MICHAEL BADEN &

LINDA KENNEY

 

 

TĂCEREA 

 

 

Prolog

 

Multe lucruri o făceau să-şi piardă cumpătul de furie: înghesuiala, cozile, pantofii ieftini, avocaţii fără etică dar în vârful listei era să întârzie la tribunal. Manny ura acest lucru, îl ura cu patimă.

Dacă ajungea la tribunal arătând ca o pacientă evadată de la azilul de nebuni, aşa cum se întâmpla uneori, întotdeauna îşi rezerva câteva minute să îşi revină. Orice s-ar fi întâmplat, nu apărea vreodată în faţa unui judecător decât dacă era chintesenţa calmului şi a stăpânirii de sine. După câteva minute la toaletă, machiajul ei era fără cusur; fiecare fir al părului de un roşu-aprins era la locul lui; ciorapii fini şi perfect mulaţi şi cel mai recent model de pantofi cu toc cui Vecchio; documentele îi erau în ordine, pledoaria finisată până la ultimul detaliu şi ea era gata de atac. În fine, avea cercei în ambele urechi. Manny e de părere că o înfăţişare impecabilă trădează o minte ordonată.

Astăzi însă era foarte posibil nici să nu poată ajunge la timp, nici să aibă o înfăţişare impecabilă. Nu, în această primă zi de joi din septembrie, atât de neaşteptat de caldă, Manny întârziase şi arăta îngrozitor.

Nu era de fapt vina ei. Maşina ei sport ar fi trebuit să pornească, deşi lăsase luminile de bord aprinse toată noaptea; ar fi trebuit să găsească un taxi disponibil în faţa biroului ei, deşi era ora de vârf. Ceilalţi pasageri înghesuiţi în trenul de navetişti ar fi trebuit să o lase să treacă în faţă, deşi nu era nici măcar un centimetru de spaţiu liber şi bărbatului din spatele ei părea să-i facă plăcere să se împingă în fundul ei. Şi apoi, fără nicio explicaţie, trenul se opri chiar în apropiere de staţia ei şi rămase zece minute în tunel, iar ea descoperi că îşi pierduse pe undeva unul din cercei; apoi trenul porni în sfârşit cu o smucitură şi bărbatul din spate o călcă pe picior. Aşa că nu e de mirare că era transpirată, agitată şi cumplit de nervoasă când ajunse la Newark. Nu era câtuşi de puţin cea mai grozavă stare de spirit pentru a pleda într-un caz de drepturi civile intens mediatizat, în faţa unui juriu şi a unui judecător federal, un caz la care ţinea foarte mult, un caz pe care era hotărâtă să-l câştige.

Lui Manny nu îi plăcea când oamenii erau trataţi nedrept; de fapt, la asta se reducea totul. Atitudinea ei se formase de multă vreme. În adolescenţă, Manny şi prietena ei cea mai bună, Leigh, îşi căutaseră slujbe pe timp de vară la un nou magazin de patiserie de pe Main Street. Manny căpătase slujba. Dar Leigh, care era negresă, nu. „Nedreptate!” se revoltase Manny. Îşi jurase să se lupte şi exact asta şi făcuse. Organizase un boicot al magazinului, demonstrase în faţa lui cu postere prin care îi acuza pe proprietari de rasism în practicile de angajare şi convinsese postul de televiziune local să prezinte un reportaj pe această temă la ştirile de seară. Şi obţinuse o slujbă chiar mai bună. Manny şi Leigh fuseseră amândouă angajate pe post de consilieri la centrul comunitar de către directorul acestuia, care fusese impresionat de activismul ei.

Acum, la cinci ani după absolvirea facultăţii de drept, Manny îşi câştigase o reputaţie de luptătoare tenace pentru clasele cele mai de jos. Acceptase şi câştigase cazuri pentru cei dezavantajaţi social şi deposedaţi de drepturi, pentru genul de clienţi pe care firmele de avocaţi cu reputaţie îi considerau mult sub nivelul lor. Avocaţii care purtau costume scumpe şi cravate de lux nu relaţionau prea bine cu clienţii în blugi prea largi, cu tatuaje şi body piercing, deşi ea – chiar şi purtând Dolce & Gabbana şi Versace – avea acest talent. În afară de asta, clienţii lui Manny nu îşi puteau permite să îi plătească 600 de dolari pe oră. Deseori îi plăteau foarte puţin sau chiar nimic. Dacă le câştiga cazul, lua un procent din despăgubiri.

