ADALBERT GYURIS
STRIGĂT FĂRĂ ECOU
CUPRINS:
Poezia Domnului Adalbert Gyuris - Strigat fără ecou
Clipă
Prin întuneric
Melancolie
Lumea, însă
Ruga
Dorinţa
Destăinuire
Imaginea neamului
Ziua
Ieri
Iubire
Slavă ţie!
Confruntare
Meditaţie pe timp de ploaie Vis
Doar să vrei
Semnal
Marea
Cumpănă
În străini
Între
Speranţă
Împăcare
Spirală
Sculptorul
Eroii
S-ar putea
Binecuvântare
Adevărul
Florile
La armată
Păcatul
Spun
Bucurie
Aspiraţie
Roata
Memoria Eminescu
Asemănare
Taina
Fulg
Balanţa
Grâul
Strigat fără ecou.
Eu vin de departe,
Din ţară Mioriţei şi a Luceafărului, Din patria visată şi a pâinii Şi aş fi dat coroana regilor mei Pentru o limbă a tuturor, Dar am fost omorât Înainte de a mă naşte.
Doar pământul obosit de milenii Se-nvârteşte la fel.
Şi unde o statuie Înfăţişează trupul meu Izvorât din doine şi balade Cineva întreabă:
Unde sunt acele timpuri?
Clipă.
Înainte de-a ne naşte Învăţăm să suferim.
Să cântăm şi să visăm, Neştiind ce ne va paşte.
Noi venind din depărtare Doar oprindu-ne puţin, Ca să punem doar o piatră Şi sburam spre altă zare.
Şi când vine socoteala Unii dau din colţ în colţ Cum să păcălească soarta, Chiar de au ceva cu boala.
Şi tot vin şi se tot duc Doar puţini rămân aicea Ce nu-mbatranesc deloc.
Eu, încotro am s-o apuc?
Prin întuneric
Dumnezeu e
Dincolo de nori,
E dincolo de ani,
Mai presus de toţi,
Mai aproape de noi
Şi totuşi
Cat de mulţi
Rătăciţi sunt
Care-l caută mereu.
Melancolie
Singur pe culme,
Între cer şi pământ, Sta bradul
Înconjurat de zăpadă,
Un clopot suna-n amurg, Vesteşte coborârea serii Sau poate plânge
Cu glas de metal
Ziua ce trece
Dincolo de culmea
Muntelui!
Lumea, însă.
Ce este mai trist decât Moartea?
Poate doar singurătatea.
Întrebările rămân cântece Şi cântecele răspunsuri.
Totul se transformă în istorie.
Strofe întregi de bombe Şi calculatoare electronice Au trezit generaţii,
Lumea, însă, rămâne surdă La mitralierele care ţăcăne.
Ruga
Aş vrea să fiu
Lumina
Din lumină,
Ca să luminez
Ochii copiilor
Copiilor mei,
Dincolo de
Vise,
Unde nu este
Întuneric
Nicicând.
Dorinţa
Dacă aş avea
Doar ce mi se cuvine Să gândesc, să trăiesc Şi să rămân
Ceea ce sunt
Aş fi mulţumit.
Tu, Doamne, să stai
Să priveşti
Cum eu te rog
Să nu greşesc
Ca să ajung
Mai aproape de
Ţine.
Destăinuire
Omul aşteaptă să apar Să-mi aşez mâinile pe clapele Aparatelor electronice, Nu ştie că eu
M-am născut
Şi-am trăit lângă
Doine.
Că urăsc întunericul
Şi aparatele cu clape, Că nu-mi plac
Ciupercile
Ridicate spre stele
Şi nici jucăriile soldaţilor.
Imaginea neamului
Ce este adevărat
Nu poţi să-ţi imaginezi altfel, Floarea respira în anotimpuri Albinele umilesc trudă, Minciună, neputinţă,
Pământul valsează agale.
În vorbele rostite de mine Se aude glasul străbunilor mei, Prin mine ajung
Fulgerând negura vremurilor.
Copilul vesteşte
Viitorul meu
Şi-al erelor cosmice.
Ziua
Această zi nu seamănă cu celelalte Nu seamănă nici cu cea de peste ani, Nici cu cea de peste munţi.
Rămâne mereu aşa cum a fost.
Istoria începe cu ea, Nu apune niciodată,
Rămâne mereu aşa cum a fost În haine de luptă.
Aducând pentru noi toţi Libertatea şi speranţă Pe care noi am visat-o De când a fost
Prima Zi.
Ieri
Trecut-am prin dureri.
Când Soarele mi-a zâmbit Şi astăzi mai simt
Sudoarea tatălui meu
Cântând la vioară
În zi de sărbătoare.
