CAMPBELL BLACK
INDIANA JONES ŞI TAINA TAINELOR
Titlul original:
Raiders of the Lost Ark
Pentru Teri Lin Mao Hong, cu tăcere şi cu lacrimi. Şi cu dragoste.
„O femeie pe care o cunosc mi-a povestit că s-a măritat cu soţul ei pentru că întoteauna spunea ceva neaşteptat – un motiv bun pentru căsnicie, mi-am zis.”
FREYA STARK
Porţile de sud ale Arabiei
Se afundau în întunecimea verde, misterioasă, ameninţătoare a junglei. Puţinele raze de soare ce răzbăteau prin plafonul ramurilor înalte şi al lianelor şerpuitoare aruncau o lumină pală, lăptoasă. Aerul, umed şi lipicios, se înălţa ca un zid. Păsările ţipau alarmate, de parcă ar fi căzut pe neaşteptate într-o plasă uriaşă. Insecte sclipitoare mişunau la picioare, felurite animale se chemau din frunziş, scoţând ţipete stridente. În primitivismul său, acel loc putea să pară un tărâm pierdut, un punct neînregistrat pe hartă, neumblat – undeva la capătul lumii.
Opt oameni îşi croiau drum cu greu pe o cărare îngustă, oprindu-se din când în când pentru a reteza o liană ce li se punea de-a curmezişul, ori o creangă ce se legăna deasupra. În fruntea micului grup, înainta un bărbat înalt, purtând o jachetă de piele şi pălărie de fetru. În urma sa veneau doi peruvieni. Care examinau jungla cu multă precauţie şi cinci indieni din tribul Quechua, luptându-se nervoşi cu perechea de măgari care căra provizii şi bagaje. Căpetenia grupului se numea Indiana Jones. Un tip muşchiulos, arătând ca un atlet care nu a trecut încă de prima tinereţe. Îi crescuse de câteva zile o barbă blondă, murdară şi câteva dâre de sudoare brăzdau un chip ce va fi fost cândva frumos la un mod convenţional, fotogenic. Minuscule riduri se adunau acum în jurul ochilor şi la colţurile buzelor, făcându-te să bănuieşti, dincolo de frumuseţea aproape inexpresivă, un caracter profund. Era ca şi cum înfăţişarea sa ar fi început să fie marcată, încetul cu încetul, de experienţă.
Indy Jones nu se mişca la fel de precaut ca peruvienii; încrederea în sine dădea impresia că mai curând el era băştinaşul acelor locuri. Semeţia aparentă nu-i afecta însă starea de veghe. Era suficient de vigilent ca să-şi arunce din când în când, abia perceptibil, privirea într-o parte şi-n alta, aşteptându-se în orice clipă să descopere în junglă o ameninţare, un pericol. Desprinderea bruscă a unui ram, sau pârâitul lemnului putrezit erau pentru el semnele, punctele cardinale ale primejdiei. Uneori se oprea, îşi scotea pălăria şi îşi ştergea transpiraţia de pe frunte, întrebându-se ce-l supăra mai mult – umiditatea sau nervozitatea indienilor. Atât de des li se întâmpla să vorbească repezit unul cu altul; în rafalele limbii lor ciudate, o limbă ce-i amintea lui Indy de sunetele emise de păsările junglei, de făpturi ale frunzişului de nepătruns şi ale ceţurilor ce se ridicau statornic.
Privi în jur la cei doi peruvieni. Barranca şi Satipo. Şi înţelese cât de puţin se încredea în ei şi totuşi cât de mult se vedea silit a depinde de ei pentru a obţine ceea ce dorea din acea junglă.
Ce mai echipă gândi el. Doi peruvieni lunecoşi; cinci indieni înspăimântaţi şi doi catâri încăpăţânaţi. Iar căpetenia lor sunt eu. Care m-aş fi descurcat mai bine cu o trupă de puştani cercetaşi.
Indy se întoarse către Barranca şi, deşi era convins că ştie răspunsul, îl întrebă:
— Despre ce vorbesc indienii?
Barranca păru iritat.
— Despre ce vorbesc ei mereu, Senor Jones? Blestemul. Iar şi iar despre blestem.
Indy ridică din umeri, uitându-se lung înapoi către indieni. Le înţelegea superstiţiile, credinţele şi, într-un fel, simţea chiar compasiune pentru ei: Blestemul – vechiul blestem al Templului Războinicilor Chachapoyeni. Qechuanii crescuseră cu el; era ceva ce ţinea de esenţa credinţei lor religioase.
— Zi-le să se potolească, Barranca, îi ceru el peruanului. Spune-le că n-o să li se întâmple nici un rău.
Leacul vorbelor goale. Se simţea ca un vraci care administrează un ser neîncercat încă. De unde naiba putea şti că n-o să li se întâmple nimic?
Barranca îl privi lung pe Indy câteva clipe, după care se adresă pe un ton aspru indienilor. Aceştia rămaseră o vreme tăcuţi – o tăcere a spaimei înăbuşite. Încă o dată lui Indy i se făcu milă de ei! Cele câteva cuvinte vagi de încurajare nu puteau risipi superstiţii de secole. Îşi puse din nou pălăria pe cap şi porni încet pe cărare, asaltat de miasmele junglei, emanând de la vegetaţia în creştere, duhori ale putreziciunii: schelete năpădite de viermi, putregaiuri de lemn, plante în descompunere. Şi doar existau locuri mult mai atrăgătoare.
În clipa următoare se trezi gândindu-se la Forrestal, imaginându-şi-l cum străbătea el aceeaşi cărare cu ani în urmă, cuprins de febra curiozităţii, pe măsură ce se apropia de Templu. Dar oricât de bun va fi fost Forrestal ca arheolog, el nu se mai întorsese din călătorie, iar secretele închise în templu rămăseseră în continuare ferecate acolo. Sărmanul Forrestal. Al dracului epitaf mai era moartea în locul acela uitat de lume şi de Dumnezeu. Nu era tocmai genul de final pe care să şi-l fi dorit Indy pentru sine.
Înaintă din nou, urmat de restul grupului. Jungla urma în acel moment cursul unui canion, iar cărarea se cocoţa pe peretele acestuia ca o cicatrice veche. Se ridicau de la sol aburi uşori care, după cum ştia el, aveau să se îndesească tot mai mult, pe măsură ce ziua înainta. Ceţurile erau închise în capcana canionului ca nişte pânze ţesute de copacii înşişi.
Un papagal uriaş, viu colorat, ca un curcubeu proaspăt răsărit, aruncă un ţipăt din tufişuri şi zbură în copaci, făcându-i să tresară. Şi pe urmă indienii se porniră din nou să dezbată aprins, gesticulând sălbatic, îndemnându-se unul pe altul. Barranca se întoarse şi-i aduse la tăcere cu o poruncă straşnică – dar Indy ştia că avea să fie din ce în ce mai greu să-i stăpâneşti cu duhul blândeţii. Le simţea spaimele la fel de bine ca umezeala ce-i intra în oase. Pe lângă aceasta, indienii contau mai puţin pentru el decât neîncrederea tot mai mare în cei doi peruani. Mai ales în Barranca. Era un instinct visceral pe care se bizuia, o intuiţie pe care o avusese mai tot timpul călătoriei. Acum era mai puternică însă. Ştia că Barranca i-ar fi putut reteza beregata pentru câteva arahide sărate. Nu mai e mult, îşi zise el.
Iar când înţelese că se află în vecinătatea Templului. Când înţelese cât de aproape era de idolul Chachapoyenilor. Simţi străvechiul freamăt al adrenalină scuturându-l tot: împlinirea unui vis, un legământ făcut pe vremea când nu era decât un novice în ale arheologiei. Era ca şi cum s-ar fi înapoiat cu cincisprezece ani în trecut, regăsind familiarul simţământ al miraculosului. Îndemnul obsesiv de a face lumină în locurile întunecate ale istoriei ce-l călăuzise de la început către arheologie.
