JO DEXTER
Soarele care bătea în caroserie începea să încălzească serios interiorul maşinii oprite de câteva momente. În jur nu era nici ţipenie de om!
The Keys, acea bandă de pământ care se întindea de-a lungul mării, între Big Pine Key la sud şi Marathon la nord, nu exista decât prin autostrada de deasupra ei. Overseas Highway lega de punctul extrem al Floridei o puzderie pestriţă de insule împrăştiate în ocean.
Hank Frost slăbi nodul la cravată şi-şi şterse fruntea, dând pe spate şuviţa de păr care se încăpăţâna să-i cadă mereu în faţă. Banda de piele neagră pe care o purta peste ochiul stâng i se lipea de faţă şi-şi strecură un deget pe sub şnurul care trecea peste partea de sus a umărului obrazului, deplasându-l ca să uşureze pielea puţin umflată.
În viaţa lui de ofiţer mai întâi, apoi de mercenar, Frost fusese nevoit să înfrunte o mulţime de pericole, de situaţii penibile şi de climate greu de suportat. Dar focarul acela, care îi amintea puţin de căldura jilavă din Vietnam, unde luptase ca locotenent, îngreuna aşteptarea exasperanţi, făcându-l să nu se simtă deloc în largul său. Nu-şi amintea o situaţie mai tâmpită. Începea să-şi piardă răbdarea.
Ce făcea această domnişoară Oriana Vasquez care dorise cu atâta încăpăţânare să-l întâlnească?
Coborî din maşină şi trânti portiera în urma lui. La aer liber se respira mult mai bine! Făcu câţiva paşi, apoi reveni la maşină şi îşi scoase haina subţire pe care nu o mai putea suporta. Scotoci în buzunare după ţigări şi scoase în cele din urmă un pachet de Camel mototolit şi o veche brichetă Zippo. Aruncă haina în maşină, aprinse ţigara şi continuă să aştepte.
Nici cea mai mică adiere! Flacăra lungă, în care albastrul se amesteca cu portocaliul, nici măcar nu tremură. Băgă fără menajamente pachetul şi bricheta în buzunarul de la piept al cămăşii şi se uită înjur. Nimeni şi nimic! Domnişoara Vasquez îi trăsese plasă şi asta nu-i plăcea deloc!
Deşi nici o ameninţare imediată nu se arăta la orizont, trase de pe umăr cureaua tocului de piele, îl aşeză pe scaunul maşinii şi scoase pistolul High Power. Descheie ultimul nasture de la cămaşă şi puse arma la centură, direct pe piele. Nu era foarte plăcut, căci mânerul i se lipea de abdomen, dar era mai bine decât să fie dezarmat, cu mâinile goale în faţa pericolului.
Pipăi cu mâna şi se convinse că micul pumnal Gerber se afla în buzunarul pantalonilor. Degetele atinseră uşor forma familiară, ceea ce-i procură un sentiment de siguranţă, un mic val de plăcere.
Dădu din umeri, de parcă s-ar fi luat singur peste picior şi se uită la ceas.
— Dumnezeule, ce-o fi făcând? mormăi el printre dinţi.
Acceptase să se întâlnească cu Oriana Vasquez ca să-i facă pe plac vechiului său amic Lew Wilson, de la biroul de aplicare a legilor din Florida. Era fata principalului conducător al unei organizaţii anticastriste cu baza în Florida, Omega Seven. Senor Vasquez avea neapărat nevoie de o gardă de corp. După toate aparenţele, în organizaţie se strecurase un trădător, dar tatăl Orianei nici nu voia să audă de o protecţie oficială. Nici vorbă de poliţişti! De aceea, Lew, alertat de senorita Vasquez, se gândise la el – Frank Frost, Mercenarul cu bandă neagră la ochi.
Frost se cam lăsase rugat. Mai întâi că trebuia să se întâlnească cu Bess, prietena lui, care se întorcea după un reportaj făcut undeva la capătul lumii. Nu se văzuseră de două luni, despărţiţi de munca ei şi de propriile sale misiuni. Simţea lipsa corpului minunat al amantei sale, a tandreţei, a temperamentului ei. Nu se putea hotărî să se căsătorească cu ea – ideea căsătoriei îi provoca bufeuri de angoasă – dar nu putea să trăiască prea mult timp fără ea.
