Mihail Bulgakov
Roman teatral
Cuvânt înainte
Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează şi că ele mi-au parvenit în nişte împrejurări stranii şi câtuşi de puţin plăcute.
Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poşta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaş, precum şi o scrisoare.
Pachetul cuprindea însemnările de faţă, iar scrisoarea avea un conţinut din cele mai neobişnuite.
Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruieşte însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu şi astfel să le încredinţez tiparului.
O dorinţă stranie, totuşi lăsată cu limbă de moarte.
Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înşelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.
Astfel că i-am primit darul.
Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigaşul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor şi nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a şi fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigaţiei şi care a încercat, o singură dată în viaţă, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.
Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.
Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat vreodată
În sfârşit, o a treia şi ultimă observaţie: contribuţia mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretenţios, inutil şi chiar neplăcut.
Epigraful suna astfel:
"Fiecăruia după faptele sale..."
Afară de aceasta, am aşezat semne de punctuaţie acolo unde era nevoie.
De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deşi, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuşi, ce poţi pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanţuri!
Aşadar...
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Aventura începe
La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceaţă proaspătă şi sufletul parcă se mai îmbunase şi el, prinzând din nou dragoste de viaţă.
Îmbrăcat în costumul meu cel bun şi cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu şi pe care o primisem cu totul pe neaşteptate. Iat-o:
"Mult preastimate
Serghei Leontievici!
Nutresc o vie dorinţă de a te cunoaşte şi, în acelaşi timp, de a-ţi solicita părerea într-o problemă foarte delicată şi care ar putea să te intereseze în mare măsură.
Dacă dispui de timp, aş fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.
Cu salutări, X. Ilcin."
Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colţul din stânga, sus, purta un antet:
"Xaveri Borisovici llcin
regizor – Scena de studii
a Teatrului Independent."
Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, şi nu auzisem niciodată de existenţa unei "Scene de studii". Despre Teatrul Independent auzisem, ştiam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.
Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigaţia. Locuiam pe atunci într-o cămăruţă, la etajul şase, prea puţin confortabilă, totuşi separată, şi care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.
Aşadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănţuie din nou, precum şi la Xaveri Ilcin şi mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existenţa mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă şi ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuşi, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reuşit s-o fac, mai ales în ceea ce priveşte ultima întrebare, şi astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuinţă.
Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu şi să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost ruşine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam şi pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine şi mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă şi cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anuşkăi?
Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat şi am trecut pe lângă o prăvălioară la uşa căreia un om cu părul alb vindea insigne şi rame pentru ochelari.
Am sărit peste un pârâu tulbure şi vijelios care se potolea cu încetul şi m-am pomenit în faţa unei clădiri galbene, construite de bună seamă cu ani şi ani în urmă, când nici eu şi nici Ilcin încă nu ne aflam pe lume.
O placă neagră cu litere de aur arăta că în clădire se află sus-zisa Scenă de studii. Am intrat pe uşa înaltă, masivă, şi îndată un omuleţ cu o bărbuţă pătrată, îmbrăcat într-un veston cu petliţe verzi, se repezi să-mi taie calea.
— Pe cine cauţi, cetăţene? mă întrebă cu un aer bănuitor şi îşi desfăcu braţele, ca şi când s-ar fi pregătit să prindă o găină.
— Trebuie să-l văd pe regizorul Ilcin, i-am răspuns, căznindu-mă ca vocea să-mi sune cu cât mai multă emfază.
Brusc, omul luă o cu totul altă înfăţişare. Se aşeză în poziţie de drepţi şi-mi zâmbi cu un zâmbet cât se poate de fals:
— Pe Xaveri Borisâci? O, prea bine, domnule. Vă rog, paltonaşul. Galoşi nu aveţi?
Şi îmi luă paltonul cu atâta grijă, de parcă ar fi fost nişte scumpe odăjdii bisericeşti.
Am pornit să urc o scară din fier forjat. Privirea îmi lunecă peste basoreliefuri înfăţişând profiluri de ostaşi cu coifuri pe cap şi cu spade ameninţătoare de o parte şi de alta, peste vechi şi înalte sobe olandeze cu alama uşiţelor strălucind ca aurul.
Clădirea era cufundată în tăcere, nicăieri nu se zărea ţipenie de om şi doar moşul cu petliţele verzi venea tiptil în urma mea. Întorcându-mă când şi când, îl vedeam că-mi face tăcute semne de atenţie, devotament, stimă, dragoste şi bucurie pentru faptul că am venit acolo şi că el mă poate duce spre locul unde se află singuraticul şi misteriosul Xaveri Borisovici Ilcin. Deodată, cerul se posomorî, sobele olandeze îşi pierdură strălucirea albă, unsuroasă, se lăsă brusc întunericul şi, dincolo de ferestre, se dezlănţui pentru a doua oară furtuna.
Am ciocănit în tăblia unei uşi cafenii dinaintea mea, pe urmă am deschis-o şi, prin umbrele ce se lăsaseră, l-am văzut în sfârşit pe Xaveri Borisovici.
— Sunt Maxudov, am rostit cu demnitate.
Chiar atunci, un fulger spintecă, undeva departe, cerul şi, timp de o clipă, îşi azvârli lumina fosforescentă peste Ilcin.
— A, dumneata eşti, mult preastimate Serghei Leontievici! îmi spuse, zâmbind cu şiretenie.
Îndată mă cuprinse de talie şi mă duse spre o canapea întru totul identică cu aceea pe care o aveam în odăiţa mea; până şi arcurile îi ieşiseră în acelaşi loc: chiar în mijloc.
De fapt, nici până în ziua de astăzi nu cunosc destinaţia încăperii în care a avut loc fatala întâlnire. Ce căuta acolo canapeaua? Ce fel de partituri erau cele care zăceau azvârlite într-un colţ, pe parchet? Pentru ce se afla, pe geam, o balanţă cu talgere? De ce mă aşteptase Ilcin tocmai în odaia aceea şi nu alături, de pildă, în salonul vecin, unde, în umbra furtunii, se întrezărea, lucind negru într-un colţ, o pianină. Prin mormăitul surd al tunetului, Xaveri Borisovici îmi spuse cu glas cavernos:
— Să ştii că ţi-am citit romanul.
Am tresărit cu putere.
Fapt e că...
Capitolul 2
O criză de neurastenie
Fapt e că ocupând modestul post de corector la Navigaţia, uram din tot sufletul acea îndeletnicire şi, nopţi de-a rândul, uneori până în zorii zilei, scriam sus, la mansarda mea, un roman.
Mi se născuse în minte într-o noapte când, fără veste, m-am trezit dintr-un vis pătruns de melancolie. Visasem oraşul meu natal, troienele de zăpadă, viforniţa, greaua încleştare a războiului civil... Se abătuse în vis peste mine, cu un şuier mut, viscolul aducător de spaimă, pe urmă se ivise un vechi pian de concert, iar în jurul lui nişte fiinţe dragi, care astăzi nu mai sunt în viaţă. În vis, m-a întristat adânc singurătatea la care am fost condamnat, m-a cuprins mila de propria-mi izolare. M-am trezit cu ochii înlăcrimaţi. Am aprins lumina care a izvorât dintr-un bec prăfuit, agăţat deasupra mesei. Becul mi-a luminat sărăcia: o călimară mică, de doi bani, câteva cărţulii, un teanc de ziare vechi. Arcurile ieşite ale canapelei mi se înfipseseră în coaste, inima îmi era cuprinsă de teamă. Câteva clipe mai târziu mi se păru chiar că aveam să mor stând astfel gârbovit, în dreptul mesei. Un umilitor sentiment de frică în faţa morţii puse stăpânire pe mine şi mă făcu să mă port ca un laş: am gemut prelung şi mi-am cuprins odaia cu o privire îngrozitoare, căutând pe cineva care să mă ajute, să mă apere. Şi l-am găsit. Se auzi mieunând încet, într-un ungher, o pisică pe care cândva o găsisem în dreptul porţii şi-o luasem la mine. Animalul se trezise, neliniştit. Câteva clipe mai târziu se şi căţărase peste teancul de ziare, mă privea cu nişte ochi rotunzi şi părea să mă întrebe: ce-i cu tine?
Animalul costeliv, cu blană fumurie, era şi el interesat să nu mi se întâmple ceva rău. Într-adevăr, dacă n-aş mai fi fost în viaţă, cine ar mai fi dat de mâncare unei pisici bătrâne şi bolnave?
— Nu-i decât o criză de neurastenie, i-am explicat pisicii. Văd că boala asta şi-a cam făcut de pe acum culcuş în mine. Cu timpul va prinde puteri şi mă va răpune. Dar nu-i nimic, deocamdată se mai poate trăi.
Casa era cufundată în somn. M-am uitat pe geam afară. De-a lungul celor şase etaje nu mai era luminată nici o fereastră şi mi-am dat seama atunci că, de fapt, nu este o casă, ci o înaltă corabie care zboară peste crestele valurilor, sub un cer negru, de cremene. Gândul mă învioră. Am simţit că mă liniştesc, se potoli şi pisica şi închise ochii.
Aşa am început să-mi scriu romanul. Mai întâi, am descris un viscol care se abate alene peste oraş. Am încercat apoi să redau sclipătul negru al unui pian care se întrevede la lumina unei lămpi cu abajur. Asta n-am mai izbutit s-o fac. Dar nu m-am dat bătut.
Ziua, nu mă mai gândeam decât să depun cât mai puţine eforturi pentru munca pe care o făceam de nevoie. Mi-o îndeplineam cu totul mecanic, ca să nu-mi pună mintea la contribuţie. Ori de câte ori se ivea prilejul, căutam s-o şterg de la birou, sub pretextul că sunt bolnav. Fireşte, nu mă credea nimeni, astfel că traiul îmi devenise cam anevoios. Mi-am impus să am răbdare şi, încetul cu încetul, am răzbit prin toate. Aidoma unui tânăr care aşteaptă nerăbdător ora întâlnirii cu iubita lui, ajunsesem să aştept şi eu sosirea orei unu din noapte. Atunci se potoleau toate în casa blestemată unde se afla odaia mea. În sfârşit, mă aşezam la masă... Curioasă, pisica sărea şi ea sus pe teancul de ziare. Romanul o interesa în cea mai mare măsură şi încerca să coboare mereu pe fila de manuscris. Atunci o apucam de blană şi o aşezam la locul ei.
Într-una din nopţi, mi-am ridicat ochii şi-am rămas uimit. Corabia mea nu mai zbura nicăieri, casa rămăsese şi ea locului, iar pe geamuri pătrundea lumina albă a dimineţii. Becul nu mai lumina nimic. Mi se păru plicticos şi urât la înfăţişare. L-am stins, şi atunci, în fulguirea zorilor, odaia îmi apăru deodată în întreaga ei hidoşenie. Jos, în curtea cu asfalt, motanii multicolori ai vecinilor umblau cu paşi hoţeşti, neauziţi. Pe foaia de manuscris fiecare literă se zărea foarte distinct, chiar şi fără lumina becului.
— Doamne! A sosit aprilie! am exclamat pradă unei spaime neînţelese, şi am scris cu litere de o şchioapă: "Sfârşit!"
Adio iarnă, adio frig, adio viscol! În iarna aceea îmi pierdusem cu desăvârşire şi puţinele relaţii pe care le mai aveam, îmi tocisem hainele şi încălţămintea, mă îmbolnăvisem de reumatism, ba cred că mă şi sălbăticisem puţin. De bărbierit însă mă bărbieream zilnic.
Cu gândul la toate acestea, am scos pisica în curte, pe urmă m-am întors în odaie, m-am culcat şi, cred că pentru prima oară de la începutul iernii, am dormit un somn adânc, fără vise.
Un roman se cere redactat foarte multă vreme. Anumite părţi trebuie scoase cu totul, şi sute de cuvinte trebuie înlocuite cu altele. O muncă istovitoare şi migăloasă, dar necesară!
Totuşi, n-am izbutit să rezist ispitei şi, după ce am redactat primele cinci-şase file, m-am reîntors în mijlocul oamenilor. Am adunat în odăiţa mea câţiva invitaţi. Printre aceştia erau vreo doi gazetari de la Navigaţia, oameni muncitori ca şi mine, soţiile lor, precum şi doi literaţi. Unul din ei, tânăr, mă uimise până atunci prin nemaipomenita iscusinţă cu care izbutea să-şi alcătuiască povestirile, celălalt, un om mai în vârstă şi care văzuse multe în viaţa lui, s-a dovedit a fi, când l-am cunoscut mai bine, un ticălos fără pereche.
Într-o singură seară, le-am citit mai bine de un sfert din romanul meu.
Către sfârşitul lecturii, soţiile lor ameţiseră în aşa hal încât m-au cuprins remuşcările. Gazetarii şi literaţii însă au dat dovadă de stoicism. Părerile lor au fost cu totul sincere, severe, şi, după cum îmi dau seama astăzi, îndeajuns de întemeiate.
— Limbajul! sărise în sus unul din literaţi (cel care s-a dovedit mai târziu a fi un ticălos), mai ales limbajul! Limbajul nu face două parale!
Dădu pe gât un respectabil pahar cu vodcă şi înghiţi două sardele. I-am mai turnat un pahar. Îl bău şi pe acela şi se apucă să mestece o felie de salam.
— Metaforele! ţipă mestecând.
— Ai dreptate, confirmă cu politeţe literatul cel tânăr, limbajul e cam sărac.
Gazetarii nu spuseră nimic, doar clătinară din cap în semn de solidaritate, pe urmă băură şi ei. Doamnele nici măcar din cap nu clătinară, nu spuseră o vorbă, refuzară categoric vinul uşor, cumpărat special pentru ele, şi băură vodcă.
— Cum să nu fie sărac! urlă cel în vârstă. Să ştiţi de la mine că literatura nu este un câine de pripas. Fără ea, totul e gol. E gol! E gol! Să ţii minte asta, bătrâne!
Cuvântul "bătrâne" îmi fusese, de bună seamă, adresat mie. Auzindu-l, am rămas înlemnit.
La plecare, se înţeleseră cu toţii să mă mai viziteze. Şi, într-adevăr, după o săptămână veniră din nou. Le-am servit o a doua porţie de lectură. Seara fu marcată prin aceea că literatul mai în vârstă ceru, cu totul pe neaşteptate şi împotriva voinţei mele, să bea cu mine un bruderschaft, apoi începu să-mi spună foarte familiar "Leontici".
— Limbajul nu face nici două parale! Dar chestia e amuzantă. E amuzantă, lua-te-ar toţi dracii (pe mine, adică)! urlă cel mai în vârstă, înfulecând piftia pe care o pregătise Dusia.
La cea de-a treia serată, veni o figură nouă. Îl ştiam literat şi pe acela, avea un chip acru şi rău, de Mefisto, era saşiu de ochiul stâng şi neras. Fu de părere că romanul e prost, totuşi îşi exprimă dorinţa de a mai asculta şi partea a patra şi ultima. Mai venise o femeie divorţată, precum şi un ins necunoscut, cu o cutie neagră la subsuoară, în care avea o chitară. În seara aceea, am cules multe observaţii cât se poate de folositoare. Modeştii mei colegi de la Navigaţia se mai obişnuiseră cu societatea, care câştigase între timp şi alţi membri, astfel că îşi exprimară şi ei câte o părere. Unul îmi spuse că în capitolul şaptesprezece sunt cam multe lungimi, celălalt fu de părere că n-am izbutit să conturez prea bine caracterul lui Vasenka. Ambele observaţii mi s-au părut pe deplin întemeiate.
Cea de a patra şi ultima lectură n-a mai avut loc la mine, ci la literatul cel tânăr, un iscusit povestitor. De data aceasta, se adunase mai multă lume, să fi fost vreo douăzeci de persoane, ba chiar am făcut cunoştinţă şi cu bunica literatului, o bătrână foarte agreabilă, căreia îi strica doar un singur lucru: expresia de teamă zugrăvită pe chip, care n-a părăsit-o toată seara. Afară de ea, am mai văzut-o şi pe dădaca literatului, adormită pe un cufăr.
Lectura romanului luă sfârşit. Abia atunci se produse dezastrul. Toţi ascultătorii, în unanimitate, fură de părere că romanul meu nu va fi publicat nicăieri, pentru că nu-l va aproba cenzura.
Auzisem cuvântul pentru prima oară şi abia în clipele următoare mi-am dat seama că, scriindu-mi romanul, nu mă gândisem niciodată la aprobarea respectivă.
Adusese vorba despre aceasta una dintre cucoane (mai târziu am aflat că era şi ea divorţată). Cucoana mă întrebă cam aşa:
— Spune-mi, Maxudov, crezi că ţi se va aproba romanul?
— Nu, categoric nu! exclamă literatul mai în vârstă, în nici un caz! Nici nu poate fi vorba de aprobare! Cu alte cuvinte, n-ai nici o speranţă. Poţi să fii liniştit, bătrâne. De aprobat, să ştii că nu ţi se va aproba.
— Nu ţi se va aproba! făcu un cor din capul mesei.
— Limbajul..., începu din nou cel care se dovedise a fi fratele chitaristului. Dar literatul mai vârstnic îl întrerupse:
— La dracu' limbajul! urlă, punându-şi salată în farfurie. Aici nu mai e vorba de limbaj. Bătrânul nostru a scris un roman prost, dar amuzant. Mă, şmechere, să ştii că tu ai spirit de observaţie! De unde naiba, nu-mi dau seama şi să mor dacă te credeam în stare! Dar ce te faci cu conţinutul?!...
— M-da, conţinutul...
— Aici e aici: conţinutul! continuă să urle cel în vârstă, speriind-o pe dădacă. Ia spune-mi: tu ştii ce se cere astăzi? Nu ştii? Aha! Vezi, aici e buba!
Îmi făcea cu ochiul şi, în acelaşi timp, mai trăgea câte o duşcă. În cele din urmă, veni să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute, strigând:
— Să ştii că ai în tine ceva antipatic! Crede-mă! Chiar te rog să mă crezi! Şi totuşi, eu te iubesc. Să mor dacă nu-l iubesc! E dat dracului şmecherul ăsta! E un om cu multe dedesubturi... Cum? Ce aţi spus? Păi, n-aţi băgat de seamă la capitolul patru? Ce-i spune cetăţeanul acela eroinei? Ei, vedeţi că am dreptate?...
— În primul rând, pentru cuvintele astea ale dumitale..., am deschis şi eu gura, supărat de tonul său familiar.
— Mai întâi vino şi sărută-mă, urlă literatul în vârstă. Nu vrei? Atunci te dai singur de gol că nu ne eşti tovarăş! Nu, băiete! Tu nu eşti un om sincer!
— Aşa e, nu-i sincer deloc! îl susţinu cea de a doua divorţată.
— În primul rând..., am început din nou, cu ciudă, însă n-am izbutit nici de data aceasta să-mi duc vorba la capăt.
— Nici un fel de în primul rând! urlă literatul în vârstă. Ci zace în tine o mahmureală dostoievskiană! Asta-i! Dacă nu vrei să mă iubeşti, să fii sănătos! Domnul o să te ierte, cât despre mine, eu nu mă supăr. Să ştii însă un lucru: că noi te iubim sincer, cu toţii, şi nu-ţi vrem decât binele! Zicând acestea, arătă spre fratele chitaristului şi spre un alt ins cu chipul stacojiu, pe care nu-l cunoşteam şi care, la venire, se scuzase pentru întârziere, spunând că vine de la Baia centrală. Şi îţi spun în faţă, continuă cel în vârstă, căci mie totdeauna mi-a plăcut să-i zic omului verde ce gândesc, îţi spun, Leontici, nici nu încerca măcar să te vâri pe undeva cu romanul ăsta al tău. N-o să ai decât neplăceri şi va trebui ca noi, prietenii tăi, să suferim toţi, cu gândul la necazurile tale. Te rog să mă crezi că-ţi spun adevărul adevărat! Sunt om cu o experienţă grea şi amară. Cunosc viaţa cum n-o cunoaşte nimeni altul!... Ei, poftim, exclamă deodată, cu un aer jignit, invitându-i cu un gest pe ceilalţi să-i fie martori, vă rog să-l priviţi: se uită la mine, gata-gata să mă înghită. Asta drept recunoştinţă că m-am purtat frumos cu el! Măi, Leontici! răcni cu atâta putere, încât, dincolo de perdea, dădaca sări drept în picioare de pe cufăr, măi, Leontici, înţelege-mă! Înţelege că romanul tău n-are asemenea calităţi artistice (aici răsună de pe canapea un dulce zvon de chitară) încât să merite să urci Golgota pentru el. Înţelege-mă!
— În-nţelege-mă, înţelege-mă! se auzi deodată tenorul plăcut al chitaristului.
— Şi îţi mai spun ceva, ţipă cel în vârstă, dacă nu vii să mă săruţi chiar acum, în momentul de faţă, să ştii că mă scol şi plec! Vă las pe toţi câţi îmi sunteţi prieteni, pentru că m-ai jignit adânc.
Încercând un chin amarnic, m-am dus şi l-am sărutat. Între timp, corul prinsese şi el putere. Întrecând vocile celorlalţi, pluti lin şi catifelat legănarea tenorului:
— În-nţelege-mă...
M-am furişat ca un motan afară din casă, ţinându-mi manuscrisul voluminos la subsuoară.
În bucătărie, dădaca, clipind din ochii roşii, lăcrimoşi, sta aplecată şi bea apă de la robinet.
Nu ştiu ce m-a îndemnat să-i întind o hârtie de-o rublă.
— Ia mai du-te-ncolo, făcu dădaca înfuriindu-se şi împingându-mi rubla la o parte, nu vezi că-i trecut de patru dimineaţa! Nici în iad nu te chinuie în halul ăsta.
Tot atunci o voce cunoscută întrerupse legănarea corului:
— Pe unde-o fi? Să ştii că a luat-o din loc. Pune-ţi mâna pe el! Aţi văzut, tovarăşi, de ce-i în stare...
Dar uşa capitonată cu muşama s-a şi deschis în faţa mea şi am luat-o la goană.
Capitolul 3
Sinuciderea
— Într-adevăr, este îngrozitor, îmi spuneam, aflându-mă sus, în odaia mea, totul e îngrozitor. Şi salata pe care am mâncat-o, şi dădaca, şi literatul în vârstă, şi faimosul "înţelege-mă" şi, în general, întreaga mea viaţă.
Dincolo de ferestre gemea vântul de toamnă, pe acoperiş scârţâia o foaie de tablă ruptă, ploaia îşi prelingea şiroaiele peste geamurile murdare. După seara aceea cu dădaca şi chitaristul, au mai avut loc multe întâmplări, dar atât de nesuferite, încât nici nu-mi vine să le descriu. Înainte de toate, m-am repezit să verific dacă romanul meu ar putea sau nu să fie aprobat. Şi atunci mi-am dat seama limpede că, într-adevăr, nu-mi va fi aprobat. Literatul în vârstă avusese dreptate. Acum îmi părea că mi-o strigă fiece rând din câte scrisesem
După ce mi-am verificat întreg romanul, mi-am cheltuit ultimii bani ca să bat la maşină vreo două fregmente, pe care le-am dus în grabă la redacţia unei reviste lunare. După două săptămâni, mi-am primit fragmentele înapoi. În colţul manuscrisului sta scris: "Nepublicabil". Am tăiat cu o foarfecă de unghii rezoluţia şi am dus cele două fragmente la redacţia unei alte reviste lunare, dar după două săptămâni le-am primit înapoi şi de acolo, însoţite fiind de o inscripţie cu totul identică: "Nepublicabil".
Pe urmă mi-a murit pisica. Un timp, n-a mai mâncat deloc, se vârâse într-un colţ şi meuna de mă scotea din minţi. A ţinut-o aşa trei zile. În cea de a patra, am găsit-o ţeapănă, zăcând într-un ungher.
Am luat de la rândaşul de jos un gârleţ şi-am îngropat-o pe maidanul din spatele casei. Rămăsesem cu totul singur pe lume, dar, ca să fiu sincer, în sinea mea m-am bucurat. Bietul animal fusese o povară prea grea pentru mine.
După aceea veniră ploile de toamnă şi din din nou începu să mă doară umărul şi genunchiul stâng.
Dar cel mai rău era faptul că romanul meu se dovedise a fi un roman prost. Or, dacă era într-adevăr astfel, însemna că viaţa mi se apropiase şi ea de sfârşit.
Să lucrez toată viaţa la Navigaţia? Ba bine că nu!
Nopţi de-a rândul stam culcat cu ochii căscaţi la bezna din jurul meu şi repetam întruna: "E îngrozitor! E îngrozitor!" Iar dacă m-ar întreba astăzi cineva ce-mi pot aminti despre zilele petrecute atunci la Navigaţia, i-aş răspunde foarte sincer că nu-mi pot aminti nimic.
Nişte galoşi murdari în faţa cuierului, în cuier o căciulă udă, a nu ştiu cui, şi cam atât.
— E îngrozitor! repetam, ascultând cum îmi zumzăie în urechi tăcerea nopţii de toamnă.
După alte două săptămâni, am început să încerc şi ceea ce se cheamă insomnie.
Într-o zi, luându-mi inima în dinţi, m-am urcat în tramvai ca să mă duc în strada Samotecinaia-Sadovaia. Acolo, într-o casă al cărei număr nu-l pot, fireşte, divulga, locuia un cetăţean care prin natura profesiunii sale avea dreptul să poarte armă de foc.
Împrejurările în care am avut prilejul să ne cunoaştem nu interesează nici ele.
Intrând la amicul meu în casă, l-am găsit culcat pe o canapea. Mai târziu, când a trecut la bucătărie să-mi facă un ceai la primus, i-am deschis sertarul din srânga al biroului şi i-am furat de acolo browningul încărcat, pe urmă am băut două pahare de ceai şi-am plecat acasă. Se făcuse aproape de nouă seara. Am urcat sus la mine. Totul era ca de obicei. Din bucătărie mirosea a friptură de berbec, coridorul era învăluit în fumul de care nu mai scăpam niciodată, iar prin el abia se mai întrezărea becul galben din tavan. Am intrat la mine în odaie. Lumina se aprinse, dar, în clipa următoare, odaia se cufundă din nou în întuneric. Se arsese becul.
— Toate s-au strâns la un loc şi se vede că aşa trebuie, mi-amintesc că am rostit atunci cu foarte multă fermitate.
Am aprins lampa de gătit şi-am pus-o într-un colţ, pe duşumea. Pe urmă, am scris pe-o foaie de hârtie: "Declar prin prezenta că browningul nr. (am uitat numărul, să zicem cutare) l-am furat de la Parfion Ivanovici (i-am scris numele, numărul casei, strada, tot, cum se cuvine)." Am semnat foaia şi m-am culcat pe duşumea, lângă lampă. Groaza morţii se abătu peste mine. De murit ţi-e frică totdeauna să mori. Atunci, am încercat să-mi imaginez coridorul nostru, friptura de berbec, pe tuşa Pelagheia, pe literarul mai în vârstă şi Navigaţia, am încercat să mă înveselesc, închipuindu-mi cum o să spargă vecinii uşa de la odaia mea etc.
Mi-am lipit ţeava pistolului de tâmplă şi, cu degetul tremurând, am căutat trăgaciul. Chiar atunci, din apartamentul de jos răsunară nişte sunete pe care le cunoşteam prea bine. Începu să cânte o orchestră, şi din gramofon se auzi un glas de tenor:
Reda-va-mi, oare, Dumnezeu, tot ce-am avut?!.
"Aoleu, să ştii că-i din Faust!" Îmi trecu prin minte. "Nici că se putea potrivi mai bine. Totuşi să mai aştept un pic aria lui Mefisto. Doar e pentru ultima oară în viaţa mea. N-am s-o mai aud niciodată."
Orchestra când se pierdea cu totul, sub duşumea, când se auzea din nou. Tenorul însă ţipa din ce în ce mai tare:
Blestemată fie viaţa, ştiinţele şi credinţa!
"Uite acum, uite acum, mă gândeam, dar ce repede poate ăsta să cânte..."
Tenorul ţipă cu deznădejde, apoi bubui din nou orchestra.
Zvâcnind, degetul mi se aşeză peste trăgaci, dar în clipa următoare mă asurzi un alt bubuit, inima păru să-mi sară afară din piept, am văzut parcă şi flacăra din lampă ţâşnind spre tavan şi pistolul îmi scăpă din mână.
Bubuitul se repetă. Din coridor, se auzi o voce groasă, de bas:
— Iată-mă-s! Am şi sosit!
M-am răsucit spre uşă.
Capitolul 4
Am spadă la şold
La uşă bătea cineva. Tare şi cu multă stăruinţă. Mi-am vârât pistolul în buzunarul de la pantaloni şi-am strigat cu voce slabă:
— Intră!
Uşa se dădu în lături şi, de groază, am rămas ţeapăn pe duşumea. Era el, nu mai încăpea nici o îndoială. Sus de tot, deasupra mea, licări prin penumbră chipul său cu nasul coroiat şi cu sprâncenele trase oblic spre tâmple. Umbrele jucară fără astâmpăr şi mi se păru că pe sub bărbia pătrată îi zăresc o ţăcălie neagră. Bereta îi şedea azvârlită pe o ureche.