Manny era pregătită să facă din nou scandal, de data aceasta în procesul legat de moartea Esmeraldei Carramia. Aşteptând să treacă printre detectoarele de metale, îşi recăpăta sângele rece, căci avea timp de ajuns să se aranjeze înainte de începerea procesului – mai puţin de zece minute, dar suficient. Era pregătită. Cunoştea toate dedesubturile cazului, îi învăţase pe de rost faptele, atât de minuţios, încât părea să fi fost şi ea prezentă la locul crimei. Evenimentele principale ale cazului Carramia se desfăşuraseră în doar câteva minute, dar atât fusese de ajuns pentru a lăsa o familie cu inima frântă, un oraş împărţit în două tabere şi poliţia locală acuzată de rasism şi brutalitate.

 

Newark, New Jersey, 25 noiembrie 2003. Esmeralda Carramia intră în Steinless, ultimul magazin universal care se mai găseşte în centrul oraşului. Are nevoie de un cadou pentru ziua bunicii ei. Esmeralda, mult iubita Essie pentru bunica ei, este fiica unor emigranţi din Republica Dominicană care tocmai s-au mutat de la Miami la Newark. Vânzătoarea, care este albă, o ignoră în mod ostentativ. Apoi o acuză pe Essie că ar fi furat o eşarfă de mătase de 49 de dolari. Essie neagă. Iese scandal. Este anunţată paza. Essie devine agitată. I se spune să se calmeze. Nu o face. Poliţia soseşte în câteva minute. Geanta lui Essie este controlată; se găseşte în ea o eşarfă, de care e agăţată încă eticheta cu preţul. Essie spune că vânzătoarea i-a pus-o acolo intenţionat, se jură pe Fecioara din Guadalupe. Nimeni nu o crede. Poliţia o scoate afară şi încearcă să o aresteze. Essie opune rezistenţă. Începe să facă scandal. Părinţii ei depun mărturie că acest lucru nu îi stă deloc în caracter. În învălmăşeala produsă, un poliţist este lovit cu genunchiul între picioare; altul primeşte un pumn în nas şi începe să sângereze. Sosesc întăriri. În acest moment sunt deja şase poliţişti pe trotuar, şi niciunul nu cântăreşte mai puţin de 75 de kilograme. Essie, la cei 1,55 metri ai săi, cântăreşte doar 47 de kilograme.

Mai târziu, niciunul dintre participanţi nu poate spune cine anume a fost responsabil de faptul că Essie a dat cu capul de asfalt. În timp ce o bagă în maşina poliţiei, agenţii observă că îşi pierduse cunoştinţa. La spital Esmeralda Carramia este declarată în stare de moarte cerebrală. Avea nouăsprezece ani.

 

Nedreptate!

Manny preluase cazul două luni mai târziu, când părinţii Esmeraldei veniseră la biroul ei încărcaţi de fotografii din copilărie şi plini de justificată indignare. Veniseră în America pentru o viaţă mai bună, spuneau ei, şi în loc de asta, oamenii care depuseseră un jurământ să o protejeze pe Essie o omorâseră chiar ei. Iată o fotografie cu Essie într-o rochie albă pentru prima împărtăşanie şi o alta unde purta o rochiţă albă plină de dantele la quinceañera{1}. Şi, dacă Manny mai avea nevoie şi de alte motive pentru a se convinge, iată că o aveau aici, în braţele lor, pe micuţa Amaryllis – nepoţica lor de doi ani, fiica lui Essie, sortită acum să crească fără mamă.

Deşi nicio sumă de bani nu avea să le-o aducă înapoi pe fiica lor, ceea ce voiau era ca oamenii responsabili de moartea ei să plătească.

Manny se apucase de caz cu entuziasmul şi elanul ei obişnuite. Luase depoziţii de la poliţişti, de la martori, de la angajaţii magazinului. Nu era nicio urmă de îndoială asupra faptelor: Esmeralda se zbătuse, căzuse şi murise. Medicul legist angajat de ea fusese de acord cu concluzia examenului medical efectuat de stat asupra cauzei morţii lui Essie: o lovitură la cap care rezultase în hemoragie subdurală.