Pe de altă parte, nu prea era entuziasmat de propunere. În mod inexplicabil… Îl jena ceva. Totuşi, protejarea unui tip care lupta împotriva lui Castro se potrivea cu vederile sale. Şi nu accepta nici o misiune care nu se potrivea cu felul său de a gândi. Pentru bani, fireşte, dar pentru cauze pe care le considera drepte: cele care combăteau despotismul, fanatismul, suprimarea libertăţii individuale indiferent sub ce formă se prezenta. Atunci de unde această reticenţă?
Mercenarul se îndreptă spre micul capăt de plajă. Aruncă o privire la ceas şi hotărî să mai aştepte zece minute. Dacă nu sosea în acest interval de timp, Frost era decis să renunţe. N-avea decât să caute pe altul! Se va întoarce la Miami şi îi va spune amicului său:
— Mersi, bătrâne, dar dacă puştoaica ta bogată nu e în stare să vină la timp la întâlnire, să se ducă la naiba! Afacerile sunt o treabă serioasă, iar eu nu vreau să am de-a face cu descreierat.
Ţigara îi arse degetele şi o aruncă pe nisip, apoi o strivi cu vârful pantofului. Aprinse alta fără să se gândească, făcând să pocnească cu o mişcare iritată capacul brichetei Zippo. Frost se uită din nou la ceas.
— Mai ai cinci minute, dragă domnişoară! Pe urmă mă cărăbănesc, iar tăticul tău îşi va căuta altă gardă de corp.
Făcu câţiva paşi pe plajă, insensibil la spectacolul superb pe care îl oferea marea, calmă şi plată. Nici o adiere de vânt nu-i încreţea suprafaţa. Frost zări în depărtare silueta unei mici ambarcaţiuni, complet nemişcată, având la bord un om care pescuia.
— Fericit muritor! mormăi el printre dinţi. Tu măcar ştii ce-i răbdarea!
Un zgomot vag, foarte depărtat, îl făcu să întoarcă capul. Frost se opri, imediat în gardă. Un elicopter, cu siguranţă că era un elicopter! Totuşi făcu cale întoarsă ca să se apropie de maşină.
Şi deodată o luă la fugă ca un nebun. Instinctul? Aparatul se îndrepta chiar spre el. Fordul închiriat se afla la vreo zece metri de el când răsunară primele împuşcături. Se aruncă la pământ şi se rostogoli la adăpostul unui trunchi de palmier răsucit în mod ciudat. Mici gheizere de nisip izbucneau în jurul lui, iar elicopterul se depărta deja, după o trecere la joasă altitudine.
Înainte de a se pune la adăpost, Frost trăsese de la centură pistolul Browning. Trase de trei ori foarte rapid în direcţia insectei enorme de fier şi sticlă. Auzi clar impactul gloanţelor pe carcasa metalică, zicându-şi în acelaşi timp că ceea ce făcea nu servea probabil la nimic.
Elicopterul, după o curbă mare, revenea acum spre el. Frost, care se repezise imediat spre maşină, deschise în viteză portbagajul şi se năpusti asupra sacului de sport. În timp ce scotea un KG 99, un pistol de asalt, auzi, acoperit în parte de huruitul elicopterului, zgomotul unui motor. Puse un încărcător de treizeci şi şase de gloanţe şi întoarse capul spre mare, de unde venea zgomotul. Văzu atunci barca aceea mică, care până atunci stătuse nemişcată, îndreptându-se spre el.
— La dracu’! înjură el printre dinţi. Asta mai lipsea. De ce se bagă civilul în treaba asta?
Elicopterul era acum foarte aproape. Frost zări trăgătorul care se apleca în afara domului de sticlă, cu o armă automată în mână. Mercenarul smulse din sac două încărcătoare şi se aruncă la adăpostul unui zid scund. Se rostogoli şi nisipul începu să sară în jurul lui sub impactul gloanţelor. Câteva ricoşară pe caroseria Fordului, apoi zgomotul asurzitor al rotorului scăzu în intensitate.
Se ridică să vadă elicopterul făcând cale întoarsă. Trase cu pistolul de asalt rafale scurte de două gloanţe. Ţintea sfera transparentă, singurul punct sensibil al aparatului. În acel moment auzi pe cineva strigând:
— Hank! Rezistă!
