/ Language: România / Genre:Historical_fantasy, sf_history, young_adult_fiction / Series: Assassin's Creed

Assassin's Creed • Renegatul

Oliver Bowden


RENEGATUL

Oliver Bowden

VOLUMUL CINCI DIN SERIA
ASSASSIN’S CREED
(ORDINUL ASASINULUI)

Traducere din limba engleză de:
Mihai-Dan Pavelescu

——————————————————————————————
DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI
docx: https://bit.ly/BOAC5DCX
ePub: https://bit.ly/BOAC5EPB
pdf: https://bit.ly/BOAC5PDF
apd: https://bit.ly/BOAC5APD

apd – Android PDF Document/ document pdf machetat pentru ecranul telefonului mobil
——————————————————————————————

Prolog

Nu l-am cunoscut niciodată. Nu cu adevărat. Aşa aveam impresia, dar abia după ce i-am citit jurnalul mi-am dat seama că de fapt nu-l cunoscusem absolut deloc. Iar acum este prea târziu. Este prea târziu să-i spun că l-am judecat greşit. Este prea târziu să-i spun că-mi pare rău.

Partea întâi
EXTRASE DIN JURNALUL
LUI HAYTHAM E. KENWAY

6 decembrie 1735

I

Acum două zile ar fi trebuit să-mi sărbătoresc a zecea aniversare acasă, în Queen Anne’s Square. Ziua mea de naştere a trecut însă neobservată; nu există sărbătoriri, ci doar înmormântări, iar casa noastră incendiată arată ca un dinte putred şi înnegrit printre reşedinţele înalte, din cărămizi albe, din Queen Anne’s Square.

Deocamdată locuim în una dintre proprietăţile tatei din Bloomsbury. Este o casă frumoasă şi, cu toate că familia este devastată şi vieţile ne-au fost zguduite, măcar pentru asta putem fi recunoscători. Aici vom sta, şocaţi, ca prinşi între două lumi – aidoma unor spectre tulburate –, până ne va fi decis viitorul.

Incendiul mi-a mistuit jurnalele, aşadar, începându-l pe acesta, parcă am sentimentul că o iau de la capăt. De aceea probabil că ar trebui să-ncep cu numele meu – Haytham, un nume arab pentru un băiat englez care trăieşte la Londra şi care, de la naştere şi până acum două zile, a dus o viaţă idilică, ferită de mizeriile ce există altundeva în oraş. Din Queen Anne’s Square, noi puteam vedea ceaţa şi fumul ce pluteau deasupra fluviului şi, la fel ca toată lumea, am fost stingheriţi de miasmă, pe care o pot descrie doar ca de „miros de cal ud”, totuşi n-am fost siliţi să mergem prin pâraie de reziduuri puturoase provenite de la tăbăcării, măcelării şi dosurile animalelor şi oamenilor.

Pâraiele râncede de deversări ce grăbesc apariţia bolilor: dizenterie, holeră, febră tifoidă...

— Trebuie să te grăbeşti, domnişorule Haytham. Altfel te va prinde boala.

În timpul plimbărilor peste câmpuri spre Hampstead, bonele mele mă fereau de sărmanii nefericiţi zguduiţi de tuse şi-mi acopereau ochii ca să nu-i văd pe copiii cu diformităţi. Cel mai mult, ele se temeau de boli. Probabil pentru că nu poţi să stai de vorbă cu boala, n-o poţi mitui şi nu poţi ridica sabia împotriva ei; boala nu respectă nici bogăţia, nici rangul. Este un inamic nemilos.

Şi, desigur, atacă pe neaşteptate. De aceea, în fiecare seară mă examinau pentru semne de pojar sau de vărsat, după care o anunţau pe mama de sănătatea mea bună, iar ea venea să mă sărute la culcare. Trebuie să înţelegeţi că mă număram printre norocoşi, fiindcă aveam o mamă care să mă sărute de noapte bună şi un tată care să facă la fel; care mă iubea pe mine şi pe sora mea vitregă, Jenny, care-mi povestea despre bogaţi şi despre săraci, care mi-a înrâurit soarta şi m-a îndemnat să mă gândesc mereu la alţii. El a angajat dascăli şi bone, care să aibă grijă de mine şi să mă educe, ca să cresc şi să devin un bărbat cu valori înalte, care să fie de folos în lume. Unul dintre cei norocoşi. Nu ca acei copii care trebuiau să muncească pe ogoare, în fabrici şi prin hornuri.

Uneori mă întrebam totuşi dacă copiii aceia aveau prieteni? Dacă aveau, atunci, deşi ştiam prea bine că n-ar fi trebuit să le invidiez vieţile de vreme ce a mea era mult mai ferită de griji, îi invidiam exact pentru asta: pentru prietenii lor. Eu nu aveam niciun prieten, nu aveam nici fraţi sau surori apropiaţi de vârsta mea şi, trebuie să recunosc, eram timid în a-mi face prieteni. În plus mai exista o problemă: ceva ce aflasem pe când aveam doar cinci ani.

S-a întâmplat într-o după-amiază. Reşedinţele din Queen Anne’s Square erau construite apropiate între ele, aşa că ne zăream adesea vecinii, fie chiar în piaţetă, fie în grădinile lor din spatele caselor. Lângă noi locuia o familie care avea patru fete, două cam de vârsta mea. Mi se părea că petreceau ore ţopăind sau jucând baba-oarba în grădină şi le auzeam când stăteam în odaia de studiu sub ochii vigilenţi ai dascălului meu, bătrânul domn Fayling, care avea sprâncene stufoase şi sure, şi obiceiul de a se scobi în nas, studiind apoi cu atenţie ce extrăsese din adâncurile nărilor pentru ca pe urmă să-l strecoare pe furiş în gură.

În după-amiaza aceea, bătrânul domn Fayling a părăsit încăperea, iar eu am aşteptat până ce paşii lui s-au pierdut în depărtare, după care m-am ridicat de la exerciţiile de aritmetică, m-am dus la fereastră şi am privit în curtea casei vecine.

Familia de acolo se numea Dawson. Domnul Dawson era parlamentar, aşa spunea tata, abia ascunzându-şi dispreţul. Aveau grădina înconjurată de un zid înalt şi, în ciuda arborilor, tufelor şi vegetaţiei bogate, porţiuni din ea erau vizibile de la fereastra odăii mele de studiu, aşa că le-am putut vedea pe surorile Dawson. De data asta jucau şotron şi întinseseră pe jos ciocane de pall mall{1} pentru a înjgheba un parcurs, deşi nu păreau că l-ar fi privit cu prea multă seriozitate; probabil că cele două mai mari încercau să le înveţe pe celelalte două subtilităţile jocului. Strigau şi râdeau, într-o volbură de codiţe şi rochiţe roz, creponate, iar din când în când auzeam sunetul unei voci de adult, o bonă, probabil, ascunsă vederii mele de coroanele copacilor scunzi.

Le-am privit jucându-se, iar exerciţiile mele de aritmetică au rămas neatinse pe masă pentru moment, până când, brusc, aproape ca şi cum ar fi putut simţi că era privită, una dintre mezine, probabil cu vreun an mai mică decât mine, a ridicat fruntea, m-a văzut la fereastră şi privirile ni s-au întâlnit.

Am înghiţit un nod, după care, şovăitor, am ridicat o mână s-o flutur către ea. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns în acelaşi fel. Apoi şi-a strigat surorile şi s-au strâns toate patru laolaltă, lungindu-şi entuziasmate gâturile şi ferindu-şi ochii de soare pentru a privi în sus, spre fereastra camerei mele, unde stăteam ca un exponat într-un muzeu – atât doar că eram un exponat mişcător, ce flutura din mână şi se îmbujorase uşor de stânjeneală, dar care simţea totuşi căldura plăcută a ceva ce putea să fi fost prietenie.

Şi care s-a evaporat însă în clipa când bona lor a apărut de sub copaci, a ridicat ochii spre fereastra mea cu o privire ce nu mi-a lăsat niciun dubiu despre gândurile ei faţă de mine – eram vreunul care trăgea cu ochiul pe furiş, cu cine ştie ce gânduri, sau chiar mai rău –, apoi le-a îndepărtat iute din vedere pe toate patru.

Privirea pe care mi-o aruncase bona o mai văzusem, şi-aveam s-o mai văd, în piaţetă sau pe câmpul din spatele reşedinţei noastre. Mai ţineţi minte cum propriile mele bone mă călăuzeau, pentru a-i ocoli pe nefericiţii în zdrenţe? Tot aşa, alte bone îi fereau de mine pe copiii aflaţi în grija lor. Nu m-am întrebat niciodată care ar fi fost cauza. N-am făcut-o, fiindcă... nu ştiu, fiindcă nu aveam probabil motive să mă-ntreb; era pur şi simplu ceva ce se-ntâmpla, iar mie mi se părea ceva normal.

II

Când am împlinit şase ani, Edith mi-a dăruit un rând de veşminte şi o pereche de pantofi cu catarame de argint.

Am ieşit dindărătul paravanului, purtându-mi noii pantofiori cu catarame strălucitoare, jiletca şi haina, iar Edith a strigat-o pe una dintre slujnice, care a spus că semănăm leit cu tata, ceea ce, bineînţeles, se intenţionase de la bun început.

Mai târziu, au venit şi părinţii mei şi pot să jur că ochii tatei s-au împăienjenit o clipă, pe când mama nu s-a prefăcut deloc, ci a izbucnit pur şi simplu în plâns chiar acolo, în camera mea, fluturându-şi palma în dreptul ochilor până ce Edith i-a întins o batistă.

M-am simţit cumva matur şi învăţat, deşi, în acelaşi timp, îmi ardeau obrajii. M-am pomenit întrebându-mă dacă surorile Dawson m-ar fi apreciat văzându-mă în noul meu costum, un adevărat gentilom. Mă gândisem deseori la ele. Le întrezărisem uneori de la fereastră, alergând prin grădină, ori suind în trăsuri pe peronul din faţa casei. Odată mi se păruse că una dintre ele aruncase o căutătură piezişă spre mine, dar, dacă şi ea mă zărise, nu existase niciun zâmbet sau fluturare din mână, ci doar o umbră a aceleiaşi priviri pe care o etalase bona, ca şi cum sentimentul de dezaprobare faţă de mine fusese transmis mai departe aidoma unei cunoştinţe ezoterice.

Aşadar, în dreapta casei noastre locuia familia Dawson, cu surorile acelea misterioase, cu codiţe şi pline de vioiciune, iar în stânga locuia familia Barrett, care avea opt copii. Erau deopotrivă fete şi băieţi, însă, din nou, îi vedeam rar; ca în cazul surorilor Dawson, îi zăream doar suind în trăsuri, ori mergând pe câmp în depărtare. Cu o zi înainte de a opta mea aniversare, mă aflam în grădină, căreia îi dădeam ocol, trăgând cu un băţ peste cărămizile roşii, sfărâmicioase, ale zidului înalt. Uneori mă opream să răstorn vreo piatră cu băţul şi să cercetez insectele ce ieşeau în grabă de dedesubt – păduchi de lemn, miriapode, râme ce se zvârcoleau, ca şi cum şi-ar fi întins corpurile lungi –, până am ajuns în faţa porţii ce ducea la un pasaj între casa noastră şi cea a familiei Barrett.

Poarta grea era zăvorâtă cu un lacăt uriaş de metal ruginit, care părea că nu mai fusese deschis de mulţi ani, iar eu am rămas, privindu-l şi cântărindu-i greutatea în palmă, când am auzit şoapta insistentă a unui băiat.

— Auzi... tu! I-adevărat ce zic ei despre taică-tău?

Vocea răsunase din spatele porţii, deşi am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama de unde se auzise – clipe în care am încremenit, şocat şi aproape ţeapăn de spaimă. După aceea mai că am tresărit când am observat, printr-o gaură din poartă, un ochi ce mă privea fără să clipească, întrebarea a fost repetată.

— Haide, zi – o să mă cheme dintr-o clipă-n alta. I-adevărat ce zic ei despre taică-tău?

M-am destins şi m-am aplecat să-mi cobor ochii la nivelul găurii din poartă.

— Cine eşti? am întrebat.

— Mă numesc Tom şi sunt vecinul tău.

Ştiam că Tom era cel mai mic dintre copiii familiei Barrett, cam de vârsta mea. Îi auzisem uneori numele strigat dinapoia gardului.

— Tu cine eşti? a vrut el să ştie. Adică, cum te cheamă?

— Haytham, am răspuns şi m-am întrebat dacă Tom era noul meu prieten.

Ochiul lui cel puţin avea un aspect prietenos.

— Ciudat nume mai e şi ăsta.

— Este arab şi-nseamnă „vultur tânăr”.

— Aha, atunci e logic!

— Cum anume „e logic”?

— Aăă, nu ştiu. Aşa... cumva. Şi eşti numai tu acolo, aşa-i?

— Şi sora mea, am răspuns. Şi mama şi tata.

— Sunteţi o familie destul de mică.

Am încuviinţat din cap.

— Haide, a insistat el. I-adevărat sau nu? Taică-tău este ceea ce zic ei c-ar fi? Şi să nu-ţi treacă prin gând să mă minţi! Să ştii că-ţi văd ochii. O să-mi dau seama numaidecât dacă minţi.

— N-o să mint. Nu ştiu nici măcar ce zic „ei” c-ar fi tata, sau cine sunt „ei”.

În acelaşi timp m-a cuprins un sentiment straniu şi nu tocmai plăcut: undeva exista o definiţie a „normalităţii”, dar noi, familia Kenway, nu eram incluşi în definiţia aceea.

Poate că posesorul ochiului a simţit ceva în tonul meu, fiindcă s-a grăbit să adauge:

— Scuze... scuze, dac-am zis ceva nepotrivit. Eram doar curios, asta-i tot. Ştii, există un zvon, şi-i grozav de interesant, dacă-i adevărat...

— Ce zvon?

— O să crezi că-i o prostie.

Simţindu-mă curajos, m-am apropiat de gaura din poartă, l-am privit, ochi în ochi, şi am zis:

— Ce vrei să zici? Ce spun oamenii despre tata?

Tom a clipit.

— Spun că-n trecut a fost un...

Brusc dinapoia lui s-au auzit zgomote, apoi un glas furios de bărbat strigând:

— Thomas!

Şocul l-a făcut pe băiat să se tragă înapoi.

— La naiba, a şoptit el iute. Trebuie să plec, mă cheamă. Sper să ne mai vedem.

Apoi a dispărut, iar eu am rămas întrebându-mă ce vrusese să spună. Ce zvon? Ce spuneau oamenii despre noi, despre mica noastră familie?

În acelaşi timp, mi-am amintit că era bine să mă grăbesc. Se apropia amiaza – ceasul instrucţiei cu arme.

7 decembrie 1735

I

Mă simt invizibil, ca şi cum aş fi rămas captiv între trecut şi viitor. În jurul meu, adulţii poartă conversaţii încordate. Sunt traşi la faţă, iar doamnele plâng. Focurile sunt ţinute aprinse, desigur, totuşi casa este pustie, cu excepţia noastră, care şi aşa suntem puţini, şi a bunurilor pe care le-am putut salva din reşedinţa incendiată, şi este permanent frig. Afară a început să ningă, iar jalea dinăuntru înfiorează până în măduva oaselor.

Neavând altceva de făcut decât să-mi scriu jurnalul, sperasem să ajung până în prezent cu povestea vieţii mele, dar se pare că sunt mai multe de spus decât crezusem la început şi, desigur, au fost evenimente mai importante la care să particip. Înmormântări. Azi – a lui Edith.

— Eşti sigur, domnişorule Haytham? mă întrebase mai devreme Betty, cu fruntea încruntată de îngrijorare, cu ochii obosiţi.

Ani de zile – practic de când mi-o aminteam –, ea avusese grijă de Edith. Era la fel de sfâşiată de durere ca şi mine.

— Da, am răspuns.

Am purtat ca întotdeauna, costumul, iar azi am avut cravată neagră. Edith nu avea alte rude, aşa că la funeraliile ce au avut loc la parter s-au adunat supravieţuitorii familiei Kenway şi ai personalului, pentru o pomenire cu şuncă, bere şi prăjituri. După ce s-a terminat, cei de la firma de pompe funebre, care erau deja aproape beţi, i-au suit trupul în dric, pentru a-l duce la capelă. I-am urmat în alaiul funerar. N-au fost necesare decât două trăsuri. După ce totul s-a terminat, am revenit în odaia mea, pentru a-mi continua povestea...

II

Trecuseră două zile de când vorbisem cu ochiul lui Tom Barrett, dar cuvintele lui tot nu-mi ieşiseră din minte. Aşa că într-o dimineaţă, pe când Jenny şi cu mine eram singuri în salon, am decis s-o întreb.

Jenny... Eu mă apropiam de opt ani, iar ea împlinise deja douăzeci şi unu, dar nu aveam cu sora mea în comun nici câte aveam cu cărbunarul ce ne aproviziona. Ba chiar mai puţine, dacă mă gândeam bine, fiindcă cel puţin cărbunarului îi plăcea să râdă, ca şi mie, pe când pe Jenny o văzusem rareori zâmbind, cu atât mai puţin râzând.

Ea are păr negru, strălucitor, iar ochii îi sunt întunecaţi şi... cred că le-aş spune „somnoroşi”, deşi i-am auzit descrişi ca fiind „melancolici” şi cel puţin un admirator a cutezat să spună despre privirea ei că e „fumegoasă”, deşi nu ştiu ce poate să însemne asta. Înfăţişarea lui Jenny era un subiect popular de conversaţie. Ea este o mare frumuseţe, sau cel puţin aşa mi se spune adesea.

Deşi nu şi pentru mine. În ochii mei era pur şi simplu Jenny, care refuzase să se joace cu mine de atâtea ori, încât până la urmă încetasem s-o mai rog; Jenny pe care, de câte ori mi-o aminteam, şedea într-un jilţ cu spătar înalt, cu fruntea aplecată peste ceea ce cosea, sau broda... sau ce anume făcea ea cu acul şi aţa. Şi care era încruntată. Privirii ei despre care admiratorii spuneau că era „fumegoasă”, eu îi spuneam „încruntată”.

Problema era că, deşi noi doi eram simpli vizitatori unul în viaţa celuilalt, aidoma unor corăbii care navighează în acelaşi port micuţ şi trec una pe lângă alta, fără a se întâlni însă vreodată, aveam acelaşi tată. Iar Jenny, care era mai mare decât mine cu vreo doisprezece ani, ştia mai multe despre tata. De aceea, cu toate că atâţia ani ea îmi spusese că eram prea prost sau prea mic ca să-nţeleg – ori prea prost şi prea mic ca să-nţeleg –, încercam s-o atrag în conversaţii. Nu ştiu de ce, pentru că, aşa cum am zis, rezultatul era mereu acelaşi şi nu mă alegeam cu niciun câştig. Poate ca s-o enervez? Totuşi, în această situaţie anume, la două zile după conversaţia mea cu ochiul lui Tom, am fost cu adevărat curios să aflu la ce se referise băiatul.

Ca atare, am întrebat-o:

— Ce vorbeşte lumea despre noi?

Ea a oftat teatral şi a ridicat ochii de la cusut.

— Ce vrei să zici, pişpirică?

— Exact asta – ce vorbeşte lumea despre noi?

— Te referi la bârfe?

— Dacă vrei...

— De ce ţi-ar păsa ţie de bârfe? Nu eşti niţel prea...

— Îmi pasă, am întrerupt-o înainte să-mi spună că sunt prea mic, prea prost şi prea scund.

— Serios? De ce anume?

— Cineva a zis ceva – asta-i tot.

Jenny a lăsat lucrul din mână, l-a pus pe perna scaunului, lângă ea, şi şi-a ţuguiat buzele.

— Cine? Cine şi ce a zis?

— Un băiat, la poarta din grădină. A zis că familia noastră e ciudată şi că tata a fost un...

— Un... ce?

— N-a apucat să termine de vorbit.

Jenny a zâmbit şi şi-a reluat lucrul.

— Şi asta te-a pus pe gânduri, aşa-i?

— Pe tine nu te-ar fi pus?

— Eu ştiu deja tot ce trebuie ştiut, a zis ea dispreţuitor, şi-ţi spun că n-aş da nici o ceapă degerată pe ce spun vecinii despre noi.

— Atunci spune-mi, am replicat. Ce făcea tata înainte să mă fi născut eu?

Jenny mai surâdea totuşi uneori. Surâdea când era stăpână pe situaţie, când putea să exercite putere asupra cuiva – mai ales dacă acela eram eu.

— O să afli, a răspuns ea.

— Când?

— Toate la vremea lor. La urma urmelor, tu eşti moştenitorul lui pe linie bărbătească.

A urmat o pauză lungă.

— Cum adică „pe linie bărbătească”? am întrebat-o. Care-i deosebirea între asta şi tine?

Ea a suspinat.

— Pe moment nu-i mare deosebire, într-adevăr, deşi tu te antrenezi cu arme, iar eu nu.

— Nu?

Privind retrospectiv, o ştiam deja şi bănuiesc că mă întrebasem de ce eu mă instruiam cu sabia, iar Jenny cu acul.

— Nu, Haytham, eu nu mă antrenez cu arme. Niciun copil nu se antrenează cu arme, oricum nu în Bloomsbury, şi poate că nici în toată Londra. Nimeni altul, cu excepţia ta. Nu ţi s-a spus?

— Ce să mi se spună?

— Să-ţi ţii gura.

— Ba da, dar...

— Şi nu te-ai întrebat niciodată de ce – de ce ar trebui să-ţi ţii gura?

Poate că mă-ntrebasem. Poate că în secret o ştiusem de la bun început. N-am zis nimic.

— În curând, a urmat Jenny, vei afla ce te-aşteaptă. Cursul vieţilor noastre a fost bine trasat, nu-ţi face griji în privinţa asta.

— În regulă, şi pe tine ce te-aşteaptă?

Ea a pufnit scârbită.

— „Ce mă aşteaptă?” este întrebarea greşită. Mai bine zis „Cine mă aşteaptă?”

În glasul ei am simţit un ton pe care aveam să-l înţeleg abia mult mai târziu şi am privit-o, ştiind prea bine că nu avea rost să mai insist, pentru că riscam să simt înţepătura acelui ac. Dar, când în cele din urmă am lăsat din mână cartea pe care o citeam şi am plecat din salon, am făcut-o ştiind că, deşi nu aflasem aproape nimic despre tatăl sau familia mea, descoperisem ceva despre Jenny: de ce nu zâmbea niciodată şi de ce era mereu atât de pornită împotriva mea.

Asta se întâmpla din cauză că ea văzuse viitorul. Îl văzuse şi ştia că viitorul mă favoriza pe mine, doar pentru că mă născusem băiat.

Poate că ar fi trebuit să-mi pară rău pentru ea. Poate... numai că fusese mereu ursuză.

Acum că aflasem ceea ce aflasem, instrucţia cu arme din ziua următoare mi-a dat un fior în plus. Aşadar, cu excepţia mea nimeni nu mai era instruit în folosirea armelor. Pe neaşteptate mă simţeam ca şi cum aş fi gustat un fruct interzis, iar fructul era şi mai suculent de vreme ce dascăl îmi era chiar tata. Dacă Jenny avea dreptate şi exista un destin anume pentru care eu eram pregătit, tot aşa cum alţi băieţi erau pregătiţi să ajungă preoţi, fierari, măcelari sau dulgheri, atunci aşa să fie! Nu aveam nimic împotrivă. În toată lumea nu exista nimeni pe care să-l venerez mai mult decât pe tata. Gândul că-mi transmitea cunoştinţele lui era totodată liniştitor şi tulburător.

Şi, desigur, implica săbii. Ce şi-ar fi dorit mai mult un băiat? Privind în urmă, îmi dau seama că din ziua aceea am devenit un elev mai ascultător şi mai entuziast. În fiecare zi, sau la amiază, sau după cină, în funcţie de programul tatei, mergeam în aşa-zisa cameră de instrucţie, deşi era în realitate camera pentru jocuri. Iar acolo abilităţile mele de spadasin au început să se îmbunătăţească.

Nu mă mai antrenasem după atac. Nu-mi mai venea deloc să pun mâna pe sabie, dar ştiam că atunci când o voi face, îmi voi imagina încăperea aceea, cu pereţii lambrisaţi în lemn întunecat de stejar, cu rafturile şi masa de biliard acoperită, care fusese trasă într-o parte, pentru mai mult spaţiu. Iar în camera aceea mi-l voi închipui pe tata, cu ochi scânteietori, pătrunzători, dar blânzi, şi mereu surâzător, mereu încurajându-mă: blocare, paradă, joc de picioare, echilibru, vigilenţă, anticipare. Îmi repeta cuvintele ca pe o mantră, uneori nespunând nimic altceva pe tot parcursul unei lecţii, ci doar lătrând comenzi, încuviinţând când executam corect, clătinând din cap când greşeam, făcând din când în când pauze, îndepărtându-şi părul din ochi şi trecând după aceea înapoia mea, pentru a-mi poziţiona braţele şi picioarele.

Astea sunt – sau au fost – pentru mine imaginile şi sunetele instrucţiei cu arme: rafturile cu cărţi, masa de biliard, mantra tatei şi pocnetele....

Lemnelor.

Da, lemne!

Spre disperarea mea, foloseam săbii din lemn. Oţelul va apărea mai târziu, spunea tata ori de câte ori mă plângeam.

III

În dimineaţa aniversării mele, Edith a fost foarte drăguţă cu mine şi mama s-a îngrijit să primesc un mic dejun cu mâncărurile mele preferate: sardele cu sos de muştar şi pâine proaspătă cu gem de vişine culese din grădina noastră. Când m-am aşezat la masă, am surprins-o pe Jenny aruncându-mi o privire sarcastică, dar am ignorat-o. După conversaţia din salon, puterea pe care o avusese asupra mea, aşa redusă cum fusese, pălise şi mai mult. Poate că, înaintea acelei conversaţii, m-ar fi necăjit ridiculizările ei, poate chiar m-aş fi simţit puţin neghiob şi stingherit dinaintea micului dejun festiv. Dar nu în ziua aceea. Gândindu-mă acum, mă întreb dacă nu cumva a opta mea aniversare a marcat ziua când am început să mă transform din băiat în bărbat.

Aşa că nu mi-a păsat de buza ei răsfrântă dispreţuitor şi nici de grohăiturile murmurate pe furiş. Aveam ochi doar pentru mama şi tata, care aveau ochi doar pentru mine. Îmi puteam da seama din gesturile lor, mici semnale parentale pe care le învăţasem de-a lungul anilor, că va urma şi altceva; că desfătările aniversării mele vor continua. Aşa a şi fost. La sfârşitul mesei, tata a anunţat că seara aveam să mergem la White’s Chocolate House de pe Chesterfield Street, unde ciocolata caldă se făcea din bucăţi solide de cacao aduse din Spania.

Mai târziu în aceeaşi zi, Edith şi Betty se agitau în jurul meu, îmbrăcându-mă în cel mai elegant costum pe care-l aveam. Apoi toţi patru am suit într-o trăsură oprită lângă trotuarul de afară, iar eu am tras cu ochiul spre ferestrele vecinilor şi m-am întrebat dacă feţele surorilor Dawson, sau ale lui Tom şi ale fraţilor lui erau lipite de geamuri. Aşa speram. Speram că ei mă pot vedea. Că toţi mă puteau vedea şi puteau gândi: „Iată, familia Kenway iese să cineze în oraş, ca orice familie normală.”

IV

Zona din jurul străzii Chesterfield era aglomerată. Am izbutit să ne oprim vizavi de White’s, iar după aceea, portiera trăsurii ne-a fost deschisă şi am fost ajutaţi să traversăm repede strada ticsită şi să intrăm.

Chiar şi aşa, în drumul scurt de la trăsură la sanctuarul ciocolatei, am privit în stânga şi în dreapta şi am văzut câte ceva dintr-o Londră necruţătoare: stârvul unui câine în rigolă, un vagabond care vomita pe un gard, florărese, cerşetori, beţivi, ştrengari care se stropeau unul pe altul într-un râu de noroi ce părea să bolborosească pe stradă.

Apoi am ajuns înăuntru, unde am fost întâmpinaţi de aroma grea de fum, bere, parfum şi, desigur, ciocolată, ca şi de hărmălaia la care contribuia muzica de pian şi glasurile ridicate. Toţi oamenii strigau şi se aplecau peste mese. Bărbaţii beau bere din halbe uriaşe; la fel şi femeile. I-am văzut pe unii cu ciocolată caldă şi prăjituri. Toţi păreau foarte entuziasmaţi.

M-am uitat la tata, care se oprise, şi i-am simţit disconfortul. Pentru o clipă am fost îngrijorat că se va întoarce pur şi simplu şi va pleca, apoi mi-a atras atenţia un gentilom care-şi ţinea bastonul ridicat. Era mai tânăr decât tata şi, cu un surâs prietenos şi o scânteiere jucăuşă în ochi vizibilă din cealaltă parte a sălii, flutura din baston spre noi. Până ce, cu un semn recunoscător din braţ, tata l-a salutat şi ne-a condus într-acolo, strecurându-ne printre mese, păşind peste câini şi chiar peste vreo doi copii, care se învârteau pe la picioarele clienţilor, gata să înhaţe orice ar fi putut cădea de pe mesele de joc: bucăţi de prăjituri sau poate chiar monede.

Am ajuns în cele din urmă la gentilomul cu baston. Spre deosebire de tata, al cărui păr era în neorânduială şi doar strâns la spate cu o panglică, acesta purta o redingotă roşu-închis intens şi perucă albă, pudrată, a cărei parte din spate era prinsă într-un săculeţ din mătase neagră. L-a salutat pe tata printr-o încuviinţare din cap, după care s-a întors către mine şi a făcut o reverenţă exagerată.

— Bună seara, domnişorule Haytham. Cred că te vei bucura de multe zile la fel de fericite! Îmi reaminteşti, rogu-te, ce vârstă ai? Judecând după ţinuta ta, bag de seamă că eşti un copil foarte matur. Unsprezece ani? Poate doisprezece?

Rostind cuvintele acelea, a privit peste umărul meu cu un zâmbet sclipitor, iar mama şi tata au chicotit apreciativ.

— Am opt ani, domnule, am răspuns şi mi-am umflat pieptul plin de mândrie, în timp ce tata a terminat de făcut prezentările.

Gentilomul se numea Reginald Birch şi era unul dintre vechilii principali ai tatei; domnul Birch a spus că era încântat să mă cunoască, apoi mi-a salutat mama cu o plecăciune adâncă, după care i-a sărutat mâna.

Atenţia lui s-a îndreptat apoi către Jenny, căreia i-a luat mâna şi, aplecând capul, a atins-o cu buzele. Ştiam destule ca să înţeleg că el o curta şi m-am uitat iute spre tata, aşteptându-l să intervină.

Am văzut însă că el şi mama priveau încântaţi, deşi chipul lui Jenny nu trăda decât nepăsarea, şi aşa a rămas, în vreme ce am fost conduşi spre o cameră privată din local, unde ne-am aşezat, ea şi Birch unul lângă altul, în timp ce personalul din White’s a început să se agite în jurul nostru.

Aş fi putut sta acolo toată seara, ghiftuindu-mă cu ciocolată caldă şi prăjituri, aduse la masă în cantităţi uriaşe. Atât tata, cât şi Birch păreau să se bucure de bere. Aşa că, până la urmă, mama a fost cea care a insistat să plecăm – înainte să mi se facă rău, sau bărbaţilor – şi am ieşit în seara londoneză, care, în mod neaşteptat, devenise şi mai aglomerată în orele scurse.

Pentru câteva clipe am fost dezorientat de vacarmul şi de miasmele străzii. Jenny a strâmbat din nas şi am zărit un licăr de îngrijorare străbătând chipul mamei. Instinctiv, tata s-a apropiat mai mult de noi toţi, parcă încercând să alunge hărmălaia.

O mână murdară a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor mei şi am zărit un cerşetor care se milogea în tăcere, cu ochi larg holbaţi, rugători, strălucitor de albi prin contrast cu murdăria feţei şi părului său; o florăreasă a încercat să se înghiontească pe lângă tata, ca să ajungă la Jenny, şi a ţipat scandalizată când Birch şi-a folosit bastonul pentru a-i zăgăzui calea. Eu însumi m-am simţit înghiontit şi am zărit doi ştrengari care încercau să ajungă la noi cu palmele întinse.

Apoi, brusc, mama a ţipat, când un bărbat s-a năpustit din mulţime, cu hainele zdrenţuite şi murdare, cu dinţii dezgoliţi şi braţul întins, gata să-i smulgă colierul.

Iar în secunda următoare, am priceput de ce scotea bastonul zăngănitul acela ciudat; pe când tata s-a răsucit ca s-o apere pe mama, am văzut ivindu-se din interiorul bastonului o sabie. Tata a străbătut distanţa până la ea cât ai clipi, dar, înainte să fi scos sabia cu totul din teacă, s-a răzgândit, poate văzând că hoţul nu era înarmat, şi a vârât-o înapoi, izbind-o până în capăt cu un bufnet sec, aşa că s-a transformat din nou într-un baston, iar din aceeaşi mişcare a rotit bastonul, a izbit mâna jefuitorului şi a îndepărtat-o.

Bărbatul a ţipat de durere şi de surprindere şi s-a tras înapoi, lovindu-se cu spatele de Birch, care l-a trântit pe jos şi a sărit imediat pe el, cu genunchii pe pieptul lui şi cu un pumnal lipit de beregată. Am simţit cum mi s-a oprit răsuflarea.

Dinapoia umărului tatei, ochii mamei s-au mărit.

— Reginald! a strigat tata. Opreşte-te!

— A încercat să te jefuiască, Edward, a zis domnul Birch fără să se întoarcă.

Hoţul a scâncit. Tendoanele de pe mâinile lui Birch erau puternic reliefate, iar încheieturile degetelor i se albiseră pe mânerul pumnalului.

— Nu, Reginald, nu asta-i calea, a rostit tata calm.

A cuprins-o în braţe pe mama, care şi-a îngropat faţa în pieptul lui şi a început să suspine încetişor. Jenny stătea lipită într-o parte a lor, iar eu în cealaltă. În jurul nostru se strânsese o mulţime; aceiaşi cerşetori şi vagabonzi care ne deranjaseră, dar care acum păstrau o distanţă respectuoasă. O distanţă terifiant de respectuoasă.

— Vorbesc serios, Reginald, a urmat tata. Lasă pumnalul şi dă-i drumul.

— Edward, nu mă face să arăt ca un prost, a rostit Birch. Nu în faţa lor, te rog. Amândoi ştim că bărbatul ăsta merită să plătească, dacă nu cu viaţa, atunci poate cu un deget sau două.

Am tras adânc aer în piept.

— Nu! a poruncit tata. Nu va fi niciun fel de vărsare de sânge, Reginald. Orice relaţie între noi se va sfârşi dacă nu faci aşa cum spun – chiar în clipa asta.

O tăcere ca de mormânt a părut să pogoare peste toţi din jur. L-am putut auzi pe hoţ bolborosind, repetând întruna:

— Vă rog, domnule, vă rog, domnule, vă rog, domnule...

Braţele îi erau ţintuite de o parte şi cealaltă a corpului, iar picioarele îi zvâcneau şi se împingeau zadarnic în caldarâmul acoperit de murdărie, aşa cum zăcea acolo, imobilizat.

În cele din urmă, Birch a părut să ia o hotărâre şi pumnalul s-a retras, lăsând în urmă doar o zgârietură mică, însângerată. După ce s-a ridicat, i-a tras un şut hoţului, care n-a mai avut nevoie de alte încurajări pentru a se ridica în patru labe, luând-o apoi la goană pe Chesterfield Street, recunoscător că scăpase cu viaţă.

Vizitiul nostru îşi recăpătase prezenţa de spirit şi acum stătea lângă portieră şi ne îndemna să ne grăbim la adăpostul trăsurii.

Tata şi Birch au rămas faţă în faţă, privindu-se. Când mama m-a împins să trec mai iute, am văzut ochii lui Birch scăpărând. Am văzut privirea tatei răspunzându-i în acelaşi fel, după care i-a întins mâna şi a rostit:

— Mulţumesc, Reginald. În numele nostru, al tuturor, îţi mulţumesc fiindcă ai dat dovadă de agerime.

Am simţit palma mamei pe spate, încercând să mă împingă în trăsură, şi am întors mult capul pentru a-l vedea pe tata, cu braţul întins spre Birch, care-l fulgera din ochi, refuzând să accepte oferta de înţelegere.

Pe urmă, tocmai când fusesem împins cu sila în trăsură, l-am văzut pe Birch prinzând mâna tatei, iar apoi căutătura lui furioasă s-a topit într-un zâmbet – un zâmbet ruşinat, uşor stânjenit, de parcă tocmai îşi dăduse seama ce era pe cale să facă. Şi-au strâns mâinile şi tata l-a răsplătit pe Birch cu încuviinţarea scurtă pe care o cunoşteam atât de bine. Însemna că totul fusese rezolvat. Însemna că nu mai era nevoie de niciun cuvânt în plus.

V

Am ajuns în cele din urmă acasă, pe Queen Anne’s Square, unde am zăvorât uşa şi am îndepărtat mirosul de fum, bălegar şi cal. Le-am spus mamei şi tatei cât de mult îmi plăcuse aniversarea, le-am mulţumit din tot sufletul şi i-am asigurat că zarva din stradă nu-mi stricase în niciun fel seara, deşi în sinea mea mi se părea o întâmplare remarcabilă.

Doar că seara nu luase încă sfârşit, deoarece când m-am îndreptat spre scară, ca să urc în dormitor, tata mi-a făcut semn să-l urmez şi a pornit spre camera pentru jocuri, unde a aprins o lampă cu ulei.

— Prin urmare, ţi-a plăcut seara asta, Haytham, a rostit el.

— Foarte mult, domnule, am răspuns.

— Ce părere ţi-a lăsat domnul Birch?

— Mi-a plăcut foarte mult, domnule.

Tata a chicotit.

— Reginald este un bărbat care acordă mare importanţă aspectului exterior, manierelor, etichetei şi ordinii. Nu este ca unii, care poartă eticheta şi protocolul ca pe nişte însemne doar atunci când este în interesul lor. El este un bărbat de onoare.

— Da, domnule, am zis, dar probabil că în glas mi s-a simţit îndoiala, fiindcă tata m-a privit cu atenţie.

— Aha, a rostit el, te gândeşti la cele ce s-au întâmplat după aceea?

— Da, domnule.

— Ei bine – ce părere ai despre ele?

Mi-a făcut semn să mă apropii de unul dintre rafturile cu cărţi. Părea că dorea să fiu mai aproape de lumină, pentru ca să-mi poată cerceta chipul cu atenţie. Lumina lămpii juca peste trăsăturile lui, iar părul negru îi strălucea. Ochii lui erau întotdeauna blânzi, dar puteau fi şi pătrunzători, ca acum. Am observat că una dintre cicatrici părea să-i sclipească mai tare sub razele lămpii.

— A fost foarte impresionant, domnule, am răspuns şi am continuat repede: Deşi am fost cum nu se poate mai îngrijorat pentru mama. Viteza cu care ai acţionat pentru a o salva – n-am mai văzut pe nimeni să se mişte atât de iute.

A râs.

— Iubirea le dă avânt bărbaţilor. Vei afla pe pielea ta într-o bună zi. Dar ce părere ai despre domnul Birch? Ce părere ai tu despre reacţia lui, Haytham?

— Adică... domnule?

— Domnul Birch părea pe punctul de a-i administra o pedeapsă severă acelui pungaş. Tu ce crezi, ar fi fost o pedeapsă meritată?

Am căzut pe gânduri înainte de a răspunde. Privirea atentă şi concentrată a tatei îmi spunea că răspunsul meu era important.

Iar în toiul zarvei cred că mă gândisem că hoţul merita o pedeapsă aspră. Pentru o clipă, foarte scurtă, un soi de furie primară dinăuntrul meu îi dorise răul fiindcă o atacase pe mama. Acum însă, sub razele dulci ale lămpii şi privirea blândă a tatei, simţeam altceva.

— Spune-mi cinstit, Haytham, m-a îndemnat tata, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Reginald are un simţ ascuţit al dreptăţii – sau a ceea ce descrie el ca fiind dreptate. Este cumva... biblic. Vreau să ştiu însă părerea ta.

— La început am simţit o pornire spre... răzbunare, domnule. Dar a trecut destul de repede şi am fost încântat să văd că bărbatului i-a fost acordată clemenţă.

Tata a zâmbit şi a încuviinţat din cap, după care s-a întors brusc spre rafturile cu cărţi, unde, printr-o şfichiuire a încheieturii, a acţionat o manetă, astfel încât o porţiune dintr-un raft a alunecat într-o parte şi a dezvăluit un compartiment secret. Inima mi-a tresărit când a scos ceva dinăuntru: o casetă. Mi-a întins-o, apoi a încuviinţat din cap, făcându-mi semn s-o deschid.

— Un cadou de ziua ta, Haytham, mi-a spus.

Am îngenuncheat şi am pus caseta pe podea. Am deschis-o şi am văzut înăuntru o centură din piele pe care am ridicat-o repede, ştiind că dedesubt avea să fie o sabie, şi nu una de jucărie, din lemn, ci din oţel scânteietor, cu mâner ornat. Am scos-o din casetă şi am ţinut-o în mâini. Era o sabie scurtă şi, spre ruşinea mea, am simţit o undă de dezamăgire; am ştiut de îndată că era o sabie scurtă frumoasă şi că era sabia mea scurtă. Am decis pe dată că nu mă voi despărţi niciodată de ea şi mă întindeam deja spre centură, când tata m-a oprit.

— Nu, Haytham, a zis el, va rămâne aici şi nu va fi scoasă ori folosită fără aprobarea mea. E clar?

Mi-a luat arma din mână, a pus-o în casetă, a aşezat deasupra centura şi a închis capacul.

— În curând, a continuat el, vei începe să te antrenezi cu sabia asta. Vei avea multe de învăţat, nu numai despre oţelul pe care-l ţii în mâini, ci şi despre oţelul din inima ta.

— Da, domnule, am spus străduindu-mă să nu-mi trădez simţămintele de confuzie şi dezamăgire.

L-am privit cum s-a întors şi a aşezat caseta în compartimentul secret, iar dacă tata a încercat să nu văd ce volum anume deschidea ascunzătoarea aceea, n-a izbutit. Era Biblia.

8 decembrie 1735

I

Azi au fost alte înmormântări, ale celor doi soldaţi care fuseseră aduşi în reşedinţa noastră. Din câte ştiu, valetul tatei, Digweed, a participat la slujba pentru căpitan, al cărui nume nu l-am ştiut niciodată, dar nimeni dintre ai noştri n-a fost la funeraliile celui de-ai doilea soldat. Suntem copleşiţi de atâtea pierderi şi de atâta durere, încât parcă pur şi simplu nu mai este loc pentru mai mult, oricât de crud ar suna.

II

După a opta mea aniversare, Birch a devenit un vizitator obişnuit al casei şi, atunci când n-o însoţea pe Jenny în plimbări prin grădină, sau o ducea cu trăsura lui în oraş, sau stătea în salon, unde bea ceai şi sherry şi le regala pe femei cu istorii din viaţa lui în armată, discuta cu tata. Era clar pentru toţi că intenţiona să se însoare cu Jenny şi că avea binecuvântarea tatei, totuşi se zvonea că Birch ar fi cerut amânarea nunţii; dorea să fie cât mai prosper cu putinţă, ca Jenny să se bucure de soţul pe care-l merita, şi ochise o casă frumoasă în Southwark, pentru ca ea să trăiască în stilul cu care se obişnuise.

Mama şi tata au fost desigur încântaţi să audă toate astea. Mai puţin Jenny. O vedeam uneori cu ochii înroşiţi şi-şi făcuse obiceiul de a ieşi în fugă din odaie, fie cuprinsă de o criză de istericale, fie cu palma dusă la gură, înăbuşindu-şi lacrimile. În câteva rânduri l-am auzit pe tata spunând: „O să-i treacă”, iar o dată mi-a aruncat o privire piezişă şi a ridicat ochii spre cer.

În vreme ce ea părea să se veştejească sub povara propriului viitor, eu înfloream cu gândul la viitorul care mă aştepta pe mine. Iubirea pe care o simţeam pentru tata ameninţa întruna să mă înghită cu propria ei dimensiune; nu doar îl iubeam, ci îl idolatrizam. Uneori era ca şi cum noi doi împărtăşeam o cunoaştere ascunsă de restul lumii. De exemplu, el mă întreba adesea ce mă învăţaseră dascălii, asculta atent, apoi zicea:

— De ce?

De câte ori mă întreba ceva, indiferent dacă era vorba despre religie, etică sau moralitate, ştia pe dată dacă îi dădeam un răspuns din cărţi sau îl repetam papagaliceşte şi-mi zicea:

— Da, tocmai ai spus ce crede bătrânul domn Fayling...

Sau:

— Ştim ce gândeşte un scriitor de acum câteva veacuri. Dar ce spune aici, Haytham?

Şi-şi punea mâna pe pieptul meu.

Acum înţeleg ce făcea. Bătrânul domn Fayling mă învăţa fapte şi date absolute; tata îmi cerea să le pun sub semnul întrebării. Cunoştinţele acelea, pe care le primisem de la bătrânul domn Fayling, de unde proveneau ele? Cine mânuise pana şi de ce ar fi trebuit eu să am încredere în autorul lor?

Tata îmi spunea:

— Ca să vezi diferit, trebuie mai întâi să gândeşti diferit.

Pare o prostie şi poate că veţi râde, sau poate că eu însumi voi râde de ele peste nişte ani, doar că uneori parcă-mi simţeam mintea realmente extinzându-se pentru a examina lumea în felul tatei. El privea lumea într-un fel aparte, pe care nu-l mai avea nimeni, sau cel puţin aşa părea, punând sub semnul întrebării chiar ideea de adevăr.

Bineînţeles, îl chestionam pe bătrânul domn Fayling. într-o zi l-am provocat, în timpul studiului scripturilor, şi m-a lovit cu toiagul peste degete, făgăduindu-mi totodată că-l va informa pe tata despre cele întâmplate, ceea ce a şi făcut. Mai târziu, tata m-a luat în cabinetul lui şi, după ce a închis uşa, a zâmbit larg şi şi-a ciocănit cu vârful degetului partea laterală a nasului.

— Haytham, a spus el, să ştii că deseori este mai bine să-ţi păstrezi gândurile pentru tine. Să le ascunzi în plină vedere.

Aşa am făcut. Şi m-am trezit privindu-i pe cei din jur, străduindu-mă să văd în interiorul lor, de parcă aş fi putut cumva să pricep cum vedeau ei lumea, în felul bătrânului domn Fayling, sau în felul tatei.

Desigur, scriind toate astea acum, pot înţelege că mă întindeam mai mult decât îmi era plapuma; mă simţeam mai matur decât anii pe care-i aveam, ceea ce ar fi la fel de neplăcut acum, la zece ani, pe cât ar fi fost la opt ani, iar apoi la nouă. Probabil că eram insuportabil de arogant. Probabil că mă simţeam ca micul bărbat al casei. Când am împlinit nouă ani, tata mi-a dăruit de ziua mea de naştere un arc cu săgeţi, cu care, antrenându-mă în grădină, am sperat că surorile Dawson sau copiii Barrett ar putea să mă vadă de la ferestre.

Trecuse mai bine de un an de când vorbisem cu Tom la poartă, totuşi continuam şi acum să zăbovesc lângă locul acela, cu speranţa că-l voi reîntâlni. Tata era absolut deschis în privinţa tuturor subiectelor, mai puţin cel al propriului său trecut. Nu vorbea niciodată despre viaţa pe care o dusese înainte de a veni la Londra, şi nici despre mama lui Jenny, aşa că păstram speranţa că posibilele cunoştinţe ale lui Tom ar fi fost revelatorii. Şi, pe lângă asta, îmi doream, desigur, să am un prieten. Nu un părinte, o bonă, un dascăl sau un mentor – aveam destui. Pur şi simplu, un prieten. Şi speram că va fi Tom.

Acum nu va mai fi niciodată, bineînţeles.

Mâine va fi îngropat.

9 decembrie 1735

I

Azi-dimineaţă a venit să mă vadă domnul Digweed. A ciocănit, a aşteptat să-i răspund, apoi a trebuit să-şi plece capul ca să intre, deoarece, pe lângă faptul că este chel, cu ochi uşor bulbucaţi şi pleoape acoperite de vinişoare, Digweed e înalt şi slab, iar uşile din reşedinţa noastră de refugiu sunt mult mai scunde decât cele din Queen Anne’s Square. Felul cum trebuia să se aplece, când umbla dintr-un loc în altul, îi sporea aerul general de disconfort, senzaţia că aici se simţea ca un peşte pe uscat. Fusese valetul tatei încă dinainte să mă fi născut eu, cel puţin de la stabilirea familiei Kenway în Londra, şi, ca noi toţi, poate chiar într-o măsură mai mare decât ceilalţi, aparţinea locuinţei din Queen Anne’s Square. Durerea îi era sporită de vinovăţie... vinovăţia că în noaptea atacului fusese plecat cu probleme de familie în Herefordshire; el şi vizitiul nostru se întorseseră în dimineaţa următoare.

— Domnişorule Haytham, îmi spusese el în zilele de după aceea, tras la faţă şi palid, sper că vei putea găsi în adâncul inimii puterea să mă ierţi.

— Bineînţeles, Digweed, am zis şi n-am mai ştiut ce să adaug.

Niciodată nu mă simţisem în largul meu să-i spun pe numele de familie, parcă nu-l puteam pronunţa. Aşa că tot ce am putut adăuga a fost:

— Mulţumesc.

În dimineaţa asta, chipul lui cadaveric purta aceeaşi expresie solemnă şi mi-am dat seama că orice veste mi-ar fi adus era proastă.

— Domnişorule Haytham, a rostit după ce s-a oprit în faţa mea.

— Da... Digweed.

— Îmi pare foarte rău, dar am primit un mesaj din Queen Anne’s Square, de la familia Barrett. Au dorit să sublinieze că nimeni din familia Kenway nu va fi bine primit la serviciul funerar al domnişorului Thomas. Ne-au rugat respectuos să nu luăm niciun fel de legătură.

— Mulţumesc, Digweed, am zis şi l-am privit cum s-a plecat scurt, cu tristeţe, după care şi-a aplecat din nou capul pentru a evita pragul de sus, scund, al uşii, când a părăsit camera.

Am rămas nemişcat o vreme, privind în gol, până ce Betty a revenit ca să mă ajute să-mi scot costumul de înmormântare şi să-mi îmbrac hainele obişnuite.

II

Într-o după-amiază, cu câteva săptămâni în urmă, eram la parter, jucându-mă pe coridorul scurt ce ducea din sala de mese a servitorilor la uşa grea şi zăvorâtă a camerei de valori. Acolo erau depozitate bunurile de preţ ale familiei: argintăria, care vedea lumina zilei doar în rarele ocazii când mama şi tata primeau musafiri, moştenirile de familie, bijuteriile mamei şi unele dintre cărţile tatei pe care el le considera de cea mai mare valoare – cărţi de neînlocuit. Tata ţinea permanent asupra sa cheia de la camera aceea, pe o cureluşă în jurul brâului şi-l văzusem încredinţându-i-o doar lui Digweed şi atunci doar pentru scurt timp.

Îmi plăcea să mă joc pe coridorul din apropiere, fiindcă era atât de rar vizitat, ceea ce însemna că nu eram niciodată deranjat de bone, care în mod invariabil îmi cereau să mă ridic de pe podeaua murdară, până nu-mi rupeam pantalonii, sau de alţi membri binevoitori ai personalului, care mă angajau în conversaţii politicoase şi mă sileau să răspund la întrebări despre educaţia mea, ori despre prieteni inexistenţi; sau poate chiar de mama sau de tata, care-mi spuneau să mă ridic de pe podeaua murdară, până nu-mi rupeam pantalonii, după care mă sileau să răspund la întrebări despre educaţia mea, ori despre prieteni inexistenţi. Sau, mai rău decât toţi, să fiu găsit de Jenny, care ar fi rânjit înaintea oricărui joc pe care l-aş fi jucat şi, dacă erau soldăţei de plumb, s-ar fi străduit cu răutate să-i răstoarne pe toţi.

Coridorul dintre sala de mese a servitorilor şi camera de valori era unul dintre puţinele locuri din Queen Anne’s Square unde chiar puteam spera să evit oricare dintre situaţiile menţionate mai sus, aşa că acolo mă duceam când nu doream să fiu deranjat.

Atât doar că acum acolo a apărut un chip nou, cel al lui Birch, care a intrat pe coridor, tocmai când mă pregăteam să-mi instalez trupele. Aveam cu mine un felinar pe care-l aşezasem pe pardoseala din piatră, iar flăcăruia lui a pâlpâit şi a tremurat în curent, când s-a deschis uşa pasajului de trecere. Din locul unde mă aflam, pe podea, i-am văzut poalele redingotei şi vârful bastonului, iar când am ridicat ochii şi l-am zărit privindu-mă, m-am întrebat dacă nu cumva şi el avea o sabie ascunsă şi dacă ar fi zăngănit în teaca aceea falsă, ca sabia tatei.

— Domnişorule Haytham, sperasem că te-aş putea găsi aici, a rostit el şi a zâmbit. Mă întrebam dacă eşti cumva ocupat.

M-am ridicat grăbit.

— Mă jucam, domnule, am răspuns iute. S-a întâmplat ceva?

— Ah, nu, a râs el. De fapt, ultimul lucru pe care l-aş dori este să te deranjez de la joacă, deşi ar fi ceva ce speram să discut cu tine.

— Bineînţeles, am încuviinţat din cap.

M-am posomorât însă la gândul altei serii de întrebări legate de abilitatea mea la aritmetică. Da, îmi făcea plăcere să socotesc. Da, îmi făcea plăcere să scriu. Da, speram ca într-o bună zi să fiu la fel de deştept ca tatăl meu. Da, speram ca într-o bună zi să-i calc pe urme în afacerea familiei.

Însă domnul Birch mi-a făcut semn cu mâna să revin la jocul meu, ba chiar şi-a lăsat deoparte bastonul şi şi-a ridicat puţin genunchii pantalonilor, ca să se poată ghemui alături de mine.

— Ce avem noi aici? a întrebat el, indicând soldăţeii de plumb.

— E doar un joc, domnule, am răspuns.

— Aceştia sunt soldaţii tăi, nu-i aşa? a întrebat el. Şi care dintre ei este comandantul?

— Nu-i niciun comandant, domnule.

El a râs sec.

— Haytham, soldaţii tăi au nevoie de un conducător. Altfel cum vor şti care este cel mai bun curs de acţiune? Altfel cum li se va impune disciplina şi ţelul?

— Nu ştiu, domnule.

— Ia să vedem, a zis Birch. S-a întins, a luat un soldăţel, l-a lustruit puţin de mâneca lui, apoi l-a aşezat puţin mai departe de restul. Poate că ar trebui să-l facem pe gentilomul acesta conducătorul – ce zici?

— Dacă vreţi dumneavoastră, domnule.

— Domnişorule Haytham, a surâs Birch, e jocul tău. Eu sunt doar un intrus, cineva care speră că-i poţi arăta cum se joacă.

— Da, domnule, atunci un conducător ar fi foarte bun în acest caz.

Uşa coridorului s-a deschis din nou şi când am ridicat ochii l-am văzut de data asta pe Digweed. În lumina pâlpâitoare a felinarului l-am zărit pe el şi pe Birch schimbând o privire.

— Treaba ta poate să aştepte, Digweed? a întrebat încordat Birch.

— Desigur, domnule, a răspuns valetul, după care s-a plecat şi s-a retras, închizând uşa în urma sa.

— Foarte bine, a spus Birch şi atenţia i-a revenit asupra jocului. Atunci haide să-l mutăm pe gentilomul acesta aici, pentru a fi conducătorul unităţii, şi el îţi va încuraja oamenii la fapte măreţe, îi va conduce prin exemplul personal şi-i va învăţa importanţa ordinii, disciplinei şi loialităţii. Ce zici, domnişorule Haytham?

— Da, domnule, am încuviinţat ascultător.

— Mai este ceva, domnişorule Haytham, a spus Birch şi a luat un alt soldăţel de plumb pe care l-a aşezat lângă cel pe care-l numise comandant. Un conducător are nevoie de locotenenţi de încredere, nu-i aşa?

— Da, domnule, am aprobat.

A urmat o pauză lungă, timp în care l-am privit plasând cu mare grijă doi locotenenţi lângă conducător, o pauză care a devenit tot mai inconfortabilă odată cu trecerea clipelor, până ce am rostit, mai degrabă pentru a întrerupe tăcerea stânjenitoare, decât pentru că aş fi vrut să purtăm inevitabila discuţie.

— Domnule, aţi dorit cumva să vorbiţi cu mine despre sora mea?

— Ah, dar îmi poţi ghici gândurile cele mai ascunse, domnişorule Haytham! a râs sonor Birch. Tatăl tău este un dascăl excelent. Văd că te-a învăţat despre viclenie şi şiretenie – alături de multe altele, neîndoios.

N-am fost sigur ce voia să spună, aşa că am rămas tăcut.

— Şi cum merge instrucţia cu arme, dacă te pot întreba? a zis Birch.

— Foarte bine, domnule. Progresez de la o zi la alta, sau cel puţin aşa spune tata, am răspuns mândru.

— Excelent, excelent! Şi tatăl tău ţi-a dat vreodată de înţeles care ar fi scopul instrucţiei tale?

— Tata spune că adevărata mea instrucţie va începe în ziua când voi împlini zece ani.

— Mă întreb ce-ţi va spune atunci, a zis Birch şi s-a încruntat uşor. Cu adevărat n-ai nicio idee? Nici măcar un indiciu ademenitor?

— Nu, domnule, am spus eu. Tata mi-a zis doar că-mi va oferi o cale pe care s-o urmez. Un crez.

— Am înţeles. Foarte interesant, într-adevăr. Şi nu ţi-a dat niciodată un indiciu despre ce ar putea fi „crezul” acela?

— Nu, domnule.

— Cu adevărat fascinant! Pun prinsoare că abia aştepţi. Iar între timp tatăl tău ţi-a dat o sabie adevărată, de bărbat, cu care să înveţi meşteşugul armelor sau foloseşti tot bastoanele din lemn?

M-am încordat.

— Am propria mea sabie, domnule.

— Mi-ar face mare plăcere s-o văd.

— Este ţinută în camera pentru jocuri, domnule, într-un loc sigur la care avem acces doar tata şi cu mine.

— Doar tatăl tău şi cu tine? Adică şi tu ai acces la ea?

M-am înroşit la faţă şi am fost recunoscător luminii slabe din coridor care nu-i îngăduia lui Birch să-mi vadă stânjeneala de pe chip.

— Vreau să spun că ştiu unde este ţinută sabia, domnule, nu că ştiu cum să umblu la ea, am clarificat lucrurile.

— Am înţeles. Birch a surâs larg. O ascunzătoare secretă, aşa-i? Un compartiment ascuns în bibliotecă?

Probabil că faţa m-a trădat, fiindcă el a izbucnit în râs.

— Nu te teme, domnişorule Haytham, nu voi dezvălui nimănui secretul tău.

L-am privit.

— Mulţumesc, domnule.

— Pentru puţin.

S-a ridicat, s-a aplecat din nou ca să-şi ia bastonul, a scuturat praful, real sau imaginar, de pe pantaloni şi s-a întors către uşă.

— Şi sora mea, domnule? am rostit. Nu m-aţi mai întrebat despre ea.

S-a oprit, a chicotit încet şi s-a întins să-mi ciufulească părul. Un gest care-mi plăcea. Poate pentru că-l făcea şi tata.

— Ah, dar nu mai este nevoie. Mi-ai spus tot ce doream să ştiu, domnişorule Haytham. Tu ştii despre frumoasa Jennifer la fel de puţine ca mine şi poate că aşa şi trebuie să fie în ordinea cuvenită a firii. Femeile trebuie să fie un mister pentru noi, nu crezi, domnişorule Haytham?