Un vis, gândi el. Un vis ce prinde contur, transformându-se dintr-o nebuloasă în ceva tangibil. Iar acum simţea vecinătatea Templului până în măduva oaselor.
Se opri şi ascultă din nou la sporovăială indienilor. Ştiau şi ei. Ştiu cât suntem de aproape acum. Şi asta îi sperie. Înaintă mai departe. Printre copaci se putea zări o spărtură în peretele canionului. Cărarea devenise aproape invizibilă: înăbuşită de liane, sufocată de plantele cu bulbi ce se târau peste rădăcini – rădăcini ce aveau aspectul unor excrescenţe, produse de spori, ce se lăsau purtaţi ici şi colo prin văzduh, căzând la întâmplare. Indy le reteza, răsucindu-şi braţul cu energie, încât cuţitul său cu lamă sfâşia obstacolele, de parcă acestea nu ar fi fost altceva decât hârtie poroasă. La naiba cu jungla. Nu trebuie să îngădui naturii – chiar şi celei mai perverse, mai neîmblânzite – să te înfrângă. Când se opri, era lac de sudoare şi-l dureau muşchii. Îl încercă un simţământ plăcut însă, privind vălmăşagul de liane zdrobite, de rădăcini retezate. Apoi deveni conştient de ceaţa ce se îndesea; nu era o ceaţă rece, nu era o briză răcoroasă, ci ceva născut din însăşi sudoarea junglei. Îşi ţinu respiraţia şi înaintă de-a lungul coridorului viu. Respiraţia i se tăie din nou când ajunse la capătul cărării.
Se afla acolo! Iată-l!
În depărtare, ascuns în parte de arbori, se înălţa templul.
O clipă îl absorbiră straniile conexiuni ale istoriei, sentimentul permanenţei, al unei continuităţi care-i îngăduia unui om pe nume Indiana Jones să trăiască în anul 1936 şi să privească o construcţie ce fusese înălţată cu două mii de ani în urmă. Uluit.
Copleşit. Un simţământ de umilinţă. Dar nici una din aceste descrieri nu era cu adevărat potrivită. Nu exista cuvânt pentru ceea ce simţea el acum.
O vreme nu putu spune nimic.
Contempla edificiul pierdut şi se minuna de energia înghiţită de o asemenea construcţie în inima unei jungle necruţătoare. Strigătele indienilor îl smulseră din reverie, readucându-l cu brutalitate în prezent. Întorcându-se, îi văzu pe trei dintre ei fugind înapoi pe cărare şi părăsind asinii. Barranca îşi scoase pistolul, luându-i la ochi pe fugari, dar Indy îi înşfăcă încheietura mâinii şi i-o răsuci uşor, silindu-l să se întoarcă spre el.
— Nu, îi zise.
Barranca îl învinui cu privirea.
— Sunt nişte laşi, Senor Jones.
— N-avem nevoie de ei, răspunse Indy. Şi nici să-i ucidem.
Peruanul îşi puse pistolul la loc, îi aruncă o privire tovarăşului său Satipo, după care se întoarse din nou către Indy:
— Cine va căra proviziile în lipsa indienilor, Senor? Nu ne-am învoit ca Satipo şi cu mine să facem treabă de slugă, nu?
Indy îl privi lung pe peruan, impresionat de întunecimea glacială din adâncul ochilor lui. Nu şi-l putea imagina zâmbind vreodată. Nu-şi putea imagina lumina furişându-se în sufletul lui Barranca. Indy îşi amintea că mai văzuse asemenea ochi ca de mort: erau ai unui rechin.
— Putem arunca proviziile. Luăm ceea ce ne-a mânat până aici şi ne putem întoarce la avion pe înserate. Nu mai avem nevoie de provizii acum.
Barranca se juca nervos cu pistolul.
Un împătimit al pistolului, gândi Indy. Trei indieni morţi nu ar fi însemnat nimic pentru el.
— Lasă pistolul, îi zise Indy. Nu-mi plac pistoalele, Barranca, decât atunci când am eu degetul pe trăgaci.
Barranca ridică din umeri, aruncându-i o privire lui Satipo; între ei se stabili un soi de complicitate mută. Vor alege momentul potrivit, gândi Indy. Vor ataca la timpul potrivit.
— Puneţi-l înapoi la cingătoare, okay? îi ceru Indy.
Aruncă o privire scurtă celor doi indieni rămaşi, terorizaţi de Satipo. Spaima îi aruncase într-un fel de transă; parcă ar fi fost hipnotizaţi.
Indy se întoarse către Templu, sorbindu-l din ochi, bucurându-se intens de clipă. În jurul său ceţurile se îndeseau, era o conspiraţie a naturii, de parcă jungla ar fi intenţionat să-şi păstreze secretele pentru totdeauna.
Satipo se aplecă şi smulse ceva din scoarţa unui copac. Apoi întinse mâna către Indy. În podul palmei se afla o mică săgeată.
— Hovitos, spuse Satipo. Otrava e încă proaspătă. Trebuie să fie pe urmele noastre.
— De-ar fi ştiut că suntem aici ne omorau deja, răspunse Indy liniştit.
Luă săgeata. Cruzi şi eficienţi. Se gândea la tribul Hovitos. La legendara lor sălbăticie, la ataşamentul lor istoric faţă de Templu. Erau îndeajuns de superstiţioşi ca să se ţină departe de el, dar cu siguranţă suficient de geloşi pentru a ucide pe oricine s-ar fi îndreptat într-acolo.
— Să mergem, îi îndemnă el. Să isprăvim ce am început.
Fură siliţi să-şi croiască din nou drum retezând şi cosind ierburile încâlcite, plantele agăţătoare ce se ridicau de sub tălpi ca nişte lanţuri ce aşteptau să-i încătuşeze.
Transpirat tot, Indy se opri; îşi lăsă cuţitul să i se legene la şold. Cu coada ochiului observă cum unul din indieni trage de o creangă groasă.
Ţipătul indianului îl făcu să se răsucească brusc, cu cuţitul ridicat în aer de data aceasta. Ţipătul sălbatic al indianului fu cel care îl grăbi în direcţia ramurii de copac, tocmai în clipa în care quechuanul, urlând în continuare, se făcu nevăzut în adâncimea junglei. Celălalt indian îl urmă, cuprins de panică, sfărâmând nebuneşte în drumul său crenguţele rămuroase şi plantele ţepoase. Dispăruseră amândoi. Cu cuţitul ridicat, Indy trase de creanga ce-i băgase în sperieţi pe indieni. Era gata să se repeadă la acel ceva ce-i îngrozise, indiferent ce va fi fost, gata să-şi împlânte cuţitul. Trase creanga la o parte.
Se profila dincolo de vălătucurile de ceaţă.
Sculptat în piatră, aflat dincolo de timp, cu un chip născut de un coşmar întunecat, trona acolo un demon al Chachapoyenilor. Îl studie preţ de o clipă, conştient de răutatea întipărită pe faţa lui imobilă şi-şi dădu seama că fusese aşezat acolo pentru a păzi Templul, ca să-i sperie pe toţi cei care se abăteau într-acolo. O operă de artă, gândi el, întrebându-se fugitiv cine-i vor fi fost creatorii, care le era credinţa, ce spaimă superstiţioasă putuse inspira un coşmar atât de îngrozitor precum acea statuie.
Cu un efort, întinse mâna, atingând uşor umărul demonului.
Deveni apoi conştient de altceva, ceva şi mai tulburător decât chipul de piatră. Mai straniu încă.
Tăcerea.
O tăcere nefirească.