Norii purtaţi de vânt Mi-au furat copilăria, Eu plecând spre viitor Cu sufletul gol.
Astăzi gârbovit de ani Încă nu ştiu să zâmbesc În acest zbor.
Iubire
Am tras
Toate zăvoarele inimii Spre a nu mai intra Nimeni în ea,
Dar razele
Iubirii
Au fulgerat-o
Nu, ai răspuns
La întrebarea mea
Dar bujorii
Care ţi-au colorat
Obrajii,
Mi-au şoptit,
Că mă iubeşti.
Slavă ţie!
Ne-ai făcut după
Chipul şi asemănarea Ta.
Încurcaţi într-o lume Confuză şi agitată,
Găsind la răspunsuri
Noi întrebări,
Unii se lauda
Afundându-se în noroi Alţii tac şi muncesc Ridicându-se peste toţi Şi puţini înţeleg
Cat sunt de neînţeleşi În această lume
Ce trece mereu.
Confruntare
Tu eşti tare
Eu sunt slab,
Nu ţi-e ruşine
Cum te lauzi
Şi cât de laş eşti.
Fiind bogat
Şi totuşi ce sărac
Eu am răbdare
Şi mă rog
Să fiu curat
În faţa Ta!
Meditaţie pe timp de ploaie
Plouă peste oraşul meu Că într-o pădure deasă, Casele îşi ţin pelerinele, Iar pomii-s cu pletele în vânt.
În casă, lemnele canta-n soba, Pisica toarce-o poveste Şi totul te îndeamnă La ţuica fiartă
Pe vatră strămoşească.
Din gânduri se nasc chipuri, Din chipuri vii speranţe.
Afară plouă, în casa e cald Şi clipă nu se opreşte nicicând.
Întunericul bate la uşă, Oare ce-aduce ziua de mâine?
Vis
Negura şi incertitudine Întrebări şi puţine raspusuri, Timpul ne poartă
Pe alte meleaguri.
Ce-a fost ieri
Nu mai este azi.
Ce este acum,
Parcă a mai fost.
Totul e vis şi real,
Viaţa este veşnică
Şi pentru că sunt ceea ce sunt Este că am fost
Pedepsit sau binecuvântat.
Timpul zboară în spirală Şi ne poartă mereu.
Oare unde, până când?
Doar să vrei
Doreşti lumina?
Învaţă şi aşteaptă.
Îndrăgeşti dreptatea?
Nu încalcă legea.
Te pasionează omul?
Iubeşte-ţi aproapele.
Să ştii să alegi
Binele de rău
Doar să vrei
Pe bunul Dumnezeu
Îl găseşti oricând
La bucurie şi la necaz Fiind treaz sau în vis Oriunde ai pleca,
Numai să vrei, să
Iubeşti.
Semnal
Totul ar putea fi un vis De multe ori nu suntem Ceea ce am vrea să fim Buni, frumoşi, înalţi şi deştepţi.
Stau şi mă privesc în oglindă Şi nu sunt cel pe care îl văd.
Am în mine o mulţime de oameni Cu idei, pasiuni şi feti-frumosi, Mintea mi-e plină cu tot ce nu vrei Doar de moarte mi-e frică Şi la asta mă gândesc mai puţin.
Cutreier, mă lupt, mă sufoc Şi zilele trec ca şi când n-ar fi.
Clopotele din vine vestesc Schimbarea din sufletul meu.
Chiar dacă sunt mare sau mic La pol, pe ape sau aievea Viaţa se stinge mereu.
Marea
N-aş putea să spun de ce Iubesc aşa de mult Marea Poate pentru că
Are culoarea ochilor tăi.
E tare bine
Să te simţi în faţa ei Curat la trup şi suflet Şi să nu te temi
De puterea ei.
Când totul e perfect
Sau tinde spre puritate, Atunci poţi spune:
Sunt fericit.
N-am să uit clipă
Când am văzut
Prima oară Marea,
Am îmbrăţişat-o
Şi am sărutat-o
Cu buzele tremurânde, Dăruisem mării, sărutul meu, Era atât de minunat
Încât aveam ciudata impresie Că sunt un alt om,
În altă lume,
O lume neştiută de mine Până atunci,
Dar zilele treceau
Şi-a venit clipa despărţirii, Marea era furioasă,
Eu eram trist şi singur.
Doar seara, ultima seară, Am mulţumit pe rând Timpului, Soarelui, Vântului Şi mai ales ei, mării.
În seara aceea
Am privit
Mult timp spre cer, Plouă cu stele de dor
Pe sufletul meu tânăr Şi îndurerat.