Părinţii şi bunicii lui Essie depuseseră o mărturie simplă şi elocventă. Essie a lor fusese o fată bună, religioasă, care nu făcuse niciodată nicio greşeală, darmite să fure. Manny îşi încheiase liniştită pledoaria, ştiind că juriul simpatiza cu clienţii ei. Avocatul apărării n-avea decât să încerce să justifice acţiunile poliţiştilor. Se va folosi de orice va spune pentru a-i sfâşia în bucăţi în discursul final.

Manny trecu prin detectorul de metale şi porni o alarmă. Poliţistul federal îi trecu o baghetă de-a lungul corpului, oprindu-se la pantofi: italieneşti, de firmă, cu toc, cu broderie negru pe negru.

— N-ar trebui să mai purtaţi pantofi din aceştia, domnişoara M., zise el. V-am zis de o mie de ori, au metal în tocuri.

— Voiam să te verific, zise Manny cu cochetărie. Şi-n plus, se potrivesc foarte bine cu hainele.

Traversă podeaua de marmură verde cu alb a rotondei impunătoare a tribunalului şi se duse la toaleta de femei de la etaj.

Îşi aranjă machiajul, îşi prinse părul sus cu o agrafă şi îşi netezi jacheta şi fusta costumului de un albastru electric cu căptuşeală din imitaţie de piele de leopard. Costumul îi scotea în evidenţă albastrul ochilor, iar bluza de mătase asortată, cu decolteu, lăsa să se întrevadă atât cât să-i facă fericiţi pe juraţii bărbaţi. „Nu e chiar rău”, se gândi ea, analizându-şi reflexia în oglindă. Cercelul singur poate trece drept o chestie intenţionată, de modă.

La douăzeci şi nouă de ani, Manny ştia că unii dintre colegii ei credeau că poartă pantofi cu toc cui şi culori stridente pentru a se face remarcată, dar acest lucru nu era cu totul adevărat. Hainele ei erau un fel de armură, un talisman. Ele declarau că Manny era o persoană care lua decizii îndrăzneţe şi că era încrezătoare şi mulţumită de ea însăşi. Hainele nu spun numai cine eşti, spun de asemenea şi cine vrei să fii. Când devenise avocat pledant, aceasta filozofie se dovedise utilă. Ştia în mod instinctiv că juraţii vor fi mai inclinaţi sa creadă o avocată bine îmbrăcată, cu accesorii elegante, decât o femeie care încerca să arate ca un bărbat, cu papion, pantofi negri banali fără toc şi un costum fără formă. Părinţii ei o învăţaseră să îşi cumpere cele mai bune haine pe care şi le putea permite, chiar dacă asta însemna să mănânce supă de fasole la cină. Chiar şi acum nu avea decât supă în multe seri, dar o mânca, dacă era singură, într-un halat de baie Ralph Lauren. Familia ei era mândră de ea. Şi lui Manny îi plăcea să meargă la cumpărături. Era hobby-ul ei principal.

Se examină pentru ultima dată în oglindă, conştientă de defectele sale – din cauza poftei de mâncare mai mult decât sănătoase şi a înălţimii ei de 1,70 metri, trebuia să poarte haine mărimea 44, şi nu 40, aşa cum visa; avea, de asemenea, o mică umflătură pe o parte a nasului, o moştenire genetică de la tatăl ei, pe care nu avusese curajul să o corecteze cu chirurgia plastică –, dar fu satisfăcută. Avea pomeţii foarte frumoşi – pe aceştia îi avea de la mama ei –, iar focul din priviri, bucuria luptei, acestea erau numai ale ei.

Un străin în sala de tribunal ar fi putut să îşi închipuie că era clienta cuiva – una dintre soţiile din societatea bună. Câte un avocat rival o privea uneori ca pe o femeie uşoară, care se culca cu vreunul dintre asociaţii principali ai firmei de avocatură unde era angajată – asta însă numai până începea să îşi prezinte cazul.

Manny îşi aminti să îşi agaţe cu un ac de siguranţă o bucăţica de material roşu pe dosul jachetei, pentru noroc – o învăţătură de la bunica ei, ca o precauţie în plus. Nu voia să lase nimic la voia întâmplării; nimeni nu avea să o deoache, nu azi în orice caz. Trebuia neapărat să câştige.