Mai pe scurt, în faţa mea se afla însuşi Mefisto. Abia în clipele următoare mi-am dat seamă că poartă un palton cenuşiu, o pereche de galoşi lucitori şi ţine la subţioară o servietă. "Asta nu-i de mirare", îmi trecu prin minte, "doar n-ar putea umbla altfel prin Moscova, acum, în secolul douăzeci".
— Sunt Rudolfi, spuse duhul cel rău, dar nu cu o voce de bas, ci cu una de tenor.
De fapt, nici n-ar fi trebuit să-şi spună numele. Îl recunoscusem. Îmi intrase în odaie una din cele mai de seamă personalităţi ale lumii literare din acea vreme. Anume, Ilia Ivanovici Rudolfi, redactorul şi editorul singurei reviste particulare de pe atunci, Rodina.
M-am ridicat de jos.
— Nu s-ar putea să aprindem lumina? mă întrebă Rudolfi.
— Din păcate, nu pot s-o fac, i-am răspuns, pentru că mi s-a ars becul, iar altul nu am.
Duhul cel rău, care luase înfăţişarea redactorului cu pricina, întreprinse atunci una din scamatoriile sale obişnuite: scoase îndată din servietă un bec electric.
— Purtaţi totdeauna becuri la dumneavoastră? l-am întrebat cu mirare.
— Nu, făcu duhul cu glas sever, e o simplă coincidenţă. Chiar acum am cumpărat unul de la magazin.
După ce în odaie se aprinse lumina şi Rudolfi îşi scoase paltonul, am căutat să iau în grabă de pe masă biletul prin care mărturiseam furtul pistolului. Duhul se prefăcu, indiferent, că n-a observat nimic.
Ne aşezarăm. Tăceam amândoi.
— Ai scris un roman? mă întrebă în sfârşit, cu severitate, Rudolfi.
— Cum aţi aflat?
— Mi-a spus Likospastov.
— Să vedeţi, am început eu (Likospastov era literatul mai în vârstă despre care am pomenit), într-adevăr, eu... totuşi... În fine, să ştiţi că-i un roman prost.
— Aşa? făcu duhul şi mă privi cu atenţie.
Abia atunci mi-am dat seama că nu purta barbă. Umbrele îmi jucaseră o festă.
— Arată-mi-l, îmi spuse poruncitor Rudolfi.
— Pentru nimic în lume, i-am răspuns.
— A-ra-tă-mi-l, făcu răspicat Rudolfi.
— N-o să-l aprobe cenzura...
— Arătă-mi-l.
— Să ştiţi că-i scris de mână şi am un scris foarte urât, litera "o" o scriu ca pe un beţişor, aşa că...
Între timp, aproape fără să-mi dau seama, mâinile mele deschiseră, ele singure, sertarul în care se afla romanul buclucaş.
— Eu citesc orice scris ca pe un text tipărit, îmi spuse Rudolfi, la asta m-a obligat meseria... Şi puse mâna pe caietele mele.
Se scurse un ceas. Şedeam lângă lampa din colţ, pe care pusesem nişte apă la încălzit, iar Rudolfi îmi tot citea romanul. Prin minte îmi treceau o mulţime de gânduri. În primul rând, mă gândeam la Rudolfi. Trebuie să spun că era un redactor de înaltă clasă; se considera o cinste şi o bucurie să-ţi publici o lucrare în revista pe care o conducea. Aşa stând lucrurile, trebuia să fiu fericit că venise la mine, fie şi sub înfăţişarea lui Mefisto. Pe de altă parte însă, romanul putea să nu-i placă, or, aşa ceva m-ar fi întristat de-a binelea... În acelaşi timp, îmi dădeam seama că o sinucidere întreruptă în punctul ei culminant nu putea să mai aibă loc, şi astfel, chiar din ziua următoare, aveam să mă găsesc din nou prins în viitoarea necazurilor. Pe lângă aceasta, ar fi trebuit să-i ofer lui Rudolfi un ceai, dar nu-mi rămăsese nici un pic de unt. Capul îmi era vraişte de gânduri, la care se mai adăuga şi povestea cu pistolul furat fără nici un rost.
Între timp, Rudolfi înghiţea o pagină după alta şi încercam zadarnic să-mi dau seama ce impresie îi face romanul. Pe chipul lui nu se putea distinge nimic.
Când făcu o pauză, ca să-şi şteargă sticlele ochelarilor, am mai adăugat o nerozie la cele spuse până atunci:
— Aş vrea să ştiu ce anume v-a spus Likospastov despre romanul meu...
— Mi-a spus că romanul nu face nici două parale, rosti Rudolfi cu răceală şi întoarse pagina. ("Ca să vezi ce ticălos e Likospastov ăsta! În loc să-şi ajute prietenul etc.")
La ora unu noaptea, am băut câte un ceai, iar la ora două Rudolfi sfârşi de citit ultima pagină a romanului.
M-am foit pe canapea.
— Aşa, spuse Rudolfi.
Tăcurăm.
— Vrei să-l imiţi pe Tolstoi? făcu Rudolfi.
M-am supărat.
— Anume pe care din ei? l-am întrebat. Că au fost mai mulţi... E vorba de cunoscutul scriitor Alexei Konstantinovici, de Piotr Alexeevici, cel care l-a prins peste hotare pe ţareviciul Alexei, de numismatul Ivan Ivanovici, sau de Lev Nicolaevici?
— Unde ţi-ai făcut studiile?
Aici trebuia să dezvălui un mic secret. Fapt e că absolvisem la universitate două facultăţi, dar n-o spuneam nimănui.
— Am absolvit o şcoală parohială, i-am răspuns, dregându-mi glasul.
— Serios? făcu Rudolfi, şi pe buze i se ivi umbra unui surâs,
Apoi mă întrebă:
— De câte ori pe săptămână te bărbiereşti?
— De şapte ori.
— Iartă-mă pentru indiscreţie, continuă Rudolfi, cum faci să ai o asemenea cărare pe cap?
— Mă dau cu briantină. Dar de ce mă întrebaţi, dacă nu vă e cu supărare?
— Deloc, făcu Rudolfi, întreb şi eu aşa... pe urmă adăugă: Asta-i foarte interesant. Un om a absolvit o şcoală parohială, se bărbiereşte în fiecare zi şi zace pe duşumea lângă o lampă de gătit. Eşti un om curios!
Pe urmă îşi schimbă brusc tonul şi vorbi cu severitate:
— Romanul dumitale nu va fi aprobat de Glavlit\'7b1\'7d şi nu ţi-l va publica nimeni. Nu ţi-l vor primi nici la Zori şi nici la Rassvet.
— Asta o ştiu prea bine, i-am răspuns fără a sta pe gânduri.
— Şi totuşi, acest roman eu ţi-l iau, spuse Rudolfi cu un glas tot atât de sever (inima îmi făcu un salt în piept) şi am să-ţi plătesc pentru el (îmi spuse o sumă derizorie, am uitat cât anume) pe coală de autor. Mâine va fi dactilografiat în întregime.
— Are patru sute de pagini! am exclamat cu glas hârâit.
— Îl voi desface în mai multe părţi, făcu Rudolfi cu un glas de oţel, şi douăsprezece dactilografe de la birou îl vor copia până mâine la ora opt seara.
Atunci am încetat să mă împotrivesc. M-am supus lui Rudolfi.
— Dactilografierea va fi trecută în contul dumitale, continuă Rudolfi, în timp ce eu nu mai făceam decât să dau din cap ca o păpuşă de lemn, şi-ţi mai spun ceva: să ştii că la pagina unu, şaptezeci şi unu şi trei sute doi, vor trebui şterse trei cuvinte.
Am aruncat o privire în caiete, şi-am văzut că primul cuvânt era "Apocalipsă", al doilea "arhanghelii", iar al treilea "diavolul". Le-am şters, supus, pe toate trei. E drept, aş fi vrut să spun că observaţiile cu pricina mi se par cam naive, dar m-am uitat la Rudolfi şi-am tăcut mâlc.
— După aceea, continuă el, ai să vii cu mine la Glavlit. Te rog însă foarte mult să nu pronunţi acolo nici un cuvânt.
M-am simţit jignit.
— Dacă aveţi impresia că aş putea să spun ceva care..., am început să lungesc vorbele, căutând să le dau o alură de demnitate, atunci nu-mi rămâne decât să stau acasă.
Rudolfi nu acordă nici o atenţie încercării mele de revoltă. Continuă netulburat:
— Ba n-ai să stai acasă, ci ai să vii cu mine.
— Bine, dar ce-am să fac acolo?
— Ai să stai pe scaun, continuă să comande Rudolfi, şi la tot ce ţi se va spune ai să răspunzi cu câte un zâmbet politicos...
— Dar...
— De discutat, am să discut eu! sfârşi Rudolfi.
Apoi, îmi ceru o foaie de hârtie curată, scrise pe ea cu creionul ceva care, după câte îmi aduc aminte, părea să cuprindă un număr de paragrafe, o semnă tot el, mă puse şi pe mine s-o semnez, pe urmă scoase din buzunar două bancnote nou-nouţe, caietele mele şi le vârî în servietă şi îndată dispăru, de parcă l-ar fi înghiţit pământul.
N-am mai dormit toată noaptea. Am tot umblat prin odaie, am cercetat bancnotele la lumină. Am băut din ceaiul rece care îmi rămăsese în pahar şi mi-am imaginat întruna rafturile librăriilor. O mulţime de oameni intrau acolo şi întrebau de numărul respectiv al revistei. Prin case, lumea şedea la lumina lămpilor Şi citea revista, unii chiar cu glas tare.
Doamne, ce prostii îmi mai trecură prin minte în noaptea aceea!... Pe atunci însă eram prea tânăr, aşa că nu trebuie să mă luaţi în râs.
Capitolul 5
Întâmplări neobişnuite
De furat, nu-i greu să furi. E mult mai greu să pui la loc ceea ce ţi-ai însuşit. Având în buzunar browningul, vârât în teaca lui de piele, am ajuns din nou la prietenul meu.
Inima îmi săltă cu putere în piept când, încă de cealaltă parte a uşii, l-am auzit strigând:
— Bine, mamă, am auzit! Dar vreau să ştiu dacă a mai fost şi altcineva.
Îndată răsună înăbuşit glasul bătrânei sale mame:
— A mai venit şi instalatorul...
— Ce-aţi păţit? i-am întrebat calm, dezbrăcându-mă de palton.
Amicul se răsuci spre mine şi-mi şopti surescitat la ureche:
— Mi-au umflat pistolul... Chiar astăzi... Nu ştiu care ticălos...
— Vai-vai-vai! i-am spus.
Bătrâna mamă a amicului se foia prin toată locuinţa aceea, minusculă cât o cutie de chibrituri, ba, la un moment dat, ieşind în coridor, se lăsă în genunchi pe duşumea să cotrobăiască prin coşurile vechi azvârlite într-un ungher.
— Mamă! Te rog să nu mai faci aşa ceva! Ridică-te!
— Chiar astăzi ţi l-au furat? l-am întrebat cu bucurie. (Amicul greşise socoteala – de fapt, pistolul îi dispăruse cu o zi înainte, dar lui i se părea că l-a mai văzut o dată, seara, în sertarul mesei.)
— Cine a mai fost pe la voi?
— A mai fost instalatorul, îmi strigă amicul.
— Parfioşa, să ştii că omul nu ţi-a intrat în birou, spuse cu sfială bătrâna, s-a dus direct la chiuvetă.
— Of, mamă!... Of, mamă!...
— Altcineva n-a mai venit? Ieri nu v-a mai vizitat nimeni?
— Nimeni. N-ai venit decât dumneata, şi-atâta tot.
Deodată, amicul îşi holbă ochii la mine.
— Ia vezi! Ştii, pân-aicâ! i-am spus cu demnitate.
— Aoleu, că sensibili mai sunteţi voi, intelectualii! exclamă amicul. Doar nu pot să cred că mi l-ai şterpelit dumneata.
Şi, îndată, fugi să vadă la care din robinete umblase instalatorul. Bătrâna lui mamă începu să-l imite pe acesta, ba chiar să-i folosească intonaţiile.
— Uite, p-aici a intrat, făcea bătrânica, mi-a spus "bună ziua", şi-a pus şapca în cui şi s-a dus înspre...
— Pe unde s-a dus?
Bătrâna, imitându-l pe instalator, trecu în bucătărie, amicul meu fugi şi el într-acolo, iar eu, făcând mai întâi o mişcare ca şi când m-aş fi luat după ei, am intrat pe uşa biroului, am aşezat iute browningul în sertarul drept şi nu în cel stâng al mesei, după aceea m-am dus şi eu în bucătărie.
— Unde îl ţii de obicei? l-am întrebat mai târziu, când am revenit în birou.
Amicul meu trase afară sertarul din stânga şi-mi arătă locul gol de acolo.
— Nu mai pricep nimic, i-am spus, înălţând din umeri, asta chiar că-i o poveste misterioasă. E clar doar atât: că ţi l-au furat.
Amicul se întristă rău de tot.
— Şi totuşi nu cred că ţi l-au furat, i-am spus după o vreme. De vreme ce n-a fost nimeni pe la voi, cine ar fi putut să ţi-l fure?
Amicul meu sări de pe scaun şi se repezi să cerceteze buzunarele unei mantale vechi, agăţate în cuierul din vestibul. Nu găsi nimic nici acolo.
— Se vede totuşi că ţi l-au furat, am rostit gânditor, trebuie să reclami la miliţie.
Amicul meu gemu şi spuse ceva nedesluşit.
— Nu cumva l-ai vârât undeva, în altă parte?
— Totdeauna îl pun numai şi numai acolo! strigă plin de nervi şi, drept dovadă, trase de sertarul din mijloc al mesei. Pe urmă, făcând mărunt din buze, îl trase pe cel din stânga lui, ba chiar îşi vârî mâna înăuntru, după aceea pe cel de dedesubt şi, abia într-un sfârşit, îl trase, blestemând, şi pe cel din dreapta.
— Nemaipomenit! hârâi, cu ochii la mine. E nemaipomenit! Mamă! L-am găsit!
În ziua aceea fu teribil de fericit şi chiar mă invită la masă.
Lichidând problema pistolului, care mă făcea să mă simt cu conştiinţa încărcată, am mai întreprins o acţiune, ce-i drept cam riscantă. Într-una din zile, mi-am dat demisia de la Navigaţia.
Începusem să calc pragul unei alte lumi. Îl vizitam pe Rudolfi şi întâlneam acolo mulţi scriitori, dintre care unii ajunseseră pe atunci la o anumită notorietate. Astăzi, toate acestea aproape că mi s-au şters din memorie, nelăsând altceva decât plictiseală. Au rămas toate într-un trecut uitat. Un singur amănunt cred că nu-l voi putea uita nicicând, şi anume felul în care l-am cunoscut pe Makar Rvaţki, editorul lui Rudolfi.
Aici trebuie să precizez că în ceea ce îl priveşte pe Rudolfi, omul avea într-adevăr foarte multe calităţi. Era inteligent, calculat, ba chiar dădea dovadă şi de o anumită erudiţie. Nu-i lipsea decât un singur lucru: banii. Cu toate acestea, pasiunea îl făcea să editeze cu orice sacrificii o revistă lunară. Cred că altfel n-ar mai fi putut trăi.
Tocmai din această pricină am ajuns într-o zi în faţa unei clădiri vechi, ce se găsea pe unul din bulevardele Moscovei. Acolo, după cum mă lămurise însuşi Rudolfi, îşi avea sediul editorul Rvaţki. Am rămas surprins, văzând că pe firma de la intrare scria "Birou de ustensile fotografice".
Şi mai ciudat mi s-a părut că în interior nu se aflau nici măcar asemenea ustensile, ci doar câteva cupoane de stambă şi de postav, învelite în ziare vechi.
În schimb era lume berechet. Cu toţii purtau pălării şi paltoane şi discutau între ei cu aprindere. Am auzit în treacăt două cuvinte: "sârmă" şi "borcane", din nou am rămas surprins, dar şi pe mine mă întimpinaseră privi mirate. Am spus că am treabă cu Rvaţki. Îndată şi cu foarte mult respect am fost condus în spatele unui paravan, unde mirarea mi se prefăcu în uimire.
Pe tăblia biroului la care se instalase Rvaţki se înălţau nenumărate cutii de sardele, puse unele peste altele.
Or despre Rvaţki însuşi, îmi plăcu şi mai puţin decât sardelele din editura dumisale. Era un om slăbuţ, scund şi, pentru ochiul meu obişnuit cu bluzele de la Navigaţia, părea îmbrăcat din cale-afară de straniu. Purta redingotă, pantaloni în dungi, gulerul tare de la gât îi era murdar, în jurul acestuia îşi petrecuse o cravată verde, iar în cravată îi stătea înfipt un ac de aur cu gămălie de rubin.
Pe mine Rvaţki mă uimise. Eu însă cu siguranţă că l-am speriat sau mai degrabă l-am indispus, aducându-i la cunoştinţă că am venit să semnez un contract privitor la publicarea romanului meu în revista pe care o edita. Cu toate acestea, îşi reveni destul de repede. Luă ambele exemplare ale contractului pe care i-l adusesem, scoase din buzunar un stilou, le semnă pe amândouă aproape fără să le citească, după aceea mi le împinse în faţă, împreună cu stiloul. Mă şi înarmasem cu tocul, când, deodată, privirea îmi căzu peste cutiile cu inscripţia "Sardele de Astrahan, calitatea întâi", alături de care era desenat un năvod, precum şi un pescar cu pantaloni răsuciţi. În clipa următoare, un gând tulbure mi se înfipse în minte.
— Banii o să-mi fie achitaţi pe loc, aşa cum prevede contractul? l-am întrebat pe Rvaţki.
Un zâmbet dulce, respectuos îi flutură pe buze.
Îşi drese glasul şi-mi spuse:
— Exact peste două săptămâni. Acum, avem de rezolvat o mică încurcătură.
Am pus jos tocul.
— Sau chiar peste o săptămână, rosti Rvaţki în grabă. Dar de ce nu semnaţi?
— Eu zic să semnăm tot atunci şi contractul, i-am spus. Când s-o rezolva încurcătura.
Rvaţki clătină din cap şi zâmbi cu amărăciune.
— N-aveţi încredere în mine?
— S-avem iertare! i-am spus.
— Atunci, pe miercuri! spuse Rvaţki. Dacă aveţi urgent nevoie de bani...
— Din păcate, nu pot. Şi, împingând uşor contractele, mi-am încheiat nasturele de la haină.
— Staţi o clipă, nu vă grăbiţi! exclamă Rvaţki. Şi se mai spune că scriitorii nu sunt oameni practici.
În acelaşi timp, chipul îi exprima o profundă suferinţă. Aruncă neliniştit o privire peste umăr, dar tocmai atunci intră în fugă un tânăr şi-i întinse un bilet de carton, învelit într-o hârtiuţă albă. "Ăsta-i un bilet cu tichet de loc rezervat", îmi trecu prin minte, "să ştii că pleacă undeva..."
Obrajii editorului se colorară iar ochii îi sclipiră veseli, fapt pe care nu-l bănuiam a fi fost cu putinţă.
Mai pe scurt, Rvaţki îmi înmână atunci suma prevăzută în contract, iar pentru restul banilor îmi oferi câteva poliţe. Pentru prima şi ultima oară în viaţă am ţinut în mână nişte poliţe destinate mie anume. (Oamenii lui Rvaţki se duseră să caute formularele în timp ce eu, aşteptându-i, stam aşezat pe nişte lăzi care răspândeau un miros iute de piele argăsită.) Eram foarte mândru că am intrat în posesia unor asemenea documente.
Cele petrecute în următoarele două luni îmi scapă şi ele din memorie. Îmi amintesc doar că, venind la Rudolfi, i-am imputat cu asprime că mă trimisese la unul ca Rvaţki. Aceasta pentru că un editor adevărat – ziceam eu – nu poate să arate cum arăta Rvaţki, cu ochii lui tulburi şi cu acul cel rubiniu la cravată. Îmi amintesc, de asemenea, că mi-a tresărit inima în piept în clipa când Rudolfi îmi spuse deodată: "Ia arată-mi poliţele acelea", dar că mi-am revenit imediat după ce l-am auzit murmurând: "Totul e în ordine." N-am să pot uita nici faptele petrecute câteva săptămâni mai târziu, când am plecat să încasez cea dintâi dintre poliţe. De la bun început mi-am dat seama că firma "Birou de ustensile fotografice" dispăruse, fiind înlocuită printr-o altă firmă, pe care sta scris: "Birou de ventuze medicale."
Am intrat acolo şi-am spus:
— Vreau să-l văd pe Makar Borisovici Rvaţki.
Îmi aduc aminte foarte bine cum mi s-au muiat picioarele când cineva mi-a răspuns că M.B. Rvaţki a plecat... peste hotare.
Ah, inima, sărmana mea inimă!... Dar acum toate acestea aparţin trecutului.
Ca să fiu concis şi de data aceasta, mă voi limita să spun că în spatele paravanului de lemn l-am găsit, atunci, pe fratele lui Rvaţki. (Rvaţki însuşi plecase în străinătate doar la zece minute după ce îmi semnase contractul cu pricina – cred că n-aţi uitat tichetul acela de călătorie?) Aloizi Rvaţki, un om cu totul opus ca înfăţişare fratelui său, având o statură atletică şi o privire grea, mohorâtă, îmi achită poliţa fără nici un fel de obiecţii. Poliţa care veni la rând, o lună mai târziu, n-am mai încasat-o acolo, ci, blestemându-mi zilele, la o oarecare instituţie de stat unde ajung toate poliţele reclamate (părea un birou de notariat sau o bancă, iar plăţile se făceau la nişte ghişee prevăzute cu plase de sârmă).
Până să ajung a încasa şi cea de a treia poliţă, m-am deşteptat la minte, astfel că am venit la Rvaţki II cu trei săptămâni înainte de termen şi i-am spus că am obosit de atâta alergătură.
Morocănosul frate al omului plecat în străinătate îşi întoarse pentru prima oară ochii la mine şi mormăi:
— Vă înţeleg. Dar cine vă obligă să aşteptaţi termenul? Puteţi încasa banii şi acum, pe loc.
În loc de opt sute de ruble, am primit patru şi i-am restituit cu o deosebită uşurare lui Rvaţki două hârtii dreptunghiulare.
Ah, Rudolfi, Rudolfi! Îţi sunt atât de recunoscător şi pentru Makar şi pentru Aloizi! Dar să n-o iau prea repede, căci de aci încolo avea să fie şi mai rău.
Totuşi palton mi-am cumpărat.
În cele din urmă, veni şi ziua când, pe un ger de crăpau pietrele, am ajuns din nou în aceeaşi încăpere. Era spre seară. Un bec de o sută de lumini împrăştia raze albe, usturătoare. În spatele paravanului de lemn nu se mai afla nimeni din familia Rvaţki (oare mai e cazul să spun că şi cel de-al doilea frate o luase din loc?). În lumina becului sus-amintit, şedea, îmbrăcat cu paltonul, Rudolfi, iar în faţa lui, pe masă, sub masă şi pe duşumea se înălţau teancuri de cărţulii cenuşiu-albastru. Erau exemplare din ultimul număr, proaspăt apărut, al revistei. O clipă de neuitat! Efuziunea îmi pare acum cu totul ridicolă, atunci însă eram cu mult mai tânăr.
Lui Rudolfi îi sclipeau ochii de bucurie. E cazul să spun că meseria şi-o iubea cu pasiune. Era un redactor adevărat.
Mai sunt pe lume unii tinerei, cu care fireşte că aţi dat ochii şi la Moscova. Tinereii aceia pot fi văzuţi pe la redacţiile revistelor în ziua când apare câte un număr nou, deşi nu sunt scriitori. Îi vezi pe la teatre când are loc câte o repetiţie generală, deşi nu sunt actori. Vin şi pe la vernisaje, cu toate că n-au ţinut în viaţa lor o pensulă în mână. Solistelor de operă le zic pe nume şi tot astfel, când vine vorba despre acestea, le spun şi unor personalităţi care ocupă diferite posturi de răspundere, deşi n-au făcut niciodată cunoştinţă cu ele. La premierele de la Bolşoi Teatr, făcându-şi loc printre rândurile şapte şi opt, fac surâzători cu mâna cuiva care se află sus la balcon, iar când vin la "Metropol", se aşază totdeauna la măsuţele aflate chiar lângă arteziană, în timp ce becurile multicolore le luminează feeric pantalonii evazaţi.
Unul dintre tinerii amintiţi şedea atunci în faţa lui Rudolfi.
— Ei, cum ţi-a plăcut revista? l-am auzit pe acesta întrebându-l.
— Ilia Ivanâci! exclamă cu patos tânărul, învârtind în mâini o cărţulie albastră, este un număr pe drept cuvânt încântător. Totuşi, daţi-mi voie să vă spun cu toată sinceritatea că noi, cititorii, nu putem pricepe în ruptul capului cum de-a fost cu putinţă, cu gustul pe care vi-l cunoaşte toată lumea, să publicaţi proza lui Maxudov.
"Na-ţi-o bună!" m-am gândit, simţind cum îmi fuge sângele din obraz.
Rudolfi îmi făcu cu ochiul şi-l întrebă din nou:
— Da' de ce?
— Vai de capul meu! continuă să exclame tânărul. Păi, în primul rând... sper că-mi daţi voie să fiu sincer, Ilia Ivanâci?
— Te rog, te rog, făcu Rudolfi, strălucind de bucurie.
— În primul rând, e o lucrare de analfabet... Pot să vă arăt douăzeci de locuri unde autorul face nişte greşeli de sintaxă de-a dreptul grosolane.
"Trebuie să recitesc totul. Chiar astăzi", m-am gândit, mai mult mort decât viu.
— Dar stilul!... continuă să peroreze tânărul. Doamne, ce stil infect! Afară de asta, totul e eclectic, totul e pastişă, nimic personal. O filozofie ieftină, superficialitate... Urât, Ilia Ivanâci! Simplist! Afară de asta, îl imită şi pe...
— Pe cine? întrebă Rudolfi.
— Pe Avercenko! ţipă tânărul, răsucind cărţulia şi despicându-i cu degetul paginile lipite, da, pe Avercenko! Staţi că vă arăt imediat. Se apucă plin de zel să răsfoiască revista, în timp ce eu, cu gâtul întins ca un gândac, îi urmăream toate mişcările. Nu găsi însă ceea ce căuta.
"Las' că am să găsesc eu acasă", m-am gândit din nou.
— Am să găsesc acasă, promise tânărul, dar să ştiţi că numărul ăsta al revistei l-aţi stricat, pe cuvânt vă spun! Nu vedeţi, Ilia Ivanâci, că-i un analfabet? Ce-i cu omul ăsta? Unde a învăţat carte?
— Zice că a urmat o şcoală parohială, răspunse Rudolfi şi ochii îi sclipiră din nou, de altfel, poţi să-l întrebi chiar dumneata. Vă rog, faceţi cunoştinţă.
O pojghiţă verde, de mucegai, înflori în obrajii tânărului, iar ochii i se umplură de o cumplită groază.
L-am salutat politicos. Îmi răspunse rânjind, şi o adâncă suferinţă îi schimonosi trăsăturile plăcute ale chipului. Deodată gemu prelung, îşi scoase grăbit batista din buzunar şi abia atunci mi-am dat seama că-i curge sânge pe obraz. Am rămas înmărmurit.
— Ce-i cu dumneata? exclamă Rudolfi.
— A fost un cui, răspunse tânărul.
— Vă zic la revedere, le-am spus, simţindu-mi gura plină cu câlţi şi încercând să nu mă uit la tânărul de lângă mine.
— Ia-ţi revistele.
Am luat cu mine mai multe exemplare de autor, i-am strâns mâna lui Rudolfi, l-am salutat cu plecăciune pe tânărul care nu încetase să-şi tamponeze obrazul cu batista, arn scăpat pe jos una din reviste şi bastonul, am pornit cu spatele înainte spre uşă, m-am lovit cu cotul de masă, pe urmă am ieşit afară.
Ningea zdravăn, ningea cu fulgi de vată.
Nu mai e cazul să amintesc că am stat toată noaptea cu revista în mâini, recitind romanul pe sărite. Demn de atenţie e numai faptul că pe alocuri romanul îmi plăcea teribil de mult, pentru ca îndată după aceea să mi se pară înfiorător de prost. Spre zorii zilei, mă îngrozise de-a binelea.
Evenimentele din ziua următoare mi le amintesc perfect. Dis-de-dimineaţă a venit să mă viziteze amicui căruia îi furasem cu atâta abilitate pistolul; i-am dăruit atunci un exemplar al romanului, iar către sfârşitul zilei am plecat la o serată organizată de un grup de scriitori cu prilejul unui eveniment din cele mai deosebite – întoarcerea de peste hotare a celebrului om de litere Izmail Alexandrovici Bondarevski. Solemnitatea era cu atât mai importantă, cu cât tot atunci aveau să i se aducă onorurile şi unui alt vestit om de litere, şi anume, lui Egor Agapionov, revenit şi el în ţară după un voiaj în China.