Nimic. Nici o pasăre. Nici o insectă. Nici o pală de aer care să smulgă şoapte copacilor. Un zero absolut, ca şi cum totul ar fi murit deodată. Ca şi cum totul ar fi fost înăbuşit, amuţit de o mână distrugătoare, nedumnezeiască. Îşi duse mâna la frunte. Rece, acoperită de broboane reci. Strigoi, gândi el. Bântuie în acest loc. O asemenea tăcere îţi puteai imagina doar înaintea Creaţiunii.
Se depărtă de chipul de piatră, urmat de cei doi peruani, care păreau neobişnuit de supuşi.
— Ce-i asta, pentru numele Domnului? întrebă Barranca.
Indy ridică din umeri.
— Ah, vreun idol vechi. Ce altceva? Fiecare chachapoyan trebuia să aibă aşa ceva, nu ştiai?
Barranca îl privi sumbru.
— Uneori păreţi să priviţi lucrurile astea cu multă uşurinţă, Senor Jones.
— Mai am şi altă soluţie?
Ceaţa se târa, se încolăcea, îi prindea în ghearele ei. Părând să-i împingă înapoi pe cei trei bărbaţi. Indy străpunse cu privirea aburii, scrutând intrarea în Templu, complicatele frize primitiva care, cu trecerea timpului, fuseseră năpădite de vegetaţie: devălmăşie de tufişuri, frunze, iederă. Ceea ce-i reţinea însă în mod deosebit atenţia era chiar intrarea întunecată, deschizătura rotundă, precum gura unui stârv. Parcă îl vedea pe Forrestal trecând pragul acelei guri negre către moarte. Sărmanul de el.
Barranca se zgâi la intrarea în templu.
— Cum să ne încredem în dumneavoastră, Senor Jones? Nimeni n-a ieşit de-acolo viu. De ce v-am da oare crezare?
Indy îi zâmbi.
— Barranca, Barranca, trebuie să înveţi că până şi un biet gringo spune uneori adevărul. Hai, ce zici?
Şi scoase o bucată de pergament împăturit din buzunarul cămăşii. Se uită fix la feţele celor doi peruani. Expresia lor era atât de limpede, privirile atât de lacome. Indy se întrebă câte gâtlejuri fuseseră retezate pentru ca acei doi ticăloşi să obţină cealaltă jumătate.
— Acesta, Barranca, îţi va ţine loc de credinţă, zise el, întinzând pergamentul pe pământ.
Satipo scoase o bucată asemănătoare de pergament din buzunarul său, întinzându-l alături de cel al lui Indy. Cele două jumătăţi se potriveau perfect. O vreme nimeni nu zise un cuvânt; ajunseseră la punctul maximei precauţii, după cum ştia Indy – iar el aştepta încordat să vadă ce se va întâmpla.
— Ei bine, amigos, zise el, iată-ne parteneri de afaceri. Avem ceea ce aţi putea numi interese comune. Între noi se întinde un plan complet al pardoselii Templului. Avem ceea ce nimeni n-a mai posedat vreodată. Acum, presupunând că acel stâlp care marchează colţul…
Mai înainte să-şi poată sfârşi fraza, văzu, ca într-o secvenţă derulată cu încetinitorul, cum Barranca duce mâna la pistol. Văzu cum mâna subţire şi tuciurie se încleştează pe patul de argint – şi atunci acţionă. Indiana Jones se mişcă mai repede decât l-ar fi putut urmări peruanul; mişcările sale erau un caleidoscop amăgitor, o fantasmă; se îndepărtă de Barranca şi, ducând mâna la spate, sub jacheta de piele, scoase o vână de bou făcută colac, înşfăcând puternic mânerul. Mişcările sale se legau perfect, o paradă graţioasă de forţă musculară, de încordare şi echilibru, braţul şi vâna alcătuind un singur corp, unul în prelungirea celuilalt. Învârti vina, despicând aerul, privind-o cum se înfăşoară strâns pe încheietura mâinii lui Barranca. Trase apoi în jos, făcând-o să se înfăşoare şi mai strâns şi arma se descărcă în pământ. Câteva clipe peruanul nu se mişcă. Se holba uluit la Indy, un amestec de zăpăceală, durere şi ură, izvorâte din faptul că celălalt se dovedise mai isteţ decât el, din umilinţă. Iar mai apoi, când strâmtoarea biciului slăbi, Barranca făcu stânga-mprejur şi fugi. Dispărând în urma indienilor prin junglă.
Indy se întoarse către Satipo. Acesta îşi ridică braţele.
— Vă rog, Senor, bâigui el, n-am ştiut nimic, absolut nimic despre planul său. E nebun. Vă rog să mă credeţi, Senor.
Indy îl privi o clipă, după care încuviinţă din cap şi adună de pe jos bucăţile de hartă.
— Poţi lăsa mâinile în jos, Satipo.
Peruanul păru să respire uşurat şi-şi coborî braţele cu o mişcare ţeapănă.
— Avem planul pardoselii, zise Indy. Aşa încât ce mai aşteptăm?
Zicând acestea, se îndreptă către intrarea Templului.
Dăinuia acolo un iz de veacuri, mirosuri încătuşate ale unor ani lungi de tăcere şi întuneric şi o boare umedă, supărată de junglă, de plante în descompunere. Din tavan picura apă. Prelingându-se printre firele de muşchi. În coridor se auzeau mişunând rozătoare, grăbindu-se într-o parte şi-n alta. Iar aerul – aerul era neaşteptat de rece, neatins de lumina soarelui, pe veci umbrit. Indy mergea înaintea lui Satipo, ascultând ecourile propriilor paşi.
Ciudate zgomote, gândi el. Tulburau somnul morţilor şi, pentru o clipă, avu simţământul că se află în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, ca un tâlhar, ca unul pus pe distrugerea unor relicve ce zăcuseră prea mult timp în pace.
Cunoştea bine sentimentul acela, al unui făcător de rele. Nu era genul de emoţie care să-i facă plăcere, căci aducea prea mult cu impresia lăsată de un invitat plicticos la o petrecere, altminteri reuşită. Îşi urmărea umbra mişcându-se în lumina torţei purtate de Satipo.
Coridorul cotea şi se răsucea pe măsură ce se adâncea în interiorul Templului. Din când în când, Indy se oprea şi examina harta la lumină, încercând să-şi amintească detaliile planului. Simţea nevoia să bea ceva, avea gâtul foarte uscat, limba de asemenea, dar nu voia să se oprească. Auzea ticăitul unui ceas în creier şi fiecare tic-tac îi spunea: Nu ai timp, nu ai timp…
Cei doi bărbaţi trecură prin faţa unor lespezi tăiate în ziduri. Din loc în loc, Indy se oprea pentru a examina obiectele expuse pe etajerele de piatră. Le cercetă pe rând, dând la o parte unele cu un aer expert, în vreme ce altele şi le strecura în buzunare. Mici monede, minuscule medalioane, piese de ceramică suficient de mici pentru a le purta asupra sa. Ştia ce are valoare şi ce nu. Ele nu reprezentau însă nimic în comparaţie cu obiectivul expediţiei sale – Idolul.
Se mişca mai repede acum, în vreme ce peruanul grăbea în urma sa, gâfâind în efortul de a ţine pasul cu Indy. Deodată Indy se opri brusc, dezechilibrându-se uşor.
— De ce ne-am oprit? întrebă Satipo, a cărui voce suna de parcă i-ar fi luat foc plămânii.
Indy nu spuse nimic, rămase locului ca îngheţat, abia respirând. Neînţelegând ce se întâmplă, Satipo făcu un pas spre el, dădu să-i atingă braţul; înţepeni însă la rându-i cu mâna suspendată în aer.
