SAXTON BURR

 

 

ASALTUL TURNULUI

 

 

 

 

Capitolul I

 

Anglia este o ţară mică şi suprapopulată. Nu e uşor să găseşti aici un spaţiu destul de vast şi liber pentru genul de centru de antrenament pe care vroia să-l înfiinţeze serviciul secret de informaţii MI6. MI6 avea nevoie de cel puţin trei kilometri pătraţi de pământ, cu construcţii, ceea ce nu se găseşte în fiecare zi la orice răscruce de drumuri.

Dar întâmplarea a vrut ca, exact în momentul când MI6 începea să caute, să fie îngropat un oarecare conte. Acest conte fusese la Eton, înainte de marele război, prietenul unui om numit J, şeful MI6. Cu alte cuvinte, în negura timpurilor, însă prietenia lor supravieţuise peste ani. Aceasta durase în timp ce J devenea unul dintre cei mai remarcabili maeştri ai contraspionajului din lumea liberă, iar contele se înălţa la gradul de general plin de decoraţii şi devenea în consecinţă membru distins al Parlamentului. Însă nici cea mai înaltă distincţie nu-l putuse împiedica pe un om să cadă de pe cal şi să-şi rupă gâtul, exact ceea ce se întâmplase cu contele.

J asistă la funeralii pe domeniul familial. După ceremonia funebră, noul conte îl invită în vasta bibliotecă întunecoasă cu lambriuri de stejar. Şi acolo îi făcu lui J o propunere în privinţa domeniului.

— Ştiţi ce înseamnă drepturile de succesiune, domnule, spuse tânărul. Ar trebui să putem păstra domeniul principal. Însă tatăl meu era destul de demodat. Prefera să păstreze cât mai mult pământ. Nu prea dispunem de bani, prin urmare vom fi nevoiţi să vindem proprietatea din Herefordshire.

— Într-adevăr? spuse J cu un calm înşelător.

— Da. Nu este foarte mare, nu mai mult de şase sute de hectare. Iar casa este un gen de construcţie victoriană enormă, de pe care în fiecare săptămână cad câteva ţigle sau un coş. Însă grajdurile sunt în stare bună şi există destul loc. În plus este foarte izolată. Pământurile sunt împădurite, totul este împrejmuit cu ziduri care au fost destul de bine întreţinute. Tatăl meu era un pic – hm! – intolerant cu intruşii şi braconierii. Chiar a avut câteva neplăceri cu autorităţile comitatului.

— Ştiu, murmură J, care cunoştea domeniul, unde fusese adeseori invitat.

— Adevărul este că, reluă tânărul conte, cred că tatăl meu ar fi vrut ca dumneavoastră să puteţi deţine pământurile noastre din Herefordshire.

— Eu? De ce eu? întrebă J cu un calm şi mai înşelător.

— Ei bine! Nu-i aşa, el spunea mereu că v-aţi ocupa de… un gen de serviciu secret. MI6 sau ceva de genul acesta. Ştiţi, ceva gen James Bond, hei!

— Şi chiar dacă aşa stau lucrurile? zise J. Ce legătură ar avea aceasta cu domeniul?

— Tatăl meu s-a gândit că, dacă aşa stau lucrurile, aţi putea avea nevoie de un centru de antrenament. Un centru bine camuflat, unde n-aţi fi deranjaţi de turişti, automobilişti sau oricine altcineva.

J dădu din cap. Datorită profesiei sale ştia să rămână impasibil, atât de bine, încât nu se lumină ca vin pom de Crăciun şi nu vădi nici o umbră de entuziasm. Dar totuşi inspiră destul de profund înainte de a răspunde:

— Înţeleg.

— Trebuie s-o vindem, continuă tânărul conte. Mă îndoiesc că legea ne permite s-o cedăm prin donaţie. Dar voi avea grijă ca preţul să fie cât mai scăzut. Ştiu că în zilele noastre serviciile de informaţii nu întorc banii cu lopata.

