LESLIE CHARTERS

SFÂNTUL CONTRA TIGRULUI

 

 

CAPITOLUL I

UNDE SIMON TEMPLAR FACE O CUNOŞTINŢĂ PLĂCUTĂ

 

Baycombe, e un orăşel aşezat în regiunea atât de pustie a districtului Devonshire încât, cu toată căldura insuportabilă din lunile iulie şi august, el e lipsit cu totul de turişti, care ar fi putut găsi acolo un colţişor discret şi plăcut pentru a-şi petrece în tihnă vacantele lor. Din această cauză, tânărul care venise să se stabilească în Baycombe, se văzu obligat, să ducă o viaţă monotonă, cu toate că se afla acolo numai de trei zile şi nu era un om prea formalist.

Simon Templar, cunoscut în Anglia – şi aiurea – sub porecla de „Sfântul”, era un bărbat de douăzeci şi şapte de ani, înalt, brun, cu faţa inteligentă şi hotărâtă, cu ochii albaştri. Baycombe, care timp de câteva secole nu avusese niciun eveniment mai important care să-i tulbure liniştea, nu întârzie să urzească în jurul noului venit o legendă misterioasă, căci, chiar a doua zi de la sosirea lui, Simon făcuse tot posibilul pentru a provoca curiozitatea locuitorilor.

Casa pe care o locuia fusese construită în timpul războiului, atunci când War-Office-ul alarmat de unele zvonuri, se temea de o debarcare de trupe duşmane pe coasta engleză. Fără îndoială că Baycombe era locul cel mai potrivit pentru aşa ceva, căci War-Office-ul hotărâse, după o scurtă deliberare, să ridice pe dealul oraşului o fortăreaţă, care să poată rezista unei eventuale invazii. Dar, în 1918, tunurile fură îndepărtate, iar cetăţuia rămase abandonată şi nelocuită, până când Simon Templar o închirie de la Stat pentru suma de douăzeci şi cinci de lire şi se stabili acolo, împreună cu Horace, valetul lui credincios.

La ora nouă dimineaţa, în cea de a treia zi, (Sfântul nu se scula niciodată devreme), Horace intră în camera stăpânului său, aducând o ceaşcă cu ceai şi un lighean cu apă caldă.

― Timpul e frumos, domnule! spuse el, înainte de a se retrage.

De opt ani, de când era în serviciul lui Templar, Horace făcea zilnic aceeaşi observaţie, chiar dacă vorbele lui nu se potriveau cu buletinul meteorologic.

Sfântul clipi, se întinse de câteva ori şi cu ochii pe jumătate deschişi, constată că optimismul lui Horace era justificat. Camera era inundată de soare. Simon suspină şi sări din pat. Se rase, înghiţi ceaiul călduţ, îmbrăcă un costum de baie şi ieşi în curtea fortăreţei. După câteva minute de gimnastică – sărituri de coardă şi shadow-boxing – străbătu distanţa ce-l despărţea de marginea falezei şi începu să coboare panta abruptă. Marea era chiar sub picioarele lui.

Simon înotă un sfert de milă în toate felurile şi reveni încet în spatele stâncilor, pe care le coborâse mai înainte. Se culcă apoi pe nisipul cald, aşteptând ca razele soarelui să-l usuce.

Z-z-z-z-z!…

Un şuierat spintecă aerul tăcut, foarte aproape de el. Piatra, pe care o privea distrat, făcu un salt în aer şi recăzu, nu departe de glonţul, care o lovise.

― Prost tras! murmură Sfântul liniştit. I-a tremurat probabil, mâna!

Se întoarse şi privi în jur. Se afla pe una din extremităţile plajei semi-circulare. În fund, se ridica oraşul. Un calcul rapid arătă lui Simon că proiectilul fusese tras dintr-un punct al falezei, situat între cetăţuie şi port, dar nimeni nu apăru pe creasta dealului. Câteva secunde mai târziu, o siluetă se desenă pe marginea stâncilor şi vocea lui Horace se auzi, chemându-l.

Sfântul se ridică şi urcă spre el, fără să-i fie frică că atentatorul nevăzut şi-ar fi putut repeta tentativa. Ajuns sus, cu mâinile în şolduri, privi ţintă locul de unde credea că venise glonţul. La un sfert de milă se ridicau câteva tufe de jasmin spinos. Sfântul ridică din umeri şi se întoarse spre Horace, care se mira de calmul stăpânului său.

― Tigrul îşi cunoaşte meseria, făcu Simon cu un surâs de admiraţie.

― Din contră, e un amator! bombăni Horace. Celălalt ar fi tras mai precis, mai ales într-un om atât de neprevăzător ca Dvs. Poate că astfel v-ar fi făcut să vă păziţi altădată!

Sfântul zâmbi; îi plăcea grija pe care o avea Horace pentru pielea lui.

― Hai, pregăteşte-mi dejunul! spuse el cu blândeţe.

Horace se îndepărtă, urmat de stăpânul său. După treizeci de minute, în timp ce Simon Templar îşi schimbase costumul de baie cu un pantalon cenuşiu şi o cămaşă de mătase, servitorul îi aduse mâncarea.

