călcâiele de nerăbdare să te demoleze, înţelegi ce vreau să spun? Procurorii? Rahaat! Pe ăştia-i înghite la micul dejun, la prânz şi la cină, se duce acasă şi, înainte de culcare, mai îmbucă şi câte-un judecător-doi. Dacă ai ghinionul să fii procuror şi te trezeşti în aceeaşi cameră cu el, ştii ce ai de făcut. Bagajele. Îţi strângi frumuşel hârţoagele, le dai foc şi te duci acasă. Faci o baie fierbinte, citeşti o carte, sugi nişte bomboane de ciocolată. Oricum, te mai bucuri puţin de viaţă, pentru că eşti ca şi mort. Mâine s-ar putea să atârni în cârlig, în vreun abator nenorocit.

Îmi vorbeşte un aprod ofilit, cu ochii roşii, cu burta ţuguiată, cu respiraţia urât mirositoare, care de douăzeci şi doi de ani încoace a văzut tot felul de avocaţi perindându-se prin tribunal. Ştie toate trucurile. Fără îndoială, cunoaşte mai multă legislaţie decât orice judecător din Philadelphia, dintr-aceia plătiţi cu cinci sute de dolari pe oră.

— Marty Vail. Moartea pe două picioare, îmi mai zice aprodul înainte de a pleca.

Anul se apropie de sfârşit în această seară de decembrie în sala de judecată nr. 6 a Curţii Supreme – unde Clarence Darrow l-a făcut odată praf pe-un judecător local, care şi-a dat imediat demisia, devenind profesor de drept – în timp ce mulţimea aşteaptă cu sufletul la gură verdictul juriului în cazul Joe Pinero versus Oraş.

Vail şade visător pe pervazul unei ferestre, cu ochii pierduţi asupra oraşului luminat sărbătoreşte. E-atît de calm, încât ai putea crede că se află în stare de comă. Fumatul e interzis aici, dar Vail fumează ţigară după ţigară şi nimeni nu-i spune să înceteze.

La ce s-o fi gândind?

Probabil plănuieşte ca, de pe urma acestui proces, să dobândească în proprietate o halcă din oraşul pe care, de un an încoace, îl târăşte în noroi.

Pe banca apărării stă clientul lui, Joe Pinero, de meserie ucigaş. Bate darabana cu degetele, îngânând o melodie închipuită. După atitudine, nu-ţi poţi da seama dacă e îngrijorat pentru soarta lui. De fapt, de ce-ar fi? Martin Vail i-a aplicat lovitura de graţie celui mai reputat procuror al oraşului, care, în momentul de faţă, îşi varsă fierea la toaletă.

„Dacă Vail ar fi aruncător într-o ligă de baseball, ar fi regele change-up-ului", mi-a declarat odată un prieten, gazetar sportiv. „El nu urmăreşte doar scorul final. Trebuie să câştige toate punctele."'

Charlene Crowder, cu înfăţişarea unui hamal încercat, după o viaţă petrecută copiind procese, jură că cele ce-mi povesteşte s-au desfăşurat întocmai:

— Asta se-ntâmpla acum vreo şase-şapte ani, la începuturile lui, mă-nţelegi? Apăra un tip neînsemnat. Proba-cheie o constituia o pălărie găsită la locul faptei. Vail îl face knock-out pe procuror, dovedind că pălăria nu aparţine câtuşi de puţin acuzatului. Cu asta, bagă procesul în buzunar. Bun. După aia, se duce la biroul unde se păstrează probele şi spune: „Clientul meu îşi vrea înapoi pălăria." Azi, Vail zice că atunci a glumit, dar adevărul e că a recuperat pălăria.

În decurs de şapte ani, Vail a devenit o legendă. Nu dă interviuri, poartă întotdeauna cărţi de vizită pe care scrie „Fără comentarii", vine la tribunal în costume boţite, se tunde din an în paşti, cravatele-i atârnă într-o parte, ca un ştreang de gâtul spânzuratului. Cât despre pantofi, nu par a fi vreodată atinşi de perie sau cremă.

Umblă ca un somnambul prin sala de tribunal, de parcă ar căuta o idee pierdută pe jos. O clipă mai târziu, izbucneşte în urlete şi gesticulări, ca un vulcan. Brusc, devine fermecător, zâmbind cald, protector. După care se transformă într-o viperă, sărind la gâtul procurorului. Uneori surâde, alteori pare îngrijorat, alteori plictisit. Dar privirea aceea cenuşie rămâne neschimbată. Uitaţi-vă la ochii lui – veţi simţi fiorul morţii. În urmă lasă prăpăd, nu ia niciodată prizonieri. E călăul fără milă, care-şi zdrobeşte adversarii ca pe alune.

Marty Vail la treizeci de ani: copilul teribil al legii anilor optzeci. În mâinile lui, legea nu e decât mingea unui jongler.

Joe Pinero: prietenii şi duşmanii l-au poreclit, deopotrivă, „Umbra", pentru că oriunde ar fi, poartă ochelari de soare – probabil nu şi-i scoate nici în somn. Un adevărat bandit, un războinic al străzii, care are la activ condamnări pentru atac armat şi omor prin imprudenţă. Prima condamnare, între doi şi cinci ani, a primit-o pentru jefuirea unui funcţionar cu un bătac de baseball, ascuţit cu ferăstrăul. A stat închis nouă luni. A doua oară, a împuşcat un tip, într-o încăierare între două bande; cazul a fost redus la omor prin imprudenţă, datorită lipsei de probe concludente. L-a costat ieftin: şase luni. Acum un an şi jumătate, pe o stradă aglomerată, Pinero s-a jucat de-a războiul cu alţi trei gangsteri. Când fumul armelor s-a risipit, doi erau morţi, iar Pinero încasase trei gloanţe. Martorii au dispărut, nimeni nu ştia cine şi cui ce a făcut, aşa că Pinero s-a mai odihnit puţin la zdup, tot pentru omor prin imprudenţă. Evident, nu e o figură prea populară în cercurile celor care apără legea.

Acum un an, Pinero se-ndrepta spre casă, după o petrecere de Revelion. Pe drum, i-au căzut pe cap doi poliţişti – unul aparţinând de ţinut, altul de stat şi, din întâmplare, chiar fratele primului. Poliţistul regional l-a recunoscut, aşa că l-au obligat să tragă pe dreapta. A-nceput hărţuiala: mersul în linie dreaptă, atinsul nasului cu degetul, suflatul în fiolă, în sfârşit, tot tacâmul legat de „conducerea sub influenţa alcoolului". Şi cum trecuseră deja frontiera înspre oraş, amatorilor de distracţii li s-a alăturat un altul, poliţist din partea oraşului. Percheziţionându-i maşina, au găsit în portbagaj uri pistol încărcat. Pinero s-a înfuriat, strigând diverse fraze legate de drepturile cetăţeanului, ca şi de poliţiştii regiunii şi ai statului care atrag oameni paşnici în afara teritoriului de care răspund. Rezultatul a fost o bătaie zdravănă, aplicată cu exces de zel revoltatului de către cei trei reprezentanţi ai ordinii publice.

Pinero s-a trezit la spital, cu două coaste rupte, maxilarul spart, multiple contuzii şi acuzaţii pentru conducere în stare de ebrietate, opunere de rezistenţă în momentul arestării şi port ilegal de armă.

Dracul, amic bun cu Pinero, şi-a vârât şi-aici coada: analizele au dovedit că Pinero nu depăşise gradul de alcoolemie permis când se afla la volan. Oficialităţile locale au înghiţit în sec, mai ales în momentul intrării în scenă a lui Marty Vail. În decurs de zece luni, Vail a reuşit să învrăjbească oraşul cu ţinutul, ţinutul cu statul. După îndelungi tratative, s-a învoit să renunţe la acuzaţiile aduse împotriva ţinutului şi statului. În schimb, a dat naştere unei duşmănii aprige între cei doi poliţişti fraţi şi omologul lor, reprezentant al oraşului.

Acum, Vail contemplă luminile clipitoare din pomul de Crăciun aşezat în piaţă; procurorul stă în genunchi la WC-ul bărbaţilor şi se roagă, în timp ce juriul deliberează într-o sală alăturată, încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi cât va costa toată povestea.

Sunt două ore de când juriul a părăsit sala de judecată. Mă îndrept spre fereastră şi mă aşez pe pervaz, lângă Vail. Şi-a scos cravata, şi-a îndesat-o în buzunarul de la piept al costumului de tweed, care arată de parcă i-ar fi servit de pijama în ultima săptămână. Judecătorul Harry Shoat, conservator fanatic, l-a admonestat în plină şedinţă în legătură cu aspectul lui neîngrijit.

— Cu tot respectul, onorată instanţă, mă aflu aici pentru a practica legea, nu pentru a poza pe coperta unei reviste de modă, a fost replica lui Vail, care era să-l coste o amendă de o mie de dolari, pentru dispreţ manifestat faţă de instanţă.

— Ce părere ai? îl întreb pe Vail.

— Cred că luminiţele clipitoare într-un brad de Crăciun sunt cea mai elocventă dovadă a prostului gust. Arată ca nişte semafoare nenorocite.

— Cât crezi că mai durează deliberarea juriului?

— Până vor hotărî cât primim.

— Crezi că-i atât de simplu?

— Da, îmi răspunde, aprinzându-şi o ţigară, a suta, probabil, judecând după mucurile strânse în paharul de plastic transformat în scrumieră.

— Când ai simţit că vei câştiga? îl întreb.

— În momentul în care am preluat cazul.

Încrederea în sine şi privirea, astea sunt atuurile lui. Niciodată nu-i trece prin cap că va pierde. Unica sa îndoială este legată de suma pe care o va obţine.

După două ore şi patruzeci de minute aflu, în sfârşit, verdictul: 7,6 milioane dolari despăgubire pentru Joe Pinero, ex-bandit, devenit milionar peste noapte. Sala înnebuneşte. Procurorul Silverman se întoarce la toaletă. Vail a obţinut 2,5 milioane.

Judecătorul i se adresează, zâmbind condescendent:

— Poate acum îţi vei permite un costum nou, domnule avocat.

— Poate, răspunde Vail.

Oraşul pregăteşte un recurs.

Bătălia merge înainte.

Începe un an promiţător.

Vail se zgribuli în cojocul de oaie, după ce citise de două ori articolul din City Magazine. Nu-i rău, îşi zise, nu-i rău deloc. Şi fotografia-i plăcea. Înfăţişa un bărbat tânăr, cu privirea dură, cu un zâmbet arogant, ţinându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor, sprijinit de un scaun judecătoresc. La picioare-i zăcea, tuflită, o geantă în genul celor purtate de medici. Nici textul ce însoţea poza nu era mai prejos: MARTIN VAIL: RUGĂCIUNEA DE DIMINEAŢA A PROCURORILOR.

Vail râse pe-nfundate. Îi datora autorului o masă bună. Îşi vârî revista în buzunar şi, cum metroul ajunsese la destinaţie, coborî, ridicându-şi gulerul pentru a se apăra de burniţă şi de vântul umed venit dinspre nord, care-i biciuia trupul şi faţa. Alergă spre clădire şi urcă treptele largi, de granit, două câte două.

Înăuntru îşi scutură zăpada de pe guler şi-şi aprinse o ţigară. Pe hol îl întâlni pe Bob, vânzătorul de ziare, care-i flutură revista în faţă:

— Domnule V., e un articol ucigător!

Vail luă revista şi-i strecură lui Bob o monedă în palmă.

— Păstrează restul, spuse grăbit.

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, strigă Bob.

Vail urcă pe scări până la etajul al doilea. Ura aglomeraţia din lifturi. Era ora nouă şi cinci. Era cu cinci minute în întârziere. Acceptabil. Petrecuse o oră de pregătire mentală, în vederea întâlnirii ce urma. Valerie Main, secretara, îi aruncă o privire indignată.

— Aţi întârziat, mârâi ea.

— Din cauza vremii, spuse Vail scoţându-şi cojocul şi aruncându-l pe un scaun. Purta un pulover de schi, pantaloni din catifea cord şi bocanci cu tălpi groase.

— Aţi sfeclit-o, îi şopti secretara criptic, în timp ce intra în birou.

PATRU

Vail rămase uimit. În locul unor oameni tineri, ageri, pregătiţi să încheie eficient un târg, în birou îl aştepta un grup de politicieni veroşi, scoşi de la naftalină: Arnold Flederman, procurorul municipal – care făcea umbră locului de când lumea –, Otis Burnside, consilier municipal – păpuşarul influent care trăgea sforile în principalul cartier al oraşului –, şi Johnny Malloway, fost agent FBI, actualmente comisar de poliţie – care se pricepea să pună degetul pe rană.

Mai era şi Roy Shaughnessey.

Doamne, ce caută ăsta aici? se întrebă Vail.

Toţi îi studiau ţinuta cu dispreţ. Încăperea impunătoare era lambrisată cu lemn de mahon şi alamă, avea mobilier masiv, de valoare. În dreptul biroului, ce domina camera, se afla un scaun cu spătar de lemn, destinat lui, fără îndoială. În faţă era aşezată asistenţa, dispusă în semicerc. Roy Shaughnessey şedea discret, într-o parte.

Le-ar mai trebui un reflector, care să lumineze scaunul, ca totul s-arate ca o «întâlnire de gradul trei», îşi spuse Vail. Apoi se aşeză pe scaun, fără un cuvânt.

— 'Neaţa, domnule Vail, deschise Malloway discuţia. Suntem aici pentru a-ţi da o mână de ajutor. Eşti într-o situaţie delicată, băiete.

— Nu există judecător în oraşul ăsta care să nu-ţi vrea pielea în saramură, intră Flederman în vorbă. Se aplecă şi expedie un calup de tutun în scuipătoarea de alamă de lângă scaunul său.

Vail răspunse printr-un zâmbet ironic.

— Eşti într-o încurcătură cam cât lacul Michigan de mare, începu Burnside, privindu-l pieziş de sub pleoapele presărate cu negi. Vrem să-ţi uşurăm situaţia. Ai o reputaţie bună pe-aici. De ce să ţi-o distrugi?

Toţi erau preocupaţi de binele lui. Vail tăcu.

Tăcu şi Shaughnessey, înţeleptul de la Procuratura Generală. Îmbrăcat într-un costum elegant, cu o batistă de mătase în buzunarul de la piept, se legăna încet în fotoliul mare de piele. Era un om masiv, cu faţa cărnoasă. Buzele umflate îi erau curbate a dispreţ, părând neavizaţilor a schiţa un zâmbet. Avea o privire tăioasă, ageră. Îşi ţinea mâinile împreunate pe piept, frecându-şi întruna degetele mari. Era un bun ascultător; era, de asemenea, un înalt demnitar al statului, care, cu un semn, putea abate ciuma asupra celor care ameninţau să tulbure apele liniştite ale ordinii de drept. Vail îl cunoscuse cu zece ani în urmă: un mare om politic, trecut prin treizeci de ani de experienţă şi patru administraţii. Guvernatorii se temeau de el, în timp ce candidaţii la preşedinţie îi cereau sfatul. Pe lângă el, celelalte trei personaje din încăpere erau simpli figuranţi.

De ce naiba a venit aici?

Vail încercă să afle răspunsul. Îşi fixă privirea în ochii lui Shaughnessey, ignorându-l pe Flederman, care scuipa întruna ameninţări, aer împuţit şi bucăţi de tutun, în vreme ce Burnside şi Malloway îi ţineau isonul. Fulgii de zăpadă băteau în fereastră. Radiatorul şuiera în surdină. Nimeni nu se încumeta să întrerupă înfruntarea dintre cele două priviri.

— M-ai înţeles? îşi încheie Flederman discursul.

Shaughnessey îşi desprinse primul privirea de a lui Vail. Se uită la Flederman, iar Vail îl urmă.

— N-am înţeles, spuse Vail.

Nu? întrebă Flederman.

— Cum adică, n-ai înţeles? interveni Burnside.

— Nu înţeleg ce doriţi de la mine.

— Isuse, te ştiam băiat deştept, exclamă Flederman şi scuipă, nimerind, din fericire, scuipătoarea.

— Nu ne-a ascultat, zise Shaughnessey încet.

— Ce vrei să spui? se enervă Flederman. Adică am vorbit aşa, ca să mă aflu-n treabă?

— Probabil, spuse Shaughnessey, întorcându-se către Vail. Ai vreo idee?

— M-am gândit să ascult întâi oferta lor, răspunse Vail calm, separându-l astfel pe Shaughnessey de turmă. Bănuia acum de ce venise acesta: ca mediator, fără să susţină vreuna din părţi. Ca ascultător înţelept.

Shaughnessey schiţă un zâmbet satisfăcut:

— Înveţi repede, domnule Vail.

— Mulţumesc.

— Învaţă? Ce să înveţe? întrebă Flederman.

Shaughnessey îl privi pe Vail.

— Joci şah, nu-i aşa?

— Jucam pe vremuri. Acum sunt cam ocupat.

— Există o regulă veche în şah, i se adresă Shaughnessey lui Flederman, cel care mută primul pierde.

Flederman era descumpănit. Privirea i se plimba de la Shaughnessey la Vail, de la Vail la Burnside.

— La dracu, zi ceva, Otis! se rugă el.

— Ce mă-sa vrei să spui cu „oferta"? îl întrebă Burnside pe Vail, în timp ce faţa-i devenea stacojie. Noi nu facem oferte, noi îţi aducem faptele la cunoştinţă.

Shaughnessey îşi scutură un fir de praf imaginar de pe pantaloni.

— Linişteşte-te, Otis, spuse el împăciuitor.

— Bine, da'...

— Îţi închipui că suntem aici ca să facem compromisuri? zise comisarul Malloway.

— Nu un compromis, răspunse Vail, ci o negociere. Într-un compromis, toată lumea pierde. Într-o negociere, toată lumea câştigă.

Shaughnessey râse din nou satisfăcut.

— Ce ţi-o fi părând atât de nostim, Roy? îl întrebă Burnside.

— Educaţia.

— Cum adică?

Shaughnessey îl privi o clipă, apoi spuse:

— I-aţi auzit explicaţia?

— Despre ce? întrebă Flederman.

— Despre compromis şi negociere. Fii drăguţ, domnule Vail, mai explică-le o dată.

Vail aprobă:

— Aşadar, dacă luaţi în calcul compromisul, înseamnă că urmează să renunţaţi silit la ceva; dacă vă gândiţi însă la negociere, dumneavoastră sunteţi cei care hotărâţi ce doriţi să obţineţi şi ce doriţi să abandonaţi. În acest fel, primiţi ce vreţi şi vă debarasaţi de ceea ce vă este inutil. Fără nici o complicaţie.

Ochii lui Malloway se îngustară:

— Ce-ar fi să ne povesteşti şi nouă scenariul?

— Consider că aş face o greşeală, răspunse Vail.

— Aha, va să zică, aşa consideri?

— Da, aşa cred.

— Şi de ce, oare, crezi aşa? întrebă Flederman, mutându-şi bucata de tutun dintr-o falcă în cealaltă.

La întrebare îi răspunse, de astă dată, Shaughnessey:

— Pentru că vei sfârşi la tribunal, Arnold. Iar domnul Vail ştie că nimeni nu doreşte acest lucru.

— Bine, dar... ezită Burnside, de partea cui eşti, de fapt, Roy?

— Nu fac decât să vă ascult, Otis, atâta tot, zise Shaughnessey, apoi continuă, privindu-l pe Vail: Am venit să mediez în această problemă, deoarece este implicat şi statul. Ţi-aş fi recunoscător, domnule Vail, dacă ai binevoi să-mi expui situaţia din punctul dumitale de vedere. După cum văd, a avut deja loc prima mutare a jocului.

Vail se ridică în picioare. Întotdeauna vorbea mai elocvent în această poziţie; îşi închipuia că se adresează unui juriu. Scoase din buzunar o pungă cu alune şi o oferi asistenţei, dar se alese doar cu priviri. Se servi singur, îşi aprinse o ţigară, se îndreptă spre capătul încăperii şi se sprijini de perete.

— Acest proces i-a costat pe contribuabili în jur de... şapte sute de mii de dolari până acum, corect? Recursul îi va costa alte şapte sute, poate chiar mai mult. Cetăţenii nu vor fi încântaţi de perspectiva asta.

— Ti se pare că ţii tot oraşul în buzunarul tău împuţit? zbieră Flederman.

— Ba dimpotrivă. Dumneavoastră veţi lovi în buzunarele cetăţenilor, dacă introduceţi recurs. Pe Silverman l-aţi ars deja, aşa că vă trebuie un nou avocat.

— Te angajez pe tine, spuse Flederman.

— De ce? Din mândrie? Nici nu aveţi măcar motive întemeiate pentru a face apel. Dacă veţi fi respins, veţi face o figură proastă în faţa contribuabililor. Intrând într-un nou proces, intraţi într-o roată a norocului.

— Şi dacă ţi-aş trage câteva la fund? răspunse Flederman.

— Ia-o uşor, Arnold, interveni Shaughnessey. Ascultă-l pe omul ăsta, în loc să pierzi vremea certându-te cu el.

— De ce pierd vremea?

— Pentru că nu-l interesează aspectul. Nu-i aşa, domnule Vail?

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse Vail gândind: „Ce bufniţă înţeleaptă!"

— Nu-nţeleg, i se adresă Burnside lui Shaughnessey; putem să-l călcăm în picioare pe gândacul ăsta, şi tu ştii asta.

— Nu cred că-i aşa de simplu.

— Ba eu cred, spuse Malloway. Îl acuzăm pe Pinero pentru port ilegal de armă. Doar e un ticălos care a mai intrat de trei ori la apă. Îi dăm douăzeci de ani. Când o să iasă de la răcoare, va fi prea bătrân ca să se mai bucure de banii pe care i-a primit la proces.

Shaughnessey ridică din sprâncene şi se uită la Vail.

— În regulă, spuse Vail. Ne vedem în sala de judecată.

Malloway păli. Flederman se aplecă în scaun şi se holbă la Vail.

Shaughnessey privi în podea. Apoi, către Vail:

— Spune-le!

— Nu-l puteţi băga la apă pentru port ilegal de armă.

— Cum adică?

— Arestarea a fost ilegală. Clientul meu n-a fost găsit conducând în stare de ebrietate; ca atare, percheziţia maşinii a constituit o încălcare a drepturilor civice. Instanţa a constatat deja că nu el a provocat atacul împotriva poliţiştilor. Juriul nu-şi va schimba hotărârea. Aşa că îi veţi plăti lui Pinero alte patru milioane, veţi datora încă şapte sute de mii pentru proces şi vă veţi ridica oraşul în cap. N-aveţi sorţi de izbândă, domnule Malloway.

În încăpere se aşternu o linişte grea. Shaughnessey se rezemă de spătarul scaunului şi-şi frecă degetele mari. Îl întrebă apoi pe Vail:

— Ai vreo idee?

— Da, domnule.

— S-o auzim.

— Renunţaţi la recurs. Cazul cu portul ilegal de armă nu stă în picioare. Pentru binele comunităţii, vom accepta o reducere a sumei de judecată la un milion şase sute de mii. Oraşul va plăti jumătate, iar ţinutul şi statul vor plăti câte patru sute de mii fiecare. Ne vom da cu toţii mâinile, iar Pinero va părăsi oraşul pentru totdeauna. Oricum intenţionează să se mute în California.

— Să fiu al dracului, spuse Flederman, scuipând tot tutunul în urna de alamă. Malloway şi Burnside se uitau cu gurile căscate la Vail. Shaughnessey îşi freca mai departe degetele mari.

— Ce-ar fi să vă mai gândiţi? întrebă Vail. Vorbim la telefon.

— De ce n-am lua o hotărâre pe loc? sugeră Shaughnessey cu delicateţe. Şi, înainte ca cineva să apuce să facă vreo prostie, o să servesc din punga ta cu alune, fiule.

După plecarea lui Vail, Arnold Flederman sări în picioare şi izbi cu pumnul în masă.

— Puţălău arogant! strigă el. Ce-a fost rahatul ăla cu pierdutul la prima mutare, cu negocierea şi compromisul? Despre ce dracu' vorbea?

— Mă cita pe mine, spuse Shaughnessey amuzat. Mi-a audiat o conferinţă acum zece ani, când era student la drept.

— Glumeşti! exclamă Flederman.

Shaughnessey nu răspunse. Ridică receptorul, formă un număr, aşteptă.

— Sunt Roy Shaughnessey, doresc să vorbesc cu judecătorul... Spuneţi-i să întrerupă, trebuie să vorbesc acum. Aştept...

— Despre ce-i vorba? întrebă Burnside.

— Scadenţa, spuse Shaughnessey. Domnul Vail e pe cale să primească o lecţie despre politică... Alo, Harry. În regulă, a acceptat un milion şase sute de mii... Nu, nu s-a târguit, deşi ar fi putut cere mai mult... Ştii, Harry, e un băiat deştept, dar are nevoie să-nveţe câte ceva despre umilinţă. Ţi-l dau pe mână. Trage-i la fund.

CINCI

La ora zece şi jumătate dimineaţa, localul lui Butterfly Higdon se cam golise, căci vremea micului dejun era pe sfârşite. La barul circular, Burt Sheflin îşi savura primul pahar pe ziua respectivă. Îşi înecase deja cariera de cântăreţ în whisky de secară. Pins, barmanul, fost luptător profesionist, îl salută pe Vail.

Masa de biliard era ocupată de doi „duri" cu mânecile suflecate, concentraţi la culme asupra jocului.

— Ai întârziat, îl admonestă pe Vail Butterfly Higdon, care era probabil cea mai bună bucătăreasă din întreg statul.

— Adu-mi, te rog, meniul obişnuit, răspunse Vail.

— Nu vezi că strângem după masa de dimineaţă?

— Şi ce-i cu asta?

— Te porţi de parcă ar fi localul tău.

De fapt, Vail era întrucâtva proprietar, laolaltă cu o duzină de avocaţi, judecători, poliţişti şi ziarişti. Cu vreo doi ani în urmă, puseseră mână de la mână pentru a salva restaurantul, pe care Butterfly era să-l piardă din cauza unui tip care, extinzându-se, voia să i-l înghită. Vail îşi umplu o ceaşcă cu cafea şi se îndreptă spre un separeu din spate.

Judecătorul şedea la locul său obişnuit, în separeul rezervat celor de-ai casei. Pe masă zăcea un maldăr de ziare, un exemplar din City Magazine, deschis la articolul despre Vail. Îşi sorbea cafeaua şi citea ziarul de dimineaţă, ţinându-şi cu o mână pince-nez-ul. Pe o farfurie în faţa lui, o plăcintă cu afine rămăsese neatinsă. Vail îşi scoase scurta, şi-o aruncă pe un scaun şi se aşeză în faţa celui mai în vârstă politician din gaşca lui Higdon.

— Ai întârziat, îi spuse judecătorul fără să-l privească. Observ că, mai nou, eşti imortalizat în cerneală, adăugă el, arătând spre revista deschisă.

Vail trecu peste complimentul sarcastic. Scoase din buzunar patru dolari de argint şi îi înşiră pe masă. Judecătorul îi privi peste ziar, sfârşi articolul pe care-l citea, apoi puse, cu grijă, ziarul deoparte.

— Deci au fost patru, da?

— Patru la unu. Nu prea echitabil, aş zice.

— Ai dreptate.

Jack Spalding, judecătorul, era înalt, cu obrajii scobiţi; figura rasată îi era brăzdată de cicatricele lăsate de cei patruzeci şi cinci de ani de bătălii purtate în tribunal. Părul cărunt era pieptănat spre spate, lăsând liberă fruntea înaltă; ochii albaştri erau ageri, atenţi la orice provocare. Ca de obicei, purta un costum elegant, asortat cu cămaşa şi cravata. În buzunarul de la piept îşi pusese o garoafă.

Spalding era un om de o mare distincţie, care părăsise scaunul judecătoresc, dezamăgit atât de avalanşa de procese ce priveau traficul de droguri şi portul ilegal de arme, cât şi de noua generaţie de avocaţi, lipsiţi de orice urmă de entuziasm pentru meserie. Acum ţinea cursuri în fiecare dimineaţă, pentru o mână de avocaţi promiţători, care îşi exersau cazurile în faţa lui, citindu-i articole de lege, punându-i înţelepciunea la încercare cu diverse trucuri. Bineînţeles, îi prindea întotdeauna, deşi le crea uneori senzaţia că l-au păcălit pentru a-i învăţa că adesea agerimea joacă un rol mai important într-un proces decât buchea cărţii.

Martin Vail era mândria lui, fiul pe care nu-l avusese niciodată; protejatul care-şi întrecuse dascălul. Îi accepta aroganţa tinerească şi felul încrezut de a fi ca pe nişte manifestări ale unei minţi atât de puternice şi disciplinate, încât excludea probabilitatea eşecului.

Judecătorul zise, privind din nou cele patru monede înşirate pe masă:

— Aşadar, patru la unu. S-au aruncat tare la tine. Se pare că a fost o partidă dură.

— Ai dedus corect.

— Oraşul, ţinutul şi statul, aşa-i?

— Da. Ăsta-i ultimul pont pe care ţi-l dau.

— Au fost deci doi reprezentanţi ai oraşului, de vreme ce ei au primit nota de plată, apoi câte unu din partea ţinutului şi a statului. Ia să vedem... unul a fost procurorul municipal Flederman, el răspunde, de fapt, de treaba asta.

Vail împinse una din monede, iar judecătorul o prinse cu palma.

— Al doilea a fost Otis. Ăsta-i coada de topor a oraşului. Vail îi împinse al doilea dolar pe masă.

— De la ţinut... cel mai afurisit om pe care-l au. Johnny Malloway.

— Până aici ai jucat strălucit, zise Vail, trimiţând al treilea dolar peste masă, către judecător. Ţi-a mai rămas unul.

— Să vedem... pe cine ar asmuţi împotriva ta din partea statului? Să fie cineva din guvern? Sau din procuratura generală... Oricum, cineva cu limba alunecoasă, care să-i ţină în frâu pe tăvălugii ăştia de Flederman, Burnside şi Malloway. Aha, trebuie să fie vorba de Woodrow P. Carlisle în persoană.

Vail clătină din cap zâmbind. Judecătorul exclamă uimit:

— Să fiu al naibii! Bine, mă dau bătut. Cine-i omul fantomă trimis de stat?

— Roy Shaughnessey.

— Glumeşti! spuse Spalding şocat de-a dreptul.

— Ba sunt foarte serios. Şi acum vine bomba: ăsta a fost de partea mea, adăugă Vail, atacându-şi cu lăcomie micul dejun, care-i fusese adus între timp.

— Ce vrei să spui?

— Oferta mea a constat în reducerea cheltuielilor la un milion şase sute de mii şi promisiunea ca Pinero să părăsească statul. Shaughnessey i-a pus să accepte fără nici o târguială. Toată discuţia a durat mai puţin de o jumătate de oră.

— Şi au înghiţit totul, fără noduri?

— Chiar aşa. Ca uns.

— Mi se pare că vei avea probleme cu clientul tău. Ce o să spună când îl vei anunţa că a pierdut şase milioane jumate?

— Va primi un milion şase sute de mii. Eu o să iau doar cinci sute de mii.

— Şi cum o să-i explici chestia asta? Pinero e la fel de scrupulos ca hiena. Nu uita că a băgat în pământ patru oameni până acum... cel puţin despre patru oameni ştim noi.

— O să-l sperii de moarte, spuse Vail.

— Cum aşa?

— Îl ameninţ cu zece ani la o închisoare de stat.

— Mda, e o sperietură bună.

— Gândeşte-te că Pinero n-a văzut în viaţa lui un milion de dolari, de-abia ştie să numere până la zece. Cu puţin noroc, o să sfârşească sub vreun pod, înainte să-şi termine de sortat banii. Sper ca nenorocitul ăsta s-apuce măcar să-şi încaseze cecul, până să se aleagă cu un glonţ în creier.

Judecătorul readuse în discuţie şedinţa de dimineaţă:

— Să ne-ntoarcem la oile noastre; ţin să te avertizez, amice, că ceva nu-mi miroase a bine în toată povestea asta.

— Bine, dar mi se pare un târg foarte corect. Oraşul va colecta opt sute de mii, statul şi ţinutul câte patru sute de mii. Nimeni nu va suferi prea tare.

— Da, dar aici n-a fost vorba de un simplu litigiu, ci de politică. Iar în politică nu există logică de obicei. Mă întreb ce vor tipii ăia, de fapt.

— Cred că ai devenit uşor paranoic.

— Fără-ndoială. Sunt de acord că, pentru ei, afacerea a fost rezonabilă, dar să accepte chiar aşa, pe loc? Nu e-n regulă. Şi zici că Roy a fost de partea ta?

— Le-a spus să accepte târgul imediat.

— Înseamnă că i-ai rămas dator, Martin. Îţi va cere, la rândul lui, un serviciu.

— Hai să fim serioşi. Ce-aş putea face eu pentru Roy Shaughnessey?

— Oho, sunt sigur că are ceva în minte. Când va veni scadenţa, vei afla. Şi nu vei avea încotro. Ăsta-i stilul lui.

Martin Vail îşi continuă în tăcere micul dejun. După câteva minute, judecătorul ciocăni în masă, spunând:

— Te paşte o mică problemă, avocatule.

Vail privi spre intrare, unde tocmai îşi făcea apariţia Joe Pinero, poreclit şi „Băibăiete", din cauza unui tic de vorbire, ce se număra printre altele: pocnea din degete când vorbea, ca şi cum şi-ar fi dat singur ghes; scutura mereu din umărul drept, alungând de acolo câte-o muscă invizibilă. Străbătu foarte repede restaurantul. Întotdeauna mergea foarte repede.

— Băibăiete avocatule, zise el pocnind din degete, ai fost la rahatul ăla de şedinţă? Cum mă-sa stăm? întrebă Pinero şi se aşeză la masă, lângă judecător.

— Am fost la şedinţă, Joe, şi stăm foarte bine, răspunse Vail ştergându-se la gură.

— Băibăiete, cu ce rahat ne-alegem? Juma' de milion? Un rahat de milion cumva?

— Tu primeşti un milion o sută de mii, dar trebuie să părăseşti statul în ziua în care încasăm cecul.

— Băibăiete, ce-aud? Ai săpat atâta pentru un rahat ca ăsta?

— Nu va avea loc nici un recurs, nu va mai fi nici o problemă. Doar să iei banii şi s-o ştergi.

— Băibăiete, ce rahat, omule – se văită Pinero din ce în ce mai nervos, pocnind din degete şi smucind din umăr – îmi spui, adică, să-nghit rahatul ăla de milion şi gata?

— Îţi spun că pleci de aici cu un milion o sută de mii, Joey. Zi că ai noroc şi gata.

Pinero izbi cu palma în masă, vărsând cafeaua lui Vail.

— Băibăiete, aşa noroc să aibă mă-ta. Ăştia au dansat tontoroiul în capul meu, eu capăt sute de vânătăi căcăcioase, tu-ţi tragi juma' de milion şi pentru asta trebuie să fiu norocos, băi?

Vail se ridică în picioare. Ocoli încet separeul, îşi umplu din nou ceaşca cu cafea şi se întoarse. Se postă în faţa lui Pinero şi îi aruncă cea mai dură privire pe care-o avea în arsenal; de obicei, o folosea în faţa martorilor care încercau să-l ducă de nas. Pinero rămase perplex. Simţea că se petrece ceva, dar nu înţelegea ce anume. Ştia doar că Vail era pe cale să-l învingă. Vail spuse blând:

— Schimbă placa, Joey. Fără ajutorul meu ai fi acum după gratii pentru zece ani. Te-ai scotoci de bănuţi prin buzunare, s-aduni de-un pachet de ţigări.

— Băibăiete, mai sunt şi alţi rahaţi de avocaţi pe-aici, să ştii. De ce nu-i spunem secăturii ăleia de procuror că ne vedem iar la căcatul de tribunal?

— Nu.

— Băibăiete, cum nu? Chiar aşa, nu?

— Băibăiete, pe dracu'. Nu-nţelegi că târgul s-a încheiat? Ia-ţi milionul şi cară-te în California. Dacă nu, or să te toace atât de tare, încât o să-ţi doreşti să fii în statul Rock Island, „Băi"!

— Băibăiete, avocatul meu îmi dă şuturi în cur şi vrea să ţopăi de veselie. Ce părere ai, judecătorule?

— Am ieşit la pensie, spuse Spalding prudent.

— Joey, înainte să faci o criză de isterie, ascultă-mă puţin. Dacă facem recurs, or să sară şi statul, şi ţinutul, şi oraşul pe fundul tău; atât de sus, încât de-acolo vor putea vedea cum răsare soarele. Şi, crede-mă, au cu ce să te-mbrobodească. Înţelegi? În momentul ăsta avem de încasat un cec de un milion şase sute de mii. Eu mă mulţumesc cu jumătate de milion pentru munca mea; tu o ştergi frumos cu un milion şi-o sută de mii în buzunar şi toată lumea-i mulţumită. Ai măcar habar câte zerouri sunt într-un milion de dolari?

— Zerouri? Pinero rămase pe gânduri, scuturându-şi umărul. Băibăiete, cui îi pasă de rahatul ăsta? Un milion de rahaţi, asta-i mai mult decât pot să număr. Am un creier cam căcănar, este, avocatule?

— Se aranjează, Joey.

Joey îi zâmbi judecătorului:

— Băibăiete, pute avocatu' ăsta, de tare ce e, nu-i aşa, dom'le judecător?

— O, da, excelent de tare, împuţitul de avocat.

— Băibăiete, mă duc în căcatul ăsta de Los Angeles. Poate apar în vreun rahat de film, ce ziceţi? Poate-mi cumpăr un rahat de film.

Pinero îşi scutură umărul de câteva ori, pocni din degete, se aplecă spre Vail şi-l întrebă cu un aer confidenţial:

— Băibăiete, câte rahaturi de zerouri sunt de fapt într-un milion de marafeţi?

ŞASE

Ninsoarea se transformase într-o burniţă îngheţată. Vail reuşi să parcurgă distanţa dintre staţia de metrou şi casa lui cu două etaje, pe jumătate alergând, pe jumătate alunecând. Casa era situată în partea de nord a oraşului, la zece minute de centru de mers cu metroul. O poziţie ideală pentru Vail, care detesta să se urce la volan, motiv pentru care nu-şi înlocuise maşina furată cu doi ani în urmă. Cartierul fusese restaurat în stilul secolului trecut. Era format din opt case, izolat şi liniştit, locuit de profesori, muzicieni, tineri profesionişti în ascensiune, de esteticieni ieşiţi la pensie. Din respect pentru atmosfera istorică a locului, Vail nu-şi pusese firmă la uşă. Pe o plăcuţă de alamă fixată pe uşă scria discret: M. VAIL, AVOCAT.

Holul cel spaţios, despărţit prin uşi de sticlă glisante de cabinetul de lucru spre stânga şi de sufragerie spre dreapta, era domeniul lui Naomi Chance – secretara, maestra de ceremonii, organizatoarea, cercetătoarea şi discipola lui Vail. Cabinetul de lucru devenise biroul lui Vail: o cameră elegantă cu alcovuri, biblioteci încastrate în pereţi şi un şemineu deschis. Piesa de greutate era o masă uriaşă de stejar – masa de lucru, încărcată cu teancuri enorme de scrisori, dosare şi cărţi, lăsând doar un mic spaţiu liber, unde Vail îşi putea desfăşura activitatea. Scaunul îmbrăcat în piele era montat pe rotile, pentru ca el să se poată deplasa comod prin cameră, către diverse rafturi cu cărţi şi acte. Discuţiile cu clienţii le purta, de obicei, pe o canapea din piele neagră, aşezată în faţa căminului.

Sufrageria era transformată în sală de aşteptare. Apartamentul particular şi-l amenajase la etaj: patru dormitoare cu băi adiacente. Cel mai spaţios dintre ele devenise camera de oaspeţi, cu toate că aceştia erau destul de rari. Lângă biroul său se afla bucătăria, unde îşi gătea din când în când.

— Ai întârziat, îl întâmpină Naomi.

— Bine, bine, răspunse Vail, îndreptându-se spre birou. Cât de veche e cafeaua?

— Are treizeci de minute.

— Perfect.

Vail îşi turnă o cană mare cu cafea şi o privi pe Naomi, care stătea în uşă cu un pachet în mână. Era înaltă, subţire, de culoarea ciocolatei cu lapte. Părea descinsă dintr-o gravură egipteană: pomeţi înalţi, ochi mari, căprui. Părul îi era aranjat în şuviţe subţiri, după stilul african. Era, cu totul, o fiinţă minunată, având înţelepciunea unui bătrân şi agerimea unui adolescent.

— Pachetul ăsta a sosit acum vreo oră, zise ea, mor de curiozitate să-l deschid.

— Păi, deschide-l, fără ceremonialuri. De la cine e?

Naomi scoase cartea de vizită din pachet şi citi: „Îţi mulţumesc pentru ajutor. Sper că articolul te-a jignit. Connerman".

În pachet erau şase exemplare din City Magazine şi fotografia în original, fixată într-o ramă demodată din lemn. Vail mângâie rama şi râse. Evident, Connerman fusese ironic în privinţa ajutorului. Vail îi fusese un interlocutor zgârcit la vorbă. Şi asta pentru că nu-i plăcea să vorbească despre sine; nu din modestie, ci din considerentul că viaţa lui privată trebuie să rămână privată.

— Clasează exemplarele, spuse Vail, pune fotografia pe un raft în bibliotecă.

— Nu vrei să citeşti articolul?

— L-am citit.

— De ce nu mi-ai spus nimic?

— Am uitat.

— Mutule. Măcar e bun?

— Connerman cel dintotdeauna, care mănâncă rahat. Citeşte-l şi tu. Scrie-i un bilet din partea mea. Anunţă-l că îl dau în judecată pentru suma de treizeci şi cinci de dolari – nu cred să posede mai mult.

— Asta e urât din partea ta.

— N-ar gusta alt răspuns.

— Ei, ce-ai rezolvat de dimineaţă?

— Am rezolvat: tipii renunţă la recurs, „Băibăiete" primeşte un milion o sută de mii şi pleacă din oraş, iar noi primim cinci sute de mii şi cazul e încheiat.

— Superb. Dar cum va reacţiona Pinero?

— I-am spus deja. A făcut o mică criză de nervi. Acum e fericit.

— Doamne, ce zi, şi nici n-a ajuns încă la jumătate! Ce-ar fi să tragi un pui de somn?

— Foarte nostim.

— Ai văzut asta? întrebă ea, despăturind ziarul Times.

— Am citit în metrou.

— Îngrozitor. Ce părere ai?

— Am părerea că arhiepiscopul a fost omorât şi că poliţia a prins un suspect.

Se aşeză, îşi scoase pantofii, îşi puse picioarele pe masă şi începu să şi le frece.

— Nu cred să fie peste zero grade afară, zise el.

— Vrei să-ţi aduc o pereche de ciorapi uscaţi?

— Nu mi-aş permite să te rog aşa ceva, aş putea fi luat drept şovin. Şi, de fapt, tu mi-eşti asistentă, nu valet.

— Mă-ntorc imediat. Apropo, se zice că puştiul ăla care a ucis...

— Care se presupune că a ucis.

— Bine, care se presupune..., dar în articol scrie că l-au găsit ascuns în biserică, cu arma în mână.

— Repetă, te rog, după mine...

Naomi îşi dădu ochii peste cap, mimând cuvintele lui Vail:

— Nevinovat, până la proba contrarie.

Vail zâmbi condescendent.

— Foarte bine, zise el. Nu uita: în momentul de faţă, puştiul ăla, Aaron şi numaiştiucum, este nevinovat. Şi nu mai crede tot ce citeşti. Doar ştii ce se spune despre ziare: prima oară când tipăresc o gafă se consideră o greşeală; a doua oară devine, deja, un fapt. Nu crede nici tot ce auzi. În prima zi de facultate, profesorul de drept a intrat în clasă şi ne-a spus aşa: „De azi înainte, când mama voastră declară că vă iubeşte...

— ...să cereţi părerea unei terţe persoane – îi luă ea vorba din gură – ştiu, iar în continuare profesorul v-a sfătuit: „Niciodată să nu uitaţi să întrebaţi şi de ce".

— Bravo, văd că înveţi repede.

— Nici nu-i greu. În definitiv, aud povestea asta în fiecare dimineaţă, răspunse ea şi urcă scările.

Deşi avea cunoştinţe juridice reduse, învăţa foarte repede şi mergea cu cercetările până-n pânzele albe. În momentul în care era pusă pe urma unei informaţii, pornea în căutarea datelor ca un câine de vânătoare. Pleca de la un nume şi descoperea întreaga biografie. Dintr-o singură dată reconstituia un calendar. Dintr-un singur raport, alcătuia un dosar. Era celibatară, bătea la maşină câte o sută douăzeci de cuvinte pe minut, stenografia şi, uneori, când Vail era îngropat în cărţile lui, îi pregătea prânzul în bucătărie. Într-un cuvânt, îi era de un nepreţuit ajutor.

Coborî şi-i aruncă lui Vail în poală o pereche de ciorapi de lână.

— Mulţumesc, spuse Vail. Hai să vedem agenda de astăzi.

Naomi se aşeză şi îşi răsfoi carnetul. Dar Vail n-o asculta. Era absorbit de fiinţa ei.

Erau uneori momente, ca acesta, când lui Vail îi venea s-o ia pur şi simplu în braţe şi s-o ducă sus, pe scări, în stilul lui Rhett Butler. Dar între ei se încheiase o convenţie: să fie parteneri de afaceri, nu de plăceri. Atracţia fizică reciprocă apăruse în ziua în care ea îi răspunsese la anunţul publicat în ziarul local. Timp de două luni, de când lucrau împreună, existase o singură noapte în care bariera stabilită căzuse. Ce noapte!

Lucraseră până la miezul nopţii la un raport ce trebuia prezentat a doua zi. Pe jos, în birou, erau împrăştiate cărţi, note şi hârtii mototolite. O harababură. Naomi era întinsă pe canapea, în faţa căminului.

— Merităm o mică sărbătoare, spuse Vail.

Merse în bucătărie, de unde reveni cu o sticlă de Dom Perignon şi cu două pahare.

— Pe asta o păstrez de un an. De două luni îmi doresc să o deschid.

Scoase dopul, turnă în pahare şi se aplecă peste canapea. Ciocniră paharele.

— Pentru echipa noastră, spuse el.

— Să trăim, răspunse Naomi.

La al treilea pahar, Vail şedea pe canapea, mângâindu-i picioarele. Tensiunea dintre ei era electrizantă. Dar amândoi se străduiau să evite inevitabilul. Mâna lui urca încet către pulpele ei.

— Marty, gemu ea uşor.

— Fii liniştită.

Mângâierile lui urcau, abia atingând-o.

— Doamne! oftă ea.

Marty se întinse lângă ea, sărutându-i gura, apoi urechile, apoi gâtul, iar ea răspunse, aşezându-i mâna sub cap, pe care i-l îndrumă pe nesimţite spre sâni. Două luni de abstinenţă explodară atunci. Începură să se dezbrace frenetic unul pe celălalt, fără a pierde cadenţa seducţiei mutuale. Goală, ea îl prinse între picioare, rotindu-se în cercuri largi deasupra lui, ca s-o poată simţi. Apoi îl călăuzi uşor înăuntrul ei, astupându-i strigătele cu buzele.

S-au iubit atunci nebuneşte, fără să-şi poată dezlipi trupurile unul de celălalt, ca prinşi în vraja unei hipnoze.

Era patru dimineaţa când Naomi sări de pe canapea.

— Doamne, gemea ea în timp ce se îmbrăca.

— Ce faci? întrebă Vail.

— Ce crezi că fac? Mă îmbrac.

— Te rog, rămâi. De ce vrei să pleci acum, pentru Dumnezeu? E ora patru dimineaţa.

— Ai înnebunit? Tot cartierul va şti că am rămas la tine peste noapte. Oricum, trebuie să-mi schimb hainele. N-am nici periuţă de dinţi la mine. Totul a fost atât de... neaşteptat.

— Mă doare-n cot de cartier. Nici măcar nu-i cunosc pe vecini.

— E vorba de principiu.

— La dracu'! exclamă Vail. Îşi aprinse o ţigară, se aşeză în capul oaselor şi o privi cum se îmbrăca.

— Ce-ar fi să iei un taxi, să-ţi aduci repede de-acasă nişte haine şi o periuţă de dinţi...

— Martin, opreşte-te!

Îşi puse scurta, îl sărută pe obraz şi porni spre uşă. Se întoarse suspinând şi spuse:

— Uite ce e, a fost extraordinar. Nici nu bănuieşti ce-a însemnat asta pentru mine. Dar n-avem voie s-o repetăm.

— Ce vrei să spui?

Naomi se întoarse şi se aşeză pe marginea canapelei.

— Asta ar schimba întreaga noastră relaţie.

— Ce? Vail o privi o clipă neîncrezător, apoi râse. Eşti foarte ciudată, Naomi. Eşti o femeie foarte ciudată.

Încercă s-o prindă, dar ea se feri.

— Nu-i adevărat. Am aproape patruzeci de ani şi la vârsta mea trebuie să-mi folosesc capul. Pur şi simplu nu vreau ca în fiecare dimineaţă, venind spre serviciu, să mă întreb dacă în ziua aia vom face treabă sau amor.

— Doar nu-ţi închipui că va fi aşa.

— Ba da. Mai devreme sau mai târziu, aşa va fi, cu siguranţă. Între două depoziţii ne vom strecura în dormitor pentru „una mică". Şi pe urmă o să-mi aduc aici câteva schimburi, pentru cazul în care aş rămâne peste noapte. Îmi place munca mea, Marty. Îmi iubesc şeful. Sunt plătită bine şi la timp. Îmi place cartierul. Hai să nu stricăm totul, bine?

— A fost îngrozitor de bine, Naomi.

Întotdeauna e îngrozitor de bine, Marty.

— Asta-i placa nevestelor bătrâne.

— Iar eu sunt o fostă nevastă bătrână.

Îl mângâie pe obraz.

— Ne-am înţeles?

Ce-i putea răspunde? Cine se poate împotrivi la ora patru dimineaţa?

— Bine, în regulă. Ne-am înţeles.

— Asta nu-nseamnă că trebuie să ştergem totul cu buretele, adăugă ea, în timp ce se ridica să plece.

Aşadar, tensiunea dintre ei nu se risipise câtuşi de puţin. Era doar pusă la păstrare.

— Eşti absolut superbă în dimineaţa asta, Naomi. Vreau s-o ştii înainte să ne apucăm de treabă, spuse Vail.

— Nu-ncepe, te rog.

— Nu-ncep nimic. N-am voie să-ţi fac un compliment?

Naomi maimuţări un zâmbet de manechin, apoi răspunse:

— Ce s-a întâmplat cu tine azi-noapte? Ai avut vise erotice?

— Aseară am fost singur la „Ecranul de argint". Am văzut două dintre filmele mele favorite: Venit din trecut şi Străinul. Pelicula perfectă, fără nici o zgârietură, ca şi sunetul...

— O să faci reumatism dacă mai frecventezi mult depozitul ăla nenorocit!

— Mă tot duc la depozitul ăla nenorocit de când m-am mutat în oraşul ăsta îngheţat. Aşa că...

— Aşa că pe agendă nu figurează nimic pentru azi. Dacă-ţi aminteşti, azi urma să lucrezi pentru recurs. Totuşi, figurează Leroy, cu un semn de întrebare alături.

— Ah, Leroy. Bine, spune-mi povestea lui Leroy, versiunea scurtă.

Naomi era expertă în a reduce orice dosar la un rezumat concis, ordonat cronologic, păstrând detaliile edificatoare.

— Leroy Nelson, începu ea. Un tip urâcios. Alb, douăzeci şi şase de ani. Lucrează la topitoria Ames, locuieşte cu maică-sa pe Railroad Avenue; a divorţat acum vreo şase luni. Are două antecedente. Primul: o bătaie într-un bar; a fost condamnat, a plătit o amendă de cinci sute de dolari. Al doilea: furt; a fost prins cu un televizor şi un aparat stereo, ambele „calde". N-a făcut puşcărie, a beneficiat de şase luni de libertate sub supraveghere. Asta a fost acum optsprezece luni. De-atunci e curat.

— Nici o scofală, remarcă Vail.

— Bun. Pe douăzeci şi cinci noiembrie, a doua zi după sărbătoarea Thanksgiving, Leroy dă pasienţe cu mamă-sa. La ora şapte seara, un tip mascat jefuieşte o benzinărie, situată la patru case de locuinţa maică-şi. Soseşte un echipaj de poliţie, hoţul intră în panică. Băiatul de la benzinărie sare la bătaie, îi scoate masca, iar hoţul o tuleşte prin uşa din spate, părăsindu-şi arma la locul faptei. Ajutaţi de un portret robot şi de descrierile tipului de la benzinărie, poliţia îi face o vizită mamei şi-l saltă pe Leroy. În timpul vizitei, poliţiştii găsesc două uncii de marijuana în portofelul lui. Acum, Leroy are la activ două probleme: jaf armat şi uz de stupefiante. El susţine că a fost confundat, iar maică-sa îi oferă un alibi. Aici intrăm noi în scenă.

— Şi în trei luni răsturnăm situaţia, completă Vail.

— Întocmai. Până la urmă reiese că Leroy a cumpărat arma acum un an, de la un magazin specializat. În declaraţie susţine că a vândut-o cu câteva luni înainte de jaf.

— Nu ne rămâne decât să vedem ce-i cu arma asta. A vândut-o sau nu?

— Până acum n-au apărut nici chitanţa, nici cumpărătorul.

— Acum ne va ajuta Video-cel-credincios.

— Ah, maşina infernală, spuse Naomi.

— Ai citit vreodată Cu sânge rece de Truman Capote?

— Da.

Vail găsi una din casetele video pe care le căuta şi o puse deoparte, în timp ce vorbea.

— Capote descrie cum a reuşit să reconstituie masacrul acela celebru din Kansas. Criminalii erau doi nenorociţi, Perry Smith şi Dick Hickock. În timp ce Capote a găsit cu Smith o cale de comunicare, de la Hickock n-a reuşit să scoată mare lucru. Aşa că stătea de vorbă cu Smith, cunoscut drept mitoman patologic, după care se ducea cu versiunea lui Smith la Hickock, iar Hickock, psihopat, dar cinstit, zicea: „Nu-i adevărat, nu s-a întâmplat aşa, ci aşa". În felul ăsta, jucând ping-pong cu versiunile celor doi, Capote a putut scrie o carte extrem de amănunţită despre cazul acela. Aha, am găsit a doua casetă.

Luă caseta şi o puse lângă prima.

— Ce legătură are Truman Capote cu Leroy Nelson şi cu aparatul video? întrebă Naomi.

— Aparatul e Dick Hickock al meu. Dacă-l comparăm cu afirmaţiile lui Leroy, poate aflăm adevărul. Vezi tu, Naomi, oamenii nu-şi amintesc niciodată cu exactitate ceea ce spun. Dacă citez în faţa unui martor din declaraţiile sale, iar apoi parafrazez citatul, martorul va jura că-i reproduc întocmai cuvintele, pentru că-şi închipuie că i le reproduc în continuare. Deci l-am înregistrat pe Leroy de trei ori. Uite c-am găsit şi a treia casetă. De trei ori l-am interogat, de trei ori mi-a spus povestea. Două dintre versiuni coincid, în afara câtorva amănunte minore. Versiunea din prima casetă însă diferă.

Vail deschise televizorul, introduse caseta în aparatul video şi-i dădu drumul. Pe ecran apăru Leroy Nelson. Era înalt, cu o faţă îmbătrânită, zbârcită ca o piele de animal. Părul său castaniu era ţepos şi netuns. Când vorbea, termina întotdeauna frazele cu un ton întrebător, ca şi cum se scuza mereu. Ochii aveau o expresie obosită, o privire abătută.

VAIL: Vorbeşte-mi despre armă.