Îmbrăcându-mă şi făcând ultimele pregătiri înainte de a pleca la serată, eram pătruns de o profundă agitaţie. Oricum, era vorba de lumea aceea nouă către care îmi îndreptasem toate speranţele. Lumea aceea avea să-şi deschidă chiar atunci porţile înaintea mea, ba încă dintr-o latură din cele mai demne de respect, căci la serata cu pricina avea să participe floarea literaturii, cei mai de vază reprezentanţi ai ei.
Şi într-adevăr, venind la adresa indicată, am încercat un sentiment de bucurie înălţătoare.
Primul de care am dat cu ochii acolo a fost tânărul din ziua precedentă, cel ce-şi zgâriase urechea într-un cui. L-am recunoscut cu uşurinţă, deşi era înfăşurat până peste cap cu bandaje proaspete de tifon.
Îi făcu multă bucurie să mă vadă, şi-mi strânse mâna cu o deosebită efuziune, spunându-mi că a stat toată noaptea să-mi citească romanul, ba chiar că acesta începuse să-i placă.
— L-am citit şi eu toată noaptea, i-am spus, acum însă nu-mi mai place deloc.
Am discutat cu aprindere de una, de alta, tânărul mi-a adus la cunoştinţă că la masă avea să se servească nisetru în aspic şi, în general, a fost foarte vesel şi degajat.
M-am uitat în jurul meu. Lumea cea nouă mă primise în mijlocul ei şi această lume pot spune că-mi plăcea nespus de mult. Era un apartament imens, pe masă se înşirau cam douăzeci şl cinci de tacâmuri, paharele de cristal îşi legănau luminile, până şi icrele negre aruncau scânteieri, iar castraveciorii tari, proaspeţi, năşteau gânduri vesele şi totodată năstruşnice despre petreceri la iarbă verde, apoi, nu ştiu de ce, despre glorie şi despre alte chestii dintr-astea. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un vestit prozator, pe nume Lesosekov, precum şi cu Tunski, autor de schiţe. Deşi mai puţine ca de obicei, totuşi erau de faţă şi câteva cucoane.
Lui Likospastov nu i-am auzit gura, ceea ce m-a făcut să cred că era, cum s-ar spune, cu un rang mai jos decât ceilalţi. Nu-l puteai compara nici măcar cu începătorul Lesosekov cel cu părul bălai, nemaivorbind desigur despre unul ca Agapionov sau ca Izmail Alexandrevici.
Likospastov se strecură până la mine şi ne strânserăm mâinile.
— Ce altceva pot să fac decât sa te felicit, îmi spuse cu un oftat de neînţeles. Te felicit din toată inima. Şi-ţi spun în faţă: eşti un băiat isteţ. Mi-aş fi pus capul jos că romanul tău nu va apărea. Că-ţi va fi imposibil să-l publici. Nu-mi închipui cum de ai izbutit să-l prelucrezi pe Rudolfi. Dar îţi prezic că ai s-ajungi departe. Şi când te gândeşti că oricine te-ar putea lua drept un mieluşel... Bine zice lumea că pisica blândă...
În clipa aceea felicitările lui Likospastov fură întrerupte de ţârâitul strident al soneriei de la intrare, iar criticul Konkin, care îndeplinea funcţia de gazdă (lucrurile se petreceau în casa lui), strigă: "El e!"
Într-adevăr, sosise Izmail Alexandrovici. În vestibul se auzi un glas răsunător, pe urmă un zgomot de pupături, şi în sufragerie intră un cetăţean mic de statură, purtând un guler de celuloid şi un sacou. Omul părea intimidat, era tăcut şi politicos, şi învârtea în mâini o caschetă pe care, nu se ştie din ce pricină, n-o lăsase în cuier. Cascheta avea borul de catifea, în mijlocul căruia se mai zărea urma rotundă şi prăfuită a unei cocarde.
"Nu se poate, e o încurcătură...", îmi trecu prin minte, căci înfăţişarea celui care intrase nu se potrivea câtuşi de puţin cu hohotele de râs sănătos şi cu cuvântul rasstegai\'7b2\'7d, ce răzbiseră mai adineaori din vestibul.
Am avut dreptate. Căci în urma celui care intrase veni Konkin şi aduse după el în sufragerie, ţinându-l cu dragoste de talie, pe un vlăjgan înalt şi chipeş cu plete cânepii şi cu barbă lucioasă şi îngrijită, toată numai inele.
Beletristul Fialkov, care era de faţă şi despre care auzisem tot atunci, de la Rudolfi, că se află în plină ascensiune, era îmbrăcat fără cusur (ân general, toată lumea de acolo era foarte bine îmbrăcată), şi totuşi, costumul lui Fialkov nici nu suferea comparaţie cu hainele purtate de Izmail Alexandrovici. Pe silueta lui zveltă, un pic prea plinuţă venea ca turnat un costum maro dintr-o stofă de cea mai bună calitate, ieşit, se vede, din atelierul unui croitor parizian de mâna întâi. Izmail Alexandrovici strălucea de curăţenie. Avea cămaşa impecabil scrobită, pantofi de lac în picioare, iar la manşete nişte butoni de ametist. Era alb şi luminos la chip, proaspăt, jovial şi deloc înfumurat. Dezvăluindu-şi şiragul sclipitor al dinţilor, aruncă o privire peste masa pregătită de petrecere şi strigă cu glas răsunător:
— Hehei! Mi-aţi făcut-o, împieliţaţi ce-mi sunteţi!
Izbucniră râsete, aplauze, şi din nou răsună zgomot de pupături. Cu câte unii Izmail Alexandrovici dădea mâna, cu alţii se săruta cruciş de câteva ori, în faţa altora îşi întorcea obrazul şi se ferea cu mâna, de parcă l-ar fi orbit soarele şi pufnea cu zgomot.
Pe mine mă luă, de bună seamă, drept altcineva, căci mă sărută de trei ori, făcându-mă să-i simt mireasma fină de coniac, colonie şi ţigări de foi.
— Dumnealui e Baklajanov! strigă apoi, arătând spre cel care intrase înaintea lui. Vi-l recomand. Este amicul meu Baklajanov!
Baklajanov schiţă un zâmbet strâmb, de martir, şi, cuprins de sfială în faţa unei societăţi atât de numeroase, străine lui, îşi puse cascheta peste o statuetă cafenie înfăţişând o jună, în mâini cu un bec electric.
— L-am cărăbănit şi pe dumnealui cu mine! continuă Izmail Alexandrovici. De ce să stea acasă? Să ştiţi că-i un băiat minunat şi-i tobă de carte. Vă pot spune de pe acum că într-un an de zile ăsta ne lasă pe toţi cu gura căscată! Da' de ce i-ai pus şapca-n cap, împieliţatule? Baklajanov, cu tine vorbesc!
Baklajanov intră în pământ de ruşine şi, neştiind ce să facă, se repezi să dea mâna cu cei prezenţi, dar nu izbuti mare lucru, căci tocmai atunci se iscă vălmăşagul aşezării la masă şi printre cei adunaţi se şi arătă o kulebiaka\'7b3\'7d bine crescută, cu coaja rumenă, lucioasă.
Chiar de la început petrecerea se desfăşură cu multă vioiciune şi veselie.
— Rasstegai ne-a trebuit adineaori? auzeam glasul lui Izmail Alexandrovici. La ce bun am mai mâncat rasstegaiul acela cu tine, Baklajanov?
Clinchetul paharelor de cristal mângâia urechea. Becurile din candelabru păreau că-şi sporesc luminile. După al treilea pahar, toate privirile se întoarseră către Izmail Alexandrovici. Izbucniră glasuri rugătoare:
"Vorbiţi-ne despre Paris! Despre Paris!..."
— Fie... se dădu bătut Izmail Alexandrovici. Spre exemplu, ne-am dus o dată Ia o expoziţie de automobile. Acolo – vernisaj, totul cum trebuie să fie: un ministru, ziarişti, discursuri... Printre ziarişti îl văd şi pe escrocul acela de Kondiukov... pe Saşka... Ministrul ţine o cuvântare... Un speach, acolo, încropit la repezeală. Pe urmă, se-nţelege, şampanie, totul ca de obicei. Deodată, îl văd pe Kondiukov că-şi umflă obrajii şi, nici una, nici două, pac şi vomită! De faţă: cucoane, ministru, iar el ca porcul!... Ce l-o fi apucat atunci, nici azi nu pot pricepe! A ieşit un scandal monstru. Domnul ministru s-a prefăcut desigur că n-a observat nimic. Cum naiba să nu observi?!... Fracul, jobenul, pantalonii de o mie de franci... Toate – harcea-parcea... L-au scos, bineînţeles, de acolo, i-au dat apă să bea, l-au dus cu birja acasă...
— Mai departe, mai departe! strigară cei de la masă.
Între timp, subreta cu şorţuleţul alb începuse să servească nisetrul în aspic. Clinchetul paharelor răsuna mai vioi, mesenii prinseră glas. Eu însă voiam cu ardoare să aflu cât mai multe despre Paris şi, prin zgomotul, clinchetele şi exclamaţiile din jur, încercam din răsputeri să fiu atent la vorbele lui Izmail Alexandrovici,
— Baklajanov! De ce nu mănânci?...
— Mai spuneţi! Vă rugăm! strigă un tânăr, batând din palme.
— Ce-a mai fost?
— Ce să fie? S-au mai întâlnit o dată escrocii aceia doi, nas în nas, pe Champs-Elysées... Tablou! N-a apucat ăsta sa zică nici pis, că licheaua aceea de Katkin l-a şi scuipat drept în bot!...
— Ai-ai-ai!
— Da, domnilor... Ascultă, Baklajanov! Ce dracu-i cu tine? Ai adormit la masă?... Cum vă spuneam, de emoţie – că-i un neurastenic, să te ferească Dumnezeu – nu l-a nimerit. Şi scuipatul s-a dus drept în pălăria unei cucoane...
— Chiar pe Champs-Elysées?!
— Ei şi? Mare lucru! Ăia nu-şi fac probleme. Numai că pălăria aceea costa trei mii de franci. Şi-atunci, o dată văd că se repede un domn şi arde-mi-l pe bădăran cu bastonul în cap... A ieşit un scandal monstru!
În colţul încăperii răsună un pocnet, şi înaintea mea şampania licări galben în pocalul subţire... Îmi amintesc că s-a băut întâi în sănătatea lui Izmaii Alexandrovici.
Pe urmă i-am ascultat din nou impresiile despre Paris.
— Atunci dumnealui îl întrebă foarte calm: "Cât vrei?"; Acela... es-escrocul! (Izmail Alexandrovici strânse din ochi de ciudă.)... zice: "Opt mii!" Ăstălalt nici una, nici două: "Na!" şi-i dă cu tifla.
— Chiar ia Grande-Opéra?!
— Ei şi? Puţin i-a păsat de Grande-Opéra! Mai erau şi doi miniştri acolo în rândul doi.
— Bine, dar celălalt? Celălalt ce ţi-a spus? tot întreba cineva, râzând în hohote.
— L-a înjurat de mamă, bineînţeles!
— Aoleu!
— I-au scos afară pe-amândoi. La ei, asta nu-i o problemă...
Petrecerea lua proporţii. Deasupra mesei se şi lăsase în straturi fumul de ţigară. Pe sub picioare am simţit ceva moale şi lunecos. Aplecându-mă, mi-am dat seama că-i o felie de păstrăv, dar cum de ajunsese acolo habar n-aveam. Hohotele de râs veniră să acopere vorbele lui Izmail Alexandrovici, astfel că, din nefericire, n-am izbutit să ascult continuarea uimitoarelor istorisiri pariziene.
Abia începusem să meditez la ciudăţeniile vieţii din străinătate, când soneria vesti sosirea lui Egor Agapionov. La ora aceea, oaspeţii o cam luaseră razna. Din odaia de alături se auzea un pian, cineva bocănea în surdină un foxtrot şi-l vedeam pe tânărul de adineaori cum se suceşte într-un loc, ţinând de talie pe una dintre cucoane.
Egor Agapionov intră pe uşă voios, cu pasul larg, iar după el veni un chinez, mic, uscăţiv, galben la chip, purtând nişte ochelari bombaţi cu rame negre. În urma chinezului veniră o cucoană în rochie crem şi un bărbat voinic, bărbos, pe nume Vasili Petrovici.
— Izmaş, eşti aici! exclamă Egor şi se repezi spre Izmail Alexandrovici.
Acesta se cutremură de un râs fericit şi strigă:
— Ha! Egor! şi îşi răsfiră barba peste umărul lui Agapionov. Chinezul surâdea cu blândeţe tuturor, dar nu scotea nici o vorbă, după cum n-a mai scos nici în continuare.
— Faceţi cunoştinţă cu prietenul meu, chinezul! strigă Egor, după ce sfârşi să-l sărute pe Izmail Alexandrovici.
Larma şi înghesuiala se înteţiră. Îmi amintesc că lumea începuse să danseze pe covorul din odaie, ceea ce se dovedi cu totul incomod. Ceştile cu cafea se înşirau pe marginea biroului. Vasili Petrovici dădea pe gât unul după altul păhărele de coniac. L-am văzut pe Baklajanov adormit în fotoliu. Fumau toţi pe ruptelea. Abia cu mult mai târziu şi-au dat seama, rând pe rând, că e timpul să se mai ducă şi pe acasă.
Tot atunci am avut o convorbire neaşteptată cu Agapionov. Am observat între timp că, imediat după ora două noaptea, Agapionov începu să dea vădite semne de nelinişte. Ba chiar s-apucă să şi converseze cu câte cineva, dar de fiecare dată, cum am izbutit să observ prin negura fumului de ţigară, primi câte un refuz categoric. Şedeam în fotoliul de lângă birou, beam cafea şi nu izbuteam să mă dumiresc în nici un chip de ce mi se ofilise dintr-o dată inima şi de ce Parisul începuse să mi se pară atât de plicticos, încât îmi pierise orice poftă de a-l mai vizita, vreodată.
Tocmai atunci se aplecă peste mine un chip lătăreţ, cu nişte ochelari rotunzi pe nas.
— Dumneata eşti Maxudov? mă întrebă.
— Eu.
— Am auzit de dumneata, am auzit, spuse Agapionov. Mi te-a descris Rudolfi. Se pare că ai publicat un roman?
— Am publicat.
— Cică-i un roman grozav. Ascultă, Maxudov, îmi şopti deodată făcându-mi cu ochiul, fii atent la personajul de acolo... Îl vezi?
— Acela cu barbă?
— Ăla, ăla. E cumnatu-meu.
— Scriitor şi el? l-am întrebat, cercetându-l cu privirea pe Vasili Petrovici care, abordând un surâs neliniştit, sorbea din coniac.
— Ei, aş! E cooperator în satul Tetiuşi... continuă să-mi şoptească Agapionov. Maxudov, ascultă-mă: nu pierde ocazia. Pe urmă o să-ţi pară rău. Ăsta-i un tip nemaipomenit. Pentru scrierile dumitale i-o adevărată comoară. Într-o singură noapte scoţi de la el pe puţin zece nuvele şi fiecare face parale. Asta-i un ihtiozaur. Omul cavernelor! Povesteşte nişte istorii colosale! Îţi închipui câte i-a fost dat să vadă acolo, la el, la Tetiuşi! Pune mâna pe el, că ţi-l suflă vreun terchea-berchea şi nu-l mai vezi.
Simţind că-i vorba de el, Vasili Petrovici zâmbi şi mai neliniştit şi mai trase o duşcă.
— Cel mai bun lucru ar fi... Sigur că da! hârâi Agapionov. Vă fac chiar acum cunoştinţă... Spune-mi, eşti burlac? mă întreabă deodată, cu nelinişte în glas.
— Burlac..., i-am răspuns, holbându-mă la el.
Chipul lui Agapionov se lumină de bucurie.
— Minunat! Vă fac cunoştinţă şi ia-l să doarmă la dumneata. E o idee! Ai vreo canapea pe acasă? O să doarmă şi pe-o canapea, că nu i-o fi nimic, Iar peste două zile pleacă.
Luat prin surprindere, am bâiguit doar atât:
— Bine, dar n-am decât o singură canapea...
— E dublă? mă-ntreabă neliniştit Agapionov.
Eu însă îmi mai venisem în fire. Şi tocmai la timp, căci Vasili Petrovici se şi foi pe scaun, dând vădite semne că ar vrea să mă cunoască, iar Agapionov mă trase, nerăbdător, de braţ.
— Iertaţi-mă, i-am spus, dar nu pot în nici un caz să-l iau la mine. Stau la gazdă, într-o odaie de trecere, iar după un paravan dorm copiii proprietăresei (am vrut să adaug că aceştia sunt bolnavi de scarlatină, pe urmă mi-am zis că ar ti o minciună prea gogonată, totuşi am adăugat)... şi sunt bolnavi de scarlatină.
— Vasili! exclamă Agapionov. Ai avut vreodată scarlatină?
De câte ori în viaţă nu mi-a fost dat să aud la adresa mea epitetul "intelectual". Nu zic, poate voi avea mereu această tristă titulatură. Totuşi în clipele despre care vorbesc am fost în stare să-mi adun toate forţele de care dispuneam şi n-apucă bine Vasili Petrovici să-i răspundă cu un zâmbet rugător "Am fo...," când m-am şi auzit spunându-i cu toată tăria lui Agapionov:
— Refuz categoric să-l iau cu mine. Nu pot.
— Totuşi... încearcă..., îmi şopti Agapionov. Ia vezi!...
— Nu pot.
Agapionov îşi puse capul în piept şi îşi muşcă gânditor buzele.
— Bine, dar a venit în vizită la dumneata. Unde a tras?
— Tot la mine a tras, lua-i-ar dracii, făcu Agapionov cu amărăciune.
— Şi-atunci...
— Mi-a mai venit şi soacra tot astăzi, mă-nţelegi, împreună cu soru-mea, ba mai e şi chinezul acela... Dracu' îi aduce pe cumnaţii ăştia! izbucni deeodată. Să fi stat la Tetiuşi, acasă la el...
Zicând acestea, Agapionov mă părăsi.
O nelinişte tulbure mă cuprinse fără veste şi, neluându-mi rămas-bun de la nimeni, în afară de Konkin, am plecat de la serată.
Capitolul 6
Dezastrul
De bună seamă, capitolul acesta va fi cel mai scurt dintre toate. În zori, am simţit cum mă trece un fior Pe urmă, fiorul s-a repetat. M-am făcut covrig şi m-am vârât cu capul în plapumă. Am simţit o uşurare, dar numai pentru câteva clipe. Deodată mi s-a făcut cald.
Pe urmă din nou m-a cuprins frigul, ba chiar cu atâ-ta putere, încât mi-am auzit dinţii clănţănind. Aveam la mine un termometru. L-am pus – 38,8. Or, asta însemna că mă îmbolnăvisem de-a binelea.
N-am aţipit decât spre ziuă şi-mi amintesc cu totul limpede dimineaţa aceea. Cum închideam ochii, un chip rotund, cu ochelari, se şi apleca peste mine, mormăind: "Ia-l să doarmă la tine", iar eu o ţineam una şi bună: "Nu, n-am să-l iau." Pe Vasili Petrovici parcă îl vedeam în vis, ori poate că venise într-adevăr la mine în odaie, coşmarul însă consta în faptul că lui îşi turna pahare întregi de coniac, dar de băut le beam eu. Parisul îmi deveni şi el cu totul de nesuferit. Se făcea că mă aflam la Grande-Opéra şi cineva îmi tot dădea cu tifla. Aci mă ocheşte, aci mă lasă în pace. Aci mă lasă şi iar mă ocheşte.
"Vreau să spun adevărul", mormăiam într-un târziu, când, dincolo de storul zdrenţuit şi murdar, se şi aşternuse lumina zilei. "Vreau să spun adevărul adevărat. Am văzut aseară o lume nouă, dar lumea aceea mi-e nesuferită. N-am ce căuta acolo. O lume străină. O lume dezgustătoare! Dar despre asta să nu suflaţi o vorbă. Nimănui. S-st!..."
Buzele mi se uscau cu o repeziciune uimitoare. Din cine ştie ce pricină, aşezasem alături de mine un număr al revistei în care îmi apăruse romanul, pesemne să-l mai citesc o dată. Dar n-am mai citit nimic. Am vrut să-mi pun din nou termometrul, dar nici pe acela nu mi l-am mai pus. Termometrul se afla chiar lângă mine pe un scaun, eu însă nu ştiu de ce aveam impresia că-i în altă parte şi că trebuia să mă scol, să-l caut. Pe urmă mi-am pierdut cunoştinţa. De chipul colegului meu de la Navigaţia îmi mai aduc aminte, cât despre figura doctorului, aceasta mi s-a şters cu totul din memorie. Într-un cuvânt, mă îmbolnăvisem de gripă. Câteva zile am plutit prin apele febrei, apoi temperatura a început să-mi scadă. N-am mai văzut nici Champs-Elysées lunecându-mi pe dinainte, nici n-a mai stat să scuipe vreun bădăran pe o pălăriuţă de damă şi nici Parisul nu mi s-a mai arătat, ca până atunci, răspândit pe o sută de poşte.
Mi se făcuse foame, şi buna mea vecină, nevasta maistrului, mi-a făcut o supă de pasăre. Am sorbit-o dintr-o cană cu mânerul rupt, am tot încercat apoi să-mi citesc propria operă, dar după zece, douăzeci de rânduri mă lăsam păgubaş.
Cam la douăsprezece zile după aceea, m-am văzut însănătoşit pe deplin. Mă intriga doar faptul că Rudolfi nu venise să mă viziteze, deşi îi trimisesem între timp un bilet.
În cea de-a douăsprezecea zi am plecat de acasă, m-am dus la Biroul de ventuze medicale, dar am văzut la uşa dughenei un lacăt cât toate zilele. Atunci am luat tramvaiul şi-am călătorit cu el o bună bucată de vreme, ţinându-mă, slăbit, de bară şi suflând în geamul îngheţat de lângă mine. Am sosit acolo unde locuia Rudolfi. Am sunat la uşă. Nu-mi răspunse nimeni. Am mai sunat o dată. Ieşi un bătrânel şi mă privi lung şi cu multă scârbă.
— E acasă Rudolfi?
Bătrânelul îşi cercetă vârfurile papucilor şi-mi răspunse:
— Nu-i acasă.
La întrebările mele: unde să se fi dus, când se va întoarce acasă precum şi la întrebarea de-a dreptul stupidă: de ce-i pus lacătul la uşa "Biroului", bătrânelul se cam codi să-mi răspundă, pe urmă ţinu să afle ce vânt mă aduce pe acolo. I-am explicat totul, ba chiar i-am vorbit şi despre roman. Atunci, bătrânelul îmi spuse:
— A plecat în America, amu-i o săptămână.
Puteţi să mă omorâţi dacă ştiu unde o fi dispărut atunci Rudolfi şi de ce anume.
Ce se făcuse cu revista, ce anume se întâmplase cu "Biroul", despre ce fel de Americă era vorba, în ce condiţii a plecat Rudolfi, n-am izbutit să aflu nici atunci şi de bună seamă nu voi mai afla niciodată. Nici măcar nu ştiu cine fusese bătrânelul acela.
Slăbit cum eram, după gripă, mi se abătu pentru o clipă, prin creierul nevolnic, până şi ideea că poate n-am făcut decât să visez toate câte mi se întâmplaseră. Şi pe Rudolfi, şi romanul care îmi apăruse, şi Champs- Elysées, şi pe Vasili Petrovici, şi urechea pe care o zdrelise cuiul. Venind însă acasă, am regăsit acolo, cu totul aievea, cele nouă cărţulii albastre. Romanul mi se publicase cu adevărat. Da, da. Iată-l.
Dintre cei care mai figurau în cuprinsul revistei, nu mai cunoşteam pe nici unul, astfel că n-am avut la cine să mă interesez de soarta lui Rudolfi.
Ducându-mă din nou, altă dată, pe la "Birou", am văzut că nu se mai află acolo nici un fel de Birou; locul acestuia fusese luat de o cafenea cu o duzină de măsuţe îmbrăcate în muşama.
Nu, zău, lămuriţi-mă şi pe mine: unde vor fi pierit toate cele câteva sute de exemplare ale revistei abia apărute?
Printr-o întâmplare mai misterioasă decât cea petrecută cu romanul meu şi cu Rudolfi, nici că mi-a fost dat să mai trec vreodată.
Capitolul 7
Lucrul cel mai cuminte într-o împrejurare atât de stranie era să uit, pur şi simplu, de cele întâmplate, să nu mai gândesc nici la Rudolfi şi nici la dispariţia o dată cu el a revistei respective. Chiar aşa am şi făcut
Totuşi asta nu mi-a înlăturat câtuşi de puţin aspra necesitate de a-mi duce mai departe zilele. Şi atunci mi-am propus să fac un bilanţ al celor ce înfăptuisem până la acea întâmplare.
— Aşadar, mi-am spus, aşezându-mă lângă lampa de gătit, în timp ce afară şuiera viscolul de martie, aşadar, până acum mi-a fost dat să trec prin mai multe lumi.
Lumea întâi: laboratorul de la universitate, de unde nu mi-a rămas decât imaginea exhaustorului şi a retortelor care fierbeau pe suporţii lor înalţi de metal. Lumea aceea am părăsit-o când s-a dezlănţuit războiul civil. Nu vom sta să analizăm dacă am procedat în mod uşuratic sau nu. După nişte aventuri nemaiauzite (de ce le-oi fi zicând astfel? cine nu a trecut prin asemenea aventuri în timpul unui război civil?), m-am pomenit la gazeta Navigaţia. Ce motive m-au îndemnat la aceasta? S-o spun pe şleau. Pe vremea aceea visam să ajung scriitor. Şi totuşi ce am făcut? Am plecat şi de la Navigaţia. Într-adevăr, din acel moment lumea la care aspirasem şi-a deschis larg porţile înaintea mea. Numai că tot de atunci lumea aceea mi-a devenit nesuferită... Când îmi răsare în minte Parisul, mă apucă şi acum un fel de tremur de nu mai nimeresc să ies pe uşă. Iar de toate doar Vasili Petrovici e de vină! Să fi stat acasă la el, la Tetiuşi! Şi-apoi, oricât de talentat ar fi Izmail Alexandrovici, viaţa la Paris mi se pare de-a dreptul insuportabilă. Să mă fi pomenit, prin urmare, şi eu într-un fel de pustiu? Da, da. Întocmai.
Dar cine te roagă, frăţioare, să te duci la serate? De vreme ce te-ai apucat să scrii romane, stai acum şi scrie, mai scrie unul. Din nefericire n-au mai fost seratele de vină, ci faptul că habar n-aveam cam ce-aş fi putut să tratez într-un alt roman. Ce anume să împărtăşesc omenirii? Aici era necazul cel mare.
Pentru că a venit vorba de romanul pe care îl scrisesem, să privim adevărul în faţă. De fapt, romanul acela nu l-a mai citit nimeni. Nici nu l-ar fi putut citi, pentru că, după toate aparenţele, Rudolfi a dispărut înainte de a apuca să difuzeze revista. Cât despre amicul meu căruia i-am dăruit un exemplar, nu l-a citit nici atât. Despre asta să n-aveţi nici o îndoială.
Şi să vă mai spun ceva: sunt convins că, parcurgând aceste rânduri, mulţi vor spune că nu sunt decât un păcătos de intelectual, care, pe deasupra, mai e şi neurastenic. Referitor la cea dintâi chestiune, nu ridic obiecţii. În legătură cu cea de a doua însă, afirm cu toată certitudinea că n-ar fi decât o eroare grosolană. Nici gând să sufăr de neurastenie. Înainte de a zvârli într-o doară acest cuvânt, persoana în cauză ar trebui să afle cam cum stau lucrurile cu neurastenia şi, pe deasupra, să mai asculte şi istoriile lui Izmail Alexandroviei. Dar nu despre asta-i vorba. Înainte de toate trebuia să-mi asigur existenţa zilnică, or, pentru asta aveam nevoie de un câştig.
Ca atare, punând capăt pălăvrăgelilor de care mă ţinusem în luna martie, am pornit să-mi caut de lucru. Şi atunci viaţa m-a luat frumuşel de guler, aducându-mă, ca pe un fiu rătăcitor, înapoi la Navigaţia. I-am spus secretarului că am izbutit să-mi duc la capăt romanul. Secretarul nici nu s-a sinchisit. Pe scurt, am convenit să-i scriu câte patru reportaje pe lună. Fireşte, primind pentru aceasta remuneraţia cuvenită. În felul acesta izbuteam să-mi încropesc totuşi o oarecare bază materială. Îmi făcusem planul că după ce aş fi isprăvit să scriu câte unul din reportaje, aveam să continui noaptea, ca şi până atunci, lucrul la ceea ce mă interesa de fapt.