― Horace, băiatule, spuse Sfântul după ce terminând dejunul, îşi aprinse o ţigară, cred că de data aceasta, muzicanţii din orchestră şi-au acordat instrumentele şi aşteaptă ca maestrul să le dea semnalul pentru a începe uvertura…

― Se răceşte cafeaua, observă valetul.

― Îţi lipseşte poezia, scumpul meu Horace, suspină Templar, şi-mi pare rău că metaforele mele te lasă indiferent. Presimt că serbarea de care îţi vorbeam va avea loc chiar astăzi.

Sfântul îşi sorbi cafeaua, termină de fumat, apoi se sculă şi se îndreptă spre uşă.

― Mă duc să dau o raită, spuse el. Într-o oră voi fi înapoi.

― Un moment, domnule…

Simon se opri. Horace scotoci în buzunarul hainei şi scoţând un revolver uriaş şi greoi, din timpul războiului, îl întinse stăpânului său.

― Luaţi-l, spuse el. Găureşte mai bine decât armele automate.

― Îţi mulţumesc, răspunse Simon râzând. Face prea mult zgomot; aşa că o prefer pe „Bella” mea.

Sfântul îşi ridică mâneca şi dintr-o teacă de piele, care era legată pe antebraţul drept, trase un cuţit lung şi ascuţit. Arma era perfect echilibrată şi avea un mâner de fildeş. Simon aruncă pumnalul în sus, îl prinse cu agilitate şi îl vârî atât de repede, înapoi în teacă, încât se putea crede că totul nu fusese decât o viziune.

― Să n-o vorbeşti de rău pe „Bella”! făcu el ameninţându-l pe Horace cu degetul. E de o mie de ori mai practică decât armele cu zgomot.

Şi Sfântul se îndepărtă cu paşi mari, lăsându-şi ajutorul bombănind. Coborî panta stâncoasă şi fluierând, se apropie de tufişul de jasmin, pe care-l privise de dimineaţă şi de unde presupunea că venise împuşcătura. Cercetă cu atenţie pământul din jur, dar nu găsi nimic care i-ar fi putut linişti curiozitatea. Degeaba, în apropierea falezei, el văzu scânteind în soare cămaşa unui cartuş gol.

― Mauser 315, murmură el. Cât de ticălos e acest Tigru!

Ridică de jos cartuşul şi gânditor, îşi continuă drumul care ducea spre marginea plajei.

Baycombe nu era decât un orăşel de pescari, construit pe malul mării şi înconjurat din două părţi de stânci masive şi roşii. Avea o privelişte admirabilă, care ar fi trezit interesul oricărui pictor sau turist, iubitor de natură. Prin intermediul lui Horace, care frecventa în fiecare seară hanul local, Simon Templar aflase numele şi reputaţia celor ce erau socotiţi că făceau parte din aristocraţia orăşelului. Cel mai bogat era un oarecare Hans Bloem, un bărbat de aproape cincizeci de ani şi care avea renumele de cel mai avar om din Devonshire. Bloem era des vizitat de nepotul lui, ce era tot atât de popular printre locuitori, pe cât era unchiul de nesuferit: Algernon Lomas-Cooper era un bărbat tânăr, monden şi purta monoclu, din care cauză pescarii îl socoteau puţin idiot. Mai era un magistrat în retragere, Sir Michael Lapping şi un comerciant bogat, ce se lăsase de afaceri, Sir John Bittle. Bineînţeles, în Baycombe, ca în orice localitate de pe malul mării, se mai găsea şi o vilă boierească, a cărei proprietară era Miss Agatha Girton, o domnişoară în etate şi cu înfăţişare bărbătească, ce trăia acolo, urâtă şi dispreţuită de locuitori, care îşi rezervau simpatia şi admiraţia lor pupilei lui Miss Girton, o tânără fata de douăzeci de ani.

Restul aristocraţiei locale mai cuprindea doi funcţionari pensionari, Smith şi Shaw şi pe un medic, doctorul Carn.

― În afară de această tânără fată, murmură Simon privind oraşul, care se întindea sub picioarele lui, nici unul nu merită atenţia mea. Va fi ea oare eroina aventurii care se pregăteşte?

Cu paşi uşori, ca de plimbare coborî panta şi se îndreptă spre hanul local, „Luna Albastră”. În apropiere de unica prăvălie a staţiunii, acostă o femeie, care ieşea de acolo.

― Sunt nelămurit, îi spuse Sfântul, susţinând-o şi ridicându-i pachetul pe care tânăra fată îi scăpase jos. Fără îndoială că d-ta eşti pupila lui Miss Girton. Miss Pat, nu-i aşa?

Fata îi privi cu atenţie şi surâse delicios. Era înaltă şi zveltă.

― Patricia Holm e numele meu, spuse ea, iar d-ta eşti, desigur, Misteriosul Necunoscut?

― Cum aşa? M-aţi şi botezat? făcu Sfântul cu un aer interesat.

― În privinţa d tale se vorbesc multe, răspunse tânăra.