NELSON: Păi, uitasem de ea.

VAIL: De ce nu mi-ai pomenit nimic?

NELSON: Păi, mi s-a furat acum două luni, aşa c-am uitat de ea.

VAIL: Deci, n-ai mai văzut-o de câteva luni?

NELSON: Exact. De când mi-a fost furată.

VAIL: De ce îţi trebuia o armă?

NELSON: Toată lumea are nevoie de armă, nu?

Vail scoase caseta şi introduse alta.

— Vasăzică, în prima casetă îmi spune că arma i-a fost furată cu o lună înainte de jaf, dar că n-a declarat nimic despre asta. În a doua casetă, filmată după o săptămână, nu-l întreb nimic despre armă şi nici el nu aduce vorba. Acum să vedem caseta numărul trei, zece zile mai târziu. Aici îi întind o cursă. Eu nu apar, dar „citesc" după declaraţii.

VAIL: Hai să vorbim despre arma aia.

NELSON: V-am mai spus, i-am vândut-o unui tip pe care l-am întâlnit la centrul de sănătate, dar nu-l cunosc. El avea nevoie de-un pistol, eu de bani.

Vail opri aparatul şi se întoarse spre Naomi.

— Înţelegi, Leroy credea că eu mă uit pe declaraţia scrisă. Uitase versiunea pe care mi-o dăduse înainte. Ceea ce-mi repeta mie era, de fapt, versiunea pe care le-o turnase poliţiştilor.

— Aşadar, se presupune că Leroy minte?

— Minte pe cineva.

— Şi ce facem acum?

— Trebuie să aflăm adevărul despre armă.

— Crezi că el a comis jaful, Marty?

— Vom afla de la juriu.

— Susţinem nevinovăţia?

— Deocamdată.

— Precis o să-l scoţi basma curată.

— Ce-i cu tonul ăsta înţepat? Tu ai tras deja concluzia, nu-i aşa? Îl consideri vinovat.

— Poate. Dar nu-mi pasă. O să-l aperi oricum, chiar dacă-i vinovat.

— Bine, dar asta este munca noastră, Naomi. În caz că n-ai remarcat, în ultimele şapte luni noi apărăm oameni care, de obicei, sunt presupuşi a fi vinovaţi.

— Încă n-am reuşit să mă obişnuiesc cu gândul ăsta. Adică, întotdeauna simt că... mi se pare că e o problemă morală.

— Sunt avocat, nu moralist.

— Dar legea nu-i legată de moralitate?

— Legea, dragă Naomi, n-are nici o legătură cu moralitatea. Să zicem că eşti arestată pentru că au găsit la tine droguri. Ei bine, în tribunal nu eşti acuzată pentru că nu e bine să iei droguri, ci pentru că le ai asupra ta.

— Cu alte cuvinte, e-n regulă dacă mă droghez; totul e să nu am droguri asupra mea, nu?

— Exact.

— Îmi pare cam idioată legea asta.

— Ai dreptate. Există o grămadă de legi proaste, de legi făcute cu picioarele; asta nu e treaba noastră. Ceea ce trebuie noi să facem este să le folosim aşa cum sunt, în avantajul clienţilor noştri.

— Şi cum rămâne cu drogurile în cazul lui Leroy?

— Susţinem că percheziţia a fost ilegală. Au intrat fără mandat. N-aveau dreptul să-l caute în portofel.

— Deci, cum procedăm?

— Trebuie să scăpăm de armă. E singurul punct slab rămas.

Telefonul începu să zbârnâie. Naomi se duse să răspundă. Vail se întoarse la casetele video. Exista posibilitatea să-i fi scăpat ceva din discuţiile cu clientul său.

Naomi reveni în cameră.

— Te caută cineva.

— Să-ţi lase un mesaj. Sunt ocupat.

— Nu cred.

— Cum adică, nu crezi?

— Nu cred că e bine să nu răspunzi. Eşti sunat de la biroul judecătorului Shoat.

ŞAPTE

În timp ce taxiul îl ducea spre tribunal, Vail era frământat de întrebări. Oare de ce-l chemase Shoat? Era nemulţumit de târgul încheiat? Era jignit de faptul că Vail îngenunchease oraşul, ţinutul şi statul? Sau voia să-i trântească o nouă acuzaţie pentru manifestare de dispreţ faţă de instanţă? Un lucru era sigur: n-avea să fie o întâlnire plăcută.

În holul tribunalului, îl întâmpină Bobby, vânzătorul de ziare:

— Alo, domnule V., am vândut toate exemplarele de azi. Datorită dumneavoastră, numărul de azi a fost cel mai tare pe care l-au scos vreodată.

— Îmi pare bine, îi răspunse Vail intrând în lift.

Sala de judecată era la etajul patru. Acum era aproape goală. Când Vail intră, Shoat îşi scutura simultan mâinile şi capul, strigând:

— Nu, nu şi nu. Cererea e respinsă. Vă rog, continuaţi, domnilor. Doresc să încheiem procedura astăzi, dacă se poate.

Harry Shoat, zis şi Harry-Călăul, îşi conducea Curtea cu fervoare dictatorială. Era stăpânul moşiei, un moralist calvinist care vedea păcatul în sine, nu şi pe păcătos, împărţind legea fără a ţine seama de circumstanţe. Era un om veşnic serios, suspicios, lipsit de simţul umorului. Mustaţa îi era tăiată la linie, iar părul pieptănat pe spate, lins. Într-un proces, urma întocmai calea pe care o hotărâse şi astfel ciocănelul devenea în mâna sa sceptrul cu care îngenunchea Curtea.

În calitatea sa de prim-judecător republican ales în ultimii doisprezece ani, Shoat îşi considera victoria asupra rivalilor democraţi ca pe un mandat al programului său ultraconservator. Îşi ascundea cu greu pornirile aspre, născute din prejudecăţi, împotriva acuzaţilor, pe care îi considera vinovaţi până la proba contrarie. Îi dispreţuia pe cei care credeau că pedeapsa capitală e o barbarie, ca şi pe cei care căutau cauza şi efectul în pleava socială a oraşului.

Harry-Călăul era însă un maestru al dreptului. Fost procuror, avea o memorie extrem de bogată şi amănunţită în antecedente juridice. Cu toate că era uneori capabil de interpretări uimitor de profunde şi neaşteptate, era un judecător rigid, total indiferent faţă de cadrul social al faptei şi făptaşului. Crima era crimă, pedeapsa – pedeapsă. Compasiunea nu-şi avea locul într-un proces. Unica împrejurare în care zâmbea era citirea sentinţei. Vail avea senzaţia că Shoat îşi înfrâna în mod constant impulsul de a sări din scaun, strigând aidoma Reginei de Cupă din Alice în Ţara Minunilor: „Să li se taie capul!"

Înainte ca Vail să ia loc în sală, judecătorul îl văzu şi îi indică uşa de la biroul său. Vail se arătă cu degetul: „Eu?" Shoat încuviinţă din cap. Aşa că Vail se îndreptă, ascultător, într-acolo.

Încăperea era mică, fără fir de praf, în perfectă ordine. Pe birou nu se aflau decât o scrumieră, un telefon şi un stilou în suportul său de marmură. Pe rafturile din spatele biroului, cărţile erau aliniate parcă cu rigla. Barul pentru băuturi, din colţ, nu arăta nici măcar printr-o picătură de apă că ar fi folosit. Totul părea simetric în camera aceea: biroul, cu muchiile lui ascuţite; scaunele, cu spătare drepte, incomode; lămpile, cu abajururi severe, hexagonale; revistele de pe măsuţa pentru cafea, aranjate în aşa fel încât să se vadă titlul fiecăreia. Oare ar fi îndrăznit cineva să citească vreuna, stricându-le ordinea? Totul era riguros aici. Riguros ca şi judecătorul Harry Madison Shoat de la Curtea Supremă de Justiţie. Omul era însă şi frustrat, căutând ordinea într-o lume de iad, care de multă vreme îşi pierduse simţul perfecţiunii.

Vail nu se îndură să boţească pernele de pe canapea, aşa că îşi alese ca loc fereastra, sub care radiatorul emana aer cald, aburind geamul. Şterse cu palma un ochi de geam şi privi în stradă. La colţ, două limuzine negre, oficiale, se ciocniseră una de alta. Rarii trecători mergeau cu braţele întinse, pentru a-şi menţine echilibrul pe trotuarul îngheţat. O zi potrivită pentru teribilul spectacol ce avea să urmeze.

Shoat intră în cameră c-un aer snob de stăpân. Acesta ii era sanctuarul, iar ochii săi reci îl cercetau, ca să descopere dacă fusese mutat vreun obiect din loc.

— Mă bucur să te revăd, domnule avocat, spuse el, întinzând o mână moale, cărnoasă. Drăguţ din partea dumitale c-ai răspuns atât de prompt invitaţiei mele pe-o vreme împuţită ca asta.

Epitetul îl surprinse pe Vail. Vocabularul lui Shoat era, de obicei, foarte ales. Judecătorul îşi scoase roba, deschise un dulap, o aşeză cu grijă pe un umeraş şi o netezi. Îşi puse haina, încheind nasturele de la mijloc.

Precis doarme în pijama, îşi zise Vail. Îşi încheie toţi nasturii, chiar şi ultimul de la gât; se strecoară sub plapumă şi doarme pe spate, cu mâinile adunate pe piept, ca un mort, să nu şifoneze aşternutul

— Mi-am amânat programul de azi, ca să avem timp să discutăm. Ce bei? Bourbon sau scotch?

— Bere aveţi cumva?

— Nu, răspunse Shoat, părând umbrit de presimţiri.

— Atunci beau cu plăcere un bourbon, cu puţină gheaţă şi un strop de apă.

Shoat se duse la bar, de unde luă sticlele cu licoare şi două pahare, pe care le aşeză unul lângă altul. Scăpă două cuburi de gheaţă într-unul din ele, adăugă apă; ridică paharul, studie cantitatea de apă şi mai turnă un strop. Apoi îl umplu cu whisky şi i-l dădu lui Vail. După ce îşi umplu propriul pahar, îl termină pe jumătate dintr-o înghiţitură, după care oftă satisfăcut.

— Ce bine poate face un pahar de scotch după o zi de muncă – exclamă el – mai ales în jungla asta.

Se aşeză, studie suprafaţa biroului, mută suportul de stilouri un milimetru spre stânga. Scoase un şerveţel din sertar, şterse grijuliu fundul paharului şi-l aşeză pe birou.

— Am să-ţi cer o mică favoare, i se adresă el lui Vail.

— Perfect. Despre ce e vorba?

— Vreau să-ţi dau un caz din oficiu. N-ar trebui să fie o problemă pentru dumneata, nu-i aşa? Înţeleg că ultima dumitale ispravă s-a sfârşit cu jupuirea contribuabililor de jumătate de milion.

— Conform celor constatate de juriu, Joe Pinero a fost cel jupuit.

Shoat păru plictisit. Închise ochii şi spuse:

— Nu fi încăpăţînat cu mine, domnule Vail.

— N-am făcut decât să redau faptele.

— Bietul bătrân Al Silverman. I-ai făcut-o. Ştii că a stat trei săptămâni în spital? Dacă nu mă-nşel, acum s-a angajat profesor la universitate.

— De ce să ne-nduioşăm pentru bietul bătrân Al? A pierdut un caz. Se mai întâmplă.

— Dar nu şi dumitale, mi se pare. Nu în ultimii... patru ani, am dreptate?

— Mda, atunci au fost nişte târguieli pentru pledoarie, îmi amintesc bine.

— După cum bine ştii, nu agreez târguielile când e vorba de pledoarie. O judecată trebuie să fie limpede: alb sau negru. Fără nuanţe.

— Da, domnule judecător. Vă cunosc părerea. Cât despre Al Silverman, e un jurist excelent. A avut pur şi simplu ghinion.

— Cu un bandit, domnule Vail? Toată lumea ştie că Pinero era un ucigaş... plătit.

— Ceea ce nu are nici o legătură cu faptul că trei poliţişti l-au folosit ca pe un sac de box. Deci asta era, vreţi să mă mâncaţi de viu pentru că am câştigat procesul ăla.

— Ţi-am spus doar pentru ce te-am chemat. Te-am chemat, pentru că doresc să-ţi cer serviciul personal despre care ţi-am vorbit.

„Niciodată nu refuzi unui judecător un serviciu personal", evaluă Vail situaţia în gând.

— Îmi plănuisem o vacanţă la pescuit, spuse el, ca să-mi încarc bateriile. Presupun că mă puteţi aştepta două săptămâni.

— Nu! răspunse Shoat ferm. Mâine are loc audierea cazului, care vreau să intre pe rol în cel mult şaizeci de zile.

— Care-i acuzaţia?

— Omor deosebit de grav.

— Doamne! Un asemenea caz în numai şaizeci de zile? Cine mi-ar fi clientul?

Shoat se aplecă înainte şi spuse zâmbind:

— Aaron Stampler.

— Aaron... Vail îşi aminti deodată şi îngheţă. Isuse, e vorba cumva de asasinul arhiepiscopului Rushman?

Judecătorul scoase din sertar o ţigară subţire, brună. Vail scoase şi el o ţigară.

— Te deranjează? întrebă Shoat. Detest mirosul ţigărilor obişnuite. Deci, şedinţa preliminară va avea loc mâine dimineaţă, la ora nouă. Atunci voi stabili data procesului, probabil pentru prima săptămână din aprilie.

— Adică n-am la dispoziţie nici măcar şaizeci de zile, constată Vail, băgându-şi, indispus, pachetul de ţigări la loc.

— Ce importanţă are, domnule avocat? Oricum îl vom arde pe criminal.

Figura consternată a lui Vail atrase explicaţii noi din partea judecătorului.

— Avem cazul pe masă, înţelegi? Ştim că monstrul ăla îl cunoştea pe arhiepiscop, l-am prins cu arma în mână, iar amprentele lui însângerate se-ntind din casa parohială până în confesional.

— Se pare că ştiţi totul despre caz. Dumneavoastră îl judecaţi?

— Ţi-am spus tot ce ştiu. Da, eu îl voi judeca. Şi sper că n-o să-mi creezi probleme.

— Înţeleg. E un caz deschis-închis. Nu-mi rămâne decât să-l declar vinovat şi să implor clemenţa instanţei.

— Nu va exista clemenţă în această instanţă, domnule Vail. Arhiepiscopul Rushman a fost un adevărat sfânt. Până şi contestatarii pedepsei capitale vor fi de acord cu scaunul electric. Şi pentru Stampler va fi, cu siguranţă, scaunul electric. Va fi considerat cel mai odios criminal, după Charles Manson. Oricum ai pleda, tot acolo va ajunge.

Deci, asta era scadenţa. Voiau să-i arunce-n braţe un caz mort în faşă, să-l facă ţinta oprobriului public, să-i frângă spinarea. Vail nu avea de ales.

— Primul lucru pe care-l voi face, anunţă el, va fi o cerere pentru transferul procesului la altă instanţă.

— Nici un transfer. Se pare că nu înţelegi, domnule avocat. Du-te pe stradă, intră în restaurante, întreabă oamenii ce părere au. Vei descoperi că sunt cu toţii revoltaţi. Au şi de ce. Noi trebuie să le dăm satisfacţie, domnule. Şi le-o vom da.

— În acest caz, de ce nu l-am spânzura pe Stampler în faţa bisericii? Este-acolo un stejar mare.

— Te-am prevenit...

— Ce m-aţi prevenit? Îmi cereţi să preiau cazul, când, de fapt, i-aţi ales deja acuzatului celula morţii. Îmi spuneţi că oraşul fierbe, dar nu-mi permiteţi să transfer cazul unei alte instanţe...

— Vail, conversaţia noastră e strict confidenţială, zise Shoat precipitat. Consideră că nici n-a existat.

— Bine, pot să spun ceea ce cred despre...

— Nu mă interesează câtuşi de puţin părerea dumitale, nu te osteni de pomană. Ştiu că tinerii duri, ca dumneata, îmi spun Harry-Călăul. Nu mă deranjează. Ba chiar, în cazul ăsta, de pildă, aş apăsa cu plăcere maneta scaunului electric.

— Poate că, dacă cereţi, veţi fi lăsat s-o faceţi.

— Cred că mulţi s-ar bate să aibă privilegiul ăsta, dacă ne gândim la tot binele făcut de Eminenţa Sa comunităţii.

Vail îşi dorea cu ardoare o ţigară. Bău o înghiţitură mare din pahar.

— Şi dacă refuz?

— Nu-mi închipui c-ai putea fi atât de arogant. Şi, de altfel, ştii ce-ar vorbi oraşul despre dumneata dacă ai face un asemenea gest, după ce ai băgat jumătate de milion în buzunar?

— Să vă spun drept, domnule judecător, nu prea-mi pasă de palavrele oraşului la adresa mea. Dacă mi-aş dori, cu adevărat, să fiu o figură populară, mi-aş schimba sexul şi aş participa la concursul Miss America.

— Vail, cererea unui judecător nu se refuză, ştii bine. Ar însemna curată sinucidere. Refuză-mă pe mine şi-i vei jigni, astfel, pe toţi judecătorii din reţea. Te-ar mânca de viu, de cum ai pune piciorul în tribunal. Mai bei ceva?

— Nu, mulţumesc. E cam devreme pentru mine. Dar aş dori totuşi o ţigară. Să ies din birou?

— Fumează, nu-i nici o problemă, zise Shoat enervat, turnându-şi o nouă porţie de scotch.

Vail îşi aprinse ţigara, urmărind pe fereastră cum un echipaj de la serviciul de intervenţii ancora una din cele două maşini ciocnite. Se aplecă înainte, uitându-se de-a lungul străzii. Nu se vedea nici un pieton. Priveliştea era stranie, mai ales pentru mijlocul după-amiezii. În timp ce echipajul se îndepărta, trăgând după el maşina cea neagră, se apropie şi Shoat de fereastra aflată în spatele biroului său şi se uită afară.

— Încă mai e lapoviţă? întrebă el.

— Nu, dar temperatura e tot sub zero grade, aşa că gheaţa nu se va topi. Ar fi bine să conduceţi cu grijă pe drumul spre casă.

— Unul din avantajele funcţiei mele este că nu sunt nevoit să-mi conduc maşina, domnule Vail. Maşina mea este dotată cu un şofer; un tip remarcabil, între noi fie vorba, cam prea citit pentru un metis. E la curent cu noutăţile. Uneori îmi încerc deciziile pe el. În felul ăsta, aflu şi punctul lor de vedere.

— Al lor?

— Al metişilor. Al spaniolilor. Îmi place să fiu sincer şi deschis, să le-ascult şi problemele lor.

— Foarte lăudabil pentru dumneavoastră. Îi luaţi cumva şi în seamă?

Shoat nu răspunse. Rămase cu ochii aţintiţi spre Vail. Apoi, sarcasmul îi stăpâni din nou trăsăturile. Luă o înghiţitură lungă de scotch şi îşi încleştă dinţii pe ţigara de foi.

— Cazul acesta va atrage atenţia întregii naţiuni, continuă el după ce trase o duşcă bună din licoare. Arhiepiscopul era cunoscut în toată lumea. Vom avea pe cap presa naţională. De aceea vreau ca Stampler să beneficieze de cea mai bună apărare cu putinţă. Şi, când îl vom arde, să nu se poată spune că n-a avut parte de o judecată dreaptă. Din partea mea vei avea deplină libertate de acţiune; în acest fel, evităm criticile asupra sistemului nostru de justiţie.

— Şaizeci de zile răgaz ca să pregătesc un asemenea proces nu înseamnă libertate de acţiune. Cine va fi procurorul?

— Habar n-am.

— Lui Yancey nu i-a mai rămas nici un procuror bun. Jane Venable pleacă luna asta, şi-a găsit parteneri cu care-şi deschide un birou particular.

— Presupun că vor găsi pe cineva pe măsura sarcinii.

Vail străbătu agitat camera. Nu avea nici o cale de ieşire.

— Hocus-pocus şi uite-mă în sac, îşi zise cu glas tare.

— Poftim?

— Nimic, răspunse Vail. De fapt, nici nu l-am văzut măcar pe omul ăsta. Ştiu doar ce am citit azi-dimineaţă în ziar. Îmi trebuie nouăzeci de zile. Vreau să se amâne audierea cazului pentru vineri, ca ziua de mâine să mi-o petrec cu clientul meu. Am nevoie de-o citaţie, ca să pot intra în zona crimei fără probleme. Şi mai vreau ca, în următoarele treizeci şi şase de ore, să nu fiu sâcâit de către procurorul de district; el lucrează de aseară la cazul ăsta. Am nevoie de aceleaşi condiţii; iar de la biroul său să mi se pună toate datele la dispoziţie.

— Ai şaizeci de zile, Vail, nici o oră mai mult. Trebuie să ne grăbim cu procesul. În rest, îţi aprob toate pretenţiile. Sunt cerinţe rezonabile.

— Am uitat să menţionez cheltuielile de judecată care mi se cuvin.

— Bineînţeles. Cât despre cheltuielile personale, cum ar fi cooptarea unor experţi ca martori sau călătoriile, astea te privesc pe dumneata.

Vail stinse ţigara într-o scrumieră.

— Aşadar, daţi o dublă lovitură, zise el într-un târziu. Societatea va primi ca ofrandă un sacrificiu uman şi, în acelaşi timp, eu voi fi com-promis.

Shoat trase un fum din ţigara de foi, apoi aprobă cu un zâmbet condescendent:

— Îmi place cum gândeşti, domnule avocat. Ai evaluat corect situaţia. Dublă lovitură: pedeapsă şi răsplată: temele mele favorite.

Afară ningea din nou. Pe treptele îngheţate ale tribunalului fusese împrăştiată sare. Vail coborî cu grijă, ţinându-se de balustradă. Cele două limuzine negre dispăruseră. În locul lor, chiar la intrare, era parcată o alta, albastră-închis. „Vreun grangur care lucrează târziu", se gândi Vail. Să fie maşina lui Shoat? Dar când ajunse la ultima treaptă, la geamul din spate al maşinii apăru o figură care se retrase imediat. Era Roy Shaughnessey. Şoferul coborî, ocoli maşina şi deschise portiera din spate.

Vail se uită înăuntru, la Shaughnessey.

— Pe o vreme ca asta n-ai să găseşti nici un taxi, îi spuse acesta. Urcă, te duc acasă.

Vail se urcă în limuzină. Şoferul îşi reluă locul la volan şi se întoarse spre Shaughnessey.

— Pe strada o sută unu, Fraser, îl lămuri Shaughnessey, e în zona de nord. Bei un coniac, Vail?

— De ce nu?

Shaughnessey deschise compartimentul situat în spătarul locului din faţă. Acolo se afla un mic bar, dotat cu cele necesare. Umplu două pahare şi-i întinse unul lui Vail.

— În cinstea ta, Martin; pot să-ţi spun Martin?

— Bineînţeles, Roy.

— Eşti un tip extraordinar, zise bătrânul înţelept, în timp ce ciocneau paharele; te-ai gândit vreodată să te muţi într-un loc mai acătării?

— Unde adică?

— Uite ce e, fiule, când e vorba despre tine, te strângi ca fecioria unei călugăriţe. Ştiu că te tragi din Sud. N-ai nici o recomandaţie, nu ţi se cunoaşte nici o rudă. Ţi s-a întâmplat să scapi hăţurile de câteva ori. Cu greu am aflat câte ceva despre tine.

— De ce tot acest efort?

— Pentru că e timpul să întorci foaia. La ora asta eşti un fel de Robin Hood. Începi deja să urci. Eşti un câştigător, ia-ţi avânt.

— Încotro?

— Haide, fiule, doar ştii cât de greu e s-ajungi în vârf fără un pedigree. La ora actuală, eşti cel mai bun avocat din statul ăsta. Nimeni n-ar dori să-ţi pună beţe-n roate.

— Asta e un fel de ofertă?

— Să zicem că face parte din educarea ta. Trebuie să salţi.

— Adică să joc marea piesă?

— Exact, râse Shaughnessey.

— De ce?

— Pentru că îţi doreşti ceea ce-şi doreşte toată lumea: să te muţi în partea cealaltă a oraşului, să devii cineva, să nu rămâi la stadiul cazurilor cu borfaşi ordinari şi pistolari.

— De aceea mi-ai pus în cârcă procesul Rushman?

Shaughnessey râse din nou:

— Nu-ţi fă sânge rău. Ai nevoie de puţină umilinţă, Martin. Pe de altă parte, ei au nevoie de un proces-spectacol. Iar tu îi vei pune la muncă grea pentru condamnarea aceea.

— Deci trebuie să dau un spectacol şi să-nvăţ ce-i aia modestia, dacă-nţeleg bine.

— Acesta-i cursul lucrurilor. Nu poţi ajunge nicăieri fără ajutor, Martin. Ai nevoie de prieteni.

— Aha, deci e vorba de un gest prietenesc?

— Primeşti şi faci o favoare în acelaşi timp. E momentul propice să-ţi construieşti viitorul.

— Şi cum propui s-o fac?

— Jane Venable pleacă. Biroul procurorului de district te aşteaptă.

— Şi crezi că aş putea petrece mai mult de zece minute în aceeaşi cameră cu Jack Yancey, fără să ne luăm la bătaie?

— Yancey are nevoie de tine. E-un puturos care-a rămas singur. Şi singur nu se descurcă. Trebuie să găsească pe cineva, până se va descoperi cât e de incompetent. Tu eşti acel cineva.

— Nu-mi pot permite să lucrez pentru un salariu de asistent al procurorului districtului. Numai procesul ăsta mă va costa şaptezeci şi cinci – o sută de mii de dolari.

— Doar ai câştigat jumătate de milion cu Pinero şi trăieşti ca un pustnic.

— Strâng şi eu bani pentru zile negre.

— Cunosc nişte oameni care în câţiva ani pot preface banii tăi albi într-un portofoliu de milioane de dolari.

— Dintr-o dată, toată lumea vrea să mă ajute.

— Ţi-am explicat de ce: pentru că eşti un învingător. Faptul că pierzi în cazul Rushman nu face decât să arate că eşti uman.

— De ce se grăbesc toţi să-l condamne pe puştiul ăsta?

— E un personaj dăunător. Şi un fapt oribil. Trebuie să facem cât mai repede ceva pentru comunitate, pentru stat. Oricum, s-ar putea să-l ai adversar pe Yancey. Pe urmă, cine ştie? Treci pentru scurtă vreme de partea cealaltă a baricadei şi poate descoperi că-ţi place rolul de procuror; peste trei-patru ani o să te uiţi de sus la tine, cel de-acum. Doar n-ai chef să preiei cazuri din oficiu până la pensie?

— Dar pentru tine, Roy, de ce are atâta importanţă viitorul meu?

— Pur şi simplu nu-mi place să lupt cu oamenii pe care nu-i pot învinge, răspunse Shaughnessey.

OPT

De la biroul lui, Charlie Shackleford o văzu pe Jane Venable ţâşnind din lift. Era înfofolită într-o scurtă bleumarin, cu o căciuliţă de lână trasă peste frunte; în picioare purta galoşi. Când intră în încăpere, îşi scoase căciuliţa, eliberând o claie de păr roşu; îşi aprinse o ţigară, croindu-şi drum prin jungla de birouri, funcţionari şi dosare, salutând personalul din cap, ca o regină care-şi salută supuşii. Charlie oftă. Era superbă. Strălucitoare. Îi amintea de modelele care prezintă blănuri scumpe la expoziţiile internaţionale de modă, pe care le vedea la televizor.

Înaltă, semeaţă, arogantă, reprezenta visul de-o viaţă al lui Charlie, niciodată împlinit. Venable îi fusese Pigmalionul, transformându-i defectele în calităţi. Astfel, nasul cam lung deveni parte a aiurii ei mistice. Gâtul prea subţire, mascat în bluze cu guler rulat ori din dantele, ajunse emblema graţiei ei feminine. De obicei, purta haine largi, care-i scoteau în evidenţă silueta înaltă şi subţire. Când se prezenta însă în faţa completului de judecată, purta costume scumpe, mulate pe corp; îşi strângea părul într-un coc sever, pentru a-şi sublinia aerul profesionist, susţinut şi de inflexiunile vocii căpătate după ce urmase un an şcoala de dicţie. Totul era atunci studiat, de la gesturile mâinilor, până la privirile ochilor verzi. Bărbaţii din juriu salivau pur şi simplu, în timp ce femeile tânjeau să aibă măcar a mia parte din şarmul ei.

O adevărată bombă, la a cărei privelişte ţi se taie răsuflarea. Shackleford o adora de la distanţă, ascunzându-şi slăbiciunea în spatele unui fals sarcasm, rece şi sardonic.

Când intră în biroul ei, se făcuse aproape ora trei. Se trânti pe scaun şi îşi descălţă galoşii, făcându-şi de lucru cu unul dintre ei, în care rămăsese înţepenit pantoful.

— Charles, vrei să m-ajuţi? Îmi ard picioarele.

— Sigur. Cum a mers depoziţia?

— Închipuie-ţi prin ce-am trecut: trei ore în compania unei bătrâne de şaizeci şi nouă de ani, bolnavă de cancer în ultima fază; ea rătăcea când în lumea morfinei, când în lumea noastră, în timp ce eu mă străduiam să-i smulg o declaraţie coerentă.

— Va fi valabilă, până la urmă?

— Nu ştiu. În orice caz, va fi postumă. Femeia nu va apuca procesul.

— Bine, dar o depoziţie în stare de comă narcotică...

— Stai liniştit, Charlie. Doctorul era de faţă. Va depune mărturie că era lucidă în momentul depoziţiei.

Charlie îi pregăti o cană de supă la pachet şi i-o puse pe masă, spunând:

— Când termini supa, fă-i şefului o vizită. Te aşteaptă.

— Ce vrea de la mine?

— Nu ştiu, Janie, n-are obiceiul să mi se destăinuie. A venit pur şi simplu şi mi-a zis: „Roag-o pe Venable să vină la mine cum ajunge la birou", iar eu am răspuns: „În regulă". Asta a fost toată conversaţia. Dar întâi, trebuie să bei supa.

— Mulţumesc, Charlie, nu ştiu ce m-aş face fără tine.

— O să afli foarte curând, spuse el şi părăsi camera.

Jane Venable se întinse cu coatele pe birou, savurându-şi supa. Apoi fumă o ţigară. În cele din urmă exclamă un „Drace!", îşi luă pantofii în mână şi şchiopătă spre biroul lui Jack.

Încăperea era întunecată, cu storurile trase, semn că Yancey muncea din greu la exersarea loviturilor de golf. Jane bătu la uşă şi intră. Spre marea ei surprindere, şeful era aşezat la birou, răsfoind un dosar subţire. Yancey avea un fel de-a fi onctuos, cu vorba lui dulce şi un zâmbet etern pe chip. Cu opt ani în urmă, candidase ca rezervă la postul pe care-l ocupa acum. Fusese susţinut cu inima-ndoită de către democraţi, care nu-şi închipuiau că va câştiga. Dar Yancey se dovedi un birocrat absolut. Îşi puse în valoare alura plăcută şi talentul înnăscut de orator, depăşind încercarea cu succes. Odată pătruns în biroul procuraturii districtului, devenise omul potrivit la locul potrivit, maleabil în mâinile celor care trăgeau sforile pe scena politică.

Jane Venable nu-l respecta pe Yancey din punct de vedere profesional, dar îl simpatiza. În fond, popularitatea lui crescuse în decursul anilor, cu toate că nu era un procuror agresiv. Nu era făcut pentru rigorile luptelor din instanţă, de aceea pledoariile finalizate prin înţelegeri făcuseră din el mai degrabă un vorbitor, decât un luptător. În schimb, avusese intuiţia de a se înconjura de o mână de procurori duri, care se războiau pentru el. Şi cum Jane era cea mai bună dintre ei, îi câştigase multe bătălii în cei şase ani cât îi fusese asistentă. Până nu demult, acesta fusese un compromis acceptabil pentru Yancey, avându-i în subordine pe Venable, pe Silverman şi pe Torres, care-i menţineau reputaţia. Dar Torres părăsise corabia cu câteva luni înainte, Vail îl distrusese pe Silverman. Iar Venable se hotărâse recent să accepte oferta deosebit de atrăgătoare a unei firme particulare de elită. Restul echipei era slab. Yancey era, aşadar, în încurcătură, cu atât mai mult cu cât peste opt-sprezece luni urmau noi alegeri. Chiar dacă era preocupat de propriul viitor, nu lăsa să se vadă acest fapt din atitudinea sa calmă, zâmbitoare. Făcu semn spre un scaun, Venable se aşeză picior peste picior şi începu să-l maseze pe unul dintre ele.

— Vreau să ştii de la-nceput, anunţă ea, că mi-am petrecut dimineaţa la căpătâiul unei femei muribunde, afară sunt cam minus douăzeci de grade, iar picioarele-mi sunt umflate ca nişte butuci. Aşa că, dacă ai chef să-mi dai veşti proaste, abţine-te.

— Mă rog, atunci poate că ar fi mai bine să aştept până vei...

— Haide, Jack, fără fasoane. Tu ai început, aşa că du treaba până la capăt.

— Dar nici n-am apucat să-ncep.

— Ba ai început, când m-ai invitat aici, la şuetă. Dă-i drumul.

— Aş vrea să-ţi cer un mic serviciu.

Jane deveni suspicioasă. După şase ani, îl cunoştea bine pe Yancey.

— Nu cred, răspunse ea precaut.

— Ce nu crezi?

— Nu cred că mai am timp să fac servicii.

— Dar nici nu ştii despre ce-i vorba!

— Nici n-am nevoie. Pur şi simplu n-am încredere în tine, Jack. Te minţi până şi pe tine. Aşa că, orice mi-ai cere, dacă e să-mi răpească timp, răspunsul meu e NU. Şi-acum scuză-mă, am treabă.

— Vreau să-ţi propun un caz cum n-ai mai avut şi nici nu vei mai avea vreodată.

Un caz? Ştii bine că nu am timp să preiau nici un caz. În douăzeci şi nouă de zile o să fiu la noul meu birou de la etajul 28, ocupată să-mi rotunjesc veniturile, împreună cu...

— Am vorbit deja cu Warren.

— Cu Warren Langton? Despre ce?

— Vrei să m-asculţi puţin? Te scutesc de toate celelalte cazuri. Până pleci, trebuie să te concentrezi asupra unuia singur.

— Care anume?

— Cazul Rushman.

— Care caz Rushman?

— N-ai citit ziarele de dimineaţă?

— Am văzut ştirile la televizor: Rushman a fost ucis, poliţia a pus mâna pe un suspect. Atât.

— Ei, din clipa asta e cazul tău. Rezolvă-l şi vei pleca cu binecuvântarea mea.

— Să mă ocup eu de cazul arhiepiscopului Rushman? Dumnezeule, trebuie să-mi preiau noua slujbă în mai puţin de-o lună; procesul ăsta poate dura o veşnicie. Şi pe urmă, bietul om de-abia a murit aseară. Nici măcar n-a fost îngropat, iar tu-i aranjezi procesul.

— Acest caz va fi judecat cât se poate de repede. Toată lumea se grăbeşte să-l rezolve.

Jane sări furioasă în picioare, strigând:

— Îmi pare rău, nu pot să-l preiau. Nu poţi să-mi faci una ca asta. Sunt în perioada de preaviz. Peste douăzeci şi opt de zile plec de-aici, Jack.

— Pricepe odată că Blanding, Langton etc. etc. or să-ţi accepte o eventuală întârziere. Te-ai gândit la publicitatea care ţi se va face? La scară naţională, vreau să zic. Ar fi o linie excelentă de pornire în noul tău serviciu. Şi eu, care mă gândeam că vei fi-ncântată.

— N-am timp.

— Ba ai, Janie dragă!

— Mai las-o baltă cu alintătura asta!

— Ne-am înţeles cu Warren. Cazul ăsta e prea important ca să-i dai cu piciorul. Aşa că te aşteaptă până se termină procesul.

— Dracu să te ia! Oare cu mine s-a gândit cineva să stea de vorbă? E-n joc cariera mea.

— Eşti a mea până în momentul când juriul va da verdictul, draga mea. Obişnuieşte-te cu ideea asta.

— Vrei să te răzbuni pe mine pentru că plec, nu-i aşa?

— Uite ce e, cazul este deschis-închis. Nu ne putem permite nici un risc. Te-am ales pe tine, pentru că eşti cel mai bun procuror pe care-l am şi vreau să fiu sigur că-l vom înfunda pe nenorocitul ăla.

— Vrei să mă flatezi, aşa-i? Mersi, oricum, Jack. Numai că, tot ce ştiu despre arhiepiscopul Rushman e ceea ce am văzut timp de două minute pe canalul patru azi-dimineaţă.

— Avem suspectul la răcoare. Dar ştii cum e lumea, vrea să curgă sânge, vorba aia, ochi pentru ochi...

Zicând acestea, Yancey râse în sinea sa, ca de un banc sadic. Jane nu ştia că ochii arhiepiscopului fuseseră scoşi în timpul atacului.

— Probabil va pleda vinovăţia.

— Nu cred că se va face un asemenea târg. Tipul trebuie ars.

— Dacă avocatul hotărăşte să pledeze vinovăţia, nu-l putem arde.

— Ba da. Unica noastră variantă va fi scaunul electric. Chiar dacă pledează vinovăţia, putem cere pedeapsa capitală. Dacă avocatul nu e un idiot, va merge mână-n mână cu noi. N-are ce pierde.

— Cine-i avocatul?

— Nu ştiu. Îl va numi Shoat.

— Shoat va judeca?

— Poate. Având în vedere litrii de cerneală care se vor consuma cu ocazia asta, cred că va fi interesant să intre-n horă. Uite ce e, toţi vor să se termine cât mai repede toată afacerea. Audierea cazului are loc mâine, iar procesul în şaizeci de zile. Aşa că, ce pierzi? O lună, atât. Citeşte asta, spuse Yancey, întinzându-i lui Jane ziarul de după-amiază, care se aşeză fără tragere de inimă şi citi articolul.

Un tânăr de 19 ani, fost rezident al internatului Savior House şi unul din „reabilitaţii" favoriţi ai arhiepiscopului Rushman, a fost arestat în această dimineaţă, acuzat de crimă prin mutilare asupra prelatului catolic, informează raportul poliţiei.

Poliţia l-a poreclit „Măcelarul" pe tânărul Aaron Stampler, care locuieşte pe Region Street. Se preconizează că va fi acuzat de crimă cu premeditare.

O sursă anonimă din cadrul departamentului de poliţie ne-a informat că arhiepiscopul Rushman, cunoscut ca Sfântul din Lakeview Drive, a fost „ciopârţit în bucăţi" cu un cuţit din propria-i bucătărie, în dormitorul casei parohiale de la Catedrala Sfânta Ecate-rina. Conform celor declarate de locotenentul Abel Stenner, drama s-a petrecut luni seara, în jurul orei zece. Stenner a refuzat să ofere informaţii suplimentare.

„În douăzeci de ani de când sunt în poliţie, n-am mai văzut aşa ceva", i-a mărturisit sursa anonimă reporterului nostru. „Era ceva îngrozitor şi dezgustător..."

Restul articolului era o biografie a victimei. Jane aruncă ziarul pe birou.

— E chiar aşa cum scrie aici? Vreau să zic, dacă-i un caz atât de limpede, unde-i victoria mea?

— Fii fără grijă, draga mea, o vei dobândi. Ştii că puştiul susţine că e nevinovat?

— Chiar?

— Da.

— Parcă spuneai că-l ţin la răcoare.

— Da, totuşi pretinde că-i nevinovat.

— Ce s-a-ntâmplat până acum?

— Stenner lucrează de azi-noapte cu echipa lui. Stai de vorbă cu el, e pe drum. După aceea, hotărăşte-te.

Venable nu se dădea în vânt după Stenner. Era un poliţist strălucit, dar când lucrai cu el, parcă lucrai cu un robot.

— Îmi dă fiori, zise ea, adică nu-i băiat rău, dar îmi dă fiori.

— E cel mai bun poliţist din oraş.

— Nu-mi pasă. Îmi plac oamenii cu sânge-n vine.

— Uite-l.

Cu obişnuita-i figură serioasă, Stenner bătu la uşă, apoi intră, purtând o servietă din imitaţie de piele. Îi salută pe Yancey şi pe Venable şi, potrivindu-şi ochelarii cu rama de metal, trecu direct la treabă. Puse servieta pe colţul biroului şi o deschise.

— Am aici copii ale raportului iniţial şi o continuare mai detaliată pe care am scris-o ulterior; primul raport judiciar, de maximă importanţă. Trebuie să aşteptăm rezultatele până vineri, cel târziu luni... O schiţă a zonei... o fotografie a presupusului vinovat, Aaron Stampler, alb, sex masculin, nouăsprezece ani. Stampler era un intim al victimei; a fost internat la Savior House până la Crăciun, când s-a mutat într-o garsonieră pe Region Street, la numărul 2175. În aceeaşi perioadă a părăsit Savior House o fată de şaisprezece ani, Linda Shrieber, care a locuit la el până acum vreo două săptămâni. N-am găsit-o încă, dar nu cred să fie fugară. Am discutat cu mai mulţi interni de la Savior House, nimic semnificativ până acum... Am adus mostre de amprente de mâini şi de încălţăminte de la locul crimei, ca şi amprentele acuzatului. Poftiţi caseta care conţine două ore şi jumătate de interogatoriu. Iar în plicul acesta sunt pozele. Fiţi pregătiţi, nu sunt prea drăguţe. Autopsia se va încheia peste aproximativ o oră.

— Ai fost foarte ocupat în ultimele – Venable se uită la ceas – paisprezece ore.

— Mi s-a spus că este o prioritate absolută.

— Ce părere ai? întrebă ea.

— Cred că băiatul e făptaşul. E foarte speriat, inventează multe, dar... Îi venim noi de hac. E doar o chestiune de timp. Avem mai multe probe decât obţinem, de obicei, într-o lună. Arma, amprentele, inelul arhiepiscopului...

— Ce inel?

— Băiatul purta inelul arhiepiscopului.

— Deci mobilul l-a constituit jaful?

Stenner cumpăni câteva clipe.

— Nu. Nu-mi place să fac speculaţii...

— Te rog, măcar de data asta.

— Aş zice că a fost un fel de temei... religios. Poate că Stampler e amestecat în satanism sau într-un cult obscur. Aşa se pare, după felul cum a făcut-o. Veţi înţelege când veţi vedea pozele. Trebuie să vă informez că n-am furnizat până acum nici un fel de informaţii. N-ar fi indicat să existe scăpări.

— Bună idee, spuse Venable şi se întoarse spre Yancey. Deci care-i problema, Jack? Pare că până şi tu ai putea câştiga un asemenea proces.

— Drăguţ din partea ta. Dar eu am nevoie de o stea. Vreau focuri de artificii. Vreau să te duci acolo şi să copleşeşti juriul cu fapte. Tratează cazul ca pe o prioritate absolută, nu ca pe o formalitate. Când puştiul va fi pe scaunul electric, vreau ca maică-sa, în caz că există, să-l îmbărbăteze pe călău.

— Te felicit pentru munca depusă până acum, i se adresă Venable lui Stenner. Dar era de aşteptat din partea dumitale, Abel. Acesta-i preţul pe care-l plăteşti când eşti cel mai bun. Toată lumea îţi cere imposibilul.

— Mulţumesc. Încerc să vă furnizez, în continuare, date.

— Ce modest! exclamă Jane după plecarea poliţistului.

Telefonul sună. Yancey răspunse.

— Da, sunt Jack... Glumeşti! Să fiu al naibii, poate există totuşi dreptate în lumea asta... Da, cred că Jane va fi procurorul!

Jane îşi scutură energic capul, ridicându-se.

— Mulţumesc pentru telefon, spuse Yancey şi puse receptorul în furcă.

— Ce sigur eşti pe tine! izbucni ea. Nu sunt deloc convinsă că vreau să joc în circul ăsta.

— Să nu-mi spui că ai trac, răspunse Yancey, luând crosa şi apucându-se să lovească mingile de pe covor.

— Haide, Jack, procesul ăsta nu te depăşeşte nici măcar pe tine. După cum par lucrurile, poate fi rezolvat şi-n somn.

Yancey exersă câteva lovituri. Apoi zise:

— S-ar putea să fie mai greu decât îţi închipui.

— Cum aşa?

— Tocmai am aflat cine-l va reprezenta pe Stampler.

— Hai, uimeşte-mă.

— Nu-i exclus. Yancey îşi ridică ochii de la joc. Martin Vail.

Jane era, într-adevăr, uimită.

— Martin Vail? repetă ea ca un ecou.

— Judecătorul a fost adineauri la telefon.

— Cum, Vail a acceptat cazul?

— Nu cred c-a avut de ales. După suma încasată cu Pinero, nu se putea da sărac.

— Vasăzică, i-au băgat cazul pe gât.

— Aşa mi se pare.

Jane îl înfruntase pe Vail de două ori. Prima dată, juriul revenise în sală după două zile de deliberări, anunţând că s-a ajuns într-un impas. Cazul intrase pe linie moartă. După doi ani fusese închis, dându-se vina pe greşelile de funcţionare a sistemului. Nimeni nu câştigase, nimeni nu pierduse atunci.

A doua întâlnire fusese un dezastru.

De trei luni, o unitate de elită de la departamentul de narcotice îi luase urma unui columbian, Raul Castillo, unul dintre principalii furnizori de cocaină ai oraşului. La investigaţii participaseră o duzină de poliţişti. Procuraseră înregistrări, filme, poze şi martori, însă toate acestea se întorseseră în final în favoarea iui Castillo, care-şi salvă astfel pielea.

Martorul principal era Miko Rodriguez, prieten din copilărie al lui Castillo, devenit poliţist. Se infiltrase în bandă, făcuse rost de dovezi, completase lacunele anchetei şi-o ajutase pe Jane să pregătească un probatoriu puternic împotriva lui Castillo. Dar ea comise o greşeală: se îndrăgosti de Miko. Şi, ca orice femeie îndrăgostită, se încrezu cu totul în el, dezvăluindu-i cele mai nimicitoare arme cu care urma să se arunce în proces. Între timp, lui Castillo i se întinse capcana, fiind arestat.

Astfel, Venable intră în scenă. În sala de judecată se simţea ca peştele-n apă. Frumuseţea, elanul, inteligenţa erau puse la bătaie, creând un spectacol fabulos. Era, probabil, cel mai bun procuror de la biroul procuraturii districtului: iute, impecabil pregătită, atentă la cea mai mică greşeală a adversarului pentru atacul mortal. Ca şi Vail, nu lua niciodată prizonieri.

Vail îi era acum adversarul şi, în acelaşi timp, cel mai cumplit coşmar.

Procesul durase şase săptămâni. La început, scorul se egala: câte un punct pentru ea, câte unul pentru Vail. Apoi echilibrul se strică. Vail distrusese credibilitatea martorului ei, acuzându-l de corupţie şi sperjur. Declară casetele şi fotografiile ca probe imateriale şi inconsecvente, transformând pas cu pas probatoriul lui Jane, atât de minuţios pus la punct, într-o încâlcitură de „non-sequitur". În final rămase doar Miko Rodriguez să cârpească zdrenţele cazului ei.

Rodriguez se afla de două zile la bara martorilor. În cea de-a doua zi, Vail îl doborî. Folosind chiar una din înregistrările procurorului, demonstră că Rodriguez fabricase dovezi şi utilizase anumite informaţii pentru a scăpa de Castillo, ca să preia puterea în reţeaua cocainei. Era o acuzaţie gravă, dar care a rezistat. Castillo a fost eliberat, pierzându-se în jungla columbiană. La o lună după proces, Miko Rodriguez plutea pe lac, cu şase gloanţe în spinare. Pentru Jane a fost cea mai cumplită înfrângere, care a zguduit întreg biroul lui Yancey. Din fericire, cazul a fost uitat. De toată lumea, în afară de Jane.

În legătură cu cazul Castillo rămăseseră două mistere neelucidate: oare o manevrase, într-adevăr, Miko Rodriguez, ca să preia conducerea? Asasinarea lui părea să-i dea dreptate lui Vail. De asemenea, curios era faptul că Vail o cruţase de o mare umilinţă: niciodată nu dezvăluise că Rodriguez aflase multe informaţii din patul ei. Să fi fost acesta un semn de slăbiciune din partea lui Vail? Sau pur şi simplu nu i se părea un aspect important? Orice ar fi fost, procesul acela o tiraniza în continuare. Nu era sigură dacă Yancey îi dăduse cazul Pinero lui Silverman pentru că ea era ocupată în acea perioadă, sau pentru că nu se-ncumetase s-o arunce din nou în ghearele lui Vail.

— De câte ori te-ai înfruntat cu Vail? întrebă Yancey cu un aer inocent.

— Ştii al dracului de bine de câte ori. Şi, nu uita, prima oară a fost meci nul.

— Da, dar a doua oară era gata să ne dărâme departamentul.

— Jack, îi şopti ea dezvelindu-şi colţii, tu dărâmi departamentul din ziua în care ai fost ales.

Figura lui mimă durerea:

— Hai, nu fi antipatică. Voiam doar să-ţi amintesc că îi datorezi o revanşă.

Aşadar, Yancey avea nevoie de ea, ea avea de plătit o poliţă, iar Vail era, de astă dată, cu mâinile legate.

— Presa va jubila, spuse ea într-un târziu, or să scormonească din nou cazul Castillo. Parcă văd titlurile: „Meci revanşard", sau „Lupta dintre sexe".

— Deci, intri în joc?

— Am senzaţia că-l înşel, suntem acum pe poziţii total diferite, iar scenariul e deja scris.

— Şi ce dacă? Nu uita că-i datorezi o bătaie.

Jane se gândi o clipă, apoi încuviinţă încet:

— Da, îi datorez o bătaie.

NOUĂ

Împreună cu gardianul, Vail coborî cu liftul până la subsol, trecu printr-o uşă de oţel şi coborî încă un etaj pe scări. Erau cam cu patru etaje sub pământ. Celularul era scobit în piatră, cele zece celule fiind prevăzute cu uşi groase de oţel. Lumina provenea de la două neoane. Podeaua şi pereţii erau umezi, mirosind a urină, fecale şi vomă.

— N-am mai fost niciodată aici, spuse Vail dezgustat. Cum de nu porţi mască şi bici? Unde ţi-e roata de tortură?

— Foarte nostim. Chiar o să-l aperi pe Măcelar?

— Unde-ai auzit asta?

— Ce anume, că o să-l aperi?

— Nu, porecla de Măcelar.

— Aşa-i zice toată lumea.

— Vrei să spui toată lumea din celular, din poliţie sau din lume? Defineşte-mi acest „toată lumea", te rog.

— ... adică toată lumea, ce mai! Aşa au scris şi-n ziare.

— Aha, deci în felul ăsta porecla a devenit oficială.

— Am ajuns, anunţă gardianul. Deschise o vizetă şi Vail putu vedea o încăpere minusculă, în care se aflau un prici şi o găleată. Pereţii aveau culoarea noroiului. Pe capătul priciului se distingea, vag, o siluetă.

— Nu-i lumină aici.

— N-are nevoie de lumină.

— Ce dracu-i asta? Închisoare sau vreo temniţă nenorocită din Evul Mediu? Vreau să-mi scoateţi clientul de aici. Acum! Vreau să-l duceţi într-o celulă cu toaletă, lumină şi chiuvetă unde să se poată spăla pe dinţi. Şi mai vreau să-i faceţi un duş.

— Dumneata ştii ce-a făcut nemernicul ăsta?

— Nu-mi pasă nici dacă i-a dat foc papei şi şi-a prăjit dovleci peste el.

— Cine dracu...

— Dacă mă-ntrebi acum cine dracu' sunt, te scutesc eu de oboseală. Sunt Martin Vail, avocatul lui. Sunt şi ăla care-a uşurat oraşul de şapte milioane de dolari. Ai vrea să mai încerc o dată? Pentru că asta se va-ntâmpla, dacă nu-l mutaţi pe băiat sus, unde să aibă în primul rând aer şi condiţii umane. Cuvântul cheie este acum.

Jumătate de oră mai târziu, Stampler era curat, îmbrăcat cu o uniformă cenuşie şi repartizat într-o celulă dezinfectată, cu toaletă şi chiuvetă. Camera nu avea fereastră, în schimb era luminată artificial. Vail aştepta în celulă. Auzi mersul târşâit şi zăngănitul de lanţuri, semn că-l aduceau pe Aaron.

Stampler era legat la glezne. Mâinile-i erau încătuşate, prinse de o curea de piele, cu care i se încinsese talia. Vail îl privi înmărmurit. Aaron Stampler era un băiat de talie mijlocie. Nu era nimic deosebit în aspectul lui, în afară de figură. Avea trăsături fine, pomeţi înalţi, un nas drept, o gură frumos desenată, iar pielea era netedă ca porţelanul. Ochii mari, albaştri, erau blânzi, cu privirea unui căprior. Tânărul părea mai degrabă dezorientat decât speriat.

Doamne, se gândi Vail. Seamănă cu un înger.

— Scoateţi-i harnaşamentul ăla, porunci el.

Gardianul scoase lanţurile de la picioarele lui Stampler, îi desfăcu cătuşele şi îl îndemnă să intre în celulă.

— Va trebui să-ncui uşa, Marty, spuse ofiţerul corecţional, un veteran care nu prea lua crimele în serios. Preferi să vii afară, să-i vorbeşti de după gratii?

— Încuie-ne, Tim. Te chem eu când termin.

Gardianul încuie uşa şi se îndepărtă.

— Aaron, numele meu e Martin Vail. Poţi să-mi spui Martin sau Marty, mi-e totuna.

Băiatul zâmbi.

— Am fost desemnat să-ţi fiu avocat. Te voi apăra împotriva acuzaţiilor care-ţi vor fi aduse vineri, când vei fi trimis în judecată. Fac asta din oficiu, aşa că nu te va costa nimic.

— Isuse! exclamă băiatul. Mulţumesc, vă sunt recunoscător. Şi vă mulţumesc pen'că m-aţi mutat ici-şa, sus.

Folosea dialectul acela vechi, specific locuitorilor din munţii Appalachi, având felul direct, simplu de a se adresa al muntenilor. Vocea lui curată, ca şi răspunsul copilăresc îl impresionară pe Vail. Era oare aievea puştiul ăsta?

— Aş vrea să ştii că mă poţi refuza. Dacă nu ne înţelegem, dacă n-ai încredere în mine...

— Nici măcar nu vă cunosc.

— De aceea sunt aici, Aaron. Ca să ne cunoaştem.

— Bine.

— Însă va trebui să-mi faci o favoare.

— Da, domnule.

— Să-mi spui întotdeauna adevărul. Să nu mă minţi. Am şanse mult mai mari să te apăr dacă ştiu ce s-a-ntâmplat, decât dacă bănuiesc doar şi se dovedeşte că m-am înşelat. Tot ceea ce-mi spui rămâne între noi. Dacă divulg ceva, voi fi dat afară din avocatură.

Băiatul încuviinţă zâmbind.

— Ştii de ce te afli aici?

Stampler aprobă încet din cap, privindu-l pe Vail cu ochii săi mari:

— Mi-au zis că l-aş fi omorât pe episcopul Richard.

— Aşa-l numeai, episcopul Richard?

— Da, domnule.

— Nu-mi mai spune „domnule". Nu sunt şeful tău.

— Bine, răspunse băiatul şi privi peste umărul lui Vail, spre uşa celulei.

Vail se întoarse, întâlnind ochii reci ai lui Abel Stenner. Se ridică de pe prici şi se îndreptă spre uşă.

— Te superi dacă te rog să ieşi?

— Avem şi noi drepturi aici, domnule avocat.

— Am o înţelegere cu judecătorul, Stenner: să nu-mi stea poliţia în cale până vineri, la trimiterea-n judecată. Până atunci, prizonierul îmi aparţine.

— N-am fost informat până acum, răspunse Stenner înţepat.

