ANDREA CAMILLERI
CÂINELE DE TERACOTĂ
1
După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunţa smèusa, adicătelea acu’ soare cu dinţi, acu’ stizzichii de ploaie ca gheaţa, condimentate cu rafale înfoiate de vânt. Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vremea afară simt prefacerea nu numa’-n oase, da’ şi-n cirriveddro, arătându-se şovăitori şi-n gânduri, şi-n mişcări – oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoşii de tablă de pe acoperişuri, care se-nvârt ori la stânga, ori la dreapta, după cum adie vântul.
Comisarul Montalbano aparţinea dintotdeauna acestei categorii de nefericiţi ai sorţii, moştenind-o pe mumă-sa – care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri şi vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniţă, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (şi la fel de îngândurat – ploaie, soare, ce-o fi fost).
Nici de data aceasta, comisarul nu-şi dezminţi propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind maşina la kilometrul zece pe şoseaua Vigàta-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul şi să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operaţiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puţin vizibil şi scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuşi însă să-şi ducă gestul la bun sfârşit: rămase încremenit, cu privirea aţintită asupra armei.
„Măiculiţă sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău aşa!”, îşi zise.
Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gegè Gullotta să declanşeze tot acel mutupèrio, tot balamucu’ în care acu’ era intrat pân’ la gât (Gegè era un mic traficant de droguri uşoare care ţinea şi un bordel în aer liber, mai cunoscut sub numele de mànnara – „la stână”), comisarul îşi trecea vremea citind un roman poliţist al unui autor catalan, care nu numa’ că-i punea glagoria la treabă, da’ avea şi acelaşi nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) – adicătelea Montalbán. O frază îi atrăsese în mod special atenţia: „Cu înfăţişarea sa de şopârlă de gheaţă, pistolul părea să doarmă.” Îşi retrase mâna, oarecum îngreţoşat, şi închise torpedoul, lăsând şopârla rece dinăuntru să-şi continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu’, ci zece pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărăşenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timpi şi trei mişcări cu kalaşnikovurile lor: Pe urmă, ura şi la gară! Trăgea totuşi nădejde că, în amintirea celor câtorva de şcoala primară petrecuţi în aceeaşi bancă şi a prieteniei lor ce dăinuia şi-n ziua de azi, Gegè nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc de tăiere – ca să-şi salveze curu’ sau din cine ştie ce alt motiv –, turnându-i o gogoaşă oarecare numa’ ca să-l vadă picat în laţ. De fapt, nu chiar o gogoaşă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase.
Trase adânc aer în piept şi începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor întinse de viţă-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund şi tare, din soiul căruia-i zicea – numai Dumnezeu ştia de ce! – „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă: cât despre butaşii de struguri de vin, proprietarii terenurilor învăţaseră să-şi economisească şi paralele, şi munca.
Căscioara pe două caturi – o odaie jos şi o a doua la etaj – se iţea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriaşi, care o înconjurau din cele patru colţuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gegè. Uşa ferecată şi obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpşanul din faţa intrării trona o tufă uriaşă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băţ, plesnesc zgomotos, împroşcând cu seminţe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colţ cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart şi mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparenţă înşelătoare: Montalbano avea suficientă experienţă ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenţie, cântărindu-i intenţiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de uşă, se dezbrăcă de veston şi îl agăţă într-unul din măslini, în aşa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi îşi făcu simţită prezenţa strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca şi cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru:
— Ohè! Voi, din casă!
Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta şi pachetul de ţigări şi-şi aprinse una făcându-şi palmele căuş şi rotindu-se pe jumătate – ca şi cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre uşă şi bătu cu pumnul atât de tare, încât îşi răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche.
— Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou.
La orice s-ar fi aşteptat, mai puţin la vocea ironică şi calmă care-l surprinse mişeleşte din spate.
— Îi, îi. Iacătă-mă-s.
— Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gegè sunt.
— Am înţeles, am înţeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochişori de miere şi zàgara{1}?
— Apăi, bine fac.