Intră în sala de judecata – o încăpere frapantă, cu scaunele juraţilor din pluş roşu şi covor albastru – şi se aşeză la masa masivă din lemn de stejar a reclamanţilor. După două minute, şedinţa fu declarată deschisă şi audierea publica începu.

*

— Apărarea îl cheamă pe doctorul Jacob Rosen.

Jacob Rosen. Poate el era motivul pentru care se simţea atât de încordată. Îl întâlnise prima dată în luna martie trecut, când avusese nevoie de o a doua autopsie în cazul Jose Terrell şi aranjase să-l aducă într-un elicopter până pe un câmp din New Jersey în apropiere de morgă – plătind din banii ei! – pentru a confirma că gloanţele care îl omorâseră pe Terrell fuseseră trase de poliţişti în timp ce acesta avea mâinile sus, predându-se.

Rosen sărise din elicopter ca un Frankenstein lipsit de bun-gust şi cu părul vâlvoi al unui om de ştiinţa nebun. Avea părul lung şi bogat, castaniu presărat cu fire cărunte, şi Manny avusese impulsul ridicol să-şi treacă mâna pieptene prin părul lui, doar pentru a vedea cum se simte la atingere. Avea un pardesiu împăturit pe o geantă neagră ponosită şi atât de burduşită de hârtii, încât nu se putea închide, dar dovedise un profesionalism de înaltă clasă; concluziile lui fuseseră atât de convingătoare, încât detectivul care trăsese gloanţele fatale îşi recunoscuse vina, municipalitatea plătise daune mamei băiatului şi cazul nu ajunsese niciodată în proces.

Şi acum iată-l pe Rosen din nou, după şase luni, depunând mărturie pentru apărare. Manny ştia că experţii privaţi puteau lucra pentru cine voiau, dar cu toate acestea se simţea trădată. Fusese atât de răbdător cu ea, atât de cooperant! Simţise că şi el, la fel ca ea, fusese revoltat de primul raport, evident fals, al medicului legist din cazul Terrell. Atunci părea să fie interesat de adevăr; acum însă, Manny îşi dădea seama că mărturia lui putea fi cumpărată la mezat.

Abia îşi ridică privirea când Rosen intră. Ştia foarte bine ce urma să spună, dar propriul ei expert în medicină legală o asigurase că părerea lui nu era decât o tâmpenie. Şi ce dacă îl considerase pentru scurt timp – doar un moment – atrăgător? Era Iuda în persoană.

Astăzi, în timp ce se îndrepta spre scaunul martorilor, Rosen nu arăta decât ca un intelectual snob cu salariu imens plătit de guvern, cumpărat de poliţişti pentru a le justifica faptele rele. Manny ghici că avea aproximativ patruzeci şi cinci de ani, dar în lumina din sala de judecată arăta mai bătrân. Şi ar fi trebuit să se ducă la un curs de fitness pentru a-şi îndrepta umerii căzuţi. Purta un costum negru, o cămaşă albă şi o cravată neagră subţirică. Dacă în locul podoabei capilare răvăşite ar fi avut părul ca un arici, ar fi arătat ca un punkist britanic îmbâtrânit din anii 1980. În lunile de când nu îl mai văzuse îşi lăsase mustaţă. Mustaţă din anii 1970, haine din anii 1980 – ce naiba avea? Oare chiar nu îl informase nimeni că trăia în secolul XXI?

În timpul interogatoriului, Rosen afirmă că era foarte posibil ca poliţia să nu aibă nicio vină, vorbind despre un anevrism vascular la creier al victimei. „Nicio vină!”

— Deci, pentru a recapitula, zise avocatul, în calitatea dumneavoastră de profesionist, consideraţi că moartea domnişoarei Carramia nu a avut loc din cauza vreunei acţiuni a poliţiştilor.

— Corect, confirmă Rosen, întorcându-se spre juriu. După părerea mea de medic, se poate spune cu suficientă certitudine că decedata a murit din cauze naturale.

„Da, exact. Adică trotuarul s-a înălţat în aer şi i-a zdrobit craniul.”

— Vă mulţumesc pentru sinceritate, doctore. Avocatul apărării afişă spre juriu unul dintre zâmbetele sale dezgustător de mieroase. Nu mai am alte întrebări.