— În cazul ăsta, întreabă-ţi şeful, iar dacă nici el nu ştie încă nimic, roagă-l să-i dea un telefon judecătorului Shoat. Apropo, dumneata ai dat ordin să-l bage pe clientul meu în gaura aia de şobolan?

— Nu eu repartizez celulele arestaţilor, Vail, spuse Stenner încet. Cred că, într-un asemenea caz, procedura legală...

— Ţin să-ţi amintesc, locotenente, îl întrerupse Vail, că, în acest moment, omul din faţa dumitale e nevinovat. Şi va fi tratat ca orice om nevinovat care aşteaptă procesul, indiferent de ceea ce crezi.

— ... constă în a ţine deţinuţii în condiţii de maximă securitate, îşi continuă Stenner neabătut ideea.

— Numeşti hruba aceea „condiţii de maximă securitate"?

— După cum ţi-am spus...

Vail îl întrerupse din nou:

— L-ai interogat timp de aproape douăzeci şi patru de ore. Puteai măcar să-i dai voie să facă un duş. Pentru Dumnezeu, l-am găsit cu sânge uscat în păr.

— Ţi-am mai spus, nu sunt responsabil pentru ceea ce se întâmplă aici. Nu fac decât să investighez o crimă.

— Ei bine, n-ai s-o faci acum.

— Întotdeauna joci dur, nu-i aşa?

— Am cumva de ales?

Stenner se întoarse brusc, părăsind celularul.

Vail se aşeză lângă băiat, pe marginea priciului.

— Acesta e Stenner, cel care îţi investighează cazul. I se spune „Ţurţurele".

— Înţeleg, spuse Aaron. Nu cre' că-i curge sânge prin vine. Se juca tot timpul cu mine.

— Cine se juca cu tine?

— Domnul Stenner şi partenerul lui, Turner. Un negru prietenos. Acest Stenner se uita la mine cu ochi reci şi încerca să mă sperie. Pe urmă se ducea la o cafea sau la toaletă; atunci domnul Turner îmi vorbea frumos.

— Ai un bun simţ al observaţiei, Aaron.

— La urmă le-am zis: „Uitaţi, v-am spus tot ce ştiu. N-am ce să fac mai mult, decâ' să-ncep să inventez. Asta vreţi să fac?" Atunci au plecat amândoi şi nu s-au mai întors.

Vail îşi înăbuşi un surâs. Îşi închipuia foarte clar cât de greu le era celor doi poliţişti să manevreze adevărul.

— Am făcut ceva rău? întrebă Aaron.

— Te-ai descurcat de minune. Sunt sigur că-ţi aminteşti numele meu.

— Sigur, domnule Vail.

— Bun. Hai să începem. Spune-mi numele tău întreg.

— Aaron Luke Stampler.

— De unde eşti, Aaron?

— Kentucky.

— De unde din Kentucky?

— Să nu râdeţi. Din Crikside.

— Crikside? Cum se scrie?

— Taman cum s-aude: Crik, c-r-i-k, side, s-i-d-e. E de mărimea unei palme. E aşezat lângă Morgan's Crik, de aia i se spune Crikside.

— Şi câţi locuitori are, Aaron?

— Ştiu eu, vreo două sute.

— De câtă vreme eşti în oraşul nostru?

— Luna viitoare se fac doi ani.

— Ai mai fost vreodată arestat?

— Nu, domnule.

— Ai mai fost acuzat de crimă?

Băiatul îşi scutură capul.

— Câtă şcoală ai făcut?

— Am terminat liceul. O parte l-am făcut prin corespondenţă.

— Eşti un băiat deştept, nu-i aşa?

— Ce să spun, ştiu să intru-n casă când plouă.

Vail râse cu poftă.

— Bine că nu ţi-ai pierdut simţul umorului. Dă-mi voie să te întreb: erai prieten cu episcopul Richard?

— Da, domnule.

— De cât timp?

— L-am cunoscut la o lună după ce-am venit aici. Billy Jordan m-a dus la Savior House şi-acolo era episcopul Richard. Mi-a spus că po' să locuiesc acolo; i-am fost recunoscător, sărac cum eram.

— Cât ai locuit acolo?

— Un an şi nouă luni, până-n decembrie trecut. Când împlineşti optsprezece ani, trebuie să pleci de acolo, da' el m-a lăsat să mai stau aproape un an. Am ajutat la trebile bisericii. P'ormă, în decembrie, eu şi cu Linda ne-am găsit o locuinţă pe Region Street.

— Deci nu din cauza lui te-ai mutat?

— A, nu, domnule. De fapt, cre' c-ar fi vrut să mai rămânem, da'... era timpul să plecăm.

— De ce?

— Noi... adică Linda şi cu mine, dormeam împreună. Mă furişam în dormitorul ei după ce se stingeau lămpile şi... mă rog...

— Aţi fost prinşi?

— Nu, domnule, da' pân' la urmă cre' că ne-ar fi prins.

— Vasăzică, n-aţi plecat cu binecuvântarea lui?

— Ne-a spus că suntem oşcând bine veniţi acolo. N-a fost supărat pe noi, dacă asta vreţi să ştiţi.

— Aşadar, n-ai avut o ceartă cu arhiepiscopul?

— Nişodată.

— Dar Linda?

— Nici ea, după câte ştiu.

— Ea mai locuieşte pe Region Street?

— Nu, domnule, s-a mutat.

— Unde?

— În Ohio. S-a-ntors acasă. Nu-i era uşor. Ştiţi, eu aveam o slujbă. Trei dolari pe oră. Da' ea nu şi-a găsit de lucru. Într-o dimineaţă s-a sculat şi-a plecat. Mi-a lăsat un bilet de adio.

— Drăguţ din partea ei.

— Ce să-i faci? N-a fost rău c-am stat împreună. Vremile au fost rele.

— Dar n-ai suferit prea tare pentru plecarea ei, nu?

— Nu, domnule. Deşi mi-a fost dor de ea, uneori.

— L-ai ucis pe Episcopul Richard, Aaron?

Băiatul scutură energic din cap.

— Nu, domnule.

— Ai fost martor la crimă?

Aaron îl privi pe Vail cu ochi mari, fără un cuvânt.

— Ai fost acolo când s-a întâmplat?

Aaron încuviinţă uşor din cap.

— Dar n-ai văzut cu adevărat cele petrecute.

— Aşa cred, răspunse Aaron, privind în pământ.

— Ştii cine-i făptaşul?

Stampler nu răspunse.

— Bine, hai să-ncercăm altfel. Ţi-e frică de cel care l-a ucis pe arhiepiscop?

Aaron îl privi, încuviinţând din nou.

— Deci, îl cunoşti pe criminal?

Aaron rămase mut.

Taxiul coti, oprindu-se în faţa bisericii. Pe bancheta din spate, Vail sfârşea tocmai de citit, pentru a treia oară, articolul din ziarul de după-amiază.

— N-ar fi trebuit să mă las adus aici, zise şoferul furios. Parcă aş merge pe gheaţă.

— Păi chiar pe gheaţă mergi, îi răspunse Vail, şi nu m-ai adus pe gratis. Ţi-am oferit douăzeci de dolari bacşiş.

— Atunci, roagă-te s-ajungem acasă. Se pare c-o să ningă iar.

— Durează doar câteva minute. Aşteaptă-mă.

Catedrala Sfânta Ecaterina era cea mai veche biserică din oraş. Arhiepiscopul Rushman refuzase să-i aducă vreo modificare în structură. Era aceeaşi clădire uriaşă din cărămidă, ca în urmă cu o sută patruzeci şi cinci de ani, când fusese construită. Clopotniţa se ridica deasupra copacilor din Lakeview Drive, fiind vizibilă din largul lacului.

Vail străbătu cu grijă curtea îngheţată spre casa parohială – o clădire rigidă în continuarea bisericii – şi intră într-un hol spaţios. Într-o parte a încăperii era o scară ce ducea la etajul superior, în cealaltă – uşa biroului. În faţa lui Vail se afla o altă uşă spre un coridor ce dădea, probabil, în biserică.

În centrul holului, la o masă, şedea o călugăriţă.

— Bună ziua, soră, mă numesc Martin Vail.

— Domnule Vail, răspunse ea, eu sunt sora Mary Alice.

Era tânără şi avea o privire ciudată; compasiunea şi inocenţa erau amestecate cu o scânteiere de răutate.

— Am venit să... Începu Vail.

— Să examinaţi locul crimei, îl ajută sora.

— Exact.

— La capătul scărilor.

— Mulţumesc.

Îl uimea faptul că femeia nu era tulburată de dispariţia arhiepiscopului. Poate că era doar o mască. Urcă scările. La uşa apartamentului era postat un poliţist în uniformă. Vail trase cu ochiul spre dormitor. Petele oribile de sânge deveniseră brune. Dumnezeule, se pare că Rushman a fost într-adevăr măcelărit, îşi spuse.

— Cine sunteţi? îl întrebă poliţistul.

— De la asigurările sociale, răspunse Vail.

— Domnule locotenent! strigă poliţistul precipitat.

Stenner apăru pe hol, din bucătărie.

— Ce cauţi aici? întrebă cu un aer absent, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la un răspuns.

— Scena crimei, domnule locotenent. Mă aflu aici în interesul clientului meu, un drept de care mă prevalez, dacă nu cumva Jack Yancey a modificat legile în ultimele ore.

— Nu ne-am terminat treaba aici. Vei putea intra după aceea.

Vail privi peretele pătat, zicând:

— L-au aranjat bine, nu glumă.

— Da. Vei vedea pozele. Tot ceea ce ai cerut se va afla pe masa sergentului mâine dimineaţă, la prima oră, inclusiv rezultatele autopsiei, pe care tocmai le-am primit.

— Mulţumesc.

Vail văzu un tehnician care tăia o bucată de covor, pentru analize.

— Sper să-mi rămână şi mie ceva, după ce plecaţi de aici. Gândiţi-vă şi la mine: juma-juma.

— Nu fi aşa dificil, răspunse Stenner, privind înapoi în cameră.

— Am o citaţie totuşi, domnule locotenent.

— Când vom fi gata, te anunţăm, domnule avocat. Acum scuză-mă, te rog, încheie Stenner, arătând spre uşă.

Vail coborî scările. Sora Mary Alice plecase. Intră în birou şi privi în jur.

De pe o masă mică, Papa Paul al VI-lea, sculptat în bronz, îmbrăţişa parcă omenirea, privind-o cu compasiune. Pe peretele din spatele biroului era poza unicului om căruia decedatul îi dăduse socoteală: Papa Ioan Paul al II-lea.

Biroul era o piesă masivă de mahon, ca şi cele trei scaune rânduite în semicerc în faţă. Încăperea austeră era îndulcită doar de biblioteca zidită în perete, ce se întindea pe doi pereţi. Era ticsită cu literatură ecleziastică: reviste religioase, un volum de legi canonice, ediţii ale unor opere de Dante, Dostoievski, Rousseau, Locke, Darwin şi alţi „giganţi", în limbile originale, ca şi lucrări ale lui Freud, Kant şi Schopenhauer.

Vail cercetă biroul ordonat, pe care se aflau doar telefonul, două tăvi pentru scrisori şi o agendă, deschisă la data crimei. Frunzări agenda încărcată cu întruniri, dineuri, consultaţii, distanţate de multe ori între ele doar de câte un sfert de oră. Programul pentru seara fatală conţinea „dojenirea ministrantului" şi „repetiţie pentru slujbă"; urma „Temă – Descartes: gândesc, deci exist. Ergo, dacă toate problemele pot fi rezolvate de raţiunea omenească, devine Dumnezeu o noţiune înve-chită? De explicat."

Era o întrebare interesantă, pe care Vail şi-o notă în propria agendă, din pură admiraţie pentru cel care şi-o pusese. Încercă apoi sertarele. Cel de sus, din stânga, era încuiat. Vail luă o clamă pentru hârtie din sertarul central, o îndoi şi o introduse în gaura cheii, care cedă după câteva mişcări abile. Înăuntru se afla un caiet mic, îmbrăcat în piele. Prima jumătate conţinea adrese şi numere de telefon, cea de-a doua avea ca titlu „Întâlniri personale".

Vail răsfoi caietul. În dreptul datei de 9 martie, Rushman scrisese în creion: „Linda 555-4527". În rest, mai erau doar câteva notaţii – după cum părea, arhiepiscopul nu prea avea timp pentru viaţa personală. După ce-şi copie şi această însemnare în agendă, Vail puse caietul la loc, încuind sertarul. În timp ce studia mai departe titlurile din bibliotecă, fu întrerupt de o voce cu un puternic accent irlandez.

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, vă pot ajuta cu ceva?

Preotul care intrase în încăpere era în jur de cincizeci de ani, avea părul de un alb imaculat şi un chip plăcut, de heruvim. Dar trăsăturile-i erau marcate de durere, iar ochii roşii dovedeau nesomn sau plâns. Pe mâneca stângă purta o banderolă neagră.

— Iertaţi-mă c-am intrat aici, părinte. Nu sunt detectiv, sunt avocat... Îl reprezint pe Aaron Stampler.

— Înţeleg. Sunt părintele Augustus Delaney, răspunse preotul deloc surprins, întinzându-i mâna.

— Vail. Martin Vail.

— Bietul Aaron. Mă rog pentru iertarea lui.

— Îl cunoaşteţi?

— Da. Un băiat cumsecade. Dumnezeu ştie ce demon cumplit i-a întunecat sufletul, de a putut face aşa ceva.

Instinctul îl îndemnă pe Vail să se abată de la principiul privind calitatea de nevinovăţie.

— Ce ironie a soartei! Episcopul nostru rămâne o victimă şi după moarte, când nu este lăsat să se odihnească în pace.

— Sunt întru totul de acord. Părinte, aş vrea să vă pun o întrebare cam neroadă, poate. Cu ce se ocupă un episcop?

Preotul zâmbi. Apoi, cercetând scrisorile de pe birou, răspunse:

— El conduce marele spectacol, domnule Vail, adică Sfânta Mare, care este arhidioceza. Această Mare se întinde pe o suprafaţă de cinci mii trei sute de mile: şapte colegii şi universităţi, câteva sute de şcoli elementare şi licee, douăsprezece spitale, trei sute douăsprezece parohii şi misiuni, peste o mie de preoţi, peste o sută de călugări şi cam trei sute de mii de călugăriţe; de asemenea, mii de diaconi şi ajutoare. Impresionant, nu-i aşa?

— Incredibil, răspunse Vail.

Delaney se sprijini de colţul biroului, cu mâinile împreunate, şi spuse:

— Episcopul este legătura dintre parohi şi preoţii Vaticanului. Este „profesor de doctrină, preot al sfintei adoraţii şi reprezentant al ocârmuirii bisericeşti", aceasta este definiţia descrisă în legile canonice. O responsabilitate uriaşă, domnule, care a strivit mulţi preoţi buni sub povara sa.

— Şi cum făcea faţă arhiepiscopul?

— Cu succes. Programul său era încărcat de dimineaţă până seara târziu; erau mereu delegaţii, întruniri, apoi bineînţeles, căminul Savior House, ca şi Fondul Episcopal, pe care îl finanţează operele de caritate! Pe lângă toate acestea, arhiepiscopul scrie... scria... articole teologice pentru revista Catholic Digest, ca şi pentru alte câteva publicaţii ecleziastice naţionale, întreţinea corespondenţa cu parohii şi preoţii săi, colabora la revista Tribune cu câte un articol săptămânal. Erau, de asemenea, slujbele, precum şi răspunsurile către nunţiul papal.

— Nunţiul papal?

— Corespondenţa papală. Episcopii dau socoteală doar papei, domnule Vail; au o mare putere discreţionară.

— De câtă vreme era episcop?

— A fost numit de către Papa Paul al VI-lea în 1975. Au fost buni prieteni. Nu s-a înţeles la fel de bine cu Papa Ioan.

— De ce?

— Poate pentru că era prea... deschis.

— În ce privinţe?

— Veniţi cu mine, răspunse Delaney. Trebuie să inspectez altarul. Înţelegeţi, domnule Vail, că este o perioadă foarte grea pentru episcopii din America. Se află între două tendinţe opuse: cea liberală şi cea tradiţionalistă. De aceea Biserica trăieşte o tensiune puternică, căreia mulţi episcopi nu i-au rezistat.

— Ce poziţie a avut arhiepiscopul Rushman?

— A încercat să... amelioreze... diferenţele din Marea sa. Să le reducă la nivel de conştiinţă a fiecăruia. Vaticanul are un punct de vedere mai rigid.

— A intrat cumva în conflict cu Roma din această cauză?

— În nici un caz. Se prea poate să fi devenit însă suspect. Sfântul Părinte e foarte conservator.

— Avea episcopul o rutină în activitatea sa?

— Da. De obicei, cobora la şapte şi zece – şapte şi un sfert dimineaţa. Atunci avea loc rugăciunea de dimineaţă. Apoi făcea pregătirile pentru slujbă, şi, cum asta pentru el era o mare bucurie, aproape o obsesie, făcea totul singur: aprindea luminile, lumânările din altar, aducea ostiile, umplea vasele cu apă şi vin. La slujba de dimineaţă se dispensa de ministrant. După slujbă îşi lua micul dejun şi citea ziarele: Tribune, New York Times şi Wall Street Journal. Apoi îşi scria corespondenţa. După-amiezile erau rezervate întrunirilor.

— Şi serile?

— Dineuri, banchete, discursuri. Marţi seara îşi pregătea predicile. Le înregistra pe casete video, le revedea, pentru a se asigura că vor ieşi perfect. De asemenea, la slujbe îşi înregistra ministranţii, făcându-le apoi observaţii.

— Era, deci, un perfecţionist? întrebă Vail în timp ce se opriră în dreptul absidei.

Câteva călugăriţe împodobeau altarul cu pânză neagră şi crini. În biserică erau oameni care se rugau. De undeva, din spate, se desluşea un plâns de bărbat.

— În anumite privinţe. Nu mă înţelegeţi greşit, domnule Vail. Era foarte uman. Îmi va lipsi cumplit de mult.

— Îmi pare rău.

— Acum vă rog să mă scuzaţi, am multe de rezolvat.

— Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Vail.

Apoi străbătu coridorul spre casa parohială şi ieşi afară, chiar sub apartamentul episcopului.

Ce scria în ziar? Că a fugit prin uşa de la bucătărie, fiind văzut pe alee de o patrulă a poliţiei.

În stânga lui era o scară masivă din lemn, ce pornea de la intrarea de serviciu. Vail cercetă clădirea în formă de L.

Apoi reveni în biserică pe drumul deja parcurs, oprindu-se în dreptul confesionalului.

Deci pe-aici a venit. Prin uşa de la bucătărie, pe scara de lemn. Maşina poliţiei l-a speriat, aşa că a fugit înapoi, pe coridorul ăsta, şi s-a ascuns în confesional.

De ce oare? Dacă nu el a ucis, de ce-a luat cuţitul şi s-a ascuns?

Şi pe unde a scăpat adevăratul ucigaş?

O voce îi întrerupse gândurile:

— Era în primul confesional, pe cealaltă parte, îl lămuri sora Mary Alice.

— Ciudat loc pentru o ascunzătoare.

— N-aveţi dreptate. E ca un dulap. Copiii adoră să se ascundă în dulapuri.

— Îl comparaţi pe Aaron cu un copil?

— E un bărbat-copil. L-aţi văzut?

— Da.

— Frumos băiat, nu-i aşa?

— Într-adevăr. Şi are nouăsprezece ani. Or, în statul nostru, la şaisprezece ani eşti considerat bărbat.

— Asta ce înseamnă?

— Înseamnă pur şi simplu că la vârsta lui are „dreptul" de-a fi electrocutat.

— Îl puteţi salva, domnule Vail?

— De ce credeţi că mă aflu aici?

— Bineînţeles. Citim şi noi ziarele, ne uităm la televizor...

— Îl reprezint pe Aaron.

— Mi-am închipuit.

— Cât de bine îl cunoaşteţi?

— Ca oricine de aici, spuse ea cu căldură. Toţi îl cunoaştem.

— Cum e?

— Munceşte din greu. Atent cu cei din jur. Altruist. Un băiat tare drăguţ.

— Ar fi putut avea un motiv pentru a-l ucide pe arhiepiscop?

— Există, oare, vreun motiv pe lumea asta pentru a comite o crimă?

ZECE

Vail se năpusti în casă, de parcă l-ar fi suflat vântul pe uşă. Fără să-şi scoată haina, intră în birou strigând:

— Sună la Wall Eye McGinty şi spune-i judecătorului că am nevoie de el. Dacă-ţi răspunde că-ncepe vreo cursă, spune-i că mă doare-n fund! Îl vreau aici, acum t După aceea sună-l pe Checker, să trimită un taxi după el. Îmi trebuie numărul de telefon al lui Tommy Goodman, îl uit mereu...

— 555-4411, chiar foarte simplu, răspunse Naomi nedumerită. Dar ce se petrece aici?

— Heinrich Himmler al tribunalului ne-a pus la zid, o lămuri Vail în timp ce forma numărul.

— Cine, Shoat?

— Cine altul?

— Ce s-a întâmplat?

— Ne-a aruncat în poală bomba deceniului sub forma unui caz din oficiu.

— Păi, avem unul: Leroy.

— Cum îţi sună Aaron Stampler?

Naomi rămase cu gura întredeschisă, reuşind să articuleze un „Do-o-oamne".

— Puţin zis, glumi Vail cu un zâmbet amar. Avem la dispoziţie şaizeci de zile ca să pregătim procesul, iar eu de-abia mi-am văzut pentru prima oară clientul... Alo, Tommy... ştiu că eşti acasă, ridică receptorul... dă-l dracu' de robot, e vorba de ceva important.

— Importantă e şi liniştea mea, răspunse Goodman ridicând receptorul. Avea o voce dură, nazală, a unui fost boxer.

— Ce faci acolo?

— E sfârşitul trimestrului. Peste două zile am examen. Oral, omule!

— Eu am nevoie de tine în clipa asta.

— La revedere, răspunse Goodman şi întrerupse convorbirea.

— Drace! urlă Vail şi formă din nou numărul.

Naomi îşi strecură capul pe uşă:

— Judecătorul îţi transmite că-n zece minute are loc o cursă la Santa Anita, după aceea vine încoace.

— Fir-ar... alo, Tommy, tot eu sunt. Ascultă, mi-au pus în braţe un caz tare, tare fierbinte. Am nevoie de tine pentru următoarele şaizeci de zile... O să-ţi dau douăzeci de mii, câte zece pe lună.

Goodman ridică receptorul.

— Douăzeci de miare pentru două luni!

— Destul ca să-ţi plăteşti restul facultăţii şi practica pe deasupra, asta în caz că nu vrei să lucrezi la mine, bineînţeles. Până una-alta, îmi trebuieşti cu trup şi suflet, zi şi noapte, pentru astea două luni. Va trebui să renunţi la cursuri trimestrul următor. Dacă e vreo problemă, pot vorbi cu domnul Markowitz...

— Nu e nici o problemă. Doar că nu-mi vine să renunţ la un trimestru acum, spre sfârşit. Şi am şi examen oral peste două zile.

— Dă-l încolo. O să-l dai mai târziu. Oricum, judecătorul o să te-ndrume începând de mâine. Îţi trimit un taxi peste zece minute.

De astă dată Vail puse receptorul în furcă.

— N-ai găsit încă un taxi? se răsti el la Naomi.

— L-am înduplecat doar pe Maxie. Nici el nu-i sigur că vine.

Vail apăsă pe un buton şi ridică receptorul:

— Max?

— Salut, domnule Vail. Te-ai uitat azi pe fereastră?

— Nu-mi veni cu pretexte. Urcă-te în taxiul tău nenorocit, du-te la Wall Eye şi culege-l pe judecător, pe urmă abate-te prin Sutton şi ia-l pe Tommy. În drum, te abaţi pe la Ike, de unde cumperi delicatese pentru vreo zece-douăsprezece sandvişuri şi ceva de băut. Te prezinţi urgent încoace, cu toată încărcătura.

— Nici lanţurile nu m-ajută pe gheţăria asta!

— O sută de dolari, Max.

— Pe care spuneai să-l iau primul?

Tommy Goodman aştepta taxiul. Aşa se întâmpla întotdeauna când îl suna Marty. Goodman privea robotul telefonului, îl asculta pe Vail ţipând şi rugând, încercând să-l ignore; până la urmă vocea aceea îl hipnotiza, ademenindu-l cu promisiuni şi senzaţii tari, la fel cum şarpele-şi ademeneşte prada.

Totul începuse acum opt ani, în vechea arenă de pe Twelfth Street... Cât de dor îi era de locul acela! De-atunci, vechii clădiri îi luase locul un stadion uriaş, dintre acelea cu gazon artificial, aer condiţionat şi gherete cu hamburgeri.

Dar cu opt ani în urmă, în fiecare vineri seara te puteai duce la sala de pe Twelfth Street, să simţi mirosurile autentice de transpiraţie, rom şi fum de trabuc şi să priveşti de lângă ring lupta egală a profesioniştilor, adevărat test de aptitudini, frumuseţe şi putere.

Goodman era un bărbat arătos, în ciuda cicatricelor pe care le purta cu mândrie: un nas puţin turtit, o ureche îndoită, o mână atât de vătămată, încât n-ar fi putut mângâia nici măcar o pisică fără să geamă de durere – toate acestea fiind trofee ale unui boxer profesionist. Puternica deviaţie de sept îi conferea o voce nazală, fapt care nu-l oprea ca, la nevoie, în virtutea celor 132 de puncte obţinute la testul de inteligenţă, să devină un strălucit orator, invidiat de orice aspirant la avocatură. Era cu doi ani mai tânăr decât Vail. Mai avea de parcurs trei trimestre la facultatea de drept şi un examen final, pentru a-şi împlini visul. Fără Marty Vail, n-ar fi ajuns aici.

Goodman crescuse frământat de două pasiuni: boxul şi dreptul, două profesiuni care, la urma urmei, nu se deosebeau prea mult una de alta. Elocinţa din sala de judecată îl fascina în aceeaşi măsură ca duritatea ringului de box. Idolii lui intraseră în legendă: Clarence Darrow, William O. Douglas, Muhammad Ali şi Sugar Ray Leonard. Fiind un băiat firav şi sărac, îşi găsise salvarea în acest sport, care-i conferise atât aureola de erou în timpul liceului, cât şi posibilitatea de a obţine o bursă pentru universitate. Odată luat bacalaureatul, deveni jucător profesionist, procurându-şi astfel banii necesari pentru facultate. Idolul său va deveni Martin Vail, care-şi făcuse deja un nume printr-o serie de procese câştigate spectaculos. De câte ori putea, Goodman asista, aşezat în primul rând, la loviturile de maestru ale lui Vail. Acesta, la rândul său un iubitor al boxului, îi descoperise obiceiul tânărului sportiv. Între ei se legă o prietenie trainică, iar Vail deveni mentorul studentului-pugilist.

Pe data de 3 februarie 1975, Goodman susţinea un meci, avându-l ca adversar pe George Trujillo, un taur musculos, greoi, al cărui unic atu era forţa de brută. Lovea ca un ciocan şi avea maxilare ca de fier.

Goodman rezistă timp de şase runde, lovind cu dreapta în nasul şi falca acelei stane de piatră care-şi spunea Giuvaierul din Tampa. În runda a şaptea, Goodman îşi adună toate forţele, hotărât să expedieze Giuvaierul la Tampa pe targă. Primul pumn îi împinse parcă articulaţiile degetelor până la încheietura mâinii. Durerea deveni insuportabilă. Continua să lovească, simţind cum, de fiecare dată, i se fărâmiţează pumnul, până când nu-i mai rămăsese decât stânga cu care să pareze şi să lovească. Mândria îl ţinea însă pe picioare. Când, după zece runde, sună gongul final, se prăbuşi zdrobit în scaun, în colţul său.

— Ce dracu' s-a întâmplat? întrebă antrenorul său, Elie Pincus, îngrijorat.

— Cred că mi-am rupt mâna dreaptă, reuşi Goodman să şoptească.

Era adevărat. Ceva mai târziu, şezând pe masa din vestiar, privea împreună cu Vail cum Pincus îi tăia mănuşa, descoperind o masă sângerândă, străpunsă de oase. Vail nu rezistase în faţa priveliştii.

— Aştept afară, zise el şi ieşi, fiind urmat, după câteva minute, de Sawbones Watson, medicul arenei.

— Trebuie să-l ducem la spital, Marty. Două din articulaţii i s-au dislocat aproape până la cot. Dar nu vrea să meargă. Cred că-i e frică să nu-i taie mâna.

— Dă un telefon la salvare. Roagă-i să nu-şi pună sirena în funcţiune, ca să nu-i audă.

— Băiatul e terminat, spuse Sawbones. N-o să mai poată lovi nici măcar o pernă cu mâna aia. Ce păcat! Tommy promitea să devină un luptător extraordinar la categoria mijlocie, rapid şi deştept cum e. Ne dădea clasă, ce mai. Trebuie să afle că nu va mai intra în ring.

— Vorbesc eu cu el.

— Bine, dar ai grijă să stai departe când îi dai vestea. Nu uita că încă mai poate lovi cu stânga.

Vail se întoarse în vestiar, unde Goodman fusese bandajat; Sawbones îi administrase un calmant puternic.

— Ce-i asta? Un soi de priveghi? întrebă Goodman moleşit.

— Sawbones zice că eşti în găleată, băiete.

— Ce ştie Sawbones? Dac-ar fi doctor adevărat, nu şi-ar face veacul pe-aici.

Îşi trecu uşor degetele peste bandaj, murmurând:

— Adio, facultate de drept.

— Poate că nu. Poate că te angajez eu.

— Să fac ce?

— Investigaţii. Majoritatea tâmpiţilor ălora locali nu-şi pot găsi nici pălăria dacă n-o au pe cap.

— Şi vrei să dau eu târcoale pe ici-colo?

— Vreau să fii în fruntea echipei mele de investigaţii.

— Sigur. Şi câţi oameni sunt la... biroul de investigaţii al lui Martin Vail?

— Tu vei fi primul.

Fuseseră necesare patru ore pentru operaţie şi punerea mâinii în ghips. Vail achită nota de plată. Două luni mai târziu, Tommy Goodman deveni şeful Biroului de Investigaţii „Martin Vail" – şi unicul său membru. Era mai mult decât capabil. Avea o înclinaţie naturală pentru o astfel de muncă. În primul an câştigă treizeci şi cinci de mii de dolari. Iar la începutul lui 1982, suma anuală se ridicase la cincizeci de mii. Facultatea însă dura mai mult decât se aşteptase, datorită acestor telefoane, în care vocea maestrului îl atrăgea în diverse aventuri senzaţionale. Cu toate aceste întreruperi, avea mai multe de învăţat petrecând câteva ore în compania judecătorului şi a lui Vail, decât la şcoală.

La salonul hipic Wall Eye McGinty, judecătorul era instalat comod într-un fotoliu, picior peste picior, ţinând în poală legendarul său caiet negru. Cu pixul în mână, urmărea fascinat tabelul electronic, evaluând în minte rezultatele probabile.

— Uitaţi-vă la afurisitul ăla, îl bârfea McGinty în spate. Cu caietul lui negru ne-ar putea face pe toţi milionari într-o săptămână.

— Sau ne-ar putea aduce la sapă de lemn, la fel de repede, spuse Larry Şchiopul, care nu se pricepea să mânuiască armele, împuşcându-se în picior, în timpul unei vânători de căprioare în Pennsylvania. Dacă pune careva mâna pe caiet, trebuie să-l ucidem pe loc.

Caietul acela!

Judecătorul Jack Spalding fusese lovit de două tragedii către asfinţitul vieţii. Iubita sa Jenny, pe care o adorase în cei treizeci şi şapte de ani de căsătorie, suferise un accident de maşină, zăcând o lună în comă înainte de a muri. A doua nenorocire şi-o făcuse cu mâna lui. După dispariţia soţiei, pasiunea lui controlată pentru cursele hipice deveni o adevărată patimă. Într-o singură lună reuşi să piardă treizeci de mii de dolari pe pariuri. Reputaţia, ca şi cariera lui distinsă riscau să se mistuie în mâinile book-maker-ilor.

Salvarea lui Spalding venise din partea avocaţilor, procurorilor, poliţiştilor, ziariştilor, politicienilor, a tuturor celor care-i respectau cinstea şi înţelepciunea, înţelegându-i nebunia. Astfel, cu ocazia unui dineu de binefacere, judecătorului i se înmână un plic cu suma necesară pentru plata datoriilor. Următorul pas l-au întreprins prietenii săi de la Brigada Moravuri: îi vânară pe şmecherii care profitaseră de judecător, storcându-l de bani.

Din acea seară, Spalding nu mai plasă nici un singur cent în pariuri. În schimb, în caietul său negru ţinea evidenţa strictă a curselor, făcând pariuri imaginare. Uşurat de tensiunea banilor în joc, devenise un clarvăzător şi, împletind judecata cu instinctul şi experienţa, în zece ani, adunase pe hârtie o avere fictivă de peste un milion de dolari.

În viaţa sa rămăseseră trei mari plăceri: seminariile de dimineaţă cu studenţii de la drept, după-amiezile la Wall Eye McGinty şi întrecerile cu Marty Vail, adevărate examene în care-şi punea la bătaie priceperea acumulată în patruzeci şi cinci de ani petrecuţi în sălile de judecată.

Vail scoase un dolar de argint din buzunar, rotindu-l pe masă ca pe un titirez. Judecătorul acceptă pe loc provocarea:

— Ia să vedem... ai adunat aici toată gaşca, pe frigul ăsta, cu drumurile impracticabile... se pare că avem de-a face cu un caz ieşit din comun...

— Cam aşa ceva, răspunse Vail.

— Avem un nou client. Te-ai întâlnit cu cineva după masa de dimineaţă?

Vail încuviinţă.

— Deci, ai făcut sau ai primit o vizită neaşteptată, despre care nu ştiai, pentru că nu mi-ai pomenit nimic. Din vizita asta te-ai ales cu un client nou. Persoana cu care te-ai întâlnit era chiar clientul? Sau îl reprezenta? Evident, având în vedere că mi-ai aruncat dolarul de argint, înseamnă că e vorba de cineva pe care-l cunosc sau de ceva care-mi e cunoscut...

Judecătorul se duse la fereastră şi privi peisajul îngheţat. Buzele-i murmurau necontenit. Apoi îl privi concentrat pe Vail şi spuse:

— Aaron Stampler.

— De necrezut, exclamă Goodman în timp ce Vail arunca moneda în palma deschisă a judecătorului.

— Elementar, spuse Vail, dacă te gândeşti puţin, cine altul ar putea fi?

— Chiar îl apărăm pe puştiul care l-a aranjat pe Eminenţa Sa? întrebă Goodman.

Suspectat de a-l fi aranjat, îl corectă Vail.

— N-au aşteptat mult ora scadenţei, constată judecătorul. Destinul le-a pus-o pe tavă.

— Ce vrei să spui? întrebă Naomi.

— E timpul să plătesc pentru cazul Pinero, zise Vail. Primesc în dar un client pe care trebuie să-l împing în scaunul electric. Ei bine, le arătăm noi.

— Cum ai de gând s-o faci? se interesă Naomi.

— Prin forţa dreptăţii! zise judecătorul râzând.

În timp ce făceau sandvişuri, sună telefonul. Naomi merse în camera alăturată, mormăi ceva în receptor, închise şi reveni în birou.

— Doreşti să afli cine-ţi va fi adversarul?

Cu toţii o priviră curioşi.

— Jane Venable.

— Imposibil! exclamă Vail. La sfârşitul lunii se mută la o firmă particulară de lux. Are deja preaviz.

— După câte se pare, a făcut o mică excepţie. Era un informator de-al meu la telefon.

— Toţi folosesc momentul ăsta ca să-şi achite poliţele, conchise judecătorul.

— Măgarii! oftă Vail cu un zâmbet obosit.

Se strânseră în jurul mesei. Vail nu se-atinse de mâncare. Se plimba prin cameră, cu bluza scoasă din pantaloni. În timp ce vorbea, biciuia aerul cu o riglă.

— Au nevoie de un singur lucru pentru a fi siguri de victorie.

— Ce le lipseşte? întrebă Naomi.

— Mobilul. Au tot ce le trebuie, amprente, poze, filme, dar n-au un mobil care să lege cazul.

— De ce nu? interveni Goodman. A avut cuţitul în mână, a fost în casă, s-a ascuns în confesional. Ce mai vrei?

— Natura crimei, Tommy. Juriul va dori să afle de ce. Când vor vedea copilul acela, vor voi să ştie ce l-a împins să comită o asemenea faptă. Pun rămăşag pe Volkswagenul tău că Venable l-a pus pe Stenner să tragă din greu pentru chestia asta.

Judecătorul tăcea. Muşca liniştit din sandvişul cu pastramă şi sorbea sifon, urmărindu-l pe Vail.

— Şi dacă nu vor găsi nici un mobil?

— Vor fabrica unul.

— Şi-atunci ce facem? întrebă Goodman.

— Îl găsim înaintea lor. În felul ăsta ne vom putea pune la punct tactica de luptă. Nu-i aşa, judecătorule?

— Fără un mobil solid nu-l vor putea executa. Se va alege poate cu închisoare pe viaţă, dar nu cu scaunul electric. Aşa că, povesteşte-ne despre clientul tău, Martin.

— N-o să mă credeţi, spuse el.

— De ce, e nebun? întrebă Tommy.

— Se poartă la fel de normal ca oricine din camera asta.

— Ceea ce nu-nseamnă mare lucru, remarcă judecătorul.

— Vă spun, e cel mai drăguţ băiat pe care l-am întâlnit vreodată. Arată ca un înger. Dacă ar avea şase ani, ar putea trece drept Shirley Temple.

— Are aureolă? întrebă judecătorul sarcastic.

— Am stat de vorbă cu o călugăriţă de la Sfânta Ecaterina. Ştiţi cum mi l-a descris? Generos, săritor, inimos...

— „Curajos şi respectuos"... Păi, ăsta-i crezul Boy Scout-ului, completă Tommy. Are cumva şi o insignă de merit?

— Nu eşti nostim deloc. Vreţi să m-ascultaţi, sau nu?

— Ţţ-ţţ-ţţ, făcu Naomi.

— Am petrecut treizeci de minute cu puştiul. Vă redau prima impresie, bine? Provine din Kentucky, un loc numit Crikside.

Crikside?

— Da. Se cheamă aşa, pentru că e în apropierea unui râu.

— Splendid, mormăi Goodman. Parcă mă şi văd acolo.

— Aşa e, Tommy. E la o oră distanţă dinspre Lexington, spre sud, lângă o localitate, Drip Rock.

— Aha, Drip Rock. De ce n-ai spus de la început?

— Băiatul zicea că aşezarea lui nu-i trecută pe nici o hartă, dar că oricine din Drip Rock te poate îndruma fără probleme.

— Şi cine dracu' o să mă-ndrume spre Drip Rock?

Naomi aduse un atlas uriaş. Îl deschise şi descoperi autostrada care ducea la sud de Lexington.

— Am găsit. Drip Rock se află la nord de Kerby Knob şi la sud de Muntele Zion.

— Nemaipomenit, zise Goodman, şi, bineînţeles, pe vremea asta e îngropată sub cinci metri de zăpadă. Cum ajung acolo?

— Găseşti tu o soluţie, îi răspunse Vail. Vreau să aflu cât mai multe despre Aaron Stampler, din ziua în care s-a născut, până în clipa în care a fost găsit în confesional. Vreau să ştiu unde-a crescut, cum îi erau părinţii, cum s-a descurcat la şcoală, cine-i erau prietenii, ce citea, ce muzică-i plăcea. Vreau să ştiu cum gândeşte, ce ciudăţenii are, când s-a culcat prima dată cu o fată... Vreau să ştiu tot. Asta-i treaba ta, Tommy. Ia avionul până la Lexington, acolo închiriază o maşină şi du-te cât mai repede la faţa locului. Ăsta va fi punctul de pornire. Dar mai întâi află ce poţi de-aici. Du-te la Savior House şi pe Region Street.

— Bine.

— Judecătorule, tu te ocupi de lege. Avem nevoie de un istoric al cazurilor de crimă prin mutilare, prin înjunghiere, din motive religioase, de sex, tiranie, vârstă, demenţă. Vreau să-i azvârl argumentele lui Shoat atât de rapid şi de tare, încât să cadă de pe scaun încercând să le prindă. Găseşte-mi orice s-ar putea aplica în cazul nostru. Naomi, apelează la sursele tale de informaţii din domeniul asigurărilor. Acolo au statistici despre tot, poate putem folosi ceva.

— Asta va fi sarcina mea? întrebă Naomi.

— Asta, plus dosarele, rapoartele, autopsia, zvonurile. Ia-ţi puşca şi pleacă la vânătoare după informaţii. Trebuie să aflăm ce pun la cale Stenner şi Venable. Ei ne vor da doar datele pe care le cerem, nu şi pe cele care apar fără ştirea noastră. Aşa că adulmecă, ţine-ţi urechile pâlnie şi află tot ceea ce crezi că ne-ar putea folosi. Fă rost de cât mai multe informaţii despre Rushman. Tommy, uite o citaţie. Te va ajuta să pătrunzi în apartamentul lui Rushman. Stenner era încă acolo azi, jucându-se de-a tăiatul şi lipitul. Vei merge acolo când te-ntorci din Kentucky. Până atunci vom avea acces la rapoartele lui şi la pozele cu probe materiale.

Vail împinse dosarele şi scrisorile, eliberându-şi un colţ de birou. Scoase o agendă, pe care desenă o schemă sumară.

— Apartamentul e la etajul al doilea. Ăsta e dormitorul. Aici e baia. Aici holul, bucătăria. Scările pornesc de la bucătărie. Asta e uşa de serviciu şi coridorul către biserică.

— În regulă. Ce ţi-a povestit Shirley Temple?

Vail respiră adânc.

— Haideţi să-ncheiem un pact: să presupunem, deocamdată, că e nevinovat. Sunteţi de acord?

Toţi încuviinţară.

— Bun. Asta e versiunea lui Aaron: mi-a spus că era în cameră când episcopul a fost atacat, dar n-a văzut practic nimic. A auzit în schimb multe bufnituri, mobile răsturnate, gemete. Imaginea pe care şi-o aminteşte este cea a lui Rushman mort, pe jos, inelul şi cuţitul zăcând lângă cadavru. Aşa că şi-a pus inelul pe deget, a luat cuţitul şi a fugit.

— Şi-a pus inelul? întrebă uimită Naomi.

— Lasă-mă să termin. Vail luă un creion, urmând cu el traseul lui Stampler pe schema desenată. Jos a auzit zgomot, aşa că a ieşit pe uşa din dos, coborând scara de lemn. Numai că pe alee â văzut maşina poliţiei. A intrat înapoi pe uşa asta, a fugit în biserică prin coridor şi s-a ascuns într-un confesional.

Goodman izbucni în râs:

— Povestea asta-i o baligă curată, Marty, să-mi scuzi franceza, în caz că am folosit o expresie franţuzească.

— Pe deasupra este şi o declaraţie incompletă, spuse judecătorul. E de-a dreptul ridicol! De ce să fi luat cuţitul? De ce şi-a pus inelul? Cum s-a murdărit de sânge? De ce-a făcut toate astea, în loc să cheme pur şi simplu poliţia?

— Era speriat. A intrat în panică.

— Pe dracu'! exclamă Tommy. Dacă intri în proces cu povestea asta, Shoat o să-ţi arunce ciocanul în cap.

— E un băiat deştept. De ce-ar inventa o poveste idioată?

— Păi n-a inventat nimic, spuse judecătorul. Dar a omis un detaliu mărunt: el l-a ciopârţit pe Eminenţa Sa.

— Parcă ne-am înţeles că e nevinovat, îţi aminteşti?

— Eu nu-mi mai amintesc, replică Goodman sec.

— Există vreun mobil până acum? întrebă Naomi.

— Încă nu. Susţine că era prieten cu episcopul.

— Ei bine, dacă nu el a ucis, fiind totuşi acolo, atunci cine-a comis crima? întrebă judecătorul.

— Nu vrea să spună.

— De ce naiba?

— Se teme de ucigaş.

Tommy scutură energic din cap:

— Povestea nu stă în picioare.

— Dar e povestea lui, replică judecătorul privind în tavan.

— Ce-nseamnă asta?

— Înseamnă că suntem nevoiţi s-o înghiţim până vom avea cu ce s-o înlocuim, răspunse Vail. Cu asta mă ocup eu. Trebuie mai întâi să-i câştig încrederea, iar apoi să-i intru pe sub piele, ca să aflu ce s-a întâmplat în seara cu pricina. După aceea, trebuie să folosim tot ceea ce aflăm în avantajul nostru. Mai avem nevoie de ceva.

— De un psihiatru, completă judecătorul.

— Exact. Şi nu de un babalâc ramolit de la Daisyland; de-acolo îşi vor alege ei unul pentru examenul psihiatric.

— Şi dacă nu vor face un examen psihiatric?

— Îl vom cere noi, la trimiterea în judecată. Vom cere, de asemenea, ca băiatul să fie transferat la Daisyland, la adăpost de opinia publică. Nu daţi nici o relaţie presei. Sper ca Venable şi echipa ei să fie prea ocupaţi pentru a fabrica ştiri. Poate că zvonurile se vor potoli.

— Puţin probabil, răspunse judecătorul. Cu toate acestea, sunt de acord să-l luăm din văzul lumii.

Vail străbătea din nou camera, plesnindu-se cu rigla peste palmă:

— Ne trebuie cineva tânăr, ager, cu idei noi. Cineva care să-i lovească unde nu se-aşteaptă. Să-i aducă în stare să-l dezgroape pe Freud pentru â dovedi că Stampler e sănătos la cap.

— Şi noi susţinem că n-ar fi?

— Noi susţinem că s-ar putea să nu fie. Între noi fie vorba, cea mai bună soluţie la ora actuală este pledoaria pentru iresponsabilitate psihică. Ei ştiu asta, drept care vor încerca să ne dejoace de la-nceput planul.

— Dă-mi voie să-ţi găsesc psihiatrul potrivit, se oferi judecătorul. Am câţiva prieteni la universitate. Îi voi ruga să-mi recomande pe cineva potrivit, care să găsească lacunele mentale, în timp ce eu le găsesc pe cele legale.

— Cineva care să poată dovedi că puştiul e mai nebun decât se zice despre un nebun de legat, spuse Tommy.

— Evident şi asta, zâmbi cu subînţeles judecătorul.

UNSPREZECE

În zori, vremea se încălzise, astfel că, pe la ora nouă dimineaţa, gheaţa de pe străzi se prefăcuse în noroi. Maşinile mergeau totuşi precaut, lanţurile roţilor izbind ritmic asfaltul. Era un zgomot familiar iernii. În drum spre tribunal, Vail sărea peste bălţi, încercând să evite în acelaşi timp zonele noroioase.

Pătrunse în tribunal, ţinând strâns pachetul pe care-l aducea de la circumscripţia de poliţie. Deschise câteva uşi, în căutarea unei săli libere. Cea pe care o găsi îi era bine cunoscută, aici dezbătuse cu succes vreo douăsprezece cazuri. Merse la masa rezervată avocatului şi deschise avid plicul gros trimis de Stenner.

Raportul autopsiei era destul de înfricoşător, dar fotografiile erau un adevărat coşmar. Gura i se usca pe măsură ce le parcurgea încet, aşezându-le una câte una alături, cu faţa în jos. Erau în număr de douăzeci. Ca orice studiu grafic poliţienesc, erau lipsite de simţ artistic, reprezentând în schimb cu fidelitate climatul sangvinar al crimei şi umilinţa la care era supus corpul omenesc. Pornografice prin detalii şi obscene prin conţinut, pozele erau catalogate pe grupuri: studii de ansamblu, reflectând atmosfera respingătoare; detalii în mărime naturală, apoi prim-planuri. Vail îşi imagina cu uşurinţă figurile îngrozite ale membrilor juriului, privind una câte una pozele oribile.

Când termină, puse la loc pozele în plic şi frunzări transcrierea unuia din cele două interogatorii întreprinse de Stenner şi de Turner. Primul durase de la douăsprezece fără şaisprezece minute până la unu şi douăzeci şi şase, în noaptea crimei; cel de-a doilea, între şase şi patru minute şi şapte şi douăsprezece minute, dimineaţa, a doua zi. Nu fusese încă transcris, dar în pachet existau înregistrări audio ale ambelor interogatorii. Erau, de asemenea, mostre de amprente, ca şi un raport judiciar cu adnotaţia „Raport iniţial. Urmează altele". Era, cu totul, o cantitate impresionantă de muncă, pentru scurta perioadă în care fusese realizată. Din transcriere reieşea că Aaron Stampler le prezentase de două ori detectivilor versiunea redată lui Vail, în două ocazii, timp de două ore şi cincizeci şi trei de minute. Precis că la ora asta, la biroul procuraturii districtului se râdea deja în hohote de toată povestea.

Pentru a-şi înlătura imaginile înfiorătoare din minte, Vail începu să traverseze sala cu paşi mari. Pentru el, legea era în acelaşi timp religie şi întrecere, tribunalul fiindu-i templu şi arenă totodată. Aici simţea cu adevărat că trăieşte. Aici i se descătuşau mintea şi energia, încununându-l cu laurii învingătorului.

Uşa sălii se întredeschise, iar prin fantă se ivi capul lui Goodman. Pierdut în lumea lui, Vail se gândea la Aaron Stampler. Să fi putut comite băiatul ăsta cuminte şi simplu o asemenea crimă? Părea absolut imposibil. Era agil şi îndemânatic, dar, de asemenea, necioplit, având firea naturală a muntenilor. Cu toate că nu era naiv, manifesta un interes ciudat faţă de acuzaţiile aduse. Acest fapt constituia unul din testele de inocenţă ale lui Vail: absenţa fricii. În mintea lui Aaron nu exista pedeapsa, deoarece nu exista nici sentimentul de vinovăţie. Totuşi, ce se întâmplase în noaptea aceea? Era cu putinţă ca declaraţiile lui Stampler să fie adevărate? Dacă da, atunci cum putea Vail s-o dovedească?

— Alo, ce se petrece aici? întrebă Goodman.

— Un moment de reculegere. Poftim în arenă.

— Ţi-am adus nişte cafea.

Goodman puse pe masă o pungă cu două ceşti de cafea şi două gogoşi.

— Perfect. Ia o înghiţitură bună şi stai jos înainte de-a te uita la pozele astea!

— Sunt chiar aşa urâte?

— Vin direct din iad.

Vail se aşeză pe colţul mesei. În timp ce mânca, îl privea pe Goodman cum răsfoieşte încet catalogul groazei, scoţând din când în când câte-un „Vai!" sau „Doamne fereşte!"

— Când le va vedea juriul, Stampler va fi un om mort, constată Goodman într-un târziu.

— Poate că da, poate că nu.

— Sunt de-a dreptul incendiare. Ne pot aduce prejudicii grave. Cum să le folosim în favoarea noastră?

— Crezi că un om sănătos putea face una ca asta?

— Deci, ne axăm pledoaria pe ideea că e nebun?

— E tot ce putem face.

— Înseamnă că-l declari pe Stampler vinovat?

— Nu neapărat. În cazul în care nu-i putem dovedi inocenţa, doar afirmaţia că e nebun l-ar putea scăpa de execuţie.

— Vasăzică, cum pledăm mâine dimineaţă?

— Susţinem că e nevinovat.

Tommy Goodman îşi îndreptă Volkswagenul jerpelit în direcţia Lakeview, pe Crosstown Boulevard. Savior House se zărea deja, pe dreapta. Coti pe Banner Street şi parcă lângă vechea clădire a fostului liceu. Fără a opri motorul, rămase nemişcat, năpădit de amintiri.

Liceul „Franklin Roosevelt" în ziua bacalaureatului, anul 1973. Fusese printre cei numiţi „hippies afurisiţi cu plete", cărora primarul refuza să le înmâneze diplomele dacă nu se tundeau. Şi astfel, treizeci şi doi de băieţi asistaseră la întreaga ceremonie cu părul îndesat sub toca de gală, acoperindu-şi buzele cu o mână, în timp ce un veteran infirm din războiul din Vietnam, numit Robbie DeHaviland, absolvent al liceului, înmâna diplomele.

Pe la jumătatea discursului, spre stupoarea tuturor, DeHaviland îşi descărcase deodată sufletul împovărat asupra primarului, a directorului liceului, a autorităţilor oraşului, statului şi guvernului american.

„Ce s-a întâmplat cu libertatea din ţara asta?" – strigase el furios. „Nu mi-am lăsat jumătate din corp în iadul acela împuţit, ca să văd aici oficialităţile alese călcându-ne drepturile în picioare. Unde e libertatea cuvântului? Dar libertatea opiniei? Pentru ce dracu' luptăm? Dacă urâţi ca şi mine războiul ăsta, spuneţi-o pe faţă! Dacă părul lung e o manifestare a sentimentelor voastre, lăsaţi-l să vă crească până la fund! Voi, care aţi obţinut bacalaureatul şi vă pregătiţi să porniţi în viaţă, primiţi azi diplomele. Iar dacă primarul şi directorul acestui liceu nu vi le înmânează, le sugerez să îngenuncheze în cel mai apropiat cimitir al veteranilor, să le sărute moaştele la toţi!"

Adunarea înnebunise, iar directorul Joe Leady fusese nevoit să împartă toate diplomele. Ajuns pe podium, fiecare din cei treizeci şi doi de protestatari îşi scosese toca, aruncând-o în mulţime şi lăsându-şi pletele libere.

Fusese o zi măreaţă atunci, pe 2 iunie 1973.

Mai târziu se descoperise că DeHaviland fusese atât de beat când ţinuse discursul, încât a doua zi nu-şi mai amintea nimic. Nimeni nu-şi putea închipui pe atunci că în curând, înainte de terminarea războiului, liceul se va desfiinţa.

Goodman admiră melancolic vechea clădire, acum renovată, zugrăvită în culorile curcubeului. Era una din realizările episcopului Rushman, care strânsese fondurile necesare pentru refacerea aşezământului şi transformarea sa într-un internat pentru tineri fugari şi reabilitaţi. Însă pentru a realiza un proiect atât de complex, Sfântul din Lakeview Drive avusese nevoie de-o adevărată avere.

Poate că locul acela era Savior House pentru defunctul prelat. Pentru Goodman, rămânea însă Liceul „Franklin Roosevelt", liceul lui pentru totdeauna.

Ieşi din maşină, traversă terenul de sport, intră pe uşa din spate şi o porni pe hol. Interiorul era rece şi curat. Nu se-auzeau ţipete, nici paşii copiilor grăbindu-se la clasă. Vestiarele dispăruseră. Vechile uşi cu geam fuseseră înlocuite. Laboratorul de fizică era acum camera pentru privit la televizor.

O fată tânără îl scoase din visare:

— Vă pot ajuta cu ceva?

Goodman se întoarse spre interlocutoarea sa: o puştoaică drăguţă, în vârstă de cel mult şaisprezece ani, cu părul strâns într-o coadă de cal.

— Am făcut liceul aici, spuse el.

— Nu ştiam că a fost vreodată liceu. De fapt, nici nu m-am gândit c-ar fi putut fi altceva decât Savior House.

— Află că a fost un liceu extraordinar. Cred că ar trebui să fiu recunoscător că i s-a găsit o utilizare şi n-a fost lăsat în ruină.

— Aţi venit doar în vizită sau căutaţi pe cineva?

— Vreau să vorbesc cu responsabilul internatului.

— Surorile sunt la rugăciune. Dar vă pot ajuta eu. Sunt monitoare de sală. Mă numesc Maggie.

— Ha-ha, monitoare... e plăcut să aflu că au mai rămas măcar obiceiuri de pe vremea mea. Maggie, îl cunoşti pe Aaron Stampler?

Întrebarea o surprinse. Se retrase un pas, uitându-se înapoi, ca şi când ar fi fost pândită.