— Cu excepţia celor din America, spuse J cu un zâmbet ironic.

Creditele şi echipamentul de care dispuneau colegii săi americani fuseseră întotdeauna pentru el un motiv de iritare.

Aceştia posedau probabil cel puţin douăsprezece domenii şi mai vaste decât cel pe care-l oferea tânărul conte.

— Aşa este, însă cred că tatălui meu i-ar fi plăcut să-l puteţi cumpăra ieftin. Ştiţi, era mereu înclinat spre latura practică a lucrurilor, să-şi facă datoria faţă de buna şi bătrâna Anglie şi aşa mai departe.

— Într-adevăr, spuse J cu vocea sa gravă. Chiar şi-a riscat viaţa în două războaie pentru aceasta.

Tânărul conte roşi uşor. Pentru a-şi ascunde jena, se îndreptă spre măsuţa de servit şi prepară două scotch-uri tari cu sifon. Apoi reveni, se aşeză în fotoliul său şi cei doi bărbaţi discutară serios despre afacerea lor.

Odată încheiat acordul, fură suficiente două convorbiri telefonice cu Londra şi câteva cuvinte mâzgălite pe o foiţă smulsă din blocnotesul de lângă telefon. Şi MI6 se pomeni virtual în posesia a şase sute de hectare de pământuri bune din Herefordshire, la mai puţin de douăzeci de lire pentru hectar.

Cu aceasta, J se întoarse la Rover-ul său şi dădu alte două telefoane de pe radio-telefonul prevăzut cu un dispozitiv de bruiere. Tot la Londra. Primul apel fii pentru cineva pe nume lordul Leighton.

— Leighton, avem ceea ce ne trebuie pentru noul centru de antrenament.

— Extraordinar. Unde se află?

— Nu-ţi spun, chiar şi pe o linie bruiată, pentru că nu-ţi ajută cu nimic.

— Desigur, desigur.

— Plec spre Londra peste câteva minute. Poţi veni la clubul meu mâine la prânz ca să luăm masa împreună?

— Bineînţeles.

— Bine, atunci pe mâine!

Îl sună apoi pe Richard Baxter.

— Ah! Richard, băiatul meu, cum o mai duci?

— Acceptabil. M-am întors din Scoţia. Puţin pescuit, puţină escaladare, ştiţi dumneavoastră.

— Pescuit de ce, Richard?

J ştia că Baxter era mai curând un amator de fuste, rămânând totodată un gentleman. J nici nu-l aproba, nici nu-l dezaproba.

— De somon, domnule, nu de altceva, replică Baxter cu o uşoară nuanţă de reproş.

— Perfect, perfect. Ei bine, am găsit un locuşor pentru centrul de antrenament despre care ţi-am vorbit.

— Destinat noilor agenţi… dacă vor fi găsiţi?

— Întocmai.

— De fapt, aţi găsit nişte indivizi pentru a-i antrena acolo?

— De unde să ştiu? Primul-ministru mi-a promis un raport acum zece zile, dar încă n-am primit nimic.

— Într-adevăr, nu mai e mult până la alegeri şi probabil are altceva în minte.

— Cu siguranţă.

Aceasta era una dintre cauzele pentru care J nu numai că făcuse din Richard Baxter unul dintre cei mai buni agenţi ai săi din MI6, dar îl şi iubea ca pe un fiu. Richard putea întotdeauna ghici ce făcea o altă persoană şi din ce cauză. Element preţios în societate şi mai ales pentru a supravieţui în teren. Această calitate îl ajuta să vrăjească o gazdă la un cocteil din Mayfair şi să zădărnicească planurile obscure ale unui agent rus din SMERSH în munţii Cehoslovaciei. Richard Baxter făcuse şi una şi alta.

— Orice ar fi, reluă J, mi-ar place să iei masa cu mine la clubul meu. Să zicem mâine la prânz. Va fi şi lordul Leighton.

— Cu plăcere, domnule.

