/ Language: English / Genre:antique

Ambitii

Dick Francis


Dick Francis

Ambiţii

(PENALTY)

Capitolul 1

Jocheii care prizează de obicei cocaină nu pot câştiga Derby-ul.

Nu am prizat în viaţa mea cocaină!

Şi cu toate acestea, mă aflam în picioare în faţa omului ai cărui cai îi călăream şi care îmi spunea că nu mai are nevoie de serviciile mele. Era aşezat în spatele uriaşului său birou vechi, acoperit cu hârtie, jucându-se nervos cu unghiile de la degete. Avea mâini de un alb-gălbui, cu o piele foarte fină.

— Ştiu lucrul ăsta dintr-o sursă demnă de toată încrederea.

— Dar n-am făcut aşa ceva! am protestat uluit. N-am luat niciodată nici un fel de drog şi în mod categoric nu cocaină. Nici măcar n-am fumat vreodată. Nu este adevărat!

Mă privi rece, cu ochii atotştiutori ai bărbatului bogat, puternic, sigur pe el şi solid din punct de vedere fizic, care a moştenit un creier bun, o ditamai bancă comercială şi care antrenează cu brio cai de curse din pură obsesie.

Nu aveam încă vârsta de 18 ani în momentul acela şi eram imatur pentru vârsta mea, lucru pe care acum îl ştiu, deşi atunci, fireşte, nu eram conştient de asta. M-am simţit totuşi neputincios în faţa certitudinii lui nefondate şi nu aveam nici cea mai mică idee cum să reacţionez.

— Sir Vivian..., am început cu disperare, dar m-a întrerupt scurt cu vocea lui groasă, autoritară.

— Cară-te imediat, Benedict. Nu vreau ca în grajdurile mele să înceapă să circule zvonuri despre un jocheu care ia droguri, chiar dacă este numai amator şi nici măcar unul prea bun. M-a văzut cum tresar, dar a continuat nemilos. N-ai să fii niciodată un jocheu de clasă. În primul rând, eşti prea înalt sau cel puţin ai să fii într-un an, cel mult doi, şi, sincer, pari cât se poate de stângaci călare pe cai. Eşti tot numai braţe şi picioare. În mâinile tale, până şi săritura celui mai echilibrat cal devine un fel de bălăbăneală. Având în vedere lucrul ăsta şi reputaţia ta absolut nesatisfăcătoare... Ei bine, nu vreau să mai ai nici o legătură cu grajdurile mele.

Îl priveam stupefiat, mai rănit de aprecierea lui brutală referitoare la lipsa mea de abilitate într-ale călăriei, lucru ce ar fi putut fi dovedit, mai curând decât de acuzaţiile că luam droguri, ceea ce n-ar fi putut fi demonstrat.

În jurul meu, pereţii familiari ai biroului păreau să se volatilizeze, lăsându-mă izolat, cu o inimă care bătea să-mi spargă pieptul şi fără să-mi mai simt câtuşi de puţin picioarele.

Toate fotografiile înrămate ale câştigătorilor din trecut, toate rafturile cu cărţi şi tapetul de hârtie de culoare oliv au dispărut.

Nu vedeam decât faţa de piatră, a cărei gură punea capăt visului de multă vreme nutrit de a câştiga toate cursele de la "Grand National" în jos.

Cred că 17 ani este aproape cea mai indicată vârstă pentru retezarea genunchilor ambiţioşi. Numai că în clipa în care securea a comis secţionarea, n-am simţit deloc acest lucru.

— Afară, continuă sir Vivian Durridge, arătându-mi cu degetul pe fereastră, te aşteaptă o maşină. Şoferul spune că are un mesaj pentru tine. Te aşteaptă de mai bine de o oră, în timp ce tu erai la antrenament.

I-am urmărit cu privirea direcţia degetului şi am văzut, dincolo de pietrişul impozantei alei prin care se intra în domeniul lui cu portaluri, o maşină neagră, mare, în care nu se afla decât un şofer cu şapcă cu colţuri.

— Cine este? am întrebat fără nici o expresie.

Vivian Durridge fie nu ştia, fie nu voia să-mi dezvăluie.

— Când pleci, îl poţi întreba, a zis el.

— Dar, domnule..., am început din nou, dar m-am oprit, dându-mi seama că nu puteam face altceva decât să continui să neg lipsa lui de încredere.

— Te sfătuiesc să încetezi şi să o ştergi imediat, zise făcând un gest prin care-mi indica să plec. Iar acum, am treabă.

Şi-a îndreptat hotărât privirea în jos, spre birou, şi m-a ignorat total, iar după câteva secunde am ieşit clătinându-mă pe strălucitoarea uşă, cu clanţă aurită.

Nu era drept.

Nu plânsesem eu prea mult în viaţa mea, dar în clipa aceea m-am simţit slab şi pe punctul de a izbucni în lacrimi. Nimeni până acum nu m-a acuzat cu atâta cruzime de ceva ce n-am făcut.

Nimeni nu-mi dispreţuise atât de nemilos felul în care călăream. Eram încă sensibil!

Nici un alt antrenor bun nu mă va lăsa să intru în grajdurile lui, dacă Vivian Durridge m-a dat afară dintr-ale sale.

Cu mintea înceţoşată de uluire şi nefericire, am traversat holul larg de la intrarea clădirii, am ieşit pe uşa grea din faţă şi am pornit-o peste pietrişul aleii spre maşina şi şoferul care aşteptau.

Nu ştiam nici maşina şi nu-l cunoşteam nici pe şofer. Soarele dimineţii de august îşi reflecta strălucirea în caroseria neagră, fără nici o pată.

Şoferul a lăsat jos geamul din dreptul său şi a scos un braţ în uniformă neagră, oferindu-mi în tăcere un plic alb, fără nici o adresă pe el.

L-am luat. Nu era decât foarte uşor lipit. L-am desfăcut şi am extras din el un carton alb, pe care se afla următorul mesaj: "Urcă-te în maşină". Dedesubt era adăugat un gând întârziat: "Te rog".

M-am uitat înapoi, spre clădirea mare din care tocmai fusesem dat afară atât de brutal, şi l-am văzut pe Vivian Durridge stând în picioare lângă fereastră şi urmărindu-mă cu privirea.

Nu a făcut nici o mişcare, nici un gest de reconsiderare a ceea ce se petrecuse, nici un rămas-bun.

Scrisul de mână de pe cartonul din plic era al tatălui meu.

Am stat pe bancheta din spate a maşinii cam o oră, timp în care şoferul a traversat fără să se grăbească prin Sussex, sudul Londrei, apropiindu-se în cele din urmă de staţiunea maritimă Brighton.

Nu a răspuns la nici una dintre întrebările mele, spunând numai că urmează instrucţiunile primite; iar după o vreme, am încetat să-i mai pun vreo întrebare.

Dacă nu sar cumva din maşină şi nu o iau la goană când opreşte la vreunul dintre cele câteva semafoare, e clar că am să mă duc acolo unde a ordonat tatăl meu şi, pentru că nu mă temeam câtuşi de puţin de el, am să fac, după un obicei demult deprins, exact ce îmi va cere să fac.

Nu mă gândeam decât la scena din biroul lui Durridge — cuprins de un amestec de furie şi disperare —, cuvintele rostite de el revenindu-mi la nesfârşit în minte, fără să devină însă mai suportabile, pe măsură ce timpul trecea.

Maşina neagră alunecă pe lângă casele oraşului Regency şi pe lângă magazinele de suveniruri cu uşile larg deschise — grandoarea trecutului şi spiritul comercial al prezentului — şi se opri cu un suspin în faţa intrării unui impozant hotel cu arhitectură franceză veche şi cu prosoape de plajă în culori strălucitoare atârnate la uscat în balcoanele din fier forjat.

Au apărut hamali plini de solicitudine.

Şoferul a coborât şi mi-a deschis ceremonios portiera şi, brusc, m-am trezit învăluit de aerul marin, de ţipetele pescăruşilor, adulmecând briza salină şi resimţind pe neaşteptate voioşia vacanţelor copilăriei şi ale castelelor de nisip.

Şoferul a făcut un fel de plecăciune şi un gest spre uşa principală a hotelului, după care, tot fără nici o explicaţie, s-a urcat înapoi în maşină, iar când a găsit momentul prielnic s-a înscris în fluxul traficului şi s-a îndepărtat lin.

— Bagajul, sir? a sugerat unul dintre hamali. Nu era cu mult mai mare decât mine.

Am clătinat din cap. Tot bagajul meu erau hainele potrivite pentru primul lot al antrenamentelor din seria Durridge: pantaloni de călărie strânşi pe picior, cizme de călărie, cămaşă sport cu mâneci scurte şi o jachetă uşoară, viu colorată, cu fermoar, care era descheiat. Legată sub bărbie — cascheta de un albastru strălucitor.

Cu un efort conştient, am dus în impozantul hotel aceste veşminte absolut inadecvate, dar am văzut că nu trebuia să-mi fac nici un fel de problemă: holul, cândva de protocol, zumzăia ca un stup, plin de oameni părând absolut normali în şorturi, papuci de plajă şi tricouri inscripţionate cu tot felul de mesaje. Femeia calmă de la recepţie a evaluat, fără curiozitate, dar foarte precis, hainele mele de călărie şi a răspuns întrebării mele rostite uşor răguşit.

— Domnul George Juliard? a repetat ea. Pe cine să anunţ?

— Fiul său.

A ridicat receptorul, a apăsat pe nişte butoane, a vorbit, a ascultat, mi-a transmis veştile.

— Vă rog să urcaţi. Camera 412. Liftul este în stânga dumneavoastră.

Tatăl meu stătea în cadrul uşii deschise când am pornit pe coridor, încercând să depistez camera.

Când m-am apropiat de el, m-am oprit şi l-am privit cum mă inspectează, aşa cum făcea de obicei — de la părul negru, buclat (apa neavând nici un efect asupra lui, în sensul de a-l îndrepta cât de cât), la ochii mei căprui, faţa îngustă, bustul zvelt, picioarele lungi şi până la cizmele nelustruite —, experienţă impresionantă pentru un părinte ambiţios.

— Ben! A lăsat nasul în jos, ca şi cum ar fi acceptat o povară. Intră.

Întotdeauna a încercat din răsputeri să fie un tată bun, dar de cele mai multe ori nu a reuşit. Eram un copil pe care nu şi l-a dorit, consecinţa accidentală a dragostei lui adolescentine pentru o femeie destul de bătrână biologic ca să-i fie mamă.

În ziua în care am sosit la Brighton aveam cam aceeaşi vârstă cu a lui, când m-a conceput.

De-a lungul anilor am aflat toate detaliile. A fost un adevărat scandal în ambele familii când li s-a spus despre sarcină, dar şi mai rău încă atunci când mama a refuzat să facă un avort; şi mulţi au întors un spate rigid când a avut loc căsătoria pripită (şi fericită).

Fotografia din ziua căsătoriei este singura amintire despre mama, care, ironia soartei, a murit la naşterea mea lăsându-l pe foarte tânărul ei soţ, la propriu, cu un copil în braţe şi cu viitorul luminos care i se prefigura — în ruine, aşa cum s-a spus.

Totuşi, George Juliard, care nu degeaba era considerat o minte strălucită, şi-a rearanjat imediat întreaga viaţă.

A renunţat la studiile la Oxford şi la cariera în drept, a convins-o pe sora soţiei sale moarte să mă adauge şi pe mine la deja numeroasa ei familie, care cuprindea patru fii, şi a plonjat în City pentru a învăţa cum se fac banii.

De la început a plătit pentru întreţinerea mea şi, ulterior, pentru educaţia mea, iar în continuare şi-a îndeplinit îndatoririle, fiind prezent la întâlnirile părinte-profesor şi trimiţându-mi cu scrupulozitate felicitări şi cadouri de Crăciun, şi de zilele mele de naştere.

Cu un an în urmă, de ziua mea de naştere, mi-a făcut cadou un bilet de avion pentru America, aşa că mi-am petrecut vacanţa de vară într-o fermă de cai din Virginia, a cărei proprietară era familia unui prieten de şcoală.

Mulţi taţi au făcut mult mai puţin pentru fiii lor. L-am urmat în camera 412 şi am descoperit, fără să mă surprindă deloc, că mă aflam în camera de zi a unui apartament care dădea direct spre mare, Canalul englez întinzându-se, verde-albastru, până la orizont.

Când George Juliard şi-a stabilit ca obiectiv să facă bani, a reuşit să-şi atingă în mod spectaculos ţinta.

— Ai luat micul dejun? m-a întrebat.

— Nu mi-e foame.

— Ce ţi-a spus Vivian Durridge? mă întrebă ignorând minciuna mea.

— M-a concediat.

— Da, dar ce a spus?

— A spus că n-am să fiu în stare să călăresc niciodată ca lumea şi că am prizat droguri, ba chiar cocaină.

— Ce-a spus?

Tata se holba uluit la mine.

— A zis ce i-ai cerut să spună, nu? A spus că ştie dintr-o sursă demnă de încredere că am luat droguri.

— L-ai întrebat cine este "sursa asta demnă de încredere"?

— Nu. Nu mă gândisem la asta decât prea târziu, în maşină.

— Mai ai multe de învăţat!

— Doar n-a fost o pură coincidenţă că ai trimis o maşină să mă aştepte!

Zâmbi scurt, iar ochii îi străluceau. Era mai înalt decât mine, cu umerii mai laţi şi, în multe privinţe, era o variantă mai puternică a trupului pe care eu m-am străduit să-l dezvolt în ultimii cinci ani.

Avea părul mai negru decât al meu, şi mai buclat, pe un cap ca de grec. Fermitatea feţei lui, acum, când se apropia de 40 de ani, era deja evidentă încă în fotografia de nuntă, unde diferenţa de vârstă nu se observa deloc — mirele părând a fi partenerul dominant, iar mireasa, toată numai zâmbet, în rochia ei de mătase albastră, după ce ieşiseră de la Oficiul stării civile, strălucind de frumuseţe tinerească.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat încercând să par mai mult adult decât înverşunat, fără însă să reuşesc.

— Am făcut ce?

— Ai pus să fiu dat afară.

— Ah!

S-a îndreptat spre o pereche de uşi de sticlă, ce dădea într-un balcon, şi le-a deschis, lăsând să pătrundă înăuntru aerul puternic de mare şi zgomotul vocilor de pe plajă.

A rămas acolo o vreme în tăcere, respirând adânc, şi apoi, ca şi cum s-ar fi hotărât, a închis la loc uşile şi s-a întors spre mine.

— Vreau să-ţi fac o propunere.

— Ce propunere?

— Va fi nevoie de ceva timp ca să-ţi explic. A ridicat receptorul telefonului şi le-a spus celor de la room-service că, indiferent dacă oficial micul dejun a încetat să mai fie servit cu o oră în urmă, să trimită imediat sus o tavă cu cereale, lapte, pâine prăjită caldă, şuncă, cu roşii şi ciuperci, un măr, o banană şi o cană de ceai. Şi să nu spui nimic, a zis întorcându-se spre mine şi închizând telefonul. Arăţi de parcă n-ai fi mâncat de o săptămână.

Tu i-ai spus lui sir Vivian că mă droghez?

— Nu, nu i-am spus eu. Te droghezi?

— Nu.

Am privit unul la altul, ca nişte adevăraţi străini, în pofida celei mai strânse legături genetice posibile. Trăisem conform edictelor lui, frecventasem şcolile alese de el, învăţasem să călăresc, să schiez şi să vânez, pentru că el mi-a finanţat, de departe, preferinţele pentru aceste lucruri.

Nu primisem bilete pentru Festivalul de la Bayreuth, pentru Covent Garden sau Scala, pentru că el nu se entuziasma pentru timpul petrecut în acest mod.

Eram produsul lui, aşa cum cei mai mulţi fii adolescenţi sunt produsul taţilor lor. Eram, de asemenea, foarte conştient de simţul strict al onoarei care îl caracteriza, de clarviziunea lui în ce priveşte ceea ce este bine şi ce nu, şi de insistenţa lui de a recunoaşte faptele ruşinoase şi de a plăti pentru ele — nu să minţi şi să le acoperi.

Era, aşa cum, cu compătimire, mi-au spus cei patru veri/fraţi ai mei — un exemplu greu de urmat.

— Stai jos, m-a invitat cu un ton ce nu admitea replică.

În cameră era cald.

Mi-am scos jacheta şi am lăsat-o pe podea, împreună cu cascheta, şi m-am aşezat pe scaunul pe care mi l-a indicat.

— Am fost desemnat candidat pentru Hoopwestern, în alegerile parţiale, în locul parlamentarului care a murit.

— Aaa... Am clipit, fără să înţeleg prea mare lucru.

— Ai auzit ce am spus?

— Vrei să zici... că ai să candidezi pentru Parlament? Nu ştiam ce ar fi trebuit să spun. Grozav? Teribil? De ce? Aşa că am spus la întâmplare: Ai să ajungi în Parlament?

— Nu este un loc prea important.

Cercetam vag cu privirea camera impersonală. El aştepta cu o umbră de nerăbdare.

— Care este propunerea? l-am întrebat.

— Ei bine, acum... Undeva, în interiorul său, s-a relaxat. Vivian Durridge te-a tratat dur.

— Da, aşa a făcut.

— Te-a acuzat că te droghezi... Asta a fost invenţia lui!

— Dar pentru ce a făcut-o? am întrebat stânjenit. Dacă nu mă mai voia, de ce nu a spus-o pur şi simplu?

— Mie mi-a declarat că niciodată n-ai să fii altceva decât un amator mediu. Niciodată un jocheu profesionist de prima mână. Ceea ce făceai nu era decât o pierdere de timp.

Nu voiam să-l cred. Nu puteam să o fac. Am protestat vehement:

— Dar mie îmi plăcea!

— Da, dar dacă ai fi cinstit cu tine însuţi ai recunoaşte că o irosire chiar plăcută a timpului nu este de ajuns pentru tine în momentul de faţă.

— Eu nu sunt ca tine. Eu nu am... ca tine... nu am...

— Putere? Energie? mi-a sugerat el şi am acceptat, dând slab din cap. Sunt totuşi mulţumit că ai suficientă inteligenţă, a continuat, şi... Ei bine... courage... pentru ceea ce am eu în minte.

Dacă a intenţionat să mă flateze, ei bine, a reuşit. Puţini sunt adolescenţii care să nu fie măguliţi de un asemenea lucru.

— Tată..., am început.

— Am crezut că am convenit să-mi spui tati!

În cursul uneia dintre întâlnirile părinte-profesor-elev a insistat ca, atunci când mă adresez lui, să-i spun "tati"; şi aşa am făcut, dar în mintea mea a fost întotdeauna "Tata", autoritatea oficială care mă controla.

— Ce vrei să fac? l-am întrebat.

Nu-mi dăduse încă un răspuns direct. Privi absent pe fereastră, afară, apoi spre jacheta pe care o aruncasem pe podea. Se juca cu degetele într-un mod care mi l-a adus în minte pe Sir Vivian şi, în cele din urmă, a spus:

— Vreau să-ţi ocupi locul care ţi-a fost oferit la Universitatea Exeter.

— Oh! Am încercat să nu par nici uimit, nici iritat, deşi eram şi una, şi alta. A continuat totuşi, ca şi cum m-aş fi lansat într-un lung discurs absolut lămuritor.

— Ţi-ai promis un an liber, nu-i aşa?

Un aşa-zis an liber era pauza — foarte la modă în prezent — dintre liceu şi universitate, mult elogiată şi preţuită pe planul acumulării de experienţă de viaţă înainte de absolvirea universităţii.

Multe de spus în favoarea ei..., puţine împotrivă.

— Am fost de acord că ar trebui să am un an liber, am protestat.

— Eu nu l-am interzis. Asta-i deosebirea.

— Dar... poţi să-l interzici? Şi de ce ai vrea să o faci?

— Până împlineşti 18 ani, legal pot face aproape orice este spre binele tău sau, mai degrabă, orice consider eu că este spre binele tău. Nu eşti un prost, Ben. Ştii că aşa stau lucrurile. În următoarele trei săptămâni până la ziua ta de naştere, din 31 august, răspund încă de tine.

Ştiam lucrul ăsta. Ştiam, de asemenea, că, deşi aveam dreptul să beneficiez de plata taxelor pentru studiile universitare de către stat, nu mă puteam bucura de acoperirea cheltuielilor necesare traiului sau de alte burse din cauza averii tatălui meu.

Să-ţi câştigi existenţa muncind în timpul colegiului, deşi un lucru posibil în alte ţări, nu era câtuşi de puţin o opţiune în Anglia.

Realist vorbind, dacă tata nu-mi plăteşte întreţinerea, nu pot să merg la universitate, indiferent că este vorba de Exeter sau oricare alta. Aşa că am spus neutru:

— Când te-am întrebat, cu secole în urmă, ai spus că şi tu crezi că un an liber este o idee bună.

— N-am ştiut că ai de gând să-ţi petreci anul liber ocupându-te de hipism!

— Este o experienţă acumulată!

— Este un teren minat cu capcane de ordin moral.

— N-ai încredere în mine! Era evidentă până şi pentru mine furia cu care am spus-o. Drept pentru care am continuat mai reţinut de data asta: Urmând exemplul tău, am să mă feresc de necazuri.

— Fără mită, vrei să zici? Nu a fost deloc impresionat de încercarea mea de a-l flata. Vrei să spui că n-ai să abandonezi nici o cursă în înţelegere cu adversarul? Că toată lumea o să creadă în incoruptibilitatea ta? Asta vrei să spui? Dar ce părere ai despre zvonul că te droghezi? Zvonurile distrug reputaţiile mult mai rapid decât adevărul.

Tăceam. În dimineaţa aceea o acuzaţie neîntemeiată şi imposibil de dovedit îmi spulberase iluzia confortabilă că nevinovăţia poate fi o pavăză împotriva defăimării.

Fără îndoială că tatăl meu n-ar considera această revelaţie drept "maturizare". O bătaie în uşă îmi întrerupse gândurile amare cu sosirea unui mic dejun menit practic să mă elibereze de sentimentul de vinovăţie datorat unei înfometări cronice.

Necesitatea de a-mi păstra o greutate redusă, impusă de participarea mea la curse, mă făcea uneori să mă simt pur şi simplu ameţit din cauza privării de hrană.

Aruncându-mă cu poftă asupra mâncării, nu putem să nu mă minunez de faptul că tatăl meu ştia perfect ce puteam accepta practic să mănânc şi ce aş fi refuzat.

— Cât timp mănânci, poţi să asculţi, a continuat el. Dacă urma să ajungi cel mai mare jocheu la cursele cu obstacole, nu te-aş fi întrebat... ceea ce am de gând să te întreb. Dacă urma să fii, să zicem, un Isaac Newton sau un Mozart, sau oricare alt geniu, n-ar fi avut nici un sens să-ţi cer să renunţi la asta. Şi nu-ţi cer nici să renunţi la călărie, ci doar la încercarea de a-ţi câştiga existenţa din asta.

Fulgii şi laptele erau minunate.

— Am bănuiala, a continuat el, că intenţionai să-ţi prelungeşti la nesfârşit anul liber.

M-am oprit în mijlocul unei îmbucături. Nu puteam să neg faptul că avea dreptate.

— Aşa că du-te la Exeter, Ben. Acumulează experienţă şi maturizează-te acolo. Nu mă aştept să iei note maxime. Dacă ai fi printre cei de pe la mijloc, ar fi perfect; este O.K. şi dacă ai să fii printre cei mai de la coadă, deşi cred că ai să reuşeşti să obţii rezultate bune, aşa cum ai făcut întotdeauna, în pofida dezavantajului pe care îl prezintă data naşterii tale.

Mă ocupam acum de şuncă, roşii şi ciuperci, ingurgitându-le împreună cu pâinea prăjită.

Din cauza sistemului rigid de învăţământ care clasifica copiii de şcoală după vârstă, şi nu după capacităţi, şi pentru că eu m-am născut în ultima zi a anului şcolar (dacă m-aş fi născut la 1 septembrie aş fi beneficiat de 12 luni în plus), am fost întotdeauna cel mai mic din clasă, fiind mereu nevoit să fac faţă sarcinii de a ţine ritmul cu ceilalţi, mai mari.

Un an liber ar fi nivelat lucrurile. Iar el îmi spunea, fireşte, că a înţeles toate astea şi că iartă un rezultat slab în privinţa performanţelor încă înainte ca eu să fi început măcar.

— Înainte de a merge la Exeter, îmi spuse, aş vrea să lucrezi pentru mine. Aş vrea să vii cu mine la Hoopwestern şi să mă ajuţi să fiu ales.

M-am holbat la el, mestecând rar, dar fără să mai simt gustul mâncării.

— Dar, am început înghiţind, nu ştiu nimic despre politică!

— Nici nu trebuie. Nu vreau să redactezi cuvântări sau cine ştie ce declaraţii politice. Nu vreau decât să fii cu mine, să fii parte din peisajul meu.

— Nu... vreau să spun că nu înţeleg ce aş putea să fac.

— Mănâncă-ţi mărul, îmi recomandă calm, şi am să-ţi explic.

S-a aşezat într-unul dintre fotolii şi şi-a trecut cu deliberare picior peste picior, ca şi cum repetase totul până la amănunt; şi m-am gândit că probabil aşa şi făcuse de nenumărate ori în mintea lui.

— Comitetul de selectare care m-a ales drept candidatul lor ar fi preferat, sincer, să fi fost căsătorit. Au şi spus-o. Consideră drept un handicap starea mea civilă de bărbat necăsătorit. De aceea le-am spus că am fost căsătorit, că soţia mea a murit şi că am un fiu. Ceea ce i-a bucurat nespus. Ce-ţi cer eu să faci este să fii un fel de substitut pentru o soţie. Să ieşi cu mine în public. Să fii teribil de amabil cu oamenii.

— Să sărut copiii? l-am întrebat absent.

Eu am să fiu cel care-i va săruta. Se amuza. Tu poţi să stai la taifas cu doamnele în vârstă, să discuţi cu bărbaţii despre fotbal, cricket şi curse.

Mă gândeam la emoţia palpitantă pe care ţi-o oferă participarea ca jocheu la cursele de cai. Mă gândeam la beţia ameţitoare provocată de conştiinţa faptului că-mi riscam viaţa, că-mi măsuram forţele cu soarta şi primejdia, că-mi încheiam cursa fără să mă fac de râs. Ceea ce era foarte departe de pălăvrăgeala cu doamne în vârstă şi cu copii.

Am tânjit după viaţa simplă a vitezei nesăbuit de nepăsătoare în faţa pericolului — dar oferit de cai, dar oferit de schiuri.

Şi am început să-mi dau seama, aşa cum probabil se întâmplă cu toată lumea în cele din urmă, că nici una dintre plăcerile vieţii nu este necondiţionată.

— Cum poate să se gândească cineva că m-aş mai obosi să mă droghez când alergarea într-o cursă de cai îţi crează prin ea însăşi cele mai exaltate stări de spirit posibile?

— Dacă Vivian spune că te ia înapoi, te-ai duce?

— Nu.

Răspunsul meu a fost instinctiv, fără să mă gândesc. Lucrurile nu mai puteau fi la fel.

În aceste ore ale unei miercuri de august parcursesem o cale lungă pe drumul realităţii. Puteam să recunosc, sumbru, că n-aş fi niciodată jocheul visurilor mele.

Că n-aş câştiga niciodată "Grand National". Dar să alin prunci în schimb? Dumnezeule mare!

— Alegerile vor avea loc cu ceva mai mult de trei săptămâni înainte de începerea cursurilor la Exeter. Până atunci o să ai 18 ani...

— Iar eu am scris deja la Exeter să le spun că n-am să accept locul oferit, l-am anunţat fără bucurie sau regret. Chiar dacă îmi porunceşti să mă duc, nu pot.

— Ţi-am anulat decizia, m-a informat sec. M-am gândit eu că s-ar putea să faci lucrul ăsta. Ştii că te-am urmărit în tot cursul vieţii tale, chiar dacă n-am fost niciodată deosebit de apropiaţi. Am luat legătura cu Exeter şi am stopat anularea pe care ai făcut-o. Acum te aşteaptă să te înscrii. Au aranjat să fii cazat în cămin. Dacă nu te revolţi total şi nu îţi iei lumea în cap, atunci îţi vei continua studiile.

În clipa aceea am avut un sentiment familiar de recunoaştere a puterii acestui om, putere echivalentă cu o forţă ce depăşeşte cu mult orice relaţie obişnuită de familie. Până şi Universitatea Exeter îi îndeplinise ordinul!

— Dar, tată..., am spus eu slab.

Tati.

— Tati... Cuvântul era total nepotrivit atât pentru imaginea convenţională de părinte susţinător al unui student, cât şi pentru percepţia pe care o aveam eu despre el — se deosebea foarte mult de un bărbat obişnuit îmbrăcat într-un costum de om de afaceri.

Am înţeles că, pentru el, "Grand National" era calea spre Downing Street — strada pe care se află reşedinţa premierului Angliei.

Câştigarea cursei însemna instalarea ca prim-ministru la nr. 10. Îmi cerea să renunţ la visul meu — de altfel de neatins — pentru a-l ajuta să aibă o şansă de a şi-l realiza pe-al lui!

M-am uitat la mărul şi banana rămase neatinse, şi am simţit că nu mai am nici un fel de apetit.

— N-ai nevoie de mine, i-am spus.

— Am mare nevoie să câştig voturi. Şi aici mă poţi ajuta. Dacă n-aş fi absolut convins de valoarea ta ca un tip pe placul alegătorilor, n-ai sta acum aici.

— Ei bine... Ezitam. Ca să fiu sincer, aş fi vrut să nu fi stat.

M-aş fi învârtit fericit de colo-colo în curtea grajdurilor lui Vivian Durridge, netulburat de toate iluziile mele. Şi m-aş fi lăsat purtat de val spre o trezire mai puţin abruptă, mai puţin brutală.

— Ben, zise cu o voce alertă, aproape ca şi cum ar fi putut să-mi citească gândurile. Încearcă. Acceptă!

Mi-a întins un plic plin cu bani şi mi-a spus să mă duc să-mi cumpăr haine.

— Ia tot ce ai nevoie. De aici plecăm direct la Hoowestern.

— Dar boarfele mele..., am început eu.

Boarfele tale, aşa cum le spui tu, vor fi împachetate într-o cutie de către domnişoara Wells. Domnişoara Wells îmi închiriase o cameră în casa ei, situată pe drumul ce ducea spre grajdurile Durridge. Îi plătesc chiria până la sfârşitul lunii, a continuat el. Este foarte încântată de lucrul ăsta, deşi — şi sunt sigur că-ţi face plăcere să afli — mi-a spus ce băiat amabil şi liniştit eşti, şi că este o plăcere să te aibă în preajmă. Zâmbi. Am aranjat ca lucrurile să-ţi fie ridicate de acolo. O să te întâlneşti în curând cu ele, poate chiar mâine.

Parcă aş fi fost lovit de un val uriaş şi nu era pentru prima dată când mă dezrădăcina dintr-un mod uşor de viaţă şi mă plasa pe un drum cu totul diferit. Sora mamei mele moarte, mătuşa Susan (şi soţul ei, Harry), care a acceptat cu reticenţă să mă crească, s-a simţit jignită, şi o spunea cu amărăciune şi destul de des, când tatăl meu m-a luat de la şcoala "destul de bună" pentru cei patru fii ai ei, insistând că trebuie să primesc lecţii de dicţie şi să fiu meditat suplimentar la matematică, având grijă — într-un fel sau altul — să petrec cinci ani de lecţii intensive într-o şcoală la care taxa era foarte mare — Malvern College.

Verii mei/fraţi şi-au manifestat atât invidia, cât şi dispreţul faţă de mine, astfel încât am devenit clar copilul "unic" care eram de fapt şi nu ultimul venit răsfăţat al unei familii numeroase. Tata, care mi-a planificat viaţa mergând până la această nedorită sosire la Brighton, luase drept de la sine înţeles faptul că în aceste ultime trei săptămâni ale tutelei sale legale asupra mea voi continua să mă comport aşa cum mă dirijează el.

Privind în urmă, presupun că mulţi băieţi de 17 ani s-ar fi plâns şi s-ar fi răzvrătit. Tot ce pot să spun este că ei nu aveau de-a face cu o tiranie verificată şi dovedită a fi binevoitoare; şi, pentru că ştiam că îmi doreşte exact opusul răului, am luat plicul cu bani şi l-am cheltuit în magazinele din Brighton pe haine pe care am considerat că le-ar vota alegătorii lui, dacă ar judeca un candidat după înfăţişarea fiului său adolescent. Am părăsit Brighton-ul puţin după ora trei după-amiază şi nu în maşina neagră de dimineaţă, cu şoferul enervant de tăcut (supunându-se, după cât se părea, instrucţiunilor tatălui meu de a nu da "nici o explicaţie"), ci într-un Range Rover metalizat de culoarea cafelei, cu ghirlande aurii şi argintii de flori gen margarete strălucind de o parte şi de alta a caroseriei.

— Sunt nou în circumscripţie, a spus tatăl meu, zâmbind. Trebuie să mă fac remarcat şi recunoscut.

Ar fi şi greu să treacă neobservat, mi-am zis eu. Tot timpul cât am străbătut coasta de sud, trecătorii întorceau capetele să se uite după noi. Chiar şi aşa, nu eram nici pe departe pregătit pentru Hoopwestern{1}, unde se părea că fiecare stâlp şi copac corespunzător purta o pancartă care spunea simplu "VOTAŢI-L PE JULIARD".

Nu exista fiinţă în oraşul respectiv care să rateze mesajul. A condus de la Brighton şi până aici reclama-pe-roţi, cu mine alături, pe scaunul din faţă, dându-mi pe drum instrucţiuni nonstop în legătură cu ceea ce pot să spun şi ceea ce nu pot, ceea ce pot să fac şi ceea ce nu pot în noul rol care-mi revenea.

— Politicienii trebuie să spună rareori întregul adevăr.

— Dar...

— Da, şi politicienii, a continuat el, nu trebuie să mintă niciodată.

— Dar întotdeauna m-ai sfătuit să spun adevărul!

Zâmbi uşor din cauza naivităţii mele.

— Să faci al naibii de bine ca mie să-mi spui adevărul. Dar de regulă, oamenii cred numai ceea ce vor ei să creadă, iar dacă le spui altceva decât ce vor te califică drept unul care crează probleme, se debarasează de tine şi nu-ţi mai dau niciodată slujba înapoi, chiar dacă timpul dovedeşte că tot ceea ce ai spus a fost just.

— Cred că ştiu lucrul ăsta, am precizat rar.

— Pe de altă parte, să fii prins cu o minciună înseamnă moarte politică, aşa că n-am să fac lucrul ăsta.

— Dar ce ai să spui dacă ţi se pune o întrebare directă, iar tu nu poţi spune adevărul, dar nici nu poţi turna o minciună?

— Spui "Ce interesant!" şi schimbi subiectul.

A condus Range Rover-ul cu viteză, dar şi cu prudenţă, la fel cum şi-a trăit întreaga viaţă.

— În următoarele săptămâni or să te întrebe ce cred eu despre una sau alta. Să le răspunzi întotdeauna că nu ştii, că ar fi mai bine să mă întrebe direct pe mine. Niciodată să nu repeţi nimănui ceva ce am spus eu, chiar dacă am spus lucrul respectiv în public. O.K.?

— Dacă zici tu!

— Ţine minte că alegerile astea reprezintă o competiţie. Am foarte mulţi duşmani politici. Nu orice faţă zâmbitoare este un prieten. Să ţii minte asta.

— Vrei să spui... să nu am încredere în nimeni?

— Exact asta vreau să spun. Oamenii îl ucid întotdeauna pe Cezar. Să nu ai încredere în nimeni.

— Dar ăsta-i cinism!

— Este prima lege a autoconservării.

— Mai bine m-aş face jocheu.

Tata clătină trist din cap.

— Mă tem că ai să descoperi că fiecare lume îşi are partea ei când este vorba de oameni răi şi de trădări, jocheii nefăcând excepţie.

A tras în centrul Hoopwestern-ului, care s-a dovedit a fi unul dintre acele bătrâne oraşe indigene comerciale, al cărui străvechi centru a fost pietrificat într-o piaţetă pietruită accesibilă numai mersului pe jos, pulsul comerţului modern bătând în uriaşe clădiri de birouri şi centre comerciale situate de-a lungul unui drum circular.

— Aici a fost pe vremuri o comunitate agricolă, mi-a spus neutru tata. Acum, agricultura este o industrie la fel ca fabrica de aici, care produce becuri electrice şi foloseşte forţa de muncă a unui număr mai mare de oameni. Am nevoie de voturile celor ce fac becuri electrice.

Cartierul general al campaniei sale se afla, aşa cum aveam să descopăr, într-o remarcabilă casă hibrid spate-în-spate, cu o faţadă cu arhitectură veche dând spre piaţeta pietruită şi cu un magazin ca o cutie, fără nici o trăsătură caracteristică, în spate, una dintr-un şir întreg care dădeau spre o parcare ce se întindea pe o jumătate de acru.

Casa, cu amenajările fundamentale pentru locuit destinate lui (şi mie) la etaj, fusese cândva magazin de pantofi (falit acum din cauza unui centru comercial local foarte agresiv) şi era geamăna celei de lângă ea, un magazin de vechituri.

Cartierul general politic deborda de atâta activitate. Multe telefoane în culori vii, direct pe podea era aşezat un fotocopiator, pretutindeni ceşti pline permanent cu ceai, birouri, computere. Pe pereţi erau hărţi prinse în pioneze colorate, pe birouri — vrafuri de dosare şi plicuri, şi, pe deasupra, trei femei de vârstă mijlocie cărora le făcea mare plăcere toată tevatura.

Am parcat maşina şi am pornit pe jos spre intrarea pe care nu puteai să o ratezi; nu numai că scria cu litere uriaşe "VOTAŢI-L PE JULIARD", dar erau dispuse şi trei mari tablouri ale tatălui meu, toate trei proiectând o persoană prietenoasă, inteligentă, clarvăzătoare, care ar face o treabă excelentă la Westminster.

Cele trei femei l-au întâmpinat cu exclamaţii de încântare şi un vraf de probleme.

— El este fiul meu, le-a spus tata.

Zâmbetele de încântare s-au îndreptat spre mine. M-au măsurat cu privirea de sus până jos. Trei vrăjitoare, mi-am zis imediat.

— Vino încoace, scumpule, m-a ademenit una dintre ele. Vrei o ceaşcă cu ceai?

Capitolul 2

Am descoperit că magazinul din spate era sediul local al partidului din care făcea parte tatăl meu. Acolo îşi ţinuse în ultima vreme "consultaţiile" sale de sâmbătă, Dennis Nagle, fostul membru al Parlamentului, venit în persoană să asculte problemele locale şi să facă tot ce poate pentru a le rezolva.

Deşi doar trecut de 50 de ani, sărmanul a murit de cancer la pancreas. Se spunea că ambiţioasa lui soţie, Orinda, spumega de furie de când comitetul de desemnare au dat-o deoparte în favoarea părintelui meu, declarând că va lupta din răsputeri pentru a păstra locul rămas vacant în urma morţii soţului ei.

Am aflat despre Orinda, aşezat într-un fotoliu discret, într-un colţ al biroului şi ascultându-le pe cele trei ajutoare descriindu-i tatălui meu vizita făcută la birou de doamna în cauză chiar în ziua aceea.

Cea mai subţire dintre cele trei femei, cu aspectul cel mai puţin matern, dar care era şi cea mai maliţioasă, îi povesti cu faţa strălucind de o lumină ironică:

— Ai fi crezut că suferă după Dennis, dar părea pur şi simplu furioasă pe el că a murit. Vorbeşte despre "alegătorii noştri" cum a făcut întotdeauna. Spune că ea i-a scris cuvântările şi i-a format opiniile. A zis că i s-a dat de înţeles încă de când s-a îmbolnăvit prima dată Dennis că ea îi va lua locul. Cică noi trei suntem trădătoare că lucrăm pentru tine, George. Pur şi simplu se bâlbâie de furie! A zis că dacă crezi cumva că o să se retragă cu umilinţă, atunci o să ai o mare surpriză. Şi a mai spus că o să vină şi ea la dineul din seara asta!

Tatăl meu a făcut o grimasă.

Mi-am zis că probabil comitetul pentru desemnarea candidatului o fi acţionat cu înţelepciune.

De acolo, din fotoliul meu discret, am mai aflat că principalul partid de opoziţie prezenta împotriva tatălui meu "un grăsan cu atracţie sexuală zero". Partidul lui — al lui Paul Bethune — câştigase recent două locuri marginale în alegerile parţiale şi era convins că va câştiga şi în Hoopwestern, întrucât "nevoia de schimbare" pluteşte în aer.

În zilele care au urmat i-am văzut fotografia pretutindeni: un rânjet deasupra lozincii "Bethune este mai bun. Daţi-i lui X-ul vostru".

În acea primă seară totuşi nu am aflat despre el decât că a fost consilier local şi că-şi pierde podoaba capilară. De fapt, se părea că această chelie incipientă l-ar putea face să piardă alegerile (nu s-a vorbit deloc despre faptul dacă este corespunzător mental).

America nu mai alesese un preşedinte chel de la soldatul-erou Eisenhower şi puţini mai erau astăzi cei care-şi botezau pruncii Dwight!

Am aflat că râsul aduce voturi, iar dogmatismul pierde voturi. Am mai descoperit că virilitatea lui George Juliard acţiona ca un burete aspru pentru feţele îmbujorate ale ajutoarelor sale.

— Fiul meu va merge cu mine la dineul de diseară, a spus el. Poate să vină în locul lui Mervyn. Mervyn Teck, a explicat el, era agentul, şeful personalului său, reţinut pe neaşteptate în Midlands.

Cele trei doamne agitate m-au măsurat din nou cu privirea de sus şi până jos, dând aprobator din cap.

— Dineul, mi-a explicat el pe scurt, are loc la "Sleeping Dragon"{2}, hotelul care se află exact vizavi, dincolo de piaţetă. Şi mi-a arătat pe fereastră o faţadă cu numeroase frontoane, împodobită cu flori de geraniu plantate în coşuri agăţate din loc în loc. Nu era mai departe de o sută de yarzi de locul în care ne aflam. Ne vom duce acolo la ora 7,30. O recepţie scurtă. Apoi dineul. Întâlnirea cu publicul — în sala din spatele hotelului. Dacă avem noroc de câţiva agitatori buni, s-ar putea să dureze până la miezul nopţii.

— Îţi doreşti agitatori? l-am întrebat surprins.

— Fireşte! Ei pun lucrurile în mişcare. Altminteri este foarte plicticos.

— Cu ce să mă îmbrac? l-am întrebat slab.

— Nu este nevoie decât să arăţi îngrijit. Vine şi un mare mahăr, membru al Camerei Comunelor. Scot artileria grea în sprijinul unor alegeri parţiale, cum este aceasta. Eu am să mă îmbrac în smoching pentru început, dar mai târziu am să-mi scot papionul. Poate chiar am să-mi deschei şi cămaşa. O să vedem cum merg lucrurile. A zâmbit calm, dar aproape că puteam să-l simt cât de tensionat era. Este un luptător, mi-am zis. Omul acesta extraordinar este tatăl meu. Mi-a spulberat visurile şi mi-a arătat o lume cu totul diferită, care nu-mi place foarte mult, dar timp de o lună am să fiu alături de el, aşa cum îşi doreşte, şi am să fac tot ce pot pentru el, după care o să mai vedem. O să vedem cum merg lucrurile... aşa cum a spus chiar el.

Am traversat piaţeta la 7,30 p.m., eu în pantaloni gri şi blazer albastru (nou, cumpărat din magazinele din Brighton), el — în costum negru, ceea ce, în sine, era un pas înainte în educaţia mea.

A fost primit cu aclamaţii şi aplauze. Eu am zâmbit şi am tot zâmbit alături de el, şi am fost teribil de amabil cu toată lumea, şi am strâns mână după mână, aşa cum mi s-a cerut.

Nici urmă de prunci sau copii.

— Fiul meu, mă prezenta făcând un gest cu mâna spre mine. Este fiul meu.

O parte dintre cei cam 80 de oameni prezenţi la recepţie şi la dineu erau îmbrăcaţi protocolar la fel ca tatăl meu, alţii făceau declaraţii de egalitate politică purtând cămăşi descheiate la gât, din pânză în pătrăţele.

Tipul simandicos, mahărul, membru al Camerei Comunelor, s-a prezentat la patru ace, iar soţia lui împodobită discret cu diamante. I-am urmărit demonstraţia nepretenţioasă şi permanentă de şarm faţă de străini, iar când a venit rândul meu să-i fiu prezentat mi-a luat mâna cu căldură şi mi-a zâmbit privindu-mă în ochi, ca şi cum întâlnirea cu mine ar fi fost punctul culminant al serii ei. Aveam o cale lungă de străbătut până să pot manifesta atâta prietenie reală şi spontană în fiecare salut, mi-am zis. Am văzut, de asemenea, că zâmbetul bosului venit de la centru merita o urnă plină cu voturi pentru!

Pe măsură ce sala se umplea, mi-am dat treptat seama că dineul era o manifestare pe bază de bilet; că — cu excepţia bosului de la centru şi a tatălui meu — toată lumea şi-a plătit participarea. Se părea că şi tata a plătit pentru mine. Cineva din comitetul de organizare a serii i-a spus că nu trebuia să facă asta.

— Niciodată să nu accepţi daruri, mă avertizase pe drum când veneam de la Brighton. S-ar putea să fie daruri benigne, dar categoric revin să te hărţuiască. Să spui nu. Să plăteşti întotdeauna, ai înţeles?

— Da, cred că da.

— Să nu te pui niciodată în situaţia de a fi nevoit să întorci un mare serviciu când ştii că ceea ce ţi se cere să faci nu este bine.

— Adică să nu iei dulciuri de la străini, nu?

— Exact aşa.

Doamna care s-a ocupat de organizare l-a informat pe tatăl meu că, dacă ar fi avut soţie, ar fi participat gratuit. El i-a spus zâmbind, cu o finalitate delicată.

— Eu am să plătesc pentru fiul meu. Scumpa mea Polly, nu insista.

"Scumpa" Polly s-a întors spre mine simulând exasperarea.

— Poftim, tatăl tău. Ce mai om! Privirea îi alunecă dincolo de mine, iar faţa şi vocea i se schimbară, prevestind furtună. Drace! a exclamat brusc.

M-am uitat, fireşte, să văd cauza acestei dezaprobări aproape comice şi am constatat că era o femeie zveltă, cu ochi gravi, de aproximativ 40 de veri petrecute la soare, a cărei piele bronzată strălucea spectaculos, pusă în valoare de o rochie albă fără mâneci. Păr blond în şuviţe. Plus vitalitate.

— Orinda! şopti "Scumpa" Polly.

Orinda, candidatul lăsat deoparte de către comitetul de selectare, făcea tot ce putea pentru a-l eclipsa pe rivalul ei desemnat, îmbrăţişând pe toată lumea cu multă extravaganţă şi spunând cu voce ridicată:

— Draaagă, toţi trebuie să facem tot ce putem pentru partid, chiar dacă comitetul de desemnare a făcut această teribilă greşeală....

— Dracu' s-o ia, zise "Scumpa" Polly, care făcuse şi ea parte din comitet.

Toată lumea o cunoştea pe Orinda, fireşte. Un cameraman al companiei locale de televiziune o urmărea pas cu pas, astfel încât zvelteţea ei albă să fie omniprezentă pe ecran.

"Scumpa" Polly spumega în tăcere, şuierându-mi din când în când câte o informaţie, ca şi cum ar fi explodat dacă le-ar fi ţinut pentru ea.

— Dennis era o comoară, să ştii. Nu pot să-mi închipui de ce s-o fi căsătorit cu harpia asta.

"Scumpa" Polly avea una din feţele alea cu maxilare alungite, care degajau fără greşeală bunătate şi bunăvoinţă condensate. Îşi dăduse cu un ruj de un roşu-închis, ca şi cum nu făcea lucrul ăsta în mod obişnuit; culoarea nu mergea deloc cu pielea ei gălbuie.

— Dennis ne-a spus că dorinţa lui este să o desemnăm pe Orinda. Ea l-a făcut să o spună! El ştia că o să moară.

Orinda îşi arăta dinţii albi unui fotoreporter de data asta.

— Tipul ăsta este de la "Hoopwestern Gazette", spuse cu dezgust "Scumpa" Polly. O să apară pe pagina întâi.

— Dar n-o să ajungă în Parlament, am spus eu.

Polly îşi concentră privirea asupra mea începând să se amuze.

— Ei bravo, eşti fiul tatălui tău! Capacitatea lui George de a identifica punctele esenţiale ne-a făcut să înclinăm în favoarea lui. Am fost 17 în comitetul pentru desemnarea candidatului şi, ca să fim sinceri, majoritatea credeau că va fi desemnată evident Orinda. Ştiu că ea era sigură de lucrul ăsta...

Şi ar fi fost desemnată dacă nu era "Scumpa" Polly, mi-am zis eu. Polly şi alţii care gândesc ca ea.

— Nu ştiu cum are tupeul să-şi aducă cu ea iubitul! zise Polly.

— Aaaa... Poftim?

— Bărbatul ăla din spatele ei. A fost cel mai bun prieten al lui Dennis.

Nu-mi dădeam seama cum faptul de a fi cel mai bun prieten al lui Dennis putea să facă automat din cineva iubitul Orindei, dar — înainte să apuc să întreb ceva — Polly a fost solicitată în altă parte. Cel mai bun prieten al lui Dennis, o persoană care reuşea să arate ca un oarecare chiar şi în smoching, părea preocupat mai curând decât îndatoritor, dar se crampona cu loialitate de spatele Orindei — mai degrabă ca un bodyguard, mi-am zis eu.

Mi-am dat seama că şi tipul simandicos din Camera Comunelor avea un bodyguard absolut serios, o umbră tânără toată numai muşchi, a cărei atenţie era îndreptată spre mulţime, nu spre stăpânul său.

M-am întrebat dacă tatăl meu acceptă faptul că bodyguarzii vor fi preţul succesului, pe măsură ce va urca pe scara care a optat.

A început să se învârtă în sală, făcându-mi semn să vin alături de el şi am pornit să exersez purtarea soţiei bosului din Parlament; dar eram foarte departe de nivelul ei.

Eu puteam să joc, dar ea era reală. S-a produs o migraţie generală spre restaurant, care era alături şi unde, într-un spaţiu prea mic, fuseseră înghesuite prea multe mese, aranjate fiecare pentru câte zece persoane.

Locurile erau marcate cu un cartonaş cu numele persoanei respective. Eu şi tatăl meu, intrând aproape printre ultimii, am constatat nu numai că nu am fost aşezaţi la aceeaşi masă — el a fost, fireşte, repartizat la masă cu bosul şi soţia lui, şi cu preşedintele Asociaţiei Electorale —, dar m-am trezit înghesuit, lângă un perete îndepărtat de masa lui, între o oarecare doamnă Leonard Kitchens şi Orinda în persoană!

Când a descoperit amplasarea umilitoare, Orinda s-a aprins de furie ca o adevărată torţă. S-a ridicat şi s-a agitat, şi a încercat să atragă atenţia generală bătând cu un cuţit într-un pahar, dar zgomotul s-a pierdut în vacarmul discuţiilor dintre cei aproape 80 de oameni şi al scaunelor trase în timp ce se aşezau la mese. Izbucnirea furioasă a Orindei de-abia dacă a trecut dincolo de cuţitele şi furculiţele ei!

— Este o insultă! Întotdeauna am stat la masa principală! Cer...

N-o asculta nimeni. Prin mulţime am văzut-o pe "Scumpa" Polly care se afera toată să-l aşeze pe tata pe locul de onoare şi am bănuit că situaţia dificilă în care se afla Orinda era opera ei răutăcioasă. Orinda mă fixă cu privirea, în timp ce eu aşteptam politicos să se aşeze.

Avea ochi verzi, cu gene negre.

Faţa era dată cu fond de ten, ca pentru scenă.

— Şi tu cine mai eşti? întrebă iritată, după care se aplecă şi smulse de pe masă cartonaşul cu numele meu. Identitatea mea a lăsat-o fără grai şi cu frumoasa ei gură roşie deschisă.

— Sunt fiul lui, am spus slab. Pot să vă ţin scaunul?

S-a întors cu spatele la mine şi s-a adresat celui mai bun prieten al soţului ei mort, bodyguard (iubit?), entitate după cât se părea fără nici o trăsătură specifică, cu o faţă pasivă.

— Fă ceva! îi porunci Orinda.

Tipul a privit peste ea în direcţia mea şi m-a concediat cu nişte ochi absolut inexpresivi. Fără să scoată nici un cuvânt, i-a ţinut scaunul Orindei ca să se aşeze şi, spre marea mea surprindere, ea a renunţat la agresivitate şi s-a aşezat cu spatele rigid, suportând ceea ce nu putea schimba.

La şcoală se învaţă multe lucruri despre putere: cine o are şi cine nu o are. Eu nu o aveam. Însoţitorul subestimat al Orindei avea o putere care o eclipsa cu uşurinţă pe a ei; şi cu atât mai eficientă, cu cât această putere era discretă şi se manifesta silenţios.

Doamna Leonard Kitchens, în dreapta mea, a bătut cu palma în scaun, invitându-mă să mă aşez. Doamna Leonard Kitchens, solidă, confortabilă într-o rochie largă cu flori şi cu un uşor accent de Dorset, mi-a spus că tata arată prea tânăr ca să aibă un fiu de vârsta mea.

— Da, nu-i aşa? am spus eu.

Leonard însuşi, de cealaltă parte, dotat cu o mustaţă plină de temperament, încerca fără succes să vorbească cu Orinda peste soţia lui şi peste mine. M-am oferit să schimb locul cu el, la care soţia lui a spus aspru "Nu!"

Darul doamnei Leonard Kitchens de a purta conversaţii uşoare a făcut să treacă în mod plăcut timpul în cursul dineului (salată de ouă, pui, căpşuni) şi am aflat că "Leonard al ei", adică soţul ei, avea convingeri politice fanatice şi că detesta Manchester United.

La pui, doamna Kitchens, spre surprinderea mea, a menţionat că Dennis Nagle fusese subsecretar de stat la Departamentul comerţului şi industriilor, nu un simplu membru al Parlamentului, aşa cum presupusesem eu. Dacă tata va câştiga locul, va fi mult în urma lui Dennis în ce priveşte cariera.

Doamna Leonard Kitchens mi se adresă conspirativ la urechea dreaptă:

— Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dragă, dar Polly a schimbat cartonaşele care indicau locurile, ca să o plaseze pe Orinda lângă tine. Am văzut-o cu ochii mei. Râdea. Nu a plăcut-o niciodată pe Orinda. Vocea care şoptea a devenit şi mai subţire, astfel încât să nu fie auzită de urechile aflate în stânga mea. Orinda a fost foarte grozavă ca soţie de parlamentar, foarte bună la inaugurarea sărbătorilor şi lucruri de genul ăsta, dar trebuie să recunoaştem că avea tendinţa de a-l domina uneori pe Dennis. Leonard al meu a fost în comitetul pentru desemnarea candidatului şi a votat, fireşte, pentru ea. Bărbaţii o plac întotdeauna, ştii. Se retrase şi mă privi cu capul ei mare lăsat într-o parte. Eşti prea tânăr, fireşte.

Spre disperarea mea, am simţit cum mă roşesc. Doamna Kitchens a izbucnit în râs şi a atacat căpşunile. Orinda Nagle m-a ignorat complet, plângându-se fără încetare însoţitorului ei, care de cele mai multe ori îi răspundea printr-un mormăit. Mi-aş fi dorit să mă fi aflat aproape oriunde altundeva.

Dineul s-a terminat, în sfârşit. Mulţimea vorbitoare s-a ridicat pe picioarele ei colective şi, printr-un culoar, a trecut într-o sală mare, luminată de candelabrele care făceau din "Dragonul Adormit" cel mai popular şi mai atrăgător loc pentru dans, căsătorii şi — cum era cazul acum — întruniri politice.

Însoţitorul Orindei şi-a lăsat pe masă cartonaşul pe care era scris numele şi, dintr-o curiozitate nu foarte puternică, l-am luat.

Domnul A.L.. Wyvern, scria.

L-am lăsat pe "Domnul A.L. Wyvern" să cadă înapoi printre resturile de şerveţele şi ceşti de cafea, şi, fără nici un fel de entuziasm, m-am lăsat dus împreună cu ceilalţi spre şirurile de scaune pliante pregătite pentru întrunire. Citisem undeva că treburi de genul ăsta atrag mulţimi atât de mici, încât sunt absolut nedemne de denumirea în sine, dar poate pentru că tatăl meu era nou în district au apărut aproape de două ori mai mulţi oameni câţi participaseră la dineu şi locul era tot numai zumzet în aşteptarea distracţiei.

Era prima întrunire politică la care participam şi în clipa asta aş fi fost fericit dacă ar fi fost şi ultima.

Cei aliniaţi într-un mic şir pe o platformă au rostit cuvântări. Preşedintele Adunării Electorale a cam bătut câmpii. Bosul venit de la centru a vorbit 20 de minute, timp în care soţia lui a zâmbit în permanenţă aprobator.

S-a ridicat în picioare tatăl meu, care a înviorat atmosfera făcând pe toată lumea să râdă. M-am simţit uşurat. Îmi făcusem probleme că nu va capta auditoriul, că mă va pune într-o situaţie stânjenitoare plictisindu-mă de moarte.

Dar cred că ar fi trebuit să dau dovadă de mai multă înţelepciune. Le-a spus ce era bine pentru ţară şi de ce. Le-a spus ce nu mergea bine în ţară şi cum trebuie îndreptate lucrurile. Le-a prezentat o reţetă apetisantă. Le-a spus ce doreau ei să creadă şi i-a făcut să bată din picioare şi să aplaude puternic.

Cameramanul postului local de televiziune a filmat aplauzele şi aclamaţiile. În mod previzibil, Orindei nu i-a plăcut deloc acest lucru. Stătea rigidă, cu gâtul ţeapăn, de parcă ar fi înghiţit un băţ. Îi vedeam linia aspră a maxilarului şi rictusul muşchilor din jurul gurii. N-ar fi trebuit să vină, mi-am zis; dar poate că ea chiar credea că cei din comitetul de desemnare au făcut o greşeală îngrozitoare.

"Scumpa" Polly, principala membră a comitetului pentru desemnare, care o respinsese pe văduva lui Dennis, îl privea transportată pe tatăl meu, ca şi cum ea însăşi l-ar fi inventat; şi, într-adevăr, fără ea poate că n-ar fi fost acolo ca să se urce pe prima treaptă a destinului. Cu ochii strălucitori de triumful primirii, a cerut să-i fie puse întrebări şi, fidel intenţiei sale, şi-a scos papionul.

L-a aruncat pe masa din faţa lui, pe care apoi a înconjurat-o astfel încât să nu fie nimic între el, cel de pe platformă, şi mulţimea de jos. A deschis larg braţele cuprinzându-i pe toţi într-o uriaşă îmbrăţişare. I-a invitat să i se alăture în acţiunea politică, să făurească o lume mai bună şi în special o lume mai bună pentru alegătorii din Hoopwestern.

Îi avea în mână — a reuşit să-i ţină sub control. I-a făcut să râdă. A generat emoţie, convingere, a dat un ţel; şi, din locul meu discret, din spate, m-am simţit cuprins de un amalgam de uimire, înţelegere şi în cele din urmă mândrie că tatăl meu îşi respecta cuvântul în public.

— Mă aflu aici pentru voi, spunea el. Veniţi la biroul meu, care se află vizavi, peste piaţetă. Spuneţi-mi ce vă preocupă, ce probleme aveţi aici, în Hoopwestern. Spuneţi-mi pe cine să văd, pe cine să ascult. Spuneţi-mi istoria voastră..., iar eu am să vă dezvălui viitorul. Dacă mă veţi alege, am să fiu în slujba voastră, am să duc dorinţele voastre la Westminster, am să fiu vocea voastră acolo unde ea contează. Am să aprind un bec sau două în Camera Comunelor...

Hohotele de râs l-au acoperit. Fabrica de becuri alimenta economia oraşului, iar el îşi dorea voturile celor care făceau becuri.

Ca să faci un bine, ai nevoie de energie, a spus el. Becurile nu sunt altceva decât sârmuliţe şi sticlă fără energie. La oameni, energia vine din interior, nu le este livrată din afară şi măsurată. Energia dă lumină şi căldură. "Dacă-mi daţi energie, vă aprind lămpile!"