— Ce făcuşi în ultima vreme, tot cu guriţa, tot cu guriţa? Te perfecţionaşi în dat clanţe sau tot sugaci începător eşti?
— Salvù, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ţi-e felu’. Dacă tot te ţii de fitile dintr-astea, ar trebui să ştii că de dat, nu dau clanţe. Am personal angajat care se ocupă de aşa ceva.
— Bine, da’ tu le eşti maestru, nu-i aşa? Nu le înveţi tu pe tearfele tale multicolore cum să-şi modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forţă ca să fie mulţumit clientu’?
— Vorbeşti ca să te afli în treabă, Salvù, zău aşa! Dacă-i pe dat lecţii, apăi m-ar învăţa ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinşpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paişpe’ce anişori care…
— Acu’ ce-i faci? Te puseşi pe lăudat marfa?
— Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ţi predau personal ceva, un pachet.
— La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineaţă?
— Mâine nu-s în oraş.
— De ştiut, ştii ce-i în pachet?
— Apăi, cum să nu ştiu? Îs mostazzoli{2} cu vermut, făcute aşa cum îţi plac ţie. Sor-mea Mariannina le făcu special pentru tine.
— Că veni vorba, cum mai stă Mariannina cu ochii?
— Mult mai bine, să ştii. Acolo, în Spania, la Barcelona, doctorii fac minuni, zău aşa!
— Ehe, în Spania, la Barcelona, parcă şi scriitorii scriu mai bine!
— Ce ziseşi?
— Ni’ca. De-ale mele, nu mă lua în seamă. Unde şi când ne vedem?
— La locu’ obişnuit, într-o oră.
Locu’ obişnuit era o plajă minusculă numită Puntasecca, o limbă compactă de nisip dosită după o colină de marnă albă, aproape inaccesibilă dinspre uscat, sau, mai bine zis, accesibilă numai pentru Montalbano şi Gegè (pe vremea când frecventau încă şcoala primară, descoperiseră o potecă greu de parcurs cu piciorul şi, prin urmare, de-a dreptul temerară pentru cei ce se aventurau pe acolo cu maşina). Puntasecca nu era prea departe de vilişoara de pe ţărmul mării, la numai câţiva kilometri de Vigàta, în care locuia Montalbano. Comisarul nu crezu de cuviinţă să se grăbească. Însă exact în clipa în care deschise uşa, pregătindu-se să plece, telefonul sună din nou.
— Ciao, amore! După cum vezi, sunt punctuală. Totul în regulă azi, la serviciu?
— Da, treburi de rutină, administrative. La tine?
— Idem. Ascultă, Salvo, m-am gândit bine la ceea ce mi-ai…
— Livia, scuză-mă că te întrerup. Am foarte puţin timp acum sau mai bine zis n-am deloc. M-am întors din pragul uşii să-ţi răspund, pentru că tocmai ieşeam.
— Atunci, du-te sănătos! Hai, pa!
Livia închise, iar Montalbano rămase descumpănit, cu receptorul în mână. În clipa următoare îşi aminti: cu o seară în urmă îi spusese Liviei să-l sune fix la miezul nopţii, pentru că la ora aceea ar fi avut cu siguranţă timp să stea de vorbă pe îndelete. Era nehotărât: oare s-o sune înapoi imediat sau după ce se întorcea de la întâlnirea cu Gegè? Cu o undă de remuşcare în suflet, puse receptorul în furcă şi ieşi.
Când ajunse pe plaja Puntasecca, Gegè se afla deja acolo, aşteptându-l: se plimba nervos înainte şi-napoi pe lângă maşină. Se îmbrăţişară şi se sărutară pe obraz: trecuse mult timp de când nu se mai văzuseră.
— Hai la mine-n maşină, că-i cam friscoliddro afară în noaptea asta, spuse comisarul.
— M-au vârâtără la mijloc, intră direct în subiect Gegè, trăgând portiera după el.
— Cine?