O uriaşă tarantulă neagră se târa pe spinarea lui Indy, înnebunitor de încet. Indy îi simţea picioarele înaintând puţin câte puţin spre pielea dezgolită a cefei. Aşteptă, aşteptă un timp ce părea fără sfârşit, până ce oribila vietate i se aşeză pe umăr. Intui panica lui Satipo, pornirea lui de a da drumul unui ţipăt şi a sări în lături. Ştia că trebuie să se mişte rapid, dar prudent, astfel încât Satipo să n-o ia la sănătoasa. Cu o mişcare suplă îşi plesni umărul cu palma, azvârlind păianjenul în întunecimea coridorului. Uşurat, porni din nou la drum, când auzi exclamaţia de spaimă a lui Satipo. Se întoarse pentru a descoperi încă doi păianjeni căzuţi pe braţul peruanului. Vâna de bou a lui Indy despică umbrele, aruncând insectele la pământ. Călcă pe păianjenii puşi pe fugă, strivindu-i sub talpa cizmei.
Satipo păli, părând gata să leşine. Indy îl prinse de braţ, până ce acesta îşi recăpătă cumpătul. După care arheologul îi arătă o mică încăpere la capătul coridorului, luminată de o singură suliţă de lumină ce se strecura printr-un orificiu din acoperiş. Uitară de tarantule; Indy ştia că alte pericole pândeau înaintea lor.
— Ajunge, Senor, murmură Satipo. Să ne întoarcem.
Indy nu zise nimic. Continuă să privească lung în direcţia încăperii, mintea sa lucrând deja intens, făcând presupuneri, imaginaţia sa ajutându-l să-şi croiască drum în gândirea oamenilor care construiseră acel lăcaş cu atât de mult timp în urmă. Ei vor fi dorit fără îndoială să apere comoara Templului gândi el. Ei vor fi ţinut să înalţe bariere, să întindă capcane, să se asigure că nici un străin nu va ajunge vreodată în inima Templului.
Se apropie şi mai mult de intrare acum, mişcându-se cu precauţia instinctivă a vânătorului care simte pericolul mai înainte de a percepe vreun semn al lui. Se aplecă, pipăi pardoseala, găsi lujerul gros al unei iedere, îl trase după sine, după care întinse braţul şi-l aruncă în încăpere.
O fracţiune de secundă nu se întâmplă nimic. După care se auzi un uruit uşor, un scârţâit şi pereţii încăperii părură să se deschidă în momentul în care nişte uriaşe ţepuşe de metal, ca maxilarele unui rechin imaginar, se cuplară zgomotos în mijlocul încăperii. Indiana Jones zâmbi, admirând truda proiectanţilor Templului, viclenia înfiorătoarei capcane. Peruanul înjură în barbă şi-şi făcu cruce. Indy era pe cale să spună ceva când observă ceva înfipt în uriaşele ţepe. Nu-i luă mai mult de o clipă pentru a identifica trupul spintecat de metalul ascuţit.
Forrestal.
Pe jumătate schelet. Pe jumătate carne. Cu faţa conservată grotesc de temperatura scăzută a camerei, cu expresia de mirare dureroasă încă întipărită acolo, parcă anume păstrată neschimbată pentru a avertiza pe oricine ar mai îi încercat să pătrundă în încăpere. Forrestal străpuns de ţepuşe prin piept şi vintre, cu sângele înnegrit încă vizibil pe costumul lui kaki, destinat expediţiei în junglă – pete ale morţii – Iisuse, exclamă Indy în gând. Nimeni nu merită o asemenea soartă. Nimeni. Se lăsă o clipă copleşit de amărăciune.
Ai căzut ca musca-n lapte, amice. Nu era de tine treaba asta. Ar fi trebuit să rămâi în sala de curs. Indy deschise ochii, apoi păşi în încăpere şi scoase leşul arheologului din ţepuşele în care era înfipt şi-l aşeză pe jos.
— L-aţi cunoscut pe acest om? întrebă Satipo.
— Mda, l-am cunoscut.
Peruanul îşi făcu din nou semnul crucii.
— Eu cred, Senor, că ar fi poate mai bine să nu mai înaintăm de aici.
— Doar n-ai să te laşi descurajat de un asemenea fleac, Satipo.
O vreme Indy nu mai spuse nimic. Urmări cum ţepele de metal încep să se retragă încet, lunecând înapoi către zidul din care apăruseră. Se minună de mecanica simplă a dispozitivului – simplă şi fatală.
Indy îi zâmbi peruanului, atingându-i deodată umărul. Omul transpira din belşug şi tremura. Indy păşi în interiorul încăperii, atent la ţepuşele de metal, privind cum se aşază în ziduri vârfurile lor respingătoare. După o vreme îl urmă şi peruanul şoptind ceva pentru sine. Traversară încăperea şi ieşiră într-un coridor drept, lung de vreo cincizeci de picioare. La capătul lui se afla o uşă, luminată de soarele ce pătrundea înăuntru.
— Suntem aproape, zise Indy, atât de aproape!
Studie din nou harta mai înainte de a o împături, memorizând detaliile. Nu se mişcă însă numaidecât. Ochii săi scrutau aerul în căutarea altor capcane, altor curse.
— Nimic nu pare suspect, îşi dădu Satipo cu părerea.
— Asta-i ce mă îngrijorează, prietene.
— E în ordine, zise din nou peruanul. Să mergem.
Cuprins deodată de nerăbdare, Satipo păşi înainte. Piciorul său drept lunecă însă pe pardoseală.
Se prăbuşi strigând. Indy se mişcă iute, îl înhăţă pe peruan de cingătoare şi-l trase înapoi. Satipo se prăbuşi epuizat la pământ.
Indy examină pardoseala în locul unde alunecase peruanul. Pânze de păianjen, o ţesătură densă, străveche, peste care se aşternuse un strat de colb, dădeau impresia unei podele. Se aplecă, apucă o piatră şi-i dădu drumul prin păienjeniş. Nu se auzi nimic, nici un sunet, nici un ecou nu-i răspunse.
— E mult până jos, mormăi Indy.
Cu respiraţia tăiată, Satipo amuţise.
Indy căută cu privirea peste păienjeniş, către uşa luminată de soare. Cum să străbaţi această prăpastie, când podeaua nu există?
— Cred că acum o să ne întoarcem, Senor, nu-i aşa? întrebă Satipo.
— Nu, răspunse Indy, eu cred că mergem înainte.
— Cum? Cu aripi? La aşa ceva v-aţi gândit?
— N-ai nevoie de aripi ca să zbori, prietene.
Îşi scoase vâna de bou, scrută plafonul. Mai multe grinzi sprijineau acoperişul. Puteau fi putrede, gândi el. Pe de altă parte, puteau fi destul de puternice pentru a-i susţine greutatea. Merita să încerce, în orice caz. Dacă nu-i reuşea planul, puteau să-şi ia adio de la idol. Aruncă vâna, făcând-o să se înfăşoare în jurul unei grinzi, după care, se lăsă pe ea cu toată greutatea, încercându-i rezistenţa.
Satipo clătină din cap.
— O, nu. Suntem nebuni.
— Te poţi gândi la o cale mai bună, prietene?
— Vâna n-o să ne ţină. Grinda o să pocnească.
— Scuteşte-mă de pesimism, spuse Indy. Ai încredere în mine. Fă doar ce-ţi spun, de-acord?