Habar n-aveam despre ce vorbea, dar am zâmbit oricum şi am răsuflat uşurat când am rămas iarăşi singur pe coridorul spre camera de valori.

III

La scurt timp după conversaţia cu Birch, mă îndreptam spre camera mea, când am trecut pe lângă cabinetul tatei şi am auzit glasuri ridicate dinăuntru: tata şi Birch.

Dorinţa unei ascunzători sigure m-a făcut să rămân prea departe ca să aud ce vorbeau, dar am fost mulţumit că am păstrat distanţa, deoarece în clipa următoare uşa cabinetului s-a deschis brusc şi Birch a dat buzna afară. Era mânios, iar furia i se citea limpede în culoarea obrajilor şi în strălucirea ochilor, însă vederea mea pe hol l-a oprit brusc, deşi a rămas tulburat.

— Am încercat, domnişorule Haytham, a rostit el după ce s-a stăpânit şi a început să-şi încheie haina pentru a se pregăti de plecare. Am încercat să-l previn.

Apoi şi-a pus tricornul pe cap şi a ieşit din casă. Tata s-a ivit în uşa cabinetului şi a privit furios după el şi, cu toate că fusese în mod limpede un incident neplăcut, erau chestiuni între adulţi şi nu mi-am bătut capul cu ele.

Aveam alte lucruri la care să mă gândesc. Iar numai după o zi, a urmat atacul.

IV

S-a petrecut în noaptea dinaintea aniversării mele. Mă refer la atac. Eu eram treaz, poate nerăbdător în privinţa zilei următoare, dar şi pentru că obişnuisem să mă trezesc după ce Edith părăsea camera, să mă aşez pe pervazul ferestrei şi să privesc afară prin geamul dormitorului. De acolo, de la înălţime, vedeam pisici şi câini, sau chiar vulpi, care traversau pajiştea pictată de lună. Sau, dacă nu mă uitam după animale, priveam pur şi simplu noaptea, mă uitam la lună, la culoarea sur-spălăcită pe care o conferea ierbii şi copacilor. La început am crezut că ceea ce vedeam în depărtare erau licurici. Auzisem despre licurici, dar nu-i văzusem niciodată. Ştiam doar că se strângeau în grupuri şi răspândeau o strălucire slabă. În scurt timp însă mi-am dat seama că aici nu era o strălucire slabă, ci o lumină care se aprindea şi se stingea, apoi se aprindea iarăşi. Vedeam un semnal.

Am simţit cum mi se taie răsuflarea. Lumina pâlpâitoare părea că vine din apropierea vechii porţi de lemn din zid, cea prin care vorbisem cu Tom demult, şi primul meu gând a fost că el încerca să ia legătura cu mine. Pare straniu acum, dar nu m-am gândit nici măcar o clipă că semnalul nu-mi era destinat. Eram prea preocupat să-mi trag pantalonii, să-mi îndes cămaşa de noapte sub curea, apoi să-mi trec bretelele peste umeri. Am îmbrăcat după aceea o haină. Nu mă puteam gândi decât că urma să mă aştepte o aventură splendidă.

Şi, desigur, privind în urmă, îmi dau seama acum că în reşedinţa de alături poate că şi lui Tom îi plăcuse să stea pe pervazul ferestrei sale şi să urmărească viaţa de noapte din grădina casei. Şi, ca mine, trebuie să fi văzut semnalul. Şi poate că Tom gândise chiar ca mine: că eu voiam să iau legătura cu el. Iar drept răspuns, procedase la fel: coborâse iute de pe pervaz şi se îmbrăcase, ca să iasă şi să cerceteze...

Două chipuri noi apăruseră în casa noastră: doi foşti soldaţi cu chipuri aspre, angajaţi de tata. Explicaţia lui fusese că aveam nevoie de ei, fiindcă primise „informaţii”.

Doar atât. „Informaţii” – doar atât spusese. Iar eu mă întrebasem atunci, aşa cum mă întreb şi acum, ce vrusese să zică şi dacă avea vreo legătură cu discuţia aprinsă pe care o auzisem între el şi Birch. Indiferent care ar fi fost motivul, îi vedeam rareori pe soldaţi. De fapt, ştiam doar că unul dintre ei fusese postat în salonul din faţă, iar celălalt se afla în preajma sălii de mese a servitorilor, aparent pentru a păzi camera de valori. Ambii au fost uşor de ocolit, când m-am furişat, coborând scara la parter şi am intrat în bucătăria tăcută şi scăldată în razele lunii, pe care n-o văzusem niciodată atât de întunecoasă, de pustie şi de nemişcată.

Şi atât de rece. Răsuflarea mea forma norişori de aburi. M-am cutremurat, simţind în mod neplăcut cât de frig era prin comparaţie cu dormitorul meu, pe care-l crezusem rece.

Lângă uşă se afla o lumânare, pe care am aprins-o şi, cu palma făcută căuş peste flăcăruia ei, am ţinut-o pentru a-mi lumina drumul când am ieşit la grajduri. Iar dacă în bucătărie mi se păruse rece, afară era... ei bine, un asemenea frig care-ţi lasă impresia că lumea din jur este fragilă şi pe punctul de a se sparge; îndeajuns de ger pentru a-mi tăia răsuflarea dătătoare de aburi şi pentru a mă face să mă gândesc din nou, încremenit în prag, dacă merita sau nu să continui.

Unul dintre cai a nechezat şi a tropăit, iar asta m-a decis şi am înaintat tiptil pe lângă cuştile câinilor, până la un zid lateral, apoi am trecut pe sub o arcadă mare, intrând în livadă. Am mers printre merii golaşi şi scheletici, după care am ieşit pe pajiştea deschisă, fiind cât se poate de conştient de casa din dreapta, unde îmi imaginam chipuri la toate ferestrele: Edith, Betty, mama şi tata – toţi priveau afară şi vedeau cum îmi părăsisem camera şi o luasem razna prin grădină. Desigur, de fapt n-o luasem câtuşi de puţin razna, însă aşa ar fi zis ei; aşa ar fi zis Edith, când m-ar fi certat, şi aşa ar fi zis tata când m-ar fi făcut să-i simt bastonul pentru aventura aceasta.

Dar n-am avut parte de un strigăt dinspre casă, aşa că m-am îndreptat spre zidul grădinii şi am început să alerg iute spre poarta din el. Continuam să tremur, însă pe măsură ce surescitarea îmi creştea, m-am întrebat dacă Tom adusese cumva mâncare pentru un ospăţ la miez de noapte: şuncă, prăjituri şi biscuiţi. Ah, şi un grog fierbinte ar fi fost desigur bine-venit...

Un câine a început să latre. Era Thatch, ogarul Bloodhound irlandez al tatei, din cuşca lui de la grajduri. Lătrăturile m-au oprit imediat şi m-am ghemuit sub ramurile desfrunzite şi coborâte ale unei sălcii, până au încetat la fel de brusc pe cât începuseră. Mai târziu aveam să înţeleg, desigur, de ce încetaseră aşa brusc. Dar pe moment nu m-am gândit la nimic necurat, întrucât nu aveam niciun motiv să suspectez că beregata lui Thatch fusese retezată de un intrus. Acum credem că au fost cu totul cinci bărbaţi, care ne-au atacat cu cuţite şi săbii. Cinci bărbaţi care se îndreptau spre casă, iar eu eram în grădină, fără să am habar de nimic.

Dar cum aş fi putut să ştiu? Eram un băieţel prostuţ şi nesocotit a cărui minte era plină de gânduri de aventură, ca să nu le mai amintesc pe cele legate de şuncă şi prăjituri, şi am continuat în lungul zidului, până am ajuns la poartă.

Care era deschisă!

La ce mă aşteptasem? Bănuiesc că mă aşteptasem ca poarta să fie zăvorâtă, iar Tom să se afle de cealaltă parte a ei. Poate că unul dintre noi ar fi escaladat zidul. Poate că ne-am fi învoit să facem schimb de bârfe prin poartă. Tot ce ştiam acum era că poarta era deschisă şi începuse să mă cuprindă sentimentul că ceva nu era în regulă, iar în cele din urmă m-am gândit că semnalele pe care le zărisem de la fereastra dormitorului puteau să nu-mi fi fost adresate.

— Tom? am şoptit.

Nu s-a auzit niciun sunet. Noaptea era complet tăcută: nu se auzeau nici păsări, nici animale, nimic. De acum îngrijorat, eram pe punctul să plec, să revin în casă, în siguranţa patului meu cald, când am zărit ceva. Un picior. M-am îndepărtat puţin de poartă, în pasajul scăldat în lumina alb-murdară a lunii, ce conferea tuturor formelor o strălucire slabă, difuză... inclusiv trupului băiatului care zăcea pe pământ.

Era pe jumătate întins, pe jumătate proptit de zidul opus, îmbrăcat aproape la fel ca mine, cu pantaloni şi cămaşă de noapte, atât doar că nu se mai obosise s-o îndese sub curea, aşa că i se răsucise în jurul picioarelor, care erau răşchirate în unghiuri ciudate, nefireşti, pe noroiul întărit şi brăzdat de făgaşe al pasajului.

Era Tom, într-adevăr. Tom ai cărui ochi morţi mă priveau fără să vadă de sub borul pălăriei ce-i stătea strâmbă pe cap. Razele lunii străluceau pe sângele care-i acoperise complet pieptul, revărsat din spintecătura ce i se căsca în beregată.

Dinţii au început să-mi clănţăne. Am auzit un scâncet şi mi-am dat seama că eu fusesem. O sută de gânduri speriate mi s-au îngrămădit în minte.

Apoi lucrurile au început să se întâmple prea repede pentru ca să-mi pot aminti măcar ordinea exactă în care s-au derulat, deşi cred că totul a început cu zgomot de sticlă spartă şi cu un răcnet dinspre casă.

Fugi!

Mi-e ruşine să recunosc că vocile, gândurile ce-mi fulgerau prin minte au strigat, toate la unison, acelaşi cuvânt.

Fugi!

Iar eu le-am ascultat. Am fugit. Dar nu în direcţia în care doreau ele. Oare procedam aşa cum mă instruise tata şi le dădeam ascultare instinctelor, ori le ignoram? Nu ştiam. Tot ce ştiam era că, deşi fiecare fibră din corpul meu dorea să fug din faţa a ceea ce ştiam că era un pericol teribil, de fapt alergam spre el.

Am fugit prin curtea grajdurilor şi am dat buzna în bucătărie, abia oprindu-mă să observ că uşa era larg deschisă. De undeva dinăuntru am auzit alte răcnete, am văzut sânge pe podeaua bucătăriei şi am trecut pe uşa ce ducea la scară, unde am zărit alt trup. Era unul dintre soldaţi. Zăcea pe coridor şi se apăsa cu palmele pe abdomen; pleoapele i se zbăteau nebuneşte şi un firicel de sânge i se prelingea din colţul gurii, în timp ce murea.

Am păşit peste el şi m-am îndreptat spre scară, gândindu-mă doar să ajung la părinţii mei. Holul de la intrarea în casă era întunecat, dar răsuna de strigăte, paşi ce alergau şi se simţeau primele fuioare de fum. Am încercat să mă orientez. De deasupra s-a auzit alt răcnet şi când am ridicat ochii, am văzut umbre dansând pe palier şi, doar pentru o clipă, scânteierea oţelului în mâna unui atacator. Îl întâmpinase unul dintre valeţii tatei, însă lumina neclară m-a oprit să văd soarta bietului flăcău. Am auzit doar şi am simţit prin tălpi bufnetul corpului său care a căzut peste balustradă, pe podeaua din lemn, nu departe de mine. Asasinul lui a răcnit triumfător şi am auzit paşi alergând, când a pornit spre dormitoare.

— Mama! am ţipat şi am pornit în goană spre scară.

În aceeaşi clipă am văzut cum uşa dormitorului părinţilor mei s-a deschis brusc, iar tata a apărut să-l înfrunte pe intrus. Purta pantaloni şi-şi trecuse bretelele peste umerii goi; părul îi era despletit şi-i atârna pe spate. Într-o mână ţinea un felinar, iar în mâna cealaltă sabia.

— Haytham! a strigat el când am ajuns în vârful scării.

Intrusul se afla între noi, pe palier; s-a oprit, s-a întors să mă privească şi, în lumina felinarului tatei, l-am putut zări pentru prima dată cu adevărat. Avea pantaloni, un pieptar negru din piele ca o armură şi o mască mică pe jumătate din faţă, dintre cele care se poartă la balurile mascate. Şi-a schimbat direcţia. În loc să-l atace pe tata, s-a repezit înapoi, către mine, rânjind larg.

— Haytham! a răcnit tata din nou.

A lăsat-o pe mama şi a pornit să alerge după intrus. Aproape imediat distanţa dintre ei s-a micşorat, totuşi nu suficient, iar eu m-am răsucit ca să scap, dar am văzut la baza scării un al doilea bărbat, cu sabia în mână, blocându-mi retragerea. Era îmbrăcat la fel ca primul, deşi am observat o diferenţă la urechile lui. Aveau vârfurile ascuţite şi, adăugate măştii, îi dădea aspectul unui Mr. Punch{2} hidos, deformat. Pentru o secundă am încremenit, apoi m-am întors şi am văzut că bărbatul care rânjea în spatele meu se răsucise ca să-l înfrunte pe tata, iar săbiile lor s-au ciocnit, zăngănind. Tata îşi abandonase felinarul, aşa că se luptau în semiîntuneric. O bătălie scurtă şi brutală, punctată de icnete şi de zgomotele săbiilor. În ciuda încordării şi a pericolului momentului, mi-a părut rău că nu era suficientă lumină, ca să-l pot vedea pe tata duelându-se.

Apoi totul s-a terminat şi asasinul rânjitor n-a mai rânjit, ci a scăpat sabia din mână şi a căzut peste balustradă cu un urlet, izbind podeaua. Intrusul cu urechi ascuţite suise jumătate din trepte, dar s-a răzgândit şi s-a întors pentru a fugi spre holul de la intrare.

De jos s-a auzit un strigăt. Peste balustradă am văzut un al treilea bărbat, de asemenea mascat, care i-a făcut semn celui cu urechi ascuţite, apoi ambii au dispărut sub scară.

Am ridicat ochii şi în razele slabe de lumină l-am văzut pe tata încruntându-se.

— Camera pentru jocuri, a zis el.

Iar în clipa următoare, înainte ca mama sau eu să-l fi putut opri, a sărit peste balustradă spre holul de la intrare. Când a sărit, mama a ţipat:

— Edward!

Agonia din vocea ei s-a făcut ecoul propriilor mele gânduri. Nu! Unicul meu gând a fost: ne abandonează.

„De ce ne abandonează?”

Cămaşa de noapte a mamei era în neorânduială când a alergat spre mine, care rămăsesem în vârful scării; faţa îi era o mască a terorii. În urma ei venea alt atacator, care apăruse de pe scara din celălalt capăt al etajului şi care s-a întins spre mama în clipa când ea a ajuns lângă mine. A prins-o de spate cu o mână, apoi şi-a retras mâna cu sabia, pentru a-i reteza gâtul dezgolit.

N-am stat să mă gândesc. De fapt, nu m-am gândit la nimic din toate astea decât după mult timp. Dintr-o singură mişcare, m-am aplecat, am ridicat de pe trepte sabia scăpată de atacatorul ucis de tata, am ridicat-o deasupra capului şi am repezit-o, ţinând-o cu ambele mâini, în faţa agresorului înainte ca să-i poată tăia mamei beregata.

Ţintisem bine şi vârful lamei a pătruns prin decupajul măştii, şi mai departe, în ochiul lui. Răcnetul său a sfâşiat noaptea şi i-a dat drumul mamei, cu sabia înfiptă în găvan. Apoi şi-a smuls-o, s-a lovit de balustradă, a ricoşat pentru o clipă, a căzut în genunchi şi s-a prăbuşit în faţă, mort înainte să fi atins podeaua.

Mama a alergat în braţele mele şi şi-a îngropat capul în umărul meu, iar eu am ridicat sabia, am prins-o de mână şi am coborât împreună treptele. De câte ori îmi spusese tata, când se pregătea să plece de acasă: „Azi tu ai rămas şeful, Haytham; tu vei avea grijă de mama în locul meu.” Acum chiar asta şi făceam, cu adevărat.

Am ajuns la baza scării, unde o tăcere ciudată părea să fi pogorât peste casă. Holul de la intrare era pustiu acum şi tot întunecos, deşi se întrevedea o strălucire portocalie ce pâlpâia ameninţător. Fumul începea să se îndesească, dar prin pâclă am zărit trupuri: asasinul, valetul care fusese ucis mai devreme... Şi Edith, care zăcea cu gâtlejul tăiat într-o baltă de sânge.

A văzut-o şi mama, a scâncit şi a încercat să mă tragă spre ieşirea din casă, dar uşa de la camera pentru jocuri era pe jumătate deschisă şi am auzit dinăuntru zăngănituri de săbii. Trei bărbaţi, dintre care unul era tata.

— Tata are nevoie de mine, am zis şi am încercat să mă desprind de mama, care a înţeles ce voiam să fac şi m-a tras, căutând să mă lipească de ea, însă m-am smucit cu asemenea forţă, încât a căzut pe podea.

Preţ de o clipă stranie, m-am pomenit sfâşiat între dorinţa de a o ajuta să se ridice şi a-mi cere iertare, într-atât m-a zguduit imaginea ei căzută pe hol... din cauza mea. Apoi însă am auzit un răcnet din camera pentru jocuri şi a fost îndeajuns să mă împingă s-alerg într-acolo.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost că tainiţa din raftul bibliotecii era deschisă şi am zărit acolo caseta cu sabia mea. În rest, încăperea era ca întotdeauna, aşa cum rămăsese după ultima şedinţă de instrucţie, cu masa de biliard acoperită mutată de la locul ei pentru a lăsa mai mult spaţiu pentru antrenament; locul unde mai devreme chiar în cursul acelei zile fusesem învăţat şi mustrat de tata.

Locul unde tata era acum îngenuncheat şi murea.

În picioare lângă el se afla un bărbat care-şi înfipsese sabia până la mâner în pieptul lui; vârful lamei îi ieşea prin spinare şi picura sânge pe duşumea. Nu departe se afla insul cu urechi ascuţite, care avea o crestătură mare pe faţă. Fusese nevoie de doi oameni să-l doboare pe tata, şi numai cu preţul acela.

M-am repezit spre ucigaş, care a fost luat prin surprindere şi n-a mai avut timp să-şi retragă sabia. De aceea s-a răsucit într-o parte pentru a-mi evita atacul şi a dat drumul mânerului săbiei, iar tata a căzut pe podea.

Ca un idiot, am luat-o după asasin, uitând să-mi protejez flancul şi am apucat doar să văd o mişcare bruscă cu coada ochiului, când bărbatul cu urechi ascuţite a ţâşnit spre mine. Nu ştiu dacă a făcut-o cu intenţie, ori dacă pur şi simplu a greşit lovitura, dar, în loc să mă străpungă cu lama sabiei lui, m-a izbit cu garda şi ochii mi s-au înceţoşat; m-am lovit cu capul de ceva şi mi-a trebuit o secundă să-mi dau seama că era piciorul mesei de biliard. Eram pe podea, ameţit, cu membrele răşchirate, de cealaltă parte a tatei, care zăcea pe o parte, cu mânerul sabiei ieşit din piept. În ochii lui mai licărea viaţă, doar o scânteie, şi pleoapele i-au zvâcnit pentru un moment, ca şi cum s-ar fi concentrat şi m-ar fi văzut. Vreme de câteva clipe am zăcut faţă în faţă, doi oameni răniţi. Buzele i s-au mişcat. Printr-un nor negru de durere şi suferinţă, i-am văzut mâna întinzându-se spre mine.

— Tată..., am spus.

În clipa următoare, ucigaşul s-a apropiat, s-a aplecat şi a smuls sabia din trupul tatei. Tata a zvâcnit, corpul i s-a arcuit într-un ultim spasm de durere, buzele i-au dezgolit dinţii însângeraţi şi a murit.

Am simţit vârful unei cizme care m-a întors pe spate şi am privit ochii asasinului tatei, acum asasinul meu, care, cu un rânjet şi-a ridicat sabia, ţinând-o cu ambele mâini, gata s-o coboare şi s-o înfigă în mine.

Dacă mi-a fost ruşine să recunosc că vocile din mintea mea îmi porunciseră să fug cu numai câteva clipe mai devreme, sunt mândru să spun că acum erau calme: îmi înfruntasem moartea cu demnitate şi cu ştiinţa că făcusem tot ce putusem pentru familia mea, cu recunoştinţa că în curând mă voi alătura tatei.

Dar, desigur, n-avea să se întâmple aşa. Rândurile pe care le citiţi acum n-au fost scrise de o fantomă. Ceva mi-a atras atenţia – vârful unei săbii care a apărut între picioarele ucigaşului şi în aceeaşi clipă s-a ridicat, despicându-i trunchiul de la vintre în sus. Ulterior aveam să înţeleg că direcţia loviturii avusese mai puţin de a face cu sălbăticia, cât mai degrabă cu nevoia de a-l îndepărta pe ucigaş de mine. În acelaşi timp însă lovitura a fost sălbatică, iar asasinul a urlat, sângele a ţâşnit când a fost spintecat şi măruntaiele i s-au revărsat pe podea, iar trupul neînsufleţit le-a urmat după aceea.

În spatele lui stătea Birch.

— Eşti teafăr, Haytham? a întrebat el.

— Da, domnule, am gâfâit.

— Bună treabă, a zis, apoi s-a răsucit cu sabia ridicată spre bărbatul cu urechi ascuţite care se năpustise către el cu lama fulgerând.

M-am ridicat în genunchi, am luat o sabie de pe jos şi am rămas gata să mă alătur lui Birch, care-şi împinsese adversarul spre uşa camerei pentru jocuri, când, pe neaşteptate, atacatorul a zărit înapoia uşii ceva invizibil pentru noi şi a făcut un pas mare în lateral. În clipa următoare, Birch s-a retras şi a ridicat o mână pentru a mă anunţa să rămân pe loc. În pragul uşii a reapărut bărbatul cu urechi ascuţite, atât doar că de data asta avea un ostatic. Nu era mama, aşa cum mă temusem iniţial, ci Jenny.

— Înapoi, a mârâit Urechi Ascuţite.

Jenny a scâncit şi ochii i s-au holbat când tăişul lamei i-a fost apăsat pe beregată.

Pot oare să recunosc... pot să recunosc că în clipa aceea mi-a păsat mai mult să răzbun moartea tatei, decât s-o protejez pe Jenny?

— Nu vă clintiţi, a vorbit Urechi Ascuţite şi a tras-o pe sora mea îndărăt.

Poalele cămăşii ei de noapte i s-au înfăşurat între picioare şi călcâiele i-au fost târâte pe podea. Brusc li s-a alăturat alt bărbat mascat, care flutura o torţă aprinsă. Holul de la intrare era acum aproape plin de fum. Zăream flăcări ce înaintau din altă parte a casei, lingând uşile salonului. Bărbatul cu torţa s-a repezit spre draperii, le-a atins cu flacăra lui şi totul a început să ardă în jurul nostru, iar eu şi Birch nu l-am putut opri.

Cu coada ochiului am văzut-o pe mama şi i-am mulţumit Domnului că era teafără. În privinţa lui Jenny însă situaţia nu stătea la fel. Pe când era târâtă spre uşa reşedinţei, ne-a privit cu disperare pe mine şi pe Birch, ca şi cum am fi fost ultimele ei speranţe. Atacatorul cu torţă s-a alăturat camaradului său, a deschis uşa larg şi s-a repezit către o trăsură pe care am văzut-o pe stradă.

Pentru un moment, am crezut că s-ar putea s-o elibereze, dar n-a fost aşa. Ea a început să ţipe când a fost purtată cu forţa spre trăsură şi înghesuită înăuntru. Încă ţipa, când un al treilea mascat de pe capra vizitiului a scuturat din hăţuri, şi-a rotit biciuşca şi trăsura a pornit hurducându-se în noapte, lăsându-ne să fugim din casa în flăcări şi să-i tragem pe cei dragi afară din ghearele vâlvătăilor.

1 decembrie 1735

I

Deşi l-am îngropat pe tata azi, primul gând care mi-a venit în minte când m-am trezit dimineaţă n-a fost despre el sau despre înmormântare, ci despre camera de valori din Queen Anne’s Square.

Asasinii nu încercaseră să intre acolo. Tata îi angajase pe cei doi foşti soldaţi deoarece se temea de un jaf, dar atacatorii suiseră la etaj fără să se sinchisească să pătrundă în camera de valori.

Pentru că ei căutau să pună mâna pe Jenny – acela era motivul. Şi să-l ucidă pe tata? Şi asta să fi făcut parte din plan?

Acestea erau gândurile mele când m-am deşteptat într-o odaie îngheţată. Nu era ceva neobişnuit, ci mai degrabă o realitate zilnică. Atât doar că azi odaia era extrem de rece. Un frig de-ţi clănţăne dinţii; care-ţi intră în oase. Am privit către şemineu, întrebându-mă de ce nu venea căldură dinspre foc şi am descoperit că nu era aprins, iar grătarul era sur-alburiu şi prăfos de cenuşă.

Am coborât din pat şi m-am dus la fereastră, al cărei geam era însă acoperit pe dinăuntru cu un strat gros de gheaţă, prin care nu vedeam nimic afară. Dârdâind, m-am îmbrăcat, am ieşit din cameră şi am fost surprins de liniştea care domnea în casă. Coborând încetişor scara, am mers la odaia lui Betty şi am ciocănit uşor, apoi mai tare. Când n-a răspuns, am rămas locului întrebându-mă ce să fac, iar grija pentru ea a început să-mi roadă măruntaiele. Deoarece tot nu-mi răspundea, m-am aplecat să privesc prin gaura cheii, rugându-mă în gând să nu văd ceva ce n-ar fi trebuit.

Betty dormea în unul dintre cele două paturi din camera ei. Celălalt era gol şi neatins, ordonat, deşi alături se vedea o pereche de cizme ce păreau bărbăteşti, cu o bandă argintie la călcâi. Am revenit cu ochii la Betty şi am privit câteva clipe cum pătura ce o acoperea se ridica şi cobora încet, apoi am decis s-o las să doarmă şi m-am îndreptat.

Am mers după aceea în bucătărie, unde doamna Searle a tresărit când am intrat, m-a cercetat din cap până în picioare cu o privire uşor nemulţumită, apoi a revenit la ceea ce făcea pe tocătorul de legume. Asta nu însemna că eu şi doamna Searle nu ne-am fi înţeles între noi, ci doar că ea îi privea pe toţi bănuitor, ba chiar într-o măsură şi mai mare după atac.

— Nu-i dintre cele mai iertătoare persoane, îmi spusese Betty într-o după-amiază.

Acesta era alt aspect care se schimbase după atac: Betty devenise mult mai deschisă şi la răstimpuri îşi scăpa părerile adevărate despre diverse subiecte. De exemplu, nu-mi dădusem niciodată seama că ea şi doamna Searle nu aveau aceleaşi păreri şi nici nu aveam habar că Betty îl privea cu suspiciune pe Birch. Aşa era însă.

— Nu ştiu de ce ia el decizii în numele familiei Kenway, mormăise ursuz ieri. Nu-i un membru al familiei şi nici nu va fi vreodată.

Cumva, ştiinţa faptului că Betty nu avea o părere grozavă despre doamna Searle o făcea pe menajeră mai puţin neplăcută în ochii mei, aşa că, dacă înainte m-aş fi gândit de două ori dacă să intru în bucătărie neanunţat şi să cer de mâncare, acum nu mai aveam asemenea reţineri.

— Bună dimineaţa, doamnă Searle, am spus.

A făcut o reverenţă scurtă. În bucătărie era rece şi ea era singură. În Queen Anne’s Square, doamna Searle avusese cel puţin trei ajutoare, ca să nu mai amintesc de alţi membri ai personalului, care intrau şi ieşeau pe uşile duble mari ale bucătăriei. Dar asta fusese înainte de atac, când aveam efectiv complet de servitori, şi nu există cale mai rapidă de a-i îndepărta pe servitori de o casă decât o invazie de bărbaţi mascaţi care flutură săbii. Majoritatea nici măcar nu se mai întorseseră în ziua următoare.

Acum mai erau doar doamna Searle, Betty, Digweed, o cameristă pe nume Emily şi doamna Davy, care era camerista personală a mamei. Aceştia erau toţi servitorii care se mai ocupau de familia Kenway. Sau de restul familiei Kenway, ar trebui să spun. Din familia propriu-zisă, mai eram doar eu şi mama.

Când am plecat din bucătărie, duceam în mână o bucată de prăjitură învelită în şervet, pe care doamna Searle mi-o întinsese cu o privire acră, nemulţumită fără doar şi poate că hoinăream atât de devreme prin casă, căutând să mănânc înainte de micul dejun pe care ea tocmai îl pregătea. Îmi place doamna Searle şi, întrucât este una dintre puţinii rămaşi alături de noi după noaptea aceea teribilă, îmi place acum şi mai mult, totuşi am alte probleme despre care să-mi fac griji. Înmormântarea tatei. Şi mama, bineînţeles.

Apoi m-am trezit în holul de la intrare, privind uşa din faţă, şi, fără să-mi dau seama, am deschis-o, după care, fără să gândesc – oricum, fără să gândesc prea mult –, am coborât pe trepte, ieşind într-o lume acoperită de chiciură.

II

— Pentru Dumnezeu, ce intenţionezi să faci într-o dimineaţă aşa geroasă, domnişorule Haytham?

O trăsură tocmai oprise în faţa casei, iar la fereastră se afla Birch. Purta o pălărie mai groasă decât de obicei, iar eşarfa din jurul gâtului îi era ridicată peste nas, aşa că, la prima vedere, părea un brigand de drumul mare.

— Mă uitam doar, domnule, i-am răspuns.

Şi-a coborât eşarfa şi a încercat să zâmbească. Când zâmbea înainte, în ochi îi apărea o scânteiere jucăuşă, dar acum ochii aceia păreau tăciuni dintr-un foc ce se stingea treptat, care se străduiau, dar nu erau în stare, să reverse căldură, iar glasul i-a sunat obosit şi încordat când a rostit:

— Cred că poate ştiu ce cauţi, domnişorule Haytham.

— Şi ce anume ar fi, domnule?

— Drumul spre casă?

Am căzut pe gânduri şi mi-am dat seama că avea dreptate. Necazul era că trăisem primii zece ani din viaţă, ocrotit şi îngrijit de părinţi şi de bone. Deşi ştiam că Queen Anne’s Square se afla în apropiere, ba chiar că puteam ajunge acolo pe jos cu uşurinţă, nu cunoşteam drumul.

— Şi intenţionai o vizită? a continuat Birch.

Am ridicat din umeri, însă acela era adevărul – da, mă închipuisem la adăpostul vechii mele case. În camera pentru jocuri. M-am închipuit recuperând...

— Sabia ta?

Am aprobat din cap.

— Mă tem că este prea periculos să intri în casă. Vrei să mergem însă până acolo? Poţi măcar s-o vezi. Haide, vino-năuntru – afară este mai rece ca-n trufa unui ogar.

Şi n-am găsit niciun motiv pentru care să n-o fac, mai ales când Birch a scos o pălărie şi o capă din adâncul trăsurii.

După numai câteva minute, când ne-am oprit în faţa fostei reşedinţe a familiei Kenway, aceasta nu arăta deloc aşa cum îmi imaginasem. Nu – era mult, mult mai rău. Părea că un pumn gigantic o lovise din înalturi, zdrobind acoperişul şi trecând prin nivelurile de sub el, astfel încât produsese o gaură uriaşă, neregulată. Acum nu mai era o casă, ci mai degrabă reprezentarea uneia teribil de ruinate.

Prin ferestrele sparte, puteam vedea în holul de la intrare şi în sus – prin podelele rupte până în holul aflat cu trei paliere mai sus, toate înnegrite de funingine. Am văzut mobile pe care le-am recunoscut, tot înnegrite şi carbonizate, portrete arse, ce atârnau strâmbe pe pereţi.

— Îmi pare rău, domnişorule Haytham, a spus Birch, dar chiar este prea periculos ca să intri.

După încă o clipă, m-a condus înapoi în trăsură, a bătut de două ori cu bastonul în tavan şi vizitiul a dat bice cailor.

— Cu toate acestea, a urmat Birch, ieri mi-am luat libertatea de a-ţi recupera sabia.

După aceea s-a aplecat şi a tras caseta de sub bancheta lui. Şi ea era plină de funingine, dar, când i-a ridicat capacul, sabia sclipea înăuntru ca în ziua când mi-o dăruise tata.

— Mulţumesc, domnule Birch, a fost tot ce am putut spune, iar el a închis capacul casetei şi a pus-o pe bancheta trăsurii, între noi.

— Este o sabie frumoasă, Haytham. Nu am nicio îndoială că o vei preţui.

— Cu siguranţă, domnule.

— Şi când, mă întreb, va gusta sânge pentru prima oară?

— Nu ştiu, domnule.

A urmat o pauză. Birch şi-a strâns mâinile pe măciulia bastonului pe care-l ţinea între genunchi.

— În noaptea atacului, ai ucis un bărbat, a rostit el.

A întors capul ca să privească afară, pe fereastră. Treceam pe lângă case abia vizibile, care pluteau într-o pâclă de fum şi aer îngheţat. Era încă devreme. Străzile erau tăcute.

— Ce ai simţit atunci? a urmat el.

— O apăram pe mama, am răspuns.

— Aceea a fost unica opţiune posibilă, a încuviinţat din cap, şi ai făcut ceea ce se cuvenea. Să nu crezi nicio clipă altceva. Dar chiar dacă a fost unica opţiune posibilă, nu schimbă cu nimic faptul că uciderea unui om nu-i ceva neînsemnat. Pentru nimeni, nici chiar pentru tatăl tău. Nici pentru mine. Dar mai ales pentru un băiat de vârstă încă fragedă.

— N-am simţit nicio tristeţe faţă de ceea ce am făcut. Am acţionat, pur şi simplu.

— De atunci te-ai mai gândit la asta?

— Nu, domnule. M-am gândit doar la tata şi la mama.

— Şi Jenny...?

— Ah. Da, domnule.

A urmat o pauză, iar când Birch a vorbit după aceea, glasul i-a fost inexpresiv, dar solemn.

— Trebuie s-o găsim, Haytham, a spus el.

Am rămas tăcut.

— Eu intenţionez să plec în Europa, unde credem că este ţinută.

— De unde ştii că este în Europa, domnule?

— Haytham, eu fac parte dintr-o organizaţie influentă şi importantă. Un fel de club, sau de societate. Unul dintre numeroasele avantaje ale apartenenţei la organizaţie este că avem ochi şi urechi peste tot.

— Cum se numeşte organizaţia asta, domnule? am întrebat.

— Templierii, domnişorule Haytham. Eu sunt un cavaler templier.

— Un cavaler? am repetat, privindu-l pătrunzător.

A râs scurt.

— Poate că nu tocmai genul de cavaler la care te gândeşti, o relicvă a Evului Mediu, totuşi idealurile noastre rămân aceleaşi. Tot aşa cum străbunii noştri au plecat cu veacuri în urmă să aducă pacea în Ţara Sfântă, la fel şi noi suntem puterea nevăzută care ajută la menţinerea păcii şi ordinii în vremurile noastre. A arătat cu mâna spre fereastra dincolo de care străzile începuseră să se însufleţească. Toate acestea, Haytham, necesită organizare şi disciplină, iar organizarea şi disciplina necesită un exemplu care să fie urmat. Cavalerii templieri sunt exemplul acela.

Mă simţeam ameţit.

— Şi unde vă întâlniţi? Ce faceţi? Aveţi armuri?

— Mai târziu, Haytham. Mai târziu, îţi voi spune mai multe.

— Tata a fost şi el membru? A fost cavaler? Am simţit cum mi se iuţesc bătăile inimii. El mă antrena pe mine să devin cavaler?

— Nu, domnişorule Haytham, el n-a fost unul dintre noi şi mă tem că, din câte ştiu eu, te instruia în arta scrimei pentru ca să... ei bine, faptul că mama ta trăieşte e o dovadă a valorii lecţiilor pe care le-ai primit. Nu, relaţia dintre noi nu s-a clădit pe apartenenţa mea la Ordin. Sunt încântat să spun că am fost angajat de tatăl tău pentru abilitatea mea de a gestiona proprietăţi, nu pentru alte legături ascunse. El ştia totuşi că eram cavaler. La urma urmelor, templierii au legături puternice şi bogate, care pot fi uneori de folos în afacerile noastre. Poate că tatăl tău nu făcea parte dintre ei, totuşi era îndeajuns de inteligent ca să înţeleagă meritul acelor legături: un cuvânt prietenos, o informaţie utilă – aici trase aer adânc în piept –, aşa cum a fost avertismentul privind atacul din Queen Anne’s Square. I-am spus, desigur. L-am întrebat care putea fi motivul pentru care fusese vizat, dar el a respins ideea în sine – poate nesincer. Ne-am dondănit în privinţa aceea. Glasurile au fost ridicate de ambele părţi, dar acum regret că n-am fost mai insistent.

— Aceea a fost cearta pe care am auzit-o? am întrebat eu.

Birch m-a privit pieziş.

— Deci ai auzit-o, aşa este? Sper că n-ai tras intenţionat cu urechea.

Tonul lui m-a făcut să mă simt recunoscător că n-o făcusem.

— Nu, domnule, am auzit glasuri ridicate şi asta a fost tot.

El mi-a aruncat o căutătură pătrunzătoare. Satisfăcut că spusesem adevărul, s-a întors cu totul spre mine.

— Tatăl tău a fost pe atât de încăpăţânat, pe cât era de enigmatic.

— Totuşi, nu ţi-a ignorat avertismentul, domnule. La urma urmelor, i-a angajat pe soldaţi.

Birch a oftat.

— Tatăl tău n-a luat ameninţarea în serios şi n-a făcut nimic. Când nu m-a ascultat, mi-am luat libertatea de a o informa pe mama ta. Soldaţii au fost angajaţi la insistenţele ei şi-mi pare rău că n-am folosit în locul lor oameni din rândurile noastre. Ei n-ar fi fost înfrânţi aşa uşor. Tot ce pot face acum este să încerc să-i găsesc fiica şi să-i pedepsesc pe cei responsabili de cele întâmplate. Pentru asta însă trebuie să ştiu motivul – care a fost scopul atacului? Domnişorule Haytham, spune ce ştii tu despre tatăl tău înainte să se fi stabilit la Londra?

— Nimic, domnule, am răspuns.

A chicotit sec.

— Atunci suntem doi. De fapt, nu numai doi. Nici mama ta nu ştie aproape nimic.

— Dar Jenny, domnule?

— Ah, Jenny cea enigmatică. Pe atât de frustrantă, pe cât era de frumoasă, pe atât de enigmatică, pe cât era de adorabilă.

— „Era”... domnule?

— O formă de exprimare, domnişorule Haytham – cel puţin sper asta din toată inima. Îmi păstrez speranţa că Jenny este teafără în mâinile răpitorilor, deoarece le poate fi de folos numai dacă rămâne în viaţă.

— Crezi că au răpit-o pentru răscumpărare?

— Tatăl tău era foarte bogat. Este posibil ca familia voastră să fi fost vizată tocmai de aceea şi ca moartea tatălui tău să nu fi fost plănuită. Este cu certitudine o posibilitate, pe care oamenii noştri o cercetează chiar acum. În acelaşi timp însă scopul poate să fi fost asasinarea tatălui tău, iar alţi oameni cercetează şi posibilitatea asta – mai exact, eu, pentru că, desigur, l-am cunoscut bine şi aş fi ştiut dacă avea duşmani... duşmani cu mijloacele necesare organizării unui asemenea atac, vreau să spun, nu doar nişte chiriaşi nemulţumiţi –, dar n-am găsit nici măcar o singură posibilitate, ceea ce mă face să cred că motivul poate să fi fost reglarea unor conturi. Dacă este aşa, atunci sunt nişte conturi vechi, ceva legat de perioada dinaintea stabilirii la Londra. Deoarece este singura care l-a cunoscut înainte de Londra, Jenny poate să aibă răspunsuri, dar acum a dispărut. Prin urmare, oricum ar sta lucrurile, noi trebuie s-o găsim pe ea.

Ceva din felul cum a spus „noi” mi-a atras atenţia.

— După cum spuneam, se crede că a fost dusă în Europa, aşa că acolo ne vom desfăşura căutarea. Iar prin „noi”, Haytham, mă refer la noi doi.

Am tresărit.

— Domnule? am reuşit doar să spun, nevenindu-mi să cred ce auzisem.

— Exact, a aprobat el din cap. Mă vei însoţi.

— Mama are nevoie de mine, domnule. N-o pot lăsa singură aici.

Birch m-a privit din nou fix, iar în ochii lui nu exista nici bunătate, dar nici răutate.

— Mă tem că decizia asta nu-ţi aparţine, a spus el.

— Este a mamei, am insistat.

— Nu tocmai.

— Ce vrei să spui, domnule?

El a oftat.

— Haytham, ai mai vorbit cu mama ta din noaptea atacului?

— A fost prea tulburată, ca să mai primească pe cineva, cu excepţia doamnei Davy şi a lui Emily. A rămas în camera ei şi doamna Davy a spus că voi fi chemat, când ea mă va putea vedea.

— Când o vei vedea, o să observi că s-a schimbat.

— Cum adică?

— În noaptea atacului, şi-a văzut soţul murind şi băieţelul ucigând un om. Acele întâmplări au avut un efect profund asupra ei şi este posibil să nu mai fie persoana pe care ţi-o aminteşti.

— În cazul acesta, are cu atât mai multă nevoie de mine.

— Poate că are nevoie în primul rând să se facă bine... posibil având în jur cât mai puţine amintiri din noaptea aceea îngrozitoare.

— Am înţeles, domnule, am zis.

— Îmi pare rău dacă vestea asta te-a şocat, Haytham. Birch s-a încruntat. Şi, desigur, este posibil să mă înşel, deşi, după moartea tatălui tău, m-am ocupat de afacerile lui şi ca atare am avut întâlniri cu mama ta. Am avut astfel ocazia s-o văd între patru ochi şi nu cred că mă înşel. Nu de data asta.

III

Mama m-a chemat la ea cu puţin înainte de înmormântare.

Când Betty, care se înroşise la faţă cerându-şi scuze pentru ceea ce numise „micuţa ei zăbavă în pat”, m-a anunţat, primul meu gând a fost că se răzgândise cu privire la plecarea mea în Europa cu Birch, dar mă înşelasem. Am alergat spre camera ei şi am ciocănit la uşă; abia dacă am auzit-o spunându-mi să intru – glasul îi era slab şi subţire, câtuşi de puţin aşa cum obişnuia să fie: blând, dar autoritar. Am intrat şi am zărit-o stând la fereastră, iar doamna Davy umbla la draperii; deşi era în plină zi, afară nu era prea lumină, totuşi mama flutura întruna din mână în faţa ochilor ca şi cum ar fi fost deranjată de o pasăre furioasă, nu doar de razele sure ale soarelui de iarnă. În cele din urmă, doamna Davy a terminat, spre mulţumirea mamei, şi apoi mi-a făcut semn să mă aşez, cu un surâs obosit.

Mama a întors capul spre mine, foarte lent, m-a privit şi s-a silit să zâmbească. Atacul avusese un efect teribil asupra ei. Era ca şi cum toată viaţa i se scursese din trup; ca şi cum pierduse lumina pe care o avusese dintotdeauna; aşa cum spunea mereu tata, indiferent dacă era veselă sau furioasă, îşi punea inima pe tavă. Acum zâmbetul i s-a şters încet de pe buze şi chipul i-a redevenit inexpresiv şi uşor încruntat, de parcă încercase, dar nu mai avea puterea, să menţină aparenţa.

— Haytham, a rostit apoi cu glas monoton, ştii că n-o să vin la înmormântare?

— Da, mamă.

— Îmi pare rău. Îmi pare rău, Haytham, îmi pare sincer rău, dar nu sunt destul de puternică s-o fac.

Nu-mi spunea niciodată Haytham. Întotdeauna îmi spunea „scumpule”.

— Da, mamă, am rostit ştiind că era o femeie puternică.

Mama ta, Haytham, spunea tata, are mai multă bărbăţie decât orice bărbat pe care l-am cunoscut vreodată.

Ei se cunoscuseră la scurt timp după ce tata se stabilise în Londra, iar ea îl urmărise – „ca o leoaică aflată în urmărirea prăzii”, glumise tata, „o imagine care în acelaşi timp îţi îngheaţă sângele în vene şi-ţi trezeşte respectul”, şi încasase o palmă după ceafă pentru gluma aceea, genul de glumă despre care te gândeşti că s-ar putea să aibă un sâmbure de adevăr.

Mamei nu-i plăcea să vorbească despre familia ei. Era „prosperă” – asta era tot ce ştiam. Iar lui Jenny îi scăpase o dată că familia o dezmoştenise, din cauza relaţiei cu tata. Desigur, motivul nu-l aflasem niciodată. În rarele ocazii când o sâcâisem pe mama despre viaţa dusă de tata înainte de Londra, ea zâmbise misterios. Tata avea să-mi spună totul când va fi cazul. Stând acum în camera ei, am înţeles că cel puţin o parte din durerea pe care o simţeam era aceea de a şti că nu voi mai afla niciodată ce intenţionase tata să-mi spună cu ocazia aniversării mele. Deşi trebuie să precizez că nu reprezenta decât o părticică infimă din durere – cu totul insignifiantă comparativ cu durerea pierderii lui şi durerea de a-mi vedea mama aşa. Atât de... împuţinată. Atât de lipsită de bărbăţia despre care vorbise tata.

Poate că de fapt sursa tăriei mamei fusese el. Poate că vederea carnagiului din noaptea aceea îngrozitoare însemnase pur şi simplu prea mult pentru ea. Se spune că este ceva ce li se întâmplă soldaţilor. Ei se aleg cu „inima frântă” şi devin simple umbre ale bărbaţilor care au fost cândva. Vărsarea de sânge îi schimbă cumva. M-am întrebat dacă aşa se petrecuse şi cu mama.

— Îmi pare rău, Haytham, a adăugat ea.

— Nu-i nimic, mamă.

— Nu... vreau să spun că-mi pare rău că vei pleca în Europa cu domnul Birch.

— Dar eu trebuie să rămân aici, cu tine, mamă! Să am grijă de tine.

Ea a râs nepăsător.

— Soldăţelul mamei, da?

M-a fixat după aceea cu o privire ciudată, căutătoare.

Am ştiut cu exactitate încotro se îndreptau gândurile ei. Spre cele întâmplate în noaptea aceea, pe scară. Mă revedea băgând sabia în atacatorul mascat.

Apoi şi-a ferit privirea, lăsându-mă cu răsuflarea aproape tăiată din cauza emoţiilor pure pe care i le citisem în ochi.

— Doamna Davy şi Emily vor avea grijă de mine, a continuat mama. Ne vom muta în Queen Anne’s Square, după ce va fi reparată şi voi angaja mai mult personal. Nu, Haytham, de fapt eu trebuie să am grijă de tine, şi l-am numit pe domnul Birch administratorul averii familiei şi tutorele tău, pentru ca să primeşti o educaţie corespunzătoare. Aşa ar fi dorit tatăl tău.

S-a uitat apoi la draperie cu un aer întrebător, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească de ce fusese trasă.

— Domnul Birch mi-a spus de altfel că va discuta cu tine despre plecarea imediată spre Europa.

— Da, mi-a spus, însă...

— Perfect.

M-a privit. O dată în plus, căutătura ei avea ceva neliniştitor mi-am dat seama că nu mai era mama pe care o ştiam. Sau poate că eu nu mai eram fiul pe care-l ştia ea?

— Aşa va fi mai bine, Haytham.

— Dar, mamă...

M-a privit, după care şi-a ferit iute ochii.

— Vei pleca şi cu asta am terminat, a rostit ferm şi a reînceput să examineze draperiile.

M-am uitat la doamna Davy, căutând ajutor, dar n-am găsit nimic; ea s-a mulţumit să-mi zâmbească în semn de compasiune şi să înalţe puţin din sprâncene, într-o expresie care spunea: „Îmi pare rău, însă nu pot să fac nimic – a luat deja decizia finală.” În odaie a domnit tăcerea; nu se auzea nimic, cu excepţia zgomotelor de copite de afară, dintr-o lume ce-şi continua existenţa, nepăsătoare că a mea era spulberată.

— Poţi să pleci, Haytham, a spus mama şi a făcut un gest scurt din mână.

Înainte de atac, ea nu „mă chema” niciodată. Nici nu mă concedia în felul în care o făcuse acum. Înainte de atac, nu m-ar fi lăsat niciodată să plec de lângă ea fără să mă sărute măcar o dată pe obraz, şi cel puţin o dată pe zi îmi spunea că mă iubeşte.

Atunci mi-am dat seama că nu spusese absolut nimic despre cele întâmplate în noaptea aceea pe scară. Nu-mi mulţumise că-i salvasem viaţa. Când am ajuns la uşă, m-am oprit, m-am întors s-o privesc şi m-am întrebat dacă nu cumva ea îşi dorea ca finalul să fi fost altul.

IV

Birch m-a însoţit la înmormântare, o ceremonie mică, neprotocolară, în aceeaşi capelă pe care o folosisem pentru Edith, cu aproape acelaşi număr de participanţi: personalul casei, bătrânul domn Fayling şi câţiva angajaţi ai tatei, cu care Birch a stat de vorbă după aceea. M-a prezentat unuia dintre ei – domnul Simpkin, despre care am apreciat că avea în jur de treizeci şi cinci de ani – şi mi-a spus că el se va ocupa de afacerile familiei. Simpkin a făcut o plecăciune scurtă şi mi-a aruncat o privire pe care începeam s-o recunosc ca fiind un amestec de stinghereală şi compasiune, fiecare individ străduindu-se să găsească expresia adecvată.

— Voi avea grijă de mama ta cât timp vei fi în Europa, domnişorule Haytham, m-a asigurat el.

Am înţeles atunci, şocat, că voi pleca într-adevăr, că nu aveam de ales şi că nu puteam face nimic în privinţa asta. Deşi, am gândit, exista totuşi o opţiune: puteam să fug. Desigur însă, fuga nu părea deloc o variantă viabilă.

Am revenit cu trăsurile acasă. Când am intrat, am zărit-o pe Betty, care mi-a surâs şters. Se părea că vestea plecării mele se răspândise. Când am întrebat-o ce plănuia să facă, mi-a spus că Digweed îi găsise alt loc de muncă. M-a privit cu ochii sticlind de lacrimi, iar după ce a ieşit din odaie, m-am aşezat la birou şi am început să scriu în jurnal, simţindu-mi inima grea.

11 decembrie 1735

I

Mâine-dimineaţă plecăm spre Europa. Mă surprinde cât de puţine pregătiri sunt necesare. Parcă incendiul mi-a retezat deja toate legăturile cu vechea mea viaţă. Puţinele bunuri rămase au fost îndeajuns ca să umple două cufere, care au fost luate azi-dimineaţă. Astăzi voi întocmi scrisori şi voi discuta şi cu domnul Birch, pentru a-l înştiinţa despre ceva ce s-a întâmplat aseară, după ce am mers la culcare.

Aproape că adormisem, când am auzit un ciocănit uşor în uşă. M-am ridicat în capul oaselor şi, aşteptându-mă să fie Betty, am rostit:

— Intră!

Nu era însă Betty. O altă fată a intrat iute în odaie şi a închis uşa în urma ei. A ridicat o lumânare, ca să-i pot vedea chipul şi degetul pe care-l ţinea la buze. Era Emily, camerista cu păr bălai.

— Domnişorule Haytham, a spus ea, trebuie să-ţi spun ceva ce nu-mi dă pace.

— Bineînţeles, am încuviinţat şi am sperat că glasul nu va trăda faptul că, pe neaşteptate, mă simţeam foarte tânăr şi foarte vulnerabil.

— Eu o cunosc pe subreta familiei Barrett, a vorbit ea repede. O cheamă Violet şi a fost printre cei, care în noaptea aceea, au ieşit din casele lor. Ea a fost aproape de trăsura în care au pus-o pe sora ta, domnişorule. Când au dus-o pe domnişoara Jenny pe lângă ea, spre trăsură, domnişoara Jenny a zărit-o şi i-a spus iute ceva, ceva ce Violet mi-a spus după aceea mie.

— Ce anume? am întrebat.

— A fost foarte repede, domnişorule, şi era multă hărmălaie, iar domnişoara Jenny n-a putut spune multe până să fie suită în trăsură, dar lui Violet i s-a părut că aude cuvântul „trădător”. A doua zi, Violet a fost vizitată de un bărbat cu accent din sud-vest, sau cel puţin aşa a zis ea, care a dorit să ştie ce auzise, însă Violet a spus că nu auzise nimic, chiar şi atunci când gentilomul acela a ameninţat-o. El i-a arătat un cuţit înspăimântător, domnişorule, pe care-l purta la brâu, dar nici atunci ea n-a zis nimic.

— Ţi-a povestit totuşi ţie?

— Violet este sora mea, domnişorule. Îşi face griji pentru mine.

— Ai mai povestit cuiva toate astea?

— Nu, domnişorule.

— Mâine-dimineaţă o să-i spun domnului Birch, am zis.

— Dar, domnişorule...

— Ce este?

— Dacă trădătorul este chiar domnul Birch?

Am râs scurt şi am clătinat din cap.

— Nu se poate. El mi-a salvat viaţa. A fost acolo şi s-a luptat... Apoi mi-a venit o idee. Pe de altă parte, cineva nu a fost acolo.

II

Desigur, azi-dimineaţă i-am trimis vorbă lui Birch cu prima ocazie, iar el a ajuns la aceeaşi concluzie ca mine.

După o oră a sosit un alt bărbat, care a fost condus în cabinet. Era cam de vârsta tatei şi avea chip colţuros, cicatrici şi ochii reci şi ficşi ai unei specii de viaţă oceanică. Era mai înalt decât Birch, şi mai lat în umeri, iar prezenţa lui părea că umple încăperea. O prezenţă sumbră. Apoi m-a privit. M-a privit de sus, dinapoia nasului său strâmbat cu dispreţ.

— Dânsul este domnul Braddock, a spus Birch în timp ce eu rămăsesem locului, ţintuit de privirea nou-venitului. El este, de asemenea, templier şi se bucură de încrederea mea totală şi neţărmurită. Şi-a dres glasul şi a rostit mai apăsat: Şi într-un chip care uneori contrazice ceea ce ştiu că ascunde în adâncul inimii.

Braddock a pufnit şi i-a aruncat o privire nimicitoare.

— Haide, Edward, l-a liniştit Birch. Haytham, domnul Braddock se va ocupa de găsirea trădătorului.

— Mulţumesc, domnule, am spus eu.

Braddock s-a uitat la mine, apoi i s-a adresat lui Birch.

— M-ai putea conduce la camera acestui Digweed?

Când am dat să-i urmez, Braddock s-a încruntat spre Birch, care a încuviinţat aproape imperceptibil din cap, apoi s-a întors spre mine şi a zâmbit, cu o privire care-mi cerea să am răbdare.

— Haytham, a rostit el, poate că ar trebui să te ocupi de alte lucruri. Poate de pregătirile pentru plecare?

Am fost silit astfel să revin în odaia mea, unde mi-am privit cuferele deja strânse, apoi mi-am scos jurnalul în care să scriu evenimentele zilei. Cu câteva momente în urmă, Birch mi-a adus veştile: Digweed fugise, mi-a spus el încruntat, după care m-a asigurat că-l vor găsi totuşi. Templierii îi prind întotdeauna pe cei pe care-i urmăresc, iar între timp nimic n-avea să se schimbe. Noi urma să plecăm spre Europa.

Îmi dau seama că aceasta va fi ultima mea însemnare m jurnal făcută aici, în casa din Londra. Acestea sunt ultimele cuvinte ale vechii mele vieţi, înainte de a-mi începe noua viaţă.

Partea a doua
1747, DUPĂ DOISPREZECE ANI

10 iunie 1747

I

L-am privit pe trădător azi, în timp ce umbla prin bazar. Purta pălărie cu pene, catarame şi jartiere colorate, şi trecea ţanţoş de la o tarabă la alta, scânteind în soarele strălucitor de alb al Spaniei. Glumea şi râdea cu unii tarabagii; cu alţii schimba câteva vorbe aspre. Se părea că nu era nici prieten, nici despot şi într-adevăr impresia pe care mi-am format-o despre el, e drept din depărtare, a fost a unui bărbat corect, ba chiar binevoitor. Nu trebuie uitat însă că nu pe oamenii aceia îi trăda el. Trăda Ordinul. Pe noi.

Două gărzi l-au însoţit în tot timpul hoinărelii şi mi-am dat seama că erau bărbaţi cunoscători. Ochii lor se plimbau neîncetat prin piaţă, iar când un vânzător l-a bătut prieteneşte pe spate şi i-a întins în dar o pâine de pe taraba sa, trădătorul a făcut semn spre cel mai înalt dintre cei doi, care a luat pâinea cu mâna stângă, păstrându-şi mereu liberă mâna cu care să apuce sabia. Era un ins priceput. Instruit de templieri.

Peste câteva clipe, un băieţaş a apărut în goană din mulţime şi imediat ochii mi s-au îndreptat spre gărzi. Le-am văzut încordându-se, evaluând pericolul şi apoi...

Relaxându-se?

Râzând între ele, fiindcă tresăriseră degeaba?

Nu. Au rămas tensionate. Au rămas vigilente, fiindcă nu erau naive şi ştiau că băieţaşul putea să fi fost o diversiune.

Erau pricepute. M-am întrebat dacă bărbaţii aceia fuseseră corupţi de învăţăturile stăpânului lor, un ins care jurase credinţă unei cauze, dar promova idealurile alteia. Am sperat să nu fie aşa, întrucât decisesem deja să-i las să trăiască. Iar dacă pare să fie convenabil că hotărâsem să-i las să trăiască şi că, poate, eram mai degrabă îngrijorat de lupta cu doi oameni aşa competenţi, atunci este o aparenţă falsă. Ei puteau fi vigilenţi; neîndoios, erau spadasini experţi; erau iscusiţi în aducerea morţii.

Însă şi eu sunt vigilent. Sunt un spadasin expert. Şi sunt iscusit în aducerea morţii. Am înzestrări înnăscute pentru astea. Cu toate că nu simt nicio plăcere în iscusinţa mea de a aduce moartea... aşa cum simt plăcere faţă de teologie, filosofie, literatură clasică şi limbi străine, mai cu seamă spaniola, pe care o vorbesc atât de bine, încât pot trece drept nativ aici, în Altea, e drept că unul mai degrabă tăcut. Pur şi simplu, mă pricep să ucid.

Poate că, dacă ţinta mea ar fi Digweed, aş putea simţi o mică măsură de satisfacţie în moartea lui cauzată de mâinile mele. Dar ţinta nu este el.

II

Timp de cinci ani de la plecarea din Londra, Reginald şi cu mine am cutreierat Europa, trecând de la o ţară la alta, într-o caravană de slugi şi camarazi templieri, care se roteau în jurul nostru, apărând şi dispărând, numai noi doi rămânând statornici. Mergeam în altă ţară, luam câteodată urma unui grup de negustori turci de sclavi despre care se credea că ar fi avut-o pe Jenny şi acţionam uneori pe baza informaţiilor despre Digweed pe care ni le transmitea Hraddock, călătorind adesea luni în şir, însă revenind întotdeauna cu mâinile goale.

Reginald era tutorele meu şi în această privinţă semăna cu tata; în primul rând, pentru că privea cu dispreţ aproape tot ce exista în cărţi, susţinând că exista o învăţătură superioară, mai avansată decât cea care putea fi găsită în manuale vechi şi colbuite, pe care ulterior aveam s-o cunosc ca fiind învăţătura templieră; şi în al doilea rând, pentru că insista să gândesc cu propria mea minte.

