/ Language: ro-RO / Genre:Detective

The Negotiator. Negociatorul

Frederick Forsyth


Negociatorul

Frederick Forsyth

Visul îi revenise din nou, cu puţin înainte să înceapă ploaia. Dar el n‑o au­zea. În somn, visul îl stăpânea.

Se făcea că era iar acolo sus, în poiana aceea din Sicilia, spânzurată mult deasupra Taorminei. Ieşea dintre copaci şi înainta încet înspre centrul ei, conform înţelegerii. Cu valiza di­plomat în mâna dreaptă. Se oprea în mijlocul luminişului, lăsa jos valiza, se dădea şase paşi înapoi şi se aşeza în genunchi. Conform înţelegerii. Valiza conţinea un miliard de lire italiene.

Şase săptămâni duraseră tratativele pentru eliberarea copilu­lui, foarte puţin faţă de cele mai multe dintre cazurile prece­dente. Uneori, acestea se prelungeau luni şi luni de zile. Şase săptămâni stătuse alături de expertul de la biroul carabinierilor din Roma tot sicilian şi el, dar de partea îngerilor pentru a‑l sfătui asupra tacticii. De vorbit, vorbise ofiţerul. Şi, slavă Domnului, se ajunsese la un acord: fiica bijutierului din Milano, răpită din casa de vară a familiei de lângă plaja din Cefalu, avea să fie eliberată, în schimbul unei răscumpărări de aproape un milion de dolari, după o cerere iniţială de cinci ori pe atâta, dar, în sfârşit, Mafia acceptase.

Din cealaltă parte a poienei se ivi un bărbat neras, necioplit, mascat, cu o puşcă Lapara spânzurată pe umăr. Ţinea de mână o fetiţă de zece ani, desculţă, speriată dar, după toate aparen­ţele, nevătămată. Fizic, cel puţin. Cei doi se îndreptau spre el; vedea ochii banditului aţintiţi mai întâi asupra lui prin mască şi apoi cercetător spre pădurea din spate.

Mafiotul se opri la valiză, se răsti la fată să stea pe loc. Aceasta îl ascultă dar îşi aţinti ochii negri şi adânci aspra salva­torului. Nu mai e mult, fetiţo. Stai acolo, drăguţo.

Banditul cercetă fişicurile de bani din valiză ca să se con­vingă că nu a fost înşelat. Bărbatul cel înalt şi fata continuară să se privească. Bărbatul îi făcu cu ochiul; ea îi răspunse cu un zâmbet abia mijit. Banditul închise valiza şi începu să se retragă cu faţa spre pădure. Ajunse la copaci şi atunci se întâmplă.

Nu era carabinierul din Roma, nu; ci nătărăul local. Se auzi o rafală de arme; banditul cu valiza se împiedică şi căzu. Şi, bi­neînţeles, amicii îi erau adunaţi cu toţii acolo, în pinii din spate, ca să‑l acopere. Trăgeau şi ei. Într‑o clipă, luminişul era sfâşiat de lanţuri de gloanţe zburătoare. Bărbatul strigă: „Jos!" în ita­liană dar fata nu‑l auzea, sau era cuprinsă de panică, şi începu să alerge spre el. Bărbatul se ridică şi se aruncă peste cei şase sau şapte metri care îi despărţeau.

Aproape că izbuti. O vedea acolo, după degete, la câţiva cen­timetri de mâna lui dreaptă care ar fi tras‑o jos, în siguranţă, în iarba înaltă. Putea să‑i vadă spaima din ochii uriaşi, dinţii mi­cuţi din gura care scotea ţipete de groază... şi apoi trandafirul roşu, strălucitor, care‑i înflorea pe pieptul rochiei de bumbac. Şi fata căzu parcă împinsă de la spate şi el nu putu să uite cum zăcea acolo, acoperind‑o cu trupul lui până când încetă ti­rul şi mafioţii îşi luară tălpăşiţa prin pădure. Nu putea uita cum rămăsese acolo, legănând în braţe trupul inert, plângând şi stri­gând către poliţistul local care nu înţelegea nimica şi îşi cerea cu întârziere scuze: „Nu, nu, Iisuse adorat, nu iarăşi... "

CAPITOLUL UNU

NOIEMBRIE 1989

Iarna sosise, devreme în anul acela. Pe la sfârşitul lunii deasupra acoperişu­lui aler­gau deja primii ei cercetaşi, purtaţi de vântul aspru dinspre ste­pele de nord‑vest, ca să sondeze fortificaţiile Moscovei.

Clădirea Statului Major General se află pe strada Frunze la numărul 19, un edificiu cenuşiu de piatră din anii '30, cu faţada îndreptată spre mult mai moderna anexă de opt etaje de pe cea­laltă parte a străzii. La fereastra sa de la ultimul etaj al acestui bloc vechi stătea Şeful Statului Major Sovietic, uitându‑se la volbura îngheţată, într‑o dispoziţie la fel de sumbră ca şi iarna care se apropia.

Mareşalul Ivan K. Kozlov trecuse cu doi ani de vârstă statu­tară de pensionare, dar în Uniunea Sovietică, la fel ca peste tot în lume, cei care alcătuiesc legile nu îşi închipuie niciodată că acestea li s‑ar putea aplica şi dumnealor. La începutul anului luase locul mareşalului Akromeev, spre surprinderea celor mai mulţi din ierarhia militară. Cei doi nu semănau deloc, aşa cum nu seamănă creta cu brânza. Akromeev fusese un intelectual, mic de stat şi slab ca un băţ; Kozlov era o namilă voluminoasă, ne­cioplită, cu părul alb, soldat din cap până în picioare, descen­dent din tată, bunic şi unchi soldaţi. Deşi de‑abia cel de‑al trei­lea Prim Adjunct Şef înainte de promovare, sărise peste ceilalţi doi dinaintea sa, care se retrăseseră discret la pensie. Nimeni nu se îndoia de ce ajunsese în frunte; din 1987 până în 1989 supra­veghease expert şi fără incidente retragerea sovietică din Afga­nistan, acţiune realizată fără urmă de scandal, înfrângerea ma­joră sau (cel mai important dintre toate) pierdere publică a re­putaţiei naţionale, chiar dacă lupii lui Allah încercaseră să muşte călcâiele ruseşti tot drumul până la Trecătoa­rea Salang. Operaţiunea aceasta îi atrăsese o mare reputaţie la Moscova şi îl adusese în atenţia personală a însuşi Secretarului General.

Dar în timp ce‑şi făcea datoria, câştigându‑şi bastonul de ma­reşal, Kozlov făcuse şi un legământ cu sine însuşi: niciodată să nu îşi mai conducă preaiubita Armată Sovietică în retragere pentru că, în ciuda abundentei reclame publici­ta­re, Afganistanul fusese o înfrângere. Tocmai perspectiva unui nou Afganistan care se profila la orizont îi produsese acea dispoziţie sumbră care îl stăpânea, în timp ce se uita prin geamul dublu la rafalele orizontale de mici particule de gheaţă care se repezeau periodic pe lângă fereastră.

Motivul acestei dispoziţii se afla într‑un raport de pe biroul său, raport pe care i‑l ceruse chiar el celui mai strălucit dintre protejaţii săi, un tânăr gene­ral‑maior pe care îl adusese la Statul Major de la Kabul. Kaminski absolvise academia, avea o gândire profundă şi, pe deasupra, era un geniu al organizării iar mareşalul îi dăduse locul doi în domeniul logisticii. Ca toţi combatanţii cu experienţă, Kozlov ştia mai bine decât ceilalţi că bătăliile nu se câştigă prin curaj sau sacrificiu şi nici prin generali străluciţi; se câştigă dacă ai aparatura adecvată la locul adecvat şi în momentul adecvat, şi încă în cantităţi foarte mari.

Îşi amintea şi acum cu amărăciune cum, soldat de trupă 18 ani, fusese martor la înaintarea fulgerătoare a superbei ma­şini de război germane prin fortificaţiile Patriei, în timp ce Ar­mata Roşie, anemiată de epurarea lui Stalin din 1938 şi echi­pată cu relicve, încerca să stăvilească torentul. Chiar părintele lui căzuse încercând să apere o poziţie imposibilă la Smolensk luptând cu arme cu percuţie împotriva zgomotoaselor regimente de blindate. Data viitoare, îşi jurase el, vor avea echipamentul adecvat, şi încă din belşug. Îşi dedicase o mare parte a carierei sale militare acestei idei şi acum ajunsese şeful celor cinci arme ale URSS‑ului: Armata, Marina, Aviaţia, Forţele de Rachete Strategice şi Apărarea Antiaeriană a Patriei. Şi toate acestea erau puse în faţa unei posibile înfrângeri din cauza raportului de trei sute de pagini de pe biroul lui.

Îl citise de două ori, noaptea în apartamentul său spartan de pe Kutuzov Prospect şi din nou dimineaţa la birou unde, de cum ajunsese la ora 7.00, îşi scosese telefonul din priză. Se în­toarse de la fereastră, se îndreptă cu paşi mari spre biroul masiv din capul mesei de conferinţe în formă de T şi răsfoi din nou ultimele pagini ale raportului.

SUMAR

Aşadar nu e vorba de faptul că planeta este destinată să rămână fără ţiţei în ur­mătorii douăzeci sau treizeci de ani; ci că Uniunea Sovietică va rămâne fără ţiţei în următorii şapte sau opt. Motivul se găseşte în tabelul de Rezerve Demonstrate, expus anterior în raport, şi mai ales în coloana de cifre numite proporţia R/P. Proporţia de rezerve faţă de producţie se calculează luând producţia anuală a unei ţări producătoare de ţiţei şi împărţind această cifră la re­zervele cunoscute ale ţării respective, de obicei exprimate în mi­liarde de barili.

Cifrele de la sfârşitul anului 1985 cifrele occidentale, din nefericire, pentru că trebuie să ne bazăm în continuare pe infor­maţiile occidentale ca să aflăm ce se întâmplă în Siberia, în ciuda contactelor mele intime cu industria petrolieră arată că în anul respectiv am produs 61 de miliarde de barili de ţiţei, ceea ce ne oferă 14 ani de rezerve extractabile presupunând că producţia va rămâne la aceeaşi cifră pe tot parcursul acestei perioade. Dar asta înseamnă să fim optimişti deoarece producţia noastră şi, aşadar, utilizarea rezervelor a fost obligată să crească de la data aceea. Astăzi rezervele noastre se află între şapte şi opt ani.

Motivul pentru această creştere a cererii îl găsim în două do­menii. Unul îl reprezintă majorarea producţiei industriale, mai ales în domeniul bunurilor de larg consum, cerută de Politbiro de la introducerea noilor reforme economice; celălalt îl consti­tuie ineficienţa acestor industrii mari consumatoare de combus­tibil, nu numai a celor tradiţionale, ci chiar şi a celor mai noi. Industria noastră manufacturieră este per total extrem de inefi­cientă energetic şi în multe domenii utilizarea unor utilaje înve­chite are un efect suplimentar. De exemplu, un automobil ru­sesc cântăreşte de trei ori mai mult decât echivalentul lui ameri­can nu, aşa cum s‑a publicat, din cauza iernilor aspre, ci de­oarece oţelăriile noastre nu pot produce folii de metal de di­mensiuni suficient de fine. În acest fel, pentru fabricarea unei maşini este nevoie de mai multă energie electrică produsă din petrol decât în Occident, iar aceasta foloseşte mai multă benzină atunci când e la drum.

ALTERNATIVE

Reactoarele nucleare produceau 11% din electricitate în URSS iar planificatorii noştri au considerat că centralele nucleare au să producă 20% sau chiar mai mult până în anul 2000. Până la Cernobâl. Din ne­fericire, 40% din capacitatea nucleară era generată de centrale de tip Cernobâl. De atunci, majoritatea au fost închise pentru „modificări" este extrem de puţin probabil că au să mai fie practic deschise din nou iar altora, care erau programate să fie construite, le‑a fost retrasă autorizaţia. În consecinţă, pro­ducţia noastră nucleară, în procente, în loc să dubleze cifra, a scăzut la 7% şi continuă să se reducă.

Avem cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, dar problema este că aceste gaze sunt amplasate mai ales în extremitatea Siberiei şi nu este suficient să le scoţi pur şi simplu din pământ. Avem nevoie, şi nu există, de o vastă infrastructură de conducte şi reţele ca să le aducem din Siberia în oraşe, fabrici şi staţiuni generatoare.

Vă mai aduceţi poate aminte că la începutul anilor '70, când, după războiul Yom Kippur, preţurile ţiţeiului au crescut astro­nomic, ne‑am oferit să aprovizionăm pe termen lung Europa Occidentală cu gaze naturale pe care să le transportăm prin conductă. Aceasta ne‑ar fi permis să realizăm reţeaua de distri­buire de care aveam nevoie pentru că europenii erau dispuşi să ne finanţeze. Dar întrucât America nu se număra printre benefi­ciari, SUA au ucis această iniţiativă ameninţând cu o gamă largă de sancţiuni pe oricine ar fi cooperat cu noi şi astfel proiectul a sucombat. Acum, de când cu aşa‑zisul „dezgheţ", probabil că o astfel de schemă ar fi acceptabilă din punct de vedere politic, dar în momentul de faţă preţurile petrolului sunt atât de scăzute în occident, încât gazele noastre nu le sunt câtuşi de puţin nece­sare. Iar când epuizarea globală a petrolului va fi ridicat iarăşi preţurile occidentale la un nivel la care gazele noastre să poată intra în competiţie, va fi deja mult prea târziu pentru URSS.

Astfel că nici una dintre alternativele posibile nu va putea să fie pusă în practică. Energia nucleară şi gazele naturale n‑au cum să ne fie de ajutor. Majoritatea covârşitoare a industriilor noastre precum şi ale partenerilor care se bazează pe noi pentru energia electrică sunt indisolubil legate de combustibili şi stocuri de alimentare pe bază de petrol.

ALIAŢII

O scurtă paranteză pentru a ne referi la aliaţii noştri din Europa Centrală, sta­tele pe care propagandiştii occidentali le denumesc „sateliţii" noştri. Cu toate că producţia lor comună mai ales din mica zonă românească de la Ploieşti se ridică la două miliarde de barili pe an, aceasta nu reprezintă decât o picătură în ocean faţă de necesarul lor. Faptul că restul le vine de la noi constituie una din legăturile care le menţin în tabăra noastră. E adevărat că pentru a mai uşura presiunea asupra noastră am încurajat unele tranzacţii barter între ele şi Orientul Mijlociu. Dar dacă ar fi să ajungă vreodată la o independenţă totală faţă de noi în privinţa petrolului, şi astfel în dependenţă faţă de Occident, nu va fi, desigur, decât o chestiune de timp, şi încă foarte scurt, până când Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi chiar şi România vor luneca în ghearele taberei capitaliste. Ca să nu mai vorbim de Cuba.

CONCLUZIE...

Mareşalul Kozlov îşi ridică privirea ca să se uite la ceasul de pe perete. Ceremonia de la aeroport era aproape de a începe. Mareşalul preferase să nu participe. N‑avea nici un chef să facă sluj în faţa americanilor. Se întinse, se ridică de la birou şi se duse din nou la fereastră, luând cu sine raportul lui Kaminski asupra petrolului. Purta încă menţiunea Strict Secret şi Kozlov ştia de‑acum că trebuia să continue să o poarte şi pe mai de­parte. Era mult prea exploziv ca să poată fi plimbat prin clădi­rea Statului Major Central.

Nu cu multă vreme în urmă orice ofiţer de stat major care ar fi scris atât de candid precum Kaminski şi‑ar fi măsurat ca­riera în microni, iar Ivan Kozlov, oricât era el de tradiţionalist, nu pedepsise niciodată sinceritatea. Era cam singurul lucru pe care îl aprecia la Secretarul General; chiar dacă nu putea să su­fere ideile lui novatoare de a oferi televizoare ţăranilor şi maşini de spălat gospodinelor, trebuia să admită că puteai să‑i spui lui Mihail Gorbaciov tot ce‑ţi trecea prin cap fără să te trezeşti cu un bilet fără întoarcere la Iakuţk.

Pentru mareşal raportul fusese un adevărat şoc. Ştia că după introducerea perestroikăi restructurării lucrurile nu mer­geau în economie cu nimic mai bine decât înainte, dar ca soldat îşi petrecuse toata viaţa închis în ierarhia militară, iar militarii avuseseră întotdeauna prioritate asupra resurselor, materialelor şi tehnologiei, ceea ce le permitea să fie singurul domeniu din societatea sovietică în care putea fi practicat controlul calităţii. Faptul că uscătoarele de păr destinate civililor erau mortale sau că pantofii le luau apă nu era nici pe departe problema lui. Iar acum avea aici o criză de care nu erau scutiţi nici măcar milita­rii. Ştia că, de fapt, cuiul lui Pepelea era în concluzia raportu­lui. Începu din nou să‑l citească, stând în picioare lângă fereastră.

CONCLUZIE

Perspectivele pe care le avem în faţă nu sunt decât patru şi ele se prezintă foarte sumbru.

1. Putem să ne continuăm producţia de ţiţei la nivelele din prezent cu certitudinea că vom ajunge la epuizarea resurselor în maximum opt ani şi apoi să pătrundem pe piaţa mondială în chip de cumpărători. Am face acest lucru în cel mai nefavorabil moment posibil, tocmai atunci când preţurile mondiale la ţiţei îşi vor începe ascensiunea necruţătoare şi inevitabilă spre nişte nivele imposibile. Pentru a cumpăra în aceste condiţii până şi numai o parte din necesarul nostru de ţiţei ar însemna să ne folosim în întregime toate rezervele de valută forte precum şi ve­niturile din aurul şi diamantele din Siberia.

Nici cu tranzacţii barter nu avem cum să ne uşurăm situaţia. Peste 55% din ţiţeiul mondial se află în cinci ţări din Orientul Mijlociu, care au necesităţi infime faţă de resurse, şi în curând acestea vor ajunge să comande din nou. Din nefericire, în afară de arme şi câteva materii prime, mărfurile noastre sovietice nu prezintă nici un interes pentru Orientul Mijlociu, astfel că nu vom avea cum să încheiem tranzacţii barter pentru necesarul nostru de ţiţei. Va trebui să plătim în valută forte şi rece şi noi nu putem să ne permitem.

În cele din urmă există şi pericolul strategic de a depinde de o sursă externă de petrol, amplificat de caracterul şi comporta­mentul istoric al acestor cinci state din Orientul Mijlociu.

2. Am putea să ne reparăm şi să ne modernizăm facilităţile de producere a ţiţeiului pentru a realiza o eficienţă sporită şi a reduce astfel consumul nostru fără pierdere de beneficii. Facili­tăţile noastre de producţie sunt învechite şi într‑o stare generală foarte proastă, iar potenţialul de recuperare din rezervoarele principale, deteriorat continuu prin excesul de extracţie zilnică. Ar trebui să reproiectăm toate regiunile petrolifere, rafinăriile şi structura de conducte pentru a putea să mai extragem ţiţeiul încă o decadă. Ar trebui să începem această acţiune chiar acum iar resursele necesare sunt astronomice.

3. Am putea să ne concentrăm eforturile pentru corecta­rea şi modernizarea tehnologiei de extracţie a ţiţeiului de pe platformele marine. Arctica este regiunea cea mai promiţătoare pentru descoperirea de noi rezerve de ţiţei, dar problemele pe care le ridică extracţia sunt şi mai formidabile decât cele din Si­beria. Nu avem nici o infrastructură de conducte de la locul ex­tracţiei la utilizatorii finali; mai mult, programul de explorări a rămas cu cinci ani în urma planului. Şi, iarăşi, resursele nece­sare sunt pur şi simplu uriaşe.

4. Am putea reveni la gazele naturale, din care, după cum am menţionat, avem cele mai mari rezerve din lume, practic ne­limitate. Dar ar trebui să investim în continuare fonduri masive în extracţie, tehnolo­gie, personal calificat, infrastructura de con­ducte şi transformarea a sute de mii de uzine pentru utilizarea de gaze.

În încheiere, ajungem la întrebarea: De unde ar putea să provină resursele menţionate la opţiunile 2, 3 şi 4? Având în ve­dere necesitatea de a ne utiliza valuta străină pentru importul de grâne pentru hrănirea populaţiei şi angajamentul Politburou­lui de a cheltui restul pentru achiziţionarea tehnologiei de vârf din import, se pare că aceste resurse ar trebui găsite pe plan intern. Şi ţinând seama de angajarea Politbu­roului în moderniza­rea industrială, este evident că vor fi tentaţi să le caute în do­meniul alocaţiilor militare.

Am onoarea de a rămâne, Tovarăşe Mareşal,

Piotr V. Kaminski, General Maior

Mareşalul Kozlov trase o înjurătură, închise dosarul şi îşi aţinti privirea jos în stradă. Volbura de gheaţă se oprise dar vântul era încă tăios; putea să‑i vadă pe trecătorii minusculi aflaţi cu opt etaje sub el cum îşi ţineau şepcile bine strânse pe cap, cu urechierele lăsate, zorindu‑se cu capetele plecate pe strada Frunze.

Cu patruzeci şi cinci de ani în urmă nu avea decât douăzeci şi doi de ani când, tânăr locotenent la Motoare/Puşti, năvălise în Berlin sub comanda lui Ciuikov şi se urcase pe acoperişul can­celariei lui Hitler ca să smulgă ultimul steag cu zvastică rămas acolo. Exista şi o fotografie de‑a lui în unele cărţi de istorie. De atunci se luptase să avanseze prin grade, pas cu pas. Servise în Ungaria în timpul revoltei din 1956, la graniţa de pe fluviu Us­suri cu China, în garnizoană în Germania de Răsărit, după aceea înapoi în ţară la Comandamentul Orientului Îndepărtat de la Habarovsk, la Înaltul Comandament de Sud de la Baku, şi de acolo la Cartierul General. Îşi îndeplinise toate îndatori­rile. Îndurase nopţile geroase din avanposturile de la capătul imperiului; divorţase de o nevastă care refuzase să‑l urmeze şi îşi îngropase alta în Orientul Îndepărtat. Ajunsese să‑şi vadă o fiică măritată cu un inginer minier, nu cu un militar, aşa cum sperase el, şi privise neputincios cum fiul refuzase să îl urmeze în armată. Îşi petrecuse aceşti patruzeci şi cinci de ani privind cum Armata Sovietică se dezvoltase în ceea ce el considera că este cea mai rafinată forţă de luptă de pe întreaga planetă, dedi­cată apărării Rodinei, Patriei, şi distrugerii duşmanilor acesteia.

La fel ca mulţi alţi tradiţionalişti, Mareşalul Kozlov nutrea convingerea că într‑o bună zi toate armele acestea pe care ma­sele de oameni ai muncii trudiseră ca să i le ofere aveau să ajungă să fie folosite, şi al dracului să fie el dacă avea de gând să permită ca nişte oameni sau nişte împrejurări să poată să‑i facă de râs Armata lui iubită atâta timp cât se afla el în funcţie. Era întru totul devotat Partidului nu s‑ar fi aflat acolo unde era dacă n‑ar fi fost dar dacă îşi închipuia cineva, fie ei chiar aceia care conduceau acum Partidul, că putea să scoată mi­liarde de ruble din bugetul militar, atunci se simţea obligat să‑şi restructureze devotamentul faţă de aceşti oameni.

Cu cât se gândea mai mult la paginile din încheierea raportu­lui pe care îl ţinea în mână, cu atât era mai convins că, oricât de inteligent era Kaminski, tot îi scăpase o a cincea alternativă po­sibilă. Dacă Uniunea Sovietică ar fi putut să preia controlul po­litic într‑o sursă bogată în ţiţei, o palmă de pământ aflată acum în afara graniţelor ei... dacă ar fi putut importa în exclusivitate ţiţeiul acela la un preţ pe care şi‑l putea permite, adică dictat de ea... şi dacă ar fi făcut acest lucru înainte să ajungă să i se epui­zeze propriul ei ţiţei...

Lăsă raportul pe masa de conferinţe şi traversă încăperea până la harta lumii care acoperea o jumătate din peretele opus ferestrelor. O studie cu atenţie, în timp ce minutele se scurgeau ticăind spre amiază. Şi ochii îi cădeau mereu pe aceeaşi palmă de pământ. În cele din urmă se întoarse la birou, reconectă in­tercomul şi îşi chemă aghiotantul.

— Spuneţi‑i Generalului Maior Zemskov să vină la mine acum, ordonă el.

Se aşeză în scaunul cu spătar înalt din spatele biroului, luă telecomanda de la distanţă şi activă ecranul televizorului din stânga sa.

Avionul prezidenţial al Statelor Unite se afla pe pistă, cu plinul făcut, gata de decolare. Era noul Boeing 747 care la înce­putul anului îl înlocuise pe mai vechiul şi de‑acum depăşitul Boeing 707; putea să ajungă de la Moscova apoi la Washing­ton făniră nici o escală, performanţă de care vechiul 707 nu fusese ca­pabil niciodată.

Membri ai Aripii 89 a aviaţiei de transporturi militare care se ocupă de paza şi întreţinerea navei prezidenţiale la Baza Mi­litară Aeriană de la Andrews stăteau în jurul avionului în caz că vreun rus superentuziast ar fi încercat să ajungă atât de aproape încât să‑i poată ataşa ceva sau să arunce o privire în in­terior. Dar ruşii se purtau ca nişte oameni perfecţi, aşa cum fu­seseră în toate cele trei zile cât durase vizita.

La câţiva metri de capătul aripii exista un podium, dominat de o tribună ridicată în centru, la care se afla Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, care se apropia de sfârşitul discursului de rămas‑bun. Lângă el, fără pălărie, cu părul cărunt zbârlit de adierea îngheţată, stătea vizitatorul său, John J. Cormack, preşedintele Statelor Unite ale Americii. Înşiraţi de ambele părţi se aflau ceilalţi doispre­zece membri ai Politburoului.

În faţa podiumului se aflau o gardă de onoare a miliţiei, po­liţia civilă a Ministerului de Interne, şi o alta a Directoratului Grăniceri din KGB. Într‑un efort de a adăuga o notă de obiş­nuit, două sute de ingineri, tehnicieni şi membri ai personalului de pe aeroport formau o mulţime pe cea de‑a patra latură, ră­masă liberă, a pătratului. Dar punctul central pentru vorbitor îl reprezenta arsenalul de camere de televiziune, aparate de foto­grafiat şi reprezentanţi ai presei aşezaţi între cele două gărzi de onoare. Pentru că ocazia aceasta era de‑a dreptul memorabilă.

La scurt timp după inaugurarea sa în luna ianuarie, John Cormack, surprinzătorul câştigător al alegerilor din noiembrie, indicase că ar fi dorit să îl întâlnească pe liderul sovietic şi că ar fi fost chiar gata să vină la Moscova în acest scop. Mihail Gor­baciov nu întârziase să îşi dea acordul şi, spre marea sa satisfac­ţie, pe parcursul celor trei zile precedente, descoperise că acest universitar american, înalt, astringent, dar în esenţă foarte ome­nos, părea să fie un om pentru a împrumuta expresia doam­nei Thatcher „cu care se pot face afaceri".

Astfel că, în ciuda tuturor sfaturilor consilierilor săi de secu­ritate şi ideologici, se hotărâse să‑şi asume riscul şi să accepte cererea personală a Preşedintelui ca dânsul, americanul, să aibă permisiunea de a se adresa Uniunii Sovietice în transmisie tele­vizată în direct fără a mai prezenta în prealabil spre aprobare manuscrisul discursului pe care avea să‑l ţină. Practic nici o transmisiune de televiziune sovietică nu se efectuează „în di­rect"; aproape tot ceea ce este prezentat este mai întâi tăiat, pre­gătit, verificat cu mare atenţie şi de‑abia după aceea trecut drept bun de consum.

Înainte de a accepta ciudata cerere a lui Cormack, Mihail Gorbaciov se consultase cu experţii Televiziunii de Stat. Aceştia se arătaseră la fel de surprinşi ca şi dânsul, dar îi arătaseră că, în primul rând, americanul nu avea să fie înţeles decât de o frac­ţiune infimă a cetăţenilor sovietici înainte de a li se prezenta traducerea (care putea să fie igienizată în caz că americanul ar fi mers prea departe) şi că, în al doilea rând, aveau posibilitatea ca să ţină cuvântarea americanului la o undă de opt sau zece se­cunde, în aşa fel încât transmisiunea (atât sunetul cât şi imaginea) să fie efectuată practic la câteva clipe după ce a avut loc; şi dacă acesta avea să meargă chiar prea departe, putea oricând să aibă loc o defecţiune bruscă. Până la urmă s‑a convenit că dacă Se­cretarul General ar dori o astfel de defecţiune, era suficient să se scarpine cu arătătorul pe bărbie iar tehnicienii aveau să se ocupe de restul. Bineînţeles că acest lucru nu avea cum să se aplice celor trei echipe ale televiziunilor americane şi nici celei a BBC‑ului din Marea Britanie, dar asta n‑avea, oricum, nici o importanţă pentru că materialul lor n‑avea să ajungă niciodată până la poporul sovietic.

În încheierea discursului său, Mihail Gorbaciov adresă câteva cuvinte pline de bunăvoinţă faţă de poporul american şi îşi exprimă speranţa neclintită de pace între SUA şi URSS, după care se întoarse înspre oaspetele său. John Cormack se ridică.

Rusul îi arătă cu un gest podiumul şi microfonul şi îi făcu loc aşezându‑se mai într‑o parte. Preşedintele se instală în spatele microfonului. Nu avea nici un fel de notiţe la vedere. Îşi înălţă doar capul, îşi îndreptă privirea drept în ochii camerei sovietice de luat vederi şi purcese să vorbească.

— Bărbaţi, femei şi copii din URSS, ascultaţi‑mă.

În biroul său, mareşalul Kozlov tresări în scaun, holbându‑se la ecran. Pe podium, Mihail Gorbaciov clipi brusc de mai multe ori până să îşi regăsească ţinuta. Într‑o cabină din spatele came­rei sovietice de luat vederi, un tânăr care ar fi putut să treacă drept absolvent al Universităţii Harvard acoperi microfonul cu mâna şi îl întrebă ceva în şoaptă pe un funcţionar superior de lângă el, care îi răspunse printr‑o scuturare a capului. Pentru că John Cormack era departe de a vorbi englezeşte; ba chiar vor­bea într‑o rusă foarte fluentă.

John Cormack nu cunoştea deloc limba rusă dar, înainte de a veni în URSS, memorase în intimitatea dormitorului său de la Casa Albă o cuvântare de cinci sute de cuvinte în limba rusă, exersându‑se prin înregistrări şi antrenament de vorbire până când ajunsese să poată ţine un discurs perfect fluent şi cu accent desăvârşit chiar dacă nu înţelegea nici un cuvânt din limba res­pectivă. Până şi pentru un fost profesor de la Ivy League era o performanţă întru totul remarcabilă.

— În urmă cu cincizeci de ani, ţara aceasta a voastră a fost invadată în timpul războiului. Bărbaţii voştri au luptat şi au murit pe câmpul de luptă sau au trăit ca lupii prin păduri. Fe­meile şi copiii v‑au trăit prin subterane şi s‑au hrănit cu te miri ce. Milioane dintre voi au pierit. Ţara v‑a fost devastată. Şi dacă acest lucru nu s‑a întâmplat niciodată în propria mea ţară, vă dau cuvântul meu de onoare că înţeleg foarte bine cât de mult puteţi să-l urâţi cu toţii şi cât de tare vă înspăimântă războiul pe voi.

Timp de patruzeci şi cinci de ani noi, ruşi şi americani deo­potrivă, am construit ziduri care să ne despartă, cu nestrămu­tata convingere că agresorii au să fie ceilalţi. Şi am construit munţi munţi întregi de oţel, de arme, de tancuri, de nave şi de avioane şi de bombe. Iar zidurile de minciuni s‑au ridicat mereu mai înalte ca să justifice munţii de oţel. Mulţi susţin că avem nevoie de aceste arme pentru că într‑o bună zi vor fi ne­cesare ca să ne distrugem unii pe ceilalţi.

„Noh, ia skazu: mi po‑idiom drughim putiom. "

Publicul de la Vnukovo fremătă aproape perceptibil. În afir­maţia „Dar eu zic: vom /trebuie să mergem pe un alt drum" pe care tocmai o făcuse. Preşedintele Cormack împrumutase o ex­presie a lui Lenin pe care o cunoşteau toţi şcolarii din URSS. În limba rusă put înseamnă potecă, drum, cale sau curs de urmat. Preşedintele îşi continuă apoi jocul de cuvinte revenind la înţelesul de „cale".

— Mă refer la calea către dezarmarea totală şi către pace. Nu avem decât o singură planetă pe care să trăim, şi încă una minunată. Nu putem decât ori să trăim pe ea împreună, ori să murim pe ea împreună.

Uşa de la cabinetul mareşalului Kozlov se deschise şi se în­chise la loc fără zgomot. Un alt ofiţer, de‑abia trecut de cinci­zeci de ani, un alt protejat al lui Kozlov, asul personalului de elaborare a strategiei, rămase lângă uşă urmărind în tăcere ecra­nul din colţul încăperii. Preşedintele american se apropia de în­cheierea discursului său.

— Drumul acesta nu va fi uşor. Va fi plin de obstacole şi de hârtoape. Dar la capătul lui se află pacea şi securitatea pen­tru noi toţi. Pentru că dacă fiecare avem destule arme pentru a ne apăra, dar nu destule pentru a ne ataca unii pe alţii, şi dacă fiecare suntem conştienţi de acest lucru şi vom putea să facem oricând verificări, atunci vom putea transmite copiilor şi nepoţi­lor noştri o lume cu adevărat lipsită de această spaimă îngrozi­toare pe care am cunoscut‑o în ultimii cincizeci de ani. Şi dacă voi veţi consimţi să păşiţi pe această cale împreună cu mine, atunci eu, în numele poporului american, voi merge pe această cale împreună cu voi. Şi în semn de legământ, Mihail Serghe­evici, îţi întind mâna mea.

Preşedintele Cormack se întoarse spre Preşedintele Gorba­ciov şi îi întinse mâna dreaptă. Specialist şi el în domeniul relaţi­ilor publice, rusul nu mai avea altceva de făcut decât să se ridice şi să‑i întindă, la rândul său, mâna. Apoi, cu un zâmbet larg, îl cuprinse cu celălalt braţ pe american într‑o îmbrăţişare strânsă.

Ruşii sunt un popor capabil de foarte multă paranoia şi xe­nofobie dar, în acelaşi timp, şi de foarte multă afecţiune. Primii care au rupt tăcerea au fost lucrătorii de pe aeroport care au iz­bucnit în aplauze frenetice, urmate de ovaţii; în câteva secunde şepcile îmblănite au început să zboare prin aer pe măsură ce aceşti civili. În mod normal instruiţi la perfecţie, îşi ieşeau tot mai mult din fire. După ei au urmat miliţienii; ţinându‑şi armele în mâna stângă în poziţia de repaus, au început să‑şi agite bere­tele cu banderolă roşie şi să ovaţioneze şi ei.

Trupele KGB au aruncat o privire înspre comandantul lor aflat pe podium: generalul Valdimir Kriucikov, preşedintele KGB‑ului. Nehotărât ce să facă, acesta se ridică împreună cu ceilalţi membri ai Politburoului şi începu să bată şi el din palme. Gărzile grănicereşti interpretară gestul drept o indicaţie (greşit, după cum avea să se dovedească ulterior) şi se alăturară ovaţiilor miliţienilor. Pe o întindere de cinci fusuri orare, 80 de milioane de cetăţeni sovietici, bărbaţi şi femei, făceau acelaşi lu­cru.

Ciurt veşmi... Mareşalul Kozlov se întinse după teleco­mandă şi închise televizorul.

— Iubitul nostru Secretar General, murmură genera­lul‑maior Zemskov insinuant.

Mareşalul Kozlov îl aprobă clătinând de mai multe ori din cap. Mai întâi previziunile cumplite din raportul, lui Kaminski şi acum, colac peste pupăză, şi ches­tia asta. Se ridică, ocoli biroul şi luă raportul de pe masă.

— Trebuie să ici şi să citeşti ce scrie aici, spuse el. Este un material clasificat drept Strict Secret şi va trebui să rămână şi în continuare tot aşa. Nu există decât două exemplare. Pe celălalt o să‑l păstrez eu. Va trebui să acorzi o atenţie deosebită spuse­lor lui Kaminski din Concluzie.

Zemskov dădu aprobator din cap. După atitudinea încrun­tată a mareşalului îşi dădea seama că era vorba de ceva mai mult decât simpla lectură a raportului. Cu doi ani în urmă era un simplu colonel, dar mareşalul Kozlov îl remarcase cu ocazia unei inspecţii a manevrelor Postului de Comandă din Germania Răsăriteană.

Exerciţiul cuprindea manevre între GFSG, Grupul de Forţe Sovietice din Germania, şi Armata Populară Naţională a ger­manilor de răsărit. Nemţii jucau rolul invadatorilor americani şi cu alte ocazii asemănătoare îi stâlciseră rău de tot pe ruşi în bă­taie. De data aceasta însă ruşii reuşiseră să-i înconjoare, iar stra­tegia folosită în acest scop i se datora în întregime lui Zemskov. Ajuns în cea mai înaltă funcţie de pe strada Frunze, mareşalul Kozlov îl chemase imediat pe strategul acela strălucit şi îl înca­drase în propriul său personal. Acum îl invită pe mai tânărul ofiţer să se îndrepte spre harta de pe perete.

— După ce o să termini de citit, ai să pregăteşti ceva care se va pretinde un Plan Special de Contingenţă. De fapt acest PSC va fi un plan amănunţit, cu indicaţii până ia ultimul om, armă, glonte, pentru invazia militară şi ocuparea unei ţări străine. Poate să‑ţi ia până la douăsprezece luni.

Generalul‑maior Zemskov se încruntă mirat.

— Nici vorbă de atâta vreme, tovarăşe mareşal. Eu am la dispoziţie...

— Tot ce ai la dispoziţie sunt ochii, mâinile şi creierul ale dumitale. N‑ai să te consulţi cu nimeni, n‑ai să deliberezi cu ni­meni. Orice informaţie de care ai nevoie ai s‑o obţii prin subter­fugii. Ai să lucrezi singur, fără nici un sprijin. O să dureze luni de zile jar la sfârşit nu o să existe decât un singur exemplar.

— Înţeleg. Şi ţara... ?

Mareşalul bătu cu degetul pe hartă.

— Aici. Într‑o bună zi pământul acesta va trebui să fie al nostru.

Clădirea Pan‑Global din Houston, capitala industriei petro­liere americane şi, după spusele unora, chiar a afacerilor petro­liere din întreaga lume, este sediul central al Corporaţiei Pan‑Global Petrol, pe locul douăzeci şi opt pe lista firmelor pe­troliere din Statele Unite şi pe al nouălea în Houston. Cu un activ de 3, 25 miliarde de dolari, Pan‑Global nu este întrecută decât de Shell, Tenneco, Conoco, Enron, Coastal, Texas Eas­tern, Transco şi Pennzoil. Dar într‑o anumită privinţă se deose­beşte de toate acestea: este încă în proprietatea şi sub controlul celui care a întemeiat‑o iniţial. Are acţionari şi membri în consi­liul de administrate dar fondatorul deţine controlul şi nimeni nu poate să‑i conteste puterea în cadrul propriei corporaţii.

La douăsprezece ore după ce mareşalul Kozlov îşi instruia strategul şi cu opt fusuri orare mai la apus de Moscova, Cyrus V. Miller stătea în picioare lângă fereastra de sticlă turnată care acoperea un întreg perete al cabinetului său de la ultimul etaj şi se uita cu privirea pierdută înspre apus. La patru mile depăr­tare, prin pâcla după‑amiezii de noiembrie, Turnul Transco îi bloca privirea. Cyrus Miller rămase mai multă vreme lângă fe­reastră, apoi se întoarse păşind pe covorul gros până la birou, unde se adânci din nou în lectura raportului aflat acolo.

În urmă cu patruzeci de ani, pe vremea când începuse să prospere, Miller învăţase că a deţine informaţii înseamnă a de­ţine puterea. Dacă ştiai tot ce se întâmplă şi, mai ales, ceea ce urma să se întâmple, aveai mai multă putere decât dacă ai fi avut o funcţie politică sau chiar bani. Atunci îşi organizase în cadrul firmei, care era în plin avânt, un Departament de Cerce­tări şi Statistică în care îi angajase pe cei mai străluciţi şi mai inteligenţi analişti din universităţile americane. Odată cu era computerelor, îşi dotase Departamentul C şi S cu cele mai re­cente bănci de date, în care era memorat un compendiu uriaş de informaţii despre industria petrolieră, necesarele comerciale, performanţa economică naţională, curentele de pe piaţă, progre­sele ştiinţifice şi o mulţime de oameni sute de mii de oameni din toate straturile sociale care prin cine ştie ce întâmplare, ar fi putut să‑i fie într‑o bună zi de folos.

Raportul aflat în faţa sa era elaborat de Dixon, un tânăr ab­solvent al Universităţii de Stat din Texas, dotat cu un intelect pătrunzător, pe care îl angajase în urmă cu o decadă şi care se maturizase odată cu firma. Pentru câţi bani plătea, reflectă Mil­ler, analistul nu făcea în documentul de pe birou nici un efort ca să‑i liniştească temerile. Dar tocmai acest lucru îl şi aprecia la el. Se întoarse pentru a cincea oară la concluziile lui Dixon.

Fondul problemei îl reprezintă faptul că Lumea Liberă se apropie practic de capătul resurselor ei petroliere. În momentul de faţă acest lucru este încă necunoscut de marea masă a popo­rului american datorită încăpăţânării tuturor guvernelor care s‑au succedat de a menţine ficţiunea că situaţia actuală a „pe­trolului ieftin" se va perpetua la infinit.

Dovada afirmaţiei despre „epuizare" se găseşte în tabelul re­zervelor globale de petrol anexat mai înainte. Dintre cele patru­zeci şi una de state producătoare de petrol existente astăzi, doar nouă deţin rezerve dincolo de pragul de treizeci de ani. Până şi acest tablou este mult prea optimist. Aceşti treizeci de ani pre­supun continuarea producţiei la nivelele din prezent. Dar de fapt consumul şi, deci, şi extracţia se află în plină creştere şi, pe măsură ce producătorii cu rezerve pe termen scurt vor ieşi din competiţie, extracţia celorlalţi va trebui să fie tot mai mare pen­tru a compensa deficitul. Putem să estimăm fără nici un fel de îndoială că în douăzeci de ani rezervele vor fi epuizate pretutin­deni cu excepţia a zece ţări producătoare.

Nu există practic nici o modalitate ca sursele alternative de energie să poată sau să vrea să se salveze la timp. În următoa­rele trei decade pentru Lumea Liberă se va pune problema pe­trolului sau a decesului economic.

Poziţia americană se îndreaptă rapid spre catastrofă. În pe­rioada în care ţările care controlează OPEC‑ul au ridicat preţul ţiţeiului de la doi dolari la patruzeci de dolari barilul, guvernul SUA a avut discernământul de a oferi industriei noastre petro­liere toate stimulentele pentru explorarea, descoperirea, extrage­rea şi rafinarea la maximum posibil a resurselor interne. De la autodistrugerea OPEC‑ului şi majorarea producţiei saudite din 1985, Washingtonul s‑a scăldat în petrolul menţinut ieftin în mod artificial din Orientul Mijlociu, lăsând industria internă să se ofilească. Această miopie urmează să dea rezultate înspăi­mântătoare.

Răspunsul Americii la ieftinirea petrolului a fost majorarea cererii, creşterea importurilor de ţiţei şi produse petroliere şi restrângerea producţiei interne, reducerea explorării, închiderea pe scară largă a rafinăriilor şi o criză a şomajului mai gravă decât în 1932. Chiar dacă am începe un program masiv acum, cu investiţii uriaşe şi stimulente federale majore, e nevoie de zece ani pentru a reconstitui baza de mână de lucru calificată, a mo­biliza instalaţiile şi utilajele şi a depune toate eforturile necesare pentru a reduce dependenţa noastră de Orientul Mijlociu, în prezent totală, la proporţii acceptabile. Până în prezent nu există nici un indiciu că Washingtonul ar intenţiona să încura­jeze o astfel de renaştere a producţiei americane de petrol.

Şi acesta, din trei motive toate greşite.

a. Noul petrol american ar costa 20 de dolari barilul pentru a fi descoperit, pe când petrolul saudit/kuwaitian costă 10Ż15 cenţi pentru a fi produs şi 16 dolari barilul ca să‑l cumpărăm. Se presupune că această situaţie va putea continua la nesfârşit. Ei bine, nu.

b. Se presupune că arabii, mai ales saudiţii, vor continua să achiziţioneze cantităţi astronomice de armament, tehnologie, mărfuri şi servicii americane pentru propria lor infrastructură socială şi de apărare, continuând să‑şi recicleze petrodolarii cu noi. Ceea ce nu se va întâmpla. Infrastructura lor este practic rea­lizată, nici nu mai ştiu pe ce să‑şi cheltuiască dolarii, iar recen­tele tranzacţii (din 1986 şi 1988) cu britanicii pentru avioane de vânătoare Tornado ne‑au trecut pe locul al doilea ca furnizori de armament.

c. Se presupune că monarhii care condus regatele şi sultana­tele din Orientul Mijlociu ar fi nişte alianţi de nădejde şi devo­taţi care nu se vor întoarce niciodată împotriva noastră, ridi­când din nou preţul petrolului, şi că aceştia au să rămână la pu­tere în vecii vecilor. Şantajul evident la care au supus America din 1973 până în 1985 demonstrează cu prisosinţă ceea ce gândesc; şi într‑o zonă atât de instabilă cum este Orientul Mijlociu orice regim poate să se prăbuşească în mai puţin de o săptămână.

Cyrus Miller se uită plin de ură la hârtiile din faţa lui. Nu‑i plăcea deloc ceea ce citea dar ştia că este întru totul adevărat. Ca producător şi rafinator de ţiţei intern, suferise enorm în ulti­mii patru ani şi nici un fel de presiuni făcute de industria petro­lieră nu izbutiseră să convingă Congresul de la Washington să ofere concesiuni petrolifere în Rezervaţia Naturală Naţională Arctică din Alaska, zona cu cele mai promiţătoare perspective pentru descoperirea unor noi rezerve petrolifere. Miller ura de moarte Washingtonul.

Aruncă o privire la ceasul de la mână. Apăsă pe un buton de pe masa de comandă şi în partea opusă a încăperii un panou din lemn de tek se dădu fără zgomot în lături, lăsând să iasă la iveală un ecran de televiziune de 65 cm. Miller alese canalul de ştiri CNN şi prinse reportajul zilei.

Avionul prezidenţial se afla deasupra zonei de aterizare de la Baza Andrews de lângă Washington. Rămase parcă suspendat în văzduh până când trenul descoperi pista care îl aştepta şi apoi ateriză pe teritoriul american. În timp ce încetinea şi se întorcea rulând pe pistă spre clădirea aeroportului, imaginea fu înlocuită de chipul comentatorului care relată din nou cu rapiditate despre discursul prezidenţial dinaintea plecării de la Moscova care avusese loc cu douăsprezece ore în urmă.

Ca un fel de dovadă a celor spuse de comentator, echipa de producţie a CNN‑ului reluă pe ecran, în cele zece minute ră­mase până la oprirea avionului, discursul pe care Preşedintele Cormack îl ţinuse în limba rusă, subtitrat în engleză, prezentând imaginile miliţienilor şi lucrătorilor care aclamau entuzias­maţi precum şi pe cea a lui Mihail Gorbaciov îmbrăţişându‑l pe lide­rul american într‑o emoţionantă strângere frăţească. Cyrus Mil­ler nici nu clipi din ochii săi cenuşii ca pâcla, ascunzând până şi în intimitatea cabinetului său ura de moarte pe care o nutrea faţă de patricianul din Noua Anglie care câştigase în mod atât de surprinzător. În urmă cu douăsprezece luni, alegerile şi fotoliul de preşedinte şi care acum se îndrepta spre o destindere cu ruşii pe care nu o cutezase nici măcar Reagan. Când Preşedintele Cormack îşi făcu apariţia în uşa avionului numărul unu al for­ţelor aeriene şi începură să se audă strigătele de „Trăiască Şe­ful", Miller apăsă plin de dispreţ pe butonul închis.

— Împuţitul naibii de iubitor al roşiilor, mormăi el şi se în­toarse la raportul lui Dixon.

De fapt termenul de douăzeci de ani pentru epuizarea petro­lului în toate ţările cu excepţia a zece dintre cele patruzeci şi una de ţări producătoare din lume este lipsit de temei. Majoră­rile de preţuri vor începe în zece ani sau chiar mai puţin. Un ra­port recent al Universităţii Harvard prevede un preţ de peste 50 de dolari pe baril (în dolari 1989) înainte de 1999, comparativ cu 16 dolari pe baril cât este astăzi. Raportul a fost suprimat, dar păcătuia oricum prin prea mult optimism. Perspectiva efec­tului unor asemenea preţuri asupra publicului american este catastrofală. Ce vor face americanii când li se va cere să plătească 2 dolari pe galonul de benzină? Cum vor reacţiona fermierii când li se va aduce la cunoştinţă că nu vor mai putea să‑şi hră­nească vitele, să‑şi strângă recolta şi nici măcar să îşi încălzească locuinţa în timpul iernii? Aici suntem confruntaţi cu o adevă­rată revoluţie socială.

Chiar dacă Washingtonul ar autoriza o revitalizare masivă a acţiunii de producere, a petrolului pe plan intern, nu avem re­zerve decât pentru cinci ani la nivelurile de consum existente. Europa se află într‑o poziţie şi mai precară, în afară de minus­cula Norvegie (una dintre cele zece ţări cu rezerve mai mari de treizeci de ani, dar care are o producţie foarte redusă din plat­formele marine). Europa are rezerve doar pentru trei ani. Ţările din Bazinul Pacificului se bazează în întregime pe petrol de im­port şi au uriaşe rezerve de surplusuri valutare. Rezultatul? Lăsând deoparte Mexicul, Venezuela şi Libia, ne vom îndrepta cu toţi spre aceeaşi sursă de aprovizionare: cele şase ţări producă­toare din Orientul Mijlociu.

Iranul, Irakul, Abu Dhabi şi Zona Neutră au ţiţei, dar două sunt mai mari decât toate celelalte opt laolaltă: Arabia Saudită şi vecinul ei, Kuwaitul iar Arabia Saudită va fi factorul cheie în OPEC. Producând în prezent 170 de miliarde de barili pe an, ceea ce reprezintă 25% din producţia mondială de ţiţei, în zece ani va ajunge la 50%, pe măsură ce celelalte treizeci şi una îşi vor epuiza pe rând rezervele, şi, cu rezervele ei de peste o sută de ani, Arabia Saudită va controla preţul mondial al ţiţeiului şi, implicit. America.

La preţurile crescute estimate pentru ţiţei, America va ajunge să consume pentru importul petrolului 450 de milioane de dolari pe zi în 1995 care vor fi achitaţi în întregime Ara­biei Saudite şi adjunctului ei Kuwaitului. Ceea ce înseamnă că probabil furnizorii din Orientul Mijlociu vor ajunge să deţină industriile americane cărora tot ele le furnizează necesarul de ţi­ţei. America, în ciuda avansului ei în tehnologie, nivel de trai şi putere militară, va ajunge să depindă economic, financiar, stra­tegic şi, prin urmare, politic de o naţiune măruntă, înapoiată, seminomadă, coruptă şi capricioasă pe care nu are cum să o controleze.

Cyrus Miller închise raportul, se lăsă pe spate şi rămase cu ochii pierduţi în tavan. Dacă cineva ar fi avut curajul să‑i spună în faţă că descindea din tradiţia americană de extremă dreaptă, Cyrus Miller ar fi respins această afirmaţie cu vehemenţă. Cu toate că votase întotdeauna pentru partidul Republican, în cei 77 de ani ai săi nu se preocupase niciodată de activitatea poli­tică decât în măsura în care aceasta avea legătură cu industria petrolieră. Partidul său politic, în ceea ce îl privea, se numea patriotism. Miller îşi iubea statul de adopţiune, Texas, şi ţara în care se născuse cu o pasiune care uneori era aproape de a‑l su­foca.

Ceea ce nu izbutea să‑şi dea seama era că ţara pe care o iu­bea el era o Americă a închipuirii sale, o Americă Albă An­glo‑Saxonă Protestantă, dominată de valori tradiţionale şi şovi­nism în stare pură. Nu că ar fi avut, după cum dădea mereu asigurări Atotputernicului în rugile înălţate de mai multe ori pe zi, ceva împotriva evreilor, catolicilor, hispanicilor sau negrotei­lor nu angajase el opt femei de serviciu care vorbeau spa­niola la reşedinţa lui din munţi de lângă Austin, ca să nu mai pună la socoteală şi pe negrii de la grădină? atâta vreme cât aceştia ştiau să îşi cunoască lungul nasului.

Miller stătea cu ochii ţintă în tavan şi încerca să îşi amin­tească un nume. Numele unui individ pe care îl întâlnise în urmă cu doi ani la o convenţie asupra petrolului din Dallas, un individ care îi povestise că trăia şi lucra în Arabia Saudită. Nu avuseseră decât o conversaţie foarte scurtă, dar individul îl im­presionase. Izbuti să‑i reconstituie înfăţişarea în minte; înalt de aproape 1,85 m, era doar cu o idee mai scund decât Miller; bine legat, muşchiulos, ca un arc încordat, liniştit, atent, gânditor, cu o imensă experienţă în Orientul Mijlociu. Şchiopăta uşor, se sprijinea într‑un baston cu mâner de argint şi se ocupa cu ceva în legătură cu computerele. Cu cât se concentra mai mult, cu atât îşi amintea mai bine. Discutaseră despre computere, despre calităţile aparaturii Honeywell pe care o folosea Miller, dar in­dividul fusese categoric în favoarea IBM‑urilor. Peste câteva mi­nute Miller îl chemă pe unul din angajaţii săi din sectorul cerce­tări şi îi dictă tot ce îşi amintise.

— Află cine este acest individ, îi ordonă el.

Se lăsase deja întunericul pe litoralul meridional al Spaniei, litoral pe care localnicii îl numeau Costa del Sol. Cu toate că sezonul turistic trecuse de mult, întregul litoral de la Malaga până la Gibraltar era luminat pe o distanţă de sute de mile de un lanţ de lumini care, privit de pe înălţimile muntoase de din­colo de litoral, ar fi arătat ca un şarpe în flăcări care se încolă­cea şi se răsucea prin Torremolinos, Mijas, Fuengirola, Mar­bella, Estepona, Puerta Duquesa, până la Linea şi la Stâncă. Fa­rurile automobilelor şi camioanelor străfulgerau permanent în­tunericul de pe şoseaua Malaga‑Cadiz care străbătea şesul din­tre dealuri şi plaje.

În munţii de dincolo de litoral, aproape de marginea apu­seană, între Estepona şi Pueto Duquesa, se află regiunea viti­colă din sudul Andaluziei. Aici se produce nu vin de Xerxes ca în Jerez, aflat mai la vest, ci un vin roşu, tare şi puternic aro­mat. Centrul regiunii îl reprezintă orăşelul Manilva, aflat la cinci mile de ţărm, dar cu o minunată privelişte asupra mării în partea dinspre sud. Manilva este înconjurat de un ciorchine de sătucuri, aproape nişte cătune, în care îşi duc traiul cei care tru­desc pe dealuri la lucratul viilor.

Într‑unul dintre acestea, Alcantara del Rio, oamenii tocmai se întorceau acasă, obosiţi şi cu oasele frânte de truda din tim­pul zilei. Recolta fusese deja strânsă, dar viile trebuiau tăiate de uscături şi îngropate înainte de venirea iernii, activitate foarte obositoare pentru spate şi umeri. Aşa încât, înainte de a se îm­prăştia pe la casele lor, cei mai mulţi se opreau la singura cir­ciumă din sat ca să tragă câte o duşcă şi să mai stea la taclale.

Alcantara del Rio nu prea avea cu ce se făli, în afară de li­nişte şi pace. Avea o bisericuţă spoită cu var în care predica un preot tot atât de bătrân ca şi funcţia, care ţinea slujbe pentru fe­mei şi copii cu regretul că în dimineţile de duminică membrii masculini ai turmei sale preferau să îşi îndrepte paşii spre cir­ciumă. Copiii mergeau la şcoală la Manilva. În afara celor vreo cincizeci de căsuţe spoite cu var nu mai exista decât Barul Anto­nio, acum înţesat cu muncitorii de la vie. Unii dintre ei lucrau pentru nişte cooperative care îşi aveau sediul la multe mile de­părtare; alţii îşi aveau pământul lor pe care trudeau din greu pentru a duce un trai modest, în funcţie de recoltă şi de preţul oferit de cumpărătorii de la oraş.

Bărbatul cel înalt, sosit ultimul la bar, îi salută pe ceilalţi printr‑o clătinare a capului şi se aşeză la locul lui obişnuit din colţ. Era cu câţiva centimetri buni mai înalt decât ceilalţi, mus­culos, de vreo 45 de ani, cu trăsături abrupte şi ochii plini de umor. Unii dintre ţărani îi spuneau „Seńor", dar Antonio, care se agita cu un pahar ţi o carafă de vin, era mai familiar.

Muy bueno, amigo. Va bien?

Hola, Tonio, îi răspunse bărbatul cel voinic cu simplita­te. Si, va bien.

Se întoarse la auzul muzicii transmise de televizorul aflat deasupra barului. Era emisiunea de actualităţi de la TVE şi toată lumea amuţise pentru a asculta ştirile zilei. Mai întâi îşi făcu apariţia comentatorul cu o scurtă relatare asupra plecării Preşedintelui Cormack de Los Estados Unidos de la Moscova. Apoi imaginea fu comutată la Vnukovo şi Preşedintele SUA în­cepu să vorbească în faţa microfoanelor. Televiziunea spaniolă nu folosea subtitrarea, ci traducerea dublată în spaniolă. Cei din bar ascultau cu atenţia încordată. La terminarea discursu­lui, John Cormack îi întinse mâna lui Gorbaciov iar camera de luat vederi (a echipei BBC care transmitea pentru toate televi­ziunile europene) se întoarse spre ovaţiile lucrătorilor de pe ae­roport, apoi ale miliţienilor şi ale trupelor KGB. Prezentatorul spaniol îşi făcu din nou apariţia pe ecran. Antonio se întoarse spre bărbatul cel înalt.

Es un buen hombre, Seńor Cormack, i se adresă ci cu un surâs radios bărbatului cel înalt şi îl bătu pe spate, felicitându‑l de parcă acesta ar fi avut vreo legătură cu cel de la Casa Albă.

Si, îl aprobă acesta gânditor. Es un buen hombre.

Cyrus V. Miller nu moştenise averea pe care o avea. Se tră­gea dintr‑o familie de fermieri săraci din Colorado şi era încă un copilandru când o companie mini­eră achiziţionase ferma mi­zeră a părintelui său pentru a o devasta cu aparatele ei. Dându‑şi seama că, dacă tot n‑avea cum să li se opună, era prefera­bil să li se alăture, tânărul trudise pe brânci şi absolvise Şcoala de Minerit Aurifer din Colo­ra­­do, la terminarea căreia, în 1933, se găsise în posesia unei diplome şi a haine­lor de pe el. În tim­pul studiilor începuse să fie mai atras de petrol decât de roci şi preferase să‑şi îndrepte paşii spre miazăzi, în Texas. Era încă vremea foră­rilor libere, când forările nu erau încă îndrăgite de declaraţiile despre impactul asupra mediului şi de temerile ecologiste.

În 1936 descoperise o concesiune ieftină a lui Texaco şi îşi făcuse socoteala că aceştia nu foraseră acolo unde trebuia. Reu­şise să‑l convingă pe un negustor de utilaje să i se alăture cu in­stalaţia de forare şi convenise cu o bancă să îi acorde un împru­mut în schimbul ipotecii asupra terenului. Făcuse rost şi de res­tul de instalaţii de care avea nevoie, concesionând o altă parte din drepturi unei firme furnizoare şi la numai trei luni sonda începuse să scoată petrol masiv. Îl scosese apoi din competi­ţie pe negustor, îşi concesionase drepturile şi achizi­ţionase alte concesiuni. Odată cu izbucnirea războiului în 1941, începuse să producă la capacitatea maximă şi se îmbogăţise. Dar voia şi mai mult şi, aşa cum în 1939 prevăzuse izbucnirea războiului, în 1944 descoperise ceva care îi trezise interesul. Un britanic pe nume Frank Whittle inventase un motor de avion fără elice şi cu o enormă energie potenţială. Miller se întrebase ce combusti­bil avea să fie utilizat.

În 1945 descoperise că Boeing/Lockheed achiziţionaseră drepturile asupra motorului cu reacţie al Iui Whittle iar com­bustibilul folosit nu era benzina cu înalt coeficient octanic, ci kerosenul de calitate inferioară. Îşi investise majorita­tea fonduri­lor într‑o rafinărie modest utilată din California şi intrase în contact cu Boeing/Lockheed care, întâmplător, se saturaseră de condescendenţa arogan­tă cu care le era tratată cererea de com­bustibil de către marile firme producătoa­re de petrol. Miller le oferise rafinăria sa şi, împreună, puseseră la punct com­bus­­­ti­bi­lul pentru aviaţia turboreactoare AVTUR. Modesta rafinărie a lui Miller reprezenta baza ideală pentru producerea AVTUR‑ului şi, în momentul în care linia de producţie începuse să scoată primele mostre, se declanşase războiul din Coreea. Avioanele de vânătoare cu reacţie Sabre şi‑au dovedit superiori­tatea faţă de MIG‑urile chinezilor şi astfel a început epoca avioanelor cu reacţie. Pan‑Global se înscrisese pe orbită şi Mil­ler s‑a întors în Texas.

Şi s‑a căsătorit. Maybelle era cu mult mai firavă decât soţul ei, dar ea avea ultimul cuvânt atât în gospodărie cât şi în faţa lui, care o adora. N‑au avut copii ea se considera mult prea firavă şi delicată ca să aibă copii şi Miller accepta­se acest lu­cru, fericit să‑i îndeplinească toate dorinţele. Moartea ei, în 1980, îl lăsase nemângîiat. Apoi l‑a descoperit pe Dumnezeu. Nu îl interesa religia organizată, ci doar Dumnezeu în sine. A început să îi vorbească Atotputernicului şi a descoperit că şi Dom­nul îi răspundea, dându‑i staturi personale asupra celor mai bune căi de urmat pentru a‑şi mări averea şi a aduce servicii Texasului şi Statelor Unite. Nu băga deloc de seamă că sfaturile divine coincideau întotdea­una cu ceea ce voia el să audă, şi că Ziditorul îi împărtăşea din fericire toate prejudecăţile, şovinis­mul şi bigoteriile. Astfel încât Miller conti­nuă, ca şi până atunci, să evite stereotipul texan al caricaturiştilor, preferând să nu fu­meze, să bea moderat, să îşi păstreze castitatea şi conservatoris­mul în îmbrăcăminte şi vorbire, fiind întotdeauna curtenitor şi împotrivindu‑se cu vehemenţă limbajului trivial.

Intercomul bâzâi în surdină.

— Individul pe care voiaţi să ştiţi cum îl cheamă, domnule Miller? Când l‑aţi întâlnit dumneavoastră lucra pentru IBM în Arabia Saudită. IBM confirmă că trebuie să fie vorba de ace­eaşi persoană. A plecat de la ei şi acum lucrează drept consul­tant independent. Îl cheamă Easterhouse Colonelul Robert Easterhouse.

— Căutaţi‑l, ordonă Miller. Chemaţi‑l aici. Nu vă uitaţi la preţ. Aduceţi‑l la mine.

CAPITOLUL DOI

NOIEMBRIE 1989

Mareşalul Kozlov stătea la biroul său şi îi studia impasibil pe cei patru barbaţi aşezaţi la masa de conferinţe în formă de T. Erau cu toţii adânciţi în lectura dosarelor cu menţiunea „strict secret" din faţa lor; mareşalul ştia că erau toţi patru oameni de încredere oa­meni în care trebuia să aibă încredere pentru că de ei depindea cariera lui. ba chiar mai mult decât cariera.

Chiar în stânga mareşalului stătea adjunctul Şefului de Stat Major (Sud), care lucra împreună cu el la Moscova, dar avea în subordine deplină tot sfertul sudic al URSS, în care intrau su­prapopulatele republici musulmane şi graniţele cu România, Turcia, Iran şi Afganistan. Lângă acesta se afla Şeful Înaltului Coman­da­ment de Sud din Baku, sosit la Moscova cu avionul, convins că avea să participe la o obişnuită conferinţă de stat major. Care însă nu era deloc obişnu­ită. Înainte să ajungă ia Moscova, cu şapte ani în urmă, Kozlov fusese şi el comandant la Baku, iar cel, care era adâncit acum în lectura Planului Suvorov îşi datora promovarea poziţiei influente pe care o deţinea mareşalul.