— Apăi, persoane pe care nu le pot refuza. Tu ştii bine că eu, ca orişicare negustor, plătesc un pizzo ca să-mi văd de treabă în sfânta pace şi să n-am parte de alt balamuc, în afară de balamucu’ pe care îl am deja cu bordelu’ meu de tearfe. Uite aşa, nu-i lună lăsată de la bunu’ Dumnezeu să nu treacă pe la mine unu’ ca să-mi ceară peşcheşu’.
— În contul cui? Îmi poţi spune?
— În contul lui Tano Grecu’.
Montalbano rămase fără grai, ferindu-se însă să-şi exprime nedumerirea faţă de celălalt. Gaetano Bennici, zis Grecu’, nu văzuse Grecia nici măcar prin binoclu, iar despre valorile anticei Elade probabil că ştia la fel de multe cât ştia pulanul de cauciuc al unui poliţai: i se spunea Grecu’ din cauza unui anumit viciu al său, care în credinţa populară aparţinea ălor de-şi făcuseră veacu’ odată prin părţile Acropolei. Se ştia despre el că avea trei crime la activ, ocupând pe scara ierarhică locul situat imediat sub şefii-şefi, însă nu bănuia nimeni c-ar fi acţionat în zona Vigàta, unde teritoriul era disputat dintotdeauna de familiile Cuffaro şi Sinagra. Tano nu ţinea însă de parohia niciuneia din ele.
— Bine, da’ ce prăşeşte Tano Grecu’ prin părţile astea?
— Apăi, ce rahat de întrebări îs astea, zău aşa? Ce rahat de zbir mai eşti şi tu? Adicătelea nu ştii sau te faci că nu ştii că, la treaba asta cu tearfele, Tano Grecu’-i vârât peste tot? L-or procopsitără cu controlu’ şi biru’ peste tot şeptelu’ de tearfe de pe insulă, asta-i!
— Ei bine, nu ştiam. Hai, zi-i înainte.
— Aseară, pe la vreo opt, trecu pe la mine omu’ cu colecta – pen’ că ieri era ziua stabilită ca să plătesc pizzo, biru’ adicătelea. Omu’ luă paralele ca de obicei, dar, în loc să-şi vază de drum, deschise portiera din dreapta şi-mi zise să urc lângă el.
— Şi tu?
— Apăi, mă-nfricoşai rău, cum altfel? Mă trecură toate năduşelile. Da’ ce puteam eu să fac, zi-i şi tu? Mă suii lângă el şi omu’ o luă din loc, cu mine cu tot. Ca să n-o lungesc, o luă pe drumu’ spre Fela, iar după nici juma’ de oră opreşte…
— L-ai întrebat încotro mergeaţi?
— Bine’nţeles.
— Şi el ce ţi-a răspuns?
— Mut era, parcă nu ştia limba omenească, zău aşa. După juma’ de oră opreşte-ntr-un loc unde nu se vedea nici ţipenie de creştin în jur, îmi zice să mă dau jos şi-mi face semn s-o apuc pe o potecă. Nici umbră de câine nu trecea pe acolo, Salvù, crede-mă. Deodată, îmi sare drept în faţă – şi zău că n-am să ştiu câte zile-oi avea de unde apăru el acolo – Tano Grecu’. Parcă mă lovise o măciucă-n cap, aşa eram, iar genunchii mi s-or făcutără ca de brânză. Nu-s nici eu becisnic şi nu-s laş, doar mă ştii, da’ să nu uităm că omu’ nostru duce cinci suflete pe conştiinţă.
— Cum adică, cinci? Cinci crime?
— Da. De ce, voi de câte ştiţi?
— De trei.
— Apăi nu, să trăiţi! Cinci bătute pe muche-s. Garantat.
— În sfârşit. Zi-i mai departe.
— Atunci, îmi zisei că ce-o fi o fi. De vreme ce ştiam că plătisem regulat, crezui că Tano voia să-mi ceară mai mulţi gologani. La urma urmei, nu mă pot plânge că-mi merg prost afacerile, iar ei ştiu asta foarte bine. Ei bine, greşeam, nu de parale voia să vorbească cu mine.