Prima parte a planului am îndeplinit-o întocmai. Pe cea de a doua însă am cam dat-o peste cap. Întâi şi întâi, mi-am procurat de la mai multe librării scrieri ale unor cunoscuţi autori contemporani. Eram dornic să aflu cam despre ce scriu aceştia, cum scriu, în ce anume constă secretul misterioasei lor îndeletniciri.
Pornind prin librării, nu mi-am precupeţit resursele: am căutat să cumpăr tot ce se găsea mai bun pe piaţă. În primul rând, am pus mâna pe operele lui Izmail Alexandrovici, apoi am găsit o cărticică a lui Agapionov, două romane scrise de Lesosekov, două culegeri de povestiri ale lui Flavian Fialkov precum şi multe altele. Întâi de toate, l-am atacat, fireşte, pe Izmail Alexandrovici. O presimţire neplăcută a pus stăpânire pe mine chiar din clipa când mi-am aruncat ochii peste coperta volumului cu pricina. Volumul se intitula Crâmpeie pariziene. Le-am recunoscut pe toate, de la cel dintâi până la cel din urmă. L-am revăzut şi pe blestematul de Kondiukov, căruia îi venise rău la expoziţia de automobile, şi pe cei doi care se luaseră la bătaie pe Champs-Elysées (pe unul îl chema Pomadkin, pe celălalt Şerstianikov), precum şi pe scandalagiul care dăduse cu tifla tocmai la Grande-Opéra. Ce-i drept, Izmail Alexandrovici avea un stil impecabil, astfel că izbuti să-mi întărească pe deplin sentimentul de groază pentru tot ce se afla în legătură cu viaţa pariziană.
Cât despre Agapionov, acesta făcuse ce făcuse şi, în scurtul răstimp de după serată, publicase un volum întreg de povestiri intitulat Gomoza din Tetiuşi. Am priceput îndată că nu izbutise să-l aciueze nicăieri pe Vasili Petrovici, că-l primise să doarmă la el acasă şi că astfel fusese nevoit să folosească el însuşi istoriile povestite de cumnatul său cel fără adăpost. Totul era limpede în afara cuvântului "gomoza", pe care nu l-am înţeles nici până în ziua de azi.
Romanul lui Lesosekov intitulat Lebedele m-am apucat să-l citesc cu multă atenţie, de două ori la rând, dar, de fiecare dată, am reluat lectura, pentru că, ajungând pe la pagina patruzeci şi cinci, uitam cu totul despre ce a fost vorba la începutul romanului. Faptul îmi dădu de gândit. Pesemne că mintea mi-o cam luase razna, de vreme ce nu mai puteam sau, poate, nici nu învăţasem încă să înţeleg nişte opere atât de valoroase. Aşa fiind, l-am lăsat pe Lesosekov deoparte şi am început să-l citesc pe Flavian, ba chiar şi pe Likospastov. Răsfoindu-l pe cel din urmă, am dat de o surpriză cu totul neaşteptată. Anume, parcurgând paginile uneia dintre povestiri, în care era descris un oarecare gazetar (povestirea se intitula Chiriaş cu repartiţie), am recunoscut, uimit, arcurile care străpung pânza unei vechi canapele, am revăzut şi foaia de sugativă de pe tăblia mesei... Cu alte cuvinte, în acea povestire era descrisă... propria mea persoană!
Pantalonii cei cu genunchii ieşiţi în afară, capul vârât între umeri, nişte ochi de lup hămesit... Eram eu, fără nici o îndoială! Dar jur pe tot ce am avut mai scump pe lume că descrierea respectivă nu corespundea câtuşi de puţin adevărului. Căci în realitate eu nu sunt nici viclean, nici lacom, nici perfid, nici mincinos, nu sunt nici carierist şi n-am rostit niciodată bazaconii ca acelea ce mi se atribuiau în povestire! O tristeţe de nedescris mă cuprinse la terminarea lecturii şi totuşi am luat atunci hotărârea fermă să-mi verific pe viitor faptele cu mult mai multă asprime. Pentru această hotărâre sunt şi acum cât se poate de recunoscător lui Likospastov.
Dar, la drept vorbind, tristeţea şi gândurile amare la care ajunsesem, judecându-mi imperfecţiunea sufletească, nici că se puteau măsura cu înspăimântătoarea idee ce mi se născuse tot atunci în minte şi anume: că n-am izbutit să învăţ nimic din cărţile unor scriitori de înaltă valoare, că n-am descoperit nici o cale nouă pe care s-o urmez, că nu mi-au sclipit înainte nici un fel de lumini. Astfel totul în jur îmi devenise şi mai de nesuferit. Un gând negru începu să-mi roadă inima ca un vierme al îndoielii, şoptindu-mi că, de bună seamă, nu voi ajunge niciodată un scriitor adevărat. După aceea, mă arse un gând şi mai înfiorător: dar dacă... dar dacă voi izbuti totuşi s-o fac, rămânând însă la nivelul unuia ca Likospastov? Dacă aş îndrăzni mai mult ? Aş spune: chiar a unuia ca Agapionov? Gomoza! Ce-o fi aceea "gomoza"? Şi ce-o fi cu cafrii aceia? Nişte absurdităţi, vă rog să mă credeţi.
Când nu-mi scriam reportajele, stăteam ore întregi pe canapea, citind tot felul de cărţi pe care, adunându-se tot mai multe, le aşezam una peste alta, în vârful unei etajere şchioape, sau pe masă, sau chiar pe duşumea, într-un ungher al odăii. Cu romanul meu am procedat astfel: cel nouă exemplare ale revistei, precum şi toate manuscrisele le-am vârât în sertarul mesei, hotărându-mă să nu mai pun niciodată în viaţă mâna pe ele.
O dată, mă trezi în toiul nopţii şuierul viscolului. Luna martie şi-a mai învârtit o vreme viforniţele, deşi zilele îi erau numărate. Din nou, ca altădată, m-am trezit cu faţa scăldată în lacrimi! Cât de nevolnic eram, vai, cât de nevolnic! Şi din nou, mi s-au năzărit oamenii aceia, şi oraşul cel depărtat, şi colţul pianului, şi împuşcăturile, şi o siluetă neagră prăbuşită pe zăpadă... Fiinţele acelea se zămisliseră în visele mele, coborâseră din vis cu toate şi nu mai voiau să mă părăsească. Era limpede că n-aş mai fi putut scăpa de prezenţa lor atât de stăruitoare. Ce-mi rămânea de făcut?
Un timp, m-am mărginit să schimb cu ei doar câte o vorbă, două, şi, din această pricină, un exemplar al romanului tot a trebuit să-l scot din sertar. Mai târziu, în câte o seară, a început să mi se pară că peste paginile albe ale revistei răsar nişte pete colorate. Privindu-le cu mai multă atenţie, mi-am dat seama că, de fapt, alcătuiesc un micuţ tablou. Curând m-am convins că nu era un tablou obişnuit, ci unul în relief. Un fel de cutioară, în care printre rândurile tipărite se prefira lumină şi se mişcau, aidoma unor mici figurine, personajele descrise în paginile romanului. Ah, cât de captivant mi s-a părut jocul acela şi nu o dată am regretat că mi-a murit pisica şi că nu mai aveam cui arăta fiinţele acelea mici din odăiţa zugrăvită în pagina revistei. Sunt convins că animalul şi-ar fi întins îndată lăbuţa şi ar fi zgâriat nerăbdător pagina tipărită. Îmi închipuiam câtă curiozitate s-ar fi ivit atunci în ochii pisicii, cum ar fi înţepat ghearele ei mici şirul pestriţ de litere.
Cu timpul, odaia din carte se umplu de sunete. Auzeam limpede glasul melodios al pianului. E drept, dacă aş fi povestit cuiva treaba aceasta, m-ar fi sfătuit să consult neîntârziat un medic. Mi-ar fi spus că sunetele izvorăsc din încăperile aflate la etajul de jos, ba mi-ar fi precizat şi ce anume se cântă acolo. Dar eu tot n-aş fi ţinut seama de aceste explicaţii. Nu, nu! Cineva cânta la pian chiar în odaia mea, pe masă, chiar acolo răsunau în surdină clapele îngălbenite. Ba, mai mult decât atât, la ora când întreaga clădire se cufunda în tăcere, iar de la etajul de jos nu mai răzbea nici un acord muzical, auzisem totuşi, izbucnind în răstimpuri, prin urletul viscolului, viersul plin de jale şi ură al unei armonici căreia veneau să i se alăture glasuri triste şi grave. Se tânguiau, se tânguiau întruna! O, nicidecum nu puteau răsuna de la etajul de jos. Căci atunci, cum se făcea că dintr-o dată odăiţa prindea să pălească, iar peste pagini răsărea imaginea unei nopţi de iarnă din preajma Niprului încătuşat în sloiuri şi se iveau din beznă boturi de cai şi figuri de oameni cu căciuli caucaziene? Vedeam săbii ascuţite şi auzeam un şuierat înfricoşător, care îmi îngheţa inima.
Iată, aleargă un omuleţ, abia trăgându-şi răsuflarea. Îl urmăresc prin rotocoalele fumului de ţigară, privesc cu încordare: în urma lui fulgeră scurt o împuşcătură; omuleţul icneşte şi cade pe spate ca şi când i-ar fi înfipt cineva un pumnal în inimă. Zace nemişcat, iar din capul lui se scurge încet o băltoacă neagră. Secera lunii stă agăţată de boltă, în timp ce departe, în zare, clipeşte şiragul de luminiţe triste, sângerii, ale unui cătun.
Aş fi fost în stare să continuu toată viaţa jocul acela fantastic, să privesc mereu paginile romanului... Ah, de-aş fi putut opri cumva figurinele acelea! Să nu mai piară nicicând dinaintea mea. Nicicând!...
Într-una din nopţi, cătând la odăiţa cea fermecată, m-am hotărât s-o descriu. Cum trebuia să procedez?
Foarte simplu. Să descriu tot ce văd, iar ceea ce nu văd să nu descriu. Iată: se luminează o imagine. Prinde viaţă. Oare îmi înveseleşte inima? Nespus de mult. Prin urmare, încep să scriu: tabloul întâi... Văd că e seară, e aprinsă o lampă cu abajur. Ciucurii abajurului se leagănă. O partitură stă desfăcută pe un pian. Se cântă din Faust. Pe urmă pianul tace şi se aude stins o chitară. Cine cântă? Iată-l. Intră pe uşă cu chitara în mână. Îl aud cum fredonează încet. Scriu: vine, fredonând un cântec.
O, dar e un joc cu adevărat fermecător! Nu mai ai nevoie de serate, ba chiar şi de teatru te poţi lipsi cu dragă inimă.
Vreme de trei nopţi la rând mi-am tot făcut de lucru, jucându-mă cu cea dintâi imagine, iar la sfârşitul celei de a treia am înţeles că, de fapt, scriu o piesă de teatru.
În aprilie, când în curte s-a topit zăpada, cel dintâi tablou era alcătuit în întregime. Eroii mei prinseseră viaţă, umblau prin odaie şi stăteau de vorbă între ei.
Către sfârşitul lui aprilie sosi şi scrisoarea lui Ilcin.
Şi acum, când cititorul a aflat întreaga odisee a romanului pe care îl scrisesem, îmi pot continua povestirea, începând cu ziua când l-am întâlnit pe Ilcin.
Capitolul 8
Bidiviul de aur
— Aşa este, repetă Ilcin; mijindu-şi ochii cu un aer şiret şi misterios, să ştii că ţi-am citit romanul.
Rămăsesem locului, privindu-l ţintă, aşa cum îmi apărea înainte învăluit în sclipătul tremurător al fulgerelor, pentru ca apoi să se cufunde din nou în beznă. Dincolo de geamuri ploaia se abătea cu furie. Pentru prima oară în viaţă dădusem ochii cu un cititor.
— Cum aţi reuşit să vi-l procuraţi? am izbutit să rostesc într-un târziu, referindu-mă la roman. Pentru că, de fapt... Revista aceea...
— Dumneata îl cunoşti pe Grişa Aivazovski?
— Nu.
Ilcin îşi înălţă sprâncenele, Pesemne, răspunsul meu îl uimise.
— Grişa răspunde de partea literară la "Cohorta Amicilor".
— Ce fel de Cohortă e aceea?
Ilcin rămase atât de uimit, încât stătu să aştepte lumina unui fulger, spre a mă cerceta mai cu atenţie. Lumina ţâşni şi se stinse. Ilcin continuă:
— Cohorta este un teatru. N-ai fost niciodată acolo?
— N-am fost încă la nici un teatru. Sunt de curând la Moscova.
Furtuna îşi mai pierdu din putere, şi lumina zilei începu să se reverse din nou. Mi-am dat seama că-i provoc lui Ilcin o veselă uimire.
— Grişa a fost încântat de roman, spuse el cu acelaşi inexplicabil aer de mister, ba mi-a dat şi mie un exemplar al revistei. E un roman admirabil.
Neştiind cum să mă port în asemenea ocazii, i-am făcut o adâncă plecăciune.
— Şi atunci ştii ce idee mi-a venit în minte? şopti în grabă Ilcin, iar aerul de mister în care se învăluise îl făcu să-şi mijească ochiul drept. Dumneata trebuie să faci din acest roman o piesă de teatru.
"E glasul destinului!" îmi trecu prin minte. Am spus îndată:
— Ştiţi, am şi început s-o scriu.
Ilcin rămase atât de uimit, încât începu să se scarpine cu mâna dreaptă la urechea stingă, iar ochiul şi-l miji şi mai tare. Cred că în primele clipe nici nu-i veni să creadă într-o asemenea coincidenţă. Apoi îşi reveni. Spuse:
— Formidabil! Formidabil! În cazul acesta trebuie s-o continui neapărat. Să nu te opreşti nici o clipă. Pe Mişa Panin îl cunoşti?
— Nu-l cunosc.
— Răspunde la noi de partea literară.
— Aşa?...
După aceea, îmi spuse că, de vreme ce în revistă nu mi-a apărut decât o treime din roman şi deci este cu totul şi cu totul necesar să se cunoască şi partea care urmează, ar trebui negreşit să-i citesc această parte, după manuscris, atât lui, cât şi lui Mişa, ba chiar şi Evlampiei Petrovna (căpătase experienţa necesară, astfel că nu mă mai întrebă dacă o cunosc, ci-mi explică el însuşi că este vorba de o femeie-regizor).
Proiectele lui Ilcin m-au tulburat peste măsură.
El însă îmi şoptea întruna:
— Dumneata vei scrie piesa, iar noi ţi-o vom pune în scenă. Mai minunat nici că se poate! Aşa-i?
Pieptul îmi tresălta, furtuna de până atunci mă ameţise şi nişte presimţiri nelămurite îmi încleştau inima. Ilcin continuă surescitat:
— Ba, s-ar putea întâmpla să-l convingem şi pe bătrân, parcă poţi să ştii de unde sare iepurele...
Aflând că nici pe bătrân nu-l cunosc, începu chiar să clatine din cap, iar în ochi i se citi exclamaţia: "Da naiv mai e ăsta!"
— E vorba de Ivan Vasilievici! îmi şopti. De Ivan Vasilievici! Cum? N-ai auzit de dânsul? Nu ştii că de atâta vreme conduce Teatrul Independent? Adăugă: Asta-i prea de tot!
Mi se învălmăşise totul în minte, mai ales că lumea în care nimerisem îmi crea un sentiment nelămurit, tulburător. Parcă aş mai fi văzut-o cândva, într-un vis de demult, şi iată că în sfârşit o vedeam aievea.
Împreună cu Ilcin, am ieşit din odaie şi am străbătut un salon cu şemineu. Atât de mult mi-a plăcut salonul acela, încât bucuria m-a ameţit ca un abur al vinului. Afară, cerul se înseninase şi o rază albă se aşternu peste parchet. Pe urmă am zărit în dreptul meu o uşă ciudată, iar Ilcin, simţindu-mi curiozitatea, mă ademeni cu un semn discret şi o deschise.
Trecându-i pragul, paşii ni se pierdură într-o tăcere profundă şi, tot atunci, ne învălui o beznă de nepătruns. Braţul salvator al celui de lângă mine mă trase după el, pe urmă, printr-o despicătură oblică sclipi o lumină care nu mai era lumina zilei. O abătuse tot el peste noi, desfăcând în faţă nişte draperii grele. Ne pomenirăm într-o sală de spectacole. Nu era mare, să tot fi avut trei sute de locuri. De sus, din candelabru, strecurau o irizare gălbuie numai vreo două becuri, cortina era ridicată, iar scena încremenise în tăcere. Solemnă, misterioasă, era cu desăvârşire pustie. Umbre negre ameninţau din unghere, iar în mijloc, azvârlind în jur mici sântei de lumină, se înălţase în salt îndrăzneţ un bidiviu de aur.
— Astăzi e relache, îmi şopti Ilcin cu solemnitate, ca într-un templu. După aceea m-am pomenit că vine să-mi şoptească la urechea cealaltă: Să ştii că tineretul o să-ţi aplaude piesa, poţi să fii sigur. Să nu te uiţi că sala pare mică. În realitate e destul de mare, şi-apoi, biletele nu rămân niciodată nevândute. Iar dacă vom izbuti să fim mai încăpăţânaţi decât bătrânul nostru, s-ar putea întâmpla s-o montăm şi pe scena cea mare. Ce zici de asta?
"Mă vâră în ispită" gândeam, iar imaginea acelui viitor pe care îl întrezărisem îmi încleşta inima în piept, apoi iar o făcea să bată cu putere, "numai că spune cu totul altceva decât trebuie. Pe mine nu mă interesează încasările, nu am în faţă decât bidiviul acesta de aur şi pe bătrânul cel atât de misterios, pe care va trebui să-l înduplec, ba chiar să fiu mai încăpăţânat decât el, dacă ţin cu tot dinadinsul să-mi văd piesa jucată..."
— Lumea asta va fi a mea... am şoptit fără să-mi dau seama că încep să vorbesc de unul singur.
— Cum?
— Nu, n-am spus nimic...
Pe urmă, mi-am luat rămas-bun de la Ilcin, iar la plecare acesta îmi dădu un bileţel pe care scrisese în fugă:
"Preaonorate, Piotr Petrovici!
Te rog să fii atât de amabil şi să-i asiguri neapărat autorului Zăpezii negre un loc la Favoritul.
Al dumitale, Ilcin"
— Ăsta se numeşte bilet de favoare, îmi explică Ilcin.
Am părăsit clădirea tulburat, ducând cu mine cel dintâi bilet de favoare din viaţa mea.
De atunci, viaţa mi s-a schimbat radical. Mă aşezam de dimineaţă să lucrez la piesă şi trebuie să spun că în timpul zilei imaginile acelea nu mi se mai arătau din paginile romanului, iar cutia fermecată luase cu încetul înfăţişarea Scenei de studii.
Seara, aşteptam cu nerăbdare să văd din nou bidiviul de aur.
N-aş putea spune mare lucru despre calităţile piesei Favoritul. De fapt, nici nu mă prea interesa. Totuşi spectacolul avea un farmec al lui, inexplicabil. Când în sala cea mică se stingeau cu încetul luminile candelabrului, de undeva de departe, de dincolo de scenă, pornea să răsune o melodie dulce, iar în cutiuţa vrăjită îşi făceau apariţia femei şi bărbaţi mulţi, îmbrăcaţi cu toţii în costume de epocă. Bidiviul de aur sta încremenit într-un colţ al scenei, uneori personajele veneau spre el, i se aşezau la picioare, alteori, dimpotrivă, rosteau tirade lungi, pătimaşe, mângâindu-i coama, iar eu mă simţeam atunci pe deplin fericit.
În schimb, o adâncă amărăciune venea să mă cuprindă când spectacolul lua sfârşit şi trebuia să ies din nou în stradă. Aş fi dorit din toată inima să pot şi eu îmbrăca un caftan aidoma acelora pe care le purtau actorii, să pot lua parte împreună cu ei la spectacol.
Mi se părea, de pildă, că ar fi fost foarte nimerit să ies deodată de după un practicabil, cu un nas enorm, cârn, de beţiv, lipit între ochi, pe umeri cu un caftan cafeniu, în mână cu un baston şi cu o tabacheră, şi să spun celor din sală ceva de mare haz, şi tocmai asemenea replici hazlii încercam să născocesc, stând ghemuit în mulţimea spectatorilor. Dar veneau alţi actori la rampă, rostind câte o replică hazlie, născocită şi ea de altcineva, şi îndată lumea din sală izbucnea în râs. Niciodată în viaţă, nici până atunci şi nici după aceea, n-am avut parte să gust o asemenea plăcere.
De trei ori am fost în stare să mă duc la "Favoritul", aşezându-mă prima dată în rândul 2, a doua oară în rândul 6, iar a treia oară în rândul 11, fapt ce l-a uimit nespus pe Piotr Petrovici, cel veşnic posomorât şi deloc vorbăreţ, care şedea întruna la ghişeul său cu inscripţia "Administratorul Scenei de studii". Ilcin continua să mă aprovizioneze cu bileţele scrise de mână, astfel că am mai văzut o piesă, ale cărei personaje purtau costume spaniole, iar unul dintre actori interpreta cu atâta haz şi cu atâta măiestrie un rol de servitor, încât, de încântare, am simţit cum îmi năpădesc fruntea broboane mici de năduşeală.
Veni, după aceea, luna mai şi nu ştiu cum se făcu, dar într-o seară izbutirăm totuşi să ne adunăm tuspatru laolaltă: Evlampia Petrovna, Mişa, Ilcin şi cu mine. Ne aflam într-o cămăruţă îngustă, tot în clădirea Scenei de studii. Acum însă ferestrele erau date de perete şi oraşul se făcea auzit prin claxoanele prelungi, ascuţite ale automobilelor.
Evlampia Petrovna s-a dovedit a fi o femeie maiestuoasă, cu un chip şi el maiestuos şi cu briliante în urechi, iar Mişa mă uimi cu straniul său fel de a râde.
Izbucnea în râs pe neaşteptate. Se pornea pe "ah, ah, ah" – şi atunci toată lumea amuţea şi rămânea în aşteptare. Contenind să râdă, se închidea în el, iar chipul îi părea îmbătrânit fără veste.
"Ce ochi îndoliaţi are băiatul ăsta", îmi ziceam, dându-mi, după nesuferitul meu obicei, frâu liber fanteziei. "Şi-a împuşcat cândva un prieten în duel, la Piatigorsk\'7b4\'7d, iar acum prietenul vine la el în câte o noapte şi, la lumina lunii, îi face la geam semne de mustrare." Mişa mi-a plăcut foarte mult.
Atât Mişa, cât şi Ilcin şi chiar Evlampia Petrovna dădură dovadă de o răbdare îngerească, lăsându-mă să citesc fără întrerupere încă o treime din roman, cea care urma după fragmentul publicat. Deodată, simţind aspre mustrări de conştiinţă, m-am oprit şi am spus că ceea ce urmează se poate înţelege de la sine. Se făcuse foarte târziu.
Atunci, între cei de faţă avu loc o discuţie atât de enigmatică, încât, deşi vorbeau cu toţii ruseşte, n-am izbutit să înţeleg o iotă.
Discutând, Mişa avea obiceiul să umble cu paşi mari prin odaie, pentru ca, din când în când, să rămână, brusc, locului.
— Osip Ivanâci? întrebă Ilcin cu glas scăzut, mijindu-şi ochii.
— Nu-nu, făcu Mişa şi, deodată, izbucni în râs. Pe urmă, îşi aminti de cel împuşcat şi îmbătrâni din nou.
— În general, niscaiva ştabi..., reîncepu Ilcin.
— N-aş zice, mormăi Mişa.
După aceea se auzi: "Păi, numai cu de-alde Galin şi cu dublurile nu facem mare ispravă..." (Glasul Evlampiei Petrovna)
— Nu vă supăraţi, făcu Mişa pe un ton tăios şi îşi sublinie cuvintele cu un gest energic, dar eu spun de ani de zile că odată şi odată trebuie să ridicăm cu toţii această problemă!
— Uiţi de Sivţev Vrajek\'7b5\'7d? (Evlampia Petrovna)
— Şi-apoi nici India nu ştim cum o să reacţioneze la trebuşoara asta, adăugă Ilcin.
— Dacă i-am pune dintr-o dată pe roata mare, abia se mai auzea Ilcin, şoptind, ce frumos s-ar duce... Cu muzica după ei!
— Nu uita de Sivţev! rosti cu mult tâlc Evlampia Petrovna.
În momentul acela se vede că mi s-a citit pe chip atâta disperare, încât cei ce mă ascultaseră îşi conteniră discuţia încâlcită şi mi se adresară cu multă politeţe.
— Serghei Leontievici, te rugăm cu toţii foarte stăruitor ca piesa să-ţi fie gata cel mai târziu în august. Dorim foarte, foarte mult ca la începutul stagiunii să poată fi citită în întregime.
Nu-mi amintesc prea limpede ce s-a mai petrecut după aceea, în mai. Mi s-a şters din minte şi toată luna următoare. În schimb, de întâmplările care au avut loc în iulie îmi amintesc foarte bine. Stam gol, înfăşurat doar într-un cearşaf, şi-mi compuneam piesa. Cu cât înaintam mai mult, cu atât mai greu îmi venea s-o scriu. Vocile din cutioară nu mai veniseră să răsune de multă vreme, romanul mi se stinsese cu totul, zăcea neînsufleţit şi parcă nu mai aveam pentru el nici un pic de dragoste. În faţa ochilor mi se legăna acum paralelogramul Scenei de studii. Eroii mei prinseseră aripi, astfel că ea li se potrivi de minune, dar pesemne le plăcu atât de mult să se afle acolo, lângă bidiviul de aur, nemaivoind să plece nicăieri, încât evenimentele din piesă prinseră a se înşira unele după altele şi părea că nu se vor mai isprăvi niciodată. Pe urmă arşiţa se potoli, cana de sticlă din care beam apă fiartă se goli cu încetul şi doar pe fund mai rămase să plutească o muscă înecată. Se abătură ploile, sosiră zilele lui august şi într-una din ele am primit o scrisoare de la Mişa Panin. Mă întreba cum stau cu piesa.
Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi chiar în noaptea aceea am pus capăt desfăşurării evenimentelor. Piesa număra treisprezece tablouri.
Capitolul 9
Start!
Când îmi ridicam ochii, zăream deasupra-mi un glob de sticlă mată, plin de lumină. Lateral, într-o vitrină, licărea o uriaşă coroană de lauri cu frunze de argint şi cu panglici albe, peste care se înşirau cuvintele: "Nepreţuitului Teatru Independent din partea avocaţilor din Moscova". Drept înaintea mea se înşiraseră chipurile zâmbitoare ale actorilor. O bună parte a acestora dispăreau însă, cedând locul altora.
De departe răzbea o linişte deplină, izvorau în răstimpuri nişte glasuri melancolice, unite într-o ciudată litanie, pentru ca în cele din urmă să izbucnească vuiete nelămurite ca dintr-o baie de aburi. Acolo, în timp ce eu îmi citeam piesa, se juca spectacolul din seara aceea.
Îmi tamponam necontenit fruntea cu batista şi de fiecare dată vedeam înaintea ochilor un om voinic şi îndesat, ras proaspăt, cu părul des şi negru. Se oprise în pragul uşii şi mă privea lung, ca şi când ar fi stat să mediteze.
Doar chipul său mi-a rămas în minte. Restul părea că-mi saltă pe dinaintea ochilor, sclipind şi luând alte şi alte înfăţişări. Neschimbată mai rămăsese şi coroana de lauri. Mi-o amintesc foarte bine. Aşa s-a desfăşurat lectura piesei, de data aceasta nu în clădirea Scenei de studii, ci în aceea a Scenei principale.
Plecând noaptea târziu spre casă, mi-am întors privirea să văd unde anume fusesem. Chiar în centrul oraşului, acolo unde, în dreptul teatrului, e un magazin alimentar, iar peste drum un altul cu firma "Bandaje şi corsete", se înălţa o clădire cu totul obişnuită, semănând cu o broască ţestoasă, şi pe care o luminau felinare mate, de formă cubică.
În ziua următoare, în lumina palidă a amurgului, am revăzut-o pe dinăuntru. Îmi amintesc că pornisem, păşind peste un covor moale, din postav soldăţesc, de-a lungul unui zid care părea să fie chiar peretele interior al sălii de spectacol. Pe lângă mine era un du-te-vino necontenit. Începuse noua stagiune.
Am tot mers astfel, călcând peste covorul care îmi înăbuşea zgomotul paşilor, până am ajuns într-un cabinet mobilat cu o plăcută eleganţă, unde se afla un bărbat în vârstă, având o înfăţişare la fel de plăcută, obrajii bărbieriţi şi nişte ochi foarte veseli. Era Anton Antonovici Kneajevici, cel care răspundea de achiziţionarea pieselor de teatru.
Dincolo de biroul lui Kneajevici am zărit pe perete o poză în culori vii, luminoase... reprezenta, pare-mi-se, o cortină de teatru cu nişte ciucuri vişinii, iar îndărătul ei, o grădină veselă, cu frunzişul de un verde palid...