Totuşi, spre deosebire de tata, care-mi ceruse să decid singur, Reginald, aşa cum mi-am dat seama în timp, vedea lumea în termeni mai absoluţi. Cu tata, eu simţisem uneori că gândirea ar fi fost îndeajuns – că gândirea era un scop în sine şi concluzia la care ajungeam era mai puţin importantă decât drumul până la ea. Cu tata, faptele şi, îmi dau seama privindu-mi jurnalele din trecut, întregul concept de adevăr se puteau simţi ca nişte proprietăţi mutabile, schimbătoare.

Cu Reginald nu exista însă o asemenea ambiguitate, iar în anii de început când eu spuneam altfel, el îmi zâmbea şi zicea că-l putea auzi în mine pe tatăl meu. Îmi spunea că tata fusese un om măreţ şi înţelept în multe feluri, şi probabil spadasinul cel mai bun pe care-l întâlnise vreodată, totuşi atitudinea lui faţă de învăţătură nu era pe atât de cărturărească, pe cât ar fi putut.

Să-mi fie oare ruşine că de-a lungul timpului am ajuns să prefer calea lui Reginald, calea templieră mai strictă? Deşi era mereu amabil, prompt cu o glumă sau un zâmbet, el nu avea bucuria naturală, ba chiar ştrengăria tatei. Era mereu perfect îngrijit şi aranjat, şi era fanatic în privinţa punctualităţii; insista ca lucrurile să fie permanent ordonate. Reginald era rigid, având o siguranţă atât interioară, cât şi exterioară, care, aproape fără să vreau, a ajuns să mă atragă tot mai mult odată cu trecerea anilor.

Într-o zi, am înţeles motivul. Era absenţa îndoielii... care determina dispariţia confuziilor, indeciziilor, incertitudinilor.

Sentimentul acela – sentimentul de „cunoaştere” pe care mi-l insuflase Reginald – a fost călăuza mea din copilărie până la maturitate. Nu am uitat niciodată învăţăturile tatei; dimpotrivă, el ar fi fost mândru de mine, pentru că-i pusesem idealurile sub semnul întrebării. Procedând astfel, adoptasem unele noi.

N-am găsit-o pe Jenny. De-a lungul anilor, părerea mea despre ea se schimbase. Recitindu-mi jurnalele, am constatat că nu-mi păsase deloc de sora mea vitregă, lucru de care sunt cumva ruşinat, pentru că acum sunt adult şi văd altfel situaţia. Desigur, antipatia mea din copilărie n-a impietat cu nimic asupra căutării. În misiunea aceea, Birch manifesta un zel mai mult decât suficient pentru noi doi, totuşi n-a fost îndeajuns. Fondurile pe care le primeam din Londra de la Simpkin erau consistente, dar nu aveau să fie veşnice. În Franţa, în apropiere de Troyes, în Champagne, am găsit un castel în care ne-am stabilit baza şi în care Birch mi-a continuat ucenicia, susţinându-mi primirea ca Adept, iar apoi, acum trei ani, ca membru cu drepturi depline al Ordinului Templierilor.

Au trecut săptămâni în care n-am primit nicio veste despre Jenny sau despre Digweed; apoi au început să treacă luni. Noi am fost implicaţi în alte acţiuni ale templierilor. Războiul de Succesiune Austriacă părea să înghită toată Europa în burdihanul său nesătul şi noi a trebuit să ajutăm la protejarea intereselor Ordinului. „Aptitudinea” mea, iscusinţa mea de a aduce moarte, a devenit evidentă şi Reginald i-a înţeles iute avantajele. Primul care a murit – nu primul om „ucis” de mine, desigur, ci primul meu asasinat, ar trebui să spun – a fost un negustor lacom din Liverpool. Al doilea a fost un prinţ austriac.

După uciderea negustorului, acum doi ani, am revenit la Londra, doar ca să constat că lucrările de reparaţii continuau la Queen Anne’s Square, iar mama... s-a simţit prea obosită în ziua aceea ca să mă vadă, însă la fel avea să fie şi în ziua următoare.

— Este prea obosită şi pentru a-mi răspunde la scrisori? am întrebat-o pe doamna Davy, care s-a scuzat şi a ferit ochii.

După aceea am plecat la Herefordshire, sperând să dau de urma familiei lui Digweed, dar în zadar. Trădătorul din casa noastră n-a fost găsit niciodată... sau, ar trebui să reformulez, deocamdată.

Pe de altă parte, focul răzbunării din inima mea s-a mai domolit, pur şi simplu fiindcă am crescut, sau poate ca urmare a celor învăţate de la Reginald despre autocontrol, despre stăpânirea propriilor emoţii.

Chiar dacă este mai mocnit acum, focul acela nu se va stinge niciodată.

III

Soţia proprietarului hostale-ului tocmai mă vizitase, aruncând o privire iute în jos pe scară înainte de a închide uşa în urma ei. Mi-a spus că în cursul absenţei mele sosise un mesager şi mi-a întins un plic, însoţit de o privire lascivă, care m-ar fi putut ispiti să acţionez, dacă n-aş fi avut alte lucruri în minte. De pildă, evenimentele din seara trecută.

Aşa că m-am mulţumit s-o conduc afară din odaia mea şi m-am aşezat la masă să descifrez mesajul. Acesta mă anunţa ca, de îndată ce terminam în Altea, să nu revin acasă, în Franţa, ci să plec la Praga, unde urma să mă întâlnesc cu Reginald, în sediul templierilor din strada Celetná. El avea de discutat cu mine o chestiune urgentă.

Până atunci, voi lua brânza. În seara asta trădătorul îşi va cunoaşte sfârşitul.

11 iunie 1747

S-a terminat. La ucidere mă refer. Şi cu toate că n-a fost lipsită de complicaţii, execuţia a fost „curată”, în sensul că trădătorul este mort, iar eu rămân nedescoperit şi pentru asta îmi pot îngădui un dram de satisfacţie, deoarece mi-am încheiat misiunea.

Numele lui era Juan Vedomir şi ar fi trebuit să ne protejeze interesele în Altea. I se tolerase că se folosise de oportunitatea de a-şi clădi propriul imperiu; potrivit informaţiilor noastre, el controla portul şi piaţa cu mână blândă şi, bazându-mă pe ceea ce văzusem cu propriii mei ochi în cursul zilei, părea să se bucure de un oarecare sprijin, chiar dacă prezenţa constantă a gărzilor sale dovedea că lucrurile nu stăteau mereu aşa.

Însă nu cumva el era prea blând? Reginald aşa considera, investigase şi în cele din urmă descoperise că abandonarea doctrinelor templiere de către Vedomir era atât de completă, încât echivala cu trădarea. Noi suntem intoleranţi cu trădătorii Ordinului. Am fost trimis la Altea. L-am privit din depărtare. Iar aseară mi-am luat brânza şi am plecat definitiv din hostale, mergând pe străzi pietruite spre reşedinţa lui.

— Da? a spus garda care mi-a deschis uşa.

— Am brânză, am spus.

— Îi simt mirosul de aici, a replicat el.

— Sper să-l conving pe señor Vedomir să-mi dea voie s-o vând în bazar.

El a strâmbat şi mai tare din nas.

— Señor Vedomir se ocupă de atragerea clienţilor la piaţă, nu de izgonirea lor.

— Poate că aceia cu gusturi mai rafinate au altă părere, señor.

A mijit ochii.

— Ai un accent ciudat. De unde eşti de loc?

Fusese primul care-mi pusese sub semnul întrebării cetăţenia spaniolă.

— De loc sunt din Republica Genova, am răspuns zâmbind, unde brânza este una dintre mărfurile noastre cele mai căutate la export.

— Brânza ta va avea mari greutăţi s-o detroneze pe a lui Varela.

Am continuat să zâmbesc.

— Sunt sigur că nu va fi aşa. Şi sunt sigur că señor Vedomir va fi de aceeaşi părere.

A părut că se îndoia, totuşi s-a tras într-o parte şi m-a lăsat în holul larg de la intrare, care, deşi seara era caldă, era răcoros, aproape rece, şi în acelaşi timp sărăcăcios mobilat, cu numai două scaune şi o masă pe care erau nişte cărţi de joc. Le-am aruncat o privire. Am fost încântat să văd că era un joc de pichet, fiindcă pichetul se joacă în doi, ceea ce însemna că în casă nu se mai aflau alte gărzi.

Bărbatul care-mi deschisese mi-a făcut semn să-mi pun legătura cu brânză pe masă şi m-am conformat. Al doilea bărbat stătea puţin retras, cu mâna pe sabie în timp ce camaradul lui m-a căutat de arme, pipăindu-mi straiele şi uitându-se apoi în desaga pe care o purtam pe umăr şi în care aveam câteva monede şi jurnalul, dar nimic altceva. Nu deţineam nicio armă albă.

— Nu-i înarmat, a anunţat el şi tovarăşul său a încuviinţat din cap. Vrei, aşadar, ca señor Vedomir să guste asta? m-a întrebat după aceea.

Am aprobat din cap cu entuziasm.

— Poate că ar trebui s-o gust eu mai întâi? a zis primul bărbat, privindu-mă cu atenţie.

— Sperasem s-o păstrez pe toată pentru señor Vedomir, am răspuns cu un zâmbet slugarnic.

A pufnit dispreţuitor.

— E suficientă aici. Poate că ar trebui s-o guşti tu.

Am dat să protestez:

— Sperasem s-o păstrez pe toată pentru...

Bărbatul a dus mâna la sabie.

— Gust-o, a insistat.

Am încuviinţat.

— Desigur, señor.

Am despachetat o bucată, am luat un dărab zdravăn şi l-am mâncat. După aceea m-a îndemnat să gust din altă bucată şi l-am ascultat, dând ochii peste cap ca să arăt ce gust divin avea.

— Şi dacă tot e desfăcută, am spus şi am întins-o spre ei, puteţi gusta şi voi.

Cei doi au schimbat o privire, după care primul dintre ei a surâs, s-a dus la o uşă groasă din lemn de la capătul holului, a ciocănit şi a intrat. A ieşit aproape imediat şi mi-a făcut semn să înaintez şi să intru în odaia lui Vedomir.

Înăuntru era întuneric şi domnea o aromă de parfum greu. Când am intrat, o tapiserie din mătase a unduit lin în curentul de aer. Vedomir stătea cu spatele la noi; îşi desfăcuse părul negru, care era lung şi-i cădea pe spate, purta cămaşă de noapte şi scria la biroul său la lumina unei lumânări.

— Vreţi să rămân, señor Vedomir? a întrebat garda.

Vedomir nu s-a întors.

— Înţeleg că musafirul nostru nu-i înarmat?

— Nu, señor, deşi mirosul brânzei lui ar fi îndeajuns să doboare o armată întreagă.

— Pentru mine, mirosul este un parfum, Cristian, a râs Vedomir. Condu-l, te rog, pe musafirul nostru la un scaun şi mă voi ocupa imediat de el.

M-am aşezat pe un scăunel de lângă şemineul gol, iar el a aplicat sugativa peste ce scrisese în caiet, după care s-a apropiat, luând din mers un cuţitaş de pe o masă din lateral.

Zâmbetul i-a despărţit în două mustaţa subţire, apoi şi-a aranjat cămaşa de noapte ca să se poată aşeza pe alt scăunel, vizavi de mine.

— Da, señor, am spus.

M-a cercetat atent.

— Mi s-a spus că ai fi din Republica Genova, dar după accentul tău văd că eşti englez.

Aproape că am tresărit de surprindere, totuşi surâsul lui larg mi-a lăsat de înţeles să nu-mi fac griji. Cel puţin nu deocamdată.

— De multă vreme crezusem că mi-am ascuns cu iscusinţă obârşia, am replicat pe un ton impresionat, totuşi señor m-a descoperit imediat.

— Şi este vădit că am fost primul care a descoperit-o, pentru că altfel n-ai mai avea capul pe umeri. Ţările noastre sunt în război, nu?

— Toată Europa este în război, señor. Uneori mă întreb dacă ştie cineva cine cu cine se luptă.

Vedomir a chicotit şi ochii i-au scânteiat.

— Eşti nesincer, prietene. Eu cred că ştim cu toţii care sunt loialităţile regelui tău George, ca şi ambiţiile sale. Se spune că flota britanică se consideră cea mai bună din lume. Pe de altă parte, francezii, spaniolii – ca să nu mai zic de suedezi – sunt de altă părere. Un englez care vine în Spania îşi riscă viaţa.

— Aşadar, ar trebui să fiu îngrijorat acum pentru propria-mi piele, señor?

— Cu mine? Vedomir şi-a deschis braţele şi mi-a oferit un surâs strâmb, ironic. Prietene, îmi place să cred că eu mă ridic deasupra grijilor meschine ale regilor.

— Şi atunci pe cine slujeşte señor?

— Pe locuitorii acestui oraş, desigur.

— Şi cui jură señor loialitate, dacă nu regelui Ferdinand?

— Unei puteri mai înalte. Vedomir a zâmbit, punând capăt subiectului şi şi-a îndreptat atenţia la pachetele cu brânză pe care le aşezasem lângă şemineu. Acum însă, a continuat el, scuză-mi lipsa de înţelegere, dar... brânza aceasta... este din Republica Genova sau este brânză englezească?

— Este brânza mea, señor. Brânzeturile mele sunt cele mai bune, oriunde mi-aş înfige stindardul.

— Destul de bune ca să le înlăture pe ale lui Varela de pe piaţă?

— Poate să se vândă alături de ele?

— Şi apoi ce se va întâmpla? Voi avea de-a face cu nemulţumirea lui Varela.

— Da, señor.

— Poate că o asemenea situaţie s-ar putea să nu te preocupe, prietene, dar acestea sunt chestiunile cu care mă confrunt zilnic. Iar acum să gust din brânza asta până nu se topeşte, aşa-i?

Prefăcându-mă că mi-era cald, mi-am slăbit eşarfa de la gât şi apoi am scos-o cu totul. Pe furiş am strecurat mâna în desaga de pe umăr şi am palmat un dublon. Când Vedomir şi-a întors atenţia asupra brânzei, am lăsat dublonul să cadă în eşarfă.

Cuţitul a scânteiat în lumina lumânărilor când Vedomir a tăiat o bucăţică din prima brânză, a sprijinit-o cu degetul mare şi a mirosit-o – poate că n-ar fi fost necesar; îi puteam simţi izul din locul unde mă aflam –, apoi a băgat-o în gură. A mestecat-o îngândurat, s-a uitat la mine şi după aceea a mai tăiat o bucăţică.

— Hm, a rostit după câteva clipe. Te înşeli, prietene, nu este mai bună decât brânza lui Varela. Mai exact, este la fel ca brânza lui Varela. Zâmbetul i-a dispărut şi chipul i s-a întunecat; mi-am dat seama că fusesem demascat. De fapt, asta este brânza lui Varela.

Gura i s-a deschis să strige după ajutor, dar eu am răsucit eşarfa de mătase într-o garotă printr-o simplă şfichiuire a încheieturilor şi am sărit înainte cu braţele încrucişate, aruncând-o peste capul lui şi în jurul gâtului.

Mâna în care ţinea cuţitul i s-a înălţat, dar era prea lent şi fusese luat prin surprindere, iar cuţitul s-a zbătut zadarnic spre tapiseria de mătase, în timp ce-am potrivit rumalul pentru ca moneda ce-i apăsa pe trahee să înăbuşe orice zgomot. Ţinând garota cu o singură mână, l-am dezarmat, am aruncat cuţitul spre o pernă, după care am folosit ambele braţe ca să strâng rumalul.

— Mă numesc Haytham Kenway, am rostit sec şi m-am aplecat înainte ca să privesc în ochii lui bulbucaţi. Ai trădat Ordinul Templier. Pentru asta ai fost condamnat la moarte.

Braţul i s-a ridicat într-o tentativă inutilă de a-mi zgâria faţa, însă mi-am ferit capul şi am privit mătasea unduind slab, când viaţa l-a părăsit.

După ce s-a terminat, i-am aşezat corpul pe pat, apoi m-am apropiat de birou şi i-am luat jurnalul, aşa cum fusesem instruit. Era deschis şi ochii mi-au căzut pe câteva rânduri: „Para ver de manera diferente, primero debemos pensar diferente.”

Am recitit cuvintele, traducându-le cu grijă, ca şi cum aş li învăţat o limbă nouă: „Ca să vedem diferit, trebuie mai întâi să gândim diferit.”

Le-am privit câteva clipe, adâncit în gânduri, apoi am închis jurnalul, l-am băgat în desagă şi mi-am îndreptat iarăşi atenţia la situaţia curentă. Moartea lui Vedomir nu avea să fie descoperită până dimineaţă, iar eu voi fi fost de mult plecat, în drum spre Praga, unde acum aveam ceva să-l întreb pe Reginald.

18 iunie 1747

I

— Este vorba despre mama ta, Haytham.

Reginald stătea în faţa mea, în subsolul sediului de pe strada Celetná; nu făcuse niciun efort pentru a se îmbrăca după moda din Praga şi-şi afişa specificul englezesc ca pe o medalie de onoare: ciorapi albi imaculaţi şi bine întinşi, pantaloni negri şi, desigur, peruca albă, care-şi scuturase majoritatea pudrei pe umerii redingotei. Era luminat de flăcările ce se înălţau din mangaluri înalte din fier susţinute pe stâlpi de o parte şi alta a sa; pe zidurile din piatră atât de întunecate, încât erau aproape negre, erau fixate torţe ce străluceau cu halouri de lumină mai palidă. În mod obişnuit, stătea relaxat, cu mâinile la spate, sau rezemându-se în baston, dar astăzi avea un aer destul de protocolar.

— Mama?

— Da, Haytham.

„E bolnavă”, a fost primul meu gând şi am simţit instantaneu un val fierbinte de vinovăţie atât de intensă, încât m-a cuprins ameţeala. Nu-i mai scrisesem de săptămâni; aproape că nici măcar nu mă gândisem la ea.

— A murit, a zis Reginald şi a plecat ochii. Acum o săptămână, a căzut. S-a rănit grav la spinare şi mă tem că rănile acelea i-au adus sfârşitul.

L-am privit. Valul intens de vinovăţie a dispărut la fel de repede pe cât sosise, iar în locul lui rămăsese un gol, un pustiu acolo unde ar fi trebuit să fie emoţii.

— Îmi pare rău, Haytham. Chipul lui tăbăcit de vreme s-a încreţit într-o expresie înţelegătoare, iar ochii îi erau blânzi. Mama ta a fost o femeie minunată.

— Da, am rostit eu.

— Vom pleca imediat spre Anglia, pentru a participa la funeralii.

— Am înţeles.

— Dacă ai nevoie... de orice, te rog nu ezita să ceri.

— Mulţumesc.

— Acum Ordinul este familia ta, Haytham. Poţi să vii la noi pentru orice.

— Mulţumesc.

Şi-a dres glasul cu un aer stânjenit.

— Iar dacă simţi nevoia să... mă-nţelegi, să vorbeşti, sunt aici gata să te ascult.

Am încercat să nu zâmbesc înaintea acelei idei.

— Mulţumesc, Reginald, dar nu simt nevoia să vorbesc.

— Prea bine.

A urmat o pauză lungă.

El şi-a ferit privirea .

— S-a înfăptuit?

— Juan Vedomir este mort, dacă la asta te-ai referit.

— Şi ai jurnalul lui?

— Mă tem că nu.

Pentru o clipă, a părut surprins, apoi s-a stăpânit şi expresia i-a devenit împietrită. De-a dreptul dură. Mai văzusem asta la el, într-un moment în care îşi pierduse controlul.

— Poftim? a întrebat scurt.

— L-am omorât pentru că ne-a trădat cauza, nu? am întrebat eu.

— Da, a încuviinţat Reginald precaut.

— Atunci ce nevoie aveam de jurnalul lui?

— Conţine scrierile şi gândurile lui, care ne interesează.

— De ce?

— Haytham, am motive să cred că trădarea lui Juan Vedomir a depăşit cu mult simpla aderenţă la doctrină. Eu cred că el avansase în colaborarea cu Asasinii. Acum spune-mi, te rog, adevărul – ai jurnalul lui?

L-am scos din taşcă şi i l-am întins, iar el s-a apropiat de o lumânare, l-a deschis, l-a frunzărit iute, după care l-a închis.

— Şi l-ai citit? m-a întrebat.

— Este cifrat, i-am răspuns.

— Dar nu în întregime.

Am încuviinţat din cap.

— Da... ai dreptate, am citit unele pasaje. Erau... gândurile lui despre viaţă. O lectură interesantă. Ba chiar trebuie să-ţi spun că m-a surprins cât de similară este filosofia lui Juan Vedomir cu cele ce m-a învăţat cândva tata.

— Foarte posibil.

— Cu toate acestea, mi-ai cerut să-l omor.

— Ţi-am cerut să omori un trădător al Ordinului. Ceea ce este cu totul altceva. Desigur, ştiam prea bine că tatăl tău avea opinii diferite de ale mele despre multe principii ale Ordinului – poate chiar despre majoritatea lor. Asta nu înseamnă că l-am respectat mai puţin doar pentru că nu era templier.

L-am privit şi m-am întrebat dacă nu greşisem să mă îndoiesc în privinţa lui.

— Atunci de ce interesează jurnalul ăsta?

— Nu pentru reflecţiile lui Vedomir despre viaţă, asta-i clar, a zis Reginald şi a surâs pieziş. Aşa cum ai spus, ele erau similare cu ale tatălui tău şi amândoi ne cunoaştem prea bine sentimentele în privinţa respectivă. Pe mine mă interesează pasajele cifrate, care, dacă am dreptate, vor conţine detalii despre păstrătorul unei chei.

— O cheie... pentru ce?

— Toate la momentul cuvenit.

Am scos un sunet de frustrare.

— După ce voi descifra jurnalul, Haytham, a continuat el. Atunci, dacă am avut dreptate, vom putea începe etapa următoare a operaţiunii.

— Şi care ar putea fi aceea?

Keginald a deschis gura ca să răspundă, dar i-am luat-o înainte.

— „Toate la momentul cuvenit, Haytham”, nu-i aşa? Alte secrete, Reginald?

S-a încruntat.

— „Secrete”? Chiar aşa? Asta crezi tu? Oare ce am făcut ca să-ţi merit suspiciunea, Haytham, în afară de a te lua sub aripa mea, de a te susţine în Ordin şi de a-ţi oferi o viaţă? Stimate domn, să-mi fie cu iertare, dar uneori te cred de-a dreptul nerecunoscător.

— Cu toate astea, n-am reuşit să-l găsim pe Digweed, da? am replicat, refuzând să mă las intimidat. N-a existat niciodată o cerere de răscumpărare pentru Jenny, aşa că scopul principal al atacului trebuie să fi fost uciderea tatălui meu.

— Haytham, noi am sperat să-l găsim pe Digweed. Doar asta am putut face. Am sperat să-l facem să plătească. Speranţa aceea n-a fost înfăptuită, dar nu înseamnă că ne-am abandonat încercările. În plus, eu am avut datoria de a avea grijă de tine, pe care am îndeplinit-o. Ai devenit un bărbat pe picioarele tale şi un cavaler respectat al Ordinului. Am impresia că ignori toate astea. Şi nu uita că eu am sperat să mă însor cu Jenny. Poate că, în dorinţa ta înfocată de a-ţi răzbuna tatăl, vezi pierderea lui Digweed ca fiind unicul nostru eşec important, dar nu este aşa, fiindcă n-am găsit-o pe Jenny, da? Desigur, nu te-ai gândit nicio clipă la soarta crudă a surorii tale.

— Mă acuzi de insensibilitate? De cruzime?

A clătinat din cap.

— Nu. Te rog doar să-ţi priveşti propriile nereuşite, înainte de a le scoate la iveală pe ale mele.

L-am privit cu multă atenţie.

— Niciodată nu mi-ai destăinuit niciun detaliu în privinţa căutărilor.

— Braddock a fost trimis pe urmele lui Digweed şi m-a informat cu regularitate.

— Dar tu însuţi nu m-ai informat la rândul tău.

— Erai prea tânăr.

— Între timp am crescut.

Reginald a plecat capul.

— Atunci îmi cer iertare că n-am ţinut seama de asta. Pe viitor te voi trata ca pe un egal.

— Atunci începe de acum şi povesteşte-mi despre jurnal.

A râs, de parcă fusese prins într-o capcană la şah.

— Ai învins. Bun... jurnalul reprezintă primul pas către găsirea unui templu – un templu al primei civilizaţii, despre care se crede că ar fi fost construit de Cei Care Au Existat Înainte.

A urmat un moment de pauză, în care eu m-am întrebat: „Asta-i tot?” Apoi am râs.

Reginald a părut la început şocat, poate amintindu-şi prima dată când îmi pomenise despre Cei Care Au Existat Înainte, când îmi fusese greu să mă abţin. „Cei care au existat înaintea... cui?” pufnisem atunci. „Înaintea noastră”, răspunsese el încordat. „Înaintea omului. O civilizaţie anterioară.”

Acum s-a încruntat.

— Tot ţi se pare o idee amuzantă?

Am clătinat din cap.

— Nu, de acum nu mai este tocmai amuzantă, ci mai degrabă – m-am străduit să-mi găsesc cuvintele – greu de imaginat. Adică o rasă de fiinţe care a existat înaintea oamenilor? Zei...

— Nu zei, ci oameni din prima civilizaţie care au controlat omenirea. Ei ne-au lăsat artefacte, obiecte, cu puteri imense, pe care abia dacă le putem concepe. Eu cred că aceia care vor deţine artefactele acelea vor putea controla destinul omenirii.

Râsul mi s-a stins când am văzut cât de serios devenise.

— Este o afirmaţie importantă, Reginald.

— Aşa este. Dacă ar fi fost o afirmaţie modestă, atunci nu ne-ar fi interesat, nu? Asasinii n-ar fi fost interesaţi.

Ochii lui scânteiau. Văpăile din mangalurile de fier străluceau şi dansau. Îi mai văzusem privirea aceea, dar foarte rar. Nu atunci când îmi predase limbile străine sau filosofia, nici când mă instruise în clasici sau în tactici de bătălie. Nici chiar când îmi explicase principiile Ordinului.

Nu, ci doar când vorbise despre Cei Care Au Existat Înainte.

Uneori lui Reginald îi plăcea să ia în derâdere excesul de pasiune. Îl considera un neajuns. Pe de altă parte, când vorbea despre făpturile din prima civilizaţie, vorbea ca un propovăduitor.

II

Vom petrece noaptea în sediul templierilor de aici, din Praga. Acum, stând într-o cămăruţă sărăcăcioasă, cu pereţi din piatră cenuşie, pot simţi cum mă apasă greutatea a mii de ani de istorie templieră.

Gândurile mi se îndreaptă spre Queen Anne’s Square, unde s-a întors tot personalul după ce s-a terminat renovarea. Simpkin ne-a ţinut la curent cu activităţile; Reginald supraveghease operaţiunile de reconstruire, chiar pe când treceam dintr-o ţară în alta în căutarea lui Digweed şi a lui Jenny. (Şi da, Reginald avusese dreptate. Mă macină că nu-l putem găsi pe Digweed... dar nu mă gândesc aproape niciodată la Jenny.)

Într-o zi, Simpkin ne-a trimis vorbă că toţi din Bloomsbury reveniseră la Queen Anne’s Square, în vechea noastră reşedinţă, acolo unde ne fusese locul dintotdeauna. În ziua aceea gândurile mi s-au îndreptat spre pereţii lambrisaţi cu lemn ai casei în care crescusem şi am constatat că mi-i puteam aminti perfect pe oamenii de acolo... şi mai ales pe mama. Dar, desigur, mi-o aminteam pe mama pe care o cunoscusem în copilărie, care strălucea, luminoasă ca soarele şi de două ori mai călduroasă, pe ai cărei genunchi cunoscusem fericirea absolută. Iubirea mea pentru tata era intensă, poate chiar mai puternică, însă pentru mama era mai pură. Faţă de tata aveam un sentiment de adorare, de admiraţie atât de măreaţă, încât uneori mă simţeam neînsemnat pe lângă el, dublat de un alt sentiment pe care nu-l pot descrie decât ca neliniştea că, cumva, trebuia să mă ridic la aşteptările lui, să cresc, ieşind din umbra uriaşă pe care o proiecta.

Cu mama însă nu exista o asemenea nesiguranţă, ci doar senzaţia aproape copleşitoare de confort, iubire şi protecţie. Iar ea era o frumuseţe. Mă bucuram când oamenii mă comparau cu tata, pentru că el era atât de remarcabil, dar dacă spuneau că semănăm cu mama, ştiam că voiau să spună că eram chipeş. Despre Jenny se zicea: „Va frânge multe inimi” sau „Bărbaţii se vor duela pentru ea”. Se folosea astfel limbajul conflictului, al luptei. Însă nu şi în privinţa mamei. Frumuseţea ei era blândă, maternă, grijulie, despre care se vorbea nu cu circumspecţia pe care o inspira farmecul lui Jenny, ci cu căldură şi admiraţie.

Desigur eu n-o cunoscusem niciodată pe mama lui Jenny, Caroline Scott, dar îmi făcusem o părere despre ea: fusese ca Jenny, iar tata fusese captivat de frumuseţea ei, tot aşa cum peţitorii lui Jenny erau captivaţi de şarmul surorii mele vitrege.

Despre mama însă îmi închipuiam că era o persoană complet diferită. Când îl cunoscuse pe tata, ea era banala Tessa Stephenson-Oakley. Cel puţin aşa spusese întotdeauna: „banala Tessa Stephenson-Oakley”, ceea ce mie nu-mi suna deloc banal, dar asta era lipsit de importanţă.

Tata venise la Londra fără niciun servitor, dar cu o pungă suficient de doldora pentru a-şi cumpăra orice ar fi avut nevoie. După ce închiriase o casă de la un proprietar bogat, fiica acestuia se oferise să-l ajute să-şi găsească o reşedinţă pe care s-o cumpere şi, de asemenea, să angajeze personalul necesar servirii ei. Fiica aceea fusese „banala Tessa Stephenson-Oakley”...

Mama lăsase de înţeles că ai ei nu fuseseră deloc încântaţi de legătura cu tata; de altfel, n-am văzut niciodată pe nimeni din familia ei. Ea îşi dedica toată energia pentru noi şi, până în noaptea aceea groaznică, eu fusesem persoana care se bucurase de atenţia ei deplină, de afecţiunea ei permanentă, de iubirea ei necondiţionată.

Dar ultima oară când o văzusem pe mama, nu zărisem nici urmă a femeii aceleia. Când îmi reamintesc ultima noastră întrevedere, nu văd decât suspiciunea din ochii ei, despre care am înţeles ulterior că era dispreţ. Când l-am ucis pe bărbatul care se pregătea s-o omoare, eu n-am mai fost băieţelul care-i stătea pe genunchi.

Am fost un ucigaş.

20 iunie 1747

În drum spre Londra, am recitit un jurnal vechi. De ce? Poate că mă mânase un instinct. O sâcâială subconştientă, o... îndoială, presupun.

Indiferent despre ce ar fi fost vorba, când am recitit însemnarea din 10 decembrie 1735, am înţeles brusc ce trebuia să fac după ce ajungeam în Anglia.

2-3 iulie 1747

Azi a fost înmormântarea şi de asemenea... ei bine, voi explica.

După funeralii l-am lăsat pe Reginald vorbind ai Simpkin pe treptele capelei. Simpkin îmi spusese că trebuia să-i semnez nişte acte. După moartea mamei, toată averea îmi rămăsese mie. Cu zâmbet slugarnic, a spus că spera că apreciam felul cum administrase până atunci afacerile familiei. Am aprobat din cap, am zâmbit, i-am răspuns evaziv, le-am zis că doream puţină intimitate şi m-am îndepărtat, aparent ca să fiu singur cu gândurile mele.

Am sperat că direcţia hoinărelii mele va părea întâmplătoare, când am mers pe stradă, păstrându-mă departe de roţile trăsurilor, ce împroşcau noroi şi bălegar într-o parte şi alta, strecurându-mă printre oamenii care se înghesuiau peste tot: meseriaşi cu şorţuri de piele însângerate, prostituate şi spălătorese. Nu era însă deloc întâmplătoare.

O femeie anume se afla în faţa mea şi-şi croia, de asemenea, drum prin mulţime, singură şi probabil pierdută în gânduri. O văzusem, desigur, la înmormântare. Stătuse alături de ceilalţi membri ai personalului – Emily şi alţi doi-trei pe care nu-i recunosaisem –, de cealaltă parte a catafalcului, cu o batistă în dreptul nasului. Ridicase ochii şi mă văzuse – fusese imposibil să nu mă vadă –, totuşi nu dăduse niciun semn în privinţa aceea. M-am gândit chiar că Betty, bona mea de-odinioară, poate nici măcar nu mă recunoscuse.

Iar acum o urmăream, păstrând o distanţă discretă în spatele ei, ca să nu mă zărească dacă s-ar fi întâmplat să privească înapoi. Se întunecase până a ajuns acasă, sau nu acasă, ci mai degrabă casa în care lucra acum, o reşedinţă măreaţă ce se ridica impunătoare pe cerul cenuşiu-argintiu, destul de asemănătoare cu cea din Queen Anne’s Square. M-am întrebat dacă era tot bonă sau dacă avansase în ierarhia slujitorilor? Oare purta uniforma unei guvernante pe sub haină? Strada era mai puţin aglomerată decât până atunci şi am zăbovit de cealaltă parte a locuinţei, păstrându-mă în afara razei vizuale, uitându-mă cum ea a coborât cele câteva trepte din piatră spre intrarea de la demisol prin care a dispărut.

După ce n-am mai văzut-o, am traversat strada şi m-am îndreptat alene spre reşedinţa aceea, conştient de nevoia de a nu atrage atenţia asupra mea dacă cineva m-ar fi văzut pe fereastră. Cândva, demult, fusesem eu însumi un băieţel care privise pe ferestrele casei din Queen Anne’s Square, se uitase la oamenii ce treceau în ambele direcţii şi se întrebase ce ocupaţii puteau avea? Oare şi în casa asta era vreun băieţel care mă privea acum şi se întreba cine eram? De unde venisem? Încotro mă îndreptam?

Aşa că am trecut pe lângă gardul din faţă, mi-am coborât ochii către ferestrele luminate despre care bănuiam că erau de la camerele servitorilor şi am fost răsplătit cu silueta inconfundabilă a lui Betty, care venise la geam şi trăgea o draperie. Aveam informaţia pentru care venisem până aici.

Am revenit la adresa aceea după miezul nopţii, când draperiile erau trase la toate ferestrele reşedinţei, strada era întunecată, iar singurele lumini proveneau de la trăsurile ocazionale.

M-am îndreptat iarăşi către partea din faţă a casei, am privit iute în stânga şi în dreapta, după care am sărit gardul şi am aterizat silenţios în rigola de scurgere de după el. Am mers în lungul ei până am găsit fereastra lui Betty, unde m-am aplecat şi, cu multă grijă, mi-am lipit urechea de geam, ascultând câteva clipe, până am fost mulţumit că dinăuntru nu se auzeau mişcări.

După aceea, cu foarte multă grijă, mi-am apăsat vârfurile degetelor de partea inferioară a ferestrei glisante, m-am rugat cerului să nu scârţâie şi, când rugăciunile mi-au fost ascultate, m-am strecurat înăuntru şi am închis fereastra în urma mea.

Betty s-a foit uşor în pat – poate simţind curentul de aer când am deschis fereastra, sau poate percepându-mi subconştient prezenţa. Am rămas neclintit ca o statuie şi am aşteptat ca răsuflarea ei să redevină adâncă şi regulată, iar aerul din jurul meu să se domolească, ca prezenţa mea să fie integrată în odaie, pentru ca, după câteva momente, eu însumi să fi devenit o parte a ei – ca şi cum aş fi fost aşa dintotdeauna, ca o fantomă.

Apoi am scos sabia.

Era cuvenit – şi poate o ironie a sorţii – să fie tocmai sabia primită de la tata. În zilele acestea mă despart rareori de ea. Cu ani în urmă, Reginald mă întrebase când mă aşteptam ca ea să guste sânge şi sabia gustase, desigur, de multe ori. Iar dacă aveam dreptate în privinţa lui Betty, atunci avea să se întâmple din nou.

M-am aşezat pe pat, i-am lipit tăişul lamei de gât, apoi i am astupat gura cu palma.

S-a trezit. Imediat, ochii i s-au holbat de groază. Gura i s-a mişcat şi palma m-a furnicat şi a vibrat când ea a încercat să ţipe.

I-am apăsat cu putere corpul care se zbătea şi n-am rostit niciun cuvânt, ci am îngăduit ochilor ei să se adapteze semiîntunericului până m-a putut vedea şi probabil că m-a recunoscut. Cum ar fi putut de altfel să nu mă recunoască, după ce mă crescuse şi îngrijise zece ani, când fusese ca o mamă pentru mine? Cum ar fi putut să nu-l recunoască pe domnişorul Haytham?

Când a încetat să se mai zbată, am şoptit:

— Salut, Betty. Nu mi-am desprins palma de pe gura ei şi am urmat: Trebuie să te-ntreb ceva. Ca să-mi răspunzi, va trebui să vorbeşti. Ca să vorbeşti, va trebui să-mi iau palma de pe gura ta şi ai putea fi ispitită să ţipi, dar dacă vei ţipa...

Am apăsat uşor tăişul pe gâtul ei, ca să înţeleagă mai bine. După care, foarte încet, mi-am ridicat mâna de pe gura ei.

Ochii îi erau duri ca granitul. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit din nou copil şi aproape că am fost intimidat de focul şi de furia din ochii aceia, ca şi cum simpla lor vedere declanşase amintirea unor dojeni la care îmi era imposibil să nu răspund.

— Pentru asta ar trebui să te aşez pe genunchiul meu cu fundu-n sus, domnişorule Haytham, a şuierat ea. Cum cutezi să te furişezi în camera unei femei care doarme? Toată educaţia mea a fost în zadar? Toată educaţia lui Edith a fost în zadar? Şi a mamei tale? Glasul i s-a ridicat. Şi a tatălui tău?

Sentimentul acela din copilărie nu m-a părăsit şi am fost nevoit să mă stăpânesc, să mă împotrivesc imboldului de a lăsa pur şi simplu sabia deoparte, de a spune: „Iartă-mă, bona Betty” şi de a-i promite că nu voi mai face niciodată aşa ceva, că de acum înainte voi fi băiat cuminte.

Gândul la tatăl meu mi-a dat puterea aceea.

— Este adevărat că odată ai fost ca o mamă pentru mine, i-am zis. Este adevărat că ceea ce fac acum este ceva îngrozitor şi de neiertat. Crede-mă, n-am venit aici cu inimă uşoară, dar şi ceea ce ai făcut tu este îngrozitor şi de neiertat.

Ochii ei s-au mijit.

— Ce vrei să spui?

Am dus cealaltă mână în interiorul redingotei şi am scos o bucată de hârtie împăturită, pe care am ridicat-o, ca s-o vadă în semiîntunericul încăperii.

— O mai ţii minte pe Laura, fata de la bucătărie?

Betty a încuviinţat din cap, precaut.

— Ea mi-a trimis o scrisoare, am urmat eu. O scrisoare în care mi-a povestit despre relaţia ta cu Digweed. Cât timp ţi-a fost amant valetul tatei?

Nu exista o asemenea scrisoare; foaia de hârtie nu conţinea altceva decât adresa unde aveam să dorm în noaptea asta şi mă bizuiam pe lumina slabă ca s-o păcălesc. Atunci când îmi recitisem vechile jurnale, mă întorsesem în timp la momentul acela de acum mulţi ani când pornisem în căutarea lui Betty. Ea avusese „micuţa zăbavă în pat” în dimineaţa aceea geroasă, iar când privisem prin gaura cheii observasem în camera ei o pereche de cizme bărbăteşti. Atunci nu-mi dădusem seama ce însemna asta, fiindcă eram prea tânăr. Le văzusem cu ochii unui băieţel de nouă ani şi nu-mi spuseseră nimic. Nici atunci şi nici după aceea.

Înţelesesem abia când recitisem însemnarea respectivă, aidoma unei glume care brusc capătă sens: cizmele aparţinuseră amantului ei. Bineînţeles! Mai puţin sigur eram că amantul acela fusese Digweed. Ţineam minte că ea vorbea cu multă afecţiune despre valetul tatei, dar, la urma urmelor, aşa vorbeau toţi despre el; Digweed ne păcălise fără excepţie. Însă când plecasem spre Europa împreună cu Reginald, Digweed îi găsise lui Betty altă slujbă.

Chiar şi aşa era doar o presupunere din partea mea că ei fuseseră amanţi – o presupunere bazată pe nişte fapte, desigur, totuşi riscantă, cu consecinţe teribile dacă mă înşelasem.

— Mai ţii minte ziua când ai zăbovit puţin în pat? am întrebat-o acum. „Micuţa ta zăbavă”, o mai ţii minte?

Ea a încuviinţat din cap, bănuitoare.

— Eu venisem să te caut, am continuat. În dormitorul meu era frig, înţelegi? Iar când am ajuns la uşa camerei tale... ei bine, nu-mi place s-o recunosc, dar am îngenuncheat şi am privit prin gaura cheii.

M-am simţit înroşindu-mă puţin. Betty mă privise sfredelitor până atunci, dar acum ochii i s-au transformat în două bucăţi de cremene şi buzele i s-au ţuguiat, de parcă fapta aceea rea de atunci era aproape la fel de rea ca şi cea actuală.

— Nu am văzut nimic, am clarificat iute lucrurile. Mai exact, te-am văzut pe tine dormind adânc în pat şi, de asemenea, o pereche de cizme bărbăteşti pe care le-am recunoscut ca aparţinându-i lui Digweed. Aveai o relaţie cu el, aşa este?

— Of, domnişorule Haytham, a şoptit ea cu ochi trişti şi clătinând din cap, ce s-a întâmplat cu tine? În ce fel de om te-a transformat Birch acela? Este destul de urât să ţii cuţitul la beregata unei doamne cu vârsta mea înaintată, dar priveşte-te acum – continui să mă răneşti, acuzându-mă că am avut o legătură amoroasă, că am stricat o căsnicie. Nu a fost niciun adulter. Digweed avea copii, asta-i adevărat, de care se îngrijea sora lui din Herefordshire, dar soţia îi murise cu mulţi ani înainte ca el să se fi alăturat personalului nostru. Relaţia dintre noi n-a fost cea pe care o crezi tu cu mintea ta murdară. Noi doi ne iubeam şi ruşine să-ţi fie dacă gândeşti altfel. Ruşine să-ţi fie!

A clătinat iarăşi din cap.

Am simţit cum degetele mi se încleştează pe mânerul sabiei şi am strâns puternic din ochi.

— Nu, am spus, nu eu trebuie să mă simt vinovat în cazul ăsta. Poţi să-ncerci şi să te declari nevinovată şi virtuoasă cât doreşti, dar realitatea este că ai avut o... relaţie de un fel, indiferent care ar fi fost el – nici nu contează – cu Digweed, iar el ne-a trădat pe noi. De n-ar fi fost acea trădare, tata ar fi încă în viaţă. Mama ar fi încă în viaţă, iar eu n-aş sta aici cu un cuţit la beregata ta, aşa că nu mă acuza pe mine pentru situaţia ta actuală, Betty, ci acuză-l pe el!

Ea a tras aer adânc în piept şi s-a ţinut tare.

— N-a avut de ales, a zis în cele din urmă. La Jack mă refer. Apropo, Jack îl chema. Ştiai asta?

— O să-i citesc numele pe piatra de mormânt, am şuierat, iar faptul că o ştiam sau nu n-are absolut nicio importanţă, Betty, fiindcă el a făcut o alegere. Nu-mi pasă dacă a avut de ales între diavol şi adâncul mării. El a putut să aleagă şi a ales.

— Nu... bărbatul acela i-a ameninţat pe copiii lui.

— „Bărbatul acela”? Care bărbat?

— Nu ştiu. Un bărbat care l-a abordat pe Jack în oraş.

— Tu l-ai văzut vreodată?

— Nu.

— Şi ce-a spus Digweed despre el? Era cumva din sud-vestul Angliei?

— Da, Jack a zis despre el că avea accentul din regiunea aceea. De ce?

— Când a fost răpită, Jenny a strigat despre un trădător. Violet din casa vecină a auzit-o, dar în ziua următoare un bărbat cu accent din sud-vest a venit să vorbească cu ea – s-o avertizeze să nu spună nimănui ce auzise.

Din sud-vest... Mi-am dat seama că Betty pălise.

— Ce este? m-am răstit. Ce am spus?

— E vorba despre Violet, domnişorule Haytham, a icnit ea. La scurtă vreme după ce ai plecat în Europa – poate chiar a doua zi –, ea şi-a găsit sfârşitul într-o tâlhărie de pe stradă.

— Deci ei s-au ţinut de cuvânt, am spus şi am privit-o pe femeie. Povesteşte-mi despre cel care i-a dat ordine lui Digweed.

— Nu am mare lucru de povestit. Jack nu mi-a zis niciodată nimic despre el, decât că fusese foarte ameninţător – dacă Jack nu făcea aşa cum îi spuneau, aveau să-i găsească copiii şi să-i omoare. I-au mai spus că, dacă-i va sufla o vorbuliţă stăpânului, aveau să-i găsească băieţii, să-i tortureze şi să-i ucidă încet – pe toţi. I-au spus ce intenţionau să facă cu casa, dar mă jur pe viaţa mea, domnişorule Haytham, i-au spus că nimeni nu va fi rănit, că totul se va-ntâmpla în toiul nopţii.

M-a fulgerat un gând.

— De fapt, de ce aveau nevoie de el?

A părut uluită.

— În noaptea atacului, am urmat eu, Digweed nici măcar n-a fost acolo. Atacatorii n-aveau nevoie de ajutor. Au răpit-o pe Jenny şi l-au ucis pe tata. Ce nevoie era de Digweed pentru aşa ceva?

— Nu ştiu, domnişorule Haytham, a zis Betty. Chiar că nu ştiu.

Când am coborât ochii spre ea, am făcut-o cu un soi de răceală. Mai înainte, când aşteptasem căderea nopţii, furia îmi clocotise, îmi bolborosise pe dinăuntru, gândul trădării lui Digweed aţâţase focul sub furia mea şi ideea că Betty fusese complice, sau măcar că ştiuse, pusese şi mai multe paie pe foc.

Dorisem ca ea să fie nevinovată. Mai mult decât orice, dorisem ca relaţia ei sentimentală să fi fost cu alt bărbat dintre servitorii noştri. Iar dacă fusese totuşi cu Digweed, atunci dorisem ca ea să nu fi ştiut nimic despre trădarea lui. Dorisem să fie nevinovată, pentru că, dacă era vinovată, trebuia s-o omor, pentru că, dacă ea ar fi putut face orice care să oprească măcelul din noaptea aceea, dar nu acţionase, atunci trebuia să moară. Asta era... asta era justiţie. Era cauză şi efect. Verificări şi sume. Ochi pentru ochi. Iar eu cred în asta. Asta-i ideologia mea. O cale de a negocia o trecere prin viaţă care este logică, deşi viaţa însăşi este rareori logică. Un mod de a impune ordine haosului.

Totuşi, ultimul lucru pe care doream să-l fac era s-o omor.

— Unde-i acum? am întrebat-o cu blândeţe.

— Nu ştiu, domnişorule Haytham. Glasul îi tremura de frică. N-am mai auzit nimic de la el din dimineaţa când a dispărut.

— Cine mai ştia că voi doi eraţi iubiţi?

— Nimeni, a răspuns ea. Am fost mereu foarte atenţi.

— Mai puţin în dimineaţa când şi-a lăsat cizmele la vedere.

— Au fost mutate iute. Ochii i s-au înăsprit. Şi majoritatea celor de acolo nu aveau obiceiul să privească prin gaura cheii.

A urmat o pauză.

— Ce vei face acum, domnişorule Haytham? a întrebat ea cu glas sugrumat.

— Ar trebui să te ucid, Betty, am rostit simplu.

Privind-o în ochi, am văzut că înţelesese că într-adevăr puteam s-o fac, dacă doream; eram capabil de fapta asta. Ea a scâncit. Eu m-am ridicat în picioare.

— Dar n-o voi face. De pe urma nopţii aceleia au fost deja prea multe morţi. N-o să ne mai revedem. Pentru anii cât ne-ai slujit familia şi m-ai îngrijit pe mine, te răsplătesc cu viaţa şi te las cu ruşinea. La revedere.

14 iulie 1747

I

După ce mi-am neglijat jurnalul aproape două săptămâni, am multe de povestit şi ar trebui să recapitulez totul, întorcându-mă la noaptea în care am vizitat-o pe Betty.

După ce am plecat de la ea, am revenit la gazda mea, am dormit neîntors câteva ore, apoi m-am trezit şi am luat o trăsură înapoi la reşedinţa familiei unde lucra Betty. Acolo i-am cerut vizitiului să aştepte la oarecare distanţă, destul de aproape ca să pot vedea, dar nu aşa aproape ca să stârnească bănuieli, şi în timp ce el moţăia, recunoscător pentru odihna-i plătită, eu am privit pe fereastră şi am aşteptat.

Ce anume? Nu ştiam cu siguranţă, însă, o dată în plus, îmi dădeam ascultare instinctelor.

Şi într-adevăr ele s-au dovedit corecte, întrucât, la scurtă vreme după revărsatul zorilor, Betty a ieşit din casă.

L-am plătit pe vizitiu şi l-am lăsat să plece, iar eu am urmărit-o pe jos. S-a îndreptat către oficiul central al poştei de pe Lombard Street, a intrat, a ieşit după câteva minute şi a pornit apoi iarăşi pe stradă până a fost înghiţită de mulţime.

Am privit-o îndepărtându-se fără să simt absolut nimic, nici imboldul de a o urmări şi a-i reteza beregata pentru trădare, nici măcar vestigiile afecţiunii pe care o avusesem cândva pentru ea. Pur şi simplu... nimic.

M-am postat în firida intrării unei case şi am privit trecătorii, îndepărtând cerşetorii şi vânzătorii ambulanţi cu câte o şfichiuitură de baston, şi am aşteptat poate chiar un ceas, până ce...

Până ce poştaşul a apărut, cu clopoţelul şi tolba plină cu plicuri. M-am desprins de la locul meu şi l-am urmărit, rotindu-mi nepăsător bastonul, apropiindu-mă treptat, până ce el a intrat pe o stradă mărginaşă unde erau mai puţini pietoni şi unde mi s-a părut ocazia numai bună...

Peste câteva clipe, îngenuncheam lângă corpul lui însângerat şi lipsit de cunoştinţă de pe o alee, scotocind printre scrisorile din tolbă, până am găsit – un plic adresat lui „Jack Digweed”. L-am citit – Betty îi scrisese că-l iubea şi că eu aflasem despre relaţia lor; nimic ce nu ştiam deja –, dar nu conţinutul scrisorii mă interesa atât de mult, cât destinaţia, şi iat-o chiar pe partea din faţă a plicului, care trebuia să ajungă în Pădurea Neagră din Germania, în târguşorul St. Peter, nu departe de Freiburg.

După aproape două săptămâni de călătorie, Reginald şi cu mine am zărit în depărtare St. Peter, un pâlc de căsuţe cuibărite pe fundul unei văi bogate în câmpuri verzi şi petice de pădure. Asta a fost azi-dimineaţă.

II

Am ajuns acolo pe la amiază, obosiţi şi murdari după călătoriile noastre. Înaintând fără grabă pe străzile înguste şi labirintice, am zărit chipurile locuitorilor, fie întrezărite pe alei lăturalnice, fie dispărând iute de la ferestre, închizând uşi şi trăgând draperii. Noi doi purtam moartea în gând şi la momentul acela m-am gândit că ei simţeau cumva asta sau poate că erau foarte sperioşi. Nu ştiam însă că nu eram primii străini care sosiseră în dimineaţa aceea în târguşor. Locuitorii săi erau deja speriaţi.

Scrisoarea lui Betty avea ca destinatar prăvălia centrală din St. Peter. Am ajuns la o piaţetă cu o fântână adumbrită de nuci şi am cerut îndrumări unei localnice agitate. Alţi trecători ne-au ocolit pe departe în timp ce ea ne-a arătat drumul, după care s-a îndepărtat iute, cu privirile plecate. După câteva minute ne legam caii în faţa prăvăliei şi intram pe uşa ei, moment în care singurul client dinăuntru ne-a privit şi a decis să-şi facă târguielile altădată. Reginald şi cu mine am schimbat o căutătură derutată, după care eu am privit în jur. Trei pereţi erau acoperiţi cu poliţe înalte din lemn, ticsite cu borcane şi pachete legate cu sfoară, iar pe al patrulea perete se găsea o tejghea, îndărătul căreia se afla proprietarul prăvăliei, cu un şorţ, mustaţă deasă şi un zâmbet care s-a stins ca o lumânare când s-a uitat la noi.

În stânga mea era o scăriţă pliantă întrebuinţată pentru a ajunge la poliţele de sus. Pe ea şedea un băiat de vreo zece ani, care părea fiul proprietarului. Aproape că se împiedicase când se ridicase iute de pe scară, iar acum stătea în mijlocul podelei cu braţele pe lângă corp, aşteptând să primească ordine.

— Bună ziua, domnilor, a rostit prăvăliaşul în germană. După cum arătaţi, se pare că aţi călărit multă vreme. Aveţi nevoie de oarece provizii pentru a vă continua drumul? A indicat apoi un vas de pe tejghea. Doriţi să vă refaceţi forţele, poate? Ceva de băut?

După aceea a făcut semn din mână spre băiat:

— Christophe, unde-ţi sunt bunele maniere? Ia hainele domnilor...

În faţa tejghelei se aflau trei scăunele şi prăvăliaşul le-a indicat cu mâna, spunând:

— Vă rog, vă rog, luaţi loc.

M-am uitat din nou spre Reginald, am văzut că era pe punctul de a înainta ca să accepte oferta aceea ospitalieră, şi l-am oprit.

— Nu, mulţumim, am spus eu. Prietenul meu şi cu mine nu intenţionăm să zăbovim. Cu coada ochiului am văzut umerii lui Reginald gârbovindu-se, însă n-a intervenit. Nu dorim decât nişte informaţii.

O expresie precaută a coborât aidoma unei cortine întunecate peste chipul prăvăliaşului.

— Da? a spus el grijuliu.

— Căutăm un bărbat pe nume Digweed, Jack Digweed. Îl cunoşti?

A clătinat din cap.

— Nu-l cunoşti defel? am insistat.

Altă negare din cap.

— Haytham..., a început Reginald, ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile din tonul vocii.

L-am ignorat.

— Aşadar, eşti sigur? am repetat.

— Da, domnule, a zis prăvăliaşul.

Mustaţa îi tremura nervos. A înghiţit un nod.

Am simţit cum fălcile mi se încleştează şi apoi, înainte ca vreunul dintre ei să fi putut reacţiona, am scos sabia din teacă şi, întinzând braţul, am pus vârful lamei sub bărbia lui Christophe. Băiatul a icnit, s-a ridicat pe vârfuri şi ochii i-au ţâşnit de la mine la tatăl lui, în timp ce apăsarea sabiei sporea lent. Eu nu-mi desprinsesem privirea de la prăvăliaş.

— Haytham..., a repetat Reginald.

— Lasă-mă, te rog, să mă ocup eu, i-am replicat şi m-am adresat din nou proprietarului prăvăliei: Scrisorile adresate lui Digweed au ca destinaţie această adresă. O să te mai întreb doar o dată. Unde este?

— Domnule, a îngăimat bărbatul şi ochii i-au alergat de la mine la Christophe, care scotea nişte sunete înăbuşite de parcă i-ar fi venit greu să-şi înghită un nod din gât. Vă rog, nu-i faceţi rău fiului meu.

Rugăminţile lui au ajuns la urechi surde.

— Unde este Digweed? am repetat.

— Domnule, m-a implorat el şi a făcut un gest deznădăjduit din mâini. Nu pot spune.

Printr-o mişcare uşoară a mâinii am sporit apăsarea sabiei pe beregata lui Christophe şi am fost răsplătit cu un scâncet. Cu coada ochiului l-am văzut pe băiat ridicându-se şi mai mult pe vârfurile picioarelor şi am simţit, dar n-am văzut, stânjeneala lui Reginald din cealaltă parte a mea. Ochii mei nu i-au părăsit însă nicio clipă pe ai prăvăliaşului.

— Vă rog, domnule, vă rog, a vorbit el iute, iar mâinile rugătoare i s-au mişcat prin aer ca şi cum ar fi încercat să jongleze cu un obiect invizibil. Nu pot spune... Am fost prevenit să n-o fac.

— Aha! am spus eu. Şi cine te-a prevenit? El? Digweed?

— Nu, domnule, a insistat bărbatul. Nu l-am văzut pe domnul Digweed de câteva săptămâni. A fost... a fost altcineva, dar nu vă pot spune... nu vă pot spune cine. Bărbaţii aceia au fost foarte ameninţători.

— Cu toate acestea, o ştim prea bine că şi eu sunt ameninţător, am rostit zâmbind larg, însă diferenţa dintre „bărbaţii aceia” şi mine este că eu sunt aici, iar ei nu. Spune-mi acum: câţi bărbaţi, cine erau şi ce voiau să ştie?

Ochii lui au trecut de la mine la Christophe, care, deşi brav şi stoic, şi dovedind genul de tărie sub ameninţare pe care sper s-o aibă şi fiul meu, a scâncit totuşi din nou, ceea ce trebuie să-l fi decis pe tatăl său, deoarece mustaţa i-a mai tremurat o clipă, după care a început să relateze, repede, cu vorbele revărsându-se:

— Au fost aici, domnule, acum un ceas sau mai bine. Doi bărbaţi cu haine negre şi lungi peste tunicile roşii ale armatei britanice. Au intrat în prăvălie la fel ca dumneavoastră şi s-au interesat de domnul Digweed. Când le-am spus unde-l pot găsi, fără să mă gândesc prea mult, ei au devenit foarte gravi, domnule, şi mi-au spus că s-ar putea să mai vină şi alţii care să întrebe de domnul Digweed, dar eu nu trebuia să suflu nicio vorbă, fiindcă altfel riscam moartea, şi nici să nu destăinui că ei fuseseră aici.

— Unde locuieşte Digweed?

— Într-o cabană, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri spre miazănoapte, în pădure.

Nici Reginald, nici eu n-am scos o vorbă. Amândoi ştiam că nu mai aveam de pierdut nicio clipă, aşa că, fără să facem alte ameninţări, să ne luăm rămas-bun sau poate chiar să ne cerem scuze lui Christophe pentru că-l îngroziserăm, ne-am repezit afară pe uşă, ne-am dezlegat caii, am încălecat şi le am dat pinteni, îmboldindu-i şi strigând la ei.

Am galopat, cât de tare am cutezat, mai bine de o jumătate de oră, până ce am parcurs doisprezece-treisprezece kilometri de păşuni, toate la deal, iar caii au obosit. Am ajuns la o lizieră de copaci, doar ca să descoperim că era o fâşie îngustă de pini, iar după ce am străbătut-o, am văzut de o parte şi alta două dealuri cu poalele împădurite, dar coamele lipsite de arbori. În faţa noastră însă terenul cobora spre altă pădure, după care se întindea, unduind ca o uriaşă pătură verde, presărată de crânguri, păşuni şi câmpuri.

Ne-am oprit pe dată, iar eu am scos luneta. Caii noştri au nechezat, iar eu am cercetat zona aflată drept în faţă, deplasând luneta de la stânga la dreapta, cu mişcări pripite la început, agitat, copleşit de urgenţa acţiunii noastre, acţionând sub imperiul panicii. În cele din urmă am reuşit să mă calmez, să inspir adânc şi să strâng puternic din ochi, după care am reînceput, însă de această dată mişcând luneta lent şi metodic peste teren. Am împărţit în minte teritoriul într-un caroiaj şi am trecut de la un pătrăţel la următorul, redevenind sistematic şi eficient, raţional, nu stăpânit de emoţii.