De cealaltă parte a mesei stăteau ceilalţi doi participanţi. Cel mai aproape de Kozlov era acela de ale cărui devotament şi comportare depindea în cea mai mare măsură reuşita Planului Suvorov: Şeful adjunct al GRU, departamentul de contraspio­naj al armatei sovietice. În conflict permanent cu mai marele său rival, KGB‑ul, GRU controla Forţele Speciale Spetsnaz, iar implicarea lor la debutul Planului dacă acesta urma să fie pus vreodată în aplicare era hotărâtoare. Spetsnaz au aterizat în 1979 pe aeroportul din Kabul şi au atacat palatul prezi­den­ţial, asasinându‑l pe preşedintele afgan şi instalându‑l în funcţie pe Babrak Karmal, cel care difuzase prompt un apel antedatat prin care cerea armatei sovietice să intervină pentru a reprima „tulburările".

Kozlov se oprise asupra adjunctului deoarece şeful GRU era un vechi agent KGB, infiltrat în Statul Major. Nu exista nici o îndoială că acesta dădea fuga la amicii lui din KGB cu orice in­formaţie, oricât de măruntă, pe care putea pune mâna, în detri­mentul Înaltului Comandament. Adjunctul GRU venise cu ma­şina, traversând toată Moscova de la sediul GRU aflat la nord de Aeroportul Central.

Lângă adjunctul GRU se afla un alt bărbat, al cărui sediu se afla tot în suburbiile nordice şi ai cărui subalterni erau vitali pentru Planul Suvorov Comandantul adjunct al lui Vozduşna Desantniki Voist sau Trupele de Desant Aerian. Paraşutiştii de la VDV aveau să fie lansaţi în douăsprezece oraşe ale căror nume erau menţionate în Planul Suvorov, de cucerirea cărora depindea stabilirea podului aerian.

În acest punct nu era necesar să se apeleze nici la Apărarea Antiaeriană a Patriei, Voiska, PVO, deoarece nu se punea pro­blema unui atac împotriva URSS‑ului, nici la Forţele Strategice de Rachete pentru că nu se prevedea utilizarea lor. Cât despre Infanteria Moto, Artilerie şi Blindate, erau suficiente cele puse la dispoziţie de Înaltul Comandament de Sud.

Adjunctul GRU termină lectura dosarului şi îşi ridică privi­rea. Era gata să spună ceva, dar mareşalul îi făcu un semn cu mâna şi rămaseră amândoi tăcuţi, aşteptând ca şi ceilalţi trei să termine de citit. Şedinţa începuse în urmă cu trei ore. Cei patru citiseră mai întâi versiunea prescurtată a raportului iniţial al lui Kaminski asupra petrolului. Aerul mohorât cu care citiseră con­cluziile şi previziunile acestuia era subliniat de faptul că unele dintre aceste previziuni se adeveriseră deja în cele douăsprezece luni care trecuseră de la întocmirea raportului.

Existau deja reduceri la alocaţiile pentru petrol; o parte din manevre trebu­iau să fie „reprogramate" anulate din lipsă de benzină. Centralele nucleare nu fuseseră redeschise, aşa cum se promisese, terenurile petroliere din Siberia de‑abia dacă pro­duceau cu o idee mai mult ca de obicei, în timp ce explorările din Arctica erau tot la pământ din lipsă de tehnologie, mână de lucru calificată şi fonduri. Glasnost şi perestroika şi conferinţele de presă şi predicile Politburoului erau toate foarte bune şi fru­moase, dar nici pe departe suficiente pentru ca Rusia să devină productivă.

După ce discutaseră pe scurt în legătură cu raportul asupra petrolului, Kozlov le prezentase patru dosare, câte unul pentru fiecare. Acestea conţineau Planul Suvortov, pregătit de generalul‑maior Zemskov în cele nouă luni care se scurseseră din noiembrie. Mareşalul Kozlov îl mai ţinuse încă trei luni până când apreciase că situaţia de la miazăzi de graniţele ţării evolu­ase destul de mult pentru ca ofiţerii din subordinea lui să poată să preţuiască pe deplin cutezanţa acestui plan de acţiune. Acum că terminaseră lectura, păstrau cu toţii o tăcere prudentă. Nu voia nici unul să fie primul la cuvânt.

— Foarte bine, li se adresă mareşalul Kozlov. Aveţi vreun comentariu?

— Păi, îşi luă inima în dinţi adjunctul şefului de stat major, ne‑ar pune la dispoziţie o sursă de ţiţei suficient de bogată ca să ne ajungă până la jumătatea secolului viitor.

— Acesta este scopul final, remarcă Kozlov. Dar ce părere aveţi despre posi­bi­lităţile lui de realizare?

Aruncă o privire spre şeful înaltului Comandament de Sud.

— Invazia şi cucerirea nu ridică nici un fel de probleme, îi răspunse genera­lul cu patru stele din Baku. Din punctul acesta de vedere planul este absolut strălucit. Rezidenţa iniţială poate fi anihilată destul de uşor. Problema e cum o să‑i guvernăm după aceea pe împuţiţii ăia de acolo... Sunt fanatici cu toţii, nu‑i nici o îndoială... Va trebui să folosim metode extrem de dure.

— Asta se poate aranja, îi răspunse Kozlov calm.

— Va trebui să folosim numai soldaţi etnici ruşi, interveni paraşutistul. Noi îi folosim în orice caz, împreună cu ucrainienii. Cred că suntem de acord cu toţii că pentru aşa ceva este imposibil să avem încredere în diviziile din republicile mu­sul­mane.

Se auzi un murmur aprobator. Adjunctul GRU îşi ridică privirea.

— Uneori mă întreb dacă mai avem la ce să folosim divizi­ile astea musulma­ne. Şi trebuie să recunosc că e un motiv în plus ca să‑mi placă Planul Suvorov. Ne va permite să oprim răspândirea fundamentalismului islamic în republicile noastre de la sud. Îi anihilăm rădăcinile. Oamenii mei din sud mi‑au ra­portat că, în caz de luptă, probabil că nu o să putem pune nici o bază pe diviziile noastre musulmane.

Generalul din Baku nu găsi necesar să‑l contrazică.

— Împuţiţii dracului, mârîi el. Se înrăiesc pe zi ce trece. În loc să mă ocup de apărarea sudului, jumătate din vreme mi‑o petrec înăbuşind revoltele religioase de la Taşkent, Samarkand şi Aşhabad. Ce mi‑ar mai plăcea să‑i dau una în cap nenoroci­tului ăsta de Partid al lui Allah chiar la el acasă.

— Aşadar, reluă discuţia mareşalul Kozlov, avem trei as­pecte pozitive. Este realizabil datorită graniţei foarte lungi şi ex­puse şi a haosului existent acolo; ne‑ar aduce petrol pentru o jumătate de secol şi i‑ar termina odată pentru tot­dea­una pe toţi predicatorii fundamentalişti. Ce ar fi contra...?

— Ce ne facem cu reacţia Occidentului? întrebă generalul paraşutist. Ameri­canii ar putea declanşa al treilea război mon­dial pe chestia asta.

— Nu prea îmi vine să cred, îl contrazise adjunctul GRU care, după ani de studii, avea mai multă experienţă în legătură cu Occidentul decât toţi cei de faţă. Politicienii americani de­pind foarte mult de opinia publică şi pentru cei mai muţi ameri­cani nici un rău ce li s‑ar putea întâmpla iranienilor nu ar fi des­tul de mare ca să‑i satisfacă. Mă refer la masele largi de ameri­cani.

Erau toţi patru la curent cu recentele evenimente din Iran. După moartea ayatolahului Khomeini şi o perioadă de aprige conflicte politice interne la Tehe­ran, succesiunea o preluase sângerosul judecător islamic Khalkhali pe care americanii îl văzu­seră ultima oară jubilând asupra cadavrelor concetăţenilor lor, recuperate din deşert după tentativa eşuată de salvare a ostatici­lor din ambasa­da Statelor Unite.

Khalkhali căutase să‑şi apere ascendentul de fragil instigând la instaurarea unui regim de teroare în interiorul Iranului şi fo­losind în acest scop mult temute­le Patrule ale Sîngelui, Gasht‑e‑Sarallah. Până la urmă, văzînd că aceste Gărzi Revolu­ţionare ameninţau să‑i scape de sub control, se hotărâse să‑i ex­porte pe cei mai violenţi dintre ei pentru a comite o serie de atrocităţi teroriste în afara ţării, împotriva cetăţenilor şi pose­siunilor americane din orientul Mijlociu şi din Europa, campa­nie ce ocupase atenţia întregii omeniri în cea mai mare parte a celor şase luni precedente.

În momentul în care cei cinci militari sovietici se adunaseră pentru a discuta invadarea şi ocuparea Iranului, Khalkhali era urât atât de populaţia ţării sale, care ajunsese să se sature până peste cap de Sfânta Teroare, cât şi de întregul Occident.

— Părerea mea este, reluă discuţia adjunctul GRU, că dacă vrem să‑l spân­zurăm pe Khalkhali, publicul american ar fi de‑a dreptul fericit să ne ofere frânghia. Sigur că Washingtonul o să fie indignat dacă o să intrăm peste ei, dar congresmanii şi sena­torii ascultă cu toţii ceea ce vorbesc oamenii de Ia ei de acasă şi or să se înghesuie să‑l sfătuiască pe Preşedinte să fie mai reţinut. Şi nu trebuie să uităm că, după câte se parc, zilele astea suntem prieteni la cataramă.

În jurul mesei se auzi un murmur aprobator, la care se ală­tură şi Kozlov.

— Şi atunci de unde o să vină opoziţia? întrebă el.

— Părerea mea este, continuă adjunctul GRU, că dacă îi vom pune pe ameri­cani în faţa unui fait accompli, în nici un caz nu va veni de la Washington. Cred mai degrabă că o să vină de la Novaia Ploşciad; omul nostru din Stavropol o să fie categoric împotrivă.

Novaia Ploşciad sau Piaţa Nouă este sediul Comitetului Central din Mosco­va, iar Stavropolul reprezenta o referinţă nu prea reverenţioasă la adresa Secre­ta­­rului General, Mihail Gorbaciov, originar de acolo.

Cei cinci militari aprobară posomorâţi. Adjunctul GRU in­sistă asupra punc­tu­­lui său de vedere.

— Ştim cu toţii că de când blestematul ăsta de Cormack a devenit mare vedetă în Rusia la Vnukovo, acum un an, echipe ale Ministerelor Apărării din ambele ţării elaborează detaliile pentru încheierea unui tratat de reducere drastică a înarmării. Peste două săptămâni Gorbaciov o să meargă în America şi o să încer­ce să‑l semneze ca să îşi facă rost de suficiente resurse pen­tru dezvoltarea industriei petroliere pe plan intern. Atâta vreme cât va fi convins că îşi poate face rost de petrol în felul acesta, de ce credeţi că ar fi dispus să renunţe la nepreţui­tul lui tratat şi să ne dea nouă aprobarea să invadăm Iranul?

— Şi dacă reuşeşte cu tratatul, oare Comitetul Central o să fie de acord să‑l ratifice? întrebă generalul din Baku.

— Comitetul Central e acum în mâinile lui, îi răspunse Kozlov. În ultimii doi ani a eliminat din el aproape toată opoziţia.

Conferinţa se încheie cu această notă pesimistă şi resemnată. Copiile Planului Suvorov au fost strânse şi încuiate în seiful ma­reşalului, iar generalii s‑au întors la posturile lor pregătiţi să păstreze tăcerea, să stea la pândă şi să aştepte.

Cu două săptămâni mai târziu, Cyrus Miller se afla şi el în conferinţă, dar numai cu o singură persoană, prieten şi coleg de‑o viaţă. Cyrus Miller şi Melville Scanlon se cunoscuseră în timpul războiului din Crimeea, când tânărul Scanlon, antrepre­nor din Galveston, îşi investise firavele venituri în câteva tancuri petro­liere.

Miller obţinuse de la Forţele Aeriene ale SUA un contract de furnizare şi livrare a noului său combustibil pentru avioanele cu reacţie. Livrarea avea să aibă loc în docurile din Japonia, de unde urma să fie preluat de petrolierele marinei, care aveau să‑l predea Coreei de Sud asediate. Miller îi trecuse contrac­tul lui Scanlon, iar acesta făcuse adevărate minuni ducându‑şi ligheanele rugini­te prin Canalul Panama pentru a prelua AVTUR‑ul din California şi a‑l expedia de cealaltă parte a Pacificului. Fo­losind aceleaşi nave pentru a aduce ţiţei şi stocuri de materiale din Texas înainte de a prelua marfa destinată Japoniei, Scanlon îşi asigurase transportul de marfă pe tot parcursul, iar Miller primise mari cantităţi de materii prime din care să prepare AVTUR. Echipajele de pe trei dintre petroliere pieriseră în Pacific, dar nimeni nu avusese curiozitatea să între­be de ce iar Miller şi Scanlon se umpluseră de bani, după care Miller le vânduse în cele din urmă militarilor licenţa.

Scanlon continuase şi ajunsese agent şi armator, ocupându‑se de achiziţio­narea şi transportul ţiţeiului din toată lumea, mai ales din Golful Persic până în America. După 1981, Scanlon o cam încurcase atunci când saudiţii impuseseră ca toate expedie­rile din Golf să fie efectuate pe nave sub pavilion arab, politică pe care însă reuşiseră să o pună în aplicare numai la transporta­rea cotei de partici­pare, adică a fracţiunii care aparţinea ţării producătoare, nu şi în ceea ce priveş­te companiile producă­toare.

Însă Scanlon se ocupa de transportarea în America tocmai a acestei cote de participare a saudiţilor şi fusese constrâns să re­nunţe şi obligat şă îşi vândă sau să îşi închirieze petrolierele sau­diţilor sau kuwaitienilor la preţuri cu totul nea­tră­gătoare. Supravieţuise, însă n‑avea nici urmă de simpatie pentru Arabia Saudită. Îi mai rămăseseră totuşi câteva tancuri petroliere care circulau pe ruta GolfŻStatele Unite, transportând mai ales ţiţei Aramco, care izbutise să scape de restricţia impusă de saudiţi.

Miller stătea în locul lui preferat de la fereastră şi se uita la oraşul Houston care se întindea dedesubt. Faptul că se afla atât de sus, deasupra restului umanităţii, îi dădea un sentiment de atotputernicie divină. În cealaltă parte a încăperii, Scanlon stă­tea rezemat în fotoliul comod de piele şi bătea darabana în ra­portul Dixon asupra petrolului pe care tocmai îl terminase de citit. La fel ca Miller, ştia foarte bine că ţiţeiul din Golf tocmai ajunsese la 20 de dolari barilul.

— Sunt întru totul de acord cu tine, dragul meu prieten. Nu se poate în nici un caz ca SUA să ajungă într‑o bună zi să de­pindă de prăpădiţii ăştia. Şi Washingtonul ce dracu' îşi închi­puie că face? Ăia de acolo chiar au orbit cu toţii?

— N‑o să ne vină nici un ajutor de la Washington, Mel, îi răspunse Miller calm. Dacă ai de gând să schimbi lucrurile câtă vreme eşti în viaţă, atunci e mai bine să te ocupi singur de ele. Am învăţat prea bine lecţia asta şi ne‑a costat extrem de scump.

Mel Scanlon îşi scoase batista şi îşi şterse tanspiraţia de pe frunte. Cu tot aerul condiţionat din cabinetul lui Miller, Scan­lon avea tendinţa de a asuda permanent. Spre deosebire de Mil­ler, prefera costumul texan obişnuit pălărie Stetson, cravată bolo, ac de cravată şi cataramă Navajo şi cizme cu tocurile înalte. Din nefericire, nu prea avea înfăţişare de crescător de vite pentru că era scund şi gras; dar în spatele imaginii de băiat bun se ascundea un creier ager, isteţ şi viclean.

— Nu prea văd cum ai putea să schimbi amplasarea acestor rezerve imense, se răsti el la Miller. Terenurile petroliere de la Hasa sunt în Arabia Saudită, asta‑i realitatea.

— Nu, nu amplasarea lor geografică. Ci controlul lor poli­tic, îi răspunse Miller, şi prin urmare capacitatea de a dicta pre­ţurile ţiţeiului din Arabia Saudită şi, deci, a celui mondial.

— Controlul politic? Te referi la o altă turmă de arabi?

— Nu, mă refer la noi, zise Miller. La Statele Unite ale Americii. Dacă vrem să supravieţuim, trebuie să avem controlul asupra preţului mondial al petrolului şi să‑l fixăm la un nivel pe care să ni‑l putem permite, iar asta înseamnă să avem controlul asupra guvernului din Riad. Coşmarul ăsta de a fi mereu la che­remul câtorva păstori de capre a durat destul de mult. Trebuie să înceteze, iar Wash­ing­­tonul nu are de gând să ia nici o mă­sură. Dar ce am eu aici ar putea.

Luă un vraf de hârtii de pe birou, legate frumos în nişte coperţi de carton, pe care nu era nici o etichetă. Scanlon făcu o strâmbătură.

— Mai lasă‑mă în pace cu rapoartele astea, Cy, protestă el.

— Citeşte, insistă Miller, deschide‑ţi mintea.

Scanlon oftă şi deschise dosarul. Titlul de pe prima pagină suna foarte simplu:

DISTRUGEREA ŞI CĂDEREA CASEI DE SAUD

— Sfinte Sisoie! exclamă Scanlon.

— Nu, îi răspunse Miller. Sfântă teroare. Citeşte.

Islam: Religia islamică a fost stabilită prin învăţăturile Pro­fetului Mahomed cam pe la anul 622 A.D., iar astăzi cuprinde între opt sute de milioane şi un miliard de adepţi. Spre deose­bire de creştinism, nu are preoţi hirotonisiţi; liderii religioşi sunt laici respectaţi pentru calităţile lor morale sau intelectuale. Doc­trinele lui Mahomed sunt expuse în Coran.

Secte: 90% dintre musulmani fac parte din ramura sunni (orto­doxă). Cea mai importantă minoritate o reprezintă secta şiită (partiza­nă). Diferenţa capitală dintre acestea constă în fap­tul că sunniţii se conduc după afirmaţiile consemnate ale Profe­tului, cunos­cute sub numele de Hadith (tradiţii), în timp ce şiiţii se conduc după şi acordă infailibilitate divină oricui se întâmplă să fie conducătorul lor curent sau immam. Bastioanele şiismului sunt Iranul (93%) şi Irakul (55%). 6% dintre locuitorii Arabici Saudite sunt şiiţi, minoritate persecutată, plină de ură, al cărei lider se află în ilegalitate, şi care lucrează mai mult în jurul tere­nurilor petroliere de la Hasa.

Fundamentalism: Deşi există fundamentalişti şi printre sunniţi, patria fundamentalimului o reprezintă secta şiită. Această adevărată sectă în cadrul sectei propovăduieşte respectarea ab­solută a Coranului, aşa cum a fost ea predicată de răposatul ayatollah Khomeini, care nu a fost încă înlocuit.

Hezballah: În Iran adevăratul crez de bază fundamentalist este urmat de armata de fanatici care se autointitulează Partidul lui Dum­ne­zeu sau Hezballah. În alte părţi fundamentaliştii ac­ţionează sub alte denumiri, dar Hezballah ajung pentru scopu­rile acestui raport.

Scopuri şi crezuri: Filosofia de bază impune ca totalitatea islamului să fie readusă şi, în final, toată omenirea adusă la su­punerea faţă de voinţa lui Allah, aşa cum a fost ea interpretată şi cerută de Khomeini. În acest scop trebuie îndeplinite o serie de condiţii necesare, dintre care doar trei prezintă interes pentru noi. Toate guvernele musulmane existente în prezent sunt nele­gitime pentru că nu sunt fundamentate pe supunerea necondi­ţionată faţă de Allah adică faţă de Khomeini; orice coexis­tenţă între Hezballah şi guvernele musulmane laice este de ne­conceput; datoria divină a sectei Hezballah este de a‑i pedepsi cu moartea pe toţi răufăcătorii care se împotrivesc islamului din întreaga lume, dar mai ales pe ereticii din cadrul islamului.

Metode: Hezballah a decretat de multă vreme că pentru în­deplini­rea acestui scop final nu va da dovadă de îndurare, com­pasiune, milă, reţinere sau iertare mergând chiar până la autosacrificiu. Ei numesc aceasta Teroarea Sfântă.

Propunere: Fanaticii şiiţi să fie inspiraţi, raliaţi, activaţi, or­ganizaţi şi ajutaţi să îi masacreze pe cei şase sute de membri conducători care controlează Casa de Saud pentru a distruge în acest fel dinastia şi, odată cu ea, guvernul de la Riad, care urmează să fie apoi înlocuit cu unul dintre prinţii mărunţi dispus să accepte ca terenurile petroliere de la Hasa să continue să ffe ocupate militar de America şi care să stabi­leas­că preţul petrolu­lui la un nivel „sugerat" de SUA.

— Cine dracu' a scris chestia asta? întrebă Scanlon lăsând din mână raportul din care citise doar prima jumătate.

— Un individ pe care l‑am folosit drept consultant în ulti­mele douăsprezece luni, îi răspunse Miller. Vrei să‑l cunoşti şi tu?

— E aici?

— Afară. A sosit acum zece minute.

— Bineînţeles că vreau, zise Scanlon. Ia să vedem şi noi cine e maniacul acesta.

— Aşteaptă o clipă, îi spuse Miller.

Cu mult înainte ca profesorul John Cormack să fi părăsit cariera universi­tară pentru a intra în viaţa politică în calitate de deputat al Statului Connecticut, familia Cormack avea obiceiul să‑şi petreacă vacanţele de vară într‑o casă de pe insula Nantucket. În urmă cu treizeci de ani când venise acolo pentru prima dată, însoţit de proaspăta lui mireasă. Cormack un tânăr profe­sor iar Nantucket, care nu ajunsese faimos ca Martha's Vineyard sau Cape Cod. Îl vrăjise prin simpli­ta­tea şi aerul curat al vieţii sale.

Aflat la est de Martha's Vineyard. aproape de litoralul sta­tului Massachu­setts, Nantucket avea pe atunci tradiţionalul sat de pescari, cimitirul indian, vânturile înviorătoare şi plajele au­rii, câteva căsuţe de vacanţă şi cam atât. Exista destul de mult teren viran şi tânăra pereche îşi strânsese cureaua şi economisise atâta cât să‑şi cumpere un lot de patru acri la Shawkemo, care se întindea de‑a lungul fâşiei de la Plaja Copiilor, pe marginea lagunei aproape închise numite simplu Portul. John Cormack îşi construise aici o cabană din scânduri înnegrite de vreme, cu şindrilă de lemn pe acoperiş şi mobilă grosolană, carpete şi cu­verturi matlasate din petice multicolore.

Cu vremea banii se înmulţiseră şi le dăduseră posibilitatea de a‑i aduce îm­bu­nătăţiri şi de a construi anexe. Când a venit şi a anunţat pentru prima dată la Casa Albă că avea de gând să‑şi petreacă în continuare vacanţele la Nantucket, asupra vechii case s‑a abătut un mic uragan. De la Washington au sosit o seamă de experţi care s‑au uitat îngroziţi la lipsa de spaţiu, lipsa de securitate, lipsa de comunicaţii... S-au întors şi au spus da, domnule Preşedinte, ar fi minunat; doar că va trebui să con­struim spaţii de cazare pentru o sută de oamnei din Serviciul Secret, să amenajăm un teren pentru elicopter, ne‑ar mai trebui şi nişte cabane pentru oaspeţi, pentru secretare şi femeile de ser­viciu care să aibă grijă de cură­ţe­nia din casă era exclus ca Myra Cormack să continue să facă singură patul oh, şi poate şi una sau două antene parabolice pentru cei de la comuni­ca­ţii... Preşedintele Cormack preferase să lase totul baltă.

Apoi, în noiembrie, se hotărâse să rişte cu omul de la Mos­cova şi îl invitase pe Mihail Gorbaciov la Nantucket ca să‑şi pe­treacă acolo un week‑end mai prelun­git. Iar rusului îi plăcuse ideea la nebunie.

Specialiştii KGB‑ului fuseseră tot atât de consternaţi ca şi cei de la Serviciul Secret, dar cei doi lideri rămăseseră de neclintit. Bine încotoşmănaţi, ca să reziste vântului mişcător ce bătea din­spre Nantucket Soud (rusul îi adusese cadou americanului o că­ciulă de samur) au făcut împreuă lungi plimbări pe plajă, în timp ce o parte din agenţii KGB şi ai Serviciului Secret se ţineau discret după ei, alţii se ascundeau în iarba pălită şi mur­murau în emiţătoare, un elicopter îşi croia drum prin rafalele de deasupra şi o navă de patrulare a gărzii de coastă se legăna în larg.

Însă nimeni nu a încercat să omoare pe nimeni. Cei doi băr­baţi de stat s‑au plimbat neanunţaţi prin oraşul Nantucket, iar pescarii de la Straight Wharf le‑au arătat homarii şi scoicile pe care tocmai le prinseseră. Gorbaciov le‑a admirat captura, le‑a făcut cu ochiul şi le‑a zâmbit, apoi au băut cu toţii o bere la ba­rul din docuri şi s‑au întors la Shawkempo pe jos. Arătau, cum mergeau împreună, ca un buldog lângă o barză.

Noaptea, după homarii fierbinţi de la cabană, au venit şi ex­perţii în apărare ai fiecărei părţi, împreună cu interpreţii, ca să elaboreze ultimele puncte princi­pa­le şi să redacteze comunicatul final.

Marţi s‑a dat aprobarea ca să intre şi presa existase încă de la început o prezenţă simbolică care făcuse fotografii şi no­tase ce se discuta pentru că, la urma urmelor, erau în America, dar marţi au sosit batalioane. La amiază, cei doi bărbaţi au ie­şit pe veranda de lemn şi Preşedintele a dat citire comunicatului prin care se anunţa ferm hotărârea de a prezenta Comitetului Central şi Senatu­lui un acord radical care prevedea o gamă largă de reduceri ale forţelor conven­ţionale atât în interiorul ce­lor două ţări cât şi în toată lumea. Mai urmau să fie puse la punct unele probleme legate de verificare, care intrau în atribu­ţiile tehni­cienilor, iar detaliile concrete în legătură cu tipurile de armament şi cantităţile care urmau să fie dezafectate, trecute în conservare, radiate sau neelaborate aveau să fie anunţate ulte­rior. Preşedintele Cormack a vorbit despre pace cu onoare, pace cu securitate şi pace cu bune intenţii. Secretarul Gorbaciov l‑a aprobat dând viguros din cap în timpul traducerii. Atunci nu a făcut nimeni nici o referire, cu toate că presa s‑a ocupat mai apoi pe larg de acest aspect, la faptul că, în lumina deficitului bugetar al Statelor Unite, a haosului economic sovietic şi a cri­zei petrolului care se profila la orizont, practic nici una dintre cele două superputeri nu mai putea să îşi permită continuarea cursei înarmărilor.

La două mile depărtare, în Houston, C'yrus V. Miller stinse televizorul şi îşi îndreptă privirea spre Scanlon.

— Omul ăsta vrea să ne lase goi puşcă, zise el fără să ridice glasul, dar plin de venin. Omul ăsta e periculos. Omul ăsta e un trădător.

După ce îşi reveni, se îndreptă către intercomul de pe birou.

— Louise, vrei, te rog, să‑l pofteşti acum pe Colonelul Easterhouse!

Cineva a spus cândva: Toţi oamenii visează dar cei mai peri­culoşi sunt aceia care visează cu ochii deschişi. Colonelul Robert Easterhouse stătea în eleganta cameră de primire de la ulti­mul etaj al clădirii Pan-Global şi se uita pe fereastră Ia pano­rama oraşului Houston. Dar ochii săi albastru deschis vedeau bolta cerească şi nisipurile de culoare ocru ale Nejdului şi visau să controleze venitul de pe terenurile petroliere de la Hasa în folosul Americii şi al întregii omeniri.

Colonelul Easterhouse se născuse în 1945 şi nu avea decât trei ani atunci când tatăl său acceptase postul de profesor la Universitatea Americană din Beirut. În zilele acelea capitala li­baneză era un adevărat paradis, eleganţă cosmopolită, bogată şi tihnită. Urmase o vreme cursurile unei şcoli arabe, avusese to­varăşi de joacă francezi şi arabi; când familia se întorsese înapoi în Idaho, avea deja treisprezece ani şi cunoştea trei limbi: en­gleza, franceza şi araba.

Ajuns în America, tovarăşii de şcoală i se păreau superfi­ciali, frivoli şi uluitor de ignoranţi, obsedaţi de rock'n'roll şi de un tânăr cântăreţ pe nume Presley. Râdeau de el atunci când le povestea despre unduirea cedrilor, forturile cruciaţilor şi scânteile focurilor de tabără ale druzilor plutind prin trecătorile muntelui Chouf. Aşa că a fost obligat să se îndrepte către cărţi şi, mai ales, către Cei şapte stâlpi ai înţelpciunii lui Lawrence din Arabia. La optsprezece ani abando­nase colegiul şi fetele de acasă şi se înrolase voluntar în Divizia 82 Aeropurtată. La moartea lui Kennedy era încă la instrucţie.

Timp de zece ani a fost paraşutist, cu trei deplasări în Viet­nam, de unde se întorsese în 1973 odată cu ultimele trupe. Când pierderile sunt mari atunci şi promovarea este foarte rapidă, iar el devenise cel mai tânăr colonel din divizia 82 atunci când ră­măsese infirm nu în luptă, ci într‑un accident stupid. Avea de executat un salt de antrenament în deşert; zona trebuia să fie netedă şi nisipoa­să, iar vântul să bată cu o viteză de cinci no­duri. Dar, ca de obicei, ofiţerii de la Statul Major prevăzuseră totul anapoda. Vântul era de peste treizeci de noduri la nivelul solului; paraşutiştii fuseseră izbiţi de stânci şi torente. Trei muri­seră, douăzeci şi şapte fuseseră răniţi.

Radiografiile făcute ulterior aveau să arate că oasele picioru­lui drept al lui Easterhouse erau ca nişte chibrituri împrăştiate pe o bucată de catifea neagră. În 1975 urmărise de pe patul spi­talului retragerea stânjenitoare a ultimelor trupe americane din ambasada din Saigon buncherul lui Bunker, cum îl ştia de la ofensiva Teţilor. Cât a stat în spital i‑a căzut întâmplător în mână o carte despre computere şi şi‑a dat imediat seama că ma­şinile acestea reprezentau drumul cel mai sigur spre putere: un mijloc de a corecta nebunia lumii şi de a readuce ordinea şi să­nătatea mintală în haosul şi anarhia existente, în cazul în care erau folosite cum se cuvine.

A părăsit armata, a intrat la colegiu şi şi‑a luat diploma în computere, s‑a angajat timp de trei ani la Honeywell, apoi s‑a mutat la IBM. Era în 1981, petro­do­larul saudit ajunsese la pu­terea maximă, Aramco angajase IBM‑ul ca să construiască pen­tru ei nişte sisteme computerizate perfecte cu ajutorul cărora să poată controla producţia, fluxul, exportul şi, mai presus de toate, redevenţele din tot monopolul lor de operaţii din Arabia Saudită. Cum vorbea fluent araba şi se dovedise un geniu în domeniul computerelor, Easterhouse era „perfect". Îşi petre­cuse cinci ani apărând interesele firmei Aramco în Arabia Saudită şi ajunsese specialist în sistemele de securitate computerizată îm­potriva fraudelor şi a furtu­ri­lor. În 1986, odată cu prăbuşirea cartelului OPEC, puterea trecuse din nou în mâinile consumato­rilor iar saudiţii, simţindu‑se lăsaţi în voia soartei, l‑au vânat pe geniul cel infirm al computerelor, oferindu‑i o avere ca să lu­creze pentru ei în loc de IBM sau Aramco.

Easterhouse cunoştea ţara şi istoria ei la fel de bine ca ori­care dintre băşti­naşi. Încă din copilărie îl încântaseră povestirile despre întemeietor, şeicul no­mad Abdal Aziz al Sadd, cel care, năvălind din deşert, luase cu asalt Fortăreaţa Musmak din Riad şi îşi începuse astfel marşul glorios către putere. Se minunase în­totdeauna de iscusinţa cu care, în cei treizeci de ani ai domniei sale, Abdal Aziz cucerise toate cele treizeci şi şale de triburi din ţară, unind astfel Nejd‑ul cu Hejaz‑ul şi Hadhramant‑ul, şi prin căsătoria cu fiicele duşmanilor învinşi reunise ţoale triburile acestea într‑o singură naţiune sau cel puţin un simulacru.

Apoi Easterhouse ajunsese să cunoască realitatea şi admira­ţia i se transfor­mase în dezamăgire. Postul pe tare îl ocupa la IBM îi cerea să prevină şi să detec­teze fraudele prin computer. Cu ajutorul unor sisteme născocite de fantasticii magicieni im­berbi din America, supraveghea traducerea producţiei operative de petrol în limbajul contabil şi, în final, în bilanţuri bancare, creând sisteme garantate apte de a fi integrate în structura mi­nisterului de finanţe saudit. Risipa şi corupţia năucitoare îi să­diseră în spiritul puritan convingerea că într‑o bună zi avea să ajungă să înlăture rezultatul unui capriciu al soartei care voise ca aceas­tă uriaşă bogăţie şi putere să încapă pe mâinile unui po­por atât de corupt; şi că el avea să fie cel care va reinstaura or­dinea şi va corecta dementele dezechilibre din Orientul Mjlociu pentru ca acest nepreţuit dar al Domnului care era petrolul să fie folosit în primul rând de Lumea Liberă şi de‑abia după aceea de celelalte popoare de pe glob.

Ar fi putut să‑şi folosească talentele înnăscute pentru a‑şi aduna o avere imensă din veniturile petroliere, aşa cum făceau toţi prinţii băştinaşi, dar convin­gerile sale morale i‑o interziceau. Prin urmare, pentru a‑şi putea împlini visul, avea nevoie de sprijinul, girul şi capitalul unor persoane puternice şi influ­ente. Iar Cyrus Miller îl chemase acum ca să dărâme edificiul acela corupt şi să‑l predea Americii. Tot ce mai avea de făcut, era să‑i convingă pe barbarii ăştia de texani că el era omul de care aveau ei nevoie.

— Colonele Easterhouse? Glasul mieros al Louisei îl între­rupse din reverie. Domnul Miller vă pofteşte să intraţi.

Se ridică şi rămase câteva clipe sprijinit în baston până i se linişti durerea din picior, apoi o urmă în cabinetul lui Miller. Îl salută pe acesta plin de deferenţă şi fu prezentat lui Scanlon. Miller intră numaidecât în subiect.

— Colonele, aş vrea ca prietenul şi colegul meu de faţă să fie convins la fel ca şi mine de posibilitatea punerii în practică a proiectului dumitale. Am mare res­pect pentru judecata lui şi aş vrea să intre şi el în afacerea aceasta.

Complimentul îl flată pe Scanlon dar Easterhouse îşi dădu imediat seama că nu era decât o minciună. Miller n‑avea pic de respect pentru judecata lui Scan­lon, avea însă nevoie de navele acestuia pentru a importa în secret armamentul necesar pentru lovitura de stat.

— Aţi citit raportul meu, domnule? îl întrebă Easterhouse pe Scanlon.

— Chestia cu tipii ăia Hez‑Boll‑Ah, da. Dar e tare încâlcită şi plină de nume caraghioase. Cum crezi că ai să‑i poţi folosi ca să răstorni monarhia? Şi, ce‑i mai important, cum ai să predai Americii terenurile petrolifere de Ia Hasa?

— Domnule Scanlon, ca să controlezi terenurile petrolifere de la Hasa şi să direcţionezi producţia lor spre America este ab­solut necesar ca în primul rând să controlezi guvernul de la Riad, aflat la sute de mile depărtare. Guvernul acesta trebuie neapărat transformat într‑o marionetă condusă în întregime de consilierii americani. America n‑are cum să răstoarne direct Casa de Saud reacţia arabă ar fi imposibilă. Planul meu pre­vede incitarea unui mic grup de fundamentalişti islamici, devo­taţi Teroarei Sfinte, care să îndeplinească acţiunea respectivă. Ideea că susţinătorii Iui Khomeini deţin controlul asupra penin­sulei saudite va stârni valuri de panică în întreaga lume arabă. Din Oman până la sud, din Emirate până în Kuwait, din Siria, Irak, Iordania, Liban, Egipt şi Israel vom fi imediat copleşiţi cu cereri, directe sau indirecte, ca America să intervină pentru ai salva pe toţi de Sfânta Teroare.

Deoarece în ultimii doi ani m‑am ocupat de punerea în funcţiune a unui sistem computerizat de securitate internă pen­tru saudiţi, ştiu bine că un astfel de grup de fanatici ai Sfintei Terori există şi că el este condus de un imam. Aceştia nutresc o ură patologică faţă de rege şi de fraţii acestuia Mafia locală cunoscută sub numele de Al‑Fahd ca şi faţă de toţi ceilalţi vreo trei mii de prinţişori înrudiţi care formează dinastia. Ima­mul i‑a înfierat public pe aceşti Prostituaţi ai Islamului, Pîngăritori ai Sfintelor Locuri de la Mecca şi Medina. Bineînţeles că a trebuit să se ascundă, dar eu pot să îi asigur securitatea atâta vreme cât o să avem nevoie de el pentru că am posibilitatea de a şterge din computerul central toate informaţiile referitoare la as­cunzătoarea sa. De altfel, am şi stabilit deja un contact cu el printr‑un membru dezamăgit al omnipre­zentei şi mult urâtei Po­liţii Religioase, Mutawain.

— Dar ce interes avem noi ca să dăm Arabia Saudită pe mâna acestor lunatici? întrebă Scanlon. Cu venitul actual al Arabici Saudite, de trei sute de milioane de dolari SUA pe zi drace, or să facă un prăpăd absolut.

— Exact. Şi nici măcar lumea arabă n‑o să poată să tole­reze aşa ceva. Toate statele din zonă, cu excepţia Iranului, au să apeleze la intervenţia Americii. Se vor face presiuni puternice asupra Washingtonului ca să‑şi trimită de urgenţă Forţele de In­tervenţie Rapidă la baza pe care o are deja pregătită în Oman şi în Peninsula Musadan, şi de acolo în capitala Riad, şi în Dhahran şi Bahrein, ca să asigure terenurile petroliere înainte ca acestea să fie distruse pentru totdeauna. Iar după aceea vom fi obligaţi să rămânem în continare ca să împiedicăm repeta­rea acestei acţiuni.

— Şi cu tipul ăsta, cu imamul, ce‑o să se întâmple? se inte­resă Scanlon.

— O să moară, îi răspunse Easterhouse liniştit, şi o să fie înlocuit de unul din prinţii mai neînsemnaţi ai dinastiei, care o să scape din masacru deoarece va fi răpit şi reţinut la mine acasă tocmai în acest scop. Îl cunosc foarte bine are educaţie occidentală, este pro american, slab, nehotărit şi beţiv. Va da însă legi­timitate apelurilor lansate de ceilalţi arabi pentru că va transmite şi el unul, prin radio, de la ambasada noastră din Riad. Fiind unicul spravieţuitor al dinastiei, are tot dreptul să facă apel la intrvenţia Americii pentru reinstaurarea legitimită­ţii. Şi după aceea are să rămână pe veci omul nostru.

Scanlon rămase o vreme, gânditor, apoi reveni la ceea ce‑l interesa.

— Şi cu ce o să ne alegem noi din toată treaba asta? Nu mă refer la SUA, ci la noi.

Miller interveni în discuţie. Îl cunoştea prea bine pe Scanlon şi ştia cum avea să reacţioneze.

— Mel, dacă prinţul ăsta o să conducă la Riad şi o să fie sfătuit în perma­nen­­ţă de colonelul de faţă, monopolul lui Aramco va lua sfârşit. Se vor încheia contracte noi, de tran­sport, de import, de rafinare. Şi ia ghici, cine va fi la capătul li­niei?

Scanlon dădu din cap aprobator.

— Şi când ai plănuit să aibă loc acest... eveniment?

— Probabil că ştiţi că atacul asupra Fortăreţei Musmak a avut loc în luna ianuarie a anului 1902, iar noul regat a fost în­fiinţat în 1932, le explică Easter­house. Peste cincisprezece luni, în primăvara anului 1992, regele urmează să celebreze împreună cu toţi membrii curţii cea de‑a nouăzecea aniversare a atacului şi jubileul de diamant al regatului. S‑au făcut deja planuri pen­tru organizarea unei ceremonii de multe milioane de dolari, care urmează să fie urmărită prin televiziune de spectatorii din toată lumea. În acest scop s‑a purces deja la construirea unui stadion acoperit. Eu răspund de toate sistemele compu­terizate de securitate porţi, uşi, ferestre, aer condiţionat. Cu o săptămână înainte de scara cea mare va avea loc o repetiţie generală la care urmează să participe principalii şase sute de membri ai Casei de Saud, adunaţi din toate colţurile lumii. În momentul acela vor aranja să dea lovitura Sfinţii Terorişti. După ce vor fi intrat cu toţii, uşile au să fie încuiate prin computer; cei cinci sute de soldaţi din garda regală au să aibă muniţiile defecte. Iar acestea, împreună cu mitralierele de care au nevoie cei din secta Hezballah, urmează să fie importate pe navele dumitale.

— Şi la sfârşit?

— La sfârşit, domnule Scanlon, din Casa de Saud are să se aleagă praful. Şi din terorişti la fel. Stadionul are să ia foc, iar camerele de luat vederi au să continue transmisia până când au să se topească în flăcări. Apoi noul ayatollah, autoproclamatul imam în viaţă, moştenitorul spiritului şi al sufletului lui Khome­ini, va apărea la televizor pentru a anunţa omenirii planurile sale, omenirii care tocmai a urmărit ce s‑a întâmplat pe stadion. Ceea ce, sunt sigur, va face să curgă imediat apelurile către Washington.

— Colonele, zise Miller, la cât crezi că se ridică finanţarea?

— Pentru începerea imediată a planificării anticipate, un milion de dolari. Mai târziu, două milioane pentru achiziţii din străinătate şi şperţuri în valută. În Arabia Saudită nimic. Pot face rost de un fond de câteva miliarde de riali cu care să acope­rim toate achiziţiile şi mituirile pe plan local.

Miller dădu din cap aprobator. Ciudatul vizionar nu cerea decât o nimica toată pentru ceea ce avea să realizeze.

— O să am grijă să primeşti aceşti bani, colonele. Acum, dacă nu te superi, te‑aş ruga să aştepţi puţin afară. Mi‑ar face plăcere să vii la mine la masă după ce terminăm.

Colonelul Easterhouse se întoarse să plece şi se opri o clipă la uşă.

— Există sau s‑ar putea să existe totuşi o problemă. Singu­rul factor incon­tro­­labil pe care îl pot prevedea. După câte se pare, Preşedinele Cormack este foarte hotărât să încheie un nou tratat cu Kremlinul. Probabil că acesta nu va putea să supravie­ţuiască dacă noi o să punem stăpânire pe peninsula saudită. Un om ca Preşedintele s‑ar putea chiar să refuze să trimită Forţele de Intervenţie Rapidă.

După plecarea colonelului, Scanlon se porni pe înjurături, făcându‑l pe Miller să se încrunte.

— Ştii că s‑ar putea să aibă dreptate, Cy? Doamne, Dumne­zeule, dacă Odell era la Casa Albă!

Preşedintele Cormack îl alesese personal pe Michael Odell, dar vicepreşedin­tele era şi el texan, ajuns milionar prin forţe proprii şi cu vederi mult mai de dreapta decât Cormack. Cuprins de o neobişnuită pasiune, Miller se întoarse şi‑l prinse de umăr pe Scanlon.

— Mel, m‑am tot rugat Atotputernicului în privinţa acestui om de multe, de nenumărate ori. Şi i‑am cerut un semn. Iar prin acest colonel şi prin spusele sale de adineauri, Domnul mi‑a dat semnul pe care i l‑am cerut. Cormack trebuie să plece.

La nord de Las Vegas, capitala jocurilor de noroc din Nevada, se află uriaşul teren al Poligonului Forţelor Aeriene de la Nellis, unde în mod cert jocurile de noroc nu sunt înscrise pe agendă. Pentru că această bază întinsă pe 11.274 acri deserveşte cel mai secret poligon de încercare a armamentului din Statele Unite, Poligonul de încercare Tonopah. Orice avion particular care ar încerca să pătrun­dă deasupra celor 3.012.770 de acri ai terenului de testare în timpul vreunei încercări, ar primi un sin­gur avertisment înainte de a fi doborât.

Aici, într‑o dimineaţă senină şi rece a lunii decembrie 1990, două grupuri de oameni debarcau dintr‑un convoi de limuzine pentru a asista la testarea şi de­mon­strarea unei noi arme revo­luţionare. Din primul grup făceau parte fabricanţii rachetei cu multiple lansări care reprezenta baza sistemului. Aceştia erau însoţiţi de reprezentanţi ai celor două firme asociate care con­struiseră rachetele şi pro­gra­mele electronice/avioane încorporate în armă. Ca majoritatea computerelor moderne, Despot, distrugătorul de tancuri cel mai sofisticat, nu era un dispozitiv sim­plu, ci cuprindea o întreagă reţea de sisteme complexe care, în acest caz, proveneau de la trei firme separate.

Peter Cobb era directorul administrativ şi principalul acţio­nar al firmei Zodiac VBL, Inc. specializată în vehicule blindate de luptă de unde şi iniţialele din numele firmei. Atât pentru el personal, cât şi pentru firma pe care o condu­cea, care perfec­ţionase Despotul timp de şapte ani pe propria sa cheltuială, to­tul depindea de acceptarea şi achiziţionarea armei de către Pen­tagon. Cobb n‑avea nici o urmă de îndoială Despotul depă­şea cu mult sistemul Pave Tiger şi pe mai recentul Tacit Rainbow, elaborate de firma Boeing. Ştia că Despotul răspun­dea unei preocupări constante a strategilor de la NATO izolarea primului val de tancuri sovietice de toate tipurile de cel de‑al doilea val în timpul atacului din Cîmpia Centrală germană.

Cobb era însoţit de colegii săi Lionel Moir de la Pasadena Avionics din Cali­fornia, care construise componentele Kestrel şi Goshawk, şi Ben Salkind de la ECK Industries, Inc. din Silicon Valley, de lângă Palo Alto, California. Aceştia aveau şi ei inte­rese majore, personale şi de corporaţie, în adoptarea Despotului de către Pentagon. ECK Industries contractase o parte din pro­totipul bombardi­erului B2 Stealth, dar acesta era un proiect deja terminat.

După două ore, când totul fusese pus la punct pentru tes­tare, sosea şi echipa Pentagonului. Aceasta cuprindea doispre­zece oameni, printre care doi generali şi grupul tehnic, ale căror recomandări erau vitale pentru decizia pe care avea să o ia Pentagonul. De îndată ce şi‑au luat şi ei locul în faţa bateriei de ecrane tv de sub umbrar, s‑a purces la efectuarea testului.

Moir începu cu o surpriză. Îşi invită spectatorii să îşi în­toarcă scaunele şi să urmărească deşertul care se întindea mo­noton şi pustiu în apropiere. Spectatorii erau nedumeriţi. Moir apăsă pe un buton de pe consola din faţa sa. La numai câţiva paşi, deşertul începu să erupă. O gheară uriaşă de metal răsări pe neaş­tep­tate, se întinse înainte şi începu să tragă. Din nisipul în care se îngropase singur, imun atât la avioanele de vânătoare cât şi la radarul de la sol, îşi făcu apariţia Despotul: un bloc uriaş de oţel cenuşiu pe roţi şi şenile, fără ferestre, independent, autonom, rezistent la orice fel de lovitură directă în afară de obuzele artileriei grele şi de bombele de mare capacitate, rezis­tent la atacurile nucleare, chimice sau biologice. Extrăgându‑se din mormântul pe care singur şi‑l săpase, uriaşul se puse pe treabă.

Cei patru oameni care se aflau în interiorul său porniră mo­toarele care îi alimentau sistemele, traseră ecranele de oţel care îi acoperea hublourile de sticlă armată şi scoaseră antena rada­rului care avea să îi avertizeze asupra atacurilor şi antenele cu senzori care aveau să‑i ajute la ghidarea rachetelor. Echipa Pen­tagonului era impresionată.

— Vom presupune, îi anunţă Cobb, că primul val de tan­curi sovietice a trecut fluviul Elba în Germania de Vest peste cele câteva poduri existente precum şi peste alte poduri militare ridicate peste noapte. Forţele NATO se angajaseră în lupta cu primul val, fiind suficiente pentru a le face faţă. Dar un al doi­lea val, mult mai numeros, de tancuri ruseşti se iveşte din pădu­rile Germaniei de Est unde au stat ascunse până atunci şi se în­dreaptă către Elba. Acestea vor izbuti o străpungere a liniei frontului, urmând să se îndrepte către graniţa cu Franţa. Despoţii, desfăşuraţi şi îngropaţi în Germania, pe o linie care porneşte dinspre nord spre sud, au ordine precise: descoperirea, identifi­carea şi distruge­rea tancurilor inamice.

Cobb apăsă pe un alt buton şi în acoperişul VBL‑ului se deschise o trapă. Din ea apăru o rampă pe care se afla o ra­chetă subţire ca un creion, un tub lung de 2,5 metri, cu un dia­metru, de 50 de centimetri. Racheta îşi porni motoraşul şi se avântă în văzduhul azuriu, unde se pierdu rapid pentru că era azurie şi ea. Spectatorii îşi întoarseră privirile spre ecrane, pe care o cameră tv de mare acurateţe urmărea Kestrelul. La înăl­ţimea de cincizeci de metri intră în funcţiune motorul cu reacţie turbofan colateral, racheta purtătoare se stinse şi se prăbuşi desfăcându‑se în bucăţi, pe laturile proiectilului ţâşniră nişte aripi scurte şi butucănoase şi nişte eleroane care să‑l orienteze. Racheta minusculă începu să zboare ca un avion, continuând to­tuşi să urce în văzduhul de deasupra poligonului. Moir indică un uriaş ecran radar. Braţul circular înconjura discul fără ca pe acesta să apară nici o imagine.

— Kestrelul este alcătuit în întregime din fibre de sticlă, psalmodie Moir cu mândrie. Motorul e construit din derivaţi ce­ramici, rezistenţi la temperaturi înalte, dar care nu se reflectă pe ecranul radarului. Cu puţina tehnologie „stealth" pe care am in­trodus‑o în el, aşa cum vedeţi şi dumneavoastră, este complet invizibil, atât pentru ochiul omenesc cât şi pentru cel al aparate­lor. Iscălitura sa pe radar e doar cât a unui cintezoi. Ba chiar mai puţin. Radarul poate detecta păsările după bătaia aripilor. Kestrel nu bate din aripi iar radarul pe care îl avem aici este cu mult mai sofisticat decât toată aparatura pe care o au sovieticii.

În caz de război, Kestrel, vechiul cu adâncă penetraţie, poate pătrunde până la o depărtare între 200 şi 500 de mile dincolo de liniile inamice. În cadrul aces­tui test a atins o altitudine opera­ţională de 4.500 de metri, s‑a stabilit la o bătaie a tubului de o sută de mile şi a început să se rotească, având o longevitate de zece ore la o sută de noduri. În acelaşi timp a început să urmă­rească electronic ceea ce se întâmplă la sol. Gama lui de senzori a intrat în acţiune. Ca o pasăre de pradă a explorat terenul de sub el, acoperind o circumferinţă terestră cu diame­trul de 70 de mile.

Scanerii lui infraroşii au hăituit vânatul apoi au chestionat radarul cu banda milimetrică.

— Este programat să lovească numai în cazul în care ţinta emite căldură, este alcătuită din oţel şi se află în mişcare, adăugă Moir. Ţinta trebuie să emită suficient de multă căldură pentru a fi tanc şi nu automobil, camion sau tren. Nu va lovi un incendiu, o casă în flăcări sau un vehicul parcat deoarece acestea nu se află în mişcare... Din acelaşi motiv nu va lovi nici reflectoarele unghiulare sau cărămida, lemnul sau cauciucul, pentru că acestea nu sunt din oţel. Iar acum, domnilor, vă rog să vă uitaţi la zona de ţintă de pe acest ecran.

Spectatorii se întoarseră spre ecranul uriaş, pe care apăreau imaginile transmise de camera de televiziune aflată la o depăr­tare de o sută de mile. O zonă întinsă prevăzută cu decoruri ca un platou de filmare de la Hollywood. Era plină de pomi artifi­ciali, hangare de lemn, furgonete, camioane şi automobile. Din loc în loc ardeau ruguri mari aprinse cu benzină. Apoi un sin­gur tanc autentic începu să se mişte, radiocontrolat. De la înăl­ţimea de 4.500 de metri la care se afla, Kestrelul îl observă ime­diat şi intră în acţiune.

— Domnilor, iată noua revoluţie de care suntem, pe bună dreptate, foarte mândri. În sistemele precedente, aparatul de vânătoare se arunca imediat în jos asupra ţintei, distrugându‑se în acest fel şi pe el, împreună cu toată această tehnologie extrem de costisitoare. Ceea ce face ca preţul de cost să fie ineficient. Urmăriţi însă cum acţionează Despotul...

Spectatorii se întoarseră din nou, la timp pentru a putea surprinde străful­gerarea rachetei purtătoare a proiectilului tele­ghidat Goshawk, lung de un metru, care îndeplinea acum ordi­nul primit de la Kestrel şi se îndrepta asupra ţintei pe care i‑o comandase acesta. Comentariul fu preluat în continuare de Salkind.

— Goshawk se va înălţa la 30.000 de metri, se va răsuci şi se va întoarce înapoi. Când va trece pe lângă Kestrel, acest vehi­cul pilotat de la distanţă îi va transmite Goshawkului toate in­formaţiile finale asupra ţintei. Computerul de la bordul Kestrelului va stabili poziţia exactă a ţintei când Goshawk va atinge zero metri altitudine, aproximaţia fiind de 50 cm. Goshawk va lovi în interiorul cercului. Urmăriţi‑l acum cum coboară.

Tancul de oţel (un Abrams Marca Unu învechit) înainta zgomotos la atac, mişcându‑se printre toate casele, hangarele, camioanele, furgonetele, automobilele, focurile, reflectoarele un­ghiulare îngropate în zona de ţintă şi tancurile imitate din cau­ciuc. O străfulgerare bruscă şi Abramsul fu parcă lovit de un pumn masiv. Aproape ca într‑o filmare cu încetinitorul, se turti, marginile îi explodară, tunul i se ridică acuzator spre cer şi apoi explodă ca o minge de foc. Sub umbrar se auzi un prelung oftat colectiv.

— Ce artilerie aveţi în nasul acestui Goshawk? întrebă un general.

— Nici una, generale, îi răspunde Salkind. Goshawk e ca un pietroi deştept. Se aruncă în jos cu aproape zece mii de mile pe oră. În afară de receptorul prin care primeşte informaţiile de la Kestrel şi de radarul minuscul cu ajutorul căruia urmează in­strucţiunile pe ultimii 4.500 m până la ţintă, nu are nici o altă tehnologie. De aceea şi este atât de ieftin. Dar efectul impactului a zece kilograme de oţel combinat cu tungsten asupra tancului, la viteza respectivă, este ca... păi, cam ca atunci când tragi o alică dintr‑o armă cu aer comprimat în spinarea unei libărci, de mică distanţă. Tancul acesta a oprit de fapt echivalentul a două locomotive Amtrack cu o sută de mile la oră. A fost pur şi sim­plu făcut una cu pământul.

Testul mai dură două ceasuri. Fabricanţii făcură dovada că reprogamarea Kestrelului se putea face chiar şi în timpul zboru­lui. Când i‑au spus să atace structuri de oţel cu apă de fiecare parte, acesta a atacat poduri, dacă i‑au schimbat profilul, a lo­vit trenuri, baraje sau coloane de camioane în mişcare. Singura condiţie era ca ţinta să fie în mişcare. Când era staţionară, Kes­trel nu ştia să deosebească un camion din oţel de un mic hangar din oţel. Nu recunoştea decât poduri. Dar senzorii lui puteau să străbată ploaia, norii, zăpada, burniţa, zloata, ceaţa şi întuneri­cul.

Spectatorii se risipiră pe la mijlocul după‑amiezii, iar comi­tetul de la Penta­gon se pregăti să se urce în limuzine ca să ajungă la Nellis, de unde urma să ia avionul spre Washington.

Unul dintre generali se opri să dea mâna cu producătorii.

— Ca tanchist, le spuse el, n‑am văzut în viaţa mea ceva mai înspăimân­tător. Are votul meu. O să‑i bage sigur în toate boalele pe-ăia de pe strada Frunze. E destul de neplăcut să fii vânat de către oameni, dar să ajungi să fii vânat de un robot atât de afurisit la dracu', e un adevărat coşmar!

Ultimul cuvânt îl avu însă unul dintre civili.

— Domnilor, e strălucit. Cel mai bun sistem VBL de distru­gere a tancurilor de la mare distanţă care există la ora actuală în toată lumea. Dar trebuie să vă spunem că, dacă reuşeşte tra­tatul acesta nou de la Nantucket, n‑o să ajungem să‑l mai co­mandăm niciodată.

Cobb, Moir şi Salkind, care se întorceau la Las Vegas în aceeaşi maşină, îşi dădură seama că Nantucket îi ameninţa, la fel ca pe atîţia alţi mii de oameni din complexul industriei mili­tare, cu ruina totală, a lor personală cât şi a firmelor lor.

În ajunul Crăciunului, la Alcantara del Rio n‑a muncit ni­meni. S‑a bătut însă din abundenţă şf până la ore înaintate. C'înd Antonio ajunsese în sfârşit să‑şi închidă băruleţul, era tre­cut de miezul nopţii. Unii dinte clienţii lui locuiau chiar în sat, dar alţii mergeu mai departe, cu maşina sau pe jos, până la ca­banele risipite pe dealurile dimprejur. Jose Francisco, numit Pablo, se împleticea pe cărarea din faţa casei străinului cel înalt şi nu simţea nimic altceva decât o uşoară presiune a băşicii. Înţelegând că nu mai era chip să meargă dacă nu se uşura, se întoarse spre zidul de piatră care înconjura ograda în care era parcat mini‑jeepul Terra Seat, îşi desfăcu fermoarul de la pantaloni şi se adânci în savurarea celei de‑a doua mari plăceri pe care o are un bărbat.

Deasupra lui dormea bărbatul cel înalt şi visa iarăşi visul acela îngrozitor care îl alungase pe aceste melaguri. Trupul îi era scăldat în sudoare în timp ce îl trăia pentru o a suta oară. Gura încleştată i se deschise în somn şi scoase un urlet: „Nu... u... u...u!"

Jos, Pablo sări în sus de doi coţi şi apoi se prăvăli în drum, udându‑şi pan­ta­­lonii cei mai buni. Se ridică iute şi o porni la goană, cu urina scurgându‑i‑se pe picioare, cu fermoarul desfă­cut, cu mădularul învăluit în chip cu totul neobişnuit într‑o gură de aer proaspăt. Dacă străinul cel înalt şi voinic avea de gând să devină violent, atunci dumnealui, Jose Francisco Echevarria, cu voia bunului Dumnezeu, n‑avea de gând să‑i rămână prin preajmă. O fi el politicos, foarte bine, o fi vorbind el spa­niola, dar tot era ceva ciudat cu omul ăsta.

Pe la jumătatea lunii ianuarie a anului următor, un tânăr bo­boc cobora pe bicicletă strada Sf. Giles din vechiul oraş britanic Oxford, hotărât să‑şi întâl­neas­că noul îndrumător şi să se bucure din plin de prima zi pe care o petrecea la Colegiul Balliol. Era îmbrăcat într‑o pereche de pantaloni groşi de catifea reiată şi o jeghetă lungă pentru că era ger, dar ţinuse să‑şi pună pe deasu­pra roba neagră academică de student al Universităţii Oxford, care îi flutura în vânt. Avea să afle mai târziu că studenţii purtau această uniformă numai atunci când lua masa la cantină, dar acum, ca nou venit, se simţea mândru de ea. Ar fi preferat să locu­iască în incinta colegiului, dar familia îi închiriase o casă spaţioasă pe şoseaua Woodstock. Ajuns la Monumentul Marti­rilor, intră pe strada Magdalena.

În urma lui, nevăzută, se opri o limuzină în care se aflau trei bărbaţi, doi în faţă şi unul în spate. Acesta din urmă se apleacă spre cei din faţă.

— E interzis accesul maşinilor pe strada Magdalena. Va tre­bui să mergeţi mai departe pe jos.

Cel care stătea pe locul de lângă şofer înjură în surdină şi co­bori pe trotuar. Începu să se strecoare cu paşi rapizi printre oa­meni, fără să‑l scape din vedere pe biciclistul din faţa lui. Îndru­mată de cel care stătea în spate, limuzina o coti la dreapta pe strada Beaumont, apoi la stânga pe strada Gloucester şi iar la stânga pe strada George. Acolo se opri pentru că ajunsese la ce­lălalt capăt al străzii Magdalena, de unde tocmai apăruse bici­clistul. Bobocul se dădu jos de pe bicicletă la câţiva metri după ce intrase pe strada Largă, dincolo de intersecţie, aşa că maşina rămase pe loc în aşteptare. Cel de‑al treilea bărbat apăru şi el pe strada Magdalena, îmbujorat de vântul îngheţat, zări maşina şi se alătură celorlalţi doi.

— Al naibii oraş, observă el. Numai străzi cu sens unic şi zone cu acces interzis.

Bărbatul din spate chicoti.

— De aceea şi folosesc studenţii bicicleta. Poate că ar trebui să o folosim şi noi.

— Mai bine taci din gură şi vezi ce se întâmplă, îl apostrofă şoferul, fără urmă de umor.

Bărbatul din spate amuţi şi îşi po­trivi mai bine arma de sub braţul stâng.

Studentul descălecase de pe bicicletă şi se uita atent la o cruce de piatră din mijlocul străzii. Aflase din ghid că în acest loc, în anul 1555, fuseseră arşi pe rug doi episcopi, Latimer şi Ridley, din ordinul reginei catolice Maria. În timp ce erau cu­prinşi de flăcări, episcopul Latimer îi strigase tovarăşului de su­pliciu: „Nu‑ţi pierde cumpătul, Maestre Ridley, şi ţine‑ţi bine fi­rea, căci zilele astea, cu binecu­vântarea bunului Dumnezeu, o să aprindem şi noi în Anglia o făclie care n‑o să mai fie stinsă în vecii vecilor!"

Se referea bineînţeles la făclia credinţei protestante, dar ce i‑o fi răspuns episcopul Ridley nu s‑a mai aflat nici până acum pen­tru că acesta se transfor­mase deja el însuşi într‑o făclie. După un an, exact în acelaşi loc, în 1556, Arhiepiscopul Cranmer a avut aceeaşi soartă. Flăcările rugului au scorojit poarta Colegiu­lui Balliol, aflată la numai câţiva metri de el. Ulterior poarta respectivă a fost scoasă şi atârnată la intrarea în Curtea Pătrată Interioară, unde vizitatorii mai pot să vadă chiar şi acum ur­mele de scorojeală.

— Salut, i se adresă un glas dintr‑o parte. Studentul îşi co­bori privirea. Era înalt şi stângaci iar fata era scundă şi îndesată ca o potârniche, cu nişte ochi negri şi strălucitori. Eu sunt Jenny, continuă ea. Cred că avem acelaşi îndru­mător.

Tînărul student de 21 de ani, care venise la Oxford de peste ocean ca să urmeze cursurile penultimului an după ce îi absol­vise pe primii doi la Yale, îi zâmbi cu căldură.

— Salut. Eu sunt Simon.

Se îndreptară împreună către arcada prin care se intra în co­legiu, tânărul ducându‑şi bicicleta pe lângă el. Mai venise şi cu o zi în urmă ca să‑şi cunoască directorul, dar atunci fusese cu ma­şina. Pe la mijlocul arcadei îi întâmpină chi­pul amabil dar im­placabil al lui Tim Ward‑Barber.

— Suntem nou la colegiu, nu‑i aşa, domnule? întrebă el.

— Ăăă, da, îi răspunse Simon. Chiar prima zi, aşa cred.

— Foarte bine, atunci e cazul să învăţăm prima regulă a vieţii de aici. Nicio­dată, cu nici un chip, că sunteţi beat, drogat sau pe jumătate adormit, nu trebuie să vă împingeţi, duceţi sau conduceţi bicicleta până la capătul arcadei, domnule. Rezemă-ţi‑o aici, lângă celelalte, vă rog.

În universitate există rectori, prodecani, directori, economi, tutori, decani, profesori, recenzenţi, profesori asociaţi şi mulţi alţii cu felurite grade ierarhice. Dar portarul şef al unui colegiu face fără îndoială parte din Liga Seniorilor. Ca fost subofiţer în regimentul 16/5 Lăncieri, Tim făcuse faţă la vremea lui mai multor rânduri de plutoane.

La întoarcere Tim le făcu la amândoi un semn blajin cu ca­pul şi le spuse:

— Cred că sunteţi la doctorul Keen. În colţul Curţii, sus pe scări până la ultimul.

Ajunşi în încăperea dezordonată din capătul scărilor, unde locuia îndrumă­torul lor la istorie medievală, Simon şi Jenny i se prezentară, Jenny adresân­du‑i‑se cu „Profesore" iar Simon cu „Domnule". Doctorul Keen le zâmbi radios pe deasupra ochela­rilor.