Energia de care deborda tatăl meu a mobilizat mulţimea. Au început să pună întrebări răcnind cât îi ţineau puterile, iar el le-a răspuns. Era serios când trebuie, iar în rest — vesel şi glumea. Avea oroare de genocid şi compasiune pentru pisici. A evitat întrebările supărătoare şi a promis că nu-şi va pune niciodată numele pe ceva ale cărei consecinţe nu le înţelege.

— Legislaţia, a spus glumind, face adesea exact ceea ce este menită să evite. Toţi ştim lucrul ăsta. Bombănim împotriva rezultatelor. Cer toţi celor din Hoopwestern să dea dovadă de inteligenţă şi bun-simţ pentru a prevedea un dezastru şi a mă avertiza. Am să ridic problemele voastre în şoaptă, nu strigând sus şi tare, pentru că strigătele irită, dar şoaptele sunt convingătoare, merg lin spre inima lucrurilor şi duc la acţiuni pline de înţelepciune.

Dacă l-au înţeles sau nu — nu era clar; dar că l-au plăcut — asta era absolut evident. Cei mai periculoşi adversari ai serii s-au dovedit a fi nu susţinătorii opoziţiei lui Paul Bethune — câţiva dintre ei cumpărând bilete la dineu şi constituind după aceea un grup agresiv —, ci tocmai presupuşii aliaţi politici ai tatălui meu (în realitate inamici personali), Orinda Nagle şi Leonard Kitchens.

Amândoi au cerut angajamente ferme faţă de politicile susţinute de ei. Amândoi au răcnit şi au arătat acuzator cu degetul. Tata le-a răspuns cu umorul de care nu s-a dezminţit toată seara şi s-a menţinut pe poziţia generală declarată a partidului; trebuia să-şi păstreze voturile alegătorilor conservatori.

Orinda era destul de profesionistă în materie ca să-şi dea seama că a fost eclipsată, dar nu renunţa să încerce în continuare. Domnul A.L. Wyvern şi-a îngustat ochii şi şi-a înfundat urechile în guler. Influenţa domnului A.L. Wyvern asupra lui Dennis şi a Orindei dispărea chiar sub ochii mei.

Tata i-a adus un omagiu lui Dennis Nagle. Orinda, departe de a fi îmblânzită, a spus că sub nici o formă un novice lipsit de experienţă precum George Juliard nu-l poate înlocui pe soţul ei, oricât de chipeş à la Hollywood ar arăta el, oricât de viril l-ar face părul de pe piept, oricât de spiritual, de priceput la vorbă, de charismatic. Nimic din toate astea nu compensează lipsa de experienţă politică!

Cineva din fundul sălii a protestat huiduind. S-a produs un hohot general de râs, o eliberare nervoasă a tensiunii pe care începuse să o inducă Orinda. Avantajul a balansat înapoi către tatăl meu, care i-a mulţumit sincer Orindei pentru anii petrecuţi în slujba cauzei partidului şi a îndreptat cu abilitate elogiile spre ea bătând din palme în direcţia ei şi încurajând asistenţa să facă acelaşi lucru. Aplauzele au căpătat forţă. Mulţimea o aclama cu generozitate, dar fără afecţiune.

Spre furia ei neputincioasă, Orinda a fost redusă la tăcere şi înfrântă de acest vot de mulţumiri. Leonard Kitchens a sărit atunci în picioare pentru a-i lua apărarea, dar a fost redus la tăcere de strigătele mulţimii. Mustaţa lui tremura de frustrare, lentilele groase ale ochelarilor reflectau lumina candelabrelor, în timp ce el se balansa dintr-o parte în alta precum un taur rănit. Simpatica lui soţie arăta de parcă spunea că-i dă ea lovitura de graţie de îndată ce vor ajunge acasă.

Tatăl meu l-a lăudat curtenitor pe Leonard pentru loialitatea lui şi i-a spus, lui şi tuturor, că dacă va fi ales va urmări întotdeauna să atingă standardul înalt şi cinstea lui Dennis Nagle. Era singurul lucru pe care-l meritau locuitorii din Hoopwestern.

I-a făcut să-l aclame. Le-a cerut din nou să vină şi să vorbească personal cu el, iar mulţimea s-a ridicat şi a năvălit înainte, ocolind scaunele, pentru a-l lua la întrebări.

"Scumpa" Polly se conversa fericită cu bosul de la centru şi-mi făcu semn să mă urc pe platformă; privind mulţimea emoţionată, bosul mi-a spus că tatăl meu are deja toate calităţile care să-l propulseze în înalta funcţie pentru care candida.

— Nu mai are nevoie decât de noroc — şi să se ferească de buclucuri, a spus el.

— Cum ar fi cel în care se află Paul Bethune, interveni Polly, dând din cap.

— Despre ce este vorba? întrebă bosul.

— Oh, Dumnezeule mare! Polly părea tulburată. George ne interzice să lansăm atacuri la adresa reputaţiei lui Paul Bethune. George spune că orice campanie negativă se poate întoarce împotriva noastră. Paul Bethune are o amantă căreia i-a făcut o fiică nelegitimă, lucru pe care încearcă din răsputeri să-l ascundă; dar George n-o să-l atace din cauza asta.

Bosul se uită la mine, cântărindu-mă din ochi.

— Presupun că nu planează nici un fel de umbră asupra naşterii tale, nu-i aşa, tinere Ben?

— Nu, fireşte că nu, l-a asigurat vehement Polly. Iar eu m-am întrebat dacă nu cumva, în toţi anii ăştia, tata nu s-o fi gândit decât la faptul că legitimitatea mea ar putea fi importantă pentru el într-o zi. După tot ce aflasem despre el în ziua aceea, am înţeles că orice era posibil, dar în realitate am rămas la fel de convins ca şi până acum că, de fapt, căsătoria cu mama mea a fost un act de onoare firească ce-l caracteriza. Credeam încă, aşa cum făcusem întotdeauna, că nu va încerca niciodată să fugă de răspunderea pentru actele sale. Am ştiut că naşterea mea a fost o greşeală şi, aşa cum am spus-o deseori, nu am avut ce să reproşez niciodată calităţii vieţii pe care mi-a asigurat-o de atunci încoace.

S-a făcut într-adevăr miezul nopţii când majoritatea celor prezenţi pornise de-acum acasă. Bosul cu soţia au plecat demult, fiind aşteptat de şofer şi de bodyguard. Polly căsca de oboseala binemeritată. Orinda şi domnul A.L. Wyvern nu se vedeau nicăieri, iar doamna Leonard Kitchens l-a mânat pe "Leonard al ei" acasă cu limba ei neobosită şi ascuţită.

L-am aşteptat pe tata până la sfârşit, nu numai pentru că nu aveam cheie ca să intru în dormitorul de deasupra cartierului general al campaniei, ci şi pentru că avea nevoie de cineva căruia să i se descarce după toate aceste aclamaţii care se stinseseră încet. Deşi nu aveam încă 18 ani, ştiam că triumful reclamă după aceea o companie umană. Când m-am întors în camera goală din casa domnişoarei Wells, după fiecare dintre cele trei victorii obţinute la cursele cu obstacole, nu am avut pe nimeni cu care să stau de vorbă, pe nimeni să îmbrăţişez, pe nimeni cu care să împart bucuria debordantă. În noaptea asta tatăl meu avea nevoie de mine. Ar fi fost mai bine dacă ar fi avut o soţie; dar categoric avea nevoie de cineva. Aşa că am rămas. Mi-a înconjurat umerii cu braţul.

— Dumnezeule! a exclamat el.

— Ai să fii prim-ministru, i-am spus. Bosul se teme de asta.

— De ce s-ar teme el sau oricine altcineva de lucrul ăsta? mă întrebă privindu-mă nedesluşit, cu ochi strălucitori.

— Întotdeauna îl ucid pe Cezar. Tu ai spus asta, nu?

— Poftim?

— Ai fost strălucitor.

— Mă pot lipsi de sarcasmul tău, Ben.

— Nu, serios, tată...

Tati.

— Tati... Aveam limba legată. Nu puteam să vorbesc cu el cum aş fi vorbit cu un "tati". "Tati" erau acei taţi care te duc la şcoală cu maşina, care se joacă cu tine cu bulgări de zăpadă, care îţi trag adesea o săpuneală când vii târziu acasă. Nu poţi spune "tati" tatălui care-ţi trimite într-o felicitare de Crăciun un bilet pentru o şcoală de schi. Tati nu-ţi trimite un fax impersonal la un hotel cu cuvintele "Bună treabă" când câştigi un concurs de schi pentru adolescenţi. "Tati" sunt acei taţi care sunt prezenţi la locul faptei ca să te urmărească cu privirea.

Ultimii participanţi la întrunire s-au apropiat de noi cu feţe strălucitoare pentru a-l felicita. Şi-a luat braţul de pe umărul meu şi le-a strâns mâinile, prieteneşte şi pozitiv, tuturor; şi, în clipa aceea, mi i-am imaginat străbătând în lung şi în lat districtul în următoarele patru săptămâni şi proclamând "Juliard, un om foarte bun, exact ceea ce ne trebuie... Votaţi-l pe Juliard, este cel mai bun lucru pe care-l puteţi face".

Tatăl meu a început să-şi revină încet din emoţia intensă trăită şi a decis că a făcut destul pentru o singură zi. Am părăsit sala, ne-am întors în hotel şi, în cele din urmă, acompaniaţi de un cor de "noapte bună", am ieşit afară în noaptea caldă de august pentru a traversa piaţeta şi a intra în clădirea de vizavi, slab luminată.

În jurul piaţetei erau stâlpi cu becuri aprinse, iar în spate luminile strălucitoare ale hotelului pe care tocmai îl părăsisem, dar sub picioare pietrele decorative erau negre şi denivelate.

În iernile cu gheaţă, aveam să aflu mai târziu, oamenii mai în vârstă alunecau pe ele, cădeau şi-şi rupeau oasele; iar în această noapte plină de euforie, călcând pe o asemenea piatră cu suprafaţa inegală, tatăl meu a căzut în faţă, într-un genunchi, încercând să nu se întindă lat, dar fără să reuşească.

Exact în aceeaşi clipă s-a auzit un pocnet puternic, o şuierătură şi zgomot de geam spart.

M-am aplecat deasupra tatălui meu şi am văzut că a făcut ochii mari, plini de îngrijorare, iar în jurul gurii avea un rictus de durere.

— Fugi, mi-a spus. Fugi şi ascunde-te. La dracu', fugi!

Am rămas totuşi pe loc.

— Ben, pentru Dumnezeu, a fost o împuşcătură!

— Da, ştiu.

Eram la jumătatea drumului, în mijlocul pieţei, ţinte imobile uşoare. A încercat să se ridice în picioare şi mi-a spus din nou să fug; şi, pentru prima dată în viaţa mea, nu l-am ascultat.

Nu putea să se sprijine în piciorul stâng. S-a ridicat pe jumătate şi a căzut din nou, şi mă tot îndemna să o iau la goană.

— Rămâi acolo, jos, i-am spus.

— Nu înţelegi...

Din voce îi răzbătea durerea.

— Sângerezi?

— Poftim? Nu cred. Mi-am scrântit glezna.

Din hotel au ieşit în fugă oameni, atraşi de zgomotul împuşcăturii, care a făcut ecou între clădirile din jurul pieţei.

Ne-au înconjurat pe tata şi pe mine, curioşi şi nehotărâţi, neînţelegând despre ce este vorba. Domnea confuzia, iar oamenii se tot întrebau ce s-a întâmplat; se întindeau mâini spre tatăl meu ca să-l ajute, cu multă grijă şi bine intenţionate. Înconjurat de oameni, a reuşit în cele din urmă să-mi prindă bine braţul şi, ajutat de ceilalţi, să se ridice în picioare sau mai curând în piciorul drept, pentru că dacă-l punea pe stângul jos scotea exclamaţii de durere.

A început să fie stânjenit mai degrabă decât înspăimântat şi le-a spus celor din jur că se simte prost pentru faptul că a călcat atât de neatent. Şi-a cerut scuze şi le-a spus că se simte bine. Chiar a zâmbit ca să le dovedească lucrul ăsta.

— Dar zgomotul ăla? a întrebat o femeie.

— Parcă a fost...

— Nu aici, în Hoopwestern...

— A fost... o armă?

— S-a tras cu o puşcă, a zis impacientat un bărbat cu aspect impozant. Aş recunoaşte-o oriunde. Vreun nebun...

— Dar unde? Cine? Nimeni aici nu are armă.

Toţi priveau în jur, dar era mult prea târziu ca să vadă arma, ca să nu mai vorbim de persoana care trăsese.

Tata mi-a înconjurat din nou umerii cu braţul, dar de data asta pentru un cu totul alt suport, mai practic, şi le-a spus celor din jur, cu umor, că ar trebui să pornim din nou pentru a traversa piaţeta.

Bărbatul cu aspect important m-a măturat literalmente din drum, luându-mi locul de proptea şi spunând în modul lui autoritar şi răsunător:

— Lasă-mă pe mine să fac asta. Sunt mai puternic decât flăcăul. Am să vă duc într-o clipită în biroul dumneavoastră, domnule Juliard. Sprijiniţi-vă pe mine.

Tata se uită înapoi peste umăr spre locul unde rămăsesem şi ar fi protestat în numele meu, am văzut asta, dar schimbarea îmi convenea perfect şi pur şi simplu i-am făcut semn cu mâna să plece împreună cu tipul. Bărbatul cu aspect important l-a dus aproape pe sus pe tatăl meu, care sărea într-un picior, cei din jur exprimându-şi simpatia şi făcând sugestii utile.

Mergeam în spatele tatălui meu. Era firesc să fac lucrul ăsta. Şi atunci s-a auzit o voce strigând din urmă. Când m-am întors, am văzut-o pe Polly alergând spre noi, poticnindu-se pe pietrele inegale în sandalele ei cu şireturi şi părând foarte îngrijorată.

— Ben... Ben... A fost împuşcat George?

— Nu, Polly, am încercat să o liniştesc. Nu.

— Cineva a spus că George a fost împuşcat. Aproape că i se tăiase respiraţia şi era foarte neîncrezătoare.

— Poftim, uite-l. Am luat-o de braţ şi i l-am arătat cu mâna. Acolo. Şchiopătează. Şi-a scrântit glezna şi are nevoie de cineva ca să-l ajute.

— Dar... împuşcătura... Şi tremuratul pe care i-l simţisem prin braţul drept pe sub al meu începu încet să se potolească, după ce se convinse că într-adevăr George era viu şi înjura sănătos.

— Se pare că cineva a tras un foc exact în momentul în care s-a împiedicat de pietre şi a căzut, dar jur că nu a fost lovit. Nici urmă de sânge.

— Dar tu eşti atât de tânăr, Ben. Se vedea că începe să se îndoiască din nou.

— Chiar şi un ţânc ţi-ar putea spune că nu este nici urmă de sânge. Am spus-o ironic, dar cred că propria mea uşurare a fost cea care a convins-o în cele din urmă. A pornit alături de mine în urma procesiunii până în faţa uşii, unde tatăl meu a scos o cheie, a descuiat şi a invitat pe toată lumea înăuntru.

S-a îndreptat sărind într-un picior către scaunul din spatele biroului său şi, consultând o listă, a telefonat poliţiei locale.

— Au deja câteva plângeri, le-a spus celor de faţă punând receptorul jos. Sunt în drum spre noi. Declanşarea unei arme de foc... tulburarea liniştii... lucruri de genul ăsta.

— Ai nevoie de doctor, a spus cineva, iar altcineva a făcut toate demersurile ca să vină unul.

— Sunteţi atât de buni. Toţi sunteţi foarte buni, a spus tatăl meu.

I-am părăsit şi am ieşit afară. M-am uitat vizavi, la "Dragonul Adormit", care, în mod pervers, avea toţi ochii larg deschişi, cu oameni aplecaţi peste ferestrele de la etaj, iar jos stând în uşile larg deschise şi puternic luminate.

Mi-am amintit şuierul glonţului şi m-am gândit la ricoşeu. Eu şi tata pornisem în linie dreaptă de la hotel spre sediul campaniei electorale.

Şi dacă glonţul îi era destinat lui, şi dael s-a împiedicat exact în secunda în care s-a apăsat pe trăgaci, şi dacă traiectoria glonţului a fost, de undeva, de la etajul "Dragonului Adormit" (şi nu de jos, pentru că acolo erau încă prea mulţi oameni în jur), şi dacă glonţul a spart un geam, zgomot pe care l-am auzit clar, atunci de ce erau intacte toate geamurile ferestrelor de pe faţada sediului campaniei electorale?

Pentru că, mi-am zis eu, totul a fost o coincidenţă. Glonţul nu a fost destinat să stopeze cariera politică a lui George Juliard înainte ca ea să fi început măcar. Fireşte că nu.

M-am întors să intru în clădire şi am zărit o secundă strălucirea luminii reflectată într-un ciob de sticlă, jos, pe caldarâm.

Fusese atins un geam al magazinului de vechituri de alături!

Şuierătura! Ricoşeul! Zgomotul făcut de geamul spart! Traiectoria dreaptă ar fi putut fi deviată de bolta uneia dintre pietrele pavajului. Era foarte probabil ca un glonţ cu o traiectorie dreaptă şi sigură să treacă prin geam fără să-l spargă. Dar un glonţ care şovăie... un asemenea glonţ putea declanşa vibraţii de natură să spargă un geam.

A sosit poliţia, precum şi doctorul. Toţi vorbeau deodată. Doctorul, care-i bandaja piciorul, a spus că părerea lui este că a făcut o întindere, nu o fractură. Gheaţă şi piciorul sus, i-a prescris el. Poliţia a ascultat opinia bărbatului cu aspect important referitoare la focurile de armă.

Eu am rămas undeva, deoparte, şi, la un moment dat, l-am surprins pe tata privindu-mă prin mulţime, pe faţă citindu-i-se atât surprindere, cât şi semne de întrebare. I-am zâmbit uşor, iar fereastra prin care m-a zărit a fost închisă la loc de oamenii în permanentă mişcare.

I-am spus unui poliţist tânăr că a fost spart geamul unei ferestre de la magazinul de alături şi a venit cu mine afară să vadă despre ce este vorba. Dar când am menţionat timid despre ricoşeuri, m-a privit ciudat şi m-a întrebat câţi ani am. Am învăţat câte ceva despre puşti la şcoală, i-am spus. A dat din cap, deloc impresionat, şi a notat ceva. L-am urmat când s-a întors să se alăture colegilor săi.

"Scumpa" Polly stătea alături de tatăl meu şi asculta totul cu un aer îngrijorat. Un tip cu un aparat de fotografiat a făcut câteva poze. Având în vedere că practic nu fusese împuşcat nimeni, tevatura a continuat destul de mult şi era aproape ora două când, în sfârşit, am închis şi am zăvorât uşile, din faţă şi din spate, după care am mai stins din lumini.

Tata a hotărât să urce pe scările din spate. Nu a acceptat decât ajutorul absolut necesar şi a intrat şi a ieşit din baie strâmbându-se de durere, după care s-a vârât într-unul dintre paturile pentru o singură persoană din dormitor.

Eu urma să dorm pe canapeaua extinsă din camera de zi, dar am sfârşit prin a mă întinde pe cel de-al doilea pat de o persoană, lângă tatăl meu, pe jumătate îmbrăcat şi fără să-mi fie deloc somn.

În ultimele 24 de ore am părăsit casa domnişoarei Wells pe bicicletă, fredonând, după care am galopat pe pista însorită.

Apoi viaţa mi-a fost schimbată complet şi am pătruns într-o lume absolut nouă şi minute lungi m-am tot întrebat dacă nu cumva am să primesc vreun glonţ în spate. Cum puteam să dorm?

Am stins veioza de pe noptieră.

— Ben, de ce n-ai fugit? m-a întrebat tata în întuneric.

— De ce mi-ai spus să o fac? i-am răspuns după o vreme.

— Nu voiam să fii împuşcat.

Hm. Ei bine, tocmai de aceea n-am fugit nici eu. Nu voiam ca tu să fii împuşcat.

— Aşa că ai stat în calea...?

— Mai distractiv decât să bat copilaşii pe spate.

Ben!

— Cred că a fost o puşcă de calibrul 22, am spus după o vreme, din cele folosite pentru tir. Şi a fost un glonţ de mare viteză. Cunosc foarte bine zgomotul ăsta. Dacă te loveşte în corp un glonţ de 22 milimetri este foarte probabil să nu te ucidă. Ca să te ucidă trebuie să te lovească în cap sau în gât. Tot ce am făcut a fost să-ţi apăr capul.

A urmat o tăcere, după care a spus:

— Am uitat că ai făcut tir.

— Am fost în echipa şcolii. Am fost antrenaţi de unul dintre cei mai buni trăgători la ţintă ai ţării, şi am zâmbit în întuneric. Tu ai plătit pentru asta, nu?

Capitolul 3

A doua zi, am coborât înainte de ora nouă ca să descui uşa ce dădea spre parcare, în urma insistenţei tipului pe care l-am găsit cu degetul proptit pe butonul soneriei. Era scund, cu părul negru, uşor dolofan, în mână cu un mănunchi de chei şi foarte iritat.

— Cine eşti? m-a luat el la întrebări. Ce faci aici? De ce este încuiată uşa cu zăvorul?

— Benedict..., am început eu.

— Poftim?

— Juliard.

S-a holbat o clipă la mine, apoi a năvălit înăuntru şi a început să aşeze nervos lucrurile lăsate peste tot alandala, în urma evenimentelor din cursul nopţii.

— Eşti fiul, presupun, spuse el strângând plicurile împrăştiate. George şi-a pierdut toată ziua de ieri ca să te aducă. Fiindcă tot eşti aici, fă şi tu ceva util, şi arătă cu mâna dezordinea din cameră. Dar unde este George? Radioul parcă a luat foc. Ce s-a întâmplat astă-noapte?

— Sus. Şi-a scrântit glezna. Şi... ăăă... tu cine eşti?

— Mervyn Teck, fireşte. Se uita impacientat la faţa mea fără nici o expresie. Sunt agentul. Nu ştii nimic?

— Nu prea multe.

— Eu mă ocup de alegerile astea. Mă aflu aici ca să-l duc pe George Juliard în Parlament. Postul de radio spune că a tras cineva în el. Este adevărat? Nu părea deloc îngrijorat şi continua să aranjeze hârtiile.

— Posibil, i-am răspuns.

— Bun.

— Ăăă...?

— Publicitate gratuită. Nu ne putem permite să cumpărăm timp de antenă.

— Oh!

— Asta mă scapă de Titmuss şi Whistle.

— Cine sunt? l-am întrebat.

— Candidaţi neimportanţi. Nu trebuie să ne mai facem probleme în ce-i priveşte.

Tatăl meu cobora şchiopătând scările şi când ne zări spuse:

— Bună dimineaţa, Mervyn. Văd că l-ai cunoscut pe fiul meu.

Mervyn îmi aruncă o privire lipsită de entuziasm.

— Noroc că este aici, continuă tata. Poate să conducă el maşina cu care am să merg prin district.

Pe drum, când veneam de la Brighton, i-am spus că am făcut pe curierul pentru a câştiga bani ca să-mi plătesc lecţiile de şoferie şi că, de aproape cinci săptămâni, aveam permis.

— Bine, a spus Mervyn.

— Dar n-am condus de când am dat examenul!

— Toate la vremea lor. Calmul lui îmi interzicea să-mi dezvălui lipsa totală de experienţă. Mi-am dat seama că între candidat şi agentul lui exista toleranţă, dar nu căldură.

A apărut o tânără osoasă, cu un păr foarte disciplinat, într-un costum gri, bine călcat, cu o rozetă viu colorată "Juliard" prinsă pe un umăr.

Mi-a fost prezentată drept Crystal Harley, secretara lui Mervyn Teck, şi, aşa cum aveam să aflu în cursul dimineţii, era singura persoană în afară de Mervyn însuşi, plătită pentru că se ocupa de alegeri. Toţi ceilalţi erau voluntari.

Cele trei vrăjitoare voluntare pe care le cunoscusem cu o zi înainte au sosit una câte una şi l-au înconjurat pe tatăl meu cu solicitudine plină de dragoste şi cu nenumărate cafele. Le uitasem numele. Faith, Marge şi Lavender, îmi zise Faith cu uşoară ironie.

— Îmi pare rău.

— Un bun politician nu uită nici un nume, îmi spuse cu severitate Lavender. N-ai să fii de prea mare ajutor tatălui tău dacă uiţi numele oamenilor. Doamna subţire, cu nume de floare frumos mirositoare, era cea care o dezaprobase pe Orinda Nagle. Greu să-i fii pe plac, m-am gândit.

Mervyn Teck şi tatăl meu au discutat despre împărţirea străzilor şi a manifestelor. Crystal Harley introducea detalii nesfârşite într-un computer.

Faith cea mămoasă era ocupată cu un aspirator, iar Marge porni fotocopiatorul. Am stat pe scaunul meu şi pur şi simplu am ascultat; şi aşa am aflat multe lucruri surprinzătoare (pentru mine) despre viaţa electorală, principalul fiind suma mică de bani pe care aveau voie să o cheltuiască. Nimeni nu putea să plătească pentru a ajunge în Parlament.

Orice candidat trebuia să se sprijine pe o armată de ajutoare neplătite în acţiunile de convingere din uşă-n-uşă şi pentru plasarea, pe copacii corespunzători, a afişelor "Votaţi-mă pe mine!" Existau legi, mi-a spus Crystal crispată, cu degetele alergându-i pe tastatura computerului şi cu ochii pe ecran. Legi care limitau sever sumele ce puteau fi cheltuite.

— În această circumscripţie sunt circa 70.000 de alegători, mi-a spus ea. Nu poţi cumpăra nici măcar 70.000 de jumătăţi de halbă de bere cu ceea ce ni se permite să cheltuim. Este imposibil să-i mituieşti pe alegătorii britanici. Trebuie să-i convingi! Asta este treaba tatălui tău.

— Ca să trimiţi o scrisoare loco, dragă, nu cumperi un timbru, interveni Faith zâmbind. Te urci pe bicicletă şi predai direct scrisoarea.

— Vrei să spui că nu puteţi cumpăra nici măcar timbre?

— Trebuie să justifici fiecare cent cheltuit, spuse Crystal dând din cap. După alegeri trebuie să faci o justificare pe articole ca să demonstrezi unde s-au dus banii şi poţi să pariezi pe scumpa ta viaţă că oamenii lui Paul Bethune speră al naibii de tare să descopere că am depăşit limita, tot aşa cum şi noi le vom verifica lor decontul cu lupa, căutând orice penny irosit...

— Atunci dineul de aseară..., am început eu.

— Dineul de aseară a fost plătit de oamenii care au mâncat, fără să coste nimic Asociaţia Circumscripţiei Electorale, a continuat să mă lumineze Crystal. A făcut o pauză, după care a mers mai departe cu educaţia mea. Eu şi Mervyn suntem angajaţi de Asociaţia Electorală locală a partidului şi nu direct de Westminster. Asociaţia plăteşte pentru aceste birouri de aici şi totul se bazează pe donaţii şi pe strângerea de fonduri.

Era de acord cu modul în care erau reglementate lucrurile şi m-am întrebat cam nedumerit de ce, dacă totul este reglementat cu atâta grijă pentru a asigura alegeri cât mai corespunzătoare, ajung totuşi atâţia nebuni în Cameră.

Relativa pace a celor şapte trupuri din birou a durat numai până când pe ambele uşi a năvălit un flux, amestecat din punct de vedere social, de participanţi la manisfetarile de cu o seară în urmă, punând nenumărate întrebări la care se părea că nu există răspunsuri.

Mervyn Teck adora lucrul ăsta. Poliţişti, oameni ai presei, entuziaşti ai partidului şi simpli curioşi —  i-a primit cu expansivitate pe toţi. Candidatul lui nu numai că era viu şi nevătămat, dar a fost şi absolut încântător cu fiecare dintre cei care i-au pus întrebări.

Cameramanul TV şi-a fixat reflectoarele strălucitoare pe faţa tatălui meu şi a înregistrat pe peliculă sinceritatea zâmbetului lui. Ziariştilor locali li s-au adăugat câţiva de la marile cotidiene. Blitz-urile scăpărau. Au fost împărţite microfoane pentru a fi prins orice cuvânt rostit şi, jucându-mi rolul, am zâmbit pur şi simplu tot timpul şi am fost teribil de drăguţ cu toată lumea, îndreptând orice întrebare către părintele meu.

Crystal, încercând să-şi continue treaba, dar fiind nevoită să se agaţe practic de biroul ei pentru a nu fi măturată de val, a remarcat sarcastică faţă de mine că n-ar fi fost agitaţie mai mare nici dacă George Juliard ar fi fost ucis.

— Noroc că n-a fost, am zis, trăgându-mi scaunul lângă al ei ca să fim amândoi ancoraţi.

— Nu zgomotul împuşcăturii l-a făcut să se împiedice? m-a întrebat ea.

— Nu. Întâi s-a împiedicat.

— De ce eşti atât de sigur?

— Pentru că, atunci când se trage un glonţ de mare viteză, zgomotul împuşcăturii ajunge la tine în urma glonţului.

Mă privea nevenindu-i să creadă.

— Am învăţat asta la lecţiile de fizică, i-am spus.

Se uită insistent la faţa mea fără fir de barbă.

— Câţi ani ai? mă întrebă în cele din urmă.

— 17.

— Nici măcar nu poţi să votezi!

— De fapt nici nu vreau.

Se uită peste birou, vizavi de noi, unde, cu graţie şi modestie, tatăl meu îşi făcea aliaţi în rândurile mass-media.

— Am cunoscut destul de mulţi politicieni, a spus ea. Tatăl tău este diferit.

— În ce fel?

— Nu-i simţi puterea? Poate că tu nu poţi, pentru că eşti fiul lui. Eşti prea apropiat de el.

— Ba i-o simt uneori. Puterea lui mă uluieştear fi trebuit să-i răspund de fapt.

— Uite, nu mai departe decât noaptea trecută, continuă Crystal. Eram acolo, în sală, am stat în spate. A trezit la viaţă toată sala. Este un orator înnăscut. Vreau să spun că mie, care lucrez aici, şi mi-a luat-o pulsul razna. Bietul Dennis Nagle a fost el un om drăguţ, destul de capabil, la modul discret, dar el n-ar fi putut niciodată să facă o mulţime să-l aclame şi să bată din picioare, aşa cum s-a întâmplat aseară.

— Dar Orinda? am întrebat-o eu.

— Nu, ea nu-i poate face pe oameni să râdă. Dar să n-o judeci după ce s-a întâmplat aseară. A făcut o treabă bună în circumscripţie. A fost întotdeauna alături de Dennis. Suferă foarte mult că nu a fost desemnată să-i urmeze lui, pentru că, până nu a apărut tatăl tău, care a fermecat comitetul de desemnare, ea nu a avut rival.

— De fapt, dacă cineva ar avea un motiv să-l înlăture pe tatăl meu, ea ar fi aceea.

— Oh, dar n-ar face aşa ceva! Crystal era sincer consternată. Uneori poate fi o dulceaţă, ştii. Mervyn o iubeşte. Este foarte dezamăgit că nu lucrează pentru alegerea ei. De-abia aştepta lucrul ăsta.

Prima impresie, aceea de rigiditate, pe care mi-o făcusem despre Crystal era adevărată numai în ce priveşte înfăţişarea exterioară. Era mai bună şi mai răbdătoare decât părea.

M-am întrebat dacă nu cumva la un moment dat a suferit de anorexie; am cunoscut fete anorexice în liceu. Uneia îi căzuseră dinţii.

Dinţii lui Crystal erau egali şi albi, deşi rareori vizibili, asta datorită seriozităţii cu care privea viaţa. Mi-am zis că trebuie să aibă vreo 25-26 de ani şi că nu prea a avut de ce să zâmbească în viaţa ei.

A apărut lângă mine Mervyn Teck spunându-mi că este timpul să-l duc pe tata către îndatoririle zilei respective, în oraşul Quindle.

Circumscripţia era mare, acoperind o zonă cu pungi separate de comunităţi concentrate. Mervyn mi-a dat o hartă a drumurilor pe care erau marcate destinaţiile, dar s-a uitat la mine cu îndoială.

— Eşti sigur că te pricepi destul de bine?

— Da, i-am răspuns cu mai multă convingere decât aveam în realitate.

— Un incident de genul celui de aseară este un dar trimis de Dumnezeu, continuă el. Dar şi un accident de maşină, ar fi prea mult. Nu ne dorim nimic de genul ăsta.

— Nu.

Vizavi, peste birou, tatăl meu ridică cheile de la Range Rover, arătându-mi-le. M-am dus şi le-am luat, iar el, cu ajutorul unui baston, s-a desprins din mijlocul doritorilor de bine (poliţia şi mass-media plecaseră demult) şi a ieşit şchiopătând din birou, îndreptându-se spre parcare.

Mulţimea atrage mulţime. Şi afară, lângă uşa din spate, era un grup de oameni care a bătut din palme şi i-a zâmbit tatălui meu, şi i-a făcut semne de victorie cu degetele. M-am uitat după Range Rover, să văd unde-l parcasem aseară, când sosisem de la Brighton, iar tata mi-a cerut să-l aduc acolo ca să nu fie nevoit să meargă — aşa, chinuit — atât de mult.

Am pornit spre vehiculul bătător la ochi şi m-am oprit lângă el, cu cheile în mână. Ghirlandele aurii pictate pe cele două părţi străluceau în lumina soarelui; şi după câteva secunde, m-am întors înapoi la tatăl meu.

— Care-i problema? mă întrebă aproape iritat. Nu poţi s-o conduci?

— Este asigurată pentru cazul în care este condusă de cineva de vârsta mea?

— Da, fireşte. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi sugerat lucrul ăsta. Du-te şi adu-o aici, Ben.

M-am încruntat şi am intrat înapoi în birou, fără să ţin seama de nemulţumirea lui.

— Trebuia să fi plecat deja, a sărit Mervyn, la fel de impacientat. Ai spus că poţi să conduci maşina lui George.

Am dat din cap că da.

— Dar m-aş simţi mai bine într-o maşină puţin mai mică. Aşa cum ai spus, nu vrem să aibă loc vreun accident. Ai o maşină mai mică? Pot să o împrumut pe a ta?

— Maşina mea nu este asigurată pentru şoferi sub 21 de ani, zise Mervyn cu evidentă enervare.

— A mea este, interveni Crystal. O conduce şi fratele meu de 19 ani. Dar nu este prea grozavă. Nu ca Range Rover-ul.

A scos cheile din poşetă şi a spus că o să o ducă acasă Mervyn, dacă nu ne întoarcem până la cinci şi jumătate, şi o să o aducă şi a doua zi dimineaţă la serviciu. I-am mulţumit cu un sărut stângaci pe obraz şi, în timp ce Mervyn îşi exprima din nou dezaprobarea, am ieşit la tatăl meu.

— Mă dezamăgeşti, Ben, mi-a spus el după ce Mervyn i-a explicat totul. Ai face bine ca mâine să exersezi cu Range Rover-ul.

— O.K. Dar astăzi, acum, înainte să plecăm, vrei să aranjezi să vină vreun mecanic aici şi să se asigure că totul este în ordine cu ea?

— Fireşte că totul este în ordine cu maşina. Am condus la Brighton şi înapoi ieri, şi a mers perfect.

— Da, dar a stat afară în parcare toată noaptea. Este posibil ca noaptea trecută cineva să fi încercat să te împuşte. Dacă cineva a vârât un cui sau două în cauciucurile Range Rover-ului? Sau poate orice altceva. Am încheiat pe un ton de autodezaprobare, ca şi cum aş fi considerat ideea de sabotaj o fantezie copilărească. Dar, după ce s-a gândit puţin, tata i-a spus lui Mervyn:

— Am să mă duc cu maşina lui Crystal. Ben o să exerseze cu Range Rover-ul mâine. Iar între timp, Mervyn, pune să fie verificată maşina, vrei?

Mervyn îmi aruncă o privire acră, dar, în definitiv, el era cel care dorea cel mai mult să evit orice lucru de natură să poată fi etichetat drept accident; sau cel puţin aşa a spus.

Aşa că, în cutiuţa pe roţi a lui Crystal, l-am dus pe candidat la întâlnirile lui numeroase şi din nou l-am văzut şi l-am auzit cum trezeşte la viaţă un public alegător apatic, atrăgând progresiv tot mai mulţi oameni, pe măsură ce vocea lui stârnea râsete şi aplauze. Auditoriul îl aproba din priviri şi-i punea întrebări, unele prieteneşti, unele ostile, toate primind răspunsuri chibzuite, frumos frazate.

Nu ştiam în ce măsură entuziasmul acestei zile urma să se soldeze cu prezenţa alegătorilor la urne şi un vot pozitiv, dar este suficient, m-a asigurat tatăl meu, dacă ei nu trec în tabăra opoziţiei şi nu-şi dau votul pentru Bethune.

Înghesuisem în maşina lui Crystal o invenţie a tatălui meu, compusă în esenţă din două lăzi de lemn, de aceeaşi înălţime, dar una mai lată decât cealaltă, care — puse una peste alta — formau o tribună improvizată, astfel încât oratorul să se afle deasupra ascultătorilor săi; absolut suficientă pentru ca el să fie bine auzit, dar nu prea înaltă ca să nu reprezinte o ameninţare psihologică.

Am asamblat "tribuna" respectivă în trei locuri, în punctele principale ale oraşului, şi de fiecare dată s-au adunat oameni — curioşi sau anti, sau neutri.

Şi de fiecare dată, în timp ce o demontam sau o asamblam, sau o puneam la loc în maşină, oamenii se adunau în jurul meu punându-mi întrebări (în majoritate) prietenoase.

— Eşti şoferul lui?

— Da.

— Este atât de inteligent pe cât pare?

— Mai mult!

— Ce crede despre învăţământ?

— Este în favoarea lui, am spus zâmbind; şi ştiam eu de ce!

— Bine, dar...

— Nu pot să răspund în locul lui. Vă rog să-l întrebaţi pe el.

S-au repezit şi l-au întrebat, şi au primit răspunsuri corecte, exacte din punct de vedere politic, şi anume că învăţământul nu va putea fi înfăptuit niciodată aşa cum trebuie fără o importantă majorare a taxelor. Învăţam realităţile economice la fel de repede pe cât asimilasem ecuaţiile de gradul al doilea!

Apariţia tatălui meu în Quindle fusese precedată de o serioasă publicitate prin postere lipite în tot oraşul. Voluntarii le distribuiseră şi tot voluntarii au fost cei care ne-au întâmpinat şi ne-au escortat pretutindeni, feţele lor strălucind de dăruire.

În ce priveşte dăruirea şi angajamentul meu personal, lucru pe care-l descoperisem deja, ele erau faţă de tatăl meu, nu faţă de partid sau de convingerile acestuia.

Părerile mele particulare, dacă aveam vreuna, erau că există idei bune pretutindeni în jur şi ele nu sunt apanajul numai al vreunul purtător de rozetă.

Şi, fireşte, ceea ce însemna pentru mine idei bune erau pentru alţii erori detestabile. N-am îmbrăţişat nici un singur program în ansamblul lui, iar cei care nu pun pasiune în convingerile lor, cei care îşi schimbă opinia după cum bate vântul, cei care se simt vag nemulţumiţi — aceştia sunt întotdeauna cei care înclină balanţa în favoarea unei părţi sau a alteia. Alegătorii care plutesc, care merg înainte şi înapoi duşi de val, aceştia au fost ţinta tatălui meu.

Quindle, la fel ca şi Hoopwestern, se dezvoltase ca răspuns la industriile create pe terenurile din jur; de data aceasta nu fabrici de becuri, ci de mobilă şi vopsea.

S-a practicat ca atare o îndelungată politică de plombe — s-a clădit un mare număr de căsuţe pe fiecare locşor liber. Oraşul care a rezultat a forţat cordonul verde care-l înconjura şi acum suferea de gâtuiri pe scară largă ale traficului interior.

Lucrul era în favoarea oratorilor de la tribunele improvizate; în arşiţa verii, maşinile se târau cu geamurile lăsate, receptând mesajul.

Printre noianul de postere "VOTAŢI-L PE JULIARD" erau şi unele pentru Titmuss şi Whistle, şi, fireşte, multe anunţând că "BETHUNE ESTE MAI BUN. DAŢI-I LUI X-UL VOSTRU". Afişele lui Bethune erau mâzgălite şi rupte, iar asta nu numai pentru că trecuseră trei zile de când îşi terminase turneul prin inima oraşului Quindle, dar şi din cauza săptămânalului local "Quindle Diary"; acesta a publicat, pe pagina întâi, un articol despre Bethune, în care, printre altele, scria:

"Ne dorim oare, ca reprezentant al nostru la Westminster, un bărbat adulter care pretinde că susţine valorile familiei, cărora ziarul de faţă, din acest tânăr oraş, le este dedicat? Putem să credem promisiunile cuiva care nu-şi poate asuma jurământul solemn?"

Am citit articolul până la capăt (mi-l strecurase sub braţ unul dintre voluntari şi cine n-ar fi citit măcar pagina întâi) şi am găsit tonul insuportabil de pompos, dar m-am gândit că nu dă deloc bine pentru tabăra lui Bethune.

În fiecare dintre cele trei locuri unde am montat tribuna improvizată, tatăl meu a fost bombardat de cereri de a condamna cel puţin ipocrizia lui Bethune şi de fiecare dată el a evitat cu grijă să cadă în capcană şi l-a atacat pe Bethune şi partidul acestuia numai pentru scopurile şi metodele lor politice.

Reţinerea sa nu a fost deloc pe placul propriei armate de voluntari.

— George l-ar putea demola pe Bethune numai dacă scoate securea atacându-i reputaţia, s-a plâns unul dintre ei. De ce n-o face?

— Nu crede în asta, i-am spus eu.

— Trebuie să foloseşti aşii care ţi se dau.

— Nu cinci aşi, am zis eu.

— Poftim?

— Ar considera-o trădare.

Voluntarul a ridicat ochii spre cer, dar a schimbat subiectul.

— Îl vezi pe omul acela subţire, care stă lângă tatăl tău şi scrie ceva într-un carneţel?

— Cel în costum roz de jogging şi cu caschetă de baseball dată pe spate?

— Da, da, ăla. Îl cheamă Usher Rudd. Scrie pentru "Hoopwestern Gazette", iar articolele lui sunt preluate şi în "Quindle Diary". El a scris atacurile alea la persoana lui Bethune. Se ţine scai de Bethune chiar din clipa în care partidul lui l-a desemnat candidat. Rudd e un mare profesionist când este vorba să scormonească în noroi. Să nu ai niciodată, dar niciodată, încredere în el.

— Tatăl meu ştie cine este? am întrebat îngrijorat.

— I-am spus lui George că Usher Rudd o să apară iarăşi, dar niciodată nu arată la fel. Salopeta aia roz şi cascheta de baseball sunt noi.

— Usher Rudd este un nume neobişnuit.

— Este de fapt Bobby Rudd, o permanentă ameninţare. Mama lui a fost Gracie Usher înainte să se căsătorească cu un Rudd. Familia Rudd are un lanţ de garaje unde repară de la biciclete până la combine, dar reparaţia maşinilor nu este pe gustul tânărului Bobby. Îşi zice ziarist de anchete. Dar, după părerea mea, este mai degrabă unul care scormoneşte în noroi, căutând scandaluri cu lumânarea.

— A fost aseară la dineu? am întrebat timid.

— Manifestarea aia grozavă de la "Dragonul Adormit"? A fost, categoric. Era furios că împuşcătura şi tot ce s-a întâmplat au avut loc prea târziu ca să apară în "Gazette" de azi. "Gazette" nu are decât 24 de pagini, în cea mai mare parte reclame, rezultate sportive, ştiri locale şi reluări ale evenimentelor internaţionale. Toată lumea o cumpără pentru mizeriile scrise de Rudd. De mic a fost un băgăreţ; îşi lipea nasul de geamurile oamenilor, iar timpul nu l-a dat deloc pe brazdă. Dacă vrei să faci sex cu vicarul, să n-o faci în Quindle.

— Mulţumesc pentru sfat, i-am răspuns sec.

A izbucnit în râs.

— Fereşte-te de Bobby Rudd, asta-i tot.

Văzând mulţimea aceea care îl asculta pe electrizantul meu tată urmărindu-l cu ochi devoratori, am pornit încet ca să-i apăr spatele; eram un prost gardian pentru părintele meu, mi-am zis condamnându-mă singur, dacă-l lăsam descoperit, vulnerabil altor gloanţe sau mai ştiu eu la ce.

Am făcut tot posibilul ca să par că nu urmăresc nici un fel de scop, dar a fost evident că n-am reuşit să transmit acest mesaj când l-am văzut pe Usher Rudd venind, tot ca din întâmplare, să stea lângă mine.

— Bună, mi se adresă el. Unde este maşina de luptă a lui Juliard?

— Am venit cu o alta, i-am răspuns încurcat.

— Sunt Usher Rudd.

Accentul era din vechiul Dorset, maniera — siguranţă de sine spre aroganţă. Avea nişte ochi albaştri şterşi, gene de culoarea nisipului şi o piele uscată, plină de pistrui; băieţelul-pacoste care spiona prin ferestre era încă foarte aproape de suprafaţă, ceea ce m-a făcut să mă simt şi eu o dată mai mare decât anii pe care-i aveam.

— Cum te cheamă? m-a întrebat văzând că nu-i dau nici un răspuns.

— Benedict, i-am spus.

— Ben, Ben Juliard, a spus foarte clar, recunoscându-mă.

— Aşa este.

— Câţi ani ai?

Era brutal, ca şi cum avea dreptul la informaţie.

— 17, i-am răspuns fără să mă supăr. Tu câţi ani ai?

— Asta nu-i treaba ta.

L-am privit cu o perplexitate care cel puţin pe jumătate era reală. De ce crede că poate să pună întrebări la care el însuşi nu dă răspunsuri? Mai aveam multe de învăţat, aşa cum a spus tatăl meu, dar instinctiv nu l-am plăcut.

În spatele meu, nu departe, tata răspundea la întrebări care se cuveneau să-i fie puse: care este poziţia lui în problema învăţământului, a politicii externe, a taxelor, în ce priveşte regatul dez-unit şi incapacitatea episcopilor de a impune cele zece porunci? "Păcatul ar trebui modernizat?" răcni cineva. "Moise este demodat."

— N-ai decât să-l scoţi la pensie pe Moise dacă-ţi face plăcere ca vecinul să râvnească la boul tău şi la măgarul tău, şi să-ţi ia soţia, şi să-ţi cosească fâneţele...

Sfârşitul frazei s-a pierdut în hohote de râs şi în aclamaţii, iar în următoarele 15 minute le-a oferit tot felul de delicateţuri politice, dând un spectacol — fără microfon sau reflectoare — pe care n-or să-l uite niciodată. Toată viaţa oamenii îmi vor spune "L-am auzit pe tatăl tău vorbind în Quindle", ca şi cum ar fi fost o revelaţie în existenţa lor; şi, în esenţă, nu a contat ceea ce a spus, ci modul în care a prezentat lucrurile — sincer, vesel, cu vigoare.

Pe aplauzele din final, Usher Rudd mă întrebă:

— Ziua ta de naştere?

— Poftim?

— Ziua ta de naştere?

— Da, am zis eu.

— Da, ce?

— Da, am o zi de naştere.

M-a crezut confuz.

— Care este numele mamei tale? mă întrebă din nou.

— Sarah.

— Ultimul ei nume?

— Da. Este moartă.

Expresia i s-a schimbat. Privirea îi deveni gânditoare şi îşi aruncă ochii spre "Quindle Diary" pe care-l ţineam rulat în mână. Am văzut că a înţeles de unde vine neghiobia răspunsurilor mele.

— Bethune merită asta, a spus.

— Eu nu ştiu nimic despre el.

— Atunci citeşte articolul meu.

— Chiar şi aşa...

— Toată lumea are secrete, declară el cu plăcere. Eu nu fac altceva d-ecât să le descopăr. Îmi place să fac asta. Iar ei nu au decât ce merită.

— Publicul are dreptul să ştie? l-am întrebat.

— Fireşte că da. Dacă cineva e hotărât să ajungă în Parlament ca să ne facă legile şi să ne conducă vieţile, atunci opinia publică ar trebui să cunoască şi latura murdară a individului, nu?

— Nu m-am gândit la asta.

— Dacă bătrânul George ascunde secrete murdare, am să le descopăr eu. Cum o cheamă pe mama ta?

— Sarah. Este moartă. Îmi aruncă o privire contrariată. Uite ce este, am continuat eu cu blândeţe, sunt sigur că faci o treabă bună de detectiv. Numele mamei mele a fost Sarah Juliard. Căsătorită. A murit. Îmi pare rău de asta.

— Am să descopăr eu! spuse ameninţător.

— Eşti invitatul meu.

Tata s-a eliberat de alegătorii atât de dornici să vorbească cu el şi s-a întors spre mine să-mi spună că este gata să mergem la prânz — o întrunire a voluntarilor într-un birt.

— El este Usher Rudd, i-am spus arătând spre ocupantul costumului roz de jogging, al adidaşilor dătători de energie şi al caschetei de baseball.

— Îmi pare bine de cunoştinţă, a spus tatăl meu, gata automat să strângă mâini. Lucrezi pentru partid, ăăă... Usher?

— Scrie pentru ziare, i-am zis. Am derulat "Quindle Diary" ca să poată vedea pagina întâi. El a scris asta, şi i-am arătat cu degetul articolul. Vrea să-i spun numele mamei.

Ajunsesem să-mi cunosc tatăl. Cu 24 de ore în urmă nu mi-aş fi dat seama că o uşoară încordare a muşchilor şi o secundă de tăcere însemnau o evaluare ameţitor de rapidă a faptelor nesalutare. Nu numai puternic, dar şi înspăimântător de rapid; nu numai analitic, dar şi calcularea pe loc a consecinţelor de sub linie. Aşa creier, mai zic şi eu!

Îi zâmbi politicos lui Usher Rudd.

— Pe soţia mea a chemat-o Sarah. Din nefericire, a murit.

— Din ce cauză?

Usher Rudd, deconcertat de sinceritatea plăcută a tatălui meu, era de o mojicie agresivă.

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Tata a rămas civilizat. Hai să mergem, Ben, altfel întârziem.

Ne-am îndepărtat şi am făcut trei paşi, iar, în clipa aceea, Bobby Usher Rudd, ocolindu-ne în pantofii lui de sport, s-a oprit în faţa noastră barându-ne calea. Şi cu o voce subţire, răutăcioasă şi triumfătoare, a spus:

— Am să fac în aşa fel, încât numirea de candidat să-ţi fie respinsă. Orinda Nagle va reintra în drepturile ei.

— Ah! Tatăl meu învălui toată înţelegerea din lume într-o singură silabă. Deci îl întinezi pe Paul Bethune ca să-i pregăteşti ei terenul, nu?

— Face cât zece ca tine!

Usher Rudd era furios.

— Este o femeie norocoasă că are atât de mulţi fani.

— Ai să pierzi! Usher Rudd aproape că dansa de furie. Este ca şi câştigătoare.

— Ei bine...

Tatăl meu îl ocoli, iar eu în urma lui. Usher Rudd, rămas în spate, răcni întrebarea pe care eu n-aş fi îndrăznit niciodată să o pun, dar al cărei răspuns ardeam de nerăbdare să-l cunosc.

— Dacă soţia ta a murit demult, cum te descurci cu sexul?

Tatăl meu a auzit cu siguranţă, dar nu am sesizat nici măcar o singură ezitare în mersul său. Am îndrăznit să arunc o scurtă privire spre faţa lui, dar n-am aflat nimic; nu arăta nici un fel de stânjeneală sau îngrijorare, numai — dacă era ceva — un surâs amuzat.

Prânzul a fost liniştit, voluntarii fiind toţi obosiţi în urma popasurilor pentru cuvântări din cursul dimineţii. După-amiază am vizitat o fabrică de mobilă şi apoi una de vopsele, unde candidatul (sprijinindu-se de bastonul său) a ascultat cu atenţie problemele locale şi a promis remedii dacă va fi ales.

A strâns nenumărate mâini, a semnat nenumărate autografe şi a lăsat în urmă o atmosferă de speranţă. Când Mervyn Teck făcuse toate aceste planuri de campanie, se aştepta ca Orinda să fie cea care să-i farmece pe muncitorii în lemn şi pe cei care mixau culorile, iar în unele părţi ale fabricilor s-a manifestat rezistenţă faţă de cel considerat drept uzurpator.

Tatăl meu a descurajat criticile, elogiind-o mult pe Orinda, dar fără a se scuza pentru că a fost ales în locul ei.

— Un politician înnăscut, mi-a şoptit la ureche una din doamnele care lucrau ca voluntare. După felul în care merg lucrurile, am fi pierdut acest loc cu Orinda, deşi ea nu crede asta, fireşte. Cu tatăl tău, avem o şansă mai bună, dar alegătorii sunt imprevizibili şi adesea pot fi de-a dreptul răzbunători, iar ei votează în principal pentru partid, nu pentru persoană; acuzaţiile care i s-au adus lui Paul Bethune nu-l vor afecta prea mult pe acesta, mai ales în rândul alegătorilor bărbaţi, care, în particular, nu consideră adulterul mare scofală, gândindu-se — "norocosul de el". Şi ai crede că femeile nu ar vota în favoarea bărbaţilor adulteri, dar, ei bine, votează.

— Usher Rudd are puterea de a influenţa trecerea voturilor de la unii la alţii?

— Nu atât pe cât crede el, gură rea ce e. Localnicii nu îi acordă prea multă atenţie, cât mahării de la Westminster. Tuturora le este o teamă teribilă să nu le scormonească în trecut şi, cu cât urcă mai sus, cu atât îl urăsc mai mult. N-ai remarcat că atunci când se alege praful de reputaţia unui parlamentar, cel care îl dezavuează cel mai rapid este propriul partid?

Răspunsul corect era nu, nu am remarcat, pentru că nu m-a interesat.

Pe drumul de întoarcere spre Hoopwestern l-am întrebat pe tata ce crede despre Usher Rudd, dar el a căscat, a spus că e epuizat şi că-l doare glezna, şi a adormit pe loc. Am condus cu grijă, fără să simt încă intuitiv traficul, şi l-am trezit pe candidat din cauza unei opriri bruşte la un semafor pe roşu, într-o intersecţie.

— Usher Rudd, zise el fără nici un fel de introducere, ca şi cum n-ar fi trecut 20 de minute între întrebare şi răspuns, îşi va arde degetele cu legea respectării intimităţii.

— N-am ştiut că există legi privind respectarea intimităţii.

— Or să existe.

— Oh!

— Usher Rudd are părul roşu sub cascheta aia de baseball,

— De unde ştii?

— A venit la întrunirea care a avut loc după dineul de aseară. Mi l-a arătat Polly. Era îmbrăcat în negru. Nu l-ai văzut?

— Nu mi-l amintesc.

— Află dacă ştie să tragă cu arma.

Am deschis gura să zic "Cum?" sau "Prin ce minune?", dar m-am gândit mai bine şi am renunţat. Tata se uită la mine pe furiş şi l-am simţit că zâmbeşte.

— Nu cred că a fost el, am spus.

— De ce nu?

— Gloanţele lui preferate sunt cernelurile acide.

— Eşti sigur că vrei să fii matematician? De ce nu încerci să scrii?

— Vreau să fiu jocheu. La fel de bine aş putea să merg pe lună!

— Universitatea Exeter trebuie să ştie unde ţi-ai petrecut anul liber înainte să te primească aşa cum se cuvine. Asta înseamnă că ai să mergi acolo nu în octombrie anul acesta, ci anul viitor. Nu sunt deosebit de entuziasmaţi de curse.

— Şi la Exeter se organizează curse.

— Ştii al naibii de bine ce vor.

— Nu-mi place politica. Schimbare de subiect.

— Politica este pentru lume ceea ce este uleiul pentru motor.

— Adică... lumea nu merge fără ulei?

— Când politica se gripează, atunci este război, îmi spuse dând din cap.

— Tată...

Tati.

— Nu. Tată. De ce vrei să fii politician?

După o scurtă tăcere îmi spuse:

Sunt politician. Asta este!

— Dar niciodată n-ai... Vreau să spun...

— Că până acum n-am făcut niciodată nici o mişcare? Să nu crezi că nu m-am gândit la asta. Am ştiut încă de când eram de vârsta ta sau chiar mai tânăr că într-o zi voi încerca să intru în Parlament. Dar aveam nevoie de o bază solidă. Trebuia să-mi dovedesc mie însumi că pot să fac bani. Trebuia să înţeleg partea economică. Apoi a venit o vreme, nu cu mult în urmă, când mi-am spus — "acum ori niciodată". Aşa că este acum.

A fost cea mai lungă declaraţie despre el însuşi făcută vreodată în prezenţa mea şi a simplificat pentru mine o dorinţă care a necesitat timp pentru a se coace şi care a ajuns la maturitate deplină la "Dragonul Adormit". Acum "dragonul" Juliard se trezise şi răgea, pornind în căutarea prăzii spre Downing Street nr. 10.

Tot gândindu-mă la el, am greşit drumul spre casă. Nu a făcut nici un comentariu sarcastic când am oprit, am consultat harta, am descoperit unde greşisem şi, în cele din urmă, am ajuns în parcarea din Hoopwestern dintr-o direcţie cu totul neaşteptată; fie şi numai pentru această îngăduinţă l-aş fi slujit precum feudalii pe cavaleri!

Ce demodaţi pot fi unii!

Era trecut bine de ora şase când am ajuns în parcare şi, în consecinţă, era aproape goală. Toate magazinele din jur închiseseră.

Când am oprit, soarele de după-amiază târzie începuse să-şi piardă strălucirea, devenind de un auriu moale.

În birou erau aprinse câteva lumini slabe, dar nu era nimeni. Am descuiat uşa şi pe biroul lui Mervyn Teck am găsit un bilet pus cât mai la vedere.

"Range Rover-ul este în atelierul de reparaţii al lui Rudd. I-au făcut o verificare generală şi nu au găsit nimic în neregulă".

Capitolul 4

Mă aşteptam ca toată energia nervoasă a performanţei desfăşurate pe parcursul unei întregi zile în Quindle să fie recompensată pentru tatăl meu printr-o seară de odihnă, dar de-abia începusem să mă dumiresc în privinţa rezistenţei cerute unui potenţial funcţionar care-şi pune forţele la dispoziţia serviciului public.

Departe de o seară liniştită pentru reîncărcarea bateriilor, urma să participe la un alt maraton al strângerilor de mâini şi a zâmbetelor, de data asta nu în splendoarea candelabrelor din sala multifuncţională a "Dragonului Adormit", ci într-o şcoală.

Pereţii erau acoperiţi de jur împrejur de încercările artistice ale copiilor într-ale picturii — cele mai multe prezentând siluete fragile cu capete mari şi păr ţepos, ce se ridica direct din scăfârlie precum şerpii Meduzei.

Din loc în loc dădeai cu ochii de diverse plăcuţe cu mesaje simple de genul "Nu alerga" sau "Ridică mâna".

De pretutindeni ochiul îţi era bombardat până la saturaţie de culorile primare şi nu puteam să cred că şi educaţia mea trecuse printr-o fază similară; cu toate acestea, lucrurile au fost la fel şi în ceea ce mă priveşte.

Altă lume, rămasă demult în urmă!

Erau frumos aranjate câteva rânduri de scaune pliante, care, pe zi ce trecea, îmi deveneau tot mai familiare, precum şi o platformă improvizată, de data asta având şi microfon, care scheuna ori de câte ori era încercat — şi mai făcea lucrul ăsta şi când îl închideai sau îl deschideai.

Tuburi fluorescente aruncau o lumină alb-verzuie care nu flata deloc, iar numărul lor nu era câtuşi de puţin suficient pentru a mai înviora starea de spirit, aproape de punctul zero. Iar încăperea atât de puţin ispititoare atrăsese un auditoriu pe care-l puteai număra practic pe degetele de la mâini şi de la picioare, deşi nici pe departe nu erai nevoit să le foloseşti pe toate.

Mervyn Teck ne-a întâmpinat pe treptele de la intrare uitându-se la ceas, dar, din fericire, am ajuns la timp, exact în minutul anunţat în afişele pentru reclamă.

Pe masa de pe podium, alături de microfonul atât de temperamental, se afla un ciocănel de lemn, destinat să-i aducă pe participanţi la ordine, şi două platouri mari cu sandvişuri, bine acoperite cu peliculă adezivă. Două sau trei zeloase doamne voluntare s-au repezit să-l copleşească pe candidat cu bunăvoinţă.