Indy îşi încleştă ambele mâini pe mânerul vânei, trase din nou de ea pentru a o încerca, după care se aruncă în gol conştient tot timpul pe podeaua iluzorie de sub el, de întunecimea prăpastie! Ce se căsca sub straturile de păienjeniş şi praf, conştient de posibilitatea ca grinda să pocnească; vâna s-ar desprinde şi atunci… nu avu timp să mediteze însă la această perspectivă întunecată. Porni cu mâinile încleştate de vână, simţind curentul de aer stârnit de propriul trup în zbor. Se lăsă purtat de elan până ce fu sigur că se află dincolo de prăpastie, după care îşi dădu drumul, atingând pământul. Aruncă vâna peruanului, care şopti ceva în spaniolă, ceva care, după cum era încredinţat Indy, trebuia să aibă o semnificaţie religioasă. Se întrebă vag dacă exista pe undeva, în bolţile Vaticanului, vreun sfânt patron al celor care aveau ocazia să călătorească pe-o vână de bou.
Îl privi pe peruan, care ateriză alături de el.
— Ţi-am zis eu? Mai grozav decât cu autobuzul.
Satipo nu spuse nimic. Chiar şi la lumina aceea chioară, Indy îi putea distinge paloarea. Arheologul înfipse mânerul în formă de pană al vânei în zid.
— Pentru drumul la întoarcere, explică el. Nu călătoresc niciodată numai dus.
Peruanul ridică din umeri, în vreme ce intrau pe uşa în care bătea soarele într-o încăpere mare, acoperită de o cupolă, prin orificiile căreia se proiectau fâşii de lumină peste mozaicul alb-negru al pardoselei de ceramică. Privirea lui Indy fu atrasă de ceva aflat în partea opusă a încăperii, ceva ce-i tăie respiraţia. Înfiorându-l şi bucurându-l într-un fel pe care nu l-ar fi putut defini.
Idolul!
Aşezat pe un soi de altar, arătând deopotrivă fioros şi seducător, forma sa aurie sclipind la lumina torţei şi a soarelui ce se cernea înăuntru prin acoperiş.
Idolul Războinicilor Chachapoyeni!
Se simţi atunci cuprins de o poftă irezistibilă, de dorinţa de a traversa în goană încăperea, ca să poată atinge cu propriile-i mâini acea minune înconjurată de capcane şi obstacole. Dar ce soi de capcană perversă fusese păstrată oare pentru ultima clipă? Ce soi de cursă era întinsă în jurul Idolului însuşi?
— Am să intru, zise el.
Peruanul văzu şi el Idolul şi nu spuse nimic. Se zgâi la statuie cu o expresie de lăcomie ce-ţi dădea să înţelegi că în faţa ei nimic altceva nu mai conta. Indy îl urmări o clipă, gândind: L-a văzut. I-a cunoscut fascinaţia. Nu se mai poate avea încredere în el. Satipo era pe punctul de a păşi peste prag, când Indy îl opri.
— Ţi-aminteşti de Forrestal? îl întrebă.
— Mi-amintesc.
Examină desenul complicat al plăcuţelor de ceramică, minunându-se de frumuseţea desenului. Lângă uşă se aflau două torţe vechi, fixate în nişte suporturi de metal ruginit. Întinse mâna, luă una din ele, încercând să-şi imagineze chipul ultimei fiinţe care va fi ţinut-o în mâna sa; se scursese atât amar de vreme, nu înceta a se minuna de fiecare dată cum şi cel mai neînsemnat lucru putea să dureze veacuri. O aprinse, aruncându-i o privire lui Satipo, după care se aplecă şi apăsă cu celălalt capăt al torţei pe una din plăcuţele albe. Bătu în ea. Suna plin. Nici un ecou, nici un sunet a gol. În clipa următoare, încercă una din plăcuţele negre.
Nici nu avu timp să-şi retragă braţul. Se auzi un zgomot, ceva zbura prin aer şuierând; o mică săgeată se înfipse în mânerul torţei. Îşi retrase cu iuţeală mâna. Satipo respiră uşurat, după care arătă undeva în interiorul încăperii.
— De-acolo a venit, zise el. Vedeţi firida aceea? De-acolo a venit săgeata.
— Mai văd sute de alte firide, spuse Indy.
Încăperea arăta ca un fagure din pricina nişelor întunecate, fiecare conţinând câte o săgeată pe care să o lanseze ori de câte ori se apăsa pe o plăcuţă neagră.
— Rămâi aici, Satipo.
Peruanul îşi întoarse încet faţa.
— Dacă insistaţi.
Cu torţa aprinsă în mână, Indy înaintă cu precauţie în încăpere, evitând plăcuţele negre, păşind peste ele pentru a ajunge la cele albe, pe care era în siguranţă. Era conştient de umbra torţei, de existenţa nişelor primejdioase, percepute acum într-un semiîntuneric, ce conţineau săgeţile. Cu toate acestea idolul îi atrăgea în primul rând atenţia, pur şi simplu frumuseţea lui devenea tot mai evidentă cu cât se apropia mai mult, lucirea hipnotică, expresia enigmatică a feţei. Ciudat, gândi el: înalt de vreo cincisprezece centimetri, vechi de două mii de ani, un cocoloş de aur, a cărui faţă cu greu s-ar fi putut numi frumoasă – ce ciudat că oamenii îşi pierdeau capul pentru aşa ceva, deveneau capabili de crimă: îl hipnotiza totuşi şi pe el şi trebui să-şi abată privirea. Concentrează-te asupra plăcuţelor, îşi spuse el. Numai asupra plăcuţelor. Nimic altceva. Nu-ţi pierde acum fineţea instinctului.
La picioarele sale, răşchirată pe o plăcuţă albă, zăcea o mică pasăre, străpunsă de săgeţi. Indy se holbă la ea o clipă, realizând că oricine va fi construit acel Templu, oricine va fi proiectat capcanele, trebuia să fi fost prea viclean pentru a se mulţumi să transforme în capcane doar plăcuţe negre; ca un joker într-un pachet de cărţi, cel puţin o plăcuţă albă trebuia să fi fost de asemenea primejdioasă.
Cel puţin una.
Dar dacă mai erau şi altele?
Ezită transpirând. Simţind lumina soarelui ce-i cădea de deasupra, simţind cum flacăra torţei îi arde faţa. Păşi cu grijă în jurul păsării moarte, privind la plăcuţele albe ce-l mai despărţeau de idol, de parcă fiecare ar fi fost un posibil duşman. Uneori, gândi el, numai precauţia nu-ţi aduce victoria. Uneori nu poţi câştiga dacă nu-ţi asumi şi ultimul risc. Precauţia trebuie să însoţească norocul – dar trebuie să fii convins că sorţii sunt de partea ta. Vederea Idolului îl atrase din nou. Îl magnetiza. Şi era conştient de prezenţa lui Satipo în spatele său, urmărindu-l din uşă, punându-şi fără îndoială, la cale propria lui capcană.
Haide, îşi zise el. Ce naiba? Haide şi la naiba cu prudenţa.
Se mişcă graţios ca un dansator. Cu eleganţa stranie a unui om care păşeşte pe lame de ras. Fiecare plăcuţă era acum un posibil teren minat, o capcană.
Avansă pe ocolite, păşind peste pătrăţele negre, aşteptând ca apăsarea trupului său să declanşeze mecanismul care să umple cerul de şuierul săgeţilor. Şi deodată se pomeni în vecinătatea altarului şi mai aproape de idol. Trofeul. Triumful. Şi ultima dintre capcane.
Se opri din nou. Inima îi bătea nebuneşte, pulsul zvâcnea înăbuşit, sângele îi clocotea în vine. Sudoarea îi şiroia pe frunte, prelingându-i-se pe pleoape, orbindu-l. Şi-o şterse cu dosul palmei. Câţiva paşi încă, îşi spuse el. Câţiva paşi numai.
Şi câteva plăcuţe.
Înaintă din nou, ridicând picioarele şi lăsându-le apoi uşor. Acum mai mult ca oricând avea nevoie de totală stăpânire de sine. Idolul părea să-i facă cu ochiul, să-l ademenească.
Încă un pas.
Încă un pas.