— A, tovarăşul Maxudov, exclamă cu bunăvoinţă Kneajevici, aplecându-şi capul pe o parte, de când te aşteptăm, de când te tot aşteptăm! Ia loc, te rog, ia loc!
Şi atunci m-am aşezat într-un foarte comod şi plăcut fotoliu de piele.
— Ţi-am ascultat opera, da, da, ţi-am ascultat-o, spuse zâmbind Kneajevici, dar cu totul pe neaşteptate făcu un gest care ar fi putut însemna că-şi declină orice răspundere. Este o piesă excelentă! E drept că până acum n-am montat asemenea piese, dar te pomeneşti că pe asta chiar o montăm, chiar o montăm...
Cu cât mai mult vorbea Kneajevici, cu atât mai multă veselie i se putea citi în pupile.
— ...iar dumneata o să te îmbogăţeşti într-un hal fără hal, continuă Kneajevici, şi n-ai să mai umbli de-cât în caleaşcă! Da, domnule, în caleaşcă!
"Să ştii că omul nu-i precum pare", m-am gândit privindu-l, "nu-i deloc precum pare..."
Spre mirarea mea, cu cât mai vesel devenea Kneajevici, cu atât mă simţeam eu mai încordat.
După ce se mai întreţinu cu mine, Kneajevici apăsă un buton de sonerie.
— Acum, am să te poftesc la Gavril Stepanovid. Am să i te dau în primire, cum s-ar spune, am să i te dau în primire! Gavril Stepanovici al nostru e un om de aur... Nu-i în stare să omoare o muscă! O muscă!
În cabinet intră un om cu petliţe verzi şi spuse:
— Gavrile Stepanovici încă n-a venit la teatru.
— Dacă n-a venit, atunci o să vină, îmi spuse Kneajevici cu aceeaşi bucurie în glas, peste cel mult o jumătate de oră va fi aici. Până atunci, dumneata fă o plimbare prin teatru, mai uită-te pe colo, pe dincolo, mai distrează-te, bea un ceai la bufet şi gustă din sandvişuri, gustă din sandvişuri, fă-i plăcerea asta lui Ermolai Nikolaevici, bufetierul!
Şi am plecat să mă plimb prin teatru. Umbletul domol peste pardoseala învelită în postav îmi făcea o deosebită plăcere; mă încântau şi penumbra misterioasă, şi liniştea care domnea prin culoare.
Prin penumbra aceea am mai făcut o cunoştinţă. Un om înalt, slab, cam de o vârstă cu mine, îmi ieşi înainte şi mi se recomandă.
— Piotr Bombardov.
Bombardov era actor la Teatrul Independent. Îmi spuse că mi-a ascultat şi el piesa şi că, după părerea lui, este o piesă bună.
Nu ştiu de ce, dar din prima clipă am simţit că Bombardov îmi poate fi un bun prieten. Îmi făcu impresia unui om foarte inteligent şi cu un ascuţit spirit de observaţie.
— N-ai vrea să ne vizitezi galeria de portrete din foaier? mă întrebă cu politeţe Bombardov.
I-am mulţumit pentru invitaţie şi, scurt timp după aceea, am intrat amândoi în uriaşul foaier, aşternut pe jos cu acelaşi postav cenuşiu. De-a lungul pereţilor se zăreau în şiruri suprapuse un mare număr de portrete şi fotografii mărite, încadrate de rame ovale, aurite.
Din portretul de lângă noi ne privi un chip de femeie pictat în ulei. Femeia cu nişte ochi extatici, coafură înaltă cu breton şi rochie foarte decoltată, părea să aibă vreo treizeci de ani.
— Sarah Bernhardt, mă lămuri Bombardov. Alături de celebra actriţă se afla imaginea fotografică a unui bărbat cu mustaţă. E Sevastianov, Andrei Nikolaevici, maestru de lumini al teatrului, spuse el cu politeţe în glas.
Pe vecinul lui Sevastianov l-am recunoscut cu uşurinţă. Era Molière.
După Molière, venea o cucoană, cu o broşă în formă de săgeată. Într-o mână, cu degetul mic cochet depărtat de celelalte, cucoana ţinea o batistă împodobită cu dantelă.
— Este Liudmila Silvestrovna Preahina, una din actriţele teatrului nostru, rosti Bombardov, şi prin pupile îi trecu o luminiţă fugară. Îndată, mă privi cu coada ochiului şi nu mai spuse nimic.
— Nu te supăra, cine o mai fi şi ăsta? l-am întrebat îndată după aceea, uitându-mă la chipul ce vădea cruzime al unui bărbat cu o cunună de lauri peste cârlionţii deşi ai părului. Omul purta togă şi ţinea în mână o liră cu cinci strune.
— Este împăratul Nero, spuse Bombardov şi din nou ochii îi străluciră şi se stinseră.
— Dar de ce?...
— Din ordinul lui Ivan Vasilievici, răspunse Bombardov, păstrându-şi şi acum o totală imobilitate a chipului. Nero a fost cântăreţ şi artist.
— Da, da.
După Nero veni Griboedov, după Griboedov – Shakespeare cu gulerul lui alb de dantelă iar după acesta un bărbat necunoscut, despre care am aflat că-l cheamă Plisov şi că de patruzeci de ani are grijă de mecanismele scenei turnante a teatrului.
Veniră la rând Jivolkini, Goldoni, Beaumarchais, Stasov, Şcepkin. După aceea, răsări din rama aurie o chivără de ulan pusă pe o sprânceană, dedesubt o figură de aristocrat plin de sine, o mustaţă cănită, nişte epoleţi de general de cavalerie, nişte revere roşii, o cartuşieră metalică.
— Răposatul general-maior Klavdi Alexandrovici Komarovski-Echappard de Bencourt, comandant al regimentului de ulani din garda imperială.
Observându-mi curiozitatea, Bombardov îmi istorisi următoarele:
— Povestea acestui om e cu totul neobişnuită. Venise o dată, pentru vreo două zile, de la Petersburg la Moscova, luase dejunul la Testov, iar către seară nimerise la teatrul nostru. S-a aşezat, bineînţeles, în rândul din faţă, stă şi se uită... Nu mai ştiu ce piesă se juca în seara aceea, însă martorii oculari spun că în timpul unui tablou care înfăţişa o pădure, cu generalul s-a petrecut ceva straniu. Era în amurg, la o margine de crâng, ciripeau somnoroase păsările, de departe răsunau clopotele din sat chemând la vecernie... Se uită lumea, şi-l vede pe general că-şi duce deodată batista la ochi.
După sfârşitul reprezentaţiei, s-a dus în birou la Aristarh Platonovici. Omul de serviciu ne-a povestit că, intrând în cabinet, generalul a rostit de îndată cu o voce surdă care te vâra în sperieţi: "Spuneţi-mi, ce să fac?!"
Pe urmă, a închis uşa după el şi-a stat o mulţime de vorbă cu Aristarh Platonovici...
— Iartă-mă că te-ntrerup... Cine este Aristarh Platonovici?
Bombardov mă privi lung, apoi îşi alungă expresia de mirare de pe obraz şi-mi explică:
— Teatrul nostru e condus de doi directori: unul este Ivan Vasilievici, celălalt – Aristarh Platonovici. Nu te supăra, dumneata nu eşti din Moscova?
— Nu, nu sunt... Continuă, te rog.
— ...au stat acolo de vorbă, dar despre ce anume, n-a mai ştiut-o nimeni. S-a aflat în schimb că în aceeaşi noapte generalul a expediat la Petersburg o telegramă care suna cam aşa: "Petersburg. Maiestăţii-Sale. Simţind chemarea de a deveni actor al Teatrului Independent al Maiestăţii-Voastre, vă cer preasupus să-mi acceptaţi demisia. Komarovski-Bencourt."
Am scos o exclamaţie de surpriză şi-am întrebat:
— Şi atunci?
— A ieşit un compot de toată frumuseţea, răspunse Bombardov. Lui Alexandru al III-lea i-au adus telegrama la ora două noaptea. L-au trezit special pentru asta. Împăratul, doar cu lenjurile pe el, cu barba lui aia mare, cu crucea la gât... zice: "Daţi-o încoace! Ce-o mai fi păţit acolo Echappard al meu?" A citit telegrama şi-a amuţit. Doar s-a făcut vânăt în obraz, a început să sufle pe nări, pe urmă zice: "Daţi-mi un creion!" şi chiar acolo pe telegramă a şi pus rezoluţia: "Să nu-l mai prind la Petersburg. Alexandr." Şi s-a culcat la loc.
Cât despre general, dumnealui a venit a doua zi, în haine civile, cu redingotă, direct la repetiţie.
Rezoluţia a fost acoperită cu lac, iar telegrama a primit-o teatrul în dar, după revoluţie. O poţi vedea la muzeul nostru de rarităţi.
— În ce roluri a jucat generalul? l-am întrebat.
— În roluri de împăraţi, comandanţi de oşti şi lachei în familii de bogătaşi, îmi răspunse Bombardov, doar ştii că-l jucăm destul de mult pe Ostrovski, şi are acolo tot felul de negustori... Pe urmă a jucat multă vreme în Puterea întunericului... Manierele noastre, ştii şi dumneata, cam lasă de dorit. Or, el cunoştea totul la perfecţie: cum să ridice unei cucoane batista, cum să toarne vinul în pahar: franţuzeşte vorbea mai bine decât franţujii... Şi mai avea o pasiune: să imite din culise tot soiul de păsări cântătoare. Dacă puneam în scenă o piesă unde acţiunea se petrecea primăvara la ţară, se aşeza totdeauna pe o scară, printre decoruri, şi fluiera ca o privighetoare. Iată ce istorie bizară!
— Ba nu! Nu sunt de acord cu dumneata! am exclamat cu convingere. E atât de plăcut aici, la teatrul dumneavoastră, încât, dacă aş fi fost în locul generalului aceluia, aş fi procedat şi eu la fel...
— Karatâghin, Taglioni, continuă să enumere Bombardov, ducându-mă după el de la un portret la altul. Ecaterina a II-a, Caruso, Feofan Prokopovici, Igor Severianin, Battistini, Euripide, Bobâliova, şefa atelierului croitorie de damă.
În clipa aceea însă, pătrunse în trap pe uşa foaierului unul din cei care purtau petliţe verzi şi ne anunţă în şoaptă că a sosit Gavril Stepanovici. Bombardov s-a întrerupt îndată, mi-a strâns mâna cu putere şi l-am auzit rostind cu glas scăzut nişte vorbe enigmatice:
— Fii tare...
Pieri apoi în semiîntuneric.
Iar eu l-am urmat grăbit pe omul cu petliţele, care înainta în buiestru la doi paşi în faţa mea, arătându-mi din când în când pe unde s-o iau şi zâmbindu-mi cu un zâmbet chinuit.
De o parte şi de alta a coridorului larg prin care treceam se aprindea la fiecare zece paşi, în perete, câte o inscripţie cu litere de foc, electrice: "Păstraţi linişte! Aici e repetiţie!"
Într-un fotoliu, la capătul acelui coridor în semicerc, şedea un om cu un pince-nez de aur pe nas, purtând şi el o pereche de petliţe verzi. Văzându-mă că sunt adus într-acolo, sări în picioare, urlă în şoaptă un "Să trăiţi!" şi desfăcu larg o draperie grea pe care se legăna o monogramă, în fir de aur, a teatrului: "T.I.".
Şi atunci mi-am dat seama că mă aflu într-un cort. Tavanul era acoperit în întregime cu mătase verde, ale cărei falduri porneau lateral, ca nişte raze, din centru, unde răspândea lumină un felinar de cristal. Mobila din jur era căptuşită şi ea cu mătase. În faţă, încă o draperie, acoperind o uşă înaltă cu geamuri din sticlă mată. Noul meu însoţitor, cel cu pince-nez-ul, nu se mai apropie de ea, ci făcu doar un gest scurt, care trebuia să însemneze: "bateţi la uşă, vă rog!" şi îndată pieri din vedere.
Am ciocănit încet în tăblia groasă, am pus mâna pe clanţa care înfăţişa un cap argintiu de vultur, se auzi şuieratul unui arc pneumatic şi uşa îmi făcu loc să intru. Am nimerit cu nasul într-o draperie, m-am încurcat în ea, pe urmă am dat-o la o parte..
Curând nu voi mai fi, voi părăsi această lume! E un lucru hotărât, deşi, la drept vorbind, mă înspăimântă... Dar şi în clipa când va trebui să mor, îmi voi aduce aminte de cabinetul în care m-a primit Gavril Stepanovici, administratorul teatrului.
Chiar în clipa când am trecut pragul uşii, un uriaş orologiu, aflat într-unul din colţuri, sună molcom şi începu să cânte un străvechi menuet.
Mi-au fulgerat în ochi mai multe lumini. O lumină verde, aprinsă pe masa de scris, de fapt pe un birou, mai bine zis pe o construcţie din cele mai complicate, cu zeci de sertare, cu despărţituri verticale pentru scrisori, cu o altă lampă care se înălţa pe un picior argintiu, flexibil, cu o brichetă electrică pentru ţigările de foi. O altă lumină, roşie, de infern, venind de sub o masă din lemn de palisandru, cu trei aparate telefonice pe tăblia netedă, lucioasă. O luminiţă minusculă, albă dinspre o măsuţă joasă pe care se afla o maşină de scris plată, străină, şi un teanc de file albe, cu marginea poleită şi cu monograma "T.I." O lumină reflectată, venind din tavan.
Podeaua cabinetului era acoperită şi aici, dar nu cu postav soldăţesc, ci cu unul verde, precum cel de pe mesele de biliard, peste care se întindea un covor persan, vişiniu, gros de trei degete. În dreptul lui, un divan colosal, cu perne şi cu o narghilea alături. Afară, lumina zilei se abătea peste centrul Moscovei, dar aici, în cabinet, prin fereastra acoperită cu trei rânduri de draperii nu pătrundea nici o rază, nici un zgomot. Aici domnea o veşnică noapte pătrunsă de har şi înţelepciune şi pluteau miresme de piele lăcuită, de ţigări fine şi de parfum. Aerul încălzit îţi mângâia plăcut obrazul, mâinile.
În faţă, pe unul din pereţii îmbrăcaţi în satin roşu, cu ornamente de aur, se afla un mare portret fotografic, înfăţişând un om cu o tunsură artistică, privirea filtrată printre gene, mustaţa răsucită în sus, şi ţinând în mână un lornion. Mi-am dat seama că trebuie să fie chipul lui Ivan Vasilievici sau al lui Aristarh Platonovici, dar al cărui anume dintre aceştia doi nu m-am putut dumiri.
Răsucindu-se brusc pe scaunul turnant, se întoarse spre mine un om potrivit de statură, cu un barbişon negru, franţuzesc şi cu săgeţile mustăţilor zburând în sus.
— Sunt Maxudov, i-am spus.
— Scuzaţi-mă, rosti interlocutorul meu cu o voce subţire de tenor şi făcu un gest care voia să spună că îndată va sfârşi de citit hârtia pe care o ţinea în mână şi...
... peste câteva clipe sfârşi de citit, dădu jos dintr-o mişcare pince-nez-ul prins cu un şnur subţire, negru, îşi frecă ochii obosiţi, pe urmă se întoarse cu spatele la birou şi îşi aţinti privirea asupra mea. Nu-mi spuse nimic. Doar mă privi lung şi fără jenă drept în lumina ochilor, de parcă m-ar fi studiat, aşa cum studiezi un mecanism nou, necunoscut. Nu se feri să arate că mă studiază, ba chiar îşi miji ochii, căutând să se concentreze. Mi-am mutat privirea în altă parte, dar cu asta n-am rezolvat nimic, ba chiar am început să mă foiesc pe divanul pe care mă aşezasem... În cele din urmă, mi-am spus: "Ehe-he..." şi, la rândul meu, e drept, făcând un deosebit efort de voinţă, m-am holbat la cel care şedea în faţa mea. Tot atunci, fără să ştiu de ce anume, am simţit o tulburare nemulţumitoare la adresa lui Kneajevici.
"Aici e vorba de o neînţelegere", m-am gândit, "ori e orb Kneajevici, ori... cică n-ai putea omorî omul acesta nici măcar o muscă... asta n-o mai cred... n-o cred în ruptul capului... Dimpotrivă, are nişte ochi mici, de oţel, adânc înfundaţi în orbite... se citeşte în ei o voinţă de fier, un curaj diavolesc, o hotărâre de nestrămutat... şi bărbuţa asta franţuzească... cum să nu omoare nici măcar o muscă?... Seamănă leit cu eroul acela al lui Dumas... cel care îi conducea pe muşchetari... Cum îl chema, oare?... Am uitat, drăcia dracului!"
Tăcerea nu se mai putea prelungi şi Gavril Stepanovici fu cel care o întrerupse. Schiţă pe neaşteptate un zâmbet ştrengăresc şi mă pocni uşor peste genunchi.
— Care va să zică, ai venit să semnăm un mic contract? îmi spuse.
O voltă pe scaun, o altă voltă înapoi Şi în mâinile lui Gavril Stepanovici apăru contractul cu pricina.
— Numai că nu ştiu cum o să-l semnăm fără aprobarea lui Ivan Vasilievici? Şi, în clipa urătoare, Gavril Stepanovici aruncă o privire involuntară spre portretul din perete.
"Aha! Slavă Domnului... Acum ştiu cine e", îmi trecu prin minte, "este Ivan Vasilievici."
— Să nu iasă vreo încurcătură, continuă Gavril Stepanovici. Totuşi, s-o facem, aşa, ca pentru dumneata! Şi îmi zâmbi cu multă bunăvoinţă.
Chiar atunci, uşa se deschise fără zgomot, draperia se dădu la o parte şi în odaie intră o doamnă cu un chip voluntar şi oacheş, de meridională. Îmi aruncă o privire scurtă, iar eu i-am fâcut o plecăciune, declinându-mi numele: "Maxudov"...
Doamna îmi strânse mâna ca putere, bărbăteşte, şi-mi spuse la rândul ei:
— Avgusta Menajraki.
Pe urmă se aşeză pe un scăunel, scoase din buzunarul jerseului verde cu care era îmbrăcată un ţigaret de aur, aprinse o ţigară şi începu să bată fără zgomot la maşina de scris dinaintea ei.
Am citit contractul, dar, ca să fiu sincer, n-am priceput nimic de acolo, şi nici măcar n-am încercat să pricep.
Aş fi vrut să le spun celor de la teatru: "Puteţi să-mi jucaţi piesa. Mie nu-mi trebuie nimic, decât să-mi daţi voie ca în fiecare zi, timp de două ore, să pot sta culcat pe divanul acesta, să trag în piept mireasma dulce a fumului de ţigară şi să visez!"
Din fericire, nu le-am spus nimic.
Îmi aduc aminte, doar, că în textul contractului se întâlneau la tot pasul expresii ca: "în cazul când" şi "având în vedere" şi că fiecare punct al său începea cu cuvintele: "Autorul nu are dreptul."
Autorul nu avea dreptul să-şi încredinţeze piesa nici unui alt teatru din Moscova.
Autorul nu avea dreptul să-şi încredinţeze piesa nici unui teatru din oraşul Leningrad.
Autorul nu avea dreptul să-şi încredinţeze piesa nici unui teatru din nici un oraş al R.S.F.S.R.
Autorul nu avea dreptul să-şi încredinţeze piesa nici unui teatru din nici un oraş al R.S.S. Ucraineană.
Autorul nu avea dreptul să-şi tipărească piesa.
Autorul nu avea dreptul să pretindă ceva de la teatru, dar ce anume, am uitat (punctul 21).
Autorul nu avea dreptul să protesteze împotriva unor lucruri, dar împotriva cărora anume, am uitat de asemenea.
Un singur punct venea, totuşi, să întrerupă monotonia acelui document. Era punctul 57. Acesta începea cu cuvintele: "Autorul se obligă." în conformitate cu cele prevăzute acolo, autorul îşi lua obligaţia "de a efectua în mod necondiţionat şi de urgentă schimbări, rectificări, adăugiri sau prescurtări în textul piesei sale, în cazul când direcţiunea sau unele comisii, sau instituţii, sau organizaţii, sau corporaţii, sau persoane învestite cu drepturi în acest sens i le vor cere, fără ca el să pretindă pentru ele nici un alt fel de retribuţie în afara celei indicate la punctul 15".
Îndreptându-mi atenţia către punctul cu pricina, am constatat că acolo, după cuvântul "retribuţie" venea un loc cu desăvârşire gol.
Locul acela l-am însemnat, întrebător, cu unghia.
— Ce retribuţie ai socoti acceptabilă pentru dumneata? mă întrebă Gavril Stepanovici, fără să-şi ia ochii de la mine.
— Anton Antonovid Kneajevici, i-am răspuns, m-a încredinţat că mi se vor plăti două mii de ruble...
Interlocutorul meu îşi înclină cu respect fruntea.
— M-da, spuse, tăcu o vreme, apoi adăugă: of, banii, banii! Câte rele aduc ei în lume! Nu ne gândim decât la bani, dar la suflet se va gândi oare cineva?
Până atunci, ducându-mi trudnic viaţa de azi pe mâine, mă dezobişnuisem într-atâta de asemenea cugetări, încât, sincer să fiu, am rămas oarecum descumpănit... Mi-am spus: "Cine ştie, poate Kneajevici are dreptate?... De fapt, m-am închistat prea mult şi-am devenit bănuitor..." Ca să respect regulile de politeţe, am scos un oftat adânc, interlocutorul mi-a răspuns şi el cu unul, apoi, deodată, îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi-mi şopti pe un ton intim:
— Patru sute de rublişoare? Bine? Numai pentru dumneata? Bine?
Drept să spun, m-am întristat pe loc. Se întâmplase ca tocmai atunci să n-am o para chioară şi-mi pusesem mari speranţe în cele două mii de ruble.
— Poate că s-ar putea o mie opt sute? l-am întrebat. Kneajevici mi-a spus că...
— Uite-l cum caută popularitate, rosti cu amărăciune Gavril Stepanovici.
Tocmai atunci bătu cineva la uşă. Intră un om cu petliţe verzi, ţinând în mâini o tavă acoperită cu un şervet alb ca zăpada. Pe tavă se afla un ibric de cafea din argint masiv, unul de lapte, două căni de porţelan portocalii pe din afară şi aurii pe dinăuntru, două sandvişuri cu icre negre, două felii roze, străvezii, de batog, două cu roastbeaf rece.
— I-ai dus plicul lui Ivan Vasilievici? îl întrebă Avgusta Menajraki pe cel care intrase.
Omul se schimbă la faţă, şi tava i se aplecă într-o parte.
— Avgusta Avdeevna, eu am dat fuga la bufet, aşa că Ignutov a fugit să ducă plicul.
— Eu ţi-am dat dispoziţie dumitale să-l duci, nicidecum lui Ignutov, spuse Menajraki, nu-i treaba lui Ignutov să ducă plicuri lui Ivan Vasilievici. Ignutov e un tont, poate să facă vreo boacănă, să trântească vreo prostie... Vrei ca Ivan Vasilievici să facă temperatură?
— Vrea să-l ucidă, spuse rece Gavril Stepanovici.
Omul cu tava gemu în surdină şi scăpă jos o linguriţă.
— Unde era Pakin în timp ce dumneata îţi pierdeai vremea la bufet? întrebă Avgusta Avdeevna.
— Pakin dăduse fuga să aducă o maşină, căută s-o lămurească cel întrebat, iar eu am fugit la bufet şi i-am spus lui Ignutov: "Dă o fugă până la Ivan Ivanovici."
— Dar Bobkov?
— Bobkov fugise după bilete.
— Pune aici! făcu Avgusta Avdeevna, apăsă pe un buton şi din perete ţâşni în afară tăblia unei măsuţe.
Omul cu petliţe se înveli, lăsă tava, dădu draperia la o parte cu spatele, deschise uşa cu piciorul şi dispăru.
— Gândeşte-te la sufletul dumitale, Kliukvin, la sufletul dumitale! strigă în urma lui Gavril Stepanovici, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse pe un ton intim:
— Patru sute douăzeci şi cinci? Bine?
Avgusta Avdeevna muşcă dintr-un sandviş şi începu să bată încet la maşină cu un singur deget.
— Poate o mie trei sute? E un lucru penibil, vă rog să credeţi, dar acum stau cam prost cu banii şi trebuie neapărat să-mi plătesc croitorul...
— Ţi-a cusut chiar hainele astea? mă întrebă Gavril Stepanovici, arătând spre pantalonii pe care îi purtam.
— Da.
— Prost ţi le-a cusut, nemernicul, observă Gavril Stepanovici, să-l dai pe uşă afară!
— Da, dar vedeţi că,..
— Să ştii că nouă nu ni s-a mai întâmplat, spuse după o clipă de ezitare Gavril Stepanovici, nu ni s-a mai întâmplat niciodată să dăm bani autorilor la încheierea contractului, totuşi fiind vorba de dumneata... Îţi dăm patru sute douăzeci şi cinci!
— O mie două sute, am ripostat înviorându-mă, altminteri nu mă pot descurca... sunt foarte strâmtorat...
— La curse n-ai încercat să joci? mă întrebă Gavril Stepanovici.
— Nu, i-am răspuns cu părere de rău.
— Un actor de-al nostru a avut şi el nişte încurcături, s-a dus la curse şi, închipuie-ţi, a câştigat o mie jumătate. Nouă însă n-are nici un rost să ne ceri. Prieteneşte îţi spun: ai bani prea mulţi, te iroseşti cu ei cu tot! Of, ce ţi-e şi cu banii ăştia! Cine i-o fi născocit? Uite, eu n-am bani şi mă simt atât de liniştit, atât de bine!... Şi Gavril Stepanovici îşi întoarse pe dos unui din buzunare în care, într-adevăr, nu era nici o leţcaie, ci doar o legătură de chei prinse de un lănţişor.
— O mie, i-am spus.
— Ah, ducă-se tot pe apa sâmbetei! exclamă cu vioiciune Gavril Stepanovici. Să mă tragă şi-n ţeapă, totuşi eu îţi dau cinci sute de ruble. Semnează aici!
Am semnat contractul, iar Gavril Stepanovici mă lămuri că aceşti bani constituie un avans pe care eu mă oblig să-l restitui chiar din onorariul primelor spectacole ce vor avea loc. Ne înţeleserăm că astăzi voi avea de primit şaptezeci şi cinci de ruble, după două zile o sută de ruble, pe urmă, sâmbătă, încă o sută, iar restul pe data de paisprezece.
Doamne! Cât de prozaică şi tristă mi s-a părut strada după ce am părăsit cabinetul. Ploua mărunt, o căruţă cu lemne se înţepenise într-o poartă, vizitiul răcnea la cal cu glas înspăimântător, lumea trecea posomorâtă din cauza ploii. Am luat-o la picior spre casă, încercând să nu bag în seamă imaginile acelei triste proze cotidiene. Contractul cel îndelung dorit mi se afla în dreptul inimii.
Sus, în odăiţă, l-am găsit pe amicul meu (vezi în-tâmplarea cu pistolul).
Cu mâinile ude mi-am scos din sân contractul şi-am exclamat:
— Citeşte-l!
Amicul meu citi contractul şi, spre marea mea surprindere, am observat că se bosumflă:
— Ce-i cu fiţuica asta? Ce-ai făcut, deşteptule? mă întrebă.
— Dumneata nu te pricepi în probleme de teatru, aşa că poţi să-ţi vezi de treabă! m-am oţărât şi eu.
— Ce înseamnă asta: "se obligă", "se obligă"? Ei nu-şi iau, oare, nici o obligaţie? mormăi amicul meu.
Am început să-i povestesc cu pasiune cum arată galeria de portrete, ce om inimos e Gavril Stepanovici, am amintit de Sarah Bernhardt şi de generalul Komarovski. Am vrut nespus de mult să-i redau întocmai cum sună menuetul din vechiul orologiu, cum abureşte în căni de porţelan cafeaua, cât de stins, cât de fermecător şuşotesc paşii peste postavul sur din culoarele teatrului, dar orologiul nu suna decât în mintea mea; văzusem, într-adevăr, şi ţigaretul de aur şi văpaia de iad din şemineul electric şi chiar şi pe împăratul Nero, dar de redat, n-am izbutit să redau nimic.
— Se vede că Nero e cel care le alcătuieşte contractele, glumi stupid amicul meu.
— Ia lasă-mă în pace! am exclamat şi i-am smuls contractul.
Căzuserăm de acord să luăm o gustare şi l-am trimis pe fratele Dusiei la băcănie.
Afară, ploaia măruntă de toamnă se cernea întruna. Ce şuncă am avut la masă, ce unt! Clipe de adevărată fericire.