Cumpănă
Între cer şi pământ, Între zi şi noapte, Între taină şi mărturisire Eu stau şi cuget
Apoi ezit şi pricep, Susţin şi dezmint,
Doresc, nu accept,
Îmi închipui şi trăiesc Mă rog şi iubesc
Şi ce-mi mai rămâne?
Doar să aştept
Trecerea timpului.
În străini
— Hei! Ne strigă gazda.
Noi din pat sărim,
La mâncare ne cheamă, Spre lucru
În grabă să plecăm
Abia
Acum, cocoşul
Îşi
Cântă prima cântare.
Când
Soarele
Ne salută
Noi
Suntem obosiţi.
Lucrăm
Şi tot lucrăm:
La
Început tarlale.
Apoi
Chiar şi sate.
Hambarele-s pline
Nu-l timp nici de-o ţigară.
Întunericul ne prinde pe câmp.
La ceas privesc mereu.
Sfârşitul zilei e departe Şi mai ales casa
Cu cei dragi!
Între
Frumosul poate fi urât.
Urâtul poate fi frumos.
Doar să ştiu
Cum să privesc
Şi să înţeleg
Unde este plăcutul
Şi când simt durerea Şi atunci prefer
Să fiu nemulţumit.
Decât un vierme fericit Cu burta plină
Şi cu mintea goală.
Mai bine un prost
Făcut de alţii
Dar cu mintea plină
De gânduri curate.
Speranţă
Eu lucrez, alerg,
Uneori spun ce gândesc, Dar asta nu înseamnă Că sunt liber.
Vreau să zbor
Cu aripi de porumbel, Să iubesc şi să visez Să nu văd cu ochii
Altuia,
Să nu gândesc
Cu mintea altuia
Şi să spun lucruri
Auzite.
Să ştiu să aleg
Între bine şi rău
Ce este înălţător
Voi putea?
Împăcare
Mă voi ruga,
Mă voi ruga
Coborând în mine
În încăperile
Cele mai adânci
Ale sufletului meu
Acolo unde-l pace,
Acolo unde nu-l
Întuneric şi invidie, Laudă şi minciună
Nu sunt spini
Nu sunt duşmani.
Mă voi ruga
Cat de mult
Te voi iubi
Mereu.
Spirală
Tu soarta mea
Cine te-a gândit?
Mi se-ntâmplă acum
Ce am visat
Mai ieri,
Dar oare eu
Puteam să intervin,
Să schimb necazurile
Şi împlinirile mele,
Când după noapte
Vine-o nouă zi?
Sculptorul
Privesc la lemn,
În urmă cu ani
Era un pom.
Îi ascult viaţa
Şi-ncep să lucrez
Cu daltă şi ciocanul, Lovindu-l mă rănesc
Curgându-l lacrimi de sânge.
Îi fac o mână,
Îmi face semn,
Apoi îi fac picioarele Învaţă să meargă.
Îi apare corpul,
Ochii şi gura.
O şlefui, o streg,
O ung îmbrăcând-o.
E o domnişoară
Ce va rămâne mereu aşa, O sărut şi pleacă
Şi timpul zboară.
Despărţindu-ne, însă
Rămânând mereu
Împreună.
Eroii
Sunt mulţi slăviţi
Cat sunt în viaţă
Ca apoi pe ei
Să-l huiduim
Şi să-l uităm.
Sunt mulţi cântaţi
În ode, când moartea
I-a furat de mult,
Sunt şi mai mulţi
Însă de ei
Nu-şi mai aduce aminte Nimeni
Şi ei tot vin
Şi se duc mereu.
S-ar putea.
S-ar putea ca adevărul Să nu fie adevăr,
S-ar putea ca mulţi
Dintre cei ce vorbesc Să nu ştie
Ce spun
S-ar putea ca mulţi
Din cei ce stau pe scaun Să stea pe al altora.
S-ar putea ca gura
Să rostească
Ce sufletul din inima Nu crede.
S-ar putea ca preţul pâinii Să fie doar pe jumătate Din sudoarea pentru ea.
S-ar putea.
Binecuvântare
Să ai zborul „Păsării Maiastre”
Şi să fii „Cuminţenia pământului” „Nou-născutul”, „Negresă blondă”
Şi „Regele regilor”
Privesc spre „Adam şi Eva”.
Pe „Coloana fără sfârşit” Canta „Cocoşul”.
La „Masa tăcerii” „Domnişoara Pogany”
Împreună cu „Muza adormită” Spun o „Rugăciune”
. În paradisul său
Dumnezeu zâmbeşte
Privind opera artistului Şi trimite
Din când în când
Pe pământ un.
Brâncuşi.