Manny se ridică de la masa reclamanţilor şi se apropie de martor. Avea de gând să-i sape groapa şi să-l împingă înăuntru fără milă.

— Domnule doctor, cu cât sunteţi plătit pentru depoziţia dumneavoastră de azi?

— Onorariul meu este de cinci mii de dolari – pentru timpul meu, nu pentru depoziţia mea.

Manny înălţă dispreţuitoare o sprânceană.

— Pe zi?

— Da.

Pe ea nu o taxase atât de mult anul trecut în martie pentru a doua autopsie. Poate că, dacă ar fi plătit mai mult decât apărarea, ar fi putut să-l angajeze pentru părinţii lui Essie.

— Înţeleg, spuse ea. Lucraţi pentru municipalitatea oraşului New York, corect?

— Sunt medic şef adjunct al Departamentului municipal de Medicină Legală. Dar acum depun mărturie în acest caz în calitatea mea de medic legist.

Manny simţea deja mirosul sângelui.

— În funcţia dumneavoastră de la municipalitate, nu e important să aveţi relaţii bune cu poliţia?

Rosen se aşeză picior peste picior, netulburat. Manny observă că sacoul costumului era peticit într-un loc. „Ce? Nu-şi permite să-şi cumpere un costum nou la cinci mii de dolari pe zi? Ce ratat!”

— Bineînţeles, zise el. Dar acest lucru nu îmi afectează părerea.

— Domnule doctor, îi cunoaşteţi pe doctorul Justin West, medic legist al statului New Jersey, şi pe doctorul Sanjay Sumet, patolog legist, care a depus mărturie pentru reclamant în acest caz?

— Da. Amândoi sunt persoane de calitate şi buni profesionişti.

— Doctorii West şi Sumet sunt ambii de părere că domnişoara Carramia a murit în urma unei lovituri la cap. Dar dumneavoastră pretindeţi că a murit din cauze naturale – un anevrism la creier. Aşa este?

— Da. După cum am spus, un anevrism care s-a rupt.

Rosen se mută în scaun, care scârţâi sub greutatea sa. Boxa în care îşi făceau depoziţiile martorii nu era făcută să adăpostească pe cineva cu picioare atât de lungi. Manny speră că Rosen se simţea tot atât de inconfortabil în cuşca minciunilor sale pe cât îi era trupul în scaun. Dar nu îi detectă nicio încordare în voce.

— Părerea mea se bazează pe materialul pe care l-am studiat: raportul de autopsie, declaraţiile martorilor oculari şi disecţia creierului victimei pe care am efectuat-o şi care a fost înregistrată de medicul legist.

— Dar nu există nimic în dosarul ei medical care să indice că suferea de aşa ceva.

Rosen se întoarse spre judecător.

— Aceasta este o întrebare?

„Nemernic îngâmfat!”

— Voi reformula, zise rapid Manny. Există ceva în antecedentele ei medicale care să sugereze că suferea de această – aruncă o privire cu subînţeles spre juriu boală atât de rară?

— Probabil că nu, zise Rosen ridicând din umeri.

Manny îşi scutură capul de parcă nu mai auzise în viaţa ei ceva atât de bizar.

— Şi atunci, nu este părerea dumneavoastră excepţional de convenabilă pentru poliţie? De fapt, nu le înmânaţi prin ea un permis frumos împachetat de „ieşire din închisoare cu cazierul imaculat”?

Toţi cei şase avocaţi ai apărării săriră în picioare, ca majoretele la un meci important.

— Obiectez! strigă unul dintre ei.

Manny îşi dădu ochii peste cap în direcţia lor.

— Era doar o figură de stil.

— Este provocatoare în mod intenţionat, zise un altul.

Judecătorul rânji.

— Ce altceva?

Manny începu să vorbească, dar judecătorul îi făcu semn să tacă.

— Se respinge, zise el.

— Mulţumesc, domnule judecător. Manny se întoarse iar spre Rosen. Domnule doctor, nu este adevărat că, în cazuri precum cel de faţă, depoziţiile poliţiştilor implicaţi deseori nu prezintă încredere?

Rosen se aplecă înainte.

— Nu neapărat.

„L-am prins!”