Liniştea, în care nu se auzea decât briza blândă şi cântecele păsărilor, a fost întreruptă de Reginald:

— Ai fi făcut-o?

— Ce să fac?

Voia să ştie dacă aş fi fost în stare să-l omor pe băiat.

— Să-l omori pe băiat. Ai fi făcut-o?

— O ameninţare este lipsită de sens, dacă n-o poţi pune în aplicare. Prăvăliaşul şi-ar fi dat seama dacă era o cacealma din partea mea. Mi-ar fi citit-o în ochi. Ar fi ştiut.

Reginald s-a foit stânjenit în şa.

— Aşadar... da? Adică l-ai fi ucis?

— Exact, l-aş fi ucis.

A urmat o pauză. Am completat următorul pătrăţel de teren, apoi pe următorul.

— Haytham, a spus Reginald, uciderea celor nevinovaţi a făcut vreodată parte din învăţăturile pe care le-ai primit tu?

Am pufnit.

— Doar pentru că m-ai învăţat să ucid nu înseamnă şi că ai cuvântul final în privinţa celor pe care-i ucid şi în ce scop o fac.

— Eu te-am învăţat despre onoare. Te-am învăţat un cod.

— Reginald, îmi amintesc perfect când ai fost gata să-ţi aplici propria formă de justiţie în faţă la White’s Chocolate House, cu mulţi ani în urmă. Aceea a fost o acţiune onorabilă?

Oare se îmbujorase uşor la faţă? În tot cazul, s-a foit stânjenit pe spinarea calului.

— Bărbatul ăla era un hoţ, a replicat el.

— Iar bărbaţii pe care îi caut eu sunt ucigaşi.

— Chiar şi aşa, a urmat Reginald cu o undă de iritare în glas, poate că ardoarea îţi întunecă judecata.

Am pufnit din nou dispreţuitor.

— Tocmai tu să spui aşa ceva! Fascinaţia ta pentru Cei Care Au Existat Înainte urmează strict politica templierilor?

— Bineînţeles.

— Serios? Eşti sigur că nu ţi-ai neglijat celelalte îndatoriri în favoarea ei? Ce scrisori, ce însemnări în jurnal şi ce lecturi ai făcut în ultima vreme?

— Destule, a replicat el indignat.

Care să nu fi fost legate de Cei Care Au Existat Înainte, am adăugat eu.

Pentru o clipă Reginald s-a înecat de furie, semănând cu un grăsan roşu la faţă care nu primise la cină friptura comandată.

— Acum sunt aici, nu?

— Da, am rostit eu şi în aceeaşi clipă am zărit un firicel de fum ridicându-se din pădure. Văd fum în faţă – poate de la o cabană. Ar trebui să pornim într-acolo.

În acelaşi timp însă am zărit o mişcare nu departe într-un pâlc de brazi şi am desluşit un călăreţ care suia dealul din faţă, îndepărtându-se de noi.

— Uite! am strigat, atrăgându-i atenţia lui Reginald. L-ai văzut?

Am dus luneta la ochi şi i-am reglat focalizarea. Călăreţul era cu spatele la noi, desigur, şi se afla destul de departe, totuşi i-am putut vedea urechile. Am fost cât se poate de sigur că avea urechi ascuţite.

— Da, a zis Reginald, văd un bărbat, dar unde-i celălalt?

Mi-am îndemnat iapa din hăţuri şi am răspuns:

— Încă în cabană. Să-i dăm drumul!

III

Până am ajuns, au trecut poate vreo douăzeci de minute. Douăzeci de minute în care mi-am cravaşat iapa la limită, punându-i în pericol picioarele printre copaci şi peste ramuri căzute la pământ, lăsându-l pe Reginald în urmă pe când galopam spre locul unde văzusem fumul – spre cabana în care eram sigur că-l voi găsi pe Digweed.

Viu? Mort? Nu ştiam. Totuşi, prăvăliaşul spusese că doi bărbaţi se interesaseră de el, iar noi nu zăriserăm decât unu, aşa că doream să ştiu ce se întâmplase cu celălalt. Oare se afla şi mai departe?

Sau se găsea tot în cabană?

Apoi am văzut şi cabana, în mijlocul unei poieni. O casă din lemn, scundă, cu un cal priponit afară, cu o singură fereastră în faţă şi fuiorul de fum ridicându-se din horn. Uşa din faţă era deschisă. Larg deschisă. În clipa când am pătruns în galop în poiană, dinăuntru a răsunat un ţipăt şi am dat pinteni iepei, trăgând în acelaşi timp sabia din teacă. Am ajuns în faţa casei şi m-am aplecat în şa ca să văd înăuntru.

Digweed era legat de un scaun, cu umerii gârboviţi şi fruntea aplecată. Chipul îi era o mască de sânge, dar puteam vedea că mişca buzele. Era viu, iar lângă el, în picioare, stătea al doilea bărbat, care ţinea în mână un cuţit mânjit de sânge – un cuţit cu lama curbată şi zimţată –, aflat pe punctul de a-şi termina treaba. De a-i reteza beregata lui Digweed.

Până atunci nu folosisem niciodată o sabie ca pe o suliţă şi, crede-mă, nu-i nici pe departe întrebuinţarea ei ideală, dar în acel moment prioritatea mea era să-l ţin în viaţă pe Digweed. Trebuia să stau de vorbă cu el şi, în plus, nimeni în afară de mine n-avea să-l ucidă pe fostul valet al tatei. Aşa că am aruncat sabia. Era tot ce mai aveam timp să fac. Şi cu toate că aruncarea mea a avut puţină forţă şi puţină precizie, sabia a lovit braţul înarmat cu pumnal al bărbatului, exact când începuse să-l coboare, iar asta a fost îndeajuns ca să-l facă să se retragă, împleticindu-se, cu un ţipăt de durere. În aceeaşi clipă, am sărit de pe iapă, m-am năpustit în cabană, m-am repezit şi mi-am recuperat sabia scurtă.

Fusese îndeajuns pentru a-l salva pe Digweed.

M-am oprit exact lângă el. O funie pătată de sânge îi lega braţele şi picioarele de scaun. Hainele îi erau rupte şi înnegrite tot de sânge, chipul tumefiat şi însângerat. Buzele continuau să i se mişte. Ochii i-au trecut încet peste mine şi m-am întrebat la ce s-a gândit în clipa când m-a văzut. Oare m-a recunoscut? Oare a simţit un fulger de vinovăţie, sau o licărire de speranţă?

După care ochii mi s-au îndreptat spre o fereastră din spate şi am văzut picioarele bărbatului dispărând prin ea, pe urmă s-a auzit un bufnet pe pământul de afară. Dacă l-aş fi urmat prin aceeaşi fereastră, ar fi însemnat să mă pun într-o poziţie vulnerabilă – nu mi-ar fi plăcut să rămân înţepenit în cadrul ei, în timp ce el ar fi dispus de tot timpul de pe lume ca să mă înjunghie. De aceea am sprintat spre uşa din faţă şi am revenit în poieniţă, pentru a-l urmări. Reginald tocmai sosea. Îl văzuse pe individ, avea o poziţie mai bună şi ţintea deja cu arcul.

— Nu-l ucide! am strigat, tocmai când a tras, iar Reginald a mormăit nemulţumit deoarece tresărise şi ratase ţinta.

— La naiba, a mormăit el, era al meu. Acum s-a pierdut în pădure.

Am ocolit cabana, ridicând sub tălpi un covor de cetină uscată, la timp pentru a-l vedea pe bărbatul cu pumnal dispărând în lizieră.

— Reginald, am strigat, îl vreau viu! Digweed e-n cabană. Al grijă de el până mă-ntorc!

Apoi m-am repezit printre copaci, iar frunzele şi crengile mi-au biciuit faţa, pe când goneam cu sabia în mână. Înaintea mea zăream o siluetă întunecată care înainta prin vegetaţie cu aceeaşi lipsă de abilitate ca şi mine.

Sau poate cu şi mai puţină abilitate, fiindcă-l prindeam din urmă.

— Ai fost acolo? am urlat după el. Ai fost acolo-n noaptea când l-au ucis pe tata?

— N-am avut plăcerea aia, băiete! mi-a strigat el peste umăr. Am regretat că n-am fost. Mi-am făcut însă şi eu treaba. Am încheiat socotelile după aceea.

Bineînţeles! Avea un accent din sud-vestul Angliei. Şi cine oare fusese descris ca având un accent din sud-vest?

Cel care-l şantajase pe Digweed. Cel care o ameninţase pe Violet şi-i arătase un cuţit ce arăta înspăimântător.

— Opreşte-te şi-ntoarce-te cu faţa la mine! am strigat. Dacă-ţi doreşti într-atât sângele Kenway, să vedem dacă-l poţi vărsa pe-al meu.

Eram mai sprinten decât el şi de acum tot mai aproape. Îi auzisem gâfâitul din glas când îmi răspunsese şi era doar o chestiune de timp până aveam să-l prind. El însuşi o ştia şi în loc să se mai obosească şi mai mult, a decis să se întoarcă şi să lupte. După ce a sărit peste o ultimă creangă ruptă de vânt, a ajuns într-un luminiş, unde s-a rotit cu lama curbată în mână. Lama curbată şi zimţată, „ce arăta înspăimântător”. Faţa îi era teribil de ciupită de vărsat, ca şi cum ar fi fost aşa încă din copilărie. A gâfâit greoi, apoi s-a şters la gură cu dosul mâinii. În timpul urmăririi îşi pierduse pălăria, dezvăluind părul tuns scurt şi grizonant, iar haina – neagră, aşa cum o descrisese prăvăliaşul – era sfâşiată pe alocuri şi acum flutura deschisă, dezvăluind tunica roşie de dedesubt.

— Eşti soldat britanic, am rostit.

— Asta-i uniforma pe care o port, a rânjit el, dar loialităţile îmi sunt altele.

— Chiar aşa? Şi cui anume le-ai jurat atunci? l-am întrebat. Eşti un Asasin?

A clătinat din cap.

— Sunt propriul meu stăpân, băiete. Ceva ce tu nu poţi decât să visezi.

— A trecut mult de când cineva mi-a spus „băiete”, am zis.

— Crezi că ţi-ai făcut un renume, Haytham Kenway? „Ucigaşul.” Spadasinul templierilor. Pentru c-ai ucis doi negustori grăsani? Pentru mine, eşti un băietan. Eşti un băietan, fiindcă un bărbat îşi înfruntă ţintele faţă în faţă, nu se furişează înapoia lor la adăpostul nopţii, ca un şarpe. A făcut o pauză. Ca un Asasin.

A început să-şi treacă iute cuţitul dintr-o mână în alta. Efectul era aproape hipnotic – sau cel puţin aşa l-am lăsat să creadă.

— Crezi că nu pot lupta? l-am întrebat.

— Încă n-ai dovedit-o.

— Aici este un loc la fel de bun ca oricare altul.

A scuipat pe jos şi mi-a făcut cu o mână semn să mă apropii, rotind cuţitul pe care-l ţinea în mâna cealaltă.

— Haide, m-a zgândărit. Haide şi fii luptător cu-adevărat. Haide să vezi cum se simte. Haide, băiete, fii bărbat.

Cuvintele acelea ar fi trebuit să mă înfurie, dar de fapt mi-au sporit concentrarea. Trebuia să-l capturez în viaţă, ca să-l pot interoga.

Am sărit peste ramură şi am pătruns în luminiş, clătinându-mă uşor dezechilibrat, dar mi-am revenit iute, înainte ca el să fi putut înainta şi profita. Pentru câteva clipe, ne am dat târcoale unul celuilalt, fiecare aşteptându-şi adversarul să lanseze primul atacul. Eu am pus capăt situaţiei printr-o fandare, urmată de o spintecare, după care m-am retras fulgerător în gardă.

Pentru o clipă a crezut că-mi ratasem ţinta. După aceea a simţit sângele şiroindu-i pe obraz şi a dus o mână la faţă, iar ochii i s-au căscat de surprindere. Fusesem cel care vărsase primul sânge.

— M-ai subestimat, i-am spus.

De data asta, zâmbetul i-a fost mai reţinut.

— Nu va mai exista o a doua ocazie.

— Ba da, am răspuns şi am fandat iarăşi spre stânga, după care am schimbat fulgerător spre dreapta, când corpul îi pornise deja în direcţia greşită de apărare.

O crestătură i-a apărut pe braţul neînarmat. Sângele i a pătat mâneca sfârtecată şi a început să picure pe sol, roşu-aprins pe cetina verde şi maro.

— Sunt mai bun decât crezi, am spus. Nu te aşteaptă decât moartea – dacă nu vorbeşti. Dacă nu-mi spui tot ce ştii. În slujba cui eşti?

Am dansat înainte şi am lovit din nou, în timp ce cuţitul lui s-a mişcat sălbatic, dar inutil. Celălalt obraz îi era acum tăiat. Pe chipul brun şi bătucit de vreme se vedeau două panglici stacojii.

— De ce a fost ucis tatăl meu?

Am înaintat iarăşi şi de data asta l-am tăiat pe dosul mâinii înarmate. N-a scăpat arma, dar îi oferisem o demonstraţie clară a abilităţilor mele şi i s-a citit pe chip. Pe chipul lui însângerat. De acum nu mai zâmbea.

Nu-şi pierduse însă curajul, iar când a înaintat a fost rapid şi cu mişcări fluide, trecând cuţitul dintr-o mână în cealaltă ca să încerce să-mi abată atenţia şi aproape c-a reuşit. Aproape. Poate că ar fi reuşit chiar să mă lovească... dacă nu mi-ar fi arătat deja trucul acela şi dacă n-ar fi fost deja încetinit de rănile pe care i le cauzasem.

Aşa însă, m-am strecurat cu uşurinţă pe sub cuţitul lui şi am lovit de jos în sus, înfigând sabia. În secunda următoare m-am şi blestemat, deoarece lovisem prea tare şi în zona rinichilor. Era ca şi mort. Hemoragia internă avea să-l ucidă în treizeci de minute... dar putea la fel de bine să-şi piardă cunoştinţa imediat. Nu ştiu dacă el însuşi avea sau nu habar de asta, pentru că se repezea din nou spre mine, cu dinţii dezveliţi. Am observat că acum erau mânjiţi de sânge, după care am făcut un pas într-o parte, am eschivat cu uşurinţă, i-am prins braţul, l-am răsucit brutal şi i l-am rupt din cot.

Sunetul pe care l-a scos n-a fost un zbieret, cât mai degrabă un horcăit chinuit, şi, când i-am scrâşnit oasele rupte laolaltă, mai mult pentru efect decât pentru vreun scop util, cuţitul i-a bufnit surd pe sol şi el l-a urmat, năruindu-se în genunchi.

I-am eliberat braţul, care a căzut moale, un sac de oase rupte şi piele. Coborând ochii, am văzut că faţa i se golise deja de sânge, iar în jurul mijlocului i se lăţea o pată întunecată. Haina i s-a boţit de jur împrejur pe pământ. Cu un gest lipsit de putere şi-a prins braţul rupt cu degetele mâinii tefere, iar când a ridicat fruntea, ochii îi erau aproape plângători, aproape patetici.

— De ce l-aţi ucis? am întrebat inexpresiv.

El s-a înmuiat şi s-a prelins într-o parte, aidoma apei care părăseşte un burduf găurit, rămânând întins pe o rână. Acum nu-l mai preocupa decât propria-i moarte.

— Spune-mi, am insistat şi m-am aplecat spre locul unde zăcea, cu ace de brad lipite de sângele de pe faţă.

Îşi sufla ultimele clipe de viaţă în solul pădurii.

— Tatăl tău..., a început, apoi a tuşit un cheag mic de unge, după care a urmat: Tatăl tău n-a fost templier.

— Ştiu! m-am răstit. De-asta a fost ucis? Am simţit cum fruntea mi se încruntă. A fost ucis fiindcă a refuzat să se alăture Ordinului?

— El a fost un... un Asasin.

— Şi templierii l-au ucis? L-au ucis pentru asta?

— Nu. El a fost ucis pentru ceea ce avea.

— Ce? M-am aplecat şi mai mult, disperat să-i aud cuvintele. Ce avea?

Nu mi-a răspuns.

— Cine? aproape că am strigat. Cine l-a ucis?

Îşi pierduse însă cunoştinţa. A rămas cu gura deschisă, iar pleoapele i-au tremurat şi apoi s-au închis, şi oricât l-am pălmuit nu şi-a mai revenit.

Un Asasin. Tatăl meu fusese un Asasin. L-am întors pe mort pe spate, i-am închis ochii holbaţi şi am început să-i golesc buzunarele pe pământ. Obişnuitele tinichele, plus câteva petice de hârtie ferfeniţite. Am netezit unul dintre ele şi am văzut că era un document de înrolare. Fusese eliberat de regimentul Coldstream Guards, care-i plătise o guinee şi jumătate pentru înrolare, şi câte un şiling pe zi. Numele plătitorului se citea clar pe hârtie: locotenent-colonel Edward Braddock.

Iar Braddock era cu trupele lui în Ţările de Jos, unde lupta împotriva francezilor. M-am gândit la bărbatul cu urechi ascuţite pe care-l văzusem mai devreme, îndepărtându-se călare. Brusc, am ştiut unde mergea.

IV

M-am întors şi am revenit prin pădure spre cabană, unde am ajuns în câteva clipe. Cei trei cai păşteau răbdători sub razele puternice ale soarelui; în cabană era întuneric, şi mai răcoare, iar Reginald stătea lângă Digweed, al cărui cap îi atârna moale pe piept; bărbatul era tot legat în scaun şi mi-am dat seama în clipa când l-am văzut...

— E mort, am rostit simplu şi m-am uitat la Reginald.

— Am încercat să-l salvez, dar era deja dus.

— Cum adică? am întrebat tăios.

— Din cauza rănilor, s-a încruntat Reginald. Uită-te la el, ce naiba!

Faţa lui Digweed părea o mască de sânge închegat. Hainele erau la fel. Cuţitarul îl făcuse să sufere, asta era cât se poate de clar.

— Când am plecat, era viu.

— Şi când am sosit eu, era tot viu, a mârâit Reginald.

— Spune-mi măcar c-ai aflat ceva de la el.

A coborât ochii.

— A spus doar că-i pare rău, a zis el plecându-şi privirea.

Am şfichiuit iritat cu sabia, trimiţând o carafă în vatră.

— Doar atât? N-a spus nimic despre noaptea atacului? Niciun motiv? Niciun nume?

— La dracu’, Haytham! La dracu’, crezi că l-am ucis eu? Crezi c-am bătut atâta cale, neglijându-mi toate îndatoririle, doar ca să m-asigur că Digweed e mort? Doream la fel de mult ca tine să-l găsesc. Îl doream viu la fel de mult ca tine!

Simţeam că-mi încremenea pur şi simplu toată faţa.

— Mă-ndoiesc de asta, am replicat.

— Şi ce s-a-ntâmplat cu celălalt bărbat?

— A murit.

Reginald a arborat o expresie ironică.

— Am înţeles. Şi a cui a fost vina?

L-am ignorat.

— Ucigaşul îi era cunoscut lui Braddock.

Reginald a tresărit.

— Vorbeşti serios?

În luminiş, îndesasem hârtiile în redingotă şi acum le-am scos, ţinându-le în pumn, ca pe nişte foi de varză.

— Uite, ăsta-i actul lui de înrolare. A făcut parte din Coldstream Guards, sub comanda lui Braddock.

— Nu-i acelaşi lucru. Edward conduce o mie cinci sute de soldaţi şi mulţi dintre ei au fost înrolaţi în Anglia. Sunt sigur că toţi au un trecut dubios şi sunt la fel de sigur că Edward ştie foarte puţine despre trecutul lor.

— Nu ţi se pare totuşi o coincidenţă? Prăvăliaşul a spus că amândoi purtau uniformele armatei britanice, iar bănuiala mea este că cel pe care l-am văzut îndepărtându-se călare merge acum într-acolo. Ce avans are faţă de noi – o oră? Nu voi fi cu mult în urma lui. Braddock este în Ţările de Jos, aşa-i? Într-acolo se va îndrepta şi bărbatul ăsta, înapoi la generalul lui.

— Ai grijă ce spui, Haytham, a zis Reginald, iar glasul şi ochii i s-au oţelit. Edward îmi este prieten.

— Mie nu mi-a plăcut niciodată, am comentat cu un ton de puşti obraznic.

— Rahat! a explodat Reginald. Este o opinie pe care ţi-ai format-o în copilărie, pentru că Edward nu ţi-a arătat deferenţa cu care erai obişnuit – pentru că, aş putea adăuga, el se străduia din răsputeri să-i aducă în faţa justiţiei pe ucigaşii tatălui tău. Dă-mi voie să-ţi spun ceva: Edward slujeşte Ordinul, este un servant bun şi credincios şi-a fost mereu aşa.

M-am răsucit şi mi-a stat pe vârful limbii să-i spun: „Dar tata n-a fost un Asasin?”, însă m-am oprit. Un... sentiment sau instinct – greu de spus ce anume era – m-a făcut să decid să păstrez informaţia pentru mine.

Reginald m-a simţit, a văzut cum cuvintele mi se opreau pe buze şi poate chiar mi-a citit minciuna din ochi.

— Şi ucigaşul, a insistat el, n-a spus nimic-nimic? N-ai izbutit să mai afli ceva de la el înainte să moară?

— Doar atât cât ai reuşit şi tu să afli de la Digweed, am răspuns.

Într-o parte a cabanei se afla o plită micuţă, iar lângă ea un tocător; pe el am găsit o bucată de pâine pe care am băgat-o în buzunar.

— Ce faci? a întrebat Reginald.

— Strâng toate proviziile pe care le pot găsi pentru călătoria mea.

Am mai găsit un castron cu mere. Aveau să fie bune pentru iapă.

— O pâine mucegăită? Nişte mere? N-ajung, Haytham. Întoarce-te măcar în târguşor pentru nişte provizii.

— N-am timp, am replicat. Şi, oricum, urmărirea va fi scurtă. N-are un avans mare şi nu ştie că am pornit după el. Cu puţin noroc îl pot prinde înainte să am nevoie de provizii.

— Putem cumpăra hrană de pe drum. Te pot ajuta.

L-am oprit însă. I-am spus că voi pleca singur şi, înainte să poată protesta, am încălecat şi am pornit în direcţia în care-l văzusem călărind pe Urechi-ascuţite, cu speranţa că-l voi putea prinde în scurt timp.

Speranţa aceea a fost spulberată. Am galopat fără oprire, dar în cele din urmă s-a lăsat noaptea; devenise prea periculos să continui şi să risc rănirea iepei. Şi ea era vlăguită, aşa că, fără chef, am decis să mă opresc şi s-o las să se odihnească câteva ore.

Acum stau aici, scriu rândurile astea şi mă întreb de ce, după atâţia ani în care Reginald mi-a fost ca un tată, tutore şi călăuză... decisesem să plec singur? Şi de ce-i ascunsesem ce aflasem despre tata?

Oare eu mă schimbasem? Oare el se schimbase? Sau de fapt se schimbase legătura pe care o avuseserăm cândva?

Temperatura a coborât. Iapa mea – pare corect să-i dau un nume şi de aceea, ţinând seama de felul în care începuse deja să mă înghiontească cu botul când dorea un măr, i-am spus Muşina – s-a întins alături, cu ochii închişi, şi pare mulţumită, iar eu scriu în jurnal.

Mă gândesc la discuţia mea cu Reginald. Mă întreb dacă el are dreptul să ia la întrebări bărbatul care am devenit.

15 iulie 1747

Dimineaţă m-am trezit devreme, de îndată ce s-a luminat, am aruncat ţărână peste tăciunii mocniţi ai focului şi am încălecat-o pe Muşina.

Urmărirea a continuat. În timp ce galopam, am examinat posibilităţile. De ce oare Urechi-ascuţite şi bărbatul cu cuţitul curbat urmaseră căi diferite? Oare ambii aveau să călătorească spre Ţările de Jos şi să i se alăture lui Braddock? Oare Urechi-ascuţite se aştepta ca tovarăşul său să-l ajungă din urmă?

Nu puteam să ştiu răspunsurile la întrebările acestea. Puteam doar să sper că, indiferent care i-ar fi fost planurile, cel din faţa mea nu ştia că eram pe urma lui.

Dar, dacă el nu ştia – şi cum ar fi putut să ştie? –, atunci de ce nu-l ajungeam?

Am continuat să galopez, iute şi constant, însă am înţeles că, dacă dădeam peste el prea brusc, ar fi fost la fel de dezastruos ca şi când nu l-aş fi găsit deloc.

După trei sferturi de oră, am ajuns într-un loc unde făcuse popas. Dacă aş fi silit-o aseară pe Muşina să mai galopeze o vreme, oare l-aş fi putut lua prin surprindere? Am îngenuncheat şi am pipăit căldura muribundă a focului. În stânga, Muşina a găsit pe pământ ceva de mâncat, o bucăţică de cârnat abandonată, şi stomacul mi-a ghiorţăit. Reginald avusese dreptate. Ţinta mea era mai bine echipată pentru călătorie decât mine, care aveam doar o jumătate de pâine şi nişte mere. M-am blestemat în gând pentru că nu scotocisem prin coburii tovarăşului său.

— Haide, Muşina, i-am spus. Haide, fato!

Am călărit tot restul zilei şi singura dată când am încetinit a fost atunci când am scos luneta din buzunar şi am cercetat zarea, căutând semne ale bărbatului pe care-l urmăream. Era tot mult înaintea mea. Supărător de mult. Toată ziua. Până ce, când lumina începuse să pălească, am început să mă îngrijorez ca nu cumva să-l fi pierdut complet. Puteam doar să sper că nu mă înşelasem în privinţa destinaţiei lui.

În cele din urmă, n-am avut de ales şi m-am oprit, am făcut popas, am aprins un foc, i-am îngăduit Muşinei să se odihnească şi m-am rugat cerului să nu-i fi pierdut urma.

Iar acum stau lungit şi mă întreb: „De ce n-am izbutit să-l ajung?”

16 iulie 1747

I

Când m-am trezit dimineaţă, am avut un fulger de inspiraţie. Bineînţeles! Urechi-ascuţite făcea parte din trupele lui Braddock, iar acesta îşi unise forţele cu armata comandată de prinţul de Orange în Ţările de Jos, unde ar fi trebui să fie Urechi-ascuţite. Motivul pentru care se grăbea era...

Că plecase fără permisiune şi se grăbea să se înapoieze, probabil înainte ca absenţa să-i fie descoperită.

Iar asta însemna că prezenţa lui în Pădurea Neagră nu fusese aprobată oficial. Deci Braddock, care-i era locotenent-colonel, nu ştia despre ea. Sau probabil nu ştia despre ea.

Scuze, Muşina! Am mânat-o din nou la galop – a treia ei zi succesivă – şi i-am simţit oboseala, vlăguiala care o încetinea. După numai o jumătate de oră am dat peste rămăşiţele taberei lui Urechi-ascuţite, atât doar că acum nu m-am mai oprit să pipăi tăciunii, ci am îndemnat-o viguros pe Muşina. I-am îngăduit să se odihnească doar pe culmea următorului deal, unde ne-am oprit, iar eu am scos luneta şi am cercetat zona din faţa mea, pătrăţel cu pătrăţel, centimetru cu centimetru... până l-am zărit! El era – un punctuleţ care suia călare dealul de vizavi şi care a dispărut la un moment dat printre copaci.

Unde ne aflam oare acum? Nu ştiam dacă trecusem hotarul şi intrasem în Ţările de Jos. De două zile nu văzusem nici ţipenie de om, nu auzisem decât zgomotele Muşinei şi propria-mi răsuflare.

În scurt timp situaţia avea să se schimbe. Am dat pinteni Muşinei şi după douăzeci de minute am ajuns la aceiaşi arbori printre care dispăruse vânatul meu. Primul lucru pe care l-am zărit a fost o căruţă abandonată. În apropiere, se găsea stârvul unui cal peste ai cărui ochi sticloşi se târau muşte; vederea lui a făcut-o pe Muşina să se cabreze uşor. Ca şi mine, ea se obişnuise cu solitudinea: doar noi, copacii şi păsările. Acum apăruse pe neaşteptate un memento hâd al realităţii că în Europa nu te afli niciodată departe de conflict, departe de război.

Am continuat înaintarea, dar mai încet, fiind atent la orice mişcare din pădure sau la alte obstacole pe care le-am fi putut întâlni. Pe măsură ce mergeam, tot mai multă vegetaţie era înnegrită, ruptă sau călcată în picioare. Era clar că aici se purtaseră lupte; am început să zăresc trupuri de oameni, cu membrele răşchirate şi ochii goi, sânge negru şi noroi ce trimiteau în anonimat cadavrele, dacă n-ar fi existat frânturi de uniforme: albul armatei franceze, albastrul celei olandeze. Am văzut muschete frânte, baionete şi săbii rupte; orice mai putea fi utilizat fusese deja recuperat. Când am ieşit din lizieră, m-am trezit pe câmpul unde avusese loc bătălia şi unde erau şi mai multe leşuri. Potrivit standardelor războiului, aici nu fusese decât o încăierare, totuşi lăsa impresia că moartea domnea peste tot.

Nu puteam preciza cu cât timp în urmă se întâmplase: destul pentru ca jefuitorii să cureţe câmpul, dar nu îndeajuns ca trupurile să fie strânse; cândva în cursul zilei de dinainte, aş fi zis, judecând după starea cadavrelor şi după pătura de fum ce atârna încă peste pajişte – un linţoliu ca pâcla dimineţii, dar care păstra izul intens şi acru al prafului de puşcă.

Aici noroiul era mai gros, răscolit de copite şi picioare, şi, când Muşina a înaintat mai greu, am tras de hăţuri într-o parte, încercând să ocolesc perimetrul luptei. Apoi, tocmai când iapa se poticnise şi aproape că mă azvârlise peste greabănul ei, l-am zărit în faţă pe Urechi-ascuţite. Se afla de cealaltă parte a câmpului, la vreun kilometru depărtare, o siluetă neclară, aproape nedistinctă, care înainta la fel de greu pe terenul clisos. Calul îi era probabil tot aşa de epuizat ca Muşina, fiindcă descălecase şi încerca să-l tragă de căpăstru; blestemele i se auzeau slab de la distanţă.

Mi-am scos luneta, ca să-l cercetez mai bine. Ultima dată îl văzusem din apropiere cu doisprezece ani în urmă, iar atunci purtase mască, şi m-am trezit întrebându-mă – ba chiar sperând – dacă nu cumva vederea lui clară acum va fi un soi de revelaţie. Oare aveam să-l recunosc?

Nu. Era un bărbat necunoscut, cu chip bătucit de vreme şi păr grizonant, aşa cum fusese şi camaradul său, murdar şi vlăguit după drum. Privindu-l, nu am fost încercat de nicio recunoaştere bruscă. Niciun resort nevăzut nu mi s-a declanşat în minte. Era pur şi simplu un alt soldat britanic, la fel ca acela pe care-l ucisesem în Pădurea Neagră.

L-am văzut întinzându-şi gâtul când s-a străduit să privească prin pâcle spre mine. Şi-a scos de sub tunică luneta şi preţ de o clipă ne-am cercetat amândoi prin instrumentele noastre optice, apoi l-am văzut alergând înaintea calului său, pe care l-a smucit energic de căpăstru, pentru a-şi relua drumul, aruncând la răstimpuri priviri în urmă, către mine.

Mă recunoscuse. Asta era bine. Muşina îşi recăpătase echilibrul şi am îndreptat-o spre o zonă unde solul era mai ferm. În final, am izbutit să-l prindem din urmă. În faţa mea, Urechi-ascuţite devenea tot mai distinct şi-i puteam observa strădania pe chip în timp ce-şi trăgea calul; apoi a înţeles brusc că se împotmolise, că eu mă apropiam şi că aveam să-l ajung foarte repede.

Atunci a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face. A dat drumul căpăstrului şi a luat-o la fugă. În acelaşi timp, pământul a redevenit mocirlos sub copitele Muşinei, care-şi tot pierdea echilibrul. I-am şoptit iute „mulţumesc!” la ureche, apoi am sărit din şa şi am pornit pe jos în urmărire.

Eforturile din ultimele zile m-au ajuns într-un val care ameninţa să mă înghită. Noroiul îmi trăgea de cizme, aşa că nu era o alergare, cât mai degrabă o înaintare anevoioasă, iar răsuflarea îmi zgâria plămânii, ca şi cum aş fi inspirat ţărână. Toţi muşchii îmi ţipau de durere, implorându-mă să nu mai continui. Nu puteam decât să sper că Urechi-ascuţite se chinuia la fel de rău, ba poate chiar mai rău, întrucât tot ce mă mai îndemna înainte, tot ce-mi mai împingea picioarele să alerge şi pieptul să horcăie guri neregulate de aer era ştiinţa că mă apropiam.

Urechi-ascuţite a privit îndărăt şi ajunsesem destul de aproape ca să-i văd ochii holbându-se de frică. Acum nu mai avea mască. Nu se mai putea ascunde în spatele a nimic. În ciuda durerilor şi a epuizării, am rânjit spre el, simţind cum buzele mele uscate şi scorojite mi-au dezgolit dinţii.

El nu s-a oprit însă, ci a continuat gemând de istovire. Începuse să plouă, o burniţă care încărca ziua cu încă un strat de pâclă, de parcă am fi fost capturaţi în interiorul unui peisaj colorat cu nuanţe de cenuşiu.

Bărbatul a privit iarăşi înapoi şi a văzut că acum eram şi mai aproape; de data asta s-a oprit şi a scos sabia din teacă, ţinând-o cu ambele mâini, cu umerii gârboviţi, răsuflând greoi. Arăta epuizat. Arăta ca un om ce petrecuse zile la rând în şa, călărind neîntrerupt, cu prea puţin somn. Arăta ca un om ce aştepta să fie înfrânt.

Mă înşelasem totuşi; el mă momea, atrăgându-mă să înaintez, iar eu, ca un nesăbuit, am muşcat nada şi peste o clipă m-am poticnit şi am căzut de-a dreptul, când solul de sub tălpile mele a cedat şi am intrat într-o baltă de noroi gros şi lipicios, care m-a făcut să mă opresc imediat.

— Dumnezeule, am murmurat.

Gleznele mi-au dispărut şi, înainte să-mi dau seama, m-am afundat până la genunchi, ridicând cu disperare picioarele ca să le eliberez, iar în acelaşi timp m-am încordat, sprijinindu-mă cu o mână de solul ferm din spate, în timp ce mâna cealaltă se străduia să ţină sabia ridicată.

Ochii mi s-au îndreptat spre Urechi-ascuţite; acum venise rândul lui să rânjească şi să înainteze, după care şi-a coborât sabia cu o lovitură de tăietor de lemne, care avea multă forţă, dar era stângace. Cu un icnet de efort şi un zăngănit metalic, am parat-o şi imediat după aceea l-am îmbrâncit cu putere, trimiţându-l doi paşi înapoi. După care, întrucât era încă dezechilibrat, mi-am smuls un picior din noroi, lăsându-mi însă captivă cizma, şi mi-am văzut ciorapul, aşa murdar cum era, strălucitor de alb prin comparaţie cu mocirla din jur.

Văzând că avantajul îi fusese anulat, Urechi-ascuţite a revenit în atac, dar acum a împuns cu sabia, iar eu am parat o dată şi apoi a doua oară. Pentru câteva secunde s-au auzit doar zăngăniturile lamelor ce se ciocneau, icnetele noastre şi ploaia, care se înteţise şi răpăia puternic pe sol; în gând, i-am mulţumit Domnului că rezervele de şiretenie ale adversarului meu păreau să se fi epuizat.

Sau nu? În cele din urmă, el a înţeles că mă putea învinge mai uşor dacă venea înapoia mea, dar i-am ghicit intenţia şi mi-am repezit sabia, atingându-l în genunchi, imediat deasupra cizmei, astfel încât a căzut pe spate, urlând. Cu alt răcnet, atât de durere, cât şi de furie pentru că victoria nu era aşa de uşoară cum se aşteptase, s-a ridicat şi a lovit spre mine cu piciorul sănătos.

L-am prins imediat cu mâna liberă şi în aceeaşi clipă l-am răsucit cât am putut de tare, îndeajuns ca să-l trântesc din nou, brutal, cu faţa în noroi.

A încercat să se rostogolească, dar era prea lent, sau poate ameţit, iar eu am lovit în jos cu sabia, străpungându-i complet partea din spate a coapsei, astfel încât vârful armei a intrat în pământ, ţintuindu-l. M-am folosit apoi de mânerul ei ca să mă sprijin şi, cu un efort uriaş, m-am smuls cu totul din mlaştină, lăsând în urmă şi a doua cizmă.

Urechi-ascuţite a urlat şi s-a zbătut, dar era ţintuit de sabia mea, înfiptă în sol prin piciorul lui. Probabil că apăsarea pe mâner, atunci când îl folosisem pentru a scăpa din noroi, fusese enormă, fiindcă zbiera de durere şi dăduse ochii peste cap. În acelaşi timp însă lovea orbeşte în jur cu propria lui sabie, iar eu eram dezarmat şi de aceea, când am căzut peste el ca un peşte azvârlit din undiţă pe mal, tăişul ei mi-a crestat gâtul într-o parte şi am simţit imediat sângele cald care se prelingea.

Mi-am repezit mâinile spre braţul lui înarmat şi ne-am luptat pentru sabie. Icneam şi suduiam amândoi, când am auzit ceva în spate... era cu siguranţă zgomot de paşi. Apoi glasuri. Cineva vorbea în flamandă. Am blestemat.

— Nu, a rostit o voce şi mi-am dat seama că era a mea.

Probabil că şi Urechi-ascuţite auzise.

— Ai ajuns prea târziu, Kenway, a mârâit el.

Paşi greoi înapoia mea. Ploaia. Propriile mele strigăte „Nu, nu, nu”, când un glas a zis în engleză:

— Voi doi, încetaţi imediat!

M-am răsucit cu spatele la Urechi-ascuţite, izbind plin de supărare cu pumnul în pământul îmbibat de apă, după care m-am ridicat şi, ignorând râsetele lui răguşite şi horcăiturile, m-am întors către soldaţii ce apăreau prin pâcle şi ploaie. Am încercat să-mi îndrept spinarea şi să am o ţinută demnă, apoi am rostit:

— Mă numesc Haytham Kenway şi sunt un asociat al locotenent-colonelului Edward Braddock. Cer ca omul acesta să-mi fie încredinţat în custodie.

N-am fost sigur dacă hohotele de râs pe care le-am auzit veneau dinspre Urechi-ascuţite, care zăcea ţintuit la pământ, sau de la unul dintre soldaţii din grupul mic care se ivise în faţa mea ca fuioarele de ceaţă de pe câmp purtate de vânt. Din comandantul lor n-am văzut decât o mustaţă, o tunică la două rânduri murdară şi udă, tivită cu fireturi ce avuseseră cândva culoarea aurie. L-am văzut apoi ridicând ceva – care a părut să-mi fulgere prin faţa ochilor după care mi-am dat seama că mă lovea cu mânerul sabiei, dar în clipa imediat următoare am primit lovitura în plin şi mi-am pierdut cunoştinţa.

II

Ei nu omoară oameni leşinaţi. Aşa ceva n-ar fi cavaleresc. Nici chiar într-un corp de armată comandat de locotenent-colonelul Edward Braddock.

De aceea, următorul lucru pe care l-am simţit a fost apa rece care m-a izbit în faţă... sau fusese o palmă? În tot cazul, am fost trezit cu brutalitate şi, când mi-am recăpătat simţurile, am petrecut câteva clipe întrebându-mă cine şi unde eram...

Şi de ce aveam un ştreang în jurul gâtului?

Şi de ce aveam mâinile legate la spate?

Mă aflam la capătul unui eşafod. În stânga mea erau patru bărbaţi, care aveau, de asemenea, ştreanguri în jurul gâturilor. Pe când mă uitam, cel aflat în stânga de tot a tresărit şi s-a cutremurat, lovind apoi cu picioarele în aer.

Un icnet s-a ridicat din faţa mea şi mi-am dat seama că aveam spectatori. Nu ne mai găseam pe câmpul de bătălie, ci pe o pajişte mai mică, unde se regrupaseră soldaţi. Purtau culorile armatei britanice şi căciulile din blană de urs ale Coldstream Guards, şi erau pământii la faţă. Era clar că fuseseră aduşi aici şi siliţi să privească, în vreme ce nefericitul de la capătul rândului meu îşi trăia ultimele clipe de viaţă, cu gura deschisă şi vârful limbii, însângerat fiindcă-l muşcase, ieşit afară, cu fălcile mişcându-se spasmodic în tentativa de a înghiţi aer.

A continuat să se zbată şi să dea din picioare, zgâlţâind grinda care trecea pe deasupra capetelor noastre pe toată lungimea platformei. Am ridicat ochii şi am văzut propriul meu ştreang legat de ea, am coborât după aceea privirea spre scăunelul din lemn pe care stăteam şi mi-am văzut picioarele, încălţate doar în ciorapi.

Apoi s-a lăsat tăcerea. Se auzeau doar horcăiturile muribundului, scârţâiturile funiei şi protestele lemnăriei eşafodului.

— Aşa se va-ntâmpla cu toţi hoţii! a răcnit gâdele, arătându-l pe spânzurat, după care s-a apropiat de al doilea condamnat şi a strigat spre publicul încremenit: îşi vor afla sfârşitul la capătul ştreangului din ordinul locotenent-colonelului Braddock!

— Eu îl cunosc pe Braddock! am urlat brusc. Unde-i? Adu-l aici!

— Gura! a lătrat gâdele, arătându-mă cu degetul, şi în aceeaşi clipă ajutorul lui, cel care-mi aruncase apă în faţă, a venit din dreapta mea şi m-a pălmuit brutal, de data asta nu ca să mă trezească din leşin, ci ca să mă reducă la tăcere.

Am şuierat şi m-am zbătut în frânghia care-mi lega braţele, dar nu prea viguros, nu într-atât încât să mă dezechilibrez şi să cad de pe scăunelul pe care stăteam nesigur.

— Mă numesc Haytham Kenway! am strigat iarăşi şi am simţit cum funia îmi intră în pielea gâtului.

— Am zis „Gura!”, a lătrat gâdele din nou, iar de data asta ajutorul lui m-a lovit atât de tare, încât aproape că m-a dărâmat de pe scăunel.

Pentru prima dată am văzut chipul soldatului aflat imediat în stânga mea şi mi-am dat seama cine era. Urechi-ascuţite, care avea în jurul coapsei un bandaj înnegrit de sânge. S-a uitat la mine cu ochi umflaţi şi împăienjeniţi, apoi pe faţă i-a înflorit lent un zâmbet moale.

Gâdele trecuse la următorul condamnat.

— Bărbatul ăsta i-un dezertor! a răcnit el. Şi-a abandonat camarazii să moară. Soldaţi ca voi. V-a lăsat pe voi să muriţi. Care ar trebui să-i fie pedeapsa?

Fără prea mult entuziasm, oamenii au strigat:

— Spânzurătoarea!

— Dacă ziceţi voi..a rânjit călăul.

S-a retras un pas, şi-a pus talpa pe spatele nefericitului şi a împins, savurând reacţia de revoltă a privitorilor.

Mi-am scuturat capul, alungându-mi durerea cauzată de lovitura ajutorului său şi am continuat să mă zbat, în timp ce gâdele a trecut la următorul condamnat, a pus gloatei aceeaşi întrebare, a primit acelaşi răspuns obedient şi lipsit de ardoare, după care l-a îmbrâncit pe sărman în braţele morţii. Platforma eşafodului scârţâia şi tremura de la zbaterile celor trei în capetele ştreangurilor. Bârna de deasupra mea a gemut şi, ridicând ochii, am văzut cum îmbinările s-au îndepărtat pentru o clipă.

Gâdele a ajuns după aceea la Urechi-ascuţite.

— Bărbatul ăsta... s-a bucurat de o mică escapadă în Pădurea Neagră şi-a crezut că se va putea strecura înapoi neobservat, dar s-a-nşelat. Spuneţi-mi, cum ar trebui pedepsit?

— Spânzurătoarea! a mormăit publicul fără chef.

— Credeţi c-ar trebui să moară? a urlat gâdele.

— Da, a răspuns mulţimea.

I-am văzut totuşi pe unii clătinând pe furiş din capete în semn de dezaprobare, iar alţii deşertau bucuroşi burdufuri din piele părând de-a dreptul încântaţi, aşa cum este posibil să te simţi dacă ai fost mituit cu bere. Poate ca berea aceea să fi explicat aparenta amorţeală a lui Urechi-ascuţite? El continua să surâdă chiar şi când călăul a trecut înapoia lui şi şi-a proptit talpa în spinarea sa.

— E timpul să spânzurăm un dezertor! a răcnit el şi a împins cu toată puterea.

— Nu! am strigat eu în aceeaşi clipă şi mi-am tras de legături, străduindu-mă cu disperare să mă eliberez. Nu, el trebuie să rămână în viaţă! Unde-i Braddock? Unde-i locotenent-colonelul Edward Braddock?

Ajutorul gâdelui a apărut în faţa mea, rânjind prin barba-i rară; gura îi era aproape complet ştirbă.

— N-ai auzit ce-a zis omul ăsta! a întrebat el. Ţine-ţi fleanca!

Şi-a retras apoi pumnul, gata să mă pocnească.

N-a reuşit s-o facă. Picioarele mele au ţâşnit înainte, au răsturnat scăunelul şi în clipa următoare s-au încrucişat în jurul gâtului său, s-au petrecut unul peste celălalt în dreptul gleznelor... şi au strâns.

El a scos un ţipăt. Am strâns şi mai tare. Ţipătul i-a devenit un horcăit strangulat şi a început să se înroşească la faţă, iar mâinile i s-au ridicat spre gambele mele, străduindu-se să le depărteze. M-am legănat într-o parte şi alta, scuturându-l ca un câine cu prada în fălci, aproape ridicându-l în aer, încleştându-mi muşchii coapselor şi în acelaşi timp încercând să nu îngădui ca greutatea corpului meu să strângă laţul. Alături, Urechi-ascuţite se zvârcolea la capătul ştreangului său. Limba îi ieşise printre buze şi ochii lăptoşi i se bulbucau, gata parcă să-i iasă din orbite.

Gâdele se dusese în capătul opus al eşafodului, unde trăgea de picioarele spânzuraţilor, ca să se asigure că muriseră, dar agitaţia din capătul meu i-a atras atenţia, a privit şi, zărindu-şi ajutorul prins în menghină, s-a repezit spre noi, blestemând în acelaşi timp în care şi-a dus mâna la sabia din teacă.

Cu un urlet de efort, mi-am răsucit trupul, trăgându-l pe ajutor şi rotindu-l, printr-o minune exact în clipa sosirii gâdelui. Izbit de masa ajutorului său, călăul a răcnit şi s-a rostogolit de pe platformă. În faţa noastră, soldaţii încremeniseră cu gurile căscate de şoc; niciunul nu s-a clintit ca să se implice.

Am strâns mai tare din picioare şi am fost răsplătit cu un trosnet sec al gâtului bărbatului. Pe nări a început să-i curgă sânge. Strânsoarea mâinilor i-a slăbit. M-am răsucit din nou. Am urlat iarăşi, când muşchii mi-au protestat vehement, şi l-am rotit, de data asta în partea opusă, izbindu-l cu toată puterea în stâlpul de susţinere a grinzii eşafodului.

A eşafodului care scârţâia, trosnea şi se dezagrega.

A mai trosnit şi a mai gemut încă o dată. Cu un ultim efort – nu-mi mai rămăsese nicio fărâmă de putere şi dacă nici acum nu reuşeam, atunci aici aveam să-mi găsesc sfârşitul –, l-am repezit din nou pe ajutorul gâdelui în stâlp, care, în cele din urmă, a cedat. În acelaşi timp în care mă simţeam pierzându-mi cunoştinţa, ca şi cum un văl negru mi-ar fi pogorât peste minte, strânsoarea din jurul beregatei mi-a dispărut brusc, când stâlpul s-a năruit pe pământ în faţa platformei, grinda s-a prăbuşit, după care platforma însăşi a cedat sub greutatea bruscă a bărbaţilor şi lemnului căzute pe ea, cu un bubuit impresionant, ridicând aşchii de lemn în jur.

Ultimul meu gând înainte să leşin a fost „Dă, Doamne, să nu fi murit”, iar primele mele cuvinte când mi-am revenit în cortul în care zac acum au fost:

— Trăieşte?

III

— Cine să trăiască? a întrebat doctorul, care avea o mustaţă cu aer distins şi un accent ce sugera o origine mai nobilă decât a majorităţii.

— Bărbatul cu urechi ascuţite, am răspuns şi am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar el m-a împins imediat înapoi cu mâna.

— Mă tem că n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti, a spus după aceea pe un ton destul de prietenos. Am auzit că eşti un cunoscut al locotenent-colonelului. Poate că el îţi va putea explica totul, când va sosi dimineaţă.

Aşa se face că acum stau aici, scriu evenimentele zilei şi-mi aştept audienţa la Braddock...

17 iulie 1747

Arăta ca o variantă mai mare şi mai elegantă a soldaţilor lui, cu toate însemnele rangului său. Cizmele negru-strălucitor îi ajungeau până la genunchi. Purta redingotă cu garnitură albă peste tunica neagră încheiată până sus, eşarfă albă la gât, iar de cingătoarea lată din piele maronie îi atârna sabia.

Părul îi era pieptănat peste cap şi legat la spate cu o panglică neagră. Şi-a aruncat pălăria pe măsuţa de lângă patul pe care zăceam, şi-a pus mâinile în şolduri şi m-a privit cu ochii incolori şi sfredelitori pe care-i ştiam prea bine.

— Kenway, a rostit după aceea simplu. Reginald nu mi-a trimis vorbă că urmează să mi te alături aici.

— A fost o decizie spontană, am zis, simţindu-mă brusc aproape intimidat în prezenţa lui, ca în adolescenţă.

— Am înţeles. Ţi-ai zis să treci şi să-mi faci o vizită, aşa-i?

— De cât timp sunt aici? am întrebat. Câte zile au trecut?

— Trei zile, a răspuns Braddock. Doctorul Tennant era îngrijorat să nu faci friguri. Potrivit spuselor lui, probabil că cineva mai firav nu le-ar fi putut face faţă. Ai noroc că mai eşti viu, Kenway. Nu oricine scapă atât de spânzurătoare, cât şi de friguri. Ai avut noroc şi că am fost informat că unul dintre condamnaţii la eşafod mă solicitase personal; altfel poate că oamenii mei ar fi terminat treaba gâdelui. Ai văzut cum îi pedepsim pe răufăcători.

Mi-am ridicat mâinile la gâtul care era bandajat după lupta cu Urechi-ascuţite şi care continua să mă doară după rosătura produsă de ştreang.

— Da, Edward, am spus. Am simţit pe propria-mi piele cum îi tratezi pe oamenii tăi.

El a oftat şi i-a făcut semn doctorului Tennant să iasă din cort. După aceea s-a aşezat greoi pe un scaun şi a pus un picior încălţat în cizmă pe pat, de parcă l-ar fi revendicat.

— Nu sunt oamenii mei, Kenway, ci nelegiuiţi! Tu ne-ai fost predat de către flamanzi în compania unui dezertor care dispăruse împreună cu un camarad. În mod firesc, s-a bănuit că tu erai camaradul acela.

— Şi ce s-a-ntâmplat cu el, Edward? Cu dezertorul împreună cu care am fost?

— De soarta lui întrebai, nu-i aşa? Cel despre care doctorul Tennant mi-a spus că te-ai interesat? Cum a spus el – un bărbat „cu urechile ascuţite”?

Braddock nu şi-a putut ascunde dispreţul din glas când a rostit cuvintele acelea.

— Dezertorul, Edward, a participat la atacarea casei mele în noaptea aceea. El este unul dintre cei pe care-i căutăm de doisprezece ani. (L-am privit pătrunzător.) Şi pe care l-am găsit înrolat în trupele tale.

— Chiar aşa, în trupele mele. Şi ce-nseamnă asta?

— O coincidenţă, nu crezi?

Braddock arbora permanent o grimasă pe chip, dar acum i se accentuase.

— Băiete, ce-ar fi să laşi deoparte insinuările şi să-mi spui ce gândeşti de fapt? Şi, apropo, unde este Reginald?

— L-am lăsat în Pădurea Neagră. Fără îndoială se află de-acum la jumătatea drumului spre casă.

— Ca să-şi continue cercetările în legende şi poveşti din popor?

Ochii i-au scânteiat dispreţuitor. Acea reacţie a trezit în mine o loialitate neaşteptată faţă de Reginald şi investigaţiile sale, în ciuda propriilor mele îndoieli.

— Reginald crede că, dacă am putea afla secretele tainiţei, Ordinul ar fi mai puternic decât pe timpul Războiului Sfânt, poate chiar mai puternic ca oricând. Atunci am putea să conducem şi să stăpânim complet.

Mi-a aruncat o privire uşor obosită.

— Dacă tu într-adevăr crezi asta, atunci eşti la fel de prost şi de idealist ca Reginald. Ca să-i convingem pe oameni de cauza noastră, noi nu avem nevoie de magie şi scamatorii, ci de săbii.

— Dar de ce nu le-am folosi pe amândouă? am încercat să-l conving.

Braddock s-a aplecat puţin în faţă.

— Pentru că una dintre ele este o pierdere totală de timp, de aceea!

Am continuat să-l privesc drept în ochi.

— Poate că da, totuşi eu nu cred că metoda cea mai bună de a câştiga inimile şi minţile oamenilor este executarea lor. Tu ce părere ai?

— Repet: nişte lepădături.

— Şi bărbatul acela fost executat?

— Amicul tău cu – scuze, cum era? – „urechi ascuţite”?

— Edward, batjocura ta nu-nseamnă nimic pentru mine. Are aceeaşi valoare ca şi respectul tău, adică zero. Poate că eşti de părere că mă tolerezi numai din cauza lui Reginald – ei bine, te pot asigura că sentimentul este reciproc. Spune-mi acum, bărbatul cu urechi ascuţite este mort?

— A murit pe eşafod, Kenway. A avut parte de moartea pe care o merita.

Am închis ochii şi pentru o clipă am rămas nemişcat, fără să fiu conştient de nimic altceva decât de propria mea... ce? O combinaţie malignă de durere, furie şi supărare, de neîncredere şi îndoială. Eram, de asemenea, conştient de piciorul lui Braddock pe patul meu şi-mi doream să mă pot repezi cu o sabie şi să-l elimin pentru totdeauna din viaţa mea.

Aceea era însă calea lui, nu? Nu şi calea mea.

— Aşadar, el a fost acolo în noaptea aceea, da? a întrebat Braddock. (Oare glasul lui continua să poarte o undă de batjocură?) El a fost unul dintre cei responsabili de moartea tatălui tău, iar în tot acest timp a fost printre noi, fără ca să avem habar de asta. O ironie amară a sorţii, nu crezi, Haytham?

— Într-adevăr. O ironie a sorţii sau o coincidenţă.

— Ai grijă, băiete, Reginald nu se mai află aici ca să te scoată din bucluc.

— Care era numele lui?

— Ca sute de alţi oameni din trupele mele, el se numea Tom Smith – nu ştim mai multe despre toţi Tom Smith care vin din Anglia. Era fugar, căutat probabil de judecători, sau poate că-l ucisese pe fiul moşierului său într-un duel, sau poate că răpise fecioria unei fiice a moşierului sau poate că se culcase cu nevasta lui. Cine poate şti? Noi nu punem întrebări. Dacă m-ai întreba dacă mă surprinde că unul dintre cei pe care-i căutam s-a aflat tot timpul chiar aici, în rândul trupelor mele, răspunsul meu ar fi „nu”.

— Avea prieteni printre soldaţi? Pe cineva cu care aş putea sta de vorbă?

Braddock şi-a coborât fără grabă piciorul de pe patul meu.

— Ca tovarăş templier, te poţi bucura de ospitalitatea mea aici şi poţi, desigur, să-ţi conduci propriile cercetări. Sper că, drept răsplată, voi putea, de asemenea, să apelez la ajutorul tău în acţiunile noastre.

— Şi care ar fi acelea?

— Francezii asediază fortăreaţa Bergen op Zoom, în care se află aliaţii noştri: flamanzi, austrieci, susţinătorii Casei de Hanovra şi hessieni, ca şi, bineînţeles, britanici. Francezii au săpat deja un rând de tranşee şi acum au început rândul al doilea, paralel cu primul. În curând vor începe să bombardeze fortăreaţa. Vor încerca s-o cucerească înainte de începerea ploilor. Ei cred că le va oferi accesul spre Ţările de Jos şi de aceea Aliaţii consideră că fortăreaţa trebuie păstrată cu orice preţ. Avem nevoie de absolut toţi oamenii care ni se pot alătura. Înţelegi acum de ce nu tolerăm dezertorii? Eşti dispus să te arunci în luptă, Kenway, sau eşti atât de concentrat asupra răzbunării, încât nu ne mai poţi ajuta?

Partea a treia
1753, DUPĂ ŞASE ANI

7 iunie 1753

I

— Am o misiune pentru tine, a zis Reginald.

Am aprobat din cap, deoarece mă aşteptam la asta. Trecuse mult de când nu-l mai văzusem şi mă gândisem că propunerea lui de a ne întâlni nu fusese doar un pretext pentru a face schimb de noutăţi, chiar dacă localul era White’s, unde sorbeam amândoi din beri, cu o ospătăriţă atentă şi – nu-mi scăpase atenţiei – pieptoasă, doritoare să ne mai aducă altele.

În stânga noastră, o masă de gentilomi – faimoşii şi infamii „cartofori din White’s” – participau gălăgios la un joc de zaruri, dar altfel localul era pustiu.

Nu-l mai văzusem pe Reginald din ziua aceea din Pădurea Neagră, în urmă cu şase ani, iar de atunci se întâmplaseră multe. După ce mă alăturasem lui Braddock în Ţările de Jos, participasem alături de Coldstream la asediul fortăreţei Bergen op Zoom şi continuasem până la semnarea Tratatului de la Aix-la-Chapelle în anul următor, care consfinţise încheierea războiului. După aceea rămăsesem alături de ei în câteva campanii de menţinere a păcii, care mă ţinuseră departe de Reginald, ale cărui scrisori soseau fie de la Londra, fie de la castelul din Franţa. Ştiind prea bine că propriile mele epistole puteau fi citite înainte de a fi expediate, mi-am păstrat relatările vagi, aşteptând momentul în care puteam în cele din urmă să stau faţă în faţă cu el şi să-i povestesc despre temerile mele.

Dar după ce am revenit la Londra şi în reşedinţa din Queen Anne’s Square, am descoperit că Reginald nu era disponibil. Aşa mi s-a spus: se izolase cu cărţile lui – el şi John Harrison, alt cavaler al Ordinului, care părea la fel de obsedat de temple, tainiţe străvechi şi năluci ale trecutului.

— Mai ţii minte când am fost aici pentru a opta mea aniversare? am zis, dorind, cumva, să amân clipa în care aveam să aflu identitatea persoanei pe care trebuia s-o ucid. Mai ţii minte ce s-a-ntâmplat afară, când peţitorul impulsiv era gata să facă dreptate în stradă?

A încuviinţat din cap.

— Haytham, oamenii se schimbă.

— Aşa este – tu, de pildă, te-ai schimbat. Eşti preocupat în primul rând de investigarea primei civilizaţii.

— M-am apropiat foarte mult, a spus el de parcă gândul la asta înlăturase un linţoliu obositor pe care-l purtase.

— Ai reuşit să descifrezi jurnalul lui Vedomir?

Reginald s-a încruntat.