Dar era clar, la zece minute după timpul destinat începerii manifestării, că apatia şi nu entuziasmul va domina seara.

Mă aşteptam ca tatăl meu să se simtă stânjenit de numărul mic al asistenţei şi să se grăbească pentru a depăşi cât mai repede aceste momente neplăcute; dar nu, el glumi pe seama acestui fapt, abandonă microfonul şi, aşezându-se pe marginea podiumului, îi invită pe cei câţiva participanţi la întrunire, răspândiţi ici şi colo, să vină în faţă, în primele rânduri, pentru ca întâlnirea să fie mai coerentă.

Magia a avut efect. Toată lumea a venit în faţă. Le-a vorbit cu familiaritate, ca şi cum s-ar fi adresat unei camere pline cu prieteni, şi l-am urmărit transformând un adevărat dezastru într-un exerciţiu util în domeniul relaţiilor cu publicul.

Când, în sfârşit, sandvişurile au fost eliberate din strânsoarea peliculei adezive, până şi cei câţiva care veniseră să creeze frontul opoziţiei fuseseră îmblânziţi, fiind reduşi la tăcere.

Mervyn Teck părea gânditor şi nemulţumit.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.

— Orinda ar fi atras mult mai multă lume, îmi răspunse acru. La ea sala ar fi fost plină. Cei de aici o iubesc; la fiecare sfârşit de an oferă premii copiilor. Ea însăşi le cumpără.

— Sunt sigur că va continua să facă lucrul ăsta.

Am spus-o fără ironie, dar Mervyn Teck mi-a aruncat o privire plină de aversiune şi s-a depărtat. Una dintre doamnele voluntare mi-a spus cu multă dulceaţă în glas că întâlnirea a fost organizată în acelaşi timp în care la televizor se dă cel mai vizionat şi îndrăgit serial, şi că până şi birturile şi cârciumile au de suferit în serile de marţi din această cauză.

Mâine o să fie altfel, a spus ea.

Mâine, primăria va fi plină până la refuz.

— Ăăă... ce se întâmplă mâine, la primărie?

— Dar eşti fiul lui, nu-i aşa?

— Da, dar...

— Bine, bine, nu ştii că mâine seară are loc confruntarea dintre tatăl tău şi Paul Bethune? Am clătinat din cap că nu. O să iasă scântei, continuă ea fericită. N-aş pierde-o pentru nimic în lume.

Când l-am întrebat despre asta, la întoarcerea în centrul Hoopwestern-ului, tatăl meu a părut la fel de încântat.

— Sper să aibă mai mult sens decât a avut acest adevărat fiasco din seara asta, am spus eu.

— Fiecare vot contează, m-a corectat tata. Dacă am câştigat măcar câteva în seara asta, atunci este perfect. Trebuie să-i atragi de partea ta pe cei care ezită, iar aceştia trebuie convinşi unul câte unul.

— Mi-e foame, am spus trecând pe lângă un restaurant puternic luminat, care vindea pentru acasă, aşa că am dat înapoi şi am cumpărat aripioare de pui cu banane şi şuncă, şi, până şi în locul ăsta, tatăl meu, care a fost recunoscut, a avut o discuţie politică amicală cu tipul care făcea cartofi prăjiţi.

Dimineaţă devreme m-am dus şi am cumpărat "Gazette". Paul Bethune şi adulterul lui umpleau paginile patru şi cinci (cu fotografii), iar principalul subiect al paginii întâi avea ca titlu mare "JULIARD ÎMPUŞCAT?"

În coloanele de sub titlu scria "Da" (martori oculari) şi "Nu" (nu a fost rănit). Declaraţiile de la poliţie nu spuneau nimic în plus (N-au putut găsi nici o armă).

Declaraţiile celor care fuseseră de faţă, ca aceea a expertului în arme de foc, plin de importanţă, spuneau că în mod categoric Juliard a fost obiectul unei tentative de asasinat. El aşa crede şi el are întotdeauna dreptate.

Teoria în consens a ziariştilor (inclusiv a lui Usher Rudd) era că resentimentul faţă de Juliard este foarte puternic în tabăra Orindei Nagle.

Şeful rubricii scria că niciodată nu a avut loc un asasinat politic la un nivel atât de jos. La nivel de lideri mondiali — poate. Dar la nivel de candidaţi locali nealeşi încă — niciodată!

Am pornit prin oraş ajungând la drumul de centură în căutarea "Atelierului de reparaţii Rudd" şi am constatat că deschisese deja.

Aveau un atelier mare, acoperit, şi o curte şi mai mare, înconjurată cu gard de sârmă, unde se aflau în neorânduială maşini reparate sau care îşi aşteptau rândul.

Range Rover-ul era parcat în această curte, picturile lui metalice strălucind deja în bătaia soarelui.

Am cerut să vorbesc cu directorul şi am fost dus la el; îl chema Basil Rudd. Subţire, cu părul roşu, pistruiat şi plin de energie. Asemănarea lui cu Usher Rudd te făcea să te gândeşti la posibilitatea unor gemeni.

— Să nu mă întrebi pe mine, mi-a zis cu ochii la ziarul pe care-l ţineam în mână. Este vărul meu. Îl reneg, iar dacă ai de gând să-i arzi câţiva pumni să ştii că ţi-ai greşit omul.

— Nu, de fapt am venit să iau Range Rover-ul. Este al tatălui meu.

— Da? Şi clipi. Îmi trebuie o dovadă de identitate.

I-am arătat o scrisoare în care eram autorizat să-l iau, semnată de tatăl meu, precum şi permisul de conducere.

— Corect. A deschis un sertar, a scos un inel cu două chei şi mi le-a întins. Să nu uiţi să deconectezi alarma. Am să trimit nota de plată domnului Juliard, la sediul partidului. O.K.?

— Da, mulţumesc. S-a constatat ceva în neregulă?

Tipul ridică din umeri:

— Dacă a fost ceva, acum sigur că nu mai este. Consultă un registru de lucru. Ulei schimbat. Verificare generală. Asta-i tot.

— Credeţi că aş putea să stau de vorbă cu cel care a făcut treaba?

— Pentru ce?

— Păi... trebuie să-l duc pe tata cu maşina asta la întâlnirile electorale pe care o să le aibă pe aici şi n-am mai condus-o niciodată până acum... Mă gândeam că ar putea să-mi vândă câteva ponturi despre motor... ca să nu-l încing târându-mă din uşă în uşă.

Basil a ridicat din nou din umeri.

— Întreabă de Terry. El s-a ocupat de maşină.

I-am mulţumit şi l-am căutat pe Terry, care mi-a creat impresii instantanee: mare; chel, burtos. Negru de sus până jos, pătat de grăsime din cauza muncii. Şi el şi-a aruncat ochii spre ziarul din mâna mea. Şi mi s-a adresat plin de venin, cu o voce puternică, de Dorset:

— Să nu-mi vorbeşti mie de nenorocitul ăla de Bobby Rudd.

Nu aveam nici o intenţie să o fac, dar l-am întrebat de ce nu.

— Ascultă, ce faci în pat cu nevasta, cu una din invenţiile alea drăceşti pe care le ascunde nu ştiu pe unde şi, până te trezeşti, las' că spune tot despre sex, dar mai tipăreşte şi ce ai zis despre şef, că şi-a vârât mâna pe sub fusta unei cliente, care şi-a adus maşina pentru a 20-a oară ca să fie verificată, deşi era clar de prima dată ce are. A făcut să fiu concediat, asta a făcut Bobby.

— Dar văd că eşti încă aici.

— Îhî, vezi, m-a luat Basil pentru că-l detestă pe Bobby, care-i vărul lui, înţelegi. În Quindle am fost concediat de tatăl lui Bobby, adică de unchiul lui Basil, care umblă pe jumătate beat tot timpul... S-a oprit brusc. Dacă n-ai venit să te plângi de nenorocitul ăla de Bobby Usher Rudd, atunci ce doreşti, băiete?

— Ăăăă... păi... dumneavoastră v-aţi ocupat de Range Rover-ul tatălui meu. Ce a fost în neregulă la maşină?

— În afară de picturile ale neobişnuite? Se scărpină în cap. Corp străin în baia de ulei. Cred că asta ar putea fi. Nimic altceva. Am curăţat-o bine.

— Ce fel de corp străin?

— Nu prea ştiu, zise uitându-se la mine îndoit.

— Păi... hm, cum aţi ştiut că este acolo?

Mi-a răspuns pe îndelete, luând-o de la începutul implicării sale în această treabă.

— Un tip de la sediul partidului vostru — a zis că-l cheamă Teck sau cam aşa ceva —, el i-a telefonat lui Basil şi i-a spus că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu un Range Rover, pe care-l au acolo, în parcare, şi să trimită imediat pe cineva să vadă despre ce-i vorba, aşa că m-am dus eu, iar acest domn Teck mi-a dat cheile şi motorul a pornit la prima atingere, dulce ca o melodie.

Mă uitam la el fără să scot nici un cuvânt.

— Păi, da, zise şi se scărpină din nou pe chelie. Tipul ăsta, Teck, a spus ceva despre cineva care ar fi încercat să tragă în bătrânul tău şi că să verific dacă nu s-a umblat la frânele maşinii sau altceva; aşa că am verificat totul şi n-am văzut să fie nimic în neregulă. Nici o bombă. Nimic de genul ăsta, dar oricum, tipul ăsta Teck, a spus să o aduc aici ca să-i fac o verificare completă, aşa că asta am făcut.

S-a oprit pentru efect. Atunci eu l-am întrebat îndatoritor:

— Ce aţi găsit?

— Vezi, păi este vorba despre ce n-am găsit!

— Aş dori să-mi explicaţi mai clar.

— Buşonul de la baia de ulei.

— Poftim?

— Mă apuc să schimb uleiul. Treabă de rutină. Instalez maşina pe rampa de control şi iau o cheie de piuliţe ca să desfac capacul băii de ulei, şi, ce să vezi, nici un capac! Nici un capac, îmi zic eu, dar ulei are, după cum îmi arată sonda. Normal. Plină. Atunci am pornit puţin motorul, iar ceasul de presiune a uleiului a indicat şi el normal, aşa cum s-a întâmplat şi pe drum, când am adus maşina aici, deci trebuie să aibă ulei, care circulă în jurul motorului, înţelegi? Atunci de ce, dacă lipseşte buşonul, nu s-a scurs uleiul?

— Ei bine, de ce?

— Pentru că ceva obtura orificiul de scurgere, de aia.

— O cârpă? am sugerat eu. Vreo bucată de ţesătură?

— Nimic de genul ăsta, nu cred. Ceva mai dur. Oricum, am umblat puţin cu o sârmă în gaura respectivă şi, indiferent ce o fi fost acolo, a fost împins în baie, iar uleiul s-a scurs normal. Nu un ulei murdar, să ştii. Nu trecuse mult timp de când fusese schimbat ultima dată.

— Deci buşonul sau indiferent ce o fi fost se află încă în baia de ulei?

— Aş zice că da, spuse el ridicând din umeri. N-are ce rău să facă acolo. Orificiul de evacuare al băii nu este mai mare decât degetul mic de la mână. Şi ridică, spre exemplificare, mâna, toată plină de ulei. Nu era un buşon mare, înţelegi?

— Hm. Ezitam. I-aţi spus lui Basil Rudd despre asta?

— Plecase acasă când am dus foaia de reparaţii în biroul lui, şi nici nu i-am dat prea mare importanţă. Am găsit un buşon nou care se potriveşte la Range Rover şi l-am înşurubat bine. Apoi am umplut baia cu ulei curat, cel folosit de obicei, şi am scos Range Rover-ul în curte, unde este şi acum. Este grozav! N-ai să ai nici un necaz cu el.

— Am să-l iau într-un minut, i-am spus. Mă întorc puţin la birouri ca să văd care a fost înţelegerea pentru reglementarea notei de plată.

M-am dus în birou şi l-am întrebat pe Basil Rudd dacă aş putea să-i telefonez tatei, la sediul partidului, iar el mi-a întins îndatoritor receptorul cu gestul care spunea clar — "eşti invitatul meu".

— Poţi să întrebi te rog pe omul care s-a ocupat ultima dată de Range Rover-ul tău dacă avea un buşon normal pe orificiul de evacuare a uleiului? l-am întrebat pe tata, relatându-i descoperirea lui Terry şi soluţia găsită de el pentru problemă.

Basil Rudd a ridicat brusc privirea de pe hârtia pe care scria ceva şi a început să protesteze, dar i-am zâmbit, i-am spus că este un lucru lipsit de importanţă şi am aşteptat răspunsul tatălui meu. Mi-a cerut să rămân pe loc şi, cinci minute mai târziu, era înapoi pe fir.

— Mecanicul meu este foarte iritat de orice sugestie că ar exista ceva în neregulă la vreuna dintre piesele Range Rover-ului. I-a făcut o verificare completă luni. Aşa că, ce se întâmplă?

— Nu ştiu exact. Probabil că nu este nimic.

— Adu Range Rover-ul înapoi. Avem nevoie de el astăzi.

— Da, i-am spus.

I-am înapoiat receptorul lui Basil şi i-am mulţumit pentru convorbire.

— Ia spune-mi, despre ce este vorba?

— Nu ştiu suficient, i-am răspuns eu. Nu şofez demult. Dar mă preocupă să-l ştiu pe tatăl meu în siguranţă de când cu episodul cu focul de armă... Am fluturat ziarul şi am continuat: Aşa că probabil fac mult zgomot pentru nimic. Dar, la ultima verificare generală, baia de ulei avea bine înşurubat un buşon obişnuit, iar ieri nu mai era acolo.

Basil Rudd manifestă mai întâi nervozitate, apoi îngrijorare şi în cele din urmă s-a ridicat şi a mers cu mine să vorbească cu Terry.

De data asta Terry se scărpina pe burtă, prin salopeta plină toată de ulei.

— Nu mă plâng de nimic şi te rog să nu crezi că fac aşa ceva. Vreau să ştiu ce anume a închis orificiul de scurgere a uleiului, pentru că, sincer, sunt speriat de orice mister care are vreo legătură cu tatăl meu. Aşa că te rog să-mi spui cum ai pune un înlocuitor al buşonului în orificiul de scurgere şi, cel mai important, de ce?

Cei doi cunoscători într-ale motorului şedeau tăcuţi, neştiind răspunsurile.

— Uleiul era perfect curat, spuse Terry.

Din nou tăcere.

— Dacă scurgi din nou uleiul, spuse în cele din urmă Basil, şi scoţi motorul, atunci poţi descoperi, indiferent ce o fi împins Terry înăuntru, în baia de ulei, dar asta este o procedură foarte scumpă şi care nu se justifică.

Din nou tăcere.

— Am să-l întreb pe tatăl meu.

Ne-am întors la birou şi l-am informat despre ultima soluţie costisitoare de demontare a motorului.

— Nu întreprinde nimic. Rămâi pe loc, mi-a poruncit tatăl meu. Nu fă nimic şi aşteaptă. Lasă-mă să vorbesc cu Basil Rudd.

Discuţia a durat câteva minute. Basil Rudd a zis că, după părerea lui, băiatul — adică eu — face prea mult caz din mai nimic, dar până la urmă a ridicat din umeri şi a spus "Da, da, bine". A pus receptorul jos şi mi s-a adresat mie:

— Tatăl tău trimite pe cineva după Range Rover. Vrea să rămâi aici pentru moment.

Terry bombănea că el a făcut verificarea aşa cum se cuvine a maşinii şi că nimeni nu poate să-i spună lui altfel.

Basil Rudd îmi aruncă o privire dezaprobatoare şi spuse că nu mai poate să-şi piardă timpul, are munţi de hârţoage de care trebuie să se ocupe.

Eu nu mi-am cerut chiar scuze, dar am zis că am să aştept afară, în Range Rover, şi m-am îndreptat încet spre maşina parcată în curte.

Am deconectat alarma, am deschis portiera şi m-am aşezat în spatele volanului, uitându-mă la sisteme şi citind cartea de instrucţiuni.

Aşteptam de mai bine de o oră, când Basil a apărut la fereastra de lângă mine. Am deschis portiera, am coborât şi am făcut cunoştinţă cu tipul care îl însoţea pe şeful garajului, care m-a anunţat cu o umbră de ironie în glas că a venit să rezolve misterul buşonului lipsă. Se numeşte Foster Fordham, mi-a spus. Arăta mai mult ca un avocat decât ca un mecanic; nici un guler albastru la cămaşa lui gri cu dungi albe şi nici la costumul îngrijit. Avea un păr drept, negru şi bine pieptănat, şi pantofi negri bine lustruiţi.

Basil i-a cerut lui Foster Fordham să treacă pe la el pe la birou pentru a-i spune ce a constatat înainte să plece şi, privindu-l cum se depărtează, Fordham m-a informat că se află aici făcându-i tatălui meu o mare favoare, întrucât el este inginer consultant.

Am început să-i explic despre focul de armă, dar m-a întrerupt, spunându-mi că ştie totul despre asta şi totul despre buşonul care lipseşte.

— Lucrez în domeniul curselor de maşini, mi-a spus. Specialitatea mea este sabotajul. Am înţeles că ieri trebuia să conduci vehiculul ăsta de aici până în Quindle. Cât este până acolo?

— Circa 12 mile.

— Drum cu două sensuri? Drept?

— În cea mai mare parte cu o singură bandă, multe curbe bruşte şi, pe o porţiune — o pantă destul de abruptă de urcat.

A dat din cap. Mi-a spus că vom porni acum pe drumul spre Quindle şi că va şofa el.

Uluit, dar plin de încredere, am urcat alături de el şi am ascultat torsul sănătos al motorului când l-a pornit şi a ieşit din curtea garajului, luând-o apoi pe drumul de centură spre Quindle.

Conducea tăcut şi cu viteză, urmărind instrumentele de la bord cu tot atâta atenţie cu care urmărea şi drumul de dinaintea lui şi nu a scos nici un cuvânt până când am ajuns în vârful pantei lungi şi abrupte, care se afla la jumătatea drumului până la punctul pe care-l consideram a fi destinaţia noastră. Totuşi, s-a oprit acolo şi, fără nici o explicaţie, a făcut cale întoarsă spre garajul lui Rudd.

Fordham a condus cu o viteză mai mare decât aş fi considerat eu că aş fi fost în siguranţă dacă aş fi făcut lucrul ăsta cu maşina lui Crystal; dar, dacă domeniul lui erau cursele, nici nu era deloc surprinzător.

La garaj, i-a spus lui Terry să golească uleiul într-un recipient curat. Terry a zis că uleiul este prea încins pentru a fi manevrat, iar Fordham a fost de acord să mai aştepte puţin, dar a insistat ca uleiul să fie încă fierbinte când este scos din maşină.

— De ce? a întrebat Terry. Este curat. Ieri l-am schimbat.

Fordham nu i-a răspuns. În cele din urmă, punându-şi nişte mănuşi solide, Terry a deşurubat buşonul şi a lăsat uleiul fierbinte să se scurgă, aşa cum i s-a cerut, într-un container curat de plastic, de cinci galoane. Fordham i-a spus să pună containerul în spaţiul destinat bagajelor din spatele Range Rover-ului, după care i-a sugerat să înşurubeze buşonul la loc şi să umple din nou motorul cu ulei proaspăt rece.

Prin mişcări succesive ale sprâncenelor, Terry îşi semnală exasperarea, dar a făcut ce i s-a cerut. Domnul Fordham, care în tot timpul ăsta a fost perfect calm, mi-a spus apoi că şi-a terminat investigaţia şi a propus să ne luăm rămas-bun de la Basil Rudd şi să ne întoarcem cu Range Rover-ul la cartierul general al tatălui meu. Basil Rudd a vrut, fireşte, să cunoască motivele.

Cu multă politeţe, Fordham i-a spus că va primi un raport scris şi că nu trebuie să-şi facă probleme, totul a fost bine. Am ajuns în parcarea de lângă cartierul general al tatălui meu şi, împreună cu Fordham, ne-am îndreptat spre birou, unde tatăl meu discuta cu Mervyn Teck probleme de tactică.

Când ne-a văzut, tata s-a ridicat şi a pornit şchiopătând cu Fordham spre Range Rover. I-am urmărit pe fereastră discutând aprins, apoi Fordham a scos recipientul cu ulei din maşină, l-a pus în portbagajul unui Mercedes din apropiere, s-a urcat la volan şi a plecat.

Întorcându-se, tatăl meu i-a zis vesel lui Mervyn că acum totul este în regulă cu Range Rover-ul şi poate fi folosit în siguranţă pentru cursele în oraş.

În cele din urmă am pornit. Am condus eu; cu prudenţă, receptând mesajul pozitiv al transmisiei pe patru roţi. Tatăl meu s-a aşezat pe scaunul de lângă mine, însoţit de baston. Mervyn Teck, cu un megafon, s-a aşezat pe bancheta din spate, strângându-şi cât a putut genunchii pentru a face loc şi celor două ajutoare voluntare, slăbănoagă dulce-amara Lavender şi mămoasa Faith.

Pasagerii din spate îşi cunoşteau îndatoririle din bogata practică din trecut, dar eu, cu ochii mari de surprindere, am făcut cunoştinţă cu cea mai dură muncă în domeniul politic — cerşirea, din uşă-n-uşă, a unui vot "da".

Prima stradă rezidenţială aleasă consta din case identice, lipite una de alta, înconjurate de un gard verde, care delimita curtea, şi cu alei scurte din beton, ce duceau spre uşile bine închise ale garajelor.

Pe unele dintre ferestrele din faţă se aflau afişe pe care scria pur şi simplu "BETHUNE" — semn că defrişase terenul înaintea noastră.

— Aici sunt foarte mulţi alegători nehotărâţi, zise Mervyn cu una dintre rarele lui expresii indicând că s-ar amuza. Să vedem oare ce putem face pentru a schimba direcţia curentului.

Cerându-mi să opresc, a coborât şi, în aer liber, a început să-i îndemne pe locuitorii invizibili, prin microfonul cu reverberaţie, să-l voteze pe "JULIARD, JULIARD, JULIARD".

Mi s-a părut ciudat să-mi aud numele lovindu-se de faţadele caselor în ecou, dar, în ce-l priveşte pe candidat — el dădu din cap cu aprobare.

Lavender şi Faith au coborât şi ele din maşină, fiecare cu câte un braţ de afişe pe care "JULIARD" era tipărit în litere ceva mai mari decât Bethune. Pornind fiecare de câte o parte a drumului, au început să sune sau să bată la uşi şi, acolo unde nu primeau nici un răspuns, îndesau câte un afiş în cutia de scrisori.

Dacă li se deschidea o uşă, zâmbeau şi arătau spre Range Rover, de unde tatăl meu pornea, şchiopătând cu curaj, pe aleea dintre grădini, ca să-şi joace rolul, în care era într-adevăr teribil.

Eu mă târam de-a lungul drumului cu viteză mică, iar tatăl meu mergea pe jos şchiopătând, dar fără să se plângă; Mervyn nu slăbea deloc megafonul, iar Lavender şi Faith nu iroseau nici un afiş. Lăsam în urmă valuri prietenoase şi câteva afişe "JULIARD" în ferestre.

Când am ajuns la capătul străzii, eram deja plictisit de moarte, dar Lavender şi Faith se delectau cu tactica persuasiunii şi au apreciat incursiunea respectivă drept o victorie pentru partea lor.

După încă două lungi raiduri prin suburbie (în cursul cărora a primit pupicuri cel puţin un bebeluş), am respirat, bucurându-ne de un prânz întârziat, cu sandvişuri, într-o cârciumă.

— Dacă eşti invitat vreodată în casa cuiva, mi-a spus tata (el personal fiind invitat de cinci sau şase ori în dimineaţa respectivă), intri în camera de zi şi spui: "Oh, ce cameră frumoasă!", chiar dacă o găseşti absolut hidoasă.

Lavender, Faith şi Mervyn au dat cu toţii aprobator din cap.

— Ăsta-i cinism, am zis eu.

— Mai ai multe lucruri de învăţat.

Stăteam lângă fereastră.

Priveam afară, spre Range Rover-ul parcat la vedere, şi mi-am dat seama că — într-un fel sau altul — în dimineaţa aceea am învăţat o mulţime de lucruri, iar ceea ce învăţasem atrăgea probabil un număr destul de mare de voturi.

Tata, ca şi cum mi-ar fi urmărit gândurile, mi-a spus:

— O să discutăm despre asta mai târziu.

Dar de-abia când ne schimbam ca să mergem la primărie pentru dezbaterea din cursul serii a ajuns să vorbească despre Foster Fordham.

Până atunci m-am străduit să-l conving pe Mervyn să găsească pentru Range Rover un garaj care să prezinte siguranţă şi să fie încuiat peste noapte, şi am fost sprijinit de părintele meu, care a spus cu blândeţe:

— Băiatul are dreptate, Mervyn. S-ar putea să fie mai bine pentru noi toţi. Oricum, nu strică dacă este ţinut la adăpost de hoţi; şi pentru că maşina era a tatălui meu şi nu a partidului, s-a făcut aşa cum a vrut el.

— Foster Fordham nu era sigur cât de mult ai înţeles, mi-a spus pieptănându-şi cu încăpăţânare părul creţ, care însă nu ceda deloc. A fost surprins că nu i-ai pus întrebări.

— I-a pus Terry, mecanicul. Fordham nu i-a răspuns.

— Deci, tu ce crezi că a fost?

— Ei bine... dacă tu sau oricine altcineva ar fi condus ieri Range Rover-ul la Quindle, ar fi avut foarte probabil un accident. Sau cel puţin aşa cred eu.

Tata a lăsat pieptenul jos şi mi-a zis calm:

— Continuă.

— Cred că glonţul care a trecut atât de aproape de noi ţi-a fost în mod deliberat destinat ţie; şi chiar dacă nu te-ar fi omorât, ţi-ar fi stopat campania dacă ai fi fost grav rănit. Tot oraşul a putut să vadă însă că n-ai păţit nimic altceva decât ţi-ai scrântit glezna. Deci, dacă cineva de prin apropiere căuta o altă modalitate de a te opri din drum, Range Rover-ul era acolo, rămas toată noaptea nepăzit în parcare, absolut evident al tău şi vopsit în argintiu şi auriu ca să atragă atenţia.

— Da.

— Când am luat lecţii de şoferie, ceea ce s-a petrecut în principal în vacanţa de Paşte, am citit mult în revistele de specialitate...

— Eu credeam că repeţi ca să iei note maxime în vederea intrării la universitate.

— Hm... atunci am participat şi ca jocheu la curse pentru Sir Vivian. Vreau să spun că simt algebra. N-am vrut decât să mă asigur că am înţeles toate întrebările puse la examenele anterioare. Nu vreau să mă dau mare, dar am avut mult timp liber, aşa că am citit reviste despre maşini. Nu ştiam că ai un Range Rover, dar am citit despre maşina asta. Am citit despre dispozitivele antifurt. Aşa că, având în vedere că Range Rover-ul tău a stat liniştit toată noaptea în parcare, iar tu aveai singurele chei pentru dezafectarea alarmei, m-am gândit că, dacă cineva vrea să facă un rău, nu putea să o facă decât din afară sau de dedesubt... M-am oprit, simţindu-mă stupid, dar el mi-a făcut semn să continui. M-am gândit că poate a fost scos lichidul de frână ca să nu funcţioneze frânele. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea să fi fost tăiate cauciucurile ca să ai o explozie dacă mergi cu viteză mare. Curbele se iau în mare viteză pe drumul ăsta către Quindle... n-ai fi avut prea multe şanse într-o maşină scăpată de sub control; dar un Range Rover este într-un fel construit ca un tanc — tu ai putea scăpa nevătămat într-un accident, dar i-ai putea omorî pe cei de care te-ai izbi... sau cel puţin i-ai putea răni grav... iar asta ar face să nu mai fii ales, nu?

— N-au fost frânele sau cauciucurile, a spus tatăl meu după o vreme.

— A fost uleiul de la motor, am zis eu.

A dat din cap că da.

— Spune-mi care este părerea ta.

— Eu cred că Fordham ştia despre ce era vorba înainte să vină să vadă maşina. A spus că este expert în sabotaj pentru maşinile de curse şi nu l-a surprins nimic la Range Rover. Trebuie să fi fost destul de simplu pentru el.

— Îl cunosc de multă vreme, a precizat tata zâmbind. Ia să vedem, ce mi-a spus?

Este un fel de test, m-am gândit eu. Nu puteam să ghicesc răspunsurile; dar oricum, am ghicit.

— Cineva a scos buşonul de la baia de ulei şi a astupat orificiul pentru ca uleiul să nu se scurgă tot.

— Continuă.

— Ca să oprească scurgerea uleiului a folosit ceva care să cadă afară ulterior, astfel încât uleiul să se scurgă tot în timpul mersului; fără ulei, motorul s-ar fi blocat şi, pentru că ai tracţiune pe patru roţi, n-ai mai fi putut să te mişti din loc, rămânând ca un bloc de piatră în mijlocul drumului.

— Nu este rău.

— Dar Terry, mecanicul, folosind bucata aia de sârmă, a împins buşonul improvizat în baia de ulei, aşa cum se întâmplă cu un dop împins în sticlă, lucru pe care sincer cred că n-ar fi trebuit să-l facă, şi a înşurubat un buşon nou înainte să facă plinul cu ulei curat... aşa cum ţi-am spus la telefon.

— Hm. Din ce să fi fost buşonul care a astupat orificiul de scurgere a uleiului după îndepărtarea celui original?

După o vreme am spus ezitând:

— Iniţial, m-am gândit că ar trebui să fie ceva chimic, care să reacţioneze în contact cu uleiul şi să-l îngroaşe ca un jeleu sau ceva de genul ăsta, astfel încât să nu mai poată fi pompat în jurul pistoanelor; dar nu putea să fie asta, pentru că buşonul era în baia de ulei când Foster Fordham a condus în mare viteză spre Quindle. Şi el a încins în mod deliberat uleiul, după care a insistat ca Terry să-l scurgă cât era încă fierbinte, aşa încât m-am gândit că poate buşonul temporar s-a topit, iar Fordham a luat uleiul cu el pentru a vedea de fapt ce găseşte în el.

— Da, spuse tatăl meu.

— Pentru că, dacă s-ar fi topit când era îndesat în orificiul de scurgere a uleiului, ieri, în timp ce eram pe drum spre Quindle, n-ar fi fost nevoie de mai mult de un minut ca să se scurgă tot uleiul şi astfel să distrugă motorul. Azi-dimineaţă, când Terry l-a scurs, curgea subţire, de parcă era apă.

— Fordham spune că este un truc vechi. Atât de vechi, încât nu a fost folosit niciodată la maşinile de curse.

— Ei bine... din ce era făcut buşonul care a astupat orificiul de scurgere?

— Tu din ce crezi?

— Trebuie să fie ceva foarte simplu, am zis ezitând. Cred că aproape o improvizaţie de moment, după ce glonţul a ratat ţinta.

— Deci?

— Ce-ai zice de o lumânare împinsă pe orificiu în sus şi apoi tăiată? Ce-ai zice de ceară?

Tatăl meu îşi lega calm papionul.

— O să ne spună Foster Fordham.

Era extraordinar, m-am gândit în timp ce intram în primărie pentru confruntarea directă cu Bethune, cât de mulţi oameni ajunsesem să recunosc în numai două zile.

Orinda era acolo, torturându-se singură. Era îmbrăcată într-o foarte scurtă rochie aurie, cu un boa din pene negre răsucit în jurul gâtului şi al braţelor, la fel ca şarpele al cărui nume l-am menţionat, şi atrăgea o atenţie plină de admiraţie. Ochii ei verzi aruncau flăcări.

La încheietura mâinii strălucea o brăţară cu smaralde şi diamante. Oricine putea vedea cât era de emoţionată şi cu cât interes aştepta desfăşurarea lucrurilor.

Cu un pas în urma ei, ca întotdeauna, stătea umbra al cărui nume mi l-am amintit cu un efort: A.L. Wyvern. "Anonymous Lover"{3} Wyvern. Păruse un oarecare, îmbrăcat în smoching, la "Dragonul Adormit"; acum, în costum gri şi cămaşă albastră, umplea spaţiul fără să facă impresie.

Solida doamnă Kitchens, cu ochii ei de vultur, în albastru marin cu volănaşe purpurii, se ţinea strâns de braţul lui "Leonard al meu", reuşind să-l împiedice să-şi plimbe mustaţa în spaţiul aerian al Orindei.

Mervyn, fireşte, a sosit cu Crystal alături, ca să ia notiţe. Cele trei vrăjitoare îi ajutau pe oameni să se aşeze pe scaune, iar "Scumpa" Polly, când ne-a văzut, s-a repezit entuziasmată spre noi şi l-a luat pe tata purtându-l ca pe un trofeu ca să-i arate pupitrul la care urma să stea la tribună. După cât se părea, "Scumpa" Polly era cea care se ocupase de organizarea serii.

Cu surle şi trâmbiţe, apăru şi tabăra Bethune. În sală s-a simţit un val de agitaţie şi a izbucnit un ropot de aplauze. Trăiască adulterul, mi-am zis eu.

Paul Bethune, pe care-l vedeam prima dată, era un bărbat de vreo 50 de ani, corpolent şi plin de importanţă, cu bărbie dublă şi cu un păr rar care putea să-i reducă şansele chiar mai mult decât un copil nelegitim, rod al dragostei păcătoase.

Era însoţit şi ei de un Mervyn Teck aferat, agentul lui de campanie, şi de o femeie nervoasă, care privea lumea pe sub sprâncene.

A fost condusă spre un scaun din rândul întâi, iar "Scumpa" Polly, făcându-mi semne disperate, mă prezentă soţiei lui Paul Bethune, Isobel.

Isobel dădu semne de puternic disconfort la faptul că sunt aşezat lângă ea, dar i-am adresat cel mai benign zâmbet al meu şi i-am spus că nu şi-ar putea dori mai mult ca mine să nu se afle în locul unde ne aflăm.

— De-abia am terminat liceul, i-am spus. Nu ştiu nimic despre politică. Înţeleg că pentru dumneavoastră şi domnul Bethune este a treia campanie electorală, aşa că probabil dumneavoastră nu o găsiţi atât de derutantă pe cât o consider eu.

— Oh, dragă, spuse ea. Eşti atât de tânăr, cum poţi să ştii...

— Am aproape 18 ani.

Zâmbi slab, apoi deveni dintr-o dată rigidă, pe faţa ei palidă citindu-se iminenţa unui dezastru mai mare decât vecinătatea mea.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Bethune? am întrebat-o.

— Omul acela, murmură ea. Oh, Dumnezeule!

I-am urmărit şi eu privirea şi l-am văzut pe Basil Rudd.

— Nu, nu este Usher Rudd, ziaristul, i-am zis, înţelegând cum stau lucrurile. Acesta este vărul lui. Este Basil Rudd. Repară maşini.

— Este el! Bestia aia de ziarist.

— Nu, doamnă Bethune, este vărul lui. Seamănă foarte mult, dar acesta-i Basil.

Spre groaza mea absolută, a început să plângă. M-am uitat disperat în jur după ajutor, dar Polly era vârâtă până la coate în sârme, microfoane şi camere de televiziune, iar Paul Bethune, văzând starea soţiei lui, s-a îndepărtat în mod deliberat cu o grimasă de dispreţ.

Ticălos lipsit de inimă, mi-am zis. Şi mai e şi prost. O manifestare de dragoste faţă de soţia lui ar putea să-i aducă voturi.

Isobel Bethune se ridică în picioare, scormoni fără succes în poşeta ei neagră, destul de uzată, căutând ceva cu care să-şi şteargă lacrimile, iar eu — stângaci, dar cu milă — i-am oferit braţul ca să o susţin, făcându-ne în acelaşi timp drum spre uşă.

A vorbit tot timpul dând explicaţii numai pe jumătate inteligibile.

— Paul a insistat să vin... n-am vrut, dar mi-a zis că aş putea la fel de bine să-i înfig un cuţit în spate dacă nu... iar acum este atât de furios; dar ce s-ar fi aşteptat să fac după toate fotografiile alea apărute în ziar cu el şi cu fata aia..., iar ea nu avea nimic pe ea, ăăă... aproape nimic. Vrea să zâmbesc şi să mă prefac că nu-mi pasă, dar mă face să arăt ca o proastă şi cred că chiar sunt, dar n-am ştiut nimic despre fata aia până când nu a apărut în ziar, iar el nu neagă nimic.

Am traversat holul de la intrare şi am ieşit afară, la aer proaspăt, toţi cei care veneau holbându-se cu o curiozitate avidă la lacrimile Isobelei. Era 7,30 p.m. şi mai aveam ceva timp, aşa că m-am depărtat puţin de intrarea în primărie, iar ea, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă, a venit cu mine; am ocolit amândoi primul colţ.

Clădirea primăriei forma una dintre laturile piaţetei pavate cu piatră decorativă. "Dragonul Adormit" forma o altă latură, iar magazinele (şi sediul partidului) celelalte două. Alei largi, cândva drumuri deschise, porneau din fiecare colţ, iar pe una dintre ele se afla intrarea principală în primărie.

În continuarea părţii care dădea spre piaţetă a primăriei era un fel de boltă — o alee numai pentru pietoni, cu stâlpi şi bănci, oferind adăpost şi loc de odihnă. Isobel Bethune s-a prăbuşit pe una dintre bănci şi, după o vreme, m-am aşezat lângă ea, întrebându-mă ce să-i spun. Nu trebuia să-mi fac probleme.

Continua să plângă cu suspine şi să-şi reverse nefericirea şi resentimentele provocate de nedreptatea lucrurilor. Ascultam pe jumătate absent, urmărind cu privirea nefericirea care-i schimonosise gura rujată şi constatând în ochii ei, acum umflaţi de plâns, că, nu cu mult în urmă, fusese chiar drăguţă — asta înainte ca Usher Rudd să-i distrugă, cu nişte fotografii, lumea în care se complăcea.

Fiii ei sunt la fel de răi, continuă ea să plângă şi să se plângă. Unul are 15, altul 17 ani, amândoi arţăgoşi şi contrazicând-o în tot ce spune, nemulţumiţi în permanenţă de câte ceva. Dacă Paul este ales, atunci cel puţin o să lipsească mai mult de acasă şi, oh Doamne!, nu vrea să spună asta, dar problema se pune ori ea, ori el — şi unde să se ducă ea?

Nu ştia ce să facă, era la capătul puterilor. Este pe punctul de a face o criză adevărată, mi-am zis. Nu aveam decât vreo 12 ani când mătuşa Susan a ţipat, a urlat, a trântit uşi şi s-a urcat la volanul maşinii familiei, cu care a intrat într-un boschet şi a fost dusă la spital; după aceea a fost şi mai rău când cel de-al doilea fiu al ei a plecat să se alăture unei trupe de rap, şi-a lăsat barbă şi a contractat SIDA.

Unchiul Harry s-a dus la tatăl meu să-i ceară ajutor şi, nu ştiu în ce fel, părintele meu a restabilit ordinea generală şi i-a redat un oarecare echilibru lui Susan; şi deşi nu a mai fost niciodată un cămin foarte fericit după aceea, practic n-au mai fost excese.

— Fiii dumneavoastră doresc ca domnul Bethune să fie ales?

— Ei nu fac altceva decât să bombăne. Nu poţi să scoţi un cuvânt ca lumea de la ei. Îşi trase nasul, ştergându-şi lacrimile cu degetele. Paul crede că ar fi învins-o cu uşurinţă pe Orinda, dar că George Juliard este diferit. Oh! Am uitat că eşti fiul lui! N-ar fi trebuit să vorbesc aşa cu tine. Paul o să fie foarte supărat.

— Nu-i spuneţi.

— Nu... nu vrei să bem ceva? Se uită vizavi la "Dragonul Adormit". Un coniac?

Am dat din cap că nu, dar ea a spus că are mare nevoie de ceva care să-i liniştească nervii şi că n-o să bea singură, aşa că am traversat piaţa împreună şi am băut o Coca dietetică, în timp ce ea s-a ocupat de un Remy Martin dublu cu gheaţă. Am stat la o masă mică în bar, care, fiind vineri seara, era plin.

Isobelei îi tremurau ambele mâini.

M-a părăsit şi s-a dus "să se aranjeze puţin"; a revenit pieptănată, cu rujul refăcut şi ochii fardaţi, strângând încă în pumn un şerveţel, dar mult mai stăpână pe ea.

A mai comandat un coniac. Eu am refuzat să mai beau o Coca.

— Nu mă întorc în sala primăriei, mi-a spus. Mă duc acasă pe jos. Nu este chiar atât de departe.

Când a ridicat paharul umplut din nou, gheaţa încă nu se topise.

— Pot să vă chem un taxi? am întrebat-o.

S-a aplecat peste masă şi mi-a acoperit mâna cu a ei.

— Eşti un băiat amabil, indiferent cine este tatăl tău.

A izbucnit o lumină familiară de blitz şi s-a auzit clicul unui aparat de fotografiat, şi, la câţiva metri, şedea celălalt Rudd, Bobby Usher însuşi, zâmbind triumfător şi radiind răutate în megawaţi.

Isobel Bethune s-a ridicat furioasă în picioare, dar Usher Rudd, cu o dexteritate teribilă când era vorba să o şteargă, era deja afară înainte ca ea să poată trage aer în piept şi să răcnească:

— Îl urăsc! L-aş ucide cu mâinile mele! Şi din nou era pe punctul de a izbucni în lacrimi.

L-am rugat pe barman să cheme un taxi.

— Doamna Bethune nu a plătit ceea ce a băut.

— Oh!

— Nu am nici un ban, zise ea. Plăteşte pentru mine, fii drăguţ.

Am scotocit prin buzunare, am scos ceea ce-mi mai rămăsese din banii pe care mi-i dăduse tata la Brighton şi i-am dat pe toţi ei.

— Plătiţi dumneavoastră băutura. Eu nu sunt destul de mare încă pentru a cumpăra alcool şi nu vreau să mă bag în asemenea buclucuri.

Barmanul şi Isobel, cu gurile căscate, au reglat ceea ce era de reglat.

Capitolul 5

În sala primăriei, dezbaterea a început călduţ şi s-a încins pe parcurs. Un campion local de şah, adus pe post de arbitru, s-a prezentat la locul execuţiei cu un ceas, care suna la timpul fixat, şi, stabilind un set propriu de norme, a decretat că fiecare candidat va răspunde pe rând la întrebări concrete, răspunsurile urmând să dureze maximum cinci minute, după care vorbitorul va fi redus la tăcere de clopoţelul ceasului.

Aranjamentul părea să meargă foarte bine, în principal, pentru că amândoi candidaţii ştiau să vorbească.

Nu mă mai surprindea abilitatea tatălui meu de a trezi interes, de a amuza şi a convinge, dar, într-un fel, mă aşteptam ca Paul Bethune să fie tot atât de bombastic şi lipsit de amabilitate cum a părut faţă de soţia lui. În schimb, a dat răspunsuri inteligente, scurte şi bine pregătite, şi numai după aceea m-am întrebat dacă nu cumva învăţase pe dinafară cele mai bune fraze, pe care le mai folosise şi înainte.

Sala primăriei era plină. Locurile pe care ne plasase Polly, pe mine şi pe Isobel, erau acum ocupate de primar şi soţia lui, şi, fericit să fiu mai puţin expus, am rămas în picioare lângă uşă, urmărind valurile de expresii care se rostogoleau pe feţele auditoriului — interes, aprobare, furie — şi mi-am zis că cel puţin ascultă şi, evident, le pasă. În seara aceea au câştigat amândoi.

Toţi au aplaudat şi au plecat comentând plini de însufleţire.

Orinda l-a aplaudat de câteva ori pe Bethune. Leonard Kitchens nu şi-a scos mâinile din buzunare. Faţa prelungă a "Scumpei" Polly radia bunătate şi încântare, iar pistruiatul Basil Rudd, când zâmbea, semăna şi mai mult cu antipaticul său văr.

Nimeni nu a scos nici o armă.

Tatăl meu şi Paul Bethune şi-au strâns mâinile.

La fel ca actorii-staruri au părăsit scena ultimii, fiecare înconjurat imediat de sateliţi vorbitori, toţi având ceva de spus, de întrebat, de subliniat ceva. Tatălui meu i-a făcut o plăcere reală şi din nou plutea în al nouălea cer când am pornit să ne întoarcem la baza noastră.

— Ajungem mai repede dacă traversăm piaţeta direct, a obiectat părintele meu când am încercat să-l conving să o luăm pe sub boltă. De ce vrei să străbaţi două laturi ale unui triunghi şi nu una singură? Şi mai zici că eşti matematician!

— Gloanţe, am zis.

— Dumnezeule! Şi s-a oprit imediat. Dar nimeni n-ar mai încerca încă o dată!

— Ai fi zis că nimeni n-ar fi încercat nici prima dată şi totuşi au făcut-o.

— Nu ştim sigur.

— Şi buşonul de la baia de ulei?

Clătină din cap, ca şi cum în general nu credea treaba asta, dar nu mai ridică nici o obiecţie la traseul propus de mine pe sub boltă şi nici n-a părut să bage de seamă că am mers între el şi piaţeta foarte bine luminată.

Voia să vorbească despre dezbatere. Dorea, de asemenea, să ştie de ce am pierdut jumătate din ea şi unde am fost.

I-am povestit toate necazurile Isobelei, dar îmi dădeam seama că de-abia mă asculta; mintea şi limba îi erau încă ocupate cu punctele câştigate şi pierdute în faţa bărbatului necredincios doamnei în cauză.

— Este hărăzit pentru asta, să ştii. Nu pot rezista politicii lui.

— Nu-mi place ce spui, dar aş apăra până la moarte dreptul de a o spune.

— Fleacuri! Să nu-mi zici că toate taxele alea şcolare pe care le-am plătit s-au dus în vânt.

— Coboară pe pământ, l-am rugat. Starea ta este mult prea euforică.

S-a oprit din nou. Trecusem de aleea cu boltă şi ne aflam acum în dreptul faţadei slab luminate a magazinului, nemaiavând de făcut decât câţiva paşi până la intrarea în sediul partidului.

— N-ai nici cea mai mică idee ce înseamnă să ţii în mâinile tale un întreg auditoriu.

— Nu.

Cei care câştigă, în pofida condiţiilor vitrege, nu se bucură de mari elogii. Iar eu n-am câştigat niciodată pariind pe un favorit.

Ne îndreptam spre intrare. "Scumpa" Polly era acolo, aşteptându-ne nedumerită.

— Unde aţi fost? Aţi plecat cu mult înaintea mea.

— Băiatul ăsta, spuse tata arătându-mă cu degetul, deşi nu mai era nici o altă comoară de băiat prin preajmă, Benedict, fiul meu, are ideea fixă că cineva urmăreşte să pună în mod violent capăt campaniei mele, dacă nu chiar şi vieţii mele. "Scumpă" Polly, spune-i că-mi asum toate riscurile şi că nu vreau ca el să-şi mai pună vreodată în pericol propria-i piele pentru a mi-o apăra pe a mea.

— Scumpă Polly, am zis — şi i-am zâmbit dulce —, acesta este singurul tată pe care o să-l am probabil pe lumea asta. Convinge-l să-mi dea o slujbă adevărată în alegerile astea. Convinge-l că are nevoie de un bodyguard permanent. Convinge-l să mă lase să încerc să-i asigur securitatea.

— N-am nevoie de bodyguard, insistă el. Am nevoie ca tu să fii pentru mine un atu social. Isobel Bethune nu-i este de nici un folos lui Paul, dar tu ai acest dar extraordinar — la care trebuie să recunosc că nu mă aşteptam — de a-i face pe oameni să vorbească cu tine. Uită-te la Isobel Bethune! Uită-te la Crystal Harley! Eu n-am reuşit să scot un cuvânt de la ea, iar cu tine turuie. Uită-te la doamna Kitchens, care-ţi susură informaţii la ureche!

Polly dădu din cap, zâmbind.

— Eşti atât de tânăr, încât nu reprezinţi nici o ameninţare pentru nimeni. Toată lumea simte nevoia să vorbească, iar tu prezinţi siguranţă.

— Dar Orinda? am zis gânditor. Mi-a întors spatele la dineu şi nu mi-a adresat nici un cuvânt.

— Ţi-o dau eu şi pe Orinda, zise Polly râzând în hohote. Am să reuşesc s-o fac din nou.

— Dar singură. Dacă este singură, am să pot vorbi cu ea, dar Anonymous Lover n-o părăseşte nici o clipă.

— Cine?

— A.L. Wyvern.

— Anonymous Lover! exclamă Polly. Încântător! Cred că numele lui adevărat este Alderney. Joacă golf. Juca golf cu Dennis.

Se mişca de colo-colo cu uşurinţă, simţindu-se la birou ca acasă; a luat ceştile şi a pus de cafea.

Nu-i puteam ghici vârsta decât plasând-o undeva într-un interval de zece ani — între 40 şi 50 —, dar ştiam că se putea să greşesc. Din nou îşi dăduse cu rujul ăla roşu care nu i se potrivea, iar de data asta era îmbrăcată cu o jachetă verde peste o fustă lungă de tweed maroniu — cam prea mult pentru luna august.

Te-ai fi aşteptat să fie stângace, dar în mod paradoxal era graţioasă, ca şi cum fusese cândva dansatoare. Nu avea nici un inel pe degetele lungi, iar ca bijuterii — un singur şirag de perle feciorelnice.

La prima vedere ai fi putut avea un sentiment de milă pentru Polly, dar ar fi fost o mare greşeală. Avea o siguranţă interioară pe măsura bunătăţii ei. Se îmbrăca aşa fără să fie conştientă de asta. Era — şi mi-am căutat mult cuvântul — senină.

— Nu văd nimic rău în asumarea oficială de către Benedict a sarcinii de a avea grijă de tine, zise ea turnând apă fierbinte peste granulele de ness. În definitiv, nu a făcut o treabă proastă până acum. Mervyn a bombănit tot timpul la primărie, în seara asta, în legătură cu faptul că trebuie să-ţi găsească un garaj încuiat, pentru că aşa vrea Benedict. Zice că nu-i place ca Benedict să-i dea ordine.

— A fost o sugestie, nu un ordin, a spus tatăl meu.

— Mervyn l-a perceput ca un ordin. Lui Mervyn nu-i place influenţa pe care o are Benedict asupra ta. Îi place ca el să fie cel care se ocupă de tot.

— Dar Ben nu este aici decât de două zile, protestă tatăl meu.

— Probabil că ar fi fost suficient şi zece minute, zise zâmbind Polly. La scară mare eşti un politician strălucit, George, dar fiul tău este cel care pătrunde în minţile individuale.

Tata mă privi gânditor.

— Este deja bun la asta, zise Polly, şi nu are nici măcar 18 ani. Aşteaptă să mai treacă vreo zece. L-ai adus aici ca să-ţi dea credibilitate socială, să dovedeşti că ai un fiu, că nu ai fost un bărbat singur şi ai descoperit un atu la care nu te aşteptai, aşa că foloseşte-l, George.

Agită puţin cănile cu cafea şi le servi fără să pună zahăr. Absent, tata a scos o cutiuţă din buzunar şi a pus un îndulcitor în ceaşcă.

— George? îl aduse la realitate Polly.

Deschise gura să răspundă, dar înainte să poată scoate un cuvânt sună telefonul şi, pentru că eram cel mai aproape, am ridicat receptorul.

— Juliard?

— Benedict. Doriţi să vorbiţi cu tatăl meu? Este aici.

— Nu. Cu tine este perfect. Ştii cine este la telefon?

— Foster Fordham, am spus eu.

— Exact. Şi ai descoperit cu ce a fost astupată baia de ulei?

— Cu ceva care s-ar fi topit când uleiul s-ar fi încins bine.

— Am răcit uleiul şi l-am filtrat, a spus râzând. Au rămas suficiente globule de ceară, încât din ele să poată fi făcut un buşon destul de gros pentru a astupa orificiul de scurgere. Sunt, de asemenea, şi fibre de bumbac, care provin probabil din fitilul unei lumânări. Acum dă-mi-l pe tatăl tău.

I-am dat receptorul şi am ascultat jumătatea unei lungi discuţii care se purta, după cât se părea, în jurul faptului dacă să raporteze sau nu poliţiei sabotajul. Tata credea, iar părerea lui era convingătoare, că Foster ar trebui să scrie un raport despre ce a făcut şi ce a descoperit, şi că tatăl meu ar trebui să dea o copie a acestui raport băieţilor în uniforme albastre, ca o măsură de precauţie.

— Nu au forţe suficiente pentru a asigura supravegherea... n-or s-o facă... nu te poţi apăra împotriva unui asasin hotărât... da. Privirea tatălui meu alunecă spre mine... dar e prea tânăr... bine atunci... suntem de acord. A pus cu grijă receptorul în furcă şi, cu prudenţă şi cu un oftat, a spus: Foster Fordham va scrie un raport pentru poliţie. Ben va avea grijă de mine cât va putea el mai bine, iar Mervyn va trebui să se împace cu lucrul acesta. Asta e! Iar acum, "Scumpă" Polly, am de gând să nu respect programul făcut pentru mâine şi să mă duc acolo unde nu sunt aşteptat.

Pe unul dintre pereţi atârna un uriaş calendar cu programul campaniei, fiecărei zile fiindu-i consacrat un pătrat.

Crystal trecuse în pătrate principalele puncte ale acestui program, încât dintr-o singură privire ştiai ce urmează să facă tata în fiecare zi.

Programul a început marţea trecută cu "Sosirea candidatului. Familiarizare birou". Miercuri "Turul circumscripţiei" fusese şters şi înlocuit cu "Aducerea fiului de la Brighton", iar sub punctul ăsta — "Dineu la Sleeping Dragon". Nimic despre focul de armă tras în timp ce ne întorceam de la dineu.

Întâlnirile din Quindle şi seara la şcoala de copii erau trecute marţi, iar mersul din uşă-n-uşă şi dezbaterea de la primărie — vineri.

Şi tot aşa. Dacă n-aş fi avut tot interesul să încerc să dejoc atacurile cu adevărat periculoase împotriva sus-numitului candidat, aş fi suferit o severă afecţiune a muşchilor zâmbetului cu mult înainte de ziua alegerilor.

Cum poate să facă faţă? m-am întrebat. Cum poate să-i facă plăcere lucrul ăsta — pentru că era clar că-i făcea!

— Mâine, spuse încântat de inspiraţie, mâine vom merge la cursa hipică a Comitatului Dorset. Ziua de mâine va fi pentru Ben. Mergem la curse.

Prima mea reacţie a fost de bucurie, pe care a remarcat-o. Dar imediat bucuria a fost urmată de un fel de disperare că nu mă duc acolo să călăresc, că am să-mi petrec după-amiaza ca un exilat, râvnind la boul vecinului său şi la măgarul lui, şi la şaua lui în cursa cu obstacole pentru amatori; dar cred că nu mi-am exprimat manifest decât bucuria.

— O să mergem cu Range Rover-ul, a spus tata hotărât, încântat de planul lui. Şi, Polly, ai să vii cu noi, nu?

Polly a spus că ar fi încântată.

Oare să fi spus Polly vreodată o minciună?

Am băut cafeaua fără nici un fel de stres, tata fiind în sfârşit calm după tot ce se petrecuse în tot cursul acestei ciudate săptămâni. Polly a ieşit pe uşa din spate ca să-şi recupereze maşina şi să plece acasă, care casă, am înţeles eu, era undeva într-o pădure în afara oraşului, şi, după ce am zăvorât bine toate uşile, am urcat împreună cu tata şi am dormit netulburat până sâmbătă dimineaţa.

Mervyn s-a încruntat, fireşte, foarte tare când a aflat schimbarea destinaţiei. Cum speră George să aibă succes şi să câştige locul în Parlament dacă el neglijează rutina mersului din uşă-n-uşă pentru a-i convinge pe alegători, rutină care este de o importanţă uriaşă? Cursa de cai a Comitatului Dorset, păcatul păcatelor, este în afara zonei de captare a Hoopwestern-ului.

Nu-i nimic, l-a liniştit tatăl meu, numeroşii alegători din Hoopwestern care merg la curse s-ar putea să-l aprobe.

Mervyn, neconvins, n-a mai scos, sumbru, nici un cuvânt timp de o jumătate de oră, dar, pe măsură ce ziua înainta, s-a decis să salveze cel puţin rămăşiţele a ceea ce el considera ruinele celei mai bune şanse de sfârşit de săptămână şi a început să dea telefoane; rezultatul — am fost invitaţi să luăm prânzul cu maeştrii de ceremonii ai cursei şi am primit şi bilete gratuit.

Din lunga lui experienţă, Mervyn cunoştea pe toată lumea care avea o influenţă cât de mică în comitat.

Pe mine m-a acuzat, fireşte, pentru schimbarea programului şi poate că pe bună dreptate. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut cum ar fi vrut el, poate că s-ar fi învârtit fericit în jurul Orindei.

Ce ar fi făcut cu A.L. Wyvern n-aş putea să spun, dar probabil că el era obişnuit cu enigmatica umbră, la fel cum Anonymous Lover fusese şi el cel mai bun prieten al decedatului Dennis. Jucau golf doar, nu?

Dezamăgirea lui Mervyn era mare, ca să nu mai vorbim de reaua lui voinţă. Pentru el, succesul consta în alegerea candidatului său sau măcar să ocupe locul al doilea. Mervyn n-avea de gând să-şi ruineze reputaţia de agent de campanie de dragul acestor Juliard, fie el tată sau fiu.

Atmosfera îngheţată din birou a fost încălzită de vizita neaşteptată a femeii care conducea magazinul de suveniruri de alături.

Ea şi Mervyn se ştiau foarte bine, dar era încântată să-l cunoască pe noul candidat, a spus femeia. Ne văzuse venind şi plecând, şi voia să dea mâna cu George; auzise că fiul lui este o dulceaţă şi se întreba dacă ne-ar face plăcere o plăcintă cu mere făcută în casă.

Şi a pus darul pe biroul tatălui meu.

— Drăguţ de partea ta, Amy, zise Mervyn şi, din modul lui de comportare, am dedus nu numai că o cunoştea pe femeie de multă vreme, dar şi că în toată această perioadă o subapreciase probabil.

Amy era unul dintre acei oameni uşor de subapreciat. O văduvă modestă, împăciuitoare, cam de vârstă mijlocie (asta a spus Polly), care primeşte lucruri mai vechi, le aranjează puţin şi le vinde ca suveniruri. Amy era cinstită şi, undeva, la jumătatea drumului către prostie; de asemenea, bună şi vorbăreaţă. Era uşor să-i ignori torentul de vorbe, dar, la un moment dat, a reuşit să ne reţină atenţia.

— Cineva a spart un geam de la fereastra noastră miercuri noaptea şi m-am chinuit teribil până l-am pus la loc. Şi s-a lungit prea mult povestindu-ne cum a reuşit să facă lucrul ăsta. A venit un poliţist şi a întrebat dacă geamul a fost spart de un glonte tras dintr-o armă şi i-am spus — fireşte că nu; în fiecare dimineaţă primul lucru pe care îl fac când intru în magazin este să curăţ podeaua, pentru că, fireşte, eu nu pot să locuiesc sus, cum puteţi să faceţi voi aici. La magazin eu nu am decât o baie şi o cameră mică, pe care o folosesc ca depozit, deşi uneori las câte o persoană care nu are nici un adăpost să doarmă acolo, în cazuri de urgenţă. Oricum, n-am găsit nici un glonţ. I-am spus poliţistului, era Joe, a cărui mamă este şofer pe autobuzul care duce copiii la şcoală, iar el a intrat şi s-a uitat în jur, şi a scris ceva într-un carnet. Am citit în ziar despre un foc de armă şi că cineva ar fi tras în domnul Juliard. Nu mai ai nici un fel de siguranţă în ziua de azi, nu-i aşa? Iar acum, tocmai când ştergeam de praf o etajeră veche, pe care se pare că nu pot s-o vând nimănui, am dat peste ceva înfipt în lemn şi, când l-am tras afară, uite peste ce am dat şi mă întreb dacă nu tocmai asta căuta Joe: aşa că ce credeţi, ar trebui să-i spun?

Băgă mâna într-un buzunar al jachetei şi puse pe birou, lângă plăcinta cu mere, o bucată turtită de metal, care în mod cert zburase cu mare viteză dintr-o puşcă de calibrul 22.

— Cred că ar trebui să-i spui prietenului tău, Joe, a cărui mamă este şofer pe autobuzul şcolarilor, că ai găsit această mică bucată de metal înfiptă în etajeră, îi recomandă cu grijă tatăl meu.