— Atunci, ce voia?
— Fără să zică nici „bună ziua” măcar, mă iscodi dacă te cunosc.
Montalbano crezu că n-auzise bine.
— Dacă cunoşti pe cine?
— Pe tine, Salvù, pe tine.
— Hait! Şi tu ce i-ai zis?
— Căcat la cur cum eram, îi zisei că da, bine’nţeles că te cunosc, da’ numa’ aşa, din vedere, adicătelea „’nă ziua-’nă ziua, ’nă seara-’nă seara”. Atunci, îmi trânti o privire – Salvù, tre’ să mă crezi, avea ochi ca de statuie, încremeniţi, fără viaţă-n ei – şi-şi dădu capu’ pe spate, pufnind într-un râs molcom. Apoi îmi zise aşa: că, dacă vreau să aflu câte fire de păr am în gaura curului, el poate să-mi zică exact-exact, sau cel mult cu eroare de unu-două. Ştii tu ce-nseamnă asta, Salvù? Înseamnă că ştie totul, de-a fir a păr, despre mine: viaţa, minunile şi moartea – dă, Doamne, cât mai târziu cu putinţă – a sfântului Gegè Gullotta. Apăi, atunci eu n-avui ce-i face, lăsai capu-n pământ şi ni’ca nu mai zisei. Şi el îmi spuse aşa: că vrea să te vază.
— Unde şi când?
— Chiar în noaptea asta, spre ziuă. Cât despre loc, îţi explic pe dată.
— Ştii cumva ce vrea de la mine?
— Nu, asta nu ştiu şi nici nu voi să aflu. Atât îmi mai zise să-ţi spun: să n-ai grijă, că te poţi încrede în el ca-ntr-un frate.
„Ca-ntr-un frate”? În loc să-l liniştească, aceste cuvinte îi provocară lui Montalbano un fior neplăcut pe şira spinării: era bine ştiut faptul că prima victimă a celor trei (sau cinci) crime ale lui Tano fusese chiar fratele său mai mare Nicolino, mai întâi strangulat, apoi – consecinţă a unei misterioase reguli semiologice – jupuit din cap până-n tălpi. Îl cuprinseră gânduri negre, care deveniră încă şi mai negre – dacă aşa ceva mai era cu putinţă – în clipa în care Gegè îi spuse în şoaptă, punându-i palma pe umăr:
— Fii cu băgare de seamă, Salvù, ăla bestie fără suflet îi, zău aşa.
Conducea cu viteză mică înapoi, spre casă, când zări în oglinda retrovizoare că, din spate, Gegè îi făcea semn insistent cu farurile să oprească. Trase pe dreapta, iar Gegè opri lângă el şi, aplecându-se spre fereastra dinspre Montalbano, îi întinse un pachet.
— Uitasem să-ţi dau mostazzoli.
— Mulţam. Crezusem c-a fost doar o scuză de acoperire sau ceva de genul ăsta.
— Apăi, aşa mă ştii tu pe mine? Că una zic şi alta fac?
Ofensat, demară cu scrâşnet de roţi.
Comisarul petrecu o noapte numa’ bună de povestit, pe canapea, la doctorul de suflete. Primul gând care-i veni în minte a fost să sune acasă la chestor, să-l scoale din somn şi să-l pună la curent, luându-şi astfel măsuri de precauţie pentru eventualele urmări neplăcute. Însă Tano Grecu’ fusese cât se poate de explicit, după cum îl încunoştinţase şi Gegè: Montalbano nu trebuia să spună nimic nimănui, iar la întâlnire trebuia să vină singur-singurel. În regulă – îşi zise –, însă acu’ nu se jucau de-a hoţii şi vardiştii, la mijloc era o chestiune serioasă, iar el trebuia să-şi facă datoria, care va să zică să-şi informeze superiorii, să se pună de acord cu ei până la cele mai mici detalii asupra operaţiunilor de înconjurare a obiectivului şi de capturare a prăzii, eventual cu ajutorul forţelor speciale. Adicătelea cum: Tano era un asasin dat în urmărire de mai bine de zece ani, iar el, Montalbano, să se ducă să se-ntâlnească cu el ca şi cum ar fi fost un prieten vechi abia întors din America? Nici vorbă, una ca asta nu se putea şi pace: trebuia mort-copt să-l informeze pe chestor. Formă numărul de telefon de acasă al superiorului său, care locuia la Montelusa, capitala provinciei.