— Să ştiţi, le spuse el plin de veselie, că nu există decât două lucruri pe care nu le îngădui. Unul este să vă irosiţi timpul vostru şi pe al meu de pomană iar celălalt să mi se spună „Domnule". „Doctor Keen" sună foarte bine. Vom ajunge încet‑încet şi la „Maurice". Şi, apropo, Jenny, nu sunt nici profe­sor. Profesorii au cu toţii fotolii şi, după cum bine vezi, la mine lipsesc; sau cel puţin nu există nici unul în stare bună.

Şi le arătă cu un gest voios colecţia de scaune tapisate pe jumătate stricate, invitându‑i să ia loc. Simon se lăsă cu toată gre­utatea într‑un fotoliu Queen Anne fără picioare, ajungând la câţiva centrimetri de podea, după care se adân­ciră într‑o discuţie despre Jan Hus şi revoluţia husită din Boemia medievală. Si­mon zâmbi. Era convins că avea să se simtă minunat la Oxford.

O simplă întâmplare îl făcu pe Cyrus Miller să stea lângă Peter Cobb la un dineu pentru strângerea unor fonduri, dineu care avea loc la Austin, Texas, cu două săptămâni mai târziu. Ura de moarte dineurile acestea şi le evita pe cât putea; dar de data asta aceasta era în favoarea unui om politic local, iar Miller cunoş­tea prea bine cât de important este să laşi nişte amintiri în lu­mea politici­enilor, la care să poţi apela mai târziu, când ai ne­voie de o favoare. Era pregătit să‑l ignore pe bărbatul de lângă el, care nu avea nici o tangenţă cu petrolul, dar Cobb lasă să‑i scape numele firmei sale şi opoziţia viscerală pe care o resimţea faţă de Tratatul Nantucket şi, prin urmare, şi faţă de omul care se afla în spatele acestuia, John Cormack.

— Împuţitul ăsta de tratat trebuie oprit cu orice preţ, zise Cobb. Trebuie să convingem cumva Senatul să refuze să‑l rati­fice.

Buletinele de ştiri din ziua respectivă anunţau că tratatul se afla în faza redactării versiunii finale şi că avea să fie semnat de ambasadorii celor două ţări de la Washington şi de la Moscova, urmând să fie ratificat de Comitetul Central de la Moscova în octombrie, după vacanţa de vară, şi prezentat Senatului înainte de încheierea anului.

— Chiar crezi că Senatul îl va refuza? îl întrebă atent Mil­ler.

Cel care urma să încheie contractul apărării se uită poso­morât în paharul din faţa sa; era al cincilea.

— Nu răspunse el. Adevărul este că reducerile de armament au fost întotdea­una foarte populare pentru marea masă a alegă­torilor, şi, cu toate divergenţele, Cormack are atât prestigiul cât şi popularitatea pentru a‑l face să treacă prin simpla forţă a personalităţii sale. Nu pot să‑l sufăr dar, ce să‑i faci, asta‑i rea­litatea.

Miller admiră realismul celui învins.

— Cunoşti cumva termenii tratatului? se interesă el.

— Destul de bine, îi răspunse Cobb. Urmează să taie zeci de miliarde de dolari din bugetul apărării. De ambele părţi ale Cortinei de Fier. Se vorbeşte de vreo 40% bilateral, bineînţe­les.

— Crezi că mai există mulţi care gândesc ca dumneata? îl în­trebă Miller.

Cobb era prea beat ca să‑şi dea seama unde voia acesta să ajungă.

— Cam toată industria apărării, mârii el. Ne paşte închide­rea definitivă a fabricilor şi pierderea totală a personalului şi a firmelor.

— Hmm. Ce păcat că nu e preşedinte Michael Odell, zise Miller gânditor.

Bărbatul de la Zodiac, Inc. râse aspru.

— Oho, ce vis frumos. Da, el s‑ar opune acestor reduceri. Dar asta nu ne e de nici un folos. Odell o să rămână tot vice iar Cormack tot preşedinte.

— Aşa crezi? îl întrebă Miller calm.

În ultima săptămână a lunii, Cobb, Moir şi Salkind se întâlneau la un dineu privat cu Scanlon şi Miller, la invitaţia spe­cială a acestuia din urmă. Se adunaseră într‑un apartament lu­xos şi discret de la Hotelul Remington din Houston. La coniac şi cafea, Miller le călăuzi gândurile spre faptul că Biroul Oval continua să fie ocupat de John Cormack.

— Trebuie neapărat să dispară de acolo, zise Miller hotărât.

Ceilalţi îl aprobară clătinând din cap.

— Nu vreau să am nici în clin, nici în mânecă de a face cu asasinarea lui, se grăbi să afirme Salkind. Şi, în orice caz, să nu uităm ce s‑a întâmplat cu Kenne­dy. După ce a murit el. Congre­sul a aprobat toate legile asupra drepturilor omu­lui pe care Kennedy n‑a izbutit să le obţină cât era în viaţă. O lovitură to­tal con­tra­productivă. Şi tocmai Johnson le‑a transformat pe toate în legi.

— Sunt întru totul de acord cu dumneata, îl aprobă Miller. Un asemenea curs al acţiunii este cu totul de neconceput. Dar trebuie să existe vreo modalitate prin care să‑l facem să îşi dea demisia.

— Spune dumneata măcar una, îl provocă Moir. Cum dra­cului poate să rea­li­zeze cineva o treabă ca asta? Individul e be­ton armat. Nu‑i implicat în nici un scandal. Doar Consiliul nu i‑a propus să candideze decât după ce s‑a asigurat de asta.

— Trebuie să existe totuşi ceva:, zise Miller. Vreun călcîi al lui Ahile. Noi avem hotărârea, contactele, finanţele. Ne trebuie un expert.

— Ce părere ai de omul tău, colonelul? îl întrebă Scanlon.

Miller scutură din cap.

— Pentru el orice preşedinte al SUA este Comandantul Su­prem. Nu, altcine­va... pe undeva... prin altă parte...

Ceea ce avea el în minte şi se hotărâse să găsească era un ti­călos subtil, necruţător, inteligent şi cu credinţă numai în faţa banului.

CAPITOLUL TREI

martie 1991

Cu treizeci de mile mai la vest de oraşul Oklahoma, se găseşte penitenciarul fede­ral numit El Reno, cunoscut sub denumirea oficială de „institu­ţie federală de corecţie". În cuvinte mai puţin pompoase, este unul dintre cele mai severe penitenciare din America în jar­gonul infractorilor, o pîrnaie nasoală. La revărsatul zorilor unei dimineţi reci de martie, o uşiţă se deschidea în cadrul porţii ameninţătoare de la intrare pentru a lăsa să‑şi facă apariţia un bărbat de statură mijlocie, obez, gălbejit la faţă de atâta stat la închisoare, fără nici un sfanţ în buzunar şi plin de înverşunare în suflet.

Acesta aruncă o privire în jur dar nu prea avea nimic de vă­zut; se întoarse şi începu să îşi îndrepte paşii către oraş. Deasu­pra lui îl urmăreau ochii nevăzuţi din turnurile de pază care se întoarseră apoi în altă direcţie. Alţi ochi, dintr‑o maşină par­cată în apropiere, îl urmăreau însă cu mult mai multă atenţie. Limu­zi­na uriaşă era parcată la o oarecare distanţă de poarta în­chisorii, suficient de departe ca să nu i se vadă numărul. Bărba­tul care îl urmărea prin luneta maşinii îşi lăsă jos binoclul şi murmură:

— Se îndreaptă către noi.

Peste zece minute grăsanul ajungea lângă maşină, îi arunca o privire indife­rentă şi îşi continua drumul pe lângă ea. Dar era profesionist şi antenele îi intraseră deja în alertă. Depăşise de‑acum maşina cu vreo sută de metri când motorul acesteia se trezi la viaţă. Limuzina îl ajunse din urmă şi se opri alături de el. Din ea cobori un tânăr proaspăt bărbierit, atletic, plăcut la înfă­ţişare.

— Domnul Moss?

— Cine vrea să ştie?

— Patronul meu, domnule. Doreşte să vă ofere o între­vedere.

— Şi‑mi închipui că n‑are nici un nume, observă grăsanul.

Celălalt zâmbi.

— Nu încă. Dar avem o maşină încălzită, un avion particu­lar şi nu vrem să vă producem nici un neajuns. Hai să vorbim pe şleau, domnule Moss, aveţi unde să mergeţi în altă parte?

Moss stătu câtăva vreme să reflecteze. Nici maşina, nici omul nu prea miroseau a Companie CIA sau a Birou FBI Ż, duşmanii lui înverşunaţi. Şi nici nu avea, într‑adevăr, unde să meargă în altă parte. Se urcă în spatele maşinii, se aşeză şi tânărul alături de el şi maşina porni îndreptându‑se nu înspre ora­şul Oklahoma, ci spre nord‑vest, în direcţia aeroportului Wiley Post.

În 1966, la vârsta de 26 de ani, tânâr ofiţer provincial la CIA (GS12), Irving Moss de‑abia era la prima ieşire în afara Statelor Unite în cadrul unui program Phoenix condus de Agenţie. Era perioada în care Forţele Speciale, Beretele Verzi transferau Ar­matei Vietnameze programul lor, până atunci încununat de suc­ces, pentru inima şi sufletul ţăranilor din Delta Meckongului. Armata vietnameză purcesese însă la lămurirea acestora de a nu mai colabora cu Vietcongul cu mult mai puţină îndemânare şi mult mai multă lipsă de umanitate decât Beretele Verzi. Cei de la Phoenix trebuiau să stabilească legătura cu ARVIN, în timp ce Beretele Verzi se ocupau tot mai mult de misiunile de cău­tare şi distrugere, din care reveneau adeseori cu prizonieri sau suspecţi vietcong pentru a fi interogaţi de ARVIN sub suprave­gherea celor de la Phoenix. Şi în acest moment Moss îşi desco­perise gusturile tainice şi înclinaţia adevărată.

În adolescenţă îl nedumerise şi îl deprimase foarte mult pro­pria sa lipsă de apetit sexual şi îşi amintea cu vie amărăciune ironiile pe care fusese obligat să le suporte. Îl buimăcise de ase­menea observaţia anii '50 erau o epocă de relativă inocenţă adolescentină că se simţea imediat excitat la auzul unui ţipăt ome­nesc. Pentru un astfel de om, junglele lipsite de ochi indis­creţi din Vietnam reprezentau o adevărată Peşteră a hai Alladin, plină de desfătări. Singur cu unitatea vietnameză din spatele frontului, putuse să se autonumească în funcţia de anchetator şef, care îi permitea să îi interogheze pe suspecţi asistat doar de doi caporali sud‑vietnamezi cu gândire similară.

Pentru Moss cei trei ani petrecuţi acolo fuseseră de‑a dreptul minunaţi; totul se sfârşise însă într‑o bună zi a anului 1969. când un tânăr sergent din Beretele Verzi, înalt şi musculos, se ivise pe neaşteptate din junglă cu braţul stâng plin de sânge. Superiorul său îl trimisese în spatele frontului ca să primească îngrijirile ne­cesare. Tînărul militar rămăsese câteva clipe nemişcat, uitându‑se la activitatea lui Moss, apoi se întorsese fără nici o vorbă şi îi trăznise un pumn cu mâna dreaptă direct la rădăcina nasului. Medicii din Danang îşi dăduseră toată osteneala dar oasele sep­tului erau într-atâta de sfărâmate, încât Moss trebuise să ajungă la tratament în Japonia. Chiar şi după operaţia estetică rămăsese cu nasul turtit şi aplatizat la rădăcină, iar nările îi erau atât de deteriorate, că până şi acum mai şuiera şi fonfăia atunci când respira, mai ales când era emoţionat.

Nu se mai întâlnise niciodată cu sergentul acela, nu existase nici o reclama­ţie oficială şi reuşise să‑şi acopere urmele şi să rămână în continuare în cadrul Agenţiei. Până în 1983 când, avan­sat mult în funcţie, se ocupa din partea CIA de organizarea mişcării contra din Honduras, fiind însărcinat cu supravegherea mai multor tabere din jungla de la graniţa cu Nicaragua, de unde aceşti contras, mulţi dintre ei foşti angajaţi ai înlăturatului şi nepopularului dictator Somoza, porneau în misiuni sporadice dincolo de graniţă, pe teritoriul aflat cândva sub conduce­rea lor. Un asemenea grup se întorsese într‑o zi cu un băieţandru de treisprezece ani, nu sandinist, ci doar un biet copil de ţă­rani.

Interogatoriul avusese loc într‑un luminiş dintre nişte ar­buşti, cam la vreun sfert de milă de tabăra contra, dar în aerul tropical nemişcat urletele înnebunite ale băiatului se auzeau foarte limpede până în tabără, unde nu putuse nimeni să în­chidă un ochi. Înspre ziuă ţipetele încetaseră în sfârţit. Moss se întorsese în tabără de parcă ar fi fost drogat, se aruncase pe o saltea şi căzuse într‑un somn adânc. Doi dintre comandanţii de secţie nicaraguani plecaseră pe furiş din tabără, se îndreptaseră spre arbuşti şi se înapoiaseră după douăzeci de minute ca să ceară o audienţă la comandant. Colonelul Rivas, care tocmai îşi întocmea rapoartele la lumina petromaxului sâsâitor, îi primi pe cei doi guerillas în cortul său şi îi ascultă timp de câteva minute.

— Noi nu mai putem să lucrăm cu individul ăsta, zise pri­mul în încheiere. Am vorbit cu băieţii. Toţi gândesc la fel, Colo­nel.

Es malsano, adăugă celălalt. Un animal.

Colonelul Rivas oftă. Făcuse cândva parte din detaşamentele morţii ale lui Somoza şi la vremea lui ridicase mulţi sindicalişti şi nemulţumiţi de prin paturile lor. Asistase la mai multe execu­ţii, ba chiar şi participase la unele dintre ele. Dar copii... Se în­tinse după radioemiţător. N‑avea nevoie de nici o revoltă şi nici de dezertare în masă printre guerillas. Imediat după mijirea zo­rilor, în tabără aterizase zgomotos un elicopter militar american din care îşi făcuse apariţia un bărbat îndesat, brunet care se întâmpla să fie proaspăt numitul locţiitor al şefului Secţiei latino‑americane din cadrul CIA şi care tocmai se afla într‑un tur de recunoaştere pentru a se familiariza cu noul domeniu. Rivas îl însoţise pe american la arbuşti, de unde se întorseseră în câteva minute.

Irving Moss se trezi pentru că cineva dădea cu piciorul în stinghia patului. Îşi ridică privirea împăienjenită de somn şi zări un bărbat în uniformă verde de camuflaj care se uita de sus la el.

— Moss, ai fost dat afară, îi spuse bărbatul.

— Da' tu cine dracu' eşti? îl întrebă Moss.

Acesta îi răs­punse.

— Unul de‑al lor, rânji Moss dispreţuitor.

— Da, unul de‑al lor. Iar tu eşti dat afară. Afară din Hon­duras şi afară din Agenţie.

Îi arătă o bucată de hârtie.

— Asta nu vine de la Langley, protestă Moss.

— Nu, asta vine de la mine, îl lămuri bărbatul. Eu vin de la Langley. Ia‑ţi bagajul şi urcă‑te în elicopter.

După treizeci de minute, agentul David Weintraub se uita cum elicopterul se înălţa în văzduhul dimineţii. La Tegucigalpa, Moss a fost întâmpinat de şeful de post, care s‑a purtat cu el rece şi oficial şi l‑a urcat personal în avionul spre Miami şi Washington. Moss n‑a mai ajuns niciodată înapoi până la Lan­gley. La Washington National îl aşteptau actele şi ordinul de a se face nevăzut. Timp de cinci ani, cererea fiind mare, a lucrat pentru o serie de dictatori din ce în ce mai nepopulari din Orientul Mijlociu şi din America Latină. Ultima acţiune a fost de a organiza reţelele de droguri pentru Noriega din Panama. Mare greşeală. Agenţia americană de luptă împotriva drogurilor l‑a trecut pe lista ei de priorităţi.

În 1988 era în trecere pe Aeroportul Heathrow din Londra, când a fost oprit de păzitorii britanici ai legii şi poftit înşelător de curtenitor să schimbe câteva vorbe feriţi de ochii lumii. Vor­bele erau despre o armă de mână pe care o avea ascunsă în va­liză. Procedura normală de extrădare s‑a desfăşurat cu o viteză uluitoare şi, după numai trei săptămâni, Moss ateriza din nou pe pământul Americii. La proces a încasat trei ani. Fiind la prima infracţiune, ar fi putut să fie trimis la un penitenciar mai puţin sever. Dar în timp ce Moss îşi aştepta sentinţa, doi băr­baţi luau discret masa la exclusivistul Club Metropolitan din Washington.

Unul dintre ei era bărbatul cel îndesat pe nume Weintraub, ajuns între timp în postul de locţiitor al Directorului Adjunct (Operaţii) al CIA. Celălalt era Oliver „Buck" Revell, un bărbat voinic, fost aviator la marină, în prezent locţiitor al Directoru­lui Executiv (Investigaţii) al FBI. Jucase şi fotbal în tinereţe dar nu îndeajuns de mult ca să‑şi distrugă creierul chiar de tot. Ba încă unii din Clădirea Hoover susţineau că acesta îi funcţiona încă foarte bine. Weintraub aşteptă ca Revell să‑şi termine mai întâi de mâncat friptura, apoi îi arătă un dosar plin cu fotografii. Revell se uită la ele şi zise simplu „înţeleg". În mod cu totul nejustificat, Moss fu trimis să‑şi ispăşească pedeapsa la El Reno, unde erau ţinuţi sub lacăt şi cheie unii dintre cei mai înveteraţi ucigaşi, siluitori şi tâlhari din Statele Unite. La ieşirea din închi­soare, Moss era animat de o ură patologică faţă de Agenţie, Bi­rou, britanici... şi ăsta nu era decât începutul unei liste mult mai lungi.

La Aeroportul Wiley Post, limuzina trecu de poarta princi­pală cu un simplu gest din partea şoferului şi trase lângă un Learjet care aştepta cu motoarele pornite. În afară de numărul de înmatriculare, pe care Moss îl memoră imediat, acesta nu purta nici o altă inscripţie. Peste cinci minute se înălţase deja în văzduh, îndreptându‑se spre sud‑vest. Moss putea să stabilească direcţia aproximativă după poziţia soarelui de dimineaţă. Iar aceasta, ştia sigur, era spre Texas.

Chiar de lângă Austin începe ceea ce texanii numesc ţinutul deluros. Aici îşi avea reşedinţa de la ţară proprietarul Pan‑Globalului, un domeniu de 20.000 de acri la poalele dealurilor. Fa­ţada casei era îndreptată spre sud‑vest, de unde se putea vedea panorama întinsei câmpii texane până spre îndepărtatul Galveston şi spre Golf. Pe lângă mulţimea de acareturi pentru servi­tori, de bungalouri pentru oaspeţi, bazinul de înot şi poligonul de tir, domeniul era prevăzut şi cu un teren propriu de aterizare pe care, cu puţin înainte de amiază, veni să se lase Learjetul.

Moss a fost condus într‑un bungalou din lemn de palisan­dru, i s‑a lăsat un răgaz de o jumătate de oră ca să facă baie şi să se radă, apoi a fost condus până la conac şi poftit într‑un bi­rou răcoros, acoperit cu lambriuri de piele. După două minute, se afla în faţa unui bătrân înalt, cu părul alb.

— Domnul Moss? îl întrebă bătrânul. Domnul Irving Moss?

— Da, domnule, îi răspunse Moss, care simţea deja mirosul bănetului, al bănetului în mormane.

— Numele meu este Miller, îl anunţă bătrânul. Cyrus V. Miller.

APRILIE

Şedinţa avea loc în Cabinet, la capătul holului, dincolo de încăperea secreta­ru­lui personal de lângă Biroul Oval. La fel ca mulţi alţii, Preşedin­tele John Cormack fusese şi el surprins, atunci când intrase în el pentru prima oară, de dimensiunile relativ reduse ale Biroului Oval. Cabinetul, cu masiva masă octogonală de sub portretul lui Washington pictat de Start, oferea mult mai mult spaţiu pentru hârtii şi pentru sprijinit braţele.

În dimineaţa aceea, John Cormack îşi convocase cabinetul restrâns, alcătuit din prieteni şi consilieri apropiaţi şi de încre­dere, pentru a avea o discuţie asupra versiunii finale a Tratatu­lui Nantucket. Detaliile erau elaborate, procedeele de verificare stabilite; mai de voie, mai de nevoie, experţii îşi dăduseră acor­dul; doi generali superiori preferaseră să treacă în rezervă şi trei funcţionari de la Pentagon să‑şi dea demisia. Preşedintele Cor­mack ţinea însă să afle ultimele comentarii ale echipei speciale.

Cormack avea şaizeci de ani, se afla în plenitudinea capaci­tăţilor sale politice şi intelectuale şi se bucura fără rezerve de popularitatea şi autoritatea unei funcţii pe care nu se aşteptase niciodată să o deţină. Criza prin care trecuse Partidul Republi­can în vara anului 1988 obligase Consiliul să facă cercetări fre­netice pentru alegerea unui candidat corespunzător; ochiul său colectiv se oprise asupra acestui deputat din Connecticut, urma­şul unei familii bogate şi aristo­crate din Noua Anglie, care pre­ferase să‑i lase pe alţii să‑i administreze averea şi se angajase profesor la Cornell pentru ca, la patruzeci de ani, să intre în arena politică.

Aflat în aripa liberală a partidului său, John Cormack era practic un necunoscut pentru marele public din ţară. Prietenii intimi ştiau că e un om hotărât, cinstit şi plin de omenie şi dă­duseră toate asigurările Consiliului că era curat ca neaua proas­păt aşternută. Nu‑şi câştigase popularitatea la televiziune atri­but indispensabil pentru orice candidat din zilele noastre Ż, cu toate acestea fusese ales. Mediile de informare îl considerau anost dar, în patru luni de campa­nie electorală, necunoscutul răsturnase toate previziunile. Fără să ia în seamă tradiţia, se uita drept în ochiul camerei de luat vederi şi dădea răspunsuri clare la orice întrebare, cea mai sigură reţetă pentru un dezas­tru. Îi ofensase pe mulţi, dar aceştia erau mai ales din aripa dreaptă, care oricum n‑aveau unde să meargă în altă parte cu voturile lor. Dăduse însă satisfacţie mult mai multora. Ca pro­testant cu nume autentic din Ulster, pusese condiţia ca să‑şi aleagă singur vicepreşedintele. ÎI preferase pe Michael Odell, american irlandez de origine, catolic şi el, originar din Texas.

Cei doi nu se asemănau deloc. Odell avea convingeri mult mai de dreapta decât Cormack şi mai înainte fusese guvernator. Dar lui Cormack îi plăcea bărbatul acesta din Waco, mereu cu gura plină de gumă de mestecat, şi avea încredere în el. Iar această asociere, nu se ştie cum, a avut succes; alegătorii l‑au preferat cu q majoritate destul de redusă pe omul pe care presa (în mod greşit) îl compara cu Woodrow Wilson, ultimul profesor‑preşedinte al Americii, şi pe tovarăşul său, acela carei‑o re­tezase scurt lui Dan Rather:

— Io nu‑s totdeauna de acord cu prietenul meu John Cormack, dar mai dă‑o‑n mă‑sa de teabă, suntem în America şi‑o să‑i rup oasele oricui o zice că n‑are voie să spună tot ce‑i trece prin minte.

Şi au reuşit. Combinaţia dintre bărbatul din Noua Anglie, cu limbajul drept la obiect, puternic şi convingător, şi cel din sud‑vest, cu înfăţişare fals‑sociabilă, a atras voturile vitale ale negrilor, hispanicilor şi irlandezilor şi şi‑a asigurat succesul. De când preluase funcţia de preşedinte, Cormack insistase în mod deliberat ca Odell să participe la toate hotărârile de la cel mai înalt nivel. Acum se aflau faţă în faţă pentru a discuta asupra unui tratat pentru care Cormack ştia că Odell n‑avea nici un pic de simpatie. Lângă Cormack stăteau patru prieteni apro­piaţi: Jim Donaldson, Secretarul de Stat; Bill Walters, Procuro­rul General; Hubert Reed de la Finanţe şi Morton Stannard de la Apărare.

Lângă Odell erau Brad Johnson, un negru eminent din Missouri, care ţinuse prelegeri despre apărare la Corneli iar acum era consilier pentru Securitate Naţională, şi Lee Alexander, Di­rectorul CIA, care îl înlocuise pe judecătorul William Webster la câteva luni după alegerea lui Cormack. Alexander era de faţă pentru că America trebuia să afle rapid, cu ajutorul sateliţilor şi al reţelei de spionaj de la sol, dacă sovieticii aveau cumva de gând să violeze condiţiile tratatului.

Citind prevederile finale ale tratatului, cei opt bărbaţi nu aveau nici o îndoială că acesta urma să fie unul dintre cele mai controversate acorduri semnate vreodată de Statele Unite. Aripa de dreapta şi industriile legate de apărare îşi manifesta­seră deja opoziţia viguroasă la acest tratat. În 1988, pe vremea lui Reagan, Pentagonul acceptase reducerea cu 33 de miliarde de dolari a cheltuielilor planificate, pentru a ajunge la un buget total de 299 miliarde de dolari. Începând cu anul fiscal 1990, până în 1994, serviciilor li se mai ceruse să îşi reducă cheltuielile planificate cu 37,1 miliarde de dolari, 41,3 miliarde, 45,3 mi­liarde şi, respectiv, 50,7 miliarde de dolari. Dar aceste reduceri nu urmau să limiteze decât majorarea cheltuielilor. Tratatul Nantucket prevedea mari reduceri ale cheltuielilor de apărare. Şi dacă simpla reducere a majorării cheltuielilor crease o groază de probleme, Nantucket avea să dea naştere unei adevărate furori.

Deosebirea consta, după cum ţinuse să sublinieze Cormack în repetate rânduri, în faptul că reducerea plafonului de majo­rări realizată anterior nu fusese corelată cu reducerea reală a plafonului în URSS. În cadrul Nantucket­ului, Moscova accepta să‑şi reducă masiv propriile forţe, la un nivel de neînchi­puit. În plus, Cormack ştia că cele două superputeri nu prea aveau de ales. Încă de când venise la putere, trebuise să lupte împreună cu Reed, Ministrul de Finanţe, împotriva spiralei deficiturilor bugetare şi comerciale ale Americii. Acestea erau gata să scape de sub control, ameninţând să distrugă nu numai prosperitatea Americii, ci şi pe cea a întregului Occident. Cormack era la cu­rent, pe baza analizelor efectuate de proprii experiţi, cu faptul că URSS se afla în aceeaşi situaţie, chiar dacă din motive dife­rite, aşa încât îi prezentase lui Gorbaciov problema fără nici un ocoliş: eu trebuie să fac reduceri iar dumneata trebuie să reorientezi. Rusul avusese grijă de celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia; Cormack le câştigase pe cele din NATO mai întâi pe nemţi, apoi pe italieni şi pe ceilalţi membri mai mici şi, în cele din urmă, şi pe britanici. În linii mari, prevederile erau ur­mătoarele:

La forţele terestre, URSS accepta să‑şi reducă armata staţio­nată în Germa­nia de Răsărit forţa necesară unei eventuale invazii peste câmpia centrală germană cu jumătate din cele 21 de divizii de luptă, la toate categoriile. Nu aveau să fie desfiin­ţate, ci retrase dincolo de frontiera polono‑sovietică, de unde nu aveau să se mai întoarcă niciodată în apus. În plus, pe lângă această reducere, URSS urma să‑şi reducă trupele de pe întreg teritoriul sovietic cu un procent de 40%.

— Comentarii? întrebă Preşedintele.

Stannard de la Apărare care, firesc, avea cele mai serioase rezerve asupra acestui tratat presa făcuse deja speculaţii cu privire la posibila sa demisie îşi ridică privirea.

— Pentru sovietici partea asta reprezintă miezul tratatului pentru că armata reprezintă sectorul principal, zise el citându‑l direct pe preşedintele comitetului întrunit al şefilor de state majore, dar fără să recunoască acest lucru. Pentru omul de rând pare ceva fantastic, vest‑germanii sunt deja convinşi, dar nu e chiar atât de grozav.

Pentru că, pe de o parte, sovieticii n‑au cum să‑şi menţină 177 divizii de linie, ca în prezent, fără să facă apel la grupările etnice din sud mă refer la musulmani şi ştim cu toţii foarte bine că de‑abia aşteaptă să scape de ei. Iar, pe de altă parte, experţii noştri nu sunt îngrijoraţi din cauza unei armate sovietice dezorganizate, pe ei îi înspăimântă mult mai mult o ar­mată cu jumătate din efectiv, dar bine organizată. O armată profesionistă cu un efectiv redus este mult mai eficientă decât una mare şi neinstruită, cum au ruşii acuma.

— Dar dacă se retrag în interiorul URSS, îl contrazise Cor­mack, înseamnă că n‑o să mai aibă posibilitatea de a invada Germania Occidentală. Lee, dacă se hotărăsc să o aducă înapoi în Germania Răsăriteană, trecând prin Polonia, crezi că e posibil să nu‑i depistăm?

— Nu, îi răspunse şeful CIA hotărit. Pe lângă sateliţi, care ar putea fi induşi în eroare de camioane şi trenuri camuflate, cred că atât noi cât şi britanicii avem suficient de mulţi agenţi in­digeni în Polonia ca să putem să‑i depistăm. Dă‑o naibii de treabă, nici germanilor răsăriteni nu le convine să devină câmp de bătălie. Probabil că ne vor anunţa chiar ei.

— OK, ce trebuie să reducem noi? întrebă Odell.

— Unele trupe, nu multe, răspunse Johnson. Sovieticii îşi retrag zece divizii de 15.000 de oameni fiecare. Noi avem un efectiv de 326.000 de oameni în Europa Occidentală. Pentru prima oară din 1945 încoace, o să ajungem să‑i reducem sub 300.000. La 25.000 de‑ai noştri, 150.000 de‑ai lor mi se pare mai mult decât satisfăcător: înseamnă şase la unu, iar noi ne gândeam doar la patru la unu.

— Aşa e, obiectă Stannard, dar noi trebuie să acceptăm să nu ne mai instalăm cele două noi divizii grele, una de blindate şi cealaltă de infanterie mecanizată.

— Economiile de cost, Hubert? întrebă Preşedintele cu glas blând.

Avea obiceiul de a‑i lăsa pe ceilalţi să vorbească; îi as­culta cu atenţie, îşi lua câteva note succinte, făcea câteva comen­tarii penetrante şi apoi lua hotărârea. Ministrul de Finanţe era adeptul Natucketului. Acesta i‑ar fi permis să‑şi echilibreze mult mai uşor bilanţurile.

— Trei virgulă cinci miliarde divizia de blindate, trei virgulă patru miliarde infanteria, zise el. Dar acestea reprezintă doar economiile de la instalare. În continuare vom economisi trei sute de milioane de dolari pe an cât ne‑ar fi costat întreţinerea. Iar acum, că Despotul a fost anulat, mai avem încă şaptespre­zece miliarde de la cele trei sute de bucăţi pe care le aveam în program.

— Dar Despot este cel mai bun sistem de distrugere a tan­curilor din întreaga lume, protestă Stannard. La dracu', avem absolută nevoie de el.

— Pentru a distruge tancurile retrase dincolo de Brest‑Litovsk? îl întrebă Johnson. Dacă sovieticii îşi reduc tancurile din Germania de Est la jumătate, putem foarte bine să le facem faţă cu ce avem acum, avionul A‑10 şi unităţile antitanc de la sol. În plus, cu o parte din banii economisiţi o să ne putem construi noi apărări statice, permise în cadrul tratatului.

— Europenilor le place foarte mult, interveni Donaldson de la Stat. Fără să fie obligaţi să facă vreo reducere a efectivelor lor, se trezesc că le dispar din faţa ochilor nici mai mult nici mai puţin de zece‑unsprezece divizii sovietice. Mie mi se pare că noi suntem cei câştigaţi în domeniul solului.

— Hai să trecem atunci la marină, propuse Cormack.

Uniunea Sovietică accepta să distrugă, verificat, jumătate din efectivul flotei de submarine toate submarinele nucleare din clasa Hotel, Ecou şi Noiembrie şi toate Julietele, Foxtroturile, Whiskey‑urile, toţi Romeo şi Zuluşii diesel‑electrici. Dar, după cum ţinu să sublinieze imediat Stannard, submarinele nu­cleare erau deja antice şi nesigure pentru că pierdeau mereu ne­utroni şi raze gamma, iar celelalte fuseseră deja programate să dispară pentru că erau nişte modele înve­chi­te. Astfel, ruşii pu­teau să‑şi concentreze în continuare resursele şi specialiştii asu­pra celor din clasa Sierra, Mike şi Akula, cu mult superioare din punct de vedere tehnic şi, prin urmare, mult mai pericu­loase.

Totuşi, recunoscu el, 158 de submarine reprezentau oarece cantitate de metal, ceea ce făcea ca ţintele armelor antisubmarine să fie drastic reduse, simplificând sarcina de a trimite con­voaie în Europa, dacă buboiul ar fi ajuns vreodată să se spargă acolo.

Şi, în cele din urmă, Moscova accepta să renunţe la primul din cele patru portavioane din clasa Kiev şi să nu le mai con­struiască pe celelalte trei concesie minoră deoarece se dove­diseră deja a fi prea scumpe pentru a fi continuate.

Statele Unite puteau să‑şi păstreze proaspăt achiziţionatele portavioane Abraham Lincoln şi George Washington, dar erau obligate să renunţe la Midway şi la Coral Sea (dispariţia lor era oricum prevăzută, dar fusese amânată pentru a putea fi incluse în tratat), plus la cele de vârstă imediat următoare acestora, Forrestal şi Saratoga, cu avioanele lor cu tot. Odată dezafectate avioanele, erau necesari trei până la patru ani pentru a le aduce din nou în stare de luptă.

— Ruşii au să susţină că ne‑au eliminat 18% din capacitatea noastră de a le ataca Patria, bombăni Stannard, în timp ce ei n‑au trebuit să renunţe decât la nişte prăpădite de 58 de subma­rine, care, oricum, sunt foarte greu de întreţinut.

Însă Cabinetul, văzînd că economia realizată era de mini­mum douăzeci de miliarde de dolari pe an, provenită jumătate de la personal, jumătate de la aparate, îşi dădu acordul cu capi­tolul Marină din tratat, cu toată opoziţia lui Stannard şi a lui Odell. Dar miezul tratatului îl constituia domeniul aerian. Cormack ştia foarte bine că pentru Gorbaciov acesta era argumen­tul hotărâtor. Pentru a păstra echilibrul, America avusese câştig de cauză la sol şi apă deoarece nu avusese niciodată intenţia de a fi agresorul, singura sa dorinţă fiind să se asigure că şi URSS‑ului îi lipsea această posibilitate. Dar, spre deosebire de Stannard şi de Odell, Cormack şi Donaldson ştiau foarte bine că mulţi cetăţeni sovietici erau sincer convinşi că Occidentul avea să se năpustească într‑o bună zi asupra Rodinei lor, printre aceştia numărindu‑se chiar şi conducătorii lor.

Conform prevederilor, din Nantucket, Occidentul avea să re­nunţe la avionul de vânătoare american TFX sau F-18 şi să suspende proiectul mixt al avionului de vânătoare cu rol multi­plu european pentru Italia, Germania Occidentală, Spania şi Marea Britanie; Moscova îşi înceta activitatea la MIG‑31, re­nunţa la Blackjack, versiunea Tupolev a bombardierului B-1, şi reducea cu 50% aparatele de alimentare în aer, reducându‑şi astfel masiv ameninţarea strategică aeriană asupra Occidentului.

— Şi cum o să ştim noi că n‑au să‑şi construiască Backfire în altă parte? întrebă Odell.

— O să avem nişte inspectori oficiali permanenţi la uzina Tupolev, îl lămuri Cormack. E greu să‑şi construiască o nouă uzină Tupolev în altă parte, nu‑i aşa, Lee?

— Aşa e, domnule Preşedinte, îi răspunse Directorul Agen­ţiei Centrale de Constraspionaj. Iar noi avem colaboratori prin­tre angajaţii cu funcţii cheie de la Tupolev, adăugă el după o scurtă pauză.

— Aha, exclamă Donaldson impresionat. În calitatea mea de diplomat, nici nu vreau să aud de aşa ceva.

Ceilalţi începură să zâmbească. Ştiau cu toţii că Donaldson era foarte scrupulos.

Cel mai durerors pentru America, în cadrul prevederilor de la capitolul aerian ale Tratatului Nantucket, era faptul că tre­buia să renunţe la bombardierul B‑2 Stealth, avion cu perspec­tive de‑a dreptul revoluţionare deoarece era construit pentru a trece nedetectat de orice ecran radar, având posibilitatea de a‑şi arunca bombele nucleare oriunde ar fi voit. Pe ruşi reuşise să‑i bage în toţi sperieţii. Pentru Mihail Gorbaciov era singura con­cesie din partea Statelor Unite care i‑ar fi asigurat ratificarea tratatului. Şi ar fi preîntâmpinat de asemenea necesitatea de a cheltui minimum 300 miliarde de ruble necesare reconstrucţiei din temelii a sistemului de apărare antiaeriană a ţării. Aceştia erau bani pe care Gorbaciov voia să‑i reorienteze spre noi fa­brici şi tehnologii, şi spre petrol.

Pentru America, Stealth reprezenta un proiect de 40 de mi­liarde de dolari, prin urmare anularea lui ar fi reprezentat o economie substanţială, dar realizată cu preţul a 50.000 de pos­turi din industria apărării.

— Poate că ar fi mai bine să continuăm ca şi până acum şi să‑i aducem pe ticăloşii ăştia în stare de faliment, îşi dădu cu părerea Odell.

— Michael, i se adresă Cormack cu blândeţe, în cazul acesta nu le‑ar rămâne altceva de făcut decât să înceapă războiul.

La capătul a douăsprezece ore de discuţii. Cabinetul luă hotărârea de a aproba Tratatul Nantucket şi de a purcede la in­grata misiune de a convinge Senatul, industria, finanţele, medi­ile de informaţii şi întreg poporul american că acesta era cât se poate de bun. Din bugetul apărării erau reduse o sută de mi­liarde de dolari.

MAI

Pe la mijlocul lunii mai, cei cinci oameni care în ianuarie luaseră masa împreună la Hotelul Remington s‑au constituit, la sugestia lui Miller, în Grupul Alamo, numit astfel în memoria celor care în 1836 au luptat împotriva armatei mexicane a generalului Santa Anna, pentru a obţine independenţa Texasului. Proiectul de a răsturna Regatul Saud a primit numele de Planul Bowie, după numele colonelului Jim Bowie, care îşi dăduse viaţa la Alamo. Defăi­marea Preşedintelui Cormack printr‑o campanie plătită de zvo­nuri răspândite printre militanţii civili, mediile de informare, populaţie şi Congres purta numele de Planul Crockett, după numele lui Davy Crockett, pionierul care luptase împotriva in­dienilor şi îşi găsise şi el sfârşitul la Alamo. Acum se întâlneau din nou ca să discute raportul lui Irving Moss asupra modalită­ţii prin care John Cormack putea fi lovit atât de adânc, încât să devină susceptibil de a răspunde pozitiv apelurilor de a‑şi da demisia şi de a pleca de Ia Casa Albă. Planul Travis, în cinstea celui care comandase trupele de la Alamo.

— Există unele părţi de‑aici care mă fac să mă cutremur, zise Moir, bătând cu degetul în exemplarul din faţa sa.

— Şi pe mine, i se alătură Salkind. Ultimele patru pagini. Trebuie oare să ajungem chiar atât de departe?

— Domnii mei, prieteni, tună Miller. Apreciez întru totul îngrijorarea domni­ilor voastre, chiar şi aversiunea. Dar vă cer doar să vă gândiţi Ia tot ceea ce este în joc. Nu numai noi, ci în­treaga Americă se află într‑un pericol de moarte. Aţi văzut con­diţiile pe care le‑a propus Iuda de la Casa Albă ca să ne lase ţara fără apărare, la cheremul Antihristului de la Moscova. Omul ăsta trebuie neapărat să dispară înainte ca ţara noastră dragă să ajungă sâ fie distrusă iar noi să ne ruinăm definitiv. Mai ales voi, pe care acum vă paşte falimentul. Iar domnul Moss, aici de faţă, mi‑a dat toate asigurările că n‑o să se ajungă niciodată la ceea ce e prevăzut în ultimele patru pagini. Cor­mack se va retrage înainte să ajungem la stadiul acesta.

Irving Moss, îmbrăcat într‑un costum alb, stătea tăcut la ca­pătul mesei. În planul său existau unele părţi pe care nici nu le trecuse în raport, lucruri pe care nu putea să i le spună decât lui Miller, între patru ochi. Respira adânc pe gură ca să evite şuie­ratul uşor pe care îl scotea nasul său deteriorat.

Miller îi făcu brusc să tresară pe toţi.

— Prieteni, haideţi să cerem îndrumarea celui care le înţe­lege pe toate. Haideţi să ne rugăm împreună.

Ben Salkind îi aruncă o privire scurtă şi rapidă lui Peter Cobb, care îi răs­pun­se cu o uşoară încruntare a sprâncenelor. Pe chipul lui Melville Scanlon nu se putea citi nimic. Cyrus Miller îşi aşeză palmele cu faţa în jos pe masă şi îşi închise ochii înălţându‑şi chipul spre tavan. Nu era omul care să‑şi plece capul nici chiar atunci când i se adresa Atotputernicului. De altfel, acesta era confiden­tul lui apropiat.

— Doamne, psalmodie magnatul petrolului, ascultă‑ne, căci ne rugăm Ţie. Ascultă‑ne pe noi, fii adevăraţi şi credincioşi ai acestei ţări glorioase, pe care te‑ai milostivit să o zideşti întru bunăstarea noastră. Îmbărbătează‑ne inimile. Înva­ţă‑ne să avem curajul de a merge până la capăt în greaua misiune ce ne stă în faţă şi care suntem siguri că are binecuvântarea Ta. Ajută‑ne să izbăvim această ţară, aleasă a Ta, şi acest popor, ales de Tine.

Continuă mai multe minute pe acelaşi ton, apoi rămase alte câteva în recu­le­gere. Când îşi coborî privirea asupra celor cinci bărbaţi din preajma sa, ochii îi străluceau, arzând de convinge­rea celui care nu are nici o îndoială.

— Domnilor, glasul Lui ne‑a vorbit. El e alături de noi, în strădaniile noastre. Trebuie să mergem înainte, nu înapoi, pen­tru ţară şi pentru Dumnezeu.

Ceilalţi cinci nu aveau de ales, trebuiau să‑l aprobe. Peste o oră, Irving Moss discuta între patru ochi cu Miller, în cabinetul acestuia. Existau două compo­nen­te, îi explică el fără înconjur, care aveau o importanţă vitală dar pe care el, Moss, nu avea cum să le rezolve. Prima era o piesă de înaltă comple­xitate din tehnologia sovietică; cea de‑a doua o sursă secretă în cadrul celor mai restrânse consilii de la Casa Albă. După ce îi explică motivele. Miller îl aprobă gânditor.

— O să am eu grijă de amândouă, îi spuse el. Tu ai la dis­poziţie bugetul şi banii pentru onorariul tău. Treci la punerea în aplicare a planului fără nici o întârziere.

IUNIE

Colonelul Easterhouse se prezentă la Miller în prima jumătate a lunii iunie.

Avea de lucru până peste cap în Arabia Saudită, dar somaţia lui Miller era fără drept de apel, aşa că se îmbarcase în cursa de la Jiddah spre New York, via Londra, şi de acolo luase prima cursă spre Houston. Fusese aşteptat de o maşină care îl dusese la Aeroportul Particular William P. Hobby din sud‑estul oraşu­lui, de unde Learjetul îl adusese la ranch, pe care îl vedea acum pentru prima oară. Raportul său de activitate era optimist şi fu­sese foarte bine primit.

Era în măsură să anunţe că omul lui de legătură de la Poli­ţia Secretă Religioasă fusese de‑a dreptul entuziasmat de ideea de a schimba guvernul de la Riad şi luase deja legătura cu ima­mul fundamentaliştilor şiiţi imediat după ce Easterhouse îi spu­sese unde îşi avea acesta ascunzătoarea. Faptul că imamul nu fusese trădat era o dovadă clară că fanaticul din Poliţia Reli­gioasă merita toată încrederea.

Imamul ascultase propunerea în care nu se menţionase nici un nume pentru că n‑ar fi acceptat niciodată ca un creştin ca Easterhouse să devină instrumentul voinţei lui Allah şi, după cum i se relatase, se arătase la fel de entuziasmat.

— Treaba este, domnule Miller, că fanaticii Hezballah n‑au încercat niciodată până acum să pună mâna pe fructul evident care este Arabia Saudită, ci au preferat să încerce să învingă şi să anexeze mai întâi Irakul, ceea ce nu le‑a izbutit. Răbdarea aceasta a lor se explică prin faptul că s‑au temut, şi pe bună dreptate, că dacă ar căuta să răstoarne Casa de Saud ar pro­voca o reacţie violentă a Statelor Unite, care până acum au avut o poziţie oscilantă. Şi au avut întotdeauna credinţa că Arabia Saudită are să le pice singură în braţe când va veni vremea. Se pare că imamul este dispus să accepte că la primăvară cele­brarea Jubileului de Diamant este de acum definitiv stabilită pentru luna aprilie va sosi momentul ales de Allah.

În timpul festivităţilor, la Riad vor sosi delegaţii imense din partea tuturor celor 37 de triburi mai importante din ţară, ca să îşi prezinte omagiul faţă de casa regală. Printre acestea se nu­mără şi delegaţia din regiunea Hasa a muncitorilor de pe tere­nurile petrolifere, care sunt în majoritate şiiţi. Printre aceştia vor fi introduşi pe ascuns cei două sute de asasini aleşi de imam, care vor sosi neînarmaţi, urmând să li se distribuie mitra­lierele şi muniţiile importate în ascuns pe unul din petrolierele lui Scanlon.

În încheiere, Easterhouse era în măsură să raporteze că un ofiţer superior egiptean grupul de consilieri militari egipteni juca un rol important, la toate nivelele, în cadrul armatei saudite acceptase ca, în cazul în care ţării sale suprapopulate şi lipsite de resurse financiare avea să i se asigure accesul la petro­lul saudit, să supravegheze distribuirea de muniţii defecte solda­ţilor din Garda Regală, care avea să fie astfel pusă în imposibi­litatea de a‑şi apăra stăpânii.

— Ai lucrat bine, Colonele, îl aprobă Miller gânditor, apoi schimbă subiectul. Dar ia spune‑mi ce reacţie crezi că au să aibă sovieticii la preluarea de către noi a Arabiei Saudite?

— Una de perturbaţie extremă, aşa îmi închipui, îi răspunse colonelul.

— Suficient de mare ca să pună capăt Tratatului Nantucket, ale cărui condi­ţii le cunoaştem de‑acum în întregime? îl întrebă Miller.

— Înclin să cred că da, zise Easterhouse.

— Ce grup din Uniunea Sovietică ar avea cele mai multe motive să se opună tratatului şi condiţiilor pe care le prevede acesta, aşa încât să dorească să‑l vadă definitiv terminat?

— Statul Major General, îi răspunse colonelul fără nici o ezitare. Poziţia lor în URSS seamănă foarte bine cu poziţia co­mitetului întrunit al statelor majore de la noi, la unison cu in­dustria apărării. Tratatul le va reduce puterea, prestigiul, buge­tul şi chiar efectivele cu 40%: Nu văd cum ar putea să le placă.

— Ciudaţi aliaţi, observă Miller gânditor. Crezi că există vreo modalitate de a intra în contact direct cu ei?

— Eu... am nişte cunoscuţi, zise Easterhouse cu precauţie.

— Aş vrea să te foloseşti de ei, îi ceru Miller. Spune‑le nu­mai atât că în SUA există interese foarte puternice care sunt tot atât de puţin favorabile acestui Tratat Nantucket ca şi ei, şi că acestea cred că poate fi subminat din partea americană şi ar dori să aibă un schimb de opinii cu ei.

***

Regatul Iordaniei nu are nici o înclinaţie specială pro‑sovietică, dar Regele Hussein fusese obligat să meargă pe un drum foarte îngust şi delicat pentru a‑şi păstra tronul din Amman şi, din când în când, achiziţionase armament sovietic, chiar dacă legiunea sa arabă haşemită era dotată mai ales cu arme de provenien­ţă occidentală. Cu toate acestea, în Amman există o echipă de consultanţi mili­tari sovietici, formată din treizeci de persoane, condusă de ataşatul militar de la am­basada sovietică. La un moment dat patronii săi saudiţi îl trimi­seseră pe Easterhouse să ia parte la testarea în deşert, la est de Akaba, a unor aparate sovietice şi, astfel, avusese ocazia să îl cunoască pe acest ataşat. Pe drumul de înapoiere, Easterhouse se opri Ia Amman ca să‑i facă o vizită.

Ataşatul militar, colonelul Kutuzov, pe care Easterhouse îl bănuia că este de la GRU, era tot acolo şi îi acceptă bucuros invitaţia la masă. Americanul fu uluit de viteza de reacţie a ru­şilor. După numai două săptămâni era contactat la Riad pentru a i se aduce la cunoştinţă că anumiţi domni ar fi fost deosebit de fericiţi să se întâlnească, în împrejurări cât se poate de dis­crete, cu prietenii lui. Mai primea şi un pachet voluminos conţinând instrucţiunile de drum. Easterhouse îl transmise la Houston fără să‑l deschidă.

IULIE

Dintre toate ţările comuniste, Iugoslavia are regimul cel mai relaxat în privinţa turiştilor, mai ales că vizele de intrare se pot obţine fără prea multe formalităţi direct la sosirea pe aeroportul din Belgrad. Pe la jumătatea lunii iulie, soseau în aceeaşi zi cu avionul la Bel­grad, dar venind din direcţii diferite şi la ore diferite, cinci băr­baţi. Veneau cu avioane regulate de linie de la Amsterdam, Roma, Viena, Londra şi Frankfurt. Cum aveau cu toţii paşa­poarte americane, nu avuseseră nevoie de vize pentru oraşele respective. Pe aeroportul din Belgrad au solicitat cu toţii, şi au şi primit, viza pentru o săptămână pe care să şi‑o dedice inocent turismului. Primul a sosit dimineaţa, doi la ora prânzului şi alţi doi după‑amiază. Au răspuns cu toţii ofiţerilor de la viză că aveau de gând să vâneze mistreţi şi cerbi la faimoasa cabană de vânătoare de la Karadjoedjevo, fosta fortăreaţă de pe malul Du­nării, deosebit de apreciată de bogătaşii occidentali. În timp ce aşteptau să li se pună viza pe paşaport, au anunţat cu toţii că aveau de gând să petreacă o noapte la superluxosul hotel Petrovaradin din Novisad, situat la 80 de kilometri nord‑vest de Bel­grad. Şi cu toţii s‑au îndreptat spre hotel cu taxiul.

Ofiţerii de la vize se schimbau la amiază, aşa că numai unul dintre cei cinci a ajuns sub ochii ofiţerului Pavlic, agent secret al KGB‑ului sovietic. La două ore după ieşirea din tură, un ra­port al său de rutină ajungea pe biroul rezidentului sovietic de la sediul ambasadei din centrul Belgradului.

Pavel Kerkorian nu prea se simţea în apele sale; cu o zi în urmă stătuse până noaptea târziu nu chiar în interes de servi­ciu, dar avea o nevastă grasă şi cicălitoare, iar fetişcanele astea bosniene cu părul bălai i se păreau pur şi simplu irezistibile Ż, iar acum mâncase prea mult la prânz, de data aceasta exclusiv în interes de serviciu, împreună cu un membru foarte beţivan al CC‑ului iugoslav, pe care spera să‑l recruteze. Americanii ve­neau cu ghiotura în Iugoslavia îi era imposibil să‑i verifice pe toţi. Dar ceva în legătură cu numele îi atrăsese atenţia. Nu nu­mele de familie acesta era destul de obişnuit dar unde mai văzuse el oare prenumele de Cyrus?

După o oră avea să dea peste el chiar în biroul său; într‑un număr mai vechi al revistei Forbes care cuprindea un articol despre Cyrus V. Miller. De multe ori, tocmai din astfel de ca­pricii ale hazardului sunt croite destinele. N‑avea nici o noimă, iar părosului maior KGB îi plăcea ca toate lucrurile să aibă un sens. De ce să vină un om de aproape optzeci de ani, cunoscut ca un duşman înverşunat al comunismului, ca să vâneze mistre­ţii din Iugoslavia, şi încă la bordul unui avion de linie, când era destul de bogat ca să‑şi poată permite să vâneze tot ce‑i dorea inima în America de Nord şi să se deplaseze oriunde în lume chiar cu supersonicul dumnealui personal? Îi chemă pe doi din­tre subalternii săi, nişte tineri proaspăt sosiţi de la Moscova, nă­dăjduind că aceştia nu aveau să încurce prea tare lucurile. (După cum avea să constate ulterior faţă de omologul lui de la CIA, cu ocazia unui cocteil, este imposibil să mai primeşti un ajutor cumsecade în zilele noastre. Cel de la CIA avea să sub­scrie întru totul la această observaţie.)

Tinerii agenţi ai lui Kerkorian vorbeau sârbo‑croata, dar acesta îi povăţui totuşi să se bizuie pe şoferul iugoslav care cu­noştea toate drumurile. În aceeaşi seară, agenţii îi telefonau ca să‑i dea raportul de la o cabină telefonică din hotelul Petrovaradin, făcându‑l pe maior să i se urce sângele la cap pentru că era la mintea cocoşului că de acolo convorbirile erau cu sigu­ranţă interceptate de iugolavi. Le ordonă imediat să‑i dea tele­fon din altă parte.

Tocmai era pe punctul de a pleca acasă când îl sunară din nou, de data aceasta de la un han prăpădit de lângă Novisad. Nu era vorba doar de un american, îi raportară ei, ci de cinci. Era cât se poate de probabil ca să se fi cunoscut la hotel, dar aveau aerul că se ştiu foarte bine. După ce mai mulţi bani îşi schimbaseră proprietarii la recepţia hotelului, se aflau acum în posesia fotocopiilor după primele trei pagini din paşapoartele americanilor. Cei cinci urmau să fie duşi, în dimineaţa zilei ur­mătoare, cu un microbuz la o cabană de vânătoare.

— Şi acum, adăugară detectivii, noi ce să facem?

— Să rămâneţi unde sunteţi, le porunci Kerkorian. Da, toată noaptea. Vreau să ştiu unde se duc şi cu cine se întâlnesc.

Aşa le trebuie, îşi spuse Kerkorian în sinea lui, în timp ce se îndrepta spre casă. Prea le pică totul mură‑n gură tinerilor ăştia din ziua de azi. Probabil că n‑avea să iasă nimic din asta, dar o să‑i facă să capete oleacă de experienţă.

A doua zi la amiază, cei doi reveneau obosiţi, neraşi, dar triumfători. Ceea ce aveau de povestit îl lăsă pe Kerkorian cu gura căscată. La ora stabilită sosise un microbuz care îi îmbar­case pe cei cinci americani. Ghidul era îmbrăcat în haine civile dar avea un aer milităros evident şi încă rusesc. În loc să se îndrepte spre cabana de vânătoare, cum fusese vorba, microbu­zul îi adusese pe cei cinci americani înapoi la Belgrad, de unde se îndreptaseră glonţ spre baza aeriană de la Batajnica.

Kerkorian cunoştea Batajnica; era o mare bază aeriană a iu­goslavilor, la douăzeci de kilometri nord‑vest de Belgrad, care n‑avea cum să fie în programul turiştilor americani. Printre al­tele, găzduia un flux conţinu de transporturi militare sovietice destinate alimentării enormului grup de consilieri militari sovietici din Iugoslavia. Ceea ce însemna că în cadrul bazei exista un grup de tehnicieni sovietici, iar unul dintre ei era omul lui, res­ponsabil cu controlul transporturilor. După numai zece ore, Kerkorian trimitea un raport „blitz" la Yazenovo, sediul Prim Directoratului Superior al KGB, compartimentul de spionaj ex­tern. Raportul ajunse direct pe biroul Directorului Adjunct al PDS, generalul Vadim Kirpicenko. Acesta, după ce tăcu o serie de investigaţii în interiorul URSS, transmise un raport mai amă­nunţit şefului său, generalul Kriucikov.

Kerkorian anunţa că, direct de la microbuz, cei cinci fuse­seră escortaţi şi îmbarcaţi într‑un avion de transport Antonov 42 care tocmai sosise cu un transport de la Odesa şi decolase imediat în aceeaşi direcţie. Mai târziu, rezidentul din Belgrad avea să mai trimită un raport prin care anunţa că americanii se întorseseră, după douăzeci şi patru de ore, pe aceeaşi cale, mai petrecuseră o noapte la hotelul Petrovaradin şi apoi părăsiseră definitiv Iugoslavia fără să vâneze nici un mistreţ. Kerkorian primi laude pentru vigilenţa de care dăduse dovadă.

AUGUST

Căldura învăluia Costa del Sol ca o mantie. Jos pe plajă, cei un milion de turişti se răsuceau pe toate părţile ca fripturile pe grătar, stropindu‑se şi ungân­du‑se neîncetat cu ulei, încercând plini de bărbăţie să prindă o culoare cât mai apropiată de cea a maho­nului în cele două preţioase săptămâni pe care le aveau la dispo­ziţie; cel mai adesea însă nu sfârşeau decât prin a ajunge roşii ca nişte raci. Bolta era de un albastru atât de străveziu, încât părea aproape albă: până şi obişnuita briză dinspre larg de‑abia dacă mai adia, slabă ca o boare.

Înspre apus, marele molar al Stâncii Gibraltarului se proiecta în pâcla încinsă care se întindea scânteietoare pe toată lungimea de 15 mile a acesteia; albiile mai deschise la culoare ale sistemului de captare a apei de ploaie, construit de inginerii regali pentru a alimenta cisternele subterane, ieşeau în evidenţă ca nişte cicatrici pe coasta stâncii.

Pe colinele de dincolo de plaja Casares, aerul era cu o idee mai răcoros, dar nu cu cine ştie cât; uşurarea se simţea doar în zori şi înainte de asfinţit, astfel încât lucrătorii viilor de la Alcantara del Rio se sculau cu noaptea‑n cap, la patru dimineaţa, pentru a putea lăsa deja în urmă şase ceasuri de trudă înainte ca soarele să îi alunge la umbră. După prânz îşi făceau tradiţio­nala siestă spaniolă, dormitând în spatele zidurilor groase şi ră­coroase, spoite cu var, iar la cinci se mai duceau încă trei cea­suri la muncă, până pe la opt, când dispărea lumina.

Sub razele soarelui, strugurii se pîrguiau, îngroşându‑şi boabele. Nu venise încă vremea recoltei, dar se anunţa încă de pe acuma că avea să fie bogată. În barul său, Antonio îi aducea cu un zâmbet radios străinului obişnuita carafă de vin.

Sera bien, Ia cosecha? îl întrebă el.

— Da, îi răspunse bărbatul cel înalt cu un surâs. Anul acesta recolta o să fie chiar foarte bună. O să avem cu ce să ne plătim consumaţia de la bar.

Antonio izbucni într‑un hohot de râs zgomotos. Doar ştiau prea bine cu toţii că străinul avea pământul lui şi că plătea în­totdeauna totul cu bani gheaţă.

La numai două săptămâni însă, lui Mihail Sergheevici Gorbaciov nu îi ardea nici pe departe să se ţină de glume. Cu toate că avea o fire veselă şi îi mersese buhul că era înzestrat cu un dezvoltat simţ al umorului, tratându‑şi în general cu multă ama­bilitate subalternii, era totuşi capabil şi de ieşiri foarte vehe­mente, mai ales atunci când occidentalii începeau să‑i ţină pre­dici despre drepturile omului sau când era nemulţumit de cei care lucrau cu el. Gorbaciov stătea în cabinetul lui de la etajul şapte din clădirea Comitetului Central din Novaia Ploşciad şi se uita furios la rapoartele risipite în faţa lui.

Cabinetul este o încăpere lungă şi îngustă, de douăzeci pe şapte metri, în care biroul Secretarului General este aşezat în partea opusă uşii. Secretarul General stă cu spatele la perete şi are toate ferestrele acoperite cu perdele de tul şi draperii de ca­tifea galben pai în stânga sa. Perpendicular pe biroul Secretaru­lui General se întindea până în mijlocul încăperii obişnuita masă de conferinţe, biroul formând partea de sus a literei T.

Spre deosebire de majoritatea predecesorilor săi, Gorbaciov preferase un decor uşor şi diafan; masa este din fag deschis la culoare, la fel ca şi biroul, şi este înconjurată de scaune cu spă­tar, însă comode, câte opt pe fiecare parte. Pe masa aceasta împrăştiase rapoartele strânse de prietenul şi colegul său Eduard Şevardnadze, ministrul afacerilor externe, la a cărui chemare fu­sese obligat să îşi întrerupă concediul pe care şi‑l petrecea la Ialta, pe malul mării din Crimeea. Ar fi fost mult mai bine, se gândea el acuma furios, să se scalde în mare împreună cu nepo­ţica lui Aksaina decât să stea la Moscova şi să citească porcări­ile astea de pe masă.

Trecuseră mai bine de şase ani de când, în ziua aceea ge­roasă de martie a anului 1985, Cernenko îşi dăduse în sfârşit du­hul pentru a‑l lăsa pe el să fie propulsat cu o viteză aproape ameţitoare chiar dacă făcuse personal urzeli şi preparative în acest scop pe cea mai înaltă treaptă. Şase ani se străduise să‑şi apuce ţara iubită de ceafă şi să o arunce în ultima decadă a secolului XX, aptă să înfrunte, să egaleze şi să triumfe asupra Occidentului capitalist de pe poziţii de deplină egalitate.

Asemeni tuturor ruşilor devotaţi partidului, era pe jumătate plin de admira­ţie şi în întregime iritat de acest Occident, cu prosperitatea, puterea financiară şi aplombul lui aproape dis­preţuitor. Spre deosebire însă de cei mai mulţi, Gorba­ciov nu fusese pregătit vreme de ani de zile să accepte că în această pa­trie a sa lucrurile nu aveau să se schimbe niciodată, că lenea, corupţia, birocţia şi letargia făceau parte din sistem, că au exis­tat dintotdeauna şi aveau să continue să existe în vecii vecilor. Încă în tinereţe, fusese animat de convingerea că avea energia şi dinamismul necesare pentru a schimba această stare de lucruri. Credinţa că, într‑o bună zi, avea să i se ofere acest prilej consti­tuise resortul intim şi forţa metrice care îl călăuziseră în toţi anii de studii şi de activitate de partid de la Stavropol. Şi acum, după ce avusese, timp de şase ani, prilejul acesta, îşi dădea seama că până şi el subestimase forţa opoziţiei şi a inerţiei. În primii ani se aflase într‑o poziţie extrem de instabilă; mersese practic pe o sârmă foarte subţire şi, de mai multe ori, i se întâmplase să ajungă chiar foarte aproape de disperare.

Pusese pe primul plan epurarea Partidului, îndepărtarea conservatorilor înverşunaţi şi a tuturor uscăturilor adică a aproape tuturora. Acum ştia că putea să se impună în faţa Politburoului şi a Comitetului Central; ştia că cei numiţi de el controlau secretariatele de partid răspândite prin toate republi­cile Uniunii şi îi împărtăşeau convingerea că URSS va fi în mă­sură să rivalizeze cu Occidentul numai dacă îşi întărea poziţia economică. Acesta şi era motivul pentru care majoritatea refor­melor sale se ocupau de problemele economice şi nu de cele morale.

Convingerile sale comuniste îl determinau pe Gorbaciov să creadă cu tărie în superioritatea morală a ţării sale, considerând că orice dovadă în acest sens era întru totul inutilă. Dar nu era până într‑atâta orbit de fanatism încât să se amăgească în pri­vinţa puterii economice a celor două tabere. Iar acum, cu criza petrolului de care era perfect conştient, avea nevoie de resurse masive pe care să le pompeze în Siberia şi în Arctica, ceea ce însemna automat că trebuia să facă reduceri în alte domenii. Şi aşa ajunsese la Nantucket şi la inevitabila confrun­tare cu pro­pria sa instituţie militară.

Cei trei stâlpi ai puterii îi reprezentau Partidul, Armata şi KGB‑ul. Gorbaciov era perfect conştient că era cu totul imposi­bil ca acestea două din urmă să fie atacate în acelaşi timp. Era şi aşa destul de neplăcut că se afla la cuţite cu gene­ralii; să fie însă lovit pe la spate de KGB era de‑a dreptul intolerabil. Rapoartele de pe masă, adunate de ministul afacerilor externe din mediile de informare occidentale şi traduse în limba rusă, nu‑i erau câtuşi de puţin necesare, mai ales că acum opinia publică americană era încă în măsură să impună Senatului respingerea Tratatului Nantucket şi continuarea construirii şi instalării de­zastruosului (pentru sovietici) bombardier Stealth.