— Chiar credeţi că ar trebui?

— Da, cred.

Amy luă glonţul, se uită la el şi-l lustrui puţin de jachetă. Gata cu eventualele amprente, mi-am zis eu.

— Bine, atunci, a spus Amy veselă, punând premiul înapoi în buzunar. Am fost sigură că dumneavoastră o să ştiţi ce trebuie să fac cu el.

Îl invită să arunce o privire în magazin, dar el mă trimise în schimb pe mine şi aşa m-am trezit holbându-mă la o etajeră din trestie, înaltă şi urâtă, care era amplasată lângă fereastră şi care oprise glonţul.

— Acum îi spun étagère, zise Amy tristă, dar tot nu o vrea nimeni. Sau poate că tu...?

— Nu, am spus. Şi nu voiam nici vreuna din lingurile de argint sau dintre jucăriile de copii, sau hainele de mâna a doua, frumos şi curat aranjate ca să dea bine.

Am luat Range Rover-ul din locul sigur în care se afla, l-am cules pe tatăl meu şi (urmând îndrumările deloc amabile ale lui Mervyn) am găsit casa neaşteptat de mare a lui Polly, situată în pădure. Polly s-a urcat în spate şi, pe drum spre curse, ne-a relatat cu o bucurie tainică despre câteva telefoane pe care le dăduse; o încercare de a convinge ici, o promisiune colo!

— Domnul Anonymous Lover Wyvern, a continuat ea, a primit o frumoasă invitaţie de ultim minut să joace golf la evenimentul anului, ofertă pe care ar fi trebuit să fie de gheaţă ca să o refuze. Aşa că a plecat cu preţioasele lui bastoane, dispărând astfel din drum.

— Cum ai reuşit să faci asta? a întrebat-o tatăl meu cu admiraţie.

— Prin convingere, a zis misterioasă.

Iar la scurtă vreme după aceea, Orinda a fost invitată la curse, în loja maeştrilor de ceremonii...

— Păi acolo mergem şi noi! exclamă tata.

— Nu mai spune! îl tachină Polly. Benedict, mă admonestă ea pe mine, ţi-o ofer pe Orinda fără iubitul ei, aşa că să nu iroseşti ziua.

— Dar ce poate să facă el? protestă tata.

— Ştie el, nu se lăsă Polly. Cum o s-o facă, nu pot să-ţi spun, dar ai încredere în fiul tău. Şi-şi îndreptă din nou atenţia spre mine. Orinda habar nu are de curse. Merge acolo numai din snobism, pentru un duce, care este unul dintre maeştrii de ceremonii. Aşa stau lucrurile. Crezi că o să reuşeşti?

— Nu ştiu, am răspuns cam neajutorat.

Limbajul direct al lui Polly mă deconcerta întotdeauna, deşi limbajul oribil folosit zilnic în grajduri trecuse pe lângă urechile mele fără să mă deranjeze.

Orinda era deja la crema de homar cu bucăţele de castraveciori, când am ajuns în salonul unde se servea prânzul pentru maeştrii de ceremonii, şi, deşi se arătă revoltată de sosirea noastră, nu putu face altceva decât să se înece şi să-şi revină luând o înghiţitură de vin, bătută delicat pe spate de duce, care stătea lângă ea. Ducele se ridică şi o sărută conspirativ pe Polly pe obraz şi am văzut ce expresie oripilată a abordat Orinda.

Era îmbrăcată într-un costum alb de in, cu o eşarfă de mătase verde legată de cureaua unei poşete negre de lezar, agăţată de spatele scaunului pe care stătea.

Subţire, cu o piele mată, prezenţa ei eclipsa cu uşurinţă orice femeie din salon, în special pe Polly, care, ca de obicei, era îmbrăcată ca şi cum n-ar fi fost sigură la ce eveniment merge şi nici măcar ce anotimp este.

Tatăl meu a strâns mâini în stânga şi în dreapta, forţa interioară pe care o degaja făcând să se întoarcă toate capetele spre el chiar şi într-o încăpere plină cu oameni puternici. Orinda îl ura.

— Fiul meu, Benedict, spunea prezentându-mă, dar el era cel asupra căruia se îndreptau toate privirile.

— Nu te-am mai cunoscut undeva? mă întrebă ducele ezitând. Nu ai concurat la curse împotriva fiului meu, Edward?

— Da, sir. La Towcester, Paştele trecut. El a câştigat.

Ducele zâmbi când îşi aduse aminte.

— Ai terminat al treilea! Era ziua de naştere a lui Eddy. Am făcut o petrecere improvizată pentru a-l sărbători. Ai fost şi tu acolo.

— Da, domnule.

— Nimic nu se compară cu cursele, nu-i aşa? Cel mai bun lucru de pe lumea asta, spune Eddy.

Tata îmi aruncă o privire aspră.

— Cel mai bun lucru, l-am aprobat.

— Nu-ţi fă probleme, îi spuse ducele tatălui meu, pentru toţi tinerii ăştia nu este decât un hobby. Amatorii nu pot să-şi câştige existenţa din asta. Înainte, amatorii cei mai buni reuşeau să treacă la profesionism, dar, din anumite motive, astăzi nu se mai petrece aşa ceva. Eddy are nevoie de o slujbă. Amatorii nu pot să călărească o viaţă. Sunt sigur că Benedict ştie lucrul ăsta. Un băiat bun, Benedict al dumneavoastră, aşa spune Eddy. Luaţi loc, domnule Juliard, este un prânz excelent.

L-a aşezat pe tata lângă el, de partea opusă în raport cu Orinda, pentru care bucuria zilei apusese, chiar dacă afară strălucea puternic soarele amiezei.

A împins deoparte farfuria cu crema de homar neterminată, ca şi cum n-ar mai fi putut nici măcar să o vadă în faţa ochilor, şi a avut mari dificultăţi, cu muşchii faciali deveniţi rigizi, în a zâmbi gazdei sale.

Bărbat solid şi îndesat, cam de 60 de ani, ducele arăta mai mult a muncitor, decât a patrician, un om de afaceri cu mintea deschisă, director executiv mai degrabă decât preşedinte de paie.

Fiul său, Eddy, şi el un camarad bun, mi-a spus cândva că este invidios pe timpul pe care îl acord curselor — tatăl lui insistă să muncească pentru a-şi câştiga existenţa.

Ei bine, mi-am zis eu mâhnit, Vivian Durridge şi tatăl meu au reuşit chiar mai mult decât să ne aducă la acelaşi nivel.

Tatăl lui Eddy avea cai pe care fiul îi putea călări în curse, în timp ce al meu nu avea!

Eu şi Polly am fost aşezaţi câteva locuri mai încolo la masa lungă, acoperită în alb, şi ne-am mâncat netulburaţi supa de homar cu castraveciori care a fost; aşa cum a spus şi ducele, excelentă, deşi — exceptând cazul în care aş fi pe punctul să mor de inaniţie — aş fi preferat o pizza mare cu salam!

S-a servit apoi un fel de pui cu curry. Timpul a trecut şi se apropia prima cursă.

Ducele, privindu-şi ceasul, i-a spus tatălui meu că, în calitate de principal maestru de ceremonii al zilei, este nevoit să se retragă ca să-şi poată duce la îndeplinire îndatoririle.

Ca şi cum absolut întâmplător ar fi zărit expresia aproape de panică de pe faţa Orindei, provocată de faptul de a fi lăsată fără o zonă tampon între ea şi nesuferitul ei uzurpator, ducele a găsit o soluţie sub inspiraţia momentului.

Cu o privire furişă spre Polly, care stătea suspect de paşnică şi de calmă, ducele i s-a adresat cu amabilitate Orindei:

— Ştiţi, doamnă Nagle, sincer aş vrea să vă bucuraţi şi să înţelegeţi splendidul nostru sport care este cursa cu obstacole; şi, întrucât eu am să fiu foarte ocupat, nu văd pe nimeni altcineva mai potrivit pe mâinile căruia să vă las decât tânărul Benedict. El ştie totul despre curse, în pofida vârstei sale; ne vom întâlni din nou toţi aici după — să zicem — a doua cursă. Aşa că, Benedict — mi se adresă tare, peste masă — fii bun şi du-o pe doamna Nagle să vadă caii în ringul pentru paradă. Urmăreşte cursa împreună cu ea şi răspunde-i la toate întrebările, bine?

— Da, domnule, am răspuns slab, iar ducele, dând nevinovat din cap, aproape că o împinse pe Orinda în braţele mele. Am simţit-o cum începe să devină rigidă şi să refuze, dar ducele făcu un gest imperios către uşă, ca şi cum nu exista nici o posibilitate ca planurile lui să fie schimbate. Şi, în timp ce am pornit după costumul alb de in, am surprins peste umăr uimirea instalată pe faţa tatălui meu şi zâmbetul larg de pe cea a lui Polly.

Orinda a străbătut coridorul şi a coborât scările ieşind în aer liber; iar acolo s-a oprit şi a spus:

— Este ridicol.

— Da, am aprobat-o.

— Ce vrei să spui prin da-ul ăsta?

— Că n-aveţi de gând să mă ascultaţi pe mine din cauză că îl urâţi pe tatăl meu, ceea ce, dacă stai să te gândeşti mai bine, nu este un lucru prea înţelept, dar probabil că şi eu aş simţi la fel, aşa că, dacă doriţi, am să vă las aici şi mă duc să mă uit la cai, lucru pe care de altfel oricum vreau să-l fac.

— Sunt destul de în vârstă ca să-ţi fiu mamă, a spus iritată şi fără logică.

— Cu uşurinţă, am zis eu, complet lipsit de tact.

În pofida furiei ce o cuprinsese, aproape că izbucni în râs.

— În mod normal era de aşteptat să spui că nu-i adevărat.

— Îmi pare rău.

— Mervyn spune că nu ai decât 17 ani.

— În două săptămâni am să împlinesc 18.

— Ce să fac dacă mă laşi baltă aici?

— Ei bine, n-am să vă las. Dar dacă vreţi să dispar, atunci să ştiţi că după colţul acela o să găsiţi ringul de paradă unde se învârt caii în cerc înainte de începerea cursei, în aşa fel încât să-i vadă toată lumea, ca să ştie pe ce mizează banii.

— Şi dacă vreau să pariez şi eu?

— La agenţi sau direct la Totalizator.

— Cine o să câştige?

I-am zâmbit cu reală bunăvoinţă.

— Dacă aş şti, dacă ar şti cineva, aş fi bogat.

— Şi dacă ai fi bogat?

— Mi-aş cumpăra cai pursânge şi aş participa cu ei la curse.

Nu mă aşteptasem la întrebare, iar răspunsul pe care i l-am dat a venit direct din sinceritatea copilăriei. Nu mă obişnuisem încă să fiu adult.

—Ţi-aş fi recunoscătoare dacă m-ai însoţi la ringul pentru paradă, mi-a zis Orinda pe un ton oficial.

Am dat din cap, ca şi cum ea n-ar fi făcut nici un fel de concesie, şi am condus-o spre ring, unde caii se înghesuiau unul în altul.

Soarele strălucea pe harnaşamentul lor, iar mirosul şi sunetele pe care le emiteau îmi străpungeau simţurile, ultimele patru zile făcând să se instaleze în mine un sentiment al pierderii atât de acut, încât mi-aş fi dorit să mă aflu oriunde în lume numai la o cursă de cai nu.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă Orinda.

— Nimic.

— Nu este adevărat.

— Nu contează.

Îmi oferise o deschidere perfectă pentru ceea ce doream să-i spun, dar am dat lamentabil înapoi. Nu mă aşteptam să mă simt atât de teribil de pierdut şi de izolat; un exilat privind printr-o barieră de sticlă la o viaţă care-i fusese refuzată.

Am găsit un loc unde să stăm sprijiniţi de balustrada de fier care împrejmuia ringul şi i-am dat programul meu, pentru că pe al ei îl uitase sus. Avea nevoie de ochelari, care erau în poşetă, ca să vadă literele mici, şi de ajutor ca să-i identifice pe concurenţi după numerele purtate pe îmbrăcăminte.

— Ce înseamnă toate cifrele astea? mă întrebă arătându-mi programul. Pentru mine parcă scrie în chineză.

— Îţi spun care este vârsta calului şi ce greutate duce în cursă. Cifrele astea mici sunt rezultatele calului la ultimele curse la care a participat. Şi i-am arătat cu degetul: C înseamnă că a căzut şi R înseamnă că s-a ridicat, dar nu a terminat cursa.

— Aha! A studiat programul şi a citit cu voce tare condiţiile intrării în prima cursă — o cursă cu garduri, de două mile şi jumătate, pentru începători.

— Este o cursă pentru caii de patru ani sau chiar ceva mai mari, care de la începutul sezonului nu au câştigat nici o cursă cu obstacole... iar dacă au câştigat o asemenea cursă de la începutul sezonului, urmează să fie penalizaţi cu 7 livre{4}.

A ridicat ochii spre mine privindu-mă cu aversiune.

— Ce înseamnă să fie penalizat cu 7 livre?

— Asta înseamnă o greutate suplimentară. Este vorba de cele mai multe ori de plăcuţe subţiri de plumb puse în buzunarele postavului de sub şaua de pe cal. I-am explicat că un jocheu trebuie să aibă greutatea permisă pentru calul lui. Eşti cântărit înainte şi după cursă...

— Da, da. Nu sunt complet ignorantă.

— Îmi pare rău.

— Nu există decât un singur cal, în cursa asta, care duce o greutate suplimentară de 7 livre, anunţă ea triumfătoare, după ce s-a uitat pe program. O să câştige?

— S-ar putea, dacă este foarte bun.

Dădu pagină după pagină, continuând să-l studieze.

— Aproape că nu există cursă în care un cal să nu poarte o greutate suplimentară dacă a câştigat recent.

— Hm!

— Care e cea mai mare greutate cu care poate fi penalizat?

— Nu cred că există limită stabilită, dar în practică 10 livre reprezintă greutatea maximă cu care poate fi penalizat un cal. Dacă trebuie să ducă mai mult de 10 livre în plus, aproape cu siguranţă n-ar câştiga, aşa că antrenorul nu l-ar băga în cursă.

— Dar se poate câştiga cu o greutate suplimentară de 10 livre? este posibil? Adică calul...

— Da, este posibil.

— Efortul este mare?

— Depinde de cât de puternic este calul.

Şi-a pus ochelarii în poşetă şi şi-a exprimat dorinţa să mergem la Totalizator, unde a pariat pe calul care câştigase în prima zi a sezonului şi, ca atare, ducea în spate o greutate suplimentară de 7 livre de plumb.

— Trebuie să fie cel mai bun, a spus ea.

Aproape la fel de înaltă ca mine, Orinda a mers tot timpul cu un pas înaintea mea, ca şi cum ar fi fost firesc să aibă escortă în urmă. Era obişnuită să fie privită şi am văzut că felul în care era îmbrăcată stârnea admiraţie. Ne-am aşezat pe treptele tribunei mari ca să urmărim cursa. Calul pe care a pariat Orinda a terminat al patrulea.

— Şi acum ce se mai întâmplă? mă întrebă ea.

— Din nou şi din nou acelaşi lucru.

— Nu te plictiseşti de asta?

— Nu.

Rupse biletul cu care pariase şi lăsă bucăţelele să cadă fluturând la pământ.

— Nu văd să fie prea distractivă treaba asta. Privi în jur la numeroşii spectatori care studiau programul curselor. Şi ce faci dacă plouă?

Răspunsul simplu ar fi fost "te uzi", dar nu cred că i-ar fi plăcut.

— Oamenii vin să vadă caii şi, de asemenea, să şi parieze, i-am spus. Vreau să zic că sunt minunaţi caii!

Mi-a aruncat o privire compătimitoare şi a spus că după cursa următoare o să se întoarcă în salonul maeştrilor de ceremonie pentru a-i mulţumi ducelui pentru ospitalitate, după care o să plece. Nu putea înţelege care era fascinaţia acestor curse cu obstacole care atrăgea atâta lume.

— Eu nu înţeleg ce fascinaţie prezintă politica pentru tatăl meu, dar pentru el asta este acum toată viaţa lui.

Ne întorceam spre ringul de paradă, unde începuseră să apară caii pentru cea de-a doua cursă. S-a oprit brusc în mijlocul unui pas şi s-a întors spre mine cu ostilitate făţişă.

— Tatăl tău, mi-a spus ea acră, şuierând fiecare cuvânt ca şi cum l-ar fi rostit muşcând dintr-un pahar de sticlă, mi-a furat scopul vieţii mele. Eu ar trebui să reprezint Hoopwestern-ul în Parlament. Eu trebuia să dau bătălia în alegerile astea şi le-aş fi câştigat, ceea ce ar fi fost mai mult decât va face tatăl tău cu toată puterea lui de atracţie.

— Nici măcar n-a ştiut că exişti, i-am spus. A fost trimis de organizaţia centrală a partidului de la Westminster ca să participe la aceste alegeri parţiale, asta dacă reuşeşte să fie desemnat drept candidat. Nu şi-a stabilit ca obiectiv să te înlăture pe tine personal.

— De unde ştii?

— Mi-a spus chiar el. De miercurea trecută, de când m-a adus aici, pe post de decor, mi-a ţinut un curs condensat de politică. Îţi respectă convingerile şi sentimentele. Şi, practic, dacă ai fi de partea lui, şi dacă pentru asta ar fi ales, atunci poate că împreună cu el aţi fi o echipă la fel de bună, la fel cum ai fost şi cu domnul Nagle.

— Eşti copil!

— Da... îmi pare rău. Dar toată lumea de aici spune ce lucruri remarcabile ai făcut în circumscripţie.

Nu făcu nici un comentariu, fiind ori furioasă, ori supărată.

Începu să studieze din nou programul curselor, sprijinindu-se de balustrada ringului, ca şi cum ar fi fost acasă. După o vreme spuse:

— Tatăl tău nu-şi doreşte altceva decât puterea.

— Da. Şi am tăcut o vreme. Tu nu?

— Fireşte că da.

Puterea se afla lângă noi, în crupele musculoase ale cailor crescuţi pentru a participa la cursele cu obstacole, animale capabile să înghită distanţe de patru mile şi jumătate la o viteză de 30 de mile pe oră sau mai mult — distanţa şi viteza de la "Grand National". Nici un animal de pe pământ nu depăşeşte calul de curse în ce priveşte energia şi viteza. Această putere... asta era pentru mine puterea. Să o împarţi, să o călăuzeşti, să sari împreună cu ea. Oh, Dumnezeule, dă-mi această putere!

— Usher Rudd... ştii la cine mă refer?

— Da.

— Usher Rudd i-a spus prietenului meu, Alderney Wyvern —, hm! Ştii la cine mă refer?

— Din nou da.

— Usher Rudd spune că George Juliard nu numai că minte că ai fi copilul lui legitim, dar susţine că eşti ibovnicul lui.

— Ce sunt? Dacă am părut uluit, asta pentru că într-adevăr aşa eram. Ce este... un ibovnic?

— Nu ştii ce înseamnă?

— Nu.

— Un băiat... un iubit!

Nu eram atât de revoltat, cât uluit. De fapt, am izbucnit în râs.

— Usher Rudd, zise ameninţător Orinda, este un căutător neobosit. Să nu-l subestimezi.

— Dar am crezut că în privinţa asta ţinta lui este Paul Bethune.

— Oricine. Născoceşte minciuni. Îi place să distrugă oameni. Ar face-o pentru bani dacă ar putea, dar pentru că nu iese nici un ban din asta, o face din plăcere. Eşti fiul legitim al lui George Juliard?

— Semăn cu el, puţin. Orinda dădu din cap. Şi s-a căsătorit cu mama mea în faţa unui mare număr de martori (care dezaprobau această căsătorie, dar nu conta). Vestea păru să nu-i placă. Am impresia, am zis, că ai prefera ca Usher Rudd să aibă dreptate, nu? Atunci ai putea să scapi de tatăl meu!

— Alderney Wyvern spune că pentru asta este nevoie de mai mult decât de născocirile lui Usher Rudd. Trebuie găsită o pârghie puternică.

Părea foarte înverşunată. Indiferent ce credea Polly despre abilitatea mea de a înţelege nefericirea şi de a o alina, m-am simţit pierdut în labirintul implacabilelor reproşuri ale Orindei împotriva tatălui meu.

— Ştii că cineva a tras un foc de armă asupra lui? am întrebat-o.

— Altă minciună, decretă Orinda nevenindu-i să creadă.

— Am fost de faţă, am protestat eu.

— A fost şi Alderney. A văzut ce s-a întâmplat. George Juliard a alunecat pe o piatră, iar cineva a tras un singur foc din pură euforie şi Juliard pretinde că-i era destinat lui! Prostii! Ar face orice pentru publicitate!

Orinda personal nu s-ar vârî niciodată sub o maşină ca să deşurubeze un buşon, m-am gândit eu. Oricât de grijuliu ai fi, uleiul ţâşneşte totuşi afară înainte să poţi băga o lumânare în orificiul de scurgere. Chiar dacă ar fi ştiut cum şi unde să desfacă buşonul, nu puteai nicicum să faci o apropiere între uleiul de motor şi hainele Orindei.

Orinda avea nevoie de ochelari ca să citească un program de curse; nu o vedeam ţintind şi trăgând cu puşca.

S-ar putea să dorească să-l vadă mort pe tatăl meu, dar nu l-ar fi putut omorî ea şi nici măcar nu credea că cineva ar fi încercat să o facă.

Orinda, mi-am zis, nu a cerut şi nici nu a plătit pe nimeni să o scape fizic de rivalul ei. Ura ei avea limite.

Am condus-o să urmărim cea de-a doua cursă de lângă unul din garduri, pentru a o face cel puţin să înţeleagă viteza despre care era vorba.

Tocurile înalte şi subţiri ale pantofilor ei se afundau în turf, îngreunându-i mersul, ceea ce nu-i plăcu deloc. Am recunoscut deprimat că după-amiaza respectivă n-a prea fost un succes.

Totuşi, a fost impresionată de zgomotul şi energia cailor de jumătate de tonă care săreau cu eleganţă peste garduri şi i-a putut auzi pe jochei răcnind unul la altul şi la cai.

A putut să vadă picioarele încordate şi strânse în manşete albe şi culorile strălucitoare ale costumelor din mătase în soarele strălucitor de august.

Şi, indiferent dacă a vrut ca eu să ştiu sau nu asta, a înţeles brusc de ce acest gen de curse îl fascinează pe duce şi pe oricine care făcea efortul de a veni să le urmărească.

Când caii au ţâşnit din nou pe lângă noi, dublându-şi eforturile pe ultima linie spre punctul de sosire, vibrând până şi aerul la trecerea lor, am spus:

— Înţeleg ce simţi din cauza faptului că ai fost dată deoparte de comitetul de desemnare a candidaturii.

— Nu poţi, zise Orinda lipsită de orice amabilitate. Eşti mult prea tânăr.

— Ai pierdut ce-ţi doreai cel mai mult, iar lucrul ăsta este aproape insuportabil, am zis în disperare. Aşteptai un mod de viaţă care să fie o bucurie în fiecare zi, care să-ţi dea sentimentul de împlinire şi forţa interioară de a-ţi înfăptui cele mai frumoase visuri — mod de viaţă care ţi-a fost luat. Este o durere brutală. Crede-mă, ştiu bine.

Se uita fix la mine cu ochii ei verzi, mari de uimire.

— Nu trebuie să fii în vârstă, i-am spus. Poţi simţi lucrul ăsta şi dacă ai numai şase ani şi-ţi doreşti cu patimă un ponei pe care nu ai unde să-i ţii şi nici nu este înţelept să ţi-l doreşti. Şi eu... Am înghiţit în sec. Am vrut să mă opresc din nou, dar de data asta cuvintele parcă au pornit singure. Eu mi-am dorit asta. Am întins braţul peste balustrada neagră de fier către întreaga pistă de curse. Am vrut tot ce oferă asta. De când mă ştiu am vrut să fiu jocheu. Am crescut cu convingerea că asta va fi viaţa mea. Am crescut simţind căldura şi certitudinea viitorului meu şi... Ei bine... săptămâna asta el mi-a fost luat. Săptămâna asta mi s-a spus că nu pot trăi aşa, că nu pot duce viaţa asta, că nu sunt un călăreţ destul de bun, că nu am sclipirea pentru a fi jocheul care doresc să fiu. Antrenorul pentru care călăream mi-a spus să plec. Tatăl meu m-a anunţat că-mi va plăti taxele ca să merg la universitate, dar că nu va plăti pentru mine ca să-mi irosesc timpul călărind la curse, când este clar că n-am să fiu un as. N-am ştiut cât de îngrozitor este până când nu am venit astăzi aici... practic, îmi vine să urlu, să mă tăvălesc pe jos, iar dacă tu crezi că trebuie să fii destul de în vârstă ca să-mi fii mamă pentru a simţi ce simţi tu, ei bine atunci te înşeli.

Capitolul 6

La sfârşitul acelei după-amieze conduceam sumbru Range Rover-ul înapoi spre casa din pădure a lui Polly, cu sentimentul că i-am irosit toate planurile ei şi nu numai, că nu am reuşit să profit de un prilej irepetabil, dar categoric am înrăutăţit şi mai mult lucrurile.

Când m-am întors cu Orinda în salonul maeştrilor de ceremonii, ducele dispăruse din nou, chemat de multiplele lui îndatoriri. Orinda a urmărit cea de-a treia cursă de la balconul salonaşului, permanent cu spatele întors spre mine, purtarea ei excluzând orice conversaţie.

Cursa a fost câştigată de un cal cu o greutate suplimentară de 7 livre. Orinda nu mai pariase pe el.

Când s-a întors ducele, tot numai zâmbete la vederea ei, Orinda i-a mulţumit încântător pentru ospitalitate şi a plecat. Nu ne-a adresat nici un cuvânt tatălui meu, lui Polly sau mie, ignorându-ne total existenţa, iar eu am supravieţuit ultimelor trei curse dorindu-mi să fi fost mai scund, mai bogat şi cel puţin un geniu.

Când Polly ne-a invitat în casă, tatăl meu a acceptat imediat.

— Capul sus, a poruncit el reticenţei mele tăcute. Nimeni nu câştigă tot timpul. Spune ceva. N-ai scos un cuvânt de ceasuri întregi.

— Bine... Orinda s spus că Usher Rudd doreşte să ştie dacă sunt ibovnicul tău.

Tata a pufnit în paharul cu gin pe care i-l dăduse Polly.

— Ce înseamnă ibovnic? întrebă Polly, dar tata ştia.

— Usher Rudd încearcă să dovedească că nu sunt fiul tău. Dacă ai un certificat de căsătorie, încuie-l în subsolul unei bănci.

— Şi certificatul tău de naştere unde este?

— Cu lucrurile mele, la domnişoara Wells.

Tata se încruntă.

Lucrurile nu-mi parveniseră încă. Împrumută telefonul lui Polly şi o sună imediat pe fosta mea proprietăreasă.

— A împachetat totul, dar cei care am stabilit să se ocupe de transportul lucrurilor n-au apărut, ne spuse el. Am să mă ocup de treaba asta luni.

— Bicicleta mea este la grajduri.

Şi-a dat într-un fel seama în ce măsură mi-a distrus aspiraţiile, dar şi eu mi-am dat foarte clar seama că el încă se aştepta să înfrunt direct realitatea şi să mă maturizez.

— Este greu, a zis el.

— Da.

Polly se uită de la unul la altul, apoi spuse:

— Băiatul se străduie cât poate el mai bine pentru tine, George.

Am condus Range Rover-ul spre Hoopwestern, familiarizat, în sfârşit, cu tracţiunea pe patru roţi, cu greutatea şi dimensiunea lui. Mi-am lăsat părintele în faţa unei biserici (la dispoziţia lui Mervyn), unde urma să se întâlnească şi să mulţumească micii armate de voluntari care lucrase pentru el şi partid în toată circumscripţia.

Voluntarii îşi aduseseră cu ei familiile şi vecinii, precum şi ceai, bere, vin şi prăjituri ca să-i trateze, iar entuziasmul inepuizabil al tatălui meu să le dea energii pentru următoarele trei săptămâni.

— Fiul meu... Este fiul meu. M-a tot prezentat în stânga şi în dreapta, iar eu am tot strâns mâini, am zâmbit, am stat la taifas cu doamne, am vorbit despre fotbal cu oarecare timiditate şi despre cursele de cai cu evident regret.

Mervyn trecea de la un grup la altul cu planuri şi liste. Zona asta va fi cutreierată mâine, asta luni — manifeste... postere... vizite... să nu existe nici măcar un singur alegător din cei 70.000 care să nu fi auzit de Juliard!

Încă trei săptămâni... În momentul de faţă campania părea mai curând un purgatoriu decât ceva care să te atragă.

Dar am spus că am s-o fac... şi am s-o fac!

Am mâncat prăjitură cu ciocolată. Pizza n-a apărut încă.

Când a venit momentul să ne luăm rămas-bun, am luat Range Rover-ul de unde îl parcasem, pe un drum din apropiere, şi m-am asigurat pe cât posibil că nimeni nu se atinsese de el în seara aceea.

Foster Fordham îmi dăduse nişte instrucţiuni destul de simple la telefon.

— Întotdeauna să iei cu tine o cutie cu detergent praf de vase. Când parchezi maşina, împrăştie un fir subţire de detergent, pornind din spatele fiecărei roţi din faţă până la roata din spate, şi asta de fiecare parte. Pudra împrăştiată astfel o să-ţi spună dacă cineva a mutat maşina sau a încercat să se bage dedesubtul ei în absenţa ta. Ai înţeles?

— Da, mulţumesc.

— Întotdeauna să pui atent în funcţiune alarma şi să o debranşezi, şi, de asemenea, să porneşti maşina de la distanţă, oricât de puţin timp ai fi lipsit.

I-am urmat instrucţiunile cu stricteţe, dar nimeni n-a mai încercat nimic. L-am dus în siguranţă pe tatăl meu înapoi, la sediul partidului, şi l-am lăsat acolo cu Mervyn, cei doi purtând nesfârşite discuţii despre tactică. Am dus maşina în garajul ei bine încuiat, după care, în sfârşit, am luat o pizza pentru acasă. Mervyn şi tata au mâncat absenţi jumătate din ea. Mervyn aranja vrafuri de afişe şi manifeste pentru a fi distribuite.

Da, mi-a răspuns când l-am întrebat, fireşte că alegerile parţiale sunt foarte-foarte palpitante, ele reprezintă momentele culminante ale vieţii pline a unui agent de campanie.

Şi mai sunt şi ultimele aranjamente de făcut pentru sărbătoarea destinată colectării de fonduri, ce urmează să fie organizată săptămâna viitoare — mare păcat că nu Orinda este cea care se va ocupa de ea de data aceasta...

Am căscat şi am urcat scara îngustă, şi destul de abruptă, lăsându-i pe cei doi să încuie; şi m-am trezit în toiul nopţii într-un puternic miros de fum.

Fum! M-am ridicat direct în fund. Din nici o altă pornire decât din instinct mi-am descurcat picioarele din cearceafuri şi am zgâlţâit violent mogâldeaţă inconştientă de pe salteaua vecină, răcnind la el "Am luat foc!"; în acelaşi timp am sărit la uşa pe jumătate deschisă ca să constat dacă ceea ce tocmai spusesem era de fapt adevărat.

Era!

Jos, flăcări galbene ţâşneau, devorând şi sâsâind. Fumul se ridica în sus în fuioare groase. În faţa mea, camera de zi părea toată galbenă din cauza flăcărilor ce se ridicau din orificiul din spate, de jos.

Respirând deja greu din cauza fumului, m-am răsucit imediat într-un picior şi am sărit în baie. Dacă dau drumul la robinete, m-am gândit, baia şi chiuveta or să dea pe dinafară şi apa va curge jos, înăbuşind flăcările; am astupat şi cada, şi chiuveta, şi am deschis toate robinetele la maximum.

Am înmuiat un prosop mare în vasul de WC şi am tras apa. Am luat prosopul, am închis uşa să nu mai intre fumul şi am întins prosopul ud pe sub uşă cu o grabă ce era mai curând frenezie.

— Fereastra! am răcnit. Nenorocita de fereastră este înţepenită!

Fereastra era înţepenită din cauza straturilor consecutive de vopsea care s-au uscat, iar lucrul ăsta îl enerva de zile întregi pe tata. Eram amândoi numai în chiloţi, iar aerul devenea tot mai fierbinte.

— Nu putem coborî pe scări.

Oare nu înţelege? A pus mâna pe singurul scaun din dormitor şi l-a aruncat cu putere în fereastră. Geamul s-a spart, dar ochiurile erau mici şi cerceveaua de lemn de-abia dacă s-a crăpat. Ne aflam deasupra intrării cu ferestre joase, care dădeau spre piaţetă.

Când a aruncat a doua oară scaunul în fereastră, straturile de vopsea au cedat şi ambele părţi ale ferestrei s-au deschis larg —, dar de jos focul atacase deja acoperişul intrării şi flăcările urcau pe zid.

Şi magazinul de vechituri de alături era în flăcări, focul fiind deja mai avansat — ajunsese la acoperiş, aruncând scântei roşii şi aurii în văzduh, deasupra capetelor noastre.

M-am îndreptat spre uşă, gândindu-mă că scările sunt totuşi singura cale de ieşire, dar, chiar dacă prosopul ud fusese o stavilă în calea fumului, era inutil împotriva flăcărilor.

Clanţa uşii era acum mult prea fierbinte ca să fie atinsă. De partea cealaltă uşa luase foc.

— Ardem, uşa este în flăcări! am strigat înnebunit.

Tata s-a uitat scurt la mine.

— Va trebui să riscăm şi să sărim. Întâi tu.

A pus scaunul lângă fereastră şi, prin gesturi, m-a îndemnat să mă urc pe el şi să sar cât pot de departe.

— Sari tu întâi, am spus.

Acum în piaţă erau oameni şi se auzeau voci răcnind, şi sirena unei maşini de pompieri care se apropia.

— Grăbeşte-te, m-a îndemnat tata. Nu-i timp de discuţii. Sări!

M-am urcat pe scaun şi mă ţineam cu mâinile de cercevea.

— Sări!

Nu-mi venea să cred — îşi pusese cămaşa şi pantalonii, şi se lupta să-şi închidă fermoarul.

— Dă-i drumul. Sări!

Am pus piciorul gol pe cercevea, m-am ridicat şi am sărit încordându-mi toate puterile şi toţi muşchii... cu disperare; şi am navigat printre flăcările ce se ridicau de jos, aterizând pe pietrele negre cu un impact care m-a dezorientat total.

Auzeam oameni răcnind şi simţeam mâini care mă trăgeau de lângă foc, şi mă înecam cu fum, luptându-mă în acelaşi timp să mă eliberez din strânsoarea fermă a mâinilor care încercau să mă ajute pentru a-i atenua tatălui meu căderea când o să sară după mine. Nu aveam nici o putere. Am rămas acolo jos. Nici măcar nu puteam să vorbesc.

În mod incredibil, au ţâşnit blitz-uri. Oamenii înregistrau pericolul extrem prin care treceam, punctul în care fusesem foarte aproape de moarte. M-am înfuriat cumplit. Eram revoltat. Cât pe ce să izbucnesc în lacrimi. Ilogic, aş îndrăzni să spun.

Se auzeau voci strigând tatei să sară şi voci strigându-i să nu sară, să aştepte maşina pompierilor care acum traversa piaţeta, împrăştiindu-i pe privitori şi revărsând oameni cu căşti galbene.

— Aşteaptă, aşteaptă, strigau oamenii, în timp ce pompierii desfăşurau scara extensibilă ca să i-o întindă tatălui meu; dar silueta i se prefigura în fereastră, pe un fundal de un roşu strălucitor. Se urcase deja pe scaun, iar uşa în spatele lui ardea puternic.

Înainte ca scara să ajungă la el, în spate flăcările au ţâşnit strălucitoare şi atunci s-a ridicat pe cercevea şi, prin flăcările care dansau, s-a aruncat, la fel cum am făcut şi eu, în întunericul de dedesubt, conştient că s-ar putea să-şi rupă gâtul şi să-şi spargă capul, ştiind că pământul era acolo, dar incapabil să judece cât de departe —, dar, din nefericire, era prea aproape.

Fulgeră lumina unui blitz.

Doi bărbaţi în costume galbene ca astronauţii au ţâşnit târând după ei ceva circular, plasa folosită de obicei pentru prinderea celor care sar. Dar n-a mai fost timp să o poziţioneze.

Tatăl meu s-a prăbuşit peste ei, toţi căzând laţi la pământ. Oamenii s-au repezit să-i ajute şi grămada a dispărut din raza mea vizuală, dar picioarele tatălui meu se mişcau pline de viaţă şi i-am văzut pantofii, pe care sus nu-i avea, ceea ce însemna că se şi încălţase.

Eram tot murdar de fum şi sângeram în urma câtorva zgârieturi la impactul cu pietrele decorative, iar pe obraji îmi curgeau lacrimi, dar eu nu ştiam că plâng; eram încă ameţit, tuşeam, iar pe degete şi pe picioare au început să apară băşicuţe, dar nimic din toate astea nu conta.

În cap nu aveam decât zgomot şi confuzie. Am vrut să-l apăr pe tatăl meu de pericol şi nici măcar nu mă gândisem la o alarmă împotriva fumului.

— Ben? Era vocea lui.

Am ridicat privirea derutat. Stătea în picioare deasupra mea şi zâmbea. Cum putea?

Bărbaţii în costume galbene şi-au desfăşurat furtunurile şi au început să pulverizeze apă peste flăcările jucăuşe.

Peste tot erau aburi, fum şi flăcări neîmblânzite; nişte oameni care mi-au adus o pătură roşie în jurul umerilor îmi spuneau să nu-mi fac probleme. Nu eram sigur de unde apăruseră sau de ce mi-aş face eu probleme.

Dar de fapt nu eram sigur de nimic.

— Ben, am auzit la ureche vocea tatălui meu, ai o contuzie.

— Hm?

— Spun că te-ai lovit cu capul de pietre. Mă auzi?

— Nici o alarmă contra fumului. Este vina mea...

— Ben! Şi mă zgâlţâi zdravăn. Oamenii din jur i-au spus să nu facă asta.

— Am să fac în aşa fel, încât să fii ales, am spus.

— Iisuse!

În raza mea vizuală apăreau şi dispăreau feţe familiare. Mi s-a părut extraordinar să umble complet îmbrăcaţi în toiul nopţii, dar la un moment dat am aflat că nu era decât 11.20, nu patru fără cinci.

Mă culcasem devreme şi am sărit pe fereastră având asupra mea numai chiloţii şi ceasul, şi percepusem greşit ora.

Amy era acolo, frângându-şi mâinile şi plângând. Amy plângea pentru lucrurile primite degeaba ce se transformaseră în cenuşă; etajera urâtă dispăruse pentru totdeauna, încă nevândută.

Ce este asta, Amy? O étagère, ştii, câteva rafturi puse unul peste altul pentru a umple colţurile ciudate şi pe care pui farfurii decorative, fotografii şi tot felul de fleacuri.

Şi gloanţe?

— Oh, Dumnezeule, zicea Amy, am lăsat glonţul în jacheta aia a mea oribilă, în magazin, iar acum l-am pierdut, dar nu-i nimic, nu era decât o bucată de plumb vechi.

Doamna Leonard Kitchens mă bătea pe umăr liniştitor.

— Nu-ţi fă probleme, băiete, nu era nimic în magazinele alea vechi decât hârburi şi hârtie. Afişe. Nimic! Leonard al meu este pe aici, pe undeva. L-ai văzut? Lui Leonard al meu îi place un foc zdravăn, dar acum distracţia s-a terminat. Vreau să mă duc acasă.

Usher Rudd prinse cadrul, se dădu un pas înapoi şi apăsă butonul aparatului de fotografiat.

Ţâşni o lumină. Cameramanul postului local de televiziune sosi şi el cu reflectoare mai puternice decât flăcările pe care pompierii se chinuiau încă să le stingă. Mervyn îşi frângea mâinile din cauza vrafurilor de afişe "JULIARD" transformate în scrum. De abia ajunsese de o oră acasă când i-a telefonat cineva să-l avertizeze că magazinul de vechituri era în flăcări.

Crystal Barley îngenunche lângă mine, tamponându-mi afurisitele de julituri cu şerveţele şi spunându-mi îngrijorată:

— Nu crezi că ar fi mai bine să vin la slujbă mâine?

Paul şi Isobel Bethune intrară ilegal cu maşina în zona pedestră a pieţei. Situaţiile de urgenţă schimbau regulile, zise consilierul local, repezindu-se la tatăl meu, cu o expresie artificială de mare îngrijorare, tot numai prietenie faţă de tata şi salutându-l pe fiecare pompier în parte.

Isobel mă întrebă încet dacă mă simt bine.

— Fireşte că nu, izbucni Crystal. A sărit prin foc şi s-a prăbuşit pe caldarâm. La ce te-ai aştepta?

— Şi... ăăă... tatăl lui?

— Tatăl lui va câştiga locul în Parlament, a spus hotărâtă Crystal.

Binecuvântată să fie politica, mi-am zis eu.

— Paul era plecat la o întrunire, continuă Isobel. Când a auzit de incendiu, a venit acasă să mă ia şi pe mine, ca să văd dacă pot să fiu de ajutor. Întotdeauna dă mai bine dacă sunt şi eu cu el, aşa afirmă Paul.

Apa continua să şuiere încercând să stingă flăcările şi revărsându-se în valuri peste casă, scurgându-se peste pietrele decorative. Eu şi pătura mea roşie ne-am udat zdravăn şi a început să ne fie frig.

Din parcarea din spatele clădirii o altă cisternă uriaşă arunca şuvoaie de apă, aşa că cele două jeturi ale unei Niagare sclipitoare s-au întâlnit, s-au unit şi s-au revărsat împreună asupra acoperişului, ca o magnifică ploaie torenţială.

Afişele din birou şi vechiturile din magazin erau un adevărat furnal; iar afară, în stradă, două organisme vulnerabile tremurau.

Treptat, oamenii în căşti galbene au început să stăpânească limbile devastatoare ale focului, care, rămase fără combustibil, dădeau acum înapoi, susurau în loc să ragă, renunţau la luptă şi părăseau câmpul de bătălie astfel încât deasupra piaţetei nu mai cădeau acum scântei strălucitoare, ci cenuşă, iar simţurile nu mai erau asaltate de căldură, ci de mirosul acela specific de ars.

Cineva a adus doctorul care îi îngrijise glezna tatălui meu cu câteva zile în urmă; s-a uitat atent în ochii mei cu nişte luminiţe intense, după care mi s-a uitat în urechi, mi-a pipăit cucuiul care mi se ridicase pe ţeastă şi mi-a bandajat băşicuţele astfel încât să nu se spargă şi să se infecteze. A convenit cu tatăl meu să vină să mă vadă dimineaţă.

Tata a rezolvat provizoratul trezind simpatia directorului de la "Dragonul Adormit", care ne-a oferit un dormitor, şi a cărui soţie mi-a făcut rost de nişte haine.

— Bietul de tine... bietul de tine... S-a îngrijit de noi, amabilă, dar făcându-i în acelaşi timp plăcere şi atât ea, cât şi soţul ei i-au întâmpinat fericiţi pe ziariştii de la cotidienele londoneze care au năvălit în hotel a doua zi.

Fotografia, trebuie să recunoaştem absolut uluitoare, făcută de Usher Rudd tatălui meu în plină săritură, cu fereastra în care jucau flăcările ca fundal, a umplut pagina întâi nu numai a ziarului local "Hoopwestern Gazette" şi a următoarei ediţii a "Quindle Diary" ("Juliard urmărit de neşansă"), dar şi a tuturor ziarelor din comitat ("JULIARD SARE"); iar după relatarea faptelor, urmau comentarii şi critici nesfârşite.

Întotdeauna se vor găsi oameni care să-ţi spună ce ar fi trebuit să faci. Să-ţi spună ce ar fi făcut ei dacă s-ar fi trezit în toiul nopţii cu flăcările dansând sub ei.

Şi-ţi vor spune că în mod categoric primul lucru pe care trebuia să-l faci era să chemi pompierii, dar nimeni n-o să se obosească să-ţi spună cum să-i fi chemat dacă singurul telefon era la parter, înconjurat de flăcări. Cum să chemi pompierii când cablul telefonic era topit?

Postfactum, toată lumea poate gândi logic, dar în plină arşiţă, miros, zgomot şi pericol — raţionamentul analitic iese, mai mult sau mai puţin din cauză.

Oamenii tind să creadă că acel comportament absolut nerezonabil în condiţii îngrozitoare poate fi numit "panică", şi iertat, dar nu este vorba de panică, o formă a unei frici ilogice extreme, ci o lipsă de timp pentru a chibzui asupra lucrurilor.

Poate că eu şi tatăl meu am fi acţionat diferit dacă ni s-ar fi prezentat situaţia ca un exerciţiu teoretic, cu o soluţie corectă şi una incorectă.

Poate că aş fi aruncat saltelele pe fereastră ca o modalitate de a ne atenua aterizarea. Poate — dacă am fi reuşit să le facem să treacă prin fereastră!

Dar aşa cum stau lucrurile, era cât pe ce să murim amândoi, şi amândoi trăim — dar asta datorită mai mult norocului decât raţiunii! Nu-ţi pierde vremea să te îmbraci — ţi se va spune.

Mai bine intri gol în lumea asta decât îmbrăcat — în cealaltă, vor zice ei. Dar ei — oricare or fi aceşti "Ei" — n-au făcut nici un salt în faţa aparatelor de fotografiat ale oamenilor din mass-media.

După aceea m-am gândit că ar fi trebuit să mă năpustesc în camera de zi, care era în flăcări, ca să-mi iau jacheta şi cascheta de jocheu în loc să-mi bat capul cu robinetele.

De asemenea, ar fi trebuit să-mi înfăşor mâinile şi picioarele în prosoape înainte să mă urc pe cerceveaua încinsă a ferestrei.

Dar nu cred că tatăl meu va regreta vreodată secundele acelea în care a fost atât de aproape de moarte şi pe care le-a petrecut punându-şi cămaşa şi pantalonii. Într-un fel a ştiut, până şi în acea fracţiune de secundă dintre viaţă şi moarte, că o fotografie care l-ar înfăţişa sărind pe jumătate gol din flăcări l-ar urmări de-a lungul întregii sale cariere.

A ştiut, chiar şi în acel moment teribil, că prezentarea într-o ţinută îngrijită însemna totul.

Nici măcar cea mai îngrozitoare fotografie pe care Usher Rudd ar putea să o măsluiască pentru viitor n-o să-l poată înfăţişa altfel pe George Juliard decât ca pe un tip care gândeşte rapid şi care s-a comportat cât se poate de bine — şi-a pus chiar şi pantofii — într-un moment de criză.

Poliţia a făcut o anchetă amplă, dar luptătorii împotriva incendiilor nu puteau să jure că cele două arcade de la intrare au fost aprinse deliberat; şi nimeni nu a găsit o puşcă de calibrul 22 care să se potrivească cu glonţul din nou pierdut, iar raportul lui Foster Fordham cu privire la ceara introdusă în baia de ulei a Range Rover-ului a fost considerat neconcludent.

S-ar fi putut ca George Juliard să fi fost ţinta a trei atentate împotriva candidaturii sale, dacă nu chiar împotriva vieţii sale, dar, la fel de bine, s-ar fi putut să nu fi fost. Nu existau nici un fel de suspecţi evidenţi.

În marea penurie de ştiri care se înregistrează în luna august, ziariştii din Londra au acordat acestei enigme o largă acoperire timp de două zile întregi. George Juliard a apărut la televiziunea naţională. Nu mai exista acum nici măcar un singur alegător în circumscripţia Hoopwestern care să nu-l cunoască pe Juliard.

În timp ce tatăl meu se ocupa de publicitate, iar Mervyn alerga de colo-colo, ca o muscă agitată, ca să găsească un nou sediu nu prea scump, eu am petrecut cea mai mare parte a zilei de duminică într-un fotoliu lângă fereastra camerei mele de la "Dragonul Adormit", aşteptând să mi se vindece vânătăile şi juliturile, şi privind afară piaţeta şi clădirea arsă de vizavi.

De undeva, de aici, de sus, mi-am zis eu, de undeva, de aici, dintre numeroasele coşuri cu flori de geraniu ("Leonard al ei" le proiectase, mi-a spus doamna Kitchens cu mândrie), de aici dintre floricelele astea roşii şi albastre, al căror nume nu-l ştiu, de undeva, de aici, de la etajul "Dragonului Adormit", cineva a aţintit o puşcă de calibrul 22 asupra tatălui meu.

Ţintaşul nu s-a aflat probabil în această cameră care ni s-a dat nouă acum; este mult mai aproape de partea care dă spre primărie decât de intrarea principală a hotelului prin care am ieşit în noaptea aceea.

O împuşcătură trasă de aici, de unde stau eu acum, ar fi trebuit să ia în considerare faptul că ţinta nu merge drept înainte, ci o ia pe lateral.

Un ricoşeu ar fi putut, fireşte, să facă ca glonţul să ajungă oriunde, dar după părerea mea era puţin probabil ca un ricoşeu de aici, de unde stau eu acum, să se fi întors şi să fi lovit magazinul de vechituri.

La un moment dat, târşindu-mi picioarele cu băşicile bandajate, am explorat toată lungimea primului etaj al hotelului, privind piaţa printr-una sau două dintre uşile deschise şi, ajungând într-un mic salonaş mobilat cu fotolii şi măsuţe joase, mi-am dat seama că se afla exact deasupra holului de jos şi a uşilor principale. De aici, de la fereastră, se deschidea calea directă pe care o străbătusem cu tatăl meu înapoi spre casă, peste pietrele decorative ale piaţetei.

Oricine... oricine... şi dacă a avut curaj ar fi putut să se ascundă printre draperiile lungi care atârnau din tavan până-n podea, să deschidă fereastra, să spijine puşca de calibrul 22 de pervazul ferestrei şi să tragă printre florile de geraniu, în aerul cald al nopţii.

Tata, interesat, l-a întrebat pe manager numele persoanelor care s-au cazat la "Dragonul Adormit" miercuri noaptea, dar, deşi am putut consulta liber registrul, nu apărea nici un nume familiar.

— Frumoasă încercare, Ben, spuse tatăl meu oftând; iar eforturile poliţiei s-au încheiat cu rezultate similare.

Luni dimineaţă, Mervyn a închiriat un magazin gol într-o stradă lăturalnică şi a împrumutat un birou pentru Crystal, şi câteva scaune pliante.

Campania a cam bătut pasul pe loc vreo două zile până când a reuşit să-l convingă pe tipograful din apropiere, un tip prietenos, să înlocuiască producţia de afişe şi postere cu cea mai mare viteză şi la preţuri acceptabile, dar marţi după-amiază, târziu, neobositele vrăjitoare — Faith, Marge, Lavender — au transformat magazinul gol într-un birou de lucru complet, cu ceainic şi telefon mobil.

Luni şi marţi, George Juliard a alimentat ziarele şi a însufleţit câteva talk-show-uri de televiziune, iar miercuri dimineaţa s-a întâmplat un miracol.

Mervyn agăţase o nouă hartă pe perete şi-mi arăta străzile pe care trebuia să le duc (picioarele mi se vindecaseră deja) pe Faith şi Lavender ca să sune la uşile netulburate încă.

În absenţa unui megafon (pierit în flăcări), urma să claxonez din când în când, suficient ca să ne anunţăm prezenţa, dar nu prea tare — m-a instruit el — ca să nu supărăm pe cineva care ar încerca să adoarmă un copil.

Mamele de prunci (şi mă împungea cu un deget) balansează voturile în alegeri precum pendulul. Săruţi un prunc — câştigi un vot!

Nu se putea ca 100.000 de politicieni, istoric vorbind, să fi greşit.

— Am să sărut orice prunc îmi apare în cale, am promit cutezător.

Se încruntă la mine — niciodată să nu glumeşti! Mi-am amintit cea mai recentă lecţie dată de tatăl meu: "Să nu glumeşti niciodată cu poliţiştii, nu au nici un pic de simţ al umorului. Să nu faci niciodată o glumă politică — întotdeauna va fi considerată o insultă. Ţine minte că poţi să jigneşti şi printr-o ridicare de sprânceană".

— Oamenii sunt chiar atât de proşti? am zis uitându-mă la tata.

— Prost, a spus el cu o asprime simulată, este un cuvânt pe care nu ar trebui să-l aplici niciodată oamenilor. Pot să fie de fapt complet idioţi, dar dacă îi califici proşti, le-ai pierdut votul.

— Şi tu vrei să te voteze proştii?

— Nu face glume, a râs el.

Era plecat la Londra miercuri dimineaţă, când s-a întâmplat miracolul. În biroul improvizat nu eram decât Mervyn, Crystal, Faith, Marge, Lavender şi cu mine — încercând cu toţii să compensăm lipsa calculatorului (pentru adunarea sumelor cheltuite pe pliculeţe de ceai), a copiatorului (programele pentru voluntari) şi a faxului (ştiri din galaxii depărtate, cum ar fi Quindle).

Intră Orinda. Încetă pe loc orice activitate. Era îmbrăcată în verde citron-deschis — pantaloni, jachetă şi bentiţă pe cap. Lanţuri de aur. În afară de poşeta neagră de lezar, avea asupra ei un sul substanţial de hârtii. Se uită în jur la camera goală, îi zâmbi uşor lui Marge şi-şi fixă privirea pe mine.

— Vreau să vorbesc cu tine, zise calmă. Afară.

Am urmat-o. Am rămas în picioare pe trotuar, în soare, în calea trecătorilor care ne ocoleau.

— De sâmbătă am chibzuit lucrurile pe toate feţele, mă anunţă ea. Duminică dimineaţa, cam pe la opt şi jumătate, a apărut un ziarist, dând de fapt buzna. S-a oprit. Eu am dat uşor din cap. M-a întrebat dacă mă bucur sau îmi pare rău că n-aţi murit arşi. Tu şi tatăl tău, adică.

— Ah!

— A fost prima dată când am auzit de incendiu.

— Mă surprinde ca nu ţi-a telefonat nimeni.

— Când dorm, scot telefonul din priză. Mi-e greu oricum să dorm.

Am exclamat din nou un ,Ah!" vag.

— Ziaristul voia să ştie părerea mea despre informaţia pe care o primise că atacurile urmărind moartea lui au fost lansate împotriva lui George Juliard pentru a-l determina să-şi retragă candidatura, pregătind astfel terenul pentru revenirea mea. S-a oprit, mi-a studiat o vreme faţa, după care a continuat: Văd că ideea asta nu este nouă pentru tine.

— Nu, dar nu cred că tu ai făcut-o.

— De ce nu?

— Eşti afectată, eşti furioasă, dar n-ai ucide.

— Când zici că împlineşti 18 ani?

— În zece zile.

— Atunci consideră asta drept un cadou pentru ziua ta de naştere. Şi-mi puse în mâini sulul de hârtii. Este pentru tine. Este din cauza ta. Se opri brusc, înghiţind în sec. Foloseşte-o cum vrei.

Am derulat cu curiozitate hârtiile, fiind nevoit să le ţin bine ca să nu se ruleze la loc. Pe prima scria, cu litere foarte mari:

"ORINDA NAGLE DECLARĂ CĂ VOTEAZĂ PENTRU JULIARD".

Am rămas cu gura căscată.

— Ai aici zece, spuse ea simplu. Toate sunt la fel. Mi-au fost tipărite azi-dimineaţă. Dacă vrei, or să-ţi tipărească zeci de asemenea afişe.

— Orinda... Mă lăsase fără cuvinte.

— Acolo, la curse... mi-ai arătat..., începu ea, dar se opri din nou. Eşti atât de tânăr, dar mi-ai arătat că este posibil să accepţi o dezamăgire insuportabilă. M-ai făcut să mă analizez. Oricum, nu vreau ca oamenii să creadă că aş fi în stare să dau foc vechiului nostru sediu ca să scap de tatăl tău, aşa că am să mă alătur lui. De acum înainte am să-l sprijin oricum pot. N-ar fi trebuit să ascult niciodată la toţi oamenii aceia care mi-au spus că el m-a jefuit. Nu ştiu, ca să fiu cu adevărat sinceră, iar adevărul este teribil... nu ştiu dacă nu m-am simţit uşurată că nu mai sunt nevoită să merg la Westminster; dar îmi place să lucrez în circumscripţie şi asta m-a durut cel mai mult, că oamenii pentru care am lucrat cu atâta entuziasm şi dăruire m-au dat deoparte pentru un străin oarecare din afară.

S-a oprit şi s-a uitat la mine cu un fel de disperare ca să vadă dacă sunt în stare să înţeleg; iar eu am înţeles atât de bine, încât m-am aplecat spontan în faţă şi am sărutat-o pe obraz.

Ţâşni o lumină de blitz.

— Nu pot să cred, scrâşni Orinda. Mă urmăreşte peste tot.

Usher Rudd, beneficiind de avantajul surprizei, se îndepărta deja, dispărând printre trecători.

— Şi pe mine mă urmăreşte, am spus, punându-i o mână pe braţ pentru a o descuraja să pornească în urmărirea lui. Tu m-ai avertizat, iar eu i-am spus tatălui meu... dar dacă Usher Rudd nu încalcă legea, se pare că nu poate fi oprit, iar legea este încă de partea unor maimuţe ca Rudd.

— Dar viaţa mea particulară mă priveşte numai pe mine! Mă privi de parcă ar fi fost vina mea că nu era aşa.

— Vânzătorii de droguri ar da faliment dacă oamenii n-ar cumpăra droguri, i-am spus eu.

— Poftim?

— Aşa-zisul război împotriva drogurilor se duce împotriva cui nu trebuie. Să fie puşi la răcoare consumatorii. Să fie eliminată cererea. Să fie pusă sub obroc natura umană.

Mă privi derutată.

— Ce legătură au drogurile cu Usher Rudd?

— Dacă oamenii nu s-ar înghesui să-i cumpere mizeriile, atunci n-ar mai scrie.

— Şi vrei să spui... că aşa vor face întotdeauna?

Nu avea nevoie de nici un răspuns. Mă urmă înăuntru în magazinul/birou şi, după ce le anunţă vestea, fu întâmpinată cu o lungă îmbrăţişare din partea lui Mervyn (fără poză) şi cu o privire ambiguă din partea celor trei vrăjitoare.

— Unde vrei să mergi astăzi, Mervyn? întrebă Orinda, iar el îi arătă pe hartă; rezultatul neaşteptat a fost că, atunci când am pornit Range Rover-ul, la bord erau Mervyn, Orinda, Faith şi Lavender şi toate afişele cu angajamentul Orindei bine întinse.

Întrucât Mervyn telefonase editorului de la "Gazette", în parcarea din spatele magazinului ars am fost întâmpinaţi de o mulţime adunată în pripă de către redactorul-şef ai ziarului (care ducea o lipsă acută de ştiri) şi de cameramanul care a urmărit-o fascinat pe Orinda la recepţia de dinaintea dineului de acum o săptămână, de la "Dragonul Adormit".

Orinda a flirtat din nou cu camera lui de luat vederi (sau cu el — era cam acelaşi lucru) şi le-a spus tuturor, de la un microfon care nu chiţăia deloc, că George Juliard, fără îndoială pe punctul de a deveni un politician aclamat pe scară naţională, e cel mai bun înlocuitor pentru iubitul ei soţ, Dennis, care şi-a consacrat întreaga viaţă cetăţenilor cinstiţi din această parte glorioasă a Dorset-ului.

Aplauze, aplauze. La telejurnalul de la ora prânzului a apărut în sufrageriile locuitorilor din Hoopwestern, în aclamaţiile aproape deloc orchestrate.

Când s-a întors cu trenul de la Londra, tata a primit vestea despre conferinţa de presă a Orindei cu sentimente amestecate — s-ar putea să-i fure popularitatea sau pur şi simplu ar putea să-i salveze viaţa; dar la o nouă întâlnire în cursul serii a îmbrăţişat-o călduros (pe bază de reciprocitate de altfel), ceea ce cu numai o zi în urmă ar fi fost de neconceput.

Nu toată lumea a fost încântată.

Umbra Orindei, Anonymous Lover Wyvern, s-a ţinut după ea precum trăsnetul. Îmbrăcată în satin negru şi strălucind de generozitate şi virtute, ea îi tot arunca priviri întrebătoare ca şi cum nu era sigură care este sursa furiei lui. Orinda nu părea să-şi dea seama — aşa cum am înţeles eu, deşi destul de încet, de-a lungul serii — că, renunţând la furia provocată de faptul că nu a fost desemnată candidat, i-a redus într-un fel prestanţa lui A.L. Wyvern. Fusese cel mai bun prieten al lui Dennis Nagle, iar acum Orinda îl lăsa în urmă pe Dennis al ei.