Întinse piciorul drept, atingând ultima plăcuţă albă din faţa altarului.
Reuşise. Izbândise. Scoase o sticlă cu alcool din buzunar, o destupă şi trase o duşcă zdravănă. Meriţi, îşi zise el. Băgă sticla la loc, contemplând din nou Idolul. Ultima capcană? Se întrebă el. Oare unde ar putea fi ultima capcană? Ultimul joc cu moartea.
Gândi timp îndelungat, încercând să se transpună în mintea oamenilor care creaseră acel lăcaş, care construiseră acel sistem de apărare. Foarte bine, prin urmare vine cineva să ia idolul, deci acesta trebuie să fie ridicat, adică să fie luat de pe lespedea de piatră şlefuită, trebuie să fie ridicat fizic!
Şi atunci ce se întâmplă?
Un mecanism ascuns sub idol sesizează absenţa greutăţii lui declanşând… ce? Alte săgeţi? Nu, ceva încă şi mai distrugător. Ceva fatal. Se gândi din nou; mintea îi lucra febril, nervii îi zvâcneau. Se aplecă examinând cu atenţie baza altarului. Aşchii de piatră, praf, grohotiş, sedimentate acolo de veacuri. Poate, îşi zise el. Poate totuşi. Scoase o pungă împletită din buzunar, o goli de monezi, după care începu să o umple cu grohotiş. O cântări o vreme în palmă. Poate, îşi zise el din nou. Dacă reuşeai să acţionezi suficient de repede. Dacă puteai să o faci cu viteza necesară pentru a păcăli mecanismul. Dacă era vorba într-adevăr de acel soi de capcană.
Dacă, dacă, dacă. Prea multe ipoteze.
În alte împrejurări, ştia că şi-ar fi luat tălpăşiţa, evitând consecinţele atâtor necunoscute. Nu acum însă, nu aici. Se ridică, îşi îndreptă trupul, cântări din nou punga, întrebându-se dacă avea aceeaşi greutate cu a idolului. Nădăjduia că da. Se mişcă apoi cu iuţeală, ridicând idolul şi aşezând punga în locul lui pe piatra şlefuită.
Nimic!
Preţ de o clipă ce i se păru foarte lungă, nu se întâmplă nimic.
Se holbă la pungă, apoi la idolul din mâna sa, după care deveni conştient de un zgomot ciudat, îndepărtat, un huruit precum acela al unei maşinării uriaşe ce se pune în mişcare, sunetul unei lumi ce se deştepta dintr-un somn îndelungat, mugind, sfâşiind şi scrâşnind prin cavităţile Templului. Piedestalul de piatră şlefuită se scufundă brusc – zece centimetri, cincisprezece. Şi atunci zgomotul se înteţi, asurzitor şi totul începu să tremure, să se scuture, de parcă se despica însăşi temelia lăcaşului, căscându-se, în vreme ce tâmplăria trosnea şi cărămizile se fărâmau.
Se întoarse, traversă în fugă plăcuţele de ceramică înapoi către uşă. Iar zgomotul, ca un tunet grozav, creştea rostogolindu-şi ecourile prin bătrânele coridoare şi încăperi. Se îndreptă spre Satipo, care şedea în uşă cu o expresie de groază adâncă pe chip.
Totul se cutremura acum, totul se mişca, alunecau cărămizile, se prăbuşeau zidurile, totul. Când ajunse la uşă, se întoarse şi văzu o stâncă rostogolindu-se pe podeaua de ceramică, declanşând dispozitivele săgeţilor ce zburau fără sens, cu miile, prin camera ce se năruia.
Satipo, respirând zgomotos şi agitat, alergase în direcţia vânei de bou şi zbura acum pe deasupra prăpastiei. Când ajunse de partea cealaltă. Îl fixă o clipă pe Indy cu privirea.
Ştiam că se va întâmpla şi asta! gândi Indy.
Am simţit asta. Am ştiut iar acum când e pe cale să se întâmple, ce pot să fac? Îl urmări pe Satipo cum trage vâna de pe grindă, adunându-şi-o în mână.
— O nimica toată, Senor. Schimb la schimb. Idolul în schimbul vânei. Îmi aruncaţi Idolul şi vă arunc asta.
Indy trăgea cu urechea la dezastrul din spatele său, în vreme ce-l urmarea pe Satipo.
— Aveţi de ales, Senor Jones? întrebă acesta.
— Să zicem că aş arunca idolul în abis, prietene? Nu te-ai alege decât cu o vână de bou pentru toată osteneala dumitale.
— Şi cu ce v-aţi alege dumneavoastră, Senor?
Indy ridică din umeri. Zgomotul din spatele său se înteţea; simţea cum se cutremură Templul, cum începe să se balanseze pardoseala sub picioarele sale. Idolul! se gândi el – nu putea să-l arunce în abis, pur şi simplu nu putea.
— De-acord, Satipo. Idolul în schimbul vânei.
Aruncă Idolul. Îl văzu pe Satipo înşfăcând relicva, înfundând-o în buzunar, iar mai apoi lăsând să-i cadă vâna pe podea.
— Îmi pare cu adevărat rău, Senor Jones. Adios. Şi noroc bun!
— Nu poate să-ţi pară mai rău decât îmi pare mie, strigă Jones, privindu-l pe peruan cum dispare în adâncul coridorului. Întreaga zidire, ca o zeitate răzbunătoare a junglei, se cutremură şi mai abitir. Auzea cum cădeau şi alte pietre, cum se prăbuşeau stâlpii. Blestemul idolului! gândi el. Era ca la un matineu cinematografic, era genul de scenariu pe care îl urmăresc puştii cu ochii larg deschişi sâmbăta după-amiază în sălile întunecate de cinematograf. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut – unul singur, fără vreo alternativă. Va trebui să sari, ajunse el la ultima concluzie. Trebuie să-ţi asumi riscul de a sări peste prăpastie, nădăjduind că gravitaţia va fi de partea ta. Iadul se cască în spatele tău şi chiar în faţa ta se află un abis înspăimântător. Sari, aşadar, zboară în întuneric şi fă-ţi cruce.
Sari!
Respiră adânc, se aruncă în golul de deasupra prăpastiei, cu tot avântul de care se simţi în stare. Auzi în urechi şuieratul aerului dislocat. S-ar fi rugat, dacă ar fi fost genul lui, s-ar fi rugat să nu fie înghiţit de nimicul întunecat de dedesubt.
Se prăbuşea acum. Avântul săriturii se irosise. Se prăbuşea. Nădăjduia să fie de cealaltă parte a prăpastiei.
Dar nu era aşa.
Îl împresură întunericul, simţi aerul rece şi mucegăit ce se ridica din adânc şi-şi întinse braţele căutând ceva de care să se prindă, vreo margine, ceva care să-l susţină. Degetele i se afundară în buza prăpastiei, în marginea ei sfărâmicioasă şi încercă să se tragă în sus, în vreme ce marginea ceda, iar pietrele dislocate alunecau în genune. Îşi legăna picioarele în gol, se încleştă cu mâinile; se zbătu, precum un peşte eşuat pe ţărm, să se ridice, să se prindă de orice putea fi cât de cât trainic. Încordându-se, gemând, izbind cu picioarele peretele interior al prăpastiei, se luptă să se salte. Nu-l putea lăsa pe pungaşul de peruan s-o şteargă cu idolul, îşi bălăbăni din nou picioarele, lovi în zid, căută un soi de reazim care să-l propulseze afară din prăpastie, ceva, indiferent ce. Iar Templul continuă să se năruie ca o înduioşătoare căpiţă de paie surprinsă de uragan. Gemu, îşi înfipse degetele în buza de deasupra, încordându-se de credea că or să-i pocnească muşchii şi-or să-i pleznească vasele de sânge, se trase în sus, chiar dacă simţea cum i se rup unghiile sub greutatea trupului.