— Nu, n-am avut deloc noroc, dar nu pentru că nu m-aş fi străduit, să ştii. Sau poate că ar trebui să spun „nu încă”, deoarece acum am un descifrator, un Asasin italian afiliat – este o femeie, îţi vine să crezi? Am dus-o la castelul francez din adâncul pădurii, dar zice că are nevoie de fiul ei care s-o ajute, ori fiul a dispărut de nişte ani. Eu mă cam îndoiesc de spusele ei şi cred că, dacă ar vrea, ar putea descifra şi singură jurnalul. Bănuiesc că se foloseşte de noi ca să-i găsim fiul. Şi, în cele din urmă, am dat de urma lui.

— Unde este?

— Acolo unde vei pleca tu însuţi să-l aduci: în Corsica.

Aşadar, mă înşelasem. N-avea să fie un asasinat. Urma să am grijă de un copil.

— Ce este? a continuat el, văzându-mi expresia de pe chip. Crezi că-i o misiune mai prejos de tine? Dimpotrivă, Haytham. Aceasta-i cea mai importantă misiune pe care ţi-am încredinţat-o vreodată.

— Ba nu, am oftat, nu-i deloc aşa. Pur şi simplu ţie ţi se pare cea mai importantă.

— Poftim? Ce vrei să spui?

— Că poate interesul tău în această direcţie a însemnat neglijarea unor afaceri în alte părţi. Poate că ai lăsat ca alte chestiuni să scape de sub control.

— Care „chestiuni”? a repetat el consternat.

— Edward Braddock.

A părut surprins.

— Am înţeles. Bun. Aşadar, vrei să-mi spui ceva despre el? Ceva ce nu mi-ai zis până acum?

Am ridicat braţul, făcând semn să ni se mai aducă bere, iar ospătăriţa noastră a venit cu halbele, le-a pus pe masă surâzând larg, apoi s-a îndepărtat, legănând din şolduri.

— Ce ţi-a spus Braddock despre mişcările lui din ultimii ani? l-am întrebat pe Reginald.

— Am auzit foarte puţine din partea lui şi l-am văzut şi mai puţin, mi-a răspuns. Din câte îmi aduc aminte, în ultimii şase ani ne-am întâlnit o singură dată, iar comunicările lui au devenit tot mai sporadice. Dezaprobă interesul meu faţă de Cei Care Au Existat Înainte şi, spre deosebire de tine, nu şi-a păstrat obiecţiile pentru sine. Se pare că avem convingeri complet opuse despre felul cel mai bun în care să răspândim mesajul templier. Drept urmare... ştiu foarte puţine despre el, ba chiar, dacă aş dori să aflu ceva despre Edward, aş cuteza să spun că aş întreba pe cineva care i-a fost alături în campaniile sale... Mi-a aruncat o privire batjocoritoare. Unde crezi că aş putea găsi o asemenea persoană?

— Ai fi un neghiob dacă m-ai întreba pe mine, am chicotit. Ştii foarte bine că nu sunt un observator tocmai imparţial în privinţa lui Braddock. Am început prin a-l displăcea, iar sentimentul s-a accentuat. Totuşi, în absenţa altor observaţii mai obiective, iată părerea mea: a devenit un tiran.

— Cum adică?

— Mă refer în primul rând la cruzime, manifestată atât faţă de cei care suferă sub comanda lui, dar şi faţă de inocenţi. Am văzut-o cu propriii mei ochi, prima dată în Ţările de Jos.

— Felul cum Edward îşi tratează oamenii este treaba lui, a strâns din umeri Reginald. Haytham, ştii prea bine că oamenii răspund la disciplină.

Am clătinat din cap.

— În ultima zi a asediului, a existat un incident anume.

Reginald s-a instalat mai comod în scaun ca să asculte.

— Sunt numai urechi, a zis el şi eu am continuat.

— Noi ne retrăgeam. Soldaţii flamanzi scuturau pumnii spre noi, blestemându-l pe regele George pentru că nu trimisese mai mulţi oameni care să ajute la despresurarea fortăreţei. Nu ştiu de ce nu sosiseră mai multe trupe. Oare ele ar fi putut juca un rol important? O dată în plus, nu ştiu. Nu sunt sigur dacă vreunul dintre noi, care fuseserăm închişi între zidurile cetăţii aceleia pentagonale, ştia cum să lupte împotriva unui asalt francez care era pe cât de decis, pe atât de brutal şi pe cât de nemilos, pe atât de susţinut.

Braddock avusese dreptate: francezii săpaseră tranşeele paralele şi începuseră să bombardeze oraşul, apropiindu-se de fortăreaţă, iar în luna septembrie au ajuns la ele, au îngropat explozibili sub zidurile fortificaţiei şi le-au distrus.

Noi am ieşit în exterior şi am întreprins atacuri, pentru a încerca să spargem asediul, dar în zadar, iar pe 18 septembrie francezii au pătruns în fortăreaţă – la ora patru dimineaţa, dacă mai ţin bine minte. I-au luat pe soldaţii aliaţi realmente din paturi şi am fost copleşiţi până să înţelegem ce se întâmpla. Francezii au măcelărit toată garnizoana. În cele din urmă, trupele lor nu şi-au mai ascultat comandanţii şi i-au trecut prin sabie şi pe sărmanii locuitori ai oraşului, totuşi carnagiul începuse deja. Edward făcuse rost de o corabie în port şi decisese de mult că, dacă francezii vor cuceri oraşul, o va folosi pentru a-şi evacua oamenii. Ziua aceea a sosit.

Un grup dintre noi s-a îndreptat spre port, unde am început să organizăm îmbarcarea oamenilor şi echipamentelor. Am păstrat o forţă mică la zidurile portului pentru a respinge orice trupe franceze dedate jafului, iar Edward, eu şi alţii am stat lângă pasarelă, supraveghind operaţiunile de încărcare. Veniserăm la fortăreaţa Bergen op Zoom cu o mie patru sute de oameni, dar lunile de lupte le reduseseră numărul la jumătate. Pe corabie era loc. Nu foarte mult – în niciun caz n-am fi putut îmbarca mulţi pasageri; oricum, nu câţi ar fi trebuit să se evacueze din fortăreaţă –, totuşi era loc.

M-am oprit o clipă şi l-am privit în ochi pe Reginald.

— Vreau să spun că i-am fi putut lua.

— Pe cine aţi fi putut lua, Haytham?

Am tras o duşcă zdravănă de bere.

— În port am fost abordaţi de o familie ce număra în rândurile ei un bătrân care abia putea să meargă, dar şi copii. Dintre ei s-a desprins un tânăr, care m-a întrebat dacă mai aveam locuri pe corabie. Am încuviinţat – nu vedeam niciun motiv pentru care să-l refuz – şi i-am făcut semn lui Braddock, dar el, în loc să le aprobe îmbarcarea, aşa cum mă aşteptasem, a ridicat braţul şi le-a ordonat să părăsească portul, cerându-le în acelaşi timp soldaţilor săi să se grăbească. Tânărul a fost la fel de surprins ca mine şi eu am deschis gura ca să protestez, dar el a făcut-o înaintea mea; s-a înroşit la faţă şi i-a spus lui Braddock ceva ce n-am înţeles, dar care fusese în mod clar un soi de insultă.

Ulterior Braddock mi-a spus că-l numise „laş”. Nici pe departe afrontul cel mai insultător, în niciun caz pe măsura reacţiei lui – şi-a tras sabia din teacă şi a înfipt-o în pieptul tânărului.

Braddock păstra aproape tot timpul lângă el un grup mic. Companionii lui obişnuiţi erau călăul Slater şi ajutorul său... mai exact noul său ajutor, întrucât pe cel dinainte îl omorâsem chiar eu. Aproape că puteau fi numiţi gărzi de corp. În mod clar, ei erau mult mai apropiaţi de Braddock decât mine. Nu pot spune dacă el ţinea seama de sfaturile lor, dar îi erau loiali şi protectori, iar atunci s-au repezit chiar pe când tânărul se prăbuşea la pământ. Braddock şi aceşti doi oameni ai lui s-au năpustit asupra familiei şi i-au omorât pe toţi: doi bărbaţi, o femeie mai vârstnică, una mai tânără şi, desigur, copiii, dintre care unul era un ţânc, iar unul un prunc ţinut în braţe.

Am tăcut câteva clipe, simţind cum fălcile mi se încleştează de furie la amintirea aceea. Apoi am urmat:

— A fost un masacru, Reginald, atrocitatea cea mai groaznică pe care am văzut-o în timpul războiului... şi mă tem că am văzut o mulţime.

El a încuviinţat cu gravitate.

— Înţeleg. În mod firesc, asta ţi-a înăsprit inima faţă de Edward.

Am făcut o grimasă.

— Bineînţeles... mi se pare firesc. Noi toţi suntem oameni de arme, dar nu barbari.

— Înţeleg, da, da.

— Chiar? Chiar înţelegi că Braddock nu mai poate fi controlat?

— Linişteşte-te, Haytham. „Nu mai poate fi controlat”? Una este să ţi se pogoare ceaţa furiei peste minte, dar cu totul altceva să spui că „nu mai poate fi controlat”.

— Îşi tratează oamenii ca pe nişte sclavi.

Reginald a ridicat din umeri.

— Şi ce dacă? Ei sunt soldaţi britanici – se aşteaptă să fie trataţi ca nişte sclavi.

— Am impresia că Braddock se îndepărtează de noi. Bărbaţii care-i sunt mereu în preajmă nu sunt templieri, ci mercenari.

Reginald a aprobat din cap.

— Cei doi din Pădurea Neagră. Ei făceau parte din cercul apropiaţilor lui Braddock?

M-am uitat la el. L-am privit cu atenţie şi am minţit:

— Nu ştiu.

A urmat o pauză lungă şi, pentru a evita să-l mai privesc în ochi, am sorbit pe îndelete din bere şi m-am prefăcut că o admir pe ospătăriţă, încântat că subiectul a fost schimbat când Reginald s-a aplecat în cele din urmă peste masă către mine, pentru a-mi comunica detalii despre călătoria în Corsica.

II

Reginald şi cu mine ne-am despărţit în faţa lui White’s şi ne-am dus la trăsurile noastre. După ce m-am îndepărtat binişor, am ciocănit cu bastonul în tavan, iar vizitiul a oprit. A coborât de pe capră, a privit în stânga şi în dreapta, ca să verifice că nu ne privea nimeni, după care a deschis uşa şi mi s-a alăturat înăuntru. S-a aşezat vizavi de mine, şi-a scos pălăria, a pus-o pe locul de lângă el şi m-a privit cu ochi vii şi curioşi.

— Da, Maestre Haytham?

M-am uitat la el, am inspirat adânc şi mi-am întors apoi ochii spre fereastră.

— Diseară voi părăsi Londra pe mare. Ne vom întoarce la Queen Anne’s Square, unde îmi voi face bagajele, după care voi merge direct la docuri, dacă vei fi amabil.

El a ridicat o şapcă imaginară.

— Oricând la serviciile tale, domnule Kenway. Am început de acum să mă obişnuiesc binişor cu slujbuliţa asta. Sigur că da, de cele mai multe ori stau şi aştept – mi-ar fi fost mai bine fără asta –, dar altfel, ei bine, cel puţin nu trag francezii în mine şi nici chiar propriii mei ofiţeri. De fapt, aş zice că adevărata atracţie a slujbei ăsteia e că nu prea trage nimeni în mine.

Uneori putea fi de-a dreptul obositor.

— Chiar aşa, Holden, am replicat cu o încruntătură care avusese intenţia de a-l reduce la tăcere, deşi era doar o speranţă deşartă.

— Ei bine, domnule, ai aflat ceva?

— Mă tem că nimic concret.

M-am uitat pe geam, luptându-mă cu sentimente de îndoială, vinovăţie şi lipsă de loialitate, întrebându-mă dacă exista cineva în care să cred cu adevărat – oricine faţă de care să rămân acum cu adevărat loial.

Ca o ironie a sorţii, persoana în care aveam cea mai mare încredere era Holden.

Îl întâlnisem pe când eram în Ţările de Jos. Braddock se ţinuse de cuvânt şi-mi îngăduise să stau de vorbă cu soldaţii săi, întrebându-i dacă ştiau ceva despre „Tom Smith”, care-şi găsise sfârşitul pe eşafod, dar nu fusesem surprins când investigaţiile mi se dovediseră zadarnice. Niciunul dintre cei pe care i-am întrebat n-a vrut măcar să admită că l-ar fi cunoscut pe Smith, dacă într-adevăr acela îi era numele – până ce, într-o noapte, am auzit un foşnet la uşa cortului meu. M-am ridicat în capul oaselor în pat, la timp pentru a vedea apărând o siluetă.

Era tânăr, încă nu împlinise treizeci de ani, cu păr roşcovan tuns scurt şi un zâmbet ştrengăresc ce-i flutura pe chip. Am aflat că era soldatul Jim Holden, un londonez de treabă care dorea să se facă dreptate. Fratele lui se numărase printre cei spânzuraţi în aceeaşi zi în care eu însumi mă apropiasem atât de mult de moarte. Fusese executat pentru vina de a fi furat nişte tocană; doar atât făcuse – furase un blid cu tocană, fiindcă era flămând; un delict care ar fi trebuit, în cazul cel mai rău, să fie pedepsit cu biciuirea, dar el fusese spânzurat. Se părea că marea lui greşeală fusese că furase blidul acela de la unul dintre oamenii lui Braddock, unul dintre membrii gărzii sale private de mercenari.

Holden îmi spusese atunci că cei o mie cinci sute de oameni din Coldstream Guards erau în majoritate soldaţi din armata britanică, aşa cum era chiar el, dar printre ei exista un grup mai mic de inşi pe care-i selectase personal Braddock: mercenarii. Dintre aceia făceau parte Slater şi ajutorul lui, dar şi... mai îngrijorător, cei doi care fuseseră în Pădurea Neagră.

Niciunul dintre bărbaţii aceia nu purta inelul Ordinului. Ei erau nişte brute, simpli mardeiaşi. M-am întrebat de ce oare Braddock alesese asemenea indivizi pentru cercul lui cel mai apropiat, şi nu cavaleri templieri? Cu cât am petrecut mai mult timp alături de el, cu atât eram mai sigur că ştiam răspunsul: el se îndepărta de Ordin.

Acum l-am privit din nou pe Holden. În noaptea aceea, eu protestasem, însă el era un om care întrezărise corupţia din sânul organizaţiei lui Braddock. Holden dorea să se facă dreptate pentru fratele său şi, drept urmare, niciun fel de proteste din partea mea nu aveau să conteze câtuşi de puţin. Urma să mă ajute, indiferent dacă-mi plăcea sau nu.

Fusesem de acord, dar cu condiţia ca ajutorul lui să rămână secret. Deoarece nutream speranţa de a-i păcăli pe cei care păreau să fie mereu cu un pas înaintea mea, trebuia să procedez astfel încât să pară că renunţasem la ideea de a-i găsi pe ucigaşii tatei, astfel încât ei să nu mai poată fi cu un pas în faţă.

Şi astfel, atunci când am plecat din Ţările de Jos, Holden mi-a devenit valet şi vizitiu, şi exact asta a şi fost, din toate punctele de vedere, în ochii lumii înconjurătoare. Nimeni nu ştia că, de fapt, el desfăşura investigaţii în numele meu. Nici chiar Reginald n-o ştia.

Sau poate tocmai Reginald n-o ştia.

Holden mi-a citit vinovăţia de pe chip.

— Domnule, tu nu-i spui minciuni domnului Birch. Doar procedezi exact aşa cum procedează şi el – adică nu-i destăinui toate informaţiile până nu eşti mulţumit că este „curat” – şi eu sunt sigur că va fi, domnule, pentru că ţi-este prietenul cel mai vechi.

— Aş vrea să-ţi pot împărtăşi optimismul în privinţa asta, Holden, cu adevărat aş vrea. Haide, însă, trebuie să-i dăm drumul. Misiunea mea mă aşteaptă.

— Desigur, domnule. Pot întreba încotro te vor purta paşii acum?

— Corsica, i-am răspuns, plec în Corsica.

— Am auzit că acolo e-n plină desfăşurare o revoluţie...

— Da, Holden. Un loc bântuit de conflicte este un loc perfect pentru a te ascunde.

— Şi ce vei face acolo, domnule?

— Mă tem că nu-ţi pot spune. Ajunge să ştii că nu are nicio legătură cu găsirea ucigaşilor tatei şi, ca atare, este doar de interes minor pentru mine. Este o sarcină, o misiune, nimic mai mult. Sper că pe durata absenţei mele tu-ţi vei continua propriile investigaţii?

— Bineînţeles, domnule.

— Excelent. Şi ai grijă să rămână secrete.

— Nu te-ngrijora în privinţa asta, domnule. Din câte ştiu toţi, Maestrul Kenway şi-a abandonat demult încercarea de a-i găsi pe făptaşi. Indiferent cine ar fi ei, domnule, până la urmă vor coborî garda.

25 iunie 1753

I

În Corsica era fierbinte peste zi, dar temperatura scădea noaptea. Nu foarte mult – nu ajungea nici pe departe la îngheţ totuşi îndeajuns pentru ca să fie chiar incomod să stai întins pe coasta presărată de pietre a unui deal, fără pătură dedesubt.

Şi chiar dacă ar fi fost mai rece, existau chestiuni mult mai presante care să mă preocupe, aşa cum era grupul de soldaţi genovezi ce suiau dealul şi despre care mi-ar fi plăcut să fi spus că înaintau pe furiş.

Mi-ar fi plăcut să fi spus-o, dar nu era aşa.

Pe platoul din vârful dealului se afla ferma. O supravegheam de două zile, cu luneta aţintită asupra uşilor şi ferestrelor clădirii mari, înconjurată de hambare mici şi acareturi, fiind atent la toate sosirile şi plecările: rebeli soseau cu provizii, dar şi plecau cu ele. În prima zi, un grup mic – numărasem opt oameni – plecase din complex pentru a-şi ataca stăpânii genovezi, ceea ce am înţeles când s-au întors. Când au revenit, erau doar şase şi toţi arătau vlăguiţi şi însângeraţi, dar purtând o aură triumfătoare.

La scurtă vreme după aceea au sosit femei cu alimente şi petrecerea a durat mult în noapte. În dimineaţa aceasta sosiseră şi mai mulţi rebeli, cu muschete înfăşurate în pături. Erau bine echipaţi şi se părea că beneficiau de sprijin; nu era de mirare că genovezii doreau să nimicească punctul acesta de rezistenţă de pe hartă.

Eu petrecusem cele două zile deplasându-mă în jurul dealului, pentru a evita să fiu reperat. Terenul era pietros şi mă ţineam la distanţă sigură de clădiri. Cu toate acestea, în dimineaţa celei de-a doua zile mi-am dat seama că aveam companie. Pe deal se mai afla un bărbat, un alt observator. Spre deosebire de mine, el rămăsese în aceeaşi poziţie, o groapă în solul dintre nişte stânci, camuflată de tufişuri şi de arbuştii scheletici care supravieţuiseră ca prin minune pe coasta dealului scorojită de soare.

II

Numele ţintei mele era Lucio, iar rebelii îl ascundeau. Nu ştiam dacă şi ei erau membri ai Asasinilor, însă asta nu conta oricum; pe el îl urmăream – un flăcău de douăzeci şi unu de ani, care era cheia rezolvării unei enigme ce-l chinuia de şase ani pe sărmanul Reginald. Un tânăr neatrăgător, cu plete până la umeri, care, din câte îmi puteam da seama din observarea fermei, dădea o mână de ajutor la cărarea găleţilor cu apă şi la hrănirea animalelor, iar ieri frânsese gâtul unei găini.

Aşadar, băiatul se găsea aici: asta stabilisem fără doar şi poate. Deocamdată era bine. Însă existau probleme. În primul rând, Lucio avea o gardă de corp. În preajma lui se afla mereu un bărbat cu straiele şi gluga unui Asasin, ai cărui ochi scrutau adesea împrejurimile fermei, pe când Lucio aducea apă sau arunca grăunţe păsărilor. La brâu purta o sabie şi-şi flexa frecvent degetele mâinii drepte. M-am întrebat dacă purta oare faimosul pumnal secret al Asasinilor. Mai mult ca sigur. Trebuia să am grijă în privinţa lui, asta era limpede, ca să nu mai amintesc de rebelii ce-şi aveau sediul în fermă şi păreau că mişună peste tot prin curtea ei.

Un alt aspect de care trebuia să ţin seama era faptul că se pregăteau în mod clar să plece în curând. Poate că utilizaseră ferma ca pe o bază temporară pentru atac sau poate ştiau că genovezii vor căuta în curând răzbunare şi vor veni în căutarea lor. În tot cazul aduseseră provizii în hambare şi fără doar şi poate încărcau căruţe cu ele. Bănuiala mea era că aveau să plece în ziua următoare.

Ca atare, răspunsul părea să fie o incursiune nocturnă. Şi trebuia să fie în noaptea asta. În cursul dimineţii izbutisem să aflu locul unde dormea Lucio: împărţea cu Asasinul şi cu alţi şase rebeli o gospodărie anexă de mărime mijlocie. Aveau o parolă pe care o foloseau la intrarea în căsuţă şi le-am citit-o pe buze, folosindu-mi luneta: Lucrăm în întuneric pentru a sluji lumina.

Prin urmare, era o operaţiune ce necesita o planificare anterioară, dar abia mă pregătisem să mă retrag de pe coasta dealului pentru a reflecta asupra viitoarelor acţiuni, când l-am văzut pe celălalt bărbat.

Iar planurile mele s-au schimbat. Apropiindu-mă pe furiş, am izbutit să-l identific ca fiind un soldat genovez. Dacă aveam dreptate, asta însemna că el era iscoada celor ce intenţionau să atace ferma, dar când aveau să-i apară camarazii?

M-am gândit că nu aveau să mai întârzie prea mult, fiindcă voiau să se răzbune pentru raidul corsicanilor din ziua anterioară şi în plus doreau să se vadă că reacţionează prompt faţă de rebeli. În noaptea asta, aşadar.

De aceea m-am îndepărtat de iscoadă. Am lăsat-o să-şi continue supravegherea, dar nu m-am mai retras, ci am rămas pe coasta dealului, punând la punct un plan diferit. Noul meu plan îi implica pe soldaţii genovezi.

Iscoada era pricepută. A stat ascunsă, iar după lăsarea întunericului a plecat pe furiş, coborând dealul în tăcere. M-am întrebat unde putea fi restul trupei.

Nu prea departe; după vreo oră am observat mişcări la poalele dealului, ba chiar la un moment dat am auzit pe cineva înjurând înăbuşit în italiană. În momentul acela mă aflam pe la jumătatea pantei, aşa că, înţelegând că genovezii vor începe în curând să urce, m-am apropiat de platou şi de gardul unui ţarc pentru animale. La cincizeci de metri depărtare puteam zări una dintre santinelele corsicane. În noaptea trecută în jurul fermei fuseseră cinci asemenea santinele. În noaptea aceasta aveau fără doar şi poate să le sporească numărul.

Am scos luneta şi am privit santinela, care se contura pe luna din spatele său şi privea cu atenţie în jos pe deal. Pe mine nu mă putea vedea; nu eram decât altă formă imprecisă dintr-un peisaj de forme imprecise. Nu era de mirare că deciseseră să plece atât de iute după incursiunea pe care o făcuseră. Ferma nu era ascunzătoarea cea mai sigură pe care o văzusem vreodată. Ba chiar ar fi fost victime sigure, dacă soldaţii genovezi ce se apropiau n-ar fi fost atât de neîndemânatici. Dibăcia iscoadei lor pe ei nu-i caracteriza nici pe departe. Pentru bărbaţii aceştia strecuratul în tăcere era o idee nefamiliară, ba chiar străină, şi începeam să aud tot mai multe zgomote dinspre poalele dealului. În mod aproape sigur, rebelii aveau să le audă şi ei. Iar dacă le auzeau, atunci urmau să aibă o mulţime de oportunităţi să poată evada. Iar dacă evadau, aveau să-l ia pe Lucio cu ei.

De aceea am decis să le ofer genovezilor o mână de ajutor. Fiecare santinelă răspundea de un sector circular din curtea fermei, astfel încât cea mai apropiată de mine patrula înainte şi înapoi pe o distanţă de douăzeci şi cinci de metri. Era pricepută în ceea ce făcea; avea grijă să nu scape niciodată din vedere ansamblul, atunci când cerceta cu privirea o parte din zona de care se ocupa. În acelaşi timp însă se mişca întruna, iar atunci dispuneam de câteva secunde preţioase în care să mă apropii.

Aşa că m-am apropiat. Metru cu metru. Până am ajuns suficient de aproape ca să pot vedea detalii cu ochiul liber: barba stufoasă şi sură, pălăria al cărei bor lat îi acoperea ochii ca umbre negre şi muscheta ţinută pe umăr. Şi cu toate că deocamdată nu-i puteam nici vedea, nici auzi pe soldaţii genovezi, eram perfect conştient de prezenţa lor, iar în curând avea să-i audă şi santinela.

Puteam doar să presupun că aceeaşi scenă se derula pe cealaltă parte a dealului, ceea ce însemna că trebuia să acţionez rapid. Mi-am scos sabia scurtă şi m-am pregătit. Îmi părea rău de corsican şi mi-am cerut scuze în gând. El nu-mi făcuse nimic, ci fusese o santinelă bună şi sârguincioasă, care nu merita să moară.

După care, acolo pe panta pietroasă a dealului, m-am oprit. Pentru întâia oară în viaţa mea m-am îndoit de capacitatea de a mai continua. M-am gândit la familia din port care fusese măcelărită de Braddock şi de oamenii lui. Şapte morţi lipsite de sens. Şi brusc m-a fulgerat convingerea că nu mai eram pregătit să cresc numărul morţilor. N-o puteam trece prin sabie pe santinelă, care nu-mi era un duşman. N-o puteam face.

Şovăiala a fost cât pe ce să mă coste scump, întrucât chiar în momentul acela stângăcia soldaţilor genovezi şi-a făcut simţită prezenţa în cele din urmă şi s-au auzit zgomote de bolovani rostogolindu-se şi o înjurătură în josul dealului, care a răsunat clar în liniştea nopţii, ajungând mai întâi la mine, şi apoi la santinelă.

Bărbatul a întors imediat capul şi a dus mâna la muschetă, încordând gâtul şi mijind ochii ca să vadă mai bine coasta. M-a zărit pe mine. Pentru o clipă ne-am ţintuit cu privirile. Momentul meu de şovăială a luat sfârşit şi am ţâşnit, parcurgând distanţa dintre noi printr-un singur salt.

Am sărit cu mâna dreaptă întinsă înainte, goală, însă cu degetele încovoiate ca o gheară, ţinând sabia în mâna stângă. L-am prins pe corsican cu mâna dreaptă de ceafă şi mi-am înfipt sabia în gâtul lui. Fusese pe punctul de a-şi avertiza tovarăşii, dar strigătul i s-a preschimbat într-un gâlgâit, când sângele i s-a revărsat peste mâna mea şi apoi pe piept. Continuând să-l ţin zdravăn cu mâna stângă, l-am lăsat încetişor, fără zgomot, pe pământul uscat din curtea fermei.

M-am ghemuit. La şaizeci de metri mai departe se afla a doua santinelă. În întuneric o distingeam doar ca pe o siluetă vagă, dar mi-am dat seama că era pe punctul să se întoarcă, iar atunci probabil că avea să mă observe. Am pornit în goană – atât de rapid, încât, pentru un moment, am putut auzi vâjâind aerul nopţii şi am ajuns lângă el exact când se răsucea. Din nou, l-am prins cu mâna dreaptă de ceafă şi am împlântat sabia. Din nou, a murit înainte să atingă pământul.

De pe deal am auzit alte zgomote scoase de soldaţii genovezi, care nu aveau habar că eu împiedicasem să le fie descoperită înaintarea. Desigur însă camarazii lor de pe cealaltă parte a dealului fuseseră la fel de inepţi şi, lipsiţi de un înger păzitor Kenway, fuseseră auziţi de santinelele de acolo. Strigăte s-au făcut auzite imediat şi în doar câteva clipe lumini s-au aprins în clădirea fermei, iar rebelii au năvălit afară cu torţe aprinse, încălţându-şi ghetele, îmbrăcând jachete şi distribuind din mână în mână săbii şi muschete. M-am ghemuit şi am continuat să privesc: am văzut cum uşile unui hambar au fost larg deschise şi doi corsicani au început să tragă afară o căruţă deja plină ochi, în vreme ce altul s-a îndreptat grăbit spre ei, purtând un cal de dârlogi.

Se terminase cu încercarea de furişare, iar soldaţii genovezi din ambele părţi ale dealului au înţeles asta, aşa că au renunţat la tentativa atacului-surpriză şi s-au repezit cu răcnete în sus, spre fermă.

Eu dispuneam de un avantaj – mă aflam deja în curtea fermei şi, de asemenea, nu purtam uniforma soldaţilor, aşa că mă puteam mişca fără să stârnesc bănuieli printre rebelii ce alergau de colo colo în haos şi confuzie.

M-am dus către anexa în care dormea Lucio şi aproape că m-am ciocnit de el când a dat buzna afară. Părul îi era despletit, dar era complet îmbrăcat şi răcnea către cineva, îndemnându-l să se ducă la hambar. În apropiere l-am văzut pe Asasin, care alerga, strângându-şi cămaşa peste piept şi în acelaşi timp scoţându-şi sabia cu cealaltă mână. Doi soldaţi genovezi au apărut de după colţul gospodăriei şi Asasinul a intrat imediat în luptă cu ei, strigând peste umăr:

— Lucio, fugi la hambar!

Excelent! Exact ce dorisem: ca atenţia Asasinului să fie distrasă.

În clipa următoare am văzut alt soldat apărând în goană pe platou, îngenunchind, ridicând muscheta şi ochind. Lucio, care ţinea torţa, era ţinta sa, însă soldatul n-a mai apucat să tragă, întrucât am ajuns lângă el înainte să mă fi zărit. A scos un singur strigăt, înăbuşit, când mi-am înfipt sabia până la mâner în ceafa lui.

— Lucio! am răcnit şi în acelaşi timp am apăsat degetul mortului pe trăgaci, iar muscheta s-a descărcat... dar neprimejdios, în văzduh.

Tânărul s-a oprit şi a dus mâna pavăză la ochi ca să privească peste curte, spre locul unde eu am oferit un spectacol de luptă triumfătoare cu cadavrul inert al soldatului, pe care l-am aruncat până la urmă la pământ. Tovarăşul lui Lucio nu se oprise din alergare, ceea ce era perfect. Ceva mai departe, Asasinul continua să se lupte şi pentru un moment i-am admirat abilitatea, când i-a evitat pe ambii soldaţi dintr-o singură mişcare.

— Mulţumesc! a strigat Lucio.

— Trebuie să fugim de-aici, am răspuns, înainte ca ferma să fie cucerită.

El a clătinat din cap.

— Trebuie s-ajung la căruţă! a strigat. Mulţumesc din nou, prietene.

După aceea s-a întors şi şi-a reluat alergarea.

La dracu’! am înjurat şi am pornit tot în direcţia hambarului, alergând paralel cu Lucio, dar rămânând în întuneric, ascuns vederii lui. În dreapta am zărit un genovez, care tocmai suise dealul şi intra în curte; ne aflam destul de aproape unul de celălalt pentru a-i vedea ochii holbându-se. N-a apucat să reacţioneze însă, deoarece l-am înhăţat de braţ, am fandat şi mi-am înfipt sabia în subsuoara lui, imediat deasupra pieptarului armurii, apoi l-am lăsat să se prăbuşească, urlând, pe spate, spre panta dealului, nu înainte de a-i fi smuls făclia din mână. Mi-am continuat apoi drumul, înaintând în dreptul lui Lucio şi asigurându-mă că se afla în afara pericolului. Am ajuns la hambar cu puţin înaintea lui. Tot din umbre, am privit înăuntru prin uşile ce rămăseseră deschise. Doi rebeli înhămau un cal la căruţă, în vreme ce alţi doi stăteau de pază; unul trăgea cu muscheta, iar altul îşi încărca propria armă. Mi-am continuat alergarea, după care m-am lipit de peretele hambarului, unde am întâlnit un soldat genovez, care se pregătea să intre pe o uşă laterală. Cu o lovitură ascendentă, l-am străpuns prin baza şirei spinării. S-a zvârcolit câteva clipe în agonie, ca tras în ţeapă şi i-am îmbrâncit trupul pe uşa din faţa mea, am azvârlit făclia aprinsă în spatele căruţei şi m-am retras în umbre.

— Prindeţi-i! am răcnit, sperând că imitam destul de bine glasul şi accentul unui genovez. Prindeţi-i pe nemernicii de rebeli!

După aceea, recurgând la un accent corsican, am strigat:

— Căruţa e-n flăcări!

Am ieşit apoi din umbre, prefăcându-mă că mă luptam cu cadavrul genovezului, pe care l-am lăsat să cadă ca şi cum abia îl ucisesem.

— Căruţa e-n flăcări! am repetat, însă acum mi-am întors atenţia către Lucio, care tocmai intrase în hambar. Trebuie să plecăm de-aici. Haide, Lucio!

Am văzut doi rebeli schimbând priviri derutate, fiecare întrebându-se cine eram şi ce treabă aveam cu Lucio. S-au auzit apoi focuri de muschete şi aşchii de lemn au fost împroşcate în jurul nostru. Un rebel a căzut, lovit de un glonţ în ochi, iar eu m-am repezit în celălalt, prefăcându-mă că-l scot din bătaia focurilor inamice, dar împlântându-i din aceeaşi mişcare pumnalul în inimă. Când a murit, am văzut că era tovarăşul lui Lucio.

— E mort, i-am spus lui Lucio, ridicându-mă.

— Nu! a strigat el, cu ochii în lacrimi.

Nu era de mirare că-l considerau potrivit doar ca să dea hrană animalelor, m-am gândit, dacă îl bufnea plânsul pentru primul camarad pe care-l vedea căzut în luptă.

De acum hambarul ardea în flăcări în jurul nostru. Văzând că nu mai puteau salva nimic, ceilalţi doi rebeli au ieşit şi au pornit în goană peste curte, spre panta dealului, dispărând în beznă. Şi alţi rebeli fugeau, iar prin curte soldaţii genovezi începuseră să incendieze şi alte clădiri.

— Trebuie să-l aştept pe Miko, a zis Lucio.

Am presupus că acela era Asasinul care-i era gardă de corp şi am spus:

— El este prins în altă parte. Mi-a cerut mie, ca tovarăş de Frăţie, să mă-ngrijesc de tine.

— Eşti sigur?

— Un bun Asasin pune totul sub semnul întrebării, am încuviinţat din cap. Miko te-a învăţat bine, dar acum nu-i momentul pentru lecţii despre principiile Crezului nostru. Trebuie să plecăm.

A clătinat din cap.

— Spune-mi parola, a cerut pe un ton ferm.

— „Lucrăm în întuneric pentru a sluji lumina.”

S-a părut că în cele din urmă câştigasem suficientă încredere pentru a-l convinge pe Lucio să vină cu mine şi am început să coborâm împreună dealul: eu, bucuros şi mulţumindu-i Domnului că reuşisem în cele din urmă să pun mâna pe el; Lucio, nu la fel de sigur. Brusc, s-a oprit.

— Nu, a rostit şi a clătinat din cap. N-o pot face, nu-l pot abandona pe Miko.

„Grozav”, mi-am spus.

— El a spus să plecăm, am vorbit repede, şi să-l aşteptăm pe fundul râpei, unde ne sunt caii.

În urma noastră, incendiile se întindeau în fermă şi puteam auzi zgomote de încăierări. Soldaţii genovezi îi lichidau pe ultimii rebeli. Nu departe s-au auzit zgomote de pietre ciocnindu-se şi am văzut alte siluete în beznă: doi rebeli care fugeau. Şi Lucio i-a văzut şi a dat să-i strige, însă eu i-am acoperit gura cu palma.

— Nu! am şuierat. Soldaţii vor fi pe urmele lor.

Ochii tânărului erau larg deschişi.

— Sunt camarazii mei. Sunt prietenii mei. Trebuie să fiu alături de ei. Trebuie să vedem dacă Miko e bine.

De pe vârful dealului s-au auzit strigăte de implorare, urmate de ţipete de durere şi ochii lui Lucio au ţâşnit de colo colo, ca şi cum ar fi fost sfâşiat între dorinţa de a se întoarce pentru a-şi ajuta prietenii de sus şi cea de a se alătura celor care fugeau, îndepărtându-se de fermă. Mi-am dat seama în tot cazul că decisese că nu dorea să fie alături de mine.

— Străine..., a rostit.

„Aa, acum sunt «străin», nu?” am gândit.

— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine şi sper că ne vom putea întâlni în circumstanţe mai fericite – şi poate că atunci îmi voi putea exprima recunoştinţa pe deplin –, dar acum trebuie să fiu alături de tovarăşii mei.

S-a ridicat să plece. I-am pus o mână pe umăr, readucându-l la nivelul meu, dar s-a tras îndărăt, încleştând maxilarele.

— Ascultă-mă, Lucio, i-am spus, am fost trimis de mama ta să te duc la ea.

La auzul acelor cuvinte, s-a tras brusc înapoi.

— Ah, nu, a zis el. Nu, nu, nu.

Era o reacţie cu totul neaşteptată.

A trebuit să înaintez iute pe solul pietros pentru a-l prinde din urmă, însă el a început să mă împingă, pentru a se descotorosi de mine.

— Nu, nu, a spus. Nu ştiu cine eşti – lasă-mă-n pace!

— Pentru Dumnezeu! am exclamat şi, recunoscând în sinea mea că fusesem învins, i-am aplicat o priză de strangulare.

I-am ignorat zbaterile şi am aplicat suficientă presiune pentru a-i reduce fluxul de sânge prin artera carotidă; nu atât de mult, încât să păţească ceva permanent, totuşi îndeajuns ca să-şi piardă cunoştinţa.

Şi când l-am pus pe umăr – era destul de micuţ – şi am coborât dealul, grijuliu să evit ultimele grupuri de rebeli ce fugeau de atacul genovezilor, m-am întrebat de ce oare nu făcusem asta de la bun început?

III

M-am oprit la marginea râpei şi l-am dat jos pe Lucio de pe umăr, apoi mi-am luat frânghia, am ancorat-o şi am coborât-o în întunericul de dedesubt. După aceea am scos cingătoarea tânărului, i-am legat mâinile cu ea, i-am trecut celălalt capăt pe sub coapse şi l-am legat, astfel încât trupul lui inert îmi era fixat acum pe spinare. Apoi am început să mă deplasez în jos încetişor.

Pe la jumătatea coborâşului, greutatea a devenit insuportabilă, dar era o posibilitate pentru care mă pregătisem şi am izbutit să continui până am ajuns la o deschidere în peretele stâncii, care ducea la o peşteră întunecoasă. M-am împleticit înăuntru şi l-am lăsat pe Lucio din spate, simţindu-mi muşchii cum se relaxează recunoscători.

Din peştera aflată în faţa mea s-a auzit un zgomot. Mai întâi o mişcare, ca şi cum cineva şi-ar fi mutat greutatea de pe un picior pe celălalt, apoi un clic.

Sunetul pe care pumnalul secret al unui Asasin îl face în momentul acţionării.

— Ştiam că vei veni aici, s-a auzit un glas... care aparţinea lui Miko, Asasinul. Ştiam că vei veni aici, pentru că la fel aş fi procedat şi eu.

Apoi a atacat, năpustindu-se dinăuntrul peşterii, folosindu-se de şocul surprizei. Mi-am scos fulgerător sabia scurtă şi în clipa următoare ne-am ciocnit, arma lui spintecând spre mine ca o gheară şi lovindu-mi sabia cu atâta putere, încât mi-a zburat-o din mână, pentru ca după aceea să cadă peste marginea pragului de la intrarea în peşteră şi să dispară în adâncul râpei.

Sabia mea. Sabia tatei.

Nu aveam însă timp s-o jelesc, deoarece Asasinul îşi relua atacul şi era bun, era foarte bun. Neînarmat, într-un spaţiu mic, nu aveam nicio şansă. Tot ce aveam, de fapt, era...

Norocul.

Şi norocul a făcut ca, atunci când m-am lipit de peretele peşterii, Asasinul să calculeze greşit, suficient cât să se dezechilibreze foarte uşor. În orice alte circumstanţe, împotriva oricărui alt oponent, s-ar fi redresat imediat şi m-ar fi ucis... dar acum nu erau alte circumstanţe, iar eu nu eram orice alt oponent, şi l-am făcut să plătească pentru mărunta lui eroare. Am înaintat iute, l-am prins de braţ, l-am răsucit şi l-am împins pe lângă mine, astfel încât s-a împleticit spre abisul întunecat. Miko însă m-a tras după el şi m-a târât până în pragul peşterii, aşa că am urlat de durere, străduindu-mă să mă opresc pentru a nu ajunge în spaţiu deschis. Complet întins pe burtă, am privit în jos şi l-am văzut, cu un braţ încleştat de al meu şi cu celălalt străduindu-se să ajungă la frânghie. I-am simţit teaca-suport a pumnalului secret, mi-am întins cealaltă mână şi am început să bâjbâi, străduindu-mă să-i desfac legăturile. Şi-a dat seama prea târziu ce intenţionam şi a abandonat încercarea de prindere a frânghiei, concentrându-şi toate eforturile pentru a mă opri să-i desfac teaca. Pentru câteva clipe, mâinile noastre s-au lovit una pe cealaltă, căutând să pună stăpânire pe armă, care, după ce i-am descheiat prima cataramă, i-a alunecat brusc în sus pe încheietură, clătinându-l într-o parte, într-o poziţie şi mai precară. Şi-a rotit braţul celălalt cu disperare, însă era exact ce aveam nevoie şi, cu un răcnet de efort, am descheiat a doua cataramă, am deschis astfel suportul şi, în acelaşi timp, am muşcat mâna ce-mi strângea sălbatic încheietura. Combinaţia de durere şi pierderea tracţiunii a fost îndeajuns pentru a scăpa în cele din urmă de Asasin.

L-am văzut înghiţit de întuneric şi m-am rugat cerului să nu cadă peste calul meu. N-am auzit însă nimic. Niciun bufnet îndepărtat pe fundul râpei – nimic. Am văzut însă cum frânghia mea vibrează şi se întinde, şi am întins gâtul, mijind ochii ca să scrutez în beznă. Am fost răsplătit cu imaginea lui Miko, ceva mai jos, viu şi suind pe funie spre mine.

Am luat pumnalul lui şi l-am apropiat de frânghie.

— Dacă mai sui, căderea te va ucide când voi tăia funia! am strigat.

Ajunsese deja destul de aproape ca să-l pot privi în ochi şi să-i zăresc şovăiala când s-a uitat la mine.

— N-ar trebui să suferi o asemenea moarte, prietene, am continuat. Coboară şi-ţi vei putea continua lupta în altă zi.

Am început apoi să mişc tăişul pumnalului peste frânghie, aidoma unui fierăstrău, iar el s-a oprit şi a privit în jos, în beznă; fundul râpei era imposibil de desluşit.

— Ai pumnalul meu, a rostit Miko.

— Prada aparţine învingătorului, am strâns eu din umeri.

— Poate că ne vom reîntâlni şi-l voi putea recupera.

— Cred că numai unul dintre noi va supravieţui altei întâlniri.

Asasinul a încuviinţat din cap.

— Poate, a zis el după care a dispărut în noapte.

Era neplăcut că trebuia să urc înapoi şi că fusesem silit să renunţ la cal. Preferam totuşi asta decât să-l înfrunt din nou pe Asasin.

Aşa că deocamdată ne odihnim. Mai exact, eu mă odihnesc; sărmanul Lucio încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Mai târziu îl voi preda unor asociaţi ai lui Reginald, care-l vor transporta cu o căruţă cu coviltir, vor traversa Mediterana până în sudul Franţei şi-l vor duce la castel, unde îşi va regăsi mama, descifratoarea.

Între timp eu voi închiria o ambarcaţiune spre Italia, având grijă să fiu văzut când o voi face şi pomenind o dată sau de două ori de „tânărul meu tovarăş”. Dacă, şi când, Asasinii vor veni după Lucio, într-acolo îşi vor concentra ei eforturile.

Reginald a spus că după aceea nu va mai fi nevoie de mine. Mă voi face nevăzut în Italia, fără urme, fără nicio pistă care să ducă la mine.

12 august 1753

I

Mi-am început ziua în Franţa, după ce am revenit din Italia. N-a fost tocmai simplu; ştiu că-i uşor de scris, totuşi „revenirea” din Italia în Franţa n-a fost floare la ureche. Motivul pentru care plecasem în Italia fusese de a-i pune pe o pistă falsă pe Asasinii ce aveau să-l caute pe Lucio. De aceea întorcându-mă în Franţa, în locul unde-l ţineam pe Lucio şi pe mama lui, puteam pune în primejdie nu doar misiunea mea recent îndeplinită, ci şi toată activitatea lui Reginald din ultimii ani. Era riscant. Ba chiar era atât de riscant, încât, dacă stăteam să mă gândesc pe îndelete, mi se oprea pur şi simplu respiraţia. De aceea, m-am întrebat: „Eram oare idiot? Ce fel de prost şi-ar fi asumat un asemenea risc?”

Iar răspunsul era: Un prost cu inima sfâşiată de îndoieli.

II

La o sută de metri de poartă, am întâlnit un paznic singuratic, îmbrăcat în straie de ţăran, dar cu muschetă în spate, părând somnoros, însă în realitate cu ochii-n patru. La apropierea mea, privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă şi a mişcat foarte scurt din cap pentru a mă anunţa că puteam trece. Ştiam prea bine că o altă santinelă era de cealaltă parte a castelului. Am ieşit din pădure şi am mers pe lângă zidul exterior înalt, până am ajuns la poarta uriaşă şi arcuită din lemn ce avea decupată în ea o uşă obişnuită. Acolo stătea de pază un bărbat pe care l-am recunoscut din anii pe care-i petrecusem în castel.

— Ca să vezi, a comentat el, dacă nu-i chiar Maestrul Haytham, dar care s-a făcut mare.

A zâmbit larg şi mi-a prins căpăstrul calului, când am descălecat, apoi a deschis uşa, iar eu am intrat, clipind des înaintea luminii puternice a soarelui, după întunecimea din pădure.

În faţa mea se întindea peluza castelului şi, pe când o străbăteam, am simţit cum măruntaiele îmi erau răscolite de o senzaţie ciudată, despre care am ştiut că era nostalgia după vremea pe care o petrecusem în castel în tinereţe, când Reginald...

...continuase lecţiile tatei? Aşa afirmase el. Dar, desigur, acum ştiam că mă indusese în eroare. Da, poate că-mi predase artele luptei şi furişării, însă Reginald mă crescuse după principiile Ordinului Templierilor şi mă învăţase că singura cale era calea templierilor; şi că aceia care credeau altfel erau, în cel mai bun caz, nechibzuiţi, sau, în cel mai rău, ticăloşi.

De atunci însă eu aflasem că tata fusese unul dintre cei nechibzuiţi şi ticăloşi, şi cine putea şti ce m-ar fi învăţat el pe măsură ce creşteam? Cine putea şti?

Iarba era netunsă şi neîngrijită, în ciuda prezenţei a doi grădinari, care purtau amândoi săbii scurte la brâu, şi mâinile lor s-au îndreptat spre mânerele armelor când am mers către uşa din faţă a castelului. M-am apropiat de unul dintre ei, care, văzând cine eram, a încuviinţat din cap.

— Mă simt onorat să te-ntâlnesc în cele din urmă, Maestre Kenway, a rostit el. Înţeleg că misiunea ţi-a fost încununată de succes.

— Aşa a fost, da, mulţumesc, i-am răspuns paznicului... sau grădinarului, orice ar fi fost el.

Pentru el, eram un cavaler templier şi încă unul dintre cei mai onoraţi din Ordin. Puteam oare cu adevărat să-l urăsc pe Reginald când călăuzirea sa îmi adusese asemenea recunoaştere? Şi, la urma urmelor, mă îndoisem vreodată de învăţăturile lui? Răspunsul era „nu”. Fusesem silit să le urmez? „Nu”, din nou. Avusesem permanent opţiunea de a-mi alege propria cale, dar rămăsesem în Ordin, deoarece credeam în codul său.

Cu toate acestea, Reginald mă minţise.

De fapt, nu mă minţise. Cum spusese Holden? „Nu destăinuise toate informaţiile.”

De ce?

Şi, mai ales, de ce reacţionase Lucio în felul acela, când îi spusesem că urma să-şi vadă mama?

La auzul numelui meu, al doilea grădinar m-a privit mai cu atenţie, după care s-a înclinat respectuos, când am trecut şi am încuviinţat din cap spre el. M-am simţit brusc mai înalt şi, aproape umflându-mi pieptul, m-am apropiat de uşa din faţă pe care o cunoşteam atât de bine. Înainte de a ciocăni, m-am întors şi m-am mai uitat o dată spre peluza de pe care mă priveau cei doi paznici. Mă instruisem pe iarba aceea, îmi petrecusem nenumărate ore pe ea, şlefuindu-mi abilităţile de spadasin.

Apoi am ciocănit şi uşa a fost deschisă de alt bărbat îmbrăcat asemănător, care purta, de asemenea, o sabie scurtă la brâu. În vremea când stătusem aici, castelul nu avusese niciodată atât de mult personal, dar, pe de altă parte, când stătusem eu aici, nu se aflase niciodată un oaspete aşa important ca descifratoarea.

Primul chip familiar pe care l-am văzut a fost al lui John Harrison, care s-a uitat de două ori la mine, după care a tresărit surprins.

— Haytham, a rostit el, ce naiba cauţi aici?

— Salut, John, am spus sec. Reginald este în castel?

— Păi, da, însă el trebuie să fie în castel. Ce cauţi tu aici?

— Am venit să mă interesez de Lucio.

— Poftim? Harrison s-a înroşit pe dată la faţă. Ai venit să te „interesezi de Lucio”? De acum avea greutăţi în a-şi găsi cuvintele. De ce? Ce Dumnezeu crezi că faci?

— John, am zis pe un ton liniştit, te rog, calmează-te. N-am fost urmărit din Italia. Nimeni nu ştie că sunt aici.

— Pe toţi dracii, sper să fie aşa!

— Unde-i Reginald?

— Sub scară, cu prizonierii.

— „Prizonierii”?

— Monica şi Lucio.

— Am înţeles. Nu ştiusem că sunt consideraţi prizonieri.

În clipa aceea o uşă s-a deschis sub scară şi a apărut Reginald. Cunoşteam bine uşa aceea – ducea în beciul care, pe timpul cât stătusem eu aici, era un loc umed, cu tavan scund, cu un perete acoperit de rafturi din lemn pentru sticlele de vin, dispărute în mare parte, iar ceilalţi pereţi înnegriţi de mucegai.

— Salut, Haytham, a rostit el printre dinţi. Nu erai aşteptat.

Nu departe se afla o santinelă, căreia acum i s-a alăturat alta. M-am uitat de la ele, la Reginald şi John, care păreau o pereche de funcţionari îngrijoraţi. Niciunul dintre ei nu era înarmat, dar, chiar dacă ar fi fost, probabil că i-aş fi putut doborî pe toţi patru. Dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva...

— Aşa este, am încuviinţat. John tocmai îmi spunea cât de surprins este de vizita mea.

— Păi... cam aşa e. Ai acţionat nesăbuit, Haytham...

— Poate, însă am vrut să văd care-i soarta lui Lucio. Acum mi s-a spus că este prizonier, aşa că poate am căpătat răspunsul.

Reginald a chicotit.

— La ce te-ai aşteptat?

— La ceea ce mi s-a spus iniţial. Că misiunea era de a-i reuni pe mamă şi fiu, că descifratoarea fusese de acord să lucreze la jurnalul lui Vedomir, dacă noi îl puteam recupera pe fiul ei de la rebeli.

— Nu ţi-am spus nicio minciună, Haytham. Este adevărat: după sosirea lui Lucio, Monica a început să lucreze la descifrarea jurnalului.

— Dar nu aşa cum îmi imaginasem eu.

— Dacă zăhărelul nu dă roade, mai recurgem şi la bici, a replicat Reginald cu ochi reci. Îmi pare rău dacă ţi-ai închipuit că era vorba de mai mult zăhărel decât bici.

— Vreau s-o văd, am spus şi el a încuviinţat scurt din cap.

S-a întors şi a luat-o înainte pe uşa care ducea la o scară cu trepte din piatră. Lumina dansa pe pereţi.

— În privinţa jurnalului, a spus Reginald pe când coboram, am făcut progrese importante. Deocamdată am reuşit să stabilim că există o amuletă. Cumva se potriveşte cu tainiţa. Dacă am putea obţine amuleta...

La piciorul scării, mangaluri din fier fixate pe drugi luminau drumul spre o uşă în faţa căreia se afla un gardian. S-a tras într-o parte şi ne-a deschis uşa, ca să trecem. Înăuntru, beciul era aşa acum mi-l reaminteam, iluminat de făclii ce pâlpâiau. La un capăt era o masă. Era fixată de podea, iar Lucio era prins cu cătuşe de ea; alături se afla mama lui, care oferea o imagine stranie. Stătea pe un jilţ ce părea că fusese adus în beci special în acest scop. Purta fustă lungă, peste care avea o haină încheiată cu nasturi până sus şi ar fi arătat ca o femeie bisericoasă, dacă nu i-ai fi zărit legăturile din fier ruginit din jurul încheieturilor şi braţelor jilţului, şi mai cu seamă masca din fier ce-i acoperea faţa ca un căpăstru.

Lucio s-a întors în scaunul lui, m-a zărit şi ochii i-au fulgerat de ură, după care a revenit la treaba lui.

Eu mă oprisem în mijlocul podelei, la jumătatea drumului între uşă şi descifratori.

— Ce-nseamnă asta? am spus, arătând spre mama lui Lucio, care m-a privit cu ură dinapoia căpăstrului metalic.

— Masca e doar temporară. În dimineaţa asta, Monica a fost cam gălăgioasă în condamnarea tacticii noastre. De aceea i-am mutat aici pentru restul zilei. Reginald a ridicat glasul şi s-a adresat celor doi: Sunt sigur că, după ce vă veţi reconsidera manierele, mâine vă puteţi întoarce în camerele voastre.

— Nu mi se pare-n regulă.

— Haytham, m-a asigurat el iritat, camerele lor sunt mult mai plăcute.

— N-ar trebui totuşi să fie trataţi aşa.

— Şi nici bietul copil din Pădurea Neagră n-ar fi trebuit să fie speriat de moarte, aşa cum ai făcut tu când i-ai pus sabia la gât! s-a răstit Reginald.

Am tresărit, am deschis gura, dar nu mi-am găsit cuvintele.

— Atunci a fost... Atunci a fost...

— Altceva? Fiindcă era vorba despre încercarea de a-i găsi pe ucigaşii tatălui tău? Haytham... Reginald m-a prins de cot şi m-a condus afară din beci, pe coridor, după care am suit scara. Lucrul acesta este mai important decât acela. Poate că tu n-o crezi, dar aşa este. Implică întregul viitor al Ordinului.

Nu mai eram sigur în privinţa respectivă. Nu mai eram sigur ce era mai important, dar n-am spus nimic.

— Şi ce se va întâmpla după ce vor termina de descifrat jurnalul? am spus când am revenit în holul de la intrare.

M-a privit în ochi.

— Ah, nu, am rostit înţelegând. Niciunul nu trebuie să păţească vreun rău.

— Haytham, nu-mi place când te comporţi de parcă mi-ai da ordine...

— Atunci nu-l considera un ordin! am şuierat eu. Consideră-l o ameninţare. După ce-şi vor termina treaba, ţine-i aici dacă nu vrei să-i eliberezi, dar dacă vor păţi ceva, va trebui să-mi dai socoteală.

Reginald m-a privit îndelung şi sfredelitor. Mi-am dat seama că inima îmi bubuia şi am sperat să nu mă trădez prin alte semne, mai vizibile. Oare mă mai ridicasem vreodată împotriva lui în felul acesta? Cu asemenea vehemenţă? Nu-mi aminteam.

— Fie, a spus el după o clipă. Nu vor păţi niciun rău. Am cinat într-o tăcere aproape absolută, iar oferta unui pat pentru a-mi petrece noaptea a fost făcută cu jumătate de gură. Voi pleca dimineaţă; Reginald mi-a promis că mă va ţine la curent cu cele aflate din jurnal. Căldura dintre noi a dispărut însă. În mine, el vede nesupunere; în el, eu văd minciună.

18 aprilie 1754

I

La începutul acestei seri m-am aflat la Royal Opera House, alături de Reginald, care aştepta cu vădită încântare Opera cerşetorului{3}. La ultima noastră întâlnire, eu îl ameninţasem şi nu uitasem asta, dar părea că el o făcuse. Fie că uitase, fie că iertase – una din două. În tot cazul, era ca şi cum confruntarea nu avusese loc niciodată; tabla fusese ştearsă, fie de spectacolul promiţător din seara aceasta, fie de încredinţarea că amuleta se afla în apropiere.

Se afla în clădirea Operei, mai exact în jurul gâtului unui Asasin care fusese numit în jurnalul lui Vedomir şi care fusese apoi descoperit de agenţi templieri.

Un Asasin. El era următoarea mea ţintă. Prima mea misiune după ce-l recuperasem pe Lucio din Corsica şi prima în care aveam să-mi utilizez arma cea nouă: pumnalul secret. Am luat binoclul de operă şi am privit spre bărbatul aflat în partea opusă a sălii – ţinta mea –, iar ironia situaţiei m-a izbit din plin.

Ţinta mea era Miko.

L-am lăsat pe Reginald şi am mers pe coridoarele Operei, prin spatele scaunelor, pe lângă spectatori, până am ajuns la staluri. Am intrat fără zgomot în loja în care se găsea Miko şi l-am atins uşor pe umăr.

Eram pregătit dacă ar fi încercat orice, însă deşi corpul i s-a încordat şi l-am auzit inspirând şuierat printre dinţi, nu a schiţat nicio mişcare pentru a se apăra. Era aproape ca şi cum s-ar fi aşteptat, când am întins mâna şi i-am rupt amuleta de pe şiretul din jurul gâtului... şi oare am perceput şi un sentiment de uşurare? Ca şi cum ar fi fost recunoscător să scape de responsabilitate, ca şi cum ar fi fost încântat să nu-i mai fie custode?

— Ar fi trebuit să fi venit la mine, a oftat el. Am fi găsit altă cale...

— Da, însă atunci ai fi ştiut, am replicat.

S-a auzit un clic când am activat pumnalul şi l-am văzut surâzând, ştiind că era cel pe care i-l luasem în Corsica.

— Dacă mai contează, i-am spus, îmi pare rău.

— Şi mie, a zis el şi l-am ucis.

II

După câteva ore am participat la întâlnirea din casa de pe Fleet and Bride, aşezat împreună cu alţii în jurul unei mese, cu atenţia concentrată asupra lui Reginald, dar şi asupra cărţii din faţa noastră. Era deschisă, iar pe pagina respectivă se vedea simbolul Asasinilor.

— Domnilor, a rostit Reginald şi ochii îi sclipeau de parcă ar fi fost gata să lăcrimeze, am în mâna mea o cheie. Iar dacă putem da crezare acestei cărţi, atunci cheia asta va deschide uşile unei tainiţe construite de Cei Care Au Existat Înainte.

Nu m-am putut abţine.

— Aha, dragii noştri prieteni care au stăpânit, au ruinat şi apoi au dispărut din lume, am zis eu. Ştii cumva şi ce vom găsi acolo?

Dacă Reginald îmi simţise sarcasmul, nu s-a trădat în niciun fel. S-a întins către amuletă, a ridicat-o şi s-a desfătat în liniştea lăsată brusc în jurul mesei când amuleta a început să-i strălucească în mână. Până şi eu a trebuit să recunosc că am fost impresionat, iar Reginald m-a privit cu subînţeles.

— Am putea găsi cunoaştere, a răspuns el. Poate o armă, sau ceva încă necunoscut, a cărei realizare şi scop să fie de nepătruns. Poate fi ori una, ori alta. Sau niciuna dintre ele. Înaintaşii continuă să fie o enigmă. Sunt sigur totuşi într-o privinţă – indiferent ce ne aşteaptă îndărătul acelor uşi, va însemna pentru noi un avantaj uriaş.