Spre surprinderea mea, "Scumpa" Polly a fost foarte supărată, deşi ea însăşi contribuise la schimbarea Orindei, mijlocindu-mi discuţia cu aceasta.

— N-am nici o încredere într-o asemenea schimbare de 180 de grade, s-a plâns Polly. Şi-a asumat singură rolul de soţie a circumscripţiei! Se pricepe categoric la asta, dar nu este soţia lui George. Iar acum îşi închipuie cu siguranţă că poate să meargă să deschidă şi să inaugureze sărbători şi diferite manifestaţii; pun pariu că asta are în cap. Ce naiba i-ai spus acolo, la curse?

— I-am spus că doreşti să fie de partea tatălui meu.

— Ei da, aşa este. Dar nu vreau să o văd mergând peste tot şi spunând tot timpul că ea ar fi trebuit să fie cea pe care să o desemnăm.

— Fă-l să ajungă în Parlament, Polly, i-am spus. Pune-l pe escalator şi apoi se va ocupa el de Orinda şi de tot restul.

— Câţi ani ai spus că ai?

— 18, chiar la sfârşitul săptămânii viitoare. Iar tu, "Scumpă" Polly, singură ai spus că am puterea de a pătrunde în minţile oamenilor.

— Şi într-a mea? mă întrebă alarmată.

— Într-un fel.

Râse tulburată, dar n-am văzut nimic altceva decât bunăvoinţă.

Despre Leonard Kitchens s-ar putea afirma exact contrariul. Ajunsesem să înţeleg că enorma lui mustaţă acţiona după felul în care se mişca, ca un barometru, indicând direcţia sentimentelor lui.

Aşa cum era ridicată în sus, în seara aceea, era combativă şi plină de importanţă, combinaţie ce indica dorinţa de luptă.

Corpolenta doamnă Kitchens (într-o rochie cu flori mari, roz, imprimate pe un fond albastru-închis) a urmărit o vreme cu îngrijorare felul în care se mişca şi cum se purta la întâlnire "Leonard al ei", şi apoi a venit direct lângă mine.

— Fă ceva, mi-a şuierat la ureche. Spune-i Orindei să-l lase în pace pe Leonard al meu.

Mie mi se părea că lucrurile stau exact invers, având în vedere că mustaţa lui Leonard vibra pe gâtul Orindei, dar la îndemnurile permanente şi imperioase ale doamnei Kitchens m-am apropiat de ei şi am surprins tirada agitată a lui Leonard.

— Aş face orice pentru tine, Orinda, ştii că aş face, dar te alături inamicului şi nu suport să-l văd grămadă peste tine, este dezgustător.

— Trezeşte-te Leonard, zise în glumă Orinda, nevăzând lava clocotind sub exteriorul uşor ridicol, e o lume nouă.

S-ar putea ca subcurenţii să mai tragă într-o parte sau într-alta, dar Orinda unificase categoric partidul în jurul lui Juliard; totuşi, în seara aceea, în camera noastră, tata literalmente nu a vrut să audă nici un cuvânt despre ea.

De fapt, mi-a pus hotărât un deget pe buze şi m-a tras pe culoar, închizând uşa în urma noastră.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat nedumerit.

— În seara asta redactorul de la "Gazette" m-a întrebat dacă eu cred că oamenii care votează pentru mine sunt proşti.

— Dar este un nonsens! Este... şi m-am oprit.

— Da, adu-ţi aminte. Când am glumit despre alegătorii proşti, eram singuri aici. În dormitor. Ai mai spus cuiva ce am vorbit noi?

— Fireşte că nu.

— Atunci cum ştie "Gazette"?

L-am privit ţintă şi am zis încet:

— Usher Rudd.

Tata dădu din cap.

— Nu mi-ai spus tu că mecanicul ăla, Terry — nu aşa îl chema? — a fost concediat, pentru că Usher Rudd a ascultat ce a vorbit în pat folosind unul din dispozitivele ale care captează vocile din vibraţiile uşoare care lovesc geamurile?

— Usher Rudd încearcă să dovedească că nu sunt fiul tău, am zis eu furios.

— Nu-ţi fă probleme, n-are cum s-o facă.

— O urmăreşte şi pe Orinda, ca să nu mai vorbim de familia Bethune.

— Crede că dacă o să arunce destul noroi, cineva, până la urmă, o să se mânjească. Nu-i da nici un prilej să o facă.

Pe măsură ce zilele treceau, era clar că farmecele Orindei aveau cel mai mare impact chiar în Hoopwestern, mai puţin în Quindle şi nu foarte mare în satele din jur, unde, la apariţia ei era întâmpinată cu "Oh"-uri şi "Ah"-uri politicoase, după care alegătorii se întorceau rapid la cidrul lor.

Înclinaţia tatălui meu pentru sucul acidulat al merelor i-a adus aprobarea sătenilor.

În fiecare zi treceam din cârciumă în cârciumă (eu conduceam maşina) şi mă obişnuisem să aud verdictul: "De treabă om, tatăl tău, înţelege ce ne trebuie nouă, la ţară. Să fii sigur că pe el o să-l votăm. Bethune ăla este consilier la oraş şi ştii ce credem noi despre ăştia — jos cu ei". Tatăl meu îi făcea să râdă. El ştia preţul fânului. L-ar fi urmat până la Polul Sud.

Orinda considera că mersul în sate este o pierdere de timp; la fel şi Mervyn.

— Grosul alegătorilor este în oraşe, îl dădăceau ei. Dennis Nagle fusese steaua cercului oamenilor de afaceri.

Dar tatăl meu era de altă părere.

Orindei nu-i plăcea cidrul şi nici cârciumile. În mod surprinzător însă lui Lavender îi plăceau ambele.

Ca atare, tata, Lavender şi cu mine am petrecut câteva zile montând şi demontând tribuna din cele două cutii, pe care le purtam în Range Rover, în tot felul de sătucuri, având grijă (aşa cum spunea tatăl meu) să nu scăpăm nici un vot.

Săptămâna care a urmat, Orinda a fost cea care era cât pe ce să-şi piardă viaţa.

Capitolul 7

În marţea ultimei săptămâni pline de campanie, mi-a sosit, în sfârşit, bicicleta şi cutia cu lucruri de la domnişoara Wells.

Sus, în camera noastră, tata s-a uitat cu interes şi curiozitate printre puţinele lucruri rămase din viaţa mea trecută — două trofee pentru câştigarea curselor pentru amatori de Paştele trecut, câteva fotografii în care călăream sau schiam şi altele din liceu, printre care una cu echipa de tir. Mai erau cărţi de matematică şi despre curse. Şi haine, dar nu prea multe pentru că, spre disperarea mea, eram încă în creştere,

Tata a luat paşaportul meu, certificatul de naştere şi fotografia înrămată de la nunta lui cu mama. A scos fotografia din ramă şi, după ce a privit-o îndelung, şi-a plimbat degetul pe faţa ei şi a oftat adânc; a fost singura dată când l-am văzut manifestându-şi vreo emoţie din cauza pierderii suferite.

— Ţi-o aminteşti? l-am întrebat imprudent. Dacă ar intra acum în cameră ai recunoaşte-o?

Mi-a aruncat o privire atât de goală, încât mi-am dat seama că am pus o întrebare de neiertat, dar după o vreme mi-a spus:

— Nu uiţi niciodată prima dragoste.

Am înghiţit în sec.

— Tu te-ai întâlnit cu prima dragoste?

Am rămas perplex, stânjenit în asemenea măsură încât îmi pierduse, graiul; în cele din urmă am spus sincer: "Nu". A dat din cap. A fost un moment de intimitate aproape insuportabilă, primul asemenea moment între noi doi, dar el a rămas cu desăvârşire calm, lăsându-mă să-mi revin.

A aranjat nişte hârtii pe care le adusese într-o geantă din recenta călătorie făcută la Londra, a pus şi documentele mele înăuntru, a încuiat-o şi a anunţat că o să facem o vizită la "Hoopwestern Gazette".

De fapt l-am vizitat pe editor, care era şi proprietarul singurului cotidian local.

Era un bărbat de vârstă medie, obosit, îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte şi, din tonul primelor pagini ale ziarului său, aspru. Când am intrat s-a ridicat de la birou.

— Domnule Samson Frazer, a spus tatăl meu, când ne-am întâlnit seara trecută m-aţi întrebat dacă, după părerea mea, oamenii care mă votează sunt proşti.

Cu toată importanţa lui în Hoopwestern, Samson Frazer nu avea nici un fel de putere în faţa părintelui meu. Interesant, mi-am zis eu.

— Aaa..., zise el.

— O să revenim la asta într-un minut, i-a zis tatăl meu. În primul rând, vreau să vedeţi ceva. Desfăcu geanta şi o deschise. Am adus următoarele articole, continuă tata scoţând pe rând fiecare document şi punându-l pe birou. Certificatul meu de căsătorie. Certificatul de naştere al fiului meu. Paşapoartele noastre, ale amândurora. Această fotografie cu mine şi soţia mea lângă oficiul stării civile, după căsătoria noastră. Pe spate — şi întoarse fotografia pe dos — puteţi vedea numele şi numărul de autorizaţie al fotografului, precum şi data. Aici este şi certificatul de deces al soţiei mele. A murit în urma unei complicaţii survenite după naşterea fiului nostru. Acest fiu, Benedict, singurul meu copil, care a fost alături de mine în timpul campaniei pentru aceste alegeri parţiale.

Editorul îmi aruncă o privire rapidă, ca şi cum până în acel moment nu luase notă de existenţa mea.

— Dumneavoastră folosiţi o persoană pe nume Usher Rudd, continuă tata. Părerea mea este că ar trebui să fiţi foarte prudent. Se pare că încearcă să trezească bănuieli asupra identităţii şi legitimităţii fiului meu. Mi s-a spus că a făcut insinuări vulgare.

L-a întrebat pe editor cum de a aflat despre alegătorii "proşti", când el, tatăl meu, a folosit cuvântul — şi într-o glumă — numai în intimitatea camerei sale.

Samson Frazer parcă era un şobolan rebegit.

— Dacă trebuie, voi trimite mostre de păr pentru analiza ADN. Păr de la mine, de la fiul meu şi de la soţia mea, care mi-a dat o şuviţă într-un medalion. Sper că veţi chibzui la cele ce vi le-am spus şi la ceea ce v-am arătat. Începu să pună metodic certificatele înapoi în geantă. Pentru că, vă asigur, continuă amabil, dacă "Hoopwestern Gazette" va fi atât de lipsită de înţelepciune, încât să arunce îndoieli asupra originii fiului meu, voi da în judecată ziarul şi pe dumneavoastră personal pentru defăimare şi calomnie, şi s-ar putea, foarte probabil, să vă doriţi să n-o fi făcut. Închise încuietorile genţii atât de energic, încât zgomotul făcut a răsunat ca o ameninţare.

— Aţi înţeles? l-a întrebat.

Editorul înţelesese clar.

— Bine, zise tatăl meu. Dacă mă prinzi cu vreo porcărie în flagrant delict, e o treabă absolut echitabilă. Dar dacă încerci să o fabrici, am să te spânzur cu picioarele în sus.

Samson Frazer nu găsi nimic de spus la asta.

— Bună ziua, domnule, şi-a luat tata rămas-bun.

A fost foarte bine dispus tot drumul înapoi spre hotel şi a urcat în cameră fredonând.

— Ce ai zice, sugeră el, de un pact între noi doi?

— Ce fel de pact?

Puse geanta pe masă şi scoase din ea două foi albe de hârtie.

— M-am gândit să-ţi fac o promisiune şi vreau ca în schimb să-mi faci şi tu una similară. Amândoi ştim cât de vulnerabil poate fi cineva când este vorba de oameni ca Usher Rudd.

— Şi nu este deloc imposibil, l-am întrerupt eu, ca el să ne asculte în acest moment, mai ales dacă ştie de unde de-abia ne-am întors.

Tatăl meu păru o secundă uluit, apoi zâmbi.

— Cărăbuşul cu păr roşu, scormonitor în rahat, poate să asculte cât îi place. Promisiunea pe care am să ţi-o fac este să nu-i dăm, lui sau oricui altcuiva asemeni lui, nici un fel de motiv pentru un scandal public. M-ar deranja profund. Fără legături cu oameni de nimic, care toarnă vrute şi nevrute, nici un fel de recompense nelegale pentru diverse servicii, plata corectă a impozitelor, şi fără porcării cum ar fi droguri şi ciudăţenii sexuale...

Am zâmbit slab, amuzat.

— Da, dar vreau ca şi tu să-mi faci aceleaşi promisiuni.

— Vreau să-mi promiţi că, dacă am să fiu ales, în timpul carierei mele politice n-ai să faci nimic care să ducă în vreun fel la discreditarea mea, la înlăturarea mea sau la căderea mea în dizgraţie.

— Dar n-aş face aşa ceva, am protestat eu.

— Îţi este uşor să o spui acum, când eşti tânăr, dar ai să descoperi că viaţa este plină de tentaţii teribile.

— Promit.

— Nu e suficient, spuse clătinând din cap. Vreau ca amândoi să facem lucrul ăsta în scris. Vreau să poţi să vezi şi să-ţi aminteşti ce ai promis. Fireşte, nu e nicidecum un document legal sau ceva cu asemenea pretenţii, e doar o declaraţie de intenţii.

A tăcut, jucându-se cu pixul în timp ce se gândea; apoi a scris foarte repede şi simplu pe o foaie de Hârtie, a semnat şi a împins hârtia spre mine, ca să citesc. Scrisese următoarele:

"Nu voi provoca nici un scandal, nici nu voi comite vreun act ruşinos sau ilegal".

— Este puţin cam prea cuprinzător, nu? am zis nedorind ca totul să devină prea serios.

— Altminteri n-ar avea nici o valoare. Dar tu poţi să scrii propria ta variantă. Scrie ce crezi de cuviinţă.

Nu simţeam nici un impuls să mă leg irevocabil jurând sfinţenie. Şi am scris următoarele:

"Nu voi face nimic de natură să stânjenească cariera politică a tatălui meu sau să-i târască numele în noroi. Voi face tot posibilul să fie în siguranţă împotriva oricărui fel de atac".

Am semnat cu inima uşoară şi i-am dat hârtia.

— Asta merge?

— Merge, a spus zâmbind, după ce a citit.

A împăturit ambele foi, apoi a luat fotografia de nuntă, a aşezat-o cu faţa în jos pe geamul ramei, după care a potrivit cele două foi pe dosul fotografiei; a aplicat deasupra spatele ramei, pe care a prins-o bine cu clipsurile ei.

— Gata, a spus, întorcând rama cu faţa în sus. De fiecare dată când ai să te uiţi la mama ta şi la mine, îţi vei aminti de promisiunile din spatele fotografiei, din interiorul ramei. Nici că se poate mai simplu.

Aşeză fotografia pe masă şi îmi întinse certificatul de naştere şi paşaportul.

— Păstrează-le în siguranţă.

— Da.

— Bine. Şi acum hai să mergem mai departe cu campania asta.

După ce ne-am oprit foarte puţin pentru a-mi lăsa actele într-un plic în seiful directorului de hotel, ne-am dus la noul cartier general pentru a-i lua pe Mervyn, afişele, pe Faith şi Lavender, ca să pornim în rondul de dimineaţă din uşă-n-uşă în trei cartiere din Hoopwestern. Cartiere muncitoreşti, cei care făceau becuri.

Mervyn, mândru nevoie mare de el, găsise un alt megafon. Prietenul lui, tipograful, continua să furnizeze un torent de "JULIARD". Părea şi Mervyn o dată mulţumit în lumea lui, dar ziua pentru ei deveni şi mai strălucitoare când sosi Orinda, declarând că este gata să meargă şi ea cu noi.

Ne-am înghesuit în Range Rover toţi şase — eu, tata, Orinda, Faith şi Lavender (amândouă reci) şi Mervyn (încins) — lăsându-le la birou pe Crystal (cronic anxioasă) şi pe Marge (ştergând praful şi măturând).

În afară de asta, mai erau numai opt zile şi se termina totul, mi-am zis. Şi după aceea ce am să fac? Mai erau trei sau patru săptămâni până să înceapă semestrul la Exeter.

Am să am 18 ani. Aveam o bicicletă... poate că o să ajung în Franţa. Conduceam mecanic, oprind ori de câte ori îmi dicta Mervyn. Orinda venise în pantaloni şi jachetă, de un roşu oranj-pal. Ca de obicei, lanţuri de aur. Un machiaj perfect.

Au fost sărutaţi prunci. Tatăl meu a dat peste un grup de soţi care avea grijă de copii, muncitori în schimburi la fabrică, şi a aflat o mulţime de lucruri despre filamentele de tungsten.

Eu am stat de vorbă cu câteva doamne mai în vârstă aflate la cafeaua de dimineaţă, care n-au fost însă satisfăcute până când părintele meu nu a dat mâna cu ele (zâmbete de încântare, o mulţime de voturi). Orinda a întâlnit prieteni vechi. Mervyn alerta străzile de sosirea noastră, iar Faith şi Lavender nu scăpau nici o sonerie.

După ce am părăsit şi ultimul cvartal, am văzut unul sau două afişe Titmus, nici un Whistle, nici măcar un Bethune, numeroase ferestre proclamând acum "JULIARD". Existau categoric speranţe.

Mervyn şi tata au hotărât să mai mergem pe încă o stradă, lungă, şi de data asta cu case variate, arătând ceva mai prospere. Mă săturasem deja de mersul din uşă-n-uşă — avusesem parte cât să-mi ajungă câteva vieţi — dar, ca întotdeauna, ceilalţi păreau să aibă un apetit de neostoit.

Ochii tatălui meu străluceau de entuziasm, iar cei care nu erau de acord cu teoriile lui politice nu-l descurajau, ci, dimpotrivă, îl stimulau. Aveam impresia că nu oboseşte niciodată în încercarea de a-i converti pe necredincioşi.

Fără prea mari speranţe, le-am întrebat pe Faith şi Lavender dacă nu preferă să spună că ajunge cât au făcut; ce-ar zice să mergem să luăm prânzul?

— Nu, nu, au insistat ele cu fervoare. Fiecare vot contează.

Singură Orinda părea să nu se simtă în largul ei şi era rezervată; în cele din urmă, în timp ce aşteptam amândoi pe trotuar lângă maşină ca şi ceilalţi să termine de trezit entuziasmul în căminul unor bătrâni, am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Nimic, îmi răspunse, şi nu am insistat, dar, după un moment sau două, ea a continuat: Vezi BMW-ul ăla alb, acolo, pe drum?

— Da, am zis încruntându-mă. Îl văzusem şi mai devreme, într-unul din cvartalurile de locuinţe muncitoreşti.

— Ne urmăreşte.

— Cine? Usher Rudd?

— O, nu! A găsit ideea surprinzătoare, ceea ce m-a surprins şi pe mine. Nu, nu Usher Rudd. Este Alderney Wyvern.

În clipa aceea eu am fost cel surprins şi am întrebat-o uimit:

— De ce naiba să ne urmărească?

— Este încă furios pe mine pentru că-l sprijin pe tatăl tău, spuse încruntându-se.

— Ei bine... am remarcat. Dar de ce anume?

— Eşti prea tânăr ca să înţelegi.

— Aş putea să încerc.

— Dennis obişnuia să facă tot ce spunea Alderney. Vreau să spun că de fapt Dennis a avansat datorită lui Alderney. El îl învăţa ce să spună. Alderney este foarte deştept, politic vorbind.

— Atunci de ce nu-şi caută un loc de parlamentar pentru el?

— Spune că nu doreşte aşa ceva. Ca să fiu sinceră, a spus după o pauză, nu este uşor să-l înţelegi. Dar ştiu că se aştepta ca eu să fiu desemnată drept candidat şi în calitate de văduvă a lui Dennis să păstrez locul; iar Alderney, la fel ca şi libidinosul ăla de Leonard Kitchens, cu mustaţa aia care-i tot tremură, s-a ocupat de oameni ca să se asigure că am să fiu desemnată. Apoi, din senin, organizaţia centrală a partidului de la Westminster a decis că-l vor pe George Juliard în Parlament; atunci a început să-i ameţească pe membrii comitetului de desemnare a candidatului, care întotdeauna ascultă de fapt de Polly, care l-a plăcut imediat pe tatăl tău... Oricum, Alderney n-a ajuns nicăieri cu tatăl tău. Uneori mă gândesc că ăsta-i genul de putere pe care Alderney o doreşte cu adevărat, să poată să tragă sforile în culise...

În clipa aceea mi s-a părut o idee trăsnită (mai aveam încă multe de învăţat).

— Aşa că acum, când m-am alăturat tatălui tău, continuă Orinda, nu mai ascult atât de mult ce zice Alderney. Obişnuiam să fac tot ce sugera el. Întotdeauna am făcut aşa, eu şi Dennis, pentru că Alderney ne spunea că o să se întâmple cutare şi cutare lucru pe scena politică şi de cele mai multe ori avea dreptate, iar acum, când îmi petrec atât de mult timp cu tine şi cu tatăl tău... Ai să râzi, dar aproape cred că este gelos!

N-am râs. Văzusem puternicul efect pe care îl avea tata asupra tuturor femeilor din Hoopwestern, de la Lavender, cu limba ei ascuţită, în sus.

Nu m-ar fi surprins dacă ar fi lăsat o cometă cu o coadă de gelozie în întreaga circumscripţie, numai că avea nevoie în egală măsură de voturile bărbaţilor şi ale femeilor, aşa că l-am urmărit păstrând o distanţă tactică faţă de soţii.

Alderney Wyvern a coborât din maşina lui şi a rămas agresiv, cu mâinile în şolduri, uitându-se fix la Orinda.

— Mai bine mă duc să stau de vorbă cu el, a zis Orinda.

— Nu, nu te duce, am oprit-o instinctiv. A sesizat alarma din vocea mea şi a zâmbit.

— Îl cunosc de ani de zile!

Nu cunoscusem încă varianta de gelozie adultă, mult maturizată, ci numai furia neputincioasă a adolescenţei, dar am simţit intuitiv că în A.L. Wyvern se petrecuse o mare — şi tulburătoare — schimbare.

În mod deliberat a fost şters la toate ocaziile la care îl văzusem; discret, reţinut, purtându-se de parcă ar fi dorit să nu fie remarcat. Acum toate acestea dispăruseră. Silueta lui masivă părea şi mai plină, cu umerii încordaţi şi cu faţa, chiar şi de la distanţă, vizibil ameninţătoare.

Avea furia scăpată de sub control a unuia care participă la o revoltă sau a unui grevist militant.

— Rămâi pe loc, i-am spus.

— Nu fi prost.

A pornit plină de încredere spre el, în costumul ei îndrăzneţ roşu-oranj.

Auzeam vocea lui, joasă şi nemulţumită, dar nu şi ce spunea. Răspunsul ei a fost nepăsător şi chiar l-a tachinat.

Orinda a întins o mână, ca şi cum ar fi vrut să-l bată cu afecţiune pe braţ, iar el i-a ars o palmă zdravănă peste faţă. Ea a ţipat, atât din cauza şocului, cât şi a durerii. Am alergat spre ea şi, deşi Wyvern m-a văzut venind, a lovit-o din nou, cu dosul mâinii, peste nas şi gură.

Orinda a scos un ţipăt ascuţit, ridicând mâinile ca să-şi apere faţa, încercând în acelaşi timp să scape de el; dar o apucase de umărul jachetei, ţinând-o zdravăn ca să nu fugă şi-şi pregătea pumnul pentru o nouă lovitură.

Orinda s-a eliberat. S-a dezechilibrat, s-a împiedicat de bordură şi a ajuns pe carosabil. Pe strada care până atunci fusese atât de liniştită şi de goală apăru brusc un camion greu, care se năpustea spre Orinda în scrâşnet de frâne şi cu claxonul la maximum. Orinda mergea fără să vadă nimic în faţa ochilor, ca şi cum era dezorientată; am ţâşnit spre ea, fără să calculez viteza sau distanţa, pur şi simplu sub impulsul momentului.

Şoferul a virat, încercând să o ocolească, înrăutăţind de fapt lucrurile, pentru că direcţia lui era imprevizibilă. Dar eu m-am aruncat asupra Orindei, care a căzut sub mine şi s-a rostogolit pe asfaltul tare; în scrâşnete de frână, cauciucurile negre ale camionului au lăsat urme vizibile la numai câţiva centimetri de picioarele noastre.

Orindei îi curgea sânge din nas şi plângea de durere, ameţită şi, în acelaşi timp, uluită. Am îngenuncheat lângă ea, temându-mă să nu-i fi făcut rău fără să fie necesar, întrucât şoferul camionului ar fi putut să o evite oricum. Camionul a oprit nu departe de noi, iar şoferul a sărit jos şi a pornit alergând spre noi, simulând deja nevinovăţia.

— Mi-a apărut direct în faţă, n-am mai putut face nimic. Nu este vina mea... n-aveam ce să fac... nu este vina mea că-i curge sânge.

N-am răspuns nici eu, nici Orinda. Nu era relevant. Nu fusese vina lui şi nimeni nu ar spune lucrul ăsta. Tipul vinovat stătea pe trotuar, exact vizavi de noi, furios şi şocat, holbându-se fără să se mişte ca să ne vină în ajutor.

Recăpătându-mi suflul, am întrebat-o pe Orinda dacă este bine. Întrebare prostească, bineînţeles, când din nas îi curgea sânge, iar pe faţă mai erau şi alte urme ale mâinilor periculoase ale lui Wyvern. Jacheta îi era ruptă. Îşi pierduse un pantof. Machiajul perfect era distrus şi tot trupul îi era cuprins de o uşoară slăbiciune.

Această Orindă, care zăcea întinsă pe carosabil, era departe de femeia sigură pe ea şi sofisticată, care flirta cu camera de luat vederi, aşa cum o cunoscusem; arăta zdruncinată, comună, o femeie de vârstă mijlocie şi mai curând drăguţă, care încerca să-şi adune gândurile şi să înţeleagă ce s-a întâmplat.

M-am aplecat şi mi-am petrecut un braţ pe sub gâtul ei ca să văd dacă se poate ridica în fund şi, spre uşurarea mea, m-a lăsat să o ajut.

Stătea acum în fund pe carosabil, cu genunchii strânşi şi cu capul şi mâinile pe genunchi. Nu şi-a rupt nimic, mi-am zis. Fracturile erau de natură internă şi mentală, iar acestea nu se puteau repara.

— N-ai un şerveţel? mă întrebă printre lacrimi, încercând totuşi să-şi şteargă sângele cu degetele. Nu aveam. Vezi că este unul în geanta mea, mi-a spus.

Geanta era în Range Rover.

— Mă duc să ţi-l aduc.

— Nu... Benedict... nu mă lăsa singură!

— Cheamă o ambulanţă, interveni şoferul brutal. N-am lovit-o, ştiu că n-am lovit-o. Nu este vina mea că sângerează.

— Nu, nu este, am fost de acord ridicându-mă. Dar eşti un tip puternic şi poţi fi util dacă o iei pe doamna în braţe şi o duci până la Range Rover-ul ăla auriu de colo...

— Nici vorbă, mă întrerupse el. Nu vreau să mă pătez cu sângele ei; nu este vina mea — mi-a apărut direct în faţă.

— Da, aşa este, nu este vina ta. Dar cel puţin te-ai oprit, aşa că poţi să ne fii de folos ducând-o până la maşina de colo; iar dacă îmi scrii pe o hârtie numele şi firma la care lucrezi, atunci n-ai decât să-ţi continui drumul.

— Fără poliţie, zise el.

— Când este un accident nu chemi poliţia decât dacă e cineva rănit, iar tu nu a-i rănit-o pe doamna, aşa cum tocmai ai spus-o.

— Aşa pur şi simplu? De unde ştii tu asta? Nu eşti decât un flăcăiandru!

Am aflat toate astea când m-am pregătit să-mi iau permisul de conducere, dar nu puteam să stau acum să-i explic lui. M-am aplecat şi am încercat să o ridic pe Orinda în picioare; a făcut-o, clătinându-se şi agăţându-se de mine să nu cadă.

Am înconjurat-o stângaci cu braţele. Tremura. Tatăl meu ar fi ridicat-o pur şi simplu în braţe şi ar fi dus-o la maşină, dar în afară de faptul că mă îndoiam că eu aş fi avut puterea necesară pentru aşa ceva, mă simţeam stânjenit şi de diferenţa de vârstă dintre noi. Ridicol, într-adevăr. Mă simţeam protector, dar nesigur pe mine.

Au trecut vreo două maşini, pasagerii rupându-şi gâturile de curiozitate.

— Oh, haideţi doamnă, zise brusc şoferul culegându-i pantoful de pe jos şi punându-i-l în picior, sprijiniţi-vă de braţul meu.

I-a oferit un sprijin solid şi, între noi doi, Orinda a pornit şovăind, călcând ca şi cum nu era sigură unde este pământul. Am ajuns la maşină şi am instalat-o pe locul pasagerului din faţă, unde s-a relaxat uşor şi i-a mulţumit şoferului.

— Ia stai! zise el brusc, cercetând atent vehiculul ciudat. Maşina asta nu este a politicianului ăla, cu un nume ciudat?

— Juliard.

— Îhî.

— Sunt fiul lui. Doamna, pe care aţi avut atâta prezenţă de spirit să o ocoliţi şi să nu o loviţi, şi pe care tocmai aţi ajutat-o, este doamna Orinda Nagle, al cărei soţ a fost membru al Parlamentului înainte să moară.

— Drace! Eu locuiesc în Quindle. Se zice că aşa cum stau lucrurile, tatăl tău nu are nici o şansă, dar acum am să votez pentru el. Mai cinstit nici că se poate!

I-am scris numele, pe care mi l-a dat cu disponibilitate, precum şi denumirea firmei de mobilă la care lucra, numărul de telefon; s-a uitat radios la Orinda şi i-a spus să nu-şi facă probleme, după care a plecat cu camionul lui, adresându-ne un zâmbet — un zâmbet — şi făcându-ne un semn cu mâna.

În tot timpul ăsta, Alderney Wyvern a stat pe loc, ca şi cum tălpile pantofilor i se lipiseră de asfalt.

De prin case se iviseră câţiva oameni din cauza claxonului şi a scrâşnetului de frâne, dar, întrucât practic nu a fost nici un fel de accident, iar Orinda s-a ridicat şi a pornit pe picioarele ei, curiozitatea s-a stins rapid.

De data asta, când ar fi putut să înregistreze pe peliculă o poveste adevărată, Usher Rudd şi aparatul lui de fotografiat au lipsit. Tata, Mervyn, Faith şi Lavender s-au întors triumfători de la bătrânii pe care au reuşit să-i convertească şi au început să scoată exclamaţii de groază când au văzut că Orinda sângerează şi că e atât de distrusă.

Şerveţelul din poşeta ei s-a dovedit a nu fi suficient. Din cauza lacrimilor care-i curgeau pe obraji şi a încercărilor nereuşite de a şi le şterge se murdărise pe toată faţa.

— Ce s-a întâmplat? întrebă aspru tata. Ce ai făcut?

— Nimic! am zis. Vreau să spun că... nimic.

— George, sări Orinda în apărarea mea, Benedict m-a ajutat... Nu pot să cred... Alderney... Alderney... m-a l-l-lovit.

— Ce a făcut?

Ne-am îndreptat cu toţii privirile spre trotuarul de vizavi, unde Wyvern stătea cu aerul încă bătăios, iar dacă eu avusesem nevoie de o explicaţie a emoţiilor implicate, tatăl meu n-a avut câtuşi de puţin.

A pornit cu paşi mari şi cu o furie clar îndreptată spre fostul-cel-maibun-prieten, care, vizibil, nu regreta nimic, şi l-a provocat cu voce ridicată, deşi nu puteam auzi ce spune de fapt. Wyvern i-a răspuns la fel de arţăgos, gesticulând din mâini.

— Benedict... du-te şi opreşte-i, m-a rugat Orinda tot mai îngrijorată.

Ei îi era uşor să o spună, dar amândoi erau bărbaţi maturi, în timp ce eu... Ei bine, am alergat şi l-am prins pe tata de braţ exact în clipa în care-şi luase avânt să-i ardă una lui Wyvern, care, incredibil, surâdea batjocoritor. Tatăl meu s-a răsucit şi a strigat la mine furios:

— Dă-te naibii la o parte!

— Pactul, am răcnit la el. Adu-ţi aminte de pact.

— Ce?

— Pactul, am insistat. Nu-l lovi. Tată... tati... nu-l lovi.

Furia oarbă i-a dispărut la fel de brusc pe cât îl cuprinsese, ca şi cum în clipa aceea s-ar fi trezit.

— Tocmai asta vrea, să-l loveşti. Nu-mi dădeam seama cum ştiam lucrul ăsta sau de ce eram atât de sigur. Poate din cauza faptului că Wyvern rămăsese pe loc şi nu se urcase la volan să pornească în trombă, dar în modul cel mai probabil am intuit totul din limbajul transmis de trupul lui.

Căuta scandalul! Intenţiona să-i facă orice rău putea tatălui meu şi nu în ultimul rând publicitate negativă înainte de ziua alegerilor. Tata se uită preocupat la mine, după care se întoarse şi porni spre Range Rover.

Mă întorsesem deja pe jumătate ca să-l urmez, când am fost înşfăcat şi răsucit pe loc de Wyvern, a cărui faţă, niciodată zâmbitoare, era acum îngheţată într-un rictus de răutate brutală.

Dacă n-a putut obţine ce a vrut de la tată, o să obţină de la fiu. Nu luasem lecţii de box sau de karate, dar aveam reflexe în mod natural rapide şi, mulţumită călăriei şi schiatului, un simţ instinctiv al echilibrului.

Wyvern o fi avut el forţă în pumni, dar eu m-am lăsat în jos şi am evitat doi pumni zdraveni în faţă, care, probabil, m-ar fi lăsat lat dacă i-aş fi primit, şi m-am concentrat ca să rămân pe picioarele mele.

M-a împins în spate proptindu-mă de un gard ce-mi ajungea până la umăr şi care despărţea o grădină de trotuar; m-am smuls însă din strânsoarea lui şi am pornit-o pur şi simplu la fugă, hotărât să nu câştig vreo bătălie, ci să scap şi să dau dovadă de reţinere.

L-am auzit pe Wyvern fugind după mine şi l-am văzut pe tata întorcându-se cu o furia reînnoită ca să-mi vină în ajutor.

— Urcă-te în Range Rover, am răcnit frenetic la el. Urcă-te în maşină!

A şovăit, după care s-a întors şi, în mod absolut miraculos, a făcut ce i-am zis.

Când am ajuns la trei paşi de Range Rover m-am oprit şi m-am întors cu faţa spre Wyvern, al cărui comportament calculat nu a fost nici o clipă total copleşit de latura emotivă.

A cuprins dintr-o privire galeria în faţa căreia trebuia să joace în continuare — Orinda, tatăl meu, Faith şi Lavender — şi, sub privirile fixe ale celor cinci perechi de ochi, a hotărât brusc că, dacă ar ataca în continuare, acest lucru ar avea consecinţe legale pe care nu şi le dorea; şi s-a oprit la şase paşi de locul unde mă aflam.

Veninul din expresia lui a făcut să-mi tremure saliva în gură.

— Tot am să te prind eu într-o zi, a şuierat printre dinţi Wyvern.

Dar nu astăzi, mi-am zis eu; şi tot ce conta era ziua de astăzi!

A făcut câţiva paşi înapoi cu spatele, faţa recăpătându-şi obişnuita lipsă de expresie, după care s-a întors şi a pornit spre maşină, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Urcându-se la volan, a ambalat motorul şi s-a depărtat liniştit, fără scrâşnet de frâne sau alte isprăvi. Am rămas toţi fără grai. În cele din urmă, dregându-şi vocea, Mervyn a spus:

— Orinda are nevoie de doctor.

— Am nevoie de un şerveţel, protestă Orinda.

Faith şi Lavender au scos nişte şerveţele albe, mototolite, iar Orinda şi-a şters faţa, uitându-se într-o oglinjoară şi gemând când a văzut dezastrul ce i se dezvăluia încet.

— Nu mai merg nicăieri în halul ăsta.

— La poliţie...? sugeră Faith.

— Nu, declară categoric Orinda şi nu s-a opus nimeni.

Ne-am întors la sediul de campanie, unde tata şi Orinda s-au urcat în maşina ei, parcată în apropiere, pentru a o duce acasă, iar eu am mers în urma lor.

Pe drum, la întoarcere, a fost tăcut tot timpul, dar când am ajuns în parcare şi am frânat, a deschis în sfârşit gura:

— Orinda crede că tu ai salvat-o ca să n-o calce camionul.

— Oh!

— Ai salvat-o?

— Şoferul camionului ne-a ratat!

A insistat să-i spun ce s-a întâmplat.

— Avea ochii pâini de lacrimi, i-am explicat, şi nu vedea în ce direcţie merge. Am dat să cobor din maşină, dar el m-a oprit.

— Aşteaptă. Părea să-şi caute cuvintele şi nu le găsea. Am aşteptat. În cele din urmă a spus: Mă tem că te-am implicat mai mult decât aş fi vrut.

— N-a fost deloc plicticos, i-am răspuns pe jumătate râzând.

Sâmbătă s-a dus la Quindle cu Mervyn ca să facă turul suburbiilor şi, pentru că în aceeaşi seară era un dineu şi mai avea şi alte obligaţii duminică dimineaţa, a rămas peste noapte acolo. În duminica respectivă împlineam 18 ani. Tatăl meu îmi spusese că-mi va lăsa o felicitare la Crystal şi să mă duc la ora nouă să o iau.

El urma să se întoarcă în după-amiaza respectivă şi vom cina împreună, seara, să sărbătorim, mi-a spus. Fără nici un fel de întâlnire politică, a zis el. Doar noi doi, cu şampanie.

Când am ajuns la sediul partidului, la ora nouă, uşa era încuiată. Crystal şi-a făcut apariţia de-abia după 15 minute, a descuiat şi a intrat în birou. Da, tatăl tău mi-a lăsat o felicitare, mi-a spus ea şi mi-a urat la mulţi ani şi toate cele de cuviinţă.

A luat un plic de pe birou şi mi l-a dat, iar înăuntru am găsit o hârtie cu o glumă despre cum îmbătrâneşti şi nimic altceva. "Cu drag, tati", scrisese la sfârşit.

— George a spus să ieşi afară, în stradă, unde vei găsi o maşină neagră cu şofer, a zis Crystal. Şi să nu mă întrebi despre ce este vorba, pentru că George nu mi-a spus. Dar zâmbea. Aşa că du-te şi găseşte maşina.

— Mulţumesc, Crystal. A dat din cap şi a făcut un gest de rămas-bun, iar eu am ieşit şi, la vreo sută de yarzi mai încolo, am găsit maşina neagră parcată şi şoferul aşteptând răbdător. Fără să scoată un cuvânt, şoferul mi-a întins un plic alb, pe care nu era nici o adresă. Pe hârtia din interior scria:

"Urcă-te în maşină". Şi dedesubt — "Te rog".

Cu o licărire de umor şi un suspin de bună dispoziţie m-am supus instrucţiunilor.

Nu m-a surprins prea mult când şoferul (nu acelaşi şi nici aceeaşi maşină, ca atunci când am plecat de la sir Vivian) a refuzat să-mi spună unde mergem.

Totuşi, nu după mult timp, era clar că ne îndreptam spre vest şi numeroase indicatoare arătau Exeter. Şoferul s-a îndreptat într-adevăr spre centrul acestui oraş şi a tras în faţa celui mai mare hotel al său.

Ca şi prima dată, portiera din spate mi-a fost ceremonios deschisă ca să cobor şi, din nou, cu un zâmbet larg, a făcut în tăcere un gest spre intrarea hotelului şi m-a lăsat pe mâna hamalilor în uniformă, care mă tot întrebau de bagaj.

Şi din nou bagajul consta numai în hainele în care eram îmbrăcat; un tricou alb cu mâneci lungi, blugi noi şi adidaşi bine încercaţi. Fără îndoială cu mai mult aplomb decât la Brighton, am intrat în holul imens şi am întrebat la recepţie de George Juliard. Recepţionera a apăsat pe tastele unui computer, după care mi-a spus:

— Îmi pare rău, nu stă nimeni cu numele Juliard în hotel.

— Vă rog mai verificaţi o dată.

A verificat. Mi-a adresat un zâmbet profesional. Nimeni cu numele Juliard nu stătea totuşi în hotel.

De data asta nu mă mai pierdeam într-o mare de şorturi şi tricouri cu diferite mesaje inscripţionate pe ele. Până şi în această ultimă duminică de august, deci de vară, aici predominau costumele de afaceri.

Am ajuns sumbru la concluzia că şoferul probabil greşise adresa. Am privit în jur, văzând un fel de seră cu acoperiş de sticlă, unde se aflau fotolii şi plante verzi; m-am aşezat pe unul dintre fotolii gândindu-mă ce să fac. Intenţia tatei a fost să cunosc Exeter-ul înainte să merg la universitate? Sau ce?

După circa vreo jumătate de oră, a apărut în hol un bărbat îmbrăcat cam la fel ca mine, deşi mai mare cu vreo zece ani buni. S-a uitat în jur, după care a pornit în direcţia mea fără să se grăbească.

— Juliard? a zis el. Benedict?

— Da. M-am ridicat, mai înalt decât el cu vreo câţiva centimetri, ceea ce a părut să-l surprindă.

Avea părul blond-gălbui, gene albe şi pielea bronzată. Un bărbat musculos, sigur pe el, simţindu-se ca acasă.

— Eu sunt Jim. Am venit să te iau.

— Cine eşti? Unde mergem?

A zâmbit şi n-a spus decât "Haide".

A luat-o înainte şi am ieşit din hotel, am mers puţin şi am ajuns la o maşină roşie, buşită şi prăfuită, plină cu tot felul de reviste rupte, pungi mototolite de sandvişuri, pahare de cafea de plastic şi un câine corcitură, care mi-a fost prezentat sub numele de Bert.

— Fă abstracţie de toată mizeria, a spus voios Jim, măturând cu mâna ziarele mototolite de pe scaunul din faţă şi aruncându-le pe jos. La mulţi ani, apropo!

— Pf... mulţumesc.

A demarat într-un mod în care fusesem învăţat să n-o fac; forţând acceleraţia şi punând frâne bruşte. Pornit şi oprit. Impuls şi prudenţă. Mi-ar fi plăcut să merg la drum lung cu Jim.

De fapt am mers numai opt mile spre vest, după cât am putut eu să-mi dau seama.

Am ieşit din oraş, am trecut pe lângă un indicator semnalând Capusul Streatham al Universităţii Exeter (patria, printre multe altele, a secţiei de matematici) şi am pătruns adânc în zona rurală Devon, cu căsuţe cu acoperişuri groase de stuf care se încruntau peste ferestrele mici.

Jim a oprit cu o smucitură în faţa unui exemplar mai mare al modelului de bază şi mi-a arătat o uşă grea de lemn.

— Intră, mi-a spus el. Pe coridor, ultima uşă pe stânga. A zâmbit. Şi noroc!

Eram foarte fericit să mă văd jos din maşina lui, fie şi numai pentru a scăpa de Bert, care m-a lins tot timpul pe gât.

— Cine locuieşte aici? l-am întrebat.

— Ai să vezi.

Şi m-a lăsat în faţa unei opţiuni simple — ori fac cum mi s-a spus, ori caut o modalitate de a mă întoarce în Exeter.

Am deschis uşa grea şi am pornit pe coridor spre ultima uşă pe stânga.

Capitolul 8

În ultima cameră pe stânga, în spatele unui birou mare, stătea un bărbat şi, la prima vedere, am crezut, cu o tresărire de neplăcere, că este Vivian Durridge, hotărât să mă concedieze din nou.

Când am intrat, a ridicat privirea de pe hârtiile din faţa sa şi mi-am dat seama că, deşi nu era Vivian Durridge în persoană, era un bărbat cam din aceeaşi generaţie şi cu aceeaşi înfăţişare severă.

Nu mi-a adresat nici un fel de salut călduros, ci m-a examinat încet cu privirea de sus şi până jos.

— Tatăl tău şi-a dat mare osteneală pentru tine, a zis el în sfârşit. Sper să meriţi.

Nu mi s-a părut potrivit nici un răspuns, aşa că am tăcut.

— Ştii cine sunt? m-a întrebat.

— Mă tem că nu... domnule.

— Stallworthy.

A aşteptat ca numele să-mi declanşeze ceva în minte, ceea ce s-a întâmplat destul de repede. Implicaţia numelui a fost cea care mi-a întârziat răspunsul. Speranţele prea mari nu erau bune pentru puls.

— Ăăă... vreţi să spuneţi Spencer Stallworthy, antrenorul pentru caii de curse?

— Eu. Tăcu o vreme. Mi-a telefonat tatăl tău. Vrea să cumpere un cal şi să-l antreneze aici, cu mine, ca să poţi veni cu bicicleta de la universitate să faci antrenamentul. Mi-a cerut să te pregătesc pentru amatori, astfel încât să poţi concura la curse.

Îmi studia faţa. Cred că arătam destul de extaziat, pentru că un zâmbet slab începu să-i lumineze trăsăturile severe.

— Sper să ştii să călăreşti destul de bine ca să nu-mi faci grajdurile de râs, mi-a spus el.

Eu speram să nu fi stat de vorbă cu Vivian Durridge!

— Tatăl tău mi-a cerut să găsesc un cal corespunzător. A discutat, fireşte, preţul. I-am spus că antrenez cam 40 de cai şi că, întotdeauna, unul sau doi sunt de vânzare. În prezent am aici doi care ar putea să corespundă cerinţelor. Eu şi tatăl tău am convenit să vii astăzi şi să faci câte o plimbare cu fiecare din cei doi. Tu-l vei alege pe cel care îl preferi. A vrut să fie o surpriză pentru ziua ta de naştere şi văd că este într-adevăr. Am dat din cap fără măcar să respir. Perfect. Atunci du-te afară pe uşa din dos. Asistentul meu, Jim — cel care te-a adus aici —, o să te conducă la grajduri, unde caii te aşteaptă pregătiţi. Aşa că dă-i drumul.

— Ăăă... Mulţumesc... foarte mult.

A dat din cap şi s-a concentrat din nou asupra hârtiilor din faţa lui; iar Jim, zâmbind cu gura până la urechi, m-a dus cu maşina o jumătate de milă până la curtea grajdurilor, care erau vechi, aveau mare nevoie să fie zugrăvite şi vopsite, şi de-a lungul anilor dăduseră zeci de câştigători la cursele din West Country.

Scopul lui Stallworthy nu era să ajungă la Cheltenham, Sandown sau Aintree. El antrena fermieri şi oameni de afaceri locali, care concurau cu caii lor pe aproape de casă.

Jim a rămas în curte arătându-mi laconic.

— Acolo. Calul din boxa 27. O.K.?

— O.K.

M-am uitat la ocupantul boxei 27 şi am văzut un animal cu muşchi puternici, de culoarea castanei, dornic, după cât se părea, să fie scos afară, să pornească în galop. Avea picioare scurte, frumoase, şi un piept lat, capabil să-şi croiască drum peste şi prin orice obstacol care i-ar sta în cale.

Mai curând tipul alergătorului în curse cu obstacole dure decât al celui obişnuit cu trapul întins. Se ghicea în el o energie debordantă şi dacă i-ar fi putut reproşa ceva la prima vedere, atunci era faptul că avea gâtul puţin cam scurt.

Jim a fluierat un băiat care a înşeuat roibul, deşi iniţial am avut impresia că avea de gând să mă lase pe mine să fac lucrul ăsta. Nici băiatul, nici Jim n-au spus decât lucruri banale, de bun-simţ, când le-am cerut să-l plimbe puţin prin curte ca să văd cum merge.

La un moment dat, în educaţia mea fragmentară într-ale curselor de cai, un bătrân jocheu profesionist mi-a spus că un cal care merge bine, galopează bine.

Un cal cu pasul lent şi lung este bun pentru cursele pe distanţe mari. Unul cu paşi mici şi sprinteni poate fi un bun cal de galop. Pasul roibului, destul de lung şi destul de lent, sugera un temperament truditor şi perseverent.

După ce a ocolit de două ori curtea, dus de frâu de băiatul care-l înşeuase, l-am oprit şi i-am pipăit picioarele (nici un fel de protuberanţă de la vreo întindere anterioară de tendoane) şi m-am uitat în gura lui (lucru pe care probabil că n-ar fi trebuit făcut când este vorba de un cal de dar!); am aproximat că trebuie să aibă cam vreo şapte ani, vârstă bună pentru un alergător în cursele cu obstacole.

— Unde pot să-l călăresc? l-am întrebat pe Jim, care mi-a arătat o alee ce ieşea din curte spre o poartă care dădea într-un câmp vast, ce s-a dovedit a fi principalul teren de antrenament pentru toţi pensionarii grajdului.

— Poţi să mergi la trap sau la galop mic până la capăt, mi-a spus Jim, şi să te întorci la galop moderat. El... roibul... cunoaşte drumul.

M-am aruncat în spatele roibului şi mi-am vârât în scările şeii pantofii, deloc potriviţi pentru aşa ceva, lungind curelele de piele; în acelaşi timp încercam să sesizez "sentimentul", ce simte această masivă creatură care mă va duce în galop nu prea întins şi care cel puţin îmi va da iluzia că mă aflu acolo unde îmi este locul.

Poate că n-am fost niciodată un jocheu grozav şi, uneori, am fost stângaci, şi nu mi-am coordonat mişcările, dar călărisem foarte mulţi cai diferiţi în vacanţele mele din liceu, lucrând pentru oameni care aveau nevoie să se ocupe cineva de caii lor în timp ce plecau în călătorii.

Am profitat cât am putut de experienţa antrenorilor când era vorba de caii de curse şi, în ultimii doi ani, participasem la orice cursă ce mi se oferise. Am avut până acum 26 de ieşiri, în care am câştigat de trei ori, de două ori am ieşit pe locul al treilea şi am căzut de trei ori.

Roibul lui Stallworthy era într-o stare de spirit bună şi mi-a dat de înţeles lucrul ăsta aşteptând răbdător cât timp am lungit curelele de piele ale scărilor şeii şi până când Jim a adus o caschetă, insistând să o pun pe cap chiar dacă era cu un număr mai mică decât îmi trebuia.

Roibul avea un spate musculos, lat, iar eu nu mai încălecasem un cal de trei săptămâni şi jumătate; şi dacă ar fi fost un ticălos, în dimineaţa aceea ar fi putut să o ia la goană cu mine, făcându-mă de râs, întrucât stăteam slab la capitolul forţă.

Dar el a ieşit pe terenul de antrenament mergând ca o gloabă bătrână. Nu mi-a făcut plăcere trapul lui, pentru că era greoi şi mă arunca în sus la fiecare pas; galopul mic m-a făcut însă să mă simt ca într-un fotoliu! Am mers în armonie până la extremitatea îndepărtată a terenului de antrenament, unde pământul cobora puţin, astfel încât prima parte a galopului, la întoarcerea spre casă, a fost la deal, bun pentru întărirea picioarelor.

La galopul aproape întins, a fost ca şi cum aş fi încălecat o rachetă lansată — puternică, hotărâtă să ajungă la ţintă şi greu de abătut din drum. Am strâns frâul ca să meargă în pas de voie când ne-am apropiat de punctul de sosire şi m-am îndreptat spre locul unde aştepta Jim, lângă poartă.

— Bine, a spus el fără a lua nici un fel de poziţie, acum încearcă-l şi pe celălalt.

Celălalt cal — un murg cu o coamă neagră — era tipul mai zvelt, iar impresia mea a fost că este mai bun la viteză decât cel pe care tocmai îl călărisem. Îşi purta capul sus şi era mai nervos, şi mai nerăbdător să o pornească din loc. Era însă îndoielnic că ar fi putut să menţină pe tot parcursul ritmul cu care era gata să pornească.

Am ţinut picioarele în scările şeii tot traseul. Nu era un cal dispus să-şi lase călăreţul să admire în voie frumuseţile peisajului; era un cal făcut pentru curse, un cal pentru care nimic altceva nu prezenta interes.

Când am ajuns la extremitatea îndepărtată a pistei, în loc să se întoarcă încet, el a făcut una din acele piruete bruşte, lăsând în jos un omoplat, manevră care-l arunca cu siguranţă la pământ pe un jocheu neatent.

Văzusem mulţi cai făcând lucrul ăsta. Am fost şi eu aruncat cât colo! Dar eram pregătit să-l înfrunt pe murgul lui Stallworthy!

Galopul spre casă a fost tot drumul o adevărată bătălie pentru braţele mele; murgul voia să meargă mult mai repede. Am alunecat gânditor de pe spatele lui şi i l-am predat lui Jim la poartă.

— Bine, a zis el. Pe care îl vrei?

— Păi... şi l-am bătut uşor cu palma pe gât pe murg. Calul şi-a scuturat viguros frumosul cap, nu dezaprobator, am presupus eu, ci cu satisfacţie.

— Ce-ai zice să mergem într-un birt şi, cât mâncăm un sandviş, să mă uit pe certificate şi să vorbim puţin despre rasă? am sugerat eu.

Mă pricepeam destul de bine la birturi, după trei săptămâni şi jumătate petrecute cu tatăl meu.

— Mi s-a spus că o să am de-a face cu un puşti de şcoală, spuse râzând Jim. N-am ce zice, halal puşti!

— Am terminat liceul acum o lună.

— Ei da, asta-i cu totul altceva!

Cu ironie firească, a luat tot ce era necesar din căsuţa lui Stallworthy şi ne-am dus la un birt local, unde a fost întâmpinat ca un obişnuit al casei. Ne-am aşezat la o masă de lemn, iar el a pus hârtiile lângă bere (a lui) şi Coca dietetică (a mea).

La rasa de cai pentru cursa cu obstacole, mama este cea care contează. O femelă care aduce pe lume un câştigător va mai aduce în modul cel mai probabil şi alţii.

Mama roibului nu a câştigat nici o cursă, dar două dintre progeniturile ei au fost învingători. Până acum roibul terminase cursele cam pe locul al doilea.

Mama murgului nici măcar nu a participat vreodată la vreo cursă, dar toate progeniturile ei, cu excepţia primului mânz, au câştigat. Murgul câştigase de două ori.

Amândoi caii aveau opt ani.

— Vorbeşte-mi despre ei, i-am cerut lui Jim. Ce ar trebui să ştiu?

Era absolut clar că n-o să-mi spună întregul adevăr dacă din vânzare îi ieşea şi lui un comision. Negustorii de cai erau la fel de faimoşi ca şi cei de maşini, când era vorba să-ţi toarne baliverne despre obiectul negocierii.

— De ce sunt scoşi la vânzare? l-am întrebat.

— Proprietarii lor au nevoie de bani.

— Tata o să aibă nevoie de un certificat de la medicul veterinar.

— O să am grijă de asta. Pe care din cei doi îl vrei?

— Am să vorbesc cu tatăl meu şi am să te anunţ.

Jim zâmbi strâmb. Avea şi gene şi sprâncene albe. Trebuia să mi-l fac prieten dacă urma să vin destul de des aici ca să mă antrenez, aşa că, cu toată înţelepciunea politică a tatălui meu, am început să aplic în mod deliberat tactica al cărei scop era de a-l convinge pe Jim să-mi acorde un vot favorabil.

Râzând, Jim mi-a spus că s-a înhămat singur în slujba lui Stallworthy, pentru că nu găsise un antrenor comparabil care să aibă o fiică de măritat. Bine că nu eram Usher Rudd, mi-am zis.

După cât se părea, Spencer Stallworthy dormea duminicile după-amiază, aşa că nu l-am mai revăzut în ziua aceea. Jim (şi Bert, câinele) m-au condus înapoi în Exeter la ora trei şi, cu un zâmbet şi o bătaie plină de căldură pe spate, m-a predat maşinii negre, cu şoferul silenţios.

— Atunci o să ne revedem, a spus Jim.

— De-abia aştept.

Viitorul mi s-a limpezit în mod spectaculos. În anii adolescenţei, în loc să-mi dea o alocaţie lunară fixă, tatăl meu îmi trimitea de Crăciun o sumă serioasă care să-mi ajungă tot anul; în consecinţă, am economisit suficient, atât pentru a-mi găsi ceva cu chirie la o distanţă pe care să o pot parcurge cu bicicleta până la Spencer Stallworthy, cât şi să-mi ocup serios creierul cu presa despre curse.

Şoferul nu m-a dus la sediul partidului, de unde mă luase, ci pe un teren de la marginea Hoopwestern-ului, unde părea să se apropie de sfârşit ceva între o sărbătoare şi o întrunire politică.

Baloane, tot felul de maşinuţe, căluşei şi alte comedii în culori dintre cele mai vii atrăseseră un număr mare de copii (şi ca atare şi de părinţi votanţi).

Pancarte mari promiteau "INAUGURARE SPECTACULOASĂ DE CĂTRE DOAMNA ORINDA NAGLE LA ORA 3,00" şi "GEORGE JULIARD, 3,15". Amândoi erau încă acolo la ora 5,30, strângând mâini în stânga şi în dreapta.

"Scumpa" Polly a văzut maşina neagră oprindu-se la poarta terenului împrejmuit şi a început să alerge prin iarba uscată şi prăfuită pentru a-mi ieşi în întâmpinare.

— La mulţi ani, Benedict! Ţi-ai ales un cal?

— Deci, ţi-a spus? M-am uitat spre platforma improvizată unde dădea autografe.

— Parcă a plutit toată ziua. Şi zâmbetul ei obişnuit îi cuprinse toată faţa. Mi-a spus că iniţial te-a adus aici, în Hoopwestern, drept faţadă pentru campania electorală şi că pentru prima dată a ajuns să te cunoască, şi că şi-a dorit mult să-ţi ofere ceva care să-ţi placă, în semn de mulţumire pentru ce ai făcut aici...

— Polly!

— Mi-a spus că nu şi-a dat seama că, cerându-ţi să mergi la universitate şi să renunţi la călărie, ţi-a cerut de fapt să renunţi la atât de mult şi că tu nu te-ai revoltat, n-ai dat înapoi şi nici nu l-ai blamat. A vrut să-ţi ofere tot ceea ce putea mai bun.

Am înghiţit în sec.

M-a văzut şi mi-a făcut semn cu mâna, şi, împreună cu Polly, m-am îndreptat spre el şi ne-am oprit lângă grupul celor care doreau autografe.

— Ei bine? mă întrebă peste capul loc. Ţi-a plăcut vreunul?

Nu-mi găseam cuvintele potrivite. M-a privit şi a zâmbit de ceea ce a văzut pe faţa mea, părând totuşi mulţumit de lipsa mea de grai. A coborât de pe cutiile montate în chip de tribună şi şi-a croit drum printre cărţile ce i se întindeau, semnând în stânga şi în dreapta, până când a ajuns lângă mine şi s-a oprit. Priveam unul la altul într-o mare înţelegere.

— Ei haide, îmbrăţişează-l, îmi zise nerăbdătoare Polly.

Dar tatăl meu a clătinat din cap, iar eu nu l-am atins, dar în clipa aceea am înţeles că nu avem nici un fel de tradiţie în ce priveşte modul de a ne exprima o formulă de salut sau o emoţie şi că până în acest moment nici nu a fost cine ştie ce emoţie de exprimat. Nici măcar mâinile nu ni le-am strâns vreodată, aşa că ce să mai vorbim de îmbrăţişare!

— Mulţumesc, i-am spus.

Cuvântul a părut absolut nepotrivit, dar el a dat din cap. A fost suficient.

— Vreau să vorbesc cu tine despre asta, i-am spus.

— Ţi-ai ales unul?

— Mai mult sau mai puţin, dar vreau să vorbesc mai întâi cu tine.

— La cină atunci.

— Perfect.

Orinda mi-a zâmbit cu căldură. Îşi revenise complet, machiajul ascunzându-i orice semn, orice urmă a celor prin care trecuse.

Femeia tulburată, înspăimântată, cu hainele pline de sânge, fusese dată deoparte de "soţia"-model a circumscripţiei, care inaugura toate sărbătorile şi care cocheta cu camerele de luat vederi.

— Benedict, draaagă!

Ea cel puţin nu avea nici o inhibiţie când era vorba de îmbrăţişări, aşa că m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat răsunător, pentru consumul public. Mirosea a parfum bun. Era îmbrăcată într-o rochie de culoarea cuprului, cu broderie verde, care se asorta cu ochii, iar Polly, alături de mine, deveni ţepoasă ca un arici.