Personal n‑avea nici urmă de simpatie pentru evreii dornici să‑şi părăsească Patria care le oferise totul. Gorbaciov n‑avea nimic nerusesc în el atunci când venea vorba de gunoaie şi de dizidenţi. Ceea ce îl înfuria însă era faptul că se acţionase în mod deliberat, nu era vorba de nici un accident, iar el ştia prea bine cine se ascundea în spatele acestei acţiuni. Nu‑i trecuse încă furia provocată de oribila casetă video care circula prin Moscova, în care îi era atacată soţia pentru anii de risipă de la Londra. Ştia şi cine se afla în spatele ei. Aceiaşi oameni. Prede­­cesorul celui pe care tocmai îl convocase şi pe care îl aştepta să se prezinte dintr‑o clipă într‑alta.

În uşa de lângă biblioteca aflată în celălalt capăt al încăperii se auzi o bătaie şi secretarul său particular îşi vârî capul pe uşă, clătinându‑l fără nici o vorbă. Gorbaciov îşi ridică mâna pentru a indica „aşteaptă o clipă".

Se întoarse şi se aşeză la biroul pe care nu se mai afla nimic altceva în afara celor trei telefoane şi a serviciului de stilouri din onix bej. Apoi clătină din cap. Secretarul deschise larg uşa.

— Tovarăşul preşedinte, tovarăşe Secretar General, anunţă tânărul, după care se retrase.

Şeful KGB‑ului era în uniforma de gală cum altfel şi Gorbaciov îl lăsă să traverseze toată încăperea fără să îl salute. Apoi se ridică şi îi arătă cu un gest hârtiile împrăştiate pe masă.

Generalul Vladimir Kriucikov, preşedintele KGB‑ului, era prietenul apropiat şi protejatul predecesorului său, ultraconservatorul Victor Scebrikov căruia îi împărtăşea totul convingerile. Secretarul General izbutise să‑I înlăture pe Scebrikov cu prilejul marii epurări pe care o efectuase în toamna anului 1988, scăpând astfel de ultimul opozant serios din Politburo. N‑avusese însă de ales şi fusese obligat să‑l numească în funcţie pe prim‑adjunctul acestuia, Kriucikov. O îndepărtare era prea de‑ajuns; două ar fi reprezentat un adevărat măcel. Până şi la Moscova există anumite limite.

Kriucikov aruncă o privire spre hârtii şi ridică întrebător din sprâncene. Afurisitul naibii, spumegă Gorbaciov în sinea lui.

— Nu era deloc nevoie să‑i stâlciţi în bătăi chiar în faţa ca­merelor de luat vederi, i se adresă cu voce tare, trecând ca de obicei fără nici un fel de preambul la miezul problemei. Şase echipe de filmare occidentale, opt radioreporteri şi douăzeci de jurnalişti de la ziarele şi revistele occidentale, jumătate americani. S‑au făcut mai multe comeriatrii decât la Olimpiada din 1984.

— Evreii făceau o demonstraţie ilegală, stimate Mihail Sergheevici, se încruntă Kriucikov. Personal, eram în concediu în perioada aceea. Dar cred că oamenii mei de la Directoratul Su­perior Doi au acţionat cât se poate de corect. Indivizii ăştia au refuzat să se împrăştie când au fost somaţi, iar oamenii mei au folosit metodele obişnuite.

— Dar erau pe stradă. Deci era de competenţa miliţiei.

— Indivizii ăştia sunt subversivi. Făceau propagandă anti‑comunistă. Asta ţine de KGB. Uitaţi‑vă la pancartele pe care le purtau.

— Şi toată armata asta de reprezentanţi ai presei?

— Caţele astea se bagă peste tot, se dezvinovăţi Kriucikov, ridicând din umeri.

Da, dar numai atunci când sunt anunţaţi, se gândi Gorbaciov. Se întrebă dacă ar fi putut profita de prilej pentru a‑l în­depărta pe Kriucikov, dar renunţă imediat. Preşedintele KGB‑ului nu putea fi dat afară decât cu acordul tuturor mem­brilor Politburoului iar faptul că bătuse o mână de evrei nu constituia în nici un caz un motiv. Dar era furios şi gata să‑i spună tot ce‑i stătea pe limbă. Timp de cinci minute îşi vărsă pe el focul. Kriucikov îşi strânse buzele fără să scoată o vorbă. Nu‑i plăcea să fie săpunit de cineva mai tânăr decât el, chiar dacă îi era superior în funcţie. Gorbaciov se apropie de el; erau amândoi de aceeaşi statură, scunzi şi îndesaţi, iar Gorbaciov nu‑l slăbea din ochi, aşa cum îi era obiceiul. Şi atunci Kriuci­kov comise o eroare.

Avea în buzunar raportul de la agentul KGB din Belgrad, la care Kriucikov adăugase uluitoarele informaţii aflate de la Prim Directoratul Superior. Erau, fără îndoială, destul de important pentru a‑l aduce personal Secretarului Gene­ral. Ia mai dă‑l dra­cului, îşi zise Kriucikov iritat, n‑are decât să mai aştepte. Şi ast­fel raportul de la Belgrad a fost trecut sub tăcere.

SEPTEMBRIE

Irving Moss se instalase la Londra dar, înainte de a pleca din Houston, stabilise un cod personal cu Cyrus Miller. Ştia că monitoarele de la Agenţia Naţională pentru Securitate cercetau permanent eterul pentru a intercepta miliardele de cuvinte din convorbirile telefo­nice internaţionale, care erau apoi introduse în computere pen­tru a se depista ceea ce ar putea prezenta interes. Ca să nu mai vorbim de cei de la CGCS din Marea Britanic de ruşi şi de toţi cei ce aveau în prezent posibilitatea de a‑şi înjgheba un post de ascultare. Dar volumul traficului comercial este Atât de imens, încât mai mult ca sigur că orice mesaj poate trece neobservat atâta vreme cât nu prezintă ceva care să trezească bănuieli. Co­dul lui Moss se baza pe lista preţurilor la salată schimbate între însoritul Texas şi mohorâta Londră. Moss luă lista cu preţuri aflată lângă telefon, tăie cuvintele, reţinu cifrele şi descifra mesa­jul corespunzător datei din calendar cu ajutorul unui carneţel special, din care doar Cyrus Miller mai avea un exemplar, în luna care se scursese aflase trei lucruri: că piesa din teh­nologia sovietică de care avea el nevoie era în ultimele faze de pregătire şi avea să‑i fie pusă la dispoziţie peste două săptămâni; că sursa de informaţii pe care o ceruse la Casa Albă fusese deja găsită, cumpărată şi plătită; şi că de‑acum putea să purceadă la punerea în aplicare a Planului Travis conform programului. În­cepu să ardă hârtiile zâmbind satisfăcut. Onorariul lui depindea de planificare, punere în practică şi reuşită. Putea de‑acum să primească cea de‑a doua tranşă din bani.

OCTOMBRIE

Trimestrul de toamnă durează Ia Uni­versitatea Oxford opt săptămâni şi, cum studenţii caută întotdeauna să se conducă după principii logice, acestea sunt denumite prima săptămână, a doua săptămână, a treia săptămână şi aşa mai departe. O serie de activităţi au loc după terminarea trimestrului mai ales întrecerile atletice, re­prezentaţiile teatrale şi dezbaterile Ż, în săptămână a noua. Iar o parte din studenţi se prezintă înainte de începerea trimestru­lui, fie pentru a se pregăti de studii, fie pentru a se instala sau pentru a‑şi începe antrenamen­tele, în perioada numită săptămână zero.

În ziua de 2 octombrie, prima zi a săptămânii zero, Clubul Vincent, barul frecventat de studenţii de la atletism, era plin de un stol de astfel de păsărele timpurii, printre care şi studentul cel slab şi înalt cu numele de Simon, care se pregătea pentru cel de‑al treilea şi ultim trimestru pe care îl avea de petrecut la Ox­ford în cadrul anului de studii în străinătate. Din spate se auzi un glas care îl salută voios:

— Bună, tinere Simon. Nu te‑ai întors cam prea devreme?

Era comandorul John De Ath, economistul Colegiului Jesus şi administra­torul Clubului de Atletism din care făcea parte şi echipa de cros.

— Ba da, domnule, zâmbi Simon.

— Vrei să dai jos grăsimea pe care ai pus‑o pe tine în tim­pul vacanţei, nu‑i aşa? îl întrebă în glumă comandorul în re­zervă. Şi îi dădu un ghiont în grăsimea imaginară de pe burtă. Foarte bine faci. Eşti omul nostru de bază ca să‑i batem măr pe cei de la Cambridge în decembrie.

— Vreau să încep o serie de antrenamente în zorii zilei, ca să‑mi revin în formă, domnule, îi răspunse Simon.

Şi se puse imediat pe muncă, începând o serie de curse isto­vitoare. Porni de la cinci mile, urmând ca treptat, pe măsură ce şăptămâna se apropia de sfârşit, să ajungă până la douăsprezece. În dimineaţa zilei de miercuri, 9 octombrie, porni ca de obicei pe bicicletă de la casa în care locuia, pe şoseaua Woodstock din sudul Oraşului de Vară, cartier aflat în partea de miazănoapte a Oxfordului, şi se îndreptă pedalând spre centru. Trecu pe lângâ Monumentul Martirilor şi biserica Sfânta Maria Magdalena, coti la stânga pe Strada Largă, trecu de intrarea în Colegiul Balliol la care învăţa el, şi merse în continuare pe lângă Holywell şi Longwall ca să ajungă în Strada Înaltă. O ultimă cotitură şi iată‑l ajuns în faţa grilajului care înconjura Colegiul Magdalena.

Aici descăleca, îşi legă bicicleta de grilaj ca să nu i se fure şi începu să alerge. Trecu dincolo de Podul Magdalena de peste Cherwell, trecu şi de Sf. Clement şi se îndreptă spre câmpie. Era ora 6.30 dimineaţa. Mai era puţin până să răsară soarele iar el mai avea încă de alergat cam patru mile până să iasă din ulti­mele suburbii ale Oxfordului.

Continuă să alerge prin Noul Headington, traversând Linia Dublă de Centură pe podul care ducea către Colina Shotover. Nu se mai vedea nici un alt alergător; Simon era aproape sin­gur. La capătul Străzii Vechi începea panta dealului şi Simon simţi durerea alergătorului de cursă lungă. Picioarele musculoase îl purtau spre vârful dealului şi mai departe, până în Cîmpia Shotover. Aici se termina drumul asfaltat şi Simon intră pe poteca plină de hârtoape pe care ploaia de peste noapte le um­pluse cu apă. Preferă să înainteze prin iarba de pe marginea drumului, a cărei moliciune îi dădea o senzaţie de desfăşurare şi, depăşind pragul durerii, se simţi cuprins de beţia alergării.

În spatele lui, limuzina fără însemne îşi făcu apariţia de după copacii de pe deal, ieşi de pe drumul asfaltat şi începu să se hurducăie prin hârtoape. Oamenii dinlăuntrul ei cunoşteau drumul foarte bine şi erau sătui de el până peste cap. Cinci sute de metri de drum de ţară, plin de bolovani cenuşii, până la re­zervor, de acolo înapoi pe drumul asfaltat care cobora spre sa­tul Wheatley trecând prin cătunul Littleworth.

Cam la o sută de metri de rezervor, drumul se îngusta şi era umbrit de coroana unui frasin uriaş. Aici se afla parcată o furgonetă, trasă cât mai mult în afara drumului. Era un Ford Tranzit uzat, de culoare verde, pe care se vedea inscripţia PRO­DUSE DE LIVADĂ BARLOW. Nu era nimic neobişnuit pen­tru că, la începutul lunii octombrie, ţinutul era împânzit de furgonetele lui Barlow care duceau vânzătorilor de fructe merele dulci de Oxfordshire. Oricine ar fi avut curiozitatea de a arunca o privire în spatele furgonetei invizibil pentru cei din limu­zină pentru că furgoneta stătea îndreptată cu faţa înspre ei ar fi văzut stive întregi de lăzi cu mere. Şi nu şi‑ar fi dat nicide­cum seama că lăzile nu erau decât două tablouri lipite pe partea interioară a ferestrelor.

Furgoneta avea o pană la roata din faţă, lângă care stătea pe vine un bărbat cu o cheie în mână, care încerca să scoată anve­lopa de pe roata ridicată cu un cric. Omul era adâncit în muncă. Tînărul cu numele de Simon îşi continuă alergarea pe marginea drumului din cealaltă parte a furgonetei.

De cum ajunse în dreptul furgonetei, două acţiuni se succe­dară cu o viteză înspăimântătoare. Uşile din spate ale furgonetei se dădură în lături şi din ea ţâşniră doi bărbaţi îmbrăcaţi amândoi în treninguri negre identice şi cu măşti de schi pe faţă, care se aruncară asupra alergătorului uluit şi îl trântiră Ia pământ. Cel cu cheia se întoarse şi se ridică în picioare. Sub pălăria cu boruri largi, chipul îi era şi lui acoperit de o mască iar cheia pe care o ţinea în mână nu era cheie deloc, ci o mitralieră cehească Skorpion. Fără să facă nici o pauză, începu imediat să tragă, spulberând parbrizul limuzinei care se afla la nici două sute de metri în spatele alergătorului.

Bărbatul de la volan, atins drept în faţă, muri pe loc. Ma­şina o luă razna şi se opri când acesta îşi dădea ultima suflare. Bărbatul din spate reacţionă cu viteza unei pisici sălbatice, des­chise uşa, sări afară şi, după ce se rostogoli de două ori, se ri­dică în poziţia de tragere. Reuşi să‑şi descarce de două ori arma Smith Weston cu ţeava scurtă, de calibrul 9 mm. Primul foc trecu la 30 cm de ţintă, al doilea la 30 m pentru că, în timp ce trăgea, fu lovit în piept de tirul continuu al Skorpionului. De fapt, nu avusese practic nici o şansă.

Bărbatul de lângă şofer ieşi din maşină la o clipă după cel din spate. Uşa rămase larg deschisă şi el încercă să tragă în cel cu mitraliera prin fereastra lăsată. Trei gloanţe pătrunse prin caroserie îl atinseră în pântece şi îl aruncară pe spate. După alte cinci secunde, cel cu miltraliera se aruncase deja lângă şoferul furgonetei; ceilalţi doi îl azvârliseră pe student în spatele Transitului şi trântiseră uşile; furgoneta ieşise de pe cric, dăduse cu spatele spre intrarea în rezervor, făcuse o întoarcere din trei mişcări şi o pornise pe drumul care ducea înapoi spre Wheatley.

Agentul Serviciului Secret era în agonie, dar plin de bărbă­ţie, se târî centimetru cu centimetru, până la uşa deschisă a maşi­nii, bîjbîi după microfonul de la bord şi, cu limba împleticită, îşi transmise mesajul final. Nu‑şi mai bătu capul cu semnalele, codurile sau procedurile de radioemisie; nu‑i mai rămăsese decât prea puţină vlagă. Când, după cinci minute, soseau ajutoarele, omul trecuse deja în cealaltă lume. În microfon spusese doar: „Ajutor... ne trebuie ajutor. Tocmai a fost răpit Simon Cormack."

CAPITOLUL PATRU

MARTIE 1991

În urma apelului radio lansat de agentul secrete american înainte de a muri, mai multe lucruri aveau să se întâmple cu o grabă şi viteză de nedescris. Răpirea unicului fiu al Preşedintelui a avut loc la ora 7.05. Apelul radio a fost înregistrat la 7.07. Cu toate că folosise o lungime de undă specială, cel care lansase apelul vorbise necodi­ficat. Din fericire, nici un ascultător neautorizat nu se afla pe frec­ven­ţele utilizate de poliţie. Apelul a fost recepţionat în trei locuri.

În casa închiriată pe Şoseaua Woodstock se aflau ceilalţi zece agenţi ai Serviciului Secret însărcinaţi cu paza fiului Preşe­dintelui pe perioada anului de studii de la Oxford. Opt mai erau încă în pat, doi erau însă în picioare, inclusiv ofiţerul de serviciu din timpul nopţii, care asculta pe frecvenţa specială.

Directorul Serviciului Secret, Creighton Burbank, protestase încă de la bun început, fiind de părere că fiul Preşedintelui n‑avea ce să caute la studii în străi­nă­tate atâta vreme cât părintele lui era în funcţie. Dar Preşedintele Cormack, care nu vedea de ce să‑şi lipsească băiatul de acest mult dorit prilej de a studia la Oxford, nu‑l luase în seamă. Înghiţindu‑şi obiecţiile, Burbank ceruse o echipă de cincizeci de oameni care să‑l însoţească la Oxford.

Şi din nou John Cormack cedase la insistenţele fiului său „Mai slăbeş­te‑mă, te rog, tăticule, cu chestiile astea, nu‑ţi dai seama că o să arăt ca o vită prezentată la târg, cu cincizeci de soldaţi roind în jurul meu?" aşa că se hotă­râ­seră asupra unei echipe din 12 oameni. Ambasada americană de la Londra închiriase o vilă întreagă în partea de nord a Oxfordului şi, după o colaborare de mai multe luni cu autorităţile britanice, angajase un personal format din trei englezi verificaţi şi paraverificaţi: un grădinar, un bucătar şi o femeie de serviciu. Totul în scopul de a‑i oferi lui Simon Cormack posibilitatea de a se bucura de o viaţă de student cât se poate de normală.

Echipa avusese întotdeauna minimum opt oameni în ac­ţiune, patru în perioada week‑endului. Se formaseră patru pe­rechi: trei schimburi de serviciu acasă şi doi care să‑l escorteze pe Simon pretutindeni, atunci când pleca de pe Şoseaua Woodstock. Agenţii secreţi ameninţaseră cu demisia dacă nu avea să li se permită să umble înarmaţi legea britanică interzicea străinilor portul de arme pe teritoriul regatului. Se ajunsese la un compromis tipic: atunci când plecau de acasă, erau însoţiţi în maşină de un sergent britanic de la Serviciul Special. „Din punct de vedere tehnic, americanii acţionau sub îndrumarea acestuia şi puteau, astfel, să umble înarmaţi. Bineînţeles că nu era decât o simplă ficţiune, dar cei de la Serviciul Special, localnici din Oxfordshire, erau călăuze preţioase şi se ajunsese în cele din urmă la relaţii cât se poate de prieteneşti. Sergentul britanic era cel care sărise din spatele maşinii şi încercase să se folosească de Smith 4 Westonul său de 9 mm înainte de a fi doborât pe Cîmpia Shotover.

La câteva secunde după recepţionarea apelului lansat de agentul aflat în agonie, restul echipei de pe Şoseaua Woodstock se şi aruncase în alte două maşini şi se îndrepta în goană spre Cîmpia Shotover. Traseul parcurs de alergă­tor era foarte vizibil şi, de altfel, îl cunoşteau cu toţii până în cele mai mici amă­nunte. Cel care asigurase serviciul de noapte rămăsese acasă îm­preună cu celălalt agent şi dăduse imediat două telefoane: lui Creighton Burbank la Washington, trezindu‑l din somn pentru că era cu cinci ore mai devreme ca la Londra; şi consilierului juridic de la ambasada Statelor Unite de la Londra, pe care îl surprinse în timp ce se bărbierea.

Consilierul juridic de la orice ambasadă este în acelaşi timp şi reprezentan­tul FBL‑ului, iar postul de Ia Londra este printre cele mai importante. Între cele două agenţii de apărarea ordinii şi legalităţii din cele două ţări există o colabora­re strânsă şi con­stantă. Patrick Seymour preluase această funcţie, cu doi ani în urmă, de la Darrell Mills, se înţelegea foarte bine cu britanicii şi îşi făceau mese­ria cu pasiune. Acum, prima sa reacţie fu de a se face alb ca varul la faţă şi de a da imediat un telefon secret lui Donald Edmonds, directorul FBI‑ului, care dor­mea tun la reşe­dinţa sa din Chevy Chase.

Al doilea loc în care a fost recepţionat apelul era una din maşinile de patrulă ale Poliţiei din Valea Tamisei care răspunde de vechile comitate Oxfordshire, Berk­shire şi Buckinghamshire. Cu toate că echipajul american cu însoţitor brita­nic se afla per­manent în apropierea lui Simon Cormack, PVT îşi luase obiceiul de a avea mereu o maşină prin apropiere, cam la o milă, gata să intre pe loc în acţi­u­ne oricând ar fi fost nevoie. Maşina patrulei era pe recepţie în banda specială, se afla în acel mo­ment la Headington şi parcurse mila rămasă în cincizeci de se­cunde. Unii aveau să fie mai târziu de părere că sergentul şi şo­ferul maşinii ar fi trebuit să treacă de locul ambuscadei şi să în­cerce mai bine să ajungă din urmă furgoneta. Uşor de judecat la rece; dar cu trei oameni care zăceau pe drumul din Shiotover, era normal că aceştia se opriseră mai întâi să vadă dacă puteau să le acorde asistenţă şi/sau să obţină informaţii imediate. Era însă mult prea târziu pentru amândouă.

Cel de‑al treilea post de ascultare era la sediul Poliţiei din Valea Tamisei din satul Kidlington. Poliţista Janet Wren era tocmai pe cale să iasă din schimbul de noapte, la ora 7.30, şi căsca obosită atunci când îi răsunase în urechi glasul bolborosit, cu accent american. Fu atât de uluită, încât pentru o clipă îi trecu prin minte că nu putea fi vorba decât de vreo glumă. Apoi începu să consulte o listă şi să apese pe diferite butoane ale computerului de lângă ea. Pe ecran se iviră o serie de instruc­ţiuni pe care femeia înspăimântată le urmă punct cu punct.

După o îndelungată colaborare pe care poliţia din Valea Ta­misei o avusese cu un an în urmă cu Scotland Yardul, Ministe­rul de Interne al Marii Britanii, ambasada americană şi Servi­ciul Secret al Statelor Unite, operaţiunea comună de păzire a lui Simon Cormack fusese numită codificat Operaţiunea Yankee Doodle. Instrucţiunile de rutină fuseseră codificate, la fel ca şi procedurile de urmat într‑o gamă largă de împrejurări ca, de exemplu, în caz de implicare într‑o bătaie la bar sau pe stradă, într‑un accident de circulaţie, într‑o demon­straţie politică, în caz de boală sau că ar fi dorit să îşi petreacă la un moment dat vremea departe de Oxford, în vreo altă ţară. Poliţista Wren ac­tivase codul Răpire şi computerul o îndruma ce să facă.

În câteva minute, şeful din schimbul de noapte era alături de ea, livid de îngrijorare, şi începea să dea o serie de telefoane de urgenţă. La Inspectorul Şef al Departamentului de Investigaţii Criminale (DIC), care se angajă să‑l informeze personal pe cole­gul său de la Departamentul Special (DS) al PVT. La adjunctul Şefului Poliţiei (Operaţii), pe care apelul îl găsea pe cale să atace două ouă fierte şi care, după ce îl ascultă cu atenţie, emise o serie rapidă de ordine şi întrebări.

— Unde exact?

— Cîmpia Shotover, domnule, i se răspunse de la Kidlin­gton. Delta Bravo e la faţa locului. Au întors din drum o ma­şină particulară care venea de la Wheatley, alţi doi alergători şi o doamnă cu un cîine în partea dinspre Oxford. Americanii au murit amândoi; sergentul Dunn, de asemenea.

— Iisuse Hristoase, gîfîi adjunctul şefului Poliţiei.

Avea să fie cea mai mare lovitură din cariera lui şi, în calitate de şef al operaţiilor, latura practică a activi­tă­ţii poliţieneşti, de el depin­dea dacă totul avea să iasă bine. Nu era admisă nici o greşeală. Absolut inacceptabilă. Începu să se ambaleze.

— Trimite imediat cel puţin cincizeci de oameni în uni­formă. Cu căşti, bastoane şi galoane. Să nu mai pătrundă ni­meni. Ia‑i pe toţi din CPOS pe care‑i avem. Şi blochează dru­murile. Sunt două direcţii, nu? Au şters‑o prin partea dinspre Oxford?

— Delta Bravo zice că nu, îi răspunse cel de la postul de poliţie. Nu ştim cât timp a trecut între atac şi apelul americanu­lui. Dar trebuie să fi fost destul de puţin. Delta Bravo era pe şosea la Headington şi zice că n‑a trecut nimeni pe lângă ei ve­nind dinspre Shotover. O să aflăm mai mult după urmele roţi­lor e foarte mult noroi pe acolo.

— Concentraţi‑vă ca să blocaţi drumurile de la nord spre sud în partea de răsărit. O să mă ocup eu de şeful poliţiei. Ma­şina mea e pe drum?

— Ar trebui de‑acum să fie în faţa casei, îi răspunse cel din Kidlington.

Aruncă o privire pe fereastra sufrageriei şi văzu maşina, care în mod normal venea cu patruzeci de minute mai târziu, sosind în faţa casei.

— Cine mai e pe drum? întrebă el.

— DIC, DS, CPOS, şi acum cei în uniformă, sosi răspunsul de la Kidlington.

— Scoateţi toţi detectivii de la celelalte cazuri şi puneţi‑i şi pe ei la bătaie, ordonă adjunctul şefului Poliţiei. Eu mă duc di­rect la Shotover.

— Şi drumurile le blocăm pe ce rază?, se intersă ofiţeul de serviciu de la post.

Adjunctul şefului Poliţiei stătu puţin să re­flecteze. Blocarea drumurilor e mai uşor de zis decât de făcut. Comitatele Interioare, pline de monumente istorice şi populate masiv, au un întreg labirint de drumuri regionale, drumuri se­cundare şi drumuri de ţară care leagă oraşele, satele şi cătunele din ţinut. Dacă aruncai plasa prea departe, numărul drumurilor mărunte se înmulţea cu sutele; dacă o aruncai prea aproape, se reducea distanţa pe care o aveau de străbătut răpitorii pentru a scăpa de urmărire.

— Capătul comitatului Oxfordshire, se răsti ajunctul Şefului Poliţiei.

Încheie convorbirea apoi îl chemă pe şeful său cel mai mare. Şeful Poliţiei. Activitatea antiinfracţională de zi cu zi a oricărei forţe regionale de poliţie din Marca Britanic este condusă de Adjunctul Şefului Poliţiei. Şeful Poliţiei poate să aibă sau nu experienţă în activitatea de poliţie; în sarcina lui sunt însă politica, morala, imaginea publică şi legătura cu Londra. Adjunctul se uită la ceasul de la mână şi formă numărul de tele­fon; era 7.31 dimineaţa.

Şeful Poliţiei din Valea Tamisei locuia într‑un frumos presbiteriu transfor­mat în locuinţă din satul Bletchingdon. Se ridică de la masa din bucătărie şi se îndreptă, ştergându‑şi marmelada de la gură, spre birou ca să răspundă la telefon. La auzul ştiri­lor, uită cu totul de micul dejun. Multe mese de diminaţă aveau să fie perturbate în această a noua zi a lunii octombrie.

— Înţeleg, zise el ascultând amănuntele de până atunci. Da, continuaţi. Eu... o să dau telefon la Londra.

Pe birou avea mai multe numere de telefon. Unul era cel de la postul special şi direct din biroul secretarului adjunct de la Divizia F.4, Ministerul de Interne, al Marii Britanii, căruia îi sunt subordonate forţele poliţiei metropolitane şi regionale. La ora aceea funcţionarul administraţiei publice nu era la birou, dar apelul fu dirijat spre locuinţa sa din cartierul Fulham din Londra. Birocratul lăsă să‑i scape fără voie o înjurătură, dădu şi el două telefoane şi se îndreptă imediat spre clădirea albă de la Poarta Reginei Anna, pe strada Victoria, care îi adăpostea ministerul.

Unul din telefoanele secretarului adjunct era la ofiţerul de serviciu de la Divizia F.4, căruia îi ordonă să‑i înlăture toate celelalte probleme de pe birou şi să convoace grabnic toţi anga­jaţii aflaţi pe la casele lor. Nu‑i spuse de ce. Încă nu ştia câţi oa­meni erau la curent cu măcelul din Cîmpia Shotover dar, ca un bun funcţionar ce era, nu voia să ridice numărul lor atâta vreme cât nu era absolut necesar.

Celălalt telefon n‑avea cum să‑i ocolească, oricât ar fi dorit. Era vorba de Subsecretarul permanent, funcţionarul superior care răspundea de întreg Ministerul de Interne. Din fericire, acesta locuia şi el la Londra, nu în suburbii, aşa că la ora 7.51 se întâlneau în clădirea ministerului. Sir Harry Marriott, Minis­trul de Interne al guvernului conservator li se alătură la ora 8.04 şi fu pus la curent cu evenimentele. Reacţia sa imediată a fost de a telefona urgent în Downing Street nr. 10, insistând să vorbească personal cu domana Thatcher.

Îi răspunse secretarul ei particular există nenumăraţi „se­cretari" la Whitehall, sediul administraţiei britanice unii sunt miniştri, alţii funcţionari superiori, unii aghiotanţi personali; şi câţiva, foarte puţini, se ocupă efectiv de activitatea practică de secretariat. Charles Powell făcea parte din penultima categorie. Ştia că doamna prim‑ministru lucra deja de o oră în cabinetul personal de alături, punând la punct maldăre întregi de lucrări înainte ca majoritatea colegilor ei să fi ieşit încă din pijama. Aşa îi era obiceiul. Powell mai ştia că Sir Harry era unul dintre cei mai apropiaţi colegi şi prieteni ai domniei prim‑minitru. O anunţă imediat şi aceasta ridică de îndată receptorul.

— Doamnă prim‑ministru, trebuie să te văd urgent. Acum. Trebuie să vin acolo neîntârziat.

— Atunci, vino, Harry, consimţi ea.

— Peste trei minute, o anunţă glasul din receptor.

Sir Harry Marriott închise telefonul. Maşina îl aştepta deja ca să‑l ducă cei cinci sute de metri. Era 8.11.

Răpitorii erau patru la număr. Cel cu mitraliera, care stătea acum în faţă, îşi aruncă Skorpionul între picioare şi îşi scoase masca de ski din lână de pe faţă. Sub ea purta perucă şi mustaţă falsă. Îşi puse şi o perene de ochelari cu ramă groasă, fără len­tile. Lângă el se afla şoferul, şeful bandei, şi el cu perucă şi barbă falsă. Deghizările erau pentru scurtă vreme pentru că, pe o distanţă de câteva mile, trebuiau să aibă o înfăţişare cât mai naturală.

În spate, ceilalţi doi se munceau să‑l liniştească pe Simon Cormack, care opunea o rezistenţă înverşunată. Unul dintre ei era o namilă care pur şi simplu îl sufocă pe tânărul american într‑o îmbrăţişare strânsă, în timp ce celălalt, slab şi vânjos, îi aplica un tampon cu eter. Furgoneta ieşi hurducănindu‑se de pe drumul de ţară dinspre rezervor şi se înscrise pe drumul asfaltat care ducea spre Wheatley. Zgomotele din spate încetară în vreme ce fiul Preşedintelui îşi pierdea cunoştinţa.

Maşina coborî dealul trecând printre cele câteva case ale că­tunului Little­worth şi o porni spre Wheatley. Trecură de un ca­mion care livra tradiţionalul lapte proaspăt şi, după încă o sută de metri, şoferul îl zări cu coada ochiului pe un băiat care du­cea ziarele holbându‑se după maşina lor. La ieşirea din Whea­tley, o apucară pe şoseaua principală A.40 spre Oxford, merseră vreo cinci sute de metri pe ea, apoi o cotiră pe drumul se­cundar B. 4027 care trecea prin satele Forest Hill şi Stanton St. John.

Furgoneta străbătu cele două sate cu viteză normală, tra­versă încrucişarea de drumuri de lângă New Inn Farm şi se în­dreptă spre Islip. Dar la o milă de New Inn, chiar lângă Fox Covert, se opri în faţa unei porţi de pe partea stângă a drumu­lui. Omul de lângă şofer sări din maşină, descuie cu cheia lacă­tul de la poartă înlocuiseră lacătul de la fermă cu zece ore în urmă şi furgoneta pătrunse în curte. După nici zece metri se opri lângă şopronul din lemn pe jumătate dărâmat din spatele pomilor, pe care răpitorii îl cercetaseră cu două săptămâni înainte. Era ora 7.16 dimineaţa.

Începea să se lumineze bine de ziuă şi cei patru bărbaţi tre­buiau să acţione­ze în cea mai mare grabă. Cel cu mitraliera des­chise larg uşile şopronului şi scoase limuzina Volvo, parcată acolo doar de la miezul nopţii. Furgoneta verde intră în şopron şi şoferul coborî şi el luând cu sine Skorpionul şi cele două măşti de lână. Se uită bine înăuntru ca să nu fi rămas vreo urmă, apoi trânti uşa. Ceilalţi doi se dădură şi ei jos din spate, scoaseră trupul inert al lui Simon Cormack şi îl aşezară în port­bagajul spaţios al maşinii Volvo, prevăzut cu suficiente orificii de aerisire. Apoi îşi scoaseră cu toţii treningurila negre şi largi, rămânând în costume, cămăşi şi cravate obişnuite de lucru, dar îşi păstrară perucile, mustăţile şi ochelarii. Pachetul cu haine fu pus în portbagaj alături de Simon, iar Skorpionul sub scaunul din spate al limuzinei, ascuns sub o pătură.

Şoferul furgonetei, şeful bandei, se aşeză la volanul maşinii Volvo şi rămase în aşteptare. Bărbatul cel slab care stătuse în spatele furgonetei aşeză în ea o încărcătură de explozibil iar uriaşul închise uşile şopronului. Se urcară apoi amândoi în Volvo şi aceasta se îndreptă spre poarta care dădea în drum. După ieşirea maşinii, omul cu mitraliera închise poarta, scoase lacătul şi îl înlocui cu lanţul ruginit al proprietarului. Acesta fu­sese tăiat dar atârna destul de natural. Maşina Volvo lăsase urme în noroi dar n‑aveau ce să le facă. Erau anvelope obişnu­ite şi aveau să fie oricum schimbate foarte curând. Omul cu mi­traliera se urcă la locul lui de lângă şofer şi maşina o porni spre nord. Era ora 7.22, Adjunctul Şefului Poliţiei tocmai exclama „Iisuse Hristoase!".

Răpitorii se îndreptară spre nord‑vest, trecând prin satul Islip, şi intrară pe drumul perpendicular A.421, făcând o cotitură de 90 de grade spre Bicester. Străbătură cu viteză constantă acest plăcut târguşor din partea de nord‑est a comitatului Oxfordshire şi îşi continuară drumul pe A.421, îndreptându‑se spre târgul de provincie Buckingham. La ieşirea din Bicester, înapoia lor îşi făcu apariţia un mare Range Rover al poliţiei. Unul dintre cei doi din spate le atrase celorlalţi atenţia asupra lui şi se aplecă înspre Skorpion. Şoferul se răsti la el să stea liniştit şi îşi conti­nuară drumul cu viteza legală. La o sută de metri era un panou pe care scria BINE AŢI VENIT ÎN BUCKINGHAMSHIRE. Linia de demarca­re a celor două comitate. Range Roverul înce­tini în dreptul pancartei, se aşeză de‑a curmezişul drumului şi începu să descarce barierele de oţel. Volvo îşi văzu de drum şi se pierdu curând în zare. Era ora 8.05. La Londra, Sir Harry Marriott ridica receptorul ca să telefoneze în Downing Street.

Doamna prim‑ministru britanic se întâmpla să fie o persoană foarte simţitoare, spre deosebire de cei cinci predecesori direcţi ai săi, cu toţii bărbaţi. Chiar dacă e mult mai capabilă decât ori­care dintre aceştia de a‑şi păstra sângele rece în orice împreju­rare, este totuşi departe de a fi imună la lacrimi. Sir Harry avea să‑i povestească mai târziu soţiei lui cum ochii acesteia se umpluseră de lacrimi la aflarea celor întâmplate; îşi acoperise chi­pul cu mâinile şi murmurase: „Vai, Doamne. Bietul om."

Sir Harry nu avea copii şi nici nu fusese în funcţie în 1982. Spre deosebire de Robert Armstrong, secretar în Cabinetul de atunci, pe care această reacţie nu l‑ar fi surprins, Sir Harry nu avusese prilejul de a fi martor la chinurile şi frământările prin care trecuse Margaret Thatcher atunci când fiul ei Mark fusese dat dispărut în deşertul algerian, în timpul Raliului Dakar. În intimitatea nopţii, doamna Thatcher plânsese de acea durere pură şi cu totul deosebită pe care o simte un părinte când îşi ştie copilul în primejdie. Mark Thatcher fusese găsit în viaţă de una din echipele de salvare de‑abia după şase zile.

Când îşi ridică din nou capul, primul‑ministru îşi revenise; apăsă pe un buton al intercomului.

— Charlie, vreau să dai un telefon personal Preşedintelui Cormack. Din partea mea. Spune‑le celor de la Casa Albă că e ceva urgent, care nu suportă nici o amânare. Da, sigur că ştiu cât e ceasul la Washington.

— Poate ambasadorul american, via Ministrul de Interne, cuteză Sir Harry Marriott. El ar putea... pesemne...

— Nu, treaba asta am s‑o fac chiar eu, insistă doamna prim‑ministru. Te rog să formezi tu COBRA, Harry. Să‑mi dea raportul la fiecare oră, te rog.

Nu există nimic fierbinte în aşa‑numita linie fierbinte dintre Downing Street şi Casa Albă. Nu este de fapt decât o legătură telefonică specială, prin satelit, dar ale cărei aparate de bruiere de la ambele capete o fac de nepătruns, asigurând secretul abso­lut al conversaţiilor. Legătura prin linia fierbinte se stabileşte în mod normal în cinci minute. Margaret Thatcher îşi dădu deo­parte hârtiile. rămase cu ochii pierduţi pe geamul prin care nu treceau gloanţele şi se pregăti să aştepte.

Cîmpia Shotover era pur şi simplu înţesată de un furnicar de oameni care scormoneau peste tot. Cei doi de la patrula moto Delta Bravo îşi cunoşteau destul de bine meseria ca să‑i ţină la distanţă pe toţi trecătorii şi să umble cu cea mai mare precauţie chiar şi pentru a examina cele trei trupuri pentru a ve­dea dacă mai dădeau ceva semne de viaţă. Constatând că nu mai era nici o speranţă în privinţa lor, le lăsară aşa cum erau. E foarte uşor ca cercetările să dea greş încă de la început doar pentru simplul fapt că cineva călca în picioare urme care pentru cei de la judiciară ar fi reprezentat o adevărată comoară, sau pentru că un picior mai neatent ar fi îngropat în noroi vreun cartuş uzat, ştergând astfel amprentele pe care acesta le‑ar fi pu­tut eventual avea.

Oamenii în uniformă alcătuiseră un cordon în jurul zonei respective, pe tot drumul de la Littleworth din josul dealului până spre est de‑a lungul podului de oţel de peste Linia de cen­tură dinspre Shotover şi oraşul Oxford. În cadrul acestei zone, CPOS, ofiţerii de la locul crimei, cercetau urme peste tot şi de orice fel. Descoperiră că sergentul DS britanic trăsese de două ori; un detector de metale găsi un glonte în noroiul din faţa lui căzuse în genunchi trăgând în timp ce se prăbuşea. Celălalt glbnte nu izbutiră însă să îl găsească. Era posibil să‑l fi lovit pe unul dintre răpitori. (Ceea ce nu era adevărat, dar ei n‑aveau de unde să ştie.)

Mai erau şi cartuşele trase de Skorpion, 28 la număr, toate în acelaşi loc; au fost mai întâi fotografiate pe rând chiar acolo unde se aflau, apoi luate cu penseta şi puse în pungi speciale pentru băieţii de la laborator. Unul dintre americani se prăbu­şise la volanul maşinii; celălalt zăcea acolo unde îşi dăduse ul­tima sudare, lângă portiera din faţă, ţinându‑se cu mâinile însângerate de pântecele perforat în trei locuri, cu microfonul atârnând lângă el. Totul a fost fotografiat din toate unghiurile şi de‑abia după aceea mişcat din loc. Cadavrele au fost duse la Infirmeria Radcliffe, spre care se zorea deja un medic legist de la Londra.

Urmele din noroi erau deosebit de interesante; pata unde Simon Cormack se prăbuşise sub greutatea a doi oameni, tiparul pantofilor purtaţi de răpitori aveau să se dovedească a fi nişte tenişi superobişnuiţi şi, prin urmare, imposibil de depistat şi urmele de roţi ale vehiculului cu care fugiseră, identificat foarte rapid drept un tip de furgonetă. Şi mai era şi cricul, nou‑nouţ şi posibil de cumpărat la orice oră din toate magazi­nele reţelei Unipart. Avea să se dovedească ulterior că nu purta nici o amprentă, la fel ca şi cartuşele de 9 mm ale Skorpionului.

Treizeci de detectivi erau în căutarea martorilor activitate foarte anostă dar de importanţă vitală, din care rezultau pri­mele descrieri. La două sute de metri est de rezervor, pe drumul dinspre Littleworth, existau două cabane. Într‑una din ele era o femeie care auzise nişte zgomote ca nişte plesnituri pe drum, pe la ora şapte, dar ca îşi pregătea ceaiul şi nu văzuse nimic. Un bărbat din Littleworth văzuse o furgonetă verde care se în­drepta spre Wheatley chiar după ora şapte. Cu puţin înainte de ora nouă, detectivii aveau să‑i găsească şi pe băiatul cu ziarele şi pe şoferul camionului cu lapte băiatul era la şcoală, şofe­rul la masa de dimineaţă.

Şoferul era martorul cel mai bun. Un Ford Tranzit vechi, culoare verde mediu, cu inscripţia Barlow pe lateral. Directorul de vânzări de la Barlow avea să afirme că în dimineaţa respec­tivă nu avuseseră nici o furgonetă în zonă, putând justifica toate cursele cu acte în regulă. Poliţia descoperise vehiculul întrebuin­ţat de răpitori, şi dădu alerta în toate direcţiile. Fără nici o ex­plicaţie; trebuia găsită, pur şi simplu. Nu făcu nimeni legătura între ea şi hambarul ars pe drumul de la Islip nu încă.

Alţi detectivi umblau prin Oraşul de Vară, bătând la toate uşile de pe şoseaua Woodstock şi din împrejurimi. A văzut cumva cineva maşini, furgonete sau alte vehicule parcate pe acolo? Sau pe cineva care să urmărească în mod deosebit casa din josul străzii? Merseră pe traseul urmat de Simon până în centrul Oxfordului şi la ieşirea din capătul opus al oraşului. Vreo douăzeci de oameni îl văzuseră pe tânărul alergător urmat de o maşină cu nişte bărbaţi în ea, dar reieşea mereu că era vorba de maşina Serviciului Secret.

Cam pe la ora nouă, adjunctul Şefului Poliţiei simţi că îl cuprindea un sentiment foarte cunoscut. Era limpede că orice rezolvare urgentă era exclusă; n‑avea cum să existe nici o breşă rapidă, nici o arestare imediată. Indivizii erau deja departe, ori­cine or fi fost. Şeful Poliţiei, îmbrăcat în uniformă, sosi şi el pe Cîmpia Shotover ca să urmărească activitatea echipelor de pe teren.

— Se pare că Londra vrea să preia ea cazul, anunţă el.

Adjunctul bodogăni. Era un bobîrnac, dar îl şi scăpa de o răspundere a naibii de mare. Cercetările asupra celor întâmplate până atunci erau şi aşa destul de dificile, dar un eşec în viitor...

— E clar că Whitehall consideră că au ieşit din zona noas­tră, nu‑ţi dai seama? Pesemne că autorităţile au să vrea să preia cei de la Met totul. Cum stăm cu presa?

— N‑a apărut încă, domnule, îi răspunse adjunctul clătinând din cap. Dar n‑au să păstreze tăcerea prea multă vreme. Chestia e prea importantă.

Nu ştia că doamna care îşi plimba căţelul şi, la ora 7.16, fu­sese întoarsă din drum de către cei de la Delta Bravo, apucase să vadă două dintre cele trei cadavre, se întorsese acasă îngro­zită şi îi povestise totul soţului ei. Iar acesta era tipograf la zia­rul Oxford Mail. Chiar dacă se ocupa de latura tehnică, de cum ajunse la birou, consideră că era de datoria lui să‑l încunoştiinţeze pe redactorul de serviciu despre cele întâmplate pe câmpia Shotover.

Apelul din Downing Street fu preluat de ofiţerul superior de serviciu de la Centrul de Comunicaţii din Casa Albă, situat la subsolul Aripii de Vest, chiar lângă Sala Operativă. Acesta îl în­registră la ora 3.34, ora Washingtonului. Aflând cine era la tele­fon, ofiţerul luă hotărârea plină de curaj de a‑l chema pe agen­tul cel mai înalt în grad al Serviciului Secret din interiorul Ca­sei.

Agentul secret tocmai îşi făcea rondul prin Holul Central, aflat foarte aproape de Aripa Familiei de la etajul doi, aşa că răspunse imediat la ţârâitul discret al telefonului instalat pe bi­roul său din faţa ascensorului aurit al Primei Familii.

— Vrea ce? murmură el în receptor. Britonii ăştia oare au idee cât e ceasul la noi în America?

Continuă să asculte în timp ce căuta să‑şi aducă aminte când mai fusese trezit Preşedintele SUA la o astfel de oră. Trebuie să se mai fi întâmplat aşa ceva cu siguranţă. În caz de război, să zi­cem. Poate că tocmai despre asta o fi şi fost vorba. Putea s‑o păţească rău de tot cu Burbank dacă n‑o nimerea cum trebuie. Pe de altă parte... chiar primul‑ministru britanic în persoană...

— Eu o să închid acum şi o să te sun mai târziu, spuse el Centrului de comunicaţii.

Londra fu anunţată că Preşedintele urma să fie trezit şi că putea deocamda­tă să închidă telefonul. Iar Londra se conformă.

Agentul Serviciului Secret, pe nume Lepinsky, pătrunse prin uşile duble în Sala de Zi din aripa de vest, ajungând la uşa din stânga care dădea în dormitorul Preşedintelui. Se opri, răsuflă adânc şi bătu uşor. Nu primi nici un răspuns. Încercă clanţa. Era descuiat. Cu cariera în joc, aşa cum vedea el lucrurile intră. În marele pat dublu desluşi două siluete care dormeau; presupuse că Preşedintele trebuia să fie acela dinspre fereastră, înconjură patul în vârful picioarelor, identifică pijamaua maro­nie de bumbac a lui Cormack şi îl scutură uşor de umăr.

— Domnule Preşedinte, să trăiţi! Vreţi să vă treziţi, dom­nule, vă rog?

John Cormack se trezi, îl recunoscu pe bărbatul timorat care stătea aplecat spre el, aruncă o privire către soţie dar nu aprinse lumina.

— Cât e ceasul, domnule Lepinsky?

— Cu puţin trecut de trei şi jumătate, domnule. Vă rog să mă scuzaţi pentru această... Ăăă..., domnule Preşedinte, pri­mul‑ministru al Marii Britanii vă caută la telefon. Spune că nu poate să mai aştepte. Vă rog să mă scuzaţi, domnule.

John Cormack reflectă o clipă apoi îşi scoase picioarele de sub plapumă încet, ca să n‑o trezească pe Myra. Lepinsky îi întinse un halat de lângă el. După aproape trei ani de când era în funcţie, Cormack o cunoştea destul de bine pe doamna prim‑ministru din Marea Britanie. Se întâlnise cu ea de două ori în Anglia a doua oară într‑o escală de două ore pe care o fă­cuse când se întorcea de la Vnukovo şi fusese şi ea de două ori în Statele Unite. Erau amândoi oameni de acţiune şi se înţe­legeau foarte bine. Dacă era vorba de ea înseamnă că trebuia să fie ceva foarte important. Putea să‑şi recupereze cu altă ocazie somnul pierdut.

— Du‑te înapoi în Holul Central, domnule Lepinsky, spuse el în şoaptă. O să răspund la telefonul din biroul meu.

Biroul Preşedintelui este înghesuit între dormitorul principal şi Salonul Galben de sub rotonda centrală. Ferestrele de aici, ca şi cele din dormitor, dau înspre gazonul de pe Pcnnsylvania Avenue. Închise uşa comunicantă, aprinse lumina, clipi de mai multe ori, se aşeză la birou şi ridică receptorul. Peste zece se­cunde, la celălalt capăt al firului se auzea glasul primului‑ministru britanic.

— N‑a luat încă nimeni legătura cu tine?

Avu senzaţia că îi dăduse cineva un pumn în burtă.

— Nu... nimeni. De ce?

— Cred că domnul Edmonds şi domnul Burbank trebuie să fie de‑acum la curent, i se răspunse. Îmi pare rău că eu trebuie să fiu prima care...

Şi începu să‑i povestească. John Cormack îşi încleştă mâna pe receptor şi rămase cu ochii ţintă la draperii, fără să le vadă. Gura i se uscase de tot şi nu mai putea nici să înghită. Auzea vorbele desluşit: totul, absolut totul se face acum... cele mai bune echipe ale Scotland Yardului... n‑au nici o scăpare... Spuse da, şi mulţumesc, apoi lăsă receptorul. Parcă îl lovise ci­neva în piept cu toată forţa. Se gândi la Myra, care mai dormea încă. Va trebui să‑i spună şi ei. Pentru ea avea să fie o lovitură îngrozitoare.

— Of, Simon, murmură el, Simon, băiatul meu.

Ştia că nu avea cum să se ocupe el de toate. Avea nevoie de un prieten care să‑i ţină locul câtă vreme el avea grijă de Myra. După câteva clipe, sună la centrală şi vorbi cu glas calm.

— Faceţi‑mi legătura cu vicepreşedintele Odell, vă rog. Da, acum.

În locuinţa lui de la Observatorul Marinei, Michael Odell fu trezit la rândul lui de aceeaşi voce a agentului de la Serviciul Se­cret. Convocarea de la telefon era categorică şi fără nici o expli­caţie.

— Te rog să vii direct la Reşedinţa Executivă. La etajul doi. În birou. Acum, Michael, acum, te rog.

Telefonul amuţi şi Odell lăsă receptorul, se scărpină la ceafă şi îşi desfăcu o bucată de gumă de mestecat. Îl ajuta să se con­centreze mai bine. Îşi chemă maşina şi se îndreptă spre şifonier să‑şi ia hainele. Fiind văduv, Odell dormea singur, aşa că nu avea pe cine să deranjeze. După două minute, îşi pusese deja pantalonii, pantofii şi un pulover peste cămaşă şi se afla în li­muzina oficială, uitându‑se când la ceafa tunsă scurt a şoferului de la Infanteria marină, când la luminile de noapte ale Washing­tonului pe tot drumul până la clădirea masivă iluminată a Casei Albe. Evită Portalul şi Intrarea de Sud şi pătrunse în coridorul de la parter prin poarta dinspre apus. Îi spuse şoferului să îl aş­tepte, n‑avea să întârzie prea mult. Greşea însă. Era ora 4.07 di­mineaţa.

În Marea Britanie, conducerea în caz de criză la cel mai înalt nivel revine unui comitet adunat în mare grabă, ai cărui membri diferă în funcţie de natura acestei crize. Dar locul de întâlnire se schimbă foarte rar. Sala de conferinţe aleasă este aproape întotdeauna Sala de încunoştinţare a Cabinetului, o în­căpere liniştită, cu aer condiţionat, aflată cu două nivele sub parter, sub sediul Cabinetului care dă în Downing Street. După iniţiale, aceste comitete sunt cunoscute sub numele de COBRA.

Sir Harry Marriott şi adjuncţii săi avuseseră nevoie de o oră ca să adune în sediul Cabinetului „leşurile", cum îi plăcea aces­tuia să‑i numească pe cei de pe listă, de pe la casele lor, din tre­nurile cu care veneau din suburbii sau de prin birourile pe unde erau împrăştiaţi. Şedinţa prezidată de el începea la ora 9.56 di­mineaţa.

Era limpede că răpirea reprezenta o problemă de compe­tenţa poliţiei, subor­do­nată Ministerului de Interne. Dar, în ca­zul de faţă, mai avea nenumărate alte ramificaţii.. Pe lângă mi­nistrul de interne, mai exista şi un ministru de stat de la Minis­terul de Externe, care avea să încerce să păstreze legătura cu Departamen­tul de Stat şi, deci, cu Casa Albă. Mai mult, dacă Simon Cormack fusese dus în Europa, prezenţa acestuia era vi­tală din punct de vedere politic. În subordinea Ministerului Afacerilor Externe se afla Serviciul de Spionaj Secret, MI‑6 „Firma" Ż, a cărui prezenţă era absolut necesară în cazul în care erau implicate grupări teroriste străine. Reprezentantul acestuia venise de la Century House de pe celălalt mal al fluviu­lui şi urma să‑i dea raportul Comandantului rămas la sediu.

Tot în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, dar sepa­rat de poliţie, era Serviciul de Securitate, MI‑5, departamentul care se ocupa de contraspionaj şi care avea un interes deosebit în terorismul din interiorul Marii Britanii. Reprezentantul aces­tuia venise din strada Curzon din cartierul Mayfair, unde erau deja cercetate intens toate dosarele posibililor candidaţi şi se şi luase legătura cu o serie de agenţi „adormiţi" pentru a găsi răs­punsul la o întrebare deosebit de arzătoare: de ce?

Mai era şi un funcţionar superior de la Ministerul Apărării, în subordinea căruia se afla regimentul din serviciul de aviaţie cu misiuni speciale (SAS) de la Hereford. În cazul în care Simon Cormack şi răpitorii acestuia aveau să fie depistaţi rapid şi se punea problema unui asediu, SAS ar fi putut fi necesari pen­tru recuperarea ostaticului, una dintre specialităţile lor secrete. Nu mai trebuia să fie anunţat nimeni că deja plutonul în poziţie de alarmă de o jumătate de oră în cazul acesta, conform ro­taţiei, Plutonul Şapte, paraşutiştii din Escadronul B trecuse discret la Alarma Chihlimbar, de zece minute, iar echipajul de rezervă de la o poziţie de alarmă de două ore la şaizeci de mi­nute.

Participa şi un reprezentant al Ministerului Transporturilor, care controlea­ză porturile şi aeroporturile din Marea Britanie, în strânsă colaborare cu Paza de Coastă şi cu Serviciul Vămilor, acesta avea să organizeze o supraveghere totală a porturilor pentru că un prim imperativ era acela de a‑l reţine pe Simon Cormack în ţară dacă cumva răpitorii ar fi avut altfel de idei. Ministerul Transporturilor luase deja legătura cu Departamen­tul Comerţului şi Industriilor, care făcuse cunos­cut că era impo­sibil să controleze toate containerele sigilate din depozite, care urmau să iasă din ţară. Cu toate acestea, toate avioanele parti­culare, iahtu­rile, navele de croazieră, pescadoarele, trailerele sau bărcile cu motor care aveau la bord vreo ladă mai mare sau un om întins pe o targă sau pur şi simplu drogat sau inconştient, urmau să fie vizitate de un vameş sau un agent al Pazei de Coastă care urma să arunce o privire mai atentă asupra lor.

Dar persoana cea mai importantă, cu rol cheie, stătea în dreapta lui Sir Harry: Nigel Cramer.

Spre deosebire de secţiile şi departamentele poliţiei regio­nale, forţele poliţie­neşti din Londra Poliţia Metropolitană, cunoscută sub numele de „Met." sunt conduse nu de un şef, ci de un comisar, şi reprezintă cea mai mare forţă din ţară. Co­misarul, în cazul de faţă Sir Peter Imbert, este asistat de patru comisari adjuncţi care răspund de cele patru departamente. Departamentui al doilea este cel de Specialişti în Operaţii sau S.O.

Departamentul S.O. are treisprezece secţii, de la Unu la Pa­trusprezece, minus Cinci care, nu se ştie din ce motive, nu există. Printre aceste treisprezece există Brigada Operaţii Se­crete. Brigada Crime Serioase, Brigada Zburători, Brigada Fraude şi Brigada Crime Regionale, precum şi Divizia Specială (contra­spi­onaj), Divizia Spionaj Criminal (S.O.11) şi Divizia Antiteroristă (S.O.I3).

Cel pe care Sir Peter Imbert îl desemnase ca reprezentant al MET‑ului la Comitetul COBRA era Locţiitorul Comisarului Adjunct, Departamentul S.O., Niger Cramer. Cramer avea să dea raportul în două direcţii: pe scară ierarhică, comisarului ad­junct şi chiar comisarului; colateral, comitetului COBRA. Spre el urma să se îndrepte fluxul de informaţii de la ofiţerul pentru investigaţii oficiale, O.I., care, la rândul său, putea să folosească toate diviziile şi brigăzile din depar­tament după cum considera de cuviinţă.

Met.‑ul poate să se suprapună poliţiei regionale doar printr‑o decizie politi­că, dar primul‑ministru luase deja această hotărâre, justificată de bănuiala că Simon Cormack putea foarte bine să se fi aflat de‑acum în afara zonei Văii Tamisei; iar Sir Harry Marriott i‑o şi adusese la cunoştinţă şefului poliţiei. Oa­menii lui Cramer se aflau deja în împrejurimile Oxfordului.

Mai erau şi doi ne‑britanici invitaţi să facă parte din CO­BRA. Unul dintre ei era Patrick Seymour, omul FBI‑ului de la ambasada americană; celălalt era Lou Collins, ofiţerul de legă­tură al CIA, cu baza la Londra. Includerea lor reprezenta mai mult decât un gest de curtoazie; se aflau acolo pentru a‑şi ţine la curent propriile organizaţii despre amploarea eforturilor celor de la Londra pentru rezo­lva­rea acestei crime abominabile şi ca să contribuie, la o adică, prin dovezile preţioase pe care le‑ar fi putut eventual descoperi oamenii lor de acasă.

Sir Harry deschise şedinţa cu un scurt raport asupra faptelo cunoscute până atunci. Răpirea avusese loc în urmă cu trei ore. În acest moment considera că se puteau face două presupuneri: una că Simon Cormack era departe de Cîmpia Shotover şi sechestrat într‑o ascunzătoare secretă; a doua că fapta fusese comisă de cine ştie ce terorişti care nu luaseră încă legătura cu autori­tăţile.

Cel de la Spionajul Secret îi informă că oamenii săi încercau să ia contact cu o sumedenie de agenţi infiltraţi în grupările te­roriste europene cunoscute pentru a încerca să o identifice pe aceea care se afla în spatele acestei acţiuni. Dar toată treaba avea să mai dureze câteva zile.

— Agenţii infiltraţi de noi duc o existenţă foarte periculoasă, adăugă el. N‑avem cum să le dăm telefon şi să le cerem direct informaţiile de care avem nevoie. Trebuie să organizăm o serie de contacte secrete pe parcursul săptămânii viitoare ca să vedem dacă putem da de vreun fir.

Cel de la Serviciul de Securitate adăugă că departamentul său făcea la rândul lui acelaşi lucru cu grupările cunoscute din interiorul ţării, posibil să fie implica­te sau să aibă cunoştinţă de acţiunea respectivă. Dar se îndoia că răufăcătorii erau localnici. Pe lângă I.R.A. şi INLA ambele irlandeze Insulele Britanice îşi aveau şi ele contingentul lor de excentrici, dar nivelul de profesionalism brutal vădit în Cîmpia Shotover părea să‑i ex­cludă pe obişnuiţii nemulţumiţi cu mani­fes­tări zgomotoase. Cu toate acestea, aveau să fie activaţi şi agenţii infiltraţi ai departa­mentului său.

Nigel Cramer îi informă că primele indicii aveau cel mai probabil să apară în urma anchetei judiciare sau a descoperirii unui martor întâmplător, încă necunoscut.

— Ştim ce maşină au folosit, spuse el. O furgonetă Ford Tranzit de culoare verde, departe de a fi nouă, pe lateral cu in­scripţia familiară în Oxfordshire a firmei de fructe Barlow. A fost văzută trecând spre est prin Wheatley, îndepărtân­du‑se de locul crimei, cam la cinci minute după atac. Şi nu era o maşină de la Barlow avem confirmarea acestui lucru. Mar­torul nu a reţinut numărul furgonetei. Evident că se întreprind acum cercetări intense pentru a descoperi martori care să fi vă­zut maşina şi direcţia în care s‑a îndreptat sau pe oamenii din cabină. După cât se pare, erau doi nişte simple siluete nedes­luşite în spatele parbrizului dar lăptarul crede că unul avea barbă.

Cât despre probe, avem cricul maşinii, urmele clare ale roţi­lor cei din Valea Tamisei au stabilit exact locul unde a sta­ţionat şi o întreagă colecţie de cartuşe uzate care par să pro­vină de la o carabină automată. Au fost trimise în totalitate la experţii militari de la Fort Halstead. Plus gloanţele care ur­mează să fie extrase din cadavrele celor doi agenţi ai Serviciu­lui Secret şi cel al sergentului Dunn de la Divizia Specială din Oxford. Fort Halstead o să ne spună exact, dar la prima vedere par să fie muniţii ale Pactului de la Varşovia. Aproape toate grupă­rile teroriste europene folosesc armament din blocul răsă­ritean, în afară de Armata Republicană Irlandeză.

Specialiştii din laboratorul de Ia Oxford sunt foarte buni, dar am să aduc fiecare probă şi la laboratoarele noastre din Fulham. Valea Tamisei va continua să caute martori.

Aşadar, domnilor, avem patru direcţii de cercetare. Furgo­netă cu care au fugit, martorii de la sau din apropierea locului în care s‑a comis fapta, probele lăsate în urmă şi tot în sar­cina celor din Valea Tamisei descoperirea posibililor suspecţi care au ţinut sub observaţie casa de pe şoseaua Woodstock. După câte se pare şi aruncă o privire înspre americani Simon Cormack şi‑a făcut antrenamentele pe acelaşi traseu şi la aceeaşi oră, timp de mai multe zile la rând.

În acest moment fu întrerupt de soneria telefonului. Era pentru Cramer, care răspunse scurt, puse câteva întrebări, as­cultă câteva minute apoi se întoarse la masă.

— L‑am numit pe Comandantul Peter Williams, şef la S.O. 13. divizia antiteroristă, ca şef al anchetei oficiale. El era la tele­fon. Cred că am descoperit furgoneta.

Proprietarul fermei Whitehill de lângă Fox Covert de pe dru­mul spre Islip chemase pompierii la ora 8.10, imediat după ce văzuse fumul şi flăcările care se înălţau din şopronul dărăpănat de lemn din curte. Acesta era aproape de drum, dar la cinci sute de metri de casă, şi proprietarul nu prea avea obiceiul să intre des prin el. Brigada de pompieri din Oxford răspunsese cu promptitudine, dar şopronul nu mai putuse fi salvat. Fermierul se uitase neputincios cum flăcările îl mistuiau până în temelii, făcând să i se prăbuşească mai întâi acoperişul şi apoi şi pereţii.

În timp ce stropeau cu apă resturile care mai mocneau încă sub lemnul ars, pompierii observară rămăşiţele unei furgonete. Era ora 8.41. Fermierul nega violent că ar fi avut vreun vehicul în şopron. Temându‑se să nu fi fost cumva oameni în ea ţi­gani zlătari sau cortari pompierii scoaseră furgoneta de sub ruine dar constatară, atunci când izbutiră să se apropie, că nu exista nici urmă de cadavre în ea. Erau însă, fără putinţă de tăgadă, rămăşiţele unui Ford Tranzit.

Întors la sediul pompierilor, un tânăr ofiţer isteţ, care auzise la radio că poliţia din Valea Tamisei era în căutarea unui Tran­zit bănuit că ar fi participat chiar în dimineaţa aceea la o „ac­ţiune armată ilegală", dăduse telefon la Kidlington.

— Mă tem că e făcut praf, spuse Cramer. Probabil că anve­lopele au ars complet şi că amprentele au dispărut cu desăvârşire. Cu toate acestea, blocul motor şi numerele de pe şasiu este imposibil să fi fost afectate. Oamenii mei de la Secţia Vehicule au şi pornit într‑acolo. Dacă a mai rămas vreo urmă vreau să spun oricât de mică n‑o să ne scape.

Secţia Vehicule de la Scotland Yard face parte din Brigada Crime Grave din cadrul departamentului S.O.

COBRA îşi continuă şedinţa, dar o parte din superiori se re­traseră ca să se ocupe de alte treburi, lăsând în loc nişte subal­terni care aveau sarcina să‑i anunţe de îndată ce avea să se des­copere ceva nou. Conducerea lucrărilor a fost preluată de un ministru inferior de la Ministerul Afacerilor Interne.

Într‑o lume perfectă, cum de fapt nu există niciodată, Nigel Cramer ar fi preferat să ţină presa deoparte, cel puţin pentru o vreme. Pe la ora 11.00 dimineaţa, Clive Empson de la Oxford Mail se prezentă la Kidlington pentru a afla amănunte în legă­tură cu împuşcăturile şi măcelul din Cîmpia Shotover dinainte de răsăritul soarelui. Rămase surprins de trei lucruri. Primul că fusese condus imediat la un detectiv inspector şef care voia să afle de unde deţinea această informaţie. Empson refuză să‑i răspundă. Al doilea că ofiţerii inferiori de la sediul poliţiei din Valea Tamisei păreau cuprinşi de o panică autentică. Şi al treilea că nii i se oferise nici un amănunt. În cazul unei crime duble soţia zeţarului nu văzuse decât două dintre cele trei cadavre poliţia ar fi trebuit în mod normal să ceară co­operarea presei şi să facă o declaraţie, dacă nu chiar o confe­rinţă de presă.

Întorcându‑se la Oxford, Empson rumegă asupra acestor lu­cruri. Un decedat din „cauze naturale" este transportat la morga oraşului. Dar un deces prin împuşcare necesita aparatura mai sofisticată de la Infirmeria Radcliffe. Cu totul întâmplător întreţinea o plăcută legătură personală cu una din asistentele de la Radcliffe; nu lucra chiar la secţia „cadavre" dar putea să aibă un cunoscut acolo.