Mai mult! Se îndemnă el.
Încearcă mai tare!
Se prindea cu toată puterea, îl orbea transpiraţia, îi tremura tot trupul de încordare. Ceva o să plesnească în cele din urmă. Îşi zise. Ceva o să cedeze şi atunci ai să descoperi cu adevărat ce zace pe fundul acestei genuni. Se opri, se luptă să-şi adune forţele împuţinate, după care se trase în sus, înaintând cu eforturi epuizante centimetru cu centimetru.
În cele din urmă fu în stare să-şi treacă piciorul peste marginea prăpastiei, să se târască pe suprafaţa relativ sigură a pardoselei – căci şi aceasta se zguduia, ameninţând să se despice în fiecare clipă.
Se ridică în picioare tremurând tot şi privi în lungul coridorului în direcţia în care dispăruse Satipo. Se îndreptase spre încăperea în care descoperiseră rămăşiţele lui Forrestal. Camera cu ţepuşe. Camera de tortură. Şi deodată Indy ştiu ce soartă îl pândea pe fugar mai înainte să audă zăngănitul teribil al vârfurilor metalice şi ţipătul înspăimântător al peruanului trimiţându-şi ecoul în adâncimea coridorului. Ascultă, se aplecă pentru a-şi lua vâna de bou. După care alergă în direcţia încăperii. Satipo atârna într-o parte, tras în ţeapă ca un fluture de dimensiuni groteşti în colecţia vreunui nebun.
— Adio, Satipo, spuse Indy. După care culese idolul din buzunarul mortului.
Ocoli ţepuşele şi se grăbi spre coridorul următor Şi în tot acest timp zgomotul creştea, asurzindu-l. Vibrându-i în tot trupul. Se întoarse şi văzu un bolovan uriaş ce se rostogolea către el, cu viteză tot mai mare. Ultima capcană gândi el, capcană pentru nătăfleţi. Voiseră să se asigure că şi de pătrundeai în Templu şi reuşeai să ocoleşti toată recuzita sa vicleană, tot nu aveai să mai ieşi viu. Alergă. Fugea nebuneşte spre ieşire, în vreme ce bolovanul se rostogolea năvalnic în urma sa. Se aruncă prin gura luminoasă a coridorului şi ateriza în iarba deasă de la intrare exact în clipa în care bolovanul se izbea cu putere în zid. Sigilând intrarea în Templu pentru totdeauna.
Zăcu o vreme pe spate, epuizat.
A fost cât pe-aci! gândi el. Fusese prea aproape de moarte pentru a mai încerca orice altă senzaţie, afară de aceea de sfârşeală. Ar fi vrut să doarmă. Nu-şi mai dorea nimic, decât să închidă ochii, lăsându-se transportat în întunericul ce aduce uşurarea, o relaxare profundă, fără vise. Ai fi putut muri de o mie de ori acolo. Înăuntru. Înţelese el. Ai avut mai multe prilejuri de a muri acolo decât are un om într-o viaţă întreagă. Apoi zâmbi, se ridică într-o rină şi începu să răsucească idolul pe toate părţile.
Dar a meritat, îşi zise el. A meritat toată aventura.
Examină îndelung statueta de aur.
Încă o mai studia, când zări o umbră proiectându-se asupra lui.
Speriat, se ridică în capul oaselor. Privi în sus încruntat. Îl studiau doi războinici din tribul Hovitos; aveau feţele vopsite în culorile de război şi îşi ţineau sarbacanele de bambus ca pe nişte lăncii. Nu prezenţa indienilor îl îngrijora însă acum pe Indy, ci vederea bărbatului alb care stătea între ei în costum safari şi cu cască de miner. Multă vreme Indy nu spuse nimic, lăsându-şi amintirea să se limpezească. Bărbatul cu cască zâmbi – un zâmbet îngheţat, ucigător.
— Belloq, murmură Indy.
Dintre toţi oamenii din lume, nimeni altul decât Belloq.
Indy îşi mută privirea de pe chipul francezului la idolul pe care-l ţinea în mână, apoi scrută spaţiul din spatele lui Belloq, până la liziera pădurii, unde vreo treizeci de războinici Hovitos străjuiau pe un singur rând. Alături de indieni se afla Barranca. Barranca, zgâindu-se dincolo de Indy, cu o expresie prostească, lacomă. Era un zâmbet ce se transformă într-o expresie de uimire, apoi într-una de gheaţă, pustie în care Indy putu citi moarte.
Cei doi indieni de o parte şi de cealaltă a peruanului trădător îi eliberară braţele şi Barranca se prăbuşi cu faţa în jos. Avea spatele străpuns de săgeţi.
— Dragă domnule doctor Jones, spuse Belloq. Ai un adevărat talent de a-ţi alege în mod eronat prietenii.
Indy nu spuse nimic… îl urmări pe Belloq cum se apleacă, luându-i idolul din mână. Examină o vreme relicva încântat, întorcând-o pe-o parte şi pe cealaltă, cu o expresie de profundă admiraţie.
Belloq îşi înclină scurt capul, cu un gest ce sugera o politeţe nepotrivită cu situaţia, o dovadă de civilitate.
— Poate te gândeai că am renunţat. După cum vezi, nu poţi poseda nici un bun pe care eu să nu mi-l pot însuşi.
Indy privi în direcţia războinicilor.
— Şi indienii se aşteaptă să le dai idolul?
— Întocmai, răspunse Belloq.
— Sunt naivi, râse Indy.
— Întocmai cum spui, încuviinţă Belloq. Dacă ai vorbi limba lor, i-ai putea sfătui să-şi schimbe părerea, desigur.
— Desigur.
Îl văzu pe Belloq întorcându-se către grupul de războinici cu idolul ridicat în aer; şi atunci, într-un spectacol de o remarcabilă unitate, încât ai fi zis că e opera unui coregraf, repetată în prealabil şi însuşită, războinicii se aşezară cu faţa la pământ. Urmă un moment de prosternare, de primitivă religiozitate. În alte împrejurări, gândi Indy, aş fi fost îndeajuns de impresionat pentru a întârzia în apropiere, urmărindu-i.
În alte împrejurări, dar nu acum.
Se ridică încet în genunchi, privi spatele lui Belloq, îşi aruncă încă o privire rapidă către războinicii prosternaţi, după care o zbughi în direcţia copacilor, aşteptând, în vreme ce alerga, momentul în care indienii aveau să se ridice, iar văzduhul să se umple de săgeţile arcurilor lor de bambus. Se afundă printre copaci în momentul în care îl auzi pe Belloq strigând în spatele său într-o limbă care era, probabil, aceea a indienilor Hovitos. Alerga acum cu iuţeală prin frunziş, înapoi la râu şi la hidroavion. Aleargă! Aleargă chiar dacă nu ţi-a mai rămas un strop de energie în tine! Mai stoarce o rezervă.
Aleargă!
Şi apoi auzi săgeţile.
Despicând aerul, şuierând, vâjâind, compunând o melodie a morţii. Alerga în zig-zag, descria serpentine prin desişul verde. Din spate se auzeau crengi rupte, vegetaţia strivită de indienii care-l urmăreau. Se simţea desprins într-un mod ciudat de propriul său trup, pe care îl forţa dincolo de limitele fizice, dincolo de absurdele pretenţii ale muşchilor şi oaselor, silindu-l să gonească – o chestiune de reflex elementar. Auzea câte o săgeată înfigându-se în scoarţa unui copac, bătaia de aripi a păsărilor ce zburătăceau alarmate de pe. Crengi, ţipetele animalelor ce alergau speriate din calea indienilor. Continuă să alergi până nu mai poţi! îşi spunea el întruna. Iar după aceea mai aleargă un pic! Nu te gândi. Nu te opri!