― Sunt mândru de atenţia pe care mi-o dau locuitorii din Baycombe, spuse Simon zâmbind.

― Ce te-a atras în acest colţ pierdut al regiunii noastre? întrebă Patricia curioasă.

― Dorul de aventură, răspunse Sfântul. Mi s-a spus că aici te poţi îmbogăţi mai repede ca într-altă parte.

Ea îl privi cu sprâncenele încruntate, dar obrazul lui Templar arătă atâta nevinovăţie încât se părea că vorbele pronunţate erau lipsite de cinism.

― Niciodată n-aş fi crezut, făcu Patricia că Baycombe poate oferi străinilor perspectiva unei aventuri. De când locuiesc aici n-am remarcat nimic anormal, în afară de un incendiu.

― Dimpotrivă, replică Sfântul râzând. După părerea mea, acest orăşel ar trebui recomandat oricărui aventurier, care se respectă, ca unul dintre punctele cele mai rare ale Angliei, unde se petrec crime, atacuri şi alte lucruri asemănătoare.

Ajungând în dreptul vilei, Patricia Holm se opri.

― Vrei să-mi faci plăcerea de-a intra pentru o clipă? întrebă ea.

Sfântul nu era timid.

― Bucuros! răspunse el.

Ea îl conduse într-un vast salon, puţin întunecos, dar aranjat cu mult gust.

― Mă duc s-o previn pe mătuşa mea, spuse Patricia. Va fi fericită să te cunoască.

― Sunt de aceeaşi părere, răspunse Simon cu modestie.

Chiar din clipa în care Miss Girton intră în salon, Templar înţelesese de e locuitorii din Baycombe o numeau cu dispreţ: „Oribila domnişoară“. Stăpâna vilei avea o înfăţişare aproape bărbătească şi strânse mâna noului venit cu o putere puţin obişnuită la femei în etate. Obrazul îi era fardat, avea îmbrăcăminte oarecum sobră, iar părul îl purta tăiat scurt.

― Tocmai mă întrebam când voi avea fericirea să te cunosc, spuse ea. Vino într-o seară la masă; te voi prezenta prietenilor mei.

― Nu mă aşteptam să găsesc la Baycombe o primire atât de prietenească şi mi-am lăsat smocking-ul la Londra, răspunse Simon Templar.

― Nu vrei să rămâi acum?

― Vă mulţumesc din toată inima, dar mă aşteaptă valetul cu masa. Îmi poartă o grijă atât de mare, încât observându-mi lipsa, e în stare să pornească în căutarea mea, înarmat cu un formidabil revolver. N-aş vrea să pricinuiască vreun accident.

Urmă o pauză. Simon examina cu atenţie o vază de Veneţia, fără să pară jenat că pronunţase cuvinte lipsite de politeţe.

― Mr. Templar a venit la Baycombe împins de dorul aventurilor, explică Pat.

― Îi doresc succes, spuse bătrâna domnişoara. Cred că vei primi invitaţia mea pentru dejunul de mâine, Mr. Templar?

― Cu mare plăcere! murmură Sfântul înclinându-se. Sper că până atunci nu voi uita amabilitatea d-tale, Miss Girton, chiar dacă aventura, pe care o aştept, mă va face să iau parte la ea

Stăpâna vilei se scuză şi Sfântul rămase câteva minute de vorbă cu Patricia. Fumă o ţigară, apoi îşi luă rămas bun şi în timp ce tânăra fată îl conducea spre poartă, îi spuse:

― Sunt sigur că ţi-ai făcut o proastă impresie despre mine, Miss Pat. Nu-i vina mea. De astăzi dimineaţă însă, mi-am dat seama că cineva de aici, din Baycombe, are tot interesul să mă vadă la trei metri sub pământ. Din fericire, acest lucru nu mă sperie. Voi şti să-l înving, după cum am învins şi în celelalte rânduri.

Se înclină şi se depărta spre fortăreaţă, fără a mai adauge vreun cuvânt. Îl găsi pe Horace agitat, aşteptându-l în faţa casei.

― Încă cinci minute şi aş fi plecat în căutarea cadavrului Dvs. Sunteţi atât de imprudent, încât Tigrul v-ar fi putut ucide nu o dată, ci de cinci-şase ori!

― Horace, băiatule, îi spuse Sfântul vesel, am cunoscut acum o oră pe cea mai delicioasă creatură din lume. După regula unui roman poliţist mă simt nevoit s-o salvez de câteva ori înaintea săptămânii viitoare, iar în ultimul capitol după ce o voi îmbrăţişa, mă voi căsători cu ea şi vom avea împreună mulţi…

― Masa e servită, îl întrerupse Horace.

Sfântul zâmbi şi intră în sufragerie. Se aşeză la masă şi stătu mult timp gânditor, fără să privească omleta preparată cu măiestrie de bravul servitor. Ştiind că Tigrul se ascundea în Baycombe, Simon venise de departe, de cealaltă parte a Oceanului, pentru a lua din safe-ul banditului suma de un milion de dolari. Duelul făgăduia să fie interesant şi dorinţa Sfântului de a învinge era mult mai puternică decât cea a fiorosului Tigru.