— Perfect, Richard, perfect.

J întrerupse convorbirea, porni la drum şi conduse Rover-ul în afara grilajelor. Acoperişul imensei construcţii din secolul al XVIII-lea strălucea la soare după ploaia matinală. J zâmbi. Tânărul conte care era de acum încolo stăpân aici putea într-adevăr lua în zeflemea patriotismul şi simţul datoriei faţă de „buna şi bătrâna Anglie”, însă tocmai şi-l îndeplinise pe al său, fără să-şi dea seama. Făcuse cadou Proiectului Dimensiunea X un lucru care-i lipsea de atâta timp.

La drept vorbind, Proiectul Dimensiunea X ducea lipsă de multe lucruri, diferite şi adeseori incompatibile. Uneori acest proiect îi amintea o gigantică vânătoare de vulpi într-o stepă învăluită în ceaţă, pe un teren înşelător, cu cel mult doisprezece vânători şi cel puţin douăzeci de vulpi. Nu se putea spera în prinderea tuturor animalelor, însă se putea cel puţin încerca a le hărţui pe toate în aceeaşi direcţie.

Astfel, fară doar şi poate, ajutorul acordat Proiectului Dimensiunea X însemna un ajutor acordat Angliei. Într-un cuvânt, proiectul consta în trimiterea unui om într-o serie de dimensiuni, altele decât cea normală, pentru a supravieţui sau a muri acolo. Se spera că acesta va supravieţui şi va explora noul spaţiu. Şi, în cazul când ar descoperi acolo resurse sau tehnici necunoscute în Dimensiunea Normală, sau DN, le-ar aduce în Anglia.

Lăsând la o parte latura abstractă pentru a ajunge la detalii concrete (acestea erau la vreo zece mii sau mai multe), Proiectul Dimensiunea X era ceva mai puţin simplu. Acesta începuse dintr-o întâmplare în ziua când lordul Leighton unise creierul lui Richard Baxter cu un ordinator. Lordul Leighton era atunci, ca şi în prezent, cel mai remarcabil savant din Anglia, precum şi cel mai exasperant. Zămislise ideea de a crea o combinaţie între mintea umană şi cea electronică, superioară celei a omului şi ordinatorului separaţi. Extraordinar.

Pentru această experienţă avuse nevoie de cel mai perfect specimen, atât fizic cât şi moral, care putea fi găsit. Acest specimen fusese Richard Baxter. Prin urmare, Leighton conectase specimenul la ordinatorul său… şi Baxter se pomenise în ceea ce avea să fie denumit Dimensiunea X. Ajunsese acolo gol ca un vierme, dar spiritul său inventiv şi corpul său splendid îl menţinuseră în viaţă. Din fericire, lordul Leighton reuşise să inverseze procesul care îl expediase pe Baxter în Dimensiunea X şi să-l aducă înapoi în Anglia, în complexul ordinatoarelor de sub Turnul Londrei. Prima dată aceasta fusese simplu de tot.

Dar foarte repede Proiectul Dimensiunea X începu să dea naştere unor complicaţii în toate direcţiile, ca nişte tentacule ale unei gigantice caracatiţe. Cei mai eminenţi savanţi englezi nu au fost în stare să reproducă măcar un eşantion din materialele avansate sau din tehnologia pe care Baxter le aducea din Dimensiunea X. Bineînţeles, mai devreme sau mai târziu, aveau să reuşească o străpungere. Dar, între timp, primul-ministru nu era deosebit de fericit. Trebuia să justifice milioanele de lire pe care le înghiţea proiectul în faţa unui Parlament nu prea îngăduitor. Prin urmare, nu era de mirare că era supărat.

Fără îndoială că lucrurile ar fi fost mai simple dacă Baxter ar fi putut fi trimis de mai multe ori în aceeaşi dimensiune. Însă până acum aceasta se dovedise imposibil. Erau obligaţi să-l proiecteze în direcţia generală a Dimensiunii X în speranţa că va ateriza undeva şi va reuşi să supravieţuiască acolo. Acest tir la întâmplare nu îmbunătăţea nici eficacitatea proiectului, nici dispoziţia lordului Leighton, a lui J, a primului-ministru şi a lui Richard Baxter.