Belloq, gândi el, va veni şi vremea mea.
Dacă scap de data asta.
Alerga – nu ştia de cât timp. Ziua era pe sfârşite.
Se opri, privi în sus la lumina palidă ce se strecura printre copacii deşi, după care se repezi în direcţia râului. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să audă şopotul plin de viaţă al apei curgătoare, să vadă hidroavionul aşteptându-l.
Se răsuci din nou şi traversă un luminiş unde se simţi brusc expus din cauza lipsei arborilor. Pentru o clipă, luminişul îi păru ameninţător, iar tăcerea ce se instalase brusc în amurg, neliniştitoare.
Apoi auzi strigătele indienilor şi luminişul îi apăru precum centrul unei bizare ţinte într-un poligon de tragere. Se întoarse, văzu două siluete în mişcare, simţi curentul stârnit de două săgeţi ce zburară pe lângă el – după care alergă din nou, în direcţia râului. Gândea în vreme ce alerga: La arheologie nu ţi s-au predat tehnici de supravieţuire. Nu ţi-au oferit manuale de supravieţuire odată cu metodologia săpăturilor.
Şi în mod sigur, nu te vor avertiza cu privire la viclenia unui franţuz pe nume Belloq.
Se opri iar, ca să-i audă pe indienii din spatele său. Auzi, apoi alt zgomot care îl învioră: curgerea unei ape repezi, foşnetul trestiilor. Râul! Oare cât de departe putea fi acum? Ascultă din nou pentru a fi sigur, după care alergă în direcţia de unde auzea acele zgomote, cu forţe înnoite. Mai repede, acum, aleargă mai iute! Sfâşiind vegetaţia ce te biciuie, ignorând tăieturile şi zgârieturile. Mai repede, mai tare, mai iute. Sunetul devenea tot mai limpede. Apa curgătoare!
Ieşi dintre copaci.
Acolo.
La poalele povârnişului, dincolo de frunziş, de vegetaţia ostilă, era râul.
Râul şi hidroavionul, legănându-se purtat în sus şi în jos de hulă. Nu şi-ar fi putut imagina ceva mai minunat. Cobora în fugă panta, când îşi dădu seama că nu era uşor să-şi croiască drum prin frunziş către avion. Şi nici nu avea timp să caute o altă potecă. Trebuia să urce pe creastă până la punctul în care aceasta înainta sub forma unei stânci în râu şi atunci putea să sară. Să sară! Cumpăni el. Ce naiba. Ce mai conta încă o săritură?
Urcă şi de departe văzu silueta unui om care şedea pe o aripă a avionului acolo, jos. Indy ajunse într-un loc situat aproape deasupra avionului, se uită lung în jos câteva clipe, după care închise ochii şi sări în gol. Plonjă în apa căldură aproape de aripa avionului, se scufundă luat de curent, reuşi să se ridice la suprafaţă şi să înoate în direcţia aparatului. Bărbatul de pe aripă sări în picioare când Indy se prinse de lonjeron. Ridicându-se din apă.
— Porneşte motorul, Jock, strigă Indy. Porneşte-l!
Jock alergă pe aripă, se aruncă în cockpit. În vreme ce Indy se grăbi, cu respiraţia tăiată, să se strecoare în compartimentul pasagerului, prăbuşindu-se pe scaun închise ochii, ascultând vuietul motoarelor, când aparatul începu să lunece pe suprafaţa apei.
— Nu mă aşteptam să sari aşa, din senin, zise Jock.
— Scuteşte-mă de bancuri, ştii?
— Ai dat de-un mic necaz, băiete?
Lui Indy îi veni să râdă.
— Aminteşte-mi să-ţi povestesc cândva ce-am păţit.
Se lăsă pe spate cu ochii închişi nădăjduind că-i va veni somnul. Brusc îşi dădu seama însă că avionul nu se mai mişca. Se ridică, aplecându-se către pilot.
— S-a poticnit! zise Jock.
— Poticnit? De ce?
Jock rânji.
— Eu nu fac decât să pilotez drăcia asta. Unii au impresia că toţi scoţienii sunt mecanici formidabili. Indy.
Indy vedea prin hublou cum indienii încep să-şi croiască drum prin apa mică de la mal. Erau la treizeci de paşi depărtare, la douăzeci acum. Arătau ca nişte spectre groteşti ale albiei râului, sculate din morminte pentru a răzbuna vreo profanare îngrozitoare. Îşi ridicară braţele: o furtună de lăncii se abătu peste fuselajul avionului.
— Jock…
— La naiba, fac tot ce pot, Indy. Îmi dau silinţa.
— Cred că trebuie să-ţi dai mai multă silinţă.
Lăncile izbiră avionul, abătându-se ca o grindină peste fuselaj.
— Am găsit, zise Jock.
Motoarele porniră să bolborosească zgomotos, tocmai când doi indieni care înotaseră până la aripă se căţărau pe ea.
— Se mişcă, zise Jock, se mişcă.
Nava alunecă din nou, după care începu să se ridice cu greutate deasupra râului. Indy îi văzu pe cei doi războinici pierzându-şi echilibrul şi prăbuşindu-se ca nişte stranii făpturi ale junglei, în apă.
Aparatul se ridică deasupra arborilor, burta avionului făcu să se legene ramurile, gonind păsările înspăimântate în lumina soarelui ce apunea. Indy lise şi închise ochii.
— Am crezut că n-o să te mai întorci, zise Jock. Asta ca să-ţi spun adevărul adevărat.
— Să nu te îndoieşti nici o clipă, zise Indy zâmbind.
— Acum relaxează-te, omule. Dormi oleacă. Uită afurisita asta de junglă.
O vreme Indy se lăsă să lunece în vag. Uşurare. Relaxarea muşchilor. Un sentiment plăcut. Era o senzaţie în care s-ar fi putut cufunda pentru mult timp.
Simţi ceva pe coapsă. Ceva greu ce se mişca încet. Deschise ochii şi văzu un şarpe boa constrictor ce i se înfăşură ameninţător pe picior. Sări brusc în picioare.
— Jock!
Pilotul îşi întoarse privirea şi zâmbi.
— N-o să-ţi facă nici un rău, Indy. Este Reggie. N-ar face rău nici unei fiinţe.
— Ia-l de pe mine, Jock.
Pilotul întinse mâna înapoi, mângâie şarpele, după care îl trase lângă el, în cockpit. Indy urmări şarpele ce alunecă de pe el. O repulsie veche, o groază inexplicabilă. Unii oameni se tem de păienjeni, alţii de şobolani, iar alţii au fobia spaţiilor închise. El se îngrozea cel mai mult de atingerea respingătoare a şarpelui. Îşi şterse broboanele de sudoare ce-i apăruseră din nou pe frunte, deşi, pe măsură ce apa ce-i îmbiba hainele se răcea, îl apucă tremuratul.
— Ţine-l lângă tine, zise el. Nu suport şerpii.
— Am să-ţi împărtăşesc un mic secret, zise Jock. Şarpele cumsecade e mai simpatic decât omul cumsecade.
— Am să te cred pe cuvânt, făgădui Indy. Dar ţine-l departe de mine.
Socoţi că eşti în siguranţă… şi tocmai atunci un boa constrictor se hotărăşte să se încălzească la sânul tău. Asta pune capac la toate! gândi el.
O vreme privi pe geam, contemplând căderea implacabilă a întunericului peste imensitatea junglei. Poţi să-ţi păstrezi tainele, gândi Indy. Poţi să-ţi păstrezi toate tainele.
Înainte de a adormi, legănat de zgomotul motoarelor, nutri speranţa că nu va trece mult timp până ce drumul său se va încrucişa din nou cu acela al francezului.