— Doar nu sunteţi de la poliţie, răspunse suspicioasă. Au mai fost o dată aici.

„Drăguţul de Stenner, primul peste tot", se gândi Goodman.

— Nu, spuse el. Eu lucrez pentru avocatul care-l va apăra pe Aaron. Aş dori să stau de vorbă cu prietenii lui, să aflu ce fel de om este.

— Păi, îl cunoşteam cu toţii. Aici ne ştim cu toţii între noi.

— Îl cunoşteaţi?

— Ah, am vrut să spun...

— E în regulă. Ştiu ce-ai vrut să spui. A fost o lovitură pentru toată lumea.

— Aaron era un băiat drăguţ, continuă ea, folosind tot timpul trecutul. Foarte deştept. Destul de liniştit. S-a mutat de aici acum două luni.

— Da? Unde a plecat?

— Se simţea jenat pentru că trăia cu Linda. S-a dus undeva, în vestul oraşului.

— Linda şi mai cum?

— Aici nu folosim numele de familie, ştiţi? Nu e elegant să-ntrebi pe cineva care-i este al doilea nume.

— Mulţumesc pentru observaţie. N-aş vrea să fiu grosolan.

Fata râse cu poftă, apoi spuse:

— Haideţi cu mine, să-i cunoaşteţi pe câţiva din grup. Dacă nu vor dori să vă vorbească, vor pleca sau vă vor spune s-o lăsaţi baltă.

În următoarea jumătate de oră, Goodman nu află mare lucru. În sala de mese erau vreo douăzeci de copii, manifestând, fără excepţie, contrariere la adresa crimei. Consensul în legătură cu Aaron era: un băiat inteligent şi prietenos, cu un temperament normal. Îi plăceau muzica, filmele şi avea o prietenă pe nume Linda, care plecase cu el de la Savior House. Utilizând un cod special de stenografie, pe care şi-l perfecţionase în timp, Goodman lua notiţe într-un carneţel care-i devenise biblie.

De ce a plecat?

Toată lumea pleca odată şi-odată.

Unde era Linda acum?

Nimeni n-o văzuse după seara crimei.

Îl considerau pe Stampler ucigaş?

Aşa scriu ziarele.

De ce a făcut-o?

Nimeni n-avea idee.

Se-nţelegea bine cu episcopul?

Toată lumea era de acord că Aaron fusese favoritul său în această comunitate de copii pierduţi.

Cine-i erau cei mai apropiaţi prieteni?

N-avea prieteni apropiaţi. Era cam singuratic.

— Cred că Billy Jordan s-ar putea numi „prieten apropiat", spuse Maggie. El şi cu alţi ministranţi.

— Aaron era ministrant?

— Nu tocmai, spuse un băiat. Se pregătea pentru asta. Dar, oricum, episcopul îl trata ca şi pe ceilalţi.

— Ceilalţi?

— Ceilalţi ministranţi. Era ca un fel de club privat. Episcopul obişnuia să filmeze slujbele, apoi îi punea să le vadă la televizor, ca să-şi dea seama unde-au greşit.

— Şi pe el, nu-i aşa?

— Poftim?

— Şi tipul pentru care lucrez eu are mania să-nregistreze totul pe video. Cât despre mine, mă bazez pe carneţelul ăsta-minune.

— Mă tem că nu v-am fost de mare ajutor, spuse Maggie. Reveniţi pe seară, când se-ntorc majoritatea copiilor. Poate să ştie cineva mai multe.

— Am să revin curând, răspunse el.

Ieşind din clădire, se opri puţin pe terenul de sport, amintindu-şi iar de trecut. Aici trecuse în lumea adulţilor, în locul acesta care adăpostea acum tineri fugari, drogaţi şi respinşi de părinţi. În ciuda coloritului vesel şi a aerului de familie, Goodman nu simţea aici decât nostalgie şi tristeţe.

Absorbit de gânduri, nu observă figura răvăşită care-l urmărea cu ochi înspăimântători de la o fereastră a etajului al treilea.

Jane Venable îşi ridică surprinsă capul, văzându-l pe Vail prin peretele de sticlă. Presupuse că musafirul venise la Yancey, dar îşi dădu imediat seama că se-ndrepta spre biroul ei.

Se opri la uşa cubului ei de sticlă şi bătu în geam, sesizând un gest de invitaţie cu mâna.

— Doamne! exclamă ea. Nu există nici un loc privat în oraşul ăsta?

— E doar o vizită de politeţe, ca între prieteni, doamnă procuror, răspunse Vail.

— Sigur. Unde-ţi sunt ghimpii înveninaţi?

— Mă gândeam ca, de data asta, să tratăm problema într-un mod civilizat.

— Tu nu cunoşti noţiunea de „civilizat", Vail. Oricum, sunt ocupată. Ce te aduce în sălaşul leului?

— Leoaica.

— Aha. Dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva, Vail. N-am încredere în tine. Mă-ngrijorează însăşi ideea că umbli liber prin clădirea asta, nu mai pomenesc de biroul meu.

Cum invitaţia de a lua loc întârzia, Vail se aşeză pe colţul biroului, jucându-se cu un teanc de scrisori.

— Ce vrei? întrebă Jane smulgându-i teancul din mână. Ai venit doar să mă hărţuieşti?

— Iată ce poate gândi o minte bănuitoare. Am trecut pe-aici pentru o mică discuţie înaintea audierii de mâine şi uite ce păţesc! Voiam doar să mă asigur că amândoi cunoaştem regulile jocului.

— Shoat hotărăşte regulile.

— Ascultă, am primit cazul ăsta ieri. Mă gândeam că putem sta puţin de vorbă.

Ochii ei se îngustară. Se rezemă de spătarul scaunului, muşcând din radiera creionului.

— Bine. Îţi spun care sunt regulile: se exclud negocierile privind pledoaria, ideea că ar fi nebun, transferul la altă instanţă şi reducerea sentinţei. Trebuie să-l zdrobim pe băiatul ăsta. Ai vreo întrebare?

— Nu, informaţiile tale mi-au completat destul peisajul.

Jane deveni maliţioasă:

— Ai văzut pozele?

— Un material incendiar.

— Incendiar pe fundul meu.

— Şi ce fund!

— Sunt perfect admisibile în instanţă, îi tăie Jane vorba. Arată natura atroce a crimei. Brutalitatea...

— Să nu foloseşti cuvântul „atroce". Jumătate de juriu nu va şti ce-i aia.

— Bine, am înţeles. Vrei să ne batem pentru poze? O vom face la timpul potrivit.

— La drept vorbind, pozele astea ar putea fi un argument solid pentru a dovedi că e nebun. Nici un om întreg la minte n-ar putea...

— Am stat o oră de vorbă cu Stampler, până ai apărut tu.

— Şi chiar crezi că el a făcut-o?

— Chiar ştiu că el a făcut-o. E la fel de sănătos ca noi doi.

— Ceea ce nu spune prea multe. Oricum, putea fi un acces de nebunie temporară.

— Nu vreau să discut cazul ăsta cu tine, Vail. Nu înainte de-a fi în sala de judecată, în faţa judecătorului. Vei avea acces la toate datele oficiale. În rest, nici o vorbuliţă în plus.

— N-am venit să spionez.

— Cred şi eu. Pentru asta o plăteşti pe doamna aceea drăguţă. Cum o cheamă?

— Naomi Chance.

— Unde a lucrat înainte de a o angaja tu? La CIA?

— Vrea doar să se asigure că vom primi orice informaţie la care avem dreptul.

— N-am de gând să te păgubesc, avocatule. Aşa că nu vei avea motive să te plângi de joc neloial în proces.

— Dar faptul că Shoat mi-a acordat doar cincizeci şi opt de zile pentru a pregăti acest proces, nu crezi că-i un joc neloial?

— Problema asta o lămureşti cu domnul judecător.

— Într-o lună, de-abia se va găsi un juriu.

— Ei bine, atunci vom pierde o lună şi gata. Te-am avertizat, nu ne târguim. Băiatul tău e la fel de vinovat ca Iuda.

— Hristos l-a iertat pe Iuda, remarcă Vail zâmbind.

— Din nefericire pentru tine, Shoat nu e Hristos.

— Aşadar, nu ne facem concesii.

— Să fim serioşi, tu ai făcut vreodată concesii?

— Deci, jucăm dur.

— Şi fără a lua prizonieri, toarse Jane satisfăcută.

Ieşind din birouaşul lui Venable, Vail se opri la un telefon din biroul mare şi formă un număr. Răspunse centralista.

— Domnişoara Chance v-a lăsat un mesaj: „A sunat judecătorul. Ne-a făcut rost de un psihiatru. Numele: dr. M. B. Arrington; urmează să sosească mâine. Celebru. Şi-a petrecut ultimii trei ani cercetând subiecţii cu comportament aberant. Ne vedem mai târziu. Naomi." Aţi înţeles ceva?

— Cred că da. Mulţumesc.

Vail se gândi la dr. M. B. Arrington. Un nume de origine pur americană. De ce n-o fi găsit judecătorul pe cineva numit Stenner, sau Freudmetz, ceva cu rezonanţă germană ori vieneză? Doctorii străini au mai mare impact asupra unui juriu decât cei crescuţi acasă. Nu-i rămânea decât speranţa că acest bătrân Doc Arrington va ţine piept asalturilor nemiloasei inchizitoare Jane Venable.

Toate vasele care aduceau hârtie din fabricile aflate în Minnesota şi Wisconsin, cherestea din pădurile situate în Michigan, chimicale, fier şi cărbune din New York şi Pennsylvania înfruntau viscolul iernii şi arşiţa verii, descărcându-şi poverile pe întinderea docurilor şi a depozitelor, zonă cunoscută sub numele de Region.

Region Street era un şir de depozite abandonate, formând un fel de tampon între întinderea de docuri numite Region şi oraş. Părăsite de proprietari, ca şi băncile care le moşteniseră, clădirile fuseseră condamnate la demolare. Dar cum buldozerele progresului erau ocupate să dărâme alte zone, aceste cuburi jalnice de cărămidă deveniseră aziluri de noapte pentru oropsiţii soartei. În interiorul pereţilor lipsiţi de ferestre ai clădirilor, pe care locuitorii le numeau Caverne, mulţi dintre săracii oraşului îşi construiseră domicilii. De obicei, erau formate din lăzi mari de lemn în chip de camere, adunate între ele, pentru a forma apartamente, numite de locuitori standere. Podelele de beton şi pereţii de cărămidă compromiteau protecţia contra vântului şi a zăpezii, creând un mediu umed şi rece, care combătea puţina căldură obţinută în coşciugele acelea înecate în întuneric. Cum nu existau nici instalaţii sanitare, nici vreun mijloc de colectare a gunoaielor, cavernele miroseau a mâncare stricată, a corpuri nespălate şi a fecale. Prin zidurile oarbe răzbătea ecoul mizeriei umane: accese de tuse, strănuturi, spasme de vomă. Goodman încercă să-şi imagineze cum arăta această împărăţie a gunoaielor în timpul verii. Nu reuşi.

Rătăci printre standerele împrăştiate, cu lanterna aprinsă, încercând să-l detecteze pe Stampler. În prima cavernă nu găsise nimic. Intrând într-a doua, în lumina lanternei apăru un om. Era, de fapt, o epavă umană, cu faţa brăzdată de riduri adânci, cu bărbia ascunsă de o încâlcitură cenuşie în chip de barbă, cu ochii răvăşiţi de degradare şi viciu.

— Ce vrei? întrebă el cu o voce spartă de bătrâneţe şi tăcere îndelungată.

— Caut un stander.

— Al cui?

— Aaron Stampler. Un băiat tânăr, arătos...

— Rahat, îl cunosc, ştiu totul despre el, răspunse omul, accentuând de fiecare dată pronumele care-l desemna pe Aaron.

— Ce ştii?

— L-a omorât pe preot. Ştie toată lumea. Ştirile umblă repede în caverne.

Hârâitul lui vru să treacă drept râs.

— Care e locuinţa lui? întrebă Goodman. Vreau doar s-arunc o privire.

— Eşti rudă cu el?

— Sunt unchiul lui, minţi Goodman.

— Rahat.

Goodman scoase o bancnotă de cinci dolari, pe care o ţinu în raza lanternei.

— Care e?

Bătrânul ochi bancnota, iar buzele începură să i se mişte, de parcă ar fi încercat să înghită ceva. Întinse o mână jegoasă şi crăpată. Goodman strânse bancnota în pumn:

— Arată-mi mai întâi.

— Rahat.

Bătrânul se deplasă cu greu printre bucăţi de carton şi beton, oprindu-se în dreptul unei caverne. Standerul era construit din placaje de lemn, într-o simetrie ce atesta că fusese structurat cu grijă şi cu un simţ practic deosebit. Uşa improvizată era căscată, iar broasca zăcea ruptă pe jos.

— Nu le-a trebuit mult s-o distrugă.

— A omorât un preot, îngăimă prăpăditul.

— Ţine, spuse Goodman, întinzându-i hârtia. Du-te şi cumpără-ţi un Cadillac.

— Gaură de cur! spuse bătrânul dispărând în noapte.

Goodman pătrunse în stander. Fusese golit de toate obiectele indispensabile vieţii în caverne: pături, saltele, lumânări. Locuinţa lui Aaron Stampler era formată din două încăperi. Cea de-a doua, construită din trei lăzi de ambalat frigidere, era un fel de dulap. Pe un perete rămăsese un diblu: probabil pentru atârnat hainele. Era limpede că Aaron pusese multă râvnă şi mândrie în munca lui; cu toate acestea, standerul fusese devastat în doar câteva minute.

Goodman îşi plimbă lanterna pe pereţii camerei principale. Pe jos erau împrăştiate vreo zece cărţi broşate, lipsite de interes pentru cei ce jefuiseră locuinţa. Concentrat în cercetare, Goodman nu observă umbra din spatele lui. În timp ce citea titlurile cărţilor, auzi un zgomot, un pas pe beton ori o răsuflare uşoară. În clipa în care se întoarse, primi o lovitură puternică în falcă. Era dată la nimereală, din cauza întunericului şi a mişcării lui Goodman, dar reuşi să-l descumpănească. Acesta încercă să-şi caute agresorul cu raza lanternei, dar o altă lovitură i-o aruncă în partea opusă a camerei. Agresorul bâjbâia acum în semiobscuritate, împiedicându-se de cărţi. Intuind direcţia zgomotelor, Goodman se aruncă într-acolo, cuprinzându-l cu ambele braţe. Îl răsuci spre dreapta, îi făcu vânt spre pumnul lui stâng, cu care însă rată lovitura. În timp ce încerca să repete mişcarea, silueta întunecată plonjă cu capul în pieptul său, lovindu-l apoi cu umărul în stomac Amândoi îşi pierdură echilibrul, izbindu-se de placajul pereţilor, care cedă, proiectându-i în bezna cavernei. Goodman căută orbeşte, apucă o ureche de care atârna un cercel şi trase cu putere de lob. Agresorul urlă de durere şi se îndepărtă. Dezorientat de obscuritate, speriat, Goodman rămase nemişcat. Auzi în sfârşit paşi alergând, pierzându-se în noaptea cavernelor.

Bâjbâi drumul înapoi, spre bârlogul lui Aaron, găsi lanterna şi-şi desfăcu pumnul: în palma însângerată se afla un cercel de argint în formă de lacrimă, de care atârna o bucăţică de carne.

Adună cărţile broşate şi se îndreptă spre lumea celor vii.

DOISPREZECE

Limuzina neagră înainta încet pe Division Street, făcându-şi loc în traficul aglomerat. Coti la dreapta, spre piaţa tribunalului. Acolo, la baza treptelor, un grup de vreo zece ziarişti şi patru care de televiziune, printre care unul de la canalul CNN, aşteptau cu nerăbdare sosirea criminalului deja notoriu. Stampler stătea pe bancheta din spate a limuzinei, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. Purta un costum albastru- închis, cămaşă albă, cravată vişinie şi o pereche de mocasini cu jumătate de număr mai mari, în care îndesase ziare. Era încadrat de Vail şi de şeful poliţiei din oraş. În faţă şedeau doi poliţişti, dintre care unul conducea maşina.

— Da' ştiu că eşti celebru, puştiule, nu glumă, constată şeful poliţiei.

— Mda, „Marele Circ"... zise Vail dispreţuitor. Fii atent, Aaron, iată ce va urma...

— Ştiu ce este aceea o trimitere în judecată, domnule Vail. Noi vom intra în sala de judecată, unde procurorul va citi acuzaţia împotriva mea.

— Aşa este. Te va acuza de omor deosebit de grav.

— Da, domnule.

— Asta-nseamnă, că vor urmări să-ţi dea pedeapsa capitală.

— Mi-a spus gardianul.

— S-a grăbit să-ţi dea vestea cea bună, nu?

Aaron zâmbi:

— Bănuiesc că da.

— Să ştii că am fi putut intra prin spate, evitând bâlciul ăsta. Dar cred că e vremea să te arăţi presei. Sunt convins că toţi se aşteaptă să vadă un Dracula. Le vom oferi o mică surpriză.

— Vă mulţumesc pentru costum şi pentru celelalte.

— A trebuit să ghicesc lungimea pantalonilor.

— Îmi vin la fix. N-am avut nişodată un costum aşa de bun.

— Arăţi bine, Aaron. Vreau să arăţi destins, dar nu chiar cu zâmbetul pe buze. Te vor sâcâi, îţi vor băga microfoane sub nas, te vor asalta cu tot felul de întrebări. Ignoră-i. Nu sufla o vorbă. O să trecem cu bine, vei vedea.

— Da, domnule.

— Acum nu ţi se va cere să depui vreo mărturie. Dacă judecătorul îţi va pune vreo întrebare, mă laşi pe mine să răspund.

— Eu să nu-i spun nimic?

— Nici un cuvânt. Pe toată durata audierii vreau să rămâi mut ca peştele.

Vail îşi petrecuse după-amiaza precedentă în biblioteca juridică a oraşului, în căutare de cazuri care să-i sprijine cererile pe care intenţiona să le prezinte judecătorului. În una din ele plănuia să respingă utilizarea în proces a fotografiilor legiste, care ar fi provocat cu siguranţă o puternică reacţie emoţională în rândul juriului. Cunoscându-l însă pe Shoat, nu-şi punea mari speranţe în acest sens. La micul dejun, Vail îşi desfăşurase planul de atac în faţa prietenului său, judecătorul.

— E strategia ta, Martin, îi răspunsese acesta.

— Adică?

— Adică nu am intenţia să-ţi sugerez nimic.

— Dar ai rezerve?

— Cum bine ştii, pentru orice problemă există o sută de soluţii. Unul dintre motivele pentru care te admir este că iei hotărâri instinctiv, îndeplinindu-le cu pasiune. Ceea ce-i sperie pe adversarii tăi, chiar şi pe unii judecători, este că intri în scenă cu vitejia unui luptător care crede în cauza lui şi în victorie, iar sentimentul ăsta inspiră teamă. Pe deasupra, eşti un avocat strălucit. În concluzie, chiar dacă uneori nu sunt întru totul de acord cu tine în anumite aspecte juridice, n-aş îndrăzni să-ţi critic stilul.

Cu această ocazie, judecătorul îi dăduse două recomandări de procedură nepreţuite, ce urmau să facă parte din tactica lui Vail. Strategie şi tactică, acesta era modul în care Vail aborda lupta. Strategia presupunea prezentarea unui tânăr plăcut şi inteligent în faţa instanţei, urmând apoi două întrebări: ar fi putut el comite o asemenea faptă?

Dacă da, atunci din ce motiv? Prin tactică ar fi pus întrebarea: „Este Aaron vinovat?" şi nu „Este el nevinovat?" – atenuând astfel prejudecata juriului împotriva lui Aaron.

— Sunt convins că îi vei da bătăi serioase de cap lui Shoat, îi spusese judecătorul. Apoi izbucnise în râs. Nu-l aprecia pe Harry-Călăul, considerându-l un politician cu suflet împietrit, pus să îndeplinească o misiune ce presupunea compasiune şi înţelegere.

— Îl cunoaşteţi pe judecător? întrebă Aaron, întrerupându-i gândurile lui Martin.

— Da, îl cunosc. Nu-ţi fă griji din pricina lui. Judecătorul e ca un agent de circulaţie: păstrează ordinea şi hotărăşte ceea ce e admisibil şi inadmisibil din punct de vedere legal. Juriul e cel care trebuie să te preocupe. El decide ce probe ia în considerare, ce martori sunt credibili şi, în final, dacă eşti vinovat sau nu. În acest moment, viaţa ta e în mâinile a doisprezece oameni... care nici n-au fost încă aleşi.

— Mă cam sperie.

— Fii liniştit, mai înfricoşător de-atât nu poate fi.

Îşi croiră drum printre reporterii înarmaţi cu microfoane, camere video, reportofoane şi aparate de fotografiat, care-i asaltau cu tot felul de întrebări.

— Tu l-ai omorât?

Tu l-ai omorât? îşi zise Vail bănuitor. Cine dracu a pus întrebarea asta?

Cei trei reprezentanţi ai poliţiei le deschideau drum, în timp ce Vail, încheind grupul, arbora bine cunoscuta-i carte de vizită pe care era scris: „Nici un comentariu". Mulţimea îi urmă în sala de judecată, vânându-şi locurile în sectorul rezervat presei. Printre gazetari se afla şi Jack Connerman. Stătuse deoparte, amuzându-se în faţa spectacolului. Îşi găsi un loc alături de E. J. Odum, vechi ziarist la Tribune, care publica articole cinice şi rigide din viaţa tribunalelor. Connerman era un irlandez scund, cu faţa veşnic roşie şi cu un început de burtă. Cu doi ani în urmă, fusese propus pentru Premiul Pulitzer. Cum nu câştigase, părăsise ziarul, preferând să lucreze la City Magazine, unde câştiga mai bine şi putea să scrie cu mai multă subiectivitate. Îşi câştigase mulţi adepţi, vânzarea bună a revistei datorându-se articolelor lui.

— Ce părere ai? îl întrebă el pe Odum.

— E doar o trimitere în judecată, nu anatomia unei crime. Doamna procuror îl va acuza, iar Vail va pleda pentru „nevinovat", fiindcă n-are încotro. Nu-i nici o filosofic

— Cu Vail nu ştii niciodată la ce să te-aştepţi.

— E doar o trimitere în judecată, repetă Odum.

Harry Shoat aştepta din uşa biroului ca sala să se umple, pentru a-şi face intrarea. Cu o seară înainte cinase împreună cu Roy Shaughnessey.

— Ascultă, Harry, vrei să ajungi judecător la Curtea Supremă? Atunci, ascultă-mi sfatul: las-o mai moale. Porecla asta de Harry-Călăul nu e-n avantajul tău.

— Dar ce-ai vrea să fac? Să spun bancuri?

— Pentru Dumnezeu, nu-ţi cer să te mânjeşti cu cremă de ghete pe faţă şi să cânţi bluesuri. Gândeşte-te că-l avem în mână pe Vail, aşa că-ţi poţi permite să fii puţin binevoitor.

— Binevoitor?

— Da. Pauză. Binevoitor.

Binevoitor! Era vorba de o trimitere în judecată, de o procedură strictă şi-atât. Unde începea bunăvoinţa?

Alvin McCurdy, aprodul, constată că sala era plină. Nici nu era de mirare, aşa se-ntâmpla de fiecare dată când Vail intra în scenă.

— Ridicaţi-vă, intră Curtea! porunci el, în timp ce Shoat îşi ocupă locul, aranjându-şi obiectele în ordine pe masă: agenda, creioanele, termosul cu apă, paharul şi, în sfârşit, cel mai îndrăgit instrument: ciocănelul. Lângă ciocănel puse şi o riglă din oţel. Potrivindu-şi ochelarii cu rame de metal, spuse:

— Chemaţi primul caz.

Statul versus Aaron Stampler.

— Este toată lumea prezentă?

— Da, domnule, răspunse McCurdy.

Shoat privi peste ochelari. Ca de obicei, Venable era fermecătoare în taiorul ei cenuşiu, cu părul strâns în coc. Prin contrast, Vail purta o jachetă de tweed, pantaloni de doc, o cravată aproximativă şi bretele roşii.

— Observ, domnule Vail, că n-ai mai dat pe la frizer de când ne-am văzut ultima oară.

— Am fost foarte ocupat, răspunse Vail, zâmbind cu înţeles.

— Sper că până la proces îţi vei găsi puţin timp. Sunteţi gata?

— Da, domnule judecător.

— Doamna procuror?

— Da, onorată instanţă. Statul îl acuză pe Aaron Stampler de omor deosebit de grav, respectiv pe data de douăzeci şi şase februarie 1983, în jurul orei zece seara, în acest oraş, numitul Stampler l-a ucis cu premeditare, prin înjunghiere, pe reverendul arhiepiscop Richard Rushman. Având în vedere natura crimei, solicităm respingerea eliberării pe cauţiune.

— Ce mărturiseşte clientul dumitale, Vail? întrebă Shoat.

— Onorată Curte, cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să înaintez cererea, conform căreia clientul meu să fie transferat la Spitalul de Stat de Psihiatrie Daisyland, pentru un examen psihiatric, înainte de a i se aduce vreo învinuire.

— Omor deosebit de grav, domnule judecător. Nici o concesie! strigă Venable. Avem dovezi din abundenţă pentru a sprijini acuzaţia.

— Sunt de acord, răspunse Shoat. Învinuirea este profund întemeiată. Analiza ei rămâne în sarcina juriului. Domnule Stampler, înţelegi acuzaţia care-ţi este adusă?

Tânărul îl privi pe Vail, care spuse:

— Domnule judecător, clientul meu refuză să răspundă, temându-se că orice va spune îl va incrimina.

Judecătorul şi Venable rămaseră înmărmuriţi.

— Acuzatul refuză să răspundă dacă înţelege învinuirea? întrebă Shoat surprins.

— Da, domnule judecător. Până când vom deţine rezultatele unui examen psihiatric, se va abţine să răspundă la întrebări şi să facă declaraţii.

— Asta-i o noutate. Doreşti cumva vreo garanţie în acest sens?

— Nu, domnule. Având însă în vedere publicitatea excesivă la care este supus clientul meu, ca şi natura crimei de care este învinuit, am dori ca procesul să fie încredinţat unei alte instanţe.

— Se respinge! strigă Shoat în momentul în care Vail termină fraza.

— Cer excepţie.

— Luat la cunoştinţă. Altceva?

— Domnule judecător, domnul Stampler a suportat câteva ore de interogatoriu din partea poliţiei şi a reprezentanţilor procuraturii înainte să mi se fi repartizat cazul. De aceea consider că drepturile nu i-au fost respectate.

— A fost înştiinţat de drepturile lui? o întrebă Shoat pe Venable.

— Da, domnule judecător. I s-au luat trei interogatorii, fiind înştiinţat de fiecare dată.

— A renunţat la drepturi?

— Da, domnule. Avem trei declaraţii semnate de deţinut, în care este de acord să le vorbească ofiţerilor de poliţie în absenţa unui avocat.

— Domnule Vail, după cum vedeţi, împricinatul a fost instruit în privinţa drepturilor sale, renunţând la ele de bunăvoie. Dacă doreşti, putem verifica aici şi acum.

— Nu este necesar. Clientul meu nu neagă acest lucru. Ceea ce obiectez eu este faptul că a fost interogat înainte de a avea, măcar, un avocat.

— Dumneata ai primit cazul în dimineaţa ce a urmat crimei.

— Când el fusese interogat de două... două ori, continuă Vail, ridicând două degete. Stătea sprijinit de masa lui, cu gleznele încrucişate şi cu degetele mari agăţate de bretele.

Shoat oftă:

— Cred că despicăm firul în patru, domnule avocat. Nu văd aici vreo violare a drepturilor.

— Este în joc viaţa unui om, domnule judecător. Consider că merită să despicăm câteva fire.

— Sunt convins că aşa consideri, îşi arătă Shoat exasperarea.

— Domnule judecător, interveni Venable, am aici înregistrări ale interogatoriilor. Dacă nu există obiecţii, aş dori să vi le prezint.

— Obiectez, domnule judecător! strigă Vail. Cer ca toate interogatoriile ce au fost luate înaintea venirii mele să fie declarate nule.

— Pe ce temei?

Ţinând un volum deschis în mână, Vail îşi părăsi locul, apropiindu-se de masa judecătorului.

— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia asupra cazului Statul Nebraska versus Flannery, dezbătut de Curtea Supremă, volumul 43, pagina 685. Curtea a hotărât că domnişoara Flannery a fost privată de drepturi, cu toate că renunţase la ele, pe motiv că în momentul arestării ceruse un avocat, solicitarea nefiindu-i îndeplinită timp de optsprezece ore. În acest interval, ea a fost supusă unor interogatorii deosebit de dure, în urma cărora a cedat nervos, mărturisind că este vinovată. Astfel, Curtea a decis că drepturile i-au fost violate, ea neprimind sprijinul unui avocat înainte de-a fi anchetată. Aş completa că, în cazul nostru, odată solicitat un avocat, nici o acţiune nu este valabilă până la sosirea acestuia. De fapt, nu există vreun aspect incriminatoriu în aceste interogatorii; este însă o problemă de principiu.

— Să fim serioşi, spuse Venable pe un ton dispreţuitor. Ce principiu? I s-au citit de trei ori drepturile, i s-a atribuit unul dintre cei mai buni avocaţi din întregul stat.

— O, vă mulţumesc, doamnă procuror, răspunse Vail.

Venable îi aruncă o privire, apoi continuă:

— Şi din aceste interogatorii reiese clar că Stampler a înţeles acuzaţiile... Ştia...

Vail revenise la masa lui. Fluturând acum raportul dactilografiat, o întrerupse din nou:

— Domnule judecător, vă rog să reţineţi faptul că Stampler a declarat de opt ori, inclusiv cu ocazia arestării, că este nevinovat. Citez din transcriere, pagina 1, următorul dialog consemnat după ce locotenentul Stenner i-a enunţat clientului meu drepturile:

STENNER: Ai un avocat?

STAMPLER: Nu, domnule.

STENNER: Doreşti să ţi se repartizeze unul din oficiu?

STAMPLER: Da, domnule, aş dori foarte mult.

— Nu uitaţi Nebraska versus Flannery, domnule judecător. Poliţiştii ar fi trebuit să se oprească acolo până când Stampler ar fi fost reprezentat din punct de vedere juridic.

— Acuzatul a semnat trei renunţări! insistă Venable.

— A ştiut oare ce semnează? Domnule judecător...

Shoat ridică mâna. O privi pe Jane Venable:

— Doamnă procuror, respect punctul dumneavoastră de vedere şi nu intenţionez să sugerez că aţi violat în vreun fel drepturile deţinutului. Cu toate acestea, domnul avocat ne-a demonstrat că există precedente în această problemă. Cred, de asemenea, că ar fi bine să porniţi amândoi de pe poziţii egale, aşa că voi susţine obiecţia domnului Vail. Doamnă Venable, interogatoriile nu vor fi luate în seamă.

— Excepţie! exclamă ea.

— Se consemnează, răspunse Shoat, făcându-i semn grefierului. Altceva?

— Solicit transferul clientului meu la Daisyland pentru perioada precedentă procesului, în scopul efectuării unui examen psihiatric complex.

— Asta se poate face şi-aici, domnule judecător, sări Venable. De ce să-l trimitem aşa departe?

— Presupun că procurorul nu are obiecţii împotriva unui examen psihiatric, spuse Vail.

— Nici una. Obiectăm însă în privinţa transferului la Daisyland.

— Unul din motivele pentru care cerem acest transfer este publicitatea creată în jurul acestui caz. Pentru a-i face dreptate clientului meu, consider necesară punerea lui la adăpost de opinia publică. De vreme ce nu-l putem încredinţa unei alte instanţe, unica soluţie rămâne transferul lui la Daisyland.

— Nu văd cum s-ar reduce atenţia publicului prin mutarea lui. Cu toate acestea, dacă intenţionezi un consult psihiatric, Daisyland îmi pare cel mai potrivit loc, interveni judecătorul.

— Am dori să avem facilitat accesul la deţinut, spuse Venable pe un ton înţepat.

— De ce? Oricum nu vă va spune nimic. Nici chiar dacă-l întrebaţi cum îl cheamă.

— Ce-ar fi să ne păstrăm forţele pentru proces? încercă Shoat să fie „binevoitor".

— Obiectez împotriva transferării deţinutului, declară Venable.

— Se respinge, doamnă procuror. Nu găsesc nici un motiv împotriva transferului. În condiţiile în care deţinutul refuză să vorbească, nu aveţi nevoie să-l vizitaţi. Curtea decide transferul lui Aaron Stampler la secţia de criminalistică a Spitalului de Stat Daisyland, urmând să fie examinat de personalul spitalului.

— Cer, de asemenea, ca eu şi echipa mea să primim aprobare de vizite necondiţionate, spuse Vail.

— Se acceptă. Altceva mai doriţi? întrebă Shoat apăsat.

— Da, domnule judecător. Apărarea cere eliminarea, în cadrul procesului, a fotografiilor făcute de către medicul legist.

Venable sări în picioare, dar Shoat ridică mâna dreaptă, împiedicând-o să intervină.

În boxa rezervată presei, Connerman râdea. Se aplecă spre Odum, spunând:

— E dat naibii Vail. Începe judecata înaintea procesului.

— O să-l enerveze pe Shoat.

— Face asta de ani de zile.

— Scuzaţi-mă, doamnă Venable, spuse Shoat. Sunt sigur că obiectaţi în privinţa pozelor. Să-i permitem însă domnului Vail să se justifice. Domnule avocat?

— Nu numai că fotografiile vor incendia juriul, dar ele vor atrage subiectivism şi prejudecăţi. Fără să negăm comiterea crimei, considerăm că, în afară de un gros-plan, care să arate locul faptei, celelalte fotografii nu au nici o legătură cu vinovăţia ori nevinovăţia clientului meu.

Shoat o privi interogativ pe Venable.

— Domnule judecător, răspunse ea, pozele reflectă natura... atroce a crimei. Ajungând aici, îl privi ironică pe Vail. Aici nu e vorba de o simplă crimă, ci de un caz de mutilare, probabil chiar tortură. Juriul are dreptul să înţeleagă brutalitatea faptei. Dacă apărarea admite comiterea crimei, nu ar trebui să obiecteze împotriva folosirii fotografiilor în proces.

— Vă repet, domnule judecător; mi se pare de-a dreptul pervers să arătăm juriului, format din oameni normali, nesofisticaţi, o serie întreagă de poze morbide, îşi susţinu Vail punctul de vedere.

— Pozele redau adevărul, spuse Venable sec. În curând, apărarea va obiecta împotriva aducerii armei crimei în instanţă.

— În locul dumneavoastră nu i-aş da idei, răspunse Shoat, încercând să zâmbească. Cât despre poze, domnule Vail, vă vom examina cererea. Mai aveţi ceva de adăugat?

— Domnule judecător, spuse Vail, îmi permit să vă atrag atenţia asupra cazului Statul Georgia versus Appleby, din anul 1978, volumul 156, pagina 978, în care Curtea a hotărât că domnul Appleby, acuzat de viol, a fost nedreptăţit la trimiterea în judecată. Fiind retardat mintal, nu a înţeles acuzaţiile ce i s-au adus. Astfel, considerăm că domnul Aaron Stampler nu poate fi învinuit până când nu i se va stabili competenţa de a înţelege natura acuzaţiei.

— Chiar aşa? îşi ieşi Venable din fire. Şi ce-ai vrea să facem? Să-i dăm drumul?

— Nu, afirm doar că va intra de bunăvoie în secţia adecvată a spitalului de stat, pentru a fi examinat. Specialiştii vor hotărî dacă este apt pentru proces.

— Domnule judecător..., începu Venable.

— Codul statului Georgia, domnule judecător. Statul versus Appleby, interveni Vail, ridicând din umeri.

Shoat citi articolul prezentat de Vail. Îşi scoase ochelarii, se rezemă de spătar şi i se adresă resemnat doamnei procuror:

— Trebuie să recunosc, are dreptate.

— Se supune de bunăvoie examinării? mârâi Venable.

— Vă înţeleg consternarea. De aceea v-aş sugera să procedaţi cât mai curând la alcătuirea unui juriu şi apoi la definitivarea acuzaţiei, pentru a se putea începe procesul de îndată ce domnul Stampler va fi examinat. Între timp, Curtea stabileşte data procesului pe douăzeci şi şase aprilie – Shoat zâmbi către amândoi – scurt şi cuprinzător.

— Domnule judecător, se grăbi Vail. Cu respect cerem Curţii acordarea a minimum nouăzeci de zile pentru pregătirea procesului.

— Marţi, douăzeci şi şase aprilie, ora nouă dimineaţa, domnule Vail. Aveţi timp berechet.

— În acest caz, obiectez.

— Împotriva a ce? întrebă Shoat.

— Împotriva stabilirii datei.

— Pe ce vă întemeiaţi? explodă Shoat.

— Temeiul este acela că domnul Stampler nu este acuzat de nici o crimă, astfel încât nu aveţi cum stabili data vreunui proces contra lui.

În boxa presei, Connerman abia îşi putea stăpâni hohotele de râs care-i dădeau ghes.

— Superb! şopti el.

Shoat îl privi pe Vail. Venable se pregăti să obiecteze, dar îşi dădu seama că Vail avea dreptate; judecătorului îi era imposibil să hotărască judecarea cuiva căruia nu i se aducea nici o acuzaţie oficială.

— De ce nu l-am elibera? tună ea către Vail. Poate data viitoare îi vine de hac unui cardinal, sau chiar Papei!

— De ce nu unei doamne procuror? îi întoarse Vail lovitura cu un zâmbet.

Shoat îşi dădu seama că scăpase hăţurile. Apucă rigla de otel, o ridică, plesnind în masă cu toată forţa. Atât Vail, cât şi Venable încremeniră. Judecătorul se ridică, aplecându-se peste masă, spre cei doi:

— Ajunge! Dacă aveţi ceva de spus, vă adresaţi mie, aţi înţeles? Nu voi permite ca acest proces, dacă mai apucă vreodată să aibă loc, să se transforme într-un joc de-a câinele şi pisica. Deci, hotărăsc următoare-le: domnul Stampler va fi examinat la spitalul de stat; procurorul va formula acuzaţia oficială, împreună cu juriul; orice informaţie obţinută de la domnul Stampler înaintea implicării domnului Vail este inadmisibilă în faţa juriului şi a Curţii. Alte întrebări? Bun. Aprod, cazul următor!

— Le-a copt-o iar! exclamă Connerman încântat.

— Ce le-a copt? întrebă Odum pe un ton blazat.

— Păi, în clipa asta acuzarea nu-l poate reţine pe Stampler, căci l-a obţinut spitalul. Interogatoriile au fost anulate, la fel cum vor fi, probabil, şi pozele. Stampler nu e acuzat de nimic, iar Vail nu mai e înghesuit de timp; examenul psihiatric poate dura şi-o lună.

— Ei şi? Mare scofală! Vail şi-a obţinut cele nouăzeci de zile.

— Gândeşte-te puţin: dacă doctorii îl găsesc pe Stampler inapt pentru proces, băiatul va fi internat la balamuc, scăpând de scaunul electric, adică exact ceea ce doreşte Vail.

— Acum ce se va întâmpla? îl întrebă Aaron pe Vail, în timp ce ziariştii se-mbulzeau spre ei.

— În primul rând, ieşim de aici, îi răspunse Vail, îndemnându-l pe şeful poliţiei, care-i însoţi spre ieşire.

Goodman li se alătură, încadrându-i din spate.

— Aaron, ţi-l prezint pe Tom Goodman, asistentul meu. Lucrăm împreună la cazul tău.

— Da, domnule, spuse băiatul, dând mâna.

— Ai înţeles că vei fi mutat la Daisyland?

— Da, domnule.

— Ai auzit vreodată de Daisyland?

— Da, e un azil de nebuni.

— Ei bine, oficialităţile sunt mai generoase ca tine: l-au numit Institutul de Stat pentru Sănătate Mentală. Important e că acolo vei avea condiţii bune şi vei fi îngrijit ca pacient, nu ca deţinut.

— Mi se pare în regulă.

— Ai încredere în mine, băiete. Face parte din plan.

— Plan?

— Nu-ţi fă probleme. Voi afla când te mută acolo. Înainte să pleci, vom sta mai mult de vorbă. Avem psihiatrul nostru care te va examina. Îl cheamă dr. Arrington.

— Veniţi şi dumneavoastră?

— Bineînţeles. Acum, Tom are o întrebare pentru tine.

Vail întinse palma în care ţinea cercelul.

— Aaron, recunoşti cumva cercelul ăsta? întrebă Goodman.

Aaron îl privi atent, apoi îşi scutură capul.

— Nu cunoşti pe nimeni care poartă asemenea cercei?

— Nu, domnule. De unde-l aveţi?

— L-am smuls din urechea cuiva, în standerul tău.

— La mine?

— Da. M-a atacat în timp ce cercetam locul. Aveai acolo ceva de valoare?

— Un aparat de radio şi câteva cărţi.

— Ţi-am recuperat cărţile, restul fusese luat deja când am ajuns eu acolo.

— N-aveam mare lucru, spuse Aaron cu tristeţe.

— Îţi păstrăm noi cărţile.

— N-are rost. Le-am citit. Ştiţi, era plăcut să am câteva cărţi.

— Precis au o bibliotecă la Daisyland, spuse Vail. Să sperăm că vei avea timp să citeşti.

Băiatul zâmbi fericit:

— Mă bucur să aud asta, domnule.

Două zile mai târziu, Aaron Stampler era incriminat de marele juriu pentru omor deosebit de grav.

Vail şedea la biroul său. Privirea îi rătăcea peste fotografiile crimei, pe care le prinsese în ace pe un panou rezemat de bibliotecă. La o ceaşcă de cafea, studia impactul vizual asupra pozelor. Era convins că Shoat nu va accepta excluderea lor.

Pierdut în contemplaţii, nu observă taxiul oprit în faţa casei, nici persoana care coborî, ţinând o servietă sub braţ şi câte o valiză în fiecare mână. Soneria îl trezi la realitate. Înainte de a se ridica, auzi uşa deschizându-se şi închizându-se la loc. În birou îşi făcu apariţia o femeie drăguţă, în jur de treizeci de ani, cu obrajii îmbujoraţi de ger.

— Domnul Vail? întrebă ea timid.

— Da?

— Sunt Molly Arrington.

Femeia îl privi încurcată.

— Am fost chemată de judecătorul Spalding, explică ea. Sunt dr. Molly Arrington, de la Clinica Justine.

TREISPREZECE

Vail rămase încremenit. Femeia stătea în uşă, descumpănită.

— Presupun că ştiaţi de sosirea mea.

— Sigur că da. Însă nu... vă aşteptam atât de târziu.

Se ridică zâmbind:

— Scoateţi-vă paltonul şi luaţi loc.

Musafira îşi dezbrăcă mantoul, dezvăluind o siluetă măruntă şi delicată; apoi îşi netezi cu ambele mâini fusta cenuşie de stofă.

— Mă scuzaţi pentru ora înaintată. Autobuzul a întârziat la Indianapolis. Am pierdut avionul.

— Autobuzul?

— Este unicul mijloc de transport la Winthrop, Indiana. Acolo este Clinica Justine. Nu cred c-aţi auzit de ea.

Avea un ten de adolescentă, ochi frumoşi, albaştri, iar părul castaniu-deschis era tăiat drept, deasupra umerilor. Vocea îi era atât de fragilă, încât părea aproape o şoaptă.

— Nu, n-am auzit, răspunse Vail, dar asta nu înseamnă nimic. Nu mă pricep la psihiatrie.

— Înseamnă că suntem chit. Nici eu nu ştiu nimic despre drept.

Minunat, se gândi Vail. O amatoare timidă – exact ceea ce ne trebuia.

— Toate s-au întâmplat atât de repede, încât nici n-am avut timp să-mi găsesc o cameră, spuse ea. Imediat după ce am primit telefonul judecătorului Spalding, consiliul a organizat o şedinţă fulger, pentru a-mi aproba plecarea. N-a fost o problemă. De fapt, ideea i-a incitat. Va fi o experienţă excelentă pentru mine.

— La drept vorbind, eu aveam nevoie...

— De cineva mai experimentat?

Vail era puternic stânjenit. Scoase două ceşti din dulap şi le umplu cu cafea din ibricul cel mare.

— Ce-ar fi să ne apucăm de treabă? spuse el. Doriţi o ceaşcă cu cafea proaspătă? Sau ceva mai tare?

— O cafea mi-ar prinde bine.

— E vorba de un caz dificil. Pot să-ţi spun Molly? Eu sunt Martin sau Marty, cum îţi vine mai uşor.

— Îmi puteţi spune Molly. Îmi pare rău că nu am experienţă în domeniul juridic.

— Şi ce dacă? Nici eu n-am avut niciodată de-a face cu un psihiatru, nefiind implicat în vreun caz de asemenea gen. Hai să facem un târg: dumneata îmi dai lecţii de psihiatrie, iar eu dumitale lecţii de drept.

Îi întinse ceaşca. Deşi sfioasă, vocea ei sună acum fermă:

— Să ştiţi că nu mă supăr dacă preferaţi pe altcineva. Să fiu sinceră, nu ştiu cum arată o sală de judecată. În schimb, cunosc foarte multe despre comportamentele distonante, domnule Vail. Ca psiholog, ca psihiatru şi ca epidemiolog. Am cercetat peste o sută de cazuri. Şi, ca un amănunt, aş prefera să nu-i numiţi pe aceşti oameni „nebuni".

— Corect. Dar cum să-i numim?

— Tulburaţi mintal. Dereglaţi mintal...

— Nu există un singur cuvânt pentru a-i defini?

Femeia îl privi câteva clipe, sorbi din cafea, apoi spuse:

— Vă convine termenul „ţicniţi"?

În primul moment, Vail nu ştiu dacă interlocutoarea lui era serioasă sau glumea. Apoi, neputându-se abţine, izbucni puternic în râs. Discretă, îl urmă şi ea.

— N-aş fi vrut să spun asta, şopti ea.

— Molly, să ştii că în prezenţa judecătorului, a asistentei mele, Naomi Chance, a detectivului meu, Tom Goodman, şi a mea poţi spune absolut orice ai chef. Noi aşa lucrăm. Întrebarea este: vrei să lucrezi cu noi? Repet, e un caz împuţit.

— Articolele pe care le-am citit în ziare nu erau prea explicite.

— Poliţiştii sunt afurisiţi, la fel ca procurorul. Intenţionează să-l aşeze pe băiat în scaunul electric. Iar noi trebuie să-l oprim.

— Cât e de grav?

Ca răspuns, Vail îndreptă lampa de birou spre panoul cu fotografii. Molly nu reacţionă, ceea ce-l surprinse. Cuprinse întâi panoul cu privirea, apoi se apropie, îngenunche şi studie pozele atent, una câte una.

— Dacă le vede juriul, puştiul e ca şi mort, spuse Vail.

— Pozele sunt extrem de grăitoare, răspunse ea, în timp ce se ridica, dar nu dădu nici o explicaţie, iar Vail nu ceru lămuriri.

— Când îl pot vedea?

— Azi-dimineaţă a fost transportat la Daisyland. Te-aş ruga să-l vizitezi mâine. Cu cât începi mai repede treaba, cu atât e mai bine. Nu prea avem timp.

— Cât?

— Mai puţin de două luni.

— Am petrecut două luni încercând să smulg un „bună dimineaţa" unui pacient, spuse ea cu un zâmbet trist.

— Băiatul ăsta o să-ţi spună cu siguranţă „bună dimineaţa". De asta n-ai nici o grijă. Ce-ar fi să-l cunoşti chiar acum?

— Acum?

— Am înregistrat azi o discuţie cu el, explică Vail, arătând spre televizor. Ne putem uita, dacă nu eşti prea obosită.

— Păi... am bagajele aici. Am plecat aşa, pe grabă... N-am avut timp să-mi rezerv o cameră. Aş dori să sun la un hotel mai întâi.

— Poţi face şi asta, sau... poţi rămâne aici. Sus am două camere de oaspeţi, fiecare cu baie separată, se pot încuia pe dinăuntru. Bucătăria e la parter, iar ibricul e întotdeauna plin cu cafea. Îţi putem găsi şi mâine o cameră.

— Nu vreau să vă incomodez...

— Nu mă incomodezi deloc.

— În cazul ăsta, cred că mi-ar plăcea foarte mult.

— Haide, îţi duc bagajele sus. Precis eşti moartă de oboseală. Ne putem uita la casetă şi mâine.

— Nu. Îmi arunc doar cu puţină apă pe faţă şi-mi pun papucii, spuse ea hotărâtă. Vreau să văd caseta. Şi... aveţi poate puţin bourbon?

— Ne trebuie un mobil, spuse Vail. Vreau să-l găseşti dumneata înaintea lor. Să sperăm că nu vor fabrica unul. În acest caz, noi trebuie să accentuăm pe iresponsabilitate. Dacă ne-o iau înainte, suntem în încurcătură. Aşa că, înainte de toate, vreau să-ţi dai seama dacă Aaron a avut vreun motiv de a-l omorî pe Rushman; evident, dacă l-a omorât el.

Molly şedea dreaptă pe scaunul ei, sorbindu-şi băutura.

— Credeţi că el a făcut-o?

— Da, răspunse el aprinzându-şi o ţigară.

— Şi cu toate astea îl apăraţi?

— Regula numărul unu, Molly: clientul este nevinovat până la proba contrarie. Nu contează ceea ce credem noi, ci ceea ce crede juriul. Bineînţeles, în calitatea mea, încep întotdeauna prin a presupune că e vinovat.

— De ce?

— Pentru că de aceea are nevoie de mine.

— E un punct de vedere foarte cinic.

— Nu cinic, ci practic. Dacă-mi pot dovedi mie însumi că Aaron Stampler nu l-a ucis pe episcop, atunci pot convinge şi Curtea.

— Şi dacă nu puteţi? Vail ridică din umeri:

— Toată lumea îl consideră pe Stampler vinovat. Deci, eu trebuie să-i dejoc planul procurorului; trebuie să anticipez punctul său de vedere, dovedindu-l pe al meu în acelaşi timp. Aici intri dumneata în joc.

— Nu înţeleg.

— Procurorul de district e foarte pornit. Iar doamna procuror e o adevărată şerpoaică.

— Cum o cheamă?

— Jane Venable. E strălucită. În plus, are motive personale: am înfrânt-o într-un proces acum doi ani şi e dornică să-şi ia revanşa. Judecătorul Shoat nu mă place. De altfel, toţi vor să-mi pună pielea pe băţ.

— Ştiu, spuse ea. Am citit articolul din City Magazine.

— Nu crede orice citeşti.

— Mi s-a părut foarte măgulitor din punct de vedere profesional. Şi foarte impersonal totodată.

— Prefer aşa.

— De ce?

Vail tăcu, întrebându-se dacă nu cumva Molly începuse să-l analizeze psihic. Apoi îi sugeră subtil:

— Aş dori să ne concentrăm asupra clientului meu.

— E cam greu. Sunteţi atât de... pătimaş.

— Pătimaş?

Molly păru puţin stânjenită de reacţia lui faţă de acest cuvânt.

— Aşa reiese din articol.

Cumva trebuie să fiu. Lumea din oraşul nostru nu presupune doar că Aaron ar fi vinovat. Toţi vor să-l vadă mort.

— Credeţi că asta se va întâmpla? Adică va fi executat?

— Sigur. Noi vrem dreptate, publicul vrea răzbunare. Când cineva e acuzat de crimă, mai ales de una gravă, în sala de judecată vei observa întotdeauna, în spatele procurorului, un personaj cernit: soţia, mama, tatăl sau fratele victimei, cerând răzbunare. O sală de judecată e ca o groapă cu lei. Iar noi avem datoria să nu-l lăsăm pe împricinat să fie aruncat înăuntru.

— Astfel vă vedeţi clienţii? Sub formă de sacrificii umane?

— Molly, ştiu legea la perfecţie, dar sunt al naibii de pragmatic.

— Şi agresiv...

— Absolut.

— Cu idei fixe...

— Eu numesc asta concentrare.

— Cinic...

— Este o însuşire esenţială: nu crede pe nimeni, nu crede nimic. Nu crede ceea ce vezi, nici ceea ce auzi, nici ceea ce citeşti. Şi, pentru Dumnezeu, nu te încrede în nimeni.

— Toate astea par... nu ştiu cum.

— De prost gust. Legea e de prost gust. Crima e de prost gust. La fel sunt jaful, violul, atacul, delapidarea, divorţul. Obişnuieşte-te cu ideea asta. Nu căuta aici etica, fii doar mulţumită când o găseşti. Nu căuta dreptatea, roagă-te să primeşti măcar un dram. Nu încerca să înnobilezi nimic. Lasă-i pe scriitori s-o facă.

— Se pare că am o grămadă de-nvăţat.

— Să ai grijă de Aaron, răspunse Vail cu un zâmbet liniştitor. De judecător şi de juriu mă ocup eu. În ochii curţii, crimele se împart în două categorii: malum in se şi malum prohibitum. Cele mai grave sunt prima categorie, înseamnă „răul în sine": răul moştenit, omorul, violul, mutilarea. Malul prohibitum presupune restul prejudiciilor, de la spargere la delapidare. Noi avem de-a face cu malum in se, doctore. Pentru aşa ceva se va cere o pedeapsă pe măsură.

— Adică electrocutarea, completă Molly.

Vail aprobă din cap:

— Bine-nţeles, nu ne încurcăm cu prizonieri, cum se zice. În afară de cazul în care putem demonstra că băiatul e nevinovat ori că era nebun de legat în momentul comiterii faptei.

— Există posibilitatea să fie nevinovat?

— Aşa susţine el.

— Susţine că nu l-a ucis pe episcop?

— Ce-ar fi să-l asculţi chiar dumneata? spuse Vail, strecurând caseta în aparatul video. E o convorbire scurtă, pe care am avut-o înainte de a-l transporta la Daisyland.

Vail porni aparatul. Pe ecran apăru imaginea lui Aaron de la talie în sus, şezând pe prici, într-o celulă. Era aplecat înainte, ţinându-şi coatele pe genunchi. Vail nu era în imagine, i se auzea doar vocea.

VAIL: Spune-ţi numele întreg, Aaron.

STAMPLER: Aaron Luke Stampler.

VAIL: De unde eşti?

STAMPLER: Crikside, Kentucky.

VAIL: De când locuieşti în oraş?

STAMPLER: De doi ani. Am venit ici-şa în martie 1981.

VAIL: Unde ai făcut şcoala?

STAMPLER: Şcoala primară am făcut-o la Crikside. P'ormă am mers la liceu în Lordsville, care e la douăj' de mile de Crikside.

VAIL: Părinţii tăi trăiesc?

STAMPLER: Nu, domnule. Tata a murit de plămâni acu' patru ani. Mama a murit anul trecut. Frate-meu, Samuel, a murit într-un accident de maşină.

VAIL: Mai ai rude?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Ai terminat liceul?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Cu ce grad?

STAMPLER: (mândru) În afar' de matematică, am fost elev de gradul A pe toată linia. Matematica nu mi-a plăcut nişodată, da' m-am descurcat şi-acolo.

VAIL: Când l-ai întâlnit prima oară pe episcopul Rushman?

STAMPLER: Cân' am venit în oraş, am întâlnit un băiat, Billy Jor-dan. El m-a dus la Savior House. Acolo era episcopul Rushman.

VAIL: Aţi fost prieteni? Vreau să spun: episcopul avea grijă de tine?

STAMPLER: Da, domnule. M-a dus în casă, mi-a dat de lucru pe la biserică, să câştig şi eu nişte bani. M-a ajutat şi să mă înscriu la cursuri prelungite.

VAIL: Cum sunt astea?

STAMPLER: Prin corespondenţă.

VAIL: Un fel de cursuri pentru începători?

STAMPLER: Aşa ceva.

VAIL: Când ai început cursurile?