"Scumpa" Polly! Eram mult prea tânăr ca să arăt că o înţelegeam, ca să nu mai vorbim că aş fi insultat-o dacă aş fi încercat să o alin. "Scumpa" Polly avea vagi urme ale rujului acela îngrozitor, un colier de chihlimbar la gât şi sandale cu şireturi; rochia era de un verde noroios. Îmi plăceau amândouă femeile, dar după cum atesta modul în care se îmbrăcau, între ele nu va exista niciodată o simpatie pe măsura sentimentelor mele.

Am privit instinctiv peste umărul Orindei, aşteptându-mă ca Anonymous Lover să fie în spate, la post, dar Wyvern abandonase pentru totdeauna Hoopwestern-ul, ca o cale care să-l ducă spre influenţă.

În locul lui, în spatele Orindei apăru Leonard Kitchens cu un zâmbet dulceag pe sub mustaţa aia a lui scăpată de sub control.

În urma lui venea doamna Kitchens, sumbră. Usher Rudd umbla de colo-colo, cu maliţia lui total nepotrivită cu locul, încercând să surprindă fotografic oameni în ipostaze neplăcute, dar, curios, când mi-a prins privirea s-a făcut că nu mă vede şi s-a pierdut cu iuţeală în mulţime. Nu-mi făceam nici o iluzie că s-ar fi evaporat pentru că mi-ar fi dorit binele!

Mervyn Teck şi un grup de voluntari devotaţi, declarând ferm că după-amiaza a fost un succes, ne-au luat, pe tatăl meu şi pe mine, şi ne-au dus la "Dragonul Adormit". Încă patru zile până ia alegeri — o eternitate, mi-am zis.

În timpul unui dineu grozav în restaurantul hotelului, i-am vorbit tatei despre caii Stallworthy. Un roib flegmatic şi de nădejde, şi un murg cu coama neagră, nerăbdător să sprinteze.

— Ei vine... adori viteza. Ai să iei murgul, a zis încruntându-se. Ce te face să eziţi?

— Calul pe care îl vreau are un nume care s-ar putea să te tulbure. Nu-i pot schimba numele — nu ţi se permite să o faci, după ce un cal de rasă a participat la curse. N-am să-l iau decât dacă tu nu vei avea nimic împotrivă.

— Ce nume mă poate tulbura atât de mult? întrebă holbându-se la mine.

— Sarah's Future{5}, i-am spus fără nici o expresie.

— Ben!

— Pe mama lui a chemat-o Sarah Jones, iar pe tată — Bright Future{6}. Este un cal bun pentru cursa cu obstacole.

— Murgul...?

— Nu, roibul. Pe el îl vreau. Nu a câştigat încă niciodată, deşi a ieşit al doilea. Un începător are şanse mai mari — mai bune — într-o cursă. În afară de asta, este un cal sensibil, înţelege şi simte; o să aibă grijă de mine.

Tata rupea absent o chiflă în bucăţele mici.

— Tu, tu eşti literalmente viitorul Sarei. Să sperăm că ar fi încântată. Am să-i telefonez lui Stallworthy mâine dimineaţă.

Departe de a reduce ritmul, pe măsură ce se apropia ziua alegerilor, tabăra "Juliard" a petrecut ultimele trei zile înainte de scrutin într-un adevărat vârtej nonstop.

Am condus Range Rover-ul pornind imediat după micul dejun şi până la căderea nopţii. Am fost la Quindle de trei ori, precum şi în toate satele din jur. Am montat şi am demontat tribuna formată din cele două cutii de lemn de atâtea ori, încât aş fi putut face lucrul ăsta şi în somn.

Am încărcat şi am descărcat nenumărate cutii cu afişe şi postere. Am alinat prunci, am jucat fotbal cu puşti, am strâns un număr infinit de mâini şi am zâmbit; am zâmbit şi iar am zâmbit.

Mă gândeam la Sarah's Future şi eram mulţumit.

În ultima seară, miercuri, tata i-a invitat pe toţi cei care l-au ajutat şi pe voluntari la "Dragonul Adormit", la un supeu, pentru a le mulţumi. Într-unul din saloanele primăriei, Paul Bethune făcea acelaşi lucru.

Ne-am încrucişat de câteva ori drumul cu cavalcada Bethune, ei având un megafon puternic, circul lor ambulant — mai mare, vehiculul lor de campanie nefiind un Range Rover pictat în auriu şi argintiu, ci un autobuz cu etaj şi cu partea de sus descoperită, împrumutat de la cartierul general al partidului său. Mesajul care l-a urmat pretutindeni pe Bethune a fost: "Dennis Nagle era desprins de realitate, demodat. Alegeţi-l pe Bethune, un om din partea locului, care cunoaşte problemele".

Un recent sondaj de opinie în circumscripţie îl plasa pe Bethune cu câteva puncte în avans. Titmuss şi Whistle dispăruseră.

Tata le-a mulţumit colaboratorilor săi loiali.

— Indiferent ce se va întâmpla mâine, vreau să ştiţi că apreciez foarte mult ceea ce aţi făcut, a spus el, timpul pe care l-aţi acordat... energia voastră neobosită... caracterul vostru prietenos. Mulţumesc agentului nostru, Mervyn, pentru excelenta sa planificare. Cu toţii am depus eforturile pentru a duce pretutindeni mesajul partidului nostru. Acum, este rândul alegătorilor să decidă.

I-a mulţumit Orindei pentru că i s-a raliat. "... A fost cu totul altceva să ne bucurăm de sprijinul ei... generos... loialitatea ei...".

Orinda, superbă în lanţuri de aur şi verde smarald, avea un aer că părea modestă şi adora ceea ce auzea.

Polly, alături de mine, a scos un sunet foarte asemănător cu o regurgitare. Mi-am înăbuşit un chicotit.

— Să nu crezi că am uitat că tu ai transformat-o pe Orinda din inamic în înger, mi s-a adresat cu severitate. Suport asta numai pentru că partidul de la centru doreşte să folosească talentele tatălui tău. Adu-l în Parlament, au spus. La fel ca şi tine, mi-au spus şi ei — mai mult sau mai puţin — să-l fac să pună piciorul pe escalator şi o să urce până în vârf.

Dar cineva a încercat să împiedice acest prim pas pe escalator, mi-am zis eu. Sau poate a încercat. Un glonţ, un buşon de ceară, un incendiu inexplicabil. Dacă cineva a încercat să-l oprească prin toate aceste mijloace şi nu a lăsat lucrul ăsta pe seama urnelor... atunci cine? Nimeni nu a căutat cu seriozitate să afle.

Odată terminate cuvântările, tata a venit la noi, la Polly şi la mine, cu ochi strălucitori de emoţie, tot trupul său degajând hotărâre. Puternicele oase ale feţei emanau prin toţi porii inteligenţă. Părul negru, buclat, răspândea vigoare de animal sănătos.

— Am să câştig alegerile astea, ne-a spus zâmbind larg. Am să câştig. O simt!

Euforia lui i-a molipsit pe toţi cei din jur, insuflându-le încredere în el. Euforie care l-a ţinut până după micul dejun a doua zi dimineaţă. La cea de-a doua ceaşcă de cafea au început să se adune nori negri şi şi-a irosit o oră în îndoieli şi tensiune, făcându-şi probleme că nu depusese suficiente eforturi, că ar fi putut face mai mult.

— Ai să câştigi, i-am spus.

— Dar sondajele de opinie...

— Cei care fac sondaje nu frecventează birturile de la sate la ora prânzului.

— Fluxul merge în direcţie greşită...

— Atunci întoarce-te în City şi mai fă o avere!

M-a privit o clipă fix, apoi a izbucnit în râs. Am pornit să facem un tur al centrelor de vot, unde voluntarii care-i chestionau pe alegători după ce votaseră i-au spus că cei doi candidaţi sunt cam la egalitate, dar nu este cazul să-şi piardă speranţele.

Din loc în loc am dat peste Paul Bethune, aflat într-o misiune similară, cu îndoieli similare. El şi tatăl meu au fost deosebit de politicoşi unul faţă de altul.

Starea de nervozitate s-a menţinut în tot cursul zilei şi al serii. După săptămâni de vreme frumoasă, în după-amiaza aceea a plouat puternic. Ambele părţi au apreciat că lucrul ăsta ar putea fi un dezastru. Ambele părţi s-au gândit că ar putea fi în avantajul lor. Ploaia s-a oprit când muncitorii de la fabrica de becuri ieşeau din schimbul de zi şi, în drumul lor către casă, au trecut pe la centrele de vot.

Centrele de vot s-au închis la ora zece şi a început numărarea voturilor.

Tata stătea la fereastra dormitorului nostru şi privea afară, peste piaţeta pavată cu piatră pătrată, spre scheletul ars al magazinului.

— Încetează să-ţi mai faci probleme, i-am spus. Ca şi cum ar fi putut să o facă!

— Liderii partidului au venit la mine şi mi-au spus că vor să folosească abilităţile mele economice pentru binele ţării. Dacă-i dezamăgesc acum?

— N-ai să-i dezamăgeşti, l-am liniştit.

— Mi-au oferit un loc marginal ca să vadă ce ispravă fac. Am fost flatat. Aşa-mi trebuie.

— Tată...

Tati.

— O.K., tati. Oamenii buni, pierd.

— Îţi mulţumesc mult.

Am pornit agale de-a lungul pieţei spre primărie, unde, departe de a te linişti, atmosfera era încărcată cu speranţă şi disperare. Paul Bethune, înconjurat de suporteri cu nişte rozete cât roata carului, se străduia din greu să zâmbească. Isobel Bethune, îmbrăcată în maro-închis, încerca din răsputeri să fie calmă.

Mervyn vorbea absent cu agentul lui Paul Bethune şi puteam să pun pariu pe orice că nici unul nu auzea ce spunea celălalt.

Usher Rudd făcea fără pic de milă fotografii.

La intrarea tatălui meu a izbucnit un simulacru de aplauze şi atât Polly (îmbrăcată în gri-rozaliu), cât şi Orinda (într-un alb strălucitor) s-au repezit să-l întâmpine personal.

— George draaagă! a exclamat cântând Orinda, oferindu-i obrazul neted pentru un sărut. Dennis e cu noi, ştii asta.

Draaagul de George părea stânjenit.

— O să iasă bine, George, a zis Polly, încurajându-l. Potrivit primelor ştiri, în oraş sunteţi aproape la egalitate.

Numărarea voturilor continua sub tot felul de supercontroale riguroase. Nici măcar cei care numărau nu erau siguri cine a câştigat.

Tatăl meu şi Bethune păreau de un calm pe care nici unul nu-l simţea cu adevărat.

Sala primăriei se umplu încet de susţinătorii ambelor părţi. După miezul nopţii, către ora unu, cei patru candidaţi şi susţinătorii lor apropiaţi s-au urcat la tribună, arborând zâmbete false.

Paul Bethune o căuta nervos pe soţia lui, care a reuşit însă să se ascundă cu succes în mulţime. Orinda stătea la tribună foarte aproape de tata, aşa cum se cuvenea, şi nimeni nu a pus la îndoială acest lucru, deşi Polly, în sală, lângă mine, clocotea susţinând că eu ar fi trebuit să fiu acolo, nu acea... acea...

Nu-i veneau cuvintele.

Tata mi-a spus după aceea că rezultatul le-a fost şoptit candidaţilor înainte ca ei să înfrunte lumea, probabil ca nici unul să nu izbucnească în lacrimi, lucru care putea fi însă ghicit lesne după feţele lor.

În sfârşit, funcţionarul, al cărui rol era să anunţe rezultatele, îşi croi drum spre mijlocul tribunei, bătu uşor în microfon ca să fie sigur că funcţionează (funcţiona), zâmbi spre camera de filmat şi, aproape fără să fie nevoie, ceru să se facă linişte.

Prelungi momentul său de importanţă uitându-se în jur ca pentru a se asigura că toată lumea care trebuie este prezentă la tribună şi, în cele din urmă, rar, într-o tăcere spartă numai de bătăile inimilor, citi rezultatele.

În ordine alfabetică.

Bethune... mii.

Juliard... mii.

Titmuss... sute.

Whistle... 69.

Lăsă un moment pentru absorbirea rezultatelor. Prevăzând izbucnirea unor aclamaţii în sală, îşi încheie sarcina:

— Prin urmare este ales George Juliard...

Restul cuvintelor s-au pierdut în urale.

— A câştigat la o diferenţă de circa 2000 de voturi, a făcut iute calculele Polly. O treabă al dracului de bine făcuta!

Mă sărută.

La tribună, sus, Orinda îl săruta zgomotos pe noul membru al Parlamentului. Era prea mult pentru "Scumpa" Polly, care plecă de lângă mine ca să se ducă lângă el. Am descoperit-o în schimb lângă cotul meu pe sărmana Isobel Bethune.

— Uită-te la zgripţuroaica aia de lângă tatăl tău, parcă ea a fost cea care a câştigat voturile.

— Ca să fim cinstiţi, a ajutat.

— N-ar fi câştigat niciodată singură. Tatăl tău a fost cel care a câştigat alegerile. Şi Paul al meu le-a pierdut. A pierdut definitiv. Tatăl tău nu s-a referit nici măcar o singură dată la iubita aia a lui, deşi ar fi putut să o facă, dar opinia publică n-ar fi iertat niciodată asemenea lucruri.

— Doamnă Bethune...

— Paul a candidat pentru a treia oară, a spus ea dezamăgită. Am ştiut că o să pierdem în faţa lui Dennis Nagle ultimele două dăţi, dar de data asta a spus că o să câştige după felul în care recentele alegeri parţiale au înclinat în favoarea noastră şi după modul în care celălalt partid a ignorat-o pe Orinda, şi a adus pe scenă un străin. Acum n-or să-l mai lase niciodată pe Paul să mai candideze. A pierdut mai rău decât oricând de data asta, când totul era de partea lui; şi nu este decât vina oribilului ăla de Usher Rudd, pe care am să-l omor cu mâna mea... Îşi îngropă faţa într-o batistă, ca şi cum ar fi vrut să nu mai vadă nimic şi, mângâindu-mă pe braţ, mormăi: N-am să uit niciodată cât ai fost de bun.

Sus, la tribună, stupidul ei de soţ continua să arate mulţumit de sine.

Acum o lună nici măcar nu ştiam de existenţa familiei Bethune, mi-am zis eu.

"Scumpa" Polly a înflorit la adăpost de ochi indiscreţi.

Nu auzisem de Orinda şi nici de Aderley Wyvern.

Nu o cunoşteam pe doamna Kitchens şi nici pe antipaticul şi fanaticul ei Leonard, şi nu-l cunoşteam nici pe dolofanul şi eficientul Mervyn, şi nici pe permanent anxioasa Crystal. N-am ştiut niciodată numele de familie al lui Faith, Marge sau Lavender, dar eram sigur încă de pe atunci că n-am să uit niciodată teroarea cu părul roşu, a cărei singură plăcere în viaţă era să descopere secretele bine ascunse ale oamenilor, în scopul de a-i distruge.

Este vorba de Bobby Usher Rudd, cel fără de scrupule.

Capitolul 9

Aşa că tata a plecat la Westminster, iar eu la Exeter, iar luna aceea intensă, pe care am petrecut-o ajungând să ne cunoaştem unul pe celălalt, s-a transformat dintr-o experienţă prezentă, vie, într-o amintire mai potolită, populată cu imagini.

Se întâmpla să nu ne vedem cu săptămânile, dar acum vorbeam adesea la telefon. Parlamentul era încă în vacanţa de vară. Tata urma să fie debutant, aşa cum urma să fiu şi eu în primul semestru.

Între timp îl călăream pe Sarah's Future în fiecare dimineaţă, sub ochiul critic al lui Stallworthy, şi trebuie că nu o făceam chiar atât de prost pentru Vivian Durridge, pentru că atunci când l-am întrebat dacă aş putea participa la o cursă cu roibul — oricare, am zis, — a ales o cursă de alergări pentru începători, care urma să aibă loc într-o joi obscură, şi mi-a spus că speră să fiu la înălţime, pentru că lucrul ăsta îl costă pe tatăl meu nişte bani în plus pentru transportul calului şi potcovirea lui pentru cursă, ca să nu mai vorbim de taxa de participare.

Simţindu-mă pe jumătate bucuros, pe jumătate vinovat, am plecat cu Jim în maşina lui la Wincanton, unde Jim a fost cel care a anunţat şi a înşeuat calul, urmărindu-l după aceea cu tot atâta uimire ca şi mine când am trecut primul linia de sosire.

— Pur şi simplu a zburat! i-am spus emoţionat şi uluit, în timp ce desfăceam şaua în locul destinat învingătorului. A fost strălucitor!

— Am văzut şi eu.

Absenţa unui prea mare entuziasm din partea lui Jin se datora, după cum aveam să descopăr, faptului că nu a avut suficientă încredere ca să parieze. Nici Stallworthy nu s-a omorât cu bucuria. În dimineaţa următoare nu mi-a spus decât atât:

— Ai irosit cel mai bun avantaj al calului. N-ai pic de minte. Dacă mi-aş fi închipuit chiar şi o singură clipă că ai să treci în faţă când favoritul a căzut, ţi-aş fi spus să-l ţii pe roib în frâu pentru ca următoarea dată când participă să putem paria pe el banii grajdurilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va spune tatăl tău.

Tatăl meu a spus "Bine lucrat".

— Dar nimeni nu a pariat pe el.

— Nu asculta ce spune Stallworthy. Ascultă-mă pe mine. Calul ăsta este al tău, ca să faci ce crezi că este mai bine cu el. Să câştigi ori de câte ori poţi. Şi să nu crezi că eu n-am pariat pe el. Am un aranjament cu un agent de pariuri ca ori de câte ori — ori de câte ori! — participi ia o cursă să parieze în numele meu pe tine la preţul de pornire... Am câştigat ieri pariind pe tine... Am început chiar să învăţ jargonul curselor! Întotdeauna să încerci să câştigi. Ai înţeles?

Am rostit un da slab.

— Şi nu-mi pasă dacă ai să pierzi, pentru că alt cal este mai iute. Doar să respecţi regulile şi să nu-ţi frângi gâtul.

— O.K.

— Mai vrei ceva?

— Ăăă...

— N-ai să ajungi nicăieri dacă ţi-e teamă să-mi spui mie.

— N-aş zice chiar că mi-e teamă.

— Ei bine, atunci ce este?

— Ăăă... nu vrei să-i telefonezi tu lui Stallworthy? Să-i spui să-ţi prezinte calul în cursa pentru începători de la Newton Abbot, de mâine într-o săptămână? L-a înscris, dar acum o să spună că nu-l mai lasă să concureze. O să zică că este prea devreme. Va spune că acum calul va fi nevoit să poarte o greutate suplimentară de 5 livre din cauză că am câştigat cu el ieri

— Şi chiar va fi nevoit să o facă?

— Da, dar nu mai sunt prea multe curse — curse convenabile, vreau să spun, în care să-l pot călări înaintea începerii semestrului. Stallworthy vrea să câştige, dar eu nu vreau decât să concurez.

— Da, ştiu. Făcu o pauză. Am să aranjez eu lucrurile pentru Newton Abbot. Altceva?

— Numai... mulţumiri.

L-am auzit râzând.

— Salutările mele pentru Sarah's Future.

Simţindu-mă cam nătâng, i-am transmis roibului mesajul, deşi, de fapt, deprinsesem obiceiul de a vorbi cu el, uneori cu voce tare dacă eram singur, alteori în gând. Deşi călărisem mulţi cai buni, era singurul pe care îl cunoşteam tot mai bine pe zi ce trecea.

Se potrivea cu dimensiunile trupului meu şi cu nivelul meu de îndemânare şi pricepere. Fără îndoială că mă recunoştea şi aproape că suspina de uşurare când apăream în fiecare dimineaţă pentru antrenament.

Am câştigat amândoi cursa de la Wincanton, pentru că ne cunoşteam şi aveam încredere unul în altul, iar la sfârşit, când i-am cerut viteză maximă, a înţeles din experienţa trecută ce trebuie să facă şi, categoric, a părut încântat că, în sfârşit, a terminat primul.

Jim a iertat succesul şi a devenit interesat. Prin natura lui, Jim era pe aceeaşi lungime de undă cu caii şi, aşa cum mi-am dat treptat seama, el era cel care asigura în cea mai mare parte antrenamentul practic.

Deşi urmărea galopurile în majoritatea dimineţilor, Stallworthy a câştigat cursele cu stiloul completând formalităţile de înscriere, adunând timpi şi greutăţi, şi făcând probabilităţi statistice.

Cam pe la mijlocul lungului teren de antrenament erau două rânduri de garduri speciale pentru exerciţii, unul din trei şiruri de arbuşti şi altul din nuiele.

Jim a petrecut câteva dimineţi bune învăţându-ne cu răbdare, pe mine şi pe roib, cum să sărim peste gardul de nuiele tot mai sus şi cu tot mai multă precizie, cum să ne luăm avânt pentru săritură cu tot mai mult timp înainte de săritura propriu-zisă.

Tot ce ştiam eu în materie de călărie până acum învăţasem privindu-i pe alţii cum călăresc. Jim m-a învăţat acum din interior, aşa încât în acea primă lună cu Sarah's Future am început să mă transform dintr-un călăreţ lipsit de orice coordonare şi cu capul plin de visuri nerealiste într-unul amator destul de competent.

Bombănind neîncetat împotriva proprietarilor care nu ştiu nimic despre curse şi ar trebui să lase deciziile pe seama antrenorilor lor, Stallworthy l-a trimis, jeluindu-se, pe roib să-şi poarte greutatea penalizatoare de cinci livre la Newton Abbot.

Nu mai participasem niciodată până acum la o cursă pe acest hipodrom şi, când am văzut-o prima dată, mi-am zis că am fost nebun că nu am ascultat de judecata lui Stallworthy.

Pista de curse cu obstacole era un circuit de aproape o milă şi jumătate de teren plat, cu cotituri bruşte, iar iarba mică aproape că nu conta pentru pământul tare ca piatra, copt de soarele lui august.

A venit la curse şi Stallworthy, cu alţi câţiva concurenţi din grupul său, pentru a ne urmări cu ochiul lui critic.

Înşeuându-l pe Sarah's Future, Jim mi-a spus că roibul cunoaşte traseul mai bine decât mine (dădusem o raită cu vreo două ore în urmă ca să văd obstacolele şi terenul din apropierea lor), să ţin minte ce am învăţat de la el, acasă, şi să nu mă aştept la prea mult din cauza dezavantajului pe care îl reprezintă greutatea suplimentară şi pentru că ceilalţi jochei erau toţi profesionişti, asta nefiind o cursă chiar pentru amatori.

Ca de obicei, viteza a fost cea care m-a încântat şi mi-a dat sentimentul de împlinire, iar faptul că am terminat al treilea a fost suficient să mă facă fericit pentru ziua respectivă, deşi Stallworthy, care întâmplător îl antrenase şi pe câştigător, mi-a zis de câteva ori:

— Ţi-am spus eu. l-am spus tatălui tău că nu trebuie să se aştepte la prea mult. Poate că aşa ai să mă asculţi data viitoare.

— Nu-i nimic, m-a consolat Jim. Dacă ai fi câştigat astăzi, sâmbăta viitoare la cursele de la Exeter ar fi trebuit să porţi o greutate suplimentară de 10 livre, presupunând că-l poţi convinge pe bătrân să te lase să concurezi şi acolo după cursa asta. O să spună că este prea curând, ceea ce probabil că aşa şi este.

Bătrânul (Stallworthy) a purtat o adevărată bătălie telefonică cu tatăl meu. Tata a câştigat. La fel şi Sarah's Future, cu şase lungimi, pentru că pista, mult mai lungă, situată pe Haldon Moor, dincolo de Exeter, i s-a potrivit mai bine.

A purtat o greutate suplimentară de 5 livre, nu de zece, şi i s-a părut un fulg. Preţul de pornire, m-a asigurat tata mai târziu, a fost suficient ca să-mi plătească taxele de antrenament până la Crăciun.

La două zile după asta, am plecat, mai liniştit, să-mi însuşesc matematicile.

Tata învăţase tacticile deputaţilor de rând din Parlament, dar nu pentru asta îl trimisese partidul la Hoopwestern.

A încercat să-mi explice că orice cale către funcţii superioare trece prin biroul organizatorilor parlamentari ai partidului, ei fiind cei care aprobă avansarea spre un post ministerial.

Dacă organizatorii parlamentari ai partidului îţi retrag sprijinul, asta înseamnă practic sfârşitul unei cariere politice, mi-a explicat el. Dacă primul pas uriaş este să fii ales, cel de-al doilea este să câştigi sprijinul celor din biroul organizatorilor parlamentari ai partidului.

Când membrul Parlamentului proaspăt ales pentru circumscripţia Hoopwestern a fost numit, la scurt timp după aceea, subsecretar de stat în Departamentul Comerţului şi Industriei, acest lucru a fost după cât se pare un semnal pentru întreaga structură a guvernului că la orizont a apărut o cometă strălucitoare în rapidă ascensiune.

M-am dus să ascult discursul lui de debut, stând direct la galerie.

A vorbit despre becuri şi i-a făcut pe toţi membrii Camerei Comunelor să izbucnească în râs, iar prezenţa Hoopwestern-ului pe piaţa iluminării a crescut.

După discurs, când era din nou cuprins de exaltarea aceea de după performanţă, ne-am întâlnit ca să luăm masa împreună.

— Presupun că nu te-ai mai întors la Hoopwestern, a zis el.

— Ei bine, nu.

— Eu am fost, fireşte. Leonard Kitchens are probleme.

— Cine?

— Leonard...

— A, da! Da, mustaţa dezechilibrată! Ce fel de probleme?

— Poliţia are acum o puşcă şi s-ar putea să fie cea cu care s-a tras asupra noastră atunci, în noaptea aceea.

— Prin poliţie, l-am întrebat după o scurtă tăcere, înţelegi pe poliţistul Joe, a cărui mamă este şofer pe autobuzul care duce copiii la şcoală?

— Joe, a cărui mamă este şofer pe autobuzul care duce copiii la şcoală, este de fapt sergent detectiv Joe Duke, şi, da, el a primit acum, de la "Sleeping Dragon", o puşcă de calibrul 22 foarte ruginită. Se pare că frunzele căzute ale copacilor au înfundat jgheabul de scurgere al acoperişului de la "Dragonul Adormit", aşa cum se întâmplă de multe ori, iar apa acumulată în urma ploilor nu s-a mai scurs pe burlane, cum ar fi trebuit, ci s-a revărsat pur şi simplu, aşa că au chemat un om cu o scară ca să cureţe jgheabul de frunze şi au descoperit că era blocat nu numai de frunze, ci şi de o puşcă de calibrul 22.

— Dar ce legătură are asta cu Leonard Kitchens?

Tata mânca un cotlet în sânge, cu spanac.

— Leonard Kitchens este grădinarul care a ornat "Dragonul Adormit" cu toate coşuleţele alea cu flori de geraniu.

— Dar..., am obiectat eu.

— După cât se pare, într-o debara pentru ustensilele de grădinărit, la etaj, ţinea un fel de cărucior cu lucrurile necesare îngrijirii coşuleţelor cu geraniu. Foarfeci de grădină, o stropitoare şi îngrăşăminte. Se crede că ar fi ascuns puşca în căruciorul ăsta. Dacă te urci pe un scaun lângă fereastră şi scoţi mâna afară poţi să pui o puşcă în jgheabul care înconjoară acoperişul clădirii. Şi cineva a pus acolo o armă.

M-am încruntat.

— Ştii cum sunt oamenii, a continuat tata. Cineva spune "Presupun că Leonard Kitchens ar fi putut să pună puşca în jgheab, el intră şi iese când vrea din hotel", iar următoarea persoană renunţă la "presupun" şi repetă restul ca un fapt real.

— Şi Leonard Kitchens ce spune?

— Fireşte, el susţine că nu este puşca lui şi că nu el a pus-o în jgheab, şi că nimeni nu poate dovedi că el a făcut-o.

— Aşa spun întotdeauna oamenii vinovaţi.

— Da, dar este adevărat, nimeni nu poate dovedi că a avut vreodată o puşcă. Nimeni nu poate face nici o legătură între el şi puşcă.

— Şi doamna Kitchens ce spune?

— Soţia lui Leonard nu-i face nici un bine. Spune peste tot că soţul ei era atât de îndrăgostit de Orinda Nagle, încât ar fi făcut orice, inclusiv m-ar fi împuşcat şi pe mine numai ca să mă înlăture din drumul Orindei. Joe Duke a întrebat-o dacă a văzut vreodată vreo puşcă în posesia soţului ei, iar ea, în loc să spună nu, aşa cum ar fi făcut orice femeie înţeleaptă, a spus că Leonard are o magazie plină cu tot felul de vechituri şi că este posibil să aibă orice acolo.

— A percheziţionat, din întâmplare, Joe magazia? Adică a aruncat o privire, ca să vadă dacă Leonard are ceva gloanţe?

— Joe n-a putut obţine mandat de percheziţie, deoarece nu există nici un fel de motive reale de suspiciune. De asemenea, aşa cum cred că ştii şi tu, este foarte uşor să cumperi gloanţe şi, mai uşor încă, să le arunci. Nu există nici o şansă să se poată stabili că s-a tras cu puşca găsită în jgheabul de la "Dragonul Adormit", chiar dacă ar putea fi îndepărtată toată rugina de pe ea, pentru că nu mai există glonţul cu care să se verifice lucrul ăsta, întrucât cel găsit în cele din urmă în etajera din magazinul cu vechituri a fost definitiv pierdut în timpul incendiului. Şi nimeni n-a găsit nimic în hotel.

A continuat să-şi mănânce cotletul. După o vreme a lăsat cuţitul şi furculiţa jos şi a spus:

— Am dus Range Rover-ul la garajul lui Basil Rudd şi l-am pus să demonteze motorul pentru a verifica întregul sistem de ungere. În baia de ulei nu era nimic altceva decât ulei. De fapt a fost o treabă extrem de neprofesionistă din partea mecanicului acela — Terry, cred că-l cheamă — să împingă dopul de ceară în orificiul de scurgere a uleiului, dar Basil Rudd n-a vrut să asculte nici un cuvânt împotriva lui şi părerea mea este că de fapt nu s-a comis nimic rău.

— Ba s-ar putea să se fi comis. Şi, după o clipă de gândire, l-am întrebat: Presupun că Leonard Kitchens nu este acuzat că deţine lumânări?

— N-ai decât să râzi cât vrei, dar în magazinul de ustensile pentru grădinărit, unde se vând, printre altele, şi pitici din plastic, şi tot felul de lucruri au şi sfeşnice cu lumânări pentru mesele de grădină.

— Poţi cumpăra lumânări de oriunde, am zis eu. Iar incendiul? Tot Leonard Kitchens a fost?

— A fost şi el acolo, îmi aminti tata, iar în clipa aceea mi-am adus şi eu aminte de doamna Kitchens, care spunea că lui "Leonard al ei" îi place un foc bun.

— Au descoperit pompierii, până la urmă, cum a izbucnit incendiul?

— Nu descoperiseră când am fost eu acolo, a spus tata, clătinând din cap. Acum, unii dintre ei spun, neoficial, că s-ar fi putut să fi fost declanşat de lumânări. Leonard Kitchens neagă cu vehemenţă că are avea vreo legătură cu focul.

— Tu, personal, ce crezi?

Bău puţin vin. Încerca să mă facă să-mi placă şi mie vinul roşu, dar — spre nemulţumirea lui — continuam să prefer Coca dietetică.

— Părerea mea e că Leonard Kitchens este suficient de fanatic, încât să facă aproape orice. Poate trece cu uşurinţă drept un cretin, cu mustaţa aia disproporţionată, dar tipii cu obsesii sunt cei care fac cu adevărat rău în lumea asta, iar dacă mai are încă un dinte împotriva mea, atunci să ştii că aş prefera să stea undeva unde să-l pot vedea.

M-am străduit cât am putut să beau puţin vin, dar chiar nu-mi plăcea.

— Nu se mai pune problema să aranjeze tot felul de accidente împotriva ta, acum că ai fost ales.

— Cu oameni precum Kitchens nu poţi fi niciodată sigur că înţelepciunea prevalează, spuse el oftând.

În noaptea aceea am rămas în apartamentul lui de pe malurile Tamisei. De la ferestrele mari se deschidea o superbă privelişte spre Tamisa, în jos, unde cândva o adevărată pădure de macarale erau ocupate în permanenţă cu transportul pe apă, deşi nici măcar el nu-şi amintea de docuri decât ca de o pârghie veche şi de demult.

De aici, din vechiul său birou (condusese activitatea de investiţii-consultanţă de acasă), avea de mers pe jos cam vreo două mile până la noul birou de la Whitehall, mişcare care, evident, îl menţinea în formă. Radia vigoare şi energie. Deşi era tatăl meu, îmi dădea forţă, dar mă şi copleşea cu vitalitatea lui. Într-un fel, îl iubeam foarte mult. Într-un fel, mă simţeam absolut incapabil să ajung vreodată la nivelul lui în ce priveşte forţa mentală sau hotărârea.

A fost nevoie să treacă ani de zile ca să-mi dau seama că nici nu era nevoie.

A doua zi de dimineaţă, după discursul lui de debut, am luat devreme trenul din gara Paddington spre Exeter, îndreptându-mă, în glasul roţilor, dinspre gloria tatălui răsfrântă asupra fiului spre anonimat.

La Exeter, ca unul dintre cei 8.000 de studenţi, am navigat prin viaţa studenţească fără să atrag prea multă atenţie, absorbit de algebră, geometrie, ştiinţele contabilităţii, pentru a ajunge la obţinerea diplomei în matematici şi contabilitate; şi pentru că tot pachetul era asezonat cu un curs de limbi străine, am învăţat şi franceză, îmbogăţindu-mi vocabularul de la piste{7} şi écurie{8}, la lege şi ordine. De câte ori puteam, mă duceam la grajdul lui Stallworthy ca să alerg ca vântul cu Sarah's Future.

Într-o sâmbătă foarte rece de decembrie, spre sfârşitul primului trimestru, mă aflam în tribune, la Taunton, şi urmăream unul dintre caii lui Stallworthy, care se îndrepta, în fruntea plutonului, spre ultimul obstacol, când s-a împiedicat şi s-a prăbuşit, frângându-şi gâtul.

Au înconjurat imediat locul cu panouri şi au ridicat cadavrul. După zece minute am dat nas în nas cu Stallworthy, care încerca să o consoleze pe proprietara calului. Femeile în lacrimi nu erau tocmai specialitatea lui Stallworthy.

M-a rugat mai întâi să mă duc să-l găsesc pe Jim, după care a anulat instrucţiunea şi pur şi simplu mi-a pus în braţe femeia care plângea în hohote şi mi-a spus să o duc să-i dau ceva de băut.

Mulţi antrenori se înălbesc şi-i apucă tremuratul din cauza şocului, când se întâmplă să le moară vreun cal. Stallworthy a ridicat din umeri şi a tras o linie de-a curmezişul unei pagini.

Doamna Courtney Young — proprietara îndurerată — şi-a şters lacrimile şi a încercat să se scuze; porţia zdravănă de gin pe care a băut-o a început să-şi facă efectul.

— Nu-i nimic, am liniştit-o. Dacă ar fi murit calul meu, aş fi fost de-a dreptul distrus.

— Dar tu eşti tânăr. Poţi să depăşeşti momentul.

— Sunt sigur că şi dumneavoastră, cu timpul.

— Nu înţelegi. Şi ochii i se umplură din nou de lacrimi. Am pierdut asigurarea calului, pentru că n-am avut bani să plătesc ratele. Şi-i datorez domnului Stallworthy o mulţime de bani pentru antrenament şi eram sigură că astăzi calul meu o să câştige şi astfel am să pot să-mi plătesc datoriile. Aşa că am pariat cu un agent cu care eram în înţelegere, iar acum n-am nici un ban să-l plătesc nici pe el. Oricum urma să-mi vând calul, dacă nu câştiga, dar acum nici măcar asta nu mai pot să fac...

Sărmana doamnă Courtney Young!

— Este o nebună, mi-a spus Jim mai târziu, în timp ce-l înşeua pe Sarah's Future. A cheltuit prea mulţi bani cu pariurile.

— Şi acum ce o să facă?

— Ce să facă? exclamă Jim. O să mai vândă ceva din moştenire şi o să cumpere alt cal. Până într-o zi, când o să piardă tot.

Am suferit pentru foarte scurtă vreme din cauza doamnei Courtney Young, dar seara i-am telefonat tatei şi i-am sugerat să-l asigure pe Sarah's Future.

— Cum te-ai descurcat azi? m-a întrebat el. Am auzit rezultatele, iar tu n-ai fost printre primii trei.

— Al patrulea. Ce zici de asigurare?

— Cine se ocupă de asigurări?

Weatherbys.

— Chiar vrei?

— Spre binele tău, i-am zis.

— Atunci trimite-mi hârtiile.

Weatherbys, firma care făcea asigurări pentru cai, se ocupa de tot ce ţine de administraţia curselor. Ei ţineau arhiva, înregistrau numele cailor şi detaliile privind proprietarul, inclusiv culorile. Weatherbys erau cei cărora antrenorii le trimiteau înscrierile pentru curse, iar ei confirmau participarea unui cal la cursă şi trimiteau presei programele detaliate ale curselor. Ei ţineau registrul genealogic al cailor pursânge şi acţionau ca bancă pentru transferul taxelor către jochei, a premiilor către proprietari, în general a orice către oricine. Weatherbys aveau o bază sigură de date pe computer.

Practic, în domeniul curselor de cai, Weatherbys erau cei care făceau cam totul. Din cauza nebunei, proastei şi înlăcrimatei doamne Courtney Young am început să mă gândesc că aş putea totuşi să încerc cândva să obţin o slujbă la Weatherbys.

În primăvara celui de-al treilea an de studiu, tata a venit la Exeter să mă vadă (mai fusese de vreo două ori până acum) şi, spre surprinderea mea, a adus-o cu el şi pe "Scumpa" Polly.

În fiecare vacanţă de Crăciun petreceam o săptămână schiind (şi îmbunătăţindu-mi franceza), iar fiecare minut liber mi-l petreceam călărind sau participând la curse, dar în acelaşi timp am jucat cinstit şi mi-am trecut toate examenele şi toate probele cu calificative rezonabile, dacă nu remarcabile, aşa încât în clipa când l-am văzut că vine n-am avut nici un sentiment de vinovăţie şi i-am strâns mâna (ajunsesem, cel puţin, atât de departe!) cu plăcere nedisimulată.

— Nu ştiu dacă-ţi dai seama că ne apropiem rapid de alegerile generale, mi-a zis tata.

Reacţia mea imediată a fost "Oh, Dumnezeule, nu!". Am reuşit să nu rostesc cuvintele cu voce tare, dar probabil că mi se citeau clar pe faţă. "Scumpa" Polly a izbucnit în râs, iar tata a continuat:

— De data asta nu-ţi cer să mergi în campania din uşă-n-uşă.

— Dar ai nevoie de un bodyguard...

— Am angajat un profesionist.

M-am simţit imediat gelos. Ridicol! Mi-a luat zece secunde bune să spun cu sinceritate:

— Sper să-i pese de spatele tău.

— Este o femeie. Are tot felul de centuri în artele marţiale.

— Oh! Am privit spre Polly, care părea foarte senină.

— Eu şi Polly, a continuat tata, vrem să ne căsătorim. Am venit să vedem dacă ai vreo obiecţie.

— Polly!

— Dragă Benedict! Tatăl tău este atât de brutal! Eu te-aş fi întrebat mai blând.

— Nu am nici un fel de obiecţii. Ba, dimpotrivă! Şi am sărutat-o pe obraz.

— Dumnezeule! a exclamat ea. Ai crescut.

— Aşa să fie? întrebă tata curios. N-am remarcat.

— M-am oprit anul trecut, am oftat eu. Sunt mai înalt cu vreo trei centimetri şi mai solid cu vreo zece kilograme decât eram la Hoopwestern. Prea înalt şi prea solid, aş fi putut să adaug, ca să ajung jocheu profesionist, dar, pentru un amator, dimensiunile erau excelente.

Cât despre Polly, ea nu se schimbase, exceptând faptul că am constatat cu interes că renunţase la rujul carmin-închis pentru unul stacojiu, tot atât de nepotrivit. Hainele îi erau la fel de demodate şi se vedea că de multă vreme nu mai umblase cineva cu o foarfecă în părul ei!

Cu faţa prelungă şi cu trupul subţire şi zvelt, părea total nepotrivită pentru tatăl meu, care degaja tot mai multă forţă, dar bunătatea ei iradia ca întotdeauna, iar sinceritatea, după părerea mea, se împletea cu o uşoară ironie. Niciodată nu avusese în comportare nici un fel de stângăcie sau timiditate, ci numai forţa pe care i-o dădea propria-i personalitate, caracterizată de inteligenţă şi de respingerea oricărui compromis.

Mai mult decât un mariaj între două suflete sincere, mi-am zis. Un mariaj de o moralitate fără reproş.

L-am felicitat sincer pe tatăl meu şi a părut încântat.

— Ce faci sâmbăta viitoare? m-a întrebat.

— Particip la curse la Chepstow.

— Aş vrea să fii alături de mine.

— Vrei să spui că... ezitam... că te căsătoreşti sâmbăta viitoare?

— Exact. Acum, că ne-am hotărât şi că tu pari să fii destul de încântat, nu mai are rost să o amânăm. O să stau cu Polly în casa ei şi am să caut şi un apartament mai mare la Londra.

Polly, am aflat în rate în cursul acelei după-amieze, moştenise casa din pădure de la părinţii ei, împreună cu o avere care-i dădea libertatea financiară să muncească neplătită oriunde considera ea că este nevoie.

Era mai mare cu doi ani decât tatăl meu. Nu fusese niciodată măritată. O lucire maliţioasă din priviri interzicea şi, în acelaşi timp, răspundea celei mai intime întrebări.

Nu intenţiona, a spus, să ducă viaţa Orindei Nagle. Orinda şi Mervyn Teck se ocupau de circumscripţie neobosiţi înregistrând numai succese. Polly nu-şi dorea să inaugureze diferitele sărbători sau să flirteze cu camerele de luat vederi sau aparatele de fotografiat. Va organiza, ca întotdeauna, din spatele scenei. Şi va fi ascultată, mi-am zis eu, acolo unde influenţa contează.

Şase zile mai târziu, tatăl meu şi Polly s-au căsătorit în cadrul uneia dintre cele mai discrete ceremonii. Eu am stat lângă tata, iar Polly l-a avut alături pe ducele care o ademenise pe Orinda la curse; şi am semnat toţi certificatul de căsătorie.

Mireasa era îmbrăcată în maro, la gât cu un colier din aur şi chihlimbar dăruit de tatăl meu, şi arăta distinsă. La cererea mea, un fotograf a imortalizat evenimentul. Un paragraf discret a apărut în "The Times". "Hoopwestern Gazette" a relatat evenimentul ulterior. Domnul şi doamna George Juliard, după o săptămână petrecută la Paris, s-au întors la Hoopwestern pentru a menţine vie loialitatea muncitorilor de la fabrica de becuri.

Tot nu-mi plăcea politica şi am fost extrem de recunoscător că apropierea examenelor mele finale m-a făcut să-mi fie imposibil să repet isprăvile pe care le-am făcut cu prilejul alegerilor parţiale.

Erau mulţi studenţi activi din punct de vedere politic la Exeter, dar nu am avut nici o legătură cu ei şi am dus o viaţă dublă numai când alergam în galop pe terenul de antrenament al lui Stallworthy sau pe diferite hipodroame.

În primăvara aceea n-am câştigat nici o cursă, dar tot ce conta era senzaţia de viteză; şi, ciudat, cu cât participam mai des la curse, cu atât înţelegeam mai bine ecuaţiile de gradul al doilea.

Alegerile generale s-au umflat şi s-au spart sub mine ca un val din Pacific. Tata împreună cu partidul lui s-au întors la putere. Cu o majoritate mică, dar suficientă.

Nimeni n-a tras nici un foc de armă asupra lui, nimeni nu i-a astupat orificiul de scurgere a uleiului cu ceară, nimeni n-a dat foc casei lui Polly şi nimeni nu i-a oferit expertei în arte marţiale prilejul să-şi câştige salariul.

Asupra lui Leonard Kitchens mai plana încă puternic suspiciunea că el ar fi tras şi el ar fi declanşat incendiul, dar de data asta nu-l mai putea acuza nimeni de nimic, întrucât formidabila şi neiertătoarea lui soţie a insistat să o ducă într-o dublă croazieră în Mediterana. În ziua alegerilor erau la Atena.

Sărmana Isobel Bethune a avut dreptate; partidul lui Bethune a renunţat la el în favoarea candidaturii unei femei magistrat cu totul deosebită.

Deşi nu mai apăruseră demult ştiri scandaloase, ochii alunecoşi ai lui Paul Bethune l-au determinat să calce iar strâmb, iar Isobel, sătulă în sfârşit de lucrul ăsta, a renunţat la mariaj şi la cei patru fii morocănoşi, şi s-a dus să locuiască cu sora ei în Wales.

Polly era cea care mă ţinea la curent, cu umorul ei sec caracteristic. Nici că s-ar fi putut căsători tata cu cineva mai potrivit!

I-am spus să fie atent la fetiţele în bikini care-i cădeau artistic în braţe, pentru că Usher Rudd atât aştepta în căutarea unor acuzaţii de adulter. N-am auzit, m-a întrebat el, că Usher Rudd a fost concediat de "Gazette" pentru că descoperea tot felul de mizerii acolo unde nu erau?

Când partidul la putere s-a reunit, după votul întregii ţări, a avut loc o importantă remaniere a funcţiilor. Fără să surprindă pe nimeni la Westminster, cariera tatălui meu a ţâşnit în sus ca o săgeată, iar el a devenit ministru de stat în Ministerul Transporturilor, de aici nemaifiind decât o treaptă până la a căpăta un loc în Cabinet.

Am dat la înrămat cea mai bună fotografie de la nunta lui cu Polly şi am aşezat-o lângă cea în care era cu mama mea. Am scos pactele semnate de noi doi din spatele fotografiei mamei şi le-am citit gânditor, după care le-am pus la loc.

Păreau să aparţină unei alte vieţi. Mă maturizasem la Exeter şi tot acolo am cunoscut şi prima dragoste pe care n-am s-o uit niciodată, dar promisiunile de bază ale acelor pacte au fost respectate până acum şi, deşi acum păreau un fel de declaraţie melodramatică, ştiam că dacă va fi vreodată nevoie îl voi apăra pe tatăl meu împotriva oricărei forme de atac.

Mi-am luat ultimele examene şi, considerând că am făcut suficient pentru a obţine o diplomă în ştiinţe matematice, la un nivel rezonabil, am scris la Weatherbys, solicitând o slujbă.

Ce slujbă? mi-au răspuns. Orice, le-am scris. Pot să adun, să scad şi să lucrez la computer, şi am participat ca jocheu la cursele de cai.

— Ah, acel Juliard! Vino la interviu, mi-au zis.

Weatherbys, o afacere de familie începută în anul 1770 şi activând şi în prezent în domeniul curselor de cai în modalităţi tot mai inventive şi mai eficiente, se afla într-o clădire de piatră roşie, înconjurată de câmpuri, copaci şi un peisaj paşnic de ţară, lângă vechiul oraş Wellingborough, cam la 60 de mile de Londra, în Northamptonshire.

Înăuntru, atmosfera, de obicei frenetică a activităţii de secretariat, era calmă şi, de asemenea, era linişte.

Cunoscând amploarea şi presiunea cotidiană a muncii depuse aici, cred că mă aşteptam la ceva în genul freneziei dintr-o redacţie a unui ziar demodat, dar când am intrat am fost întâmpinat de o linişte aproape perfectă, de şiruri de capete aplecate peste monitoare şi oameni trecând printre ele nu în goană, cu ziare şi hârtii, ci cu cutii cu dischete.

Am fost dus din departament în departament şi mi s-a arătat cam tot ce se putea vedea, iar în cursul interviului de la sfârşit am fost întrebat câţi ani am şi mi s-au cerut referinţe.

Am plecat dezamăgit — au fost politicoşi şi amabili, dar nu mi-au pus nici una dintre întrebările alea sfredelitoare la care m-aş fi aşteptat dacă voiau să-mi ofere o slujbă.

Întors în Exeter, unde locuiam undeva la jumătatea drumului între universitate şi grajdurile lui Stallworthy, am început să trimit fără entuziasm cereri pentru o slujbă la o listă întreagă de instituţii.

Weatherbys mi se păruse a fi căminul meu natural — păcat că ei nu m-au văzut ca pe copilul lor!

Totuşi, au dat curs referinţelor pe care le-am trimis după aceea din partea profesorului meu îndrumător de la universitate şi a lui Stallworthy însuşi.

Bătrânul şi morocănosul meu antrenor mi-a spus că a scris că trăsăturile de caracter şi comportamentul meu sunt satisfăcătoare. Mulţumesc mult, mi-am zis în gând. Jim a izbucnit în râs.

— Nu vrea să pleci şi să-l iei pe Sarah's Future cu tine. Este o minune că n-a scris că eşti o gură mare şi un scandalagiu!

De la profesorul meu am primit următoarea scrisoare:

Dragă Benedict,

Îţi trimit alăturat o fotocopie a referinţei pe care am expediat-o la o instituţie numită Weatherbys, ceva legat de cursele de cai, cred.

Referinţa suna aşa:

Benedict Juliard va obţine diploma în matematici şi contabilitate probabil cu un calificativ bun, deşi nu strălucit. A participat foarte puţin la activitatea studenţească în cursul celor trei ani de facultate, întrucât se pare că este interesat exclusiv de cai. Nu există date negative despre caracterul şi comportamentul său.

La naiba! mi-am zis. Ei, asta este!

Spre uimirea mea am primit o scrisoare de la sir Vivian Durridge: :

Dragul meu Benedict,

Sunt încântat să văd că în ultimii trei ani ai avut prilejul să participi cu succes la cursele de amatori cu calul tatălui tău, Sarah's Future. Sunt sigur că ţi-a spus că mi-a cerut ajutorul ca să te determin să înfrunţi faptul că nu eşti făcut să te ridici până la nivelul primelor trei locuri pe lista jocheilor pentru cursele cu obstacole.

Privind în urmă, îmi dau seama că am fost brutal, fără să fie nevoie, când te-am acuzat că te droghezi, deşi ştiam perfect de bine atunci că, având în vedere caracterul tău, n-ai făcut-o; dar în dimineaţa aceea mi s-a părutşi regretcă ar fi fost singurul lucru rău care te-ar fi putut tulbura într-atât, încât să faci ceea ce dorea tatăl tău, şi anume, să mergi la universitate.

Acum am auzit de la un prieten de-al meu de la Weatherbys că ai solicitat o slujbă la ei. Îţi trimit alăturat o fotocopie a scrisorii pe care le-am trimis-o şi sper că într-un fel asta ar putea îndrepta lucrurile între noi.

Al tău, Vivian Durridge.

Referinţa lui suna după cum urmează:

Către cei interesaţi,

Benedict Juliard a participat la curse călărind caii mei ca jocheu amator, la 16 şi 17 ani. L-am considerat absolut demn de încredere în toate privinţele şi i-aş da aprobarea mea necondiţionată pentru orice post pe care l-ar solicita.

M-am aşezat, iar hârtiile îmi tremurau în mână. Vivian Durridge ar fi fost ultimul om la care aş fi apelat vreodată pentru ajutor.

Căutam un loc sigur ca să-mi ţin certificatul de naştere, nu cumva să-l pierd când mă mutam dintr-un loc în altul. Ştiam că n-am să pierd fotografiile de nuntă, aşa că am decis să pun certificatul de naştere în spatele fotografiei în care tata era alături de Polly şi, pentru că în clipa în care am primit scrisoarea de la Vivian Durridge tocmai asta făceam, am pus şi paginile de la el, împăturite, tot în spatele aceleiaşi fotografii.

Trei zile mai târziu am primit prin poştă un plic cu emblema firmei Weatherbys, reprezentarea în miniatură a unui armăsar aflat sub un stejar, dintr-un tablou de George Stubbs.

Mi-era o frică teribilă să-l deschid. O să înceapă cu Regretăm...".

Ei bine, trebuie să fiu curajos. Am deschis plicul, iar scrisoarea începea cu Suntem încântaţi..."

Încântaţi.

În seara aceea a sunat tatăl meu.

— Este adevărat că ai primit o slujbă la Weatherbys?

— Da, dar de unde ştii?

— De ce nu mi-ai cerut ajutorul?

— Nu m-am gândit.

— Mă aduci la exasperare, Ben. Totuşi, nu părea deosebit de supărat. A aflat de la unul dintre verii Weatherbys, la un dineu, în City, mi-a relatat. Am profitat de prilej să-l întreb dacă l-aş putea muta pe Sarah's Future din Devon.

— O să caut un antrenor, mi-a promis.

— Mulţumesc.

Spencer Stallworthy a bombănit. Jim a ridicat din umeri — ce este viu se mişcă în permanenţă. M-am despărţit de ei axprimându-mi recunoştinţa şi mi-am trimis amicul roşcat spre un nou cămin.

Weatherbys m-au luat la departamentul Operaţiuni Curse, care se ocupa de înscrieri la curse, de alergători, greutate, călăreţi, trageri la sorţi — toate detaliile oricărei curse din Anglia, ceea ce echivala cu circa 1.000 de tranzacţii în majoritatea zilelor şi până la 3.000 în momentele aglomerate.

Toată această activitate uluitor de ameţitoare se desfăşura pe computere, în birourile de la parter şi în liniştea care mă impresionase atât de mult la prima mea vizită.

Am crezut că împlinirea vârstei de 21 de ani ar putea fi un dezavantaj pentru mine, dar am constatat imediat că tot personalul era tânăr şi mi-a plăcut ce făceau. După o lună nici nu-mi venea să cred că aş fi putut lucra în altă parte.

Şi roibul meu s-a bucurat de schimbarea aerului blând din Devon pentru vântul mai rece din nord. Continua să-i facă plăcere când veneam dimineţile, dând din cap şi suflând puternic în jos, pe nările lui negre şi mari, şi părea să considere absolut normal să-i îmbrăţişez gâtul şi să-i spun că este un amic grozav, ceea ce şi era. După câţiva ani de intimitate în plină viteză petrecuţi împreună, eu şi roibul eram aproape ca fraţii.

Într-o sâmbătă, cam la un an de când începusem să lucrez la Weatherbys, eu şi Sarah's Future ne aliniam la Towcester într-o banală alergare de trei mile, culorile discrete ale tatălui meu — auriu şi gri — fiind şi mai puţin vizibile din cauza unei burniţe persistente.

Nimeni din tribune nu a putut să spună după aceea foarte clar ce s-a întâmplat. Din punctul meu de vedere, amândoi, şi eu şi roibul, am apreciat bine desprinderea de pământ într-o săritură peste o groapă mare şi neagră, sus, pe pantă, după care urma porţiunea în linie dreaptă.

Un alt cal s-a împiedicat şi s-a izbit în noi, dezechilibrându-l complet pe Sarah's Future. În ultimii câţiva ani sărise cu mare precizie obstacolul respectiv de mai multe ori — nici eu, nici el nu se aştepta la un dezastru.

A căzut grămadă, aruncându-mă la pământ. Am aterizat într-una din acele ciocniri care-ţi spun imediat că ţi-ai rupt un os, fără să ştii cu siguranţă care. I-am auzit pocnetul. M-am rostogolit acoperindu-mi capul pentru a mă feri de copitele cailor ce veneau din urmă. Am rămas întins, cu fire de iarbă în gură şi în nas.

Zgomotul cursei s-a stins, cai şi călări îndepărtându-se spre următorul obstacol. Doi cai şi doi jochei nu-şi mai făceau griji de ce urma. Calul care s-a ciocnit de Sarah's Future s-a ridicat nesigur pe picioare şi a pornit la trap, parcă ameţit, iar călăreţul pe care-l aruncase jos s-a aplecat asupra mea cu întrebarea "Ai păţit ceva, colega?" — asta în chip de scuză.

I-am luat mâna întinsă şi m-am ridicat în picioare, moment în care am descoperit că osul pe care mi l-am rupt era undeva în umărul stâng.

Sarah's Future, şi el în picioare, încerca să meargă, dar se învârtea în cerc şchiopătând. Nu putea pune nicicum în pământ unul dintre cele patru picioare. Un om de serviciu l-a prins de frâu şi l-a ţinut pe loc.

În dragostea mea nemărginită pentru cal, m-am dus la el şi am încercat să-mi doresc să nu fie adevărat. Nu se putea ca după cea mai strânsă apropriere şi tovărăşie să ajungem atât de brusc pe marginea prăpastiei.

Ştiam, ca orice călăreţ cu o experienţă cât de cât, că nu era nimic de făcut. Sarah's Future, la fel ca Sarah, intra în eternitate din cauza mea.

Am plâns. Nu mă puteam stăpâni. Calul şi-a rupt un picior din faţă. Jocheul lui — clavicula stângă.

Calul a murit.

Jocheul trăieşte.

Capitolul 10

Tata a anulat asigurarea pentru Sarah's Future când am început să lucrez la Weatherbys. În parte — mi-a spus el —, întrucât calul îmbătrânise, iar valoarea îi scăzuse şi, în parte, datorită faptului că în cazul în care calul era omorât, Weatherbys nu plăteau nimic.

Nu a vrut să audă nici un fel de scuză când i-am telefonat.

— Ghinion, a spus el scurt.

Când m-am întors la birou, la două zile după Towcester, tipul care m-a intervievat prima dată şi-a tras un scaun lângă biroul meu şi a spus:

— Noi ne-am ocupat de asigurarea calului.

I-am explicat de ce tatăl meu renunţase la asigurare.

— N-am venit să discut cu tine despre pierderea pe care ai suferit-o, a continuat tipul de la Weatherbys, deşi ai toată compasiunea mea. Braţul merge bine? Am venit să te întreb dacă ai fi interesat să treci de aici la Departamentul servicii-asigurări, să lucrezi acolo de acum înainte.

Departamentul asigurări, în principal o încăpere lungă, ai cărei pereţi erau acoperiţi de cărţi şi dosare, era format din doi bărbaţi, amândoi de 20 şi ceva de ani. Unul părăsea firma. Mi-ar plăcea să merg în locul lui?

Da, mi-ar plăcea.

În familia Juliard au avut loc două promovări în aceeaşi săptămână. În cadrul guvernului a avut loc o nouă remaniere, iar tatăl meu a fost promovat în Cabinet ca ministru al Agriculturii, Pescuitului şi Alimentaţiei. L-am felicitat.

— Aş fi preferat secretar de stat la Apărare.

— Data viitoare ai să fii mai norocos.

A oftat.

— Bănuiesc că nu ai auzit niciodată de Hudson Hurst?

— Nu.

— Dacă ai impresia că ascensiunea mea este rapidă, să ştii că a lui este ameţitoare. El a fost ales la Apărare, învingându-mă. Nimic nu-l mai desparte de postul de prim-ministru.

— Ce mai face Polly?

— Eşti incorigibil.

— Sunt sigur că ţiparii în aspic şi burgherii de brontozaur vor fi în siguranţă în mâinile tale.

Nu se prefigura nici o criză agricolă şi amândoi am petrecut toamna acelui an familiarizându-ne cu uşurinţă cu noile domenii.

Spre surprinderea mea, nu era cine ştie ce — asigurările nu numai că-mi satisfăceau înclinaţia spre numere şi probabilităţi, dar de multe ori am fost trimis în călătorii de control şi verificare, să văd, de exemplu, dacă poneii pentru polo pentru care mi se ceruse să stabilesc o primă de asigurare existau cu adevărat.

Întrucât Evan, colegul şi bosul meu în departamentul asigurări, prefera munca de birou şi computerele, am început să fac tot mai mult muncă de teren şi se părea că lucrul ăsta este convenabil pentru toată lumea, pentru că eu ştiam cum arată nişte grajduri bune şi mi-am dezvoltat rapid flerul şi instinctul pentru aranjamentele prevestind o fraudă. Prevenirea fraudei în domeniul asigurărilor în etapa planificării a devenit un joc la fel ca şahul — puteai să prevezi mişcările ce urmau a fi făcute şi puteai să iei măsuri de prevenţie.

Un mare dezavantaj, după cum a transpirat, era tinereţea mea. Nu mai arătam eu de 17 ani, dar adesea — la 21 — nu eram luat prea în serios. Ceea ce era o greşeală.