— Serios? Arătă un document către instanţă. Acesta este un rezumat al unei lucrări prezentate la o întâlnire a Academiei Americane de Medicină Judiciară şi de Laborator din februarie 1993, bazată pe studierea a douăzeci şi unu de cazuri de moarte cauzată de poliţişti într-un conflict. Concluzia este că legiştii nu ar trebui să se bazeze pe depoziţiile poliţiei în asemenea cazuri, pentru că acestea sunt deseori inexacte, probabil din cauza stresului sau pur şi simplu a lipsei de sinceritate. Cunoaşteţi această lucrare?

— Cred că da.

Oare Rosen îi făcuse cu ochiul?

— Nu aţi scris-o chiar dumneavoastră, domnule doctor Rosen?

„Oare cum poate fi atât de imperturbabil? L-am nimerit drept în inimă.”

— Nu aţi înţeles ce spuneam, zise el. În acele cazuri, depoziţiile poliţiei erau în conflict cu ştiinţa. Aici nu sunt.

Manny se repezi asupra lui. Câteva şuviţe de păr îi scăpară din coafura aranjată în grabă.

— Şi vă aşteptaţi ca juriul să creadă că Esmeralda Carramia pur şi simplu s-a întâmplat să moară în timp ce era arestată? Ce spune ştiinţa dumneavoastră despre coincidenţele implauzibile?

Rosen începu să bată darabana cu vârful degetelor pe balustrada de lemn, primul semn de enervare.

— Nu e o coincidenţă, răspunse el, ţinându-şi vocea sub control. Ruperea unui anevrism poate fi provocată de cazuri de stres emoţional sau efort fizic, ca de exemplu când eşti prins furând dintr-un magazin şi te lupţi cu poliţiştii.

Oh, Doamne. Juraţilor nu le place să-i spui unui martor că e un expert nemernic şi măgar, aşa cum era ea tentată să o facă. Dar această ultimă afirmaţie a lui Rosen fusese un punct pentru apărare.

— Doctore Rosen, zise ea, revenindu-şi. Doi dintre colegii dumneavoastră au depus mărturie că domnişoara Carramia a suferit o hemoragie subdurală, care este aproape întotdeauna rezultatul unei traume provocate de contactul direct cu o forţă. Afirmaţi acum că ei mint?

Rosen îşi frecă tâmplele. „Dacă am noroc, poate are chiar el un anevrism.”

— Câtuşi de puţin. Fără o disecţie totală a creierului, a fost o greşeală uşor de făcut. Se adresă juriului cu o voce blândă, de parcă el era nenea John şi ei erau vecinii lui. Un anevrism este ca un balon foarte mic. Când s-a spart, sângele a pătruns prin arahnoida foarte subţire, membrana interioară care acoperă creierul, până la învelişul exterior mai gros, dura, provocând o hemoragie subdurală din cauze naturale. Este adevărat că majoritatea hemoragiilor subdurale sunt cauzate de traume. Aceasta nu a fost.

Pentru a demonstra, Rosen formă o minge cu mâinile ţinute căuş şi apoi o deschise pe cea de sus, de parcă avea ţâţâni la degetele mici.

„Dumnezeule, se gândi Manny. Creşte în ochii juriului. Capătă tot mai multă autoritate. Şi juraţii încep să îl creadă!”

— În plus, continuă Rosen, când partea de sus a craniului a fost îndepărtată la autopsie, sângele scurs din inciziile postmortem s-a adunat în partea de jos a craniului, făcând sângerarea subdurală să pară chiar mai mare. A putut foarte uşor fi confundată cu o rană traumatică, dar de fapt este compatibilă cu afirmaţia poliţiştilor că victima nu a lovit nicio clipă asfaltul cu capul.

— După părerea dumneavoastră, mârâi furioasă Manny, văzând cum nesiguranţa umbrea chipurile juraţilor. „Dacă dobitocul ăsta pompos îi convinge…”

— O părere confirmată de vomismentul pe care medicul legist l-a descoperit pe hainele victimei, zise Rosen. Voma este un semn clasic al unui anevrism rupt.

Manny simţi că îi creşte tensiunea în mod îngrijorător. Părul îi cădea umed pe obraji. Nemernicul acesta distorsiona suferinţa fetei în argumente cu care să-i facă scăpaţi pe poliţişti.

— Voma aceea, zise ea, este dovada traumei pe care şase poliţişti au pricinuit-o unei fete de patruzeci şi şapte de kilograme. Sau nu aţi citit raportul doctorului Sumet?