STAMPLER: Toamna trecută. Episcopul zicea că-i păcat să nu merg mai departe cu învăţătura.

VAIL: Îţi place şcoala?

STAMPLER: Da, domnule. Mai mult ca orice, îmi place să-nvăţ, chiar dacă accentul meu îi face pe oameni să râdă.

VAIL: De aceea ai ales cursurile prin corespondenţă?

STAMPLER: Nu, domnule... erau mai ieftine. Şi p'ormă, aveam mereu câte ceva de lucru. Nu puteam să merg la ore.

VAIL: Ce-aveai de lucru?

STAMPLER: De-o pildă, acu' fac curăţenie la bibliotecă... adică făceam, înainte de...

VAIL: Aaron, ai avut probleme de vreun fel cu episcopul Rushman?

STAMPLER: Nu, domnule. Vroia să mă alătur Bisericii, iar eu învăţam pentru asta. Ne uitam la casetele cu slujbe, eu şi ministranţii.

VAIL: Nu eşti cam în vârstă pentru un ministrant?

STAMPLER: Era o cale bună să-nvăţ ce-nseamnă Biserica.

VAIL: Discutai despre asta cu episcopul?

STAMPLER: Da, domnule, şi citeam. Episcopul mă lăsa să-mprumut cărţi din bibliotecă, oşcând vroiam.

VAIL: Ce fel de cărţi?

STAMPLER: De toate. Şi am citit aproape tot.

VAIL: Dar discuţiile cu episcopul erau prietenoase, nu?

STAMPLER: Da, domnule. Discutam despre felurite soiuri de credinţă.

VAIL: Deci, nu eşti catolic?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Mergeai înainte la biserică?

STAMPLER: (ezită şi priveşte înapoi) Da, domnule. Mergeam la Biserica lui Isus Hristos şi a Pocăinţei Veşnice.

VAIL: Aşa se chema biserica? N-am mai auzit numele ăsta.

STAMPLER: Era un predicator de prin părţile alea, domnule Vail.

VAIL: Aşadar, episcopul Rushman te-a ajutat să-ţi prelungeşti studiile, să intri la Savior House, să-ţi găseşti o slujbă şi te-a pregătit să devii catolic, poate chiar ministrant. A făcut multe pentru tine, nu-i aşa?

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Şi niciodată n-aţi avut vreo neînţelegere?

STAMPLER: Nu, domnule.

VAIL: Nici când ai plecat de la Savior House?

STAMPLER: Nu, domnule. El ş-a dat sama că e timpul să plec.

VAIL: Aaron, tu înţelegi de ce te afli aici?

STAMPLER: Da, domnule. Se zice că l-am omorât pe episcopul Richard.

VAIL: Ştii ce ţi se va-ntâmpla?

STAMPLER: Da. Merg la Daisyland, ş-acolo or să hotărască dacă sunt nebun sau nu, ca să mă judece.

VAIL: Şi înţelegi cât e de gravă situaţia?

STAMPLER: Sigur. S-ar putea să mă execute.

VAIL: Povesteşte-mi despre seara în care a fost ucis episcopul. Erai în apartamentul lui, nu-i aşa?

STAMPLER: Da, domnule. M-am dus acolo cu ministranţii. Ne-am uitat la casetă, p'ormă am servit nişte răcoritoare, Coca-Cola şi prăjituri, ş-am discutat despre religie.

VAIL: Cât era ceasul?

STAMPLER: Păi, nu ştiu exact, n-am ceas. Cre' că era vro opt. Am stat acolo cam o oră jumate. Socotesc c-am plecat de acolo pe la nouă jumate.

VAIL: Şi cu cine erai?

STAMPLER: Eram cu Peter, cu John, cu Billy şi cu Sid.

VAIL: Toţi locuiesc la Savior House?

STAMPLER: În afară de Billy şi de mine.

VAIL: Care le sunt numele de familie?

STAMPLER: Acolo nu folosim numele de familie, domnule Vail.

VAIL: Nu le cunoşti numele de familie?

STAMPLER: (clătinând din cap): Nu, în afară de Billy Jordan.

VAIL: Unde locuieşte?

STAMPLER: Are un stander, ca şi mine, în caverne.

VAIL: Bun. Deci ai plecat din apartamentul episcopului pe la nouă treizeci. De ce te-ai întors?

STAMPLER: Nu m-am întors. M-am dus jos, în bibliotecă, să-mprumut o carte.

VAIL: Cât timp ai stat acolo?

STAMPLER: (ezitând) Nu sunt sigur...

VAIL: De ce nu eşti sigur?

STAMPLER: (agitat) Pen'că... nu-mi amintesc, nu am ceas. Citeam Almanahul bietului Richard, de Benjamin Franklin. Ş-am auzit zgomot sus, aşa că am urcat şi l-am strigat pe episcop, da' nu mi-a răspuns nimeni. Muzica era dată la maxim. Atunci am crăpat uşa şi... şi...

VAIL: Şi ce?

STAMPLER: Nu-mi aduc aminte.

VAIL: Nu-ţi aminteşti ce a urmat?

STAMPLER: Ştiu doar că stăteam acolo şi ţineam în mână cuţitul şi inelul... şi... episcopul era... era sânge peste tot, pe mine şi pe el şi... pe jos... şi... el sângera îngrozitor...

VAIL: Pe urmă ce-ai făcut?

STAMPLER: Cre'... cre' că m-am speriat şi-am luat-o la fugă, numa' că era cineva jos, aşa că am fugit prin uşa de la bucătărie, da' pe alee era o maşină de poliţie; eu am intrat iute înapoi, în biserică şi... şi...

VAIL: Şi te-ai ascuns în confesional?

STAMPLER: (aprobă din cap).

VAIL: Asta-i tot ce-ţi aminteşti?

STAMPLER: Vă jur, domnule Vail, mai mult nu ştiu.

VAIL: De ce n-ai aruncat cuţitul şi n-ai chemat poliţia?

STAMPLER: Pen' că eram speriat rău. Şi episcopul era tăiat tot... nu ştiu de ce. Am fugit.

VAIL: Aaron, cine mai era în cameră când te-ai întors sus?

STAMPLER: (priveşte în jos şi îşi scutură capul) Nu ştiu.

VAIL: Ultima oară când am stat de vorbă mi-ai spus că te temi de persoana aceea.

STAMPLER: Da, domnule.

VAIL: Nu vrei să-mi spui cine e?

STAMPLER: Nu ştiu.

VAIL: Nu ştii cine era?

STAMPLER: (clatină din cap).

VAIL: Şi totuşi ţi-e teamă?

STAMPLER: (priveşte spre Vail) Dumneavoastră nu v-ar fi, domnule Vail?

Vail opri aparatul.

— Asta e, doctore. Ăsta-i tânărul pe care trebuie să-l apărăm.

Molly îşi puse paharul gol pe colţul biroului şi tăcu.

— Am o singură întrebare, Molly: e posibil ca povestea să fie adevărată?

Ea se uită câteva clipe la poze, apoi spuse:

— Da. Ar fi putut intra într-o „stare de refugiu", timp de trei-patru minute.

— Ce-i aceea „stare de refugiu"?

— E un fel de amnezie temporară. De pildă, un epileptic aflat în criză intră într-o asemenea stare. La fel un beţiv, care nu-şi mai aminteşte ce a făcut cu câteva ore în urmă, are ceea ce se numeşte o „stare de refugiu indusă chimic". În cazul lui Aaron e foarte posibil ca şocul să-i fi creat o „stare de refugiu".

— Cât durează, de obicei?

— În medie, cinci minute. Dar cunosc şi cazuri în care a durat şase luni.

— Şase luni!

— Da, e o manifestare a anumitor tipuri de personalităţi dereglate. Vă voi povesti ore întregi despre asta.

— Mă interesează foarte mult. Dar, până una-alta, din ceea ce mi-ai spus, rezultă că Aaron Stampler e posibil să susţină adevărul?

— Absolut.

PAISPREZECE

Goodman opri maşina în vârful dealului, se dădu jos şi cercetă împrejurimile. Înaintea lui, drumul cobora abrupt, între pereţi înalţi, populaţi cu pini, care străjuiau o vale îngustă. La picioarele sale, văzu drumul lung cam de jumătate de milă, mărginit de un torent zgomotos şi de o cale ferată într-o parte, iar în cealaltă, de stânca prăpastiei. De-a lungul şinei se înşirau case sărăcăcioase şi magazii, probabil aparţinând toate companiei miniere. Nu erau mai mult de şaptezeci de clădiri demodate ce urmau linia sinuoasă a văii. Praful negru depus de-a lungul anilor acoperise pereţii zugrăviţi; cu toate acestea, aşezarea păstra un aer îngrijit, de mândrie gospodărească.

Mai era ceva. Ceva ce Goodman nu putea defini. Apoi îşi dădu seama că locul acesta părea a fi în afara timpului. Da, asta era: lipseau antenele de televizor, firmele, panourile. Era ca şi cum trecuse dealul în alt secol.

Domnea o frumuseţe tristă, otrăvită de gazele mortale şi de praful de siliciu emanate din minele săpate adânc în măruntaiele acelor dealuri domoale. Raiul şi iadul laolaltă, gândi Goodman, fiind deodată atras înapoi în timp. Către Gary, statul Indiana, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un loc diferit de acesta prin mărime şi accentul locuitorilor, şi totuşi ciudat de asemănător. O aşezare dominată de coşuri de fabrică în locul dealurilor, colorată în negru şi cenuşiu în loc de verde, Gary era la fel de mohorâtă. Acolo se topea oţel în furnale uriaşe, aici scoteau cărbune din pământ. Ameninţarea morţii bântuia însă la fel de persistent şi aici, şi acolo. Tatăl lui, Tweed, îşi pierduse viata, manevrând un cazan cu oţel topit. Zdrobit fizic şi psihic din cauza muncii grele îndelungate, nu se putuse mişca destul de repede. După moartea sa, Goodman, care avea pe atunci nouă ani, se mutase, împreună cu mama sa, la oraş. Nu avuseseră niciodată nimic. Totul aparţinuse companiei.

Aşa încât Goodman ştia la ce să se aştepte. Închişi, suspicioşi în faţa străinilor, locuitorii erau cu siguranţă greu de abordat. Luptându-se de o viaţă cu vremea, sărăcia şi cu geografia, erau oameni simpli, cu minţile stăvilite de munţi, de ceaţă, de teamă pentru lumea adevărată; visele şi speranţele le erau zăvorâte în coşciugele de antracit. Prăbuşirea, explozia, boala şi clima erau pentru ei cei patru călăreţi ai apocalipsei care le guvernau existenţa. Cu toate acestea, erau oameni credincioşi şi cinstiţi, cu teamă de Dumnezeu, gata să-şi dea viaţa pentru ţară şi pentru compania care-i hrănea, ucigându-i în acelaşi timp. Erau sarea pământului.

Pe micul indicator scria: CRIKSIDE, KENTUCKY, 212 LOCUITORI. Numărul fusese revopsit, o dată cu fiecare reducere a populaţiei. Cu timpul, tinerii părăseau localitatea, pornind în căutarea unei vieţi mai bune. Unul dintre ei fusese Aaron Stampler.

Goodman era frământat de întrebări. Nu cumva frustrarea îşi pusese amprenta pe imaginaţia acestui băiat inteligent, dornic de nou şi de libertate? Nu cumva valea aceasta sumbră îl îmbolnăvise de o furie înăbuşită, ce se dezlănţuise într-un mod îngrozitor şi obscen?

Răspunsul începea de aici.

Goodman porni maşina, urmând drumul din faţa sa, care, mai departe, devenea strada principală din Crikside.

Magazinul de feronerie era o clădire joasă şi lungă, cu acoperiş de tablă. În interiorul slab luminat erau expuse topoare, lămpi cu petrol, atelaje. Urma farmacia Valensky, primăria – o construcţie din lemn, al cărei turn îi conferea mai degrabă aerul de biserică. Mai departe erau băcănia, o prăvălie numită Miranda's Emporium şi trei clădiri şubrezite, ce păreau a se sprijini una pe alta: un mic restaurant, flancat de un bar şi de un magazin cu băuturi.

CAFENEAUA ŞI BARUL SIMPSON, scria pe firma prăfuită. În continuarea restaurantului era o casă veche, în care-şi desfăşura activitatea AVERY DAGGETT, AVOCAT. Goodman se întrebă ce putea să facă un avocat în cătunul acela. Testamente pentru oameni săraci? Puţin probabil. Intentări de procese împotriva companiei? În nici un caz. Companiei îi aparţineau cu siguranţă toate bunurile şi sufletele de aici. Daggett se afla evident în slujba ei.

Era un orăşel cât o palmă, unde un joc de şah putea declanşa bârfe pentru o săptămână-ntreagă.

Goodman se hotărî să-şi înceapă cercetările pornind de la farmacie, dar era pustie, iar proprietăreasa, o femeie ursuză, refuză să lege vreo conversaţie. Pe plăcuţa de alamă, fixată lângă uşă, era gravat: CONCESIONAT DE KC&M. Acelaşi lucru se-ntâmplă la Miranda's Emporium. Din spatele prăvăliei, două femei, îmbrăcate în rochii simple, tricotate, îl priveau de după rafturile de marfă. Cea grasă, cu părul ondulat artificial – proprietara –, îl abordă politicos, dar înţepeni prompt îndată ce auzi numele lui Aaron Stampler. La ieşire, Goodman observă plăcuţa identică cu cea de la farmacie. Traversă spre băcănie. Şi aici aceeaşi plăcuţă. Într-adevăr, după cum ghicise, KC&M deţinea întregul târg. Totul era concesionat. Nimănui nu-i aparţinea nimic. Oricine provoca neplăceri era probabil exilat, cu mâna goală.

Băcănia era o încăpere mare, aglomerată, deservită de un bărbat. Goodman se îndreptă spre o ladă frigorifică pentru băuturi răcoritoare. Vânzătorul îl remarcă şi veni spre el. Avea o barbă cenuşie, ochi mohorâţi şi tenul gălbejit al cuiva care petrece prea multă vreme în casă. Mâinile îi erau atât de firave, încât se puteau vedea venele şi muşchii. Îl cercetă pe Goodman cu o privire pătrunzătoare.

— Aveţi nişte Coca-Cola în lada asta? întrebă Goodman pe un ton prietenos.

— Doar Royal Crown. Trebuia să vină Jerome ieri, da' n-a putut.

— Merge şi Royal Crown.

Vânzătorul avea accentul specific celor din Apalahi, dar mai pregnant decât al lui Aaron. Scoase dopul unei sticle şi-i şterse gâtul cu şorţul său curat, înainte de a i-o întinde lui Goodman.

— Cât face?

— Cincizeci de cenţi. Săptămâna trecută i-a crescut preţul.

Goodman îi dădu un dolar. Pe tejghea era un borcan deschis, pe care era lipită poza unui bărbat. Sub poză, pe un bilet, fusese scris de mână: „Pentru înmormântarea lui Zachariah Donald decedat luni 14 februarie de infarct".

Semnele de punctuaţie lipseau cu desăvârşire din text. Borcanul era aproape plin cu monede de tot felul şi cu vreo cinci bancnote. Goodman puse restul primit în borcan.

— L-ai cunoscut pe Zach? întrebă vânzătorul.

— N-am avut plăcerea.

— Atunci eşti un om generos, călătorule.

— O nimica toată.

— Nu cred că mulţi străini ar face asta.

— Trec mulţi străini pe-aici?

— Eşti al treilea de când a-nceput anul. Ceilalţi s-au rătăcit. A trebuit să-i îndrum înapoi, prin Kreb's Knob, spre Zion. Te-ai rătăcit?

— Nu.

Vânzătorul se apucă să rânduiască mărfurile pe rafturi.

— Zach era fermier, spuse el, nu lucra în mină. Sus, pe Sackett's Ridge. Dacă mergi spre sud, treci pe lângă ferma lui. Bun gospodar.

— Trebuie să fie foarte greu să te ocupi cu asta pe-aici.

— Aşa-i. Moş Donald, ăsta era bunicul lui Zach, a pornit treaba. Se zice că se sufoca în mină. Asta-i poveste veche.

— Mda.

— Vrei să ronţăi ceva? Biscuiţi cu brânză?

— Da, mulţumesc.

Vânzătorul luă un pachet de biscuiţi de pe raft şi-l puse în faţa lui Goodman, pe tejghea.

— Face patruzeci de cenţi.

Goodman îi dădu un dolar, punând din nou restul în borcan.

— Dacă mai stai mult pe-aici, s-ar putea să-l înmormântăm pe Zach chiar mâine, zise vânzătorul, fără nici o intenţie de a glumi.

— Şi cât va costa înmormântarea?

— Nu ştiu sigur. Pe vremea asta, Charlie Koswalski, ăla de se ocupă cu pompele funebre, aduce gheaţă de la Balta Hoppy. O duce la el, în salonul pentru înmormântări, unde-l ţine pe Zach. Când se topeşte gheaţa din jurul lui Zach, Charlie adună toate borcanele astea, care s-au împărţit prin tot oraşul; banii adunaţi în ele, ăsta-i preţul pentru înmormântare.

— Foarte practic.

— Nu cre' că-l mai poate ţine pe Zach multă vreme. Au trecut deja patru zile.

— Adevărat.

— Doreşti o cameră? Poţi găsi alături, la Morgan's Crik.

— Nu caut o cameră. Aş dori să stau de vorbă cu doamna Stampler. O cunoaşteţi, nu?

— Da, da' ai cam întârziat.

— Cum adică?

— A murit, ia să vedem... În martie? Da, e aproape un an de atunci. Nu prea eşti informat.

— Aşa se pare.

— Era o femeie ciudată. Mereu mormăia, de parcă se certa singură. Nici un măr nu putea să cumpere fără gâlceavă.

— De fapt, voiam să-i vorbesc în legătură cu fiul ei.

— Samuel sau Aaron?

— Aaron.

— Aha. Înseamnă că ştii ce s-a întâmplat.

— Da. Îl cunoaşteţi?

— Bine-nţeles. Trăiesc aici de cincizeş' patru de ani. Îi ştiu pe toţi care s-au dus.

— Cum era Aaron? întrebă Goodman precaut.

— Aaron? Altfel decât ceilalţi băieţi.

— Cum aşa?

Vânzătorul îşi trase un scaun de lemn pe care se aşeză, invitându-l pe Goodman să şadă pe lada frigorifică.

— Nişodată mulţumit, spuse el. Mereu căuta altceva. Vroia să fie ba doctor, ba actor, ba poet. Era oricum prea isteţ pentru vârsta lui. Ăsta o fi meritul domnişoarei Rebecca.

— Cine e domnişoara Rebecca?

— Profesoara de la şcoală. S-a ocupat mult de el. L-a ajutat şi-n timpul liceului. Era un băiat muncitor. Mi-a făcut treabă şi mie, şi doctorului. Venea mereu la timp, nu se plângea nişodată.

— Era nervos?

— Nervos? se miră vânzătorul. Ba deloc. Şi dacă stai să te gândeşti, toată lumea-şi sare câteodată din pepeni.

Goodman aprobă din cap.

— Aaron era un băiat cumpătat. Cân' era un mucos, venea aici, se proţăpea în faţa tăvilor cu bomboane şi se gândea câte cinci minute pân' alegea. Şi pe urmă, îi plăcea tare mult să citească. Drace, stătea cu orele aici, la rafturile astea cu cărţi, pân' se hotăra pe care din ele s-o ia acasă.

În spatele său, Goodman văzu nişte rafturi cu cărţi broşate, unele recondiţionate cu scotch. Pe o hârtie se anunţa: CĂRŢI DE ÎMPRUMUTAT. 10 CENŢI PE ZI.

— Era mare amator de citit?

— Putea să dea gata o carte într-o singură zi. Chiar două, dacă erau subţiri.

— Harnic băiat! exclamă Goodman admirativ.

— Într-un fel, da. Cu toate astea, n-a vrut să intre în mină. Taică-su s-a luptat mult cu el, da' nu era făcut pentru mină.

— Tatăl lui mai trăieşte?

— Nu. A murit de silicoză, acu' vreo patru ani. P'ormă a murit fratele lui, prin 1976.

— Tot din cauza minei?

— Nu, accident de maşină.

— Ce familie ghinionistă!

— Aşa se pare, călătorule. În Sackett's Ridge bântuie fantomele acum.

— Fantomele?

— Chiar aşa. Acu vro doi ani, m-am dus acolo cu câinii mei, care s-au pornit să alerge în cerc şi tremurau de mama focului; al naibii de speriate, bietele animale. După aia mi-am dat seama că erau chiar pe locul unde s-a găsit maşina. De-atunci n-am mai fost pe-acolo şi nu sunt singurul care-a păţit-o.

— Deci la Sackett's Ridge, zise Goodman. Cred că o să mă feresc să trec pe acolo.

— Bine-ai gândit, călătorule.

— Ei, vă mulţumesc pentru ospitalitate.

— Doar ai plătit, răspunse vânzătorul, salutându-l cu mâna.

Goodman se sui în maşină şi porni spre capătul oraşului. Pe dreapta, o firmă îi atrase atenţia: DR. CHARLES KOSWALSKI, MEDICINĂ GENERALĂ ŞI POMPE FUNEBRE.

Ce spusese oare băcanul? Vroia să fie doctor şi I-a făcut treabă şi doctorului. Casa avea două uşi; pe una scria DOCTOR, pe cealaltă SALON FUNERAR. Goodman se hotărî să intre pe prima dintre ele. Un clopoţel anunţă că uşa s-a

134 t William Diehl

deschis. Goodman pătrunse într-o cameră de aşteptare, în care erau o canapea ruptă şi două scaune ponosite. Mirosea ca în apropierea oricărui cabinet medical, a iod, a vitamine, a dezinfectant; mai exista însă un miros dulceag şi greţos, pe care Goodman îl identifică: provenea de la formaldehidă, aparţinând de celălalt gen de activitate cu care se ocupa doctorul. Uşa glisantă din fundul camerei se deschise, iar în prag se ivi un bărbat scund, gras, chel ca un ou.

— Pot să v-ajut?

— Dacă sunteţi Dr. Koswalski.

— Sunt.

Goodman prezentă legitimaţia deschisă.

— Mă numesc Goodman, domnule doctor. Mă interesez despre Aaron Stampler.

— Aha. Şi ce v-ar interesa?

— Vreau să-mi fac o imagine despre băiat. Cum era?

— Vreţi să ştiţi, adică, dacă manifesta tendinţe criminale?

Întrebarea îl surprinse pe Goodman. Răspunse zâmbind:

— Da, şi asta.

— Mare păcat cu băiatul ăsta.

Doctorul avea o faţă rotundă; gâtul părea să-i lipsească, iar mâinile-i erau pufoase. Purta o cămaşă albă, cu gulerul înnegrit de jeg. Cravata era pătată de grăsime, iar costumul negru, de înmormântare, nu reprezenta o ţinută prea încurajatoare pentru clienţii care-l vizitau în calitatea sa de medic.

— Încă nu suntem siguri că el e făptaşul, spuse Goodman.

— Aşa scriu ziarele din Lexington.

— Lucra pentru dumneavoastră, nu-i aşa?

— Din când în când. Deştept băiat. Nu mi-aş fi închipuit c-ar fi în stare de aşa ceva. A plecat de-aici, părăsind-o pe maică-sa. La drept vorbind, când a murit ea, a fost o binecuvântare. Cel puţin anul trecut înnebunise de tot. Nu ieşea niciodată din casă. Pândea de după perdele, ţipa la trecători, vorbea singură.

— A avut probleme de acest gen înainte de plecarea lui Aaron?

— Mă rog, ciudată a fost dintotdeauna, dar la sfârşit ajunsese în ultimul hal.

— Aţi tratat-o?

— Nu era nimic de tratat. Nu făcea rău, nimeni nu voia s-o vadă închisă la spital.

— Aaron avea un temperament irascibil?

— Aaron? Nu mai mult ca alţii. Îşi avea şi el zilele proaste. Atunci venea aici, stătea liniştit şi bombănea cu obidă. Dar cine n-are zile proaste?

— Aveţi dreptate.

— Probabil că era aşa din cauza chelfănelilor.

— Primea des bătaie?

— Toţi băieţii primesc bătaie, domnule Goodman. E un lucru obişnuit între un tată şi-un fiu. Aaron rămânea însă îmbufnat după aceea.

— Adică nu suporta să fie bătut ca ceilalţi băieţi?

— Biblia spune să-ţi respecţi tatăl şi mama. Nu te ridici împotriva tatălui tău. Cel puţin, pe-aici nu se face una ca asta. Îmi amintesc că, odată, când avea vreo zece ani, l-a împins pe taică-su peste un scaun, a fugit şi s-a ascuns toată noaptea în garajul meu.

— Cu ce vă ajuta Aaron? întrebă Goodman, schimbând subiectul.

— Făcea curăţenie. Uneori mă ajuta la operaţii. Voia să devină doctor. De fapt, voia să devină multe. Avea o noţiune foarte vagă despre viitorul lui.

— Vă ajuta în operaţii?

— Nu oficial, bineînţeles. Îmi ţinea lumina, îmi dădea instrumentele.

— Ca un fel de felcer?

— Aşa ceva.

— Şi făcea curăţenie după operaţii?

— Da. Nu-l deranja să vadă sânge. Ar fi ieşit un antreprenor pe cinste. Numai că nu-l interesa. Era prea ocupat cu învăţătura şi cu visele.

— Deci vă ajuta în ambele domenii?

— Da. Se purta cum trebuie. Nu-l impresiona nimic. De pildă, când au murit fratele lui, Sam, şi Mary Lafferty pe deal, i-a ajutat pe oameni să-i aducă aici. Nici n-ai fi zis că-i cunoştea măcar.

— Cu ocazia accidentului?

— N-a fost nici un accident. Tinerii făceau dragoste în Fordul bătrânului Stampler. Cum era iarnă, lăsaseră motorul pornit. S-au intoxicat cu monoxid de carbon. Erau goi-goluţi când i-au găsit. Nici nu şi-au dat seama că mor. O adevărată plăcere.

— Şi Aaron v-a ajutat să faceţi autopsia?

— Da, era dat naibii băiatul. Era-n stare să se uite la o autopsie şi să mănânce acadele în acelaşi timp. N-avea nici o problemă.

Pe cealaltă parte a străzii era şcoala, o clădire veche, compusă doar din două camere. Fusese construită pe marginea stâncii, cu o scară largă din lemn care-o lega de stradă. Părea vopsită de curând. Goodman urcă treptele până la uşă. Placa de alamă era, de astă dată, mai generoasă: DONATĂ ORAŞULUI CRIKSIDE, DIN PARTEA COMPANIEI KC&M.

Goodman intenţionă să aştepte până la sfârşitul orelor, dar se răzgândi şi intră. În încăperea spaţioasă, doisprezece elevi erau adunaţi în trei grupe. Una dintre grupe conţinea doar doi copii ce păreau în jur de treisprezece-paisprezece ani. În spatele clasei se aflau trei uşi, ducând, probabil, spre camerele de recreare şi vestiar.

Profesoara, o femeie înaltă şi subţire, îl privi severă:

— Da?

— Nimic, doamnă profesoară, răspunse Goodman, încercând un zâmbet fermecător. Aş zăbovi câteva minute. Poate-nvăţ şi eu ceva.

— Hm! exclamă femeia surprinsă. Apoi ochii ei cenuşii se-ntoarseră spre elevi.

Goodman avu răgaz s-o examineze. Nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani. Era îmbrăcată după moda anilor şaizeci. Purta o jachetă de doc peste o bluză înflorată. Fusta în clini îi ajungea până la glezne. Era încălţată cu cizme negre. Părul îi era strâns într-o coadă de cal. Nu era fardată şi nu purta podoabe. Deşi trăsăturile ei îndulcite de pistrui erau delicate, privirea dură şi sfidătoare o îmbătrânea.

Când ora luă sfârşit, copiii ţâşniră spre ieşire, neuitând să-i arunce lui Goodman câte-o privire curioasă. Profesoara se apropie, cu mâinile în buzunarele jachetei, cu ochii în ochii lui.

— Ei, despre ce e vorba? întrebă ea cu o voce hotărâtă, lipsită de accentul localnicilor.

— Mă numesc Goodman, răspunse el la fel de direct. Lucrez pentru avocatul lui Aaron Stampler.

Înmărmurită, femeia făcu câţiva paşi înapoi.

— Aha, şi ce faci pentru avocatul acela?

— Sunt detectiv. Fac acelaşi lucru ca şi poliţia, însă cu alt scop.

— Îl cunoşti pe Aaron? întrebă ea scrutându-l din ochi.

— N-am apucat. Am fost nevoit să vin încoace dis-de-dimineaţă.

— Şi vei ajuta la apărarea lui?

— Da, dar pentru asta trebuie s-o iau de la capăt.

Răspunsul îi plăcu femeii, iar vocea i se domoli.

— Crezi că el a făcut asta?

— Probele împotriva lui sunt copleşitoare.

— Nu asta te-am întrebat.

— În acest moment, noi îl considerăm nevinovat.

— Nu mi-ai răspuns încă.

— De aceea sunt aici, domnişoară... Rebecca, nu-i aşa?

Femeia nu răspunse.

— Uite ce este, domnişoară profesoară, eu sunt de partea lui. Trebuie să aflu cât mai multe despre el. Mă poţi ajuta?

Femeia se întoarse la catedră, tencui nişte cărţi, pe care le puse într-un dulap. Apoi începu să măture clasa. Deodată se opri, spunând:

— Uneori, unul singur poate să-ţi răsplătească eforturile.

— Ca, de pildă, Aaron?

— Da. A fost cel mai bun elev pe care l-am avut vreodată. Un băiat dificil. Dar toate geniile sunt aşa...

— Era un geniu?

— Da. Întotdeauna cu un pas înaintea celorlalţi. Întotdeauna dornic să ştie cât mai mult. Femeia continuă să vorbească, reluându-şi măturatul. E greu să predai altor cincisprezece sau douăzeci de copii în acelaşi timp.

— În ce fel era dificil?

— Era ca şi cum ai încerca să umpli o sticlă cu un pai înăuntru. El sorbea totul prin pai înainte ca eu să reuşesc să umplu sticla.

Goodman îi ţinu făraşul şi, privind-o, o surprinse cum îl cercetează. Ochii ei îşi schimbaseră imediat direcţia şi femeia mătură resturile de creioane, hârtii şi ambalaje de gumă în făraş. Apoi îi luă făraşul din mână, aruncând conţinutul într-un coş de gunoi.

— Şi cititul..., îşi depănă ea gândurile, ca pentru sine. Aaron citea orice. Shakespeare, Thomas Paine, Rover, Freud, Hemingway... O, Doamne, citea tot ce-i cădea în mână. Ştii că citea în latină? Chiar foarte bine.

— Ce fel de om era?

— Era ca un om care moare de foame, iar învăţătura-i e hrana. Era plăcut, era şi arogant. Uneori frustrat, alteori vesel, apoi îmbufnat. Era altfel decât ceilalţi, domnule Goodman. A refuzat să lucreze în mină. Tatăl lui l-a bătut de multe ori, dar n-a reuşit să-l convingă. Sper că am contribuit şi eu aici. L-am susţinut în hotărârea lui. E un băiat frumos. Nu şi-a făcut prieteni. Ceilalţi râdeau de el.

— Eu caut motivaţii, Rebecca, nu ace în covor, nu mărunţişuri. Motivaţii profunde, înţelegi? Trebuie să-mi pot da seama dacă a ucis, de ce, ce l-ar fi putut stârni.

— Deci îl crezi vinovat, nu?

— Ţi-am mai spus, sunt probe puternice împotriva lui. S-ar putea să fim nevoiţi să-l scoatem nebun.

— Nu e nebun, domnule Goodman.

— Când l-ai văzut ultima oară?

— Acum doi ani. În ziua în care a plecat. Mama lui s-a împotrivit. Ar fi fost o tragedie să rămână aici.

— A fost o tragedie că a plecat.

Rebecca îl privi persistent. Expresia feţei i se întristă. Trupul părea că i se împuţinează, pierzându-şi consistenţa. Se aşeză pe un scaun, cu ochii pironiţi pe fereastră. În sfârşit, vorbi, arătând cu mâna:

— Predau la opt clase aici, domnule Goodman. Clasele unu-trei acolo, patru, cinci şi şase, acolo, şapte şi opt aici. Ştii cum mă simt? Că am realizat ceva, dacă reuşesc să-i bag în liceu. Dacă nu intră până la paisprezece-cincisprezece ani, băieţii intră în mină, iar fetele se mărită.

— La paisprezece ani?

— Da.

— Dumneata l-ai convins pe Aaron să plece?

— Ţi-am spus, mi-ar plăcea să cred că am avut şi eu o contribuţie.

— Ascultă-mă, Rebecca. N-am venit aici ca să-l trimit într-un ospiciu, ci ca să-l scap de scaunul electric.

Deodată, femeia cedă. Îşi puse mâna pe gură, închise ochii, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Încercă să-şi înăbuşe plânsul:

— Toţi anii ăştia... Ce risipă! Ar fi putut ajunge orice, avea nevoie doar de...

— De ce?

— Nu ştiu. De o încurajare, de-un imbold... Se temea de singurătate, chiar mai mult decât...

Se opri, neputând continua. Lacrimile-i inundară faţa.

— Cred că toţi avem nevoie de asta, spuse Goodman. Îmi pare rău, sincer îmi pare rău.

— Nu, mie îmi pare rău, spuse ea printre suspine.

Goodman se apropie de ea, punându-i uşor mâna pe umăr. Îi simţi trupul încordându-se, dar nu-şi retrase mâna până când n-o simţi destinzându-se. Îi cuprinse obrazul în palmă. Cum ea îşi presă faţa de mâna lui, îi cuprinse capul cu cealaltă mână, călăuzindu-l spre umărul său. Atunci ea îşi dădu drumul, plângând fără nici o reţinere.

Goodman o ţinu astfel, până când suspinele încetară. Se îndepărtă de el, întorcându-şi capul.

— Îmi pare rău, spuse.

— De ce? Mă bucur c-am fost aici. Mi se pare că aveai nevoie să te descarci. Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Mă duc să-ntreb în altă parte, poate la restaurant.

— Nu, să nu faci asta. La ora asta, bărbaţii se întorc din mină. Vor bea. Nu le plac străinii, mai ales cei care pun întrebări despre ai lor. Chiar dacă nu-l plăceau pe Aaron, s-ar simţi jigniţi.

— Bine, dar am venit să-l ajut.

— N-or să te creadă... Vino la mine. Locuiesc sus, în pădure. Îţi fac ceva de mâncare şi stăm de vorbă despre Aaron Stampler!

CINCISPREZECE

Părăsi şoseaua principală, urmând indicatoarele ce conduceau către un complex de clădiri, împrejmuite de un zid de cărămidă. La poarta principală era un corp de birouri cu o firmă discretă: INSTITUTUL PENTRU SĂNĂTATE MINTALĂ STEVENSON. FONDAT ÎN 1924.

Gardianul, îmbrăcat simplu, în pantaloni kaki şi cămaşă albastră, îi ieşi în întâmpinare, se uită la legitimaţia ei, apoi o îndrumă spre clădirea principală. Molly era nerăbdătoare.

Molly Arrington îşi începuse studiile de biologie marină în statul Iowa, când un eveniment tragic îi schimbase cu totul cursul vieţii.

Walter, tatăl ei, era fermier. Iubea pământul negru, fertil din Iowa, ca şi vieţuitoarele care trăiau pe suprafaţa lui. Le împărtăşi copiilor săi, Molly şi Bobby, această idilă cu natura şi pământul. Refuza să folosească pesticidele, preferând să planteze un acru în plus, „ca să hrănească toate creaturile". Nu creştea animale pentru sacrificare; vacile erau pentru lapte, găinile pentru ouă, doi juncani – pentru reproducere. Pe deasupra, orice câine sau pisică rătăcită care le trecea pragul îşi găsea acolo un cămin adevărat. Opt căţei de toate mărimile şi rasele şi şase pisici împărţeau pe-atunci casa cu ei.

Prima oară când Walter Arrington văzu la televizor bombele cu napalm înghiţind pădurile vietnameze, se îmbolnăvi. Nenorocirea umană şi distrugerea naturii îl zdruncinară atât de cumplit, încât refuză să mai privească ştirile de război, chiar şi în decursul anului în care fiul său lupta în Vietnam.

Athena Arrington murise la treizeci şi cinci de ani. Când o luase de nevastă, Walter ştiuse că viaţa ei era ameninţată în orice clipă din cauza unei malformaţii congenitale a inimii. Dar o adorase, încercând tot timpul să-i dăruiască o existenţă fericită. La moartea ei, cei trei supravieţuitori îi împrăştiaseră cenuşa peste câmpul fermei, devenit astfel un monument viu în amintirea ei. În acea vreme, Bobby împlinise cincisprezece ani, iar Molly doisprezece.

Walter, Molly şi Bobby formau o familie unită printr-o dragoste şi o încredere ieşite din comun. Triumfurile, ca şi dezamăgirile, erau împărtăşite între ei, bucuriile şi tristeţile unuia erau trăite de toţi trei.

Molly terminase tocmai primul an la universitate când Bobby, căpătându-şi diploma de arhitect, plecă în Vietnam. Când reveni, nu mai era fratele ei, ci o umbră de om, golit de sentimente, închis în sine, întunecat, cu o veşnică expresie de groază în priviri, ca mărturie a iadului trăit în război. Părăsind arhitectura, se întoarse la fermă, torturat de amintiri tainice. Comunicarea cu cei din jur deveni dureroasă, încât le răspundea în fraze scurte, criptice, enervându-se când nu era înţeles. Se ferea de somn, preferând să zacă treaz în pat, decât să se lase pradă coşmarelor. Molly îşi întrerupse studiile, privind disperată împreună cu tatăl ei cum Bobby se retrăgea încet şi sigur din realitate, căutându-şi adăpost într-o lume născocită.

Întâmplarea cumplită se petrecu într-o zi caldă de iunie. Molly se afla la delfinariu, când fu chemată la telefon. Recunoscu vocea plânsă a tatălui său:

— Tată, ce s-a întâmplat?

— A împuşcat câinii, Molly. A împuşcat toţi câinii.

Ajunsă acasă într-o goană, îşi găsi tatăl pe banca de la poartă, plângând în hohote. Molly îl îmbrăţişă îndurerată. Apoi Îl zări pe Bobby. Stătea ghemuit la marginea unui lan de grâu, cu puşca pe genunchi. În jurul lui zăceau opt câini în semicerc.

— S-a dus acolo cu o pungă de mâncare, povesti Walter printre suspine, şi a chemat câinii. Doamne, credeam că vrea să se joace cu ei. Pe urmă, am auzit împuşcăturile. Poc, poc, iar şi iar... Am alergat acolo şi ştii ce mi-a spus? „A trebuit s-o fac, sufereau. Pământul le ardea picioarele". Ce-a vrut să spună, Molly? Ce s-a întâmplat cu Bobby al nostru?

Molly se aşeză lângă fratele ei, luându-i uşor arma de pe genunchi. El o privi şi zise:

— Vă rog, ajutaţi-mă.

Molly îl cuprinse cu braţele şi începu să-l legene încet, în timp ce lacrimile-i curgeau pe obraji. După o vreme, Billy murmură:

— Hai cu mine, mămico.

Fură ultimele lui cuvinte. Rămaseră astfel, până când Molly îl simţi cum îi cade, adormit, în poală.

Billy nu se mai trezise niciodată în lumea reală. De zece ani trăia un somn catatonic. Iar Molly îşi părăsise visul de-a înota cu delfinii, pentru a urma o cale mai întunecată, dar cu aceeaşi dăruire.

Institutul Stevenson era în mod cinic numit Daisyland – Ţara Margaretelor – împrumutând numele oraşului. De la poartă pornea o alee cu prundiş, mărginită de tufişuri scunde. În curte o întâmpină un tânăr de culoare, care se recomandă Clyde, informând-o că Harcourt Bascott, directorul aşezământului, lipsea, lăsând instrucţiuni personalului de a o sprijini. Politicos şi plăcut, Clyde îi luă camera video din mână, rugând-o să-l urmeze. Străbătură curtea spre ceea ce se numea Aripa Nouă, o clădire cu trei etaje, cu acoperiş ascuţit. Ferestrele mari nu aveau gratii, fiind construite din sticlă specială, rezistentă la şocuri. În ansamblu, Aripa Nouă avea o structură armonioasă, fiind proiectată cu intenţia vădită de-a îndulci cât de cât existenţa celor pe care soarta-i adunase aici.

Secţia de maximă securitate se afla la unul din capetele pavilionului, izolată printr-un perete ce avea o singură uşă, glisantă, din oţel. La o masă lângă uşă şedea ofiţerul de pază, îmbrăcat în aceeaşi ţinută ca şi paznicul de la poartă. Le zâmbi, invitând-o pe Molly să semneze într-un registru.

Secţia consta dintr-un hol larg, bine luminat, cu încăperi pe ambele părţi. Ofiţerul îi conduse în prima cameră pe dreapta. Era spaţioasă, dotată cu un birou, un scaun de lemn, un pat şi o fereastră înaltă. Totul era vopsit în alb. Ofiţerul deşurubă un capac în perete, arătându-i lui Molly priza pentru camera ei video, apoi plecă pentru a-l aduce pe Aaron Stampler.

Molly nu era pregătită pentru tinereţea, francheţea şi aura de inocenţă ce lumina chipul lui Aaron. Era îmbrăcat cu pantaloni şi cămaşă de culoare albastru-deschis, tenişi şi ciorapi albi. Nu avea cătuşe la mâini. Când o văzu, rămase surprins.

— Aaron, sunt doctor Molly Arrington. Martin Vail te-a anunţat că sosesc, nu?

— Da, doamnă, dar mă aşteptam la un bărbat.

— Ştiu. Şi Martin a fost mirat când m-a văzut. Se întoarse apoi către ofiţer: Puteţi aştepta afară, vă rog?

— Sunteţi sigură? răspunse acesta, plimbându-şi privirea de la unul la celălalt.

— O să fie bine, nu vă faceţi probleme.

Neîncrezător, ofiţerul părăsi camera.

— Martin mi-a spus că nu te deranjează dacă filmez întrevederea noastră.

— Nu, doamnă.

Molly îi zâmbi, apoi se apucă să pregătească aparatul. Nu reuşi însă să focalizeze imaginea.

— Îmi daţi voie să vă ajut? întrebă Aaron. Vă puteţi aşeza colo, iar eu voi fixa imaginea pe dumneavoastră.

— Mulţumesc, răspunse ea.

Se aşeză pe scaun; Aaron reglă imaginea şi fixă camera pe trepied.

— Gata. Cân' doriţi să începeţi, apăsaţi pe butonul ăsta.

— Unde-ai învăţat să filmezi?

— Episcopul Richard m-a-nvăţat.

Aaron se întinse pe pat, cu gleznele încrucişate şi cu braţele sprijinite pe piept. Trăsăturile-i erau animate, iar ochii-i străluceau de nerăbdare. Era, probabil, bucuria de-a rupe singurătatea şi izolarea la care era supus.

— Te simţi bine aşa? întrebă Molly apăsând pe butonul de pornire.

— Da, doamnă.

— Nu vreau să stăm încă de vorbă despre episcop, Aaron.

— Asta-i o uşurare. Am spus de-atâtea ori povestea, că nici nu ştiu ce-aş mai putea adăuga.

— Hai să discutăm despre copilăria ta.

— Da, doar că nu e un subiect interesant.

— Povesteşte-mi despre oraşul tău.

— Se cheamă Crikside.

— E în Kentucky?

— Mda. Un prieten de-al meu zicea că dacă vrei să-l găseşti, trebuie să-l cauţi la biroul de obiecte pierdute.

— E foarte nostim.

— Da, e nostim. Dar Crikside nu-i nostim deloc.

— Ce vrei să spui?

— E un orăşel mic şi împuţit, în care n-ai ce face. Nici măcar o bibliotecă nu există. Mama spunea că acolo poţi numa să munceşti, să mergi la biserică şi să mori.

— Şi erai de acord cu ceea ce spunea mama ta?

— Bine-nţeles. Eram acolo şi vedeam cum se trăieşte.

— Ce planuri de viitor aveai?

Aaron părea deschis la întrebările ei. Răspundea cu candoare, fără manifestări emoţionale, iar uneori era atât de obiectiv, încât parcă vorbea despre altcineva.

— Nu ştiu. Cre' că am încercat tot ce se putea. Am muncit pentru Avery Dagget, avocatul, şi pentru doctorul Koswalski, şi pentru domnul Boise, băcanul. Într-o vară am tuns iarba din faţa primăriei. Cel mai mult îmi doream să învăţ.

— Ce să înveţi?

— Orice. Citeam tot ce găseam. Era ca şi cum aş fi călătorit, un fel de a fugi din locul acela. Şi Rebecca... domnişoara Rebecca, profesoara noastră, avea o grămadă de cărţi, pe care mi le împrumuta. După ce le citeam, îmi punea întrebări, să vadă ce-am înţeles. La liceu era mai bine. Mergeam la Lordsville cu autobuzul. Era peste munte, cam la treizeci de mile distanţă. Acolo aveau o bibliotecă pe cinste.

— Ce fel de cărţi citeai?

— Tot felul de cărţi: istorie, geografie, filosofie, cărţi ştiinţifice, de ficţiune. Şi cărţi de aventură. De toate.

— Domnişoara Rebecca a însemnat mult pentru tine?

— Ea m-a ajutat să-nvăţ. A venit acolo cân' aveam nouă ani. Da, doamnă, a-nsemnat foarte mult.

— La fel de mult ca mama ta?

— Mama era... cum să spun... cam simplă la minte. Pentru ea, toţi bărbaţii se năşteau ca să meargă-n văgăună.

— Văgăună?

— Da. Ştia că mi-e frică de gaura aia, da' asta n-avea nici o importanţă pentru ea.

— Ţi-era frică?

— Da, mai tare ca de orice.

— Ce era văgăuna asta, Aaron?

— Era mina de cărbuni. Tata şi Samuel munceau acolo, ca toţi bărbaţii.

— Samuel e fratele tău?

— Era, a fost omorât într-un accident de maşină.

— Povesteşte-mi despre văgăună.

— De cân' mă ştiu mi-era frică de ea. De câte ori mă gândeam că trebuie s-ajung acolo odată ş-odată, mă lua cu frig. De cân' am aflat cum e-n văgăună, am avut mereu vise îngrozitoare.

— Ce fel de vise?

— Visam că mă duc în iad şi tot felul de fiinţe se târăsc spre mine şi mă sufoc. Am citit odată versul ăsta: „Ce chinuri şi suplicii ai îndurat, aşteptând Răul care niciodată n-a venit". Emerson l-a scris.

— Ai o memorie foarte bună.

— Îmi amintesc tot ceea ce-mi place, iar versul ăsta mai ales, pen'că aşa mă simţeam şi eu, chinuit de frica aceea. Numa că la mine a venit Răul.

— Deci, te-ai dus în văgăună până la urmă?

— Da, doamnă.

— Şi ce-ai simţit?

— În dimineaţa în care am împlinit nouă ani, ce-am găsit pe scaunul de lângă pat? O pălărie de miner cu lampă. Tata o comandase special pentru mine. Am început să plâng, pentru că ştiam că venise ziua de care mă temeam cel mai mult. La masă erau cu toţii bucuroşi, ca la o sărbătoare. Samuel s-a învoit de la şcoală ca să meargă cu noi. Tot drumul pân' la mină mi-a fost aşa de frică, de-mi venea să vomit. În lift eram doisprezece. Erau acolo domnul John Canaan şi Bobby Aronski, îmi amintesc asta, pen'că amândoi au murit mai târziu, cân' s-a prăbuşit galeria. Şi toţi bărbaţii erau îndoiţi de spate, de parcă aveau optzeci de ani. Era mai cumplit ca-n visele mele. Cân' a pornit liftul, am început să tremur. Lumina aia de la intrare se micşora din ce în ce mai mult, pân' am rămas în întuneric. Şi nimeni nu-şi aprindea lampa. Mă dureau ochii de-atâta întuneric şi-mi mirosea a ouă clocite, iar gura mi se uscase. Cân' am ajuns, liftul ne-a scuturat tare. Toată lumea a ieşit şi-a pornit în tunelul ăla negru... aşa de negru, încât luminile... luminile nu luminau nimic, ca şi cum... le-ar fi înghiţit întunericul. Tunelul n-avea decât un metru şi ceva înălţime, iar oamenii trebuiau să lucreze ghemuiţi. Din cân' în cân' cineva striga: „Foc în galerie!" şi atunci veneau nori groşi de fum negru. Credeam cu adevărat c-am să mor în ziua aceea. Şapte ore am stat acolo. Îmi închipuiam cum se năruiesc galeriile peste noi, cum ne zdrobesc. Cân' am urcat, mă uitam în sus, ca să văd lumina de la intrare, am văzut-o cum creşte, mă simţeam ca şi cum... înviam. Afară, toţi mă băteau pe spate, bucuroşi. Erau încovoiaţi şi feţele lor erau negre, în afară de ochi şi guri, parcă erau nişte demoni. Tata mi-a tras multe curele, da' n-am mai coborât acolo niciodată. Niciodată.

— Te bătea des?

— Cam o dată pe lună.

— O dată pe lună?

— Da, uneori venea beat de la bar, ştiam pen' că-i vedeam ochii răi. „Scoate-i!" – atât îmi striga. Eu îmi scoteam pantalonii şi mă aplecam peste scaun, iar el mă bătea cu cureaua lui groasă. Uneori erau doar trei lovituri. Alteori patru sau chiar cinci. Da' merita. Oşcâtă bătaie era mai bună decât văgăuna.

— Şi-l mai duşmăneşti pentru bătăile astea?

— Cre' că da. Da' nu atât pentru bătăi, cât pen' că m-a dus acolo.

— Îţi urăşti tatăl din cauza asta?

— Cred că da. Curelele n-au fost aşa dureroase. Ştiam că trebuie să fac penitenţă, pen' că nu-l ascultam pe tata.

— Să faci penitenţă?

— Da, episcopul Richard m-a învăţat asta. Cân' greşeşti, trebuie să plăteşti prin penitenţă.

— Şi crezi în judecata asta?

— Păi nu sunt încă sigur dacă să cre' sau nu.

— Ce te face să nu crezi?

— Poate...

— Da?

— Poate din cauza reverendului Shackles.

— Vorbeşte-mi despre el.

— Cân' aveam şapte sau opt ani, a venit reverendul Shackles în oraşul nostru: un om lung şi uscat ca o prăjină. Avea o barbă lungă şi neagră şi nişte ochi furioşi, răi, care te străpungeau ca nişte suliţe. Nu credea în iertarea păcatelor. Dacă greşeai o singură dată oşcât de puţin, mergeai direct în iad. Se uita la mine cu ochii ăia de foc şi tuna: „Uită-te la tine, băiete, locul tău va fi în iad!" Iar eu mă uitam la el şi părea atât de mare şi de înspăimântător, încât parcă vedeam un vulcan dezlănţuit.

— Şi credeai ceea ce-ţi spunea?

— Pe vremea aceea eram convins. Mă temeam mult de el. În Biblia lui nu există milă, nici iertare.

— Deci, n-avea nici un rost să faci penitenţă, nu-i aşa?

— Asta-i, doamnă. Dacă după ce-ţi plăteşti greşeala nu găseşti iertare, atunci penitenţa n-are rost.

— Încă mai crezi că vei merge în iad?

— Nu ştiu. Episcopul Richard mi-a zis odată că iadul e chiar în minţile noastre.

— Şi ce-ai înţeles din asta?

— Încă nu sunt sigur.

— Deci, ţi-era frică de văgăună şi de reverendul Shackles. De tatăl tău te temeai?

— Mă temeam doar să nu mă ducă iar acolo.

— Dar nu te-ai mai dus?

— Nu, doamnă, şi nici nu voi merge vreodată.

— Mai spune-mi despre mama ta.

— Păi, nu-i prea păsa de educaţie. Cre' că simţea că-i o pierdere de vreme.

— Îţi citea? Îţi spunea poveşti?

— Nu, doamnă. Mama nu ştia să citească. Nu-mi povestea decât din Biblie, poveşti pe care le-ncepea, da' nu le termina; uitase sfârşitul.

— Ai citit Biblia?

— E prima carte pe care-am citit-o. Era singura pe care-o aveam în casă.

— Câţi ani aveai?

— Ştiu eu, şase-şapte ani.

— Şi-ai citit-o toată la vârsta aia?

— Da, doamnă.

— Şi ce-ai înţeles atunci?

— Ştiţi cum e Biblia. De câte ori o citeşti, descoperi lucruri noi.

— Şi cum era cu domnişoara Rebecca?

— Mi-a fost profesoară de când aveam nouă ani, până cân' am terminat liceul. Bine, în liceu aveam mulţi profesori, da' pân' am ajuns acolo, domnişoara Rebecca mi-a fost unica profesoară.

— Aşadar, toţi copiii învăţau într-o singură clasă?

— Da, doamnă. Erau împărţiţi: un grup stătea acolo, altul dincolo şi aşa mai departe. Rebecca... domnişoara Rebecca... se plimba la fiecare grup, învăţându-i pe rând.

— Şi era pricepută?

— Cea mai inteligentă persoană pe care am întâlnit-o vrodată.

— Mai inteligentă decât episcopul?

— Decât orcine.

— Ce-mi poţi spune despre prietenii tăi?

— Nu prea aveam prieteni. Vedeţi, cei mai mulţi dintre băieţii de vârsta mea ştiau că vor ajunge în mină. Nu prea stăteau de vorbă cu mine.

— Te evitau.

— Cre' că mai degrabă îi evitam eu.

— Şi fetele la fel?

— Până cân' am intrat la liceu, da. Aveau toate un singur gând: să meargă la şcoală pen' că aşa trebuia, iar apoi să se mărite cu băieţii care mergeau în mină.

— Şi tu nu acceptai ideea asta?

— Aş zice că exprimă deznădejde.

— Ai dreptate. Deci ai avut o copilărie cam singuratică?

Molly îl urmări cum se gândeşte la întrebare. Faţa i se întunecase. Avea o expresie consternată, ca şi cum n-ar fi ştiut răspunsul, ori nu şi-ar fi pus niciodată problema. În sfârşit spuse:

— N-am suferit din cauza asta.

— Te simţeai diferit de ceilalţi?

— Eram diferit. Toţi gândeau la fel. Nu visau, nu puneau întrebări, luau totul aşa cum le era dat. Da, doamnă, eram diferit de ceilalţi şi mă bucur că-i aşa.

— Putem vorbi puţin despre sex?

— Da, doamnă.

— Eşti virgin, Aaron?

— Nu, doamnă. Aaron zâmbi. Nu mai sunt de la şaişpe ani, din liceu.

— A fost o experienţă plăcută?

— Da, doamnă.

— Câţi ani avea fata?

— Era de vârsta mea. Era o fată din Morgan's Creek, ne cunoşteam de mici.

— Te-ai simţit vinovat?

— Cre' că dacă i-aş fi povestit asta reverendului Shackles, m-aş fi simţit. Da' nu m-am frământat, dacă asta vreţi să spuneţi.

— Fata a avut neplăceri?

— Nu mi-a spus nişodată.

— Ai avut vreo experienţă homosexuală?

Aaron şovăi o clipă, apoi îşi scutură capul:

— Nu, nu m-am gândit nişodată la aşa ceva.

Când băiatul dădu semne de oboseală, Molly puse capăt convorbirii. Fusese un prim contact interesant, dar Molly explorase doar periferia vieţii lui Aaron. Ceea ce aflase era elementar: teama de întuneric, repulsia faţă de autoritate, incompatibilitatea cu semenii săi. Fobia, disocierea, alienarea, dezorientarea religioasă, toate aceste elemente se regăseau la Aaron, nefiind însă neapărat simptome ale unei dereglări psihice. Dar cine nu s-ar fi temut de văgăună, cu tot ceea ce-nseamna ea? Sau de fanatismul reverendului Shackles? Sentimentele acestea erau mai degrabă mărturii ale „sălaşului demonilor" din mintea sa, ale viselor sale rebele. Astfel, călătoriseră împreună de-a lungul abisului, dar nu priviseră încă în adânc.