Mercenarul, în genunchi, se întoarse. Barca ajunsese pe plajă şi un bărbat sărise pe uscat. Recunoscu imediat silueta şi mai ales faţa, cu ochelarii cu lentile groase şi fruntea lată. Maxilarul, voluntar, foarte pătrat, era puţin proeminent. Lew Wilson! Pica la ţanc! În mână avea un pistol automat negru şi un altul, mai mic, în mâna stângă.
— Hank, am venit!
Frost nu-şi putu reţine un zâmbet. Totuşi, situaţia era departe de a fi veselă! Reîncepu să tragă. Wilson, care se adăpostise după un palmier, trăgea şi el. Pilotul, surprins de intervenţia lui Lew, făcu o mişcare bruscă, iar gloanţele trăgătorului se pierdură într-o ridicătură a terenului şi în mare.
Amândoi porniră în fugă spre maşină. Lew Wilson sări pe locul din faţă şi Frost smulse din portbagaj sacul cu încărcătoare. Apoi se repezi spre volan, deschise portiera arzându-şi degetele de mânerul supraîncălzit de soare şi se trânti pe scaun.
— Salut, amice! zise Frost. Treceai pe-aici? Încântat că te văd!
— Lasă prostiile, replică Wilson. Suntem în găleată. Ce… Ticălosul, se întoarce!
Puse un încărcător nou în pistol.
— Beretta? întrebă Frost.
— Da. 92 SB.
Apoi se întoarse spre portiera întredeschisă şi reîncepu să tragă. Mercenarul se aplecă spre stânga, ridică pistolul de asalt şi ţinti cu grijă: trei rafale precise. Gluma durase destul. Trebuia să rezolve situaţia. Avu impresia că nimerise geamul de protecţie. Elicopterul părea că ezită suspendat în aer. Se ridică brusc, la verticală, deasupra lor. Nu mai trăgea. Cei doi bărbaţi se uitau cu atenţie.
Deodată, Frost apucă haina, tocul de piele, sacul şi strigă:
— La toţi dracii, Lew, grenade!
Ţâşniră din maşină şi o luară la sănătoasa. Se aruncară în spatele zidului scund şi se lipiră de nisip de parcă ar fi vrut să intre în el. Explozia le violentă urechile şi avură impresia că creierul li se tasa în cutia craniană, comprimat de unda de şoc. Începu să plouă cu bucăţi fierbinţi de metal. Apoi acea grindină ciudată încetă.
Frost ridică uşor capul. Elicopterul era tot deasupra lor, dar zgomotul ajungea până la ei parcă înăbuşit, cam cum ai asculta zgomotul valurilor într-o scoică. Deşi încă îl mai dureau urechile, din cauza exploziei grenadei care distrusese maşina, Frost se rostogoli pe spate. Wilson se sprijinea de zidul scund şi ţinea Beretta îndreptată spre cer.
Frost goli încărcătorul pistolului de asalt KG 99 trăgând asupra elicopterului şi se ridică.
Atunci avu impresia că primeşte o palmă de uriaş. Se pomeni cu nasul în nisip, ridică cu greutate capul şi zări sfera de foc portocalie care părea că urcă la cer. Rămăşiţe ale aparatului şi ale unor corpuri omeneşti zburau în toate direcţiile, ca o tornadă monstruoasă ieşită din ochiul ciclonului infernal de deasupra lor.
Mercenarul se ridică încet în picioare, după ce luă tocul de piele care zăcea la doi paşi de el. Îl prinse la subsuoară şi puse pistolul la locul lui. Lew Wilson îşi pusese pistolul la centură şi-şi ştergea conştiincios lentilele ochelarilor. Păşi peste zid, traversă drumul şi se apropie de carcasa fumegândă a Fordului. Apoi se întoarse şi strigă ceva. Frost auzi cu greu căci urechile îi ţiuiau rău de tot.
— Nu te-ai schimbat deloc, Frost! zise Wilson.
Şi ochii lui râdeau.
Mercenarul dădu din umeri, apoi zâmbi. Îşi luă haina şi începu să se scotocească prin buzunare în căutarea unei ţigări, îşi dădu seama că pachetul de Camel era în buzunarul cămăşii. Scoase la iveală fâşii de hârtie şi grămăjoare de tutun.
Lew se apropie de el şi izbucni în râs văzându-i expresia înciudată.
— Nu, nu te-ai schimbat deloc!