Pe la ora prânzului aflase că la Radcliffe era mare tevatură. La morgă erau depuse trei cadavre: două, după aspect, ale unor americani, celălalt al unui poliţist britanic. De la Londra sosise un medic legist şi chiar şi un reprezentant al ambasadei ameri­cane; dar de ce nu suflau o vorbă cei de la Kidlington? Se gândi imediat la Simon Cormack, despre care ştia toată lumea că era student Ia Oxford de acum nouă luni, şi se îndreptă spre Colegiul Balliol unde se întâlni cu o sim­pa­­tică studentă galeză pe nume Jenny.

Aceasta îi confirmă că Simon lipsise de la lucrările practice din ziua respec­tivă, dar nu i se părea nimic neobişnuit. Probabil că‑şi scosese sufletul cu curse­le alea de cros ale lui.

— Curse de cros?

— Da, e marea noastră speranţă ca să‑i batem, pe cei de la Cambridge în decembrie. Face în fiecare zi antrenamente istovi­toare. Mai ales în Câmpia Shotover.

Clive Empson era năucit de parcă primise o lovitură în plex. Se obişnuise cu ideea că avea să se ocupe tot restul vieţii de re­portajele fără însemnătate pentru Oxford Mail, dar acum avea în faţă luminile pline de strălucire ale străzii Fleet din Londra. Şi îşi închipui totul aproape exact, doar că presupuse că Simon Cormack fusese împuşcat şi el. Înainte de a se termina după‑amiaza transmitea deja un reportaj la unul dintre cele mai im­portante ziare din Londra, ceea ce obligă guvernul să facă o de­claraţie.

În intimitate, cei de la Washington nu se sfiesc să recu­noască faţă de prietenii lor britanici că ar fi gata oricând să‑şi dea mâna dreaptă numai să aibă şi ei un sistem guvernamental ca al lor.

Sistemul britanic este foarte simplu. Regina este şeful statu­lui şi îşi păstrea­ză această funcţie în orice împrejurare. Şeful guvernului este primul‑ministru, întotdeauna liderul partidului câştigător în alegerile generale. Acest sistem are două avantaje. Şe­ful administraţiei naţionale nu poate să‑şi permită să fie la cu­ţite cu majoritatea reprezentanţilor partidului politic advers din Parlament (care facilitează legislaţia necesară, dar nu şi întot­deauna foarte populară), iar primul‑ministru ales după victoria în alegeri este întotdeauna un om politic foarte priceput, cu mare experienţă la nivel naţional, şi cel mai adesea fost ministru în cabinetul administraţiilor precedente. Experienţa, îndemânarea, cunoaşterea felului în care se desfăşoară lucrurile şi ştiinţa de a le face să se desfăşoare aşa cum trebuie există întotdea­una...

La Londra mai există şi un al treilea avantaj. În spatele oa­menilor politici există întotdeauna o armată întreagă de funcţio­nari care, mai mult ca sigur, şi‑au desfăşurat activitatea şi în ad­ministraţia anterioară, cea dinaintea ei şi poate şi în cea prece­dentă. Având între ei o experienţă comună de mai multe sute de ani, cei vreo doisprezece oameni de la nivelul cel mai înalt, nişte veritabili „mandarini", oferă un sprijin vital noilor câştigători. Ei sunt aceia care ştiu întotdeauna tot ce s‑a întâmplat cu altă ocazie şi de ce s‑a întâmplat aşa; ei deţin toate documentele; ei cunosc unde se află toate primejdiile.

La Washington, când pleacă din funcţie, Preşedintele ia aproape totul cu el experienţa, consilierii şi documentele sau, în orice caz, pe acelea pe care nu a apucat să le distrugă vreun colonel plin de bunăvoinţă. Noul venit începe totul de la zero, având cel mai adesea doar o experienţă la nivel statal; îşi aduce cu el propria echipă de consilieri care pot să vină tot ca nişte „curcani", aidoma lui, fără să ştie exact care e mingea şi unde‑i terenul minat. Ceea ce şi explică de ce atâtea reputaţii de la Washington ajung atât de curând să şchiopăteze.

Nu‑i de mirare deci că atunci când, la ora 5.05 din dimineaţa aceea de octombrie, vicepreşedintele Odell pleca uluit de la Re­şedinţa Preşedintelui pentru a trece în Aripa de Vest, se afla în situaţia de a nu prea avea nici o idee despre ce trebuia să facă sau cui să i se adreseze.

— N‑am cum să mă ocup singur de chestia asta, Michael, îi spusese Preşe­din­tele. O să încerc să mă achit în continuare de îndatoririle funcţiei mele. O să‑mi păstrez Biroul Oval. Dar nu pot să conduc şi comitetul de rezolvare a crizei. Oricum, sunt mult prea implicat în ea... Adu‑mi‑l înapoi, Michael. Adu‑mi băiatul înapoi.

Odell era un om mult mai sentimental decât John Cormack. Nu‑şi mai văzuse niciodată prietenul de obicei grav, sec, univer­sitar atât de tulburat şi nici nu‑şi închipuise că avea să ajungă aşa.

Cormack se întorsese apoi în dormitor, unde medicul Casei Albe îi adminis­tra calmante Primei Doamne care nu mai putea să se oprească din plâns.

Odell se instală în fotoliul central de la masa din Sala Cabi­netului, îşi comandă o cafea şi începu să dea telefoane. Răpirea avusese loc în Marea Britanic, deci în afara ţării; avea nevoie de Secretarul de stat. Jim Donaldson dormea încă. Îl trezi şi, fără să îi spună de ce, îi ceru să vină imediat direct în Sala Cabine­tului. Donaldson protestă. Sigur că o să vină, dar la ora nouă.

— Jim, fă bine şi mişcă‑ţi fundul încoace chiar acum. E o urgenţă. Şi nu mai da nici un telefon la Preşedinte ca să‑ţi con­firme. Nu poate să răspundă acum şi m‑a rugat pe mine să mă ocup de problemă.

Cât timp fusese guvernator al statului Texas, Michael Odell considerase întotdeauna afacerile externe drept un capitol impo­sibil de înţeles. Dar între timp stătuse deja destul la Washington şi, în calitatea lui de vicepreşedinte, partici­pase la numeroase şe­dinţe de probleme externe, de unde învăţase o seamă de lucruri. Cei înşelaţi de imaginea afabilă pe care îi plăcea să o cultive îi făceau lui Odell o mare nedreptate, pe care ajungeau de multe ori să o regrete mai târziu. Dacă ar fi fost un prostănac oare­care, Michael Odell n‑ar fi ajuns niciodată să‑şi câştie respectul şi încrederea unui om ca John Cormack. Era, de fapt, chiar foarte inteligent.

Îl convocă şi pe Bill Walters, Procurorul General, conducă­torul politic al FBI‑ului. Walters era sculat şi îmbrăcat deoarece primise deja un telefon de la Don Edmonds. directorul Birou­lui. Era de‑acuma la curent.

— Vin imediat, Michael, spuse el. Vreau să‑l am la îndemână şi pe Don Edmonds. La treaba asta o să avem neapărată nevoie de cunoştinţele lor tehnice. Şi omul lui Donaldson de la Londra îi dă raportul oră de oră. Avem nevoie de toate infor­maţiile de ultim moment. În regulă?

— Grozav, îi răspunse Odell uşurat. Adu‑l cu tine şi pe Ed­monds.

Grupul care se aduna la ora 6.00 dimineaţa îi mai cuprindea şi pe Hubert Reed de la Finanţe (care răspundea de Serviciul Secret); pe Morton Stannard de la Apărare; pe Brad Johnson, consilierul pentru Securitate Naţională; şi pe Lee Alcxander, di­rectorul CIA. La dispoziţia lor aşteptau, gata să fie convocaţi în orice moment, Don Edmonds şi Creighton Burbank de la Servi­ciul Secret, precum şi directorul adjunct Operaţii de la CIA.

Lee Alexander ştia prea bine că, deşi era director al CIA, fu­sese numit în această funcţie din considerente pur politice, nu pentru că şi‑ar fi făcut cariera la spionaj. Cel care conducea întregul domeniu operativ era directorul adjunct Operaţii CI.A. David Weintraub, care aştepta şi el afară împreună cu ceilalţi. Don Edmonds îşi adusese şi el pe unul din cei mai buni oa­meni ai săi. Sub directorul FBI‑ului există trei directori adjuncţi executivi, care conduc serviciul de aplicare a legii, respectiv ad­ministraţie şi investigaţii. Investigaţiile au trei diviziuni spio­naj, legături internaţionale, (din care făcea parte Patrick Seymour de la Londra) şi Investigaţii în criminalistică. Directorul de la Administraţie, Buck Revell, era bolnav, aşa că Edmonds îl adusese pe directorul adjunct de la Investigaţii Philip Kelly.

— Ar fi mai bine să‑i convocăm aici pe toţi, spuse Brad Johnson. Deocam­dată ei deţin mai multe informaţii decât noi.

Ulterior, experţii aveau să formeze Grupul de Rezolvare a Crizei, care avea să se întrunească în Sala Operativă de jos, de lângă centrul de comunicaţii, unde puteau avea mai multă linişte şi confort. Iar mai târziu, când teleobiectivele aparatelor reporte­rilor aveau să înceapă să iscodească prin ferestrele Sălii Cabine­tului, aflată peste drum de Grădina Trandafirilor, membrii Ca­binetului aveau să‑şi ţină şedinţele tot în Sala Operativă.

La început îl ascultară pe Creighton Burbank, care dădea în­furiat toată vina pentru dezastru pe britanici. Burbank le aduse la cunoştinţă tot ce aflase echipa lui din Oraşul de Vară, menţionând toate evenimentele care avuseseră loc înaintea plecării alergătorului din şoseaua Woodstock în zorii aceleeaşi zile, pre­cum şi tot ce izbutiseră să vadă şi să afle mai târziu pe Cîmpia Shotover.

— Am doi oameni morţi, zise el cu un ton ridicat, două vă­duve şi trei orfani pe care trebuie să‑i vizitez. Şi toate astea nu­mai pentru că nemernicii ăia nu‑s în stare să ducă la bun sfârşit o operaţiune de securitate. Şi vreau să se consemne­ze, domni­lor, că serviciul meu a cerut în repetate rânduri ca Simon Cormack să nu plece un an în străinătate şi că am susţinut că avem nevoie de cincizeci de oameni, nu de doisprezece.

— Ei bine, ai avut dreptate, i‑o reteză Odell hotărât.

Don Edmonds tocmai primise un telefon amănunţit de la omul FBI‑ului de la Londra, Patrick Seymour. Edmonds le pre­zentă tot ce se mai aflase până la terminarea şedinţei inaugurale a COBREI, în cadrul Cabinetului, care tocmai se încheiase.

— Dar ce se întâmplă exact în cazul unei răpiri? întrebă Hubert Reed cu un glas potolit.

Dintre toţi consilierii superiori ai Preşedintelui Cormack, Reed era în general considerat cel mai puţin capabil de a face faţă asprei lupte politice interne asociate în mod curent cu pute­rea de la Washington.

Era un băiat scund, al cărui aer de timiditate, ba chiar de lipsă de apărare, era accentuat de ochelarii de bufniţă. Moşte­nise o avere substanţială şi îşi începuse activitatea pe Wall Street ca administrator al fondurilor de pensii la o importantă agenţie de bursă. Având un nas fin pentru investiţii, pe la cinci­zeci de ani ajunsese o personalitate importantă în domeniul fi­nanţelor şi se ocupase de sumele depuse la bancă ale familiei Cormack şi astfel cei doi ajunseseră să se cunoască şi să se îm­prietenească.

Geniul lui Reed pentru finanţe îl determinase pe John Cor­mack să îl învite la Washington. La Finanţe, Reed izbutise să stopeze în anumite limite spirala deficitului bugetar al Americii. Atâta vreme cât era vorba de finanţe, Hubert Reed se simţea în elementul său; doar când i se aduceau la cunoştinţă unele opera­ţiuni „dure" ale agenţiei de aplicare a legii antidrog sau ale ser­viciului secret, ambele departamente din subordinea sa, începea să se simtă extrem de incomodat.

Don Edmonds îi aruncă o privire lui Philip Kelly, de la care aştepta un răspuns la întrebarea lui Reed. Printre cei prezenţi, Kelly era expertul criminalist.

— În mod normal, aceşti răpitori şi vizuina lor pot fi identi­ficaţi cu destulă uşurinţă. Mai întâi se aşteaptă ca să ia legătura şi să ceară răscumpărarea. După aceea se încearcă negocierea pentru ca victima să fie eliberată. Între timp cercetările conti­nuă bineînţeles, pentru a se încerca să se depisteze unde stau as­cunşi criminalii. În caz de eşec, rămâne să se negocieze.

— În cazul nostru, de către cine? întrebă Stannard.

În încăpere se aşternu liniştea. America are cele mai sofisti­cate sisteme de alarmă din lume. Savanţii ei au inventat senzori infraroşii care pot detecta de la câteva mile înălţime căldura emisă de corpul omenesc; există senzori care pot auzi până şi cum respiră un şoarece la o depărtare de o milă; există detectori de mişcare şi de lumină care pot detecta mucul unei ţigări dintr‑un spaţiu închis. Dar, din întreg arsenalul de sisteme, nici unul nu se poate compara cu sistemul de detectare CAG care funcţionează la Washington. Fusese deja pus în funcţiune de două ore şi acum se îndrepta spre performanţa de vârf.

— Avem nevoie de cineva la faţa locului, insistă Walters. Nu putem să lăsăm totul pe capul englezilor. Trebuie să ne vadă lumea că facem ceva, ceva pozitiv, ceva ca să aducem băiatul înapoi.

— La dracu', chiar aşa, explodă Odell. Putem foarte bine să susţinem că băiatul s‑a pierdut din vina lor, chiar dacă serviciul secret a insistat ca poliţia britanică să rămână pe planul doi. Burbank îi aruncă o privire furioasă. Avem cum să‑i constrângem. Putem să insistăm ca să participăm la cercetări împreună cu ei.

— Dar nu prea avem cum să trimitem o brigadă de la De­partamentul de poliţie din Washington ca să preia cazul din mâinile Scotland Yardului chiar la ei acasă, le deschise ochii procurorul general Walters.

— Păi, atunci ce ziceţi de negocieri? întrebă Brad Johnson.

Profesioniştii continuau să păstreze tăcerea. Prin insistenţa lui, Johnson încălca flagrant Regulamentul Păzeşte‑ţi Fundul.

Odell începu să vorbească pentru a acoperi ezitările celor­lalţi.

— Dacă se ajunge la negocieri, întrebă el, care este cel mai bun negociator pentru recuperarea ostaticilor din toată lumea?

— La Quantico, îşi luă inima în dinţi Kelly, avem Grupul de Studii Compor­ta­mentale din cadrul Biroului nostru. Ei se ocupă de negocierile cu răpitorii din America. Sunt cei mai buni pe care îi avem aici.

— Eu am zis cine e cel mai bun din lume, repetă vicepreşe­dintele.

— Cel mai renumit negociator din lume, care a obţinut în mod constant eli­be­rarea ostaticilor, observă Weintraub liniştit, este un individ pe nume Quinn. Eu îl cunosc adică, în orice caz, l‑am întâlnit o dată.

Zece perechi de ochi de întoarseră spre omul de la CIA.

— Amănunte? îi ordonă Odell.

— E american, continuă Weintraub. După ce a ieşit din ar­mată, s‑a angajat la o firmă de asigurări din Hartford. După doi ani l‑au trimis să conducă biroul lor din Paris, care se ocupă de toţi clienţii din Europa. S‑a însurat cu o franţu­zoaică, a avut o fetiţă. Atât soţia cât şi fiica i‑au murit într‑un accident de tren de lângă Orleans. S‑a apucat de băutură, cei de la Hart­ford l‑au dat afară, după aceea şi‑a revenit şi s‑a angajat la o firmă de asigurări din Londra, specializată în securitate perso­nală şi, implicit, în negocierile pentru eliberarea ostaticilor.

După câte îmi aduc aminte, a stat la ei vreo zece ani din 1978 până în '88. Apoi şi‑a dat demisia. Până atunci s‑a ocupat personal sau, acolo unde existau probleme de limbă, a fost consilier de vreo douăsprezece eliberări prin toate colţurile Europei. După cum ştiţi şi dumneavoastră, Europa este capitala răpirilor din lumea dezvoltată. Cred că, pe lângă engleză, mai vorbeşte încă trei limbi şi, pe deasupra, cunoaşte Marea Britanie şi Europa ca‑n palmă.

— Crezi că e omul potrivit pentru noi? îl întrebă Odell. Ar putea să se ocupe de cazul acesta din partea Statelor Unite?

Weintraub ridică din umeri.

— M‑aţi întrebat cine e cel mai bun din lume, domnule vi­cepreşedinte, observă el.

Toţi cei din jurul mesei clătinară din cap uşuraţi.

— Unde se află acum? întrebă Odell.

— Cred că s‑a retras în sudul Spaniei, domnule. E consem­nat totul în dosarul nostru de a Langley.

— Du‑te şi adu‑l aici, domnule Weintraub, îi spuse Odell. Adu‑l aici pe acest domn Quinn. Cu orice preţ.

În aceeaşi seară, la ora 19.00, pe ecranele de televiziune pri­mele ştiri explodau ca nişte bombe. La‑ TVE, postul de televi­ziune spaniol, un comentator emoţionat prezenta publicului spaniol rămas cu gura căscată de uimire evenimentele care avu­seseră loc de dimineaţă în vecinătatea oraşului Oxford. Bărbaţii de la barul lui Antonio din Alcantara del Rio ascultau cu toţii în tăcere. Antonio veni la bărbatul cel înalt cu un pahar de vin, oferit din partea casei.

No es mi asunto, comentă acesta în mod cu totul surprin­zător. Nu‑i treaba mea.

La ora zece dimineaţa, ora Washingtonului, David Weintraub decola de la baza militară aeriană Andrews de lângă Wa­shington la bordul unui VC2OA al AMSUA, versiunea militară a tipului Gulfstream Trei. Acesta traversă Atlanticul fără nici o escală, la o altitudine de 13.000 de metri, cu o viteză de 483 mile pe oră, şi ajunse la destinaţie, ajutat şi de un vânt favorabil din spate, după numai şapte ore şi jumătate.

Diferenţa de fus orar fiind de şase ore, în Spania era ora 23,30 când directorul adjunct Operaţii CIA ateriză la Rota, baza aeriană a SUA din Golful Cadizului, în Andaluzia. Trecu ime­diat într‑un elicopter al marinei SH2F Sea Sprite, care o şi porni spre est înainte ca Weintraub să fi apucat să se aşeze bine. Locul de întâlnire fusese stabilit pe plaja largă şi plată nu­mită Casares, unde era aşteptat de tânărul agent venit de la Ma­drid cu o maşină a Postului din capitala spaniolă. Sneed era un tânăr isteţ şi înfipt, de‑abia ieşit de pe băncile şcolii CIA de la Camp Peary din Virginia, care căuta cu tot dinadinsul să‑l impresioneze pozitiv pe directorul adjunct. Weintraub oftă.

Trecură atenţi prin Manilva, unde tânărul ofiţer trebui să se informeze de două ori asupra direcţiei, şi descoperiră în sfârşit Alcantara del Rio cu puţin dugă miezul nopţii. Le veni ceva mai greu cu casita spoită cu var din afara oraşului, dar găsiră un ţăran binevoitor care le arătă încotro s‑o apuce.

Limuzina frână uşor şi Sneed opri motorul. Coborâră amândoi, se uitară la cabana întunecată şi Sneed încercă uşa. Era descuiată. Pătrunseră direct în camera de zi spaţioasă şi răco­roasă de la parter. La lumina lunii Weintraub observă că era o încăpere locuită de un bărbat singur: piei de vită pe pardoseala de gresie, fotolii, o masă veche de prezbiteriu din stejar spaniol, un perete plin de cărţi.

Sneed începu să bâjbâie în căutarea unui comutator. Weintraub zări cele trei lămpi cu gaz şi îşi dădu seama că acesta îşi pierdea vremea de pomană. Precis exista pe undeva un genera­tor cu motorină care furniza electricitatea de la bucătărie şi de la baie, dar probabil că era oprit la apusul soarelui. Simţi vârful ascuţit al unui jungher drept sub lobul urechii sale şi încremeni. Omul coborâse din dormitor fără să facă nici un zgomot.

— A trecut atâta amar de vreme de la Son Tay, Quinn, spuse Weintraub cu glas scăzut.

Vîrful jungherului se dădu deo­parte, eliberându‑i jugulara.

— Ce‑i asta, domnule? întrebă Sneed voios din cealaltă parte a încăperii.

O umbră se mişcă pe dalele de gresie, un chi­brit se aprinse şi lampa de gaz de pe masă începu să arunce o lumină caldă prin încăpere. Sneed sări în sus de un cot. Maiorul Kerkorian din Belgrad s‑ar fi prăpădit de plăcere să‑l vadă.

— Foarte obositor drumul, zise Weintraub. Te superi dacă mă aşez?

Quinn avea un prosop înfăşurat în jurul şalelor, ca un sarong din Orient. Pieptul slab, cu muşchii dezvoltaţi de munca de la vie, îi era dezgolit. Sneed rămase cu gura căscată văzîndu‑i cicatricele.

— Am terminat cu asta, David, zise Quinn. Se aşeză la masa de prezbiteriu, în capătul opus lui Weintraub. M‑am retras.

Împinse un pahar cu picior şi o carafă de pământ plină cu vin roşu către Weintraub, care îşi turnă un pahar, bău şi clătină din cap în semn de apreciere. Un vin roşu aspru, care n‑avea să ajungă niciodată pe mesele celor înstăriţi. Vin bun pentru ţărani şi pentru soldaţi.

— Te rog, Quinn.

Sneed era complet năucit. Un director nu spune niciodată „te rog". El dă întotdeauna ordine.

— Nu vin, insistă Quinn.

Sneed înaintă în lumină, cu haina desfăcută. O lăsă să fluture ca să i se poată vedea capătul armei pe care o purta în tocul de la brâu. Quinn nu‑i aruncă nici o privire. Nu‑l slăbea din ochi pe Weintraub.

— Cine‑i dobitocul ăsta? se interesă el fără să ridice tonul.

— Sneed, zise Weintraub, du‑te şi verifică anvelopele.

Sneed ieşi şi Weintraub oftă în urma lui.

— Quinn, chestia aia de la Taormina. Fetiţa aceea. Ştim cu toţii despre ce e vorba. Tu n‑ai avut nici o vină.

— Nu înţelegi. Am terminat. Gata. Nu mai vreau. Ai făcut drumul de pomană. Caută pe altcineva.

— Nu există nimeni altcineva. Britanicii au nişte oameni, oameni buni. Dar Washingtonul zice că ne trebuie un american. La noi n‑avem pe nimeni de talia ta în ce priveşte Europa.

— Washingtonul vrea să‑şi apere fundul, se răsti Quinn. Aşa cum face întotdeauna. Au nevoie de un ţap ispăşitor la caz că lucrurile au să dea cumva greş.

— Da, s‑ar putea, recunoscu Weintraub. Dar, pentru ultima oară, Quinn. Nu pentru Washington, nu pentru administraţie, nici măcar pentru băiat. Pentru părinţi. Ei au nevoie de cel mai bun. Eu i‑am informat pe cei din comitet că tu eşti acela.

Quinn îşi roti privirea prin încăpere, studiindu‑şi obiectele puţine la număr dar preţioase de parcă n‑avea să le mai vadă niciodată.

— Am un preţ, zise el în cele din urmă.

— Dă‑i drumul, îl invită simplu Weintraub.

— Să‑mi culegeţi strugurii. Să‑mi strângeţi voi recolta.

După zece minute ieşeau amândoi din casă. Quinn avea în mână un sac de pânză şi era îmbrăcat în cămaşă şi nişte panta­loni închişi la culoare şi încălţat cu nişte tenişi direct pe picioa­rele goale. Sneed îi ţinu uşa maşinii. Quinn se instală pe scaunul din faţă; Weintraub la volan.

— Tu rămâi aici, îl anunţă acesta din urmă pe Sneed. Să cu­legi strugurii.

— Să ce? întrebă Sneed uluit.

— Ce‑ai auzit. Mîine dimineaţă te duci în sat, tocmeşti nişte oameni şi îi strângi omului recolta de struguri. O să îi spun şefu­lui de post din Madrid că e în ordine.

Luă legătura cu elicopterul Sea Sprite, care se rotea deasu­pra plajei Casares, unde îl lăsase la sosire. Se urcară la bordul lui şi îşi continuară prin întunericul catifelat călătoria spre Rota şi de acolo mai departe până la Washington.

CAPITOLUL CINCI

David Weintraub lipsise din Washington exact douăzeci de ore. Pe drumul de la Rota la Andrews câştigase şase ore datorită diferenţei de fus orar, aşa că ateriză la cartierul general al Aripii 89 de Aviaţie din Maryland, la ora 4.00 dimineaţa. În perioada de timp care se scursese două guverne, cel de la Washington şi cel de la Lon­dra, se aflaseră virtual în stare de asediu.

Nu există prea multe privelişti care să întreacă în grozăvie forţele reunite ale mediilor internaţionale de informare atunci când îşi pierd şi ultimele rămăşiţe de decenţă. Apetitul lor este insaţiabil; metodologia de‑a dreptul brutală.

Avioanele care decolau din Statele Unite pentru a se în­drepta spre Londra sau orice alt aeroport britanic erau pline ochi, de la cabina piloţilor şi până la toalete, căci toate agenţiile americane de ştiri vrednice de numele acesta îşi trimiteau câte o echipă de reporteri în capitala britanică. La sosire erau parcă ieşiţi complet din minţi; trebuiau să se conformeze unor programe stabilite minut cu minut şi nu aveau de transmis nimica. Londra convenise cu Casa Albă să se menţină la succinta decla­raţie iniţială. Şi bineînţeles că aceasta era departe de a le satis­face curiozitatea.

Echipele de ziarişti şi de reporteri de televiziune se proţăpiseră în faţa casei de pe şoseaua Woodstock de parcă, dintr‑o clipă într‑alta, uşile acesteia s‑ar fi putut deschide pentru a‑l scoate la iveală pe tânărul dispărut. Dar uşile rămâneau bine fe­recate, în vreme ce agenţii serviciului secret, la ordinele lui Creighton Burbank, împachetau până la ultimul obiect şi se pre­găteau de plecarea definitivă.

Procurorul oraşului Oxford, folosindu‑se de prerogativele pe care i le oferea Secţiunea 20 din cadrul Amendamentului Legii pentru procurori, eliberă trupurile neînsufleţite ale celor doi agenţi americani imediat după încheierea cercetărilor efectuate de medicul legist de la Ministerul afacerilor interne. Formal, acestea erau predate ambasadorului Aloysius Fairweather, ca reprezentant al rudelor; de fapt au fost escortate de un membru superior din personalul ambasadei până la baza militară a State­lor Unite din învecinatul Upper Heyford, unde o gardă de onoare le‑a dat onorul în timp ce sicriele erau îmbarcate într‑un avion special care avea să le ducă până la baza militară aeriană de la Andrews, împreună cu ceilalţi zece agenţi rămaşi în viaţă. Aceştia aproape că fuseseră linşaţi de reporterii care umblau după declaraţii, atunci când părăsiseră casa din Oraşul de Vară.

Se întorceau în Statele Unite ca să se prezinte în faţa lui Creighton Burbank şi să înceapă lunga serie de cercetări pentru descoperirea greşelilor comise. În Anglia nu mai aveau nimic de făcut.

Chiar şi după închiderea casei din Oxford, un grup de repor­teri solitari continuau să aştepte pe lângă ca doar‑doar s‑ar mai fi întâmplat ceva, cine ştie ce, orice, pe acolo. Alţii au pornit‑o în urmărirea, prin tot oraşul universitar, tuturor celor care avu­seseră prilejul să‑l cunoască pe Simon Cormack îndrumători, colegi, personal de serviciu, barmani, atleţi. Alţi doi studenţi americani de la Oxford, cu toate că învăţau la alte colegii, au fost obligaţi să se ascundă. Mama unuia dintre ei, depistată în America, a avut amabilitatea de a declara că avea de gând să‑şi aducă imediat băiatul acasă ca să‑l pună la adăpost de toate pe­ricolele, în Miami. Declaraţia i‑a fost trâmbiţată imediat şi i‑a adus chiar o invitaţie la o emisiune‑concurs de la televiziunea locală.

Trupul neînsufleţit al sergentului Dunn a fost predat familiei şi poliţia din Valea Tamisei se pregătea să‑l îngroape cu toate onorurile.

Toate probele de laborator au fost adunate în partea de ră­sărit a Londrei. Cele militare au fost duse la Institutul Regal de Cercetare şi Dezvoltare a Blindatelor de la Fort Halstead de lângă Skavenous în Kent, unde muniţia Skorpionului a fost identificată imediat, întărind astfel convingerea că putea fi vorba de grupările teroriste europene. Fără însă ca amănuntul să fie adus la cunoştinţa marelui public.

Restul de probe a fost dus la laboratorul Poliţiei Metropoli­tane din Fulham, Londra. Acestea cuprindeau firele strivite de iarbă cu pete de sânge pe ele, bucăţile de noroi, urmele de anve­lope, cricul, urmele de încălţăminte, gloanţele extrase din cele trei cadavre şi fragmente de sticlă din parbrizul sfărimat al ma­şinii în care se aflau detectivii. Înainte de căderea primei nopţi. Cîmpia Shotover arăta de parcă ar fi fost curăţată cu aspirato­rul.

Limuzina a fost transportată cu un camion‑platformă la Secţia Vehicule a Brigăzii Crime Grave, dar cu mult mai intere­santă s‑a dovedit a fi furgoneta scoasă din şopronul mistuit de flăcări, printre resturile căruia scormoniseră experţii, ieşind negri ca tăciunele. Lanţul ruginit al fermierului, tăiat de bandiţi, a fost scos de la poartă cu nesfârşite precauţiuni, de parcă era un ouşor gata să se spargă, dar singurul indiciu pe care avea să‑l ofere era că se folosise un dispozitiv obişnuit de tăiat nituri. Mai importante aveau să se dovedească urmele limuzinei care plecase peste câmpie după schimbarea maşinilor.

Rămăşiţele Tranzitului au fost aduse într‑o ladă la Londra şi desfăcute în bucăţi cu cea mai mare atenţie. Numărul de înscriere în circulaţie era fals, dar criminalii îşi dăduseră toată os­teneala; corespundea anului de fabricaţie al furgonetei.

La furgonetă se umblase de către un mecanic calificat, care o reparase şi îi reglase motorul; cel puţin atâta lucru puteau să afirme cu toată tăria. Cineva încercase sâ‑i şteargă numărul de pe şasiu şi de pe motor cu ajutorul unui polizor unghiular cu carbid/tungsten, care putea fi obţinut de la orice magazin de unelte şi ataşat la o bormaşină electrică. Dar nu izbutise până la capăt. Numerele acestea sunt gravate prin ştanţare, iar exame­nul spectroscopie poate scoate la iveală urmele imprimate mai adânc în metal.

Computerul central pentru vehicule de la Swansea a scos la iveală numărul adevărat de înscriere în circulaţie şi ultimul pro­prietar cunoscut. Care, susţinea computerul, locuia în Nottingham. S‑a făcut imediat o vizită la adresa respectivă, dar acesta se mutase. Fără să lase noua adresă. Omul a fost pus sub urmă­rire în toată ţara foarte discret.

La fiecare oră Nigel Cramer prezenta un raport comitetului COBRA, iar membrii acestuia trimiteau mai departe informaţia la departamentele lor. Langley îl autoriză pe Lou Collins, omul lor din Londra, să recunoască faptul că şi ei îşi puseseră în alertă toţi agenţii infiltraţi în diferitele grupări teroriste din Eu­ropa. Dar erau destul de puţini; serviciile de contraspionaj şi antiteroriste din toate ţările în care existau asemenea grupări ofereau şi ele tot sprijinul de care erau capabile. Urmărirea era de‑a dreptul impresionantă, dar nu dăduse la iveală nici un fir nu încă.

Iar răpitorii nu stabiliseră încă nici un contact. Imediat după răspândirea primelor informaţii în presă, toate liniile tele­fonice au fost bruiate; la Kidlington, la Scotland Yard, la amba­sada americană din Grosvenor Square, în toate birourile guver­namentale. A fost necesar să se angajeze personal suplimentar. Şi trebuie recunoscut un lucru publicul britanic îşi dădea toată silinţa ca să fie de folos. Fiecare apel telefonic a fost veri­ficat; aproape toate celelalte cercetări criminalistice au fost lă­sate deoparte. Printre miile de apeluri telefonice existau farsori, excentrici, glumeţi, optimişti, încrezători, salutari şi pur şi sim­plu informatori.

Primul filtru îl reprezenta bariera operatorilor de la centrale; apoi miile de agenţi de poliţie care ascultau cu atenţie şi deci­deau dacă obiectul în formă de trabuc de pe cer era destul de important ca să fie adus la cunoştinţa primului‑ministru în per­soană. Trierea finală era efectuată de ofiţeri superiori de poliţie care îi interogau pe „posibili". Printre aceştia se numărau şi doi şoferi care făceau curse de dimineaţă şi zăriseră furgoneta cea verde între Wheatley şi Stanton St. John. Dar totul se oprea la şopron.

Nigel Cramer avusese ocazia să rezolve destule cazuri la viaţa lui; începuse ca agent care făcea ronduri şi trecuse la acti­vitatea de detectiv, în care avea o experienţă de treizeci de ani. Ştia că orice criminal lasă urme; ori de câte ori atingi un lucru, este imposibil să nu laşi o urmă cât de mică după tine. Un sti­clete bun putea oricând să descopere urma aceea, mai ales cu ajutorul tehnologiei moderne, dacă se uita destul de atent. Dar asta presupunea timp, iar ei nu aveau deloc. Mai avusese de‑a face cu asemenea cazuri presante, dar nici unul ca cel de faţă.

Şi mai ştia că, indiferent de toată tehnologia din lume, suc­cesul unui detectiv depindea de noroc. Aproape întotdeauna, în fiecare caz există câte o descoperire datorată norocului noroc pentru detectiv şi ghinion pentru criminal. Dacă se întâmpla in­vers criminalul avea toate şansele să scape. Cu toate acestea, norocul ţi‑l mai faci şi sigur, aşa că dădu ordin brigăzilor sale împrăştiate pe teren să nu treacă nimic cu vederea, absolut ni­mic, oricât de trăznit sau de inutil ar fi părut. Dar, după două­zeci şi patru de ore, începu să‑l bată gândul, la fel ca şi pe cole­gul lui din Valea Tamisei, că în acest caz rezolvarea n‑avea să fie prea rapidă. Indivizii dispăruseră fără urme şi trebuia multă bătaie de cap ca să‑i găsească.

Şi mai era şi celălalt factor ostaticul. Că acesta era fiul Preşedintelui era o problemă politică, nu de poliţie. Băiatul unui grădinar era şi el tot o fiinţă omenească. Că erai în urmă­rirea unora care fugiseră cu un sac de bani sau a altora care lă­saseră o crimă în urmă, tot la fel te îndreptai spre ţintă. Dar în cazul unui ostatic urmărirea trebuia făcută discret. Dacă băgai prea tare spaima în ei, uitau de banii şi de timpul investit şi o luau la sănătoasa, lăsând în urma lor un cadavru. Era ceea ce Nigel Cramer aducea la cunoştinţa unui comitet sumbru, cu pu­ţin înainte de miezul nopţii, ora Londrei. Cu o oră mai târziu, în Spania, David Weintraub ciocnea un pahar de vin cu Quinn. Cramer, poliţistul britanic, habar n‑avea. Nu încă.

Scotland Yardul recunoaşte neoficial că are cu presa brita­nică relaţii mai bune decât lasă uneori să se vadă. În chestiile mărunte se calcă de multe ori reciproc pe nervi, dar când vine vorba de o problemă gravă cu adevărat, redactorii şi proprieta­rii, în faţa unei cereri serioase, de obicei se supun şi dau dovadă de reţinere. Gravă înseamnă atunci când e în pericol viaţa unui om sau securitatea naţională. Tocmai de aceea unele cazuri de răpire au putut fi rezolvate fără nici o publicitate, cu toate că redactorii cunoşteau cele mai multe detalii.

În cazul de faţă, din cauza unui tânăr reporter băgăreţ din Oxford, vulpea ieşise deja din vizuină şi presa britanică nu prea mai avea cum să rămână reţinută. Dar Sir Peter Imbert, comisa­rul, s‑a întâlnit personal cu opt proprietari de ziare, douăzeci de redactori, şefii celor două posturi de televiziune şi ai celor douăsprezece posturi de radio. Argumentul invocat de el era că, indiferent de ceea ce ar fi publicat sau ar fi susţinut presa străină, existau cele mai multe şanse ca răpitorii, ascunşi pe un­deva prin Marea Britanie, să asculte posturile de radio interne, să urmărească televiziunea locală şi să citească presa britanică. Le ceru prin urmare să nu dea publicităţii istorii aberante de­spre cum poliţia s‑ar fi aflat pe urmele lor, pe punctul de a le ataca bârlogul. Era exact ce le trebuia ca să intre în panică, să‑şi ucidă ostaticul şi să se facă nevăzuţi. Şi Imbert izbuti să le ob­ţină consimţământul.

Mai era puţin până când zorii aveau să se reverse în Londra. Mult mai la sud, un VC2OA zbura deasupra Azorelor acoperite de beznă, îndreptându‑se spre Washington.

Adevărul este că răpitorii erau ascunşi. După ce trecuse prin Buckingham cu o dimineaţă în urmă, automobilul Volvo ajun­sese la intersecţia cu autostrada M.l de la est de Milton Keynes, unde o cotise înspre sud, în direcţia Londrei, se amestecase în torentul de metal care gonea spre capitală şi se pierduse printre camioane şi automobilele navetiştilor care se îndreptau spre sud venind de la locuinţele lor din Buckinghamshire, Bedfordshire şi Hertfordshire. La nord de Londra, Volvo o luase pe M.25, ma­rea autostradă de centură care înconjoară Londra la o distanţă de 25 de mile de centrul oraşului. Din M.25 se desprind ca spi­ţele unei roţi arterele care unesc localităţile din provincie cu Londra.

Volvo se înscrisese în cele din urmă pe una din aceste spiţe şi, înainte de ora 10.00 dimineaţa se strecura în garajul unei case de pe şoseaua cu trei benzi din centrul unui orăşel aflat la nici patruzeci de mile în linie dreaptă de Scotland Yard. Casa era cât se poate de nimerită; nici atât de izolată încât să stârnească atenţia, dar nici atât de apropiată de alte case încât să poată fi spionată de vecini. Cu două mile înainte de a ajunge la ea, conducătorul bandei le ordonă celorlalţi trei să se lase jos pentru a nu fi zăriţi. Cei doi din spate se aşezară unul peste ce­lălalt şi traseră o pătură peste ei. Oricine ar fi avut curiozitatea să se uite la maşină ar fi văzut un singur om la volan, îmbrăcat în costumul obişnuit al unui om de afaceri, cu barbă, care intra pe poarta propriei sale case şi pătrundea cu maşina în garaj.

Garajul putea fi deschis automat din maşină şi se închidea în acelaşi fel. De‑abia după ce uşile garajului erau bine închise în spatele lor, le îngădui şeful şi complicilor să se ridice şi să se dea jos. Garajul era lipit de casă, cu care comunica direct printr‑o uşă.

Cei patru bărbaţi îşi puseră din nou treningurile şi măştile negre şi deschiseră portbagajul. Simon Cormack era încă ameţit şi cu privirea tulbure. Strânse bine din pleoape, orbit de lumina puternică a lanternei. Până să apuce să vadă ceva, se trezi cu o glugă de serj negru trasă peste cap. N‑apucă să‑i zărească deloc pe cei care‑l răpiseră.

Fu condus spre uşa de intrare în casă şi dus jos pe scări, la subsol, unde totul fusese pregătit mai dinainte; podeaua de ci­ment alb era curată, lumina din tavan ascunsă în spatele unui geam incasabil, patul cu cadru de oţel înfipt în podea, o găleată pentru nevoi acoperită cu un capac de plastic. În uşă era un vi­zor care se închidea pe dinafară, la fel ca şi cele două zăvoare de oţel.

Răpitorii nu se purtau brutal cu el; îl săltară pur şi simplu în pat iar uriaşul îl imobiliză în timp ce un altul îi strângea o că­tuşă în jurul gleznei, nu atât de strâns încât să‑i producă gan­grenă, suficient totuşi ca să nu‑şi poată scoate piciorul din ea. Cealaltă cătuşă fu însă legată foarte strâns. Prin ea trecea un lanţ de oţel lung de trei metri. Celălalt capăt era deja legat de unul din picioarele patului. După ce terminară, îl lăsară acolo fără să îi adreseze nici un cuvânt, aşa cum aveau să facă de alt­fel, tot timpul.

Simon aşteptă timp de o jumătate de oră până să îndrăz­nească să îşi scoată gluga. Nu ştia dacă mai era cineva acolo, cu toate că auzise zgomotul uşii care se închidea şi a zăvoarelor trase. Avea mâinile libere, dar îşi scoase gluga cu foarte mare precauţie. Nu primi nici o lovitură, nu strigă nimeni la el. Când ajunse, în sfârşit, să şi‑o dea jos, clipi orbit de lumină, aşteptă să i se acomodeze privirea şi începu să cerceteze locul în care se afla. Încă îi mai vuia tot capul. Îşi aduse aminte că, în timp ce alerga pe iarba moale, văzuse o furgonetă şi un bărbat care îi schimba o roată; două siluete îmbrăcate în negru se năpustiseră asupra lui, auzise un zgomot asurzitor de focuri de armă, apoi impactul, senzaţia de greutate a celor care îl acopereau şi iarba care‑i intrase în gură.

Îşi mai amintea de uşile deschise ale furgonetei, cum încer­case să strige, sfârşeala din trup, saltelele din furgonetă, bărbatul cel voinic care îl ţinea jos, ceva dulce şi aromat la gură şi apoi nimic. Până acum. Până la asta. Apoi înţelese. Odată cu înţelege­rea, îl cuprinse spaima. Şi singurătatea, izolarea totală.

Încercă să fie curajos, dar ochii i se umplură de lacrimi care începură să i se scurgă pe obraji.

— Oh, tăticule, murmură el. Iartă‑mă, tăticule. Ajută‑mă.

Dacă Whitehallul avea probleme cu afluxul de telefoane şi întrebările presei, asupra Casei Albe presiunea era chiar de trei ori mai mare. Prima declaraţie despre evenimentele din preajma Londrei fusese dată publicităţii la ora 19.00, ora Londrei, iar Casa Albă fusese avertizată cu o oră mai devreme că aceasta n‑avea cum să fie evitată. Dar la Washington nu era decât ora 14.00 şi mediile de informare americane au avut timp berechet ca să reacţioneze de‑a dreptul frenetic.

Craig Lipton, secretarul de presă de la Casa Albă, petrecuse o oră împreună cu comitetul în Sala Cabinetului pentru a primi toate instrucţiunile în legătură cu declaraţia pe care urma să o facă. Din nefericire nu aveau decât prea puţine de declarat. Pu­tea fi confirmată răpirea, precum şi moartea celor doi însoţitori de la serviciul secret. Plus faptul că fiul Preşedintelui era un foarte bun atlet, specializat în alergările de cros, şi că, la ora respectivă, tocmai făcea o cursă de antrenament.

Dar binenţeles că toate acestea nu prea erau de nici un fo­los. Nu există discernământ mai strălucit decât acela al unui zia­rist ofensat. Creighton Burbank, chiar dacă de acord că nu era cazul să îl critice pe Preşedinte sau să dea vina pe Simon, in­sistă hotărât asupra vaptului că n‑avea de gând să accepte ca Serviciul Secret să fie pus la zid pentru că eşuase în acţiunea de protecţie, atâta vreme cât el ceruse insistent să aibă mai mulţi oameni. Până la urmă s‑a ajuns la un compromis care n‑avea să amăgească pe nimeni.

Jim Donaldson sublinie şi el faptul că, în calitatea lui de Se­cretar de Stat, trebuia să menţină bunele relaţii cu Londra şi că, în orice caz, fricţiunile dintre cele două capitale nu numai că nu erau de nici un folos, dar puteau fi chiar foarte dăunătoare; şi insistă ca Lipton să scoată în evidenţă faptul că îşi pierduse viaţa şi un sergent al poliţiei britanice. Propunerea fu acceptată, dar corpul de presă de la Casa Albă n‑avea să acorde, de altfel, nici o importanţă acestui amănunt.

Lipton veni să înfrunte presa dezlănţuită cu puţin după ora 16.00. Decla­raţia era prezentată în direct la radio şi la televi­ziune. De îndată ce isprăvi se iscă un adevărat vacarm. Lipton se apără, invocând faptul că n‑avea împuternicirea să răspundă la alte întrebări. Dar era ca şi cum o victimă din colosseumul roman le-ar fi argumentat leilor că nu era decât un biet creştin slab prăpădit. Vacarmul se intensifică. Multe întrebări s‑au pier­dut în acest vacarm, dar o bună parte au ajuns la urechile celor o sută de milioane de americani, unde şi‑au sădit seminţele. Considera Casa Albă că britanicii erau cei vinovaţi? Ăă... păi, nu.. De ce nu? Nu erau ei cei care răspundeau de securitatea de acolo? Păi, da, dar... De ce fiul Preşedintelui era păzit numai de doi oameni? Şi ce căuta să alerge într‑un ţinut atât de pustiu? Era adevărat că Creighton Burbank şi‑a dat demisia? S‑a primit deja un comunicat din partea răpitorilor? La această întrebare, purtătorul de cuvânt putu să răspundă uşurat că nu, dar deja fusese împins să‑şi depăşească limitele misiunii. Era, de fapt, ceea ce şi urmăreau reporterii, care puteau să‑l miroasă pe un purtător de cuvânt debusolat ca pe o bucată de brânză.

Lipton izbuti în sfârşit să se retragă în culise, scăldat în su­doare şi hotărât să se întoarcă imediat acasă la Grand Rapids. Prestigiul activităţii de la Casa Albă se topea cu repeziciune. Comentatorii şi autorii articolelor de fond aveau să spună tot ce voiau ei, indiferent de răspunsurile date de Lipton la întrebă­rile lor. Până la căderea nopţii, tonul presei ajunsese treptat tot mai ostil Marii Britanii.

La ambasada britanică de pe Massachusetts Avenue, ataşa­tul de presă, care auzise şi el de CAG, făcu la rândul lui o de­claraţie publică în care, exprimând şocul şi consternarea ţării sale în faţa celor întâmplate, introduse discret două idei. Că po­liţia din Valea Tamisei jucase un rol secundar la cererea expresă a americanilor şi că sergentul Dunn era singurul care reuşise să tragă de două ori în răpitori, pierzîndu‑şi viaţa în această ac­ţiune. Nu era ceea ce urmărise dar avu efect. Şi îl făcu pe Creig­hton Burbank să spumege de mânie. Ştiau amândoi că cererea, ba chiar insistenţa, ca britanicii să rămână pe planul al doilea era a lui Simon Cormack, prin intermediul părintelui său, dar n‑aveau cum să o recunoască în public.

Grupul de depăşire a crizei, profesioniştii, se întâlniră în cursul zilei în Sala Operativă de la subsol, supraveghind fluxul de informaţii care le sosea de la COBRA din Londra şi raportând mai sus ce şi când considerau necesar. Agenţia Naţională de Securitate supraveghea deja toate comunicaţiile telefonice spre şi dinspre Marea Britanie la cazul că răpitorii ar fi transmis un apel prin satelit. Experţii comportamentali ai FBI‑ului de la Quantico întocmiseră o listă cu psihoportretele răpitorilor de până atunci şi un meniu cu ceea ce puteau să facă sau nu răpi­torii lui Simon Cormack, precum şi o serie de liste cu acţiuni permise sau interzise pentru autorităţile americane. Cei de la Quantico erau convinşi că urma să se facă apei la serviciile lor şi că avea să fie trimişi masiv la Londra; întârzierea îi nedume­rea şi nici nu le trecea prin cap că nu aveau nici un fel de expe­rienţă în Europa.

În Sala Cabinetului, comitetul trăia cu nervi, cafea şi tablete anti‑acide. Era prima criză majoră din timpul mandatului şi aceşti politicieni de vârstâ mijlocie învăţau pe pielea lor prima regulă de depăşire a unei crize. Avea să‑i coste multe ore de ne­somn, aşa că erau obligaţi să doarmă pe apucate. Membrii Ca­binetului erau în picioare de la ora patru dimineaţa şi nu apu­caseră să ajungă încă la culcare nici până !a miezul nopţii.

La ora aceea, VC20A se afla deasupra Atlanticului, cu mult mai la vest de Azore, la trei ore de scăderea altitudinii de zbor şi la patru ore de aterizare. În spaţiosul compartiment din spa­tele avionului, cei doi veterani, Weintraub şi Quinn, prindeau câteva ore de somn. Rămaşi departe în urma lor, cei trei membri ai echipajului care adusese supersonicul în Spania dor­meau şi ei; nava era adusă înapoi de echipajul „din culise".

Cei aflaţi în Sala Cabinetului scotoceau prin dosarul celui care se numea Quinn, alcătuit pe baza informaţiilor de la Langley, cu adăugiri de la Pentagon. Născut la o fermă din Delaware, scria acolo; îşi pierduse mama la vârsta de zece ani; avea acuma patruzeci şi şase. Intrase la infanterie la optsprezece ani. În 1963, după doi ani se transferase la Forţele Speciale şi ple­case după patru luni în Vietnam, unde rămăsese cinci ani.

— Se pare că nu‑şi foloseşte niciodată numele mic, se plânse Hubert Reed. Zice aici că şi intimii îi spun tot Quinn. Quinn şi atâta tot. Ciudat.

— Este el însuşi ciudat, observă Bill Walters, care citise cu câteva pagini mai departe. Mai scrie aici că urăşte violenţa.

— Nu‑i nimic ciudat în asta. Îl contrazise Jim Donaldson. Şi eu urăsc violenţa.

Spre deosebire de predecesorul său de la Departamentul de Stat, George Schultz, renumit pentru că lăsa să‑i scape din când în când câte un cuvânt din trei litere, Jim Donaldson era un om de o pedanterie excesivă, caracteristică ce‑l făcuse de multe ori ţinta scârbită a glumelor lui Michael Odell.

Slab şi osos, mai înalt şi decât John Cormack, arăta ca un flamingo în drum spre o înmormântare şi nu îl văzuse nimeni decât în costum complet gri‑mangal, cu ceas de buzunar cu lanţ de aur şi cu guler tare de culoare albă. Odell făcea uz în mod deliberat de diferitele funcţii ale trupului ori de câte ori voia să‑l ia în zeflemea pe astringentul avocat din New Hampshire; şi la fiecare menţiune de genul acesta, nasul subţire al lui Donaldson se strâmba cu dezgust. Atitudinea sa faţă de violenţă era asemă­nătoare cu dezgustul faţă de grosolănie.

— Da, îl aprobă Walters, dar n‑ai citit pagina optsprezece.

Donaldson începu să citească, la fel şi Michael Odell. Vice­preşedintele fluieră mirat.

— A făcut el asta? se interesă el. Păi, tipului ar fi trebuit să i se dea Medalia Congresului.

— Pentru Medalia Congresului e nevoie de martori, sublinie Walters. După cum vezi, după înfruntarea asta de pe Mekong n‑au mai rămas în viaţă decât doi, iar Quinn l‑a dus pe celălalt în spinare cale de patruzeci de mile. Şi după aceea individul a murit de pe urma rănilor căpătate, la spitalul militar CMSUA.

— Totuşi, interveni voios Hubert Reed, a izbutit să ia o Stea de argint, două de bronz şi cinci Inimi purpurii. De parcă ar fi fost o mare distracţie să ajungi rănit ca să primeşti mai multe fireturi.

— Cu medaliile de campanie, individul trebuie să aibă vreo patru rânduri, reflectă Odell. Nu spune cum s‑a întâlnit cu Weintraub.

Era adevărat. Weintraub avea acum cincizeci şi patru de ani, cu opt mai mult decât Quinn. Intrase la CIA la douăzeci şi patru, imediat după absolvirea colegiului în 1961, îşi făcuse in­strucţia la Fermă porecla pentru Camp Peary de la fluviul York din Virginia şi ajunsese în Vietnam ca ofiţer regional GS‑l2 în 1965, cam în aceeaşi perioadă când tânărul Beretă Verde cu numele de Quinn sosea la Fort Bragg.

În 1961 şi 1962, zece brigăzi de prima mână ale Forţelor Speciale ale Statelor Unite fuseseră desfăşurate în provincia Darlac, unde construiseră sate strategice şi fortificate împreună cu ţăranii, făcând uz de teoria „locului uns" elaborată de brita­nici pentru a învinge guerilele comuniste din Malaezia: lipsirea teroriştilor de sprijinul local, provizii, alimente, case sigure, in­formaţii şi bani. Americanii numeau această politică „pentru inimă şi minte". Sub îndrumarea forţelor speciale, dăduse roade.

În 1963 venise la putere Lyndon Johnson. Armata, care sus­ţinea că forţele speciale trebuiau să fie sub controlul lor, nu al celor de la CIA, câştigase disputa. A fost sfârşitul politicii pentru inimă şi minte, deşi mai aveau să treacă încă doi ani până la prăbuşirea ei definitivă. Weintraub şi Quinn se întâlniseră în cursul acestor ultimi doi ani. Agentul CIA se ocupa de strângerea informaţiilor despre Vietcong, folosindu‑se de pricepere şi abilitate pentru că ura metodele unor indivizi ca Irving Moss (pe care nu avea să aibă ocazia să‑l întâlnească, fiind în zone di­ferite din Vietnam), cu toate că ştia că erau uneori folosite în cadrul programului Phoenix, în cadrul căruia lucra şi el.

Forţele speciale erau tot mai mult retrase din programul de la sate pentru a fi trimise în misiuni de descoperire şi nimicire în adâncul junglei. Cei doi se întâlniseră la o bere într‑un bar; Quinn avea douăzeci şi unu de ani şi se afla în 'Nam de un, an. Cei doi descoperiseră că împărtăşeau convingerea comună că înaltul comandament al armatei nu avea cum să câştige războiul doar cu artileria pe care o pompa în el. Weintraub constatase că îi plăcea foarte mult tânărul soldat neînfricat. E drept că era un autodidact, dar avea o minte de mâna întâi şi învăţase singur să vorbească fluent vietnameza, lucru rar printre soldaţi. Cei doi păstraseră legătura. Ultima oară Weintraub îl văzuse pe Quinn în timpul atacului de la Son Tay.

— Zice aici că tipul a fost la Son Tay, spuse Michael Odell. Afurisitul!

— Cu un dosar ca ăsta, mă întreb de ce n‑a ajuns niciodată ofiţer, îşi exprimă nedumerirea Morton Stannard. Sunt destui în Pentagon cu aceleaşi decoraţii din 'Nam, dar care au urcat în grad la prima ocazie.

David Weintraub ar fi putut să‑l lămurească, dar mai avea încă şaizeci de minute până să aterizeze. După preluarea contro­lului asupra forţelor speciale, militarii de carieră care urau F.S. pentru că nu‑i puteau înţelege au început să le reducă rolul treptat, pe parcursul celor şase ani în 1970, transferând tot mai mult programul pentru inimă şi minte, ca şi misiunile de descoperire şi nimicire, către ARVN‑ul sud‑vietnamez cu re­zultate catastrofale.

Cu toate acestea, Beretele Verzi îşi continuau activitatea, încercând să combată Vietcongu! prin viclenie şi incursiuni pe as­cuns, nu prin bombarda­mente masive şi defoliere, care nu fă­ceau decât să alimenteze Vietcongul cu recruţi. Aveau proiecte ca Omega, Sigma, Delta şi Blackjack. Quinn era la Delta, co­mandată de „Charlie atacatorul" Beckwith care, mai târziu, în 1977, avea să înfiinţeze Forţa Delta de la Fort Bragg şi să‑l im­plore pe Quinn să părăsească Parisul şi să revină în cadrul ar­matei.

Din nefericire, Quinn considera ordinele drept nişte cereri. Pe care uneori nu putea să le accepte. Şi prefera să acţioneze de capul lui. Nici una din aceste atitudini nu constituia o bună re­comandare pentru a promova în grad. Ajunsese caporal după şase luni, sergent după zece. Apoi iarăşi soldat simplu, şi iar sergent, şi iar soldat... Cariera lui era ca un hopa‑mitică.

— Cred că avem răspunsul la întrebarea ta, Morton, ob­servă Odell, chiar aici.. Afacerea de după Son Tay. Începu să chicotească. Tipul i‑a rupt falca unui general.

Grupa 5 a Forţelor Speciale a fost definitiv retrasă din Viet­nam la 31 decembrie 1970, cu trei ani înaintea retragerii masive a militarilor, inclusiv a colonelului Easterhouse, şi cu cinci ani înainte de jenanta evacuare via acoperişul ambasadei a ultimilor americani din Vietnam. Son Tay avusese loc în noiembrie 1970.

Se primiseră informaţii că o serie de prizonieri de război americani erau deţinuţi în închisoarea de la Son Tay, aliată la douăzeci şi patru de mile de Hanoi. Se luase hotărârea de a tri­mite Forţele Speciale pentru a‑i scoate de acolo. Era o acţiune deosebit de complexă şi îndrăzneaţă. Cei cincizeci şi opt de vo­luntari veneau de la Fort Bragg, Carolina de Nord, via baza mi­litară aeriană de la Englin din Florida, ca să‑şi facă instrucţia în junglă. Toţi în afară de unul: aveau nevoie de cineva care vor­bea fluent vietnameza. Weintraub, care participa la acţiune din partea spionajului, le spusese că ştia el pe cineva. Quinn se ală­turase celorlalţi în Thailanda, de unde veniseră împreună cu avionul.

Acţiunea era comandată de colonelul Arthur „Taurul" Simons, dar grupa de atac ce avea să intre în închisoare era con­dusă de căpitanul Dick Meadows. Quinn făcea parte din ea. La câteva secunde după aterizare, află de la un paznic nord‑vietnamenz uluit că americanii fuseseră mutaţi cu două săptămâni mai înainte. Membrii F.S. reveniseră nevătămaţi, doar cu câteva răni superficiale.

Întors la bază, Quinn îl făcuse albie de porci pe Weintraub pentru informaţiile sub orice critică. Agentul CIA protestase că oamenii lui aflaseră de mutare şi acest lucru îi fusese comunicat comandantului. Quinn intrase în clubul ofiţerilor, se dusese di­rect la bar şi îi rupsese falca generalului. Totul fusese, bineînţe­les, muşamalizat. Un bun avocat al apărării poate face praf orice carieră cu un asemenea argument. Quinn a fost retrogra­dat la simplu soldat din nou şi s‑a întors acasă împreună cu toţi ceilalţi. După o săptămână îşi dădea demisia din armată şi se angaja la asigurări.

— Omul ăsta e un rebel, observă scârbit Secretarul de stat în timp ce închidea dosarul. E un singuratic, un nonconformist şi un violent. Cred că am făcut o greşeală cu el.

— Dar are şi o reputaţie de neegalat în negocierile pentru eliberarea ostaticilor, îl contrazise procurorul general. Zice aici că e capabil de îndemânare şi subtilitate în tratativele cu răpito­rii. Paisprezece cazuri încununate de succes în Irlanda, Franţa, Olanda, Germania şi Italia. Pe care le‑a rezolvat direct sau în calitate de consilier.

— Tot ce ne trebuie nouă, zise Odell, este ca să ni‑l aducă întreg pe Simon Cormack. Pe mine nu mă interesează nici dacă se ia la harţă cu generalii, nici dacă fute oi.

— Te rog, îl imploră Donaldson. Apropo, că am uitat. De ce s‑a lăsat de treaba asta?

— S‑a retras, zise Brad Johnson.. Ceva în legătură cu o fe­tiţă care a fost omorâtă în Sicilia acum trei ani. Şi‑a luat toţi banii, şi‑a încasat poliţa de asigurare pe viaţă şi şi‑a cumpărat un teren în sudul Spaniei.

Un adjunct de la centrul de comunicaţii îşi vârî capul pe uşă. Era ora patru dimineaţa; trecuseră douăzeci şi patru de ore de când fuseseră treziţi cu toţii.

— Weintraub tocmai a aterizat la Andrews cu însoţitorul lui, îi anunţă el.

— Aduceţi‑i aici fără întârziere, îi ordonă Odell, şi chemaţi‑i şi pe directorul de la Anchetări Penale, directorul FBI şi dom­nul Kelly să vină împreună cu ei.

Quinn era îmbrăcat tot cu hainele cu care plecase din Spa­nia. Din cauza frigului îşi mai pusese şi un pulover scos din sac. Pantalonii negri ai unicului său costum erau numai buni ca să meargă la biserică în Alcantara del Rio, pentru că în satele din Andaluzia ţăranii încă mai merg la biserică îmbrăcaţi în negru. Dar erau groaznic de şifonaţi. Trecuse multă vreme de când pu­loverul văzuse zile mai bune, şi barba îi era nerasă de trei zile.

Cu toată lipsa de somn, membrii comitetului arătau cu mult mai bine. De acasă şi se aduseseră haine de schimb, lenjerie de corp, cămăşi proaspăt călcate şi costume, iar alături aveau la dispoziţie săli de baie unde puteau să‑şi facă toaleta. Weintraub nu făcuse nici o escală de la Andrews la Casa Albă; Quinn arăta ca o lepădătură din banda dezmoşteniţilor.

Weintraub pătrunse primul în încăpere, se dădu la o parte ca să‑i facă loc lui Quinn şi apoi închise uşa. Oficialităţile din Washington se uitau la Quinn în tăcere.

Bărbatul cel înalt se îndreptă fără vorbă către fotoliul de la capătul mesei, se aşeză în el fără să fie invitat şi anunţă simplu:

— Eu sunt Quinn.

Vicepreşedintele Odell îşi drese vocea.

— Domnule Quinn, te‑am invitat aici pentru că ne gândim să‑ţi cerem să accepţi misiunea de a negocia cu bine eliberarea lui Simon Cormack.

Quinn clătină din cap. Îşi închipuise doar că nu l‑au invitat acolo ca să discute despre fotbal.

— Aveţi la dispoziţie situaţia la zi a celor ce se întâmplă la Londra? întrebă el.

Membrii comitetului răsuflară uşuraţi văzînd că acesta in­trase în subiect atât de rapid. Brad Johnson îi întinse un telex pe care Quinn îl studie în tăcere.

— Cafea, domnule Quinn? îl întrebă Hubert Reed.

În mod normal, miniştrii de finanţe nu servesc chiar ei cafeaua, dar Reed se sculă de la masă şi se îndreptă spre ibricul de pe mă­suţa de lângă perete. Se consumase deja cafea în cantităţi indus­triale.

— Neagră, spuse Quinn continuându‑şi lectura. Nu v‑au contactat încă?

Nu mai era nevoie să spună cine.

— Nu, îi răspunse Odell. Tăcere deplină. Au existat, bineîn­ţeles, sute de telefoane false. O parte în Anglia. Numai la Wa­shington am primit deja o mie şapte sute de apeluri. E o mană cerească pentru toţi ţăcăniţii.

Quinn continuă să citească. Weintraub îi povestise cazul în linii mari în timpul zborului. Acum se punea doar la curent cu ultimele evenimente. Care erau întristător de puţine.

— Domnule Quinn, aveţi cumva idee cine ar fi putut să co­mită treaba asta? îl întrebă Donaldson.

Quinn îşi ridică privirea.

— Domnilor, există patru tipuri de răpitori. Numai atât. Cei care ne‑ar avantaja pe noi cel mai mult sunt amatorii. Aceştia nu sunt buni planificatori. Chiar dacă reuşesc să ducă la bun sfârşit operaţiunea de răpire, lasă întotdea­una urme. De obicei sunt depistaţi cu uşurinţă. Le lipseşte sângele rece, ceea ce poate fi periculos. În mod obişnuit, echipele de eliberare a ostaticilor le iau urma, îi păcălesc şi reuşesc să recupereze ostaticii teferi. Dar în cazul nostru nu e vorba de amatori.

Nu‑l contrazise nimeni. Îl urmăreau cu toţii cu cea mai mare atenţie.

— Cei mai periculoşi sunt maniacii cei de genul bandei lui Manson. Inabordabili, ilogici. Nu doresc nici o recompensă materială; ucid din pură plăcere. Partea bună este că oamenii noştri nu par să fie maniaci. Pregătirile sunt prea meticuloase şi execuţia prea precisă.

— Dar celelalte două tipuri? întrebă Bill Walters.

— Dintre celelalte două tipuri, cei mai periculoşi sunt fana­ticii, politici sau religioşi. Cererile lor sunt uneori imposibil de satisfăcut practic. Aceştia caută gloria, publicitatea mai presus de orice. Luptă pentru o Cauză. O parte din ei sunt gata să‑şi dea şi viaţa pentru ea; şi toţi sunt gata de crimă. Pentru noi se prea poate ca această Cauză a lor să pară o simplă abe­raţie. Nu însă şi pentru ei. Şi nu sunt proşti deloc doar plini de ură împotriva Societăţii şi, deci, şi a victimei, care face parte din ea. Fanaticii omoară ca să facă un gest, nu pentru ca să se apere.