ŞAISPREZECE

La prăvălia de vinuri Early Simpson's, Goodman descoperi într-un raft dosnic o sticlă prăfuită de vin roşu, care data, probabil, din vremea întemeierii companiei' KC&M. O cumpără şi porni cu maşina pe drumul indicat de Rebecca. Descoperi cabana ei pe cealaltă parte a râuleţului, într-un desiş de pini. Căsuţa avea o construcţie aparte faţă de clădirile din sat. Era în formă de A, cu o fereastră mare ce dădea spre Morgan's Creek, cu o vedere ieşită în relief, până aproape de apă. Goodman trecu un pod din lemn, parcându-şi maşina alături de Chevroletul ei.

Lângă preşul de la intrare îi văzu cizmele. Începu să-şi scoată şi el pantofii uzi, când uşa se deschise.

— Nu trebuie să faci asta, spuse Rebecca. Eu o fac pentru că-mi place să umblu prin casă în şosete.

Era o apariţie surprinzătoare. Îşi scosese jacheta din doc şi fusta, înlocuindu-le cu un trening, cu pantalonii strânşi la gleznă, şi şosete roşii din lână. Părul desfăcut, de culoarea lavei fierbinţi, i se revărsa pe umeri. Părea mai vulnerabilă, mai destinsă, probabil că în căsuţa aceea se simţea în siguranţă.

În cameră ardeau lumânări, dând o aură părului, îndulcindu-i trăsăturile. În cămin ardea focul, răspândind o atmosferă intimă. Pe rafturile de pe pereţi erau înghesuite o mulţime de cărţi. Într-un colţ, pe o măsuţă, erau expuse fotografii, unele înrămate, celelalte împrăştiate de-a valma. Lângă aparatul stereo aşezat lângă un perete erau câteva teancuri de discuri, majoritatea cu muzica anilor şaptezeci. Încăperea arăta curată, dar dezordonată, ca şi cum lucrurile ar fi fost lăsate acolo unde fuseseră folosite. Nu exista telefon.

— Sper că nu te deranjează lumânările, spuse Rebecca. Aprind lumina electrică doar atunci când citesc sau cos. Nu-mi place risipa.

— E foarte plăcut. Îmi place mirosul lumânărilor.

— Eu le fac. Lui Aaron îi plăceau mult. Poezia lui preferată era de Edna St.Vincent Millay. Poate o ştii:

Lumânarea mea arde la ambele capete;

Nu va dura toată noaptea.

Dar, o, duşmani, şi, o, prieteni,

Dăruieşte sclipiri minunate!

— Mi-o amintesc din liceu, răspunse Goodman.

— Ştiu că-i un clişeu. Ceea ce era înduioşător la Aaron era faptul că nu recunoştea stereotipurile. Totul era nou pentru el – Rebecca făcu un semn către pick-up. Pune un disc, te rog. Între timp, pregătesc masa. Sper că-ţi place tocana.

— La nebunie.

— Foarte bine. Fierbe de ieri, trebuie să fie gustoasă acum.

Goodman căută în teancul de discuri: Crosby, Stills şi Nash; Buffalo Springfield; Roling Stones; Jefferson Airplane; era un fel de călătorie muzicală prin anii şaizeci şi şaptezeci. Alese Cheap Thrills cu Janis Joplin şi Big Brother. Apoi cercetă rafturile cu cărţi. Dintre pagini ieşeau fâşii de hârtie. Erau uimitor de multe astfel de semne. Scoase un volum intitulat Citate pentru viaţă şi îl deschise. Găsi o frază subliniată uşor cu creionul: „Răul ne vine tuturora din propria noastră imaginaţie, mascat cu toate virtuţile. William Butler Yeats". Frunzări cartea până la următorul semn, pus pentru un proverb chinezesc: „Există doi oameni perfecţi: cel nenăscut şi cel mort".

— Sunt semnele lui Aaron, explică Rebecca, intrând în cameră. Îşi însemna cu creionul pasajele care-l interesau; după ce le memora, ştergea semnele. Nu-şi terminase lucrul când a plecat.

— Înseamnă că are o memorie colosală.

— Într-adevăr.

Rebecca gustă cu o linguriţă din tocană, apoi se linse pe buze, satisfăcută. Goodman scoase dopul sticlei de vin. După ce Rebecca puse în farfurii două porţii generoase de tocană, îi ţinu respectuos scaunul, iar ea se aşeză, mimând un zâmbet cochet.

— Déjà vu, murmură ea, ca pentru sine.

Poftim?

— Nimic, doar o amintire... Unde-ai găsit un vin aşa bun? Doar nu la noi?

— Era ascuns după sticlele cu poşircă.

— N-am mai băut de mult vin. Domnişoara profesoară din Crikside n-are voie să dea buzna la Simpson's când i se face sete.

Mâncarea era delicioasă. În timpul mesei discutară despre Stampler, despre obsesia tatălui, ca fiul să-l urmeze în mină; despre mama temătoare de a-şi contrazice soţul, care vorbea cu spiritele şi care-o învinovăţea pe Rebecca pentru emanciparea băiatului, ca şi despre pedepsele aplicate cu cureaua, numărul loviturilor fiind în concordanţă cu gravitatea ofensei aduse.

— Uneori, când venea aici, era bătut atât de tare, încât spatele-i era numai carne vie...

Goodman o privi consternat. Ea se uită repede în altă parte, schimbând rapid subiectul discuţiei.

— Mai spune-mi despre mama lui, o rugă Goodman. Avea probleme psihice?

— În ultimul an n-a ieşit din casă. Dacă n-ar fi ajutat-o vecinii, ar fi murit de foame. Poate că singurătatea a distrus-o. Oricât de urât se purtase cu Aaron, era disperată când a plecat. Toată viaţa s-a sprijinit pe familie. Când a rămas singură, s-a pierdut.

— Mă gândeam la perioada dinainte. Ştii, băcanul şi doctorul Koswalski mi-au sugerat că era foarte ciudată.

Rebecca râse:

— Tot ce se poate.

— Şi că nu dădea doi bani pe educaţie.

— E-adevărat, dar nu-i o raritate pe-aici.

— Se pare că Aaron era un spirit rebel.

Rebecca aprobă melancolic:

— Era însetat să afle cât mai multe. Când lucra la Koswalski, citea cărţi de anatomie. Când îl ajuta pe Avery Dagget, studia dreptul. În al doilea an de liceu a jucat rolul lui Biff în Moartea unui comis-voiajor. A fost minunat, a jucat cu pasiune. Bine-nţeles că lumea n-a priceput mare lucru din spectacol, dar lui nu-i păsa. În fiecare seară se transforma efectiv în Biff. Dar nici cu actoria n-a mers prea departe. De fapt, n-a mai pomenit niciodată de ea, după piesa aceea.

— Încotro a plecat de aici?

— Cred că la Lexington. Am aflat că acolo a lucrat o vreme la spital.

— Nu ţi-a scris niciodată?

— Nici nu m-am aşteptat.

În cameră se făcu linişte. Goodman era frământat de-o întrebare. Dar se abţinu s-o pună, păstrând-o cu grijă în memorie.

Rebecca se aplecă peste masă, cercetându-l.

— Cu ce te-ai ocupat înainte de a deveni detectiv?

— Am fost boxer profesionist.

— Adevărat? întrebă ea surprinsă.

— Da. Cu ce câştigam de-acolo îmi plăteam facultatea de drept. Mi-am strivit mâna, şi de-atunci Marty m-a angajat detectiv.

— Marty e avocatul?

— Da.

— Şi e bun?

— Cel mai bun. Dacă există vreo şansă pentru Aaron, aceea e Marty.

O vreme mâncară în tăcere. Deodată, Rebecca întrebă:

— Ai fost în Vietnam?

— În şaizeci şi opt-şaptezeci.

— Au fost ani grei.

— Orice an a fost acolo greu. Dar eu n-am dus-o chiar aşa greu. Făceam aici instrucţie câte două săptămâni, pe urmă mă trimiteau să lupt în Saigon ori în Golf şi iar veneam acasă, pentru antrenamente.

— Ai câştigat toate meciurile?

— Toate, în afară de ultimul.

— Ce s-a întâmplat atunci?

Goodman ridică mâna dreaptă. Oasele se sudaseră strâmb, arătând răsucite şi deformate. Pumnul era zbârcit, ca un trunchi de copac. Rebecca se apropie, îi luă mâna într-a ei, palpându-i defectele cu degetele.

— Îţi plăcea să te lupţi?

— Mi-a plăcut câtă vreme am jucat ca amator. Nu şi ca profesionist. Nu mai jucam pentru stil, ci pentru bani. Când mi-am distrus mâna, am simţit un fel de uşurare.

— Nu-i distrusă. E doar diferită; are personalitate.

— Mulţumesc. Dar tu de unde eşti?

— Din Santa Fe.

— N-ai accentul din Santa Fe.

— Am fugit de acolo la şaisprezece ani. Am petrecut şase ani în suburbia Haight – se opri pe gânduri. Doamne, visam zi şi noapte. Timp de şase ani, am crezut că soarele e verde, iar norii vărgaţi; aşa arăta lumea prin prisma LSD-ului.

— Şi cum ai ajuns aici?

— Am găsit un anunţ în Lexington Tribune, răspunse ea zâmbind. Apoi se ridică, merse puţin cam prea drept spre bucătărie, luă un pachet de ţigări şi se-ntoarse, păşind la fel de precaut.

— Uneori mai fumez câte-o ţigară. Câte una la trei patru luni. E-un drog slab, cu toate că acum n-am nevoie de „iarbă".

Îşi aprinse o ţigară.

— Ce-ai făcut după episodul cu Haight Ashbury?

— Am călătorit de colo-colo. Mi-am petrecut o vreme în diverse alte comunităţi. Mai târziu, după ce-am ieşit de la dezintoxicare, am dat de anunţul acela. M-a atras faptul că nu se cereau referinţe. Experienţă pedagogică aveam, pentru că predasem timp de un an unor copii, într-o comunitate lângă Toledo. În plus, e foarte important să găseşti o slujbă pentru care nu ţi se cer referinţe, după ce-ai luat-o razna timp de şase ani.

— Deci sunt deja zece ani de când eşti aici?

— Da, de la douăzeci şi patru de ani. Eram încă marcată. Visam că mintea mi-e invadată de extratereştri.

— Haide, lasă prostiile. Să nu-mi spui şi tu că la Sackett's Ridge bântuie stafiile.

— Vedeam figurile la geam. Erau mineri spaţiali, îi recunoşteam după luminile psihedelice pe care le purtau la căşti. Îi simţeam cum mi se strecoară în creier – se opri, râzând amuzată. Acum s-a terminat cu vedeniile. Sau poate mi-au pătruns în minte pentru totdeauna.

— Poate le-ai gonit.

— Nu ştiu. Oricum, există cu adevărat o fantomă la Sackett's Ridge. Au văzut-o nişte oameni serioşi.

— E o „ea"?

— Presupun că e Mary Lafferty.

— Aha. N-ai vrea să facem o plimbare pân-acolo, s-o luăm prin surprindere?

— Nu. Nu vreau fantome în seara asta.

— Bine. Acum va trebui să-mi găsesc o cameră pentru la noapte. Mi s-a spus că există un han la opt mile depărtare de aici.

— În Morgan Creek. Ai aflat de la Clyde Boise, nu-i aşa?

— Da, de la proprietarul băcăniei.

— Ha, ha, asta-i o glumă bună. „Proprietarul"...

— Înţeleg acum simţul umorului din oraşul ăsta. El mi-a povestit şi despre accidentul în care au murit Sam şi Mary. Oribil accident.

Rebecca îşi propti coatele pe masă şi, cu bărbia sprijinită în căuşul palmelor, îl studie pe Goodman. Marcat de cicatrice şi de frământările trăite, chipul lui era deosebit de expresiv, aproape frumos. Legănată de ameţeala plăcută a vinului, simţea că-l poate privi adânc înăuntru; văzu un pastor al sufletelor pierdute, un om născut pentru a ocroti, care putea îndura tăietura sabiei fără să crâcnească, dar cu un suflet neprihănit, de copil. Îl atinse cu degetele pe faţă. Cicatricea aspră ascunsă în sprânceană şi nodul de la rădăcina nasului avură efectul unui afrodiziac. Cu respiraţia întretăiată, se ridică şi, luându-l de mână, îl conduse spre dormitor.

Patul, de dimensiunea unui continent, era acoperit cu o plapumă lucrată de mână. Rebecca aprinse o lumânare, aşezând-o pe noptieră. După ce-i descheie nasturii cămăşii, îşi plimbă cu voluptate palmele pe pieptul lui. El îi răspunse mângâindu-i părul, apoi gâtul. Nerăbdători, se dezbrăcară unul pe altul şi rămaseră un timp goi, faţă în faţă, sorbindu-se din priviri.

Ea îl trase apoi spre pat, sărutându-i bărbia, sprâncenele, în timp ce mâinile ei îl căutau. Se mângâiară cu nesaţ, iar timpul se dizolvă în extaz. Se rostogoli peste el şi, gemând, îl călăuzi înăuntrul ei.

Se prăbuşiră istoviţi unul lângă altul, rămânând o vreme nemişcaţi, pentru a păşi din nou în realitate.

— O, Doamne, îi şopti ea. Cât e de minunat să-ţi doreşti ceva cu atâta putere. Nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme. A fost atât de bine... să-mi doresc din nou.

— Eşti chiar atât de singură?

— Cumplit. Te-am dorit din clipa în care ai intrat în şcoală, spunându-mi că vrei să-nveţi ceva. „În sfârşit, un bărbat cu umor", mi-am zis; „cu un umor adevărat". Nu ştii cât e de important pentru mine.

O mângâie uşor pe spate, apoi îi simţi pulsul revenit la normal.

— Nu crezi că o ţigară mi-ar prinde bine? întrebă ea într-o şoaptă uşoară.

El aprinse o ţigară şi i-o dădu. Ea trase câteva fumuri cu ochii închişi, apoi îl rugă, sprijinindu-se de trupul lui:

— Rămâi cu mine în noaptea asta... Vreau să te simt lângă mine când mă trezesc. Vreau să te miros înainte de a-mi deschide ochii. Luăm dejunul împreună, iar eu voi întârzia la şcoală. La urma urmei, în doisprezece ani n-am întârziat niciodată.

— Ce naiba faci? o întrebă el sprijinindu-se într-un cot şi privind-o.

— Ţi-am spus, mă atragi...

— Nu de mine vorbesc; ce naiba faci aici, în fundătura asta, în Crikside?

Rebecca nu răspunse imediat.

— Cred că mă ascund, se plânse ea, în sfârşit.

— De ce?

— De lume... mi-e teamă să mă întorc.

— Nu-ţi este dor să trăieşti cu adevărat, cum ai trăit acum?

— Mi-e dor de un bărbat vesel. Mi-e dor să fiu iubită... ocrotită de braţe puternice. Întotdeauna mi-a plăcut mirosul de after-shave. E-adevărat, întâi mi s-a făcut dor de muzee, de muzică bună şi de altele asemenea. Dar am rezistat fără toate astea. Am învăţat, în schimb, să cânt la vioară. Mi-am câştigat independenţa, pentru că nu sunt angajata companiei KC&M, ci a ţinutului. Terenul ăsta îmi aparţine; l-am cumpărat de la ţinut. Casa mi-am cumpărat-o printr-un anunţ din ziar. Mi-a sosit întregul ansamblu, sub formă de set, în genul aeromodelelor. Am muncit la ea doi ani, mi-am tocmit tâmplari, instalatori şi electricieni.

— Ai de gând să rămâi aici?

Înainte de a răspunde, Rebecca privi tristă pe fereastră:

— Cred că da.

— Pot să-ţi pun o întrebare intimă?

— Despre Aaron, nu?

— Pentru el am venit aici, dacă-ţi aminteşti. Mi-ai spus despre bătăile pe care le primea şi despre semnele de pe spate. De-atunci mă chinuie întrebarea: ai văzut semnele?

Rebecca nu răspunse.

— Ai trăit cu Aaron? întrebă el, urmărindu-i expresia feţei, care trecea în grabă de la furie, la răceală, apoi la resemnare.

— De ce-aş fi făcut-o?

— Nu ştiu. A fost o simplă întrebare. Spune „nu" şi gata.

— Nu pot, se lăsă pe spate cu ochii închişi. Da. De când a-mplinit paisprezece ani, până a plecat.

— De la paisprezece ani?

— Era un fel de ritual. Făceam dragoste de două, trei ori pe săptămână, în afară de cele patru luni când a fost cu Mary. Pe urmă, după ce-a murit ea, am continuat.

— Care Mary?

— Mary Lafferty.

— Iubita fratelui său...

— A fost prima dragoste a lui Aaron. Tocmai începuse liceul, la Lordsville. Fata era din Morgan's Creek. Au fost împreună patru luni, iar în acest timp Aaron a manifestat un simţ ciudat, nu atât al credinţei, cât al monogamiei. N-a păstrat şi relaţia cu mine. Sam era mai mare cu un an decât el. Era în echipa de fotbal. Probabil că Mary l-a găsit mai atrăgător. A fost pentru Aaron prima decepţie. Ni se-ntâmplă tuturor.

— L-a zdruncinat întâmplarea?

— Nu chiar. Când a aflat, i-a şters pur şi simplu pe amândoi din minte. Aşa proceda cu oricine care îl făcea să sufere.

— Un puşti de paisprezece ani?

— Dacă n-ai trăit într-un loc ca ăsta, nu poţi înţelege.

— Încearcă-mă.

Fata îşi mai aprinse o ţigară şi trase un fum, fără să-l privească în timp ce vorbea:

— M-a atras pasiunea lui. E o calitate rară pe-aici.

— Numai pasiunea?

— Întrebarea asta face parte din investigaţie?

— Da, răspunse Goodman nesigur.

— Hmm. Ţi-am mai spus că avea o minte sclipitoare. Puteam discuta despre lucruri pe care nu le-nţelegea nimeni. Odată, am stat în pat aproape trei ore, vorbind despre fotografiile lui Ansei Adams; exprimam sentimentele pe care mi le inspira fiecare poză. Aşa ceva ni se întâmpla de multe ori...

Ea şedea pe jos, cu picioarele încrucişate, iar el îi citea din Winesburg, de Sherwood Anderson, una din cărţile lui preferate. Ajunsese la sfârşitul unei nuvele numite Mama, o melodramă despre incapacitatea dintre mamă şi fiu de a-şi împărtăşi sentimentele. Când îi citea, îi dispărea accentul. Inflexiunile specifice localnicilor făceau loc vocalelor ordonate şi consoanelor concise, dând cuvintelor o curgere armonioasă.

El îi citea: „Caută clanţa uşii. Întunericul din cameră îi deveni de nesuportat. Simţea nevoia să-şi strige bucuria dăruită de cuvintele fiului său, dar fata ei nu mai cunoştea râsul..."

Se opri din citit, ridicându-şi ochii spre Rebecca. O privi îndelung, cu răsuflarea întretăiată, iar chipul îi exprima întrebarea nerostită de multă vreme. Rebecca ştia, căci simţea cum se naşte şi creşte în el dorinţa stăpânită cu greu.

Po' să te ating? întrebă el temător.

Nu se spune „po'", ci „pot".

Pot. Pot, pot, pot... repetă el, închizând o clipă ochii, cu răsuflarea întretăiată, de parcă ar fi alergat.

Nu mai putea da înapoi. Inima-i bubuia, făcând să-i zvâcnească tâmplele. Degetele lui îi atinseră pielea, în deschizătura bluzei. Apoi coborî încet, simţindu-i parcă fiecare moleculă. După ce o exploră astfel, îi deschise bluza cu mişcări delicate, contemplându-i sânii ca pe o minune. Mâinile n-o mai atingeau acum, dar erau acolo, temătoare, aşteptând încuviinţarea.

Poţi, şopti ea, luându-i mâinile şi aşezâdu-i-le acolo, simţindu-şi sfârcurile întărite în palma lui.

— Nu mi-e ruşine de ceea ce s-a-ntâmplat, spuse Rebecca. Nu l-am sedus. S-a petrecut pas cu pas, în timp. Dacă nu mă-nşel, a-nceput să mă dorească de pe la doisprezece ani. Iar când a izbucnit lucrul acela, ni-l doream amândoi.

— De fapt, chiar tu spuneai că aici tinerii se căsătoresc de la paisprezece ani. Cu toate astea, cred că ceea ce aţi făcut ar fi putut însemna o jignire profundă faţă de lumea din Crikside.

— Poate că şi gândul acesta ne-a aruncat pe unul în braţele celuilalt.

— L-ai iubit?

Ea se gândi destul de mult, jucându-se cu fumul ţigării. Răspunse într-un târziu:

— L-am compătimit... De fapt, compătimirea era pentru amândoi.

Deodată se răsuci pe o parte, apoi se aşeză pe marginea patului. Pielea albă îi era ascunsă sub flacăra rebelă a părului.

— Am făcut parte din viaţa lui. Aşa că l-am învăţat tot restul.

ŞAPTESPREZECE

La ora opt şi jumătate dimineaţa, când Naomi Chance ajunse la birou, îl găsi pe Vail adâncit în lucru. Neras, cu cămaşa mototolită ca o hârtie aruncată la coş, studia fotografiile, luând notiţe, îndeletnicire pe care şi-o începuse din seara trecută. Pe birou îl aştepta cana cu cafea aburindă. Era atât de concentrat, încât n-o auzi intrând. Era obişnuită cu starea aceasta, pe care Vail o numea „scufundare". Era într-adevăr o scufundare într-o altă lume, în care toate informaţiile şi faţetele cazului trebuiau ordonate ca-ntr-un joc de puzzle, spre a forma un tablou cât de cât complet, chiar dacă unele piese lipseau. Douăzeci de minute mai târziu, Vail se năpusti în biroul ei.

— Ce oră e? o întrebă el precipitat, căci nu purta niciodată ceas.

— Aproape nouă.

— S-a întors Tommy. Va fi aici împreună cu judecătorul înainte de douăsprezece.

— Aha, o şedinţă strategică?

— Da, abia aştept să aud veştile lui Tommy.

— Ce crezi c-ar putea afla în târguşorul ăla? Dar doctoriţa?

— Vine şi ea. Vreau să asculte şi ea noutăţile.

Cam în acelaşi timp, în celălalt capăt al oraşului, locotenentul Stenner îşi adunase toţi colaboratorii în birou. Era o încăpere mare şi goală, total lipsită de personalitate şi căldură. Pe o masă de lucru încăpătoare se aflau două telefoane, o agendă de telefon şi două teancuri de rapoarte conţinând activitatea de teren, în stânga cele cu misiuni executate, în dreapta cele cu misiuni de executat. Scaunul rigid, cu spătar drept şi necapitonat, părea la fel de confortabil ca un scaun de tortură. În această cameră austeră nu existau fotografii, nici cărţi, nici diplome sau medalii pe pereţi, ci doar două panouri, primul folosind ca suport pentru fotografiile cazului Rushman şi fotocopiile unor rapoarte, iar pe al doilea, fiind afişate celelalte cazuri aflate în lucru şi studiul fiecăruia. Se vedea limpede că Stenner era atât de devotat datoriei, încât nu suporta prezenţa vreunui obiect care să nu fie strict funcţional. Era acolo doctorul Bill Danielson, expert medical din partea ţinutului; Harvey Woodside, medicul legist cel astmatic şi obez, ca şi echipa de şase detectivi, poliţişti de elită, conduşi de sergentul Turner. Jane Venable şedea lângă uşă, pe un scaun incomod, ca de altfel tot mobilierul şi atmosfera din biroul locotenentului.

Stenner îşi scoase haina, o aşeză pe spătarul scaunului şi rămase în picioare în faţa celorlalţi. Bretelele roşii care îi susţineau pantalonii bleumarin, împreună cu sângele episcopului din poze erau unicele pete de culoare din încăpere. Apoi îşi potrivi ochelarii şi începu, frecându-şi mâinile:

— Am început cercetările acestui caz acum o săptămână. Să vedem cât de departe am ajuns. Domnule Danielson, aveţi cuvântul.

Danielson avea în jur de cincizeci de ani. Părând pescar pasionat, pielea îi era aspră şi bronzată. Bicepşii puternici i se ghiceau sub cămaşa azurie. Nasturii de la guler îi erau desfăcuţi, iar cravata trasă în jos. Provenea din Sud, iar vocea lui joasă reda un amestec rezonant al accentului plat din Midwest cu al celui dulce din Georgia. Scoase un creion din buzunarul de la piept şi se apropie de panoul fixat de perete, pe care erau expuse fotografiile cazului Rushman, ca şi fotocopiile câtorva rapoarte. Toată lumea era înarmată cu pixuri şi agende, pregătită să ia notiţe. Înainte de a-şi începe expunerea, Danielson îşi dezveli o ţigară de foi din ambalajul de celofan.

— Aş prefera să nu fumezi, interveni Stenner. O să-mi miroasă biroul zile întregi.

— Mă rog, e biroul tău, Abel, răspunse Danielson contrariat. Apoi trecu la subiectul întâlnirii, folosind ţigara neaprinsă ca indicator. Victima, episcopul Rushman, a prezentat în total şaptezeci şi şapte de plăgi fatale. Moartea a putut fi cauzată şi de o hemoragie puternică, de un şoc traumatic, ori de un colaps cardiac, toate acestea datorate gradului ridicat de distrugere a organismului.

Rănile produse de arme cu vârful şi muchiile ascuţite se împart în patru categorii: cele provocate prin înjunghiere, prin incizie, prin crestare şi cele din secţionări terapeutice, acestea din urmă practicate în chirurgie. Pe corpul victimei se regăsesc toate cele patru categorii de plăgi. În cazul înjunghierii, arma cea mai des utilizată este cuţitul, aici fiind vorba de un cuţit de bucătărie, de tipul celor pentru tranşat carne, cu o lamă de treizeci de centimetri lungime şi aproximativ zece lăţime. Putem atribui toate rănile acestei arme.

În cazul înjunghierilor, rana se lăţeşte la suprafaţa pielii, iar marginile nu sunt sfâşiate. Mărimea şi forma ei depind de forma armei, de direcţia în care a fost împlântată, de mişcările lamei în interior, de mişcările victimei, ca şi de starea de relaxare ori de tensionare a pielii. Danielson indică elemente din câteva poze. Victimei i s-au aplicat treizeci şi şase de lovituri prin înjunghiere: paisprezece în piept şi torsul superior, dintre care şapte au străpuns inima şi plămânii; patru în antebraţul stâng; trei în cel drept; trei în palma stângă; una în cea dreaptă; opt în abdomen şi trei în piciorul drept. Evident, victima a fost înjunghiată în braţe şi palme datorită încercărilor de a se apăra.

— Scuză-mă, Bill, interveni Stenner, dar cred că ar fi mai bine să păstrăm explicaţiile tehnice pentru proces. Deocamdată ne interesează numărul loviturilor şi cauza morţii.

— Bine. Aşadar, plăgile prin incizie sunt cele în care instrumentul este introdus în piele, apoi direcţionat de-a lungul corpului. Am găsit douăsprezece incizii, principala aflându-se în zona gâtului. Aceasta ar fi putut reteza capul. De fapt, doar coloana vertebrală l-a împiedicat să se desprindă de trup. E greu să spun care dintre răni a fost provocată întâi, dar bănuiesc că cea de la gât, suficientă, de altfel, pentru o moarte aproape instantanee. Interesant este că, de obicei, o lovitură atât de profundă şi de completă se aplică de la spatele victimei. În cazul nostru, a fost aplicată din faţă. Moartea a provenit nu numai din hemoragie, ci şi dintr-o embolie masivă. Am detectat aer în inimă şi vene.

— Deci episcopul şi-a văzut moartea cu ochii, spuse Turner.

— Aşa cred. În general, în rănile profunde produse la gât intervine pe loc spasmul cadaveric, rigor mortis, cu alte cuvinte. Dar aici nu s-a întâmplat aşa.

— De ce? întrebă Venable.

— Rănile din braţe şi palme dovedesc încercarea de a se proteja. Alte incizii i s-au aplicat pe faţă, scalp, piept, abdomen şi picioare. Dar nici una n-a fost cauzatoare de moarte. Au fost şaptesprezece crestături, majoritatea superficiale. În sfârşit, dintr-a patra categorie de răni a făcut parte secţionarea organelor genitale, care au fost puse în gura victimei. Această amputare s-a efectuat cu o deosebită îndemânare chirurgicală, mai ales dacă avem în vedere că a fost practicată cu un cuţit de bucătărie.

— Crezi că făptaşul avea cunoştinţe în domeniul medical? întrebă Stenner.

— Foarte posibil. Sângerarea a fost extrem de puternică, continuă Danielson, fără a-şi curma şirul expunerii din cauza întreruperilor. Cadavrul conţinea mai puţin de jumătate de litru de sânge la autopsie. Asta e o raritate. În mod normal, sângerarea încetineşte când organismul încetează să funcţioneze, ceea ce duce la ipoteza că victima a supravieţuit mai mult decât era de aşteptat

Stenner îl întrerupse cu o nouă întrebare:

— S-a luptat mult?

— Da, judecând după rănile de pe mâini. Dar nu mult timp.

— Câtă vreme crezi c-a durat?

— Intervalul de timp în care survine moartea, ca urmare a unei in-cizii a gâtului, este mai scurt dacă au fost străpunse venele sau arterele şi dacă se produce aeroembolia. În cazul de faţă se regăsesc ambele elemente. Judecând după rănile de pe mâini şi braţe, victima ar putea supravieţui maximum un minut, un minut jumătate. Dacă prima tăietură a fost la gât, nu văd cum a mai putut fi conştient, dar se pare că a fost.

— Ce-i cu poza din dreapta? Cea care arată ceafa? întrebă unul dintre detectivi.

— Ajungem oricum la ea, răspunse Danielson, indicând o fotografie ce reprezenta ceafa cadavrului. Imediat sub linia părului era scris cu sânge „B32.156". Nu pot explica semnificaţia acestui număr; tot ceea ce pot preciza este că a fost scris cu sângele victimei, la fel ca numărul 666, crestat pe stomac, un mesaj satanic.

— Ai mai tras vreo concluzie? întrebă Stenner.

— Aş accentua faptul că majoritatea rănilor au fost provocate cu multă îndemânare şi precizie, atingând organele vitale, cauzând traume. Au fost şi tăieturi întâmplătoare. De asemenea, cred că ucigaşul era stângaci.

— Mulţumesc, spuse Stenner, iar Danielson se întoarse la locul lui.

— Ce aveţi de zis, doamnă Venable? o întrebă Stenner.

— Până aici n-am nimic de spus.

— Lou, ce-aţi descoperit?

Turner se-ndreptă spre panoul cu poze şi prinse în ace o diagramă a scenei crimei.

— Deci, avem trei interogatorii care nu sunt admise în proces, dar care stabilesc evenimentele. Stampler declară că a intrat aici, pe uşa principală, a auzit zgomot în apartamentul episcopului şi a urcat. Apoi a intrat în dormitor, unde-a luat-o razna. Pretinde că mai era cineva în cameră, cineva de care se temea. Nu-şi mai aminteşte decât momentul în care a ieşit din dormitor. A auzit ceva jos, a intrat în panică, a fugit pe hol, a ieşit pe uşa de la bucătărie, a coborât, apoi a văzut maşina poliţiei, aşa că s-a refugiat în biserică prin coridorul acesta şi s-a ascuns în confesionalul în care a fost găsit.

— Ce părere ai? întrebă Stenner.

— Că povestea asta e cel mai pur rahat. Scuzaţi-mă, doamnă.

— Am mai auzit expresia, spuse Venable zâmbind. Şi sunt perfect de acord cu dumneata, domnule sergent.

— I-am cercetat standerul, dar fusese golit înaintea sosirii noastre.

— De către cine? întrebă Venable.

— De alţi locuitori ai... cavernelor. Mă-ndoiesc că erau prea multe lucruri de luat. Încercăm s-o găsim pe fată, pe Linda. Până acum n-am avut succes. Se pare c-a plecat acum vreo trei săptămâni. La Savior House nu sunt înregistrate numele de familie, dar i-am dat oarecum de urmă. Provine din Ohio, probabil din Akron sau Dayton. N-o condamn c-a plecat, nimeni nu rezistă prea mult în caverne.

De la internii din Savior House, ca şi de la personalul bisericii, n-am aflat mare lucru. Toţi susţin că se afla în strânse relaţii cu episcopul. Băiatul ăsta, Stampler, e foarte deştept, probabil are un indice al inteligenţei de 130-140. Vine din Crikside, Kentucky, care are o populaţie în jur de două sute cincizeci de suflete. În încăpere răsunară râsete. Zâmbi şi Turner, apoi continuă. Am discutat cu oameni care-l cunosc. Nu mi-au semnalat nici o manifestare ieşită din comun, n-a fost arestat. Se pare că era un puşti cu multă personalitate. Tatăl i-a murit de silicoză, fratele â fost ucis într-un accident de maşină. Mama lui a murit anul trecut, cam la un an de la plecarea lui. Se spune că în ultimul timp nu mai era în toate minţile, dar n-a fost consultată de medic. Acesta i-a numit comportamentul „nebunie de singurătate". Stampler a fost un elev strălucit, atât la şcoală, cât şi la liceu, dar n-am reuşit să aflăm ce-a făcut în lunile dintre momentul plecării şi cel al apariţiei în oraşul nostru, aşa că nu mi-am terminat tema pentru acasă, domnule locotenent.

— A fost luat în evidenţa poliţiei? A existat vreun incident? întrebă Venable.

— Nici unul, până acum. A lucrat câteva luni ca infirmier la spital. I s-au dat referinţe bune, dar şi-a părăsit locul de muncă; s-a angajat ca om de serviciu la bibliotecă, unde a fost de asemenea bine apreciat. Făcea cursuri prin corespondenţă la City College, dar nu i-am obţinut încă fişa.

— Ai vreo idee despre ce-ar putea reprezenta numărul de pe ceafa victimei? întrebă Danielson.

— Eu nu, răspunse Turner zâmbind. Poate altcineva?

Ceilalţi detectivi dădură din umeri.

— Mulţumesc, Lou, zise Stenner. Doctore Woodside, e rândul dumitale.

Woodside îşi ridică trupul enorm de pe scaun şi se îndreptă cu mersul său legănat spre panoul cu poze.

— Fără să vă plictisesc cu amănunte tehnice, iată concluziile la care am ajuns: cuţitul găsit asupra suspectului în momentul arestării este cu siguranţă arma crimei. Sângele de pe hainele şi corpul său aparţine victimei. S-au detectat, de asemenea, pe arma şi pe hainele domnului Stampler fragmente de carne ale celui ucis. Amprentele de pe clanţele uşilor, pereţi şi de pe armă se potrivesc cu cele ale suspectului. Pe hainele lui sunt şi fire din covor. După urmele de sânge de pe covor, i-am putut reconstitui drumul de la locul crimei în bucătărie. Putem dovedi că a ieşit pe uşa bucătăriei, coborând pe scara de serviciu, că s-a întors în clădire pe uşa din spate, a intrat în biserică şi de-acolo, în confesional.

— S-au găsit amprente pe sertarul cu cuţite din bucătărie? întrebă Venable.

— Ciudat, dar nu s-au găsit. Am prelevat de-acolo nişte fibre de ţesătură, dar nu le-am putut stabili provenienţa.

— Ar fi extraordinar dacă am putea dovedi că a pătruns pe uşa bucătăriei, de unde şi-a procurat cuţitul, pe care l-a dus în dormitor, explică Venable. Astfel am stabili premeditarea.

— O să am aspectul în vedere.

— Foarte bine, interveni Stenner. O privi cu o expresie care încerca să fie un zâmbet: până aici aveţi vreo remarcă?

— Suntem destul de avansaţi, spuse ea, luând locul lui Woodside în faţa auditoriului. Însă, pentru a avea un caz complet, ne lipsesc două elemente.

— Motivaţia? întrebă Stenner.

— Exact. Sunt convinsă că psihiatrii îl vor considera pe Stampler apt pentru proces, dar asta nu exclude posibilitatea ca Vail să-şi bazeze pledoaria pe nebunie. Să nu uităm că şi-a angajat un medic pentru examinarea arestatului. Se numeşte Molly Arrington, treizeci şi patru de ani. A absolvit Universitatea de Stat din Indiana cu magna cum laude şi a lucrat şase ani la Clinica Justine din Indiana, ocupându-se de comportamente atipice. Se pare că e strălucită, aşa că ne va aduce argumente serioase. Dar dacă-l putem aduce pe Stampler la judecată, ne trebuie un mobil, Abel, unul care să-i convingă pe juraţi. Altfel, Vail se va folosi chiar de natura crimei, dovedind că protejatul lui e nevinovat ca un miel.

— Bine, doamnă procuror. Ne vom strădui să găsim o motivaţie. Care este al doilea element?

— Dovediţi că n-a existat o a treia persoană în cameră, când episcopul a fost înjunghiat.

Cu câteva minute înainte de ora prânzului, Vail îşi strânse echipa în birou. Molly Arrington ajunse ultima, suflând din greu, ca după o alergătură.

— Aceasta este doctoriţa Molly Arrington, psihiatrul nostru, o prezentă Vail. Scuză-mă că te-am adus atât de repede de la Daisyland, dar am vrut să te cunoască toată lumea şi să auzi şi tu ce-a aflat Tommy în Kentucky.

— Mă bucur să vă cunosc, spuse Molly cu un zâmbet.

— Am stabilit deja regulile jocului. Toţi spunem ceea ce gândim, fără vreo reţinere. Naomi, ai citit raportul autopsiei. Ai descoperit ceva ce nu ştiam?

— Aţi observat numărul 666 crestat pe stomacul lui Rushman?

— Da, spuse Vail. Va trebui să verific dacă Aaron ori vreunul din puştii de la internat făceau parte dintr-o societate satanică.

— Mai e ceva. Nu deţinem încă poza, dar din raport reiese că pe ceafa episcopului s-a găsit numărul „B32. 156", scris cu propriul lui sânge.

— „B32.156"? Ce dracu' poate să-nsemne?

— Cine ştie? dădu Naomi din umeri.

— Probabil un simbol, sugeră Molly.

— Ce fel de simbol? întrebă judecătorul.

— Nu ştiu. Simbolurile compun un limbaj universal. De exemplu, crucea e simbolul creştinătăţii. Triplul 6 de pe stomacul victimei îl reprezintă pe diavol. Reprezintă acelaşi lucru oriunde l-am găsi şi pentru oricine l-ar scrie.

— Aş vrea să fac o remarcă, interveni Goodman.

— Dă-i drumul.

— E-n legătură cu pozele. M-am gândit mult la ele în timpul călătoriei Mi se pare că dovedesc din plin premeditarea.

— Cum aşa? se miră Vail. Dovedeşte-mi-o!

— În primul rând, cuţitul trebuie să fi fost adus din bucătărie. Ce-ar fi căutat un cuţit de tranşat carne în dormitorul episcopului?

— Nu ştiu, răspunse Vail. Dar ar fi putut fi acolo. Procurorul trebuie să dovedească absenţa cuţitului în dormitor, nu noi suntem cei care trebuie să dovedim prezenţa lui acolo înaintea pătrunderii criminalului.

— O chestie foarte vagă, conchise Goodman.

— Tommy, în momentul de faţă totul e vag, dar trebuie să-ncepem de undeva. Nu uita, pornim de la prezumţia că Aaron e nevinovat, aşa că tot ceea ce întreprindem trebuie să ducă la concluzia asta. Stabilirea vinovăţiei e problema adversarilor noştri.

— Mai e ceva, continuă Tommy.

Merse la panoul cu poze, oprindu-se în dreptul celor care reprezen-tau urmele însângerate pe podeaua bucătăriei. Naomi se apropie de el.

— Ce vedeţi? întrebă Vail.

— E clar că a ieşit pe uşa bucătăriei, răspunse Naomi.

— Asta ştiam.

— Da, dar dacă te uiţi cu atenţie, observi că nu sunt urme de paşi, ci pete. Din poza asta îţi dai seama că petele se opresc aici, la colţul bufetului. De-acolo şi până la uşă nu mai sunt pete.

— Şi ce-i cu asta?

— Bănuiesc că petele provin de la ciorapii lui. Cred că la intrare îşi scosese pantofii, ca să nu-l audă episcopul. După aceea a luat cuţitul din sertar, a mers în hol, a intrat în dormitor, unde i-a aplicat episcopului cele patruzeci de lovituri.

— Conform autopsiei au fost şaptezeci şi şapte, preciză Naomi, element la fel de grav ca şi pozele.

— Vom trece peste asta în pledoarie, spuse Vail. Raportul cu numărul şi localizarea rănilor, cauza morţii şi altele, va fi prezentat în proces, dar, după toate probabilităţile, nu va fi citit de juraţi. Or să fie ocupaţi cu alte treburi.

— În orice caz, îşi sfârşi Goodman ideea, amănuntul cu scosul pantofilor dovedeşte premeditarea. N-a fost vorba nici de furie subită, nici de nebunie temporară, ci de un plan bine pus la punct.

— Da, în cazul că aşa s-au petrecut lucrurile, remarcă Vail.

— Cum altfel s-ar fi putut petrece? întrebă Naomi. Te-a minţit atât pe tine, cât şi pe poliţişti, declarând că a intrat pe uşa din faţă, că s-a speriat de zgomote şi-a fugit prin spate. E clar că a intrat prin bucătărie.

— Posibil. Dar acuzarea nu poate face uz de interogatorii în proces, iar noi n-avem de ce. Ceea ce trebuie să facem este însă să aflăm dacă Aaron ne-a minţit şi de ce.

— Dacă a minţit, de ce-a făcut-o? întrebă Goodman.

— Poate pentru că era speriat, dezorientat, îi răspunse judecătorul. E posibil să fie nevinovat, dar îi e teamă să spună adevărul, că în aparenţă e vinovat.

— Aşa că se pune din nou întrebarea dacă mai era cineva în cameră. În caz că da, Aaron ar fi putut intra prin faţă, scoţându-şi pantofii să nu fie remarcat. În momentul în care s-a speriat de zgomotele de jos, ar fi putut fugi prin bucătărie, punându-şi pantofii înainte de-a ieşi afară, în frig.

— Prea-i cusut cu aţă albă, spuse Goodman sceptic.

— Poţi dovedi că n-a fost aşa? întrebă judecătorul.

— Nu.

— Atunci înseamnă că nu batem câmpii şi că problema pantofilor şi a petelor devine contestabilă, completă Vail. Nici o variantă nu poate fi dovedită, deci oricare e posibilă.

— Iar în majoritatea cazurilor, adăugă judecătorul, juriul preferă să le respingă pe amândouă, decât să adopte vreuna.

— La fel şi cu cuţitul, spuse Vail. Vom admite că a părăsit locul faptei avându-l asupra sa, dar nu că l-a şi dus acolo.

— Foarte bine, îl aprobă judecătorul. Lasă-ţi adversarii să dovedească contrariul.

— S-au găsit amprente pe sertarul din bucătărie? întrebă Goodman.

— Vom şti când vom vedea raportul judiciar.

— Şi dacă purta mănuşi? sugeră Naomi.

— Şi dacă dansa în trupa Bolshoi Ballet? interveni judecătorul.

— Cu alte cuvinte, nici o supoziţie nu e valabilă până nu ne-o vor dovedi, explică Vail gluma judecătorului.

— S-au descoperit fibre de mănuşi pe sertar?

— Asta o vom afla tot din raportul judiciar.

— Ce credeţi că va hotărî Shoat în legătură cu admiterea fotografiilor în proces? întrebă Naomi.

Vail privi spre judecător, ridicându-şi o sprânceană. Spalding se scărpină pe vârful nasului.

— Nu-i va fi uşor să decidă, spuse el în sfârşit. Personal, cred că pozele sunt corespunzătoare. Dar dacă le admite, pot deveni baza unui apel... Bănuiesc că le va admite ca probe.

— Doamne! exclamă Naomi.

— Nu dispera, o linişti Vail. Asta ar putea fi în favoarea noastră.

— Cum?

— Depinde de mobil, sugeră judecătorul.

— Chiar aşa, aprobă Vail. Pun pariu că-ntreaga noastră opoziţie munceşte pe brânci să facă rost de un mobil. Dacă nu-l vor găsi, vor putea folosi cu succes pozele în favoarea noastră, făcând uz de legea McNaghten.

— Cine-i McNaghten? întrebă Molly.

Judecătorul se oferi să explice:

— În 1843, McNaghten a împuşcat mortal un membru al Parlamentului Britanic. Curtea l-a declarat nevinovat pe motiv de nebunie. Opinia publică a fost revoltată, aşa încât Curtea de Apel a formulat legea McNaghten, care spune că, pentru a se obţine achitarea, trebuie dovedit că în timpul comiterii crimei acuzatul s-a aflat sub influenţa unei puternice tulburări mentale datorate unei boli psihice, nefiind conştient de natura faptei.

— Sau chiar conştient fiind, completă Vail, n-a putut distinge răul de bine.

Goodman completă:

— În traducere: doar un nebun poate comite o crimă fără mobil.

Vail se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, după cum îi era obiceiul.

— Mai avem la îndemână şi conceptul impulsului nestăpânit, zise el. Aici se încadrează cei care pot deosebi binele de rău, dar, datorită tulburărilor psihice, nu-şi pot controla acţiunea. Aşa că avem destule posibilităţi, n-avem decât s-o alegem pe cea mai convingătoare, cu care să zdrobim acuzarea, îi zâmbi el lui Molly Arrington. Aceasta este sarcina expertului nostru psihiatru. Îmi dau seama că n-ai avut decât o singură întrevedere cu Aaron, dar...

— N-aş lua cuvântul până nu ascult raportul domnului Goodman, spuse ea.

— Mă cheamă Tom, preciză Goodman zâmbind.

— De acord. Dă-i drumul, Tommy, spuse Vail.

— Eu nu sunt psihiatru. Aşa că o să vă povestesc pur şi simplu ce-am aflat şi ce cred eu. De fapt, nu prea ştiu ce să cred.

— Ce naiba ai aflat acolo? îşi manifestă Vail nerăbdarea.

— Nu-i vorba de ce-am aflat, e... cum să-ţi spun, Marty, puştiul ăsta a avut o copilărie îngrozitoare; am impresii confuze, contradictorii despre el.

— Toţi suntem în aceeaşi situaţie, Tommy.

În timp ce povestea, Goodman privea fotografiile, încercând ca prin ele să-şi menţină obiectivitatea. Îl descrise pe Stampler ca pe un copil dotat, care nu-şi găsise locul în comunitatea lui, neprimind sprijin, nici aprobare pentru realizările sale, menţinut într-o continuă stare de frustrare de către tatăl obtuz şi dur, hotărât să-i lase fiului moştenire numai munca istovitoare din mină. Vorbi despre mama lui Aaron, o femeie simplă, care considera educaţia ca pe ceva obscur, diavolesc, ca şi despre firea neînfricată a băiatului, care nu se lăsase descurajat de bătăile şi de insultele părinţilor. Povesti, în sfârşit, despre Rebecca, mentora, sprijinul înzestrării sale intelectuale, fiind martorul călătoriei lui pe tărâmul diverselor profesii şi al artelor, ca şi călăuza lui în viaţa sexuală.

Când sfârşi expunerea, Goodman îşi consultă nelipsita agendă neagră.

— Mai sunt câteva aspecte, completă el. Pe masa din sufrageria Rebeccăi erau expuse cinci fotografii ale lui Aaron, la diferite vârste; citind o carte, pescuind, surprins în grupul colegilor, toţi pozând ţepeni în faţa şcolii, cu Rebecca în centru. Dar nu era nici o poză doar cu ei doi. Un alt aspect: Aaron îşi însemna o grămadă de citate din cărţi, lipind fâşii de hârtie la paginile respective. După ce le învăţa pe dinafară, elimina semnele. Mi-am notat două citate care mi-au părut deosebite: „Răul ne vine tuturor din propria noastră imaginaţie, mascată cu toate virtuţile", şi un proverb chinezesc: „Există doi oameni perfecţi: cel nenăscut şi cel mort".

Goodman îşi notase câteva întrebări: A fost Aaron supus unui abuz fizic sau sexual, în sens juridic? Instinctul sexual îi era atât de pervers, precum par faptele? Au putut contribui aceşti doi factori la a-i crea o tensiune interioară, care l-a împins spre măcelărirea episcopului Rushman?

— Probabil, sugeră el, Molly ne-ar putea lămuri aici. Ştiţi ce mă întreb? Dacă nu cumva a fugit de frustrările de-acolo, ca să cadă într-un nou hăţiş de frustrări. Poate... poate i-a căzut cerul în cap.

— Crezi că el e făptaşul? îl întrebă Vail, care-l ascultase concentrat, fără a se lăsa afectat emoţional de scurta şi nefericita viaţă a lui Aaron Stampler.

— Zău că nu-mi dau seama, Marty; dacă mă gândesc bine, cine dracu nu s-ar ţicni după ce a dus o asemenea viaţă?

Vail nu răspunse. În schimb, i se adresă lui Molly:

— Doctore, poftim în scenă.

— Să vedem întâi caseta, spuse ea. Vocea-i deveni brusc puternică şi autoritară. Părea un căpitan care preia comanda vasului.

Iar Vail îşi zise: Doamne, ea ne conduce de-acum.

— De acord, spuse Vail. Se răsuci spre aparatul video, în care introduse caseta conţinând întrevederea de la Daisyland.

— Înainte de-a începe, aş vrea să ştiu cum îţi poţi da seama când cineva suferă de tulburări psihice? se interesă Goodman.

— E un procedeu bine structurat, exact ca în medicină, explică Molly. Cauţi simptome, manifestări, influenţe.

— Toate acestea pot fi încadrate în standarde?

— Da. Se regăsesc în Manualul de diagnostic şi statistică ale bolilor mentale, publicat de Asociaţia Americană de Psihiatrie.

— Ştiu că-i o întrebare cam nătângă, spuse Naomi, dar de ce se-ntind întotdeauna pacienţii pe canapea, iar psihiatrul stă în spatele lor?

— În acest fel, subiectul se simte în largul lui. Faptul că nu-l vede pe doctor îi reduce din inhibiţie, nedistrăgându-l nici de la ceea ce simte nevoia să exprime.

— Care e obiectivul final?

— Asocierea liberă de idei; incitarea subiectului de-a se concentra asupra experienţelor interioare, a imaginaţiei, a sentimentelor... crearea unei atmosfere propice exteriorizării celor mai intime gânduri.

— În ce mod te ajută atmosfera asta?

— În această stare, pacientul retrăieşte cu acuitate experienţa unor evenimente traumatice din trecut, esenţiale pentru stabilirea diagnosticului. Prima mea întâlnire cu Aaron a fost o discuţie de suprafaţă, dar un început promiţător.

Urmăriră caseta concentraţi. După ce întrevederea filmată luă sfâr-şit, nimeni nu rupse tăcerea câteva minute. Vail vorbi primul:

— Ei, Molly, ce părere ai?

Cu mâinile încrucişate în poală, Molly rămase tăcută aproape un minut întreg, gândindu-se. Ce vor de fapt să afle? Dacă a făcut-o el şi de ce? Dacă este un ucigaş cu sânge rece, ori dacă încurcă realitatea cu iluziile? Dacă e păpuşa, ori păpuşarul? Într-un târziu, răspunse:

— Nu sunt sigură. După cum văd, toţi suntem confruntaţi cu aceeaşi problemă dificilă: cum să-l salvăm pe Aaron Stampler de la moarte. Diferenţa este că voi lucraţi prin tactici şi strategii legale, în timp ce arma mea e logica ştiinţifică, lucru care cere mult timp, poate chiar ani întregi.

— Da, dar acum nu mai avem la dispoziţie decât cincizeci şi una de zile, spuse Goodman căzut pe gânduri.

— Ai ajuns la vreo concluzie până acum? întrebă Vail.

— Nu, încă nu.

— Ştii, cu toţii suntem derutaţi, continuă el. Aaron spune că a făcut prima oară dragoste la şaisprezece ani. Profesoara susţine că l-a sedus cu doi ani înainte. O altă minciună o constituie împrejurările în care a murit fratele lui.

— N-aş zice că l-a sedus, interveni Goodman.

— Dar ce-ai zice? E vorba de o femeie de vreo treizeci de ani şi de un copil de paisprezece.

— Ştiu, dar din modul cum povestea ea, părea totul foarte natural.

— Ţi s-o fi părut ţie natural, dar te asigur că doamna procuror va fi de cu totul altă părere. O va zugrăvi pe femeia asta în cele mai negre culori. Nici măcar n-o putem cita în proces. Dacă ar veni de bunăvoie să depună mărturie, Venable se va grăbi s-o pună în lanţuri pentru corupere de minori. Or, n-o putem lăsa să se autoincrimineze.

— Scuzaţi-mă, întrerupse Molly discuţia pe un ton înţepat. Vorbiţi despre tactici legale, care nu mă privesc. Şi până la un punct, ceea ce spuneţi n-are sens. Poate că el a sedus-o, ori poate că evenimentul e-atât de dureros pentru el, încât şi l-a şters din minte. Iar povestea cu fratele şi logodnica poate fi un mit local, de ce vă pare atât de ciudat faptul că nu doreşte să-l umbrească? Părerea mea e că băiatul are un indice de inteligenţă cu mult peste normal. Pentru Dumnezeu, a citit Biblia la şase ani. La ora asta ar fi trebuit să fie student la Harvard, nu om de serviciu într-o bibliotecă.

— Presupun că doreşti să te-ntorci la Daisyland? o întrebă judecătorul, privind-o admirativ.

— Chiar mâine. Am enorm de lucru. Iar pe tine, Tom, ţin să te felicit. Ai aflat foarte multe în doar două zile.

— Şi tot degeaba, răspunse Goodman nervos.

— Ai răbdare. Cred c-ar trebui s-o găseşti pe fată.

— Pe cine, pe Linda?

— Da.

— Cine ştie unde s-o fi dus? Majoritatea celor de la Savior House se-ntorc la un moment dat de unde au venit.

— Ce să caute acolo? Crezi că Aaron s-ar fi întors la Crikside?

— Aşadar, e posibil ca ea să nu se fi-ntors acasă, spuse Vail. Poate că se ascunde prin apropiere.

— Şi poate că ştie ce s-a întâmplat de fapt, completă Goodman.

— Stampler zice că fata a plecat acum vreo trei săptămâni, menţionă Naomi.

— Poate c-o acoperă, sugeră Goodman.

— Crezi că ea l-o fi omorât pe Rushman? întrebă Naomi.

— Nu neapărat, răspunse Vail. Poate-au făcut-o împreună. Sau poate a fost martoră. Poate că Aaron se teme, de fapt, pentru ea, nu pentru propria-i persoană.

— Eşti pe drumul cel bun, Marty.

— Am avut vreun caz în care s-o pornesc pe-un drum greşit?

Tom râse:

— Ne-ai zis-o.

— Doctoriţa ţi-a ordonat s-o găseşti pe fată, Tommy, i-o întoarse Vail. Ce mai stai?

OPTSPREZECE

Strada era pustie. Din şoseaua principală răzbătea zumzetul unui trafic intens. Un vânt îngheţat scutura crengile moarte ale copacilor ce mărgineau strada Banner.

Intrând în Savior House, desluşi notele şovăitoare ale unui saxofon. Cineva, la etaj, încerca să interpreteze melodia „Misty". O găsi pe Maggie în camera cu televizorul. Se purta foarte amabil, dar Goodman nu reuşi într-o oră de conversaţie să apuce nici un fir din ghicitoarea numită Aaron Stampler.