— L-am citit. Dar ceea ce dânsul nu a observat a fost că vomismentul preluat de pe mâneca jachetei ei conţinea ouă, roşii şi turte de porumb.

— Exact. Ceea ce victima mâncase la micul dejun.

— Domnişoară avocat, începu Rosen, debordând de condescendenţă. După spusele familiei sale, domnişoara Carramia a mâncat la ora 10.30 dimineaţa. Dacă ar fi vomat ca rezultat al arestului de patru ore mai târziu, mâncarea ar fi fost în cea mai mare parte digerată. Nu era. Aceasta este o dovadă că voma a precedat arestul. Fata a murit din cauze naturale. Asta e ceea ce ne spune ştiinţa.

Manny aruncă o privire rapidă către juriu. „Oamenii aceştia îl cred.” Îi veni rău, o trecură fiori reci. „Contraatacă. Dar cum?”

— Domnule doctor, zise ea. În afara acestor speculaţii suspecte, nu aveţi nicio dovadă solidă a ceea ce s-a întâmplat cu domnişoara Carramia, nu-i aşa?

Rosen se lăsă pe spătarul scaunului, arătând exasperant de confortabil. Manny şi-l imagină brusc cu o pipă şi în papuci de casă.

— Corpul întotdeauna ne spune povestea sa, zise el. Nu numai despre cum au murit oamenii, ci şi despre cum au trăit.

Manny se simţi cuprinsă de un fior de teamă. „Nu contează că e un nemernic arogant. Termină-ţi numai interogatoriul.”

— Ei, asta-i acum, doctore. Doar n-o să ne spuneţi acum că puteţi citi un corp aşa cum citeşte un medium în frunzele de ceai? „Greşeală! Nu pune niciodată o întrebare la care nu poţi răspunde. Ce naiba fac?” Daţi-i drumul! Luminaţi-ne. Ce ştiţi dumneavoastră despre moartea Esmeraldei Carramia care nu a fost dezvăluit în timpul unei investigaţii de doi ani de zile?

— În primul rând, zise el, Esmeralda Carramia făcea parte dintr-o bandă.

Manny auzi un icnet şi se întoarse să vadă în spatele ei. Doamna Carramia îşi acoperise faţa cu amândouă mâinile şi începuse să plângă în hohote.

— Dovada este în fotografiile de la autopsie, continuă Rosen. Domnişoara Carramia avea un tatuaj pachuco.

Manny îşi înghiţi oftatul de uşurare.

— Vreţi să spuneţi crucifixul? Un simbol religios?

Rosen se uită acum direct către juraţi.

— O cruce, da, dar are trei semne în partea de sus care înseamnă mi vida loca: „viaţa mea nebună”. Este semnul apartenenţei la o bandă, deseori făcut cu cerneală sau cenuşă. Al ei avea de asemenea un al patrulea semn în partea dreaptă de jos. Îşi cobori vocea. Juraţii se aplecară în faţă să audă mai bine. Acesta indică dependenţa de heroină. În bandele extrem de dure este ca o medalie de onoare. De obicei este un tatuaj de închisoare, fiindcă veni vorba.

Manny simţi că ameţeşte. Îl văzu pe domnul Carramia, cu chipul pământiu, conducându-şi soţia afară din sală. Arătau ca doi copii prinşi cu mâinile în cutia cu bomboane. Rosen o transformase pe fetiţa lor angelică într-o hoaţă narcomană care făcea parte dintr-o bandă. Iar părinţii ei ştiuseră acest lucru încă de la început.

— Obiecţie, zise Manny cu glasul şters, inexpresiv. „Pierdut. Am pierdut.”

Un avocat al apărării se ridică imediat în picioare.

— Avocata a deschis subiectul când a pus-o pe mama domnişoarei Carramia să depună mărturie în legătură cu viaţa ireproşabila a fiicei ei.

— Într-adevăr, zise judecătorul dând din cap.

Ceilalţi din sală, prietenii lui Essie şi prietenii poliţiştilor, rămaseră tăcuţi pentru un moment şi apoi începură să vorbească, fără să ia seama la ciocănelul judecătorului. Numai Rosen era nemişcat, stând pe scaunul martorilor ca un rege pe tron – sau, se gândi Manny, „ca un călău”.

— Nu mai am alte întrebări, şopti ea.