— Care e cel de‑al patrulea tip? voi să ştie Morton Stannard.

— Criminalii profesionişti, îi răspunse Quinn fără nici o ezi­tare. Aceştia vor bani asta‑i cel mai uşor. Pentru ei ostaticul reprezintă o investiţie. Şi nu sunt dispuşi să‑şi distrugă investiţia cu prea multă uşurinţă.

— Dar oamenii aceştia? întrebă Odell.

— Oricine ar fi ei, au un mare dezavantaj, care poate să fie ori în favoarea, ori în defavoarea noastră. Guerilele din Ame­rica Centrală şi de Sud, Mafia din Sicilia, Camorra din Calabria, muntenii din Sardinia sau Hezballah din sudul Beirutului acţionează cu toţii la ei acasă, unde se simt în siguranţă. Ei nu ucid, pentru că nu au nici o grabă. Pot să reziste o veşnicie. Dar oamenii noştri sunt ascunşi în Marea Britanie; un mediu foarte ostil pentru ei. Aşa că sunt deja în tensiune. Vor dori să încheie afacerea cât mai repede şi să şteargă putina, ceea ce este foarte bine. Dar dacă sunt mânaţi de teama unei descoperiri iminente, pot să renunţe şi să îşi ia tălpăşiţa. Lăsând în urma lor un trup neînsufleţit, ceea ce este foarte rău.

— Sunteţi dispus să negociaţi cu ei? îl întrebă Reed.

— Dacă e posibil. Dacă au să intre în contact, tot trebuie s‑o facă cineva.

Mi se întoarce stomacul pe dos la gândul de a plăti bani unor lepădături ca astea, zise Philip Kelly de la Departamentul de Investiţii în Criminalistică al FBI‑ului. Oamenii ajung la Bi­rou din locuri diferite. Kelly venea de la departamentul poliţiei din New York.

— Criminalii profesionişti sunt mai îndurători decât fanati­cii? întrebă Brad Johnson.

— Nici un răpitor nu e îndurător, îi răspunse Quinn scurt. E cea mai murdară dintre crime. Să sperăm că sunt destul de lacomi.

Michael Odell aruncă o privire spre colegii lui, care încuviin­ţară cu toţii printr‑o clătinare a capului.

— Domnule Quinn, vreţi să încercaţi să negociaţi eliberarea băiatului?

— Presupunând că cei care l‑au răpit au să ne contacteze, da. Cu anumite condiţii.

— Bineînţeles. Să le auzim.

— Eu nu lucrez pentru guvernul SUA. Vom colabora în toate acţiunile, dar eu lucrez pentru părinţi. Numai pentru ei.

— De acord.

— Am să acţionez de la Londra, nu de aici. E prea departe. Fără amănunte în presă, fără publicitate, fără tămbălău. O să am apartamentul meu şi telefoanele necesare. Şi o să am întâietate în procesul de negociere şi asta trebuie convenit cu Lon­dra. N‑am chef de nici o dispută cu Scotland Yardul.

Odell îi aruncă o privire Secretarului de stat.

— Cred că o să reuşim să convingem guvernul britanic să‑şi dea acordul, spuse Donaldson. Ei au să aibă întâietate la cerce­tările judiciare, care vor continua în paralel cu negocierile di­recte. Altceva?

— Voi acţiona cum consider eu de cuviinţă şi voi lua perso­nal hotărâri asupra modului de a trata cu respectivii. S‑ar putea să fie necesar să dăm nişte bani în schimb. Trebuie să‑mi fie puşi la dispoziţie. Sarcina mea este să aduc înapoi băiatul. Asta‑i tot. După ce au să‑l elibereze, sunteţi liberi să‑i urmăriţi până la capătul pământului.

— Oho, asta o să şi facem, zise Kelly cu o voce ameninţă­toare.

— În privinţa banilor nu‑i nici o problemă, spuse Hubert Reed. Înţelegeţi că nu există nici o limită financiară pentru ceea ce va trebui să plătim.

Quinn rămase tăcut, deşi îşi dădea seama că a le spune aşa ceva răpitorilor era cea mai proastă dintre metode.

— Nu vreau nici o îmbulzeală, nici o urmărire, nici un fel de iniţiative particulare. Şi, înainte de a pleca, vreau să mă întâlnesc cu Preşedintele Cdrmack. Între patru ochi.

— Dar e vorba de Preşedintele Statelor Unite, exclamă Lee Alexander de la CIA.

— Care este părintele ostaticului, îi răspunse Quinn. Tre­buie să aflu nişte amănunte despre Simon Cormack pe care nu­mai el poate să mi le dea.

— Este foarte deznădăjduit, spuse Odell. Nu se poate să‑l laşi în pace?

— După experienţa mea, părinţii simt întotdeauna nevoia de a vorbi cu cineva, fie el şi un străin. Aveţi încredere în mine.

Chiar în momentul în care pronunţa aceste cuvinte, Quinn îşi dădu seama că nu era nici o speranţă pentru aşa ceva.

Odell oftă.

— Am să văd ce pot să fac. Jim, vrei să lămureşti tu totul cu Londra? Anunţă‑i de sosirea lui Quinn. Spune‑le ce doreşte dumnealui. Şi trebuie să îi facă cineva rost de nişte haine. Dom­nule Quinn, vreţi să folosiţi toaleta de la capătul holului ca să vă învioraţi? Eu o să vorbesc cu Preşedintele. Cum se poate ajunge cel mai rapid la Londra?

— Cu Concordul care pleacă de la Dulles peste trei ore, îi răspunse Weintraub fără ezitare.

— Reţineţi un loc în el, spuse Odell şi se ridică în picioare.

Ceilalţi îi urmară exemplul.

La ora 10.00 dimineaţa, Nigel Cramer prezenta ultimele noutăţi comitetului COBRA de la Whitehall. Centrul de înma­triculare a vehiculelor şi a şoferilor din Swansea făcuse o desco­perire. Un individ care purta acelaşi nume ca şi fostul proprie­tar al Tranzitului cumpărase şi înscrisese în circulaţie o altă furgonetă, o Sherpa, cu o lună în urmă. De data aceasta exista o adresă, în Leicester. Comandantul Williams, şeful O.S. 13 şi an­chetatorul oficial, era deja pe drum cu un elicopter al poliţiei. Dacă individul nu mai avea Tranzitul însemna că îl vânduse alt­cuiva. Nu se înregistrase nici o reclamaţie că ar fi fost furat.

După conferinţă, Sir Harry Marriott îl luă deoparte pe Cra­mer.

— Washingtonul vrea să conducă negocierile, dacă au să aibă loc, îi spuse el. Îşi trimit un om aici în acest scop.

— Domnule ministru de interne, trebuie să insist ca Met‑ul să aibă întâietate în toate domeniile, îi spuse Cramer. Vreau să utilizez doi oameni de la divizia informaţiilor în criminalistică ca negociatori. Aici nu‑i teritoriu american.

— Regret, îi răspunse Sir Harry. Trebuie să te contrazic în chestia asta. Am stabilit deja cu Downing Street. Dacă aşa vor ei, opinia este că trebuie să‑i lăsăm să facă cum vor.

Cramer era jignit, dar apucase deja să‑şi exprime protestul. Pierderea iniţiativei în cadrul negocierilor îl determina pur şi simplu să fie şi mai hotărât să rezolve răpirea, descoperindu‑i pe cei care o comiseseră pe baza activităţii detectivilor poliţiei.

— Îmi permiteţi să vă întreb cine‑i omul lor, domnule mi­nistru de interne?

— După cât se pare, e un individ cu numele de Quinn.

— Quinn?

— Da. Ai auzit de el?

— Sigur că da, domnule ministru de interne. A lucrat la o firmă de la Lloyd's. Credeam că s‑a retras.

— Păi, Washingtonul zice că a revenit. E bun?

— Extrem de bun. Are o reputaţie excelentă în cinci ţări, inclusiv în Irlanda. Cu ocazia respectivă l‑am şi cunoscut. Vic­tima era un cetăţean britanic, un om de afaceri pe care au pus mâna nişte ticăloşi de la Armata Irlandeză.

Cramer simţi că i se lua o piatră de pe inimă. Se temuse că era vorba de cine ştie ce teoretician comportamentalist care ar fi fost uluit să descopere că englezii îşi conduceau maşinile pe partea stingă.

— Splendid, exclamă Sir Harry. Deci, cred că putem să îi aprobăm elegant în punctul acesta. Colaborarea noastră totală, în regulă?

Ministrul de interne, care auzise şi el de sistemul de detec­tare CAG deşi ar fi pronunţat şi scris primul cuvânt „cur" nu‑i displăcea deloc cererea Washingtonului. La urma urmelor, dacă ar fi dat ceva greş...

Quinn fu poftit în biroul personal de la etajul doi al Locuin­ţei executive la o oră după ce plecase din Sala Cabinetului. Odell îl condusese personal, nu printre tufele de ilice şi buxuşi din Grădina Trandafirilor, ci prin coridorul de la subsol care, la capătul unei scări, dădea în coridorul de la parterul locuinţei. În prezent asupra grădinii erau aţintite obiectivele camerelor de luat vederi de la distanţă Long Tom, care puteau filma chiar şi de la o depărtare de o jumătate de milă.

Preşedintele Cormack era îmbrăcat într‑un costum de cu­loare închisă şi arăta palid şi obosit, încordarea nervoasă fiind vizibilă în cutele de sub gură şi pungile de sub ochi. După ce dădu mâna, îi făcu un semn vicepreşedintelui şi acesta se retrase.

Îi arătă lui Quinn un scaun iar el se aşeză la locul său obiş­nuit din spatele biroului. Un mecanism de apărare care forma o barieră şi nu îl lăsa să se încovoaie. Era gata să vorbească, dar Quinn îi luă vorba din gură.

— Cum se simte doamna Cormack?

Nu „Prima doamnă". Simplu! Doamna Cormack, soţia lui. Era uluit.

— Oh, doarme. A fost un şoc îngrozitor pentru ea. E sub efectul sedativelor. Făcu o pauză. Aţi mai trecut prin aşa ceva, domnule Quinn?

— De mai multe ori, domnule.

— Ei bine, după cum vezi, în spatele pompei şi al ceremo­nialului nu se află decât un om, un om îngrijorat.

— Da, domnule, ştiu. Povestiţi‑mi despre Simon, vă rog.

— Simon? Ce să‑ţi povestesc despre el?

— Cum arată. Cum ar reacţiona la... la chestia asta. De ce l‑aţi avut la o vârstă atât de înaintată?

Nu exista nimeni la Casa Albă care să fi avut curajul să‑i pună o asemenea întrebare. John Cormack se uită peste birou. Era foarte înalt, dar omul ăsta era cât el, cam de 1,85 m. Cos­tum gri deschis, cravată în dungi, cămaşă albă toate împru­mutate, dar Preşedintele nu avea de unde să ştie. Proaspăt ras, puternic bronzat. Un chip colţuros, ochi calmi cenuşii, un aer de forţă şi de răbdare.

— Aşa de târziu? Păi, habar n‑am. M‑am căsătorit la trei­zeci de ani; Myra avea douăzeci şi unu. Eram profesor pe vremea aceea. Ne‑am gândit că aveam să facem copii peste doi sau trei ani. Dar nu s‑a întâmplat aşa. Am aşteptat. Doctorii ziceau că nu există nici un motiv... Apoi, după zece ani de căsnicie, a apărut Simon. Eu aveam atunci patruzeci de ani, Myra treizeci şi unu. Nu a fost decât acest unic copil... doar Simon.

— Îl iubiţi foarte mult, nu‑i aşa?

Preşedintele Cormack se uită surprins la Quinn. Întrebarea era atât de neaşteptată. Ştia că Odell era complet înstrăinat de cele două odrasle ale sale, ajunse la vârsta maturităţii, dar nu‑i trecuse niciodată prin cap să se gândească ce mult îşi iubea el băiatul. Se ridică, ocoli biroul şi veni să se aşeze pe un scaun cu spătar, mult mai aproape de Quinn.

— Domnule Quinn, e ca soarele şi ca luna pentru mine pentru amândoi. Adu‑ni‑l înapoi.

— Povestiţi‑mi despre el în copilărie, când era foarte mic.

Preşedintele sări în sus.

— Am o poză, exclamă el triumfător.

Se îndreptă spre un scrin, de unde se întoarse cu o poză înrămată, în care se vedea un prichindel voinic de vreo patru sau cinci ani, în chiloţi de baie şi cu o găletuşă şi o lopăţică în mână. Un părinte mândru stătea ghemuit, zâmbind în spatele său.

— Asta era la Nantucket în '75. De‑abia fusesem ales depu­tat de New Haven.

— Povestiţi‑mi despre Nantucket, îl îndemnă Quinn cu blândeţe.

Preşedintele Cormack îi vorbi cale de o oră. Se vedea că îi făcea bine. Când Quinn se ridică gata să‑şi ia rămas‑bun, Cor­mack scrise în grabă un număr pe o foaie de hârtie şi i‑o întinse..

— Acesta este numărul meu particular de telefon. Nu‑l au decât foarte puţini oameni. Orice apel ajunge direct la mine, la orice oră din zi sau din noapte. Îi întinse mâna. Noroc, dom­nule Quinn. Dumnezeu să te însoţească.

Încerca să‑şi păstreze sângele rece. Quinn dădu din cap şi plecă repede. Mai văzuse şi altă dată efectul, efectul acela înspăimântător.

În vreme ce Quinn mai era încă în baie, Philip Kelly se în­torcea la Clădirea J. Edgar Hoover, unde ştia că îl aşteaptă loc­ţiitorul directorului adjunct al DIC. Aveau amândoi multe tră­sături comune, de aceea şi insistase pentru numirea lui Brown.

Directorul adjunct era deja în biroul lui Kelly, adâncit în lec­tura dosarului lui Quinn. Kelly îi făcu un semn cu capul în timp ce se aşeza.

— Aşadar, ăsta‑i omul nostru forte. Ce zici de el?

— A fost destul de viteaz în luptă, recunoscu Brown. În rest, mare şmecher. Cam singurul lucru care‑mi place la el e nu­mele.

— Ei bine, l‑au pus acolo peste capul Biroului. Don Edmonds n‑a avut nici o obiecţie. Pesemne că‑şi face planul că dacă iese prost... Pe scurt, imbecilii care au făcut treaba asta au încălcat cel puţin trei statute ale SUA. Biroul are jurisdicţie chiar dacă s‑a întâmplat în Marea Britanie. Şi nu vreau ca nebu­nul ăsta să acţioneze de capul lui, fără nici o supraveghere, oricât ar susţine cineva altfel.

— Chiar aşa, îl aprobă Brown.

— Omul Biroului de la Londra, Patrick Seymour îl cu­noşti?

— Am auzit de el, bodogăni Brown. Am auzit că‑i la cata­ramă cu britonii. Chiar cam prea la cataramă.

Kevin Brown venea de la poliţia din Boston, era irlandez ca şi Kelly şi admiraţia faţă de Marea Britanie şi de britanici putea să îi încapă toată pe o marcă poştală şi să îi mai şi rămână loc berechet. Nu că ar fi simpatizat cu Armata Republicană Irlan­deză; pusese mâna pe doi traficanţi de arme care făceau afaceri cu A.R.I. şi i‑ar fi băgat cu siguranţă la zdup dacă nu interve­nea tribunalul.

Era un ofiţer de poliţie de modă veche, care nu stătea la nici o discuţie cu infractorii, de orice natură ăr fi fost ei. Şi îşi mai amintea şi acum de poveştile bunicii — în copilăria pe care şi‑o pe­trecuse în mahalalele Bostonului, despre oamenii care muriseră înverziţi la gură de iarba mâncată în timpul foametei din 1848 şi despre spânzurătorile şi împuşcările din 1916. Se gândea la Ir­landa, ţară pe care nu o vizitase niciodată, ca la un ţinut înceţo­şat, cu dulci coline înverzite, însufleţit de scripcari şi cântăreţi, prin care hălăduiau şi compuneau inspiraţi poeţi ca Yeats şi O'Faolain. Ştia că Dublinul era plin de băruleţe primitoare, în care oamenii paşnici stăteau la o halbă de bere pe lângă focurile de turbă, adânciţi în lectura operelor lui Joyce şi O'Casey.

Auzise că Dublinul avea cel mai mare consum de droguri în rândurile tineretului din toate ţările din Europa, dar era convins că nu era decât propaganda Londrei. Îi ascultase pe primii‑miniştri irlandezi veniţi în vizită în America cerând insistent să nu mai fie finanţată A.R.I. Foarte bine, fiecare era liber să aibă propriile sale păreri. Cum şi el şi le avea pe ale lui. Faptul că se ocupa de stârpirea infractorilor nu însemna că trebuia să‑i şi iu­bească pe cei pe care îi considerase întotdeauna drept împilato­rii de veacuri ai pământului strămoşilor săi. De cealaltă parte a biroului, Kelly ajunsese la o decizie.

— Seymour e un apropiat al lui Buck Revell, dar Revell e bolnav. Directorul m‑a însărcinat cu treaba asta din punctul de vedere al biroului. Şi nu vreau ca acest Quinn să ne scape din mână. Vreau să aduni o echipă bună care să plece acolo cu avionul de la prânz. O să fiţi cu câteva ore în urma Concordului, dar n‑are nici o importanţă. Stabiliţi‑vă la ambasadă o să‑i spun lui Seymour că tu eşti şeful doar aşa, pentru orice eventu­alitate.

Brown se ridică satisfăcut.

— Şi încă un lucru, Kevin. Vreau un agent special în ime­diata apropiere a lui Quinn. Tot timpul, şi ziua, şi noaptea. Dacă tipul sughite, noi trebuie s‑o ştim şi pe asta.

— Ştiu exact cine‑i persoana nimerită, spuse Brown poso­morât. Lucrează bine, e tenace şi are cap. Şi arată şi foarte bine. Agentul Sam Somerville. O să‑i dau instrucţiuni personal. Chiar acum.

La Langley, Weintraub se întreba când avea să mai ajungă să şi doarmă. În absenţa sa se strânseseră munţi întregi de do­sare. Majoritatea cuprindeau date despre grupările teroriste cu­noscute din Europa ultimele noutăţi, agenţii infiltraţi în ele, sediul conducătorilor, posibilele incursiuni în Marea Britanie în ultimele patruzeci de zile... simpla listă a titlurilor era nesfârşită. Aşa că Duncan McCrea avea să primească instrucţiuni de la şe­ful secţiei europene.

— O să te întâlneşti cu Lou Collins de la ambasada noastră, îl informă acesta, dar el o să ne ţină la curent cu ce se întâmplă în afara cercului restrâns. Trebuie să avem pe cineva în imediata apropiere a acestui Quinn. Trebuie să‑i identificăm pe răpitori şi tare mi‑ar place s‑o facem noi înaintea britonilor. Şi, mai ales, înaintea Biroului. Englezii ne sunt prieteni, n‑am nimic de zis, dar vreau ca primii să fim noi, Agenţia. Dacă răpitorii sunt străini, e în avantajul nostru; noi avem nişte dosare mai bune asupra străinilor decât Biroul, poate chiar şi mai bune decât ale britanicilor. Dacă Quinn miroase ceva, îi spune instinctul ceva despre ei şi lasă să‑i scape vreo vorbă, trebuie să ne‑o transmiţi imediat.

Agentul operativ McCrea înlemnise de uimire. Lucra de zece ani la GS‑l2 din cadrul Agenţiei; fusese recrutat în străinătate tatăl lui era un om de afaceri din America Centrală şi participase la două acţiuni peste hotare, dar niciodată la Lon­dra. Răspunderea era enormă, dar şi ocazia de a avansa pe mă­sură.

— Puteţi să vă bazaţi pe m‑m‑mine, domnule.

Quinn insistase să nu‑l însoţească nimeni cunoscut de presă până la aeroportul internaţional Dulles. Plecase de la Casa Albă într‑o maşină simplă condusă de un ofiţer al Serviciului Secret îmbrăcat în haine civile. Quinn se lăsase jos, până aproape de podea, pe scaunul din spate, atunci când trecuseră pe lângă gru­pul de reporteri adunaţi la Alexander Hamilton Place de la ca­pătul de răsărit al complexului Casei Albe, aflat la cea mai mare distanţă de Aripa de Apus. Reporterii priviseră maşina în treacăt, nu văzuseră nimic interesant şi nu‑i dăduseră nici o atenţie.

La Dulles, Quinn pătrunsese împreună cu însoţitorul său, care refuzase să‑l părăsească înainte de a‑l vedea urcat în Con­cord şi îi făcuse pe mulţi să se încrunte miraţi la vederea legiti­maţiei de la Casa Albă pe care acesta o tot flutura ca să treacă de controlul paşapoartelor. Până la urmă se dovedise totuşi bun la ceva; Quinn intrase în magazinul liber de taxe de la aeroport şi îşi cumpărase o serie de lucruri: articole de toaletă, cămăşi, cravate, lenjerie de corp, şosete, pantofi, o haină de ploaie, o valiză şi un mic magnetofon cu o duzină de baterii şi de benzi. Ajuns la plată, îl arătase cu degetul pe agentul Serviciului Se­cret.

— Plata o face prietenul meu cu o carte de credit, anunţase el.

Pisălogul îl lăsase în sfârşit la uşa Concordului. Stewardesa îl conduse la locul din faţă, fără să‑i acorde cu nimic mai multă atenţie decât celorlalţi pasageri, Quinn se instala în fotoliu. Peste câteva minute, în scaunul de la margine se aşeza un alt pasager. Quinn îi aruncă o privire. Blondă, cu părul scurt şi strălucitor, cam de 35 de ani, cu un chip plăcut şi bine conturat. Tocurile erau cu o idee prea joase, costumul cu o idee prea serios pentru chip.

Concordul se urni, se opri, începu să tremure şi se aruncă cu zgomot pe pistă. Ciocul ca de pasăre de pradă se ridică, ghea­rele de la roţile din spate pierdură contactul, pământul de dede­subt se înclină la 45° şi Wasingtonul începu să se piardă repede în zare.

Mai era ceva. Cele două orificii minuscule de la piept, de fe­lul celor lăsate de un ac de siguranţă. Un ac de siguranţă din acelea cu care se prinde o legitimaţie. Quinn se aplecă în faţă.

— De la ce departament eşti?

— Poftim? îl întrebă femeia privindu‑l speriată.

— Biroul. Din ce departament al Biroului faci parte?

Avu bunul simţ să roşească. Îşi muşcă buzele şi stătu puţin să reflecteze. Foarte bine, tot avea să se afle, mai devreme sau mai târziu.

— Îmi pare rău, domnule Quinn. Numele meu e Somerville. Agentul Sam Somerville. Mi s‑a spus...

— E‑n ordine, domnişoară Sam Somerville. Ştiu ce ţi s‑a spus.

Se stinseră luminile de interdicţie a fumatului. Vicioşii de pe locurile din spate îşi aprinseră ţigările. O stewardesă îşi făcu apariţia şi începu să distribuie pahare cu şampanie. Omul de afaceri de pe locul din stânga lui Quinn luă ultimul pahar. Ste­wardesa se întoarse să plece; Quinn o reţinu, îşi ceru scuze, îi luă tava de argint din mână, dădu deoparte şervetul de pe ea şi o ridică. Se uită în ea ca într‑o oglindă, studiind câteva clipe lo­curile din spate. După care îi mulţumi stewardesei uluite şi îi înapoie tava.

— Când o să se stingă anunţul de legare a centurilor, ai face bine să te duci la tinerelul ăla de la Langley, din rândul 21, şi să‑i spui să‑şi mute fundul încoace, i se adresă el agentei Somerville.

După câteva minute, aceasta se întorcea însoţită de tânărul din spate. Era roşu la faţă ca racul şi îşi tot ridica moţul de păr blond, dar izbuti să scoată un zâmbet de băiat bun.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Quinn. N‑am vrut să vă deranjez. Dar mi s‑a spus...

— Da, ştiu. Ia loc. Quinn îi arătă un loc liber pe rândul din faţă. Cineva pe care îl deranjează atât de tare fumul de ţigară iese clar în evidenţă dacă stă acolo în spate.

— Aha.

Tînărul se supuse şi făcu exact aşa cum i se ceruse.

Quinn se uită pe fereastră. Concordul era acum deasupra coastei Noii Anglii, pregătindu‑se să atingă nivelul supersonic. Nici nu ieşise încă bine din America şi erau deja încălcate pro­misiunile. Era ora 10.15, ora răsăriteană, şi 15.15 la Londra; în trei ore aveau să ajungă la Heathrow.

CAPITOLUL ŞASE

Simon Cormack îşi petrecu primele do­uăzeci şi patru de ore de captivitate într‑o izolare completă. Experţii pot să spună că aceasta făcea parte din procesul de calmare, un prelungit prilej pentru ca os­taticul să reflecteze la izolarea şi neajutorarea sa. Şi prilej, în acelaşi timp, ca să simtă foamea şi oboseala. Un ostatic plin de vigoare, gata să se certe şi să se plângă, sau chiar să plănuiască o evadare, pur şi simplu le creează mari probleme răpitorilor. O victimă redusă la deznădejde şi patetică recunoştinţă pentru mici hatâruri este mult mai uşor de manevrat.

În dimineaţa următoare, pe la ora zece, cam pe la vremea când Quinn intra în Sala Cabinetului de la Washington, Simon moţăia când auzi declicul de la vizorul din uşa pivniţei. Se uită înspre el dar nu putu să vadă decât un ochi care îl urmă­rea; pa­tul se afla exact în partea opusă uşii şi nici la capătul celor trei metri de lanţ nu reuşea să iasă din raza lui.

După câteva secunde auzi zgomotul zăvoarelor trase. Uşa o deschise o şchioapă şi de după ea apăru o mână cu o mănuşă neagră. Ţinea o foaie albă pe care scria cu carioca, cu litere mari:

CÂND AUZI TREI BĂTĂI ÎŢI PUI GLUGA. AI ÎNŢELES? RĂSPUNDE.

Simon aşteptă câteva clipe, neştiind ce să facă. Foaia se mişcă impacientată.

— Da, zise el. Am înţeles. Trei bătăi la uşă şi îmi pun gluga.

Foaia fu retrasă şi înlocuită cu alta. Pe cea de‑a doua era scris:

CÂND AUZI DOUĂ BĂTĂI POŢI SĂ SCOŢI GLUGA LA ORICE ŞMECHERIE MORI

— Am înţeles şi asta, strigă el către uşă.

Foaia se retrase. Uşa se închise. După câteva clipe se auziră trei bătăi puternice. Ascultător, tânărul se întinse după gluga groasă şi neagră de la marginea patului. Şi‑o trase peste cap, chiar până la umeri, îşi aşeză mjinile pe genunchi şi începu să aştepte tremurând. Nu au­zea nimic prin materialul gros, dar simţi că intrase cineva în pivniţă, care purta nişte pantofi uşori.

De fapt, cel care intrase era îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cu masca de ski pe faţă, prin care nu i se zăreau decât ochii, cu toate că Simon Cormack n‑avea cum să vadă ceva. Aşa erau instrucţiunile şefului. Omul aşeză ceva lângă pat apoi se retrase. Simon auzi cum se închidea uşa, zgomotul zăvoare lor, pe urmă două bătăi puternice. Începu să‑şi scoată încet gluga. Pe duşumea era o tavă de plastic pe care se aflau o farfu­rie, un cuţit, o furculiţă şi o cană de plastic. În farfurie erau cârnaţi, fasole, slănină şi un codru de pîine. Cana era plină cu apă.

Simon era mort de foame deoarece nu pusese nimic în gură încă din seara dinaintea cursei de antrenament şi, fără să se gândească, strigă un „Mulţumesc" înspre uşa închisă. Îi venea să se ia la palme. N‑avea de ce să le mulţumească nemernicilor ăştia. Nu‑şi dădea searna, în inocenţa sa, că începea deja să se insta­leze sindromul Stockholm: acea ciudată empatie care porneşte de la victimă spre prigonitorii ei, în aşa fel încât aceasta îşi în­dreaptă furia mai degrabă împotriva autorităţilor care au per­mis să se întâmple ce s‑a întâmplat decât împotriva răpitorilor.

Simon mâncă totul până la ultima fărâmă, bău apa încet şi cu satisfacţie şi apoi adormi. Peste o oră semnalele se repetară, procesul se desfăşură în sens invers şi tava dispăru. Băiatul fo­losi pentru a patra oară găleata, apoi se aşeză în pat şi îşi în­dreptă gândul spre casă şi ce se făcea acolo pentru el.

În vreme ce el stătea întins, comandantul Williams se îna­poia la Londra, venind de la Leicester, şi îi dădea raportul loc­ţiitorului CA. Cramer în biroul acestuia din urmă de la Noul Scotland Yard, sediul Met‑ului, aflat la o distanţă convenabilă, de numai patru sute de metri, de Oficiul Cabinetului.

Fostul proprietar al Ford Tranzitului fusese adus sub escortă de către poliţia din Leicester. Era un om înspăimântat şi, după cum avea să se dovedească, întru totul nevinovat. Protestă că Tranzitul său nu fusese nici furat, nici vândut: fusese pur şi simplu scos din circulaţie în urma unui accident întâmplat cu două luni în urmă. Cum tocmai era pe cale să se mute la o nouă adresă, uitase să informeze Centrul de înmatriculare de la Swansea.

Pas cu pas, comandantul Williams verificase toată povestea. Omul, lucrător zilier la construcţii, ridicase două ,emineuri de marmură de la un intermediar din sudul Londrei. După ce dă­duse colţul de la şantierul de demolări de unde luase şemineurile, intrase într‑o dispută cu un excavator, pe care o pierduse în favoarea acestuia din urmă. Furgoneta Tranzit, pe vremea aceea încă de culoarea albastră originală, trebuise să fie defini­tiv scoasă din circulaţie. Chiar dacă urmele accidentului nu erau foarte vizibile, fiind concentrate mai ales în zona radiatorului, şasiul era atât de strâmb, că nu mai putuse fi îndreptat.

Se întorsese la Nottingham fără maşină. Firma de asigurări examinase Tranzitul în curtea firmei locale care îl recuperase de la locul accidentului, dăduse verdictul că era ireparabil, dar re­fuzase să plătească pentru că asigurarea nu era completă iar ex­cavatorul fusese lovit din vina lui. Foarte întristat, proprietarul acceptase cele douăzeci de lire pentru epava maşinii, pe care firma de recuperări i le oferise prin telefon, şi nu se mai întor­sese niciodată la Londra.

— Cineva a repus‑o în circulaţie, spuse Williams.

— Foarte bine, îi răspunse Cramer. Asta înseamnă că sunt „nărăviţi". Se potriveşte. Băieţii de la laborator ziceau că a um­blat cineva la şasiu cu un aparat de sudură. Şi că vopseaua verde a fost pusă pe deasupra stratului de celuloză albastră al fabricantului. Un strat subţire dat cu pompa. Află cine a fă­cut‑o şi cui a vândut‑o.

— O să plec chiar acum la Balham, spuse Williams. Firma care se ocupă de recuperarea maşinilor accidentate îşi are sediul acolo.

Cramer se întoarse la lucrul său. Avea un vraf de date pro­venind de la o duzină de echipe diferite. Rapoartele de labora­tor erau aproape toate acolo şi erau de‑a dreptul strălucite. Din nefericire, nu erau nici pe departe satisfăcă­toare. Gloanţele ex­trase din cadavre se potriveau cu cartuşele Skorpionului, ceea ce nici nu era de mirare. Nu mai apăruse nici un martor în zona Oxfordului. Răpitorii nu lăsaseră nici o amprentă, nici o urmă în afară de cele de Ia roţile maşinii. Urmele furgonetei erau inutile furgoneta o aveau deja, chiar dacă mistuită de flăcări. Nimeni nu zărise pe cineva umblând pe lângă şopron. Urmele de la roţile limuzinei ce plecase de acolo fuseseră identi­ficate ca marcă şi model, dar se potriveau la o jumătate de mi­lion de maşini.

O duzină de brigăzi regionale făceau cercetări discrete prin­tre agenţii imobiliari, încercând să identifice o casă închiriată în ultimele şase luni, destul de spaţioasă şi de retrasă ca să con­vină răpitorilor. Met.‑ul se ocupa de acelaşi lucru la Londra, în eventualitatea că răpitorii şi‑ar fi găsit bîrlogul chiar în capitală. Ceea ce presupunea verificarea a mii de case închiriate. Tranzacţiile cu bani lichizi erau pe primul plan, dar şi dintre acestea le mai rămâneau de identificat vreo câteva sute bune. Descoperi­seră deja o duzină de mici cuibuşoare discrete, două închiriate chiar de nişte celebrităţi naţionale.

Informatorii din lumea interlopă, „ierburile", erau însărci­naţi să afle dacă se zvonea ceva despre o bandă de infractori cunoscuţi pregătiţi să dea o lovitură grasă sau despre „zgure" şi „feţe" (în argou, infractori cunoscuţi) dispărute brusc de prin bîrlogurile lor. Lumea interlopă fusese cercetată intens şi cu de‑amănun­tul dar până în prezent nu se descoperise nimic.

Cramer mai avea şi un maldăr de declaraţii despre „zărirea" lui Simon Cormack, de la cele plauzibile până la cele posibile şi chiar lunatice, toate în curs de verificare. Un alt maldăr conţi­nea transcrierea mesajelor telefonice primite de la cei care susţi­neau că îl aveau ostatic pe fiul Preşedintelui. Şi printre acestea unele erau simple scorneli dar altele sunau destul de plauzibil. Autorii celor din urmă fuseseră trataţi, fiecare în parte, cu toată consideraţia şi imploraţi să men­ţină în continuare legătura. Dar Cramer avea senzaţia instinctivă că adevăraţii răpitori păstrau încă tăcerea, lăsând autorităţile să fiarbă deocamdată în suc propriu. De altfel, era lucrul cel mai indicat.

Fusese deja amenajată o încăpere specială de la subsol în care o echipă specializată de la Divizia Informaţii în Criminalis­tică, negociatorii folosiţi în cazurile de răpire din Marea Britanie, aşteptau marea descoperire răspunzînd între timp, cu mult calm şi răbdare, la toate apelurile false. O bună parte dintre au­torii acestora fuseseră deja depistaţi şi urmau să fie puşi sub acuzare la momentul potrivit.

Nigel Cramer se îndreptă spre fereastră şi aruncă o privire în stradă. Trotuarul de pe Victory Street era înţesat de reporteri trebuia să‑i evite de câte ori pleca la Whitehall, trecând prin­tre ei bine sigilat în maşina cu geamurile închise. Chiar şi aşa, tot zbierau la el prin geam, încercând să afle o cât de măruntă fărâmă de informaţie. Biroul de presă al Met.‑ului era deja înne­bunit.

Se uită la ceas şi oftă. Dacă răpitorii mai întârziau câteva ore, era de presupus că americanul, Quinn, avea să preia el con­ducerea. Nu‑i plăcea deloc că fusese dat deoparte în treaba asta. Citise dosarul lui Quinn, pe care i‑l împrumutase Lou Collins de la CIA, şi stătuse deja de vorbă mai bine de două ore cu şe­ful executiv de la firma de asigurări Lloyd's care, vreme de zece ani, se folosise de Quinn şi de ciudatele dar eficientele sale ta­lente. Tot ce aflase îi lăsase un sentiment foarte amestecat. Omul era bun, dar folosea metode foarte neortodoxe. Nici unei forţe poliţieneşti nu‑i convine să lucreze cu un rebel, oricât ar fi fost acela de talentat. N‑avea de gând să meargă la Heathrow ca să‑l întâmpine, se hotărî el. Avea să‑l vadă mai târziu şi să‑l pre­zinte celor doi inspectori şefi care urmau să stea cu el şi să‑i dea sfaturi pe parcursul negocierilor dacă până la urmă avea să se ajungă la aşa ceva. Era timpul să se întoarcă la Whitehall şi să le dea raportul celor de la COBRA îngrozitor de puţin. Nu, era de‑acuma limpede că n‑avea să fie un caz „rapid".

La 18.000 de metri altitudine, Concordul prinsese un curent de aer favorabil şi ajunsese la Londra cu cincisprezece minute mai devreme decât era prevăzut, la ora 6.00. Quinn îşi luă valijoara şi se îndreptă prin tunel spre zona sosirilor, cu Somerville şi McCrea pe urmele lui. La câţiva metri dincolo de intrarea în tunel stăteau şi aşteptau răbdători doi bărbaţi tăcuţi în costume gri. Un pas înainte.

— Domnul Quinn? întrebă unul dintre ei cu glas scăzut. Quinn dădu din cap. Omul nu‑şi flutură nici o legitimaţie, în stil american; era convins că manierele şi atitudinea erau sufi­ciente pentru a‑l indica drept reprezentant al autorităţilor. Vă aşteptam, domnule. Dacă vreţi să veniţi cu mine... Colegul meu o să vă ducă valiza.

Fără să mai aştepte eventualele obiecţiuni, începu să înain­teze prin tunel, se despărţi de fluxul pasagerilor la intrarea în coridorul principal şi în curând intră într‑un mic birou care nu avea decât un simplu număr pe uşă. Celălalt, mai voinic, cu un aer de SO (subofiţer) imprimat în toată făptura, îi făcu un semn amabil lui Quinn şi îi luă valiza. În birou, bărbatul cel tăcut frunzări rapid paşaportul lui Quinn, precum şi pe cele ale „asis­tenţilor dumneavoastră", scoase din buzunar o ştampilă, le viză pe toate trei şi spuse:

— Bine aţi venit la Londra, domnule Quinn.

Ieşiră din birou pe o altă uşă, coborâră câteva trepte până Ia o maşină care îi aştepta. Dar dacă Quinn îşi închipuia că aveau să o pornească direct spre Londra, se înşela. Se îndreptară către sala rezervată înaltelor oficialităţi. Fără tămbălău, aşa ceruse el. Fără nici o publicitate. Iar aici erau reprezentanţi de la amba­sada americană, Ministerul afacerilor interne britanic, Scotland Yard, Ministerul afacerilor externe, CIA, FBI şi poate şi de la McDonald's şi Coca Cola, după cât de mulţi erau adunaţi în în­căpere. Stătură acolo cale de douăzeci de minute.

Cavalcada prin Londra era şi mai îngrozitoare. Quinn era primul, într‑o limuzină lungă cât o jumătate de bloc, cu steguleţul pe ea. Doi motociclişti îi deschideau calea prin traficul aglo­merat de la lăsarea serii. În spate venea Lou Collins, care îl du­cea şi îl şi punea la curent în acelaşi timp pe colegul său de la CIA, Duncan McCrea. În maşina următoare era Patrick Seymour care făcea acelaşi lucru cu Sam Somerville. După ei veneau englezii în Rovere, Jaguare şi Granade.

Se îndreptară pe autostrada M.4 spre Londra, o luară pe li­nia de centură din nord şi apoi pe şoseaua Finchley. Imediat după intersecţia Lords, maşina din faţă o coti în Regent's Park, merse o vreme pe linia de centură exterioară şi pătrunse apoi pe o poartă oficială, salutată de cei doi paznici.

Quinn îşi petrecu tot drumul privind luminile oraşului pe care îl cunoştea la fel de bine ca pe oricare altul din lume, ba chiar mai bine decât toate, păstrând o tăcere care îl obligă până şi pe ministrul/consilierul cel plin de ifose să amuţeas­că. Quinn începu să vorbească doar atunci când maşina se îndrepta spre portalul iluminat al unei clădiri cu aspect de palat. De fapt se răsti. Se aplecă înainte era mult spaţiu şi îi strigă şoferului în ureche.

— Opreşte maşina.

Şoferul, soldat la infanteria marină americană, fu atât de surprins încât execută comanda prompt. Maşina din spatele lor nu fu însă la fel de promptă. Se auzi un zgomot de cioburi de la farurile şi semnalizatoarele sparte. Mai în spate, şoferul de la ministerul de interne, ca să evite coliziunea, intră în tufele de rododendron. Cavalcada se strânse ca o armonică şi se opri. Quinn cobori şi se uită la clădire. Un om stătea pe treapta cea mai de sus a portalului.

— Unde suntem? întrebă Quinn. Ştia însă foarte bine.

Di­plomatul ieşi grăbit din spate. Îl avertizaseră asupra lui Quinn. Dar nu‑i crezuse. Alte siluete din spatele coloanei se îndreptau spre ei.

— Winfield House, domnule Quinn. Ambasadorul Fairweather vă aşteaptă ca să vă ureze bun sosit. Totul a fost stabi­lit: aveţi un apartament au fost comandate toate.

— Decomandă‑le, îi spuse Quinn. Deschise portbagajul li­muzinei, îşi luă valiza şi o porni pe alee.

— Unde vreţi să mergeţi, domnule Quinn? se văită diploma­tul.

— Înapoi în Spania, îi strigă Quinn.

Lou Collins era în faţa lui. Vorbise cu David Weintraub pe linia cifrată în timp ce Concordul era încă în aer.

— E un individ afurisit şi foarte ciudat, îi spusese Weintraub, dar dă‑i tot ce doreşte.

— Noi avem un apartament, îl anunţă Collins cu glas scă­zut. Foarte discret, foarte intim. Îl folosim uneori pentru pri­mele interogatorii în cazul dezertorilor din blocul sovietic. Al­teori pentru tipii care ne vin în vizită de la Langley. Domnul Weintraub stă întotdeauna în el.

— Adresa, i‑o reteză Quinn.

Collins i‑o dădu. O stradă lă­turalnică din Kensington. Quinn îi mulţumi din mers. Pe şo­seaua de centură trecea un taxi. Quinn îl opri, îi dădu instruc­ţiunile necesare şi dispăru.

Trecură cincisprezece minute până să se descurce talmeş‑balmeşul de pe alee. Într‑un târziu, Lou Collins, însoţit de McCrea şi de Somerville, porni cu maşina sa spre Kensington.

Quinn plăti taxiul şi studie blocul. Aveau să‑i pună micro­foane oricum; cel puţin în apartamentul Companiei acestea erau deja instalate şi nu mai era nevoie de tot felul de subterfugii jalnice pentru schimbarea decorului. Numărul pe care îl căuta era la etajul trei. Sună şi îi răspunse un individ mătăhălos, cu grad inferior în Companie, îngrijitorul.

— Dumneata cine eşti? îl întrebă acesta.

— Eu intru, îi răspunse Quinn trecând pe lângă el. Tu ieşi.

Se plimbă prin apartament, verificând salonul, dormitorul prin­cipal şi cele două dormitoare mai mici. Îngrijitorul dădea frene­tic telefoane; după ce i se făcu legătura cu Lou Collins în ma­şină, se linişti. Îşi făcu îmbufnat bagajul. Collins sosi împreună cu cei doi ogari la numai trei minute după Quinn, care îşi şi ale­sese pentru el dormitorul principal. În urma lui Collins îşi făcu apariţia şi Patrick Seymour. Quinn îi cercetă pe toţi patru.

— Ăştia doi trebuie să stea cu mine? întrebă el făcând un semn către agentul special Somerville şi McCrea de la GS‑l2.

— Ascultă, Quinn, fii rezonabil, îi spuse Collins. Încercăm să‑l eliberăm pe fiul Preşedintelui. Toată lumea vrea să ştie ce se întâmplă. Şi n‑au cum să se mulţumească ştabii cu mai puţin. Cei care ţin frânele puterii n‑au decât să te lase să stai pur şi simplu aici ca un călugăr, fără să le sufli o vorbă.

Quinn reflectă câteva clipe.

— În regulă. Şi ce mai puteţi să faceţi voi doi în afară de a da târcoale?

— Putem să vă fim foarte utili, domnule Quinn, îi răspunse McCrea cu glas rugător. Să ne ducem şi să vă aducem diferite; lucruri să vă ajutăm.

Cu părul său moale, cu permanentul zâmbet timid şi aerul de neajutorare, arăta mult mai tânăr decât cei treizeci şi patru de ani pe care îi avea, mai mult ca un elev la colegiu decât ca agent operativ al CIA. Sam Somerville continuă şi ea pe aceeaşi temă.

— Eu sunt o bucătăreasă bună, zise ea. Acum, că ai dat peste cap Reşedinţa şi tot personalul din ea, o să ai nevoie de cineva care să pregătească mâncarea. Având în vedere cine sun­tem, tot o să fie o fantomă.

Pentru prima oară de când se cunoscuseră, Quinn zâmbi. Îi transforma în întregime chipul de obicei enigmatic, constată Somerville în sinea ei.

— E‑n ordine, le spuse Quinn lui Collins şi lui Seymour. Oricum, tot o să ascultaţi în toate camerele şi tot ce se vorbeşte la telefon. Voi doi vă instalaţi în celelalte două dormitoare.

Cei doi agenţi ieşiră pe hol.

— Dar asta‑i tot, îi anunţă Quinn pe Collins şi pe Seymour. Fără alţi invitaţi. Eu trebuie acum să iau legătura cu poliţia bri­tanică. Cine‑i şeful?

— Locţiitorul comisarului adjunct Cramer. Nigel Cramer. Omul numărul doi în Departamentul operaţii specialişti. Îl cu­noşti?

— Îmi sună cunoscut, răspunse Quinn.

În momentul acela sună telefonul. Collins răspunse, ascultă ce i se comunica, apoi acoperi receptorul cu mâna.

— Cramer e la telefon, zise el. E la Winfield House. S‑a dus acolo ca să ia legătura cu tine, tocmai a aflat ce s‑a întâmplat. Vrea să vină încoace. E‑n ordine?

Quinn încuviinţă din cap. Collins îl anunţă pe Cramer că poate să vină. După douăzeci de minute, acesta sosea într‑o maşină fără însemne ale poliţiei.

— Domnul Quinn? Nigel Cramer. Ne‑am mai întâlnit cândva dar în treacăt.

Intră scârbit în apartament. Nu avusese până atunci nici o idee de existenţa lui ca locuinţă secretă a Companiei, dar aflase acum. Şi mai ştia şi că CIA avea să îl părăsească imediat la în­cheierea acestei afaceri pentru a‑şi face rost de altul.

Quinn îşi aminti de Cramer de cum îi zări chipul.

— Irlanda, cu ani în urmă. Afacerea Don Tidey. Cred că trebuie să avem o discuţie.

Îl pofti în salon. Îl invită să se aşeze, se aşeză şi el pe un scaun în faţa lui Cramer şi arătă cu mâna prin încăpere pentru a‑i atrage atenţia că era plină de microfoane. Lou Collins era el un om amabil din fire, dar nici un detectiv n‑avea cum să fie chiar atât de amabil. Poliţistul britanic dădu din cap plin de gravitate. Îşi dădea seama că, practic, se afla pe teritoriu ameri­can, şi încă în chiar inima capitalei sale, dar ceea ce avea de spus avea să raporteze şi COBREI, cuvânt cu cuvânt.

— Dă‑mi voie, aşa cum spuneţi în America, să dau cărţile pe faţă cu dumneata. Poliţia metropolitană a primit prioritate deplină în investigarea acestei crime. Guvernul dumitale a fost de acord. Până în prezent n‑am ajuns la nici o descoperire esen­ţială, dar e încă devreme şi muncim cu toţii pe rupte.

Quinn dădu din cap. Mai lucrase şi altădată în încăperi as­cultate şi mai vorbise de multe ori la telefoane interceptate. Tre­buia să facă întotdeauna eforturi ca să desfăşoare conversaţia pe un ton normal. Îşi dădea seama că Cramer vorbea special pentru a fi înregistrat, de aici şi pedanteria.

— Noi am cerut să avem prioritate şi în procesul de nego­ciere dar am fost refuzaţi, la cererea Washingtonului. Sunt obli­gat să accept acest lucru. Dar nu sunt obligat să‑mi şi placă. Mi s‑au dat de asemenea instrucţiuni să‑ţi ofer cooperarea Met.‑u‑lui şi a tuturor celorlalte departamente guvernamentale de care o să ai nevoie. Şi o vei avea. Îţi dau cuvântul meu.

— Îţi sunt foarte îndatorat, domnule Cramer, îi spuse Quinn. Ştia că sună foarte pretenţios, dar benzile se învârteau pe undeva.

— De ce anume ai nevoie?

— Mai întâi un tablou exact. Ultimele date pe care le‑am ci­tit sunt de la Washington... Quinn se uită la ceas la ora 20.00, ora Londrei. Acum mai bine de şapte ore. Răpitorii au luat deja legătura?

— După câte ne putem da seama până în prezent, nu, îi răs­punse Cramer. Am primit telefoane, bineînţeles. Unele evident false, altele nu chiar atât de evident, vreo duzină chiar plauzi­bile. La acestea din urmă am cerut să ne dea o dovadă că îl au cu adevărat pe Simon Cormack...

— Cum?

— O întrebare la care să ni se dea răspuns. Ceva din cele două luni petrecu­te la Oxford, care ar fi greu de aflat. Nu ne‑a mai sunat nimeni cu răspunsul corect.

— Patruzeci şi opt de ore nu e o perioadă de aşteptare neo­bişnuită pentru stabilirea primului contact, observă Quinn.

— De acord, îl susţinu Cramer. S‑ar putea să comunice prin poştă, o scri­soa­re sau o bandă înregistrată şi în acest caz pache­tul poate să fie deja pe drum. Sau prin telefon. Dacă e vorba de primul caz, o să le aducem pe toate aici, deşi vreau ca specialiş­tii noştri să se uite ei primii la hârtie, la plic, la ambalaj şi la scrisoarea propriu‑zisă, poate dau de vreo urmă de amprente, de salivă sau orice altceva. Cred că e ceva foarte corect. Aici n‑ai nici un fel de instalaţii de laborator.

— Cât se poate de corect, îl aprobă Quinn.

— Dar dacă primul contact va fi prin telefon, dumneata cum vrei să acţio­nezi, domnule Quinn?

Quinn îi povesti ce dorea. Un anunţ public la programul Ştirile de la zece, prin care să se ceară celor care îl ţineau prizonier pe Simon Cormack să ia contact cu ambasada americană, şi nu­mai cu ea, la anumite numere de telefon. O centrală în subsolul ambasadei care să filtreze toate apelurile, să le înlăture pe cele evident false şi să le conecteze pe cele plauzibile direct la el în apartament.

Cramer se uită la Collins şi Seymour, care încuviinţară. Aveau să instaleze o centrală cu mai multe linii pentru filtrarea la ambasadă chiar în următoarea jumătate de oră, tocmai la timp pentru emisiunea de ştiri. Quinn continuă.

— Oamenii dumitale de la Telecom pot să urmărească toate apelurile sosite la ambasadă, poate că au să facă şi unele ares­tări în cazul farsorilor destul de idioţi ca să nu dea telefon de la o cabină publică sau ca să stea prea mult pe fir. Dar nu cred că răpitorii au să fie chiar atât de tâmpiţi.

— De acord, zise Cramer. Până în prezent, sunt chiar mult mai deştepţi.

— Legătura trebuie să aibă derivaţii şi să se facă doar cu unul din telefoa­nele de aici din apartament. Există trei, nu?

Collins îl aprobă. Unul era o derivaţie directă din biroul lui, care oricum se afla în interiorul ambasadei.

— Folosiţi‑l pe acela, spuse Quinn. După ce am stabilit contactul cu răpitorii adevăraţi, în cazul în care îl vom stabili, vreau să le dau un număr nou; un fir special care să ajungă la mine, şi numai la mine.

— O să‑ţi instalez un post urgent în nouăzeci de minute, zise Cramer, un număr care n‑a mai fost folosit niciodată. O să trebuiască să‑l interceptăm, bineînţeles, dar în aparat n‑o să se audă nici un sunet. În sfârşit, trebuie să am doi inspectori şefi detectivi care să stea aici cu dumneata, domnule Quinn. Sunt oameni buni şi cu experienţă. Un singur om nu poate să stea treaz douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

— Regret, dar nu, îl refuză Quinn.

— Pot să‑ţi fie de mare folos, insistă Cramer. Dacă răpitorii sunt englezi, o să se pună problema accentelor regionale, a cu­vintelor din argou, al indiciilor de încordare sau disperare din glasul de la celălalt capăt al firului, urme insignifi­ante pe care numai un englez le poate sesiza. N‑au să spună nimic, au să as­culte doar.

— Pot să asculte şi la centrală, spuse Quinn. De altfel, ai să înregistrezi oricum totul. Treci pe la experţii în vorbire, adaugă propriile dumitale comentarii despre cât de prost mă descurc eu şi vino să‑mi baţi la uşă cu rezultatele. Dar eu lucrez singur.

Cramer strânse uşor din buze. Primise însă ordine precise. Se ri­dică să plece. Quinn se ridică şi el.

— Dă‑mi voie să te conduc până la maşină, îi spuse el. Ştiau cu toţii ce voia să spună scările nu erau ascultate. La uşă Quinn le făcu semn cu capul lui Collins şi lui Seymour să rămână în urmă. Aceştia se executară fără prea multă tragere de inimă. Pe scări, Quinn îi murmură lui Cramer la ureche:

— Ştiu că nu‑ţi place aşa. Nici eu nu sunt prea fericit. Dar încearcă să ai încredere în mine. N‑am de gând să pierd băiatul, dacă îmi stă în putinţă. O să auzi fiecare nenorocită de silabă de la telefon. Chiar şi ai mei au să mă audă tot în căşti.. E ca o staţie de radioemisie aici.

— Prea bine, domnule Quinn. O să ai tot ce‑ţi pot pune eu la dispoziţie. E o făgăduială.

— Un ultim lucru... Ajunseseră pe trotuar; maşina poliţiei aştepta. Dacă tipii dau telefon sau dacă rămân ceva mai mult pe fir, fără patrule motorizate care să se‑ndrepte cu mare tărăboi către cabină...

— Ştim şi noi asta, domnule Quinn. Dar va trebui să avem oameni în civil care să se îndrepte spre sursa apelului. Au să fie foarte discreţi, aproape invizibili. Dar dacă am putea zări nu­mărul maşinii... sau să facem rost de o descriere a înfăţişării... asta ar reduce treaba la două‑trei zile.

— Să nu fiţi văzuţi, îl avertiză Quinn. Omul din cabină o să fie într‑o tensiune de nedescris. Nu vrem nici unul să înceteze legătura. Asta ar însemna probabil că s‑au hotărit să lase totul baltă şi să‑şi ia tălpăşiţa fără alte urme decât un cadavru.

Cramer dădu din cap, îi strânse mâna şi se urcă în maşină.

Peste treizeci de minute îşi făceau apariţia tehnicienii, nici unul în uniforma Telecomului, dar prezentând cu toţii legitima­ţii autentice. Quinn le făcu un semn amabil cu capul, ştiind că erau cu toţii de la MI‑5, serviciul de securitate, şi aceştia se pu­seră imediat pe treabă. Erau foarte îndemânatici şi rapizi. De altfel, cea mai mare parte a operaţiei era realizată la centrala din Kensington.

Unul dintre tehnicieni, ţinând în mână baza telefonului de­montat din sufrage­rie, ridică uşor din sprâncene. Quinn se făcu că nu observă. Încercând să introducă un microfon, omul dă­duse peste un altul deja instalat. Însă ordinele sunt ordine; îl in­troduse şi pe al lui lângă cel american, realizînd astfel o nouă colaborare anglo‑americană în miniatură. La 21.30, Quinn avea la dispoziţie firul urgent, postul ultraizolat la care să‑l transfere pe răpitorul adevărat dacă acesta avea să i se adreseze vreodată. Cel de‑al doilea post fu legat permanent de centrala de la amba­sadă, ca să fie folosit pentru „posibilii" ce urmau să apară. Cel de‑al treilea rămânea pentru telefoanefe care urmau să se dea din apartament.

În subsolul ambasadei americane din Grosvenor Square era o activitate mult mai intensă. Existau deja zece posturi şi toate erau ocupate. Zece tinere, unele americane, altele englezoaice, stăteau pregătite şi aşteptau.

O a treia operaţie se desfăşura la centrala telefonică din Kensington, unde poliţia instală un ofiţer care să urmărească toate apelurile de la postul urgent al lui Quinn. Kensington era o centrală electronică modernă, localizarea avea să fie rapidă, în opt până la zece secunde. La ieşirea din centrală, apelurile că­tre postul urgent mai aveau două derivaţii, una spre centrul de comunicaţii al MI‑5 din Cork Street, Mayfair, celălalt spre sub­solul ambasadei Statelor Unite, unde centrala avea să se tran­sforme în post de ascultare după ce răpitorul avea să fie identi­ficat.

La treizeci de secunde după plecarea grupului de englezi, so­sea şi tehnicianul american al lui Lou Collins ca să înlăture toate microfoanele britanice proaspăt instalate şi să le regleze pe cele ale Agenţiei. În felul acesta, atunci când vorbea altfel decât la telefon, Quinn avea să fie ascultat doar de amicii săi ameri­cani. „Frumoasă încercare", observă Seymour peste o săptămână în timp ce bea un pahar la Clubul Brook împreună cu co­legul său de la MI‑5.

La ora 22.00, comentatorul de ştiri a reţelei ITN, Sandy Gaster, îşi aţintea privirea în obiectivul aparatului de filmat, în timp ce se stingeau ultimele sunete ale Big Benului, şi anunţa comunicatul către răpitori. Numerele de telefon rămaseră pe ecran pe tot parcursul anunţului despre răpirea lui Simon Cormack, anunţ care nu spunea prea multe dar spunea, totuşi ceva.

În salonul casei liniştite, la patruzeci de mile depărtare de Londra, patru oameni tăcuţi şi încordaţi urmăreau emisiunea de la televizor. Şeful traduse rapid în franceză pentru doi dintre ei. De fapt, unul era belgian iar celălalt corsican. Cel de‑al pa­trulea n‑avea nevoie de nici o traducere. Vorbea engleza foarte bine, dar cu pronunţatul accent afrikaaner din Africa de Sud natală.

Cei doi din Europa nu cunoşteau deloc engleza, iar şeful le interzisese cu desăvârşire să iasă din casă înainte de a se fi în­cheiat afacerea. El era singurul care pleca şi venea, totdeauna prin garajul lipit de casă, totdeauna în aceeaşi limuzină Volvo, prevăzută acum cu anvelope şi numere de circulaţie noi nu­merele originale şi legitime. Nu pleca niciodată fără perucă, barbă, mustaţă şi ochelari de culoare închisă. Câtă vreme lipsea, ceilalţi aveau instrucţiuni stricte să nu se arate în nici un fel la vedere, nici măcar la fereastră, şi să nu răspundă cu nici un preţ oricui ar fi venit să bată la uşă.

În timp ce emisiunea de actualităţi trecea la situaţia din Orientul Mijlociu, unul din europeni întrebă ceva. Şeful dădu din cap.

Demain, răspunse el, mâine dimineaţă.

Peste noapte, în subsolul ambasadei aveau să fie recepţio­nate mai bine de două sute de apeluri. La toate s‑a răspuns atent şi curtenitor, dar numai şapte dintre ele i‑au fost transfe­rate lui Quinn. Acesta răspunse de fiecare dată cu un glas voios şi prietenos, adresându‑i‑se celui de la celălalt capăt al firului cu „prietene" sau „amice" şi explicându‑i că „oamenii lui" erau pur şi simplu obligaţi să îndeplinească plicticoasa formalitate de a stabili cu certitudine că autorul telefonului îl avea cu adevărat pe Simon Cormack. Şi îl rugă pe fiecare să‑l sune din nou pen­tru a‑i da răspuns la o întrebare foarte simplă. N‑a mai revenit nici unul. Într‑o perioadă de acalmie, de la ora trei până la răsă­ritul soarelui, dormi ca o pisică timp de patru ore.

Sam Somerville şi Duncan McCrea rămaseră alături de el toată noaptea. Sam comentă asupra performanţei sale reţinute de la telefon.

— Nici n‑a început încă, îi spuse el liniştit.

Tensiunea însă da. Cei doi mai tineri o şi resimţeau.

Puţin după miezul nopţii, Kevin Brown, care luase avionul de prinz de la Washington, ateriza şi el la Heathrow împreună cu o echipă de opt agenţi FBI. Avertizat, un Patrick Seymour exasperat era de faţă ca să‑i întâmpine. Îi prezentă ofiţerului su­perior o dare de seamă asupra evenimentelor petrecute până la ora 23.00, când plecase la aeroport. Inclusiv instalarea lui Quinn într‑o zonă aleasă de acesta în detrimentul lui Winfield House şi situaţia la zi a interceptării telefoanelor.

— Ştiam eu că e un dobitoc care se dă mare, bombăni Brown auzind de tot talmeş‑balmeşul de pe aleea de la Winfield House. Trebuie să ne aşezăm pe capul nemernicului că altfel cine ştie ce renghiuri mai e în stare să ne joace. Să mergem la ambasadă. O să dormim pe nişte paturi pliante instalate chiar acolo, la subsol. Dacă sonatul ăsta trage vreo băşină, vreau s‑o aud; clar şi limpede.

În sinea lui, Seymour oftă adânc. Auzise de Kevin Brown şi ar fi preferat să se lipsească de vizita lui. Acum, cugetă el, avea să fie chiar mai rău decât îşi închipuise. Când ajungeau la amba­sadă, la ora 1.30 noaptea, tocmai se primea cel de‑al o sută şa­selea apel fals.

***

Mai existau şi alţi oameni care au dor­mit pe apucate în noaptea aceea. Comandantul Williams de la S.O.13 şi un individ pe nume Sidney Sykes. Şi‑au petrecut orele de întuneric confruntându‑se într‑o sală de anchetă a pos­tului de poliţie Wandsworth din sudul Londrei. Celălalt ofiţer de faţă era şeful secţiei vehicule al brigăzii crime Grave, ai cărui oameni îl depistaseră pe Sykes.

Pentru un infractor de duzină de teapa lui Sykes, cei doi bărbaţi din partea cealaltă a mesei simple erau nişte barosani şi, la capătul unei ore, era deja un om foarte înspăimântat. După care lucrurile începură să meargă şi mai rău.

Secţia vehicule, urmând descrierea pusă la dispoziţie de zilierul constructor din Leicester, depistase firma de recuperare a vehiculelor avariate care transpor­tase Tranzitul accidentat în urma fatalei îmbrăţişări cu excavatorul. De îndată ce fusese sta­bilit că vehiculul avea şasiul deformat şi era bun de scos din cir­culaţie, firma îl oferise înapoi proprietarului. Dar, cum costul de a‑l aduce înapoi la Leicester cu un camion‑platformă depă­şea valoarea maşinii, acesta refuzase categoric. Firma îl vânduse lui Sykes drept fier vechi pentru cimitirul lui de maşini de la Wandsworth. Echipele de cercetare ale secţiei vehicule îşi petre­cuseră toată ziua întorcând pe dos cimitirul.

Descoperiseră un butoi pe trei sferturi plin cu ulei negru uzat, ale cărui adâncimi mlăştinoase dăduseră la iveală douăzeci şi patru de plăcuţe cu numere de înscriere în circulaţie, 12 pe­rechi care se potriveau perfect, toate făcute în cimitirul lui Sykes şi autentice ca o bancnotă de trei lire. O nişă de sub po­deaua biroului prăpădit dezvăluise un teanc de treizeci de docu­mente de înscriere în circulaţie, toate aparţinând unor automo­bile şi furgonete care îşi încetaseră existenţa doar pe hârtie.

Escrocheria lui Sykes se baza pe achiziţionarea unor vehi­cule accidentate, scoase din circulaţie de cei de la asigurări, şi anunţarea proprietarului că el, Sykes, urma să‑i informeze pe cei de la Swansea că acesta îşi încetase existenţa, nemaifiind decât un morman de fiare vechi; după care comunica la Swansea exact contrariul că îl cumpărase de la fostul proprietar. Computerul din Swansea avea să consemneze acest lucru drept „fapt". Dacă maşina era chiar iremediabil avariată, Sykes cum­păra pur şi simplu actele legale, care puteau fi apoi folosite pen­tru orice vehicul de acelaşi tip şi marcă aflat în circulaţie, vehi­cul furat de prin câte o parcare de asociaţii mai iuţi de mână ai acestuia. Cu noile numere corespunzătoare documentelor de la maşina distrusă, maşina furată putea să fie după aceea revândută. Operaţiunea finală era de a şterge numerele originale de pe şasiu şi de pe blocul motor, de a grava unele noi şi de a turna destulă unsoare şi murdărie ca să‑l înşele pe clientul obiş­nuit. Bineînţeles că poliţia n‑avea cum să fie înşelată dar, atâta vreme cât toate tranzacţiile se făceau cu bani gheaţă, Sykes pu­tea ulterior să nege nu numai că o vânduse, ba chiar că ar fi vă­zut‑o vreodată.

O variaţie a acestei escrocherii era de a lua o furgonetă cum era Tranzitul, aflată în bună stare cu excepţia şasiului strâmb, de a‑i tăia porţiunea distorsio­nată, a‑i acoperi partea lipsă cu o bucată de longrină şi a o repune în circulaţie. Ilegal şi periculos, dar astfel de furgonete puteau probabil să mai circule încă vreo câteva mii de mile până să se desfacă în bucăţi.

Confruntat cu mărturiile zilierului de la construcţii, ale fir­mei de recuperări care‑i vânduse epavă maşinii drept fiare vechi în schimbul a douăzeci de lire şi cu urmele numerelor vechi dar adevărate de pe şasiu şi motor; şi informat de ase­me­nea în ce acţiune fusese utilizată furgoneta, Sykes pricepu că se băgase într‑o belea mare de tot şi făcu o declaraţie completă.