— Îmi pare rău, îi spuse Maggie. Trebuie să-nţelegeţi, aici avem o regulă de aur: nimeni nu-şi dezvăluie secretele; ar rupe vraja. E meritul episcopului, ştia cum să protejeze oamenii. De aceea nu suntem obligaţi să ne declarăm numele de familie, nici localitatea de unde provenim.

— Respect regula, Maggie. Îţi mulţumesc pentru ajutor.

— Bineînţeles, dacă aflu ceva ce v-ar putea fi de folos, vă anunţ.

— Tu eşti „cloşca" aici?

— Urma să fiu noua mascotă a ministranţilor, spuse ea cu o umbră de melancolie în glas.

Apropiindu-se de Volkswagen, Goodman observă o fâşie de hârtie prinsă sub ştergătorul de parbriz. Era un şerveţel împăturit, pe care era scris cu litere mărunte un mesaj: „Alex. Strada B. Liliacul şi Păsărica".

Goodman privi de-a lungul străzii, dar nu văzu pe nimeni. Se urcă în maşină. În timp ce aştepta ca motorul străvechi să se încălzească, se uită încă o dată spre Savior House. La o fereastră de la etajul al doilea, o umbră se retrăgea în dosul perdelei.

— Fir-ar al dracului, zise el cu voce tare. Şi porni către strada B.

Cu mulţi ani în urmă, strada B fusese una din zonele comerciale de lux ale oraşului. Vitrinele găzduiseră blănuri de hermină şi vizon, ca şi cele mai noi şi scumpe creaţii ale bijutierilor. Dar cu timpul, magazinele fuseseră eclipsate de zgârie-nori cu parcări interioare şi însoţitori de lift îmbrăcaţi în uniforme. Rămăseseră doar patru clădiri cu aspect deprimant, în care mai erau active numai barurile cu clientelă depravată şi prăvăliile de amanet.

Fâşia de pavaj ce ducea spre şoseaua subterană devenise loc de acostare pentru oamenii de afaceri bisexuali şi homosexuali aflaţi în drum spre casă; o piaţă de desfacere, unde tineri proxeneţi ofereau plăceri pentru toate gusturile.

Goodman se alinie în şirul de Cadillacuri şi Mercedesuri care defilau cu viteză redusă pe lângă „băieţi duri", îmbrăcaţi în piele şi ţinte, tineri cu aer de colegieni, purtând jachete sport, puşti aflaţi la pubertate, cu coşuri pe faţă şi travestiţi, care-şi etalau marfa sub forma unui carnaval plimbător, ce-şi atingea culmea între orele şase şi opt seara.

„Liliacul şi Păsărica", se gândi Goodman. „Proxenetul şi prostitua-tul. Păsărica e Alex. Dar cine-i Alex?"

— Alo, drăguţule, ce zici de chestia asta? îl întrebă un „comerciant", fluturându-i o poză pornografică în fata parbrizului. Are douăzeci de centimetri şi e numai a ta. Ia-o cât e caldă... Ia uite-o p-aia mică, a mea... Ia uite ce banană roşie...

La fiecare acostare, Goodman punea aceeaşi placă:

— Îi caut pe Liliac şi pe Păsărică.

După o jumătate de oră de dialoguri umilitoare, îl găsi pe primul. Era chel, cu capul în formă de ou, cu un diamant în ureche; purta o mustaţă ceruită la capete; peste umerii de om Neanderthal avea o mantie de piele. Pe faţă avea o mască neagră din hârtie creponată, cum se poartă la carnavaluri.

— Eşti Liliacul?

— Cine altul, iubăreţule?

— Îl caut pe Păsărică.

— Eşti nou pe-aici?

— Ce vrei, să-ţi dau o scrisoare de recomandare? întrebă Goodman oftând.

— Ştii că eşti nostim? remarcă Liliacul, apoi examină Volkswagenul cel uzat. Zici că-ncap doi în nuca asta?

— Ce-ar fi să încercăm? Cina-i gata.

Ochii Liliacului se-ngustară în spatele măştii. Nu-i plăcea să fie luat în zeflemea.

— Te costă între cincizeci şi şapteş'cinci să i-o tragi. Nu ştiu dacă eşti în stare să suporţi cheltuiala.

Goodman scoase la iveală o hârtie de o sută de dolari, zicând:

— Punem pariu?

Privirea Liliacului căpătă scântei. Banii erau limbajul universal pe strada B.

— Vino după mine. Ai un radiator în cutiuţa asta?

— Cui îi trebuie radiatorul?

Liliacul râse, cotind pe-o alee lăturalnică, între două clădiri de cărămidă, presărată cu gunoaie, sticle goale şi tomberoane.

Marty, afurisitule, ai să-mi plăteşti scump excursia asta, îşi zise Goodman, urmându-şi „ghidul".

La un moment dat, Liliacul se opri, ridicând mâna. Goodman opri şi el maşina. Huiduma ciocăni într-o uşă dărăpănată. Uşa se deschise şi Păsărica ieşi, chiorându-se în lumina orbitoare a farurilor.

— Stinge lumina! porunci Liliacul.

Alex era înalt şi subţire. De sub o pălărie pleoştită îi ieşeau nişte laţe blonde şi slinoase, ce se răsfrângeau pe umerii unei scurte jerpelite din piele de căprioară. Era zgribulit de frig, cu mâinile îndesate în buzunarele scurtei. Bărbia-i era presărată cu smocuri firave de păr, iar ochii mohorâţi scrutau întunericul.

— Vrei s-o facem în chestia asta? întrebă el, arătând Volkswagenul.

Goodman ieşi din maşină, ţinându-şi mâinile de-a lungul trupului.

— N-o s-o facem deloc, spuse el. Eşti Alex, nu-i aşa?

— Pe mă-ta! mârâi Liliacul.

Puştiul se răsuci, lipindu-se de uşă. Liliacul se repezi spre Goodman, ţintindu-i urechea cu un pumn de mărimea unui ananas. Goodman pară lovitura cu braţul drept şi, apropiindu-se, îl pocni sub bărbie cu dosul palmei stângi. Buimăcit, Liliacul se izbi de peretele de cărămidă. Alex încercă să-l ocolească pe Goodman, dar fostul luptător profesionist îi întinse rapid un picior în cale, iar puştiul se prăvăli pe burtă.

Liliacul apucă o bucată de fier dintr-un tomberon, rotind-o cu ambele braţe. Dar, până să-şi sfârşească rotirea, Goodman îi aplică o scurtă de stânga sub nas, apoi încă una şi încă una. Capul matahalei juca pe spate la fiecare lovitură, în timp ce posesorul său încerca zadarnic să se apere. În sfârşit, în urma unui upercut, Liliacul zbură înapoi, aterizând pe spate, printre gunoaiele unui tomberon răsturnat în cădere. Din nas îi ţâşni sânge. Se ghemui pe-o parte, gemând:

— Nasul meu, mi-ai spart nasul.

— Dacă te mai ridici de acolo, îţi rup şi picioarele, răcni Goodman.

Auzi un zgomot în spate; Alex se refugia în clădire. Pornind pe urmele lui, Goodman ajunse într-un fel de temniţă întunecată, în care lumina pătrundea doar prin geamurile sparte şi fisurile din pereţi. Primul etaj era un amestec de ruine. Goodman se revăzu deodată în Vietnam, rătăcit într-o junglă de ziduri dărâmate, bârne căzute şi tavane prăbuşite. Îi reveniră în minte tacticile învăţate în antrenamentele de-atunci şi rămase nemişcat ca o statuie, cu simţurile încordate, în aşteptare. După câteva minute, o scândură trosni în stânga lui. Umbra lui Alex sălta iute printre ruine. Goodman îl urmări în linişte, reducând distanţa faţă de fugar. Când ajunse destul de aproape, apucă o bucată de lemn şi i-o aruncă în picioare. Scurtătura îl lovi din spate la încheietura genunchilor, Alex se împiedică şi, dărâmând un perete din placaj, căzu din nou cu faţa în praf. Goodman îl săltă de guler, trântindu-l de zidul exterior. Aerul îi ieşi din plămâni ca dintr-un balon înţepat, ochii bulbucaţi îl priviră îngroziţi pe Goodman, care, apucându-l de unicul cercel rămas în ureche, îi şuieră:

— Potoleşte-te, lichea, sau rămâi şi fără amândouă urechile.

Se scotoci în buzunar, scoase cercelul capturat în locuinţa lui Aaron şi-l ţinu în palmă la vedere.

— Nu! urlă băiatul.

— Vrei să stăm de vorbă sau preferi să ţopăi de durere?

— Te rog, nu mă chinui!

— Atunci spune-mi ce căutai în standerul lui Aaron? întrebă Goodman, împungându-l cu degetul în bărbie.

— Ă... ă... m-am gândit că poate are şi el un radio... sau ceva dosit...

Goodman smuci de cercelul din ureche, iar faţa băiatului se schimonosi de durere.

— Cum de-ai ştiut că eram acolo?

— Acolo locuiesc. În primul stander pe dreapta. Te-am auzit vorbind cu moşul. Mi-am zis că poate ştii ceva şi te-am urmărit.

— Ce să ştiu?

— Ei... poate că-ţi pomenise Aaron de-o ascunzătoare.

— Gogoşi! exclamă Goodman, trăgând de cercel.

— Aaau!

— Ia mai încearcă o dată!

— Nu ştii de glumă, omule... scânci Păsărica. Nici măcar nu eşti poliţist.

— Să-ţi spun ce ştiu: ştiu că te cheamă Alex, mai ştiu că am un cercel de-al tău şi că sunt pe cale să-l iau pe-al doilea.

Trase, iar lobul urechii se lungi un centimetru. Puştiul începu să ţipe:

— Nu, nu, te rog!

— În cazul ăsta, lasă minciunile.

— Avea nişte cărţi...

Chinul reîncepu.

— Doamne, nu mai trage, te rog!

— La prima minciună îţi smulg urechea.

— Era o casetă video! urlă băiatul.

— Cu ce?

— Nu ştii?

— Răspunde-mi. Ce conţinea caseta?

— Un spectacol!

— Ce fel de spectacol?

— O porcărie din aia, cu ministranţi.

— Cum adică?

— Chiar nu ştii?

Goodman se apropie de Alex, trase de cercel fără să-i dea drumul şi-i şopti:

— Te mai întreb o singură dată: ce fel de spectacol?

— Porno! zbieră puştiul îndurerat.

Surprins, Goodman dădu drumul cercelului.

— Porno? murmură el, nevenindu-i să creadă.

— Da, o casetă cu orgii.

— Zi mai departe! îl îndemnă Goodman înmărmurit.

— Ne ducea în locul ăla, Preirie, clădirea aia veche care ţinea de biserică. Îşi fixa aparatul pe pat, noi ne puneam pe treabă, iar el ne spunea cum să stăm şi ce să facem, ca la Hollywood. El comanda cine începe. Uneori toţi, alteori doar unul. Câteodată, când se-ncălzea, oprea aparatul şi venea şi el.

— Cine „el"?

Băiatul zâmbi strâmb:

— Cine altul? Episcopul!

— Episcopul Rushman?

— Da, Sfântul în persoană. Ştii cum numea chestia asta? „Eliberarea de diavol". Bună găselniţă, nu?

— Şi tu erai unul dintre ministranţi?

— Da. Eu, Aaron, Billy şi Peter.

— Doar voi patru?

— N-am fost noi primii. Cine ştie câţi or fi fost înaintea noastră? Chiar dacă n-ar recunoaşte nimeni. Şi chiar dacă ar recunoaşte? Cine i-ar crede?

— De ce-l interesa pe Aaron caseta asta?

— Pentru că era şi fata acolo, omule.

— Linda?

— Normal. Ea era „jucărica".

— Vrei să spui că eraţi voi patru, episcopul şi cu fata?

— Văd că ai înţeles.

— Şi eraţi cu toţii la episcop în seara în care a murit?

Teama se strecură în privirea lui Alex.

— N-am avut întâlnire în seara aceea. Nu mai avusesem de o lună.

— Nu se poate, era notată în agenda episcopului.

— Nu ştiu nimic despre asta. Poate formase un nou grup. Uite ce e, întâi au plecat Aaron şi cu Linda. Pe urmă am tăiat-o şi eu. Acum vreo două săptămâni, s-au dus şi Peter şi Billy Jordan. După aia, l-a lăsat pe Aaron. Aşa că poate era o gaşcă nouă. Drace, poate că Aaron recruta puşti pentru porcul ăla bătrân.

Iar Maggie urma să devină noua „mascotă". Doamne!

— Deci nu erai sigur că Aaron are caseta?

— Ştiu doar că ultima dată când ne-am văzut, mi-a spus că are de gând să intre-n bârlogul episcopului şi să pună mâna pe casetă; era îngrijorat din cauza Lindei.

— E vorba despre o singură casetă?

— Da. Ne filma, pe urmă, la următoarea întâlnire, ne arăta caseta ca să ne întărâte... se pricepea să ne „scape de diavol", nu glumă... După aia ştergea caseta.

— Vasăzică, după acea ultimă filmare, nu v-aţi mai întâlnit, iar tu n-ai mai apucat să vezi filmul?

— Aşa e. Chiar după ultima adunare, Aaron a plecat cu Linda şi mi-am zis că ce dracu, dacă tot sunt şi eu amestecat în rahatul ăla, de ce nu m-ar plăti pentru asta?

— Ştii că va trebui să povesteşti toate astea la procesul lui Aaron?

— Pe dracu, omule. Crezi că o să povestesc vreodată aşa ceva? N-o să mă creadă nimeni. Şi nu te baza nici pe Linda, Billy ori Peter.

— I-aţi putea salva viaţa lui Aaron.

— Ce-mi pasă mie de Aaron? Era un înfumurat împuţit, se credea mai tare decât toţi.

— Atunci vom găsi alt martor, iar tu o s-o păţeşti oricum.

— Şi ce-o să faci? O să dai un anunţ la ziar? Nu ne ştii nici numele de familie, nici oraşele de unde venim. Fără caseta aia nu poţi dovedi nimic şi, oricum, episcopul n-apare în „spectacol". Ultima oară, artiştii au fost Billy Jordan, Peter şi Linda, care au şters-o demult.

— De ce i-ar fi făcut Aaron una ca asta episcopului? Să-l taie în bucăţi, vreau să zic.

— De unde să ştiu?

— Avea o fire impulsivă?

— Nu tocmai. Avea mereu o curea în mână, iar dacă nu puteam să... trecem la treabă, ne plesnea, zicând că necuratul a pus mâna pe noi.

— Vorbeam despre Aaron.

— Ah, credeam că despre Excelenţa Sa. Aaron nu era mai rău ca ceilalţi. Oricum, el era favoritul, mână în mână cu episcopul. Cine ştie, poate şi-o fi găsit un alt băiat şi i-a dat cu şutul lui Aaron.

— Destul de tare, încât să fie „răsplătit" cu şaptezeci şi şapte de lovituri de cuţit?

— Doamne Sfinte!

— ...şi cu tăierea organelor genitale, care i-au fost îndesate în gură?

— Drace, nu l-am crezut aşa de ciudat.

— Dar cât de ciudat era?

— Păi, toată ziua ne vorbea în citate, se purta ca un fel de geniu, de parcă le ştia pe toate.

— Îl deranja faptul că Linda făcea sex cu ceilalţi băieţi?

— N-aş crede. Mi se părea chiar că-i place. Tuturor ne plăcea, o dată ce ne obişnuisem.

— Doamne! exclamă Goodman, neputându-se abţine. Când a început porcăria asta?

— Acum vreo doi ani.

— Fata n-avea mai mult de...

— Paişpe ani, îl ajută Alex.

— Şi ceilalţi?

— Aaron avea şaptişpe, eu şi Peter cinşpe. Cred că Billy Jordan era cel mai mare, vreo optişpe ani. E-un tip bine făcut, dotat; cred că de aia îl ţinea bătrânul pe lângă el; chiar după ce împlinise douăzeci de ani.

— Ce te face să crezi că nu voi aţi fost primii?

— Prea ştia episcopul ce şi cum, omule, îşi coborî el privirea, ruşinat. Ştii, când pentru noi a fost pentru prima oară, pentru ei n-a fost.

Goodman era atât de absorbit de mărturisirile lui Alex, încât nu-l auzi pe Liliac decât atunci când acesta era la câţiva paşi. Se răsuci pe călcâie şi zări matahala năpustindu-se asupra lui, sprijinindu-şi pe umăr o scândură de lungimea unui bătac de base-ball. În loc să se retragă, Goodman atacă. Bruta îşi repetă greşeala: lansă arma prea târziu, dându-i timp lui Goodman să-l dezarmeze şi să-l pocnească cu piciorul în rotulă. Apoi, instinctul îl îndemnă să-i aplice o directă de dreapta în falcă. Imediat, durerea îl străpunse până la umăr. Dar chinul produs de folosirea mâinii vătămate nu fusese zadarnic; fostul său adversar zăcea întins pe spate, cu „aripile" frânte.

— Nu te-nveţi minte odată? îl dojeni Goodman.

Amintindu-şi de Alex, se întoarse în momentul în care băiatul o zbughea pe uşă, sfărmând-o şi pierzându-se în noapte. Goodman nu-l urmă. Avea lucruri mai urgente de rezolvat.

O jumătate de oră mai târziu, Goodman găsi un magazin de articole electronice pe Plains Avenue, de unde cumpără o casetă video. După ce scoase învelişul de celofan, şi-o strecură la spate, în cureaua pantalonilor, trăgându-şi jacheta pe deasupra. Apoi porni în viteză spre Lakeview.

Poliţistul care păzea apartamentul episcopului era cufundat în lectura unei cărţi broşate, instalat confortabil într-un fotoliu procurat din sufragerie.

— Salut, îi spuse Goodman. Am venit să verific împrejurimile. Uite biletul de intrare, completă el, arătându-i citaţia.

— Ai cam întârziat.

— Am trăit ore grele. Poliţia şi-a terminat treaba aici?

— De unde naiba să ştiu? Dar dumneata cine eşti?

Goodman scoase portofelul, deschizându-l în dreptul autorizaţiei, în timp ce explica:

— Goodman. Detectiv particular. Lucrez pentru avocat.

Poliţistul îl privi dispreţuitor.

— Înseamnă c-ai avut insomnii în ultima vreme. Trebuiau să-l împuşte pe nenorocitul ăla de cum l-au găsit, fără toată zarva asta.

— Unde, în biserică? răspunse Goodman cu un aer inocent.

— N-ai înţeles bine, nu mai face pe nebunul, zise poliţistul îmbufnat. Se ridică, rupse sigiliul de hârtie şi descuie uşa cu gesturi reticente.

— Ce te-ai supărat aşa? încercă Goodman să-l împace. Amândoi ne facem doar meseria.

— Atunci, de ce nu te-ai făcut hingher?

— Din acelaşi motiv pentru care dumneata nu stai la intrarea de-afară să-ngheţi şi te lăfăi în schimb aici, sfidând Biserica.

— Bine, deşteptule. Hai, saltă-ţi labele, trebuie să te percheziţionez.

Goodman ridică mâinile. Poliţistul îi făcu o percheziţie sumară, fără ca măcar să-i atingă spinarea. Apoi intră în apartament şi, cum poliţistul se pregătea să-l urmeze, îi zise:

— N-am nevoie de ajutor, mulţumesc. Conform procedurii, pot să fac singur cercetările.

— 'Nţeles.

— Uşa rămâne deschisă.

— Dacă asta te face fericit, de acord.

Cu mâinile în buzunare, Goodman se opri în mijlocul încăperii. Din mochetă se tăiaseră câteva bucăţi. Sângele de pe pereţi devenise brun- închis. Lângă pat, balta enormă de sânge fusese cuprinsă în conturul cadavrului desenat cu cretă. Întreaga cameră respira încă durere, teamă, ură şi răzbunare. Figura în cretă de pe podea părea o parte din fi-inţa victimei. Deşi Goodman căpătase dispreţ pentru persoana ucisă, încercă să-şi imagineze cu inima strânsă ultimele clipe ale arhiepiscopului Rushman, întrebându-se dacă acesta îşi dăduse atunci seama de faptul că întreaga-i viaţă fusese o minciună şi că se afla în pragul iadului.

Scuturându-şi gândurile apăsătoare, Goodman pătrunse în garderobă. Într-un colţ, văzu camera video. În spatele robelor episcopale atârnate cu grijă pe umeraşe, într-unul din rafturi, alături de bluze şi cămăşi împăturite, găsi două teancuri de vreo treizeci de casete. Cercetă etichetele, majoritatea purtând notaţia de mână „slujbă" şi data respectivă. La baza unuia din teancuri, privirea-i îngheţă pe un titlu: „Ministranţi. 2/9/83".

Aceea era! Goodman cercetă uşa. Poliţistul citea. Îşi puse o pereche de mănuşi din plastic, îngenunche şi, dezlipind atent eticheta, o lipi pe caseta cea nouă pe care-o adusese. Apoi împinse caseta căutată din teanc şi o smulse. Teancul se prăbuşi zgomotos. Auzi trosnind fotoliul poliţistului. Aruncă repede caseta falsă printre celelalte, strecurându-şi-o pe cea originală la spate, în ascunzătoare. În timp ce, cu un fals aer jenat, încerca să refacă teancul de casete, auzi în apropiere vocea enervată a poliţistului.

— Ce mama dracului?

— E-n regulă. Am fost puţin cam neîndemînatic.

— Ai grijă. Dacă strici ceva, se sparge în capul tău.

— Am să fiu mai atent.

Poliţistul se duse la locul lui. Goodman merse la baie, deschizând şi închizând cu zgomot uşile de la dulapuri, deschise geamul. Chiar dedesubt era un tomberon. Scoase caseta, ţinti şi-i dădu drumul. Închise fereastra la loc şi-şi făcu de lucru în dormitor, luând notiţe la-ntâmplare în agendă.

— Ai tot ce-ţi trebuie? întrebă poliţistul.

— Cred că da. Bucătăria e pe acolo?

— Da.

— Mă duc să arunc un ochi. Pe urmă vreau să cobor pe scara de serviciu. Îmi descui, te rog?

— În regulă. Ai nevoie de-o lanternă? Jos e-un întuneric de coşmar.

— Am, mulţumesc.

Cercetă superficial bucătăria, ieşi pe uşa de serviciu, spunându-i „gazdei" sale:

— Cobor să văd împrejurimile. Poţi să-ncui. Mulţumesc.

Jos făcu câţiva paşi, se opri, se uită în jur, apoi merse după colţ. Reperă tomberonul şi începu să scormonească printre hârtii mototolite, până simţi caseta. O puse la loc, în cureaua pantalonilor.

Zece minute mai târziu, se afla în drum spre casa lui Vail.

NOUĂSPREZECE

Molly lăsase deschisă uşa camerei ei. Şedea la masă, frunzărind un maldăr de cărţi de specialitate. Îşi întrerupse lucrul, datorită tam-tamului şi a vocii care fredona o melodie undeva, la etajul al doilea. Îşi însemnă pagina la care rămăsese şi-o porni pe urma sunetelor. Ajunse în dreptul unei încăperi transformate în miniseră. În centru, se afla o masă lungă, de zinc, având la capăt o chiuvetă. Un şir de becuri speciale crea iluzia luminii soarelui. Dedesubtul lor erau nişte floricele delicate, albastre, cu frunzele asemănătoare ferigii. În partea opusă a camerei, era un cub din sticlă în care erau suspendate patru orhidee. Vail îngrijea florile, cântându-le şi bătând tactul cu piciorul: „Eu şi umbra mea, hoinărim pe bulevard"... Se opri, uitându-se stânjenit la Molly.

— Scuză-mă, spuse ea. Nu te-am auzit urcând.

— Erai cu nasul în cărţi.

— Încercam să găsesc o logică în povestea asta. Florile sunt pasiunea ta?

Vail se fâstâci, ca şi cum i-ar fi fost violat cel mai intim cotlon al sufletului, dar îşi reveni imediat.

— Am început să cultiv orhidee. Până acum n-am reuşit mare lucru. Sunt foarte sensibile.

— Ce sunt astea? arătă Molly înspre florile albastre.

— Mama le numea „frumoasele albastre". Sunt flori de iarnă sălbatice. Sunt la a patra încercare cu ele. De data asta cred că mi-a ieşit figura.

— De ce? E aşa de complicat?

— Se pare că nu apreciază mediile false. Tânjesc după soarele adevărat.

— Aşadar, eşti un horticultor de apartament, chicoti Molly.

— Să nu spui nimănui. Mama iubea florile astea. Creşteau pe malul râului. Când eram copil, le culegeam pentru ea; le punea într-o vază, pe pian. Uneori o auzeam vorbindu-le: „Ăsta-i Mozart" şi, în timp ce cânta, le povestea despre el.

— De aceea creşti specia asta de flori?

— Cred că da.

— Cum era mama ta?

— Şi-a părăsit postul de la filarmonica oraşului, ca să se mărite cu tata. S-au mutat într-un târg, unde preda pianul. De fapt, nu-i plăcea atât să predea, cât adora instrumentul ăsta.

— Cu ce se ocupa tatăl tău?

— Era profesor de muzică şi conducea orchestra liceului. Amândoi erau muzicieni, dar mama era cea talentată.

— Pare c-ai avut o familie fericită.

Vail o privi îndelung, înainte de-a răspunde:

— Nu neapărat. Era alcoolică. A murit când eram în clasa a opta.

— Îmi pare rău.

— De ce? N-a fost vina ta.

— Ce răspuns ciudat.

— Poate impertinent. Dar întotdeauna m-a jenat că, atunci când spuneam că mama a murit, mi se răspundea „Îmi pare rău", din partea cuiva care nici n-o cunoscuse măcar.

— Asta presupune că-mi pare rău pentru tine, pentru durerea ta.

„Explicaţia" îl surprinse, căci rămase pe gânduri. Spuse într-un târziu:

— A fost un gând minunat. Îţi mulţumesc.

Îşi trecu încet degetele peste florile albastre, iar amintirile-l năpădiră, ducându-l înapoi, în timp.

Cu o toamnă înainte, Vail îşi regăsea, după zece ani, oraşul natal. Evitase această călătorie de când începuse practica juridică în marea urbe. Pentru a parcurge drumul de trei ore, alese vremea de noapte, pornind frământat de temeri şi emoţii. Primele două ore şi jumătate se scurseră plăcut. După ce pătrunse însă în localitatea numită cu ironie Rainbow Flats (Cîmpiile Curcubeului), îl cuprinse amintirile întunecate. În minte i se perindau nume şi chipuri din trecut, dar mai ales fantoma oraşului de demult.

Acum un secol şi jumătate, un grup de exploratori rătăciţi descoperiseră vasta depresiune, întinsă pe aproape cincizeci de mile, străbătută de un râu cu apa albă. Ulmii, stejarii şi pinii creşteau în voie. Ţărmurile râului erau pline de flori sălbatice. Căprioarele şi urşii părăsiseră malul apei, goniţi de oamenii care le invadaseră ţinutul.

Trecând drumul îngust şi periculos pe care şi-l amintea bine, zări lumină la orizont. Apoi simţi mirosul îmbâcsit. Umbrele începeau să se materializeze prin fum şi aburi. Percepu curând şi zgomotul, în timp ce trecea pe lângă combinate chimice, fabrici de hârtie, oţelării şi rafinării. Nu se schimbase nimic, doar aceste colosuri otrăvitoare se răspândiseră ca plaga. Pe lângă peisajul acesta uriaş şi sumbru, infernul lui Dante părea o copie ştearsă. Coşurile înalte răspândeau nori de fum acid în cerul vulnerabil. Oţelăriile împroşcau globuri orbitoare de foc, ce păreau a se hrăni din impurităţile chimice împrăştiate în aer. Apele curgătoare purtau băşici de gaze pe valurile lor mohorâte. Şuierăturile, dangătele, fluieratul sirenelor, ţipetele claxoanelor şi scrâşnetele roţilor de fier pe şinele de oţel se contopeau într-o bubuitură năprasnică, artificială ca de tunet. Şi, din toate acestea, din acest holocaust al Americii muncitoare, duhori scârbavnice îi ardeau nările şi ochii. În jurul lui, pământul părea un cadavru uriaş în putrefacţie.

Milă după milă, răzbăteau cacofonia progresului şi putoarea dezgustătoare a realităţii. Milă după milă, pământul era ars, iar vegetaţia dispăruse. Ţinutul arăta ca o planetă străină, programată pentru autonimicire.

La capătul zonei industriale, râul cotea pe sub şoseaua suspendată, formând o barieră naturală între Flats şi Oakdale – oraşul în care se născuse. Aici, Vail se opri, ieşi din maşină, îşi aprinse o ţigară şi rămase în reculegere, cu privirea aţintită asupra râului. Din locul acesta, nu părea a se fi schimbat nimic din peisajul de pe vremuri. Tăbăcăria, o clădire lungă şi joasă, în formă de depozit, domina încă râul, pe partea sudică a podului, iar clădirea din cărămidă ce adăpostea fabrica de în-călţăminte se profila în partea de nord.

Aici copilărise Martin Vail, aici îşi petrecuse adolescenţa, aici îşi lăsase familia şi prietenii, fugind de spectacolul crimei ecologice asupra ţinutului pe care-l iubise. Filmul amintirilor i se perinda în minte: se văzu în formaţia de muzică a liceului exersând în după-amiezile de vară; pe terenul de fotbal, trăgând cu ochiul la frumoasa Elaine Golanka, cum râdea în tribună, fluturându-şi părul minunat; în bucătăria bunicii, adulmecând mirosul de cafea; în Chevroletul lui Paul Swain, simţind emoţia primului sărut; buimăcit de durere la înmormântarea mamei; primind felicitări de la domnul Nolan la ceremonia înmânării diplomelor; revăzu privirea întunecată a primului său căţeluş, Pal, iar apoi simţi din nou apăsarea în piept care-l sufocase când îl găsise pe bietul Pal mort pe şosea, strivit de roţile unui camion. Şi mai simţi mângâierea mătăsoasă o părului iubitei sale, Emily Grantham, teama la aflarea veştii că e însărcinată şi uşurarea când lucrurile se rezolvaseră.

Revenea acum pentru a-şi lua rămas-bun de la femeia care-l formase şi care-l îndemnase să părăsească Oakdale pentru totdeauna: Catlain Vail. Ma Cat, bunica lui.

O maşină de poliţie opri lângă el. Vail îşi feri ochii de lumina orbitoare a unei lanterne.

— Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă o voce plăcută, tinerească.

— Nu, mulţumesc. Admiram doar priveliştea.

— Ar fi bine să vă aprindeţi farurile, sugeră poliţistul, camioanele astea uriaşe vin în viteză mare pe-aici.

— Mulţumesc, am să le-aprind, răspunse Vail.

Maşina de poliţie se îndepărtă în direcţia podului. Dar când Vail se urcă din nou în maşină, pentru a-şi aprinde farurile, îşi dădu seama ca vraja se rupsese. Demară şi apucă, la rândul lui, spre podul îngust.

Strada principală era aproape la fel după zece ani. Vail trecu pe lângă frizeria lui Shick şi simţi un nou junghi în inimă.

În ziua aceea era la cofetărie cu un grup de prieteni când înăuntru dădu buzna Dick Hurst: „Marty, vino repede. S-a întâmplat ceva cu tatăl tău."

Zăcea pe aleea din faţă frizeriei, cu un picior îndoit sub trup, cu ochii aţintiţi spre cer.

„Ce s-a întâmplat?" întrebase cineva, iar altcineva povestise: „E Larry Vail, şeful orchestrei de la liceu. A făcut probabil un infarct. A venit aici, s-a tuns, a ieşit pe uşă şi-a căzut mort, pur şi simplu".

Mai târziu, în capelă, Vail se-ntrebase: De ce vine moartea la mine atât de brusc, fără să m-anunţe? Întâi îi luase mama, apoi primul câine, după aceea pe cel mai bun prieten, iar acum, pe tatăl său.

Spitalul vechi, un ansamblu de clădiri meschine din lemn, fusese înlocuit cu un centru medical modern, cu cinci etaje, construit din cărămidă şi sticlă. Vail nu se opri însă aici, nu era încă pregătit să dea ochii cu Ma Cat. Străbătu strada Pine Road, spre casa bunicii sale. Încă de pe alee se vedea limpede că Ma Cat nu mai era acolo. Pajiştea era năpădită de buruieni, boschetele netunse, iar lumina de la intrare era stinsă. Din fericire, puştanii de şcoală n-apucaseră încă să spargă geamurile. Pentru Martin geamurile sparte simbolizau golul definitiv. Ma Cat şi casa aceasta erau încă unica lui legătură cu familia şi trecutul. Acum i se-nchidea uşa asupra unei jumătăţi din viaţă. Nu intră înăuntru. Rămase în dreptul porţii, a aceleiaşi porţi unde primise vestea morţii mamei lui. Scăpase din mână bucheţelul de „frumoase albastre" pe care i le culesese, căutând alinare în dumbrava de ulmi, căci nimeni nu-l prevenise, nimeni nu-i spusese că mama lui va muri. Stătuse acolo până când venise bătrânul Watkins cu dricul. Atunci fugise în casă, începuse să-i lovească pe toţi cu picioarele şi cu pumnii, apoi îi rugase s-o mai lase puţin, ca şi cum ar fi rămas un fir de viaţă, care s-ar fi stins când ar fi dus-o la casa funerară. Cei din jur îi trataseră durerea ca pe o complicaţie sâcâitoare, doar Ma Cat îl luase sub aripa ei ocrotitoare, alinându-i sufletul.

Luându-şi inima în dinţi, Vail se-ntoarse la spital.

Când o văzu însă pe Ma Cat, curajul i se risipi. Cancerul o redusese la dimensiunea unui vrej; muşchii şi carnea se topiseră, doar pielea părea să mai susţină oasele. Pielea-i era cenuşie, întinsă pe craniu. Iar ochii, foste oglinzi ale unui spirit înţelept şi pătrunzător, erau acum ferestre oarbe, deschise în hăurile căscate pe chipul ei. În jurul ei, pluteau mirosul dulceag al morţii şi zgomotul progresului ce caracterizează oraşul: piuitul aparatului conectat la inimă, strănutul alimentatorului cu oxigen, bâzâitul monoton al monitorului. Îl privi din pragul eternităţii, cu ochii pe jumătate închişi. Oare-l vedea? Îl putea auzi? Îi simţea măcar prezenţa'?

— Ma, sunt eu, Marty, îi şopti el în ureche. M-auzi, Ma?

Nu dădu nici un semn de recunoaştere, dar el continuă să-i vorbească despre el, despre cât demult îi dusese dorul. Într-un târziu, intră sora. O privea pieziş cum aranjează tuburile, cercetează graficul EKG. Apoi îi auzi glasul.

— Marty?

Se întoarse. Sora stătea la căpătâiul patului; o femeie înaltă, cam de treizeci de ani, cu părul negru, scurt. Îi zâmbea.

— Sunt Emily.

— Doamne, Emily, scuză-mă. Sunt aşa de zăpăcit...

— Nu-i nimic. Ce bine îmi pare să te văd. Arăţi nemaipomenit.

— Mulţumesc. Şi tu arăţi formidabil. Când ai devenit soră?

— După ce am muncit un an la tăbăcărie. Dacă n-ai nici o ambiţie, o capeţi cu siguranţă în iadul ăla... Da, m-am măritat, am două fetiţe, completă ea, văzând privirea lui zăbovind asupra verighetei.

— Cine a fost norocosul?

— Joe Stewart. Ţi-l aminteşti? A terminat liceul cu doi ani înaintea ta.

— Un tip înalt, în echipa de box?

— De bowling.

— Ah, da.

— Dar tu?

— N-am reuşit până acum. Nu i-aş dori nimănui să ia o pacoste ca mine.

— Nu vorbi aşa. Mi-ai frânt inima când ai plecat. Şi-acum mă gândesc la tine. De câte ori cineva pomeneşte de trecut, mă ia cu fiori.

— Şi eu mă gândesc la tine.

Emily se opri deodată, stânjenită de panta abruptă pe care alunecase discuţia.

— Îmi pare rău de Ma Cat, spuse ea repede. A dat o bătălie dură. Ai fi fost mândru de ea, Marty.

— Sunt mândru de ea.

— N-o să mai dureze mult. Dacă ai nevoie de ceva, sunt în oficiul surorilor.

— Mulţumesc.

Trecu aproape o oră, în care Vail vorbi mereu, sperând într-un gest de răspuns. Într-un târziu, Ma Cat îi răspunse cu o imperceptibilă strângere de mână.

— Mă auzi, Ma Cat? Te iubesc, Ma, îi şopti el, sărutându-i mâna şi ducându-şi-o la obraz.

Strânsoarea slăbi, iar mâna se destinse pentru totdeauna.

— Iartă-mă că n-am ajuns mai devreme.

După ce totul se sfârşi, Vail rămase pe un scaun, urmărind cum patul e strâns şi aparatura scoasă din cameră. Emily apăru în uşă:

— Mi-am terminat schimbul. Vrei să mergem până la Sandy's să luăm ceva de mâncare?

— Bună idee.

Merseră în parcul din spatele spitalului şi zăboviră pe malul râului.

— Sunt sigură că ştiu ce gândeşti, spuse Emily.

— Vasăzică, şi tu?

— Da, de câte ori vin în parc.

— Eu nu-mi pot scoate întâmplarea aia nici o clipă din minte. Şi când văd copiii jucându-se, sau o anume scenă într-un film, îmi revine în faţa ochilor cu o claritate îngrozitoare. De fapt, nu cred că poţi uita vreodată cum ţi-ai pierdut cel mai bun prieten. E prima oară când îţi dai seama că nu eşti nemuritor.

— Ce mi se pare cumplit e că nu l-am luat atunci în serios. Credeam că se preface şi râdeam de el.

— Îţi aduci aminte atât de bine? întrebă Martin.

— Tu nu?

— Ba da. Încă-l mai văd în râu, fluturând din mâini, apărând şi dispărând. Ziceam că face pe nebunul.

— Eu râdeam în hohote, spuse Emily.

— Toţi râdeam.

— La un moment dat, te-ai dus după el, cu Art Hodges.

— Iar tu ai fugit să chemi poliţia.

— Da, şi când m-am întors, voi vă scufundaţi încă după el.

— Micuţul Bobby Bradshaw...

— Doamne, când l-aţi scos...

— Ştiu, l-am visat vreo doi ani de-a rândul. Era atât de albastru...

— Mama lui lucrează şi acum la fabrică. O mai întâlnesc din când în când. Nici acum nu i-a trecut, după... câţi ani să fi trecut?

— Douăzeci şi doi. Eu aveam zece ani, iar Bobby unsprezece.

— După atâta timp, când trec pe lângă ea, se uită-n pământ; nu-mi vorbeşte niciodată.

— Probabil că o doare să-i vadă foştii prieteni. Cred că, pe undeva, ne consideră vinovaţi.

Instinctiv, se prinseră de mâini şi rămaseră tăcuţi pe mal. Râul era verde-brun, răspândind la suprafaţă o spumă de culoarea cenuşei. Părea o blasfemie, căci atâta vreme cât fusese pur şi sănătos, reprezentase un monument comemorativ viu al copilului dispărut. Acum, clocotindu-şi otrava ca ceaunul vrăjitoarei din Macbeth, îi plângea memoria.

— Bobby era întotdeauna inculpatul, îşi depănă Emily amintirile. Îşi lua rolul aşa de în serios, de parcă uita că ne jucam... iar tu erai cu discursurile alese, predicându-ne toată ziua despre legile tale inventate.

Vail ştiuse întotdeauna că va îmbrăţişa meseria de avocat. Emily îi amintise jocurile copilăriei, în care era pe rând acuzat, procuror şi judecător în faţa juriului format din prietenii lui. Păşea în faţa lor, perorând din imaginaţie. Acum avea senzaţia că acel băiat fusese altcineva, un produs artificial al copilăriei sale, căci momentele acelea i se şterseseră pur şi simplu din memorie. Dar nu-i mărturisi gândul lui Emily, mulţumindu-se să-i zâmbească.

— Nu ţi-ai dori să se fi oprit timpul, să nu fi crescut mari niciodată? Iar râul să miroasă şi acum a pământ şi-a proaspăt?

— Ba da. Ce porcărie, progresul ăsta.

— Ştii că Artie e-acum preşedintele Camerei de Comerţ? Are o problemă de comportament: se crede important. Lumea îşi râde de el.

Artie făcuse parte dintr-un club format din băieţi submediocri, care se amăgeau considerând lăcomia o realizare şi invidia un ideal.

— Poate strângem o parte din vechea gaşcă, spuse Emily, veselă. Luăm masa la Barney's.

Vail îşi aminti de prietenii săi care deveniseră nişte rataţi, cu mintea îngustă, psihopaţi grăbiţi să-şi umple raiul copilăriei cu ciuma numită „progres".

— N-aş vrea, răspunse el.

— Toată lumea a uitat cazul ăla.

— Eu nu.

— Dar ai făcut o treabă extraordinară. Erai la început şi-ai avut curajul să-i înfrunţi pe cei mai tari avocaţi din Est.

— N-a fost vorba de avocaţi, ci de bani. Toţi cei care s-au luptat să împiedice extinderea parcului industrial, să păstreze un colţ viu, mă aveau numai pe mine. Nu, n-am înfruntat avocaţi, ci marile corporaţii. Ele au cumpărat regiunea, politicienii, Camera de Comerţ, ba l-au cumpărat chiar şi pe judecător. Eu am pierdut procesul, iar bieţii locuitori şi-au pierdut casele care aparţinuseră familiilor lor de o sută de ani.

— Dar oraşul s-a mărit totuşi.

— Oho, s-a mărit. Numai că, din păcate, creşterea asta e malignă... Până şi animalele au grijă să nu-şi murdărească vizuina.

Emily îl privi tristă, iar amintirea vremurilor frumoase din trecut se şterse o dată cu zâmbetul ei.

— Dacă n-aş avea ceva experienţă, aş putea jura că tocmai ai experimentat o scurtă „stare de refugiu", spuse Molly. Timp de trei minute, ai fugit în altă lume.

— Am visat puţin. Asta-nseamnă „stare de refugiu"?

— Într-un fel, da. Pentru o vreme, ai pierdut contactul cu realitatea.

— Îţi fac o propunere: pe dinafara uneia din ferestrele tale, există o jardinieră. Ce-ar fi să le dăm fiinţelor ăstora o şansă de-a trăi afară, la lumina soarelui adevărat?

Îl privi cum umple jardiniera pe jumătate cu pământ negru, bogat, cum îl netezeşte cu palma şi cum plantează şase flori albastre, presând uşor pământul din jurul lor. Apoi aşeză un strat subţire de muşchi şi stropi totul cu apă.

— Astea sunt flori de râu, explică el. Mor după apă. Întotdeauna le răsădesc noaptea. Noaptea îşi pierd din vigoare, iar dimineaţa îşi revin la viaţă, o dată cu soarele. Să vedem cum se vor descurca. Poate să le placă aici.

— Mulţumesc. Să le ud în fiecare zi?

— Dimineaţa. Stropeşte uşor muşchiul. Ţine apa şi le dă să bea din când în când.

Apoi Vail rupse vraja. Deveni din omul sentimental, care-i dezvăluise lui Molly vulnerabilitatea sa – puţini fuseseră cei care-i putuseră cunoaşte această latură –, avocatul cel dur, pasionat de cazul său.

— Dă-mi voie să te-ntreb, spuse el, ştergându-se cu un prosop pe mâini, crezi că dacă Aaron a văzut pe cineva ucigându-l pe Rushman, şocul l-ar fi putut transpune într-o „stare de refugiu"? Vreau să spun că a trecut prin destule traume în viaţa lui. Nu crezi că a putut deveni imun?

— Nu. Mintea omenească poate accepta multe feluri de traume; deodată, un anumit eveniment, o experienţă vizuală, poate scurtcircuita creierul. Nu se poate prevedea o asemenea reacţie. Să sperăm că vom reuşi să ne dăm seama.

— Deci ştiinţa nu-i chiar aşa de exactă?

— Să zicem că ştim ceea ce ştim. Există şi zone ceţoase. Nu uita că avem de-a face cu creierul uman. Fiecare persoană reacţionează diferit la anumiţi stimuli. Aceasta este de fapt acţiunea gândului. Dacă n-ar exista, am fi cu toţii roboţi.

— Bine, să zicem că Aaron l-a ucis pe episcop în timpul unei tulburări mentale. Crezi că după un asemenea act poate fi vindecat?

— Dacă n-aş crede, m-aş lăsa de meserie.

— De ce ţi-ai ales profesia asta?

— Fratele meu e inconştient de zece ani.

— Doamne! Ce s-a întâmplat?

— Vietnam. După ce s-a întors, a alunecat treptat într-o lume pe care şi-a creat-o. În subconştient, sunt sigură că mă condamn că nu l-am ajutat, dar n-am ştiut că e bolnav. Ne-am gândit că-i o stare trecătoare. De fapt, problema asta e cercetată de puţină vreme. În primul război mondial, era numită „şoc provocat de obuz"; în al doilea, „istovire în luptă". Acum se cheamă „sindrom de stres posttraumatic".

— Şi cum se rezolvă?

— Depinde de individ. Dar am o teorie: afecţiunea, contactul... şi iertarea pot fi o soluţie.

— Iertarea?

— Complexul de vinovăţie joacă un rol foarte important. Soldaţii din Vietnam au fost foarte prost primiţi acasă. Erau fii nedoriţi. Sentimentul ăsta a creat alienarea.

— Am apărat odată pe unul întors din Vietnam, care împuşcase un vânzător cu ocazia unui jaf. Din nefericire, nu l-a omorât.

— Ce-a păţit?

— A primit trei ani pentru jaf armat şi atac, a executat optsprezece luni. Curtea a fost îngăduitoare, datorită experienţei din Vietnam. Susţinea că poartă întotdeauna armă, considerând-o talisman.

— Obsesie condiţionată. Probabil, a luptat multă vreme pentru a supravieţui.

— Aşa spunea şi el. Oricum, vânzătorul era coreean. S-au ciorovăit dintr-o cauză stupidă, Jerry şi-a pierdut firea, văzându-se din nou în Vietnam, cu un oriental în faţă, şi bang! L-a împuşcat în umăr. Pe urmă a susţinut că, refuzând să admită că avusese un moment de nebunie, a luat douăzeci de dolari din sertar, ca toată treaba să pară un jaf. Procurorul n-a înghiţit versiunea asta. De fapt, nici n-am folosit-o. Şi juriului i-ar fi fost greu s-o creadă.

— Pare foarte verosimilă.

— Ştiu că era adevărată. L-am crezut din prima clipă, dar Curtea nu acceptă adevăruri prea sofisticate.

— Ai o meserie plină de capcane, domnule Vail.

— Uite cine vorbeşte.

Soneria de la intrare întrerupse conversaţia.

— Cât e ceasul? întrebă Vail.

— Vreo opt.

— Cine-o fi la ora asta?

Vail coborî şi deschise uşa. Un personaj răvăşit, semănând foarte bine cu Goodman, îl întrebă din prag:

— Ce-ai zice de un film bun?

DOUĂZECI

— Ce-ai păţit la mână, întrebă Molly.

Goodman îşi privi pumnul umflat:

— Cel puţin am aflat că mai am ceva putere-n el.

Molly îi luă mâna într-a ei, palpând-o cu blândeţe.

— S-a rupt ceva?

— Nu ştiu, spuse el. De ani de zile n-o mai simt.

— Vino la bucătărie; trebuie să-ţi învelesc mâna în gheaţă şi să te duc la doctor.

— Nu, nu la doctor. Cu gheaţa sunt de acord, dar am alergie la doctori... nu vorbesc despre psihiatri.

Molly zâmbi conducându-l spre bucătărie. Vail îi urmă, manifestându-şi nemulţumirea:

— Şi cum rămâne cu filmul?

— Întâi să rezolvăm cu mâna, răspunse Molly autoritară.

— Dă-o-ncolo de mână, aşa arată mereu.

— Mulţumesc pentru compliment, interveni Goodman. Pozând în victimă, o privi pe Molly: Mă doare tare.

Vail îşi roti ochii, urmărind-o exasperat pe Molly cum înfăşoară mâna într-un prosop cu cuburi de gheaţă.

— Au! exclamă Goodman închizând pleoapele.

— Se preface, mormăi Vail. Îl simt.

— Cum de eşti aşa sigur? întrebă Goodman.

— Unul din talentele mele constă în recunoaşterea falsului. Oricum, ţi-aş fi recunoscător dacă nu m-ai mai ţine atâta cu sufletul la gură.

În timp ce Goodman primea îngrijirile lui Molly, povesti amănunţit confruntarea avută cu Liliacul şi cu Alex, lăsându-şi ascultătorii cu gura căscată.

— Cum, episcopul lua parte la orgiile alea?

— Aşa zice puştiul, dar hai să vedem întâi caseta.

Se întoarse în birou, iar Martin porni aparatul video. Primele zece minute conţineau înregistrarea unei slujbe. Goodman nu-i recunoscu pe cei doi ministranţi care slujeau altarul. Presupuse că băieţii de cel mult paisprezece ani nu făceau parte din teribilul grup. Îl trecură fiori la gândul că pusese mâna pe o casetă lipsită de interes. Tocmai când începuse să se simtă ridicol, ecranul se înnegri, pentru ca după câteva secunde să redea interiorul unui dormitor. Goodman răsuflă uşurat.

Întâi apăru fata. Era mică şi subţire, cu o figură copilăroasă. Părul blond îi era strâns într-o coadă de cal. Ochii albaştri aveau o privire nevinovată. Prin cămaşa subţire de bumbac se ghicea trupul încă neîmplinit. Nu părea speriată, ci mai degrabă îngrijorată. Undeva, dintr-un ca-setofon, răzbăteau acordurile piesei „Stayin' Alive" cu Bee Gees. Fata porni să danseze, la început cu indiferenţă, fără nici un chef. Se auziră câteva aplauze. Dansul îi deveni din ce în ce mai îndrăzneţ. Pe sub cămaşa care i se ridica în timpul piruetelor, se observară la început ciorapii negri, apoi jartierele şi slipul negru.

În acel moment, o voce comandă: „Billy, e rândul tău", iar noul protagonist i se alătură fetei. Era un băiat înalt şi slab, purtând pantaloni mulaţi şi o cămaşă de mătase. Paşii dansului se transformară în unduiri senzuale. Regizorul nevăzut coordonă apoi un strip-tease lent. Când cei doi rămaseră goi, instrucţiunile deveniră mai amănunţite. În scenă apăru şi Peter.

Molly, Tom şi Martin priviră înmărmuriţi un „menaj în trei", dirijat de maestrul nevăzut. O vreme, rămăseseră fără grai.

— Te rog, scuză-ne numai un minut, Molly, o rugă Vail.

— Nici o problemă. Dar ce-ar fi să bem ceva? Avem toţi trei nevoie.

— Ce idee bună! exclamă Goodman.

Molly merse în bucătărie.

— Ia spune, de unde ai caseta asta, Tom? întrebă Vail după ieşirea ei.

— Ceea ce nu ţi-am spus este că...

— De unde ai caseta asta nenorocită?

— Din dormitorul episcopului. Era în garderobă, împreună cu înregistrările slujbelor.

— Ai sustras probe din scena crimei?

— Am împrumutat doar.

— Nu ţi-a trecut prin cap că poliţia a-ntocmit liste cu inventarul casetelor ălora?

— Am înlocuit-o cu una goală.

În acelaşi timp exasperat, dar şi impresionat, Vail nu ştia dacă să râdă ori să se înfurie.

— Precis nu suntem singurii care avem cunoştinţă de ea.

— În nici un caz. N-ar fi lăsat-o acolo, ar fi dus-o în camera de probe.

— Dacă află Venable despre asta, cariera ta se va sfârşi înainte de-a fi început. Probabil, vom lucra amândoi ca simpli funcţionari în Bolivia.

— Bine, bine, am s-o pun la loc.

— N-am spus să faci asta, ai dat peste-o adevărată bombă. Acum trebuie să vedem cum o putem folosi.

Molly reveni, aducând o tavă cu pahare.

— Molly, te rog să nu sufli o vorbă despre ce ai văzut nici chiar lui Naomi ori judecătorului; deocamdată.

— Nici chiar lui Aaron?

Înainte de a răspunde, Vail rămase pe gânduri.

— Nu-i spune că ai văzut caseta, pomeneşte-i doar de povestea lui Tom. Oricum, Aaron nu apare în film. Cine sunt cei trei, de fapt?

— Cel înalt e Billy Jordan, răspunse Goodman. Cel mic se numeşte Peter. Iar fata e Linda.

— Linda lui Aaron?

— Da.

— Doamne! Episcopul Richard Rushman, campionul filmelor porno cu copii. Nu-i de mirare că puştiul a luat-o razna.

— Deci cum o folosim? întrebă Goodman.

Vail nu răspunse. În schimb îşi începu plimbarea cu paşi mari prin cameră, după cum îi era obiceiul.

— Cugetă, o lămuri Goodman pe Molly.

— Martin, implicaţiile sunt uriaşe, interveni ea. Dezorientarea religioasă şi cea sexuală sunt cauze determinante ale tulburărilor mentale. Întâi, reverendul Shackles îl sorteşte pe Aaron iadului. Apoi, tatăl său îl forţează să trăiască un coşmar. Profesoara îl seduce. Episcopul îi perverteşte experienţa sexuală în ideea de a-l elibera de diavol. Iar iubita lui e o victimă sexuală. Mi se pare...

Vail ridică mâna, oprind-o. Apoi îl întrebă pe Goodman:

— Cum dovedim?

— Ce să dovedim?

— Că vocea din fundal îi aparţine episcopului Rushman. Fără o dovadă palpabilă, acuzarea va pretinde că poate fi vocea oricui. Chiar tu ai spus că Alex nu-i de acord să depună mărturie.

— Mda, probabil că la ora asta a ajuns în Alaska, întări Goodman ironic.

— Dar Peter ori Linda?

— Întâi să-i găsim, pe urmă să vedem cum îi convingem să se prezinte la proces.

— Aşadar, n-avem decât cuvintele lui Aaron împotriva mentorului nevăzut... şi mort.

— Exact.

— A mai fost implicat cineva din biserică? întrebă Molly.

— Nu cred, îi răspunse Goodman. Din câte-am dedus din cele spuse de Alex, Rushman îi recruta pe copii ăştia ca pe nişte prozeliţi. Termenul de „ministrant" era doar o mască. Se prea poate ca Aaron s-o fi cunoscut pe Linda în cadrul clubului porno. Avea numai paisprezece ani când a fost racolată ca „mascotă". Pe-atunci, toţi locuiau în Savior House.

— Iată un alt motiv pentru care se temeau să-l dea în vileag pe episcop.

— Tot ce se poate, spuse Molly. Dar cred că motivul real constă în jenă şi-n sentimentul de umilire.

— Şi mai e şi influenţa episcopului asupra comunităţii, completă Vail. Nu se poate confrunta cuvântul unor adolescenţi fără căpătâi, foşti drogaţi, cu figura episcopului.

— Singura soluţie rămâne să dovedim că vocea de pe casetă îi aparţine lui Rushman, spuse Vail.

— Ai putea afirma sus şi tare în faţa juriului că e vocea lui?

— Nici nu l-am cunoscut. Dar vocea poate fi analizată. Doar n-o să trecem cu vederea asemenea probă.

— Nu trecem nimic cu vederea, Tom, îl linişti Vail. Cântărim doar ce-i mai bine pentru clientul nostru. Suntem în aceeaşi oală cu copiii ăia. Dacă folosim caseta, va reieşi că încercăm să-l discredităm pe Sfântul din Lakeview Drive, pentru a-l salva pe Aaron Stampler. Şi dacă iese la iveală faptul că puştii au făcut timp de doi. ani parte dintr-un club porno clandestin fără să sufle o vorbă, îi servim lui Venable mobilul pe tavă: gelozia; în acest fel, toată lumea intră la apă... În afară de Rushman.

— Nu poţi ignora caseta.