Şi, bineînţeles, exista problema lui Baxter însuşi. Nu i se putea reproşa nimic, desigur. Într-adevăr, la început avusese câteva necazuri psihologice diverse, o înclinaţie spre băutură, nişte crize de impotenţă, toate acestea fiind rezultatul reacţiilor imprevizibile ale creierului său faţă de ordinator. Dar acum părea să se fi stabilizat. După paisprezece călătorii în Dimensiunea X, încă mai era acel specimen fizic şi mental perfect pe care-l aveau la dispoziţie.

Exact aceasta era problema. Era prea perfect. De fapt, era singurul om din lumea liberă care putea călători în Dimensiunea X şi reveni de acolo sănătos fizic şi moral. Chiar dacă J nu şi-ar fi făcut personal atâtea griji pentru Baxter, această situaţie nu putea să dureze. Trebuia remediată, preferabil cât mai repede cu putinţă. Dacă norocul îl părăsea pe Baxter într-o Dimensiune X, proiectul s-ar fi oprit brusc, scârţâind. Ce dracu’, s-ar fi oprit scârţâind şi dacă peste Baxter dădea un afurisit de taxi londonez!

Prin urmare, lui Baxter i se căuta – deja de doi ani – un înlocuitor. Mai mulţi, la drept vorbind. Odată ce avea să existe o adevărată echipă de călători în Dimensiunea X, Baxter s-ar fi putut retrage. Poate ar fi putut să se ocupe de centrul de antrenament sau, dacă se întorcea în Dimensiunea X, ar fi putut pleca acolo ca şeful grupului? Aceasta era o posibilitate. Oare Leighton nu căutase modalităţi de a trimite prin ordinator mai mulţi oameni concomitent? Bineînţeles. Leighton avea tendinţa să se gândească la tot felul de nebunii şi să fugă în acelaşi timp după nenumăraţi iepuri. Precum şi tendinţa de a cere bani pentru vânarea acestora.

Dar pentru a-i folosi într-un mod sau altul pe noii indivizi, aceştia trebuiau mai întâi găsiţi. Mai devreme sau mai târziu, eforturile combinate ale lui J şi ale primului-ministru aveau să descopere perlele rare. Atunci vor trebui antrenaţi. Supuşi unei instruiri foarte specializate. Un antrenament pe care nu l-ar fi putut urma în serviciul lor secret, în C.I. A., sau în şcolile Trupelor Speciale ale Marinei Regale. Şi nu puteau fi făcuţi să-l urmeze nici într-unul dintre aceste centre fără riscul de a compromite Proiectul Dimensiunea X. Cum se poate explica de ce un agent trebuia să înveţe să mânuiască sabia grea medievală, arcul şi buzduganul?

Prin urmare, era nevoie de un centru special, numai pentru proiect, unde aceşti indivizi să înveţe toate aceste bizare arte marţiale de care aveau nevoie în Dimensiunea X. Achiziţia lui J urma să rezolve la fix această problemă.

Şi poate că domeniul ar fi putut servi şi în alte scopuri decât al unui centru de antrenament. Fiecare dintre noile idei ale lordului Leighton antrena tot mai multă muncă de birou, mai multe clădiri, mai multe laboratoare. Nu mai exista suficient spaţiu în complexul subteran de sub Turnul Londrei. Transferul laboratoarelor şi ordinatoarelor în Herefordshire merita luat în considerare. Domeniul urma să devină o anexă a complexului londonez, pe care avea să-l elibereze puţin. Anexa vestică. Da, denumirea nu era rea. Era chiar o idee bună. O idee atât de bună, încât J continuă s-o nutrească pe tot parcursul drumului spre Londra.