— Sau pentru adversarii noştri, am comentat eu, dacă vor ajunge cumva primii acolo.

Reginald a zâmbit. Începusem să cred, în cele din urmă?

— Nu vor ajunge. Ai avut tu grijă în privinţa asta.

Miko murise, regretând că nu găsise altă cale. Oare ce dorise să spună? Un acord între Asasini şi Templieri? Gândurile mi s-au îndreptat spre tata.

— Presupun că ştii unde se află tainiţa, am zis după o pauză.

— Domnule Harrison! a rostit Reginald, şi John a înaintat cu o hartă pe care a desfăşurat-o. Ce arată calculele tale?

John a trasat un cerc pe hartă; aplecându-mă mai mult, am văzut că includea provinciile New York şi Massachusetts din America.

— Domnule Birch, a rostit el, cred că este undeva în regiunea aceasta.

— Este o suprafaţă destul de mare, am zis încruntându-mă.

— Îmi pare rău. Aş fi vrut să fiu ceva mai precis...

— E-n regulă, a intervenit Reginald. Ajunge pentru început. Şi de aceea te-am chemat aici, Maestre Kenway. Dorim să pleci în America, să găseşti tainiţa şi să ne aduci conţinutul ei.

— Sunt la dispoziţia voastră, am spus şi l-am blestemat în gând pentru nebunia lui, regretând că nu puteam fi lăsat în pace să-mi continui propriile investigaţii, după care am adăugat: Deşi o sarcină de asemenea amploare va necesita ajutoare.

— Bineînţeles, a fost de acord Reginald şi mi-a întins o foaie de hârtie. Iată numele a cinci bărbaţi care simpatizează cu cauza noastră. De asemenea, fiecare dintre ei are abilităţi particulare pentru a-ţi fi de folos în acţiunea ta. Cu ei, nu-ţi va mai lipsi nimic.

— Atunci ar fi bine să pornesc fără zăbavă.

— Ştiam că nu mi-am pus zadarnic încrederea în tine. Ţi-am cumpărat un bilet până la Boston. Corabia pleacă în zori. Du-te, Haytham – şi onorează întregul Ordin!

8 iulie 1754

I

Bostonul scânteia sub soare, în timp ce pescăruşi cârâitori dădeau roată în văzduh, apa plescăia zgomotos, lovindu-se de zidul portului, şi pasarela răpăia ca o darabană când am debarcat din Providence, obosit şi dezorientat după mai bine de o lună petrecută pe ocean, dar în culmea fericirii că revenisem pe uscat. M-am oprit, lăsând marinari de pe o fregată din apropiere să rostogolească butoiaşe de-a curmezişul drumului, cu zgomote ca tunetele unei furtuni îndepărtate, şi privirea mi-a trecut de la smaraldul strălucitor al oceanului, pe care se clătinau lin catargele corăbiilor de război din Marina Regală, iahturilor şi fregatelor, spre doc, spre treptele late din piatră ce suiau de pe debarcadere şi pontoane către portul ticsit de soldaţi, negustori şi mateloţi, apoi mai sus, dincolo de port, către oraşul Boston, ale cărui turle de biserici şi clădiri specifice din cărămidă roşie păreau să se împotrivească oricăror încercări de aranjare, ca şi cum fuseseră azvârlite de mâna Divinităţii pe coasta dealului. Şi, peste tot, steagurile Regatului Unit ce fluturau alene în briză, pentru a reaminti vizitatorilor – dacă mai aveau îndoieli – că britanicii fuseseră aici.

Voiajul din Anglia până în America nu fusese lipsit de peripeţii, pe scurt fie spus. Îmi făcusem prieteni şi descoperisem duşmani, supravieţuind unei tentative de asasinat – de către Frăţie, fără doar şi poate, care dorea să se răzbune pentru crima de la Operă şi să recupereze amuleta.

Pentru ceilalţi pasageri şi pentru echipajul corăbiei, eu fusesem un mister. Unii credeau că eram un cărturar. I-am spus noii mele cunoştinţe, James Fairweather, că „rezolvam probleme” şi că vizitam America pentru a vedea cum era viaţa acolo: ce fusese păstrat din imperiu şi ce fusese abandonat, ce schimbări adusese conducerea britanică.

Erau, desigur, simple născoceli, totuşi nu minciuni sfruntate. Asta deoarece, deşi venisem cu o misiune clară din partea templierilor, eram şi curios să văd această ţară despre care auzisem atâtea, uriaşă, se părea, şi ai cărei locuitori erau însufleţiţi de un spirit neîmblânzit de pionierat.

Unii dintre noi afirmau că spiritul acela ar putea într-o bună zi să fie folosit chiar împotriva noastră şi că supuşii noştri, dacă ar fi exploatat hotărârea aceea, ar fi reprezentat un duşman formidabil. Erau însă şi alţii care spuneau că America era pur şi simplu prea mare pentru a fi guvernată de noi, că era un butoi cu pulbere, gata să explodeze, că locuitorii săi se vor sătura în scurt timp de taxele ce le erau impuse pentru ca o ţară aflată la mii de kilometri depărtare să se poată război cu alte ţări aflate la mii de kilometri depărtare şi că, atunci când avea să explodeze, era posibil ca noi să nu avem resursele necesare pentru a ne apăra interesele. Ca atare, speram să pot fi în stare să judec toate acestea cu propriii mei ochi.

Însă numai ca adaos pe lângă misiunea mea principală, care... ei bine, ar fi corect să spun că, pentru mine, misiunea se schimbase pe drum. Păşisem la bordul lui Providence cu un set de convingeri şi debarcasem după ce convingerile acelea îmi fuseseră mai întâi contestate, apoi zdruncinate, şi în cele din urmă schimbate – şi totul numai din cauza cărţii.

Cartea pe care mi-o dăduse Reginald. Petrecusem mare parte din timpul scurs la bordul corabiei citind-o; fără exagerare, cred că am parcurs-o de douăzeci de ori şi tot nu eram sigur dacă o înţelesesem pe deplin.

Eram sigur totuşi de ceva. Dacă până atunci mă gândisem cu îndoială la Cei Care Au Existat Înainte, ca un sceptic, un agnostic, şi considerasem că obsesia lui Reginald faţă de ei era în cazul cel mai fericit o belea, iar în cazul cel mai rău o preocupare ce ameninţa să deraieze însăşi funcţionarea Ordinului nostru, acum lucrurile nu mai stăteau aşa. Acum credeam.

Cartea părea să fi fost scrisă – sau poate, mai bine zis, scrisă, ilustrată, decorată, mâzgălită – de un bărbat, sau poate de mai mulţi: câţiva lunatici, care umpluseră pagină după pagină cu ceea ce, la prima vedere, mi s-au părut nişte afirmaţii nebuneşti şi bizare, pe care trebuia fără doar şi poate să le ignori, luându-le în râs.

Cu toate acestea, cu cât am citit mai mult, cu atât am început să văd adevărul. De-a lungul anilor, Reginald îmi povestise (eu obişnuiam să spun că mă „plictisise”) despre teoriile lui referitoare la o rasă de fiinţe ce existase înaintea oamenilor. El susţinuse mereu că noi apăruserăm în urma strădaniilor lor şi că de aceea eram obligaţi să-i slujim; că strămoşii noştri luptaseră pentru a-şi câştiga libertatea într-un război lung şi sângeros.

În cursul voiajului meu am descoperit că toate acelea îşi aveau originea în carte, care, pe măsură ce am citit-o, a avut asupra mea un efect pe care-l pot descrie doar ca profund. Brusc am înţeles de ce Reginald devenise atât de obsedat de rasa aceea. Mai ţii minte cum râsesem de el? Acum însă, citind cartea, n-am mai simţit dorinţa respectivă, ci doar un sentiment de uimire, un fel de iluminare interioară care, la răstimpuri, aproape că mă ameţea de surescitare şi de un simţământ pe care-l pot descrie doar ca „nimicnicie”, de înţelegere a propriului meu loc în lume. Parcă privisem printr-o gaură de cheie, aşteptându-mă să văd de cealaltă parte o încăpere, dar văzusem de fapt o altă lume.

Şi ce se întâmplase cu Cei Care Au Existat Înainte? Ce lăsaseră în urmă şi cum puteau să ne ajute vestigiile lor? Asta nu ştiam. Era un mister care-mi nedumerise de multe veacuri Ordinul, un mister pe care mi se ceruse să-l rezolv, un mister care mă adusese aici, în Boston.

— Maestre Kenway! Maestre Kenway!

Eram strigat de un tânăr gentilom, care apăruse din mulţime. Apropiindu-mă de el, am întrebat precaut:

— Eu sunt acela. Te pot ajuta cu ceva?

A întins mâna, ca s-o strângă pe a mea.

— Mă numesc Charles Lee, domnule. Încântat de cunoştinţă. Mi s-a cerut să-ţi arăt oraşul. Să te ajut să te instalezi.

Mi se spusese despre Charles Lee. Nu făcea parte din Ordin, însă dorea să ni se alăture şi, potrivit spuselor lui Reginald, avea să se dea bine pe lângă mine cu speranţa de a-şi asigura susţinerea mea. Când l-am văzut, mi-am reamintit: acum eram Mare Maestru al Ritului Colonial.

Charles avea păr negru şi lung, favoriţi groşi şi nas coroiat şi proeminent şi, cu toate că mi-a plăcut imediat de el, am observat că, deşi zâmbea când îmi vorbea, îi privea mai degrabă cu dispreţ pe toţi din port.

Mi-a făcut semn să-mi las valizele unor hamali şi am început să ne strecurăm prin mulţimile de pe cheiul lung, pe lângă pasageri cu privirile ameţite şi mateloţi care încă se reobişnuiau cu mersul pe uscat, printre hamali, docheri, negustori şi soldaţi, copii neastâmpăraţi şi câini ce ni se încurcau printre picioare.

Mi-am scos pălăria, salutând două tinere femei ce chicoteau, apoi l-am întrebat:

— Charles, ţie îţi place aici?

— Aş zice că Bostonul are un farmec anume, mi-a răspuns peste umăr. De altfel, asta se poate spune despre toate coloniile. Este adevărat că oraşele lor n-au nimic din sofisticarea sau splendoarea Londrei, dar oamenii sunt cinstiţi şi muncitori. Predomină un soi de spirit de pionierat, care mi se pare fascinant.

Am privit în jur.

— Este într-adevăr mare lucru să priveşti un loc care şi-a găsit până la urmă calea.

— O cale scăldată în sângele altora, din păcate.

— Ah, dar aceasta-i o poveste veche de când lumea şi care, probabil, nu se va schimba. Oamenii sunt creaturi disperate şi crude, porniţi pe căile cuceririlor. Saxonii şi francii... Otomanii şi sefevizii... Aş putea-o ţine aşa ore în şir. Întreaga istorie a omenirii nu este decât o succesiune de subjugări.

— Mă rog cerului ca într-o bună zi să ne ridicăm deasupra ei, a replicat Charles.

— În vreme ce tu te vei ruga, eu voi acţiona. Vom vedea cine va izbândi primul.

— A fost doar un fel de a vorbi, a rostit el pe un ton rănit.

— Aşa este, dar este unul periculos. Cuvintele au putere. Mânuieşte-le cu înţelepciune.

Am tăcut amândoi.

— Ţi-ai primit însărcinarea de la Edward Braddock, da? am întrebat, trecând pe lângă o cotigă încărcată cu fructe.

— Da, însă m-am gândit că aş putea... ei bine, mi-am spus...

Am păşit iute în lateral, ca să evit o fetiţă cu părul prins în codiţe.

— Spune odată! l-am îndemnat.

— Îmi cer iertare, domnule. Am... am sperat că aş putea studia sub îndrumarea ta. Dacă va fi să slujesc Ordinul, nu-mi pot imagina un mentor mai bun.

Am simţit un fior mărunt de satisfacţie.

— Măgulitor din partea ta, însă cred că mă supraestimezi.

— Cu neputinţă, domnule.

Nu departe de noi, un băieţaş aprins la faţă şi purtând o şapcă vindea gazete şi răcnea de zor ştiri despre bătălia de la Fort Necessity:

— Trupele franceze au declarat victoria după retragerea lui Washington! ţipa el. Drept răspuns, ducele de Newcastle a angajat şi mai mulţi soldaţi pentru a contracara ameninţarea străină!

„Ameninţarea străină”, m-am gândit. Cu alte cuvinte, francezii. Dacă se putea da crezare zvonurilor, conflictul acesta, pe care ei îl numeau Războiul franco-indian, era pe punctul să ia amploare.

Nu exista nici măcar un englez în viaţă care să nu-i deteste pe francezi, dar eu cunoşteam un englez anume care-i ura cu atâta patimă, încât venele de pe tâmple i se umflau, iar acela era Edward Braddock. Când a venit în America, într-acolo ar fi trebuit să se îndrepte, lăsându-mă pe mine să-mi văd de treburi... sau aşa speram.

I-am făcut semn băieţaşului să se îndepărteze, când a încercat să mă estorcheze de şase penny pentru gazetă. Nu aveam chef să citesc despre şi mai multe victorii ale francezilor.

Când am ajuns la caii noştri, şi Charles mi-a spus că vom merge la taverna „Green Dragon”, m-am întrebat cum vor fi cei cu care urma să mă întâlnesc.

— Ţi s-a spus de ce am venit la Boston? l-am întrebat.

— Nu. Maestrul Birch a spus că trebuie să ştiu doar atât cât vei considera de cuviinţă să-mi împărtăşeşti. Mi-a trimis o listă de nume şi mi-a cerut să mă îngrijesc să-i poţi găsi pe oamenii aceia.

— Şi ai avut noroc în privinţa asta?

— Da. William Johnson ne aşteaptă la „Green Dragon”.

— Cât de bine îl cunoşti?

— Nu prea bine. Dar a văzut semnul Ordinului şi n-a şovăit să vină.

— Dovedeşte-te credincios cauzei şi s-ar putea să afli şi tu care sunt planurile noastre, am zis.

A surâs radios.

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, domnule!

II

„Green Dragon” era o clădire mare din cărămidă cu acoperiş în pantă, smolit, care avea deasupra uşii din faţă o firmă pictată cu dragonul ce-i împrumutase numele. Potrivit spuselor lui Charles, era localul cel mai faimos din oraş, unde toţi, de la patrioţi, la soldaţi şi la guvernatori se întâlneau pentru a flecări, a complota, a bârfi şi a încheia afaceri. Orice se întâmpla în Boston avea şanse mari să fi fost plănuit aici, pe Union Street.

Asta nu însemna însă că Union Street în sine ar fi fost o stradă plăcută. Era practic un râu de noroi şi ne-a încetinit înaintarea când ne-am apropiat de tavernă, având grijă să nu stropim vreunul dintre grupurile de gentilomi ce stăteau afară şi discutau de zor, rezemaţi în bastoane. Ocolind căruţe şi salutând scurt din cap soldaţii călări, am ajuns la o clădire scundă din lemn care adăpostea grajdul, unde ne-am lăsat caii, apoi am traversat cu grijă peste torentele de lături, mergând spre local. Înăuntru am făcut de îndată cunoştinţă cu proprietarii: Catherine Kerr, care era (fără dorinţa de a jigni) o femeie destul de voinică, şi Cornelius Douglass, ale cărui prime cuvinte pe care le-am auzit după ce am intrat au fost:

— Să mă pupi în dos, scârbă!

Din fericire, nu ni se adresase nici mie, nici lui Charles, ci Catherinei. Când cei doi ne-au zărit, comportamentele li s-au schimbat instantaneu din belicoase în slugarnice şi s-au îngrijit ca bagajele să-mi fie duse în cameră.

Charles avusese dreptate: William Johnson se afla deja acolo şi am făcut cunoştinţă într-o cameră de la etaj. Era mai vârstnic şi purta acelaşi fel de straie ca Charles, dar răspândea un aer de oboseală, o experienţă de viaţă întipărită în cutele feţei; s-a ridicat de la masa unde studia nişte hărţi şi mi-a scuturat mâna.

— Încântat de cunoştinţă, a rostit, iar apoi, după ce Charles a plecat să stea de pază în faţa uşii, s-a aplecat spre mine şi a adăugat: Un flăcău de treabă, chiar dacă niţel cam prea zelos.

Am păstrat pentru mine orice păreri aş fi avut despre Charles şi i-am făcut semn din ochi să continue.

— Mi s-a spus că pregătiţi o expediţie, a zis el.

— Noi credem că în regiune există un loc străvechi al înaintaşilor, am vorbit eu alegându-mi cu grijă cuvintele. Ca să-l găsim, am nevoie de cunoştinţele tale despre locuri şi oameni.

William a făcut o grimasă.

— Din păcate, mi-a fost furat sipetul în care-mi ţineam cercetările. Fără el, nu am cu ce să te ajut.

Din propria mea experienţă, ştiam bine că nimic nu era niciodată simplu.

— Atunci îl vom găsi. Am suspinat. Ai vreun indiciu?

— Asociatul meu, Thomas Hickey, a început deja să pună întrebări. Este destul de priceput la dezlegatul limbilor.

— Spune-mi unde-l pot găsi şi voi vedea dacă pot grăbi lucrurile.

— Am auzit zvonuri despre nişte bandiţi care-şi au sediul într-o fermă în sud-vestul oraşului, a zis William. Probabil că-l vei găsi acolo.

III

În afara oraşului, grâul din lanuri se legăna în briza uşoară a serii. Nu departe se afla gardul înalt al fermei ce aparţinea bandiţilor, iar dinăuntru se auzea hărmălaia unei petreceri. „De ce nu?” mi-am zis. Când duci o viaţă de bandit, fiecare zi în care ai scăpat de moartea în ştreangul călăului sau sub baioneta unui soldat este motiv de sărbătoare.

La poartă erau adunaţi mai mulţi bărbaţi, gărzi şi prieteni de-ai lor; unii beau, alţii încercau să stea de pază şi toţi discutau gălăgios. În stânga fermei, lanul de grâu se ridica lin spre o colină în vârful căreia o santinelă avea grijă de un foc micuţ. Şederea lângă un foc nu-i chiar cea mai râvnită îndeletnicire pentru un paznic, dar altfel părea unul dintre puţinii bandiţi care-şi luau îndatorirea în serios. În mod sigur, nu existau şi alte santinele. Sau, dacă existau, atunci zăceau undeva pe sub copaci, răpuse de alcool, întrucât nimeni nu ne-a observat pe mine şi pe Charles când ne-am furişat, apropiindu-ne de un bărbat care stătea ghemuit lângă un zid de piatră pe jumătate năruit, de unde supraveghea ferma.

Era Thomas Hickey. Un ins cu faţa rotundă, cam zdrenţăros şi pesemne cam prea topit după băutură, dacă nu mă înşelam. El era cel care, potrivit spuselor lui William, se pricepea la dezlegarea limbilor? După cum arăta, ai fi zis că nu-i în stare să se dezlege nici măcar la izmene.

Poate că, din amor-propriu, l-am găsit antipatic şi fiindcă Thomas era prima persoană pe care o întâlnisem de la sosirea în Boston căreia numele meu nu-i spunea nimic. Însă, dacă asta m-a nemulţumit pe mine, nu s-a comparat nici pe departe cu efectul pe care l-a avut asupra lui Charles, care a tras sabia din teacă.

— Puţin respect, băiete! a şuierat el.

I-am pus o mână pe braţ, pentru a-l domoli.

— Fii pe pace, Charles! i-am zis, după care m-am adresat lui Thomas: William Johnson ne-a trimis cu speranţa că am putea să-ţi... grăbim căutarea.

— N-am nevoie de ajutoare, a răspuns el pe un ton tărăgănat, şi nici de vorbirea ta şmecheră de londonez. I-am găsit pe hoţi.

Lângă mine, Charles s-a burzuluit.

— Atunci de ce pierzi vremea?

— Mă gândesc cum să mă ocup de golanii ăştia, a zis Thomas.

A arătat curtea fermei, după care s-a întors către noi cu ochi întrebători şi un rânjet obraznic. Am oftat. Era timpul să trec la treabă.

— Bine, eu lichidez santinela de pe colină şi mă duc în spatele gărzilor de la poartă. Voi doi vă apropiaţi din faţă. Când deschid focul, vă năpustiţi. Vom putea să-i luăm prin surprindere. Îi vom doborî pe jumătate înainte să-şi dea măcar seama ce se-ntâmplă.

Mi-am luat muscheta, i-am părăsit pe cei doi tovarăşi ai mei şi m-am târât până la marginea lanului de grâu, unde m-am ghemuit şi am ţintit santinela. Bărbatul îşi încălzea mâinile, ţinând puşca între picioare, şi probabil că nu m-ar fi văzut sau auzit nici dacă m-aş fi apropiat călare pe o cămilă. M-am simţit ca un laş să apăs pe trăgaci, dar am făcut-o.

Am înjurat în barbă când santinela a căzut cu faţa în foc, ridicând o jerbă de scântei. În curând mirosul de ars, dacă nu altceva, avea să-i alerteze pe tovarăşii lui. Am revenit în grabă la Charles şi Thomas, care s-au apropiat de tabăra bandiţilor, iar eu am ocupat o poziţie nu departe, mi-am sprijinit patul puştii în umăr şi am ţintit unul dintre bandiţii care stăteau în picioare – deşi ar fi fost poate mai corect spus „se clătinau” – imediat în afara porţii. Pe când îl priveam, a pornit spre lanul de grâu, poate pentru a schimba santinela pe care o împuşcasem deja şi care acum se frigea la propriul ei foc. Am aşteptat până a ajuns la marginea lanului, am stat răbdător, deoarece hărmălaia din curtea fermei se domolise dintr-un motiv necunoscut, după care, când strigătele şi hohotele au reînceput, am apăsat pe trăgaci.

Banditul a căzut în genunchi, apoi s-a răsturnat pe o parte, cu jumătate din ţeastă spulberată, iar eu m-am uitat imediat la poarta fermei ca să văd dacă împuşcătura fusese auzită.

Se părea că nu. Cei de la poartă îşi îndreptaseră atenţia spre Charles şi Thomas, îşi scoseseră săbiile şi pistoalele şi începuseră să răcnească la ei:

— Căraţi-vă de-aici!

Camarazii mei au mai zăbovit însă, aşa cum le cerusem. Puteam vedea cum le furnicau degetele ca să-şi scoată armele, dar nu s-au grăbit. Erau soldaţi ascultători. Mă aşteptau să deschid focul.

Sosise momentul. Am ochit individul care mi se părea a fi şeful grupului. Am apăsat trăgaciul şi am văzut sângele ţâşnindu-i prin ceafă, după care s-a prăbuşit pe spate.

De data asta focul de armă îmi fusese auzit, dar n-a mai contat, fiindcă Charles şi Thomas şi-au scos săbiile din teci la unison şi au atacat, iar alţi doi paznici au căzut, cu sângele ţâşnindu-le din beregate.

La poartă s-a declanşat haosul şi lupta a început cu adevărat.

Am izbutit să mai ucid alţi doi bandiţi, după care am abandonat muscheta, am tras sabia din teacă şi m-am năpustit în toiul încăierării, unde am stat umăr la umăr cu Charles şi Thomas. De data asta mi-a plăcut să lupt alături de camarazi şi am anihilat alţi trei tâlhari, care s-au prăbuşit urlând, pe când tovarăşii lor s-au repezit spre clădirea fermei şi s-au baricadat înăuntru.

Singurii rămaşi afară eram eu, Charles şi Thomas, toţi gâfâind din greu şi scuturându-ne săbiile de sânge. L-am privit pe Thomas cu alţi ochi: se descurcase bine, cu o viteză şi iscusinţă care nu i s-ar fi ghicit după înfăţişarea. Şi Charles se uita la el, deşi mai degrabă cu neplăcere, ca şi cum îndemânarea sa în luptă îl iritase.

Acum ne confruntam însă cu altă problemă: pusesem stăpânire pe curte, însă uşa fermei era baricadată de cei care se retrăseseră. Thomas a fost cel care a sugerat să tragem un foc în butoiaşul cu pulbere – altă idee bună din partea celui pe care iniţial îl desconsiderasem, socotindu-l un beţivan aşa că am procedat ca atare şi am deschis o gaură mare în perete, prin care am năvălit, călcând peste cadavrele sfârtecate de pe holul aflat dincolo de perete.

Am alergat mai departe. Pe jos erau covoare şi carpete groase, iar la ferestre atârnau draperii scumpe. Totul era în penumbră. Am auzit strigăte, glasuri de femei şi de bărbaţi deopotrivă, apoi zgomot de paşi ce fugeau, pe când înaintam, eu cu sabia într-o mână şi cu un pistol în cealaltă, folosind ambele arme, ucigând pe oricine mi-ar fi ieşit în cale.

Thomas se înarmase cu un sfeşnic şi l-a folosit pentru a zdrobi ţeasta unui bandit, după care şi-a şters sângele şi creierii care-i împroşcaseră faţa, iar în clipa imediat următoare Charles ne-a reamintit pentru ce ne aflam aici: să recuperăm sipetul lui William. L-a descris în vreme ce străbăteam coridoare mai întunecoase, pe care întâmpinam de-acum tot mai puţină rezistenţă. Bandiţii fie fugeau din calea noastră, fie se regrupau undeva într-o formaţiune mai organizată. Asta nu conta însă câtuşi de puţin pentru mine; scopul era găsirea sipetului.

L-am găsit până la urmă în fundul unui budoar ce duhnea a bere şi sex, şi care era ticsit de oameni: femei aproape dezbrăcate, care au înhăţat veşminte şi au fugit ţipând, şi câţiva hoţi ce încărcau arme. Un glonţ s-a înfipt în canatul uşii, lângă mine, şi ne-am adăpostit pe dată, când alt bărbat, gol-puşcă, a ridicat pistolul să tragă.

Charles a răspuns focului din cealaltă parte a uşii, iar bărbatul dezbrăcat a căzut pe covor cu o gaură roşie, zdrenţuită, în piept, trăgând după el aşternutul. Alt glonţ a brăzdat un canat şi toţi trei ne-am retras la adăpost. Thomas a scos sabia, când alţi doi bandiţi au apărut pe coridor şi s-au năpustit spre noi. Charles i s-a alăturat.

— Aruncaţi armele, a strigat unul dintre bandiţii din budoar, şi s-ar putea să vă cruţ vieţile!

— Vă fac aceeaşi ofertă, am replicat dinapoia uşii. N-am nimic de împărţit cu voi, ci doresc numai să restitui sipetul proprietarului său de drept.

În glasul tâlharului s-a auzit un pufnet de dispreţ.

— Domnul Johnson nu are mai nimic drept în el.

— Nu-mi voi repeta oferta.

— De acord.

Am auzit o mişcare în apropiere şi am sărit fulgerător dintr-o parte în cealaltă a uşii. Unul dintre bărbaţii dinăuntru încercase să se apropie pe furiş de uşă, dar i-am trimis un glonţ între ochi şi s-a prăbuşit pe podea, iar pistolul i-a zburat din mână. Cel rămas în cameră a tras din nou, apoi s-a întins să recupereze arma tovarăşului său, dar eu îmi reîncărcasem deja pistolul şi-i ghicisem intenţia, aşa că l-am împuşcat, nimerindu-l în coaste. S-a retras îndată aidoma unui animal rănit şi a căzut pe pat, ghemuit, printre aşternuturi mototolite şi pătate de sânge, iar eu am intrat precaut, cu pistolul înainte.

M-a privit cu ură. În niciun caz nu aşa plănuise să ia sfârşit seara.

— Cei ca tine n-au nevoie de hărţi şi înscrisuri, am rostit, arătând sipetul lui William. Cine te-a trimis să-l furi?

— N-am văzut pe nimeni, a şuierat el scuturând din cap. Au fost întotdeauna scrisori şi cutii poştale oarbe. Dar ei plătesc mereu, aşa că noi ne facem treaba.

Peste tot unde mergeam întâlneam oameni ca el, care păreau gata să facă orice pentru bani. Unii ca el invadaseră casa copilăriei mele şi-mi uciseseră tatăl. Unii ca el mă îmbrânciseră pe calea pe care merg astăzi.

Dar ei plătesc mereu, aşa că noi ne facem treaba.

Cumva, printr-un văl de dezgust, am reuşit să-mi înfrânez pornirea de a-l ucide.

— Ei bine, zilele acelea au luat sfârşit. Aşa să le transmiţi stăpânilor tăi.

Banditul s-a ridicat puţin, într-un cot, înţelegând poate că aveam să-l las în viaţă.

— Cine ai zis că eşti?

— N-am zis nimic. Ei vor şti, am răspuns. Şi l-am lăsat să plece.

Thomas începuse să-şi burduşească buzunarele cu pradă, în timp ce eu şi Charles am luat sipetul şi am ieşit din fermă. Retragerea a fost mai uşoară, întrucât bandiţii deciseseră că prudenţa era partea cea mai bună a curajului şi nu ne-au aţinut calea, aşa că am ajuns nestingheriţi la cai şi am plecat în galop.

IV

La „Green Dragon”, William Johnson se găsea tot în faţa hărţilor. Când am sosit, a început imediat să scotocească în sipet, verificându-şi hărţile şi pergamentele.

— Mulţumesc, Maestre Kenway, a zis el şi a revenit la masă, satisfăcut că totul era în ordine. Spune-mi acum ce ai nevoie.

Purtam amuleta la gât; uneori aveam obiceiul s-o scot şi s-o admir. Îmi imaginam oare, sau părea într-adevăr să strălucească? Nu se întâmplase aşa în seara când o luasem de la Miko, în clădirea Operei. Prima dată văzusem amuleta strălucind când Reginald o ridicase la Fleet and Bride. Acum însă părea să-mi strălucească în mână, la fel cum se întâmplase în mâna lui, ca şi cum ar fi fost alimentată – ce ridicol mi se păruse atunci – de credinţă.

M-am uitat la William, apoi am dus mâna la gât, am scos amuleta şi i-am întins-o peste masă. M-a privit drept în ochi când a luat-o, simţindu-i importanţa, după care a studiat-o atent şi amănunţit, în vreme ce eu am spus:

— Imaginile de pe amuleta aceasta... Îţi sunt familiare? Poate că vreun indian din triburi ţi-a arătat ceva asemănător.

— Pare a fi de origine Kanien’kehá:ka, a zis William.

Mohicanii. Pulsul mi s-a iuţit.

— Ai putea să identifici locul de unde provine? am întrebat. Trebuie neapărat să-l găsesc.

— Poate că voi putea acum, după ce am toate documentele cercetărilor mele. O să văd ce pot face.

Am încuviinţat din cap în semn de mulţumire.

— Mai întâi însă, am zis, aş dori să ştiu cât mai multe despre tine. Ce-mi poţi spune?

— Ce ar fi de spus? M-am născut în Irlanda, într-o familie catolică, ceea ce – asta am învăţat repede în viaţă – îmi limita drastic oportunităţile. Atunci m-am convertit la religia protestantă şi am venit aici la solicitarea unchiului meu. Mă tem însă că unchiul Peter n-a fost chiar una dintre minţile cele mai agere. A încercat să deschidă negoţul cu mohicanii... dar a ales să-şi construiască aşezarea la distanţă de căile comerciale, în loc s-o pună chiar pe ele. Am încercat să-l lămuresc, însă... – a oftat – cum ziceam, nu era un tip isteţ. De aceea, am luat puţinii bani pe care-i câştigasem şi mi-am cumpărat propriul lot. Mi-am construit o casă, o fermă, o prăvălie şi o moară. Începuturi modeste – dar eram bine poziţionat şi asta făcea diferenţa.

— Aşa ai ajuns, deci, să-i cunoşti pe mohicani?

— Exact. Iar relaţia cu ei s-a dovedit valoroasă pentru mine.

— N-ai auzit însă nimic despre locul acela al înaintaşilor? Despre vreun templu ascuns sau despre construcţii străvechi?

— Şi da, şi nu. Altfel spus, ei au o mulţime de locuri sacre, dar niciunul nu s-ar potrivi cu ceea ce mi-ai descris. Gorgane de pământ, poieniţe, grote ascunse... Toate sunt însă naturale. Niciun metal straniu. Niciun fel de... străluciri bizare.

— Hm... Înseamnă că-i bine ascuns.

— Ba chiar se pare că-i bine ascuns şi pentru ei, a surâs William. Fruntea sus, prietene! Vei căpăta comoara înaintaşilor. Ţi-o jur!

Am ridicat paharul.

— Pentru succesul nostru, atunci!

— Şi cât mai curând!

Am zâmbit. De acum eram patru oameni. Eram o echipă.

10 iulie 1754

I

Aveam acum camera noastră în „Green Dragon” – o bază, ca să-i spun aşa –, iar când am intrat acolo, i-am găsit pe Thomas, Charles şi William; Thomas bea ceva, Charles părea nemulţumit, iar William îşi studia hărţile. I-am salutat şi am fost răsplătit de Thomas cu un râgâit.

— Fermecător! a şuierat Charles.

Am zâmbit larg.

— Fruntea sus, Charles! O să ajungi să-l îndrăgeşti.

După aceea m-am aşezat lângă Thomas, care m-a privit recunoscător.

— Noutăţi? m-am interesat.

A clătinat din cap.

— Zvonuri. Deocamdată, nimic serios. Ştiu că eşti-n căutare d-orice... anormal. Afaceri cu temple, spirite, vremuri străvechi şi câte şi mai câte. Da’... până acum nu pot spune că băieţii mei au auzit ceva.

— Niciun flecuşteţ, niciun obiect care să fi apărut pe piaţa ta... neagră?

— Nimic nou. Vreo două puşti de haram venite... nişte bijuterii, pesemne furate de la oameni în viaţă. Da’ tu ai zis să fiu atent la discuţii despre străluciri, zumzete şi apariţii ciudate, nu? N-am auzit nimic de felul ăsta.

— Continuă, i-am zis.

— Negreşit. Mi-ai făcut un mare hatâr, dom le... şi-am de gând să-mi achit pe deplin datoria... ba chiar întreit, dac-o să pot.

— Mulţumesc, Thomas.

— Un acoperiş deasupra capului şi crăpelniţă îs destul pentru-un mulţam. Nu-ţi face griji. În curând o s-aflăm ceva.

Şi-a ridicat halba, doar pentru a descoperi că era goală, iar eu am râs, l-am bătut pe spinare şi m-am uitat cum s-a ridicat şi s-a împleticit, căutând bere altundeva. După aceea mi-am îndreptat atenţia spre William: m-am dus la pupitrul lui şi mi-am tras un scaun ca să mă aşez lângă el.

— Cum merg căutările tale?

El s-a încruntat.

— Hărţile şi matematica n-ajung.

„Nimic nu-i niciodată simplu”, am gândit.

— Şi contactele tale locale? l-am întrebat, aşezându-mă pe un scaun vizavi.

Thomas a revenit cu o halbă de bere înspumată în mână şi o urmă roşie de palmă pe obraz, la timp ca să-l audă pe William spunând:

— Va trebui să le câştigăm încrederea, înainte să împărtăşească ce ştiu.

— Am o idee cum am putea să facem asta, a rostit Thomas cu limba împleticită.

Toţi ne-am întors să-l privim, unul mai interesat, altul mai puţin: Charles, aşa cum obişnuia să se uite la el, de parcă tocmai călcase într-un rahat de câine; William, cu surprindere; iar eu, cu sincer interes. Beat sau treaz, Thomas era mult mai isteţ decât îl considerau Charles sau William. A continuat:

— I-un bărbat care ia indieni în sclavie. Dacă i-am elibera, indienii ne-ar fi-ndatoraţi.

„Indieni”, am gândit. Mohicanii. Era într-adevăr o idee.

— Ştii unde sunt ţinuţi? am întrebat.

A clătinat din cap, dar Charles s-a aplecat puţin în faţă.

— Asta ar putea şti Benjamin Church. El se pricepe să găsească chestii şi în acelaşi timp să rezolve trebuşoare – figurează, de asemenea, pe lista ta.

I-am zâmbit larg. „Bună treabă”, mi-am spus în gând, după care am rostit cu glas tare:

— Tocmai mă întrebam la cine am putea să apelăm în continuare.

II

Benjamin Church era doctor şi i-am găsit locuinţa destul de uşor. Când nimeni n-a răspuns ciocăniturilor noastre, Charles n-a pierdut timpul, ci a tras un picior în uşă, spărgând-o, iar când am intrat, am constatat că interiorul fusese vandalizat. Mobilele fuseseră răsturnate, hârtii erau aruncate peste tot şi se părea că cineva scotocise amănunţit; în plus, pe podea se vedeau urme de sânge.

Am schimbat priviri între noi.

— Se pare că n-am fost singurii care-l căutam pe doctorul Church, am rostit eu şi am tras sabia din teacă.

— La naiba! a explodat Charles. Ar putea fi oriunde. Ce facem acum?

Am indicat către un portret înrămat al doctorului, care atârna deasupra căminului. Înfăţişa un bărbat tânăr, de vreo douăzeci de ani, dar cu aspect distins.

— O să-l găsim. Vino, o să-ţi arăt cum vom proceda.

Am început după aceea să-i explic lui Charles arta filajului, despre contopirea cu mediul înconjurător, dispariţie, observarea rutinelor şi obiceiurilor, studierea mişcărilor celor din jur şi adaptarea la ele, integrarea în mediu, pe scurt abilitatea de a face parte din decor.

Mi-am dat seama cât de mult îmi plăcea noul meu rol de tutore. În copilărie fusesem învăţat de tata, iar apoi de Reginald, şi întotdeauna abia aşteptasem orele de instrucţie cu ei – întotdeauna îmi plăcuse transmiterea şi împărtăşirea cunoştinţelor noi – cunoştinţe interzise, pe care nu le puteai găsi în cărţi.

Instruindu-l astfel pe Charles, m-am întrebat dacă tata şi Reginald se simţiseră la fel cum mă simţeam eu acum: senin, înţelept şi cunoscător. I-am arătat cum să pună întrebări, cum să tragă cu urechea, cum să se mişte prin oraş ca o umbră, culegând şi prelucrând informaţii. Iar după aceea ne-am despărţit, ne-am desfăşurat singuri investigaţiile, apoi, peste vreun ceas, ne-am reîntâlnit cu chipuri încruntate.

Aflaserăm că Benjamin Church fusese văzut în tovărăşia altor bărbaţi – trei sau patru –, care-l luaseră din casa lui. Unii martori presupuseseră că Benjamin era beat; alţii însă observaseră că era învineţit şi însângerat. Cineva care vrusese să-i sară în ajutor se alesese cu o rană de cuţit. Indiferent unde ar fi plecat ei, era clar că Benjamin avea necazuri. Dar încotro o luaseră? Răspunsul l-am căpătat din partea unui crainic, care striga în gura mare veştile zilei.

— L-ai văzut pe bărbatul ăsta? l-am întrebat.

— E greu de zis... A clătinat din cap. Aşa mulţi oameni trec prin piaţă, că-mi vine greu să-mi reamintesc...

I-am strecurat nişte monede în palmă şi purtarea i s-a schimbat pe dată. S-a aplecat spre noi cu un aer conspirativ.

— A fost dus la antrepozitele de pe chei, spre est de-aici.

— Mulţumesc pentru ajutor, i-am spus.

— Ar fi bine să vă grăbiţi, a adăugat el. Era în mâinile oamenilor lui Silas şi asemenea întâlniri se sfârşesc prost.

„Silas”, am repetat în minte pe când mergeam pe străzi către cartierul antrepozitelor şi magaziilor. „Cine mai e şi Silas ăsta?”

Mulţimile de pe străzi se răriseră destul de mult până am ajuns la destinaţia aflată departe de artera principală şi unde părea să domnească un permanent iz de peşte. Magazia indicată se găsea într-un şir de clădiri similare, toate imense şi cu aspect de erodare şi deteriorare; probabil că aş fi trecut pe lângă ea fără s-o bag în seamă, dacă n-aş fi văzut un gardian la uşă. Stătea pe un butoiaş, cu picioarele ridicate pe altul, şi mesteca nepăsător, nu pe atât de atent pe cât ar fi trebuit să fie, aşa că mi-a fost uşor să-l prind pe Charles de braţ şi să-l trag după colţul clădirii înainte de a fi observaţi.

În apropierea noastră exista o altă uşă, care nu era păzită şi am apăsat pe clanţa ei. Era încuiată. Dinăuntru am auzit zgomote ca de încăierare, apoi un zbieret de agonie. Nu sunt vreun parior, dar aş fi pus prinsoare că ţipătul acela fusese al lui Benjamin Church. Charles şi cu mine am schimbat priviri. Trebuia să intrăm, şi cât mai repede. Am scos capul pe după colţul antrepozitului, l-am privit din nou pe gardian, am zărit sclipirea unui inel cu chei la cingătoarea lui şi am ştiut ce trebuia să fac.

Am aşteptat până ce un bărbat care împingea o roabă a trecut pe lângă noi, după care i-am şoptit lui Charles să aştepte şi am ieşit din ascunzătoare, clătinându-mă puţin în vreme ce înaintam spre uşa principală, ca să las impresia că exagerasem cu băutura.

Aşezat pe butoiaş, gardianul a întors capul şi m-a privit, apoi a răsfrânt dispreţuitor buza. Şi-a tras puţin sabia din teacă, arătând cam un lat de palmă de lamă strălucitoare. Bălăbănindu-mă, m-am îndreptat brusc, am ridicat o mână, anunţând că-i văzusem avertismentul şi apoi m-am prefăcut că-mi schimb direcţia mersului, după care m-am împiedicat şi am căzut peste el.

— Hei! a protestat bărbatul şi m-a îmbrâncit, atât de brutal, încât m-am dezechilibrat şi am căzut pe caldarâm.

M-am ridicat şi, fluturând iarăşi din mână, de data aceasta în semn de scuză, mi-am urmat drumul.

Paznicul nu ştia însă că eram de acum în posesia inelului său cu chei, pe care i-l şterpelisem de la brâu. Am ocolit după aceea clădirea, revenind la Charles, şi am încercat vreo două chei până ce, spre marea noastră uşurare, am găsit-o pe cea potrivită. Înfiorându-ne la fiecare scârţâit, cât de mic, al uşii, am deschis-o şi ne-am furişat în interiorul întunecos, care mirosea a umezeală.

Ne-am ghemuit apoi lângă uşă, adaptându-ne încetişor locului: un spaţiu vast, învăluit aproape cu totul în beznă. Caverna neagră, care dădea naştere la ecouri, părea să se întindă la infinit, iar singura lumină provenea de la trei mangaluri ce fuseseră instalate în mijlocul încăperii. L-am văzut, în cele din urmă, pe bărbatul pe care-l căutam, cel din portret. Doctorul Benjamin Church fusese legat într-un scaun şi era flancat de doi indivizi; capul îi atârna moale în piept, avea un ochi umflat şi învineţit, iar dintr-o buză spartă îi picura sânge pe eşarfa albă, acum murdară, de la gât.

În faţa lui stătea un bărbat elegant – Silas, fără îndoială –, însoţit de alt ins, care ascuţea un cuţit. Şuieratul lin şi slab al ascuţirii era aproape hipnotic, blând, şi pentru o clipă a fost unicul sunet din depozit.

— Benjamin, a rostit după aceea Silas pe un ton de tristeţe teatrală, de ce trebuie să îngreunezi întotdeauna situaţia?

Mi-am dat seama că avea accent englez şi părea de obârşie nobilă. A continuat:

— Ajunge să-mi dai răsplata, şi totul va fi uitat.

Benjamin l-a privit cu o expresie rănită, dar nu mai puţin sfidătoare.

— Nu voi plăti pentru o protecţie de care n-am nevoie! s-a răstit el curajos.

Silas a zâmbit, după care a fluturat nepăsător din mână spre interiorul umed, murdar şi întunecat al magaziei.

— Eu aş zice că în mod clar ai nevoie de protecţie – altfel ce am căuta noi aici?

Medicul a întors capul şi a scuipat puţin sânge care a plescăit pe pardoseala din piatră, apoi l-a privit din nou pe Silas, care afişa o expresie de neplăcere scârbită de parcă auzise un vânt tras în timpul unei mese.

— Ce nepoliticos, a rostit el. În cazul ăsta, ce ar trebui noi să facem cu oaspetele nostru?

Bărbatul care ascuţea cuţitul a ridicat ochii. Acesta era momentul când trebuia el să intervină.

— Poate c-ar fi bine să-i tai deştele? a rostit el răguşit. Să-i punem capăt carierei lui de doctoraş? Ori să-i tai limba? Să nu mai trăncăneasc-atât? Ori să-i tai mădularul? Să nu ne mai frece-atât la cap?

Un fior de dezgust, teamă şi amuzament a părut să-i străbată pe ceilalţi bărbaţi. Silas a reacţionat prompt:

— Ah, dar cât de multe opţiuni! Chiar mi-e imposibil să decid. S-a uitat la cuţitar, s-a prefăcut cufundat în gânduri, după care a zis: Taie-le pe toate!

— Stai aşa, a spus Benjamin repede. Poate că m-am grăbit când te-am refuzat mai devreme.

— Îmi pare atât de rău, a rostit Silas cu tristeţe, dar portiţa aceea s-a închis.

— Haide, fii rezonabil..., a zis doctorul cu glas rugător.

Silas a înclinat capul spre un umăr şi sprâncenele i s-au unit între ele, prefăcându-se îngrijorat.

— Aş crede că am fost destul de rezonabil, dar tu ai profitat de generozitatea mea. Nu voi îngădui să fiu luat peste picior a doua oară.

Cuţitarul a înaintat, apropiind vârful tăişului de propriul lui glob ocular, holbând ochii şi rânjind dement.

— Mă tem că-mi lipseşte tăria de a lua parte la asemenea barbarii, a continuat Silas cu aerul unei bătrâne ofensate. Cutter, după ce termini să vii la mine.

Silas a ieşit, iar Benjamin Church a răcnit după el:

— O să regreţi asta! M-auzi, Silas? O să-ţi iau gâtul!

Ajuns la uşă, Silas s-a oprit, s-a întors şi l-a privit.

— Nu, a zis el şi a râs după aceea scurt. Nu, cred că n-o vei face.

Apoi Benjamin a început să urle, când Cutter şi-a început treaba, chicotind încetişor şi mânuind cuţitul ca un pictor ce-şi trasează primele tuşe, la începutul unui tablou vast. Sărmanul Church era pânza de pe şevalet, iar Cutter avea să-şi picteze capodopera.

I-am şoptit lui Charles ce trebuia să facă, iar el s-a îndepărtat, furişându-se prin întuneric către partea din spate a depozitului, unde l-am văzut ducând palmele la gură şi strigând:

— Aici, ticăloşilor!

Apoi s-a îndepărtat imediat din locul acela, iute şi silenţios.

Cutter a ridicat brusc capul şi le-a făcut semn celor doi tovarăşi ai săi; a privit îngrijorat în jur, în vreme ce ei şi-au scos săbiile din teci şi au început să înainteze precaut către locul unde se auzise strigătul... Însă imediat după aceea, de data asta din altă zonă întunecoasă, s-a auzit o şoaptă:

— Aici!

Cele două gărzi au înghiţit un nod şi au schimbat priviri agitate, pe când ochii lui Cutter cercetau umbrele din depozit, cu fălcile încleştate, pe jumătate de frică, pe jumătate de frustrare. Aproape că-i puteam citi gândurile: Oare propriii săi oameni îi jucau o farsă? Oare erau nişte puşti care-şi făceau de cap?

Nu. Era o acţiune a inamicului.

— Ce se-ntâmplă? a mârâit unul dintre bătăuşi.

Ambii priveau încordaţi ungherele întunecoase ale magaziei.

— Adu o lumină! s-a răstit unul dintre ei.

Celălalt s-a repezit în mijlocul sălii, a ridicat cu grijă un mangal şi s-a cocoşat sub greutatea lui când a început să-l mişte din loc.

Pe neaşteptate, din umbre s-a auzit un ţipăt sugrumat şi Cutter a răcnit:

— Ce-i? Ce dracu’ se-ntâmplă?

Bărbatul cu mangalul a lăsat coşul jos şi a privit cu atenţie în beznă.

— Greg nu mai i-acolo, şefu’, a anunţat el peste umăr.

Cutter s-a încordat.

— Cum adică „nu mai i-acolo”? Adineauri a fost acolo.

— Greg! a strigat celălalt. Greg?

Nu i-a răspuns nimeni.

— Îţi zic io, şefu’, nu mai i-acolo.

Şi în clipa imediat următoare, parcă pentru a-i întări spusele, o sabie a apărut zburând din întuneric, a zăngănit pe pardoseala din piatră şi s-a oprit la picioarele lui Cutter.

Tăişul ei era pătat de sânge.

— Asta-i sabia lui Greg, a spus apăsat primul bărbat. L-au ras pe Greg.

— Cine l-a ras pe Greg? s-a răstit Cutter.

— Nu ştiu, da’ el nu mai este.

— Arată-te, oricine ai fi! a strigat Cutter.

Ochii i s-au întors spre Benjamin şi i-am putut vedea mintea la lucru, ca şi concluzia la care ajunsese: erau atacaţi de prieteni ai doctorului şi aceasta era o operaţiune de salvare. Primul bătăuş a rămas locului, în siguranţa oferită de mangal, cu vârful sabiei scânteind în lumina focului, în vreme ce el tremura. Charles şi-a păstrat locul în umbre, ca o ameninţare tăcută. Eu ştiam că nu era nimeni altul decât Charles, dar, pentru Cutter şi camaradul său, părea un demon răzbunător, tăcut şi implacabil ca moartea însăşi.

— Ar fi bine să te-arăţi, a şuierat Cutter, înainte să-ţi termin amicul.

S-a apropiat de doctor, pregătindu-se să-i lipească tăişul cuţitului de beregată, cu spatele la mine. Am profitat imediat de ocazie şi am ieşit din ascunzătoare, furişându-mă spre el. În momentul acela, bătăuşul care pornise în căutarea lui Charles s-a întors, m-a văzut şi a răcnit:

— Şefu’! ‘Napoia ta!

Cutter s-a răsucit fulgerător.

Am sărit şi în acelaşi timp am acţionat pumnalul secret. Cutter a intrat în panică şi am văzut cum i s-a încordat mâna în care ţinea cuţitul, gata să-l ucidă pe Benjamin. Într-o fandare completă, am izbutit să-l lovesc peste braţ, abătându-l, şi să-l trântesc cu totul, dar şi eu mi-am pierdut echilibrul, aşa că a avut timp să-şi tragă sabia şi să mă confrunte, faţă în faţă, ţinând într-o mână sabia, iar în cealaltă mână cuţitul de tortură.

Peste umărul lui am văzut că Charles nu irosise ocazia, ci se năpustise asupra bătăuşului, iar zăngănitul oţelului a răsunat de cum li s-au încrucişat spadele. Peste alte câteva secunde, eu şi Cutter ne duelam, de asemenea. Chipul îi era concentrat, totuşi s-a dovedit destul de iute că era depăşit. Poate că se pricepea în mânuirea cuţitului, însă nu era obişnuit cu oponenţi care să i se împotrivească prin luptă; el era un expert în torturi, nu un războinic. Şi chiar dacă mâinile i se mişcau rapid, iar lamele îi pâlpâiau ca nişte fulgere în faţa ochilor mei, nu-mi demonstra decât trucuri, iuţeală de mână, mişcări ce ar fi putut îngrozi pe cineva legat de un scaun, dar nu pe mine. Eu vedeam doar un sadic – un sadic speriat. Iar dacă pe lumea asta există ceva mai jalnic şi mai demn de dispreţ decât un sadic, atunci acela este un sadic speriat.

Nu avea deloc simţul anticipării. Nici joc de picioare, nici abilităţi defensive. În spatele lui lupta luase sfârşit: al doilea bătăuş căzuse în genunchi, gemând, iar Charles şi-a proptit talpa în pieptul lui şi a tras sabia, lăsându-l să se prăbuşească pe piatră.

Cutter a văzut şi el şi l-am lăsat să se uite, m-am retras un pas şi i-am îngăduit să-şi vadă tovarăşul, ultimul dintre gărzile sale, murind. S-a auzit după aceea o bubuitură în uşă; santinela de afară descoperise până la urmă că-i fuseseră furate cheile şi încerca, fără sorţi de izbândă, să intre. Ochii lui Cutter s-au rotit într-acolo, căutând salvare. N-au găsit nimic. Ochii înspăimântaţi au revenit la mine, iar eu am rânjit, apoi am înaintat şi am început să crestez la rândul meu. Nu-mi făcea nici cea mai mică plăcere. I-am acordat însă tratamentul pe care-l merita, iar când în cele din urmă s-a prăbuşit pe podea cu o tăietură largă şi roşie de-a curmezişul gâtului şi cu piepţii cămăşii îmbibaţi de sânge, n-am simţit decât un sentiment detaşat de mulţumire, de aplicare a justiţiei. Nimeni n-avea să mai sufere de pe urma cuţitelor sale.

Uitasem de izbiturile din uşă, până când au încetat, şi în tăcerea neaşteptată l-am privit pe Charles, care a ajuns la aceeaşi concluzie ca mine: paznicul plecase după ajutoare. Benjamin a gemut şi m-am dus la el, i-am retezat legăturile din două lovituri de sabie, apoi l-am prins când s-a prăvălit.

Mâinile mi s-au mânjit pe dată de sânge, totuşi medicul părea să respire normal şi, cu toate că mai strângea din ochi, înfiorându-se probabil de durere, era în viaţă şi avea să supravieţuiască. Suferise răni dureroase, însă nu adânci.

S-a uitat la mine.

— Cine... cine eşti? a reuşit să îngaime.

Mi-am dus un deget la borul pălăriei.

— Haytham Kenway la dispoziţia ta.

Pe chip i-a apărut o umbră de surâs şi a zis:

— Îţi mulţumesc, dar... nu-nţeleg... de ce eşti aici?

— Eşti cavaler templier, nu?

A încuviinţat din cap.

— La fel sunt şi eu, iar noi nu avem obiceiul să ne lăsăm camarazii la mila nebunilor ce mânuiesc cuţite. În plus, am nevoie de ajutorul tău.

— Te poţi bizui pe el, a zis Benjamin. Spune-mi doar ce vrei...

L-am ajutat să se ridice în picioare şi i-am făcut semn lui Charles să se apropie. Împreună l-am însoţit către uşa laterală a antrepozitului, după care am ieşit, savurând aerul răcoros şi proaspăt, după duhoarea apăsătoare de sânge şi de moarte dinăuntru.

Iar după ce am pornit către Union Street şi sanctuarul nostru din „Green Dragon”, i-am povestit lui Benjamin Church despre listă.

13 iulie 1754

I

Eram strânşi în „Green Dragon”, sub grinzile negre şi joase ale camerei din spate pe care acum o numeam „a noastră” şi pe care începusem s-o umplem rapid, înghesuindu-ne sub căpriorii colbuiţi: Thomas, căruia îi plăcea să se tolănească, atunci când nu deşerta bere sau când nu le plictisea pe gazdele noastre, cerându-le să-i umple halba; William, ale cărui încruntături se adânceau pe măsură ce lucra peste hărţile şi desenele întinse pe o masă, deplasându-se de acolo la pupitrul său şi oftând exasperat la răstimpuri, făcându-i semn lui Thomas să se îndepărteze cu halba de câte ori se clătina prea aproape de el; Charles, mâna mea dreaptă, care se aşeza lângă mine de câte ori mă aflam în odaie şi a cărui devoţiune mi se părea uneori apăsătoare, dar alteori o adevărată sursă de putere; şi acum, desigur, doctorul Church, care petrecuse ultimele două zile refăcându-se de pe urma rănilor într-un pat pe care Cornelius i-l pusese la dispoziţie fără chef. Îl lăsaserăm pe Benjamin în pace; el îşi îngrijise singur rănile, iar când în cele din urmă se ridicase din pat, ne asigurase că aproape sigur niciuna dintre tăieturile de pe faţă nu avea să-i lase urme.

Vorbisem cu el acum două zile, când îl întrerupsesem din tratarea celei mai grave răni... În tot cazul, cea care arăta cel mai rău: o bucată de piele ce-i fusese jupuită de Cutter.

— Am o întrebare pentru tine, am rostit, cu sentimentul că nu-mi formasem încă o părere despre el. De ce te-ai dedicat medicinei?

A zâmbit strâmb.

— Ar trebui să-ţi spun că ţin la semenii mei, nu? Că am ales calea asta pentru că-mi permite să mă pun în slujba unui bine superior?

— Şi nu este aşa?

— Poate. Dar nu asta m-a călăuzit. Nu... pentru mine a fost vorba despre ceva mai puţin abstract: îmi plac banii.

— Există şi alte căi de a face avere, am replicat.

— Perfect adevărat, totuşi ce bun mai preţios există decât viaţa? Nimic altceva nu-i la fel de valoros... şi nici la fel de dorit cu disperare. Şi niciun preţ nu-i prea mare pentru bărbatul sau femeia care se teme de un sfârşit brusc şi definitiv.

Am făcut o grimasă.

— Sunt nişte cuvinte crude.

— Însă adevărate.

Uşor derutat, l-am întrebat:

— Ai jurat totuşi să-i vindeci pe oameni, nu?

— Şi respect jurământul acela, care nu menţionează vreun preţ. Eu solicit doar să fiu recompensat – o recompensă adecvată – pentru serviciile mele.

— Şi dacă oamenii n-au cu ce te recompensa?

— Atunci mă voi ocupa de alţii. Oare un brutar îi dă pâine pe gratis unui cerşetor? Oare croitorul oferă o rochie unei femei care nu-şi poate permite s-o plătească? Nu! Atunci eu de ce aş face-o?

— Ai spus-o tu însuţi, i-am atras atenţia. Nimic nu-i mai preţios decât viaţa.

— Aşa este şi tocmai de aceea oamenii trebuie să se asigure că au mijloace pentru a o păstra.

L-am privit chiorâş. Era mai tânăr decât mine. M-am întrebat dacă şi eu fusesem ca el, cândva.

II

Mai târziu gândurile mi-au revenit la chestiuni mult mai presante. Toţi ştiam că Silas va dori să se răzbune pentru cele întâmplate în antrepozit şi era doar o chestiune de timp până când avea să ne atace. Noi stăteam în „Green Dragon”, poate locul cel mai vizibil din oraş, aşa că ştia unde să ne găsească, dacă dorea. Eu dispuneam totuşi de spadasini experimentaţi, aşa că nu intenţionam nici să fug, nici să mă ascund.

William îi explicase lui Benjamin ce plănuiam – să obţinem bunăvoinţa mohicanilor, prin eliberarea indienilor din ghearele neguţătorului de sclavi –, iar acum doctorul s-a aplecat puţin în faţă şi a spus:

— Johnson mi-a zis ce intenţii ai. Întâmplător cel care m-a luat prizonier este unul şi acelaşi cu cel pe care-l cauţi. Numele lui este Silas Thatcher.

M-am blestemat în gând, fiindcă nu făcusem şi singur legătura. Bineînţeles! De lângă mine, Charles a reacţionat cumva mai nestăpânit.

— Vrei să zici că bărbatul acela spilcuit este un neguţător de sclavi? a zis el, parcă nevenindu-i să creadă.

— Nu te lăsa amăgit de vorba lui catifelată, a răspuns Benjamin încuviinţând încetişor din cap. N-am cunoscut în viaţa mea o făptură mai crudă şi mai ticăloasă.

— Şi ce-mi poţi spune despre operaţiunea lui cu sclavi? am rostit.

— Silas conduce minimum o sută de oameni, dintre care mai mult de jumătate sunt soldaţi britanici.

— Toţi ăştia doar pentru nişte sclavi?

Benjamin a izbucnit în râs.

— Nici vorbă! Silas este comandant în Armata Regală şi conduce Fortul Southgate.

Cumva nedumerit, am spus:

— Dar, dacă Britania vrea să aibă şanse reale în respingerea francezilor, ar trebui să se alieze cu băştinaşii... nu să-i înrobească.