Clima din Moscova e cunoscută prin capriciile sale. Nu trecură decât două zile şi veni o caldă zi de vară. Iar eu mă îndreptam grăbit spre Teatrul Independent. Cu un sentiment dulce în inimă, savurând dinainte plăcerea de a încasa o sută de ruble, m-am apropiat de teatru, când, lângă uşile din mijloc, am zărit un afiş modest:
Am citit:
Repertoriul din stagiunea curentă:
Eschil – "Agamemnon"
Sofocle – "Filoctet"
Lope de Vega – "Mrejele Fenisei"
Shakespeare – "Regele Lear"
Schiller – "Fecioara din Orleans"
Ostrovski – "Săracii cu duhul"
Maxudov – "Zăpada neagră".
Am rămas pe trotuar cu gura căscată şi mă mir cum de nu mi-au şterpelit atunci portofelul din buzunar. Lumea mă îmbrâncea, îmi adresa cuvinte nu prea plăcute la auz, dar eu continuam să stau ţeapăn, contemplând afişul. Pe urmă, m-am tras binişor la o parte, ca să-mi dau seama ce impresie le face afişul celor are se perindă pe dinaintea lui.
Am înţeles că nu le face nici un fel de impresie. Dacă n-aş ţine seama de cei trei sau patru trecători care au aruncat asupra lui câte o privire fugară, aş putea spune că n-a mai stat să-l citească nimeni.
Totuşi, nu trecură nici cinci minute şi pentru îndelungata mea aşteptare de până atunci am fost răsplătit cum nici nu visam. Prin şuvoiul celor ce veneau spre teatru am desluşit limpede figura lui Egor Agapionov. Se apropia de intrarea principală cu o întreagă suită în urma lui. L-am văzut acolo şi pe Likospastov, cu nelipsita lui pipă în colţul gurii, şi pe necunoscutul cel cu chipul dolofan şi atrăgător. Ultimul, şontâcăia un cafru, îmbrăcat într-un pardesiu extravagant de culoarea gălbenuşului de ou şi, nu ştiu din care motiv, cu capul descoperit. M-am vârât mai adânc într-o nişă în care se afla o statuie cu ochii orbi şi am stat să-i privesc pe cei ce se apropiaseră.
Grupul ajunse în dreptul afişului şi se opri. Nu ştiu cum aş putea descrie reacţia lui Likospastov. Fu primul care îşi încetini paşii şi îl citi. Zâmbetul încă îi mai flutura pe buze, mai rostea încă ultimele cuvinte, ale nu ştiu cărei anecdote. Iată-l ajuns la "Mrejele Fenisei"... Deodată păli şi păru că îmbătrâneşte. Chipul îi exprimă un autentic sentiment de groază.
Citi şi Agapionov şi spuse: "Hm..."
Necunoscutul cel gras citi şi pleoapele începură să i se zbată. "Încearcă să-şi amintească cu ce prilej mi-a mai auzit numele...", mi-am zis.
Cafrul întrebă în englezeşte ce anume zăriseră însoţitorii săi... Agapionov spuse: "Afiş, afiş", şi începu să schiţeze în aer un patrulater. Cafrul scutură din cap, neînţelegând nimic.
Lumea venea puhoi, acoperind cu totul capetele interlocutorilor, şi dându-le apoi iar la iveală. Vorbele lor îmi ajungeau la urechi şi se pierdeau iar, înghiţite de freamătul străzii.
Likospastov se întoarse către Agapionov şi-i spuse:
— Îşi dai seama, Egor Nilâci? E de neimaginat! Aruncă o privire jalnică împrejur. Să fi înnebunit cu toţii?...
Vântul luă cu el sfârşitul frazei.
Auzeam frânturi din basul lui Agapionov şi din tenorul pricăjit al lui Likospastov.
— ...Cine a mai auzit de ăsta?... Fireşte că eu l-am descoperit... Acela, domnule, chiar acela... Bâr... bâr... bâr... Un tip, să dai şi să fugi...
Am ieşit din nişa unde mă adăpostisem şi am luat-o direct spre cei care citeau afişul.
Likospastov mă zări cel dintâi şi am rămas uimit de schimbarea pe care i-am citit-o în ochi. Erau ochii lui, ai lui Likospastov, totuşi ceva nou şi străin se ivi în ei şi păru că între noi amândoi s-a căscat brusc o prăpastie...
— Halal, băiete! exclamă Likospastov. Halal să-ţi fie! Felicitări şi n-am cuvinte! Eschil, Sofocle şi tu! Nu ştiu cum ai făcut-o, cum ai dres-o, dar e o chestie genială! De-acum încolo, s-a zis, n-o să-ţi mai recunoşti prietenii! Te cred, parcă noi, de-alde ăştia, ne putem pune cu şecspirii!
— Ia, n-o mai face pe prostul, i-am răspuns cu sfială.
— Poftim, mi-ai şi pus pumnul în gură! Vezi cum eşti? Să ştii însă că eu nu-ţi port pică. Haide, bătrâne, vino să te pup! Şi îndată am simţit înţepându-mă peria scurtă, parcă de sârmă, a bărbii lui Likospastov.
— Faceţi cunoştinţă! Şi am făcut cunoştinţă cu grasul care nu-şi mai lua ochii de la mine. Îmi spuse: "Krupp".
Am făcut cunoştinţă şi cu cafrul care pronunţă o frază foarte lungă într-o englezească stricată. Deoarece n-am înţeles nimic din acea frază nu i-am răspuns nimic.
— Desigur, au s-o joace pe Scena de studii, căută să mă tragă de limbă Likospastov.
— Nu ştiu, i-am răspuns, se zice că pe scena principală.
Likospastov păli din nou şi se uită pierdut în cerul senin.
— Ce pot să-ţi spun, rosti cu un glas răguşit, dă Doamne! La mai mare! Poate că aici o să ai succes. Nu ţi-a mers cu romanul, poate c-o să-ţi meargă cu piesa. Numai să nu ţi se urce la cap. Ţine minte: nu poate fi nimic mai rău decât să-ţi uiţi prietenii.
Krupp mă privea lung şi, nu ştiu din ce cauză, devenea tot mai gânditor; mi-am dat seama că-mi studiază cu atenţie mai ales frizura şi nasul.
Trebuia să ne despărţim. Fu un moment penibil. Strângându-mi mâna, Egor mă întrebă dacă i-am citit cartea. Am simţit că îngheţ de spaimă şi i-am spus că n-am citit-o. De data aceasta, păli Egor.
— Crezi că mai stă să citească? se auzi glasul lui Likospastov, parcă mai are timp şi pentru literatura contemporană?... Haide, haide, glumesc...
— Eu te rog s-o citeşti, îmi spuse Egor cu mult tâlc, să ştii că-i o cărticică foarte bună.
Am urcat scara spre mezanin. Fereastra care da în stradă era deschisă şi un om cu petliţe verzi ştergea de zor geamurile cu o cârpă.
Dincolo de ferestre lunecară capetele literaţilor şi se auzi glasul lui Likospastov:
— Te zbaţi... te zbaţi ca peştele pe uscat... cred şi eu că-ţi pare rău!
Afişul îmi învălmăşea totul în minte şi nu-mi dădeam seama decât de un singur lucru: că, la drept vorbind, piesa mea e foarte proastă şi că ar trebui să întreprind ceva, dar ce anume, habar n-aveam.
... Dar iată că în capul scării îmi ieşi în întâmpinare un ins blond, spătos, cu un chip energic şi cu ochii pătrunşi de nelinişte. Blondul ţinea în mâini o servietă umflată.
— Tovarăşul Maxudov? mă întrebă.
— Da, eu sunt...
— Te caut prin tot teatrul, făcu cetăţeanul, dă-mi voie să mă prezint: Foma Strij. Să ştii că totul este în ordine. Fii liniştit şi fără grijă: piesa dumitale e în mâini bune. Contractul l-ai semnat?
— Da.
— Acum eşti al nostru, continuă Strij cu hotărâre şi ochii îi străluciră. Dumneata ar trebui să închei cu noi un contract pentru tot ce vei scrie de aci încolo! Pe întreaga viaţă! Totul să ne parvină nouă. Dacă vrei, o facem pe loc, că nu-i mare lucru. Cât ai scuipa o dată! Şi Strij scuipă într-o scuipătoare. Să ştii că piesa ţi-o montez eu. În două luni o punem pe roate. La cinşpe decembrie vom avea repetiţie generală. Schiller n-o să ne ţină în loc. Cu Schiller merge repede...
— Iartă-mă, i-am spus cu sfială, după câte ştiu, o va monta Evlampia Petrovna...
Strij se schimbă la faţă.
— Care Evlampia Petrovna? mă întrebă sever. Nici un fel de Evlampia. Vocea îi deveni de metal. Evlampia n-are cu asta nici o legătură, ea va monta cu Ilcin În foişorul din curte. Eu am aprobarea fermă a lui Ivan Vasilievici. Iar dacă a început să mă sape cineva, să ştii că trimit scrisoare în India! Ba o dau şi recomandată, dacă pe aşa-i vorba, strigă ameninţător, pătruns fără veste de nelinişte. Dă-ncoace un exemplar, îmi ordonă, întinzând mâna.
I-am explicat că piesa încă nu-i transcrisă.
— Unde le-o fi capul? exclamă Strij privind mânios peste umăr. Dumneata ai fost la etuvă, la Polixena Toropeţkaia?
N-am înţeles nimic şi doar mi-am căscat ochii la Strij.
— N-ai fost? Astăzi ea e liberă. Chiar mâine să-ţi iei un exemplar, să te duci la ea şi să acţionezi în numele meu! Cu mult curaj!
În clipa aceea, un ins foarte politicos, suav, cu limbaj graseiat, apăru în dreptul lui şi-i spuse cu delicateţe, dar foarte hotărât:
— Foma Sergheevici, poftiţi în sala de repetiţii. Începem.
Foma îşi vârî îndată servieta la subsuoară şi se depărtă, strigându-mi la plecare:
— Chiar mâine te înfiinţezi la etuvă! Auzi? În numele meu!
Am rămas locului şi am stat multă vreme astfel, în nemişcare.
Capitolul 10
Scene din etuvă
Ideea! În sfârşit mi-a venit ideea! Piesa mea avea treisprezece tablouri. Stând sus, în odaia mea, îmi pusesem înainte un cesuleţ vechi de argint şi-mi citeam mie însumi piesa, cu glas tare, de burtă seamă uimindu-mi peste măsură vecinul de alături. Isprăvind de citit câte un capitol, făceam un semn pe o hârtiuţă. Când am ajuns la final, mi-am dat seama că lectura a durat trei ore încheiate. Şi tot atunci mi s-a limpezit în minte gândul că la teatru spectacolul mai are şi antracte, în timpul cărora lumea se duce la bufet. Adăugând minutele respective, am înţeles că piesa mea nu va putea fi jucată într-o singură seară. Chinurile nocturne provocate de această problemă mă făcură să elimin unul din tablouri. Spectacolul se scurtă cu douăzeci de minute, dar nici aşa nu rezolvam mare lucru. Mi-am amintit că pe lângă antracte mai sunt şi pauze. De pildă, o actriţă stă pe scenă, plânge şi aşază un buchet de flori într-o vază. De vorbit nu vorbeşte, dar timpul trece. Asta însemnează că a mormăi rolurile stând la tine acasă e una, iar a le rosti pe scenă e cu totul altceva.
Trebuia să mai scot câte ceva din piesă, dar ce anume nu mă tăia capul. Totul mi se părea de mare importanţă şi era de ajuns să-mi propun a elimina un pasaj, pentru ca întregul edificiu să se clatine din temelii şi chiar am visat în nopţile acelea cum se surpă nişte cornişe şi cad la pământ balcoane. Visele acelea au fost pe drept cuvânt profetice.
Atunci am izgonit unul dintre personaje, din care cauză tabloul respectiv se povârni pe o coastă, apoi se risipi cu totul şi nu mai rămaseră în picioare decât unsprezece.
Oricât de mult am stat să-mi bat capul după aceea, oricât de mult am fumat, n-am mai izbutit să reduc nici măcar un rând din piesă. Zile întregi mă săgetau dureri în tâmpla stângă. Văzând că nu ajung la nici un rezultat, am lăsat lucrurile în voia soartei.
Şi-atunci m-am dus la Polixena Toropeţkaia.
"Numai că fără Bombardov n-am să mă descurc...", gândeam.
Într-adevăr, Bombardov îmi fu de mare ajutor. Întâi şi întâi, mă lămuri că nici India, de care mi-a fost dat să aud pentru a doua oară, şi nici etuva nu sunt vorbe de om care aiurează, că nu mi s-au năzărit. Abia atunci am înţeles pe deplin că la conducerea Teatrului Independent se aflau doi directori: Ivan Vasilievici, figura căruia o şi văzusem, precum şi Aristarh Platonovici...
— Bine, dar de ce în cabinetul unde am fost să semnez contractul era numai un singur portret: acela al lui Ivan Vasilievici?
Aici, Bombardov, de obicei foarte îndrăzneţ, se bâlbâi:
— De ce? Unde, la parter? Hm... hm... nu... Aristarh Platonovici... el... adică e dincolo... portretul lui este la etaj...
Mi-am dat seama că Bombardov încă nu s-a obişnuit cu mine. O vădea limpede răspunsul său în doi peri, dar, din politeţe, n-am mai stat să-l descos... "Lumea aceasta e într-adevăr fermecătoare, dar plină de enigme...", îmi trecu prin minte.
India? Dezlegarea era foarte simplă. Aristarh Platonovici era plecat pe atunci într-o călătorie prin India, astfel că Foma voise să-i trimită tocmai acolo recomandata cu pricina. Cât despre etuvă, nu era decât o glumă actoricească. Dăduseră această denumire (care a prins!) încăperii din faţa cabinetului de la etaj al directorului, în care lucra Polixena Vasilievna Toropeţkaia secretara lui Aristarh Platonovici...
— Dar Avgusta Avdeevna?
— Se înţelege că-i secretara lui Ivan Vasilievici.
— Aha, aha...
— Aha, ca aha, îmi spuse Bombardov privindu-mă gânditor, dar eu te sfătuiesc foarte stăruitor: caută să-i faci lui Toropeţkaia o impresie bună.
— Nu mă pricep.
— Ba, străduieşte-te!
În mână cu manuscrisul făcut sul, am urcat la etajul de sus al teatrului şi am ajuns la uşa în dosul căreia mi se spusese că era etuva.
În faţa etuvei se mai afla şi un fel de vestibul, cu o canapea într-unul din colţuri. Ajuns acolo, am mai stat câteva clipe locului, emoţionat, mi-am potrivit cravata şi m-am întrebat din nou în ce fel aş putea să-i fac Polixenei Toropeţkaia o impresie bună. Deodată, mi se păru că aud din spatele uşii hohote de plâns. "Mi se năzare...", m-am gândit şi-am intrat în etuvă. În clipa următoare se dovedi că ceea ce auzisem nu mi se năzărise defel. Am înţeles că cucoana cu tenul dumnezeiesc, îmbrăcată într-un jerseu purpuriu, care sta la un birouaş galben ca lămâia, era însăşi Polixena Toropeţkaia şi că hohotea chiar ea.
Uimit şi neobservat de cucoană, am rămas în uşă.
Pe obrajii Polixenei şiroiau lacrimile, într-o mână mototolea o batistă, cu cealaltă bătea în birouaş. Un om spătos, cu petliţe verzi, cu obrazul ciupit de vărsat şi cu nişte ochi plini de spaimă şi durere, sta în faţa birouaşului, împungând văzduhul cu mâinile.
— Polixena Vasilievna! răcnea omul cu un glas disperat, neomenesc. Polixena Vasilievna! N-au semnat-o că n-au mai avut timp! O semnează mâine!
— E o josnicie! ţipă Polixena Vasilievna. Dumneata, Demian Kuzmici, ai comis o josnicie! O josnicie!
— Polixena Vasilievna!
— Sunt convinsă ca sunt intrigile celor de jos. Au profitat de faptul că Aristarh Platonovici e plecat în India, iar dumneata le-ai dat ajutor.
— Polixena Vasilievna! Drăguţo! urlă îngrozit omul. Cum poţi să crezi aşa ceva? Să-i fac una ca asta binefăcătorului meu, care...
— Nu vreau să ştiu nimic! ţipă Toropeţkaia. Totul nu-i decât o minciună odioasă! Te-au mituit.
Auzind aceasta, Demian Kuzmici răcni:
— Poli... Polixena, şi deodată hohoti el însuşi cu o voce surdă, înfricoşătoare, care aducea mai degrabă a lătrat.
În schimb, Polixena îşi înălţă braţul, ca să mai izbească o dată în birouaş, izbi cu sete, şi îşi înfipse în palmă vârful unei peniţe care ieşea la iveală dintr-un suport de porţelan. În clipa următoare, icni scurt, sări de după birouaş, se prăvăli într-un fotoliu şi începu să azvârle din picioruşele încălţate cu nişte pantofi lucraţi în străinătate, pe cataramele cărora sclipeau mici briliante de sticlă.
Demian Kuzmici nici măcar nu mai răcni, ci scoase un fel de grohăit din adâncul pântecului:
— Hristoase! Un doctor! şi se năpusti pe uşă. În urma lui m-am năpustit şi eu în vestibul.
Peste câteva clipe trecu în goană pe lângă mine un ins îmbrăcat în haine cenuşii, cu un flacon şi un bandaj alb în mână, şi dispăru pe uşa etuvei.
I-am auzit răcnetul:
— Scumpa mea! Linişteşte-te!
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe Demian Kuzmici în şoaptă, stând în vestibul.
— Ce să se întâmple, hârâi el, rostogolind spre mine nişte ochi disperaţi şi lăcrimoşi, m-a trimis dumneaei la comisie după nişte foi de drum pentru ai noştri, să plece în octombrie la Soci... Acolo mi-au dat patru foi de drum, iar pentru nepotul lui Aristarh Platonovici nu mi-au eliberat nimic, ziceau c-a uitat nu ştiu cine s-o semneze... Acu dumneaei, doar ai auzit-o, cică aş fi umblat cu intrigi!
Ochii de martir ai lui Demian Kuzmici arătau limpede că omul e curat ca lacrima, că n-a urzit nici un fel de intrigi, ba, mai mult decât atât, că nici n-ar fi în stare de aşa ceva.
Din etuvă se auzi un ţipăt înăbuşit: "au!", iar Demian Kuzmici ţâşni din vestibul şi pieri fără urmă. După vreo zece minute, plecă şi doctorul. M-am aşezat pe canapea şi-am stat acolo până ce de după uşă se auzi din nou răpăitul maşinii de scris. Atunci, mi-am luat inima în dinţi şi-am intrat în etuvă. Polixena Toropeţkaia, potolită, cu chipul pudrat, şedea la birou şi lovea cu îndârjire clapele. I-am făcut o plecăciune, încercând să fie o plecăciune agreabilă şi, în acelaşi timp, pătrunsă de demnitate. Pe urmă am început să vorbesc cu un glas la rândul lui demn şi agreabil, din care cauză, spre marea mea uimire, sună de-a dreptul gâtuit.
Lămurind-o că sunt cutare şi-am fost îndrumat la ea de către Foma, să-i dictez piesa, mă invită să iau loc şi să aştept, ceea ce am şi făcut.
Pereţii etuvei erau împodobiţi din belşug cu tot felul de fotografii, dagherotipii şi poze colorate, printre care se deosebea portretul masiv, pictat în ulei, al unui bărbat impozant, în redingotă şi cu favoriţii mari, după moda anilor şaptezeci. Mi-am dat seama că trebuie să fie portretul lui Aristarh Platonovici, dar n-am izbutit să înţeleg cine putea să fie acea fată sau cucoană înveşmântată în alb care trăgea cu coada ochiului de după umărul lui, ţinând în mâini un văl străveziu. Faptul m-a obsedat în asemenea măsură, încât, găsind un moment prielnic, mi-am dres glasul şi i-am pus Polixenei Vasilievna întrebarea cuvenită.
După o pauză, în care Polixena îşi pironi ochii asupra mea, ca şi când m-ar fi studiat cu luare-aminte, îmi răspunse, deşi parcă în silă.
— Este muza inspiratoare.
— A-a! am spus eu.
Din nou răpăi maşina de scris, iar eu am continuat să cercetez cu privirea pereţii din jur, şi curând mi-am dat seama că în fiecare din poze sau din fotografii Aristarh Platonovici se afla în compania altor persoane.
Astfel, o fotografie veche, îngălbenită, îl înfăţişa pe Aristarh Platonovici la o margine de crâng. Aristarh Platonovici purta haine de toamnă, orăşeneşti: palton, joben, şoşoni în picioare. Cel care îl însoţea însă era încotoşmănat într-o scurtă, de un umăr îi atârna o tolbă veche, de celălalt o armă de vânătoare. Chipul acela, pince-nez-ul, barba căruntă mi se părură deosebit de cunoscute.
Tocmai atunci, Polixena Toropeţkaia îmi demonstră că posedă proprietatea uimitoare de a face două lucruri dintr-o dată: să bată la maşină şi în acelaşi timp să vadă într-un chip miraculos ce se întâmplă în jurul ei. Mă făcu să tresar în clipa când, fără să-mi aştepte întrebarea, spuse:
— Da, da, este Aristarh Platonovici cu Turgheniev, la vânătoare.
În acelaşi fel mi-a fost dat să aflu că cei doi bărbaţi cu şube pe umeri, opriţi în faţa hotelului "Slaveanskii Bazar", lângă o birjă cu doi cai, erau Aristarh Platonovici şi Ostrovski.
Alţi patru bărbaţi, stând la masă, cu un ficus în spatele lor, erau Aristarh Platonovici, Pisemski, Grigorovici şi Leskov.
Cât despre fotografia următoare, nici n-a mai fost nevoie să pun vreo întrebare: bătrânul cel desculţ, într-o rubaşcă lungă, cu mâinile vârâte pe după cingătoare, cu sprâncenele stufoase, chel şi cu o barbă încâlcită, nu putea fi altul decât Lev Tolstoi. Aristarh Platonovici sta în faţa lui, cu o pălărie de pai pe cap, cu un sacou de vară din şantung subţire.
Acuarela următoare însă avu darul să mă uimească peste măsură. "E cu neputinţă!", îmi trecu prin minte. Într-o odăiţă sărăcăcioasă, sta în fotoliu un om având un nas lung ca un plisc, nişte ochi bolnavi, neliniştiţi şi plete care îi cădeau în şuviţe drepte peste obrajii scofâlciţi. Purta pantaloni înguşti, de culoare deschisă, cu bentiţe, nişte ghete cu boturi pătrate şi un frac albastru, care îi plesnea în coate. Pe genunchi i se odihnea un manuscris cu paginile îndoite, pe masă, într-un sfeşnic de aramă, ardea o lumânare.
Un tinerel de vreo şaisprezece ani, încă fără favoriţi, dar cu acelaşi năsuc dispreţuitor, cu alte cuvinte însuşi Aristarh Platonovici, într-un veston prea scurt pentru el, sta în picioare, cu mâinile sprijinite de tăblia mesei.
Am holbat ochii la Polixena, iar ea îmi răspunse cu voce seacă:
— Da, da. Aici, Gogol îi citeşte lui Aristarh Platonovici partea a doua a Sufletelor moarte.
Am simţit că părul mi se ridică în vârful capului, ca şi când cineva din spatele meu ar fi suflat peste el, şi m-am pomenit exclamând fără voie:
— Bine, dar câţi ani poate să aibă Aristarh Platonovici?!
La o asemenea întrebare necuviincioasă, am primit şi un răspuns corespunzător, iar în glasul Polixenei am desluşit o stranie vibraţie:
— Pentru oameni ca Aristarh Platonovici, vârsta n-are importanţă. După câte văd, eşti surprins că în decursul activităţii lui atâta lume s-a bucurat de societatea domniei-sale?
— Vai de mine! am exclamat, speriindu-mă. Dimpotrivă!... Eu... dar n-am mai spus nimic mai nimerit, pentru că îndată m-am întrebat: "Adică cum dimpotrivă? Ce tot stau să îndrug?"
Polixena tăcu, iar eu m-am gândit: "Nu, n-am fost în stare să-i fac o impresie frumoasă. Din păcate, asta-i situaţia!"
Tocmai atunci, uşa se deschise şi în etuvă intră cu pas vioi o altă cucoană. Îmi fu de ajuns să-i arunc doar o privire, pentru a-mi da seama că este Ludmila Silvestrovna Preahina, cea din galeria de tablouri. Totul în înfăţişarea cucoanei era ca în portretul de acolo: şi broboada, şi batista din mâna dreaptă pe care o ţinea tot ca acolo, cu degetul mic în vânt.
M-am gândit că n-ar fi rău să-i fac şi ei o impresie bună, de vreme ce tot venise acolo. Astfel, m-am înclinat cu multă politeţe în faţa dumisale, lucru care păru totuşi să treacă neobservat.
Intrând în fugă, cucoana izbucni într-un râs melodios şi exclamă:
— Vai, vai! Sunteţi orbi cu toţii? Nu vedeţi nimic?
— Ce anume? întrebă Toropeţkaia.
— Afară e un soare superb! Superb! exclamă Ludmila Silvestrovna, fluturându-şi batista, ba chiar încercând să joace într-un picioruş. E o toamnă superbă! "Vara babelor", cum se spune pe la noi!
Polixena o privi cu nişte ochi enigmatici şi-i spuse:
— Trebuie să completaţi aici o fişă autobiografică.
Veselia Ludmilei Silvestrovna pieri brusc, iar chipul i se schimbă, încât acum n-aş mai fi recunoscut-o în portretul din galerie.
— Ce fel de fişă? O, Doamne, Dumnezeule! Acum nici vocea nu i-am mai recunoscut-o. Abia m-am bucurat şi eu de soare, mi-am deschis inima, m-am îmbogăţit sufleteşte, am înălţat floarea cea plăpândă, abia au pornit să-mi cânte strunele, am păşit aici ca într-un templu... şi poftim... Ei bine, dă-o, dă-o încoace!
— Nu trebuie să ţipaţi, Ludmila Silvestrovna, spuse încet Toropeţkaia.
— Eu nu ţip! Nu ţip! Dar nu înţeleg nimic. E tipărit înfiorător de prost. Preahina îşi lăsă ochii să-i alunece peste foaia cenuşie a formularului, pe urmă, deodată, o dădu la o parte. Ah, te rog, scrie dumneata, scrie dumneata. Eu nu mă pricep în treburi dintr-astea.
Toropeţkaia înălţă din umeri şi luă tocul de pe birou.
— Ei bine, Preahina mă cheamă, Preahina, exclama, nervoasă, Ludmila Silvestrovna. Ei bine, Ludmila, Ludmila Silvestrovna! O ştie toată lumea, nu ascund nimic!
Toropeţkaia notă trei cuvinte în fişă.
— Când v-aţi născut?
Întrebarea aceasta avu asupra Ludmilei Silvestrovna un efect cu totul neaşteptat: pomeţii i se acoperiră cu pete purpurii şi îndată începu să vorbească în şoaptă:
— Preasfântă Fecioară! Oare ce însemnează asta? Nu înţeleg cui îi trebuie să ştie aşa ceva? Pentru ce? Bine, bine. M-am născut în mai, în mai! Ce mai vrei de la mine? Ce?
— Îmi trebuie anul, spuse încet Toropeţkaia.
Pupilele celeilalte se adunară la rădăcina nasului, iar umerii îi săltară mărunt.
— Ah, cât de mult aş dori, şopti ea, cât de mult aş dori ca Ivan Vasilievici să vadă în ce hal e martirizată o actriţă înainte de repetiţie.
— Nu, Ludmila Silvestrovna, aşa nu se poate, făcu Toropeţkaia, luaţi-vă fişa acasă şi completaţi-o cum vă este voia.
Preahina înşfăcă formularul şi dădu să şi-l vâre în poşetă. Chipul îi exprima silă, iar gura îi zvâcnea cu putere.
În clipa aceea zbârnâi telefonul şi Toropeţkaia ţipă ascuţit:
— Da! Nu, tovarăşe! Care bilete! N-am nici un fel de bilete!... Cum? Cetăţene! Dumneata mă faci să-mi pierd timpul! N-am nici.... Cum? Ah! Toropeţkaia se făcu roşie în obraz. Ah! Iertaţi-mă! Nu v-am recunoscut vocea! Da, desigur! Desigur! Le voi lăsa la controlor. Şi programul îl veţi găsi tot acolo! Dar Feofil Vladimirovici nu va veni şi dumnealui? Ne pare foarte rău! Foarte rău! Vă doresc numai, numai şi numai bine!
Ruşinată, Toropeţkaia agăţă receptorul şi spuse:
— Din cauza dumneavoastră am fost obraznică cu cine nu trebuia!
— Vai, lasă-mă, lasă-mă! strigă, nervoasă, Preahina. Floarea cea plăpândă s-a vestejit, ziua mi-e pierdută iremediabil!
— Bine că mi-am adus aminte, făcu Toropeţkaia, să ştiţi că administratorul v-a rugat să treceţi pe la dânsul.
Obrajii Ludmilei Silvestrovna se colorară uşor. Îşi înălţă, dispreţuitoare sprâncenele:
— Asta-i bună! Ce-o fi având cu mine?
— I s-a plâns de dumneavoastră Korolkova, costumiera.