— Tu eşti, iubire? auzi Montalbano în receptor vocea Liviei, de la Bocadasse, lângă Genova.
Preţ de o clipă, rămase cu răsuflarea tăiată: aşadar, se vedea treaba că soarta nu voia să ia legătura cu chestorul, rânduind să greşească numărul de telefon.
— Te rog să mă scuzi pentru ce s-a-ntâmplat mai devreme. Primisem un telefon neaşteptat şi a trebuit să plec de urgenţă.
— Las-o baltă, Salvo, doar ştiu foarte bine care ţi-e meseria. Mai curând ar trebui să-mi cer eu scuze, însă crede-mă, am fost dezamăgită, asta-i tot.
Montalbano se uită la ceas: mai avea cel puţin trei ore la dispoziţie până la întâlnirea cu Tano.
— Dacă vrei, am putea sta acum la poveşti.
— Acum? Salvo, iartă-mă, nu ţi-o spun din răzbunare, însă aş prefera s-o lăsăm pe altă dată. Ştii, am luat un somnifer şi simt că pleoapele pur şi simplu-mi cad.
— În regulă, în regulă. Atunci, pe mâine. Te iubesc, Livia.
Vocea Liviei se schimbă brusc, devenind energică, agitată.
— Hei! Ce s-a întâmplat? Ce ţi se-ntâmplă, Salvo?
— Nimic, ce să se fi-ntâmplat?
— Ei, nu, drăguţă, cu mine nu-ţi merge să-mi torni gogoşi. Hai, spune-mi, eşti pe cale să faci ceva periculos? Nu mă ţine pe jar, Salvo, te implor!
— Cum de-ţi trec asemenea idei prin cap, zău aşa?
— Salvo, spune-mi imediat adevărul.
— Nu, nu am nimic periculos de făcut.
— Nu te cred.
— Păi de ce, sfinte Dumnezeule mare?!
— Pentru că mi-ai spus „te iubesc”, ceea ce s-a mai întâmplat doar de trei ori de când ne cunoaştem – ei, da, le-am numărat! – şi de fiecare dată ai fost implicat în acţiuni neobişnuite.
Nu-i rămânea decât să curme brusc convorbirea, altminteri cu Livia îl prindea dimineaţa.
— Ciao, amore, somn uşor. Nu fi prostuţă, zău aşa. Ciao, trebuie să plec iar.
Bine-bine, şi acu’ cum să-şi omoare vremea? Stătu un timp sub duş, apoi citi câteva pagini din cartea lui Montalbàn, nereuşind însă să înţeleagă mare lucru, după care se puse pe „frecat ţiparu’” – cum îi plăcea să spună –, hoinărind fără orizont dintr-o cameră în alta, ici îndreptând un tablou pe perete, colo recitind o scrisoare, o factură sau însemnări făcute în grabă şi, în general, atingând cu vârful degetelor toate obiectele ieşite în cale. Se vârî din nou sub duş, apoi se bărbieri, alegându-se cu o tăietură în bărbie. Deschise televizorul, însă îl închise imediat la loc – îi procura o senzaţie de greaţă. În cele din urmă, se făcu ora plecării. Înainte să iasă pe uşă, se gândi că n-ar fi fost rău să se-ndulcească cu un mostazzolo cu vermut. Înlemni: pachetul stătea deschis pe masă, iar pe platoul de carton, nici urmă de prăjituri. De agitat ce fusese, le mâncase pe toate fără să bage de seamă. Cel mai tare îl durea nu că se terminaseră, ci că nu le simţise gustul, deşi ar fi vrut să le savureze pe-ndelete.