— Silas are o singură loialitate – faţă de punga sa, a intervenit William de la pupitru. Pentru el este irelevant dacă acţiunile lui aduc prejudicii Coroanei. Atât timp cât există cumpărători pentru ce are el de oferit, va continua să facă rost de sclavi.

— Un motiv în plus pentru a-l opri, aşadar, am rostit încruntat.

— Eu discut toată ziua cu localnicii şi mă străduiesc să-i conving că ar trebui să se încreadă în noi, a adăugat William, pentru că francezii îi folosesc doar ca pe simple instrumente, pe care le vor abandona după obţinerea victoriei.

— Probabil că vorbele tale îşi pierd din convingere când sunt puse faţă în faţă cu realitatea acţiunilor lui Silas, am suspinat eu.

— Am încercat să le explic că el nu ne reprezintă, dar poartă uniforma armatei britanice. Este comandantul unui fort. În ochii indienilor, eu apar fie ca un mincinos, fie ca un nebun... Mai degrabă, ambele.

— Nu te necăji, l-am liniştit. Când le vom aduce capul lui, vor şti că le-ai spus adevărul. În primul rând, trebuie să găsim o cale de a intra în fort. O să mă gândesc la asta. Până atunci vreau să mă întâlnesc însă cu ultimul om al echipei noastre.

Auzindu-mi cuvintele, Charles a tresărit.

— Se numeşte John Pitcaim şi te voi duce de îndată la el.

III

Am ajuns la o tabără militară britanică dinafara oraşului, la ale cărei porţi soldaţii îi verificau zelos pe cei care intrau şi ieşeau. Erau din trupele lui Braddock şi m-am întrebat dacă l-aş recunoaşte pe vreunul din campaniile în care luptasem cu ani în urmă.

Mă îndoiam însă; regimul lui Braddock era prea brutal, iar oamenii săi, mercenari, foşti deţinuţi sau fugari din calea justiţiei nu zăboveau niciodată prea mult în acelaşi loc. Un soldat a ieşit acum în calea noastră, arătând neras şi murdar în ciuda uniformei militare.

— Cu ce treburi? a rostit el şi ochii lui ne-au cercetat din cap până în picioare, fără să-i placă prea mult ce vedea.

Eram pe punctul de a-i răspunde, când Charles a făcut un pas înainte, m-a arătat şi i-a spus soldatului:

— Un nou recrut.

Santinela s-a tras într-o parte.

— Alte uscături pentru aţâţat focul, da? a rânjit el. Daţi-i drumul!

Am trecut prin poartă, intrând în tabără.

— Cum ai reuşit? l-am întrebat pe Charles.

— Ai uitat, domnule? Sunt în slujba generalului Braddock... când nu te ajut pe tine, desigur.

Pe lângă noi a trecut o cotigă ce ieşea din tabără, condusă de un bărbat cu o pălărie cu boruri largi, după care ne-am tras într-o parte pentru a face loc unui grup de spălătorese. Peste tot se zăreau corturi, deasupra cărora atârna o pătură joasă de fum provenit de la focurile întreţinute de bărbaţi şi de copii, vivandieri ce urmau armata şi care se ocupau cu pregătirea mâncării şi a cafelei pentru stăpânii lor din imperiu. Rufe spălate atârnau pe frânghii întinse în faţa corturilor, civili încărcau lăzi cu provizii pe cotigi din lemn, sub supravegherea ofiţerilor călări. Am văzut un grup de soldaţi care se căznea cu un tun împotmolit în noroi, şi alţii ce stivuiau lăzi, în vreme ce pe platoul mare din centrul taberei, care putea fi echivalat cu piaţeta unei aşezări, un pluton de douăzeci-treizeci de soldaţi erau instruiţi de un ofiţer ale cărui comenzi răcnite abia dacă erau inteligibile.

Privind în jur, mi-am dat seama că tabăra era fără doar şi poate a acelui Braddock pe care-l ştiam: animată şi ordonată, un furnicar de activitate, un monument de disciplină. Orice vizitator ar fi considerat-o meritul armatei britanice şi al conducătorului ei, dar, dacă priveai mai atent sau dacă-l ştiai pe Braddock de ceva vreme, aşa cum îl ştiam eu, puteai să percepi resentimentele omniprezente: bărbaţii emanau un aer de nemulţumire, indiferent ce anume ar fi făcut. Nu erau însufleţiţi de sentimentul de mândrie faţă de uniformele lor, ci trudeau sub jugul brutalităţii.

Şi pentru că tot veni vorba... Pe măsură ce ne-am apropiat de un cort, am auzit şi am simţit în aceeaşi clipă o senzaţie profund neplăcută care mi-a invadat măruntaiele... întrucât glasul care răcnea era al lui Braddock.

Când timp trecuse de când îl văzusem ultima dată? Plecasem din Coldstream acum câţiva ani şi niciodată nu fusesem mai încântat să întorc spatele cuiva, ca în ziua aceea. Părăsisem compania, jurând că voi face tot ce voi fi în stare pentru ca Braddock să dea socoteală pentru crimele la care asistasem cât timp servisem sub el – crime brutale şi crude. Dar o făcusem fără să mă gândesc la legăturile ce ţin laolaltă Ordinul, fără să mă gândesc la loialitatea neabătută a lui Reginald faţă de Braddock şi, în cele din urmă, a trebuit să accept că va continua aşa cum o făcuse şi până atunci. Nu-mi plăcea, dar trebuia să accept situaţia. Răspunsul era să-l evit pur şi simplu.

În clipa de faţă însă nu-l puteam evita.

Când am intrat, el se afla în mijlocul cortului şi mustra vehement un bărbat cam de vârsta mea, în haine civile, dar care era evident militar. Era John Pitcairn, care stătea nemişcat şi făcea faţă dezlănţuirii de furie a lui Braddock – o furie pe care o cunoşteam prea bine în vreme ce generalul răcnea:

— ...intenţionai să te prezinţi? Sau sperai că oamenii mei îţi vor observa sosirea?

Mi-a plăcut de Pitcaim imediat. Mi-a plăcut felul netulburat în care a răspuns, accentul lui de scoţian, tonul măsurat şi calm, neintimidat.

— Domnule general, dacă-mi îngăduiţi să vă explic...

Timpul nu trecuse cu blândeţe peste Braddock. Faţa îi era mai purpurie ca oricând, iar părul i se rărise. Se înroşise şi mai mult la chip când a replicat:

— Bineînţeles! Doresc foarte mult să te-ascult.

— Nu am dezertat, domnule general, a protestat Pitcairn. Mă aflu aici sub ordinele comandantului Amherst.

Braddock nu era însă în dispoziţia de a se lăsa impresionat de numele comandantului suprem al armatei Jeffrey Amherst; dimpotrivă, s-a înnegurat şi mai mult la faţă.

— Arată-mi un înscris cu pecetea lui şi s-ar putea să scapi de ştreang, a mârâit el.

— Nu am aşa ceva, a răspuns Pitcaim înghiţind un nod – singurul semn de tulburare pe care-l dovedise; poate gândindu-se la nodul laţului ce avea să i se strângă în jurul gâtului, deoarece natura activităţii mele, domnule general... este...

Braddock s-a retras un pas, parcă plictisit de scena aceea – şi poate că era chiar pe punctul de a ordona execuţia rapidă a lui Pitcairn –, când am profitat de ocazie şi am înaintat.

— Este dintre acelea care mai bine nu sunt încredinţate hârtiei, am rostit.

Braddock s-a răsucit spre mine cu o mişcare bruscă, văzând pentru prima dată că eu şi Charles eram în cort şi ne-a examinat cu grade diferite de iritare. Charles? Nu-l interesa prea mult. Eu? Ca s-o spun pe şleau, antipatia era reciprocă.

— Haytham a spus el simplu, dar numele a sunat ca un cuvânt de ocară de pe buzele lui.

— Generale Braddock, am răspuns, fără să mă sinchisesc în a-mi arăta neplăcerea faţă de noul lui rang.

A privit de la mine la Pitcaim şi poate că a făcut în cele din urmă legătura.

— Bănuise că n-ar trebui să fiu surprins. Lupii umblă adesea în haite.

— Maestrul Pitcairn nu va fi aici pentru câteva săptămâni, i-am spus, şi-l voi readuce la postul lui cuvenit, odată ce ne vom termina lucrarea.

Braddock a clătinat din cap. M-am străduit să-mi ascund zâmbetul şi aproape am reuşit să-mi disimulez satisfacţia. Era furios nu numai fiindcă îi fusese subminată autoritatea, ci şi mai rău, că eu fusesem cel care o făcuse.

— Lucrarea diavolului fără doar şi poate, a comentat el. Şi aşa-i îndeajuns de rău că superiorii mei au insistat să ţi-l las pe Charles. N-au spus însă nimic despre acest trădător. Nu ţi-l voi da.

Am suspinat.

— Edward..., am început eu.

Însă Braddock le-a făcut semn oamenilor săi.

— Am terminat aici. Conduceţi-i afară pe gentilomii aceştia.

IV

— Ei bine, n-a mers aşa cum mă aşteptasem, a oftat Charles.

Ne aflam din nou în afara taberei militare; în faţa noastră, Bostonul se întindea până la oceanul scânteietor de la orizont, pe care se zăreau catargele şi pânzele corăbiilor din port. Ne-am oprit la o pompă de apă de la umbra unui cireş, ne-am aşezat şi ne-am rezemat de zid; de aici puteam să-i urmărim pe cei care intrau şi ieşeau din tabără, fără să atragem atenţia asupra noastră.

— Şi când te gândeşti că a fost o vreme când îi spuneam lui Edward „frate”..., am rostit posomorât.

Trecuse mult de atunci şi-mi venea greu să-mi reamintesc, dar era adevărat. Fusese o vreme când îl apreciasem pe Braddock şi mă gândeam la el şi la Reginald ca fiind prietenii şi aliaţii mei. Acum îl detestam pe Braddock din tot sufletul. Dar pe Reginald?

În privinţa lui nu eram deocamdată sigur.

— Ce facem? a întrebat Charles. Dacă vom încerca să ne întoarcem, ne vor alunga.

Privind în tabără, l-am văzut pe Braddock ieşind din cort, răcnind ca întotdeauna şi gesticulând spre un aghiotant – fără îndoială, unul dintre mercenarii aleşi de el personal – care s-a apropiat în goana mare. În urma lui venea John. Cel puţin, era încă în viaţă; fie Braddock se calmase, fie răbufnirea lui se abătuse asupra altcuiva. Asupra mea, probabil.

În timp ce ne uitam, aghiotantul i-a adunat pe soldaţii pe care-i văzusem instruindu-se pe platoul din mijlocul taberei şi i-a organizat într-o patrulă, după care, cu Braddock în frunte, au ieşit din tabără. Alţi soldaţi şi civili s-au grăbit să li se ferească din cale, iar poarta, în care până atunci fuseseră o mulţime de oameni, s-a golit imediat, pentru a le îngădui să iasă. Patrula a trecut la vreo sută de metri de noi şi am privit-o printre ramurile cireşului ce atârnau mult spre pământ; a coborât dealul şi s-a îndreptat către marginea oraşului, purtând cu mândrie drapelul Regatului Unit.

În urma lor s-a instaurat un fel de tihnă şi m-am ridicat, spunându-i lui Charles:

— Haide după ei.

Am urmat patrula la vreo două sute de metri în spate şi chiar de la depărtarea aceea puteam auzi glasul lui Braddock, care începuse să fie tot mai sonor când am intrat în oraş.

Până şi în timpul acestei deplasări, avea aerul cuiva care se află mereu în centrul atenţiei, însă destul de iute a devenit clar că era vorba despre o misiune de recrutare. Braddock a început prin a se apropia de un fierar, poruncindu-le oamenilor săi să privească şi să înveţe. Toate semnele mâniei sale dispăruseră şi, cu un zâmbet cald, i s-a adresat fierarului mai degrabă ca un uncheş grijuliu, decât ca un tiran nemilos cum era în realitate.

— Pari cătrănit, prietene, a zis el. Ce s-a-ntâmplat?

Charles şi cu mine am rămas la o distanţă sigură. Charles mai cu seamă a stat cu fruntea plecată şi s-a menţinut în afara razei vizuale, temându-se să nu fie recunoscut. Eu am ciulit urechile ca să aud răspunsul fierarului.

— Afacerile au mers prost în ultima vreme, a răspuns. Mi-am pierdut atât dugheana, cât şi uneltele.

Braddock a ridicat braţele cu un gest de nepăsare, de parcă problema aceea putea fi rezolvată cu uşurinţă, pentru că...

— Şi dacă ţi-aş spune că te-aş putea scăpa de necazuri? a rostit el.

— Păi, aş fi cam bănuitor...

— Corect! Ascultă-mă însă până la capăt. Francezii şi sălbaticii cu care s-au aliat au pustiit împrejurimile oraşului. Regele a încredinţat unora ca mine misiunea strângerii unei armate cu care să-i putem respinge. Alătură-te mie şi vei fi răsplătit din plin. Peste numai câteva săptămâni, vei reveni cu punga plină de galbeni şi-ţi vei putea deschide o dugheană nouă – mai mare şi mai bună!

În vreme ce ei doi stăteau de vorbă, am văzut cum ofiţerii le-au poruncit membrilor patrulei să intre în vorbă cu alţi cetăţeni şi să acţioneze în acelaşi fel. Între timp, fierarul a spus:

— Cu adevărat?

Braddock i-a întins îndată actele de recrutare pe care le scosese din veston.

— Citeşte cu ochii tăi, a spus el mândru, de parcă îi dăduse aur, şi nu hârtii pentru a-l înrola în armata cea mai brutală şi mai înjositoare pe care o cunoscusem vreodată.

— De-acord, a încuviinţat sărmanul fierar naiv. Arată-mi unde să semnez!

Braddock a mers apoi mai departe, spre o piaţetă publică, unde s-a oprit ca să ţină un discurs scurt, în vreme ce tot mai mulţi dintre soldaţii lui s-au împrăştiat prin mulţime.

— Ascultaţi-mă, oameni buni ai Bostonului, a început el pe tonul sfătos al cuiva aflat pe punctul de a anunţa veşti minunate. Armata regelui are nevoie de bărbaţi puternici şi loiali. În nord se adună forţe malefice, care râvnesc la pământurile şi bogăţiile sale. Vin acum înaintea voastră cu o rugăminte: dacă ţineţi la proprietăţile voastre, la familiile voastre, ba chiar la vieţile voastre – atunci alăturaţi-vă nouă. Înrolaţi-vă în slujba Domnului şi a ţării deopotrivă, ca să putem apăra ceea ce am creat aici!

Unii orăşeni au pufnit şi au plecat mai departe; alţii au stat de vorbă cu prietenii lor. Iar alţii s-au apropiat de soldaţii britanici, probabil doritori să-şi ofere serviciile... şi să câştige ceva bani. Mi-a fost imposibil să nu observ o corelaţie evidentă între cei care păreau sărăntoci şi probabilitatea de a fi fost atraşi de cuvintele lui Braddock.

L-am auzit după aceea adresându-se aghiotantului său:

— Unde ar trebui să mergem acum?

— Poate la Marlborough? a răspuns omul lui de încredere, care, deşi era prea departe ca să-i disting bine trăsăturile, avea un glas familiar.

— Nu, a răspuns Braddock, cei de acolo sunt prea mulţumiţi. Au locuinţe frumoase şi duc o viaţă tihnită.

— Ce zici atunci de Lyn, sau de Ship Street?

— Da. Nou-sosiţii au adesea necazuri. Este mult mai probabil ca ei să profite de ocazia de a-şi rotunji pungile şi de a-şi hrăni copiii.

Nu departe de Braddock se afla John Pitcairn şi aş fi vrut să mă apropii de el. Privind soldaţii britanici din jur, mi-am dat seama că aveam nevoie de o uniformă.

L-am compătimit pe sărmanul care s-a desprins de grup pentru a se uşura. Era locotenentul lui Braddock. S-a îndepărtat de ceilalţi, îmbrâncind două femei bine îmbrăcate şi cu bonete, apoi a mârâit, când ele au ţâţâit dezaprobator în urma lui – făcând o treabă excelentă în a câştiga inimile şi minţile localnicilor în numele Maiestăţii Sale.

L-am urmărit de la depărtare, până a ajuns în capătul străzii, unde se afla un soi de depozit scund din lemn. Acolo, după ce a privit rapid peste umăr, pentru a se asigura că nu era urmărit, şi-a rezemat muscheta de un perete, apoi şi-a descheiat pantalonii, pregătindu-se să urineze.

Bineînţeles că era urmărit. De către mine. Am verificat dacă în jur se aflau soldaţi şi m-am apropiat, strâmbând din nas înaintea mirosului pătrunzător; se părea că mulţi se uşuraseră tot în acel locul. După aceea am activat pumnalul cu un clic slab, pe care el l-a auzit; s-a tensionat uşor în timp ce urina, dar nu s-a întors.

— Oricine ai fi, ar fi bine să ai un motiv serios ca să stai în spatele meu când mă slobod, a rostit el scuturându-şi mădularul şi încheindu-se la pantaloni.

Atunci i-am recunoscut glasul. Era călăul. Era...

— Slater, am rostit.

— Ăsta mi-e numele: nu-l rosti fără măsură. Şi tu cine eşti?

Se prefăcea că avea probleme cu încheierea prohabului, dar i-am văzut mâna apropiindu-se de sabie.

— S-ar putea să-ţi aminteşti de mine. Mă numesc Haytham Kenway.

S-a încordat din nou, iar capul i s-a îndreptat.

— Haytham Kenway! a şuierat. Într-adevăr – ăsta-i nume interesant. Sperasem că n-o să te mai revăd.

— La fel şi eu. Întoarce-te, te rog.

O căruţă trasă de cal a trecut prin noroi, în timp ce, fără grabă, Slater s-a întors către mine şi mi-a privit pumnalul de la încheietura mâinii.

— Acum eşti Asasin? a pufnit el.

— Sunt templier, Slater, la fel ca stăpânul tău.

A pufnit din nou.

— Pe generalul Braddock nu-l mai interesează de-acum cei ca voi.

Era aşa cum bănuisem. De aceea Braddock încercase să-mi saboteze eforturile de a recruta o echipă pentru misiunea lui Reginald. Acţiona acum împotriva noastră.

— Scoate-ţi sabia, i-am cerut lui Slater.

A clipit scurt din ochi.

— Mă vei ucide, dac-o s-o fac.

Am încuviinţat din cap.

— Nu te pot ucide cu sânge rece. Nu sunt generalul tău.

— Nu, a spus el, nu eşti decât o fărâmă din omul care-i el.

Şi a dus mâna la sabie...

După o secundă, bărbatul care încercase cândva să mă spânzure, şi pe care-l văzusem ajutând la măcelărirea unei familii la asediul fortăreţei Bergen op Zoom, zăcea mort la picioarele mele. I-am privit corpul care încă se zbătea, gândindu-mă doar că trebuia să-i scot uniforma până n-o acoperea de sânge.

Am scos-o şi am revenit la Charles, care m-a privit cu sprâncenele ridicate.

— Da, a comentat el, te prinde rolul ăsta.

I-am surâs ironic.

— Acum îi vom face cunoscute planurile noastre lui Pitcairn. La semnalul meu, tu vei stârni un scandal . Ne vom folosi de acea distragere pentru a ne îndepărta.

Între timp, Braddock continua să dea ordine.

— Gata, flăcăi, a zis el după aceea, să-i dăm drumul mai departe.

Am profitat de ocazie pentru a mă strecura printre soldaţii din patrulă, rămânând cu capul plecat. Ştiam că Braddock se va concentra asupra recrutărilor, şi nu asupra oamenilor săi; totodată, eram încrezător că cei din patrulă erau atât de îngroziţi să nu abată furia lui asupra lor, încât aveau să fie mai preocupaţi de atragerea de noi recruţi şi nu vor băga în seamă apariţia unui chip necunoscut printre ei. Am înaintat până am ajuns în dreptul lui Pitcairn şi i-am vorbit cu glas scăzut:

— Salut din nou, Jonathan.

El a tresărit uşor, m-a privit şi a exclamat:

— Maestre Kenway!

I-am făcut semn să tacă, am privit iute în jur pentru a vedea dacă nu atrăseserăm atenţie nedorită, apoi am continuat:

— Nu mi-a fost lesne să mă strecor aici... dar, iată-mă, am venit să te salvez.

De data asta, a vorbit în şoaptă.

— Chiar crezi că putem scăpa de aici?

I-am zâmbit.

— N-ai încredere în mine?

— Nu prea te cunosc...

— Cunoşti destule.

— Uite ce-i, a şoptit, aş dori foarte mult să te ajut, dar l-ai auzit pe Braddock. Dacă află, ne termină pe amândoi.

— O să mă ocup eu de Braddock, l-am liniştit.

Pitcairn a întors capul şi m-a întrebat:

— Cum?

I-am aruncat o privire care să-l anunţe că ştiam precis ce făceam, mi-am băgat degetele în gură şi am fluierat puternic.

Era semnalul aşteptat de Charles, care s-a ivit în goană pe stradă, ieşind dintre două clădiri. Îşi scosese cămaşa şi o folosea pentru a-şi acoperi faţa, restul hainelor îi erau în neorânduială şi se mânjise cu noroi, aşa că nu mai semăna deloc a ofiţer de armată, deşi asta şi era. De fapt, arăta ca un nebun şi imediat s-a şi comportat ca atare, stând în faţa patrulei, care s-a oprit de-a valma, cu soldaţii prea surprinşi sau derutaţi pentru a-şi ridica măcar armele, după care Charles a început să zbiere:

— Voi! Sunteţi toţi nişte hoţi şi escroci! Făgăduiţi că imperiul ne va... ne va răsplăti şi ne va onora! Dar pân-la urmă, aduceţi doar moarte! Şi pentru ce? Bolovani şi gheaţă, copaci şi pâraie? Câţiva francezi morţi? Noi nu vrem asta! N-avem nevoie! Luaţi-vă promisiunile deşarte, pungile pe care le legănaţi, uniformele şi armele – luaţi-vă toate astea care vă sunt atât de dragi şi băgaţi-vi-le în dos!

Soldaţii au schimbat priviri între ei, cu gurile căscate a neîncredere, atât de surprinşi, încât, pentru un moment, am fost îngrijorat că nu vor reacţiona defel. Până şi Braddock, care se afla ceva mai departe, a rămas locului, neştiind dacă să fie furios sau amuzat de răbufnirea aceea neaşteptată de nebunie pură.

Oare ei aveau să-i întoarcă pur şi simplu spatele şi să-şi vadă de drum? Poate că Charles a fost încercat de aceeaşi îngrijorare, deoarece a continuat:

— Ruşine să vă fie – vouă şi falsului vostru război! a adăugat el tuşa finală şi decisivă.

S-a aplecat, a luat de jos balegă de cal şi a azvârlit-o apoi în direcţia grupului, care s-a împrăştiat iute. Mai exact, cei norocoşi s-au împrăştiat... iar generalul Edward Braddock nu făcuse parte dintre ei.

A rămas pentru o clipă încremenit, cu uniforma mânjită de balegă, fără să mai stea în cumpănă dacă-i amuzat ori furios. Pe urmă l-a copleşit furia şi mugetul lui a părut să scuture frunzele din copaci:

— După el!

Unii soldaţi s-au desprins din grup şi au pornit după Charles, care se întorsese deja şi sprinta acum pe lângă o prăvălie universală, după care a cotit la stânga pe o stradă mărginită de o parte şi de alta de prăvălie şi o tavernă.

Acum era ocazia noastră. Dar în loc să profite de ea, John a spus doar:

— La naiba!

— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat. Acum e momentul să ne facem nevăzuţi.

— Mă tem că nu. Omul tău a intrat într-o fundătură acolo. Trebuie să-l salvăm.

Am gemut în gând. Avea să fie într-adevăr o misiune de recuperare... dar nu a celui pe care intenţionasem să-l recuperez. Am pornit în goană spre pasajul prin care dispăruse Charles, însă fără intenţia de a spăla onoarea nobilului nostru general, ci doar de a-mi proteja camaradul.

Era însă prea târziu. Până am ajuns acolo, el fusese deja reţinut şi m-am retras, blestemând în gând, în vreme ce Charles era târât înapoi, pe strada principală, şi dus înaintea generalului Braddock, care clocotea şi dusese mâna la sabie. Am decis că se ajunsese prea departe.

— Dă-i drumul, Edward.

Braddock s-a răsucit spre mine. Deşi ar fi părut imposibil, chipul i s-a înnegurat şi mai mult la vederea mea. În jurul nostru, soldaţii au schimbat priviri nedumerite, pe când Charles, care era tot fără cămaşă şi imobilizat de doi bărbaţi voinici, m-a privit cu recunoştinţă.

— Din nou, tu? a scuipat generalul furios.

— Credeai că n-o să mai revin? am replicat calm.

— Mă surprinde mai mult uşurinţa cu care ai fost demascat, a rânjit el mulţumit. Se pare că te-ai mai înmuiat.

Nu aveam chef să schimb insulte cu el.

— Lasă-ne să plecăm, i-am spus, şi să-l luăm cu noi pe John Pitcaim.

— În niciun caz nu voi tolera ca autoritatea să-mi fie contestată, a răspuns el.

— Nici eu.

Ochii i-au fulgerat. Oare era cu adevărat pierdut pentru Ordin? Pentru o clipă, m-am închipuit stând alături de el, arătându-i cartea şi privind cum era cuprins de transformare, aşa cum se întâmplase şi cu mine. Oare el ar fi putut avea aceeaşi senzaţie de înţelegere bruscă pe care o avusesem eu? Oare ar fi putut reveni în rândurile noastre?

— Puneţi-i pe toţi în lanţuri! a ordonat Braddock.

Nu, am decis că nu mai putea reveni.

O dată în plus, am regretat absenţa lui Reginald, pentru că el ar fi oprit conflictul din faşă: el ar fi împiedicat ceea ce s-a petrecut în continuare.

Am decis că-i puteam doborî şi am acţionat ca atare. Într-o secundă, pumnalul meu a ţâşnit şi soldatul cel mai apropiat a murit cu o expresie de surprindere pe chip, când l-am înjunghiat. Cu coada ochiului l-am zărit pe Braddock sărind într-o parte, trăgându-şi sabia din teacă şi răcnind spre alt bărbat, care a dus mâna la pistolul deja încărcat. John a ajuns însă la el înaintea mea, sabia i-a sclipit şi a coborât, lovind încheietura fără s-o reteze complet, dar ajungând până la os, aşa că pentru o clipă mâna a fluturat la capătul braţului, iar pistolul a căzut inofensiv pe pământ.

Un alt soldat m-a atacat din stânga şi am schimbat lovituri – una, două, trei. L-am împins înapoi, până a ajuns cu spatele la un zid, iar ultima mea fandare şi-a găsit ţinta printre curelele încrucişate peste veston, străpungându-i inima.

M-am răsucit fulgerător şi l-am înfruntat pe al treilea atacator, i-am deviat lovitura şi l-am spintecat de-a curmezişul trunchiului, prăbuşindu-l în ţărână. Cu dosul mâinii mi-am şters sângele de pe faţă la timp ca să-l văd pe John doborând alt soldat, iar pe Charles, care înhăţase sabia unuia dintre cei ce-l ţineau prizonier, terminându-l pe celălalt din câteva lovituri precise.

Apoi încleştarea s-a terminat şi m-am îndreptat spre ultimul care mai rămăsese în picioare: generalul Edward Braddock.

Ar fi fost foarte uşor. Extrem de uşor să termin totul, aici. Ochii lui mi-au spus că o ştia – că în adâncul inimii ştia că doream să-l ucid. Poate că înţelesese în sfârşit că se rupseseră legăturile care ne ţinuseră laolaltă în trecut: ale Ordinului şi ale respectului reciproc pentru Reginald.

Am rămas o clipă nemişcat, după care am coborât sabia.

— Îmi opresc mâna astăzi, pentru că mi-ai fost cândva frate, i-am spus, şi un om mai bun decât eşti acum. Însă dacă drumurile noastre se vor mai încrucişa vreodată, toate datoriile vor fi uitate.

M-am întors după aceea către John.

— Acum eşti liber.

Noi trei – eu, John şi Charles – ne-am întors şi ne-am îndepărtat.

— Trădătorule! a răcnit Braddock. Du-te atunci! Alătură-te lor în căutarea aia nesăbuită. Şi când vei ajunge cu oasele rupte şi pe moarte în fundul unui puţ întunecat, fie ca vorbele mele de azi să fie ultimele pe care ţi le vei aminti!

Apoi a plecat, păşind peste cadavrele oamenilor săi şi croindu-şi loc printre gură-cască. Pe străzile din Boston, patrulele de soldaţi britanici abundau şi întrucât Braddock putea să cheme întăriri, am decis să ne facem iute pierduţi. După ce generalul a dispărut, am mai privit o dată trupurile celor căzuţi în noroi şi m-am gândit că nu fusese cea mai bună după-amiază pentru recrutări.

N-a fost de mirare că locuitorii oraşului ne-au ocolit pe departe când ne-am grăbit pe străzi spre „Green Dragon”. Eram mânjiţi de noroi şi pătaţi de sânge, iar Charles se străduia să se îmbrace din mers. Între timp, John era curios să afle de ce mă duşmăneam cu Braddock, şi i-am povestit despre măcelul de lângă corabie, sfârşind prin cuvintele:

— După aceea relaţia dintre noi doi n-a mai fost niciodată la fel. Am mai participat împreună în câteva campanii, dar fiecare s-a terminat şi mai neplăcut decât cea dinainte. El ucidea şi ucidea: inamici sau aliaţi, civili sau soldaţi, vinovaţi sau inocenţi – nu conta. Dacă considera că un om era un obstacol pentru el, îl omora. Afirma că violenţa era o soluţie mai eficientă. Asta ajunsese deviza lui. Şi mi-a frânt inima.

— Ar trebui să-l oprim, a spus John privind îndărăt, de parcă am fi putut încerca s-o facem chiar atunci.

— Bănuiesc că ai dreptate... Eu îmi păstrez totuşi speranţa, prostească poate, că ar putea fi readus pe calea raţiunii. Ştiu... este o prostie să cred că cineva atât de mânjit de moarte s-ar putea schimba brusc.

Sau nu era chiar o prostie? m-am întrebat, în timp ce mergeam. La urma urmelor, nu mă schimbasem eu însumi?

14 iulie 1754

I

Întrucât stăteam în „Green Dragon”, ne găseam în locul cel mai potrivit pentru a auzi orice zvonuri legate de noi, iar Thomas era foarte atent la tot ce se şuşotea pe străzi. Desigur, pentru el nu însemna mare chin: ascultarea bârfelor despre vreo acţiune împotriva noastră însemna pentru Thomas să deşerte bere în vreme ce trăgea cu urechea la conversaţii şi-i descosea pe alţii pentru ultimele noutăţi. Era foarte priceput la treaba asta. Aşa şi trebuia să fie. Ne făcuserăm duşmani: Silas, bineînţeles, dar, mai îngrijorător, generalul Edward Braddock.

În noaptea trecută am stat la masa din camera mea pentru a scrie în jurnal. Pumnalul secret se afla lângă mine, iar sabia în imediata apropiere pentru eventualitatea în care Braddock ar fi decis să-şi lanseze inevitabilul atac răzbunător, şi ştiam prea bine că aşa va fi de acum încolo: urma să dorm iepureşte, cu armele mereu la îndemână, privind tot timpul peste umăr, socotind că fiecare chip necunoscut aparţinea unui potenţial inamic. Mă obosea numai şi gândul la aşa ceva, dar ce alternativă aveam? Potrivit spuse lor lui Slater, Braddock abandonase Ordinul Templierilor. Acum era un ins cu totul imprevizibil, şi mai rău decât un ins cu totul imprevizibil este un ins cu totul imprevizibil care comandă o armată întreagă.

Mă puteam consola măcar cu ştiinţa că acum dispuneam de o echipă aleasă pe sprânceană şi, o dată în plus, ne-am reunit în camera din spate, întăriţi de venirea lui John Pitcairn; formam într-adevăr un adversar formidabil pentru oricare dintre cei doi oponenţi ai noştri.

Când am intrat în odaie, toţi s-au ridicat în semn de salut – până şi Thomas, care părea mai treaz decât de obicei. Rănile lui Benjamin se vindecaseră fără a lăsa urme. John părea să fi scăpat din lanţurile contractului său cu Braddock şi aerul preocupat îi fusese înlocuit de o voioşie neştiută până atunci. Charles era încă ofiţer al armatei britanice şi se temea că Braddock l-ar putea rechema; de aceea, atunci când nu-l privea cu superioritate pe Thomas, avea o expresie îngrijorată. William stătea la pupitrul său cu o pană în mână, absorbit de muncă, comparând însemnele de pe amuletă cu cartea şi cu propriile lui hărţi şi desene, încă nedumerit, încă nereuşind să pună cap la cap fragmentele din puzzle. În privinţa aceea însă aveam o idee.

Le-am făcut semn să se aşeze, apoi am luat şi eu loc.

— Domnilor, am rostit, cred că am găsit o soluţie la problema noastră. Mai precis, Ulise a găsit-o.

Numele eroului grec a avut efecte destul de variate asupra tovarăşilor mei şi dacă William, Charles şi Benjamin au încuviinţat ştiutori din capete, John şi Thomas au părut mai degrabă derutaţi, Thomas fiind cel mai puţin stânjenit de neştiinţa sa.

— Ulise? a întrebat el şi a râgâit prelung. Un camarad nou în echipă?

— Eroul grec, prostovane, a zis Charles dezgustat.

— Daţi-mi voie să vă explic, am spus. Vom intra în fortul lui Silas, deghizaţi în comercianţi. Odată ajunşi înăuntru, vom intra în acţiune: îi vom elibera pe captivi şi-l vom ucide pe neguţătorul de sclavi.

I-am privit cum îmi absorbeau planul. Thomas a vorbit primul.

— Riscant, riscant, a zis el după care a rânjit larg. Îmi place!

— Să-ncepem atunci, am continuat eu. Mai întâi trebuie să găsim un convoi...

II

Charles şi cu mine eram pe un acoperiş cu vedere spre una dintre pieţele publice din Boston, amândoi îmbrăcaţi în soldaţi britanici.

Mi-am examinat propria uniformă. Pe centironul din piele maro mai era o pată din sângele lui Slater, ca şi pe unul dintre ciorapii albi, dar altfel arătam corespunzător; la fel şi Charles, deşi îşi aranja întruna uniforma.

— Uitasem cât este de inconfortabilă, s-a scuzat el.

— Mă tem că sunt absolut necesare pentru a ne juca rolul aşa cum se cuvine, am spus.

I-am aruncat o privire. Nu avea să mai sufere prea mult.

— Convoiul ar trebui să ajungă în curând, i-am spus. Vom ataca la semnalul meu.

— Am înţeles, domnule.

Sub noi, o căruţă răsturnată bloca ieşirea pieţei din capătul opus, iar doi bărbaţi gâfâiau şi icneau, străduindu-se s-o ridice.

Sau ar trebui să spun că se prefăceau că gâfâie şi icnesc, deoarece aceştia erau Thomas şi Benjamin, iar căruţa fusese anume răsturnată de noi patru cu câteva clipe în urmă, plasată strategic pentru a bloca ieşirea. Nu departe se aflau John şi William, care aşteptau în umbra unei fierării din apropiere, aşezaţi pe găleţi întoarse cu fundul în sus şi cu pălăriile mult coborâte pe ochi – doi simpli fierari, care făceau o pauză şi-şi petreceau timpul privind trecătorii.

Capcana era pregătită. Am dus luneta la ochi şi am privit dincolo de piaţă, iar de data asta am zărit convoiul, o grupă de nouă soldaţi britanici care se apropia. Unul dintre ei mâna o căruţă plină cu fân, iar lângă el, pe capră, se afla...

Am reglat focalizarea lunetei. Era o mohicană – o frumoasă mohicană, care, în ciuda lanţurilor cu care fusese legată, arbora o expresie mândră şi dispreţuitoare şi stătea cu spatele perfect drept, spre deosebire de vizitiul ai cărui umeri erau gârboviţi şi care ţinea în gură o pipă cu coada lungă. Am observat că femeia avea o vânătaie pe obraz şi am fost surprins de valul de mânie pe care l-am simţit la vederea ei. M-am întrebat de cât timp o prinseseră şi, de fapt, cum reuşiseră s-o prindă? Era limpede că le dăduse de furcă.

— Domnule, a rostit Charles de lângă mine, n-ar fi bine să dai semnalul?

Mi-am dres glasul.

— Desigur, am încuviinţat.

Am dus degetele la gură şi am fluierat, nu foarte tare; camarazii noştri de jos au răspuns prin semne din mâini că erau pregătiţi, iar Thomas şi Benjamin şi-au înteţit pretinsele eforturi de ridicare a căruţei.

Noi am aşteptat... am aşteptat până când soldaţii au intrat în piaţă şi au descoperit că înaintarea le era blocată de căruţă.

— Ce dracu-i asta? a întrebat unul dintre soldaţii aflaţi în faţă.

— Mii de scuze, domnilor, se pare c-am avut un mic şi nefericit accident, a spus Thomas desfăcând larg braţele şi rânjind slugarnic.

Soldatul i-a recunoscut accentul şi s-a strâmbat dispreţuitor. S-a înroşit la faţă, nu chiar atât de tare, încât să capete culoarea propriului său veston, însă destul de intens.

— Grăbiţi-vă! s-a răstit el şi Thomas a dus servil palma în dreptul frunţii, după care s-a întors la Benjamin, pentru a-l ajuta la căruţă.

— Sigur că da, milord, numaidecât, a zis el.

Întinşi pe burtă, Charles şi cu mine priveam. John şi William stăteau cu feţele ascunse şi-i priveau şi ei pe soldaţii care, în loc să ocolească pur şi simplu căruţa sau chiar – ferească Domnul! – să-i ajute pe Thomas şi Benjamin s-o îndrepte, stăteau şi se uitau în timp ce şeful lor devenea tot mai mânios, până în cele din urmă a răbufnit.

— Măi flăcăi – sau o puneţi pe roţi, sau îi dăm bice şi trecem peste ea!

— Nu, vă rog, nu!

Am văzut cum Thomas a ridicat ochii spre acoperişul pe care stăteam noi, apoi a privit scurt către William şi John, de acum cu mâinile pe mânerele săbiilor, şi a rostit semnalul convenit:

— Aproape am terminat.

Cu o singură mişcare, Benjamin şi-a tras sabia din teacă şi l-a străpuns pe soldatul cel mai apropiat, după care, înainte ca şeful celorlalţi să fi avut o şansă de a reacţiona, i-a înfipt fulgerător în ochi un pumnal ce apăruse ca prin farmec din mâneca lui Thomas.

William şi John au intrat în acţiune şi trei soldaţi au căzut sub săbiile lor, iar eu şi cu Charles am sărit de sus, luându-i pe neaşteptate pe cei mai apropiaţi de noi: patru morţi. Nici măcar nu le-am oferit mângâierea unei ultime răsuflări demne. Îngrijoraţi ca uniformele să nu li se păteze de sânge, i-am dezbrăcat în grabă. În câteva minute, am tras cadavrele într-un grajd, i-am închis şi i-am zăvorât uşa, după care ne-am regrupat în piaţă: şase soldaţi în uniforme britanice, care luaseră locul celor nouă. Un alt convoi.

Am privit în jur. Piaţa nu fusese aglomerată nici înainte, dar acum era pustie. Nu ştiam cine putuse fi martor la ambuscadă: colonişti care-i urau pe britanici şi fuseseră încântaţi să-i vadă căzând? Simpatizanţi ai trupelor regale, care chiar acum se aflau în drum spre Fortul Southgate, pentru a-l avertiza pe Silas despre cele petrecute? Nu aveam deloc timp de pierdut.

Am sărit pe capra vizitiului, iar indianca s-a îndepărtat puţin de mine – în măsura în care-i dădeau voie lanţurile şi m-a privit bănuitoare şi în acelaşi timp rebelă.

— Suntem aici ca să te ajutăm, am încercat s-o liniştesc Pe tine, dar şi pe cei închişi în Fortul Southgate.

— Atunci, descătuşează-mă, mi-a spus.

Cu regret, i-am răspuns:

— N-o pot face înainte să intrăm acolo. Nu pot risca o inspecţie la poartă, care să se sfârşească prost.

Ea mi-a aruncat o privire dezgustată, parcă pentru a-mi zice că era exact cum se aşteptase.

— Voi avea grijă să nu păţeşti nimic, am insistat, îţi dau cuvântul meu.

Am scuturat hăţurile şi caii au pornit la drum, cu tovarăşii mei mergând de o parte şi cealaltă a căruţei.

— Ştii ceva despre operaţiunea lui Silas? am întrebat-o pe indiancă. La câţi oameni ne putem aştepta în interior? Ce natură au liniile lor defensive?

Însă n-a rostit niciun cuvânt.

— Trebuie să fii destul de importantă pentru el, ca să ai propria ta escortă, am insistat, dar femeia a continuat să mă ignore. Aş fi vrut să ai încredere în noi... deşi bănuiesc că este firesc să fii suspicioasă. Aşa să fie!

Cum nu zicea nimic, am decis să fac şi eu la fel, înţelegând că-mi iroseam vorbele.

Când am ajuns la poarta fortului, o santinelă ne-a ieşit în cale.

— Opriţi-vă! ne-a cerut.

Am tras hăţurile şi ne-am oprit, eu şi soldaţii mei. Privind pe lângă prizonieră, mi-am ridicat chipiul spre santinele:

— Bună seara, domnilor.

Mi-am dat seama pe dată că straja nu avea chef de glume.

— Cu ce treabă? a rostit sec, privind-o pe indiancă cu ochi curioşi şi lascivi.

Ea l-a fulgerat cu o căutătură veninoasă. Pentru o clipă mi-am amintit că atunci când sosisem în Boston, dorisem să văd ce schimbări adusese domnia britanică asupra acestei ţări, ce efect avea guvernarea ei asupra locuitorilor săi. Era clar că efectul nu fusese pozitiv pentru băştinaşii mohicani. Noi vorbeam cu pioşenie despre mântuirea noului pământ, dar în realitate îl corupeam.

Am indicat din cap spre femeie.

— I-o ducem lui Silas, am spus, iar santinela a încuviinţat din cap, şi-a umezit buzele, apoi a bătut în poartă, care s-a deschis şi noi am înaintat încet.

La interior, fortul era tăcut. Am intrat în curte pe lângă metereze, ziduri puţin înalte din piatră întunecată, pe care tunurile erau amplasate pentru a bate spre Boston, spre ocean, iar soldaţi cu muschete pe umăr patrulau înainte şi înapoi. Atenţia le era îndreptată în afara zidurilor; se temeau de un atac din partea francezilor şi, după ce ne-au aruncat o privire de pe metereze, aproape că ne-au ignorat în vreme ce am înaintat cu căruţa şi, străduindu-ne să părem cât mai nepăsători, ne-am oprit într-un loc retras, unde primul lucru pe care l-am făcut a fost să tai legăturile femeii.

— Vezi? Te eliberez, aşa cum ţi-am promis. Acum, dă-mi voie să-ţi explic...

Ea s-a mulţumit să-mi mai arunce o privire sfredelitoare, după care a sărit de pe capră şi a dispărut în întuneric, lăsându-mă să mă holbez în urma ei cu sentimentul vădit de treabă neterminată; aş fi dorit să mă explic faţă de ea; aş fi dorit să petrec mai mult timp cu ea.

Thomas a pornit după indiancă, dar l-am oprit.

— Las-o, i-am zis.

— Ne va da de gol, a protestat el.

M-am uitat în locul unde fusese femeia – deja era o amintire, o fantomă.

— N-o va face, am răspuns şi am coborât de pe capră, privind în jur ca să mă conving că eram singuri în curte.

După aceea i-am strâns pe ceilalţi în jurul meu şi le-am transmis ordinele: să elibereze captivii şi să evite să fie demascaţi. Au încuviinţat tăcuţi şi cu expresii serioase pe chipuri, pe deplin dedicaţi misiunii care-i aştepta.

— Cum rămâne cu Silas? a întrebat Benjamin.

M-am gândit la bărbatul pe care-l văzusem în antrepozit, care râsese şi-l lăsase pe doctor în seama lui Cutter.

Mi-am reamintit şi jurământul lui Benjamin de a-i lua gâtul şi mi-am privit prietenul.

— Va muri, i-am spus.

M-am uitat cum oamenii mi s-au făcut nevăzuţi în noapte şi am decis să-l privesc îndeaproape pe Charles, elevul meu. Am văzut că se apropiase de un grup de soldaţi şi că li se prezenta. De cealaltă parte a curţii, Thomas intrase deja în vorbă cu unul dintre cei care patrulau. Între timp, William şi John mergeau cu pas nepăsător în direcţia unei clădiri despre care bănuiam că era probabil arestul fortului, unde erau ţinuţi prizonierii, şi de unde un gardian se pregătea chiar acum să le iasă în cale. Celelalte gărzi erau distrase de Charles şi Thomas şi, când am fost mulţumit, i-am transmis lui John un semnal furiş. După aceea l-am văzut vorbind scurt cu William, pe când se apropiau de gardian.

— Cu ce vă pot ajuta? am auzit glasul gardianului, iar în clipa următoare genunchiul lui John l-a izbit cu putere în boaşe.

Cu un geamăt surd, ca al unui animal prins într-o cursă, el a dat drumul lăncii şi a căzut în genunchi. Fulgerător, John i-a smuls de la brâu un inel cu chei, a deschis uşa, a luat o făclie de pe un suport de afară şi a dispărut în clădire.

M-am uitat în jur. Niciun gardian nu văzuse ce se întâmplase în faţa arestului. Cei de pe metereze priveau sârguincios spre ocean; cei din interior erau distraşi de Charles şi Thomas.

Am privit apoi uşa arestului şi l-am văzut pe John reapărând cu primul dintre prizonieri.

Pe neaşteptate însă un soldat de pe metereze a observat şi el ce se întâmpla.

— Hei, tu, ce vrei să faci? a strigat şi a ridicat muscheta, iar alarma s-a dat pe ziduri.

Imediat m-am repezit spre metereze, unde soldatul se pregătea să apese pe trăgaci, am suit treptele din piatră câte două-trei odată şi am ajuns la el, înfigându-mi pumnalul sub falca lui printr-o lovitură scurtă şi brutală. M-am ghemuit, am lăsat trupul să cadă peste mine şi am ţâşnit de dedesubt, pentru a-l înjunghia pe al doilea soldat în inimă. Un al treilea era cu spatele la mine şi-l ochea cu puşca pe William, dar am şfichiuit cu lama peste partea din spate a picioarelor lui, după care i-am aplicat lovitura de graţie în ceafă când a căzut. Nu departe, William mi-a mulţumit, ridicând braţul, după care s-a răsucit pentru a înfrunta altă santinelă. Sabia lui a lovit şi soldatul s-a prăbuşit, iar când William s-a întors pentru a face faţă altui inamic, chipul îi era împroşcat de sânge.

În mai puţin de un minut toate santinelele erau moarte, dar uşa uneia dintre clădirile din curte se deschisese şi Silas apăruse, deja mânios.

— Am cerut doar o oră de linişte! a răcnit el. Şi peste nici zece minute sunt trezit de hărmălaia asta îngrozitoare. Aştept imediat o explicaţie – şi ar fi bine să fie una bună.

S-a oprit apoi brusc, cu strigătele amuţite pe buze şi culoarea i s-a scurs din obraji. Curtea era presărată de cadavrele soldaţilor săi, iar când a întors capul şi a privit spre arest, a văzut uşa deschisă, indieni ieşind şi pe John îndemnându-i să se mişte mai repede.

Silas şi-a scos sabia din teacă, iar în spatele lui au apărui şi alţi bărbaţi.

— Cum? a strigat el. Cum s-a-ntâmplat asta? Mărfurile mele valoroase – să fie eliberate? Aşa ceva nu se poate! Fiţi fără grijă, cei răspunzători vor plăti scump, dar mai întâi... să curăţăm mizeria asta!

Soldaţii lui îşi îmbrăcau vestoane, se încingeau cu săbii, încărcau muschete. Curtea, care cu o clipă în urmă fusese pustie cu excepţia trupurilor căzute, s-a umplut iute cu alţi soldaţi, dornici să se răzbune. Silas parcă era ieşit din minţi, urlând la ei şi zorindu-i să se înarmeze, totuşi s-a calmat îndeajuns încât să ordone:

— Închideţi toate ieşirile din fort. Ucideţi pe oricine încearcă să scape. Nu-mi pasă dacă-i unul dintre noi sau unul dintre... ei. Oricine se apropie de poartă este omorât pe loc! S-a-nţeles?

Luptele au continuat. Charles, Thomas, William, John şi Benjamin s-au mişcat întruna printre soldaţi şi au profitat din plin de uniformele ce-i făceau să se piardă printre ceilalţi. Bărbaţii pe care-i atacau au început să se lupte între ei, nemaifiind siguri cine era prieten şi cine duşman. Indienii, neînarmaţi, s-au adăpostit ca să aştepte sfârşitul luptelor, iar un grup de oameni ai lui Silas au format o linie în faţa porţii fortului. În clipa aceea, mi-am întrezărit şansa – Silas se plasase într-un capăt al liniei şi-i îndemna pe soldaţi să fie nemiloşi. Era perfect clar că nu-i păsa cine murea atât timp cât „mărfurile” lui valoroase nu aveau să scape, atât timp cât mândria nu-i era afectată.

I-am făcut semn lui Benjamin şi ne-am apropiat de Silas; mi-am dat seama însă că ne zărise cu coada ochiului. Pentru o clipă, am văzut cum s-a încruntat nedumerit, după care şi-a dat seama că, în primul rând, eram doi dintre intruşi şi în al doilea rând, nu avea unde să se refugieze, întrucât ne aflam între el şi restul oamenilor săi. Pe de altă parte, oricine ne-ar fi privit, ar fi crezut că eram două gărzi de corp loiale, care-l fereau de orice rău.

— Pe mine nu mă ştii, am rostit eu, dar cred că voi doi vă cunoaşteţi bine.

Apoi Benjamin Church a făcut un pas înainte.

— Ţi-am făgăduit ceva, Silas, a zis el, şi intenţionez să mă ţin de cuvânt...

Totul s-a terminat în câteva secunde. Benjamin a fost mult mai milos cu Silas decât fusese Cutter cu el. Odată cu moartea conducătorului lor, apărătorii fortului au dat bir cu fugiţii, porţile s-au deschis şi noi le-am îngăduit să plece. După ei au ieşit prizonierii mohicani, printre care am zărit-o pe femeia de mai devreme. În loc să fugă, ea rămăsese să-şi ajute semenii: era şi curajoasă, nu doar frumoasă şi dârză. Pe când îi ajuta pe membrii tribului ei să se îndepărteze de fortul blestemat, privirile ni s-au întâlnit şi m-am simţit atras de ea. Apoi femeia a dispărut.

15 noiembrie 1754

I

A fost ger şi zăpada acoperea tot pământul din jur când am pornit la drum azi-dimineaţă către Lexington în căutarea...

Poate că „obsesie” este un termen excesiv. „Preocupare”, aşadar: „preocuparea” mea faţă de indianca din căruţă. Mai exact – găsirea ei.

De ce?

Dacă Charles m-ar fi întrebat, i-aş fi spus că doream s-o găsesc pentru că ştiam că vorbea bine engleza şi mă gândeam că ar fi un contact util cu mohicanii, care să ne ajute să găsim locul unde trăiseră înaintaşii.

Asta aş fi spus dacă Charles ar fi fost curios de ce doream s-o găsesc pe femeie şi ar fi fost o parte din adevăr. O parte.

Oricum, Charles şi cu mine porniserăm în una dintre expediţiile mele, spre Lexington, când mi-a spus:

— Mă tem că am o veste proastă, domnule.

— Despre ce-i vorba?

— Braddock insistă să revin sub comanda lui. Am încercat să-l rog să mă păsuiască, dar în zadar, a încheiat el trist.

— Fără doar şi poate că este furios fiindcă l-a pierdut pe John... ca să nu mai zic de umilinţa îndurată din partea noastră, am rostit gânditor şi m-am întrebat dacă n-aş fi putut termina totul atunci când mi se oferise şansa. Bine, am urmat apoi, fă cum îţi cere. Între timp eu voi interveni ca să fii eliberat din armată.

Cum? Nu eram foarte sigur. Fusese o vreme când m-aş fi putut bizui pe o scrisoare severă din partea lui Reginald care să-l determine pe Braddock să se răzgândească, însă devenise limpede că de acum generalul nu mai avea afinităţi cu principiile noastre.

— Îmi pare rău că-ţi fac greutăţi, a zis Charles.

— Nu-i vina ta.

Avea să-mi lipsească. Deja făcuse multe pentru localizarea indiencei misterioase, care potrivit informaţiilor aflate de Charles, se găsea în Lexington, la câteva ore de mers pe jos de Boston, unde se părea că aţâţa la revolte împotriva britanicilor conduşi de Braddock. Cine ar fi putut-o învinui, după ce-şi văzuse tribul întemniţat de Silas? Aşa se face că acum eram în Lexington – pe locul unei tabere de vânătoare recent părăsită.

— Nu se află prea departe, a spus Charles.

Şi oare doar mi-am imaginat sau chiar am simţit cum bătăile inimii mi s-au înteţit puţin? Trecuse mult de când o femeie mă făcuse să mă simt aşa. Îmi petrecusem viaţa fie studiind, fie deplasându-mă, şi nu puteam spune că vreuna dintre femeile ce-mi trecuseră prin pat însemnase ceva serios pentru mine: spălătorese, când făcusem parte din Coldstream, ospătăriţe, fiice de proprietari – femei care-mi aduseseră linişte şi confort, fizic şi de altă natură, totuşi n-o puteam descrie pe niciuna ca fiind specială.

Pe de altă parte, mohicana... În ochii ei văzusem ceva care mi se păruse un suflet-pereche; şi ea era solitară, şi ea era războinică – tot un suflet rănit ce privea lumea cu ochi obosiţi.

Am cercetat locul taberei.

— Focul abia a fost stins şi urmele din zăpadă sunt recente. Am ridicat ochii. Este aproape.

Am descălecat, dar când am văzut că Charles se pregătea să facă la fel, l-am oprit.

— Mai bine întoarce-te la Braddock, înainte să devină suspicios. De aici mă pot descurca şi singur.

A încuviinţat din cap, a tras de dârlogi şi a întors calul L-am privit îndepărtându-se, după care mi-am întors atenţia la solul acoperit cu zăpadă, întrebându-mă care fusese motivul real pentru care-l îndepărtasem. Şi ştiind în acelaşi timp răspunsul.

II

M-am furişat printre copaci. Reîncepuse să ningă şi pădurea era cufundată într-o linişte stranie, cu excepţia zgomotului răsuflării mele, care se ridica în faţă într-un norişor de aburi. Înaintam iute, dar tăcut, şi nu peste mult timp am văzut-o – mai exact, i-am zărit spatele. Era îngenuncheată în zăpadă, îşi sprijinise muscheta de un copac şi examina o capcană pentru animale. M-am apropiat cât mai silenţios, însă am zărit-o încordându-se brusc.

Mă auzise. Dumnezeule, era pricepută!

În clipa următoare, s-a rostogolit pe o parte, a înşfăcat muscheta, a aruncat o privire în urmă şi a sprintat prin pădure.

Am alergat după ea.

— Te rog, opreşte-te! am strigat, pe când fugeam prin pădurea acoperită de zăpadă. Vreau doar să vorbim. Nu-ţi sunt duşman.

Indianca nu s-a oprit. Am alergat sprinten prin zăpadă, mişcându-mă iute şi evitând cu abilitate obstacolele, însă ea era mai rapidă şi se folosea de copaci, ridicându-se deasupra troienelor înalte şi pendulându-se de pe o ramură pe alta de câte ori avea posibilitatea.

În cele din urmă am pătruns adânc în pădure şi probabil că mi-ar fi scăpat, dacă n-ar fi avut ghinion. S-a împiedicat într-o rădăcină, şi-a pierdut echilibrul, a căzut, iar în secunda următoare am fost lângă ea, dar nu ca s-o atac, ci ca să-i vin în ajutor. I-am întins mâna, gâfâind, şi am izbutit să articulez:

— Eu... sunt... Haytham. Am... venit... cu gânduri de pace.

M-a privit de parcă nu înţelesese nici măcar un cuvânt. Am simţit începuturile unei panici. Poate că în căruţă mă înşelasem în privinţa ei. Poate că de fapt nu ştia engleza.

Până ce, pe neaşteptate, ea a replicat:

— Eşti lovit la cap?

Engleză perfectă.

— Ah... scuză-mă.

A scuturat dezgustată din cap.

— Ce vrei?

— Păi, aş vrea, mai întâi, să ştiu cum te cheamă.

Umerii mi se ridicau şi coborau pe măsură ce-mi regăseam, treptat, ritmul normal de respiraţie, care se înălţa în vălătuci groşi în aerul îngheţat.

După o clipă de şovăială – i-am putut-o distinge limpede pe chip –, indianca a spus:

— Mă numesc Kaniehtitio.

Am încercat să repet numele şi am dat greş, aşa că ea a zis:

— Spune-mi Ziio. Şi după aceea spune-mi ce cauţi aici?

Am dus mâna la gât, am prins amuleta şi i-am arătat-o.

— Ştii ce-i asta?

Brusc, Ziio m-a prins de braţ.

— Tu ai asta?

Pentru o clipă am fost derutat, până mi-am dat seama că nu se uita la amuletă, ci la pumnalul meu secret. Am privit-o o clipă, simţind ceea ce pot descrie doar ca un vălmăşag straniu de emoţii: mândrie, admiraţie, apoi nelinişte, când ea a activat, accidental, lama. Trebuie să recunosc însă că nici măcar n-a tresărit, ci doar m-a privit cu ochi mari şi căprui, iar eu m-am simţit vrăjit încă puţin, când Ziio a spus:

— Ţi-am văzut secretul.

Am zâmbit, străduindu-mă să par mai sigur pe mine decât mă simţeam în realitate, după care am ridicat amuleta şi am reluat.

— Ştii ce-i asta?

A luat-o şi a privit-o cu atenţie.

— De unde o ai?

— De la un prieten vechi, am răspuns.

M-am gândit la Miko şi am spus o rugăciune scurtă în gând, pentru sufletul lui. M-am întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit ca el să fi fost aici, în locul meu, un Asasin, nu un Templier?

— Am mai văzut astfel de semne doar într-un singur loc, a spus Ziio şi am simţit imediat un fior.

— Unde?

— Este... Îmi este interzis să vorbesc despre el.

M-am aplecat spre ea. Am privit-o în ochi, sperând s-o înduplec cu puterea mea de convingere.

— Eu i-am salvat pe cei din tribul tău. Asta nu înseamnă chiar nimic?

Nu a răspuns.

— Uite, am insistat, nu sunt inamicul vostru.

Şi poate că s-a gândit într-adevăr la riscurile pe care mi le asumasem în cucerirea fortului, la semenii ei pe care-i eliberasem din mâinile lui Silas. Şi poate, poate că a văzut în mine ceva ce i-a plăcut.

În tot cazul, a încuviinţat din cap şi a zis:

— În apropiere se află un deal. În vârful lui creşte un copac măreţ. Vino – vom vedea dacă spui adevărul.

III

M-a dus până acolo, apoi mi-a arătat că de cealaltă parte a dealului, la poalele lui, se afla o aşezare despre care mi-a spus că se numea Concord.

— Acolo sunt soldaţi care caută să-mi alunge semenii de pe pământurile astea. Sunt conduşi de un bărbat cunoscut ca Buldogul, a zis ea.

Am înţeles brusc.

— Braddock. Edward Braddock.

Ziio s-a întors spre mine.

— Îl cunoşti?

— Nu-mi este prieten, am asigurat-o şi n-am fost nicicând mai sincer.

— În fiecare zi, tot mai mulţi dintre semenii mei mor din cauza unora ca el, a rostit ea aprinsă.

— Sugerez atunci să punem capăt acestei situaţii. Împreună.