— Care Korolkova? exclamă Preahina. Cine o mai fi şi asta? Ah, aşa e, mi-am adus aminte! Nici nu se putea să nu-mi amintesc – şi, îndată, Ludmila Silvestrovna râse în aşa fel, încât am simţit cum mă trece un fior de-a lungul spinării: rostogolind un "u" în surdină, cu buzele încleştate. Cum să nu-mi amintesc de această Korolkova, care mi-a stricat pliurile la rochie? M-a pârât, care va să zică?
— Ea se plânge că din răutate aţi pişcat-o în cabină, în faţa coaforilor, spuse cu blândeţe Toropeţkaia şi prin ochii ei de ametist trecu, fugară, o luminiţă.
Efectul produs de cuvintele Polixenei mă uimi cu desăvârşire. Pe neaşteptate, Preahina îşi căscă gura larg şi strâmb, ca la dentist, iar din ochi îi ţâşniră două torente de lacrimi. M-am cocoşat în fotoliul meu şi nu ştiu de ce mi-am dus genunchii la gură. Toropeţkaia apăsă pe butonul soneriei şi, în clipa următoare, prin uşa crăpată se ivi capul lui Demian Kuzmici, apoi dispăru.
Cât despre Preahina, aceasta îşi duse un pumn la frunte şi ţipă cu o pătrunzătoare voce de contraltă:
— Mă vâră în mormânt! Dumnezeule, Doamne! Dumnezeule, Doamne! Dumnezeule, Doamne! Priveşte măcar tu, Fecioară Preacurată, şi vezi cum se poartă cu mine cei de la teatru! Ticălosul de Pelikan! Iar Gherasim Nikolaevici e un trădător! Îmi închipui în ce hal a putut să mă ponegrească în Sivţev Vrajek! Dar am să mă arunc la picioarele lui Ivan Vasilievid! Am să-l implor să mă asculte!... Avea acum o voce răguşită, spartă.
În clipa aceea uşa se dădu de perete şi intră în fugă medicul pe care îl mai văzusem. Ţinea în mâini un flacon şi un păhărel. Fără să pună cuiva vreo întrebare, turnă în păhărel, cu un gest vădind deprindere, din lichidul tulbure ce se afla în flacon, dar Preahina izbucni din nou cu glas hârâit:
— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Păcătoşilor! şi fugi pe uşă afară.
În urma ei se năpusti şi doctorul, exclamând "scumpa mea!" iar în urma doctorului, ieşind pe neaşteptate la iveală, porni în fugă Demian Kuzmici, tropăind cu picioarele sale reumatice şi ţinându-şi vârfurile scoase mult în afară.
De dincolo de uşa care rămăsese deschisă se auzi plesnetul unor clape de pian; undeva departe, un glas răsunător cântă cu patimă.
"... şi fi-vei tu pe veci crăia... a... a..." îşi desfăşură mai larg aripile, zbură spre înălţimi: "...să-ă...", dar uşa se închise cu un zgomot sec şi glasul pieri.
— În sfârşit, sunt liberă, putem începe, spuse Toropeţkaia şi îmi zâmbi cu blândeţe.
Capitolul 11
Fac cunoştinţă cu teatrul
Toropeţkaia stăpânea în mod ideal arta de a bate la maşină. Nicicând nu mai văzusem o asemenea dactilografă. Nu trebuia nici să-i dictezi semnele de ortografie, nici să-i spui întruna cine şi când vorbeşte. Ajunsesem până acolo, încât, umblând de la un perete la altul prin etuvă şi dictându-i, mă opream în loc, cădeam pe gânduri, pe urmă spuneam: "Nu, staţi puţin..." schimbam cele scrise până atunci, încetasem cu totul să-i spun cine vorbeşte, aci mormăiam în surdină, aci vorbeam cu glas tare, dar orice aş fi făcut, de sub mâna Polixenei ieşeau continuu, aproape fără ştersături, pagini cu un număr de semne ideal şi fără nici un fel de greşeli gramaticale, încât le puteai duce direct la tipografie.
În general, Toropeţkaia ştia meseria şi se descurca de minune. Ne acompania întruna zbârnâitul telefonului. Un timp, mi-a cam întrerupt şirul gândurilor, curând însă, am ajuns să mă obişnuiesc atât de mult cu el, încât începuse să-mi placă. Polixena rezolva treburile celor care îi telefonau cu o iscusinţă demnă de toată lauda. Striga de la bun început în receptor:
— Da? spune, tovarăşe, mai repede, că sunt ocupată! Da?
Dând de o asemenea primire, tovarăşul de la celălalt capăt al firului rămânea derutat, spunea cine ştie ce prăpăstii, iar Toropeţkaia îl punea numaidecât la punct.
Sfera de preocupare a Polixenei era foarte vastă. Am înţeles aceasta din convorbirile ei telefonice.
— Da, spune Toropeţkaia, să ştii că ai greşit numărul. Eu n-am nici un fel de bilete... Am să te împuşc! (Asta, mie, repetând fraza pe care abia o scrisese.)
Din nou telefonul.
— Toate biletele au fost vândute, spunea Toropeţkaia, nu, nu mai am bilete de favoare... Prin asta n-ai să-mi dovedeşti nimic! (Mie.)
"Acum încep să înţeleg", m-am gândit, "cât de mulţi amatori de a merge gratis la teatru sunt la Moscova. Un lucru e ciudat: nici unul din ei nu va încerca să călătorească gratis cu tramvaiul. Nici unul nu va intra într-o prăvălie să ia pe gratis de acolo o cutie de sardele. Atunci, de ce consideră că la teatru nu-i nevoie să plătească intrarea?"
— Da! da! ţipă Toropeţkaia în receptor. Calcutta, Punjab, Madras, Allahabad... Nu, adresa n-o dăm! Da? mi se adresa mie.
— Nu voi permite ca dumnealui să cânte serenade spaniole la geamul logodnicei mele, exclamam cu ardoare, alergând de colo până colo prin etuvă.
— Logodnicei mele... repeta Toropeţkaia. Maşina suna mereu din clopoţel. Din nou zbârnâia telefonul.
— Da! Teatrul Independent! N-am nici un fel de bilete! Logodnicei mele...
— Logodnicei mele! spuneam. Ermakov îşi trânteşte jos chitara şi iese în fugă pe balcon.
— Da? Intendentul! N-am nici un bilet!... balcon.
— Ana se avântă.., ba nu, pur şi simplu pleacă cu el.
— Pleacă... da? A, da. Tovarăşe Butovici, o să găsiţi biletele la Filea, la birou. Cu bine.
— "A n n a. El se va împuşca!
B a h t i n : Ba nu se va împuşca!"
— Da! Bună ziua! Da, cu dânsa. Pe urmă în Insulele Andamane. Din păcate, nu vă pot adresa, Albert Albertovici... Nu se va împuşca!...
Pot afirma încă o dată că Polixena Toropeţkaia îşi făcea meseria într-un mod ireproşabil. Bătea la maşină cu ambele mâini şi cu toate cele zece degete. Îndată ce suna telefonul continua să bată cu o singură mână, cu cealaltă ridica receptorul şi se apuca să strige: "Calcutta nu i-a plăcut! Se simte satisfăcător... Intra mereu Demian Kuzmici, venea în fugă până în fata birouaşului şi-i întindea Polixenei nişte hârtiuţe. Toropeţkaia le citea cu ochiul drept, le ştampila, iar cu mâna stângă dactilografia: "Armonica se pornise să cânte cu veselie, totuşi..."
— Ba nu, staţi, staţi puţin! strigam, întrerupând-o, nu cu veselie, ci cumva cu bravură... Sau nu, nici aşa... staţi puţin, mă holbam tâmp la peretele din faţa mea, neştiind cum ar putea să cânte o armonică. În acest răstimp, Toropeţkaia se pudra, spunea la telefon unei oarecare Missi că balenele pentru corset le va aduce în curând Albert Albertovici de la Viena. Tot felul de oameni intrau şi ieşeau din etuvă, şi un timp îmi fu ruşine să dictez de faţă cu ei, simţindu-mă ca un om în pielea goală, printre alţii îmbrăcaţi, dar m-am obişnuit destul de repede.
Se arăta când şi când Mişa Panin, şi de fiecare dată, trecând pe lângă mine, mă strângea de umăr, ca şi cum mi-ar fi urat spor Ia muncă, apoi dispărea în dosul unei uşi dincolo de care era, după cum am aflat, cabinetul său analitic.
Mai venea şi Ivan Alexandrovici Poltoraţki, preşedintele corporaţiei regizorilor, un om bine ras, cu un profil de roman din perioada decăderii imperiului şi cu buza de jos ieşită emfatic în afară.
— Miile pardons. Aţi ajuns la actul doi? Grandios! exclama el şi intra pe uşa cealaltă, săltându-şi comic picioarele, spre a arăta că nu vrea să facă zgomot. Uşa se deschidea în răstimpuri, iar atunci Poltoraţki se auzea vorbind la telefon.
— Mi-e totuna... eu sunt un om fără prejudecăţi... E chiar original să vii la hipodrom în izmene. Dar India nu va accepta... Da, domnule, le-a cusut tuturor la fel: şi prinţului, şi soţului, şi baronului... Leit izmene, şi după fason, şi după culoare!... Ce să-i spui? îi spui să facă pantalonii ca lumea. Nu mă interesează! Să-i transforme. Ia mai dă-l dracului! Minte de stinge! Petea Dietrich nu poate să deseneze asemenea costume! A desenat nişte pantaloni ca toţi pantalonii. Am toate schiţele în faţă! Petea... Ba, rafinat sau nerafinat, să ştii că poartă şi el pantaloni! Ăsta-i om cu cap!
Când clocotul zilei de lucru se înteţi, iar eu, punându-mi mâinile în cap, încercam să-mi dau seama cum s-ar putea spune mai precis că, iată... omul cade la pământ... scapă pistolul din mână... oare îi curge sân-ge sau nu-i curge? – intră pe uşa etuvei o actriţă tânără, îmbrăcată modest şi exclamă cu un glas melodios:
— Bonjur, iubita mea Polixena Vasilievna! Ţi-am adus nişte flori.
O pupă pe Toropeţkaia şi-i aşeză pe birou un mănunchi de ochiul-boului.
— Despre mine nu se aude nimic din India?
Polixena răspunse "ba da" şi scoase din birou un plic umflat. Actriţa se agită, tulburată.
— "Spune-i Veşniakovei", citi Toropeţkaia, "că am rezolvat problema cu rolul Xeniei..."
— Vai! Mai departe, mai departe!... exclamă Veşniakova.
— "Mă aflam cu Praskovia Feodorovna pe malul Gangelui şi în momentul acela mi-a venit ideea. Fapt e că Veşniakova nu trebuie să intre în scenă pe uşa din mijloc, ci numai pe cea laterală, de lângă pian. Să nu uite că doar cu puţin timp înainte şi-a pierdut soţul, aşa că nu s-ar putea hotărî în nici un caz să intre pe uşa din mijloc. Va păşi încet, cu umblet de călugăriţă, cu ochii în pământ şi va ţine în mână un mănunchi de romaniţe, lucru atât de tipic pentru o văduvă..."
— Doamne! Cât adevăr! Ce profunzime! exclamă Veşniakova. Aşa este! De aceea mă incomoda uşa din mijloc!
— Staţi puţin, continuă Polixena, staţi că mai este ceva, apoi citi: "Totuşi, Veşniakova n-are decât să intre pe unde îi place! După ce mă întorc, le lămurim pe toate. Gangele nu mi-a plăcut, am impresia că acestui fluviu îi lipseşte ceva..." Nu. Asta nu mai e pentru dumneavoastră, observă Toropeţkaia.
— Polixena Vasilievna, vorbi grăbită Veşniakova, scrie-i te rog lui Aristarh Platonovici că-i sunt teribil, teribil de recunoscătoare!
— Bine.
— N-aş putea să-i scriu chiar eu?
— Nu, răspunse Polixena. Domnia-sa şi-a exprimat dorinţa să nu-i scrie nimeni în afară de mine. Scrisorile l-ar obosi şi l-ar sustrage de la meditaţie.
— Înţeleg, înţeleg! exclamă Veşniakova şi, sărutând-o pe Toropeţkaia pe amândoi obrajii, se îndepărtă.
Apoi intră un ins durduliu, energic, între două vârste şi, cu gura până la urechi, strigă chiar din prag:
— Anecdota cea nouă aţi auzit-o? Pardon, văd că scrieţi!
— Nu-i nimic, suntem în pauză, spuse Toropeţkaia, iar omul cel gras, strălucind de bucurie, de bună seamă nemaiizbutind să se abţină, se aplecă la urechea ei. Totodată îşi agită braţele, chemând lumea să-i asculte anecdota. Veni să-l asculte Mişa Panin, se arătă şi Poltoraţki, li se mai adăugară şi alţii. Capetele tuturor se aplecară peste birou. La ureche îmi ajunse o frază: "Şi tocmai atunci soţul se întoarce în salon..." În jurul biroului se auziră râsete. Glasul mai spuse ceva în şoaptă, după care pe Mişa îl apucă obişnuitul său acces de râs: "ah, ah, ah", Poltoraţki strigă: "E grandios!", iar omul cel gras izbucni într-un râs fericit şi îndată se repezi pe uşă, strigând:
— Vasea! Vasea! Stai să-ţi vând un banc grozav! Dar nu izbuti să-i vândă bancul, căci Toropeţkaia îl întoarse din drum.
Aflară că Aristarh Platonovici amintea în scrisoare şi de omul cel gras.
"Transmiteţi-i lui Elaghin", citi Toropeţkaia, "că, pe parcursul spectacolului, trebuie să evite realizarea prematură a unor scopuri pe care şi le propune, lipsă care până acum l-a cam caracterizat."
Elaghin se schimbă la faţă şi încercă să se uite şi el în scrisoare.
"Spuneţi-i", continuă Toropeţkaia, "că în scena seratei din apartamentul generalului el nu trebuie să-i sărute dintr-o dată mâna nevestei colonelului, ci mai întâi să facă un ocol în jurul mesei şi să zâmbească nedumerit. Doar e proprietarul unei fabrici de băuturi spirtoase şi n-ar veni pentru nimic în lume să sărute din prima clipă mâna unei cucoane, ci..."
— Nu înţeleg! rosti Elaghin. Iertaţi-mă, dar nu înţeleg. Făcu un ocol prin odaie, ca şi când ar fi umblat în jurul unei mese. Nu, să ştiţi că nu-mi dau seama, îmi vine peste mână!... Nevasta colonelului să stea chiar în faţa mea, iar eu să încep a umbla de colo până colo... Nu pricep!...
— Vreţi să spuneţi că aţi înţeles această scenă mai bine decât Aristarh Platonovici? i-o întoarse pe un ton de gheaţă Toropeţkaia.
Întrebarea îl zăpăci pe Elaghin.
— Nu, eu n-am spus aşa ceva... Obrajii i se acoperiră de roşeaţă. Dar, judecaţi şi dumneavoastră... Şi mai ocoli o dată încăperea.
— Cred că ar trebui să bateţi mătănii în faţa lui Aristarh Platonovici, că tocmai de acolo, din India...
— Ce tot îi dăm zor cu mătănii, mereu cu mătănii, mormăi pe neaşteptate Elaghin.
"Oho, bravo lui", m-am gândit, privindu-l cu atenţie.
— Mai bine ascultaţi ce mai scrie Aristarh Platonovici, spuse Toropeţkaia şi citi mai departe: "Totuşi, n-are decât să facă precum doreşte. După ce mă întorc, piesa o să fie clară pentru toată lumea."
Elaghin se înveseli şi ne făcu tuturor o surpriză, îşi flutură mâna pe lângă un obraz, pe urmă pe lângă celălalt şi mi se păru că i-au crescut ca prin farmec o pereche de favoriţi. După aceea se făcu mai mic de statură, îşi inflamă nările cu îngâmfare şi, vorbind printre dinţi şi ciupindu-şi favoriţii, repetă tot ceea ce se spusese despre dânsul în scrisoare.
"Mare actor!", m-am gândit. Înţelesesem pe loc că-l imită pe Aristarh Platonovici.
Polixenei îi năvăli sângele în obraz. Începu să respire greu.
— V-aş ruga frumos...
— De fapt, dacă am sta să ne gândim..., rosti printre dinţi Elaghin, pe urmă înălţă din umeri şi spuse, de data aceasta cu vocea sa obişnuită: nu, totuşi nu înţeleg! Şi ieşi din odaie. L-am văzut că mai face un ocol prin vestibul, mai înalţă o dată din umeri, nedumerit, pe urmă nu l-am mai văzut deloc.
— Of, mijlocaşii ăştia! vorbi Toropeţkaia. N-au nimic sfânt. L-ai auzit ce-i în stare să spună?
— Hm, i-am răspuns, neştiind ce să zic şi, mai ales, neînţelegând ce vrea să însemne cuvântul "mijlocaşi".
Către sfârşitul acelei zile, se văzu limpede că în etuvă piesa nu se poate scrie. Aşa fiind, Polixena fu eliberată pentru două zile de obligaţiile sale directe şi am fost mutaţi amândoi într-una din cabinele actriţelor. Gâfâind din greu, Demian Kuzmici duse acolo şi maşina de scris.
"Vara babelor" se apropie de sfârşit, cedând locul unei toamne ploioase. Pe fereastră se prelingea în odaie o lumină mohorâtă. Mă aşezasem pe o cuşetă mică, reflectându-mi chipul în oglinda dulapului, iar Polixena se instalase pe un taburet, minuscul şi el. Mă simţeam ca un fel de clădire cu două etaje. În cel de sus domneau o hărmălaie şi o dezordine de necrezut. Toate trebuiau acolo rânduite cu grijă. Eroii atât de pretenţioşi ai piesei îmi încărcau sufletul de nelinişte şi încordare. Fiecare din ei cerea nişte cuvinte care să i se potrivească numai lui, fiecare voia să iasă în evidenţă, dându-i pe ceilalţi la o parte. E tare greu să redactezi o piesă! Etajul de sus zumzăia în capul meu şi forfotea de lume, împiedicându-mă să-mi satur inima cu liniştea şi pacea care domneau la cel de jos. Din pereţii cabinei mici, cât o bombonieră, mă priveau zâmbind cu nişte zâmbete artificiale mai multe femei cu buze exagerat de voluptuoase şi cu umbre tot atât de nenaturale în jurul ochilor. Purtau crinoline sau malacovuri. Printre ele, îşi arătau dinţii sclipitori nişte bărbaţi prezentabili, cu jobene în mâini. Unuia dintre ei îi spânzurau de pe umeri nişte epoleţi groşi de aur. Nasul borcănat, de beţiv, i se lăsase în jos, iar gâtul şi obrajii erau spintecaţi de nişte cute adânci. Nu mi-am dat seama că este Elaghin decât după ce mi-o spuse Polixena.
Mă uitam la fotografii, atingeam uşor, ridicându-mă de pe cuşetă, lampadarele care nu se mai aprindeau, pudrierele fără pudră, inspiram mireasma abia simţită a unor farduri necunoscute şi fumul aromat al ţigărilor pe care le adusese cu ea Polixena. Era linişte. N-o întrerupea decât ţăcănitul maşinii de scris, clopoţelul ei melodios şi doar din când în când scârţâia încet parchetul. Pe uşa întredeschisă vedeam trecând la răstimpuri femei în vârstă, mici şi uscăţive, care duceau în braţe maldăre de fuste apretate.
Din când în când, marea tăcere din acel coridor mohorât o tulburau exploziile surde ale unei orchestre depărtate, precum şi nişte strigăte ameninţătoare, venind şi ele parcă de pe alt tărâm. Acum însă ştiam că pe scena cea mare, dincolo de păienjenişul străvechilor coridoare, scări şi urcuşuri, au loc repetiţiile piesei Stepan Razin.
Ne apucam de scris pe la orele douăsprezece, iar la două făceam pauză. Polixena se ducea în biroul său să-şi rânduiască gospodăria, iar eu coboram la bufet, unde se putea bea oricând un ceai fierbinte.
Ca să ajung acolo, trebuia să părăsesc coridorul şi să ies pe scară. Acolo, farmecul tăcerii se destrăma îndată. Pe scară urcau actori şi actriţe, în spatele unor uşi albe zbârnâiau telefoane, iar un alt telefon le răspundea de undeva din străfundurile parterului. Tot acolo, jos, sta de planton câte unul din curierii cu care făcea instrucţie Avgusta Menajraki. Vedeam apoi o uşă de fier medievală, nişte trepte învăluite în taină şi, dincolo de ele, un fel de prăpastie ale cărei ziduri ameţitoare, de cărămidă verzuie, se pierdeau în sus, prin semiântuneric. Sprijinite de marginile prăpastiei, se înălţau, în şiruri prelungi, decorurile. Peste ramele lor gălbui, de lemn, se zăreau, mâzgălite cu vopsea neagră, inscripţii misterioase: "Fund. 1. st.", "Prinţ, spate", "Dormitor actul III." În dreapta se găsea o poartă largă şi înaltă, înnegrită de vreme, cu o uşiţă tăiată într-o parte şi ferecată cu un lacăt cât toate zilele, şi am aflat că ducea spre scenă. O poartă aidoma celei dintâi se înălţa în stânga, răspunzând afară, în curte. Mai mulţi muncitori cărau pe acolo, din magazie, decorurile care nu izbutiseră să încapă între zidurile prăpastiei. Întârziam de fiecare dată în strâmtoarea îngustă să visez în voie, fără să mă tulbure cineva şi, într-adevăr, izbuteam s-o fac, căci numai arareori întâlneam câte un drumeţ pe cărarea strimtă dintre decoruri, unde, ca să-i fac loc să treacă pe lângă mine, trebuia să mă lipesc cu spatele de mucavaua practicabilelor.
Arcul care sugea aerul, sâsâind ca un şarpe – un cilindru de oţel prins de tăblia uşii – mă lăsa anevoie să trec pragul. Zgomotul paşilor pierea îndată, porneam încet de-a lungul covorului, aflam după minerul cu cap de leu intrarea în cabinetul de lucru al lui Gavril Stepanovici şi, trecând mai departe, peste pardoseala acoperită cu postav soldăţesc, coboram către sala prin care se mişcau nişte siluete şi de unde răsuna zumzet de glasuri – spre bufetul unde se putea bea un pahar de ceai.
Privirea celui care venea la bufet o atrăgea mai întâi un samovar uriaş de mai multe vedre, care trona în dosul tejghelei, apoi, lângâ acesta, un omuleţ pirpiriu, în vârstă, chelbos, cu o mustaţă pleoştită şi cu nişte ochi atât de trişti, încât cel care îl vedea pentru prima oară era îndată cuprins de milă şi îngrijorare. Oftând amarnic, omuleţul cel trist sta la tejghea şi privea ţintă mormanul de sandvişuri cu icre negre şi cu brânză dinaintea lui. Actorii veneau la bufet, luau din bunătăţile rânduite pe tejghea şi atunci ochii bufetierului se umpleau de lacrimi. Nu-l bucurau nici banii care i se plăteau pentru sandvişuri, nici faptul că lucrează la cel mai de seamă bufet din capitală, cel de la Teatrul Independent. Nu-l bucura nimic; de bună seamă îl durea inima la gândul că lumea avea să înfulece îndată tot ce se află pe tava de pe tejghea şi să golească în întregime giganticul samovar de aramă sclipitoare.
Prin cele două ferestre se strecura lumina mohorâtei zile de toamnă, pe unul din pereţi licărea, fără să se stingă vreodată, un candelabru cu abajurul ca o lalea de sticlă, iar colţurile încăperii dispăreau într-un veşnic şi sumbru semiântuneric.
Mă simţeam stingherit printre atâţia oameni străini, necunoscuţi, care şedeau la mese, îmi era teamă să mă apropii de ei, deşi tare aş fi dorit s-o fac. Din jurul meselor se auzeau râsete înăbuşite, toată lumea avea câte ceva de povestit.
După ce beam un pahar de ceai şi mâncam un sandviş cu brânză, o porneam către alte cotloane ale teatrului. Cel mai mult ajunsese să-mi placă ungherul care purta numele de "oficiu".
Locul acela se deosebea radical de toate celelalte, pentru că era singurul din teatru unde domnea o larmă neîncetată şi unde, ca să zic aşa, pătrundea în valuri viaţa oraşului.
Oficiul era alcătuit din două încăperi. Cea dintâi era îngustă ca un tramvai şi, ca să intri acolo, trebuia să cobori pe nişte trepte atât de strâmte şi alunecoase, încât cel care venea pentru prima oară la teatru trebuia neapărat să tragă o căzătură. În odaia aceea şedeau în permanenţă doi curieri: Katkov şi Bakvalin. În faţa lor, pe o măsuţă, se aflau două telefoane. Telefoanele sunau fără încetare.
Mi-am dat seama foarte repede că la ambele telefoane era chemată mereu aceeaşi persoană, iar acea persoană şedea în odăiţa învecinată, pe uşa căreia se înşira o inscripţie:
Filipp Filippovici Tulumbasov
responsabil cu ordinea interioară
Nimeni nu se bucura la Moscova de o popularitate mai mare ca cea a lui Tulumbasov şi, pesemne, nici n-o să se bucure vreodată. Mi se părea că întreg oraşul se zbate să ajungă la cele două telefoane, la Tulumbasov, şi, într-adevăr, ba Katkov, ba celălalt, Bakvalin, îi tot făceau legătura lui Filipp Filippovici cu lumea care ardea de nerăbdare să-i vorbească.
Mi-a spus cineva într-o zi, sau poate că am visat cândva, că Iulius Cezar izbutea să facă mai multe lucruri dintr-o dată, de pildă, să citească ceva şi, în acelaşi timp, să asculte ceea ce i se spunea.
Depun aici mărturie că însuşi Iulius Cezar s-ar fi pierdut cu firea, dacă ar fi fost adus să-i ţină locul lui Filipp Filippovici.
În afara celor două telefoane care zbârnâiau sub palmele transpirate ale lui Bakvalin şi Katkov, se mai aflau alte două chiar pe masa lui Filipp Filippovici, iar un al treilea, de tip străvechi, era prins în perete.
Fillipp Filippovici, un ins blond şi grăsuliu, cu chipul rotund, plăcut la înfăţişare, cu nişte ochi neobişnuit de vioi, în adâncul cărora se ascundea însă, nevăzută de nimeni, o tristeţe pesemne îndelung tăinuită, de nelecuit, se instalase foarte comod într-un colţ al odăii, dincolo de o barieră joasă de lemn. Afară putea fi zi sau noapte, dar în biroul lui Filipp Filippovici era mereu seară, iar pe masa de scris îi sta aprinsă fără încetare o lampă cu abajur de sticlă verde. Tot acolo, chiar în faţa lui se mai aflau patru calendare acoperite în întregime cu inscripţii stranii, de felul acestora: "Prean. 2. part. 4.", "13. Dim. 2.", "Mon. 77727" şi altele cam la fel.
Însemnări aidoma se înşirau şi peste paginile a cinci blocnotesuri mari, aflate şi ele pe masă. Pe parchet, în dreptul lui Filipp Filippovici se înălţa momâia împăiată a unui urs cu blană cafenie. În loc de ochi, ursul avea montate nişte becuri mici, electrice. Bariera cea îngustă îl despărţea de lumea înconjurătoare, iar peste acea barieră, la orice oră din zi şedeau culcaţi pe burtă tot felul de cetăţeni, purtând cele mai felurite veşminte. Pot să afirm cu toată certitudinea că pe dinaintea lui Filipp Filippovici se perinda, acolo, întreaga ţară. Treceau prin faţa lui persoane aparţinând tuturor categoriilor sociale, claselor, convingerilor, sexelor şi vârstelor. Unor femei sărăcăcios îmbrăcate, cu pălării soioase pe cap, le luau locul militari cu pe-tliţe de diferite culori. Militarii cedau locul unor bărbaţi eleganţi, cu blănuri de vizon la paltoane şi gulere tari la cămăşi. Printre gulerele tari se zărea, când şi când, câte o rubaşcă de stambă. O şapcă azvârlită peste pletele în neorânduială. O cucoană cu trup superb, într-o capă de hermină. O căciulă cu clape, o mutră cu vânătăi la ochi. Un adolescent de sex feminin cu năsucul pudrat. Un ins cu cizme de vânătoare, legat la brâu cu o cureluşă. Încă un militar cu un singur romb\'7b6\'7d la gulerul vestonului. Un cetăţean cu obrajii bărbieriţi şi cu capul înfăşurat în bandaje albe. O bătrână cu falca tremurând, cu ochii sticloşi, vorbindu-i însoţitoarei sale în franţuzeşte, respectiva însoţitoare fiind încălţată cu nişte galoşi bărbăteşti. Un cojoc.
Cei care n-aveau să se culce cu burta peste barieră se îmbulzeau în spatele celorlalţi, agitând la răstimpuri nişte bileţele mototolite şi strigând cu sfială: "Filipp Filippovici!" Din când în când, îşi făceau loc prin mulţime bărbaţi şi femei fără paltoane, îmbrăcaţi doar cu nişte bluziţe subţiri şi cu sacouri. Îmi dădeam seama că sunt actriţe şi actori ai Teatrului Independent.