— Ba pot, dacă-i agravează situaţia clientului meu. Uită-ţi mânia împotriva episcopului, Tommy; episcopul e mort, iar problema lui a murit o dată cu el. Noi avem altă problemă: să-l ţinem în viaţă pe Aaron Stampler.

— Şi dacă va pomeni Aaron despre asta?

— Ne vom pune întrebarea dacă se va ivi ocazia.

— Curată pacoste! exclamă judecătorul a doua zi, la micul dejun. Oricare din părţi va introduce proba asta în proces, va fi aspru amendată de public şi de juriu.

Vail nu le arătase judecătorului şi asistentei sale caseta. Îi pusese însă în temă cu conţinutul ei, iar Goodman le redase amănunţit discuţia avută cu Alex. Molly plecase în zori spre Daisyland, nerăbdătoare să-şi continue munca.

— Dacă află doamna procuror despre povestea asta? întrebă Goodman.

— Nu va fi obligată s-o folosească, îi răspunse judecătorul.

— Cum aşa? se miră Naomi.

— În locul procurorului, eu aş omite-o, spuse judecătorul. Unicul scop de-a o arunca în proces ar fi procurarea mobilului. Chiar dacă Venable suspectează vocea ca aparţinând lui Rushman, caseta în sine n-ar constitui o probă în acest sens. Ar fi declarată inconcludentă.

— Nu putem totuşi să cerem analiza vocii?

— Ba am putea, dar atunci noi ar trebui să ne descurcăm cu ea. Ştii, mi-e greu să cred că nu mai există nimeni care să cunoască povestea asta, în afară de noi şi de cei cinci copii.

— Cine-ar depune mărturie despre aşa ceva? Gândeşte-te din punctul lor de vedere: Rushman a fost unul dintre cei mai puternici oameni din acest oraş. Cine-ar îndrăzni să i se opună? întrebă Goodman retoric, punând bileţelul pe masă. Vail îl privi interogativ.

— Biletul ăsta m-a ajutat să dau de Alex. L-am găsit pe parbriz, la Savior House.

— Aha. L-o fi scris cineva din grup sau cineva din afară?

— Nu ştiu, răspunse Goodman. Am stat de vorbă cu mai mulţi tineri de la Savior House. Pe atunci, nu ştiam despre grozăvia asta. I-am întrebat doar despre felul de-a fi al lui Aaron. Dacă vrei, mă pot duce înapoi.

— Nu încă, spuse Vail. Să nu ne grăbim până nu ne hotărâm cum vom folosi informaţia.

— Vrei să spui că după tot ce s-a întâmplat îl vor proteja pe Rushman?

— Nu aşa trebuie să priviţi lucrurile, interveni judecătorul.

— Dar cum dracu trebuie să le privesc? Dumneata spuneai odată că faptele continuă să existe chiar dacă sunt ignorate, răspunse Goodman în pragul unei crize de nervi.

— Aşa e, fiule. Tot eu am spus că oamenii refuză să audă adevărul, ca să nu-şi risipească iluziile. Dar acum nu ducem o discuţie filosofică; acum e-n joc viaţa unui tânăr. Or juriului nu-i pasă dacă Rushman a fost un pervers sexual.

— Şi eu care credeam că dreptatea şi justiţia merg mână-n mână.

— O idee foarte nobilă, dar naivă. Din păcate, nu prea au de-a face una cu alta.

— Le desparte ceea ce numim percepţie, completă Vail. În arta fotografică se numeşte „focalizare* selectivă"; într-o fotografie clarifici o singură zonă, iar privitorul nu mai observă restul.

— Adevărul e ceea ce crede juriul, adăugă judecătorul, cu un zâmbet trist.

În aceeaşi după-amiază, Vail făcu o copie după casetă, iar Goodman puse originalul la loc. Dacă acuzarea urma s-o descopere, urma şi să ia o hotărâre. Dacă nu, opţiunea îi rămânea lui Vail.

Vail înveli copia într-un plic, expediindu-şi-l apoi de la cel mai apropiat oficiu poştal. După două zile, când sosi „coletul", îl încuie în seif.

DOUĂZECI ŞI UNU

Era vineri, unsprezece martie, zi în care Martin Vail era invitat la masă de Roy Shaughnessey.

Când Guido Signatelli devenise cetăţean american, sărbătorise evenimentul inaugurând restaurantul Avanti!, nu departe de primăria oraşului. Numele oglindea sugestiv exuberanţa şi optimismul lui Guido în planurile sale. Un om prezentabil, gazdă perfectă şi maestru al bucătăriei italiene din întregul stat, Signatelli avea un singur defect: gusturile îndoielnice. Din viţa-de-vie falsă care împânzea pereţii şi tavanul, atârnau struguri de plastic şi sticle prăfuite de Chianti, iar separeurile erau proiectate ca nişte butoaie uriaşe. Cu toate acestea, Guido şi-al său Avanti f câştigaseră faimă prin originalitate, discreţie şi meniuri delicioase. Cu timpul, Guido's (după cum numeau clienţii fideli restaurantul), devenise loc de întâlnire a oficialităţilor din oraş la masa de prânz. Vinerea, peisajul kitsch era dominat de oamenii legii: tineri avocaţi, dornici de-a fi văzuţi, sperând într-o strângere de mână; apoi procurorii adjuncţi, retrăgându-se la mese izolate, ţesându-şi planurile în şoaptă; urmau politicienii, eminenţele cenuşii care trăgeau sforile oraşului din spatele uşilor închise. În sfârşit, erau aici judecătorii, împăraţii justiţiei, fiecare la masa lui rezervată din timp. Deasupra tuturor trona Roy Shaughnessey, a cărui suveranitate nu era influenţată de furtunile ori schimbările vieţii politice. Chiar şi judecătorii se opreau în dreptul separeului său pentru a-l saluta.

Guido îl întâmpină în stilul său amical pe Vail:

— Unde-ai dispărut, Marty? Începi să devii vedetă cu toate victoriile tale.

— Ai citit ziarele, Guido? Te-ai uitat la televizor?

— Şi ce dacă ţi-au pus o bombă în braţe, tot trebuie să vii la masă, replică Guido, conducându-l la masa lui Shaughnessey. Capetele clienţilor se întorceau după ei, ca valurile în urma bărcii. Nu oricine avea onoarea să ia prânzul cu Roy Shaughnessey.

Vail, oaspetele lui Shaughnessey? Puneau cumva la cale un târg în cazul Rushman?

— Precis vom fi subiectul rubricilor mondene de mâine, Roy, spuse Vail în chip de salut, luând loc. Parcă văd titlul: „Torţionarul şi victima împărţindu-şi pâinea la Guido's".

— Haide, răspunse Roy dând din mână, Harry te-a ales. A vrut cel mai bun avocat.

— Nu mă păcăli, Roy; oricine ştie că Harry-Călăul nu îndrăzneşte nici măcar să meargă seara la culcare fără aprobarea ta.

— Vorbeşte mai încet, e şi el aici.

— Bine-nţeles că e aici; nu-i ajunge să se dea mare în tribunal, are nevoie oriunde şi oricând de temenelele vasalilor. Chelner, adu-mi, te rog, o bere, un pahar cu suc de roşii şi o halbă goală, rece.

Si, răspunse chelnerul, plecând în grabă.

Angajaţii lui Guido se grăbeau întotdeauna. Astfel, în optsprezece ani, nimeni nu se plânsese vreodată că i se lungiseră urechile de foame, aşteptând comanda la Avanti!

— Ei, cum merge treaba? întrebă Shaughnessey, ungând un corn cu unt.

— Cum să meargă? Peste o lună, intru în proces.

— Mai exact, o lună şi jumătate. Toată lumea va răsufla uşurată după aceea, iar noi vom putea trece la probleme serioase.

În timp ce Shaughnessey muşcă din corn, Vail se aplecă peste masă, întrebând cu un ton ce se voia confidenţial:

— Ce-i asta, Roy? Îmi oferi ultimul prânz din viaţa mea? Sunt oare supus umilinţei publice?

— Nu, nu, răspunse Shaughnessey serios. În nici un caz. M-am gândit doar că a sosit momentul să frângem pâinea împreună. Să ne cunoaştem mai bine. Un pahar de coniac băut în maşină nu te prea ajută să cunoşti un om. Apropo, îţi plac stridiile? Sunt excelente. Guido mi-a trimis o mostră.

— De unde le-a adus?

— Ce importanţă are? Ţi-am spus, sunt excelente.

— Vreau să ştiu dacă provin din ape poluate. Doar nu vrei ca avocatul apărării să se-mbolnăvească tocmai acum de hepatită.

— N-ai uitat nici acum cazul ăla?

— Văd că-ncepi deja să mă cunoşti, Roy.

— Şi tu, fiule.

— Pentru asta sunt făcuţi avocaţii.

— Vorbind de avocaţi, cum merge cazul?

Zâmbind, Vail îi întinse una din cărţile lui de vizită, având tipărit în centru „fără comentarii".

— Foarte drăguţ, constată Shaughnessey. Am auzit despre cărţile tale de vizită. Am mai auzit, printre altele, că Venable a-ntors lumea cu susul în jos, căutând un mobil.

— Lucrul ăsta e întotdeauna de folos într-un caz de crimă.

— L-a pus pe Abel Stenner la cazne grele.

— Bună treabă. Şi ce-ai mai auzit? întrebă Vail.

— Ba una, ba alta. Ce-ai comandat?

— Specialitatea lui Guido: viţel cu lămâie. Ce-ar fi să-ncepem cu „una"?

— Bine, îţi spun. Psihiatrii îl vor scoate pe puştiul tău sănătos tun. Marele juriu îl va acuza de omor deosebit de grav, iar pedeapsa va fi maximă.

— Ia te uită, ce surpriză!

Shaughnessey zâmbi:

— Lumea aşteaptă din partea ta un spectacol clasa întâi. Cred că Venable e cam nervoasă din cauza asta.

— Venable crede că e vorba de-o formalitate. De ce să fie nervoasă?

— Cu „una" am terminat. Vrei s-auzi şi despre „alta"?

— Vreau s-aud orice îmi spui.

— Se-aude că tu ai avea, în schimb, un mobil pe care-l ţii ca un as în mânecă.

În mintea lui Vail sună un clopoţel de alarmă.

Era oare un simplu zvon sau scăpase cineva vreo informaţie?

Nu cumva Venable şi Stenner descoperiseră caseta, bănuind că o găsise şi el?

De asta îl invitase Shaughnessey la masă? Ca să afle cine-l va ataca primul pe episcop?

Vail râse:

— Drace, pe asta n-am mai auzit-o.

— Chiar n-ai idee de ce-a făcut-o?

— Cine?

— Stampler, pentru Dumnezeu!

— Am idee că n-a făcut-o.

— Încă mai cauţi acul în carul cu fân, Martin?

— Aş merita poate să fiu consemnat în Cartea recordurilor pentru câte ace am descoperit în care cu fân.

— Sper că-ţi dai seama că omul ăsta a fost nu numai foarte admirat, ci şi foarte influent.

— Chiar aşa? Nu ştiam că sfinţii au de-a face cu influenţa.

— Mă-nţelegi, doar. Are... avea o grămadă de realizări: opere de binefacere, interzicerea avorturilor, cenzura, şcolile, pedeapsa capitală...

— Dă-mi voie să-ntreb, de când e pedeapsa capitală o chestiune catolică?

— Pentru Richard era ceva personal.

— Personal sau catolic, e oricum o porcărie. Oamenii care pun la cale o crimă, plănuiesc de obicei şi cum să nu fie prinşi. De fapt, nici nu-şi pun măcar problema consecinţelor. N-am avut de-a face cu vreun astfel de criminal care să se fi îndoit că va scăpa basma curată.

— Că tot vorbim despre clienţii tăi, ştii ce se spune despre tine? Că ai eliberat mai mulţi borfaşi decât consiliul de eliberare pe cuvânt de onoare.

— Ştii ce se mai spune? Că nu există oameni nevinovaţi pe lume.

— Vorbeşti despre cineva în mod special? întrebă Shaughnessey încruntat.

Înainte ca Vail să poată răspunde, sosi chelnerul, care-i aduse berea, sucul de roşii şi halba cea goală. Vail turnă în ea berea şi sucul de roşii, adăugând puţină sare.

— Ce-i amestecătura asta ciudată? întrebă Shaughnessey, dezgustat.

— Eu o numesc „Bloody Jee". La San Francisco i se spune „Bloody Mary". Ajută digestia.

— Arată îngrozitor.

— Noroc! răspunse Vail, ridicând halba.

— Aşadar, ce-ai vrut să spui cu acel „nu există oameni nevinovaţi"?

— Pur şi simplu că toţi ascund câte-un schelet în dulap. Nici episcopul n-a fost chiar uşă de biserică. Sunt convins că au existat în viaţa lui anumite aspecte nebuloase, care nu merită scoase la lumină.

— Ca de exemplu?

— Vorbeam în general.

— Ştii ceva?

— Despre ce?

— Doamne!

— Întotdeauna eşti aşa de suspicios? întrebă Vail, inocent.

— Suspicios? Cine-i suspicios? răspunse Shaughnessey, schimbând subiectul. Deci eşti de părere că Stampler e-un biet oropsit al sorţii?

— Nu, sunt de părere că e nevinovat.

— Văd că te pregăteşti serios de luptă.

— Ţi-am atras atenţia: fără comentarii. Ceea ce cred e una, iar felul în care intenţionez să-mi apăr clientul e cu totul altceva.

— Crezi că Stenner va găsi un mobil?

— Nu te dai bătut, după câte observ.

— Nici tu.

Vail preferă să bea o înghiţitură în loc de răspuns.

— Ştii ce-am citit undeva? continuă Shaughnessey conversaţia. Am citit că majoritatea oamenilor abandonează lupta când se află în pragul victoriei.

— Poate că-i adevărat. Uneori se sperie, alteori obosesc, cine ştie?

— Incidental, zilele trecute stăteam de vorbă cu Jane Venable.

— Nu-i o companie pozitivă.

— Îmi spunea că unul din trucurile pe care le foloseşte într-un caz de crimă este să discrediteze victima.

— Aşa ţi-a spus?

— Nu chiar. A folosit termenul de „asasinare", în loc de „discreditare".

— Aha, acum o recunosc.

— Doar n-o să-l desfiinţeze pe episcop, Martin, pentru Dumnezeu.

— Dă-mi voie să-ncerc şi eu cu corn.

Shaughnessey îi împinse coşul cu cornuri, nelăsându-se abătut de la subiect:

— Omul e mort, Martin. Nu-i călca pe mormânt.

— Dar omul meu trăieşte, Roy. Şi dacă-n felul ăsta îi pot salva viaţa, voi dansa pe mormântul episcopului. De pildă, se zvoneşte c-ar fi fost cam beţiv.

Deşi Vail încercase o glumă, Shaughnessey luă remarca în serios.

— Astea-s bârfe murdare. Nu bea mai mult de două pahare, la ocazii. Dă-mi voie să ştiu: în ultimii ani, am petrecut mai multă vreme cu el decât cu nevastă-mea.

Vail râse:

— Deci asta era? Ţi-e teamă că voi încerca să pătez memoria Sfântului din Lakeview Drive? De ce?

— Pornise o mulţime de proiecte de caritate importante. Dacă provoci un scandal, dai o lovitură oraşului. Şi în timp, lovitura s-ar putea întoarce împotriva ta.

— Dar Shoat nu s-a gândit la asta când mi-a pus cazul în braţe?

— Nu s-a gândit că vei fi atât de înflăcărat susţinându-i cauza acelui băiat. S-a gândit că vei fi rezonabil şi vei înţelege ceea ce ţi se cere, mai ales că te-aşteaptă un viitor strălucit.

— Dar de ce e toată lumea îngrijorată pentru operele astea de caritate?

— Rushman era un administrator strălucit. Toţi viitorii beneficiari se tem că o dată cu moartea lui lucrurile vor cădea baltă.

— Ce fel de lucruri?

— Se tem că ceilalţi administratori pot opri ajutorul ori că fondul de caritate se va topi.

— Dar tu, Roy, de ce te temi?

— Eu? De nimic. Fondul lui Rushman va continua să existe. Vom avea noi grijă de asta.

— Eşti unul dintre curatori?

— De ce mă-ntrebi?

— Din pură curiozitate.

— Am fost curator încă de la înfiinţarea fondului. De fapt, chiar acum, în această încăpere se află cel puţin cinci mandatari.

— Ce face, de fapt, un administrator pentru fondul ăsta?

— Supraveghează operaţiile. Decide asupra utilizării lui. Evident, episcopul lua majoritatea deciziilor.

— Şi vouă ce vă mai rămânea de făcut?

— Aveam cu toţii un cuvânt de spus. Înţelegeam ceea ce vroia el să realizeze. De aceea am încredere că-i vom continua munca. Făcu o scurtă pauză, apoi întrebă: Te-ai mai gândit la discuţia noastră?

— Despre ce?

— Nu-mi juca feste, fiule. Nu-mi prieşte digestia.

— Am discutat vreodată despre ce m-aşteaptă pe mine?

— Ştii foarte bine. Vrei să-ţi repet ce ţi-am spus? Treci de partea cea bună a baricadei şi-ţi alegi ce pofteşti. Casa pe care-o vrei, postul care-ţi convine. Dacă vrei să schimbi lumea, schimb-o dinăuntru. Ca procuror de district, de pildă, poţi schimba multe.

— Schimbări pot face doar judecătorii. Ştii, acum doi ani am asistat la o conferinţă pe care-ai ţinut-o la Asociaţia Judecătorilor. Ai vorbit atunci despre malum in se şi malum prohibitum. Chestia asta m-a dat peste cap pentru o lună întreagă.

— Cum aşa?

— M-a dat peste cap concepţia ta că malum prohibitum e definit ca limita comportamentului acceptabil în societate. Ca avocat, dezaprob total teoria asta, o consider ca pe un prejudiciu.

— Dar n-am susţinut-o, am afirmat pur şi simplu că e modul în care acţionează sistemul.

— Ai afirmat deci că justiţia e infirmată de statutul social.

— Întotdeauna legea a fost influenţată de latura socială. Să luăm cazul avorturilor: acum opt ani, Curtea Supremă a legalizat avorturile. De-atunci, legea s-a schimbat. Şi, ţine minte, în câţiva ani, se va schimba din nou. Cine ştie ce va fi în ţara asta după Reagan? Oricum, se vor schimba o mulţime de legi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că judecătorii interpretează legea, fiind în acelaşi timp influenţaţi de starea de spirit a tării. Legile legate de malum prohibitum sunt, de fapt, definiţia pe care societatea o dă comportamentului cetăţenilor. Aşa că, dacă întreaga populaţie doreşte să bea, iar asta e împotriva legii, se schimbă legea şi gata. Dar malum in se nu se schimbă niciodată. Dacă toată lumea are deodată chef să ucidă, nimeni n-ar legaliza crima.

— Aşadar, să zicem că un bancher îşi fraiereşte clienţii, jefuindu-le economiile. Judecătorul e îngăduitor, pentru că-i place culoarea cravatei lui, dându-i şase luni într-o închisoare stil club. Asta se cheamă malum prohibitum. La ieşirea din tribunal, bancherul e împuşcat de un client ajuns în culmea disperării, pentru că economiile alea erau toată averea lui. În urma actului său, el va primi muncă silnică pe viaţă, pentru că ceea ce-a făcut reprezintă malum in se.

— Cam aşa ceva. Uite ce e, dacă ajungi procuror de district, vei putea să-l bagi pe bancher după gratii pentru zece-douăzeci de ani şi să fii îngăduitor cu clientul.

— Cam pervers argument în favoarea serviciului public.

— Lumea e perversă, fiule, iar banii dictează regulile jocului. Ai aflat lucrul ăsta acum zece ani, când ai preluat cazul cu Tidy Chemicals şi Good Earth Petroleum. Aşa că, schimbările le poţi face pe dinăuntru. Şi poţi deveni judecător, dacă vrei.

— Asta-i o momeală grasă, domnule Shaughnessey.

— Vânez un peşte mare.

— Mi-am dat seama c-ai pornit la pescuit, dar îmi închipuiam că tatonezi terenul pentru adversarii mei.

— Stai liniştit, nu-ncearcă nimeni să te păcălească. Oricum, nici chiar personalul tău nu ştie absolut totul despre cazul ăsta.

— Poate că nu vreau să-şi dea seama cât sunt de tâmpit.

— Pe naiba!

— Îţi mulţumesc pentru încredere.

— Singura mea rugăminte este să nu dai cu piciorul în memoria episcopului. Există o grămadă de oameni care-şi aşteaptă contribuţia anuală.

— Joc aşa cum îmi cad cărţile. Dacă arhiepiscopul Rushman are un mic secret malum prohibitum în dulap, care-mi poate salva clientul, îl voi expune-n faţa lumii. N-am încotro.

— Nu te-nfierbânta, Martin. Nu sugerez c-ar fi ceva ascuns, îţi cer numai să ţii seama de rugămintea mea; dacă dai peste un firicel de fum, nu-l transforma într-un incendiu.

— Nu-ţi voi sabota operele de caritate, Roy, în afară de cazul în care-o să aflu că vâna băieţei şi fetiţe, sau ceva în acest gen.

Shaughnessey îl privi îngrozit:

— Doamne fereşte, nici în glumă să nu mai spui una ca asta. Am destule pe cap.

Vail îi răspunse zâmbind:

— De ce oare, de câte ori ne-ntâlnim, am sentimentul că statul e pe mâini bune? Întotdeauna mă simt în siguranţă.

— De ce oare, de câte ori ne-ntâlnim, sfârşesc prin a mă enerva? îi replică Shaughnessey, fără să-i întoarcă zâmbetul.

Cu o zi înainte, Naomi Chance găsise o hârtie pe care Vail i-o dăduse imediat după deschiderea cazului. O strecurase într-un dosar, uitând-o. Era un mesaj copiat de şeful ei din agenda episcopului: „Linda 555-4527" şi data 9 martie. Naomi formase numărul de telefon. Îi răspunse o voce amabilă: „Bună ziua, Clinica Berenstein. Cu ce vă putem ajuta?"

Ce legătură putea avea Linda cu acea clinică de lux? Goodman o căutase zile de-a rândul, fără să-i dea de urmă. Se ascundea oare acolo? Doctorul Simon Berenstein era celebrul ginecolog de pe Gold Coast, la uşa căruia nu trăgeau niciodată maşini mai ieftine decât Rolls-Royce. De fapt, era mai mult decât ginecolog. Rezolva orice problemă medicală care s-ar fi ivit în viaţa tumultuoasă a vreunuia dintre grangurii care-i erau clienţi; dacă fiica domnului bancher fusese puţin maltratată într-o discotecă cu circuit închis, doctorul Berenstein n-aştepta decât să-i fie de folos. Ori dacă, de pildă, băiatul senatorului Y a sedus o chelneriţă, care, colac peste pupăză, a rămas însărcinată, încăpăţânându-se, pe deasupra, să păstreze rodul dragostei, tot doctorul Berenstein avea leacul potrivit pentru a înlătura piedica ivită în calea nobilei familii. Aveţi nasul prea mare sau riduri prea multe? Poftiţi la domnul doctor Berenstein. Evident, toate activităţile sale erau perfect legale, dar în acelaşi timp doctorul nu păstra nici un registru stânjenitor pentru aleasa-i clientelă. Discreţia era una din calităţile sale, asigurându-i succesul.

În vreme ce Vail se întreţinea cordial cu Roy Shaughnessey la Guido's, Naomi se urcă într-un taxi şi porni spre Gold Coast, unul din cele mai luxoase cartiere din întregul stat.

Waterview Towers era o capodoperă a snobismului sofisticat – o clădire cu douăsprezece etaje, construită din sticlă şi alamă. Hotelul uriaş era pardosit cu marmură cenuşie, restul fiind decorat în alamă şi pluş mov. Pe o măsuţă de sticlă se afla lista rezidenţilor, între care figurau o serie de firme juridice prestigioase şi câteva cabinete medicale. Clinica Berenstein ocupa etajele nouă-doisprezece, destul spaţiu pentru un spital în miniatură.

Naomi urcă cu liftul la etajul al doisprezecelea, păşind într-o sală de aşteptare cam de dimensiunea insulei Rhode Island. În faţa canapelelor de piele albă erau aşezate măsuţe din sticlă fumurie, acoperite cu exemplarele la zi din Town and Country, Vogue şi Smithsonian. Un singur tablou de Degas orna încăperea, în care fusese răspândită o mireasmă deosebit de plăcută.

Secretara era în ton cu atmosfera. În vârstă de vreo patruzeci de ani, cu şuviţe sure în părul strâns în coc, purta un taior Chanel şi un şirag de perle, ca unică podoabă. O cercetă pe Naomi din cap până în picioare cu o privire rece, uşor dispreţuitoare.

— Da? spuse ea pe un ton glacial.

Naomi îi prezentă cartea de vizită:

— Aş dori să vorbesc cu doctorul Berenstein, spuse ea, degajată.

— Nu figuraţi pe lista de audienţă, remarcă ferm secretara.

— Nu durează mult.

— E imposibil. Domnul doctor are consultaţii. Despre ce este vorba?

— Despre ceva confidenţial.

— Ce înseamnă „paralegal"? întrebă secretara studiind cartea de vizită.

— Am studii juridice, dar nu am intrat încă în barou.

— Aha, un fel de practică ilegală?

— Un moment, întrerupse Naomi aluziile jignitoare. Luă cartea de vizită şi scrise pe dos: „Date despre Linda şi episcop", apoi i-o dădu secretarei. Arătaţi-i, vă rog, cartea de vizită pe ambele feţe. Eu aştept.

— Nu vă va folosi la nimic. Nici dacă aţi fi preşedintele nu l-aţi putea vedea azi pe doctor fără să aveţi audienţă.

— Înseamnă că am noroc.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că nu sunt preşedintele, răspunse Naomi cu un zâmbet larg.

Secretara ieşi şi reveni peste câteva minute:

— Urmaţi-mă, spuse ea sec şi o conduse pe Naomi spre o uşă impunătoare, pe care o deschise. Aşteptaţi înăuntru, adăugă apoi, închizând uşa în urma ei.

Rămasă singură în biroul luxos, Naomi studie diplomele înrămate: Choate, Princeton, Harvard, pedigriul adecvat pentru doctorul Berenstein. Peste câteva minute, îşi făcu intrarea posesorul diplomelor: un om înalt, cu o statură atletică, cu privirea unui şoim. Manifesta atitudinea condescendentă a unui personaj obişnuit să fie respectat.

— Domnişoara Chance? Sunt doctor Berenstein, spuse el cu o voce sonoră, privind-o pe Naomi. Sunteţi o femeie nerăbdătoare. Ce poate fi atât de important?

— Lucrez pentru un avocat, domnule doctor. Trebuie să vă pun câteva întrebări. Durează doar câteva minute.

— Azi e imposibil. Absolut imposibil.

— Pot aştepta până când terminaţi lucrul, apoi stăm de vorbă pe drum; vă conduc până la maşina dumneavoastră.

— Exclus. O voi ruga pe domnişoara Thomas să vă fixeze o întâlnire pentru...

— Iertaţi-mă, dar nu pot accepta.

— Aveţi o atitudine de-a dreptul arogantă, care mă deranjează.

— Nu sunteţi obligat s-o apreciaţi.

— Ar fi bine să plecaţi chiar acum.

— Îmi puteţi răspunde şi furios la întrebări, spuse Naomi calmă. Sau, dacă nu doriţi să-mi vorbiţi, puteţi răspunde în scris. Dar de răspuns îmi veţi răspunde.

Mestecându-şi colţul buzei, Berenstein privi pe fereastră câteva momente lungi.

— Poate săptămâna viitoare, răspunse el într-un târziu.

— Nu se poate.

— Cu cine credeţi că vorbiţi, domnişoară? întrebă Berenstein, în timp ce buzele-i tremurau de nervi. Se ridică brusc, abia reţinându-şi mânia. Plecaţi, vă rog, până nu chem poliţia.

Privindu-l senină, Naomi îl lămuri:

— În regulă. Chemaţi poliţia şi veţi sta de vorbă cu locotenentul Abel Stenner. Ştiţi ce vă va spune? Că sunt în exerciţiul funcţiunii. Apoi va dori să afle de ce v-am vizitat. Vă va oferi două alternative: ori să cooperaţi cu mine, ori să mă primiţi din nou, de astă dată înarmată cu o citaţie şi însoţită de şeful meu. Numele lui e Martin Vail.

Auzind numele, Berenstein îşi schimbă trăsăturile feţei; furia-i pieri din priviri, iar buzele i se liniştiră. Privi atent cartea de vizită trimisă de Naomi.

— Presupuneţi că ştiu despre ce e vorba în mesajul dumneavoastră? Secretara mea stabileşte sute de consultaţii. Cine sunt Linda şi episcopul? Linda şi mai cum? Pe episcopul ăsta cum îl cheamă?

Naomi scoase o ţigară din poşetă şi o aprinse. Apoi spuse, rezemându-se de fotoliu:

— Ce-ar fi să clarificăm lucrurile şi să merg direct la ţintă? Investighez cazul episcopului Rushman.

— Ce legătură are asta cu mine?

— Are legătură cu Linda.

— Care Linda? Nu ştiu despre cine vorbiţi.

— Linda este o martoră utilă. Până acum câteva săptămâni a locuit la Savior House, de aceea nu-i cunoaştem numele de familie.

— Vă repet, nu cunosc nici o Linda.

— Episcopul i-a programat o vizită aici pentru 9 martie. E consemnată în agenda sa.

— După cum v-am spus...

— Domnule doctor, sunt convinsă că dacă episcopul a telefonat aici, n-a stat de vorbă cu sfinxul acela de secretară, ci cu dumneavoastră personal.

— Nu-mi amintesc.

— Iată ce-aş dori să-mi spuneţi: care este numele Lindei, de unde vine, când aţi văzut-o ultima oară, unde se află acum şi de ce-a trimis-o episcopul la dumneavoastră.

— Sunteţi absurdă, domnişoară Chance. Chiar dacă mi-ar fi pacientă, dosarul ei e confidenţial...

— Preferaţi să vă aduc o citaţie şi să discutaţi cu domnul Vail, eventual direct la proces?

Berenstein cântări un timp situaţia, apoi descuie un fişet. Alese un dosar şi-l puse pe birou.

— Am de consultat un pacient. Mă întorc în scurtă vreme. Vreau să cred că nu veţi mai fi aici, spuse el sec, părăsind încăperea.

Naomi deschise dosarul şi-ncepu să citească. Apoi îşi luă notiţe.

Sosi la birou cu zece minute înaintea lui Vail, nerăbdătoare să împărtăşească veştile aflate.

— Cum a fost prânzul? îl întrebă ea de cum acesta intră pe uşă.

— La început, am crezut că era o partidă de pescuit. Dar mi-am dat seama că a fost mai mult de-atât.

— Adică?

— Shaughnessey m-a atenţionat să-l las în pace pe episcop. De fapt, chiar m-a somat.

— Crezi că ştie ceva despre povestea cu ministranţii?

— Nu. E isteţ, dar nu ştie nimic. Dac-ar şti, ar fi acum internat la cardiologie. Oricum, ceva îl îngrijorează. Ce ştim noi, de fapt, despre episcop, Naomi?

— În orice caz, mai mult decât ar trebui.

— Vreau să spun, în afară de ministranţi?

— Ce-ai vrea să ştii?

— Shaughnessey e preocupat de fondul pentru caritate. Cam ce sumă crezi că reuşea episcopul să colecteze pe an? Crezi că lucrul ăsta ar trebui să ne preocupe şi pe noi?

— Nu, spuse Naomi cu o lucire şireată în priviri. Suntem în posesia unei liste cu consiliul de administraţie şi cu destinatarii fondului. E-un punct bun de pornire.

— Ce ar fi să apucăm şi firul ăsta?

— Bine. Mă ocup eu de asta.

— Ce caută cărţile alea pe biroul meu?

— Martin, ai tot mutat cărţile alea de colo-colo în ultimele două săptămâni, de când le-a adus Tommy. Sunt cărţi pe care le-a găsit în locuinţa lui Aaron.

— Aha. Şi ce trebuie să fac cu ele?

— Nu ştiu. De ce nu-l întrebi pe el.

Trecându-şi mâna peste cărţile broşate, Vail descoperi una cu coperte de carton. O deschise la prima pagină şi găsi o etichetă pe care scria: „Proprietar: Biblioteca Municipală".

— Ce părere ai? spuse Vail, punând cartea pe birou. Una din cărţile astea aparţine bibliotecii.

— Pun pariu că pe Aaron îl frământă cumplit faptul că n-a dus-o înapoi, remarcă Naomi ironic, din camera alăturată.

Se hotărî să aştepte întoarcerea judecătorului şi a lui Tom Goodman, pentru a le comunica noutăţile. Cei doi sosiră în acelaşi timp. Tommy îşi turnă o cană cu cafea, judecătorul fu servit de Naomi.

— Mi-am epuizat toate posibilităţile, spuse Goodman. Nici urmă de Linda, Billy Jordan ori Peter.

— Ştiu unde trebuia să fie Linda săptămâna trecută, interveni Naomi.

Cu toţii o priviră surprinşi.

— Aţi auzit de doctorul Simon Berenstein?

— Bineînţeles, răspunse Vail. Se ocupă de sănătatea aristocraţiei locale. Îşi petrece mai mult timp în cercurile mondene decât în clinică.

— Numărul de telefon pe care l-ai copiat din agenda episcopului aparţine Clinicii Berenstein.

— Cum, Linda avea programare la Clinica Berenstein? întrebă Goodman.

— Aranjată de episcop în persoană. Am fost acolo şi am avut o conversaţie cu doctorul Simon. De fapt, Linda avea două programări: una cu o săptămâna înainte de crimă, pe care ai trecut-o cu vederea, Marty, şi cea de săptămâna trecută. Numele ei adevărat e Linda Gellerman. Provine din Akron, Ohio. Şi e cu un an mai tânără decât am crezut.

— Vrei să spui că a început să practice porcăria aia la treisprezece ani?

— Da. În plus, pe 19 februarie, la prima consultaţie, diagnosticul a fost: gravidă în şapte săptămâni.

— Glumeşti! exclamă Vail. Judecătorul scutură din cap.

— Săptămâna trecută trebuia să-şi întrerupă sarcina, dar nu s-a arătat, continuă Naomi. Berenstein pretinde că nu a mai văzut-o de la prima vizită.

— Cred că episcopul era foarte principial în privinţa avorturilor, spuse Goodman.

— Având în vedere dosarul Lindei, Rushman afirmă că fata a fost violată la Savior House. Acolo scrie că, spre binele ei, se dorea păstrarea discreţiei asupra acestei probleme.

— Sigur. Mă întreb cine o fi fost tatăl, zise Vail.

— Cine ştie? Posibilităţi sunt destule.

— ...care nu-l exclud pe episcop. În regulă, spuse Vail. Tommy, ştii ce ai de făcut.

— Mda. Sper că nu sunt prea multe familii Gellerman în cartea de telefon a oraşului Akron.

DOUĂZECI ŞI DOI

— Zwicki, ridică receptorul; o convorbire pentru tine.

Detectivul Eric Zwicki se pregătea să încheie ziua de lucru. Se grăbea să ajungă acasă, întrucât era rândul lui să gătească cina. Activând în rândurile mişcării de emancipare a femeii, soţia lui era scutită două seri pe săptămână de această corvoadă.

— Drace! îngână el ridicând receptorul. Biroul „Persoane dispărute", Zwicki la telefon.

Tom Goodman, care telefona de la biroul lui Vail, se prezentă explicând că investighează cazul Rushman.

— Am citit despre asta, spuse detectivul. Un puşti care a căsăpit un cardinal catolic.

— Era episcop.

— Presa a făcut o vâlvă mare despre caz.

— Da. E-un caz important. V-am sunat, deoarece căutăm o fată care poate fi un martor important la proces. Are cincisprezece ani. Ştim că provine din Akron, de unde-a plecat probabil acum vreo doi ani. M-am gândit că poate-o aveţi înregistrată la „Persoane dispărute".

— O cheamă cumva Linda Gellerman?

— Aveţi o intuiţie formidabilă, domnule detectiv.

— Acum doi ani? De doi ani mă chinui, încercând să aflu cine-a omorât-o. Părinţii ei ne-au bătut la cap un an întreg. Să nu-mi spuneţi că trăieşte.

— Cel puţin acum două săptămâni trăia sigur.

— Doamne! Am renunţat de mult s-o caut A plecat de-acasă în ziua în care-a împlinit treisprezece ani şi de atunci parcă a înghiţit-o pământul.

— A trăit aici, într-un internat numit Savior House.

— N-a sunat niciodată acasă. N-a trimis nici măcar o carte poştală.

— Aşadar, n-aţi auzit de ea în ultima lună?

— Nu. Şi sunt sigur că dacă părinţii ei ar fi ştiut ceva, m-ar fi informat.

— Îmi puteţi da numărul lor de telefon?

— Sigur că da.

Zece minute mai târziu, Goodman stătea de vorbă cu Vail.

— Cred că Linda l-a minţit pe Aaron. N-a avut niciodată intenţia să se întoarcă acasă. Am luat legătura cu părinţii ei şi cu un detectiv de la biroul „Persoane dispărute" din Akron. Erau convinşi că fata e moartă.

— O şti oare Aaron că e însărcinată?

— O singură persoană poate afla.

— Bine. O voi suna pe Molly mâine dimineaţă, spuse Vail. Deci, ce facem mai departe? Unde-o putem găsi, de vreme ce n-a apărut la clinică?

— Marty, crezi că e posibil ca ea să-mi fi pus biletul pe parbriz?

— Înseamnă că s-ar putea ascunde la Savior House?

Goodman ridică din umeri:

— Oricum, cineva de-acolo m-a ajutat. Nu-nţeleg însă de ce nu s-a dus la Clinica Berenstein.

— Pentru că episcopul a murit, Tommy. Presupunând că nimeni din personalul bisericii nu e la curent cu problema ei, cine-ar urma să-i achite nota de plată? Poate se teme că Berenstein o va da pe mâna poliţiei.

— Şi dacă se teme pentru că a fost martoră la crimă?

— Asta ar fi ceva, încuviinţă Vail. Se ridică şi-şi începu obişnuita-i plimbare prin cameră, gândind cu voce tare. Dacă punem mâna pe ea, putem lansa caseta în proces; poate recunoaşte vocea. Poate depune şi mărturie despre ceea ce i-a făcut chiar episcopul, fapt care va muta lumina reflectorului de pe băieţi. Mai poate povesti şi că a rămas însărcinată, fiind obligată să mintă, spunând că a fost violată, că episcopul i-a aranjat o întrerupere de sarcină la Clinica Berenstein. Probabil că tot el a convins-o să-l părăsească pe Aaron şi să se ascundă la Savior House, până-şi va rezolva problema medicală.

— Şi cu ce-ar ajuta toate astea în cazul nostru?

— Nu-nţelegi? Ura colectivă împotriva lui Aaron se va îndrepta împotriva episcopului, explică judecătorul. Un stâlp al Bisericii Catolice care perverteşte sexual nişte copii, trăgându-le credinţa? Crezi că-i un fleac? Dacă adăugăm aici antecedentele trăite de Aaron, avem întreaga paletă: abuz sexual, abuz psihic, umilire, confuzie religioasă. Putem obţine un mobil: răzvrătire manifestată prin furie subită.

— Se poate să fi intrat într-o „stare de refugiu", l-a ucis pe episcop, neaducându-şi aminte ce-a făcut, completă Vail.

— Şi dacă Linda e făptaşa? întrebă Goodman. Aaron a fost de faţă şi-a vrut s-o apere. A luat cuţitul şi-a vrut să fugă, dar a avut ghinion.

— Mda, şi fata s-a dat la fund, ca să-şi scape pielea, conchise Vail.

— Destul pentru a stoarce o „îndoială admisibilă", zise judecătorul. Oricum, l-am putea salva de la scaunul electric.

— Evident, va fi nevoie de mărturia Rebeccăi şi a Lindei, interveni Naomi. Dacă nu cumva îl găsim pe Jordan ori pe Peter.

— Ţi-am spus, profesoara e scoasă din competiţie. Mărturia ei ar fi o autoincriminare, spuse Vail. În plus, ar trebui să mărturisească şi că s-a culcat cu Tom.

— De unde dracu ştii? întrebă Goodman, nevenindu-i să creadă ce auzise.

— Haide, Tommy, eşti bun, dar mai ai de-nvăţat. Nu capeţi asemenea informaţii la o ceaşcă de cafea.

Judecătorul şi Naomi încuviinţară în acelaşi timp. Şi ei bănuiseră cum se petrecuse întrevederea dintre Goodman şi Rebecca. Jenat, Goodman spuse:

— Nu s-a întâmplat aşa cum credeţi.

— O! Dar cum s-a întâmplat? Vă dădeaţi huţa pe lampă? zise Vail râzând.

— Nu asta am vrut să spun.

— Tommy, n-are nici o importanţă cum s-a întâmplat. Nu-mi pasă dacă a fost un coup de foudre, nici dacă a fost o scurtă nebunie. E treaba ta. Important e doar faptul că nu ne putem folosi de mărturia Rebeccăi. Cu Linda e însă altceva. Dacă nu e implicată în crimă, l-ar putea salva pe Aaron. Ce părere ai, judecătorule?

— Lucrurile arată mai bine ca ieri. Dar fără fată sau unul dintre băieţi, ar fi sinucidere curată să-l ataci pe episcop. Intenţionezi în continuare să pledezi nevinovăţia?

— Da.

— Şi să comuţi mai târziu în „vinovăţie sub influenţa nebuniei"? întrebă Naomi.

— Am trei posibilităţi: să pledez pentru „nevinovat", introducând îndoiala admisibilă, să pledez pentru „nevinovat sub influenţa nebuniei" ori pentru „vinovat nebun".

— Care-i diferenţa dintre ultimele două pledoarii?

— În primul caz, înseamnă că a suferit o nebunie temporară, pe perioada comiterii faptei, situaţie în care poate fi chiar eliberat. În al doilea caz, îl vor trimite la glumeţi, la tratament. Dacă reuşesc să-l vindece, îl bagă la închisoare pentru executarea sentinţei, probabil pe viaţă. Aş prefera prima alternativă, care e însă cel mai greu de dovedit şi cea mai riscantă.

— Şi dacă pierzi, îşi pierde şi el viaţa, adăugă judecătorul.

— Sugerezi să luptăm pentru glumeţi? întrebă Goodman.

— Depinde dacă o găsim pe Linda Gellerman, ca şi de ceea ce aflăm de la doctoriţa noastră, răspunse Vail.

Era târziu, către seară, iar burniţa se transformase într-o ploaie rece când Goodman se întoarse a treia oară la Savior House. Internatul părea pustiu. Urcă la etajul al doilea, trecând în revistă fostele săli de clasă, transformate în dormitoare. Se simţea că era vineri seara, când tinerii lor locatari îşi petreceau sfârşitul de săptămână în oraş. Paturile erau strânse, camerele curate şi pustii.

Goodman ajunse la etajul al treilea. Pe uşa din capătul scărilor era fixată o plăcută pe care scria: „INFIRMERIE. ORE DE VIZITĂ: 1-4 P.M." Pătrunse într-un hol îngust şi lung, luminat de două neoane. Trecu pe lângă câteva încăperi goale, oprindu-se în dreptul uneia dintre ele. Acolo, aşternutul fusese împăturit la picioarele patului. Aprinse lumina şi intră.

— A plecat, spuse cineva în spatele lui. Se întoarse uimit şi văzu apropiindu-se silueta unei călugăriţe. Lumina din dormitor dezvălui trăsăturile unei femei tinere. Sclipirile maliţioase din priviri pe care le observase Vail dispăruseră, făcând loc tristeţii şi suspiciunii.

— Sunt sora Mary Alice. Ce căutaţi aici?

— Unde-a plecat? întrebă Goodman, ignorând întrebarea ei.

— N-am idee.

— Soră, nu vă pun cuvintele la îndoială, dar...

— Am spus că nu ştiu unde e. Cine sunteţi şi ce doriţi?

— Mă numesc Tom Goodman. Sunt detectivul lui Martin Vail.

— Pe cine căutaţi?

— Cine-a plecat?

— E doar o biată copilă speriată, răspunse sora oftând. De ce nu-i daţi pace?

— E o martoră importantă, soră. I-am putea salva viaţa lui Aaron Stampler.

— Nu ştie nimic, săraca.

— De unde ştiţi?

— Am discutat mult despre Aaron.

— Câtă vreme a stat aici?

— Nu sunt sigură. Vreo trei săptămâni.

— Deci era aici în noaptea crimei?

— Da. N-a rezistat lângă Aaron, în locul acela cumplit. Era bolnavă.

— E însărcinată, soră.

— Cine ţi-a zis una ca asta? întrebă ea îngrozită. Aaron nici nu ştie.

— Ştiaţi că în doi ani de zile n-a dat nici măcar un telefon acasă? Părinţii ei cred c-a murit.

— Nu-i ştiu nici măcar numele de familie, domnule.

— Dar că era programată pentru o întrerupere de sarcină săptămâna trecută la Clinica Berenstein ştiaţi?

Sora Mary Alice privi în pământ.

— Da, răspunse ea cu voce abia auzită.

— Şi aţi fost de acord?

— N-a fost decizia mea.

— Dar a cui?

— A episcopului. A fost violată.

— Nu cred, soră, chiar dacă aşa vi s-a spus. Trăia cu Aaron încă dinainte de a se fi mutat de-aici. Chiar dacă ar fi fost violată, lucrul de care mă-ndoiesc, e foarte probabil să fie copilul lui Aaron.

— După cum v-am spus, hotărârea a luat-o episcopul.

— De ce n-a fost la clinică?

— Cred că era foarte speriată. Avea şi obiecţii de ordin moral.

— Era catolică?

— Da, convertită.

— Când aţi văzut-o ultima oară?

— Vinerea trecută.

— Şi de-atunci n-aţi mai vorbit?

— Nu, domnule Goodman. Fata nu ştie nimic. V-am spus, am stat de vorbă despre asta. Vă rog, lăsaţi-o în pace. Nu credeţi că-i destul de nenorocită şi aşa?

— Şi Aaron Stampler e nenorocit, soră. Încercăm doar să-i salvăm viaţa.

— Cu ce preţ?

— Ce preţ se poate pune pe o viaţă? Cum sora nu-i răspunse, continuă: V-a povestit despre ministranţi?

— Ce să-mi povestească?

Din reacţia ei, era limpede că nu era la curent cu secretul episcopului.

— Că erau cu toţii în vizită la episcop în seara crimei? devie Goodman subiectul.

— Şi ce-i cu asta?

— Poate că unul dintre ei a fost făptaşul. Poate ne-ar putea fi de folos cu câteva detalii în acest sens.

— E absurd. Chiar dacă bănuieşte că Aaron l-a ucis pe episcop, nu-şi poate închipui de ce.

— Îi puteţi transmite rugămintea să mă sune?

Sora scutură din cap:

— V-am spus, domnule Goodman. Habar n-am unde e, nici nu cred că va reveni aici.

Aplecată peste volanul maşinii închiriate, Molly Arrington încercă să distingă şoseaua prin perdeaua deasă de ploaie. Maşinile care veneau din sens opus îi stropeau parbrizul, astfel încât ştergătoarele luptau în zadar. Se uită la ceas: era ora opt seara. Mai avea de parcurs vreo treizeci de mile. Cu puţin noroc ar fi ajuns la Martin înainte de ora zece.

Inima-i bătea cu putere din cauza emoţiei provocate de descoperirea făcută în după-amiaza aceea, dar şi datorită sentimentului de alertă şi nesiguranţă pe care i-l provoca drumul pe întuneric şi pe ploaie. Veştile însă erau prea importante pentru a fi transmise telefonic.

La o milă depărtare de Easton, camionul din faţa ei începu să unduiască pe şosea. Molly încetini precaută: ce-avea camionul de gând? Să se întoarcă? Să oprească?

Deodată fu orbită de un baraj de lumini roşii. Părea că spatele camionului devenise o lumină de stop uriaşă. Vehiculul se clătină, ajungând în dreptul maşinii lui Molly, care smuci cu putere volanul, simţind cum cauciucurile derapează în nisipul de la marginea şoselei. Forţă motorul, reuşind să readucă maşina pe şosea. Pentru o clipă, răsuflă uşurată, dar roţile pline de noroi refuzară să adere la asfaltul ud, iar maşina începu să se rotească. Faruri de maşini, copaci, camionul scăpat de sub control i se perindară prin faţa ochilor, de parcă s-ar fi aflat într-un carusel zănatic. Apoi, maşina se avântă direct spre stâlpul cel mai apropiat.

Ca prin vis, îşi aminti sfatul tatălui său. Se-aruncă pe scaunul alăturat, apucându-se de bord pentru a se apăra de şoc.

Camionul lovi lateral stâlpul opus, urcă panta de nisip şi se opri. Molly nu avu atâta noroc. Maşina ei se izbi frontal de stâlp, iar botul se transformă într-o încâlcitură de tablă şi fiare. Înăuntru, Molly îşi descleştă mâinile de pe bordul care năvălea spre ea. Îşi coborî capul, dar acesta i se izbi de torpedo.

Ploua mai departe cu găleata. Camionul era oprit pe panta de peste drum, într-o poziţie ciudată, ca şi cum ar fi picat acolo din cer. Maşina lui Molly zăcea într-o rână, cu capota boţită peste parbriz. Din radiatorul distrus, aburul şuiera strident, completând sunetul ploii.

Pe masa lui Vail se îngrămădeau de-a valma agende, tratate de medicină şi drept, ziare şi dosare. Zadarnic le ordonase Naomi pe categorii. Vail îşi desfăşura ritualul de noapte, corelând ultimele informaţii, stabilind noi misiuni pentru judecător, Goodman, Naomi şi pentru el însuşi şi încercând să aleagă cea mai potrivită alternativă pentru apărarea lui Aaron Stampler. Scrumiera era plină, iar cafeaua se răcise de mult. Nu auzi soneria decât a doua oară. Îndreptându-şi cu greutate spatele înţepenit, ajunse plictisit la uşă.

Era scundă şi firavă, învelită într-o pelerină galbenă de ploaie, şi îl privea cu nişte ochi imenşi, îngroziţi. Vail o recunoscu imediat.

— Domnul Vail? întrebă ea pierită.

— Linda! Intră, te rog, exclamă Vail, deschizând larg uşa. Ce surpriză plăcută. Mă bucur c-ai venit. Haide, scoate haina asta udă.

— Nu pot sta mult, spuse ea la fel de încet, în timp ce-şi scotea pelerina.

— Ce vrei să bei? O Coca-Cola sau o cafea?

— Aş vrea o Cola.

— Vrei s-o bei din sticlă sau din pahar?

— Întotdeauna am băut din cutie. Ar fi nostim din sticlă.

Îl urmă în bucătărie, privindu-l curioasă cum desface dopul. Sorbi o înghiţitură mare, apoi spuse oftând:

— De mult n-am mai băut Coca-Cola... n-am timp să stau.

— Ştiu, mi-ai spus. Ai unde locui?

Fata aprobă, dar nu-i dădu vreo adresă.

— Domnule Vail, ultima oară l-am văzut pe Aaron cu trei săptămâni înainte de a-l ucide pe episcopul Rushman.

— Crezi că el l-a ucis?

— Aşa crede toată lumea.

— Ai fost de faţă, Linda?

— Unde?

— În apartamentul episcopului, în seara crimei?

— Bine-nţeles că nu! răspunse ea, înmărmurită.

— Atunci cum de ştii că Aaron e ucigaşul?

— Păi, a fost găsit ascunzându-se în biserică cu cuţitul în mână...

— Eşti convinsă că n-a fost vinovat Peter, ori Billy Jordan?

— De unde ştiţi despre asta?

— Despre ce?

— Nimic, replică fata, precaută. Oricum, de ce-ar fi făcut-o unul dintre ei?

— De ce-ar fi făcut-o Aaron?

— Nu-mi dau seama.

— N-a fost niciodată supărat pe episcop?

— Nu...

— Era gelos pe tine?

— Aaron nu e niciodată gelos. De ce ar fi fost gelos pe mine?

— Nu ştiu, de aceea te-am întrebat.

— Am venit aici, pentru că sora Mary Alice mi-a spus că vreţi să-mi vorbiţi. Habar n-am de ce a făcut Aaron una ca asta. Nu ştiu nimic despre ceea ce s-a întâmplat.

— Se înfuria des?

— Cine, Aaron? Nu se înfuria niciodată. Lua lucrurile aşa cum sunt.

— Deci crezi că l-a ucis pe Rushman, dar n-ai idee de ce.

— Aşa e, şovăi un moment, apoi spuse: Aţi vorbit cu mama şi cu tatăl meu vitreg, nu?

— Nu eu, ci asistentul meu.

— Nu le pasă de mine.

— Ba dimpotrivă. Te-au căutat un an întreg, pe urmă au renunţat, crezând c-ai murit.

— E mai bine să-şi închipuie c-am murit. Nu mă întorc acolo niciodată.

— N-ai vrea să-mi spui de ce?

— Tatăl meu vitreg mă bătea îngrozitor.

— De ce?

— Aveam probleme la şcoală.

— Ce făceai?

— Fumam haşiş.

— La treisprezece ani?

— Am început când aveam unsprezece. M-au prins, iar Everett, tatăl meu vitreg, a început să mă bată. Odată mi-a învineţit un ochi, altă dată mi-a zburat un dinte. Pe mine mă bătea cu mâinile, la fel cum îl bătea pe Aaron tatăl lui, cu cureaua. Ştiţi ce făcea Everett? Îmi trăgea câte-o palmă în fiecare dimineaţă, înainte să plec la şcoală. Pe urmă-mi spunea: „Dacă mai iei droguri, la prânz îmi termin treaba cu tine". Iar mama era exact ca a lui Aaron, nu-i păsa nici cât negru sub unghie; ieşea pur şi simplu din cameră. Poate de aceea am fost aşa apropiată de Aaron. Înţelegea multe.

Buzele începură să-i tremure.

— Everett făcea asta... în fiecare dimineaţă. În ziua în care am împlinit treisprezece ani...

Se opri. Lacrimile-i şiroiau pe obraji.

— ...mi-a spus că de ziua mea... n-o să mă mai bată... plângeam, eram aşa de fericită şi... pe urmă, tocmai când ajunsesem la uşă, a pus mâna pe mine, m-a smucit şi...

Plânsul o înecă. Vail o îmbrăţişă.

— ...şi mi-a spus: „Ei hai, măcar... o dată" şi m-a lovit atât de tare... m-a trântit pe jos şi... a urcat scările râzând... Îmi sângera buza, mă durea îngrozitor... şi-acum îmi amintesc cum mă durea...

— E-n regulă, spuse blînd Vail. Plângi, dă-ţi drumul, ai tot dreptul. Dar să nu uiţi că ai acum de ce să fii mândră. Iar el nu mai are nici un motiv să te bată.

Se îndepărtă de el ţinând încă sticla de Coca-Cola în mână.

— Nu, acum e mai rău. Sunt gravidă, domnule Vail. Sora mi-a spus că ştiţi. Nu mi-e greu să ghicesc ce mi-ar face Everett dacă ar afla.

— Crezi că Aaron e tatăl?

— Tot ce se poate. Termină băutura şi puse sticla pe masă. Mulţumesc.

— Mai vrei una?

— Trebuie să plec.

— Linda, de ce ai venit la mine?

— Pentru că nu-l pot ajuta pe Aaron şi vreau să nu mă mai căutaţi.

— Şi dacă ai putea să-l ajuţi?

— Cum?

— Depunând mărturie.

— Despre ce?

— Despre ministranţi.

Linda încremeni. Făcu câţiva paşi înapoi; ochii păreau ai unui animal încolţit. Se răsuci şi vru să deschidă uşa, dar Vail o prinse de mână.

— Ascultă-mă..., începu el.

— Nu! strigă ea. N-am să recunosc niciodată! Ochii i se îngustară. Am să mint. Am să le spun că nu-i adevărat.