Omul care cumpărase Tranzitul, îşi aduse el aminte după ce‑şi scormoni bine mintea, se plimbase într‑o zi prin curte, acum şase săptămâni, şi, când îl între­base ce dorea, îi spusese că era în căutarea unei furgonete ieftine. Din întâmpla­re, Sykes tocmai terminase de reciclat şasiul Tranzitului albastru, vopsit de‑acu­ma în verde. La capătul unei ore, omul pleca din curte lăsându‑i în schimb trei sute de lire bani peşin. Nu‑l mai văzuse niciodată de atunci. Cele cincisprezece bancnote de douăzeci de lire se făcuseră praf de mult.

— Descrierea? îi ceru comandantul Williams.

— Încerc, încerc, se văită Sykes.

— Dă‑ţi toată silinţa, îl sfătui Williams. O să facă să‑ţi treacă mult mai uşor tot restul vieţii.

Înălţime mijlocie, statură mijlocie. În jur de cincizeci de ani. Chip şi maniere dure. Glasul lipsit de eleganţă şi nu era originar din Londra. Păr roşcat putea să fie perucă, dar una foarte bună. De altfel, avea pălărie, cu toată arşiţa de la sfârşitul lui august. Mustaţă, mai închisă la culoare decât părul putea să fie lipită, dar foarte bine. Şi ochelari de culoare închisă. Nu de soare, cu sticle obiş­nu­ite albastre, cu ramă de baga.

Cei trei aveau să‑şi mai petreacă alte trei ore cu desenatorul poliţiei. Chiar înainte de ora mesei de dimineaţă, comandantul Williams aducea cu sine portretul la Scotland Yard şi i‑l arăta lui Nigel Cramer. La ora nouă, acesta îl prezenta, la rândul lui, comitetului COBRA. Nenorocirea era că cel din fotografie pu­tea să fie oricine. Şi cu asta pista se termina.

— Ştim că la maşină a mai umblat cineva, un mecanic mai bun decât Sykes, explică Cramer comitetului. Şi că un zugrav de firme a pictat inscripţia firmei Barlow de pe ambele părţi. Tre­buie să fi fost depozitată pe undeva, într‑un garaj cu dispozitive de sudură. Dar dacă facem un apel la public, au să‑l vadă şi ră­pitorii şi au să‑şi piardă capul, au să o şteargă şi au să‑l lase pe Simon Cormack mort.

S‑a căzut de acord ca descrierea să fie trimisă la toate postu­rile de poliţie fără ca presa şi marele public să fie implicate.

Andrew „Andy" Laing îşi petrecu noaptea cercetând din ce în ce mai nedume­rit dosarele tranzacţiilor bancare până când, înainte de mijirea zorilor, nedumeri­rea făcu loc certitudinii tot mai pronunţate că avea dreptate şi că nu putea să existe nici o altă explicaţie.

Andy Laing era şeful serviciului de credit şi marketing de la filiala Jiddah a Băncii de Investiţii a Arabiei Saudite, instituţie fondată de guvernul saudit pen­tru a se ocupa de cea mai mare parte a astronomicelor sume de bani în care se scăldau ţinutu­rile acelea.

Cu toate că era o proprietate saudită şi avea un comitet de direcţie cu pre­pon­­de­renţă saudit, BIAS angajase prin contract mai mult funcţionari din străină­tate, cel mai mare furnizor de personal fiind banca Rockmann‑Queens din New York, de unde fusese trimis şi Laing.

Acesta era tânăr, entuziast, conştiincios şi ambiţios, dornic să îşi facă o carie­ră în domeniul bancar şi se bucura că fusese detaşat în Arabia Saudită. Avea un salariu mai bun decât la New York, un apartament atrăgător, câteva iubite în sânul marii comunităţi de expatriaţi din Jiddah, nu‑l deranja interdicţia al­coo­lului şi se înţelegea de minune cu toţi colegii.

Chiar dacă sediul BIAS era la Riad, filiala cea mai activă era la Jiddah, capi­ta­la comerţului şi afacerilor din Arabia Sau­dită. În mod normal, cu o seară în urmă Laing ar fi trebuit să plece din clădirea albă cu creneluri care aducea mai mult cu o fortăreaţă a Legiunii străine decât cu sediul unei bănci şi să se ducă la Hyatt Regency de pe aceeaşi stradă ca să bea ceva. Dar mai avea de încheiat două dosare şi preferase să mai stea o oră jn plus ca să nu‑i mai rămână pe a doua zi.

Aşa se face că era încă la biroul lui atunci când apăruse bătrinul mesager arab, cu căruţul plin de formularele scoase din computerul băncii, pe care le distribuia în fiecare birou executiv pentru a fi rezolvate a doua zi. Aceste formu­la­re conţineau în­registrările tranzacţiilor de peste zi, încheiate de diferitele depar­tamente ale băncii. Bătrânul aşeză meticulos un teanc de formu­lare pe biroul lui Laing, dădu din cap şi se retrase. Laing strigă un „Shukran" voios în urma lui se mândrea că se purta în­totdeauna curtenitor cu personalul arab de serviciu şi conti­nuă să‑şi vadă de lucru.

După ce termină, aruncă o privire spre hârtiile de lângă el şi scoase o exclama­ţie agasată. I se aduseseră nişte formulare gre­şite. Cele de lângă el erau înregis­tră­rile de intrări şi ieşiri ale de­punerilor şi retragerilor din toate conturile majore deschise la bancă. De acestea se ocupa şeful serviciului operaţii, nu cel de la cre­dit şi marketing. Le luă şi se îndreptă cu ele spre biroul gol al şefului serviciu­lui operaţii, domnul Amin, colegul său din Pakistan, care lucra pe acelaşi coridor.

Pe drum, aruncă o privire la foile din mână; ceva îi atrase atenţia. Se opri, se întoarse şi începu să cerceteze înregistrările filă cu filă. Din toate reieşea acelaşi tipar. Se aşeză la computer şi îi ceru să verifice înregistrările din conturile a doi clienţi. Ti­parul era mereu acelaşi.

Către dimineaţă era de‑acuma sigur că nu putea să existe nici o îndoială. Ce avea el în faţă era o fraudă majoră. Coinci­denţele erau mult prea bizare. Puse for­mularele pe biroul dom­nului Amin şi se hotărî să plece cu prima ocazie la Ri­ad cu avionul pentru o întrevedere personală cu colegul lui american, directorul general Steve Pyle.

În timp ce Laing străbătea străzile întunecate ale Jiddahului îndreptându‑se spre casă, cu opt fusuri orare mai la apus Comi­tetul de la Casa Albă îl asculta pe doctorul Nicholas Armitage, psihiatrul experimentat care tocmai sosise în Aripa de Vest, ve­nind de la Locuinţa executivă.

— Domnii mei, până în prezent trebuie să vă spun că şocul a afectat‑o pe Pri­ma Doamnă într‑un grad mai mare decât pe Preşedinte. Dînsa continuă trata­men­tul cu medicamente sub su­pravegherea doctorului personal. Preşedintele are, fără îndoială, un temperament mai puternic, dar mă tem că încordarea înce­pe să‑şi spună deja cuvântul şi au şi început să se arate primele semne evidente ale traumei părinteşti post‑răpire.

— Ce semne, doctore? se interesă Odell fără nici o cere­monie.

Psihiatrul căruia nu‑i plăcea să fie întrerupt şi nici nu era niciodată atunci când le ţinea prelegeri studenţilor îşi drese glasul.

— Trebuie să înţelegeţi că, în cazurile acestea, mama se poate uşura, din feri­ci­re, vărsind lacrimi sau chiar făcând crize de isterie. Părintele masculin suferă însă adesea mai mult pentru că resimte, pe lângă normala îngrijorare pentru soartă copilului răpit, şi un profund sentiment de vinovăţie, de autoînvinovăţire, apărut din convingerea că e într‑un anume fel răspunzător, că ar fi trebuit să facă mai mult, să ia mai multe măsuri de pre­cauţie, să aibă mai multă grijă.

— Dar nu e logic, protestă Morton Stannard.

— Nu‑i vorba de nici o logică aici, spuse doctorul. E vorba de simptomele traumei, agravate de faptul că Preşedintele era este extrem de ataşat de fiul său, că, de fapt, îl iubeşte foarte mult. Adăugaţi la asta şi sentimentul de nepu­tin­ţă, inca­pacitatea de a face ceva. Până în prezent, fără nici un contact de la răpitori, normal că nici nu ştie dacă băiatul lui mai e măcar sau nu în viaţă. E încă prematur, desigur, dar nu se întrevăd nicidecum şanse de ameliorare.

— Răpirile astea pot să dureze săptămâni de zile, zise Jim Donaldson. Omul de care vorbim este şeful nostru executiv. La ce schimbări putem să ne aştep­tăm?

— Încordarea va mai slăbi puţin atunci când se va stabili primul contact şi dacă se va obţine dovada că Simon mai este în viaţă, răspunse doctorul Armi­tage. Dar această uşurare nu va dura prea mult. Pe măsură ce va trece timpul, starea se va agrava. Solicitarea va atinge punctul maxim şi va da naştere irita­bilităţii. Vor apărea insomnii acestea pot fi însă combătute cu medicamente. În cele din urmă se va ajunge la apatie în pro­blemele de serviciu ale părintelui...

— În cazul nostru e vorba de conducerea unei afurisite de ţări, observă Odell.

— ...şi lipsă de concentrare, pierderea memoriei în proble­mele de guvernare. Într‑un cuvânt, domnilor, Preşedintele îşi va concentra cea mai mare parte a gândurilor asupra fiului său şi o altă bună parte asupra stării soţiei. În unele cazuri, chiar după rezolvarea cu succes a cazurilor de răpire, părinţii au fost aceia care au avut nevoie de o perioadă îndelungată, de luni şi ani de zile, de tratament post‑traumatic.

— Cu alte cuvinte, constată procurorul general Bill Walters, n‑o să avem decât o jumătate de Preşedinte, şi poate că nici atât.

— Ei, hai, n‑o lua chiar aşa, interveni ministrul de finanţe Reed. Ţara asta a mai avut şi altădată preşedinţi pe masa de operaţii, în incapacitate totală de a o conduce. Trebuie să‑i pre­luăm noi îndatoririle, să rezolvăm toate treburile aşa cum ar fi dorit prietenul nostru şi să încercăm să‑l deranjăm cât mai puţin posibil.

Dar optimismul lui stârni prea puţine reacţii pozitive. Brad Johnson se ridică.

— De ce dracu' nu iau odată legătura nemernicii ăştia? în­trebă el. Au trecut aproape patruzeci şi opt de ore.

— Cel puţin avem un negociator instalat în aşteptarea pri­mului apel, spuse Reed.

— Şi avem o prezenţă în număr mare la Londra, adăugă Walters. Domnul Brown a sosit acolo împreună cu echipa lui de la Birou de acum două ore.

— Ce naiba face poliţia britanică, bodogăni Stannard. De ce nu reuşeşte să‑i găsească pe nemernicii ăştia?

— Trebuie să nu uităm că n‑au trecut decât patruzeci şi opt de ore nici mă­car atât, observă secretarul de stat Donaldson. N‑o fi ea Marea Britanie tot atât de mare cât SUA, dar are cincizeci şi patru de milioane de locuitori şi o grămadă de locuri în care să te poţi ascunde. Aţi uitat cât l‑a ţinut Armata de eli­berare simbi­oneză pe Patty Hurst, cu tot FBI‑ul de pe urmele sale? Luni de zile.

— Haideţi să fim realişti, domnilor, rosti Odell tărăgănat, problema e că n‑avem cum să facem mai mult.

Asta şi era problema; că nu exista nimeni care să poată face ceva.

***

Băiatul despre care tocmai vorbeau îşi petrecea a doua noapte în captivitate. Chiar dacă n‑avea de unde să ştie, pe culoarul din faţa celulei cineva stătea de pază toată noaptea. O fi avut ea pivniţa zidurile din ciment turnat, dar răpitorii erau hotăriţi să‑i pună un căluş ca să‑l liniştească în cazul în care s‑ar fi hotărât să strige şi să urle. Simon însă se feri să facă această greşeală. Se hotărâse să‑şi înnăbuşe temerile şi să se poarte cu cea mai mare demnitate. Făcu două duzini de exerciţii de gimnastică, urmărit de un ochi sceptic prin vizor. Si­mon nu avea ceas plecase la antrenament fără el şi înce­puse să piardă noţiunea timpului. Lumina ardea în permanenţă dar când i se păru că venise miezul nopţii nu greşea decât cu două ore se ghemui în pat, îşi trase pătura peste cap ca să se ferească de lumină şi se adânci în somn. În timp ce el adormea, la ambasada ţării sale din Grosvenor Square, la o depărtare de patruzeci de mile, se primeau ultimele zece‑douăsprezece tele­foane false.

Lui Kevin Brown şi echipei lui de opt duri nu le ardea de somn. Supersonicul îi adusese în alt fus orar, iar orologiile lor biologice erau rămase încă pe ora Washingtonului, cu cinci ore mai devreme decât la Londra.

Brown insistase ca Seymour şi Collins să‑i arate centrala te­lefonică de la subsol şi postul de ascultare din ambasadă, aflat într‑un birou de la marginea complexului, în care tehnicienii americani britanicilor nu li se permisese accesul instala­seră nişte difuzoare în perete, care să redea sunetele înregistra­te de nenumăratele microfoane din apartamentul din Kensington.

— Avem două microfoane în salon, îl informă Collins pe Brown fără nici o tragere de inimă.

Nu vedea de ce să‑i explice tehnicile Companiei unuia de la Birou, dar dacă aşa erau ordi­nele! Şi, de fapt, apartamentul din Kensington era, în orice caz, „consumat" din punct de vedere operativ.

— Dacă vreun ofiţer superior de la Langley îşi stabileşte baza acolo, bineînţe­les că microfoanele sunt dezactivate. Dar dacă avem de chestionat vreun sovietic, microfoanele care nu se văd sunt mai puţin inhibante decât un magnetofon în funcţiune. Salonul este zona principală de chestionare. Dar mai există două şi în dormitorul principal Quinn doarme în el, dar nu în clipa de faţă, după cum o să auziţi şi altele în cele două dormitoare mici şi în bucătărie. Din respect pentru domnişoara Somerville şi pentru McCrea, omul nostru, le‑am scos din funcţiune pe cele din ca­merele lor. Dar dacă Quinn intră în oricare din ele pentru o discuţie confidenţială, putem să le reactivăm oricând, răsucind butoanele de aici şi de aici.

Collins le arătă două butoane de la pupitrul de comandă.

— În orice caz, şi dacă vorbeşte cu unul din ei în afara ra­zei de acţiune a microfoanelor, e de presupus că au să vină să ne dea raportul, nu? întrebă Brown.

Collins şi Seymour încuviinţară.

— Apoi, mai avem şi cele trei telefoane, continuă Collins. Unul este noul post pentru comunicările urgente. Quinn are să‑l folosească doar atunci când o să fie convins că vorbeşte cu răpi­torii autentici, nu în alte scopuri. Toate conversaţiile de la tele­fonul acesta au să fie interceptate de englezi la centrala din Kensington şi transmise prin difuzorul de aici. Al doilea telefon este o derivaţie directă din camera lui, pe care o foloseşte acum cu unul dintre aceia pe care îi credem im­pos­tori, dar poate că nu e. Şi firul ăsta trece prin centrala Kensington. Al treilea este un telefon obişnuit, interceptat şi el, dar probabil că va fi folo­sit numai dacă Quinn o să vrea să dea el un telefon.

— Vrei să spui că englezii ascultă şi ei toate astea? îl întrebă Brown cu un ton acru

— Numai telefoanele, îi răspunse Seymour. Trebuie să ne asigurăm de colabo­rarea lor în ceea ce priveşte telefoanele în fond centralele le aparţin. În plus, pot să contribuie în direcţia tiparului vocii, a defectelor de vorbire, a accentelor regionale. Şi, bineînţeles, urmărirea trebuie să fie efectuată de ei, direct de la centrala Kensington. N‑avem nici un fir care să nu fie inter­ceptat între aparta­ment şi subsolul nostru.

Collins tuşi.

— Ba avem, zise el, dar funcţionează numai pentru micro­foanele din încăperi. Avem de fapt două apartamente în clădi­rea respectivă. Tot ce e prins de microfoanele din camere se transmite prin nişte legături interioare în cel de‑al doilea aparta­ment, mai mic, pe care îl avem la subsol. Chiar şi în clipa de faţă am un om acolo. La subsol, cuvintele sunt distorsionate şi transmise prin ultrascurte la ambasadă, unde sunt recepţionate, decodate şi trimise aicea jos.

— Le transmiteţi prin radio pe o distanţă de numai o milă? întrebă Brown.

— Domnule, Agenţia mea se înţelege foarte bine cu englezii. Dar nici un serviciu secret din lume nu îşi transmite informaţiile direct prin intermediul legăturilor terestre de sub un oraş pe care nu îl controlează.

— Deci, britanicii pot să asculte conversaţiile telefonice, dar nu şi ce se discută în cameră, se veseli Brown.

Se înşela însă amarnic. De cum aflase de apartamentul din Kensington, de refuzul de a‑i accepta pe cei doi inspectori şefi metropolitani în apartament şi de înlăturarea microfoanelor proprii, MI‑5 îşi făcuse socoteala că trebuia să mai existe încă un apartament american în clădire, care să transmită cele aflate din interogarea sovieticilor până la centrul de control al CIA, aflat pe undeva prin altă parte. În nici o oră toate documentele clădirii erau studiate şi micul apartament de la subsol localizat. La miezul nopţii, echipa de instalatori descoperise deja firele de legătură care treceau prin sistemul central de încălzire şi îşi in­stalase postul de intercepţie într‑un apartament de la parter al cărui locatar fusese invitat politicos să îşi ia un scurt concediu pentru a fi de folos Majestăţii Sale. În zorii zilei nu exista ni­meni care să nu fie ascultat.

Omul lui Collins de la ELINT spionajul electronic Ż, care se afla la pupitru, îşi ridică de pe urechi căştile.

— Quinn tocmai a terminat convorbirea, anunţă el. Acuma stau de vorbă între ei. Vreţi să‑i ascultaţi, domnule?

— Bineînţeles, îi răspunse Brown.

Tehnicianul transferă conversaţia ce se desfăşura în salonul din Kensington de la ascultarea la cască la cea prin difuzoarele de pe pereţi. Se auzi imediat glasul lui Quinn.

— ...ar fi grozav. Mulţumesc, Sam. Cu lapte şi cu zahăr.

— Credeţi că o să mai sune? Era McCrea.

— Nu. Plauzibil, dar nu prea îmi miroase. Quinn.

Cei din ambasadă se întoarseră să plece. În mai multe bi­rouri alăturate fuseseră instalate paturi de campanie. Brown era hotărât să fie la post la orice oră. Desemnă doi dintre cei opt oameni ai echipei sale care să rămână în schim­bul de noapte. Era ora 2.30.

Aceeaşi discuţie, atât de la telefon cât şi din încăpere, fusese ascultată şi transmisă la centrul de comunicaţii al MI‑5 din strada Cork. La centrala Ken­sing­ton poliţia ascultase doar ceea ce se vorbise la telefon, stabilind în opt secunde că apelul pro­venea de la o cabină telefonică din apropiere de Padding­ton, şi trimisese imediat un poliţist civil de la postul de poliţie din car­tier, aflat la două sute de metri de acolo. Fu arestat un bătrân cu o boală mintală cu antece­dente.

La ora nouă dimineaţa în cea de‑a treia zi, una dintre ope­ratoarele din Gros­venor Square răspundea la un nou apel. Gla­sul era al unui englez, grosolan şi tăios.

— Fă‑mi legătura cu negociatorul.

Fata se înverzi. Nu mai folosise nimeni cuvântul până atunci. Îşi păstră glasul cât mai suav cu putinţă.

— Aveţi legătura, domnule.

Quinn ridică receptorul la jumătatea primului ţîrîit.

— Cineva întreabă de negociator. Doar atât, se grăbi să spună fata în şoaptă.

Peste o jumătate de secundă avea legătura. În difuzoare se auzi glasul adânc, liniştit al lui Quinn.

— Salut, amice. Ai vrut să vorbeşti cu mine?

— Dacă‑l vrei pe Simon Cormack înapoi, o să te coste. O groază. Acum ascul­tă aici la mine...

— Nu, prietene, tu ai să mă asculţi pe mine. Am primit deja o duzină de telefoane false pe ziua de azi. Înţelegi că există o sumedenie de nebuni pe lumea asta, nu? Aşa că fă‑mi o favoare o simplă întrebare...

În Kensington, urmăritorii făcură „intercepţia" în opt se­cunde. Hichin, Hart­ford­shire... o cabină publică... la gară. Cramer transmise informaţia la Yard în zece secunde; poliţia din Hichin se puse mai greu în mişcare. Omul lor porni cu maşina după treizeci de secunde, se dădu jos la două colţuri de gară după un minut şi se îndreptă spre cabinele telefonice la 141 de secunde după începerea convorbirii. Prea târziu. Omul stătuse la aparat treizeci de secunde şi era de‑a­cum cu trei străzi mai de­parte, pierdut în aglomeraţia de dimineaţă...

McCrea se uită uluit la Quinn.

— I‑aţi închis telefonul, exclamă el.

— A trebuit, îi răspunse Quinn laconic. Până să fi terminat depăşeam deja timpul.

— Dacă îl mai ţineai la telefon, observă Sam, poate că l‑ar fi prins poliţia.

— Dacă e omul nostru, vreau să‑l fac să aibă încredere, nu să‑l bag în sperieţi nu încă, îi răspunse Quinn şi rămase tă­cut.

Părea complet relaxat; cei doi însoţitori ai săi erau încor­daţi amândoi şi se holbau la telefon de parcă imediat ar fi putut să înceapă să sune din nou. Quinn ştia că omul n‑avea cum să mai dea telefon mai înainte de două ore. Cu multă vreme în urmă, învăţase pe câmpul de luptă atâta lucru: dacă n‑ai nimic altceva de făcut decât să aştepţi, atunci relaxează‑te.

În Grosvenor Square, Kevin Brown fusese trezit de unul din oamenii lui şi dăduse fuga la postul de ascultare, la timp ca să audă sfârşitul convorbirii, ultimele cuvinte ale lui Quinn.

— ...e numele cărţii? Dă‑mi mai târziu un telefon ca să‑mi răspunzi. Eu o să aştept, amice. Şi acum, salut.

Collins şi Seymour venită şi ei şi ascultară toţi trei înregis­trarea. Trecură apoi la difuzorul din perete şi o auziră pe Sam Somerville exprimându‑şi părerea.

— Chiar aşa, bodogăni Brown.

Auziră şi răspunsul lui Quinn.

— Imbecilul, exclamă Brown. Încă două minute şi puteau să pună mâna pe ticălos.

— Pun mâna pe unul, observă Seymour. Ceilalţi au băiatul.

— Deci îl prind pe unul şi‑l conving să spună unde‑i vizu­ina, zise Brown, poc­nin­du‑se vânjos cu pumnul peste palma cea­laltă.

— Pesemne că au un termen. Şi noi folosim aşa ceva dacă vreunul din reţea e prins cumva. Dacă nu se întoarce la ascun­zătoare în, să zicem, nouăzeci de mi­nu­te, având în vedere aglo­meraţia, ceilalţi ştiu că a fost prins. Îl elimină pe băiat şi se eva­poră.

— Uite ce e, domnule, oamenii ăsta n‑au nimic de pierdut, adăugă Seymour spre iritarea lui Brown. Chiar dacă ar veni ei singuri ca să‑l dea înapoi pe Simon, şi tot ar încasa‑o pe viaţă. Au omorât doi oameni de la servicul secret şi un curcan brita­nic.

— Quinn ăsta ar face mai bine să ştie ce face, zise Brown şi ieşi.

La ora 10.15, în uşa celulei lui Simon Cormack de la subsol se auziră trei lovituri puternice. Simon îşi puse gluga. Când şi‑o scoase, pe peretele de lângă uşă era o bucată de carton:

CÎND ERAI MIC ŞI TE DUCEAI LA NANTUCKET ÎN VACANŢĂ MĂTUŞA EMILY ÎŢI CITEA DIN CARTEA EI PREFERATĂ.

CE CARTE ERA?

Simon rămase cu ochii holbaţi la bucata de carton. Simţi cum îl cuprindea un val de uşurare. Cineva vorbise cu tatăl lui la Washington. Cineva încerca să‑l scape. Încercă să‑şi stăpânească lacrimile, dar acestea îi inundau ochii. Cineva îl urmărea prin vizor. Îşi trase nasul; n‑avea nici măcar o batistă, îşi aminti de mătuşa Emily, sora tatălui său, impecabilă în rochiile ei până la gât, care‑l ducea la plimbare pe plajă, îl aşeza pe iarbă şi îi citea despre animale care vorbeau şi se purtau ca oamenii. Se smiorcăi din nou şi începu să strige răspunsul spre vizor. Acesta se închise. Uşa se întredeschise şi o mână cu mănuşă neagră apăru de după ea şi retrase cartonul.

Omul cu vocea grosolană reveni la orele 13.30. Legătura de la ambasadă s‑a făcut pe loc. Apelul a fost localizat în 11 secunde de la o cabină dintr‑un magazin universal din Milton Keynes, Buckinghamshire. În momentul în care un poliţist civil de la postul de poliţie din Milton Keynes ajungea la cabină şi se uita în jurul ei, cel care dăduse telefonul plecase de 90 de secunde. La telefon nu pierduse nici o clipă.

— Cartea, scrîşnise el. Se numeşte Vîntul din sălcii.

— În ordine, amice, eşti omul pe care îl aşteptam. Acuma notează numărul ăsta, închide şi dă‑mi telefon de la altă cabină. E un fir care ajunge numai şi numai la mine. Trei‑şapte‑zero; zero‑zero‑patru‑zero. Ţine legătura, te rog. Acum salut.

Şi închise din nou. De data aceasta îşi ridică fruntea şi se adresă către perete.

— Collins, poţi să anunţi Washingtonul că ăsta‑i omul nostru. Simon e în viaţă. Tipii vor să discute. Poţi să demontezi centrala de la ambasadă.

Îl auziră foarte bine. Îl auziră cu toţii. Collins se folosi de legătura codificată cu Weintraub la Langley, care îl anunţă pe Odell, iar acesta pe Preşedinte. Nu peste multe minute, centralistele din Grosvenor Square erau trimise la plimbare. Mai venise un ultim apel, o voce nechezată şi plângăreaţă.

— Suntem Armata de eliberare proletară. Îl deţinem pe Simon Cormack. Dacă America nu‑şi distruge armele nucleare...

Glasul fetei de la centrală sună ca melasa care se prelinge.

— Iubitule, spuse ea, du‑te dracului.

— Aţi făcut la fel, zise McCrea. Iar i‑aţi închis telefonul.

— Are dreptate, spuse Sam. Oamenii ăştia pot să fie nişte dezaxaţi. Nu crezi că tratamentul ăsta l‑ar putea supăra atât de tare încât să‑i facă ceva lui Simon Cormack?

— Posibil, îi răspunse Quinn. Dar sper să am dreptate, şi sunt convins că am. Nu sună a terorişti politici. Mă rog să fie vorba doar de un infractor profesionist.

Rămaseră cu toţii cu gura căscată.

— Şi ce‑i aşa de grozav la un infractor de profesie?

— Nu prea mult, recunoscu Quinn care, în mod ciudat, părea foarte uşurat. Dar un profesionist nu lucrează decât pentru bani. Pe care deocamdată nu îi are.

CAPITOLUL ŞAPTE

Răpitorul nu mai dădu telefon decât la ora 18.00. Între timp, Sam Somerville şi Duncan McCrea stătuseră aproape fără încetare cu ochii pe te­lefon, rugându‑se ca oricine ar fi fost acela, să dea telefon din nou şi să nu întrerupă comu­ni­carea.

Numai Quinn părea să aibă capacitatea de a se relaxa. Stă­tea întins pe canapeaua din salon, cu pantofii scoşi, şi citea o carte. Anabasis de Xenofon, dădu Sam raportul cu glas scăzut din camera ei. O adusese cu el din Spania.

— N‑am auzit niciodată de ea, bodogăni Brown în subsolul ambasadei.

— Este despre tactica militară, îl informă Seymour plin de bunăvoinţă, scrisă de un general grec.

Brown scoase un mormăit. Ştia despre greci că sunt membri ai NATO, dar asta era tot.

Poliţia britanică era mult mai ocupată. Două cabine publice, una în Hichin, un mic şi cochet târguşor de provincie de la ca­pătul de nord al comitatului Hertfordshire, cealaltă în noul car­tier al oraşului Milton Keynes, au fost vizitate de oamenii tăcuţi ai Scotland Yardului şi cercetate cu de‑amănuntul pentru a pre­leva amprentele. Erau zeci şi zeci dar, cu toate că n‑aveau de unde să ştie, nici una nu‑i aparţinea răpitorului, care purtase mănuşi chirurgicale de culoarea pielii.

S‑au făcut cercetări discrete în vecinătatea cabinelor pentru a se descoperi dacă exista vreun martor care să fi văzut cine le folosise în momentele când se făcuseră apelurile. Ambele cabine făceau parte din câte un şir de trei sau patru şi erau folosite fără încetare. În plus, ambele locuri erau foarte aglomerate la orele respective. Cramer bombăni.

— Foloseşte orele cele mai aglomerate. De dimineaţă şi la prânz.

Benzile pe care era înregistrată vocea bărbatului de la tele­fon au fost duse unui profesor de filologie, expert în tiparele de vorbire şi originea accentelor, dar cel mai mult vorbise Quinn şi savantul îşi clătină capul cu regret.

— Foloseşte câteva straturi de şerveţele sau de pânză subţire pe deasupra receptorului, spuse el. Primitiv, dar foarte eficient. N‑are cum să inducă în eroare oscilografele de înregistrare a ti­parului vocii dar şi eu, şi maşinile avem nevoie de mai mult ma­terial ca să discernem tiparele.

Comandantul Williams îi promise mai mult material când omul avea să mai telefoneze. În cursul zilei, şase case au fost puse sub observaţie discretă. Una din Londra, celelalte cinci în Comitatele Interioare. Toate erau case închiriate, şi toate pentru şase luni. Până la căderea nopţii, două au fost scoase din cauză: într‑una era un funcţionar bancar căsătorit, cu doi copii, care lucra cât se poate de legal la filiala din Londra a băncii Société Générale; iar în cealaltă un profesor german care făcea cercetări la Muzeul Britanic.

Până la sfârşitul săptămânii aveau să fie eliminate şi celelalte patru, dar piaţa caselor de închiriat producea un flux constant de tot mai multe „posibile". Aveau să fie verificate absolut toate.

— Dacă infractorii au cumpărat de fapt proprietatea, spuse Cramer comitetu­lui COBRA, sau au închiriat una de la un pro­prietar bona fide, mă tem că toată treaba devine imposibilă. În ultimul caz nu există nici o urmă, în primul volumul caselor cumpărate în Sud‑Est într‑un singur an ne‑ar înghiţi toate resursele, timp de luni de zile.

În sinea lui, Nigel Cramer era de acord cu argumentul lui Quinn (pe care‑l ascultase pe bandă) că cel de la telefon suna mai mult a infractor profesionist decât a terorist politic. Cu toate acestea, continuă să‑i cerceteze pe toţi cei care încălcaseră legea din ambele tipuri, ceea ce avea să facă până la încheierea cazului. Chiar dacă răpitorii erau infractori din lumea interlopă. se putea foarte bine ca ei să‑şi fi făcut rost de carabina auto­mată cehească de la vreun grup de terorişti. Cele două lumi se întâlneau uneori ca să facă afaceri.

Dacă poliţia britanică era ocupată până peste cap, pentru echipa din subsolul ambasadei problema o reprezenta tocmai lipsa oricărei activităţi. Kevin Brown se plimba ca un leu în cuşcă. Patru din oamenii lui erau întinşi pe paturile de campa­nie, în timp ce ceilalţi patru urmăreau lumina care avea să se aprindă de îndată ce unicul telefon special din apartamentul din Kensington, al cărui număr îl avea de‑acum răpitorul, începea să fie folosit. Lumina se aprinse la două minute după ora şase.

Spre uimirea tuturor, Quinn îl lăsă să sune de patru ori. Apoi răspunse, gră­bin­du‑se să vorbească el primul.

— Salut. Mă bucur că ai sunat.

— Cum ţi‑am zis, îl vrei pe Simon Cormack viu, o să te coste.

Acelaşi glas adânc, grosolan, gutural şi înnăbuşit de şerve­ţelele de hârtie.

— Foarte bine, să vorbim, spuse Quinn cu un ton prietenos. Pe mine mă chea­mă Quinn. Doar Quinn. Poţi să‑mi dai şi tu un nume?

— Du‑te dracului.

— Haide, nu pe cel adevărat. Doar nu suntem idioţi nici unul din noi. Orice nume. Aşa ca să pot să spun, „Salut, Smith sau Jones...".

— Zack, spuse glasul.

— Z‑A‑C‑K? Asta‑i. Ascultă, Zack, trebuie să nu treci de douăzeci de secunde când vorbim, bine? Eu nu sunt vrăjitor. Umbrele ascultă şi urmăresc. Mai sună‑mă ca să mai discutăm peste două ore. De acord?

— Da, zise Zack şi închise telefonul.

Magicienii de la centrala Kensington îşi făcură „captura'" în şapte secunde. Altă cabină telefonică din centrul oraşului Great Dunmow, comitatul Essex, cu nouă mile mai la apus de auto­strada M.11 dinspre Londra spre Cambridge. Ca şi în cazul ce­lorlalte două oraşe de dinainte, la nord de Londra. Un târguşor mititel, cu un post de poliţie cu un efectiv redus. Ofiţerul în ci­vil ajunse la şirul de trei cabine la optzeci de secunde după ce telefonul fusese închis. Prea târziu. La ora aceea, de închidere a magazinelor şi deschidere a cârciumilor, exista un adevărat fur­nicar de oameni, dar nici unul cu aerul că se ascunde sau cu pe­rucă roşie, mustaţă şi ochelari cu lentile colorate. Zack alesese cea de‑a treia perioadă de aglomeraţie de peste zi, la asfinţit, pe înserat dar nu încă beznă pentru că noap­tea cabinele telefonice sunt luminate înăuntru.

În subsolul ambasadei Kevin Brown făcu explozie.

— De partea cui dracu' se crede Quinn ăsta? întrebă el. Se poartă cu ticălosul de parcă ar fi cea mai aleasă mirodenie.

Cei patru agenţi îi ţinură isonul.

În Kensington, Sam Somerville şi Duncan McCrea puneau şi ei aceeaşi între­ba­re. Quinn se întinse însă pe canapea şi ridică doar din umeri, întorcându‑se la cartea pe care o citea. Spre de­osebire de novici, ştia că are de făcut două lucruri: să încerce să pătrundă în mintea celui de la capătul firului şi să încerce să‑i câştige încrederea.

Bănuia deja că Zack nu era fraier deloc. Până în prezent, în orice caz, comise­se prea puţine greşeli, altfel ar fi fost prins deja. Aşa că precis că ştia şi el că telefoanele îi erau suprave­gheate şi urmărite. Quinn nu‑i spusese nimic de care să nu fi avut deja cunoştinţă. Oferindu‑i un sfat cum să rămână în sigu­ranţă şi libertate nu îl făcea în nici un caz pe Zack să acţioneze altfel decât ar fi făcut‑o chiar şi fără indicaţiile lui Quinn. Quinn încerca doar să construiască o punte, oricât de respin­gătoare era această activjtate, aşezînd primele cărămizi într‑o le­gătură personală cu un ucigaş care, aşa spera, îl va determina pe individ să creadă, aproape fără voie, că atât el cât şi Quinn aveau un ţel comun şi că autorităţile erau acelea care le stă­teau împotrivă.

Din timpul anilor petrecuţi în Anglia, Quinn ştia că accentul american poate suna pentru urechile englezilor drept cel mai prietenos ton din lume. Poate din cauza tărăgănării. Mai ama­bilă decât tonul repezit al britanicilor. Quinn îşi accentuase tără­gănarea cu puţin peste nivelul său obişnuit. Era vital ca să nu‑i lase lui Zack impresia că îi vorbea de sus sau că îşi bătea joc de el. Şi tot atât de vital era să nu lase să‑i scape scârba faţă de acest om care răstignea pe cruce un tată şi o mamă aflaţi la trei mii de mile depărtare. Era atât de convingător, încât îl înşelă pe Kevin Brown.

Dar nu şi pe Cramer.

— Tare mi‑aş dori să‑l ţină pe ticălosul ăsta de vorbă măcar un pic mai mult, zise comandantul Williams. Ca unul din cole­gii noştri din provincie să apuce să‑l vadă la faţă, sau măcar maşina.

— Nu încă, îi spuse Cramer clătinând din cap. Problema este că aceşti detec­tivi de poliţie de la posturile mai mici din provincie nu sunt nişte agenţi experi­men­taţi când vine vorba de urmărirea oamenilor. Quinn o să încerce să prelun­geas­că pe­rioadele de conversaţie mai târziu, în speranţa că Zack n‑are să observe.

Zack nu mai dădu nici un telefon în seara aceea; nici unul până a doua zi de dimineaţă.

Andy Laing îşi luă o zi liberă şi plecă la Riad cu o cursă in­ternă saudită, unde căută şi izbuti să obţină o întrevedere cu di­rectorul general Steve Pyle.

Blocul în care se găseau birourile BIAS din capitala saudită era departe de clădirea cu aspect de fortăreaţă a Legiunii străine din Jiddah.

După o aşteptare de treizeci de minute, fu poftit în cabine­tul directorului general un şir de încăperi atât de luxoase încât, până şi preşedintele de la Rock­man‑Queens care, cu şase luni în urmă, se oprise pentru o scurtă vizită trebuise să recunoască faptul că erau mai luxoase până şi decât locuinţa lui.

Steve Pyle era un director voinic şi deschis, care se mândrea cu modul patern în care îşi trata angajaţii mai tineri.

Îl salută pe Laing cu amabilitate dar şi cu oarecare uimire.

— Domnul Al‑Haroun nu m‑a anunţat de venirea ta, Andy, îi spuse el. Ţi‑aş fi trimis o maşină să te aştepte la aeroport.

Domnul Al‑Haroun era directorul din Jiddah, şeful saudit al lui Laing.

— Nu i‑am spus că vin, domnule. Pur şi simplu mi‑am luat o zi liberă. Cred că avem o problemă la noi şi am vrut să v‑o aduc personal la cunoştinţă.

— Andy, Andy, pe mine mă cheamă Steve, bine? Mă bucur că ai venit. Şi care‑i problema?

Laing nu adusese cu el formularele; dacă cineva de la Jiddah era implicat în escrocherie să le fi luat cu el însemna să dea totul în vileag. Dar îşi făcuse notiţe copioase. Îi luă o oră ca să‑i explice lui Pyle ce descoperise.

— Nu poate fi vorba de nici o coincidenţă, Steve, argu­mentă el. Cifrele astea n‑au altă explicaţie decât o fraudă ban­cară de proporţii.

Amabilitatea lui Steve Pyle dispăruse în timp ce Laing îi ex­plică situaţia grea în care se afla.

— Andy, eşti un tânăr foarte atent. Foarte inteligent. Şi devotat. Apreciez acest lucru. Apreciez faptul că ai venit la mine cu această... problemă. Îl însoţi pe Laing până la uşă. Acum te rog să laşi totul în seama mea. O să mă ocup perso­nal. Crede‑mă, o să ajungi foarte departe.

Andy Laing plecă din clădirea băncii şi se întoarse la Jid­dah, îmbujorat de sa­tisfacţie. Făcuse ceea ce era bine. Directo­rul general avea să pună capăt acestei pungăşii.

După plecarea lui. Steve Pyle dădu un singur telefon.

***

Cel de‑al patrulea apel al lui Zack, şi cel de‑al doilea pe firul special, sosi la ora nouă fără un sfert dimi­neaţa. Fu localizat la Royston, la hotarul de nord al comitatu­lui Hertfordshire, acolo unde acesta se învecinează cu Cambridge. Ofiţerul de poliţie care sosea acolo după două minute era cu nouăzeci de secunde în întârziere. Şi nu era nici urmă de amprente.

— Quinn, hai să fim scurţi. Vreau cinci milioane de dolari, şi repede. Bancno­te mici, folosite.

— Doamne, Zack, asta‑i al dracului de mult. Ştii cât cântăreşte asta?

O pauză. Zack era năucit de referinţa neaşteptată la greuta­tea banilor.

— Asta‑i, Quinn. Nu mă contrazice. Orice şmecherie şi noi putem oricând să‑ţi trimitem vreo două degete ca să revii pe ca­lea cea bună.

În Kensington, McCrea se înecă şi fugi la baie. În trecere, dădu peste o măsu­ţă de cafea.

— Cine‑i cu tine? întrebă Zack.

— O umbră, îi răspunse Quinn. Ştii şi tu cum e. Imbecilii ăştia nu vor să mă lase singur, nu vezi?

— Eu am vorbit serios.

— Haide, Zack, nu‑i nevoie de aşa ceva. Suntem amândoi profesionişti. Nu‑i aşa? Hai să rămânem tot aşa, nu? Facem ce trebuie să facem, nici mai mult, nici mai puţin. Şi acum a expi­rat timpul. Închide.

— Tu vezi să aduci banii, Quinn.

— Trebuie să vorbesc cu tatăl pentru asta. Sună‑mă din nou peste douăzeci şi patru de ore. Apropo, cum se mai simte puştiul?

— Bine. Până în prezent.

Zack închise telefonul şi ieşi din cabină.

Stătuse la telefon treizeci şi una de secunde. Quinn puse re­ceptorul în furcă. McCrea se întoarse în încăpere.

— Dacă mai faci aşa ceva încă o dată, i se adresă Quinn pe un ton liniştit, vă dau imediat afară pe amândoi şi‑mi bag pi­cioarele şi în Agenţie şi în Birou.

McCrea avea un aer atât de spăşit, aproape gata să plângă.

În subsolul ambasadei, Brown îi aruncă o privire lui Collins.

— Omul tău a călcat în străchini, zise el. Şi, în orice caz, ce‑a fost cu zgomo­tul ăla pe fir?

Fără să mai aştepte răspunsul, formă numărul telefonului care lega direct subsolul de apartament. Îi răspunse Sam Somerville care îi povesti despre ame­ninţarea cu tăierea degetelor şi măsuţa lovită de McCrea cu genunchiul.

— Cine era? întrebă Quinn după ce Sam închisese.

— Domnul Kevin Brown, îi răspunse ea oficial.

— Cine e? întrebă Quinn.

Sam se uită la perete plină de nervozitate.

— Locţiitorul directorului adjunct al diviziei CI. de la Bi­rou, spuse ea oficial, ştiind că Brown o asculta.

Quinn făcu un gest exasperat. Sam ridică din umeri.

La prânz, în apartament avea loc o conferinţă. Împărtăşeau cu toţii convinge­rea că Zack nu avea să mai dea nici un telefon până a doua zi de dimineaţă, pentru a permite americanilor să reflecteze la cererea sa.

Participau Kevin Brown, Seymour şi Collins. Precum şi Nigel Cramer, însoţit de comandantul Williams. Quinn îi cunoştea pe toţi, în afară de Brown şi de Williams.

— Poţi să‑i spui lui Zack că Washingtonul şi‑a dat acordul, spuse Brown. Ne‑a sosit acum douăzeci de minute. Eu personal sunt împotrivă, dar ei au fost de acord. Cinci milioane de do­lari.

— Dar nu sunt eu de acord, zise Quinn.

Brown se uită la el cu gura căscată, de parcă nu‑i venea să‑şi creadă urechilor.

— Aha, tu nu eşti de acord, Quinn. Tu nu eşti de acord. Guvernul Statelor Unite este de acord, dar domnul Quinn, nu. Pot să te întreb cumva de ce?

— Pentru că este extrem de periculos ca să accepţi prima cerere a răpitorilor, spuse el pe un ton calm. Fă aşa ceva şi o să‑l determini să creadă că ar fi trebuit să ceară mai mult. Şi un om care crede aşa ceva, crede şi că a fost tras pe unde­va pe sfoară. Dacă e psihopat, asta poate să‑l înfurie. Şi n‑are pe cine să‑şi verse furia, decât pe ostatec.

— Crezi că Zack e psihopat? întrebă Seymour.

— Poate că da, poate că nu, îi răspunse Quinn. Dar unul din acoliţii lui s‑ar putea să fie. Chiar dacă Zack e şeful şi s‑ar putea foarte bine să nu fie el un psihopat poate scăpa de sub control.

— Şi atunci ce sfat ne dai? întrebă Collins.

Brown mârîi.

— Suntem încă la început, îi răspunse Quinn. Cea mai bună şansă ca Simon Cormack să scape teafăr este să îi convingem pe răpitori de două treburi: că au stors de la familie maximum ab­solut pe care aceasta îl poate plăti şi că vor vedea banii respec­tivi numai dacă îl prezintă pe Simon viu şi nevătămat. Şi n‑au cum să‑ajungă la aceste concluzii în câteva secunde. Pe deasu­pra, mai e şi poliţia, care poate oricând să dea de un fir şi să ajungă la ei.

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul Quinn, spuse Cramer. Poate să mai dureze vreo două săptămâni. Pare greu, dar e mai bine decât un caz pripit şi prost, al cărui rezultat să fie o eroare de judecată şi un băiat mort.

— Iar eu apreciez orice minut în plus pe care mi‑l lăsaţi la dispoziţie, adăugă comandantul Williams.

— Atunci eu ce să le spun la Washington? întrebă Brown.

— Să le spui, îl lămuri Quinn liniştit, că mi‑au cerut să duc tratative pentru eliberarea lui Simon şi că asta şi fac. Dacă vor să mă ia de la acest caz, foarte bine. N‑au decât să‑i spună asta Preşedintelui.

Collins tuşi. Seymour rămase cu ochii la podea. Întrunirea se terminase.

Când Zack telefona din nou, Quinn era plin de scuze.

— Uite ce‑i, am încercat să vorbesc personal cu Preşedintele Cormack. Dar n‑a fost chip. Omul e sub efectul sedativelor cea mai mare parte din vreme. Vreau să spun, trece prin momente infernale...

— Aşa că las‑o mai moale şi fă rost de bani, se răsti Zack.

— Am încercat, îţi jur. Uite care‑i treaba, cinci milioane e prea mult, n‑are atîţia bani gheaţă sunt toţi băgaţi în conturi bancare oarbe şi durează câteva săptămâni până să le lichideze. Treaba e că pot să‑ţi fac rost de nouă sute de mii de doari, şi asta încă foarte repede.

— Nici gând, mârîi glasul de la telefon. Voi, yankeii, puteţi să îi faceţi rost din altă parte iar eu pot să aştept.

— Da, sigur, ştiu, cum să nu, îi spuse Quinn cu seriozitate. Eşti în siguranţă. Curcanii umblă aiurea, asta‑i clar până acum. Dacă ai putea să mai reduci un pic... Băiatul e bine?

— Da.

Quinn putea să‑şi dea seama ce era în capul lui Zack.

— Trebuie să te întreb ceva, Zack. Nemernicii ăştia care stau pe capul meu mă pisează rău de tot. Întreabă‑l pe băiat cum îl chema pe cîinele lui ăla pe care l‑a avut de când era mic până la zece ani. Doar ca să ştim că e bine. Nu te costă ni­mic. Iar pe mine mă ajută mult.

— Patru milioane, se răsti Zack, Şi, la dracu', nici un sfanţ mai puţin.

Telefonul se întrerupse. Fusese dat din St. Neots, un oraş din sudul Cam­bridgeului, cu puţin mai la răsărit de hotarul co­mitatului cu Bedfordshire. Nimeni nu fusese zărit când ieşea din cabină, una dintre cele câteva aflate în faţa poştei principale.

— Ce faci? întrebă Sam curioasă.

— Îl pun sub presiune, îi răspunse Quinn fără nici o altă explicaţie.

Ceea ce Quinn înţelesese deja cu mai multe zile înainte era că, în cazul acesta, avea un atu care nu prea era la îndemâna negociatorilor. Bandiţii din Munţii Sardiniei sau din America Centrală puteau să reziste luni şi ani de zile dacă voiau. Nici un control al armatei, nici o patrulă a poliţiei n‑aveau cum să‑i descopere în dealurile acelea pline de văgăuni şi bine împădu­rite. Singurul pericol venea din partea elicopterelor.

În dens populata regiune din sud‑estul Angliei, Zack şi oa­menii lui se găseau pe un teritoriu în care legile erau respectate adică ostil. Cu cât se ascundeau mai multă vreme, cu atât creşteau şansele, conform legii probabilităţii, de a fi identificaţi şi localizaţi. Aşa că presiunea asupra lor era de a încheia târgul şi de a o şterge cât mai repede. Trucul era să‑i facă să creadă că au câştigat, că au obţi­nut cel mai bun târg cu putinţă şi că nu era nevoie să‑şi omoare prizonierul când îşi luau tălpăşiţa.

Quinn conta pe ceilalţi din banda lui Zack poliţia ştia de la locul ambusca­dei că erau cel puţin patru oameni care stă­teau închişi în vizuină. Aceştia aveau să devină nerăbdători, cu­prinşi de claustrofobie, şi în cele din urmă aveau să‑şi îndemne şeful să bată palma şi să termine odată, exact argumentul pe care urma să‑l folosească şi Quinn. Asaltat din două părţi, Zack avea să fie ispitit să ia ce se putea lua şi să dispară. Dar asta n‑avea să se întâmple înainte ca presiu­nea asupra răpitorilor să fi crescut mai mult.

Quinn sădise în mod deliberat două seminţe în mintea lui Zack: că el, Quinn, era băiat bun şi îşi dădea toată silinţa să în­cheie repede târgul dar era împiedicat de Orânduire îşi amin­tea ce mutră făcuse Kevin‑Brown şi se întreba dacă era în între­gime minciună şi că Zack era în deplină siguranţă... până acum. Vrând să spună exact pe dos. Cu cât avea să aibă Zack somnul mai tulburat de coşmarul descoperirii de către poliţie, cu atât mai bine.

Profesorul de lingvistică ajunsese de‑acum la concluzia că Zack avea aproape sigur 45Ż50 de ani şi că era, probabil, şeful bandei. Nu exista nici o ezitare care să indice că ar fi trebuit să se consulte cu altcineva pentru a accepta propune­rile. Era năs­cut din rândurile clasei muncitoare, n‑avea o foarte bună educa­ţie şcolară şi provenea aproape sigur din zona Birminghamului. Dar accentul originar fusese diminuat de‑a lungul anilor de pe­rioadele cât stătuse departe de Birmingham, posibil în străină­tate.

Un psihiatru încercase să‑i facă portretul. Era în mod sigur sub tensiune, care creştea pe măsură ce se prelungeau convorbi­rile. Animozitatea faţă de Quinn scădea treptat, odată cu trece­rea timpului. Era obişnuit cu violenţa n‑avusese nici urmă de ezitare sau mustrări de conştiinţă atunci când menţiona­se tăierea degetelor lui Simon Cormack. Pe de altă parte, era logic, vi­clean, prudent, dar nu speriat. Un individ periculos, dar nu ne­bun. Nu psiho şi nici „politic".

Aceste rapoarte ajunseră pe masa lui Nigel Cramer, care le trecu mai departe comitetului COBRA. Imediat au fost trimise copii la Washington, direct la comitetul de la Casa Albă. Alte copii au ajuns în apartamentul din Kensington. Quinn le citi şi, după ce‑le termină, i le dădu lui Sam.

— Ce nu pot eu să înţeleg, spuse ea lăsând din mână ultima pagină, este de ce l‑au ales tocmai pe Simon Cormack. Preşe­dintele vine dintr‑o familie înstărită, dar trebuie să mai fie şi alţi copii bogaţi care se plimbă prin Anglia.

Quinn, care descoperise deja motivul pe când stătea şi se uita la televizor în Spania, îi aruncă o privire dar nu‑i răspunse. Asta o călca pe nervi. Dar o şi intri­ga. Pe măsură ce treceau zi­lele, Sam descoperea că era din ce în ce mai intrigată de Quinn.

***

În cea de‑a şaptea zi de la răpire şi a pa­tra de când Zack dăduse primul telefon, CIA şi SIS din Marea Britanie renunţară la serviciile agenţilor infiltraţi în toate orga­nizaţiile teroriste europene. Nu aflaseră nimic în legătură cu modul de procurare a carabinei automate Skorpion de la aceste surse şi se renunţase la părerea că erau implicaţi terorişti poli­tici. Printre grupările cercetate erau A.R.I. şi INLA, ambele ir­landeze, şi în amândouă CIA şi SIS aveau agenţi adormiţi, a că­ror identitate nu aveau de gând să şi‑o dezvăluie reciproc; fac­ţiunea Armata Roşie germană, succesoarea lui Baader Meinhof: Brigăzile Roşii italiene; Acţiunea Directă franceză; ETA spanio­lă/bască; şi CCC belgian. Mai erau şi alte grupări mai mici şi mai trăznite, dar acestea au fost considerate mult prea neînsem­nate pentru a fi putut organiza operaţiunea Cormack.

A doua zi, Zack era înapoi. Apelul venea de Ia una din cele câteva cabine de lângă o staţie service de pe autostrada M‑11, puţin mai la sud de Cambridge, şi a fost interceptat şi identifi­cat în opt secunde, dar aveau să se mai scurgă şapte minute până să ajungă acolo un poliţist civil. În furnicarul de maşini şi de oameni care treceau primprejur, era o speranţă deşartă ca Zack să mai fie în apropiere.

— Cîinele, anunţă el cu glas repezit. Îl chema domnul Spot.

— Mulţumesc, Zack, spuse Quinn. Ai doar grijă de băiat şi o să încheiem afacerea chiar mai devreme decât crezi. Iar eu am veşti. Până la urmă oamenii de finanţe ai domnului Cormack pot să strângă unu virgulă două milioane de dolari, bani lichizi, şi încă foarte repede. Ia‑i, Zack.

— Du‑te dracului, lătră vocea de la capătul firului.

Dar se grăbea; intrase în criză de timp. Îşi reduse cererea la 3 milioane de dolari. Şi telefonul amuţi.

— De ce nu închei afacerea, Quinn? întrebă Sam.

Stătea pe marginea scaunului; Quinn se ridicase, gata să meargă la baie.

Întotdeauna se spăla, se îmbăia, se îmbrăca, se ducea la toaletă şi mânca după fiecare telefon al lui Zack. Ştia că o perioadă de vreme nu mai avea să urmeze nici un contact.

— Nu e vorba de bani, spuse Quinn în timp ce ieşea din în­căpere. Zack nu e pregătit încă. O să înceapă iar să crească pre­ţul, crezînd că e tras pe sfoară. Vreau să‑l mai subminez încă puţin; vreau să‑l pun şi mai mult sub presiune.

— Dar nu te gândeşti la presiunea asupra lui Simon Cormack? strigă Sam după el pe coridor. Quinn se opri şi se în­toarse în uşă.

— Da, zise el cu sobrietate, şi asupra mamei şi a tatălui lui. N‑am uitat. Dar în cazurile acestea criminalii trebuie să creadă, să creadă cu adevărat, că specta­colul s‑a încheiat. Altfel se înfu­rie şi îi fac rău prizonierului. Am mai văzut aşa ceva şi altă dată. E, zău, mai bine mai încet şi mai cu uşurelul decât în ca­valcadă ca la cavalerie. Dacă nu se poate rezolva în patruzeci şi opt de ore printr‑o ares­tare rapidă, se ajunge la un război al nervilor, ai răpitorului şi ai negociatorului. Dacă nu obţine ni­mic, i se urcă sângele la cap; dacă obţine prea mult şi prea re­pede, se gândeşte că a încurcat‑o şi amicii lui o să‑i spună şi ei exact acelaşi lucru. Aşa că iar i se urcă sângele la cap. Şi asta‑i rău pentru ostatec.

Cuvintele lui erau ascultate peste câteva minute, înregistrate pe bandă, de Nigel Cramer care dădu din cap aprobator. În două cazuri cu care avusese el de‑a face, trecuse prin aceeaşi ex­perienţă. Într‑unul ostatecul fusese recuperat viu şi nevătămat, în celălalt fusese lichidat de un psihopat furios şi plin de ran­chiună.

În subsolul ambasadei americane, cuvintele au fost ascultate în direct.

— Prostii, comentă Brown. Să facă odată târgul, pentru nu­mele lui Dumne­zeu. Să aducă băiatul înapoi acum. Şi după aia vreau să mă duc chiar eu după nenorociţii ăştia.

— Dacă scapă, lasă‑i mai bine în seama Met‑ului, îl povăţui Seymour. O să‑i găsească ei.

— Da, şi un tribunal britanic o să‑i trimită pe viaţă într‑o închisoare blândă. Ştii ce înseamnă pe viaţă aici? Paişpe ani, cu scăderile. Rahat. Ascultă la mine, domnule: nimeni, dar nimeni nu face aşa ceva fiului Preşedintelui meu şi după aia scapă. Într‑o bună zi treaba asta o să ajungă sigur o problemă a Bi­roului, aşa cum ar fi trebuit să fie de la bun început. Iar eu am să mă ocup de ea după legile din Boston.

În noaptea aceea Nigel Cramer veni personal în apartament. Noutăţile pe care le avea erau tocmai că n‑avea nici una. Patru sute de oameni fuseseră interogaţi discret, aproape cinci sute de „apariţii" fuseseră verificate, alte o sută şaizeci de case suprave­gheate cu discreţie. Fără nici un rezultat.

DIC din Birmingham cercetase toate registrele lor din ultimii cincizeci de ani, în căutarea unor infractori cu acţiuni violente în antecedente, care ar fi putut să fi plecat din oraş cu multă vreme în urma. Apăruseră opt posibili dar, după cercetări, fuse­seră scoşi din cauză; erau ori morţi, ori în închisoare, ori identi­ficabili prin alte părţi.

Printre resursele Scotland Yardului, una mai puţin cunos­cută publicului este banca de glasuri. Cu ajutorul tehnologiei moderne, glasul omenesc poate fi redus la o serie de amplitudini maxime şi minime, reprezentând modul în care vorbitorul in­spiră, expiră, foloseşte tonalităţile şi înălţimile, îşi formează şi rosteşte cuvintele. Tiparul înregistrat pe oscilograf este ca o am­prentă; poate fi echivalat şi, dacă există o mostră la dosar, iden­tificat.

Adeseori, mulţi infractori au vocile înregistrate pe bandă fără ştirea lor şi depuse în banca de glasuri: autorii telefoanelor anonime, informatorii anonimi şi mulţi alţi arestaţi, înregistraţi în camera de anchetă. Vocea lui Zack nu apărea pur şi simplu niciunde.

Cercetarea de laborator nu dăduse nici ea nici un rezultat. Cartuşele uzate, gloanţele de plumb, urmele de încălţăminte şi cele de la roţi stăteau inactive în laboratoarele poliţiei şi refuzau să mai dezvăluie alte secrete.

— Pe o rază de cincizeci de mile în jurul Londrei, inclusiv în capitală, există opt milioane de unităţi locative, spuse Cramer. Plus canale fără apă, depozite, galerii subterane, cripte, tunele, catacombe şi clădiri părăsite. Am avut odată un criminal şi siluitor pe nume Pantera Neagră care locuia pur şi simplu într‑o serie de mine părăsite de sub un parc naţional. Îşi ducea victimele acolo jos. L‑am prins până la urmă. Regret, dom­nule Quinn. Noi continuăm cercetările.

Într‑a opta zi tensiunea din apartamentul din Kensington era de‑acum vizibilă. Îi afecta mai mult pe cei doi mai tineri; dacă o resimţea şi Quinn, acesta lăsa să se vadă prea puţin. Stă­tea mult întins în pat, în perioadele dintre telefo­ane şi infor­mări, cu ochii ţintă în tavan, încercând să se pună în mintea lui Zack şi în felul acesta, să afle cum să se poarte la apelul urmă­tor. Când să facă pasul final? Cum să aranjeze schimbul?

McCrea rămânea în toane bune dar începea să obosească. Ajunsese la un fel de devoţiune faţă de Quinn, gata oricând să plece după un comision, să pregă­teas­­că un ibric de cafea sau să se achite de partea lui de treabă în apartament.

În cea de‑a noua zi, Sam ceru permisiunea să plece la cum­părături. În silă, Kevin Brown sună din Grosvenor Square şi îşi dădu asentimentul. Sam plecă din apartament; ieşea pentru prima oară din el după aproape două săptămâni; luă un taxi până la Knightsbridge şi petrecu patru ore minunate plimbându‑se prin Harvey Nichols şi Harrods. La Harrods îşi făcu sin­gură cinste cu o extravagantă şi foarte arătoasă poşetă din piele de crocodil.

La înapoiere, amândoi bărbaţii i‑o admirară foarte tare.

Avea şi câte un dar pentru ei: un pix de aur pentru McCrea şi un pulover de caşmir pentru Quinn. Tînărul operativ CIA se arătă emoţionant de recunoscător. Quinn îmbrăcă puloverul şi scoase unul din rarele dar atât de luminoasele sale zâmbete. A fost singurul moment de bună dispoziţie pe care l‑au petrecut impreu­nă toţi trei în apartamentul din Kensington.

În aceeaşi zi la Washington, comitetul de depăşire a crizei îl asculta posomo­rât pe doctorul Armitage. De la răpire, Preşedin­tele nu mai apăruse niciodată în public, ceea ce populaţia plină de simpatie înţelegea foarte bine, dar pe membrii comitetului îi îngrijora în mod deosebit comportarea sa din spatele scenei.

— Sunt tot mai preocupat de starea Preşedintelui, îi anunţă doctorul Armi­tage pe vicepreşedinte, consilierul de securitate naţională, cei patru secretari ai cabinetului şi pe directorii FBI şi CIA. Au mai existat şi altădată perioade de tensiune în gu­vernare şi au să mai existe mereu. Dar aceasta este personală şi mult mai adâncă. Mintea omenească, lăsând deoparte trupul, nu este înzestrată pentru tolerarea prea îndelungată a unor astfel de nivele de anxietate.

— Cum se simte din punct de vedere fizic? întrebă Bill Walters, procurorul general.

— Foarte obosit, trebuie să ia medicamente ca să poată dormi peste noapte, dacă apucă să doarmă. Îmbătrâneşte văzînd cu ochii.

— Dar din punct de vedere psihic? întrebă Morton Stannard.

— L‑aţi văzut dumneavoastră încercând să se ocupe de tre­burile normale ale statului? le aminti Armitage. Dădură toţi din cap cu gravitate. Ca să vorbesc mai pe şleau, îşi pierde contro­lul. Puterea de concentrare îi scade constant; memoria îi este adeseori deficitară.

Stannard clătină din cap plin de simpatie, dar ochii îi răma­seră acoperiţi. Cu o decadă mai tânăr decât Donaldson de la Stat sau Reed de la Finanţe, secre­ta­rul apărării era un foarte bun bancher internaţional din New York, specialist în acţiunile de la bursă, cosmopolit şi cu un dezvoltat gust pentru mâncăruri alese, vinuri de soi şi arta impresioniştilor francezi. În perioada cât lucrase la Banca Mondială îşi stabilise reputaţia de negocia­tor abil şi eficient, de om greu de convins aşa cum aveau să descopere ţările din lumea a treia în căutare de credite depăşite şi cu mică şansă de înapoiere, atunci când plecau de la el cu mâna goală.

În cei doi ani care se scurseră, îşi pusese amprenta asupra Pentagonului pentru că insistase mereu pe eficienţă, fiind parti­zan al ideii că fiecare contribua­bil trebuia să primească apărare în valoare de un dolar pentru fiecare dolar pe care îl plătea im­pozit, îşi făcuse mulţi duşmani pe acolo, printre militarii de profesie şi lobişti. Însă mai apoi apăruse Tratatul Nantucket care schimbase multe profesiuni de credinţă de cealaltă parte a Potomacului. Stannard ajunsese şi el de aceeaşi parte a barica­dei cu furnizorii contractuali şi statul major gene­ral, opunându‑şe reducerilor radicale.

În vreme ce Michael Odell lupta împotriva Nantucketului doar din instinct, priorităţile lui Stannard priveau şi jocurile pu­terii iar opoziţia sa faţă de tratat nu fusese în întregime bazată pe motive filosofice. Cu toate acestea, atunci când pierduse în Cabinet, pe chip nu îi apăruse nici o expresie, la fel ca acum, când asculta darea de seamă despre deteriorarea sănătăţii Preşe­dintelui.

Nu acelaşi lucru se întâmpla cu Hubert Reed.

— Bietul de el. Doamne, săracul de el, murmură el.

— O problemă în plus, încheie psihiatrul, o reprezintă fap­tul că nu e om demonstrativ, emoţional. Nu pe dinafară. Înăun­tru... bineînţeles că suntem cu toţii. Toţi oamenii normali, în orice caz. Dar el ţine totul în el, nu ţipă, nu urlă. Prima Doamnă e altfel ea n‑are tensiunea funcţiei; e mai dispusă să accepte medicamentele. Chiar şi aşa, cred că starea ei e la fel de proastă, dacă nu mai rea. E vorba de singurul ei copil. Şi asta reprezintă o presiune în plus asupra Preşedintelui.