În munca normală de zi cu zi, Evan (29) şi cu mine ne ocupam de poliţe bona fide{9}, pentru tot felul de cai şi de necesităţi, de la riscul unui armăsar de a fi steril până la sterilitatea unei iepe.

Făceam, de asemenea, asigurări pentru grajduri, pentru tot felul de clădiri, pentru accidente personale, incendii, furt şi pojar. Orice pentru oricine. Ca agenţi, îi ţineam ocupaţi pe membrii firmei de asigurări.

Resimţeam îngrozitor lipsa dimineţilor petrecute cu Sarah's Future, dar cum zorile apăreau tot mai târziu şi erau tot mai reci cu cât înaintam spre iarnă, am descoperit, la fel ca şi cu un an în urmă, că numai weekend-urile îmi dădeau mai multă libertate de acţiune.

Cât despre participarea la curse ca jocheu, am fost norocos; antrenorul din Northamptonshire, care îl ţinuse pe roib, mi-a telefonat într-o zi să-mi spună că un proprietar de-al lui, un fermier, doreşte un jocheu liber — cu alte cuvinte un amator — pentru un cal de alergări care, după părerea lui, nu are prea multe şanse.

De ce îl bagă în cursă? m-am întrebat atunci. Am acceptat fericit, iar calul a terminat al treilea. Încântat, fermierul a apelat din nou la serviciile mele şi, deşi n-am câştigat practic niciodată pentru el, eram prezentat prietenilor săi de parcă eram o cutie cu ciocolată şi aveam unde să călăresc aproape în fiecare sâmbătă.

Nu era acelaşi lucru fără Sarah's Future, dar nu eram pregătit să încerc să-l înlocuiesc, chiar dacă mi-aş fi putut permite să o fac. Cândva, îmi ziceam. Poate. După ce am să plătesc ratele pentru o maşină. Aproape de Crăciun, tatăl meu mi-a spus că am fost invitaţi la o recepţie în Downing Street nr. 10 — el, Polly şi eu —, la petrecerea obişnuită dată de primul-ministru pentru membrii Cabinetului şi familiile lor.

Polly era îmbrăcată într-o rochie acceptabilă, iar tata închiriase un şofer, aşa că familia Juliard, în formaţie completă, a păşit peste pragul faimoasei uşi. Personalul îl salută pe tatăl meu ca pe unul al cărui loc era acolo. Polly mai fusese înainte, dar eu am fost uluit când am trecut prin holul cu tapet roşu şi cu gresie alb cu negru pe jos, de la intrare, apoi printr-un hol interior, după care am urcat scara istorică alături de un fluviu de oaspeţi.

Pe peretele galben, de-a lungul căruia urca scara, se aflau portretele tuturor foştilor prim-miniştri; şi după privirea prietenoasă pe care le-a aruncat-o, am ştiut că tata va face tot posibilul ca într-una din zilele astea să li se alăture.

Ce conta că mai erau circa 20 de alţi membri ai Cabinetului, care nutreau acelaşi vis, ca să nu mai vorbim de toţi miniştrii din Cabinetul-"fantomă" al Opoziţiei; nu puteai ajunge să atârni pe peretele respectiv fără ambiţie!

Recepţia a avut loc în sala mare, oficială, de la etaj, cunoscută sub denumirea de salonul cu stâlpi. (Avea stâlpi. Doi.)

Am fost întâmpinaţi, toată numai zahăr şi miere, de doamna prim-ministru — soţul ei urma să sosească imediat — şi am fost îndrumaţi către tăvile cu pahare pline şi cu prăjiturele de Crăciun.

N-am mai cerut Coca dietetică. Am băut şampania oferită de primul-ministru şi mi-a plăcut.

Nu cunoşteam aproape pe nimeni, fireşte, nici măcar din vedere. Polly m-a ţinut o vreme după ea, deşi soţul ei o luase înainte de parcă avea aripi la picioare, salutând în stânga şi în dreapta, râzând şi nefăcându-şi nici un duşman. După 18 luni de când era cu tatăl meu, Polly îi putea identifica pe toţi membrii guvernului, dar nu-i cunoştea pe nici unul dintre ei — aşa cum ar fi făcut Orinda.

A sosit şi primul-ministru (în definitiv, trebuia să sosească), iar tata a avut grijă ca marele om să dea mâna cu Polly, rostind o călduroasă apreciere, şi cu mine — cel puţin cu o umbră de interes.

— Câştigi la cursele de cai, nu-i aşa? mă întrebă încruntându-se.

— Ăăă... uneori, am răspuns eu slab.

— Tatăl tău este mândru de tine.

Cred că arătam uluit. Primul-ministru, un bărbat rotunjor, cu o strângere de mână de oţel, mi-a adresat un zâmbet ironic trecând la un alt grup, iar tata n-a ştiut dacă să-l califice sau nu drept mincinos.

"Scumpa" Polly m-a strâns uşor de braţ.

— George nu spune că este mândru de tine. Dar se vede clar pe el!

— Asta ne face să fim egali.

— Eşti într-adevăr un scump, Benedict.

— Şi eu te iubesc, i-am spus.

— Îl vezi pe omul acela de colo? m-a întrebat tata cu atenţia în cu totul altă parte.

Erau cam vreo 20 de oameni "acolo".

— Te referi la cel cu păr alb, drept, şi cu ochi rotunzi? Ministrul de Interne? îl întrebă Polly.

— Da, scumpo. Dar eu vorbesc de celălalt, cel cu care stă de vorbă. Cel care are alură de preşedinte şi este potrivit pentru funcţii înalte. El este Hudson Hurst.

— Categoric nu, spuse Polly scuturând din cap. Hudson Hurst are părul strâns în codiţă la spate şi una din mustăţile alea negre stupide, precum şi barbă, combinaţie care încadrează gura unui bărbat ce-ţi distrage atenţia de la ce spune.

— Nu mai are. Tatăl meu zâmbea, dar nu vesel. Cineva probabil că l-a convins că barba şi mustaţa nu fac casă bună cu politica. Şi-a tăiat părul şi şi-a ras mustaţa şi barba. Ceea ce vezi tu acum sunt buzele arţăgoase şi lipsite de orice podoabă ale ministrului Apărării.

Cinci minute mai târziu, tata punea o mână cât se părea de plină de afecţiune pe umărul ministrului Apărării spunând:

— Dragul meu Hud, i-ai cunoscut pe soţia şi pe fiul meu?

Iubeşte-ţi duşmanul...

Uram politica.

Hud avea o strângere de mână rece şi umedă, iar dacă avusese un păr negru strâns în coadă de cal la spate, precum şi o mustaţă şi o barbă negre, atunci cu siguranţă că şi le vopsea. Acum avea părul grizonat şi era tuns la fel ca James Bond. Distins. Impresionant, trebuia să recunoşti.

Inspira încredere. Şi tatăl meu îşi tunsese buclele de un negru natural, în aşa fel încât să-şi pună în valoarea frumosul contur al capului. Treabă de expert!

Hudson Hurts a fost deosebit de curtenitor cu Polly. A zâmbit şi a tot zâmbit, şi mi-am amintit de Hoopwestern; zâmbeşte, strânge mâini şi câştigă voturi. Mi-a aruncat o privire, dar eu nu eram important.

Lângă mine a apărut dulcea doamnă prim-ministru şi m-a întrebat dacă mă distrez bine.

— O, da, splendid. Mulţumesc.

— Pari puţin pierdut. Vino cu mine. Şi mă conduse în cealaltă parte a uriaşului salon, oprindu-se lângă o femeie elegant îmbrăcată, care-mi amintea de Orinda. Jill, dragă, el este fiul lui George Juliard. Ai grijă de el.

Jill m-a evaluat dintr-o privire cuprinzătoare de sus şi până jos, uitându-se fără entuziasm în urma doamnei prim-ministru care se retrăgea.

— Îmi pare sincer rău, am spus eu, nu-ţi cunosc numele.

— Vinicheck. Educaţie.

— Ministru al Educaţiei?

— Fireşte, a zis cu un rictus al buzelor.

I s-a alăturat o altă femeie în cea mai simplă şi cea mai elegantă rochie — o altă clonă a Orindei. Ministru de stat pentru securitatea socială.

— De unde-şi cumpără mama ta rochiile? mă întrebă ea direct.

I-am urmărit privirea şi am văzut-o în cealaltă parte a sălii pe Polly vorbind degajată cu bărbatul cu păr alb, drept, şi cu ochi rotunzi, ministrul de Interne. Ca întotdeauna rochiile lui Polly nu aveau nici o legătură cu opinia populară, dar îi dezvăluiau foarte limpede caracterul.

— O avea tatăl tău o carieră strălucită în faţă, dar mama ta ar trebui să-şi schimbe felul în care se îmbracă sau va fi făcută fărâmiţe de vrăjitoarele alea care scriu despre modă în ziare, spuse cu abilitate Jill Vinicheck (Educaţie).

Secretarul de stat pentru securitate socială fu de acord:

— Orice femeie care intră în politică este tratată cu ură. N-ai remarcat?

— Oh, nu, deloc. Nu.

— Rochia mamei tale nu are lungimea potrivită. Nu te superi că-ţi spun, nu? Nu vreau decât să fiu utilă. Sinceră să fiu, dacă ar fi să te iei după vrăjitoarele alea care fac moda, orice lungime ar fi nepotrivită. Dar poţi să-i spui câte ceva din cele ce ţi-am spus noi, dacă vrei.

— Ăăă...

— Spune-i să nu-şi cumpere niciodată rochii de la magazin, interveni Jill Vinicheck, plină de satisfacţie.

Securitatea socială aprobă din cap.

— Trebuie să şi le facă de comandă.

Jill Vinicheck:

— Întotdeauna lână, mătase sau bumbac. Niciodată polyester.

— Există un tip minunat care ar putea-o face pe mama ta cu adevărat elegantă, cu silueta ei subţire. El a schimbat complet modul în care scriu acum ziarele despre noi. Acum scriu despre politicile noastre, nu despre felul în care ne îmbrăcăm. Şi nu face asta numai pentru femei. Uite cum l-a schimbat pe Hudson Hurst! Sincer, Hud arăta ca un gangster, iar acum arată ca un om de stat.

— Nici un moment nu este mai prielnic ca prezentul, zise Jill cu vioiciunea care, fără îndoială, că o propulsase pe ierarhie în sus. Prietenul nostru cu bagheta fermecată este pe aici, pe undeva. De ce nu i l-am prezenta mamei tale chiar acum?

— Ăăă... nu cred că...

— Oh, uite-l, spuse Securitatea Socială, făcând un pas în lături şi continuând: Permite-mi să ţi-l prezint pe...

Îi pusese mâna pe braţ şi tipul s-a întors spre ea, iar eu m-am trezit faţă în faţă cu A.L. Wyvern.

Alderney Anonymous Wyvern.

Nici nu este de mirare că Educaţia şi Securitatea Socială mi-au amintit de Orinda. El cu ideile lui, o îmbrăcase pe Orinda în toţi acei ani.

L-am recunoscut imediat, dar lui i-au trebuit câteva secunde ca să adauge patru ani la înfăţişarea mea anterioară.

Şi în clipa aceea faţa i s-a înăsprit şi a părut derutat, deşi, având în vedere că tatăl meu era membru al Cabinetului, ar fi putut să-i treacă prin minte că puteam fi invitaţi amândoi la recepţia de Crăciun pentru membrii familiilor. Poate că nu se gândise. Oricum, prezenţa mea acolo a fost pentru el o surpriză neplăcută.

De altfel ca şi a lui pentru mine.

Educaţia şi Securitatea Socială păreau nedumerite.

— Voi doi vă cunoaşteţi? întrebă una din ele.

— Ne-am cunoscut, spuse scurt Wyvern.

Şi el se schimbase. La Hoopwestern urmărea să treacă neobservat, să poată fi uitat cu uşurinţă. Patru ani mai târziu, nu mai era atât de simplu să se piardă în decor.

Atunci am crezut că trebuia să aibă puţin sub 40 de ani, dar acum mi-am dat seama că probabil greşisem evaluarea în jos. Pe faţă îi apăruseră câteva riduri, iar părul i se rărise şi purta acum ochelari cu ramă neagră şi îngustă. Mai avea totuşi aura puternică a tipului secretos, introvertit.

La petrecerea de Crăciun de pe Downing Street nu se vedea la el nici un semn manifest al furiei înăbuşite cu care a plesnit-o pe Orinda peste faţă, cât pe ce să o omoare. De data asta n-a mai răcnit plin de furie la mine — "Am să pun eu într-o zi mâna pe tine!", dar în ochii îngustaţi îi puteam vedea din nou intenţia ce se accentua, ca şi cum n-ar fi existat nici un interval în care să se răzgândească.

Reacţia extraordinară pe care am simţit-o a fost nu de teamă, ci de agitaţie. Adrenalina care-mi alerga prin sânge mă îndemna la bătaie, nu la fugă. Şi indiferent că a văzut sau nu reacţia pe care am resimţit-o atât de puternic, a tras obloanele peste răutatea vizibilă în spatele lentilelor cu ramă neagră şi s-a scuzat scurt faţă de Educaţie şi Securitate Socială; când s-a depărtat încet, era ca şi cum şi-ar fi controlat riguros fiecare pas.

— Poftim! exclamă Jill Vinicheck. Ştiam că nu este prea vorbăreţ, dar mă tem că a fost... nepoliticos.

Nu nepoliticos, mi-am zis eu. Ci de-a dreptul cu intenţii criminale.

După recepţie, tata, cu Polly şi cu mine am mâncat într-unul dintre puţinele restaurante bune din Londra, în care era foarte multă linişte. Aproape că te puteai auzi vorbind.

Tata s-a bucurat de o convorbire prietenească cu primul-ministru, iar Polly a spus că, după părerea ei, ochii rotunzi ai ministrului de Interne nu sunt în definitiv un indiciu al vreunei manii.

Nu ministrul de Interne este cel care-i ţine închişi pe deţinuţi şi-i scoate din ţară pe imigranţii ilegali? am întrebat eu.

Mai mult sau mai puţin, a fost de acord tatăl meu.

— Ştiai că există acolo o listă pe un şevalet, care detaliază toate slujbele din guvern?

Tata, ocupat cu broccoli, care de fapt nu-i plăcea, dădu din cap că da, dar Polly spuse că n-a văzut-o.

— Există slujbe ciudate, am spus eu, cum ar fi Ministru pentru fostele ţări şi subsecretar pentru autobuze. Polly părea uluită, dar tata dădu din cap că da, ştia. Fiecare prim-ministru inventează titulaturi pentru a descrie ceea ce doreşte el să se facă. Aşa că, teoretic, poate exista un ministru însărcinat cu interzicerea răţuştelor galbene din plastic.

— Spui prostii, Benedict dragă, zise Polly.

— Vrea să spună, interveni tata, că modul cel mai rapid de a-i face pe oameni să dorească ceva este de a interzice acel ceva. Oamenii fac întotdeauna eforturi să obţină ceea ce li se spune că nu pot avea.

— Cu toate astea, părerea mea e că primul-ministru ar trebui să introducă o lege care să-i interzică lui Alderney Wyvern să bea şampanie în Downing Street nr. 10.

Polly şi tatăl meu au rămas cu gurile căscate.

— A fost acolo, le-am spus. Nu l-aţi văzut? Au clătinat amândoi din cap. A stat în cealaltă parte a salonului, departe de voi. Arată puţin diferit. Este mai bătrân, mai chel. Poartă ochelari. Dar este venerat de ministrul Educaţiei, de secretarul de stat pentru Securitate Socială şi de secretarul de stat pentru Apărare, pentru a nu-i numi decât pe cei de e sunt sigur. Orinda şi Dennis Nagle erau nişte mici copilaşi. Alderney Wyvern are acum în mâinile sale pârghii pe care le poate trage în aşa fel, încât să afecteze sectoare întregi ale naţiunii.

— Nu pot să cred, spuse tatăl meu.

— Drăguţele doamne de la Educaţie şi Securitate mi-au spus că au un prieten care ar face minuni pentru... ăăă... pentru garderoba mamei. L-a transformat deja — au spus ele — pe Hudson Hurst dintr-un cvasigangster într-un adevărat gentleman. Ce credeţi că-i dau ei în schimb lui Alderney?

— Nu, exclamă tatăl meu, nu informaţii secrete. Nu se poate!

Era scandalizat. Am clătinat din cap.

— Atunci ce? întrebă Polly. Ce-i dau?

— Bănuiesc, am spus eu, că-i acordă atenţie. Bănuiesc că-l ascultă şi că acţionează la sfatul lui. Orinda spunea cu ani în urmă că tipul are o înţelegere uluitoare a ceea ce urmează să se întâmple în politică. Că prevedea unele lucruri şi-i spunea lui Dennis Nagle cum să procedeze în cazurile respective, iar Orinda mi-a spus că aproape întotdeauna avea dreptate. Dennis Nagle făcuse primii paşi pe scara ierarhică şi, dacă n-ar fi murit, cred că acum ar fi fost în Cabinet cu Wyvern lângă el.

Tata împinse deoparte broccoli. Bine că nu-l vedeau cultivatorii lui de broccoli. Se agitau ca să obţină o săptămână a conştientizării efectelor benefice ale acestei legume ca să-i facă pe englezi să le mănânce verzitura. O lege care ar fi interzis excesul de broccoli ar fi avut rezultate mai bune.

— Dacă este atât de deştept, întrebă Polly, de ce nu este chiar el în Cabinet?

— Orinda mi-a spus că genul de putere pe care şi-o doreşte Alderney este să fie capabil să tragă pârghiile din culise. Am crezut că este o idee stupidă. De atunci m-am mai maturizat.

— Putere fără responsabilitate, murmură tata.

— Aliată cu un temperament înspăimântător de violent, care explodează când este supărat, am adăugat eu.

Tata nu-l văzuse de fapt pe Wyvern lovind-o pe Orinda. Nu văzuse rapiditatea, forţa şi cruzimea, dar văzuse sângele şi lacrimile, şi numai ele singure l-au determinat să încerce să răspundă. Wyvern a vrut să-i distrugă reputaţia tatălui meu provocându-i să-l lovească. Am înţeles vag că un atac asupra lui Wyvern l-ar distruge în cele din urmă pe atacator, fără să-mi dau seama exact cum.

Cu acordul şefului meu Evan, am cuplat participarea mea la recepţia de joi seara din Downing Street nr. 10 cu o călătorie, vineri dimineaţa, pentru a mă întâlni cu un inspector ca să verific dacă un şopron de fân arsese dintr-un accident.

Urma să stau din nou vineri seara la Londra, cu Polly şi cu tatăl meu, înainte de a merge să călăresc sâmbătă dimineaţa la Stratford-upon-Avon. Dar pe drum am primit un mesaj să mă întorc la Londra pentru a mă întâlni cu tata vineri după-amiază, în Donwning Street.

— M-am gândit că poate ai vrea să vezi mai mult din casă, mi-a spus el vesel. La recepţiile alea nu poţi vedea aproape nimic.

A aranjat ca unul dintre membrii personalului, numit mesager, să ne însoţească şi să ne conducă într-un tur oficial al casei. Aşa că am urcat din nou scara galbenă, zăbovind mai mult asupra tablourilor, şi am vizitat cele trei saloane mari care duceau la anticamera din capul scărilor: salonul alb, salonul verde şi salonul cu stâlpi, unde a avut lor recepţia.

Ghidul era mândru de casă, care — a spus el — arăta mai bine şi era mai bine îngrijită decât oricând în istoria ei zbuciumată.

Cândva, aici au fost două case, spate în spate (ca magazinele care au ars în Hoopwestern): faţada casei mici de pe Downing Street dădea într-o parte, iar cea a reşedinţei din spatele ei — în cealaltă. De-a lungul celor peste două secole şi jumătate, interiorul a fost în permanenţă modificat, iar în urma unor restaurări moderne a căpătat acest aer de secol al XVIII-lea, pe care nu l-a avut înainte.

— Salonul verde a fost înainte salonul albastru, ne-a relatat fericit ghidul nostru. Toată această tencuială superbă, care acoperă aproape întreg plafonul, este relativ nouă. La fel şi poliţele clasice de deasupra uşilor. Totul arată acum de parcă ar fi fost aici dintotdeauna şi totuşi n-au fost.

Ne-am exprimat manifest admiraţia, spre satisfacţia lui.

— Aici, zise el intrând într-un colţ al salonului cu stâlpi, este sufrageria mică (puteau lua confortabil masa 12 persoane). Dincolo de aceasta este sufrageria oficială de stat (pereţi cu lambriuri negre, locuri pentru 24 de persoane).

Ne-a vorbit despre toate tablourile din fiecare cameră. Mă gândeam la toţi prim-miniştrii din trecut pentru care nu a existat această splendoare, care folosiseră clădirea ca birou. Oricum, părea o irosire.

Întorşi în anticamera saloanelor, ghidul nostru ne-a spus, arătând în sus:

— Acolo sus, în capătul acestor scări, este apartamentul privat al primului-ministru, iar în spatele acelei uşi încuiate se află camera lui personală, unde nu intră nimeni decât dacă este invitat de el personal. Iar jos... şi ne-a condus cu un lift la parter... aici, la capătul acestui coridor, după cum, fireşte, bine ştiţi, sir, este anticamera Biroului guvernului, sir, şi am să vă las să i le arătaţi dumneavoastră înşivă, sir, fiului dumneavoastră; ne vom reîntâlni când veţi porni spre ieşire.

Tatăl meu i-a mulţumit sincer pentru deranj, iar eu am reflectat, uşor copleşit, că niciodată până acum nu m-am gândit la acest moment viu de istorie pe care tatăl meu spera să-l locuiască într-o zi.

Anticamera era ca orice anticameră — un loc unde aşteaptă oameni, dar cu pereţi roşii, strălucitori. Biroul guvernului, în spatele sectorului unde se aflase cândva casa veche, era lung, cu ferestre înalte într-o parte şi la un capăt, care dădeau spre o grădină, cu un aspect foarte paşnic, înconjurată de ziduri.

Teroriştii irlandezi au pus o bombă în această grădină, în timp ce toţi miniştrii Cabinetului se aflau în clădire. Bomba n-a făcut stricăciuni prea mari. Iarba arăta acum absolut nederanjată. Pacea era relativă. Guy Fawkes ar putea să lovească din nou.

Lucru absolut extraordinar — Sir Thomas Knyvet, magistralul care l-a arestat pe Guy Fawkes în flagrant delict, cu butoiaşele de praf de puşcă asupra lui, locuise într-o casă situată exact pe locul unde George Downing a construit mai târziu clădirile de la nr. 10.

— Acela este locul unde stau eu de obicei, mi-a spus tata pornind de-a lungul camerei şi oprindu-se în spatele unuia dintre cele circa 20 de scaune. Scaunul acela cu braţe, amplasat la jumătatea mesei, acela este scaunul primului-ministru. Este singurul cu braţe.

Masa lungă, din mijlocul încăperii, nu era dreptunghiulară, ci de un oval alungit, aceasta, mi-a explicat tata, ca primul-ministru să-i poată vedea cu mai multă uşurinţă pe diferiţii membri ai Cabinetului.

— Haide, du-te şi ocupă braţele, l-am tachinat eu.

Era pe jumătate stânjenit, pe jumătate sfios, dar n-a putut rezista tentaţiei. Nu-l putea vedea decât propriul lui fiu. A ocolit masa şi s-a aşezat pe scaunul cu braţe; s-a cuibărit în el, odihnindu-şi încheieturile pe braţele scaunului, trăind visul.

În spatele lui, pe perete, deasupra, se afla singurul tablou din încăperea respectivă, un portret al lui Sir Robert Walpole, primul care a primit titulatura de prim-ministru.

— Ţi se potriveşte totul, i-am spus.

Se ridică timid şi spuse ca pentru a spulbera emoţia momentului:

— Scaunul de vizavi de primul-ministru este ocupat în mod normal de ministrul de Finanţe.

— Şi câţi dintre voi puneţi picioarele pe masă?

— Nu meriţi să-ţi arăt nimic, îmi spuse uitându-se oripilat la mine.

Ne-am întors în holul din faţă, tata uitându-se la ceas. Ca la comandă îşi făcu apariţia ghidul pentru a ne conduce la ieşire şi m-am întrebat dacă nu cumva o exista un sistem de monitorizare a interiorului cu camere video — ceea ce ar fi fost absolut normal ca măsură de prudenţă.

În timp ce ne luam rămas-bun, se deschise uşa de la intrare şi apăru primul-ministru, urmat de doi tineri vigilenţi — bodyguarzii.

— Bună, George, a spus primul-ministru fără să fie surprins şi se uită semnificativ la ceas. Vino cu mine. Şi tu... ăăă...

— Ben, spuse tatăl meu.

— Da, Ben. Călăreţul care participă la cursele de cai. Vino şi tu.

L-am urmat prin holul din faţă şi, trecând de scară, am intrat într-un birou în care activitatea era în toi, plin de tot felul de aparatură şi de oameni care s-au ridicat cu toţii când a apărut.

— Ben, tu rămâi aici cu aceşti oameni buni cât timp am să vorbesc cu tatăl tău.

A traversat biroul, a deschis o uşă şi l-a invitat pe tata să-l urmeze.

Mi s-a oferit un scaun şi o primire prietenoasă, şi mi s-a spus că mă aflu în încăperea unde se desfăşoară practic întreaga muncă.

Mi-au spus că oricât de liniştită mi s-ar părea clădirea într-o după-amiază de vineri, în birourile din interior lucrează aproape 200 de oameni şi că cineva a numărat de câte ori a fost deschisă şi închisă uşa de la nr. 10 în decurs de 24 de ore — de peste 900 de ori!

În cele din urmă, ca răspuns la unul dintre apelurile telefonului care suna în permanenţă, am fost condus în camera vecină, după tatăl meu, şi m-am trezit într-un loc ordonat şi liniştit, o încăpere mare, jumătate birou — jumătate cameră de zi.

Tatăl meu şi primul-ministru stăteau în două fotolii comode, părând relaxaţi, şi am fost invitat cu un gest să mă alătur lor.

— Am discutat cu tatăl tău despre Alderney Wyvern, mi-a spus primul-ministru. L-am întâlnit o dată sau de două ori, dar n-am văzut nimic periculos la el. Ştiu că Jill Vinicheck şi alte femei din Cabinet spun că-i datorează mult, iar în special Hudson Hurst a beneficiat de schimbarea modului în care se prezenta. N-am văzut nimic sinistru sau inacceptabil în nici unul dintre cazurile acestea. Omul este liniştit, plin de tact şi, după cât îmi pot da seama, n-a făcut nici o greşeală din punct de vedere politic. Jill Vinicheck i-a acceptat — o dată sau de două ori — sfatul lui util şi, fireşte, presa a încetat să mai facă tot felul de comentarii negative referitoare la modul în care se îmbrăca şi o tratează acum ca pe un politician serios, aşa cum şi este.

— Ăăă... Da, sir, am zis eu.

— Tatăl tău spune că aţi văzut amândoi o latură diferită a lui Alderney Wyvern. O latură violentă. Tatăl tău spune că tu crezi că această capacitate de violenţă există încă. Trebuie să vă spun că-mi vine greu să cred lucrul ăsta şi, până când nu văd personal ceva în acest sens, trebuie să-i acord lui Wyvern beneficiul îndoielii. Sunt sigur că amândoi aţi acţionat cu cele mai bune intenţii atrăgându-mi atenţia asupra influenţei pe care Wyvern ar putea-o avea asupra miniştrilor mei, dar, George, să mă scuzi că-ţi spun asta, fiul tău este foarte tânăr şi fără prea multă experienţă de viaţă, şi s-ar putea ca el să exagereze problemele acolo unde ele sunt mici.

Tatăl meu părea neutru. M-am întrebat ce ar fi crezut primul-ministru dacă l-ar fi văzut cu ochii lui pe Wyvern lovind-o pe Orinda. Se părea că nimic altceva nu l-ar convinge că acea cochilie a omului pe care l-a cunoscut ascunde în interior o creatură total diferită.

— Am să iau notă de ceea ce mi-aţi spus şi am să ţin minte, a spus primul-ministru, dar, pentru moment, nu văd să existe nici un motiv care să îndreptăţească o acţiune.

S-a ridicat, semn că întâlnirea a luat sfârşit, şi a dat mâna cu tatăl meu; şi mi-am adus aminte ce m-a învăţat chiar din prima zi, pe drum de la Brighton spre Hoopwestern — că oamenii cred numai ce vor ei să creadă. Lucru care, după cum se părea, era valabil chiar şi pentru prim-miniştri.

După ce am părăsit clădirea de la nr. 10, i-am spus tatălui meu:

— Nu ţi-am făcut nici un bine.

— Trebuia să i se spună. Trebuia să fie avertizat. Chiar dacă nu este deloc bine pentru cariera mea, era un lucru care se cuvenea să fie făcut.

Puternicul simţ a ceea ce este bine şi ceea ce nu este, care-l caracteriza pe tata, îl putea totuşi distruge, mi-am zis.

Capitolul 11

După Crăciunul din anul acela s-au petrecut câteva lucruri care au schimbat o mulţime de vieţi.

În primul rând, în ajunul Anului Nou, un val de aer foarte rece a coborât dinspre Cercul Arctic şi a îngheţat zdravăn toată Canada, tot nordul Europei şi toate insulele britanice.

Meteorologii au încetat să se mai agite cu problemele încălzirii globale şi, cu feţe la fel de grave, au început să vorbească despre îngheţul permanent. Nimeni nu părea să-şi amintească faptul că în momentul în care a fost ridicat Stonehege, cam prin anul 3000 înainte de Christos, predomina o climă caldă, şi nimeni nu şi-a amintit că, în secolul al XIX-lea, în Anglia a fost atât de frig iernile, încât la Londra, pe Tamisa, se patina, se ţineau târguri şi se făceau vite la frigare. În iarna în care aveam 21 de ani a plouat peste zăpadă şi a îngheţat totul — oamenii patinau pe peluzele caselor, ridicau igluuri pentru copii.

Motorina s-a congelat devenind un fel de jeleu. Au fost anulate, toate cursele, cu excepţia câtorva pe puţinele piste construite a face faţă la tot felul de intemperii, dar până şi acestea trebuia bine curăţate de zăpadă.

Proprietarii blestemau pe măsură ce încasările scădeau vertiginos, jocheii profesionişti îşi rodeau unghiile, iar amatorii nu mai aveau nici un fel de căutare.

La Weatherbys a început să plouă cu solicitări de daune împotriva pagubelor produse de îngheţ, iar în toiul acestui moment dificil, Evan, şeful meu, a anunţat că părăseşte firma pentru a se duce la o companie de asigurări în expansiune pe funcţia de director executiv.

Mă aşteptam ca Weatherbys să-l înlocuiască peste capul meu, dar ei i-au spus lui Evan să-şi petreacă cele trei luni de preaviz învăţându-mă tot ce trebuia să facă el. Am crezut că sunt prea tânăr, chiar şi după standardele de la Weatherbys, dar se părea că pe ei nu-i deranja data naşterii mele şi mi-au spus pur şi simplu că, urmându-i lui Evan, va trebui să fiu la înălţimea multor lucruri.

Evan, înalt, subţire şi cu un cap de pasăre aşezat pe gâtul lung, preluase departamentul care se ocupa iniţial de problemele proprietarilor şi antrenorilor din domeniul curselor, şi, în cinci ani, îl dezvoltase cu imaginaţie, transformându-l într-o agenţie importantă.

În ultimele trei luni, în afară de munca noastră obişnuită, m-a dus să-i cunosc personal pe toţi asigurătorii cu care făcea tranzacţii prin telefon, astfel încât la sfârşit să pot umbla în jurul "boxelor" de la Lloyds cunoscând şi fiind recunoscut în domeniu şi vorbind limbajul lor.

— Să te fereşti de conspiraţia prieteniei, mă avertiză el.

— Ce este asta?

— Doi prieteni care conspiră, îmi spuse el amuzat. Unul are un cal care are o hibă fatală, o boală la rinichi, să zicem. O.K.? În loc să cheme un veterinar, Prietenul A îşi trimite animalul bolnav la vânzare. Prietenul B cumpără animalul bolnav la licitaţie asigurându-şi achiziţia înainte de căderea ciocanului pentru adjudecare. Acest tip de asigurare a fost introdus pentru a acoperi accidente, cum ar fi cazul în care un cal de un milion de lire se împiedică în timp ce iese din ringul unde se face vânzarea şi-şi rupe un picior. Această asigurare înainte de căderea ciocanului intră în vigoare înainte de examenul făcut de veterinar, înţelegi? Aşa că Prietenul B cumpără şi asigură un cal care de fapt n-are nici o valoare. Prietenul A etalează inocenţa... "N-aş fi vândut niciodată un asemenea cal dacă aş fi ştiut...". Prietenul B omoară în mod uman animalul şi-şi ridică asigurarea. Prietenii A şi B împart profitul. Şi a izbucnit în râs. Tu ai fler pentru escroci, Ben. Ai să te descurci perfect.

Tot în cursul celor trei luni, tatăl meu a devenit omul nr. 1 într-un război al pescuitului — discuţii internaţionale la nivel înalt despre cine şi cât peşte poate să pescuiască dintr-o specie sau alta, şi de ce mărime, într-o anumită zonă a oceanelor lumii. Cu înţelepciune şi înţelegere, şi mergând personal pe mare în adevărate uzine, unde prada este fasonată şi pusă la îngheţat, a aflat toate problemele şi a ascultat toate argumentele celor în cauză.

Presa a luat notă de activitatea lui, consemnând-o sub titluri ca: "Juliard caută un acord" şi "Juliard în Japonia".

— Tipul ăsta — Juliard — presupun că nu este vreo rudă de-a ta? au început să se întrebe cei de la asigurări.

— Este tatăl meu.

— Pare că face o treabă bună pentru peştele şi chips-urile mele.

Peştele şi chips-urile — cartofii din agricultură — l-au plasat pe tatăl meu în atenţia opiniei publice.

Un post de televiziune şi-a trimis un cameraman pe mare împreună cu el; cameramanul, deşi vânăt tot timpul din cauza răului de mare, a tras câteva imagini memorabile cu tata aplecat pe jumătate peste bord, într-un trenci de cauciuc, deasupra uriaşelor valuri care se spărgeau de vas, zâmbind.

Copiii de şcoală recunoşteau imediat fotografiile "ministrului peştelui", fapt ce nu a plăcut deloc colegilor săi de Cabinet.

Unul dintre principalele ziare de senzaţie a descoperit uluitoarea fotografie de acum cinci ani, în care tatăl meu era surprins în plin salt din biroul în flăcări al circumscripţiei electorale şi a publicat-o, mare, într-o pagină din mijlocul ziarului, însoţită de un amplu articol în care erau elogiate curajul şi prezenţa de spirit a tatălui meu, şi politica lui de a cunoaşte lucrurile la faţa locului.

Nici măcar primului-ministru nu i-a prea plăcut lucrul ăsta. George Juliard ca relativ nou-venit, ocupându-se de un departament în mod normal fără nici un fel de probleme — era O.K.! George Juliard în plină ascensiune în aclamaţiile opiniei publice — era o ameninţare!

"Nimeni nu trebuie să facă un cult pentru un ministru", a declarat primul-ministru în cursul unui interviu televizat; dar alţii au vorbit despre "calităţile de conducător" şi despre "modul în care reuşeşte să rezolve lucrurile", iar Polly l-a sfătuit pe "scumpul" George să o lase puţin mai moale, ca prin succesul lui să nu-şi ridice colegii în cap.

În consecinţă, tatăl meu a adus elogii armatei de funcţionari publici care s-au aflat în spatele soluţionării războiului peştelui. "Fără ajutorul lor..." şi a ţinut-o tot aşa. Iar în faţa colegilor săi de guvern s-a prezentat spăşit.

Spre sfârşitul acelei lungi şi geroase ierni, ziarele care se ocupau de cursele de cai — în căutare frenetică a ceva care să le umple paginile după săptămâni de stagnare aproape totală — au acordat un spaţiu larg ştirii că sir Vivian Durridge, la 74 de ani, a hotărât să se retragă.

Articolul, plin de clişee sonore, cum ar fi "o îndelungată şi marcantă carieră", menţiona detaliat pe câştigătorii derby-ului (patru) şi a altor curse mari (prea numeroşi pentru a fi menţionaţi) şi trecea în revistă principalii proprietari de cai pe care i-a antrenat ("de la capete regale în jos") şi principalii jochei pe care i-a angajat ("toţi câştigători").

Undeva, spre sfârşitul articolului, era înghesuită informaţia că, potrivit registrului de formalităţi, "timp de doi ani, Benedict Juliard a călărit cai Durridge ca amator".

"Benedict Juliard, aşa cum ştie toată lumea din domeniul curselor de cai, este fiul lui George Juliard, charismaticul ministru al Agriculturii, Pescuitului şi Alimentaţiei. Ben Juliard a câştigat trei curse cu caii antrenaţi de sir Vivian şi apoi s-a retras".

Sfârşitul lui Vivian Durridge. O retragere fericită, sir Vivian.

Se părea că temperaturile scăzute au pus frână până şi adulterului. Usher Rudd, încă activ cu aparatul de fotografiat şi cu spiritul său mârşav, a intrat într-un punct mort în urmărirea neobosită a nefericitului parlamentar din Opoziţie, a cărui viaţă amoroasă ori încetase temporar, ori tipul intrase în bârlog.

Concediat de la "Hoopwestern Gazette" ca generator de scandaluri şi acum categoric persona non grata pentru multe publicaţii, ca independent găsise totuşi o piaţă în revistele săptămânale despre sex, care frizau perversiunea.

Motto-ul sub care trăia de când se ştia era "Scandalul se vinde". Iar acolo unde nu există, inventează-l!

Parlamentarul din Opoziţie, care fusese ţinta lui Rudd, s-a sinucis. Unda de şoc a reverberat în întreg Parlamentul şi a zguduit multe conştiinţe.

Fusese ministru de Finanţe al Cabinetului-fantomă, cel care ar fi elaborat bugetul ţării dacă partidul său ar fi venit la putere.

Rudd, cu toate săpăturile făcute, nu scosese din locul respectiv nici măcar un cent. Ziarişti de renume au subliniat că, deşi adulterul (ca şi sinuciderea) ar putea fi un păcat, conform legii britanice nu este însă o crimă. Să hărţuieşti un om aducându-l la disperare — asta ce este? Un păcat? O crimă?

Rânjind şi fără a se căi, Usher Rudd şi-a reafirmat crezul: dacă cei care se află sub ochii opiniei publice se comportă dezgustător în particular, atunci opinia publică are dreptul să ştie.

Oare aşa s-au comportat? Ce înseamnă dezgustător? Cine ar trebui să judece? Discuţii interminabile.

Usher Rudd era fie "câinele de pază al poporului", fie un "voyerist periculos".

În timp ce ne plimbam printre copacii care înconjurau casa lui Polly, tata şi-a exprimat părerea că Usher Rudd va căuta acum o altă ţintă.

— Până acum s-a ocupat de nefericitul ăsta, a spus el. Adu-ţi însă aminte cum s-a purtat cu noi la "Dragonul Adormit", aşa că să fii foarte prudent. Ştii că s-a luat de noi atunci şi, în urma intervenţiei noastre, a fost concediat.

— Da, dar sunt sigur că ai respectat ceea ce ai scris în pactele alea: Că n-ai să faci nimic de care să-ţi fie ruşine sau ilegal şi că nu vei provoca nici un scandal. Ca atare, acest Usher Rudd nu te poate atinge.

— Pactele alea! a spus şi a zâmbit. Da, eu mi-am respectat angajamentul. Dar un lucru cât de mic cum este nevinovăţia nu constituie un obstacol pentru ticălosul ăla cu părul roşu. Pentru tine a fost dificil să-ţi respecţi partea de angajament pe care ţi-ai luat- o?

— Mi-am respectat-o, i-am spus clătinând din cap.

Era totuşi neîndoielnic adevărat că pactul pe care îl scrisesem cu mâna mea mi-a influenţat şi mi-a inhibat ceea ce s-ar putea numi viaţa mea sexuală. Mai precis, lipsa unei vieţi sexuale! Am avut două scurte, dar destul de satisfăcătoare interludii, unul la universitate, unul la curse, dar de fiecare dată m-am retras în faţa unei implicări mai profunde. Cât despre promiscuitate — Usher Rudd se dovedise a fi o ameninţare mai mare chiar şi decât SIDA.

Când, în sfârşit, soarele şi-a revărsat razele fierbinţi asupra casei de lângă Willingborough, în care locuiam, într-un apartament al unei bunicuţe demult plecată dintre cei vii, mai întâi a început să curgă apa din plafoane din cauza ţevilor sparte în pod, după care acestea au căzut complet. Întrucât era evident că se impuneau reparaţii capitale, mi-am strâns din nou boarfele în cutie, pe care am dus-o la serviciu, depozitând-o în spaţiul pentru picioare chiar sub biroul meu.

Evan a eliberat biroul de tot ceea ce se acumulase în decursul celor cinci ani de când era în stăpânirea lui. A aranjat 1.000 de dosare în aşa fel, încât să poată fi găsite cu uşurinţă şi mi-a dat un index. Ca moştenire, mi-a lăsat trei plante verzi suferinde din cauza lipsei de soare şi de lumină.

— Nu mă pot descurca fără tine, i-am spus.

— Poţi să-mi dai oricând un telefon, dar n-ai s-o faci. Vei lua singur decizii. Dacă s-ar fi îndoit cineva de lucrul ăsta, n-ai fi acum în locul meu.

Mi-am petrecut întreaga vară călcând mai întâi cu prudenţă, apoi cu paşi mari spre noile mele responsabilităţi, iar în şase luni scurte am căpătat încredere şi poate şi abilitate, pierzându-mi şi ultimele rămăşiţe care făceau să mi se spună cât sunt de tânăr şi devenind persoana care urma să fiu toată viaţa mea.

Când i-am spus lui Polly ce simt, ea mi-a zis că schimbarea este evidentă şi că sunt un tip norocos: unii nu ştiu cine sunt decât târziu, spre 40 de ani.

Tatăl meu, care ştia ce o să fie de la 19 ani, şi-a consolidat, la începutul verii, poziţia în Cabinet şi, prin munca depusă, a transformat gelozia colegilor săi în acceptare, dacă nu în admiraţie. George Juliard s-a impus ca o realitate politică.

L-am întrebat de Alderney Wyvern. S-a încruntat.

— Nu l-am mai văzut pe nicăieri pe Wyvern de la Crăciun, dar sunt sigur că pune la cale ceva, deşi primul-ministru tot nu vrea să audă nici o vorbă împotriva lui. Părerea mea e că atât Hudson Hurst, cât şi Jill Vinicheck joacă aşa cum le dictează el. Amândoi spun cu seninătate în clipa asta că nu şi-au format încă un punct de vedere asupra unei probleme în discuţie, ca, două zile mai târziu, punctele de vedere şi opiniile lor să fie ferme; şi întotdeauna sunt de acord unul cu altul..., iar eu cred că aceste opinii sunt ale lui Wyvern, deşi n-am cum să o dovedesc.

— Şi sunt opinii bune?

— Uneori foarte bune, dar nu asta-i problema.

Parlamentul a intrat în vacanţa de vară.

Polly şi reprezentatul în Parlament ale alegătorilor din Hoopwestern şi-au petrecut prima parte a vacanţei acasă la Polly, lucrând cu Mervyn şi Orinda. Toţi patru au făcut o echipă armonioasă şi plină de energie, spre marele avantaj al tuturor alegătorilor, decişi sau nu.

Apoi, tatăl meu a dus-o pe Polly într-un turneu în jurul lumii, cu opriri în diverse capitale, pentru a se interesa de foamete şi îngrăşăminte, şi de schimbările de climă. S-a întors cu o înţelegere destul de bună a modului în care se hrănesc un miliard de oameni pe planeta albastră.

În mica mea lume de la Wellingborough, am calculat numere, probabilităţi, riscuri şi după ce s-au terminat reparaţiile m-am mutat înapoi în apartamentul bătrânesc.

Usher Rudd începuse să pună la stâlpul infamiei un episcop. Toată lumea, cu excepţia Sfinţiei Sale, a răsuflat uşurată.

În august am câştigat o cursă, iar în septembrie alta. Sub toată această suprafaţă creşteau mici abcese care se acumulau precum norii prevestitori de furtună, deşi nici unul dintre noi nu bănuia nimic. Tata îmi spusese cândva că Cezarul este întotdeauna omorât, iar când Parlamentul şi-a reluat activitatea, cuţitele erau pregătite a străpunge toga.

Îngrijorat, ne-a povestit, mie şi lui Polly, că Hudson Hurst intenţionează să-l conteste pe primul-ministru din funcţia de lider al partidului.

Hudson Hurst făcuse curte fiecărui membru al Cabinetului, cerându-le în schimb să-l sprijine. În noua lui manieră, declara că partidul are nevoie de un lider mai tânăr, care să mobilizeze ţara în vederea pregătirii viitoarelor alegeri generale, ce urmau să aibă loc peste trei ani.

— Alderney Wyvern a scris scenariul, i-am spus eu.

— Nu se poate! exclamă Polly oripilată.

— Tot timpul scopul lui Wyvern a fost acela de a conduce din umbră, ne-a spus tata.

— Atunci opreşte-l! exclamă Polly.

Dar Hudson Hurst a demisionat din guvern şi a anunţat că o majoritate a partidului la putere este nemulţumită de deciziile luate în numele ei şi că el, personal, ar fi mai bun pentru partid.

— Opreşte-l, îl îndemnă din nou Polly. Provoacă-l!

Stăteam toţi trei în jurul mesei din bucătărie, la Polly acasă, şi toţi am fost reduşi la tăcere de sarcina apărută atât de pe neaşteptate şi de dimensiunea ei.

Sigur, scopul tatei era de a ajunge într-o zi, dacă era posibil, prim-ministru, dar se gândise totuşi să acceadă la această funcţie în mod paşnic, după o demisie, nu să fie candidat pentru Idele lui Martie{10}.

Considerând loialitatea drept o virtute de o importanţă covârşitoare, tata s-a dus în Downing Street şi s-a declarat omul primului-ministru. Văzând că partidul dorea o schimbare, primul-ministru a decis totuşi să se retragă imediat ce va fi ales un nou lider. Acum tata avea cale liberă să-şi declare candidatura pentru această funcţie supremă. Bătălia a început.

Într-o dimineaţă de marţi, ce nu prevestea nimic rău, am intrat la Weatherbys ca de obicei şi am constatat că nimeni nu se uita la mine. Uimit, dar fără să fiu îngrijorat, m-am dus în biroul meu, unde cineva avusese amabilitatea — sau dimpotrivă — să lase pe biroul meu ziarul "SHOUT!"{11}. Deschis la paginile din mijloc.

"SHOUT!' era săptămânalul care publica cele mai virulente izbucniri ale lui Usher Rudd.

Am văzut o fotografie, nu a tatălui meu, ci a mea, îmbrăcat jocheu. Titlul era, în litere uriaşe — "DROGAT!". Şi dedesubt scria:

"Fiul jocheu al lui George Juliard, prea-plinul de importanţă ministru al Agriculturii, Pescuitului şi Alimentaţiei, a fost concediat pentru că a prizat cocaină, declară antrenorul".

Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, am citit paragraful următor:

"A trebuit să scap de el, a declarat sir Vivian Durridge. Nu puteam permite ca unul care lua cocaină, un măr putred, să strice reputaţia grajdurilor mele. Băiatul este un nimic. Îmi pare rău pentru tatăl lui".

"Tatăl lui, continua ziarul, a intrat în lupta politică ce sfâşie în prezent partidul. Cum se poate auto-proclama George Juliard apărătorul virtuţilor (inclusiv al valorilor familiei), când, ca părinte, a dat greş, singurul lui copil fiind dependent de droguri?"

M-am simţit ca atunci când eram în biroul lui Vivian Durridge, în acea dimineaţă, cu cinci ani în urmă: paralizat de la genunchi în jos.

Nu a fost adevărat că luasem cocaină sau altceva şi nici acum nu era, dar acum nu mai eram atât de naiv încât să fiu convins că o să mă creadă toată lumea.

Am luat ziarul şi, sub privirile bănuitoare care-mi urmărea fiecare pas, m-am dus să-l văd pe preşedinte, directorul executiv al firmei Weatherbys, în biroul său. Stătea aşezat în spatele biroului. Am rămas în picioare în faţa lui.

Nu era nevoie să aduc ziarul cu mine. Avea deja unul pe birou.

— Nu este adevărat, am zis direct.

— Dacă nu este adevărat, de ce naiba să spună asta Vivian Durridge? mă întrebă preşedintele. Vivian Durridge este unul dintre cei mai respectaţi oameni din lumea curselor!

— Dacă-mi daţi o zi liberă, mă duc să-l întreb.

Îşi ridică ochii la mine, fixându-mă cu privirea, gânditor.

— Cred, am continuat eu, că este vorba de un atac împotriva tatălui meu mai curând decât a mea. Articolul a fost scris de un ziarist pe nume Usher Rudd, care a mai încercat să-l discrediteze o dată pe tatăl meu, de fapt acum cinci ani, când a candidat prima dată pentru locul în Parlament. Tatăl meu s-a plâns redactorului-şef al ziarului şi Usher Rudd a fost concediat. Asta seamănă a răzbunare. O să vedeţi că scrie în articol că tatăl meu este implicat într-o luptă pentru putere în partid, ceea ce este adevărat. Cel care va câştiga această luptă va fi viitorul prim-ministru. Usher Rudd este hotărât să nu fie George Juliard. Preşedintele continua să tacă. Când am cerut o slujbă aici, i-am spus, sir Vivian Durridge v-a trimis o referinţă despre mine şi oh! — mi-am amintit cu o străfulgerare de bucurie — mi-a trimis o scrisoare, pe care am să v-o arăt... M-am întors spre uşă. De fapt este aici, în clădirea asta, în biroul Departamentului pentru asigurări.

N-am aşteptat să comenteze, ci m-am întors la mine şi am tras de sub birou cutia cu lucrurile mele. Nu mă mai obosisem să o duc înapoi, în camera unde locuiam, ca să nu mai aglomerez locul. Undeva, în cutia asta, erau fotografiile de nuntă ale tatălui meu cu prima şi a doua soţie.

În rama care-l încadrau pe el cu Polly, scrisoarea lui Vivian Durridge era albă şi curată, ca în ziua în care o primisem. Ca măsură de precauţie, am făcut câteva copii ale scrisorii şi le-am strecurat într-unul din sutele de dosare, după care am dus originalul ca să-l vadă preşedintele.

Cinstit cum era, scosese deja din arhivele sale scurta referinţă intitulată "Celor interesaţi" pe care sir Vivian a trimis-o atât de spontan. Se afla pe masă, deasupra revistei de scandal.

I-am dat scrisoarea, pe care a citit-o de două ori.

— Ia loc, mi-a zis, arătându-mi scaunul de vizavi de birou. Spune-mi ce s-a întâmplat în ziua în care sir Vivian Durridge te-a acuzat că te droghezi.

— Acum cinci ani — mi se părea că trecuse o viaţă de atunci! —, aşa cum scrie în scrisoare, tatăl meu a vrut să mă confrunte cu realitatea că n-am să fiu niciodată un jocheu de prima mână.

I-am povestit preşedintelui despre maşină şi şofer, şi despre hotelul din Brighton, care dădea spre mare.

I-am spus că tata mi-a cerut să-i asigur cadrul familial pentru a-i fi de ajutor în campania lui pentru alegerile parţiale.

Preşedintele m-a ascultat şi la sfârşit a întrebat:

— Cine, în afară de tine şi tatăl tău, mai ştia că Vivian Durridge te-a acuzat că iei droguri?

— Tocmai asta este, am spus rar. Eu, categoric, n-am spus nimănui, şi cred că nici tatăl meu. Nu vreţi să mă lăsaţi să mă duc ca să văd despre ce este vorba?

Se uită din nou la scrisoare şi la referinţă, şi la articolul din ziar cu răutatea şi minciunile lui, şi se hotărî.

— Îţi dau o săptămână. Zece zile. Cât va fi nevoie. Până te întorci, o să-ţi ţină locul Evan, care este al doilea la conducerea unei agenţii de asigurări, al cărei director este acum în boardul nostru.

Îi eram recunoscător şi am rămas fără cuvinte în faţa generozităţii lui.

Mi-a făcut un gest cu mâna spre uşă şi, în timp ce plecam, privind înapoi, l-am văzut strecurând revista, scrisoarea şi referinţa într-un sertar pe care l-a încuiat.

Când m-am întors în birou suna telefonul.

— Ce dracu' se întâmplă? l-am auzit întrebând pe tata. Ce crede Vivian Durridge că face? Nu-mi răspunde nimeni la telefonul lui.

Motivul pentru care nu-i răspundea nimeni la telefonul lui Vivian Durridge, am descoperit eu trei ore mai târziu, era acela că el nu era acasă. Nu a răspuns nimeni nici când am sunat la uşă.

În grajdurile lui nu mai era nici un cal, dar şeful grajdurilor, care locuia într-o căsuţă din apropiere, rătăcea pe acolo fără nici o ţintă.

M-a recunoscut imediat, deşi trecuseră cinci ani de când plecasem.

— Ştii Ben, a spus el scărpinându-se în cap, n-am ştiut niciodată că te droghezi.

Era bătrân şi scund; iubea şi era iubit de superbele animale pe care le îngrijise. Viaţa pe care şi-a pus-o în slujba lor se scursese în mod patetic, lăsându-l fără nici o ancoră, fără scop, doar cu înregistrarea în memorie, care slăbea pe zi ce trecea, a victoriilor trecute.

— N-am luat niciodată droguri, i-am spus.

— Nici eu n-aş fi crezut lucrul ăsta, dar dacă zice sir Vivian...

— Unde este, ştii?

— Este bolnav, fireşte.

— Bolnav?

— Şi-a pierdut minţile, sărmanul. Într-o zi mergea cu mine spre grajduri, aşa cum făcea de obicei, când, dintr-o dată, şi-a dus mâna la cap şi a căzut jos; am chemat veterinarul...

— Veterinarul?

— Era un telefon acolo şi ştiam numărul veterinarului. A venit şi a adus cu el un doctor, şi au spus că sir Vivian a făcut un atac cerebral sau ceva de genul ăsta. A venit o ambulanţă după el, iar familia — n-au vrut să ne spună că era ga-ga, aşa că au spus la toată lumea că s-a retras.

Am dat o raită prin jur cu fostul grăjdar-şef, oprindu-ne la fiecare boxă ca să-mi vorbească despre superbii câştigători care o ocupaseră cândva.

Proprietarii, a continuat el, au fost rugaţi să-şi ia caii şi să-i trimită temporar în altă parte, dar săptămânile treceau şi bătrânul nu se mai întorcea.

Era clar că nu va mai reveni şi că nimic nu va mai fi la fel ca altădată.

— Dar unde este sir Vivian în acest moment? l-am întrebat delicat.

— Într-un sanatoriu, mi-a spus el simplu.

Am găsit sanatoriul.

Mare, pe un panou, scria "Haven House"{12}. Sir Vivian stătea într-un scaun cu rotile, cu ochii goi, cu o pătură pe genunchi.

— Este confuz, nu cunoaşte pe nimeni, m-a avertizat sora. Dar chiar dacă nu m-a recunoscut, avea chef de vorbă.

— Oh, dragă, da, a spus cu o voce ascuţită, nu cu tonurile lui morocănoase. Sigur, îl ţin minte de Benedict Juliard. A vrut să fie jocheu, dar nu l-am putut ţine, ştii! Nu puteam să ţin pe cineva care se droga.

Avea ochii mari şi nevinovaţi. Mi-am dat seama că acum crede în ficţiunea pe care a inventat-o de dragul tatălui meu.

Am înţeles că de acum înainte va repeta această versiune a plecării mele, pentru că el credea cu adevărat în ea.

— L-aţi văzut chiar dumneavoastră pe Benedict Juliard drogându-se? l-am întrebat.

— O ştiu dintr-o sursă demnă de încredere, mi-a replicat.

— Ce sursă? l-am întrebat, cu cinci ani prea târziu.

— Cum? Ce? Eu, fireşte.

— V-a spus cineva că Benedict Juliard se droga? am încercat eu din nou. Dacă v-a spus cineva, cine anume?

Inteligenţa care a sălăşluit cândva în creierul Durridge, experienţa lui, care a umplut atâta vreme scena curselor, puterea de gândire şi de judecată, toate au fost spulberate de o hemoragie cerebrală devastatoare.

Sir Vivian Durridge, această splendidă personalitate, nu mai exista.

Vorbeam unei cochilii, haosului.

Nu exista nici o speranţă că-şi va mai aminti vreodată în detaliu, dar va rămâne permanent deschis la sugestii.

Am rămas lângă el o vreme pentru că se părea că-i place compania şi chiar dacă nu ştia cine sunt, nu voia să plec.

— Îi face bine să fie cineva cu el, mi-a spus sora. A fost un om grozav cândva. Şi sunteţi a doua persoană, în afara celor din familie, care a venit să-l vadă în ultima vreme. Se bucură atât de mult când primeşte vizitatori!

— Cine a mai venit? am întrebat.

— Un tânăr foarte amabil. Cu părul roşu şi pistrui. Foarte prietenos, la fel ca dumneavoastră. Ziarist, a spus că este. L-a întrebat pe Sir Vivian despre un anume Benedict Juliard, care a călărit cândva caii săi. Oh, Dumnezeule! exclamă sora, ducându-şi mâna la gură. Benedict Juliard — n-aţi spus că aşa vă cheamă?

— Aşa este. Ce-i place lui Sir Vivian şi nu primeşte?

— Biscuiţi de ciocolată şi gin, îmi răspunse chicotind sora, dar n-are voie nici una, nici alta.

— Dă-i din amândouă.

Şi i-am lăsat nişte bani.

Vivian Durridge stătea în scaunul lui cu rotile şi nu înţelegea nimic.

I-am telefonat tatei.

— Oamenii cred ce vor ei să creadă, i-am spus. Hudson Hurst va dori să creadă că fiul tău se droghează şi va spune colegilor tăi că lucrul ăsta te face să fii nepotrivit pentru funcţia de prim-ministru. Ei bine, ţii minte ce am scris în ziua aceea când am făcut pactele... că am să fac toate eforturile ca să te apăr de orice atac?

— Fireşte că ţin minte.

— Este timpul să o fac.

— Dar Ben... cum?

— Am să-l dau în judecată pentru calomnie.

— Pe cine? Pe Hurst? Pe Usher Rudd? Pe Vivian Durridge?

— Nu, pe editorul ziarului "SHOUT!"

— Ai nevoie de un avocat, a spus tata după o scurtă tăcere.

— Avocaţii costă. Am să văd ce pot să fac singur.

— Ben, nu-mi place deloc asta.

— Nici mie. Dar dacă obţin condamnarea pentru calomnie a ziarului "SHOUT!", Hudson Hurst va fi nevoit să închidă gura. Şi nu este timp de pierdut, nu-i aşa? Nu mi-ai spus tu că prima rundă a alegerilor pentru noul lider al partidului este săptămâna viitoare?

— Da, luni.

— Atunci întoarce-te la peştele tău, iar eu am să ridic sabia la nefericitul de Usher Rudd.

De la sanatoriul unde se afla Durridge, în Kent, am traversat o mare parte din sudul Angliei, ducându-mă la Exeter, iar de acolo spre domeniul lui Spencer Stallworthy, care pentru mine era ca un cămin.

Am ajuns la 18,30, când tocmai termina inspecţia de seară la grajduri.

— Bună, m-a salutat surprins. N-am ştiut că vii.

— Nu... L-am privit hrănind cu morcovi ultimii doi cai şi m-am dus apoi să mă uit la boxa în care Sarah's Future a stat timp de trei ani minunaţi.

Era locuită acum de un sur cu gâtul lung şi m-am trezit regretând fericirea simplă a zilelor apuse.

Jim aera încă acolo — închidea boxele pentru noapte, verifica dacă grăjdarii au pus fân pentru superbele animale şi aranja găleţile cu apă.

Totul atât de familiar şi totul lipsindu-mi atât de mult!

După rutina de seară terminată, l-am întrebat dacă pot să stau puţin de vorbă cu amândoi, ceea ce a însemnat să mergem până la casa lui Stallworthy şi să scoată sticla de sherry, pe care n-o uitasem.

Ştiau că tata este membru al guvernului şi le-am explicat despre lupta pentru putere. Le-am arătat paginile din mijloc ale ziarului "SHOUT!" care i-a şocat profund.