Adevărul
Care este calea?
Doar eu pot s-o aflu Mergând pe drumul
Strămoşilor mei
Sau să-mi folosesc
Mintea să judec
Şi să am
Încredere în mine
Şi în Dumnezeu
Ca să fie alături
Doar să vreau
Şi să ştiu să aleg Între bine şi rău.
Florile
De multe ori merg
Lăsând în urma mea
Un covor nesfârşit de flori, Ce-mi luminează sufletul, Dar tot de atâtea ori Mă întristez amarnic
La gândul că sunt mulţi Ce strivesc darul divin Sudoarea şi bunul simţ.
Cei care nu iubesc florile Sunt toţi acei
Ce nu iubesc
Nici OAMENII.
La armată
Sună goarna!
Tresărim şi aşteptăm
Se aud comenzi scurte: Drepţi! Afară! La arme!
În fugă ne-aranjam
Pe platou ne-aliniem.
Ofiţerul se plimba nervos Nu înţelege
Ca noi suntem roboţi Plecăm la împuşcat
Cai morţi.
Uneori cu cântec,
Alteori în marş
Şi ziua se termină greu.
Totul e o joacă
De oameni nebuni.
Maine o luăm
Iarăşi din loc
Şi iarăşi.
Va veni şi ziua
Când vom fi
Doar noi înşine
OAMENI.
Păcatul
Tot din mine
Vine de la Dumnezeu,
Dar tot din mine
Răbufnesc de multe ori Greşeli şi multe rele.
Sunt egoist
Şi nu înţeleg
Ce e bine şi ce nu Şi nu gândesc
Când să fiu
Doar eu,
Ca să mă opresc
În faţa Ta
Mereu.
Spun
Spun despre ură şi dragoste, Spun despre munca şi necinste, Despre tot ce se poate spune Şi despre tot ce încă nu se Poate spune.
Spun în această încurcată Şi tristă lume,
Cu baiere şi porţi încuiate Şi aş mai spune,
Dar de unde putere?
Când lupt mereu împotriva celor Ce şi-au cumpărat un nume.
Bucurie
Mă chinuie mereu aceeaşi Întrebare.
Aşa cum şi pe alţii Poate la fel.
De când iubesc
Aceasta glie?
De când sunt om,
Biruind putere din ape
Şi din munţi.
Aici trecutul
Se cheamă
Viitor.
Aspiraţie
Stau şi mă gândesc
Ce-l fericirea?
Când meditez şi cuget, Când mă ambiţionez
Să am mai mult,
Sau să mănânc mai bine, Ori să-mi petrec
Timpul cu cei dragi?
Cunoscându-mă pe mine
Ajung mai aproape
De adevăr
Chiar dacă
De multe ori
Fericirea e departe.
Roata
Astăzi va fi ieri,
Maine va fi azi,
Viitorul devine trecut, Pe aripi de vânt
Urmele dispar.
Eu îmi serbez
Ziua de naştere
În fiecare an,
Dar doar la Crăciun,
În fiecare an,
Se naşte Isus.
Tu Doamne
Să ne ierţi
Că înţelegem greu
Să gândim curat
Şi să iubim mereu.
Memoria Eminescu
Mai puternică decât noi e moartea Mai puternică decât ea eşti TU; Ce-ar mai putea să spună Acum, cuvintele-mi sărmane?
Când iubirea noastră faţă de tine Datează de-o viaţă
Care ne este dată.
Tu vei rămâne aşa cum ai fost, Strălucitor printre stele.
Asemănare
Neştiută de nimeni
Tu suferi
Şi iubeşti Lună
Şi ai acelaşi obraz Palid ca mine
Că frunzele ce
În vântul toamnei
Cad una câte una.
Taina
Ce taina ascunde Lună?
Nimeni nu ştie!
Ce taina ascund
Privirile ochilor mei?
Nimeni nu ştie!
Atunci, Tu,
De ce tremuri
Când te privesc?
Fulg
Nimic, apoi fel de fel: Bucurii şi mai ales necazuri, Griji, şcoală, vise,
Lumina, întuneric, amintiri.
Dragostea nu aşteaptă.
Asta e tot.
Viaţa noastră.
Ca un fulg.
Balanţa
Când spun
Ce gândesc
Uneori cei din jur
Se supără.
Să tac
Şi să ascult,
Că ei să se bucure?
Grâul
Îl mângâie vântul şi ploaia, Creşte ca bradul
Spre Soare.
Cu Soarele şi pământul e neam, Unii îl taie cu coasă Iar alţii cu tunul
Mai sunt şi cei care îl uita aşa Ridicat spre stele.
SFÂRŞIT