Dar şi aceştia, ca şi toţi ceilalţi care se străduiau din răsputeri să ajungă la barieră, aveau, cu foarte rare excepţii, o înfăţişare din cele mai slugarnice şi arborau cu toţii nişte zâmbete mieroase, linguşitoare. Fiecare din ei venea la Filipp Filippovici cu o rugăminte şi fiecare din ei îi aştepta răspunsul pe drept cuvânt cu sufletul la gură.
Cele trei telefoane zbârnâiau fără încetare şi, de cele mai multe ori, se porneau să sune tustrele laolaltă. Pe Filipp Filippovici faptul nu părea să-l tulbure. Cu mâna dreaptă lua receptorul telefonului din dreapta şi-l aşeza pe umărul drept, sprijinindu-l cu obrazul, cu cealaltă lua celălalt receptor, apăsându-l de urechea stângă, iar după ce îşi elibera mâna stingă, lua cu ea şi câte unul din bileţele care i se întindea de după barieră, în felul acesta, sta de vorbă cu trei persoane deodată: vorbea în receptorul din stânga, apoi în cel din dreapta şi în cele din urmă cu solicitantul din faţă. Apoi din nou în cel din stânga, în cel din dreapta, şi la sfârşit cu solicitantul. În cel din dreapta, în cel din stânga, cu solicitantul, stângul, dreptul, dreptul, dreptul...
Pe urmă azvârlea dintr-o dată cele două receptoare în furcile lor şi, eliberându-şi amândouă mâinile, lua cu ele alte două bileţele. Dând la o parte una din hârtiuţe, ridica furca telefonului de culoare galbenă, asculta o clipă, spunea "Sunaţi mâine la trei", aşeza receptorul şi-i spunea solicitantului "Nu pot să fac nimic".
Încetul cu încetul, am început să înţeleg ce anume i se solicita lui Filipp Filippovici. Lumea îi cerea bilete de spectacol.
Aceste bilete îi erau cerute în cele mai diferite chipuri. Erau unii care încercau să-i demonstreze că au venit tocmai din Irkutsk, pleacă înapoi la noapte, dar nu sunt în stare să părăsească oraşul fără a vedea Fata fără zestre. Altcineva îi spunea că este ghid turistic. Un altul că-i şeful nu mai ştiu cărei delegaţii. Un altul nu era nici ghid şi nici şef, ci declara pur şi simplu: "Sunt Petuhov, îţi aminteşti?" Actorii şi actriţele îi spuneau "Filea, fă-mi rost şi mie..." Un oarecare o ţinea întruna: "Dau oricât, suma nu contează..."
— Îl cunosc pe Ivan Vasilievici de douăzeci şi opt de ani, se pornea deodată să fonfăie o bătrână, pe cap cu o beretă roasă de molii. Sunt convinsă că n-o să mă refuze...
— Vă dau în picioare, făcea brusc Filipp Filippovici şi, fără să mai aştepte vreo rugăminte, îi întindea un minuscul petic de hârtie.
— Suntem opt inşi..., începea să zică un altul, rotofei, dar şi acestuia vorbele îi rămâneau în gât, căci Filea îi striga îndată:
— Pentru cele neocupate! Şi-i întindea o altă hârtiuţă.
— Vin de la Arnold Arnoldovici, îşi deschidea gura un tânăr, îmbrăcat cu un lux îndoielnic.
"Îţi dau în picioare", îi ziceam în gând, dar n-o nimeream.
— Nu pot să-ţi fac nimic, răspundea brusc Filea, trecându-şi doar o singură dată ochii peste chipul tânărului.
— Bine, dar Arnold...
— Nu pot, înţelege-mă.
Şi tânărul pierea, de parcă intra în pământ.
— Eu şi cu soţia..., îşi deschidea gura un ins grăsuţ, cu chelie.
— Pentru mâine doriţi? îl întreba Filipp Filippovici, scurt şi cu vioiciune.
— Cum să nu!
— La casă! exclama Filea.
Grasul îşi făcea loc să iasă afară, ţinând în mâini o nouă fiţuică, iar Filea răcnea din nou în receptorul telefonului: "Nu! Mâine!" şi, totodată, citea cu ochiul stâng biletul următor, întins din şirul mereu înnoit al solicitanţilor.
Încetul cu încetul mi-am dat seama că Filipp Filippovici nu se conducea după aspectul exterior al celor de la barieră şi cu atât mai puţin după hârtiuţele lor unsuroase. Se găseau unii îmbrăcaţi modest, ba chiar sărăcăcios, care, făcându-mă să rămân uimit, căpătau câte două locuri gratuite în rândul al patrulea, şi dimpotrivă, erau alţii, bine îmbrăcaţi, care plecau fără nici un rezultat. Unii aduceau cu ei nişte delegaţii frumos dactilografiate, arătând că sunt veniţi din Astrahan, din Evpatoria, Vologda, Leningrad, fără ca acestea să-i ajute cu ceva, şi, dimpotrivă, veneau în răstimpuri alţii, modeşti şi tăcuţi, care nici măcar nu deschideau gura, ci doar îşi întindeau mâna peste barieră, pentru ca în momentul următor să şi capete biletul solicitat.
Judecind mai temeinic, mi-am dat seama că grăsunul dinaintea mea avea darul de a cunoaşte la perfecţie sufletul oamenilor. Înţelegând aceasta, m-am simţit tulburat şi mi-a trecut un fior prin inimă. Într-adevăr, aveam în faţă un om care citea în suflete ca într-o carte deschisă, izbutind să pătrundă până în străfundurile conştiinţei celor din jurul său. Un om care le ghicea dorinţele cele mai ascunse, care le cunoştea patimile, viciile, care ştia tot ce încercau să ascundă, dar şi tot ce aveau mai bun în ei. În primul rând însă, le cunoştea drepturile. Ştia cine şi când anume trebuie să vină la Teatru, cine are dreptul să stea în rândul patru şi cine trebuie să se chinuiască sus, la balcon, şezând pe o treaptă a scării, cu speranţa nebunească în suflet că poate prin cine ştie ce întâmplare miraculoasă va izbuti să găsească, în cele din urmă, un loc liber.
Am înţeles că şcoala lui Filipp Filippovici era o şcoală înaltă.
De fapt, avusese timp să cunoască lumea, de vreme ce în toţi cei cincisprezece ani de serviciu ai săi îi trecuseră pe dinainte zeci de mii de oameni. Printre aceştia erau ingineri, chirurgi, actori, organizatori ai mişcării feministe, delapidatori, gospodine, mecanici, institutori, mezzosoprane, zidari, chitarişti, hoţi de buzunare, dentişti, pompieri, fetişcane fără ocupaţie precisă, fotografi, planificatori, piloţi, exegeţi ai lui Puşkin, preşedinţi de colhozuri, cocote clandestine, jochei de curse, instalatori, vânzătoare de la magazinele universale, studenţi, frizeri, proiectanţi, poeţi lirici, criminali de drept comun, profesori, foşti proprietari de imobile, pensionari, învăţători de ţară, pivniceri, violoncelişti, scamatori, femei divorţate, responsabili de cafenele, pocherişti, homeopaţi, acompaniatori, grafomani, controloare de bilete la filarmonică, dirijori, chimişti, atleţi, şahişti, laboranţi, vagabonzi, contabili, schizofrenici, degustători, manichiureze, socotitori, foşti preoţi, speculanţi, fototehnicieni.
Atunci pentru ce mai avea nevoie Filipp Filippovici de hârtiuţe mâzgălite în fuga condeiului?
O singură privire şi doar câteva cuvinte ale nou-venitului îi erau de ajuns pentru a-şi da seama ce drepturi are acesta şi atunci Filipp Filippovici binevoia să-i răspundă scurt şi concis, şi răspunsurile sale nu dădeau greş niciodată.
— Am cumpărat ieri, spunea o doamnă foarte emoţionată, am cumpărat ieri două bilete pentru Don Carlos, le-am pus în poşetă, şi când am venit acasă...
Filipp Filippovici se şi repezea să apese pe butonul soneriei şi, fără a se mai uita la doamna din faţa lui, striga:
— Bakvalin! S-au pierdut două bilete... rândul?
— Unsprezece,
— Din rândul unsprezece. Să intre. Să stea jos... Să verifici!
— Am înţeles, răcnea Bakvalin.
Doamna pierea ca prin farmec, iar peste barieră se şi prăvălea altcineva, răcnind cu glas hârâit că a doua zi dimineaţă trebuie să plece în provincie.
— Asta nu-i un procedeu! se repezea înciudată o altă cucoană şi ochii îi revărsau văpăi. A împlinit de mult şaisprezece ani! Nu vă uitaţi că mai poartă pantaloni scurţi...
— Noi nu ne uităm, doamnă, la pantalonii oamenilor, îi răspunde Filea cu o voce metalică. Legea nu permite copiilor până la cincisprezece ani să vizioneze spectacole de teatru. Şezi, mă, pe scaun, i se adresa îndată, pe un ron familiar, unui actor ras proaspăt.
— Păi cum vine asta, ţipa cucoana pusă pe scandal. În faţa mea au intrat în sală trei puştani cu pantalonii cât toate zilele. Să ştiţi că vă reclam!
— Acei puştani, doamnă, îi răspundea Filea, erau nişte pitici veniţi din Kostroma.
O clipă, se lăsa tăcere. Ochii cucoanei se stingeau. Atunci Filea îşi arăta dinţii rânjind în aşa fel, încât pe cucoană o treceau fiorii. Lumea care se îmbulzea la barieră chicotea cu răutate.
Un actor, galben la obraz, cu ochii tulburi exprimând suferinţă, se apleca dintr-o parte peste barieră şi rostea în şoaptă:
— Mă doare capul de nu te văd...
Fără să se mire şi fără să se întoarcă pe scaun, Filea îşi întindea braţul spre peretele de alături, deschidea un dulăpior, găsea, pe pipăite, o cutiuţă, scotea din ea o caşetă, i-o întindea celui suferind şi-i spunea:
— Ia-o cu puţină apă... Vă ascult, coniţă.
Ochii coniţei pluteau în lacrimi, pălăria îi aluneca pe o ureche. Era tare supărată şi îşi sufla mereu nasul într-o batistă murdară. Declara sughiţând că, venind cu o seară înainte acasă, tot de la spectacolul cu Don Carlos, a descoperit cu spaimă că-şi pierduse poşeta. Or, în poşeta aceea avusese o sută şaptezeci şi cinci de ruble, o pudrieră şi o batistă.
— Foarte rău, coniţă, îi spunea Filea cu un glas suav, banii trebuie păstraţi la casa de economii, nu în poşetă.
Coniţa îşi căsca ochii, uimită. Nu se aştepta să fie tratată cu atâta cruzime.
Dar Filea trăgea îndată un sertar al biroului şi, o clipă mai târziu, poşeta buclucaşă, cu închizătoarea înfăţişând o sirenă din metal îngălbenit, se şi afla în mâinile coniţei. Femeia îngăima cuvinte de mulţumire.
— Filipp Filippovici, a sosit mortul, se auzea raportând glasul lui Bakvalin.
Lampa de pe birou se stingea brusc, sertarele se trânteau bubuind. Filea îşi azvârlea grăbit paltonul pe umeri, îşi făcea loc prin mulţime şi părăsea încăperea. Îl urmam ca în vis, abia izbutind să-mi târâi picioarele prin labirintul culoarelor. Lovind-mă din nebăgare de seamă cu capul de perete la o cotitură a scării, ieşeam afară, în curte. La uşa oficiului, staţiona un autocamion înfăşurat în panglici purpurii, iar sus, pe platformă, sta culcat, privind cu ochii închişi spre cer un falnic pompier. Casca aurie îi sclipea la picioare, iar capul i se odihnea printre ramuri verzi de brad. Filea, cu capul descoperit, cu o înfăţişare solemnă, sta în dreptul camionului, şi-l vedeam fără să-i aud glasul că le dă tot felul de dispoziţii lui Kuskov, Bakvalin şi Kliukvin.
Camionul claxona asurzitor şi ieşea în stradă. În aceeaşi clipă, de pe treptele de la intrarea principală a teatrului izbucneau glasuri de tromboane. Lumea se oprea, vădind o mirare indiferentă, iar camionul rămânea şi el locului. Din vârful treptelor, un ins bărbos, cu un palton încheiat la toţi nasturii, vântura o baghetă, dirijând fanfara. Urmărindu-i mişcările, cele câteva tromboane rostogoleau sunete stridente de-a lungul străzii. Pe urmă, sunetele se curmau tot atât de brusc precum izbucniseră, iar alămurile sclipitoare şi barbişonul cânepiu piereau în străfundurile clădirii.
Kuskov se urca pe platforma cu panglicile roşii, trei pompieri se instalau de o parte şi de alta a coşciugului, Filea făcea un gest solemn de adio, camionul se urnea din loc, pornind spre crematoriu, iar Tulumbasov revenea la oficiu.
Marele oraş pulsează ca o inimă, născând între hotarele sale valuri de flux şi de reflux. Uneori puhoiul celor care veneau la oficiu se rărea ca din senin şi atunci Filea îşi permitea să se lase pe spătarul scaunului, să mai spună câte o glumă, să-şi dezmorţească mâinile şi picioarele.
— Ai noştri m-au trimis la tine, îi spunea un actor venit de la alt teatru.
— Tocmai pe tine te-au găsit, nepricopsitule? riposta Filea, râzând numai cu obrajii (ochii nu-i râdeau niciodată).
Pe uşa oficiului îşi făcea apariţia o cucoană foarte drăguţă, îmbrăcată cu un mantou superb şi purtând pe umeri o uriaşă vulpe argintie. Filea îi zâmbea cu bunăvoinţă şi-i striga:
— Bonjur, Missi!
Cucoana râdea fericită. În urma ei pătrundea în odaie, cu un mers afectat, un băieţaş de vreo şapte ani plin de el, purtând o beretă de marinar şi uns la gură cu ciocolată de soia. Pe unul din obraji, îi lăsaseră urme nişte unghii ascuţite. Băiatul sughiţa potolit, la intervale egale. Îl urma o altă cucoană, foarte grasă şi foarte necăjită.
— Pfui, Alioş! exclama, cu accent nemţesc cucoana.
— Amalia Ivanna! făcea încet şi cu tâlc băiatul, ameninţând-o pe ascuns cu pumnul.
— Pfui, Alioş! spunea încet cucoana.
— Hai, noroc! exclama Filea, dând mâna cu băiatul.
Acesta, sughiţând, făcea o plecăciune.
— Pfui, Alioş, şoptea Amalia Ivanovna.
— Da' ce-ai păţit la ochi? îl întreba Filea.
— Să vedeţi, eu... şoptea, sughiţând, băiatul, cu ochii în pământ, eu... m-am bătut aseară cu Jorj...
— Pfui, Alioş, şoptea mecanic, numai cu buzele, Amalia Ivanovna.
— C'est dommage!\'7b7\'7d răcnea Filea şi scotea din sertar un baton de ciocolată.
— Alioş, tu mâncat astăzi patruzeci, şoptea cu sfială Amalia Ivanovna.
— Nu umbla cu minciuni, Amalia Ivanovna, mormăia băiatul, crezând că vorbeşte să nu-l audă nimeni.
— Pfui, Alioş!...
— M-ai uitat de tot, Filea, răule! exclama încet cea dintâi dintre cucoane.
— Non, madame, impossible! răcnea Filea. Mais les affaires toujours!\'7b8\'7d
Izbucnind într-un râs care susura ca un pârâiaş, cucoana îl lovea cu mănuşa peste umăr.
— Ştii ceva, spunea dânsa cu însufleţire. Daria mi-a făcut astăzi nişte pateuri, o nebunie! Vino să cinăm împreună. Vrei?
— Avec plaisir!\'7b9\'7d exclama Filea şi, în onoarea cucoanei, aprindea ochii electrici ai ursului.
— Vai, cum m-ai speriat, Filka, scârbosule! exclama cucoana.
— Alioş, priveşte la ursul, striga cu o prefăcută admiraţie Amalia Ivanovna, parcă viu este!
— Dă-mi drumul, urla băiatul, încercând să ajungă la barieră.
— Pfui, Alioş...
— Ia-l şi pe Argunin cu dumneata, exclama cucoana, ca şi când i-ar fi venit o altă inspiraţie.
— Il joue!\'7b10\'7d
— Să vină după spectacol, răspundea cucoana, întorcându-se cu spatele spre Amalia Ivanovna.
— Je transporte lui!\'7b11\'7d
— Minunat, dragule. Şi mai am o rugăminte, Filenka. N-ai putea să faci rost de un loc pentru o bătrânică la Don Carlos? Îm? Fie şi la balcon? Îm, iubitule?
— E croitoreasă? întreba Filea, privind-o pe cucoană cu nişte ochi atotânţelegători.
— Vai, ce rău eşti! exclama cucoana. De ce să fie neapărat croitoreasă? E văduvă de profesor, iar acum...
— Coase lenjerie, rostea ca prin vis Filea şi nota în blocnotes:
"Lenjereasa Missi, bale. Later. Data: 13."
— Cum de-ai ghicit? exclama cucoana, îmbujorându-se.
— Filipp Filippovici, direcţiunea la telefon! răcnea Bakvalin.
— Vin îndată!
— Între timp am să-i telefonez soţului, spunea cucoana.
Filea se repezea afară din odaie, iar cucoana ridica receptorul şi forma un număr.
— Biroul responsabilului? Ce mai faci, dragule? Să ştii că l-am invitat astăzi pe Filea la pateuri. Nu-i nimic. Până atunci trage şi tu un pui de somn. Stai să vezi, Argunin s-a invitat şi el... Vai, mi-e penibil să-l refuz... Pa, iubitei. De ce pari aşa necăjit? Te sărut dulce.
Iar eu, sprijinit de spătarul rece de muşama al canapelei, stăm cu ochii închişi şi mă pierdeam în visare: "O, ce lume încântătoare... lumea plăcerilor, a liniştii depline..." Îmi închipuiam cum trebuie să arate locuinţa acelei doamne. Mi se părea că trebuie să fie un apartament vast, al cărui vestibul alb, de necuprins, e împodobit cu tablouri în rame de aur, că pretutindeni, în odăile tăcute, străluceşte, auriu, parchetul, că într-un colţ al salonului se afla un pian de concert, iar covo...
Visarea mi-o întrerupse un geamăt stins şi un mormăit care părea să urce dintr-un pântec prea plin. Am deschis ochii.
Băiatul, palid ca un mort, cu ochii daţi peste cap, se trântise pe canapea, cu picioarele răşchirate. Cucoana şi Amalia Ivanovna se repeziră spre el. Cucoana păli şi ea.
— Aleoşa! strigă. Ce-i cu tine?
— Pfui, Alioş! Ce întâmplat? strigă şi Amalia Ivanovna.
— Mă doare capul, răspunse cu un bariton stins, nesigur, băiatul, iar bereta îi lunecă peste ochi. Deodată, îşi umflă obrajii şi se făcu şi mai palid.
— O, Doamne! ţipă cucoana.
După câteva minute, în curte năvăli un taximetru cu capota descoperită. În spatele şoferului stătea în picioare Bakvalin.
Băiatul, pe care amândouă cucoanele îl ştergeau la gură cu batista, fu dus de subsuori afară din odaie.
O, minunată lume a oficiului! Filea! Rămâneţi cu bine! Curând, n-am să mai fiu în viaţă. Amintiţi-vă, rogu-vă, din când în când şi voi de mine!...
Capitolul 12
Sivţev Vrajek
Încetul cu încetul, aproape fără să-mi dau seama, am transcris împreună cu Toropeţkaia întreaga piesă. Nici n-am apucat să mă gândesc la ceea ce avea să se întâmple de aci încolo, când soarta aduse ea însăşi o rezolvare.
Kliukvin îmi înmână o scrisoare:
"Mult preastimate
Leonti Sergheevici!..."
La dracu! Oare de ce vor cu tot dinadinsul să mă numesc Leonti Sergheevici? Le-o fi mai la îndemână să-mi rostească astfel numele decât să-mi spună Serghei Leontievici?... De fapt, asta n-are importanţă!
"... va trebui să-i citesc lui Ivan Vasilievici piesa Dv. Ca atare, luni, pe data de 13, ora 12, să fiţi prezent în Sivţev Vrajek.
Rămân devotat, al Dvs.
Foma Strij."
M-a cuprins o adâncă emoţie, constatând că scrisoarea avea pentru mine o importanţă covârşitoare.
Am hotărât să mă îmbrac astfel: guler tare, cravată albastră, costum gri. Ultima dintre condiţii era uşor de realizat, întrucât costumul gri ajunsese să-mi fie singurul costum mai de Doamne ajută.
Voi fi politicos, dar demn şi nu voi mai da nici cea mai mică dovadă de servilism.
Ziua de treisprezece fu chiar următoarea şi, venind de dimineaţă la teatru, am dat ochii cu Bombardov.
Sfaturile lui mi s-au părut mai mult decât stranii.
— Cum vei trece de o clădire înaltă, cenuşie, îmi spuse, vei coti la stânga, într-o fundătură. De acolo nu-ţi va mai fi greu să ajungi la destinaţie. Vei vedea o poartă de fier forjat şi o altă clădire cu coloane la faţadă. Prin uşa din stradă nu se poate intra, aşa că vei coti prin curte, pe după clădire. Acolo vei da ochii cu un om cu cojoc pe umeri, care te va întreba: "Ce doriţi?" iar dumneata îi vei spune doar trei cuvinte: "Am fost chemat."
— E o parolă? l-am întrebat. Dar dacă nu voi întâlni pe nimeni?
— Omul va fi acolo, îmi răspunse Bombardov cu răceală, apoi continuă: în spatele clădirii, chiar în dreptul omului cu cojoc, vei vedea un automobil aşezat pe butuci, iar lângă el o găleată şi un om care îi spală caroseria.
— Ai fost astăzi pe acolo? l-am întrebat cu înfrigurare.
— Nu, am fost acum o lună.
— Atunci de unde ştii că omul va spăla şi astăzi automobilul?
— În fiecare zi îi scoate roţile şi-l spală.
— Bine, dar când anume umblă cu el Ivan Vasilievici?
— Ivan Vasilievici nu umblă niciodată cu automobilul.
— De ce?
— Păi, unde să se ducă cu el?
— De pildă, la teatru.
— Ivan Vasilievici vine la teatru de două ori pe an, la repetiţii generale, iar atunci este chemat de urgenţă birjarul Drâkin.
— Asta-i bună! La ce-i mai trebuie birjarul, de vreme ce are automobil?
— Dar dacă se întâmplă cumva să moară şoferul de infarct în timp ce conduce, iar automobilul să intre într-o vitrină? Ce te faci atunci?
— Bine, dar calul n-o poate lua şi el razna?
— Calul lui Drâkin n-o ia razna niciodată. El merge totdeauna numai la pas. Şi, cum îţi spuneam: chiar în faţa omului cu găleata vei vedea o uşă. Vei intra pe uşa aceea şi, urcând o scară de lemn, te vei afla în faţa altei uşi. Deschizând-o, vei da cu ochii de un bust negru al lui Ostrovski. În faţa lui sunt nişte coloane mici albe şi o sobă de tuci, la gura căreia stă pe vine un moş cu pâslari în picioare şi face focul.
Am izbucnit în râs.
— Eşti convins că va fi chiar acolo şi va sta neapărat pe vine?
— Sunt convins, răspunse cu voce seacă Bombardov şi nici măcar nu surâse.
— Ar fi interesant s-o văd şi pe asta.
— O vei vedea. Moşul te va întreba speriat: "Încotro?" Iar dumneata îi vei răspunde...
— Am fost chemat!
— Îhâ. Atunci el îţi va spune: "Lăsaţi-vă aici paltonaşul", după care vei ajunge într-un vestibul. Dintr-o altă uşă va ieşi o felceră şi te va întreba: "Ce doriţi?" Iar dumneata îi vei răspunde...
Am dat din cap.
— Ivan Vasilievici te va întreba în primul rând ce a fost tatăl dumitale. Spune-mi, cu ce s-a ocupat?
— A fost viceguvernator.
Bombardov făcu o mină acră.
— Aă... nu, nu-i bine să i-o spui. Nu, nu. Spune-i aşa: tatăl meu a fost funcţionar de bancă.
— Cu asta nu mai sunt de acord. De ce să încep printr-o minciună?
— Pentru că ar putea să se sperie, iar dumitale...
Clipeam din ochi, nedumerit.
— ...iar dumitale ţi-e totuna: fie că-i vorba de o bancă, fie de altceva. Pe urmă, dânsul te va întreba ce părere ai despre homeopatie. Să-i spui că anul trecut ai luat nişte picături pentru stomac, după care te-ai simţit admirabil.
Tocmai atunci ţârâiră mai multe sonerii. Bombardov se grăbi să plece la repetiţie, astfel că ultimele sfaturi mi le transmise într-un limbaj aproape telegrafic.
— Pe Mişa Panin nu-l cunoşti, eşti născut la Moscova, despre Foma să-i spui că nu ţi-a plăcut. Când veţi discuta să nu te împotriveşti cu nimic. În actul trei este vorba de un foc de pistol. Fragmentul acela să nu i-l citeşti.
— Cum să nu i-l citesc, când eroul meu se împuşcă?
Soneriile zbârnâiră din nou. Bombardov o porni în goană, se pierdu în semiântuneric şi doar glasul îi mai răsună, o dată, din depărtare:
— Treci peste pistol! Iar de guturai n-ai suferit niciodată!
Uimit peste măsură de spusele lui Bombardov, am făcut totul ca, exact la ora amiezei, să mă aflu în fundătura cu pricina, din Sivţev Vrajek.
Omul cu cojocul lipsea, dar în locul indicat de Bombardov am zărit o femeie cu broboadă pe cap. Privindu-mă bănuitoare, femeia mă întrebă: "Ce doriţi?" Cuvintele "Am fost chemat" o mulţumiră pe deplin, astfel că am cotit îndată după clădirea cenuşie. Exact în locul despre care mi-a vorbit Bombardov, staţiona un automobil de culoare cafenie, dar nu pe butuci, ci pe toate cele patru roţi, iar un om înalt şi uscăţiv îi ştergea cu o cârpă caroseria. În dreptul maşinii se afla o găleată şi, alături de ea, o damigeană.
Am mers mai departe, după indicaţiile primite, până ce am ajuns la bustul lui Ostrovski. "Hm!... m-am gândit, aducându-mi aminte de Bombardov: în soba cea neagră, de tuci, ardeau cu flăcări vesele nişte lemne de mesteacăn, dar la gura ei nu sta nimeni pe vine. N-am apucat însă nici măcar să schiţez un zâmbet, când uşa veche, de stejar lăcuit, dinaintea mea, se deschise, şi în odaie intra un bătrânel încălţat cu nişte pâslari peticiţi, ţinând în mână un vătrai. Zărindu-mă, începu să clipească, speriat: "Încotro cetăţene", mă întrebă. "Am fost chemat", i-am răspuns, gustând din plin puterea magică a cuvintelor rostite. Moşul se însenină la chip şi-mi făcu semn cu vătraiul spre cealaltă uşă, care da într-o altă încăpere. Acolo, sus, în tavan, licărea palid o lustră veche. Mi-am scos paltonul şi, ţinându-mi manuscrisul la subsuoară, am ciocănit uşor în tăblia unei alte uşi din faţa mea. Îndată răsună de dincolo clinchetul lănţişorului pe care îl da jos cineva, pe urmă o cheie se răsuci în broască, uşa se deschise şi în prag se ivi o femeie îmbrăcată cu un halat alb şi cu o băsmăluţă albă pe cap. "Ce doriţi?" mă întrebă. "Am fost chemat", i-am răspuns. Femeia mă privi cu multă atenţie, după aceea îmi făcu loc să intru.
— E rece afară? mă întrebă.
— Ba nu, e vreme frumoasă, "vara babelor", i-am răspuns.
— Nu cumva aveţi guturai? mă întrebă din nou.
Am tresărit, amintindu-mi de Bombardov şi i-am răspuns:
— Nu, nu am.
— Bateţi la uşa aceea şi intraţi înăuntru, îmi spuse cu glas sever femeia, pe urmă ieşi din odaie. Înainte de a ciocăni în tăblia neagră, ferecată în fier, am aruncat o privire în jurul meu.
O sobă albă de teracotă. Dulapuri uriaşe în lungul pereţilor. Prin aer pluteşte o mireasmă amăruie de ierburi, parcă de izmă verde. Şi-i o tăcere deplină. Pe neaşteptate, tăcerea fu spartă de un hârâit profund. Bătu un ceas de douăsprezece ori la rând după care, undeva, printre dulapuri, un glas de cuc se porni să cânte prevestitor.
Am bătut la uşă, am răsucit inelul uriaş de fier şi, în clipa următoare, uşa îmi făcu loc să intru într-o odaie mare şi luminoasă.