Jim a clipit des din genele lui albicioase, întotdeauna semn de tulburare, iar Stallworthy a spus:

— Dar nu este adevărat, nu-i aşa? N-ai luat niciodată droguri. Aş fi ştiut.

— Exact, am spus eu recunoscător, şi tocmai asta aş vrea să scrieţi pentru mine. O declaraţie că timp de trei ani am călărit la curse cai din grajdurile dumneavoastră, că am câştigat curse şi că n-am manifestat niciodată nici cel mai mic semn că aş fi interesat de droguri. Vreau cât mai multe mărturii scrise că nu mă droghez şi că, din câte puteţi spune dumneavoastră, nu m-am drogat niciodată. Vreau să dau în judecată revista pentru calomnie.

Atât Stallworthy, cât şi Jim au fost de-a dreptul revoltaţi pentru mine şi au scris luându-mi apărarea cu mai multă vigoare decât le-aş fi putut cere.

Stallworthy mi-a oferit un pat pentru noapte şi un cal pe care să-l călăresc dimineaţă, şi după micul dejun am plecat pe drumurile familiare de ţară spre universitate.

Cei doi ani care trecuseră de când am absolvit parcă au dispărut într-o clipită.

Am parcat lângă Streatham Campus, şi am pornit spre Clădirea Laver, căminul departamentului matematici. L-am găsit în cele din urmă pe îndrumătorul meu — cel care-mi dăduse referinţa cerută de Weatherbys — şi, la fel cum am făcut cu Stallworthy şi cu Jim, i-am explicat şi lui ce vreau de la el.

— Droguri? Sigur, le încearcă o mulţime de studenţi şi, după cum bine ştii, căutăm să scăpăm de cei înrăiţi, dar tu ai fi fost ultimul student pe care i-aş fi putut bănui de aşa ceva. În primul rând, drogurile şi matematica nu fac nicidecum casă bună, iar munca ta a dovedit absolut clar că aveai mintea limpede. Articolul ăsta este o mizerie!

L-am rugat să pună toate lucrurile astea în scris, ceea ce a făcut cu multă expresivitate.

— Noroc, mi-a urat când am plecat. Ziariştii ăştia ar trebui pedepsiţi.

De aici am pornit spre vechea mea şcoală de la Malvern, unde l-am căutat pe omul care m-a învăţat matematica.

El a pasat răspunderea directorului şcolii, la care m-a şi trimis. Am urcat scările de piatră ale clădirii principale şi, în biroul lui, i-am explicat despre ce este vorba, i-am arătat articolul din ziar, precum şi o copie a scrisorii lui Vivian Durridge.

— Fireşte că am să te sprijin, a spus fără nici o ezitare şi, după ce a scris, mi-a dat hârtia să o citesc.

"Benedict Juliard a învăţat la Colegiul Malvern timp de cinci ani.

În ultimii doi ani, în timp ce se pregătea cu succes pentru absolvire şi intrarea la facultate, şi-a petrecut fiecare clipă liberă ori călărind cai de curse — a câştigat trei curse cu obstacole — ori schiind, sport la care a câştigat o coborâre într-un concurs european pentru tineri sub 18 ani.

În afară de asta, a fost un remarcabil ţintaş la tir; a făcut parte din echipa şcolii care a câştigat prestigiosul premiu Ashburton Shield.

În toate aceste activităţi a dovedit o minte limpede, curaj şi un mare grad de concentrare.

Este ridicol să se sugereze că ar fi fost vreodată sub influenţa drogurilor care provoacă halucinaţii".

Am ridicat privirea, nepreaştiind ce să spun.

— Îl admir pe tatăl tău, a spus directorul. Nu spun că sunt de acord cu el tot timpul din punct de vedere politic, dar categoric ar putea fi mai rău.

I-am mulţumit slab şi mi-a strâns mâna zâmbind.

În continuare, m-am dus la Wellingborough, unde am cerut să fiu primit de preşedinte pentru a-i comunica ce am făcut şi ce am de gând să fac în continuare.

Apoi, după ce am luat cu mine fotocopii ale scrisorii şi referinţei trimise de Vivian Durridge, şi am făcut copii tuturor scrisorilor pe care le colectasem, am plecat cu maşina la gara Wellingborough şi, obosit de atâtea drumuri, am luat trenul spre Londra.

"SHOUT!" era lansată pe piaţă dintr-o clădire destul de mică, situată la sud de Tamisa. Editorul nu a vrut câtuşi de puţin să mă primească, dar, după-amiaza târziu, am intrat direct în biroul lui lăsând secretarele cu gura căscată. Era îmbrăcat într-un tricou şi stătea în spatele unui birou, bătând ceva pe tastatura calculatorului. Nu m-a recunoscut, fireşte. Când i-am spus cine sunt, m-a invitat să plec.

— Am de gând să vă dau în judecată pentru calomnie, i-am spus deschizând ziarul la paginile din mijloc. Văd din caseta asta cu litere mici că numele editorului este Rufus Crossmead. Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, am să-l dau în judecată pe Rufus Crossmead în persoană.

Era un om mic şi bătăios, care şi-a scos pieptul în afară ca un pugilist. Am bănuit imediat că înfruntarea cu victimele nevinovate şi furioase ale spiritului lui distructiv era ceva obişnuit pentru el.

Mi-am amintit cum, cu cinci ani în urmă, tatăl meu l-a desfiinţat pe editorul de la "Hoopwestern Gazette"; dar eu nu puteam reproduce exact calmul şi răceala cu care lansase el ameninţarea.

Nu aveam forţa prezenţei lui fizice vibrante. În orice caz, l-am făcut pe Rufus Crossmead să nu aibă nici cea mai mică îndoială în ce priveşte intenţiile mele.

I-am pus în faţă copiile scrisorilor ferme primite de la Spencer Stallworthy, Jim, profesorul meu îndrumător de la Exeter şi de la directorul Colegiului Malvern, iar la sfârşit i-am dat o copie a scrisorii trimise de Vivian Durridge.

— Singura apărare bună într-un proces de calomnie, i-am spus, este să dovedeşti că afirmaţiile făcute sunt adevărate. Nu poţi folosi această apărare pentru că ai tipărit minciuni. Este uşor pentru mine să dovedesc că sir Vivian Durridge este total confuz în urma unui atac cerebral şi că nu ştie ce spune. Usher Rudd a ştiut cu siguranţă lucrul ăsta. Încearcă să se răzbune, pentru că datorită tatălui meu a fost concediat de la "Hoopwestern Gazette". Nici un ziar cu reputaţie bună nu l-a mai angajat de atunci. S-a potrivit stilului tău, dar te-a băgat în rahat.

Rufus Crossmead citea întunecat hârtiile din faţa lui.

— O să rezolvăm la tribunal, îmi spuse.

Am avut impresia că mai spusese lucrul ăsta destul de des înainte şi nu era deloc ceea ce aşteptam eu. Nici nu era sigur dacă era măcar ceea ce doream. Am spus rar:

— Am să-ţi spun ce vreau...

— Asta ţine de proprietari, m-a întrerupt el. Or să-ţi facă o ofertă.

— Aşa procedează întotdeauna?

N-a dat chiar din cap în semn de afirmare, dar asta plutea în aer.

— Atunci spune-le proprietarilor că vreau o retractare, iar de la tine o declaraţie că regreţi sincer faptul că acuzaţiile aduse de ziarul tău au avut la bază informaţii incorecte. Spune-le proprietarilor că vreau o declaraţie care să apară la loc foarte vizibil în numărul de marţi al ziarului. În plus, ai să trimiţi imediat — recomandat prin poştă — câte o copie, semnată personal, a acestei retractări şi a declaraţiei de regret fiecăruia dintre cei 650 de membri ai Parlamentului.

Capitolul 12

Nu este suficient, mi-am zis.

În pactul acela ar fi trebuit să scriu că "îi voi ataca pe cei care-l atacă pe tatăl meu". Ar fi trebuit să scriu că m-aş duce la război pentru el, dacă aş considera necesar.

La aproape 18 ani, scrisesem totul cu uşurinţa firească vârstei. La 23 de ani mi-am dat seama că dacă acest pact are vreo semnificaţie, atunci este vorba de un devotament care poate merge până a-ţi da şi viaţa. Iar dacă era aşa, ar fi total nepotrivit să stau pur şi simplu şi să aştept ghilotina.

"SHOUT!" a publicat ştirea marţi, iar miercuri după-amiază, târziu, am dat buzna peste Rufus Crossmead în biroul lui. Vineri am plecat cu maşina din Wellingborough spre Hoopwestern şi am petrecut ziua rememorând tot ce se întâmplase. Îl întrebasem pe editorul de la "SHOUT!" dacă el l-a trimis pe Usher Rudd să-l vadă pe Vivian Durridge şi mi-a spus că nu, că a fost ideea lui Usher Rudd.

— Usher — ei bine, îl cheamă Bobby — mi-a spus că i s-a cerut să scormonească în tot ce ai făcut şi să iasă cu vreo murdărie. Era foarte supărat pentru că nu a găsit nimic. Zicea că nimeni nu putea fi atât de prudent, încât să nu se amestece în nimic necurat, cum ai făcut tu; şi atunci a apărut anunţul ăla privind retragerea lui sir Vivian Durridge, în care se spunea că ai călărit cai din grajdurile lui, aşa că Bobby a plecat să-şi încerce norocul şi s-a întors râzând. Mi-a spus că, în sfârşit, te-a prins. El a scris povestea, iar eu am tipărit-o.

— Şi n-ai verificat.

— Dacă aş verifica fiecare cuvânt pe care-l tipăresc, unde-am ajunge, mi-a răspuns el.

Miercuri, spre seară, i-am telefonat lui Samson Frazer, editorul de la "Hoopwestern Gazette".

— Dacă ai de gând să reiei povestea despre mine din "SHOUT!", te sfătuiesc să n-o faci, i-am spus. Usher Rudd a scris-o. Nu este adevărat şi dacă o reiei vei ajunge la tribunal pentru calomnie. O tăcere sumbră.

— Am să refac pagina întâi, spuse el în cele din urmă.

Joi, proprietarii ziarului "SHOUT!" au acţionat cu rapiditate pentru a evita cheltuielile mari pe care le-ar fi implicat un proces pentru calomnie şi au scris şi trimis prin poştă, recomandat, retractările pe care le-am cerut pentru membrii Parlamentului.

Participând la lucrări în Camera Comunelor, vineri dimineaţa, tata a constatat că mai multe scrisori ajunseseră deja la destinatari.

În plus, el a distribuit tuturor — de la primul-ministru în jos — o copie a scrisorii adresate mie de Vivian Durridge, împreună cu o scurtă confirmare din partea lui că i-a cerut personal lui Durridge să se gândească la o modalitate de a mă determina să renunţ la cursele de cai. După cât se pare, reacţia generală a fost de uşurare şi relaxare, deşi Hudson Hurst a insistat că trebuie să fie un oarecare adevăr undeva în povestea asta cu dopajul.

— De ce crezi asta? mi-a relatat tata că l-a întrebat, iar singurul răspuns a fost un fel de bâlbâială. L-am întrebat pe Hudson Hurst dacă el l-a trimis pe Usher Rudd la Vivian Durridge. A negat. Părea uimit. Nu cred că a făcut-o el.

— Nu, nici eu.

Mă îndreptam spre Hoopwestern şi mai aveam de străbătut încă 14 mile. Am început să mă gândesc la Hudson Hurst, răţuşca urâtă transformată în lebădă de foarfece şi lama de ras. La televiziune era degajat, convingător, şi-şi citea discursurile de pe prompter. Nici un fel de flacără interioară. O marionetă.

Alderney Wyvern era cel care-i trăgea sforile.

Cum să dovedesc asta? Cum să-l opresc?

Am ajuns la Hoopwestern la prânz şi am parcat maşina în spatele vechiului sediu al partidului. Polly mi-a spus că proprietarii clădirilor care arseseră au hotărât să le reclădească păstrând aproape acelaşi stil, cu faţadele cu ferestre joase care dădeau spre piaţeta pavată cu piatră mare, pătrată, şi cu magazine noi. Când am ieşit din parcare, tot ce am remarcat ca noutate au fost numeroasele guri de apă folosite în caz de incendiu şi un şir de extinctoare purpurii.

Mervyn Teck era acolo şi m-a întâmpinat cu braţele deschise, dar cu privirea îngrijorată.

— Benedict!

Era mai plin decât înainte. De-a dreptul rotund acum.

— Bună, Mervyn.

Îmi strânse mâna cu stângăcie şi privi peste mine, spre biroul lui, unde zăceau două ziare — "SHOUT!" şi "Hoopwestern Gazette".

— Nu pe tine te aşteptam, a spus el.

— Nu, îmi pare rău. Sper că a telefonat tata să te anunţe că nu poate să vină săptămâna asta pentru discuţii, nu? Aproape în fiecare sâmbătă dimineaţa veneau oameni la sediu cu diferite plângeri. Sper să te descurci fără el, i-am zis eu.

De fapt, tatăl meu era ocupat la Londra cu prânzuri şi dineuri discrete, cu întâlniri pe fugă în locuri ascunse, cu promisiuni şi târguieli, toate manevre sub acoperire în vederea schimbului de putere. Speram şi eram convins că A.L. Wyvern este la fel de ocupat cu acelaşi lucru. O tânără care stătea în spatele unui computer se ridică şi mă salută, bucurându-se sincer.

— Benedict!

— Crystal? am întrebat ezitând.

— Mă bucur foarte mult că te văd, zise ea ocolind biroul ca să-mi dea un sărut. A trecut atât de mult de când n-ai mai fost pe la noi!

Şi aici a avut loc o mare schimbare. Nu mai era slabă şi anxioasă, ci rotundă şi plină de siguranţă; şi purta verighetă.

Mi-au oferit cafea şi ştirile locale, şi am citit cu interes ce făcuse "Gazette" din "SHOUT!".

"Un atac nedrept asupra reprezentantului nostru în Parlament prin intermediul fiului său. Nu există nici urmă de adevăr în afirmaţiile... şocant... calomnios... retractările şi regretele sunt pe drum".

— De fapt, le-am spus după ce şi-au revărsat indignarea, am venit sperând să o văd pe Orinda, dar nu răspunde la telefon.

— Oh, dragă, nu este aici, interveni Crystal. Este plecată în weekend. Nu se întoarce decât luni.

Nu ştiau unde plecase.

Am făcut o listă scurtă cu oamenii pe care voiam să-i văd. Mervyn m-a ajutat cu adresele; ştia unde o găsesc pe Isobel Bethune, la sora ei în Wales. Şi, întrucât — când i-am telefonat — nu numai că era acasă, dar a spus că i-ar face plăcere să mă vadă, în cursul acelei după-amieze am plecat la Cardiff şi am descoperit o cu totul altă Isobel, întinerită.

Nu o văzusem niciodată fericită până atunci. Şi ea era o altă femeie; ridurile cenuşii de îngrijorare îi dispăruseră în creme şi fard. Totuşi, ea a fost cea care a exclamat:

— Cât te-ai schimbat! Te-ai maturizat.

— Se mai întâmplă.

Sora ei era plecată la cumpărături. M-am aşezat lângă Isobel şi am ascultat-o amintindu-şi, la rugămintea mea, cum descoperise Usher Rudd legătura soţului ei cu fata aceea.

— Usher Rudd nu făcea decât să scormonească tot timpul şi să scrie lucruri senzaţionale, dar nu a fost decât vina lui Paul. Bărbaţii sunt atât de proşti! În cele din urmă mi s-a confesat că s-a lăudat — auzi, s-a lăudat — unui străin cu care a jucat golf că are o legătură despre care soţia lui nu ştie nimic. Să mori de râs, nu alta. Poţi să crezi că bărbaţii sunt atât de proşti? Iar străinul ăsta s-a dovedit a fi omul acela şters şi ciudat, care se învârtea tot timpul pe lângă familia Nagle. Juca golf cu Dennis.

— Îl chema Wyvern.

— Da, acum ştiu asta. Când a murit Dennis, Wyvern ăsta a vrut să se asigure că Orinda va fi aleasă, aşa că a aranjat să joace golf cu Paul, ca să vadă care-i punctul lui mai slab. L-am urât pe Usher Rudd, dar numai după ce a fost ales tatăl tău Paul mi-a spus ce s-a întâmplat de fapt. Oftă. Atunci am fost disperată, dar acum nu-mi mai pasă, nu-i ciudat?

— Ce fac fiii tăi?

Isobel izbucni în râs.

— Au intrat în armată. Este cel mai bun loc pentru ei. Îmi trimit uneori câte o vedere. Tu eşti singurul care s-a purtat frumos cu mine în zilele acelea.

Am părăsit-o cu un sărut pe obrazul ca piersica şi am pornit obosit înapoi spre Hoopwestern, unde mi-am petrecut noaptea acasă la Polly.

Sâmbătă dimineaţa m-am dus la secţia de poliţie şi am cerut să-l văd pe sergentul detectiv Joe Duke, a cărui mamă conducea autobuzul care ducea copiii la şcoală. A apărut mirându-se.

— Fiul lui George Juliard? Arăţi mai matur.

Joe Duke era încă sergent detectiv, dar mama lui nu mai conducea autobuzul care ducea copiii la şcoală. Se ocupă de iepuri acum, mi-a spus el. M-a condus într-o cămăruţă goală, unde se luau interogatoriile, explicându-mi că este de serviciu şi că nu poate să părăsească secţia. A repetat gânditor întrebarea pe care i-am pus-o.

— Dacă ştiu dacă incendiul în care ţi-ai fi putut pierde viaţa a fost declanşat în mod deliberat? Păi asta a fost acum cinci ani.

— Ceva mai mult de cinci ani. Dar trebuie să ai dosare.

— N-am nevoie de dosare. Majoritatea incendiilor care izbucnesc noaptea sunt provocate de mucuri de ţigări aruncate la întâmplare sau de scurtcircuite, dar nici unul dintre voi doi nu fumează, iar instalaţia electrică de-abia fusese refăcută. Mă întrebi oficial sau nu?

— Absolut neoficial.

Poliţist dedicat meseriei lui, cam de 30 de ani, Joe avea o faţă lată, un accent de Dorset şi o atitudine realistă faţă de sentimentele umane.

— Amy obişnuia să mai lase uneori câte un vagabond să doarmă în cămăruţa de sus a magazinului, dar nu în noaptea aceea, a spus ea, deşi aceasta este teoria oficială, şi cea mai uşoară privind cauza incendiului. Au spus că un vagabond a aprins lumânări la parter, le-a scăpat pe jos, focul a izbucnit, iar el a fugit. Este un nonsens, evident. Dar, aşa cum au recunoscut şi pompierii, focul a început din magazinul de vechituri, iar uşa din spate nu era zăvorâtă; amândouă magazinele erau lipite şi vechi, construite din lemn uscat, deşi acum le-au refăcut din cărămidă şi beton, şi sunt dotate cu alarme contra fumului. Oricum, cred că ai auzit teoria că nebunul ăla de Leonard Kitchens a dat foc ca să-l înspăimânte pe tatăl tău şi să se retragă, astfel încât Orinda să poată ajunge membru în Parlament.

— Am auzit-o. Tu ce crezi?

— Nu prea mai contează acum, nu?

— Dar, totuşi...

— Eu cred că el a făcut-o. L-am interogat, ştii? Dar n-avem nici cea mai mică dovadă.

— Şi despre puşca pusă în jgheabul de la "Dragonul Adormit", ce părere ai?

— Nimeni nu ştie cine a pus-o acolo.

— Leonard Kitchens?

— Jură că n-a pus-o el. Iar el este greoi şi încet. Era nevoie de cineva destul de agil ca să o poată pune atât de sus.

— Ai aflat vreodată de unde provine puşca asta?

— Nu, n-am aflat. Sunt atât de comune. Acum sunt înregistrate şi luate în evidenţă, dar în trecut... şi cu toate furturile astea... Ridică din umeri. Şi de altfel nu a fost nimeni omorât.

— Care e pedeapsa pentru tentativă de crimă?

— Vrei să spui o încercare deliberată care nu s-a soldat cu rezultatul scontat? Aceeaşi ca şi în cazul crimei propriu-zise. Zece ani închisoare.

De la poliţie, am ieşit pe drumul de centură şi m-am dus la garajul-atelier al lui Basil Rudd. Am urcat scările şi am intrat în biroul lui cu pereţii de sticlă, care-i ofereau o privire cuprinzătoare peste atelierul de jos, unde sâmbăta dimineaţă activitatea era redusă la jumătate.

— Îmi pare rău, zise el fără să-şi ridice privirea. Sâmbăta închidem la prânz. Nu pot face nimic pentru dumneavoastră până luni.

Continua să semene tulburător de mult cu vărul lui — părul roşu, pistrui şi un comportament combativ.

— Nu vreau să-mi reparaţi maşina. Vreau să-l găsesc pe Usher Rudd.

Parcă l-aş fi înţepat cu un ac. Ridică imediat privirea şi mă întrebă:

— Cine sunteţi? De ce vreţi să-l vedeţi?

I-am spus cine sunt şi de ce vreau să-l văd. L-am întrebat dacă îşi aminteşte de problema buşonului de la scurgerea de ulei a Range Rover-ului, dar amintirile lui erau vagi. Totuşi, şi-a dat foarte bine seama de răul politic care poate fi făcut unui tată prin distrugerea reputaţiei fiului. Pe birou avea ziarul "SHOUT!", deschis — în mod inevitabil — la paginile din mijloc.

— Ăsta sunt eu, i-am spus, arătându-i fotografia jocheului. Vărul tău minte. "Gazette" l-a concediat pentru că a minţit şi atunci, iar eu am să fac tot ce pot ca să-l discreditez definitiv pentru ceea ce se numeşte comportament dezonorant. Deci, unde e?

— De unde să ştiu? răspunse Basil Rudd cu o expresie de neajutorare.

— Descoperă, i-am spus aspru. Eşti un Rudd. Cineva din clanul Rudd trebuie să ştie unde poate fi găsit cel mai notoriu membru al său.

— N-a fost bun de altceva decât să creeze probleme...

— Găseşte-l şi s-ar putea să nu mai aveţi probleme.

A întins mâna spre telefon spunând:

— S-ar putea să dureze mult. Şi o să te coste.

— Am să-ţi plătesc nota telefonică. Când îl găseşti, lasă un mesaj pe robot la sediul tatălui meu. Uite aici numărul. Şi nu pierde timpul. Este urgent.

Am plecat la "Dragonul Adormit" ca să-l văd pe administrator. De-abia se instalase aici când au avut loc alegerile parţiale, dar poate tocmai de aceea să aibă amintiri clare despre noaptea în care cineva a tras un foc de armă spre piaţeta pavată cu piatră.

— În noaptea aceea au fost atât de mulţi oameni care intrau şi ieşeau, iar eu de-abia începeam să-i cunosc, cine care este. Cineva a lăsat un set de bastoane pentru golf în biroul meu, spunând că sunt ale lui Dennis Nagle, dar, fireşte, bietul om murise şi nu ştiam ce să fac cu ele, aşa că i le-am oferit doamnei Orinda, dar ea a spus că aparţin prietenului soţului ei, domnul Wyvern, aşa că i le-am dat lui. Se încruntă. A trecut mult timp de atunci şi mă tem că nu v-am fost de prea mare ajutor.

L-am părăsit şi am urcat la etaj, iar din micul salon de deasupra holului principal m-am uitat spre piaţeta pietruită, unde, în acea primă noapte, eu şi tatăl meu am avut norocul să nu fim împuşcaţi.

Bastoane de golf...

Mervyn Teck mi-a spus unde-i pot găsi pe Leonard şi pe doamna Kitchens, şi, sâmbătă după-amiază, fără nici un fel de entuziasm, le-am găsit casa, undeva la marginea oraşului.

Casa, lipsa de imaginaţie în construcţia ei, şi grădina din faţă bine aranjată erau toate întrucâtva tipice pentru preţul pus pe proprietate; nicăieri nici un semn caracteristic pentru vreun incendiator maniac.

Mi-a deschis uşa doamna Kitchens şi, după un moment de ezitare, recunoscându-mă, mi-a spus:

— Îmi pare rău, Leonard al meu nu este acasă.

M-a condus în camera de zi din faţă, unde aerul mirosea de parcă nu fusese tulburat de săptămâni întregi, şi a vorbit cu amărăciune şi deschis despre dragostea nebună nutrită de "Leonard al ei" pentru Orinda.

— Leonard al meu ar fi făcut orice pentru femeia aia. Şi încă ar mai face.

— Ăăă... Întorcându-ne la incendiul acela de la sediul partidului...

— Leonard a spus că nu el i-a declanşat, mă întrerupse ea.

— Dar dumneavoastră credeţi... ?

— Nebunul ăsta bătrân a făcut-o. Ştiu că el a făcut-o. Dar n-am să spun asta decât în faţa ta. Ştii, Wyvern l-a pus să o facă. Şi n-avea nici un sens, pentru că tatăl tău este mult mai bun pentru ţară decât ar fi fost Orinda. Acum toată lumea ştie astă.

— Lumea spune că Leonard ar fi tras focul acela de armă asupra tatălui meu şi apoi a pus puşca în jgheabul de scurgere al acoperişului de la "Dragonul Adormit".

Doamna Kitchens — stângace, masivă şi nefericită — nici n-a vrut să audă aşa ceva.

— Leonard al meu nici măcar nu deosebeşte patul puştii de ţeavă!

— Şi "Leonard al dumneavoastră" este cel care schimbă uleiul la maşina pe care o aveţi?

Păru total uluită.

— Singurul lucru la care se pricepe este să cultive plante; la nimic altceva.

Am lăsat-o pe doamna Kitchens cu mariajul ei lipsit de orice satisfacţie şi am plecat, în noaptea aceea dormind din nou în casa lui Polly.

Duminică, mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului la sediul partidului, dorind şi aşteptând ca Basil Rudd să-l urască suficient pe vărul său ca să mă ajute; dar numai către ora şase a sunat telefonul.

Am ridicat receptorul. O voce, care nu era a lui Basil Rudd, a spus:

— Tu eşti cel care vrei să ştii unde-l poţi găsi pe Usher Rudd?

— Da, eu. Cine este la telefon.

— Nu contează cine sunt eu. Din cauză că şi-a vârât nasul ăla mizerabil unde nu-i fierbe oala, m-a părăsit soţia şi mi-am pierdut copiii. Dacă vrei să-l aranjezi pe ticălosul ăsta, atunci să ştii că acum este în redacţie la "Hoopwestern Gazette".

Informatorul de la celălalt capăt al firului a închis imediat.

Usher Rudd era chiar aici, aproape.

Mă aşteptam la o vânătoare mai lungă, dar redacţia şi tipografia ziarului "Hoopwestern Gazette" erau la o aruncătură de băţ.

Am încuiat sediul partidului, am sărit în maşină şi m-am înscris în traficul de duminică, mergând de parcă m-ar fi urmărit însuşi diavolul, de teamă să nu-l pierd pe Usher Rudd, acum, că l-am găsit.

Era totuşi încă la "Gazette", în plină ceartă cu Samson Frazer. Când am intrat în biroul editorului, amândoi au rămas cu cuvintele pe buze.

Amândoi ştiau cine sunt.

Bobby Usher Rudd părea literalmente paralizat. Expresia lui Samson Frazer îmbina plăcerea, îngrijorarea şi uşurarea.

— Bobby jură că povestea cu drogurile este adevărată, zise el.

— Bobby ar jura şi că maică-sa este cimpanzeu!

Degetul tremurător al lui Usher Rudd era îndreptat spre numărul de joi al ziarului "Gazette", care zăcea pe biroul iui Samson, şi-şi regăsi vocea, răguşită din cauza furiei.

— Ştii ce ai făcut? pe mine mă întreba, nu pe Samson Frazer. Din cauza ta m-au concediat de la "SHOUT"!. I-ai înspăimântat atât de tare pe Rufus Crossmead şi pe proprietari, încât nu mai riscă să-mi publice materialele; şi eu le-am sporit vânzările de-a lungul anilor... este al dracului de nedrept. Iar acum spun că s-au făcut de râs, tipărind o ştire falsă despre cineva al cărui tată ar putea fi prim-ministru. Spun că ştirea are un efect exact invers. Că îl va ajuta pe George Juliard, nu că-l va termina. De unde era să ştiu? Este al naibii de nedrept.

— Ţi-ai fi putut da seama că Vivian Durridge nu mai ştie ce spune.

— Oamenii care nu mai ştiu ce spun sunt cei care trebuie ascultaţi!

Această afirmaţie categorică, rostită la furie, mi-a aprins o luminiţă, orientându-mă către înţelegerea succesului lui Usher Rudd.

— În ziua aceea, la Quindle, când te-am întâlnit prima dată, încercai deja să găseşti ceva scandalos despre tatăl meu.

— Nici vorbă.

— Încearcă să scormonească mizerii despre oricine, interveni Samson.

— Cine ţi-a spus să-l ataci pe tatăl meu?

— Nu trebuia să-mi spună cineva.

Nu se poate zice că am răcnit cu adevărat, dar am vorbit cu voce ridicată, iar acuzaţia mea a fost clară.

— Având în vedere că ştii totul despre maşini, tu ai înfundat o lumânare în orificiul de scurgere al uleiului de la Range Rover-ul tatălui meu.

— Ce?

— Tu ai făcut-o. Cine ţi-a sugerat să o faci?

— Nu răspund la nenorocitele tale de întrebări.

Sună telefonul de pe biroul lui Samson. Ridică receptorul, ascultă scurt, spuse O.K. şi-l închise.

Usher Rudd, care nu era un om de presă prost, îl întrebă bănuitor:

— Ai dat O.K.-ul să pornească tipografia?

— Da.

Se înfurie atât de tare, încât începu să tremure tot şi răcni:

— Tipăreşti ziarul fără să faci modificarea în articol? Insist... Am să te omor... opreşte presa... dacă nu tipăreşti ce ţi-am spus eu, am să te omor!

Samson Frazer nu-l credea — şi nici eu, cu toată patima lui Rudd. A ucide era un cuvânt folosit cu uşurinţă, dar rareori pus în practică.

— Ce schimbare? am întrebat.

— Vrea să public că tu ai scris scrisoarea lui Vivian Durridge şi că i-ai falsificat semnătura, că povestea despre faptul că te-ai drogat este sută la sută adevărată, iar tu ai face orice... orice ca să o dezminţi, a spus Samson cu o voce anormal de ridicată.

A luat de pe birou o foaie bătută la maşină şi a început să o agite.

— Oricum, este duminică. Nu-i nimeni altcineva aici în afară de mine şi de tipografi. Ziarul de mâine este dat la tipărit, gata terminat.

— Poţi să faci tu schimbarea! Usher Rudd clocotea de furie.

— N-am s-o fac, îi răspunse Samson.

— Atunci nu tipări ziarul.

— Nu fi ridicol!

Samson mi-a pus în mână foaia bătută la maşină. Am început să o citesc şi, ca şi cum tot ce ar fi aşteptat ar fi fost o secundă de neatenţie din partea mea, Bobby Rudd a şters-o, ca de obicei, într-o fracţiune de secundă, dar nu pe uşa ce ducea afară, spre lume, ci pe uşa batantă spre culoarul ce ducea în tipografie.

— Opreşte-l! răcni Samson, consternat.

— Nu este decât hârtie, am zis, repezindu-mă totuşi spre uşă.

— Nu... sabotaj... poate distruge... prinde-l!

Agitaţia lui m-a convins. Am luat-o la fugă pe coridor după Usher Rudd, am ieşit pe o altă uşă din capătul celălalt, am traversat o sală în care nu se aflau decât role mari de hârtie albă — materia primă pentru ziare —, o alta mai mică, în care doi sau trei bărbaţi se ocupau de nişte maşini care scoteau pagini colorate şi, în sfârşit, printr-o ultimă uşă batantă, am pătruns în încăperea lungă şi înaltă unde se aflau inima şi muşchii publicaţiei "Hoopwestern Gazette", monstrul uriaş care scotea zilnic de 20 de mii de ori câte 24 de pagini destinate luminării comunităţii din Dorset.

Presele murmurau uşor când am intrat. Erau opt într-un rând, cu un turn în mijloc. Am aflat ulterior cum funcţiona tot monstrul ăsta. În acea înspăimântătoare duminică nu am văzut decât valuri mari de hârtie albă trecând de la presă la presă şi valţurile care colectau pagină cu pagină în călătoria lor spre turnul central, de unde ieşeau teancuri de ziare de câte 50 de bucăţi, tăiate şi aranjate, gata de a fi difuzate. De prese se ocupau doi oameni care ajustau fluxul cernelii tipografice şi viteza lentă cu care rulourile de imprimare treceau peste hârtie. Răsunau tot felul de clopoţei de avertizare. Zgomotul era infernal.

Când am intrat, Usher Rudd răcnea la unul dintre bărbaţi să oprească totul. Tehnicianul clipi spre el şi nu-i acordă nici o atenţie.

Colegul său activă un alt clopoţel de alarmă şi trecu presa pe viteză plină. Ediţia de luni a ziarului, 20.000 de exemplare, trecea de la presă la presă, urca spre turn şi cobora cu o viteză la care fiecare pagină dispărea ca o părere.

Samson Frazer, care m-a ajuns din urmă, mi-a răcnit în ureche:

— Nu te apropia de prese cât sunt în funcţiune. Dacă-ţi prinzi degetul mic sau unul dintre rulourile de imprimare îţi trage tot braţul ţi-l smulge din umăr. Nu le putem opri destul de repede ca să ţi-l salvăm. Înţelegi?

— Da, am răcnit eu.

Usher Rudd striga ceva la tehnician.

Avertismentul lui Samson era esenţial.

Între maşini nu exista un spaţiu mai mare de trei sau patru picioare{13}, unde erai complet expus rulourilor care se învârteau cu viteză tot mai mare. Când presele se odihneau, tipografii — tehnicienii — umblau în siguranţă în aceste spaţii să pună hârtie pe cilindri şi să verifice starea rulourilor care alimentau cu cerneală.

Când presele erau pornite, mergând chiar şi cu viteză minimă, pericolul exista din nou. Puteau să-ţi smulgă braţul, nu dintr-o dată, ci mai rău, milimetru cu milimetru.

Am întrebat după aceea de ce nu există nişte uşi care să nu permită intrarea acolo. Maşinile erau vechi, construite înainte să apară standardele de înaltă securitate, a spus Samson Frazer, dar au şi ei asemenea uşi.

În Anglia era ilegal să funcţionezi fără ele. Era însă greu să le manevrezi şi treaba asta era considerată o corvoadă.

Oamenii care lucrau cu presele cunoşteau pericolul şi se fereau de el, şi uneori nu se mai oboseau să acţioneze porţile respective.

Nu aproba lucrul ăsta, dar nu se întâmplase nici o tragedie. Existau programe computerizate, dar vechea tehnologie mergea perfect, aşa cum o făcea de o sută de ani şi nu-şi putea permite să o înlocuiască cu tehnologie nouă, computerizată, care oricum se strica destul de des; şi de maniaci ca Usher Rudd nu te poţi feri. Nimeni nu se asigură împotriva nebunilor.

I-aş fi putut vinde eu o poliţă de asigurare şi pentru un asemenea caz, dar, în acea seară de duminică, pentru Usher Rudd aveam nevoie de o cămaşă de forţă, nu de o primă de asigurare.

Răcnea încă la tehnicianul care, peste umărul lui, îl văzuse pe Samson Frazer, considerând sosirea lui drept o salvare.

Pentru a opri presele, am aflat ulterior, trebuie să apeşi un anumit buton de pe unul din tablourile de control care se găseşte la capătul fiecărei prese şi care reglementează viteza generală a tipăririi.

Butoanele de pe aceste tablouri de control nu sunt precum cele ale soneriilor de la uşă, ci nişte mici sfere roşii cu diametrul de circa zece centimetri, montate pe nişte resorturi pe bază de arcuri.

Nici tehnicianul, nici Samson Frazer nu a apăsat pe butonul care comanda oprirea totală, şi nici Rud, nici eu nu ştiam care dintre cele câteva butoane roşii dădea această comandă. Presele continuau să meargă, iar Bobby Usher Rudd îşi pierdu complet controlul.

El cunoştea teribilul pericol pe care-l prezentau presele. Lucrase pentru "Hoopwestern Gazette". L-a înşfăcat cu putere pe tehnician de salopetă şi l-a împins cu o forţă de neimaginat.

Tehnicianul, jumătate în interior — jumătate în afara spaţiului ce prezenta pericol de moarte, a început să ţipe. Samson ţipa şi el la Rudd. Cel de-al doilea tehnician, de teamă, s-a refugiat în camera mai mică de alături.

Din instinct, am sărit la Usher Rudd şi l-am tras înapoi. A început să răcnească şi el.

Ţinut încă strâns de salopetă, tehnicianul, clătinându-se, îşi strângea mâinile pe lângă trup, mai bine să cadă pe podea, decât să încerce să-şi menţină echilibrul atingând maşinăria aducătoare de moarte.

Usher Rudd a dat drumul salopetei şi şi-a reorientat furia necontrolată asupra mea. Acum nu mai încerca să oprească tipărirea ziarului, ci să se răzbune pentru cataclismele pe care şi le atrăsese singur asupra capului.

În ochi i se citea nebunia. I-am văzut intenţia de a mă împinge pe mine în locul tehnicianului peste rulourile de imprimare şi, dacă am fi fost singuri, poate că ar fi reuşit.

Dar Samson Frazer a sărit să-l înşface, în timp ce tehnicianul, salvat de la mutilare, s-a repezit cu un răcnet de groază spre uşă şi, absolut fără intenţie, s-a ciocnit în drumul său de Usher Rudd, dezechilibrându-l.

Rudd l-a aruncat cât colo pe Samson, dar asta mi-a dat mie timpul necesar să pun distanţă între mine şi cea mai apropiată presă şi, deşi Rudd mă prinsese din nou şi se zbătea să mă tragă în zona periculoasă, mă luptam mai mult sau mai puţin pentru viaţa mea şi este uluitor câtă forţă poate genera această teamă supremă.

Samson Frazer, spre meritul lui — şi poate calculând că moartea cuiva aici, în clădirea lui, indiferent a cui, l-ar ruina — m-a ajutat lovind orbeşte cu pumnii şi cu picioarele în uraganul dezlănţuit cu părul roşu; şi Samson a fost acela care i-a aplicat lui Rudd un pumn în cap, aproape ameţindu-l, după care l-a trântit la pământ cu faţa în jos.

M-am aşezat călare pe spatele lui — se zvârcolea al naibii să scape! — până când Samson a găsit nişte scoci din acela maro care se foloseşte la ambalarea cutiilor şi, cu ajutorul meu, i-am înfăşurat întâi o încheietură, apoi pe cealaltă, şi, în cele din urmă, ambele mâini la spate, într-un fel de cătuşe improvizate.

Samson a procedat în acelaşi mod şi cu picioarele, care loveau sălbatic, după care l-am rostogolit cu faţa în sus.

Apoi, apucându-l fiecare de câte un braţ, l-am târât în camera mai mică, de alături, unde era linişte în comparaţie cu hala din care tocmai scăpasem, şi l-am proptit într-un scaun.

Aici se aflau toţi tehnicienii, cu ochii cât cepele, speriaţi.

Samson le-a spus netulburat să se întoarcă la munca lor, că au de scos un ziar; şi încet, şovăind, l-au ascultat.

Rudd a început să urle, aşa legat cum era şi proptit pe scaun.

— Este vina lui. Wyvern a făcut-o. Wyvern este cel de care trebuie să te ocupi, nu eu.

— Nu te cred, l-am contrazis, deşi îl credeam.

Rudd încercă să mă convingă.

— Wyvern a vrut să-l înlăture pe tatăl tău. Voia ca Orinda să ajungă în Parlament. Voia să o împingă în sus, ca pe Dennis. Ar fi făcut orice ca tatăl tău să nu fie ales.

— Cum ar fi să-i saboteze maşina?

— N-am vrut să fac asta. Am să pun în scris tot ce mi-a cerut. L-am urmărit pe Paul Bethune săptămâni întregi ca să-i descopăr iubita, pentru a-i face pe plac lui Wyvern, ca oamenii să o voteze pe Orinda, dar să tai frâna la un Range Rover, aşa cum voia el, era prea mult. N-am făcut-o eu.

— Ba da, tu ai făcut-o, i-am zis categoric.

— Nu, n-am făcut-o!

— Atunci ce ai făcut?

— N-am făcut nimic.

— Vărul rău, Basil, ştie ce ai făcut.

Usher Rudd a început să-l înjure pe vărul Basil folosind cuvinte pe care nici măcar la cursele de cai nu le auzisem, iar undeva, în toată tirada lui, a spus cum s-a vârât sub Range Rover în costumul negru de jogging cu care era îmbrăcat la întrunirea de după dineul de la "Dragonul Adormit".

Performanţa strălucită a tatălui meu din seara aceea îl convinsese pe Wyvern că nu poate scăpa altfel de tata decât cel puţin rănindu-l grav.

Wyvern fusese furios pe Usher Rudd că sabotajul lui a fost atât de ineficient. Încet, a început să se calmeze şi mai întâi a pornit să se vaite, şi apoi să nege că ar fi spus vreodată ce eu şi Samson tocmai auzisem.

Samson a telefonat la poliţie. Joe Duke nu era de serviciu, dar Samson îi cunoştea personal pe toţi poliţiştii şi a lăsat receptorul, anunţându-ne că se va acţiona imediat.

— Vreau un avocat, a răcnit Usher Rudd.

Şi-a primit avocatul, a petrecut o noapte închis în celulă, iar luni dimineaţă a primit o mustrare din partea mult prea ocupaţilor magistraţi (pentru perturbarea activităţii la "Hoopwestern Gazette"), care n-avea nici cea mai mică idee de viteza, zgomotul şi pericolul implicate. Nu fusese produsă nici o stricăciune concretă. Ziarul a apărut ca de obicei. Usher Rudd, umil şi respectuos, a plecat liber.

Am vorbit cu Joe Duke.

— Usher Rudd a fost cel care a înfundat ţeava de scurgere a uleiului Range Rover-ului cu o lumânare, iar Leonard Kitchens a declanşat incendiul. Amândoi au fost puşi să facă ceea ce au făcut de Alderney Wyvern.

Joe Duke clătină încet din cap.

— Dar n-au reuşit să-l oprească pe tatăl tău, nu? Cât despre tine — şi aproape că zâmbi —, n-am să te uit niciodată cum, în noaptea în care a avut loc incendiul, şedeai pe jumătate gol jos, pe caldarâm, cu pătura aia roşie peste umeri fără nici cea mai mică grimasă de durere, deşi erai ars şi la mâini, şi la picioare, şi ai aterizat direct pe pavajul din piatră al pieţii. Nu simţi niciodată durerea?

— Fireşte că da, dar atunci se întâmplaseră atâtea...

— Şi eşti obişnuit să cazi de pe cai, nu?

— Să cazi de pe cai... Oricum, presupun că da. Am căzut de multe ori.

— Atunci de ce o faci? mă întrebă, zâmbind larg.

— Viteza, i-am spus. Nimic nu se compară cu viteza. Dacă-ţi doreşti ceva cu ardoare, îţi rişti şi viaţa pentru ceea ce vrei şi consideri lucrul ăsta drept un comportament normal.

Chibzui o vreme.

— Dacă ţii cu tot dinadinsul ca Orinda să fie membră a Parlamentului, atunci rişti...

— Aproape orice. Cred că Wyvern a fost cel care a tras în tatăl meu.

— Nu spun că nu ai dreptate. Ar fi putut să aibă o puşcă în sacul de golf, îmbrăcată într-una din husele alea pe care le folosesc pentru bastoane.

— Da.

— Şi ar fi trebuit să se gândească la crimă ca să facă asta.

— Da. Iar când a auzit şi a văzut succesul înregistrat de tatăl meu la acea întrunire a considerat necesar să scape imediat de el.

— Probabil că a fost nebun.

— Este încă.

Joe Duke ştia că tatăl meu este angajat într-o luptă pentru putere, dar a fost consternat când i-am povestit de Hudson Hurst.

— Doar nu crezi că Wyvern ar încerca din nou să-l omoare pe tatăl tău? întrebă îngrozit.

— Mizele lui Wyvern sunt mai mari acum, iar tata continuă să-i stea în cale. Dacă tata este desemnat să conducă partidul, sunt sigur că va fi în pericol de moarte. Asta mă înspăimântă cel mai mult, ca să fiu cinstit.

— Ştii ceva...? zise el gânditor.

— Ce?

— Doar pentru cazul în care i-am face lui Wyvern o mare nedreptate, gândindu-ne că el a fost cel care a tras în voi... Vreau să spun că până acum nu avem decât o teorie pe care să ne bazăm, nimic altceva. De ce n-am face noi doi o reconstituire? Eu am să folosesc un baston obişnuit pe post de puşcă. Am să-l duc într-un sac de golf. Şi am să mă urc cu el în salonaşul mic de la etaj, am să-l ţintesc spre tine, în timp ce traversezi piaţeta, aşa cum ai făcut în noaptea aceea, şi după aceea am să văd cât de greu este să pun bastonul în jgheabul de scurgere. Ce zici?

— Nu văd nimic rău în asta.

— Am putea să descoperim ceva la care nu ne-am gândit. Se întâmplă deseori în timpul reconstituirilor.

— O.K.

— Va trebui să o facem noaptea, zise Joe.

— Era după miezul nopţii.

— Atunci după miezul nopţii. Numai bine, am să ies din tură. Nu vom fi decât noi doi.

Am convenit să ne întâlnim în seara aceea la "Dragonul Adormit", iar Joe să-i spună administratorului ce aveam de gând să facem.

M-am dus să o văd pe Orinda, care, în sfârşit, se întorsese din weekend şi a răspuns la telefon.

Cei cinci ani care trecuseră au fost buni cu ea. Arăta la fel de bine ca atunci, cu ochii ei verzi cu gene negre, cu machiajul perfect. Era mai puţin fragilă, mai puţin stresată, mai împlinită. Mi-a zis dragă numai cu doi sau trei de "a".

— Orinda, am spus îmbrăţişând-o.

— Cât ai crescut! exclamă ea. Vreau să spun că nu în înălţime, ci te-ai maturizat.

Pregătise un prânz cu salată, Coca dietetică şi cafea după.

Ştia despre lupta pentru putere ce se dădea în partid şi mi-a spus că de câte ori are loc o asemenea dispută pentru funcţia de lider al partidului politicienii schimbă regulile.

— Inventează tot felul de proceduri pe care le consideră că vor da un rezultat pe care toată lumea să-l aprecieze echitabil, chiar dacă nu toţi sunt fericiţi de cel care câştigă până la urmă. Acum totul depinde de reprezentanţii în Parlament ai partidului.

Uitasem cât de multe lucruri ştia Orinda despre guvern.

— Presupun că Dennis ţi-a spus cum merg toate.

— Nu, Alderney Wyvern. Se încruntă. Nu vreau să-l mai văd vreodată în viaţa mea pe omul ăsta.

— Ştii că Wyvern îl controlează acum pe Hudson Hurst, aşa cum vă controla pe tine şi pe Dennis? am spus eu neutru. Îţi dai seama că, dacă Hudson Hurst câştigă votul şi devine prim-ministru, Alderney Wyvern va fi cel care va guverna efectiv această ţară?

Orinda părea îngrozită, dar clătină din cap.

— Tatăl tău este mai popular în ţară.

— Da, dar jumătate din membrii Cabinetului îşi doresc ca tata să rateze după modul spectaculos în care a dus războiul peştelui.

— Ar fi minunat pentru această circumscripţie dacă ar câştiga el. Zâmbi larg. N-aş fi crezut că am să spun vreodată lucrul ăsta, dar este adevărat.

I-am povestit Orindei despre reconstituirea pe care o pusesem la cale cu Joe Duke.

— Îţi aminteşti ceva din seara aceea?

— Fireşte că da. Eram foarte furioasă că n-am fost aleasă drept candidată. Cred că înţelegi, nu?

— Cât timp ai fost împreună cu Alderney Wyvern după întrunirea politică?

— N-am fost deloc. Eram furioasă, nefericită şi m-am dus direct acasă.

— Ştii cumva dacă Alderney Wyvern avea cu el crosele de golf la întrunirea de la "Dragonul Adormit"?

— Ce întrebare extraordinară! Le avea întotdeauna în spatele maşinii.

Poate că în noaptea acea Orinda îl urâse pe tatăl meu, dar nu suficient ca să-i facă rău. Răutatea nu era o trăsătură care o caracteriza.

Am petrecut în mod plăcut o oră sau două cu ea, după care m-am dus la casa lui Polly ca să aştept telefonul tatei de la Londra, cu rezultatul votului. M-a sunat din maşină.

— A fost un vot indecis, m-a anunţat el. Practic, în esenţă, voturile s-au împărţit în trei. Sigur este că va trebui să votăm din nou mâine.

— Explică-mi, l-am rugat eu.

Mi-a descris o zi plină de îndoieli şi manevre, dar în final se pare că nici Hudson Hurst, nici tatăl meu nu au primit în prima rundă voturi suficiente încât să le asigure victoria. Jill Vinicheck (Educaţie) a primit cele mai puţine voturi şi a fost eliminată. Următoarea rundă va fi o înfruntare directă între Hudson şi Juliard, şi nimeni nu putea să facă un pronostic în ce-l priveşte pe învingător.

Tata părea obosit. Mi-a spus că este cu Polly şi vin amândoi să petreacă aici o noapte liniştită. Făcuse tot ce putuse, în culise, pentru ca votul să încline de partea lui; acum revenea colegilor săi să aleagă pe cine vor.

I-am spus despre Joe Duke şi reconstituire, şi, după un schimb scurt de cuvinte cu Polly, de lângă el, tata mi-a spus să ne întâlnim la "Dragonul Adormit" şi să mâncăm împreună.

Orice gând la o seară liniştită s-a spulberat între supă şi plăcinta cu mere.

Deşi nici Joe Duke, nici eu nu am făcut un prea mare secret din planul nostru de reconstituire, nu ne-am aşteptat ca administratorul hotelului să difuzeze scenariul. Se părea că spusese întregului oraş. Hotelul zumzăia, aşa cum fusese în noaptea dineului, iar lumea venea să dea mâna cu el şi să-i ureze succes.

Samson Frazer, de la "Hoopwestern Gazette", a apărut cu un fotoreporter după el şi i-a dat tatălui meu, care era îngrozit, detalii suplimentare despre modul în care Usher Rudd îşi petrecuse duminica.

A apărut şi Usher Rudd în persoană — degajat, fără remuşcări, cu privirea înverşunată, clocotind de răutate, uitându-se la tatăl meu şi vorbind la un telefon portabil.

Când a intrat Joe Duke, a rămas uluit la început de agitaţie şi de zgomot, dar tata i-a spus cu resemnare, când ni s-a alăturat să bem cafeaua, că în noaptea pe care vrem să o reconstituim hotelul era plin şi că mulţimea prezentă va face ca totul să pară mai real.

Mai mult, tata a spus că va traversa cu mine piaţa, aşa cum a făcut în noaptea respectivă, şi, deşi mie nu mi-a plăcut ideea, Joe Duke a aprobat-o cu entuziasm.

De ce să mai aşteptăm miezul nopţii? au întrebat oamenii. Toată lumea era gata acum, iar acum era 11, 30.

Pentru că, a explicat Joe, jumătate din luminile din jurul pieţei se sting automat la 12 noaptea, iar ca reconstituirea să însemne ceva, condiţiile trebuie să fie cât mai aproape posibil de cele anterioare.

Joe Deke a adus din maşină un sac pentru crose de golf şi a arătat la toată lumea bastonul obişnuit, lung, vârât într-o husă.

Administratorul s-a încruntat nedumerit şi am vrut să-l întreb dacă şi-a amintit ceva semnificativ, dar Joe şi mulţimea au măturat totul în calea lor, dornici să înceapă spectacolul. Am să-l întreb mai târziu, mi-am zis.

A venit şi miezul nopţii. Jumătate din luminile pieţei s-au stins. Cele rămase aruncau umbre peste pavajul din piatră. În cealaltă parte a pieţei ardeau câteva lumini slabe în sediul partidului şi în magazinul de vechituri.

Când am ieşit împreună cu tata în piaţetă, singurele lumini strălucitoare erau cele de la "Dragonul Adormit", din spatele nostru.

Plănuisem să mergem până în mijlocul pieţei şi să aşteptăm până când Joe scoate bastonul pe fereastră, îl aţinteşte spre noi şi — BANG; după care se întinde sau se urcă pe ceva ca să pună bastonul în jgheabul de scurgere al acoperişului de la "Dragonul dormit". Oamenii se vor năpusti din hotel spre tata, aşa cum au făcut şi atunci.

Simţeam totul alarmant de real, dar toată lumea zâmbea.

Joe, înconjurat de mulţimea care-l încuraja, s-a întors să urce scările, în timp ce eu şi tata am pornit peste pavajul de piatră al piaţetei. M-am oprit după o vreme ca să mă uit înapoi, dar tata continua să meargă, strigând peste umăr:

— Hai Ben, n-am ajuns încă la locul cu pricina.

Am ridicat privirea spre hotel. La una dintre ferestre se vedea ieşit în afară bastonul lung al lui Joe, pe jumătate ascuns de florile, după cât se părea perpetue, de geraniu.

În clipa aceea mi-a năvălit în minte simultan trei gânduri.

Primul — Joe nu a avut timp să urce deja scările, să traverseze salonaşul şi să se ascundă în spatele draperiei.

Al doilea — bastonul se vedea la o altă fereastră decât cea care trebuia.

Al treilea — bastonul reflecta o rază de lumină, iar la capăt avea o gaură, o gaură neagră şi rotundă.

Nu era un baston, era o armă!

Tata era la zece yarzi în faţa mea. Am ţâşnit, aşa cum am făcut când i-am salvat pe Orinda şi pe tehnicianul tipograf, fără să mă gândesc, mânat doar de intuiţie, şi m-am aruncat în zbor asupra tatei ca să-l dobor la pământ.

Detunătura a fost foarte reală. Şi glonţul a fost foarte real, dar mulţimea care se revărsa din hotel credea totuşi că este un joc.

Glonţul m-a lovit în timp ce mă aflam în aer, sărind şi ciocnindu-mă de tata, şi — dacă n-aş fi fost eu — l-ar fi lovit direct în spate.

Mi-a pătruns în coapsa dreaptă, sus, şi a coborât prin interiorul piciorului până la genunchi, energia cinetică sfâşiind în drumul ei toţi muşchii şi ţesuturile moi.

Forţa glonţului m-a făcut să mă răsucesc, astfel încât, atunci când m-am prăbuşit pe pietre, eram cu faţa spre "Dragonul Adormit"; pe jumătate întins, pe jumătate proptit în cotul stâng, tremurând tot, iar creierul meu dezorientat protestând de furie.

Simţeam suficientă durere ca să-l satisfac pe Joe Duke. Mi-au dat lacrimile şi m-au trecut toate sudorile. Am mai fost eu rănit în căderile mele la curse şi m-au mai trecut toate apele în timp ce tremuram ca varga în noaptea incendiului, dar nimic nu mă avertizase că există o dimensiune de neimaginat dincolo de tăieturi şi zdrelituri.

Tata era în genunchi lângă mine, cu faţa contorsionată de îngrijorare. Cracul drept al pantalonilor mei era îmbibat cu sânge. Mulţimea de la "Dragonul Adormit" alerga acum, cu Polly în frunte. Îi auzeam vocea plină de durere: George... oh, George!

Totul este în ordine, mi-am zis. Nu este George. Tata îmi ţinea mâna.

În afară de durerea copleşitoare, mă simţeam şi foarte rău. Voiam să mă întind, să mă ridic, să mă mişc cumva şi nu puteam. Îmi doream să vină cineva şi să mă împuşte din nou, dar în cap; să mă elibereze, aşa cum făceau cu caii.

Timpul trecea, iar lucrurile nu se îmbunătăţeau deloc.

Au sosit două maşini de poliţie şi o ambulanţă. Poliţiştii au intrat în hotel. Cineva care a coborât din ambulanţă a venit la mine şi, cu o foarfecă mare, mi-a tăiat cracul pantalonului.

Continuam să-mi doresc eliberarea. Piciorul, expus acum luminii slabe din piaţă, părea literalmente o masă sângerândă. Am presupus că glonţul nu mi-a tăiat artera femurală, pentru că, dacă ar fi făcut-o, aş fi fost mort până acum din cauza hemoragiei. Totuşi, undeva, în muşchii distruşi, se vedea ceva alb de forma unui deget şi, şocat, mi-am dat seama că era un os. Femurul. Descoperit, dar nu rupt.

Omul care coborâse din ambulanţă mi-a acoperit piciorul cu un bandaj larg şi lat, şi s-a întors la maşină.

O să cheme un doctor, mi-a spus tata. Existau tot felul de norme şi reguli când era vorba de răni făcute de arme de foc.

Nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să-mi pierd piciorul şi, de fapt, nu mi l-am pierdut. Ceea ce am pierdut, după ce totul a fost cusut şi reparat, a fost forţa de a mai sări gardurile cu caii antrenaţi pentru cursa cu obstacole! Am pierdut viteza!

Din hotel au ieşit oameni şi au urcat în maşinile poliţiei. Unul dintre ei era Alderney Wyvern, în cătuşe.

După plecarea maşinilor, Joe Duke a venit spre noi şi s-a aşezat pe vine pentru a vorbi cu tata şi cu mine.

— Înţelegi ce spun? m-a întrebat e!.

— Da.

— Când am urcat scările ca să poziţionez bastonul, administratorul hotelului a alergat după mine şi m-a ajuns înainte să intru în salonaş. Mi-a spus că nu ştie dacă este o simplă coincidenţă, dar nu cu mult timp în urmă, de fapt pe la ora 11, la hotel s-a înregistrat un bărbat, ca oaspete, care avea şi el un sac de crose pentru golf. Şi ceea ce i s-a părut întrucâtva ciudat, a spus administratorul, a fost faptul că purta mănuşi.

Joe s-a ridicat ca să-şi dezmorţească picioarele, după care s-a aşezat iar pe vine.

— Înţelegi ce spun? m-a întrebat din nou.

— Da, i-am răspuns ameţit.

— Am auzit amândoi detunătura armei şi administratorul şi-a folosit cheile pentru a deschide uşa unui dormitor, iar înăuntru am dat peste Wyvern care se îndrepta spre uşă, în mână cu sacul pentru crosele de golf; dar când administratorul i l-a smuls şi, l-a răsturnat, din el n-au căzut decât crose şi nimic altceva. Nu avusese timp să pună puşca în jgheab, deci trebuia să fie acolo, undeva. Şi era. A pus-o într-unul din coşurile cu flori de geraniu, cu ţeava în sus, printre lanţurile de care atârna coşul. Atunci am folosit telefonul din cameră ca să-mi chem colegii. În timp ce-i aşteptam, l-am întrebat, din curiozitate, cum a aflat de reconstituire. Cum a ştiut că o să aibă o posibilitate de a-l împuşca pe George Juliard?

Şi Joe a zâmbit pe furiş.

— Wyvern a spus că Usher Rudd i-a telefonat şi l-a anunţat.

Se ridică din nou în picioare.

— Cum credea Wyvern că o să scape? se întrebă tatăl meu.

Joe a ridicat din umeri.

— Data trecută a reuşit. În toată agitaţia, a plecat pur şi simplu. Dacă n-ar fi fost administratorul hotelului, este foarte probabil că ar fi reuşit din nou. Dar am observat un lucru ciudat. Părea pur şi simplu obosit. Nu mai avea nici o dorinţă să lupte. Şi-a dat seama că nu a reuşit să vă lichideze pe nici unul din voi şi pur şi simplu a cedat. N-am avut nici o problemă să-l arestăm.

— Şi ce acuzaţie o să-i aduceţi? a întrebat tata.

— Tentativă de crimă, a spus Joe.

— O penalizare de 10 livre, am zis eu zâmbind slab.

— Zece ani, a precizat Joe.

Viitorul prim-ministru mi-a luat mâna.

L-am strâns cu putere, ca şi cum îmi oferea alinarea şi siguranţa de care aveam atâta nevoie. L-am strâns de mână, ca şi cum nu eram decât un băieţel.

Sfârşit

{1} În Dorset

{2} Dragonul Adormit

{3} Amantul anonim

{4} O livră = 453,6 grame

{5} Viitorul Sarei

{6} Viitorul luminos

{7} Pistă

{8} Grajd

{9} De bună-credinţă

{10} De idele lui martie a fost ucis Iulius Cezar

{11} Răcnet

{12} Paradisul

{13} picior (măsură de lungime) = 30, 479 centimetri