La plecarea spre Locuinţa executivă, lăsa în urmă opt oa­meni foarte îngrijoraţi.

Curiozitatea, mai presus de orice, îl făcu pe Andy Laing ca, după două nopţi să rămână până târziu la biroul lui de la sucur­sala din Jiddah a Băncii de Investi­ţii a Arabiei Saudite pentru a‑şi consulta computerul. Ceea ce îi arăta acesta îl lăsă mut de uimire.

Potlogăria continua. Se mai făcuseră încă patru tranzacţii de când vorbise el cu directorul general, care ar fi putut să‑i pună capăt printr‑un simplu telefon. Contul fraudulos era umplut cu bani în întregime sustraşi din fondurile publice saudite. Laing ştia că delapidările nu erau deloc străine funcţionarilor din Arabia Saudită, dar sumele de care era vorba în cazul de faţă erau imense, destul pen­tru a finanţa o operaţie comercială majoră sau de orice alt soi.

Îşi dădu seama cu o tresărire de oroare că Steve Pyle, un om pe care el îl respecta, era cu siguranţă implicat în escroche­rie. N‑ar fi fost pentru prima oară când un înalt funcţionar ban­car băga mâna în sac. Dar tot era un şoc. Şi când te gândeşti că se dusese cu descoperirile direct la cel vinovat. Îşi petrecu restul nopţii acasă, aplecat asupra maşinii de scris portabile. Din întâmplare, angajarea sa nu se făcuse la New York, ci la Londra, pentru că lucra la o altă bancă ameri­ca­nă atunci când îl recru­tase Rockman‑Queens.

Londra era şi baza pentru operaţiunile europene şi din Orientul Mijlociu ale băncii Rockman‑Queens, cea mai mare su­cursală a ei din afara New Yorkului. La Londra se afla şi revi­zorul contabil intern pentru operaţiile din străinătate. Laing îşi cunoştea îndatoririle; către acest funcţionar îşi trimitea el raportul acuma, anexînd patru formulare din computer pentru a‑şi susţine afirmaţiile.

Dacă ar fi fost puţin mai deştept, şi‑ar fi trimis pachetul cu poşta obişnuită. Dar aceasta funcţiona greoi şi nu era întotdea­una sigură. Laing îşi puse pachetul la curierul băncii care, în mod normal, ar fi plecat la Londra direct de la Jiddah. În mod normal. Dar, de când îl vizitase Laing la Riad cu o săptămână în urmă, directorul general ceruse ca tot ce se punea în sacul poş­tal de la Jiddah să treacă mai întâi prin Riad. A doua zi, Steve Pyle se uită printre mesajele ce urmau să fie expediate, extrase raportul lui Laing, lăsă restul, să plece, şi citi ce avea acesta de spus cu cea mai mare atenţie. După ce isprăvi de citit, luă tele­fonul şi formă un număr local.

— Colonele Easterhouse, avem aici o problemă. Cred că trebuie să ne întâlnim.

***

De ambele părţi ale Atlanticului, mijloa­cele de informare spuseră tot ce era de spus, apoi o luaseră iar de la capăt şi continuau să toarne un noian de vorbe. Experţi de toate felurile, de la profesori de psihiatrie până la mediile te­lepatice, îşi oferiseră autorităţilor analizele şi sfaturile lor. Psi­hiatrii îşi dăduseră mâna cu lumea spiritelor la televiziune şi primiseră o sumedenie de mesaje diferite, toate contradictorii. Oferte de a plăti răscumpărarea, la orice sumă s‑ar fi ridicat, curseseră cu duiumul de la tot felul de indivizi particulari sau fundaţii putrede de bani. Predicatorii tv intraseră într‑o adevă­rată frenezie; se stătea în perma­nen­ţă de veghe pe treptele bise­ricilor şi catedralelor.

Cei ce căutau publicitatea cu price preţ erau în elementul lor. Câteva sute se oferiseră să ia locul lui Simon Cormack, şti­ind cu certitudine că această înlocuire nu avea să aibă loc nicio­dată. În cea de‑a zecea zi de la primul telefon dat de Zack lui Quinn la Kensington, în unele dintre emisiunile cu care era bombardat poporul american se strecură o notă nouă.

Un evanghelist din Texas, ale cărui case de bani se îmbogăţiseră cu o sub­stan­ţială şi neaşteptată donaţie din partea unei corporaţii petroliere, susţinea că avusese o viziune de inspiraţie divină. Fărădelegea comisă împotriva lui Simon Cormack şi deci a părintelui său Preşedintele, adică împotriva Statelo Unite, fusese comisă de comunişti. Nu exista nici urmă de în doială. Mesajul ecleziastic a fost preluat de reţelele de informare naţionale şi folosit foarte pe scurt. Fuseseră trase primele gloanţe din Planul Crockett, sădite primele seminţe.

Lipsită de taiorul costumului de serviciu, pe are nu‑l mai purtase încă din prima seară petrecută în apartament, agentul special Sam Somerville era o femeie de o izbitoare frumuseţe. Se folosise de aceasta de două ori în carieră. Odată, când se întâlnise de câteva ori cu un ofiţer superior de la Pentagon şi pretinsese că o dăduse în cele din urmă gata băutura pe care o consumase, atunci când ajunsese în apartamentul acestuia. Indus în eroare de leşinul ei, omul dăduse un telefon extrem de com­promiţător, dovedind astfel că încheia contracte preferenţiale ale apărării în favoarea anumitor producători, de la care primea şperţ o parte din profiturile rezultate.

Într‑un alt caz, acceptase invitaţia la cină a unui boss al Ma­fiei şi, în timp ce era în maşina acestuia, îi introdusese adânc în tapiţerie un emiţător minuscul, cu ajutorul căruia Biroul aflase destul cât să‑l poată aduce în faţa justiţiei sub o serie de acuzaţii federale.

Kevin Brown era foarte conştient de acest lucru atunci când o alesese ca agent al Biroului care să‑l urmărească pe negociato­rul impus de Casa Albă la Londra: Spera ca şi Quinn să fie tot atât de impresionat ca şi atîţia alţii dinaintea lui şi, astfel slăbit, să‑i încredinţeze lui Sam Somerville toate gândurile intime şi intenţiile pe care nu aveau cum să le prindă microfoanele.

Ceea ce nu‑i trecuse nici o clipă prin cap era că se putea să se întâmple taman pe dos. În cea de‑a unsprezecea seară de când erau în apartamentul din Kensington, cei doi se întâlniră pe co­ridorul îngust care ducea de la baie spre salon. Era atât de strâmt, că de abia se putea trece. Acţionând din impuls, Sam îşi întinse braţele, îl luă pe Quinn de gât şi îl sărută. De o săptămână tot voia să facă gestul acesta. Nu fu nici dezamăgită, nici respinsă, doar uşor surprinsă de inten­sitatea cu care acesta îi răspundea.

Îmbrăţişarea dură câteva momente, în timp ce McCrea, ne­ştiutor, trebăluia cu o tigaie în bucătăria de dincolo de salon. Mîna aspră şi bronzată a lui Quinn îi mângîia părul blond şi strălucitor. Sam simţi cum din trup îi ieşeau unde de încordare şi de sfârşeală.

— Cât mai e, Quinn? îl întrebă ea în şoaptă.

— Nu mult, murmură el. Câteva zile, dacă totul merge bine... poate o săptămână.

La întoarcerea în salon, McCrea îi chemă la masă fără să observe nimic.

Colonelul Easterhouse traversă şchiopătând covorul gros din biroul lui Steve Pyle şi rămase cu ochii pierduţi pe fereastră, lăsând raportul lui Laing pe măsuţa din spatele lui. Pyle îl privea cu o expresie îngrijorată.

— Mă tem că tânărul acesta ar putea să dăuneze enorm in­tereselor pe care le are ţara lui aici, spuse Easterhouse cu glas scăzut. Fără nici o intenţie, bineînţe­les. Sunt sigur că e un tânăr foarte conştiincios. Cu toate acestea...

În sinea lui era mult mai îngrijorat decât lăsa să se vadă. Planul lui de a răsturna Casa de Saud până în temelii se afla în faza de mijloc şi era foarte sen­sibil la subminare.

Imamul fundamentalist şiit era în bîrlogul lui, la adăpost de Poliţia securită­ţii, deoarece întregul dosar din computerul cen­tral al Securităţii fusese şters, scoţându‑se toate urmele contacte­lor, prietenilor, suporterilor şi ale posibilelor lui localizări. Fa­naticul de la Poliţia religioasă Mutawain păstra în continuare legătu­ra cu el. Printre şiiţi, recrutarea voluntarilor fanatici era în plină desfăşurare, acestora anunţându‑li‑se doar că urmau să participe la o acţiune de nepieritoare glorie în slujba imamului şi, aşadar, a lui Âllah.

Construcţia noii arene se desfăşura conform programului. Uşile ei uriaşe, ferestrele, ieşirile laterale şi sistemul de aerisire erau toate controlate printr‑un computer central programat cu un sistem conceput de Easterhouse. Pregătirile pentru manevrele din deşert, care aveau să scoată din capitală cea mai mare parte a trupelor regulate saudite, erau foarte avansate. Un general maior egip­tean şi doi maiştri armurieri palestinieni erau în solda lui, gata să înlocuiască muniţia normală cu una defectă în mo­mentul în care avea să fie distribuită gărzii regale din seara res­pectivă.

Mitralierele sale americane Piccolo, cu încărcătoarele şi mu­niţiile lor, trebu­iau să fie aduse la începutul noului an cu vapo­rul şi se făceau deja pregătiri pentru depozitarea şi punerea lor la punct până când aveau să fie distribuite şiiţilor. Aşa cum îi promisese lui Cyrus Miller, n‑avea nevoie de dolari SUA decât pentru cumpărăturile din străinătate. Conturile interne puteau fi reglate în riali.

Lui Steve Pyle îi prezentase însă cu totul altă poveste. Direc­torul general de la BIAS auzise de Easterhouse şi de influenţa de invidiat pe care acesta o avea asupra familiei regale şi fusese deosebit de flatat când, cu două luni în urmă, îl invitase să cineze împreună. Vederea legitimaţiei CIA superb falsificate pe care Easterhouse i‑o prezentase îl impresionase profund. Când te gândeşti că omul acesta nu era independent deloc, ci în reali­tate lucra pentru guvernul ţării sale şi că numai el, Steve Pyle, avea cunoştinţă de acest lucru.

— Am auzit zvonuri despre existenţa unui plan pentru răsturnarea casei regale, îi spusese Easterhouse cu gravitate. L‑am informat pe regele Fahd de descoperirile noastre. Maiestatea Sa a consimţit la o acţiune comună a Compani­ei cu forţele sale de securitate pentru a‑i demasca pe vinovaţi.

Pyle încetase să mai mănânce şi rămăsese cu gura căscată de uimire. Şi totuşi, lucrurile erau foarte plauzibile..

— După cum ştii şi dumneata, în ţara asta cu bani se poate cumpăra orice, inclusiv informaţiile. De ele avem noi nevoie şi fondurile normale ale poliţiei de securitate nu pot fi folosite. Pot să existe conspiratori şi printre poliţişti. Îl cunoşti pe prin­ţul Abdul?

Pyle dădu din cap. Vărul regelui, ministrul lucrărilor pu­blice.

— Pe el l‑a însărcinat regele să ţină legătura cu mine, conti­nuă colonelul. Prinţul a fost de acord ca toate fondurile de care avem nevoie noi toţi ca să depistăm conspiraţia să fie scoase din bugetul lui. Nu mai e nevoie să‑ţi spun că Washingtonul, până la cele mai înalte nivele, doreşte cu disperare ca acest gu­vern atât de prietenos să nu păţească nimic.

Şi în felul acesta banca, chiar dacă în persoana unui funcţio­nar foarte credul, îşi dăduse consimţământul să participe la crearea fondului respectiv. Practic, Easterhouse nu făcuse nimic altceva decât să introducă în computerul contabil al Ministerului lucrărilor publice, pe care îl instalase personal, patru instruc­ţiuni noi.

Una era aceea de a fi alertat propriul său terminal ori de câte ori ministerul emitea câte o trată pentru achitarea facturilor de la contractori. Suma acestor facturi achitate pe bază lunară era uriaşă; în zona Jiddah, ministerul finanţa şosele, şcoli, spi­tale, porturi maritime, stadioane sportive, poduri, trecători, construcţia de locuinţe în case şi blocuri.

Cea de‑a doua instrucţiune era de a se adăuga 10% în plus la fiecare plată, care să fie transferată în propriul său cont nu­meric de la sucursala Jiddah a BIAS. Instrucţiunile numărul trei şi patru erau de apărare: dacă ministerul s‑ar fi interesat de suma totală pe care o avea în contul de la BIAS, propriul com­puter i‑ar fi comunicat suma totală plus 10%. În sfârşit, dacă ar fi fost întrebat direct, Easterhouse ar fi putut să nege că avea cunoştinţă de aşa ceva şi să şteargă totul din memorie. Până în prezent strânsese în contul lui suma de patru miliarde de riali.

Laing obsevase faptul foarte straniu că, ori de câte ori BIAS, pe baza instruc­ţi­unilor primite de la minister, efectua un tran­sfer de credit către un contractor, un transfer analog de precis 10% din suma respectivă era efectuat din contul ministerului într‑un cont numeric de la aceeaşi bancă.

Escrocheria lui Easterhouse era o variaţie a potlogăriei cu cea de‑a patra casă de bani şi nu putea fi descoperită decât la revizia generală anuală a ministe­rului care urma să aibă loc în primăvara anului următor. (Escrocheria se bazea­ză pe istoria cu proprietarul unui bar american care, deşi barul îi era mereu plin până la refuz, era convins că încasa cu 25% mai puţin decât ar fi trebuit. Aşa că îl angajase pe cel mai bun detectiv particular şi acesta se instalase într‑o încăpere de deasupra barului, făcuse o gaură în duşumea şi îşi petrecuse o săptămână întins pe burtă ca să urmărească ce se întâmpla dedesubt. După care venise, în sfârşit, şi‑i dăduse raportul:

— Regret că trebuie să vă dezamăgesc dar personalul dum­neavoastră de la bar este foarte cinstit. Fiecare dolar şi centimă pe care le încasează intră într‑una din cele patru case de bani.

— Cum vine asta, patru? întrebase proprietarul. Dar eu n‑am instalat decât trei.)

— Nu‑i doreşte nimeni nici un rău tânărului acesta, spuse Easterhouse, dar dacă va continua cu chestiile astea, dacă re­fuză să stea liniştit, nu crezi că e mai înţelept să‑l transferi îna­poi la Londra?

— Nu‑i chiar aşa de uşor. De ce să plece fără să protesteze? întrebă Pyle.

— Sigur, spuse Easterhouse, e convins că pachetul lui a ajuns la Londra. Dacă îl cheamă Londra sau asta o să‑i spui dumneata o să plece ca un mieluşel. Celor de la Londra tre­buie doar să le spui că vrei să fie transferat. Motivele: nu se po­triveşte aici, a fost grosolan cu personalul şi a dăunat moralu­lui colegilor. Mărturia o ai chiar în mâinile dumitale. Dacă face şi la Londra ace­leaşi afirmaţii, nu va fi decât o dovadă a celor spuse de dumneata.

Pyle era încântat. Asta acoperea toate eventualităţile.

Quinn avea prea multă experienţă ca să nu‑şi închipuie că existau nu unul, ci chiar două microfoane în dormitorul său. Îi luă o oră ca să‑l găsească pe pri­mul şi încă una că să‑l depisteze pe cel de‑al doilea.

Lampa uriaşă de alamă de pe masă avea un orificiu de un milimetru la bază. Orificiul acesta nu era câtuşi de puţin nece­sar; firul intra pe partea laterală. Orificiul era chiar dedesubt. Mestecă mai multe minute o bucată de gumă dintre cele pe care i le dăduse vicepreşedintele Odell pentru traversarea Atlan­ticului şi o înfundă bine în deschizătură.

În subsolul ambasadei, specialistul ELINT de serviciu la pu­pitrul de coman­dă se întoarse după câteva minute şi îl chemă pe unul din oamenii FBI‑ului. Nu mult după aceea Collins şi Brown erau şi ei la postul de ascultare.

— Unul din microfoanele din dormitor tocmai şi‑a încetat transmisia, îi anunţă tehnicianul. Cel de la baza lămpii de pe masă. Prezintă defecte...

— Defecte mecanice? întrebă Collins.

În ciuda reclamei pro­ducătorilor, tehnologia avea obiceiul de a se defecta la intervale regulate.

— S‑ar putea, îi răspunse cel de la ELINT. N‑am cum ştiu. Parcă mai func­ţionează. Dar nivelul de recepţie a sunetului este zero.

— E posibil să‑l fi descoperit? întrebă Brown. Să fi pus ceva în el? E un pui de căţea tare şmecher.

— S‑ar putea, spuse inginerul. Vreţi să mergem acolo?

— Nu, îi răspunse Collins. Tot nu vorbeşte niciodată în dormitor. Doar stă întins pe spate şi reflectează. Oricum, îl avem pe celălalt, cel de la priza din perete.

În noaptea aceea, cea de‑a douăsprezecea de la primul tele­fon al lui Zack, Sam veni în camera lui Quinn, aflată în capătul opus dormitorului lui McCrea. La deschidere, uşa scoase un scârţîit uşor.

— Ce‑a fost asta? întrebă unul din agenţii FBI care stătea lângă tehnicianul din schimbul de noapte.

Tehnicianul ridică din umeri.

— Dormitorul lui Quinn. Balamaua de la uşă, fereastra. Poate că merge la toaletă. Are nevoie de aer proaspăt. Nu se aude nici un glas, vezi?

Quinn stătea întins în pat, liniştit în bezna aproape totală. Felinarele de stradă din Kensington dădeau prea puţină lumină în încăpere. Era aproape imobil, cu ochii ţintă în tavan, în pie­lea goală, doar cu sarongul înfăşurat în jurul mijlocului. Auzind scârţîitul uşii, întoarse capul. Sam stătea la intrare, fără nici o vorbă. Ştia şi ea de existenţa microfoanelor. Ştia că odaia ei nu era interceptată, dar era chiar alături de camera lui McCrea.

Quinn îşi coborî picioarele pe podea, îşi înnodă sarongul şi îi făcu semn cu degetul la buze ca să păstreze tăcerea. Se dădu jos din pat fără un sunet, îşi luă magnetofonul de pe noptieră, îi dădu drumul să meargă şi îl aşeză lângă o priză electrică aflată la trei metri de capul patului.

Tot fără să facă nici un zgomot, luă fotoliul mare din colţ, îl întoarse cu picioarele în sus şi îl aşeză deasupra magnetofonului, sprijinit de perete, acope­rind cu nişte perne crăpăturile unde braţele acestuia nu ajungeau până la zid.

Fotoliul forma cele patru laturi ale unei cutii goale, celelalte două fiind formate de duşumea şi de perete. Magnetofonul se afla în interiorul cutiei.

— Acum putem să vorbim, murmură el.

— Nu vreau, îi răspunse Sam în şoaptă şi îşi întinse braţele.

Quinn o ridică şi o duse în pat. Sam rămase o clipă în şezut ca să‑şi scoată cămaşa de noapte de mătase. Quinn se întinse lângă ea. După zece minute făceau dragoste.

În subsolul ambasadei tehnicianul şi cei doi oameni de la FBI ascultau indi­ferenţi sunetul care venea din priza aflată la două mile depărtare.

— S‑a dus, spuse tehnicianul.

Cei trei auzeau respiraţia adâncă şi regulată a unui om care dormea pro­fund, înregistrată în noaptea precedentă când Quinn lăsase magnetofonul lângă el pe pernă. Brown şi Seymour trecură şi ei pe la postul de ascul­tare. Nu se aştep­tau să se întâmple nimic în noaptea aceea; Zack dăduse telefon în perioada de aglomeraţie de la ora şase gara Bedford, imposibil de reperat.

— Nu înţeleg, zise Patrick Seymour, cum poate să doarmă aşa omul ăsta, cu nivelul de tensiune la care este supus. Eu de două săptămâni de‑abia dacă am închis un ochi şi mă întreb când o să ajung să mai dorm din nou. Trebuie să aibă corzi de pian în loc de nervi.

Tehnicianul căscă şi clătină din cap. În mod normal, activi­tatea pe care o presta în Marea Britanie şi Europa în folosul Companiei nu îi cerea prea multe schimburi de noapte, în orice caz nu permanent ca acum.

— Da, aş vrea al dracului de mult să fac şi eu ce face dum­nealui.

Brown se întoarse fără nici o vorbă şi reveni în biroul pe care şi‑l transfor­mase în reşedinţă. Era de aproape 14 zile în oraşul ăsta împuţit şi, pe zi ce trecea, se convingea tot mai mult că poliţia britanică n‑avea să ajungă la nici un rezultat şi că Quinn se juca de‑a pisica cu un şobolan care n‑ar fi trebuit să se numere printre cei din rasa umană. Ei bine, Quinn şi amicii lui britanici n‑aveau decât să accepte să stea pe bucile lor colec­tive până avea să ajungă să degere tot iadul; el îşi pierduse răb­darea. Se hotărî ca a doua zi să‑şi adune echipa chiar de dimi­neaţă şi să vadă dacă puţină activitate de detectiv de modă ve­che n‑avea să ducă mai repede la găsirea unui fir. N‑ar fi fost pentru prima oară când o puterni­că forţă poliţienească trecea cu vederea cine ştie ce detaliu cu totul minuscul.

CAPITOLUL OPT

Quinn şi Sam petrecură aproape trei ceasuri unul în braţele celuilalt, ba făcând dragoste, ba vorbind în şoaptă. Aproape tot timpul vorbi Sam, despre ea şi despre cariera ei la Birou. Îl avertiză pe Qu­inn asupra caracterului abraziv al lui Brown, care o alesese per­sonal pentru această misiune şi se stabilise la Londra cu o echipă de opt oameni ca să „ţină lucrurile sub ochi".

Tocmai căzuse într‑un somn adânc şi fără vise, pentru prima dată în două săptămâni, când fu trezită de un ghiont al lui Quinn.

— E o bandă doar de trei ore, îi spuse el în şoaptă. O să se termine în 15 minute.

Sam îl sărută, se strecură în cămaşa de noapte şi se întoarse pe vârfuri în camera ei. Quinn luă fotoliul de la perete, plescăi de câteva ori pentru a da satisfacţie microfonului din zid, se în­toarse în pat şi adormi de‑adevăratelea. Sunetele înregistrate în Grosyenor Square erau ale unui om adormit care îşi schimbă poziţia, se întoarce şi îşi reia somnul. Tehnicianul şi cei doi oa­meni de la FBI aruncară o privire spre pupitrul de comandă şi se întoarseră la cărţile lor de joc.

Zack dădu telefon la nouă şi jumătate. Suna mai brusc şi mai ostil decât în ziua trecută ca un om ai cărui nervi au în­ceput să se destrame, un om asupra căruia creştea presiunea şi care se hotărâse să o exercite şi el cumva, la rândul lui.

— Foarte bine, ticălosule, acuma ascultă bine la mine. Fără îmbrobodeli. M‑am săturat de ele. Sunt gata să închei târgul la două milioane de dolari, dar atât. Mai cere tu un singur lucru şi o să‑ţi trimit vreo două deşte. O să iau un ciocan şi‑o să‑i ciopîrţesc deştele de la mâna dreaptă nemernicului ăla să vedem dacă Washingtonului o să‑i mai placă de tine dup‑aia.

— Zack, linişteşte‑te, îl imploră Quinn cu toată seriozitatea. Ai reuşit. Ai câştigat. Aseară le‑am spus să facă rost de două milioane de dolari că altfel plec. Isuse, crezi că tu eşti cel obo­sit? Eu nici măcar n‑apuc să‑nchid un ochi de grijă că poţi să mă suni.

Zack păru să se liniştească la gândul că exista cineva cu ner­vii şi mai ferfeniţiţi decât ai lui.

— Încă ceva, bombăni el. Nu bani. Nu bancnote. Nemernici cum sunteţi, aţi fi în stare să‑mi puneţi microfoane în geantă. Diamante. Uite cum...

Vorbi încă zece secunde apoi închise. Quinn nu‑şi notă ni­mic. N‑avea nevoie. Totul era înregistrat pe bandă. Apelul fu­sese localizat într‑una din cele trei cabine publice alăturate din Saffron Walden, un târg comercial din Essexul de Vest, puţin mai lateral de autostrada M.11 care ducea de la Londra la Cambridge. Se scurseră trei minute până să ajungă un poliţist în civil lângă cabine şi de‑acuma erau toate goale. Cel care dăduse telefonul fusese înghiţit în mulţime.

La aceeaşi oră, Andy Laing lua masa de prânz la cantina personalului execu­tiv al sucursalei BIAS din Jiddah. Îl însoţea prietenul şi colegul lui domnul Amin, directorul pakistanez pen­tru operaţii.

— Sunt foarte nedumerit, prietene, i se plângea tânărul pa­kistanez. Ce se întâmplă?

— Nu ştiu, îi răspunse Laing. Tu să‑mi spui mie.

— Ştii sacul poştal care pleca în fiecare zi de aici la Lon­dra? Am avut o scri­soare urgentă pentru Londra, inclusiv nişte documente. Am nevoie de un răs­puns urgent. Când o să‑l pri­mesc? Mă tot întreb. De ce n‑a venit? M‑am interesat la biroul de expediţii de ce nu am nici un răspuns. Mi‑au spus ceva tare ciudat.

Laing îşi lăsă jos cuţitul şi furculiţa.

— Ce răspuns, amice?

— Îmi spun că e întârziat. Toate mesajele de aici pentru Londra sunt duse o zi la biroul din Riad înainte să pornească mai departe.

Laing îşi pierdu pofta de mâncare. Avea o senzaţie de gol în stomac, dar în nici un caz de foame.

— De când zici că se petrece treaba asta?

— Cred că de o săptămână.

Laing plecă de la cantină şi se întoarse la birou. Pe masă îl aştepta un mesaj de la directorul sucursalei, domnul Al‑Haroun. Domnul Pyle dorea să‑l vadă neîntârziat la Riad.

Luă cursa saudită de după‑amiază care făcea naveta de la Jiddah la Riad. Pe drum îi venea să se ia la palme. Mintea cea de pe urmă e foarte bună, numai dacă ar fi trimis pachetul pen­tru Londra cu poşta obişnuită... Îi adresase personal revizorului şef şi o scrisoare cu o asemenea adresă, şi încă scrisă chiar de mâna lui, sărea în ochi de la o poştă când scrisorile aveau să fie răspândite pe biroul lui Steve Pyle. Fu introdus în cabinetul acestuia exact după ce banca îşi închisese porţile pentru public.

Nigel Cramer veni să‑l vadă pe Quinn la ora prânzului, ora Londrei.

— Ai încheiat schimbul la două milioane de dolari, spuse el.

Quinn îl aprobă clătinând din cap.

— Felicitările mele, îi spuse Cramer. Treisprezece zile e chiar foarte repede pentru o chestie ca asta. Apropo, sfranciocul meu domesticit a ascultat telefonul de dimineaţă. E de pă­rere că omul e serios, sub mare tensiune de a scăpa din treaba asta.

— Va trebui să mai suporte câteva zile, zise Quinn. Toată lumea va trebui să mai suporte. L‑ai auzit că a cerut diamante în loc de bancnote. E nevoie de timp ca să le adune. Vreun fir spre bîrlogul lor?

Cramer îşi clătină capul cu regret.

— Mă tem că nu. Am verificat până la ultima închiriere po­sibilă. Ori nu stau într‑un cartier cu case de închiriat, ori au cumpărat‑o pe nenorocita aia. Sau au împrumutat‑o.

— Nici o şansă de verificat cumpărările directe? întrebă Quinn.

— Mă tem că nu. Volumul proprietăţilor cumpărate şi vândute în estul Angli­ei e de‑a dreptul imens. Există mii şi mii deţi­nute de cetăţeni străini, corporaţii străine sau firme ai căror îm­puterniciţi avocaţi, bănci et caetera le reprezintă la vânzare. Ca şi locul ăsta, de exemplu.

Era o înţepătură la adresa lui Lou Collins şi CIA, care as­cultau.

— Apropo, am vorbit cu unul din oamenii noştri din cartie­rul Hatton Gar­den, care a discutat cu un contact de‑al lui din comerţul cu diamante. Oricine ar fi, omul dumitale se pricepe la diamante. Sau unul din acoliţii lui. Ce ţi‑a cerut e uşor de cum­părat şi de plasat. Şi fără greutate. Cam un kilogram, poate ceva mai mult. Te‑ai gândit cum o să faci schimbul?

— Sigur că da, îi răspunse Quinn. Aş vrea să mă ocup sin­gur de asta. Dar nu vreau nici un microfon ascuns probabil că or să se gândească şi ei la asta. Nu cred că au să‑l aducă pe Simon la rendez‑vous, aşa că tot poate să moară dacă extetă în­şelătorii.

— Fii fără grijă, domnule Quinn. Evident că ne‑ar plăcea să încercăm să punem mâna pe ei, dar sunt şi eu de părerea dumitale. Din partea noastră n‑o să fie nici un fel de trucuri, nici un act de eroism.

Kevin Brown îşi petrecu dimineaţa închis în biroul lui de sub ambasadă. La deschiderea magazinelor, îşi trimise doi din­tre oameni să cumpere o listă de articole de care avea nevoie: o hartă la scară mare a zonei de nord a Londrei, pe o rază de cincizeci de mile în toate direcţiile; o folie de plastic de aceleaşi dimensi­uni; creioane de ceară de diferite culori. Îşi adună echipa de detectivi şi întinse plasticul peste hartă.

— În ordine, hai să ne uităm la cabinele astea pe care le‑a folosit şobolanul. Chuck, citeşte‑le una câte una.

Chuck Moxon studie lista.

— Primul apel, Hichin, comitatul Hertfordshire.

— Bun, avem Hichinul chiar... aici.

Înfipse o pioneză la Hi­chin.

Zack dăduse opt telefoane în treisprezece zile; cel de‑al no­uălea era pe cale de a fi dat. Pe rând, au fost înfipte pioneze în zona fiecărui apel. Chiar înainte de ora zece, unul dintre cei doi agenţi FBI de la postul de ascultare îşi vâri capul pe uşă.

— Tocmai a dat telefon. Ameninţă să‑i taie degetele lui Simon cu o daltă.

— Fir‑ar al dracului, înjură Brown. Tîmpitul ăsta de Quinn o să rateze totul. Ştiam eu că aşa o să se întâmple. De unde a dat telefon?

— Un loc numit Saffron Walden, îi răspunse tânărul.

După ce puse cele nouă pioneze la locul lor, Brown uni cu o linie perimetrul zonei respective. Era de formă neregulată şi cu­prindea cinci comitate. Luă apoi o riglă şi uni extremităţile cu opusul lor din cealaltă parte a figurii. În centrul aproximativ apăru un păienjeniş de linii care se încrucişau. În extremitatea de sud‑est era Great Dunmow, Essex, la nord era St. Neots, Cambridge; iar la vest Milton Keynes din Buckinghamshire.

— Zona cea mai densă a liniilor care se încrucişează e aici, arătă Brown cu degetul chiar la est de Biggleswade, comitatul Bedfordshire. Din zona asta nu s‑a dat nici un telefon. De ce?

— Prea aproape de bază? îndrăzni unul din oamenii lui.

— S‑ar putea, băiete, s‑ar putea. Uite ce e, vreau să luaţi oraşele astea de provincie, Biggleswade şi Sandy, cele mai aproape de centrul geografic al reţelei. Mergeţi acolo şi faceţi vi­zite tuturor agenţilor imobiliari care au birouri în oraşele astea. Daţi‑vă drept clienţi posibili, care căutaţi o casă mai retrasă ca să scrieţi o carte sau ceva de genul ăsta. Ascultaţi tot ce au să vă spună poate vreun loc care urmează să se elibereze în curând, poate vreun loc pe care ar fi putut să vi‑l închirieze acum trei luni dar l‑a luat altcineva. Aţi înţeles?

Dădură din cap cu toţii.

— Trebuie să‑l anunţăm pe domnul Seymour că plecăm? în­trebă Moxon. Vreau să zic, poate că Scotland Yardul a fost deja în zona asta.

— Lasă‑l pe domnul Seymour în seama mea, îi răspunse Brown ca să‑l liniştească. Ne înţelegem foarte bine. Iar copoii poate că au fost acolo dar poate că le‑a scăpat ceva. Poate că da, poate că nu. Noi doar verificăm.

Steve Pyle îl întâmpină pe Laing cu o tentativă de bonomie obişnuită.

— Eu... ăă... te‑am chemat aici, Andy, pentru că mi s‑a ce­rut de la Londra să le faci o vizită. Se pare că asta poate fi în­ceputul unei cariere ascendente pentru tine.

— Sigur, îi răspunse Laing. Cererea asta de la Londra are cumva vreo legătu­ră cu pachetul şi raportul trimise de mine şi care n‑au ajuns niciodată fiindcă au fost interceptate în biroul acesta?

Pyle renunţă la orice urmă de amabilitate.

— Foarte bine. Eşti deştept, poate chiar prea deştept. Dar ţi‑ai băgat nasul în lucruri care nu te privesc. Am încercat să te previn, dar nu, a trebuit să mergi mai departe, să faci pe detec­tivul particular. Perfect, am să dau cărţile pe faţă. Eu te transfer la Londra. Nu te potriveşti aici, Laing. Nu sunt satisfăcut de ac­tivitatea ta. Te întorci înapoi. Asta‑i. Ai şapte zile la dispoziţie ca să‑ţi faci ordine la birou. Ţi s‑a reţinut biletul de avion. Peste şapte zile.

Dacă ar fi fost mai în vârstă, mai matur, Andy Laing proba­bil că şi‑ar fi jucat cărţile cu mai mult sânge rece. Dar era furios că un individ cu nivelul pe care Pyle îl avea în bancă putea să fure banii clienţilor ca să se îmbogăţească dumnealui. Şi avea naivitatea celor tineri şi entuziaşti, convingerea că Binele avea să triumfe. În pragul uşii se întoarse:

— Şapte zile. Ca să ai destul timp să aranjezi lucrurile la Londra. Nici pomeneală. Mă întorc la Londra, foarte bine, dar mă întorc mâine.

Ajunse la timp ca să prindă cursa de noapte pentru Jiddah. De cum ajunse acolo, se duse glonţ la bancă. Avea paşaportul în sertarul de sus al biroului, împreună cu alte hârtii de valoare furturile din apartamentele europenilor nu erau ceva neobiş­nuit iar banca era mai sigură. Cel puţin aşa era de presupus. Paşaportul lipsea.

* * *

În noaptea aceea între cei patru răpitori avu loc o ceartă.

— Coborâţi‑vă dracului glasurile, şuierase Zack de mai multe ori. Baissez les voix, merde.

Ştia că oamenii lui ajunseseră la capătul răbdării. Exista în­totdeauna riscul acesta când te foloseai de un asemenea material uman. După adrenalina şi urle­te­le de la răpirea de lângă Ox­ford, fuseseră întemniţaţi zi şi noapte într‑o singură casă. Beau berea din cutiile pe care le cumpărase el de la staţiile de benzină de pe autostradă, stăteau ascunşi tot timpul şi îi lăsau pe cei ce veneau la uşă să tot sune până li se acrea şi plecau fără să li se răspundă. Încordarea nervoasă fusese foarte mare şi nu erau ei oamenii care să se adâncească în cărţi sau în gânduri. Corsicanul asculta toată ziua programele pop în limba franceză, presăra­te cu scurte buletine de ştiri. Sud‑africanul fluiera fals timp de ore întregi şi întotdeauna aceeaşi melodie, „Marie Marais". Belgia­nul se uita la televizor, fără să înţeleagă o vorbă. Cel mai mult îi plăceau desenele animate.

Disputa era asupra hotărârii lui Zack de a încheia târgul cu negociatorul, ca să termine odată cu toată treaba, pentru o răs­cumpărare de două milioane.

Corsicanul obiectase şi, pentru că vorbeau amândoi franceza, belgianul tindea să fie de partea lui. Sud‑africanul se săturase, voia să plece acasă şi era de acord cu Zack. Principalul argu­ment al corsicanului era că puteau să reziste o veşnicie. Zack ştia că nu era adevărat, dar îşi dădea seama că putea să ajungă într‑o situaţie foarte periculoasă dacă le‑ar fi spus că începuseră să dea semne de clacare şi că nu aveau cum să mai îndure mai mult de încă şase zile de inactivitate şi de plictis de moarte.

Aşa că îi linişti, îi împăcă, le spuse că se descurcaseră strălu­cit şi că doar în câteva zile aveau să devină bogaţi. Gîndul la tot bănetul acela îi calmă şi se liniştiră. Zack se simţi uşurat că to­tul se isprăvise fără nici o încăierare. Spre deosebire de cei trei oameni din casă, la el problema era nu plictiseala, ci stresul. De fiecare dată când era la volanul maşinii pe străzile aglomerate ştia că orice verificare întâmplătoare a poliţiei, sau o coliziune uşoară cu o altă maşină, sau un mic moment de neatenţie ar fi atras un poliţist cu cască albastră, care s‑ar fi uitat pe geamul maşinii şi s‑ar fi întrebat de ce purta perucă şi mustaţă falsă. Deghizarea mergea pe o stradă aglomerată, dâr nu la o distanţă de cincisprezece centimetri.

De câte ori intra într‑una din cabinele telefonice, avea imagi­nea mentală a vreunei greşeli întâmplătoare, a unei localizări mai rapide ca de obicei, a unui poliţist civil la numai câţiva metri, care să dea alarma prin radio şi să se îndrepte spre ca­bina în care se afla el. Zack purta armă şi ştia că avea să se fo­losească de ea pentru a scăpa. În cazul acesta însă, trebuia să abandoneze Volvo-ul, parcat întotdeauna la câteva sute de metri mai departe, şi să scape pe jos. Vreun membru mai idiot al mulţimii s‑ar fi putut să încerce să‑l oprească. Ajunsese într‑un asemenea hal că, ori de câte ori vedea vreun poliţist umblând pe străzile pe care şi le alesese pentru a da telefon, simţea că i se răsuceşte ceva în stomac.

— Du‑te să‑i duci puştiului mâncarea, îi spuse el sud‑africanului.

Simon Cormack era de cincisprezece zile în celula lui subte­rană şi de treisprezece de când răspunsese la întrebarea despre mătuşa Emily şi era sigur că tatăl lui încerca să‑l scoată de acolo. Îşi dădea seama acum ce înseamnă să stai în carceră şi se întreba cum izbutiseră unii să supravieţuiască luni şi chiar ani de zile. În închisorile de care auzise el cel puţin, la carceră aveau ustensile de scris, cărţi, uneori chiar şi televizor, ceva cu care să‑şi ocupe mintea. El nu avea nimic. Dar era un băiat tare şi hotărât să nu se dea bătut.

Făcea regulat exerciţii de gimnastică, forţându‑se să depă­şească letargia prizonieratului, făcând genoflexiuni de zece ori pe zi, alergând pe loc de alte două­s­­prezece. Era tot în tenişi, şosete, pantaloni scurţi şi maiou şi îşi dădea seama că trebuie să fi mi­rosit îngrozitor. Folosea găleata pentru nevoi cu cea mai mare atenţie, ca să nu facă murdărie pe jos, şi era recunoscător că îi era golită la fiecare două zile.

Mîncarea era anostă, mai ales prăjeli şi hrană rece, dar sufi­cientă. N‑avea, bineînţeles, nici un aparat de ras, aşa că îi cres­cuse o barbă răzleaţă şi mustaţă. Părul i se lungise; încerca să şi‑l pieptene cu degetele. Ceruse, şi până la urmă i se adusese, o găleată de plastic şi un burete. Nu‑şi dăduse niciodată seama până atunci câtă recunoştinţă poate să simtă un om pentru că i se oferea posibilitatea de a se spăla. Se dezbrăcase până la piele, lăsându‑şi chiloţii până la jumătatea lanţului de la gleznă, ca să nu şi‑i ude, şi se ştersese cu buretele din cap până în picioare, frecându‑se bine ca să‑şi cureţe pielea. Se simţise după aceea transfor­mat. Dar nu încercase nici o manevră pentru a evada. Lanţul era imposibil de rupt; uşa solidă şi încuiată pe dinafară.

Între exerciţii, încerca să‑şi umple mintea cu tot felul de lu­cruri; recita toate poeziile pe care era în stare să şi le aducă aminte, se făcea că îşi dictează auto­bio­grafia unui stenograf in­vizibil, rememorând tot ce i se întâmplase până la vârsta de două­zeci şi unu de ani. Şi se gândea la casa lui, la New Haven şi la Nantucket şi la Yale şi la Casa Albă. Se gândea la mami şi la tati şi ce mai făceau ei; spera că nu erau prea îngrijoraţi din cauza lui dar îşi închipuia că, de fapt, sunt. Numai dacă ar fi putut să le spună că era bine, în formă, că se gândea la ei...

Se auziră trei bătăi puternice în uşă. Se întinse după gluga cea neagră şi şi‑o trase peste cap. Masa de seară sau o fi fost micul dejun...?

***

În aceeaşi seară, dar după ce Simon Cormack adormise, pe când Sam Somer­ville se afla în braţele lui Quinn şi magnetofonul respira adânc în faţa microfonului din priză, cu cinci fusuri orare mai la apus, comitetul de la Casa Albă se întrunea în şedinţa de noapte. Pe lângă membrii obişnuiţi ai Cabinetului şi şefii de departamente, participau şi Philip Kelly de la FBI şi David Weintraub de la CIA.

Ascultară înregistrarea telefonului dat de Zack lui Quinn, glasul repezit al infractorului englez şi tărăgănarea liniştitoare a americanului care încerca să‑l calmeze, aşa cum făcuseră zilnic în ultimele două săptămâni.

După ce Zack isprăvi, Hubert Reed era verde la faţă.

— Dumnezeule, exclamă el şocat, daltă şi ciocan cu sânge rece. Omul ăsta e un animal.

— Ştim asta, îi spuse Odell. Dar, cel puţin, acum s‑a conve­nit asupra răs­cumpărării. Două milioane de dolari. În dia­mante. Vreo obiecţie?

— Bineînţeles că nu, răspunse Jim Donaldson. Ţara asta o să plătească suma cu uşurinţă, pentru fiul Preşedintelui. Mă surprinde doar că a durat două săptămâni.

— De fapt, e foarte repede, sau aşa mi s‑a spus, interveni Bill Walters.

Don Edmonds îl aprobă clătinând din cap.

— Vrem să ascultăm şi restul, înregistrările din apartament? întrebă vicepre­şedintele.

Nu voia nimeni.

— Domnule Edmonds, ce părere ai despre ceea ce i‑a spus lui Quinn domnul Cramer de la Scotland Yard? Vreun comen­tariu de la oamenii dumneavoastră?

Edmonds îi aruncă o privire piezişă lui Philip Kelly, dar răs­punse în numele Biroului.

— Oamenii noştri de la Quantico sunt de acord cu colegii lor britanici, spuse el. Acest Zack este la capătul puterilor, vrea să isprăvească, să facă schimbul. Tensiunea se simte în glas, de aici foarte probabil şi ameninţările. Sunt de acord cu analiştii de acolo şi asupra altei probleme. Că, după cum se pare, Quinn a stabilit un soi de empatie precaută cu animalul ăsta de Zack. Se pare că efortu­rile lui şi asta a luat două săptămâni Ż, continuă el aruncând o privire spre Jim Donaldson în timp ce vorbea, de a se prezenta ca fiind cel care încearcă să‑l ajute pe Zack, în timp ce noi, cei de aici şi cei de acolo, suntem oamenii răi care îi fac probleme, toate eforturile acestea au avut succes. Lucrul acesta poate să fie de o importanţă primordială în pro­cesul de predare sigură şi fără pericole. Cel puţin aşa spun spe­cialiştii în analiza glasului şi cei în psihologia comportamentală.

— Dumnezeule, ce muncă, să vorbeşti ca să câştigi încrede­rea unui ticălos ca ăsta, observă Jim Donaldson cu dispreţ.

David Weintraub, care se uitase până atunci în tavan, îi aruncă o privire secretarului de stat. Pentru a‑i menţine pe nişte amatori ca dumnealui în funcţii, ar fi putut el să‑i spună dar n‑o făcu, el şi oamenii lui trebuiau de multe ori să aibă de a face cu indivizi de teapa lui Zack.

— În ordine, domnilor, zise Odell, suntem de acord cu târgul. Până la urmă mingea a ajuns înapoi la noi în America, aşa că e bine să ne grăbim. Eu personal cred că acest Quinn a făcut o treabă foarte bună. Dacă reuşeşte să aducă înapoi băiatul tea­făr şi nevătămat, e numai datorită lui. Şi acum, diamantele. De unde le luăm?

— New York, spuse Weintraub, centrul mondial al diaman­telor.

— Morton, tu eşti din New York. Ai ceva contacte discrete pe care să le pui urgent în acţiune? îl întrebă Odell pe fostul bancher.

— Sigur că da, îi răspunse Stannard. Cât am lucrat la Rockman‑Queens am avut o serie de clienţi foarte importanţi în co­merţul cu diamante. Foarte discreţi sunt obligaţi să fie. Vrei să mă ocup de asta? Dar cum e cu banii?

— Preşedintele a insistat să plătească răscumpărarea perso­nal, nu vrea altfel cu nici un chip, zise Odell. Dar nu văd de ce să fie deranjat cu toate amănuntele astea. Hubert, pot da Fi­nanţele un împrumut personal Preşedintelui până când o să‑şi li­chideze el conturile depuse?

— Nici o problemă, zise Hubert Reed. O să primeşti banii, Morton.

Comitetul se ridică în picioare. Odell trebuia să‑l vadă pe Preşedinte la Locuinţa executivă.

— Cât poţi de repede, Morton, spuse el. Vreau să discutăm aici peste două‑trei zile. Cel mult.

De fapt, aveau să treacă şapte.

Andy Laing nu izbuti să aibă o întrevedere cu domnul Al‑Haroun, directorul sucursalei, decât a doua zi dimineaţa. Dar nu îşi pierdu noaptea de pomană.

Domnul Al‑Haroun fiind înfruntat, s‑a dovedit plin de scuze binevoitoare cum numai un arab bine crescut poate să fie atunci când se confruntă cu un occidental înfuriat. Problema îl umplea de nemăsurat regret, fără îndoială o situaţie nefericită, a cărei rezolvare se afla în mâinile atotândurătorului Allah; nu avea mai mare plăcere decât să‑i înapoieze paşaportul domnului Laing, pe care îl luase în custodie peste noapte numai şi numai la cererea specifică a domnului Pyle. Se îndreptă spre seif, de unde scoase cu degetele lui subţiri şi bronzate paşaportul albas­tru american şi i‑l dădu înapoi.

Laing se linişti, îi mulţumi cu mai oficialul şi graţiosul „Ashkurak" şi se retrase. Numai după ce ajunsese înapoi în biroul lui îi dădu prin cap să se uite în el.

În Arabia Saudită străinii nu au nevoie doar de o vizită de intrare, ci şi de una de ieşire din ţară. Viza lui Laing, valabilă pe o perioadă nelimitată, fusese anulată. Ştampila Oficiului de control al emigrării, din Jiddah era perfect autentică. Fără în­doială, reflectă el cu amărăciune, domnul Al‑Haroun avea un prieten pe acolo. Era, de altfel, sistemul local de a face afaceri.

Dîndu‑şi seama că nu avea cum să plece, Andy Laing se ho­tărî să evadeze. Îşi aduse aminte de ceea ce îi povestise cândva şeful de la Operaţii.

— Amin, prietene, nu ziceai tu odată că ai o rudă la Servi­ciul de imigrare de aici? îl întrebă el.

Amin nu descoperi nici o capcană în această întrebare.

— Da, e adevărat. Un văr.

— În ce birou lucrează?

— Ah, dar nu aici, prietene. E la Dhahran.

Dhahran nu era în apropierea Jiddahului, situat la Marea Roşie, ci tocmai în cealaltă parte a ţării, de la extrema răsări­teană, la Golful Persic. Spre sfârşitul dimineţii, Andy Laing îi dădu un telefon domnului Zulfiqar Amin, la biroul acestuia din Dhahran.

— La telefon domnul Steve Pyle, directorul general al Băn­cii de Investiţii a Arabiei Saudite, spuse el. Unul din angajaţii mei se află cu treabă la Dhahran în momentul de faţă şi trebuie să plece urgent în Bahrein. Din nefericire, mi‑a spus că i‑a expi­rat viza. Dumneata ştii cât durează treaba asta în mod normal... Mă gândesc că, în virtutea aprecierilor de care se bucură vărul dumitale la noi la firmă... O să vezi că domnul Laing e foarte generos...

În pauza de prânz, Andy Laing se întoarse în apartamentul lui. Îşi făcu valiza şi luă cursa Saudia de la ora 15.00 spre Dhahran. Domnul Zulfiqar Amin îl aştepta. Emiterea unei noi vize de ieşire îi luă două ore şi o mie de riali.

Domnul Al‑Haroun observă lipsa directorului de la Credit şi marketing cam la ora când aceasta decola spre Dhahran. Veri­fică la aeroportuf din Jiddah, dar numai pe cursele internaţio­nale. Nici urmă de Laing. Nedumerit, dădu un telefon la Riad. Pyle îl întrebă dacă Laing putea fi oprit să se îmbarce pe orice cursă, fie ea şi internă.

— Mă tem, dragă colega, că aşa ceva nu poate fi aranjat, îi răspunse domnul Al‑Haroun, întristat că trebuia să‑l dezamă­gească. Dar pot să‑l întreb pe priete­nul meu dacă a plecat cu vreun avion intern.

Laing fu descoperit în Dhahran chiar în clipa când trecea graniţa pe şoseaua care ducea în Emiratul Bahrein învecinat. De acolo îi fu foarte uşor să ia un avion al companiei British Air­ways, care făcea escală în cursa dinspre Mauritius spre Londra.

Neştiind că Laing obţinuse o nouă viză de ieşire, Pyle aş­teptă până a doua zi dimineaţa şi de‑abia atunci telefonă la banca din Dhahran ca să‑i pună pe anga­jaţii acesteia să vadă cu ce se ocupa Laing pe acolo. Dar nici după trei zile aceş­tia nu aflaseră încă nimic.

La trei zile după ce ministrul apărării fusese însărcinat de comitetul de la Washington să facă rost de pachetul cu dia­mante cerut de Zack, Stannard îi anunţa că această misiune dura mai mult decât fusese prevăzut. Banii îi fuseseră deja puşi la dispoziţie; în privinţa lor nu era nici o problemă.

— Uitaţi care‑i treaba, le spuse el colegilor săi. Eu nu mă pricep deloc la diamante. Dar contactele mele din acest dome­niu mă folosesc de trei, toţi oameni discreţi şi înţelegători mi‑au spus că numărul de pietre de care e vorba este considera­bil. Răpitorul acesta a cerut meleuri amestecuri brute, ne­şlefuite, de o cincime de carat până la o jumătate de carat, şi de calitate medie. Pietrele respective, aşa mi s‑a spus, valorează în­tre două sute cincizeci şi trei sute de mii de dolari caratul. Ca o măsură de prevedere, au calculat la preţul de bază de două sute cincizeci. E vorba aici de vreo opt mii de carate.

— Şi care‑i problema? întrebă Odell.

— Timpul, îi răspunse Morton Stannard. La o cincime de carat de piatră, înseamnă patruzeci de mii de pietre. La jumă­tate de carat, şaisprezece mii. La un amestec de diferite greutăţi, să zicem cam douăzeci şi cinci de mii de pietre. E foarte mult de adunat şi încă repede. Trei oameni cumpără pe rupte şi în­cearcă să nu facă valuri.

— Şi care‑i termenul? întrebă Brad Johnson. Când sunt gata de expediere?

— Peste încă o zi sau două, îi răspunse ministrul apărării.

— Stai pe capul lor, Morton, îi ordonă Odell. Am încheiat un târg. Nu‑i mai putem lăsa pe băiat şi pe taică‑său să aştepte prea multă vreme.

— În clipa când le am în sac, cântărite şi expertizate, o să le ai, îl asigură Stannard.

A doua zi dimineaţa, Kevin Brown primea un telefon perso­nal la ambasadă de la unul din oamenii Iui.

— S‑ar putea să fi dat de ceva, şefule, îi spuse agentul cu glas încordat.

— Nu mai sufla nici o vorbă la telefon, băiete. Mişcă‑ţi fun­dul aici, repede. Spune‑mi între patru ochi.

Agentul ajunse la Londra la prinz. Ceea ce avea de spus era mai mult decât interesant.

La est de oraşele Biggleswade şi Sandy, ambele pe şoseaua A.1 care porneş­te din Londra către partea de nord, comitatul Bedfordshire se învecinează cu Cambridgeshire. Zona este stră­bătută doar de şosele secundare de tip B şi drumuri de ţară, nu cuprinde nici un oraş mai răsărit şi este în cea mai mare parte agricolă. În ţinutul de la hotarul comitatului nu există decât vreo câteva sate cu nume vechi englezeşti ca Pottow, Tadlow, Wrestlingworth şi Gamlingay.

Între două dintre aceste sate, alături de cărarea bătută, există o fermă veche, parţial distrusă de incendiu dar încă mo­bilată şi locuibilă, amplasată într‑o vale puţin adâncă la care se ajunge doar printr‑o alee.

Cu două luni în urmă, descoperise agentul, locul fusese în­chiriat de un grup de „excentrici rustici" care susţineau că voiau să se întoarcă la natură, să trăiască simplu şi să creeze produse artizanale din lut şi din nuiele.

— Treaba este, spuse agentul, că au plătit banii de chirie în numerar. Nu prea par să vândă multe oale, dar au două jepuri parcate sub prelate în şoproane. Şi nu se amestecă nimeni.

— Cum se numeşte locul ăsta? întrebă Brown.

— Ferma Pajiştea verde.

— Perfect, avem destulă vreme dacă nu rămânem prea mult pe acolo. Haideţi să aruncăm o privire la Ferma Pajiştea verde.

Mai erau încă două ore până la apusul soarelui când Kevin Brown şi agentul lui îşi parcau maşina la intrarea pe aleea care ducea la fermă. Făcură restul drumului pe jos. Îndrumaţi de agent, se apropiară amândoi cu multă precauţie, ascunzîndu‑se pe după copaci, până ajunseră la marginea dinspre vale a pădu­rii. De acolo porniră târîş pe ultimii trei metri care îi despărţeau de ridicătura de unde puteau să se uite în jos. Casa era chiar sub ei, cu aripa arsă ridicându‑se neagră în după‑amiaza de toamnă şi cu licărul unei lămpi de gaz la una din ferestrele din aripa cealaltă.

În vreme ce ei se uitau, din casă ieşi un bărbat voinic şi se îndreptă spre unul din cele trei şoproane. Rămase înăuntru zece minute apoi se întoarse înapoi în casă. Brown cercetă comple­xul de clădiri ale fermei cu un binoclu foarte puter­­nic. Pe dru­mul din stânga lor venea o puternică maşină de teren japoneză în patru trepte. Aceasta parcă în faţa fermei şi din ea coborî un bărbat care cercetă cu atenţie vreo urmă de mişcare pe creastă. Nu se vedea nici una.

— Ei drăcia dracului, exclamă Brown. Păr roşcat, ochelari.

Şoferul intră în casă, de unde ieşi peste câteva secunde, înso­ţit de bărbatul cel voinic. De data aceasta aveau un Rottweiler uriaş cu ei. Se îndreptară amândoi către acelaşi şopron, stătură zece minute înăuntru şi după aceea se întoarseră. Bărbatul cel voinic duse jeepul în alt şopron şi închise uşile.

— Olărit rustic, pe dracu', zise Brown. Au ceva sau pe cineva în şopronul ăsta împuţit. Pun pariu că e un tânăr.

Se întoarseră pe brârici până la lizieră. Începea să se lase în­serarea.

— Ia‑ţi pătura din portbagaj, zise Brown. Şi rămâi aici. Stai de veghe toată noaptea. Eu o să mă întorc cu ceilalţi înainte de răsărit dacă răsare vreodată soarele în ţara asta împuţită.

De cealaltă parte a văii, un bărbat în uniformă de camuflaj stătea întins pe creanga unui stejar uriaş. Avea şi el un binoclu puternic cu care studiase mişcările din pădurea de vizavi de el. În vreme ce Brown şi omul său se furişau dincolo de creastă strecurându‑se în pădure, omul îşi scoase un mic emiţător din buzunar şi începu să vorbească încet şi cu mare urgenţă, timp de mai multe secunde. Era 28 octombrie, la nouăsprezece zile de când fusese răpit Simon Cormack şi şaptesprezece de la pri­mul telefon al lui Zack în apartamentul din Kensington.

Zack sună din nou în aceeaşi seară, pierdut în mulţimea gră­bită din centrul oraşului Luton.

— Ce dracu' se întâmplă, Quinn? Au trecut trei împuţite de zile.

— Hei, ia‑o mai uşurel, Zack. E vorba de diamante. Ne‑ai luat prin surprin­dere, bătrâne. Îţi ia ceva vreme ca să aduni un pachet ca ăsta. Am insistat la Washington vreau să spun chiar foarte tare. Lucrează la ele cât pot de repede dar, dă‑o naibii, Zack, douăzeci şi cinci de mii de pietre, toate autentice, toate imposibil de urmărit asta durează ceva.

— Da, bine, spune‑le că nu mai au decât două zile şi după aia o să‑şi primească băiatul înapoi într‑un sac. Spune‑le numai asta.

Închise telefonul. Experţii aveau să declare mai târziu că ner­vii îi erau zdruncinaţi rău de tot. Era aproape de punctul în care putea să fie ispitit să‑i facă rău băiatului din pură frustrare sau pentru că‑şi închipuia că fusese cumva înşelat.

Kevin Brown şi echipa lui erau buni şi, pe deasupra, înar­maţi cu toţii. Veneau împărţiţi în patru perechi dinspre cele pa­tru direcţii din care putea să fie asaltată ferma. Doi se strecurau pe alee, ascunzîndu‑se după fiecare copac. Celelalte trei perechi veneau dinspre lizieră, coborând pantele cultivate în cea mai de­plină tăcere. Era ceasul acela, cu puţin înainte de mijirea zori­lor, când lumina e cea mai înşelătoare, când duhurile celor hăi­tuiţi se află în punctul cel mai coborât, ceasul vânătorii.

Surpriza fu totală. Chuck Morton şi partenerul său pătrun­seră în şopronul suspect. Moxon trase zăvorul; tovarăşul său se aruncă înăuntru, se rostogoli şi reveni în picioare pe podeaua prăfuită din interior, cu arma în mână. În afară de un generator cu petrol, ceva care arăta ca un cuptor şi o bancă plină cu di­verse sticle de laborator, înăuntru nu era nimeni.

Cei şase oameni plus Brown, care atacaseră casa, avură mai mult succes. Două perechi pătrunseră pe fereastră, doborând geamul şi pervazul odată cu ei, ajunseră în picioare fără nici o pauză şi o porniră direct pe scări înspre dormi­toare.

Brown şi ceilalţi doi intrară pe uşa din faţă. Încuietoarea se sfărâmă la o singură lovitură cu ciocanul şi rată‑i înăuntru.

În bucătăria prelungă, lângă jăratecul din cămin, dormea pe un scaun bărbatul cel voinic. Avea misiunea de a sta de veghe peste noapte, dar îl doborâse­ră plictisul şi oboseala. La auzul zgomotului făcut de uşa dărâmată, sări din scaun şi întinse mâna să apuce o armă de calibrul 12 de pe masa de pin. Izbuti aproape dar strigătul de „Nu mişca!" de la uşă şi vederea nami­lei cu aspect de poliţist aplecat asupra unui colt 45 cu care‑i ţin­tea pieptul îl făcu să se oprească. Zdrahonul scuipă şi îşi ridică încet mâinile.

La etaj, omul cu părul roşu era în pat cu unica femeie din grup. Se treziseră amândoi la auzul paşilor şi ferestrelor sfărâmate de la parter. Omul ieşi în uşa dormitorului şi dădu nas în nas cu primul agent FBI de pe coridor. Erau mult prea aproape ca să folosească armele; se prăbuşiră încleştaţi în beznă până când un alt american izbuti să se dumirească cine era fiecare şi să‑l lovească zdravăn cu patul Coltului pe individul cu părul roşu.

Cel de‑al patrulea membru al grupului din casă era şi el scos după câteva secunde, clipind des din ochi; un tânăr slab, deşirat, cu părul lins. Echipa FBI‑ului era prevăzută cu lanterne. Le mai luă două minute până cercetară toate celelalte dormitoare şi stabiliră că cei patru oameni erau singurii de acolo. Kevin Brown îi aduse pe toţi în bucătărie, unde aprinseră lampa. Se uită la ei plin de scârbă.

— În regulă, unde‑i puştiul? întrebă el.

Unul din oamenii lui aruncă o privire spre fereastră.

— Şefule, avem companie.

Vreo cincizeci de oameni coborau în vale şi se îndreptau spre casă din toate părţile, toţi cu cizme până la genunchi, toţi în albastru, vreo doisprezece cu alsacieni care se zbăteau în lesă. Într‑un şopron de afară, un Rottweiler îşi urla furia împotriva intruşilor. Un Range Rover cu însemne albastre se îndreptă hurducăindu‑se pe alee şi se opri la trei metri de uşa spartă. Din el coborî un bărbat de vârstă mijlocie, în albastru, strălucind de nasturi şi insigne, cu un chipiu ascuţit şi plin de fireturi pe cap. Pătrunse în hol fără o vorbă, intră în bucătărie şi se uită la cei patru prizonieri.

— Foarte bine, vi‑i predăm dumneavoastră acum, zise Brown. E aici pe undeva. Şi ticăloşii ăştia ştiu unde.

— Exact, întrebă bărbatul în albastru, cine sunteţi dumnea­voastră?

— Da, bineînţeles.

Kevin Brown îşi scoase legitimaţia Bi­roului. Englezul o studie cu atenţie şi i‑o dădu îndărăt.

— Uite ce este, zise Brown, ce‑am făcut noi...

— Ce‑aţi făcut dumneavoastră, domnule Brown, este că mi‑aţi dat peste cap cea mai mare operaţiune de arestare a unor traficanţi de droguri pe care urma să o realizeze ţara asta, şi acum mă tem că n‑o s‑o mai realizeze niciodată. Oamenii de aici sunt nişte rotiţe neînsemnate, plus chimistul. Peştii cei mari trebuiau să vină cu transportul lor de pe o zi pe alta. Acum vreţi, vă rog, să vă întoarceţi la Londra?

La ora aceea, Steve Pyle se găsea cu domnul Al‑Haroun în biroul acestuia din urmă de la Jiddah, unde sosise cu avionul în urma unui telefon neliniştitor.

— Ce a luat exact? întrebă el pentru a patra oară.

Domnul Al‑Haroun ridică din umeri. Americanii ăştia erau şi mai şi decât europenii, într‑o grabă permanentă.

— Vai, eu nu sunt expert în maşinăriile astea, îi spuse el, dar paznicul de noapte zice...

Se întoarse spre paznicul de noapte saudit şi îi turui ceva în arabă. Omul îi răspunse întinzându‑şi mâinile pentru a arăta ce dimensiune avea ceva.

— Zice că în noaptea când i‑am dat înapoi paşaportul domnului Laing, cu modificarea respectivă, tânărul şi‑a petrecut cea mai mare parte a timpului în sala computerelor şi a plecat înaintea zorilor cu o mare cantitate de formulare. S‑a întors la program la ora normală, fără ele.

Steve Pyle se întoarse la Riad foarte îngrijorat. Să‑şi ajute ţara şi guvernul era foarte bine, dar lucrul ăsta n‑avea cum să se vadă la o revizie contabilă internă. Ceru să se întâlnească ur­gent cu colonelul Easterhouse.

Specialistul în probleme arabe îl ascultă calm, clătinând din cap de mai multe ori.

— Crezi că a ajuns la Londra? întrebă el.

— Nu ştiu cum o fi făcut, dar unde naiba ar putea să fie în altă parte?

— Hmm! Pot să am acces la computerul dumitale câtva timp?

Colonelul stătu patru ore la pupitrul computerului central din Riad. Treaba nu era grea deoarece avea toate codurile de acces. Când termină, toate înregis­tră­rile computerizate erau şterse şi un nou dosar era creat.

Nigel Cramer primi un raport telefonic din Bedford pe la mijlocul dimineţii, cu mult înaintea sosirii raportului scris. Când sună să‑l anunţe pe Patrick Seymour, era incandescent de mânie. Brown şi echipa lui se aflau încă pe şoseaua de sud.

— Patrick, am avut întotdeauna relaţii al dracului de bune, dar asta e o ofensă strigătoare la cer. Cine dracului se crede? Unde dracului crede că se află?

Seymour era pus într‑o situaţie imposibilă. Petrecuse trei ani ca să clădeas­că excelenta colaborare dintre Birou şi Yard moş­tenită de la predecesorul său Darrel Mills. Urmase personal cursuri în Anglia şi aranjase ca unii şefi ai Metropolitanei să vi­ziteze clădirea Hoover pentru a se forma relaţiile acelea de la om la om care, în caz de criză, pot să înlocuiască kilometri în­tregi de bandă roşie.

— Ce s‑a întâmplat exact la fermă? întrebă el.