M-a privit pătrunzător. În ochii ei se citea îndoială, dar şi o umbră de speranţă.

— Ce propui?

În clipa aceea am ştiut exact ce trebuia făcut.

— Va trebui să-l omorâm pe Edward Braddock.

Am lăsat cuvintele acelea să-i pătrundă în minte, apoi am adăugat:

— Dar mai întâi trebuie să-l găsim.

Am pornit să coborâm dealul spre Concord.

— Nu am încredere în tine, a spus Ziio sec.

— Ştiu.

— Totuşi, ai rămas.

— Ca să-ţi pot dovedi că te-nşeli.

— Asta nu se va-ntâmpla.

Avea maxilarele încleştate. Era convinsă de adevărul propriilor spuse. Aveam o cale lungă de străbătut cu femeia aceasta misterioasă şi captivantă.

După ce am intrat în oraş, ne-am apropiat de tavernă, unde am oprit-o.

— Aşteaptă aici. O indiancă va ridica probabil multe întrebări... dacă nu chiar muschete.

Ea a clătinat din cap şi şi-a ridicat gluga.

— Nu-i nici pe departe prima dată când sunt printre cei din poporul tău, a zis. Mă pot descurca.

Am sperat că aşa va fi.

Când am intrat, am întâlnit grupuri de oameni ai lui Braddock care beau cu o sete ce l-ar fi impresionat pe Thomas Hickey şi ne-am strecurat printre ei, trăgând cu urechea la conversaţii. Am aflat astfel că Braddock era în mişcare. Britanicii intenţionau să-i atragă pe mohicani de partea lor şi să-i convingă să înainteze spre nord pentru a-i ataca pe francezi. Mi-am dat seama că până şi soldaţii lui Braddock erau înfricoşaţi de generalul lor. Toate discuţiile erau despre cruzimea lui şi despre faptul că până şi ofiţerii se temeau de el. Am auzit în mod repetat numele George Washington, care părea singurul destul de curajos pentru a-i contesta ordinele – asta potrivit bârfelor a doi soldaţi la care am tras cu urechea. Când am ajuns în fundul tavernei, l-am găsit chiar pe numitul George Washington, care stătea cu alt ofiţer la o masă izolată; m-am apropiat cât am putut de mult ca să le aud conversaţia.

— Spune-mi că ai veşti bune, a zis unul dintre ei.

— Generalul Braddock a refuzat oferta, a spus celălalt. Nu va fi niciun armistiţiu.

— La naiba! De ce, George? Ce motiv a avut?

Cel care fusese numit George – şi despre care am bănuit că era George Washington – a răspuns:

— A zis că o acţiune diplomatică nu-i o soluţie. Că, dacă le vom îngădui francezilor să se retragă, nu vom face decât să amânăm un conflict inevitabil – unul în care, în prezent, ei deţin superioritatea.

— Oricât aş detesta s-o recunosc, are dreptate. Şi totuşi... nu-ţi dai seama că-i lipsit de înţelepciune?

— Nici eu nu sunt încântat, să ştii. Suntem departe de casă, iar trupele ne sunt divizate. Mai rău, mă tem că setea de sânge îl face pe Braddock să acţioneze nesăbuit. Îi pune pe oameni într-o situaţie riscantă. Aş prefera să nu transmit veşti rele mamelor şi văduvelor, pentru simplul motiv că Buldogul vrea să-şi impună punctul de vedere.

— Unde-i acum generalul?

— Mobilizează trupele.

— Şi după aceea, presupun, va pleca spre Fort Duquesne?

— În cele din urmă. Oricum, marşul spre nord va dura mult.

— Cel puţin, totul se va încheia în curând...

— Eu am încercat, John.

— Ştiu, prietene, ştiu...

— Braddock a plecat să-şi mobilizeze trupele i-am spus lui Ziio, după ce am ieşit din tavernă. Şi se îndreaptă către Fort Duquesne. Va dura o vreme până vor fi pregătiţi, ceea ce ne oferă timp să concepem un plan.

— Nu-i nevoie, a spus ea. Îl vom aştepta în ambuscadă în apropiere de râu. Du-te şi adună-ţi oamenii. Eu voi proceda la fel. Îţi voi da de veste când este momentul să atacăm.

8 iulie 1755

I

Trecuseră aproape opt luni de când Ziio îmi spusese să-i aştept vestea, şi în sfârşit a sosit, şi am plecat spre Ţinutul Ohio, unde britanicii pregăteau o campanie majoră împotriva forturilor franceze. Expediţia lui Braddock avea ca scop cucerirea fortului Duquesne.

În timpul scurs până atunci, toţi fuseserăm ocupaţi, iar Ziio cel mai mult dintre noi, aşa cum am descoperit când ne-am întâlnit în cele din urmă şi am văzut că adusese mulţi oameni, dintre care majoritatea indieni.

— Toţi fac parte din multe triburi diferite, a zis ea, unite de dorinţa lor de a scăpa de Braddock. Sunt din triburile Abenaki, Lenape şi Shawnee.

— Dar tu? am întrebat-o după ce a terminat de făcut prezentările. Tu de partea cui eşti?

A surâs scurt.

— De partea mea.

— Spune-mi ce vrei să fac? am zis în cele din urmă.

— Îi vei ajuta pe ceilalţi să se pregătească...

Nu glumise. Mi-am pus oamenii la treabă şi m-am alăturat lor în construirea de bariere şi umplerea unei căruţe cu praf de puşcă, pentru a pregăti o capcană. Când totul a fost pregătit, am anunţat-o pe Ziio cu un rânjet larg:

— Abia aştept să văd expresia de pe faţa lui Braddock, când se va închide cursa.

Ea m-a privit bănuitoare.

— Te bucură aşa ceva?

— Tu mi-ai cerut să te ajut să ucidem un om.

— Ceea ce nu-nseamnă că-mi face plăcere. El este sacrificat pentru ca pământurile şi cei ce trăiesc pe ele să poată fi salvaţi. Pe tine ce te motivează? Nişte nedreptăţi din trecut? O trădare? Sau pur şi simplu fiorul vânătorii?

— M-ai citit greşit, am replicat eu ceva mai potolit.

Ziio a arătat printre copaci, spre râul Monongahela.

— Oamenii lui Braddock vor fi aici în curând, a spus ea. Ar trebui să ne pregătim pentru sosirea lor.

9 iulie 1755

I

O iscoadă mohicană călare a rostit iute câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles, dar, când a arătat cu mâna în urmă, în vale spre Monongahela, am bănuit ce spunea: oamenii lui Braddock traversaseră râul şi aveau în curând să ajungă la noi. A plecat după aceea să-i informeze şi pe ceilalţi, iar Ziio, întinsă pe pământ lângă mine, mi-a confirmat ceea ce înţelesesem deja.

— Vin, a rostit ea simplu.

Îmi făcuse plăcere să stau lângă ea în ascunzătoarea noastră, să-i simt apropierea trupului. Aşa că am privit cu regret pe sub ramurile tufărişului din faţa noastră şi am văzut regimentul ce apărea din liziera de la poalele dealului. Am şi auzit în acelaşi timp un vuiet îndepărtat, care sporea întruna şi anunţa sosirea nu a unei patrule, nu a unui grup de cercetaşi, ci a unui întreg regiment de soldaţi. În frunte erau ofiţerii, călări, apoi toboşarii şi fanfara, apoi trupele, urmate de hamali şi de vivandierii ce păzeau convoiul de bagaje. Întreaga coloană se întindea cât vedeai cu ochii.

Iar în fruntea regimentului se afla însuşi generalul, legănându-se uşor în pasul calului său, cu răsuflarea perfect vizibilă în aerul rece, avându-l alături pe George Washington.

Înapoia ofiţerilor, toboşarii menţineau un ritm egal şi constant, pentru care le-am fost recunoscător, pentru că în copaci se aflau trăgători de elită, atât francezi, cât şi indieni. Pe terenul mai ridicat, zeci de bărbaţi stăteau întinşi pe burtă, acoperiţi cu ramuri şi iarbă, aşteptând semnalul de atac: mai bine de o sută de oameni, gata să declanşeze ambuscada, o sută de oameni care-şi ţineau răsuflarea... când, pe neaşteptate, Braddock a ridicat un braţ, un ofiţer din cealaltă parte a sa a lătrat un ordin, toboşarii au încetat să mai răpăie şi regimentul s-a oprit, caii nechezând şi fornăind, scurmând cu copitele solul, iar peste coloană s-a lăsat treptat liniştea.

Un calm straniu pogorâse asupra întregului regiment. În ambuscadă, ne-am ţinut răsuflarea şi sunt sigur că, la fel ca mine, toţi bărbaţii şi femeile s-au întrebat dacă fuseserăm descoperiţi.

George Washington s-a uitat la Braddock, apoi a privit în spate, unde ofiţerii, soldaţii şi civilii stăteau în aşteptare. După aceea a revenit spre general.

Şi-a dres glasul.

— Totul este-n regulă, domnule general? a întrebat el.

Braddock a inspirat adânc.

— Savuram momentul, a răspuns, după care a inspirat din nou adânc şi a continuat: Fără îndoială, mulţi se întreabă de ce am înaintat aşa mult spre vest. Sunt teritorii sălbatice, încă neîmblânzite şi necolonizate. Nu va fi însă mereu aşa. Cu timpul, pământurile noastre nu ne vor mai ajunge, iar ziua aceea este mai aproape decât crezi. Trebuie să ne asigurăm că oamenii noştri au loc suficient pentru a se dezvolta şi prospera în continuare. Iar asta înseamnă că avem nevoie de mai multe teritorii. Francezii au înţeles-o şi se străduiesc să ne împiedice extinderea. Ei ne înconjoară pământurile – ridică forturi şi încheie alianţe –, aşteptând ziua în care ne-ar putea sugruma cu laţul pe care l-au pregătit. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Noi trebuie să retezăm funia acelui laţ şi să-i alungăm. De aceea am pornit acum. Să le oferim o ultimă şansă: francezii fie vor pleca, fie vor muri.

De lângă mine, Ziio mi-a aruncat o privire din care mi-am dat seama că-şi dorea din tot sufletul să poată şterge de pe buzele lui Braddock toate vorbele acelea pompoase.

Avusesem dreptate.

— Acum e momentul să lovim! a şuierat ea.

— Aşteaptă, am spus. Când am întors capul, am văzut că Ziio mă privea şi chipurile noastre se găseau la numai doi-trei centimetri unul de celălalt. Nu ajunge să împrăştiem expediţia, ci trebuie să ne asigurăm că Braddock va eşua pe deplin. Altfel, va încerca din nou, cu siguranţă.

Să-l ucidem, voiam să spun, şi într-adevăr nu aveam să ne mai întâlnim niciodată cu un asemenea moment. M-am gândit iute, după care am indicat o unitate mică de cercetaşi care se desprinsese de regimentul principal şi am spus:

— Mă voi deghiza în unul dintre oamenii lui, ca să mă pot apropia de el. Ambuscada voastră îmi va oferi acoperirea perfectă pentru a-l ucide.

Am coborât panta şi m-am furişat spre iscoade. Silenţios, mi-am activat pumnalul, am străpuns gâtul celui mai apropiat soldat şi-i descheiam vestonul înainte ca el să fi atins măcar pământul.

La vreo trei sute de metri de mine, regimentul şi-a reînceput marşul cu un vuiet ca al apropierii unei furtuni cu tunete, tobele au pornit iarăşi să dea cadenţa şi indienii s-au folosit de zgomotele acelea pentru a începe să se deplaseze printre copaci, să-şi găsească poziţiile, pregătind ambuscada.

Am încălecat iapa iscoadei şi am petrecut câteva clipe calmând-o, lăsând-o să se obişnuiască cu mine, după care am coborât panta scurtă către coloană. Un ofiţer, tot călare, m-a zărit şi mi-a ordonat să revin în formaţie, aşa că am ridicat braţul cu un gest de scuză şi am pornit în trap uşor spre capul coloanei, pe lângă convoiul de bagaje şi vivandiere, pe lângă infanteriştii care m-au privit cu ranchiună şi au şuşotit în urma mea, pe lângă fanfară, până am ajuns în preajma primelor rânduri. Acum eram mai aproape, dar totodată mai vulnerabil. Eram suficient de aproape ca să-l aud pe Braddock vorbind cu unul dintre oamenii săi apropiaţi, un mercenar.

— Francezii, spunea el, recunosc că sunt slabi în toate privinţele, aşa că s-au aliat cu sălbaticii care locuiesc în pădurile astea. Sunt cu puţin mai mult decât nişte animale, dorm în copaci, îi scalpează pe cei ucişi în luptă, ba chiar îşi mănâncă propriii morţi. Mila este prea îngăduitoare pentru ei. Nu-l cruţaţi pe niciunul!

N-am ştiut dacă să chicotesc sau nu. Îşi mănâncă propriii morţi. De acum nimeni nu mai putea crede aşa ceva!

Ofiţerul părea să gândească la fel ca mine.

— Domnule general, a protestat el, sunt simple scorneli. Băştinaşii pe care i-am cunoscut eu nu fac aşa ceva.

Braddock s-a întors în şa către el.

— Mă faci mincinos? a răgit el.

— M-am exprimat greşit, domnule general, a răspuns mercenarul tremurând. Îmi cer iertare. Sunt fericit să vă servesc.

— Că m-ai servit, a mârâit Braddock.

— Poftim? a zis bărbatul speriat.

— Eşti fericit că m-ai servit, a repetat Braddock, apoi a scos pistolul şi l-a împuşcat.

Ofiţerul a căzut pe spate, de pe cal, cu o gaură roşie în locul feţei, iar corpul i-a bufnit surd pe solul pădurii acoperit cu cetină uscată. Detunătura speriase păsările din copaci şi coloana s-a oprit busc, iar soldaţii şi-au luat muschetele din spate, crezând că erau atacaţi.

Au rămas în alertă vreme de câteva minute, până a sosit ordinul să-şi pună armele pe umeri şi, în şoaptă, s-a răspândit zvonul că generalul tocmai împuşcase un ofiţer.

Mă aflam destul de aproape de capul coloanei pentru a vedea reacţia şocată a lui George Washington, care a fost de altfel singurul care a avut curajul să-l interpeleze pe Braddock.

— Domnule general!

Braddock s-a răsucit spre el şi poate că, pentru o clipă, Washington s-a întrebat dacă va primi acelaşi tratament. Apoi însă Braddock a tunat:

— Nu voi tolera îndoiala în rândurile celor pe care-i comand! Şi nici simpatia faţă de inamic. N-am vreme pentru acte de nesubordonare.

Curajos, George Washington a replicat:

— Nimeni nu contestă că omul acela a greşit, domnule general, doar...

— A plătit pentru trădarea lui, aşa cum trebuie să plătească toţi trădătorii. Dacă vrem să câştigăm războiul împotriva francezilor... Ba nu, când vom câştiga războiul... o vom face pentru că oameni ca voi au ascultat oameni ca mine – şi au făcut-o fără şovăială. În rândurile noastre trebuie să existe orânduială şi un lanţ ierarhic clar. Cei care conduc şi cei care sunt conduşi. Fără o asemenea organizare, nu pot exista victorii. S-a-nţeles?

Washington a încuviinţat din cap, dar apoi şi-a ferit iute ochii, păstrându-şi pentru sine adevăratele sentimente. Când coloana s-a pus din nou în mişcare, s-a îndepărtat de primele rânduri, sub pretextul că avea treabă altundeva. Mi-am întrezărit oportunitatea şi am înaintat, ajungând în spatele lui Braddock şi puţin în lateral, pentru ca el să nu mă poată zări. Nu încă.

Am aşteptat momentul prielnic. Pe neaşteptate, îndărătul nostru s-a iscat zarvă, iar ofiţerul care-l flanca pe Braddock în cealaltă parte s-a dus să vadă ce se întâmplase, iar în faţă am rămas doar noi doi. Eu şi generalul.

Am scos pistolul.

— Edward, am rostit şi am savurat clipa în care el s-a răsucit în şa, iar ochii i s-au mişcat de la chipul meu, la ţeava pistolului, apoi din nou la mine.

A deschis gura şi n-am ştiut ce intenţiona să facă – probabil să strige după ajutor –, dar n-aveam să-i dau ocazia. Acum nu mai avea scăpare.

— Nu-i plăcut să te uiţi tu însuţi în ţeava unei arme, aşa-i? am rostit şi am apăsat pe trăgaci.

Exact în momentul acela, regimentul a fost atacat – la naiba, ambuscada se declanşase prea devreme! –, iar calul meu s-a speriat şi glonţul şi-a ratat ţinta. Ochii lui Braddock au scânteiat de speranţă şi triumf, deoarece, brusc, în jurul nostru au apărut francezi şi din copacii care mărgineau drumul s-a revărsat o ploaie de săgeţi. Braddock a tras de hăţurile calului său, a răcnit şi în clipa următoare a pornit în galop, suind panta către pădure, iar eu am rămas, cu pistolul în mână, uluit de răsturnarea neaşteptată de situaţie.

Şovăiala aceea a fost cât pe-aici să mă coste viaţa. M-am pomenit în calea unui francez – veston albastru, pantaloni roşii –, care şi-a rotit sabia şi s-a năpustit spre mine. Era prea târziu să-mi mai activez pumnalul. Prea târziu să-mi mai trag sabia din teacă.

Apoi însă, la fel de fulgerător, francezul a zburat din şaua calului său, de parcă ar fi fost smucit de o frânghie nevăzută, iar tâmpla i-a explodat într-o jerbă roşie. În aceeaşi clipă am auzit şi sunetul împuşcăturii şi l-am văzut, pe un cal în spatele său, pe prietenul meu Charles Lee.

Am încuviinţat din cap în semn de mulţumire, dar aveam să-mi exprim recunoştinţa pe îndelete mai târziu, fiindcă, văzându-l pe Braddock cum dispărea printre copaci, dând pinteni armăsarului său şi aruncând o privire iute în urmă, am pornit după el.

II

Răcnindu-i încurajări iepei mele, l-am urmat în pădure, trecând pe lângă indieni şi francezi care se repezeau în josul dealului spre coloana regimentului. Înaintea mea, săgeţi au fost trase către Braddock, dar niciuna nu şi-a atins ţinta. Acum, când ambuscada fusese declanşată, am văzut cum căruţa încărcată cu praf de puşcă a apărut greoi dintre copaci şi a împrăştiat un grup de muşchetari, după care a explodat şi a aruncat în aer cai fără călăreţi, împrăştiindu-i departe, în timp ce, de deasupra mea, ţintaşi băştinaşi ocheau în soldaţii speriaţi şi dezorientaţi.

Braddock se menţinea enervant de departe, până când, în cele din urmă, panta terenului a fost prea abruptă pentru calul lui, care s-a cabrat şi l-a azvârlit din şa.

Urlând de durere, s-a rostogolit pe pământ şi a bâjbâit o clipă în căutarea pistolului, după care a renunţat, s-a ridicat în picioare şi a pornit să alerge. De acum pentru mine era simplu să-l ajung şi am dat pinteni iepei.

— Nu te-am crezut niciodată un laş, Edward, am spus când am ajuns în dreptul lui şi am întins pistolul.

S-a oprit locului, s-a întors şi m-a privit. În ochi i se citea... aroganţa. Ca şi dispreţul pe care-l ştiam prea bine.

— Haide-atunci, a mârâit.

M-am apropiat fără grabă, continuând să-l aţintesc cu pistolul, când, pe neaşteptate, s-a auzit o împuşcătură, iapa mi s-a prăbuşit moartă şi eu am căzut pe solul pădurii.

— Câtă aroganţă! l-am auzit pe Braddock strigând. Am ştiut dintotdeauna că asta îţi va aduce sfârşitul.

Lângă el apăruse George Washington, care şi-a ridicat muscheta, ochindu-mă. Am simţit brusc un sentiment acut, dulce-amar, de consolare la gândul că cel puţin viaţa urma să-mi fie curmată de Washington, care în mod clar avea conştiinţă, şi nu semăna deloc cu generalul. Am închis ochii, pregătit să-mi accept moartea. Am regretat că nu apucasem să-i văd pe ucigaşii tatei aduşi în faţa justiţiei şi că mă apropiasem supărător de mult de descoperirea secretelor Celor Care Au Existat Înainte, dar nu apucasem să pătrund în tainiţă, şi mi-am dorit să fi putut vedea idealurile Ordinului meu răspândindu-se în lume. Până la urmă, nu izbutisem să schimb lumea, însă cel puţin mă schimbasem eu. Nu fusesem mereu un om bun, dar încercasem să mă îmbunătăţesc.

Împuşcătura n-a sosit. Iar când am deschis ochii, l-am văzut pe Washington doborât de pe calul lui, iar pe Braddock întorcându-se pentru a-şi vedea secundul la comandă luptându-se cu o siluetă pe care am recunoscut-o imediat ca fiind Ziio; indianca nu numai că-l luase pe Washington prin surprindere, ci îl şi dezarmase şi acum îi lipise tăişul cuţitului de gât. Braddock s-a folosit de ocazie ca s-o ia la fugă, iar eu m-am ridicat şi am pornit în goană spre luminişul unde Ziio îl ţinea ferm pe Washington.

— Grăbeşte-te, mi-a zis ea, până nu-l scapi!

Am şovăit, nedorind s-o las singură cu Washington şi alţi soldaţi care aveau să sosească aici, fără doar şi poate, dar ea l-a lovit în tâmplă cu mânerul cuţitului, ochii bărbatului s-au dat peste cap şi am ştiut că Ziio putea să-şi poarte şi singură de grijă. Am pornit din nou după Braddock, însă acum amândoi mergeam pe jos. Mai avea pistolul şi l-am văzut adăpostindu-se după trunchiul gros al unui copac, întorcându-se şi ridicând braţul. M-am oprit şi m-am aruncat pe jos, rostogolindu-mă, exact în clipa când a tras şi am auzit glonţul înfigându-se într-un copac din stânga mea, după care am sărit pe dată în picioare şi am continuat urmărirea. Braddock o luase deja la fugă, sperând să se distanţeze, totuşi eram cu treizeci de ani mai tânăr; nu-mi petrecusem ultimele două decenii îngrăşându-mă la conducerea unei armate şi abia dacă începusem să transpir, în vreme ce el a încetinit vizibil pasul. A privit în urmă şi tricornul i-a căzut de pe cap, când a călcat greşit şi a fost cât pe-aici să cadă, împiedicându-se de rădăcinile unui arbore ieşite deasupra pământului.

Am încetinit, i-am îngăduit să-şi regăsească echilibrul şi să-şi reia alergarea, apoi am continuat; de acum aproape că mergeam la pas. În spatele nostru, împuşcăturile şi strigătele oamenilor şi ale animalelor rănite sau muribunde au scăzut. Pădurea părea să absoarbă ca un burete zgomotele bătăliei, lăsând să se audă doar gâfâitul neregulat al lui Braddock şi paşii lui greoi pe stratul de cetină. El a privit iarăşi în urmă şi m-a văzut... a văzut că de acum nu mai alergam şi, într-un final, s-a lăsat să cadă, epuizat, în genunchi.

Mi-am mişcat degetul, am deschis pumnalul şi m-am apropiat de el. Cu umerii mişcându-se greoi, în vreme ce căuta să-şi recapete suflul, a întrebat:

— De ce, Haytham?

— Moartea ta deschide o uşă, i-am răspuns. Nu este nimic personal.

Am înfipt pumnalul şi am privit cum sângele a răbufnit pe lângă oţel, iar trupul lui s-a încordat şi apoi a tresărit de agonia rănii.

— Deşi poate că există şi un mic aspect personal, am continuat, coborându-i corpul muribund pe pământ. La urma urmelor, ai fost ca un ghimpe în coaste.

— Dar suntem fraţi de arme, a zis el.

Pleoapele i-au tremurat scurt sub chemarea morţii.

— Cândva, poate că am fost. Nu mai suntem însă. Crezi că eu am uitat ce ai făcut? Crezi că am uitat toţi oamenii nevinovaţi pe care i-ai ucis fără să clipeşti? Şi pentru ce? Pacea nu este adusă de omorurile pe care le justifici prin rezultate.

Şi-a pironit ochii asupra mea.

— Greşit, a spus cu o forţă interioară neaşteptată. Dacă noi am folosi sabia mai mult şi mai des, lumea ar fi încercată de mult mai puţine necazuri decât în prezent.

Am căzut pe gânduri.

— În privinţa asta, sunt de acord, am zis.

I-am luat apoi mâna şi i-am scos inelul cu sigiliul templierilor.

— Adio, Edward, am rostit şi m-am ridicat în picioare, aşteptându-l să moară.

În clipa aceea însă am auzit zgomotele unui grup de soldaţi ce se apropiau şi am înţeles că nu mai aveam timp să fug. M-am aruncat pe burtă şi m-am târât sub trunchiul unui copac prăbuşit, unde, am ajuns pe neaşteptate faţă în faţă cu Braddock. Ochii i-au sclipit şi am ştiut că m-ar fi trădat, dacă ar fi putut. Şi-a întins foarte încet un braţ, străduindu-se să îndrepte un deget spre mine, când i-au sosit oamenii.

La naiba! Ar fi trebuit să-i fi dat lovitura de graţie.

Am văzut cizmele celor care au intrat în luminiş, m-am întrebat care fusese soarta bătăliei, apoi l-am zărit pe George Washington croindu-şi loc printre soldaţi, repezindu-se înainte şi îngenunchind lângă generalul lui muribund.

Pleoapele lui Braddock au clipit. Buzele i s-au mişcat, străduindu-se să articuleze cuvinte – cuvinte care să mă trădeze. M-am încordat şi am numărat picioarele: erau cel puţin şase, poate chiar şapte oameni. I-aş fi putut ucide pe toţi?

Dar eforturile lui Braddock de a-şi alerta oamenii asupra prezenţei mele erau ignorate. George Washington şi-a lipit urechea pe pieptul lui, a ascultat, apoi a exclamat:

— Trăieşte!

Sub trunchiul copacului, eu am închis ochii şi am blestemat în gând, iar soldaţii l-au ridicat pe Braddock pe braţe şi s-au îndepărtat.

Mai târziu, m-am alăturat lui Ziio.

— Am făcut-o, i-am zis şi ea a încuviinţat din cap. Acum, după ce mi-am respectat partea de înţelegere, mă aştept să-ţi onorezi şi tu promisiunea.

A aprobat din nou, în tăcere, şi mi-a făcut semn s-o urmez. Am pornit amândoi, călări.

10 iulie 1755

Am mers toată noaptea, iar Ziio s-a oprit în cele din urmă şi a indicat un gorgan de pământ din faţa noastră. Ai fi zis că s-a ivit pe neaşteptate din solul pădurii. M-am întrebat dacă eu l-aş fi zărit, când aş fi trecut singur pe aici. Bătăile inimii mi s-au iuţit şi am înghiţit un nod. Oare mi se părea sau amuleta pe care o ţineam pe un şiret în jurul gâtului devenise cu adevărat mai grea şi mai caldă?

M-am uitat la Ziio, apoi m-am apropiat de intrare. Înăuntru era o odăiţă cu pereţii acoperiţi de ceramică simplă. În jurul lor se vedeau o serie de pictograme ce duceau la o adâncitură micuţă. O adâncitură ce avea forma amuletei.

Am luat artefactul de la gât şi am fost încântat să-l văd strălucindu-mi uşor în palmă. M-am uitat la Ziio, care mi-a întors privirea cu ochii mari de tulburare, după care m-am apropiat de adâncitură. Când ochii mi s-au obişnuit cu semiîntunericul, am văzut că pe perete erau pictate două siluete îngenuncheate în faţa adânciturii, cu braţele întinse, ca şi cum ar fi adus o ofrandă.

Amuleta părea să strălucească acum şi mai intens, ca şi cum artefactul însuşi abia aştepta să intre în contact cu peretele. Oare ce vechime avea? m-am întrebat. Oare cu câte milioane de ani în urmă fusese cioplită amuleta chiar din piatra aceasta?

Dându-mi seama că-mi ţinusem instinctiv răsuflarea, am expirat prelung şi sonor, apoi m-am întins şi am apăsat obiectul în locaş.

Nu s-a întâmplat nimic.

M-am uitat la Ziio. Apoi am privit din nou amuleta, a cărei strălucire începuse să pălească, de parcă îmi oglindea propria dezamăgire. Buzele mi s-au mişcat, străduindu-se să găsească cuvinte.

— Nu...

Am retras amuleta, apoi am încercat-o din nou, dar tot fără efect.

— Pari dezamăgit, a rostit Ziio de lângă mine.

— Crezusem că am cheia, am zis şi am fost îngrozit să-mi aud tonul înfrânt şi decepţionat din glas. Că ea va deschide ceva aici...

Indianca a strâns din umeri.

— În afară de odaia asta nu mai există altceva.

— Mă aşteptasem...

La ce mă aşteptasem?

— ...la mai mult. Revenindu-mi apoi din deziluzie, am întrebat: Imaginile astea au vreo semnificaţie?

Ziio s-a apropiat de perete şi le-a privit. Una dintre ele părea mai cu seamă să-i atragă atenţia. Era un zeu sau o zeiţă, care purta o podoabă de cap străveche şi foarte elaborată.

— Este legenda lui Iottsitison, a spus ea după aceea cu un aer concentrat, care a sosit în lumea noastră şi i-a dat formă, ca să poată exista viaţa. Călătoria ei a fost grea, presărată de pierderi şi pericole mari, însă a crezut mereu în potenţialul copiilor ei şi în ce ar putea realiza. Deşi a părăsit de mult lumea pământească, ochii zeiţei ne urmăresc încă. Urechile ei încă ne aud vorbele. Mâinile ei încă ne călăuzesc. Iubirea ei încă ne dă putere.

— Ziio, ai dovedit o mare bunătate faţă de mine. Îţi mulţumesc.

M-a privit, iar de data asta ochii îi erau mai blânzi.

— Îmi pare rău că n-ai găsit ce căutai.

Am prins-o de mână.

— Ar trebui să plec, i-am zis, deşi nu-mi doream deloc să plec, iar în cele din urmă ea m-a oprit: s-a aplecat şi m-a sărutat.

13 iulie 1755

— Maestre Kenway, ai găsit tainiţa?

Acelea au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat Charles Lee, când am intrat în odaia noastră din taverna „Green Dragon”. Toţi oamenii mei erau deja acolo şi mă priveau cu ochi nerăbdători, însă dezamăgirea le-a apărut pe chipuri când am clătinat din cap că nu.

— Nu era locul pe care-l căutam, am spus după aceea. Templul nu era decât o grotă pictată. Conţinea totuşi imagini şi scriere a înaintaşilor, ceea ce înseamnă că suntem aproape. Trebuie să ne dublăm eforturile, să extindem Ordinul şi să stabilim aici o bază permanentă. Deşi n-am găsit tainiţa, sunt convins că va sosi şi ziua aceea.

— Aşa e! a exclamat John Pitcairn.

— Da, da! a încuviinţat Benjamin Church.

— În plus, cred că este timpul să-l primim pe Charles în rândurile noastre. El s-a dovedit un discipol loial şi a slujit fără preget din ziua când a venit printre noi. Acum ar trebui să ne poată împărtăşi cunoştinţele şi să culeagă toate beneficiile pe care le implică darul acesta al nostru. Este cineva împotrivă?

Toţi au tăcut şi l-au privit aprobator pe Charles.

— Perfect, am urmat eu. Charles, ridică-te! După ce s-a apropiat de mine, am zis: Juri să aperi principiile Ordinului şi toate cele pentru care luptăm?

— Jur.

— Juri să nu destăinui niciodată secrete şi nici să nu divulgi adevărata natură a activităţii noastre?

— Jur.

— Şi s-o faci de acum şi până la moarte, indiferent care ar fi preţul?

— Jur.

Toţi bărbaţii s-au ridicat în picioare.

— Atunci bine ai venit printre noi, frate! Laolaltă, vom vesti zorile unei lumi noi, care va fi definită prin scop şi prin ordine. Dă-mi mâna.

Am luat inelul pe care-l recuperasem de la Braddock şi l-am pus pe degetul lui Charles.

După aceea l-am privit în ochi.

— Acum eşti un Templier.

A zâmbit cu gura până la urechi.

— Fie ca părintele înţelegerii să ne călăuzească, am rostit eu şi ceilalţi s-au apropiat de noi.

Echipa noastră era completă.

1 august 1755

Oare o iubesc?

Constat că-mi vine greu să răspund la întrebarea aceasta. Tot ce ştiu este că mi-a făcut plăcere să fiu alături de ea şi am ajuns să preţuiesc timpul pe care l-am petrecut împreună.

Era... altfel. În ea exista ceva ce nu mai văzusem până atunci în altă femeie. „Spiritul” despre care am mai amintit părea să-i răzbată din fiecare cuvânt şi din fiecare gest. Mă pomeneam privind-o, fascinat de lumina ce părea că-i arde permanent în ochi, şi mă întrebam, mă întrebam întruna, ce se afla pe dinăuntru? La ce gândea?

Credeam că mă iubea. Ar trebui să spun, cred că mă iubeşte, dar Ziio este ca mine. O parte importantă a ei rămâne ascunsă. Şi, la fel ca mine, cred că ea ştie că iubirea nu poate înainta, că noi doi nu putem fi împreună, nici în pădurea asta, dar nici în Anglia, pentru că între noi şi viaţa noastră laolaltă există prea multe bariere: de pildă, tribul ei. Ziio nu doreşte să-şi lase viaţa în urmă. Consideră că trebuie să fie alături de tribul ei, pentru a-şi apăra pământurile – pământuri despre care consideră că sunt ameninţate de unii ca mine.

Şi eu am, de asemenea, o responsabilitate faţă de oamenii mei. Oare principiile Ordinului meu corespund cu idealurile tribului ei? Nu sunt sigur. Dacă mi s-ar cere să aleg între Ziio şi idealurile în care am fost crescut să cred, ce aş alege?

Gândurile astea nu mi-au dat pace în ultimele săptămâni, chiar pe când mă bucuram de orele dulci pe care le furam alături de Ziio. Mă întrebam cum să procedez.

4 august 1755

În cele din urmă, decizia a fost luată pentru mine, pentru că, în dimineaţa asta, am primit o vizită.

Ne aflam în tabără, la şapte-opt kilometri de Lexington, unde nu văzusem pe nimeni – nici ţipenie de om – de câteva săptămâni. L-am auzit, desigur, înainte ca să-l văd. Sau, mai exact, ar trebui să spun că am auzit zgomotele pe care le stârnise: fâlfâituri îndepărtate de aripi ale păsărilor ce se ridicaseră din copaci. Ştiam prea bine că niciun mohican nu le-ar fi făcut să se comporte aşa, ceea ce însemna că era altcineva – un colonist, un patriot, un soldat britanic, poate chiar o iscoadă franceză, care se abătuse mult de la drum.

Ziio părăsise tabăra cu un ceas în urmă, plecând la vânătoare. O cunoşteam totuşi suficient de bine ca să ştiu că ea ar fi văzut păsările ce se înălţaseră în văzduh şi ar fi întins mâna spre muschetă.

M-am suit în grabă în copacul pe care-l foloseam ca post de observaţie şi am cercetat împrejurimile. L-am văzut în depărtare: un călăreţ solitar, care înainta la trap prin pădure. Pe umăr purta o muschetă. Avea tricorn şi veston negru, încheiat până la gât; nu era totuşi o uniformă militară. A tras de hăţuri, şi-a oprit calul, după care l-am văzut căutând în raniţă, de unde a scos o lunetă pe care a dus-o la ochi. L-am privit cum a ridicat luneta, uitându-se deasupra coronamentului pădurii.

De ce se uita în sus? Bărbatul era isteţ! Căuta fuioare trădătoare de fum pe fundalul cerului albastru-strălucitor al dimineţii. Am coborât ochii către focul nostru de tabără, am văzut fumul ce se răsucea în sus, apoi am revenit cu privirea la călăreţ şi mi-am dat seama că-şi deplasa luneta pe cer, aproape ca şi cum...

Da! Aproape ca şi cum împărţise zona de căutare într-un caroiaj şi acum se deplasa metodic peste ea, pătrăţel cu pătrăţel, exact aşa cum...

Făceam eu. Sau cum făcea unul dintre elevii mei.

Mi-am îngăduit să mă destind puţin. Era unul dintre oa menii mei – probabil Charles, judecând după conformaţie şi veşminte. Am văzut că a observat firicelul de fum al focului meu, după care a pus luneta înapoi în raniţă şi a pornit în direcţia taberei. Pe măsură ce se apropia, mi-am dat seama că era într-adevăr Charles, şi am coborât din copac, revenind în tabără şi întrebându-mă ce făcea Ziio.

Când am ajuns pe sol, am privit în jur şi am văzut tabăra prin ochii lui Charles: focul, cele două farfurii mici de co sitor, o foaie de cort întinsă între doi copaci, sub care erau blănurile cu care eu şi Ziio ne acopeream noaptea. Am co borât foaia de cort, ca să ascundă blănurile, apoi am îngenuncheat lângă foc şi am luat farfuriile. Peste câteva clipie, calul lui a intrat în poieniţă.

— Salut, Charles, am rostit fără să-l privesc.

— Ştiai că sunt eu?

— Te-am văzut folosindu-ţi lecţiile pe care ţi le-am predat – am fost plăcut impresionat.

— Am fost instruit de cel mai bun, a zis el.

I-am simţit zâmbetul din glas şi am ridicat în cele din urmă ochii, văzându-l cum mă privea.

— Mi-ai lipsit, Maestre Kenway, a zis el.

Am încuviinţat din cap.

— Şi voi mi-aţi lipsit.

Sprâncenele lui s-au arcuit.

— Serios? Ştii unde suntem.

Am vârât un băţ în foc şi i-am privit vârful, care a început să strălucească.

— Doream să ştiu dacă sunteţi în stare să acţionaţi fără mine.

Şi-a răsfrânt buzele, apoi a încuviinţat din cap.

— Cred că ştii că o putem face. Spune-mi, Haytham, care este motivul real al absenţei tale?

Mi-am ridicat ochii de la foc.

— Tu care crezi că ar putea fi?

— Poate că-ţi place să trăieşti aici cu indianca ta, suspendat între două lumi, fără să ai responsabilităţi faţă de niciuna dintre ele. Trebuie să fie plăcut să-ţi iei o asemenea vacanţă...

— Ai grijă, Charles, l-am avertizat. Dându-mi seama că mă privea de sus, m-am ridicat ca să-l pot privi în ochi, de la egal la egal. Poate că-n loc să te preocupe activităţile mele, ar trebui să te concentrezi asupra alor tale. Spune-mi cum merg treburile în Boston?

— Ne-am ocupat de acele probleme pe care ni le-ai încredinţat. Referitoare la teritorii.

Am încuviinţat din cap, m-am gândit la Ziio şi m-am întrebat dacă exista altă cale.

— Altceva? am spus.

— Continuăm să căutăm urme ale locului înaintaşilor..., a răspuns el, ridicând bărbia.

— Da...

— William intenţionează să conducă o expediţie spre gorganul acela.

Am tresărit.

— Nimeni nu m-a întrebat în privinţa asta.

— N-ai fost acolo ca să te întrebăm, a zis Charles. William s-a gândit... Ei bine, dacă vrem să găsim locul căutat, acolo ar fi începutul cel mai promiţător.

— Îi vom nemulţumi pe băştinaşi, dacă vom începe să ne stabilim tabere pe pământurile lor.

Charles m-a privit de parcă nu mai eram în deplinătatea facultăţilor mintale. Bineînţeles... Ce ne păsa nouă, templierilor, de nemulţumirea câtorva indieni?

— M-am tot gândit la locul acela străvechi, am zis eu repede. Cumva pare mai puţin important acum...

Am privit în depărtare.

— Plănuieşti să mai neglijezi şi altceva? a întrebat el impertinent.

— Te avertizez..., am spus şi mi-am flexat degetele.

Charles şi-a plimbat ochii în jurul taberei.

— Ea unde este? Indianca ta... iubită?

— Asta nu-i grija ta şi ţi-aş fi recunoscător dacă pe viitor nu vei mai folosi tonul ăsta când vorbeşti despre ea, fiindcă altfel mă voi vedea silit să ţi-l înlătur eu cu forţa.

Când s-a uitat la mine, ochii lui erau reci.

— A sosit o scrisoare, a spus după aceea.

A scos-o din raniţa căreia i-a dat drumul apoi, astfel încât a căzut bufnind la picioarele mele. Mi-am văzut numele pe plic şi am recunoscut imediat scrisul. Era o serisoare de la Holden şi bătăile inimii mi s-au iuţit imediat la simpla ei vedere; reprezenta o legătură cu vechea mea viaţă, cu cealaltă viaţa a mea din Anglia şi cu preocupările mele de acolo: găsirea ucigaşilor tatei.

N-am făcut şi nici n-am zis ceva care să-mi trădeze emoţiile la vederea plicului, ci doar am adăugat:

— Mai e şi altceva?

— Da, a spus Charles, o veste bună. Generalul Braddock a murit în cele din urmă din cauza rănilor suferite.

— Când s-a-ntâmplat asta?

— La scurt timp după ce a fost rănit, dar vestea a ajuns abia acum la noi.

Am încuviinţat din cap.

— Atunci problema aceea şi-a găsit rezolvarea, am spus.

— Excelent, a zis Charles. Mă voi întoarce atunci, da? Să le spun celorlalţi că te simţi bine aici, în sălbăticie? Putem doar spera că ne vei binecuvânta cu prezenţa ta, cândva în viitor.

M-am gândit la scrisoarea de la Holden.

— Poate chiar mai curând decât crezi. Am senzaţia că în curând s-ar putea să fiu chemat pentru o misiune. Voi v-aţi dovedit perfect capabili să rezolvaţi chestiunile de aici. I-am surâs subţire, fără veselie. Poate că veţi continua s-o faceţi.

Charles a apucat dârlogii calului său.

— Cum ţi-e vrerea, Maestre Kenway. Le voi spune celorlalţi să te aştepte. Până atunci, te rog să-i transmiţi doamnei tale salutările noastre.

Apoi a plecat. Am rămas pe vine lângă foc pentru o vreme, cu pădurea tăcută în jurul meu, după care am rostit:

— Poţi să ieşi acum Ziio, a plecat.

A sărit dintr-un copac şi a pătruns cu pas mare în luminiş, cu chipul încruntat ca furtuna.

M-am ridicat s-o întâmpin. Colierul pe care-l purta mereu la gât a scânteiat în soarele dimineţii şi ochii ei fulgerau mânioşi.

— Nu murise, a rostit. M-ai minţit.

Am înghiţit un nod.

— Ziio, eu...

— Mi-ai spus că l-ai omorât, a urmat ea şi a ridicat vocea. Mi-ai spus că l-ai omorât, ca să-ţi arăt templul.

— Da, am recunoscut, am făcut-o şi-mi pare rău pentru asta.

— Şi ce spunea omul acela despre „teritorii”? m-a întrerupt ea. Încercaţi să ni le luaţi, aşa e?

— Nu, am zis.

— Mincinosule! a strigat.

— Aşteaptă. Îţi pot explica...

Ea însă îşi trăsese deja sabia.

— Ar trebui să te ucid pentru ceea ce ai făcut.

— Ai tot dreptul să fii furioasă, să-mi blestemi numele şi să vrei să dispar. Însă ceea ce crezi tu nu este adevărul.

— Pleacă! a strigat Ziio. Pleacă de-aici şi să nu te mai întorci niciodată! Pentru că, dacă o vei face, o să-ţi smulg inima cu propriile mele mâini şi-o s-o arunc lupilor.

— Doar ascultă-mă..., am mai încercat o dată.

— Jură! a strigat ea.

Am plecat capul.

— Cum doreşti.

— Atunci am terminat, a zis, apoi s-a întors şi m-a lăsat să-mi strâng lucrurile şi să plec la Boston.

17 septembrie 1757 (după doi ani)

I

Soarele apunea, zugrăvind Damascul în galben-roşiatic, iar eu mergeam alături de prietenul şi tovarăşul meu Jim Holden în umbra zidurilor palatului Qasr al-Azm.

Şi mă gândeam la cuvintele care mă aduseseră aici.

„Am găsit-o.”

Doar atât conţinuse scrisoarea, dar cuvintele acelea îmi spuseseră tot ce trebuia să ştiu şi fuseseră îndeajuns ca să mă ducă din America în Anglia, unde, înainte să se poată întâmpla altceva, m-am întâlnit cu Reginald în White’s, pentru a-l informa despre evenimentele din Boston. Desigur, el ştia mare parte din cele întâmplate, din scrisorile primite de la mine, totuşi mă aşteptasem să fie interesat de activităţile Ordinului, mai cu seamă de cele care-l priveau pe vechiul lui prieten, Edward Braddock.

Mă înşelasem. Lui nu-i păsa decât de locul străvechi al înaintaşilor, iar când l-am informat că aveam detalii noi despre templu şi că trebuia să plec în Imperiul Otoman, Reginald a oftat, după care a surâs larg, aidoma unui dependent de laudanum care-şi savurează siropul.

Peste alte momente a întrebat cu glas destul de agitat:

— Unde-i cartea?

— William Johnson a făcut o copie după ea, i-am răspuns.

Am vârât mâna în taşcă, am scos originalul şi l-am împins peste masă. Era învelită în pânză şi legată cu sfoară, iar Reginald m-a privit recunoscător, apoi a dezlegat funda şi a îndepărtat pânza, ca să-şi privească tomul iubit: coperta din piele veche, cafenie, ştanţată cu emblema Asasinilor.

— Ei desfăşoară o examinare amănunţită a acelui gorgan? a întrebat, pe când a învelit la loc cartea, a legat sfoara şi a ascuns pacheţelul. Mi-ar plăcea tare mult să-l văd cu propriii mei ochi.

— Bineînţeles, l-am minţit. Vor stabili o tabără acolo, dar sunt atacaţi zilnic de băştinaşi. Pentru tine, ar fi foarte riscant, Reginald. Tu eşti Mare Maestru al Ritului Britanic. Este preferabil să-ţi petreci timpul aici.

— Înţeleg, a încuviinţat el din cap. Da, aşa este.

L-am privit cu multă atenţie. Insistenţa lui de a vizita templul din gorgan ar fi fost o recunoaştere a neglijării îndatoririlor de Mare Maestru şi, oricât ar fi fost de obsedat, Reginald nu era încă pregătit să facă asta.

— Şi amuleta? a urmat după aceea.

— O am, i-am răspuns.

Am mai stat puţin de vorbă, însă din cuvintele noastre lipsea căldura şi, când ne-am despărţit, am plecat întrebându-mă ce se ascundea în inima lui şi ce se ascundea în a mea. Începusem să mă gândesc la propria mea persoană nu chiar ca la un templier, ci ca la un individ cu rădăcini de Asasin şi credinţe de Templier, a cărui inimă fusese pierdută pentru scurt timp pentru o indiancă. Cu alte cuvinte, cineva care privea viaţa într-un mod aparte.

De aceea fusesem mai puţin preocupat de găsirea templului şi de utilizarea conţinutului său în vederea stabilirii supremaţiei templierilor, cât mai degrabă de aducerea laolaltă a celor două discipline – a Asasinilor şi a Templierilor. Reflectasem la felul cum învăţăturile tatei se potriviseră adesea cu ale lui Reginald şi începusem să observ similitudini, mai degrabă decât deosebiri, între cele două facţiuni.

Dar mai întâi... mai întâi exista chestiunea neterminată ce-mi ocupase gândurile atâţia ani. Ce era mai important acum – să-i găsesc pe ucigaşii tatei, ori s-o găsesc pe Jenny? Oricare ar fi fost răspunsul, doream să mă eliberez de umbra lungă şi neagră care mă ameninţase de atâta vreme.

II

Aşa s-a făcut că, prin cuvintele acelea – „Am găsit-o” –, Holden a început altă odisee, ce ne-a purtat în inima Imperiului Otoman, unde, de doi ani, ştiam că se afla Jenny.

Ea trăia – asta descoperise Holden. Trăia, dar se afla în mâinile neguţătorilor de sclavi. În timpul Războiului de Şapte Ani, ne-am apropiat mult de găsirea locului unde era ţinută, dar neguţătorii de sclavi au plecat înainte să fi pornit după ei. Apoi am petrecut câteva luni ca să aflăm că fusese vândută Curţii otomane pentru haremul din palatul Topkapî şi am pornit într-acolo. Din nou, am ajuns prea târziu; Jenny fusese dusă la Damasc, în palatul măreţ clădit de guvernatorul otoman As’ad Paşa al-Azm.

În felul acela ajunseserăm în Damasc, unde eu purtam veşminte de neguţător bogat, caftan, turban şi şalvari largi, simţindu-mă puţin ridicol, recunosc, pe când Holden, alături de mine, purta straie simple. După ce am intrat pe porţile oraşului şi am mers pe străzile sale înguste şi şerpuite spre palat, am observat mai multe gărzi ca de obicei, iar Holden, care se documentase temeinic, m-a lămurit pe când înaintam fără grabă prin praf şi arşiţă.

— Guvernatorul e-ngrijorat, domnule, a explicat el. Susţine că Marele Vizir Raghib Paşa din Istanbul nu-l vede cu ochi buni.

— Înţeleg... Şi are dreptate? Marele Vizir nu-l vede cu ochi buni?

— Marele Vizir l-a numit „ţăran, fiu de ţărani”.

— Atunci se pare într-adevăr că nu-l vede cu ochi buni.

Holden a chicotit:

— Aşa-i. Ca atare, guvernatorul se teme tot mai mult să nu fie înlocuit şi a sporit măsurile de securitate în tot oraşul, şi îndeosebi la palat. Îi vezi pe oamenii aceia?

A indicat mai mulţi cetăţeni gălăgioşi, nu departe de noi.

— Da.

— Se duc s-asiste la o execuţie. Se pare că-n palat a fost prinsă o iscoadă. As’ad Paşa al-Azm vede iscoade peste tot.

Într-o piaţă micuţă şi ticsită de lume, am urmărit decapitarea unui bărbat. A murit cu demnitate şi spectatorii au răcnit aprobator când capul retezat s-a rostogolit pe scândurile înnegrite de sânge ale eşafodului. Estrada guvernatorului era pustie. Potrivit bârfelor, acesta stătea în palat şi nu cuteza să-şi arate faţa.

După terminarea execuţiei, Holden şi cu mine ne-am întors şi ne-am îndepărtat, mergând agale spre palat, unde ne-am plimbat pe lângă ziduri, observând cele patru gărzi de la poarta principală, dar şi altele poziţionate lângă porţile laterale arcuite.

— Cum o fi oare înăuntru? am întrebat eu.

— Există două aripi principale: haramlik şi salamlik. În aceasta din urmă se află sălile de banchete, sălile de recepţie şi curţile dedicate divertismentelor, dar în haramlik o vom găsi pe domnişoara Jenny.

— Dacă este acolo.

— Da, domnule, acolo e.

— Eşti sigur?

— Martor îmi este Domnul.

— Dar ştii cumva de ce a fost mutată din palatul Topkapî?

Holden m-a privit, apoi pe chip i-a apărut o expresie stânjenită.

— E vorba de vârsta ei, domnule. Desigur a fost foarte apreciată la început, când era tânără; este împotriva legii islamice să întemniţezi alţi musulmani, înţelegi, aşa că majoritatea concubinelor sunt creştine – în mare parte răpite din Balcani – iar dacă domnişoara Jenny era pe-atât de atrăgătoare pe cât spui, atunci sunt sigur c-a fost râvnită. Problema este că nu se duce lipsă de tinere atrăgătoare şi domnişoara Kenway... ei bine, domnule, se apropie de patruzeci şi cinci de ani. A trecut mult de când n-a mai jucat rolul de concubină şi-i cu doar puţin mai presus de o slujitoare. Bănuiesc c-ai putea spune că a fost declasată, domnule.

M-am gândit la spusele lui şi mi-a venit greu să cred că Jenny pe care o ştiusem cândva – frumoasă şi arogantă – avea un asemenea statut inferior. Cumva mi-o imaginasem neatinsă de trecerea timpului şi devenind un personaj important la Curtea Otomană, poate chiar regină-mamă. În schimb, ea ajunsese în Damasc, în reşedinţa unui guvernator nepopular, aflat el însuşi în pragul înlocuirii. Oare ce se întâmpla cu slujitorii şi concubinele unui guvernator înlocuit? Era foarte posibil să aibă aceeaşi soartă cu a sărmanului pe care-l văzusem decapitat mai devreme.

— Dar gărzile dinăuntru? mi-am continuat întrebările. Cred că nu-i lasă pe bărbaţi să intre în harem.

Holden a clătinat din cap.

— Toţi păzitorii haremului sunt eunuci. Operaţia la care sunt supuşi pentru a deveni eunuci... pe toţi dracii, domnule, n-ai dori să ştii detalii despre ea!

— Dar mi le vei spune oricum?

— Păi, da, nu văd de ce-aş purta de unul singur o astfel de povară. Nefericitului îi este tăiată bărbăţia, după care este îngropat până la gât în nisip pentru zece zile. Doar unu din zece asemenea mutilaţi supravieţuiesc, iar ei sunt cei mai duri dintre cei mai duri.

— Pe bună dreptate.

— Încă ceva: în haramlik, unde locuiesc concubinele, se află şi hamamul.

— Hamamul?

— Da, baia lor.

— Şi de ce-mi spui asta?

Holden s-a oprit. A privit de la stânga la dreapta, mijind ochii din cauza soarelui. Satisfăcut că nu vedea niciun pericol, s-a aplecat, a apucat un inel din fier pe care nici măcar nu-l zărisem, atât de bine era acoperit de nisipul de sub tălpile noastre, şi l-a smucit în sus, deschizând o trapă de sub care coborau în beznă trepte din piatră.

— Repede, domnule, a zis el rânjind cu gura până la urechi, până nu apare vreun străjer.

III

După ce am ajuns la baza scării, am privit împrejur. Era întuneric, aproape prea întuneric ca să putem vedea, dar din stânga se auzea clipocitul unei ape, iar în faţă se întindea un pasaj, folosit fie pentru aprovizionare, fie pentru întreţinerea canalelor cu apă curgătoare; cel mai probabil pentru ambele.

Nu am vorbit deloc între noi. Holden a scotocit într-o raniţă de piele şi a scos o lumânare şi o cutiuţă cu cremene şi amnar. A aprins lumânarea, pe care a pus-o într-un suport pe care-l ţinea între dinţi, iar din raniţă a luat o făclie scurtă, pe care a aprins-o şi a ridicat-o deasupra capului, proiectând în jur o strălucire portocalie discretă. În stânga noastră se afla un apeduct, iar poteca neregulată se pierdea în beznă.

— Ne va duce pe sub palat, până la hamam, a şoptit Holden. Dacă nu m-am înşelat, vom ieşi într-o sală cu un bazin cu apă potabilă, imediat dedesubtul băilor principale.

— Ai fost foarte tăcut în tot ce ai realizat, am spus, cu adevărat impresionat.

— Îmi place să vin cu câte o surpriză, domnule, a replicat el radios. O s-o iau eu înainte, de acord?

Apoi a pornit, păstrând tăcerea, pe potecuţă. După ce făcliile s-au consumat, le-am aruncat şi am aprins alte două din lumânarea lui Holden. În cele din urmă, pasajul s-a lărgit şi a devenit o încăpere în care am văzut un bazin. Pereţii interiori îi erau placaţi în marmură şi apa era atât de limpede, încât părea să strălucească în lumina sărăcăcioasă oferită de o trapă deschisă în vârful scării din apropiere.

Apoi însă am văzut un eunuc, îngenuncheat cu spatele la noi, care umplea un vas din lut cu apă din bazin. Avea un calpac înalt şi veşmintele largi îi fluturau în jurul corpului. Holden m-a privit şi a dus degetul la buze, după care a înaintat tiptil, cu pumnalul deja în mână, dar eu l-am oprit punându-mi mâna pe braţul lui. Doream hainele eunucului, ceea ce însemna evitarea petelor de sânge. Era un ins care slujea concubinele dintr-un palat otoman, nu un soldat oarecare din Boston, şi simţeam că sângele de pe hainele lui n-ar fi fost uşor de explicat. De aceea m-am strecurat pe lângă Holden, flexându-mi reflex degetele şi localizând mental artera carotidă a eunucului; m-am apropiat de el, când a terminat de umplut vasul şi s-a îndreptat de spate, pregătindu-se de plecare.

Apoi însă sandaua mea a atins ceva care a trosnit. Zgomotul a fost slab, totuşi mi s-a părut că a sunat ca un vulcan care erupsese în spaţiul închis, iar eunucul a tresărit.

Am îngheţat şi mi-am blestemat sandalele în gând, iar eunucul a înclinat capul şi a privit în sus, la trapă, încercând să localizeze sursa zgomotului. Când n-a zărit nimic, a părut să încremenească, parcă înţelegând că, dacă zgomotul nu venise de deasupra, atunci trebuia să fi venit...

S-a răsucit.

Hainele lui, purtarea, felul cum îngenunchease pentru a umple vasul... nimic din toate astea nu mă pregătise pentru viteza lui de reacţie. Şi nici pentru abilităţi. În timp ce s-a răsucit, s-a şi ghemuit, iar cu coada ochiului am văzut cum vasul pe care-l ţinea cu o mână a şfichiuit spre mine, atât de rapid, încât m-ar fi doborât, dacă nu m-aş fi mişcat cu aceeaşi viteză şi nu m-aş fi ferit.

Scăpasem de el, dar numai pentru moment. Când m-am retras pentru a evita altă lovitură din partea vasului, ochii lui au privit peste umărul meu şi eunucul l-a zărit pe Holden. După aceea, el s-a întors şi s-a uitat scurt către treptele din piatră, unica lui ieşire. Îşi evalua opţiunile: să fugă, ori să rămână şi să lupte. Şi a decis să rămână şi să lupte.

Ceea ce însemna că era, exact aşa cum spusese Holden, un eunuc foarte... dur.

A făcut câţiva paşi în spate, a băgat mâna sub veşmânt şi a scos o sabie, iar în acelaşi timp a izbit cu vasul din lut de perete, pentru a obţine o a doua armă formată din mânerul vasului de care rămăsese ataşat un ciob tăios. Apoi, cu sabia într-o mână şi cu ciobul în cealaltă, a avansat.

Pasajul era prea îngust. Numai unul dintre noi îl putea înfrunta o dată, iar eu mă aflam cel mai aproape. Se terminase cu precauţia de a nu-i păta veşmintele cu sânge şi mi-am extins pumnalul secret, retrăgându-mă puţin şi adoptând o postură de întâmpinare. A avansat implacabil, fixându-mă întruna cu privirea. În el exista ceva ce trezea teama, ceva ce n-am putut identifica iniţial, pentru ca apoi să-mi dau seama că făcea ceva ce nici un alt oponent nu făcuse vreodată – „îţi trezea fiori”, aşa cum ar fi spus fosta mea bonă, Edith. Era vorba desigur şi despre cele prin care trecuse, a procedurii care făcuse din el un eunuc. După ce supravieţuise la aşa ceva, nimic nu-l mai putea speria, cu atât mai puţin eu, un prostovan stângaci, care nici măcar nu se putuse apropia neauzit.

Ştia asta prea bine la rându-i. Ştia că-mi trezea fiori şi se folosea de asta. Totul era acolo, în ochii lui, care n-au trădat nicio emoţie când sabia din mâna dreaptă i-a fulgerat spre mine. Am fost silit să blochez cu pumnalul şi m-am răsucit la timp ca să evit următorul atac pe care l-a declanşat cu mâna stângă, încercând, şi aproape reuşind, să mă lovească în faţă cu ciobul tăios.

Eunucul nu mi-a lăsat timp să-mi revin, înţelegând poate că singura cale de a mă înfrânge pe mine şi pe Holden era de a continua să ne împingă îndărăt pe pasarela îngustă. Sabia a sclipit iarăşi, acum sub nivelul braţului, şi m-am apărat din nou cu pumnalul, strâmbându-mă de durere, când mi-am folosit antebraţul pentru a opri o a doua lovitură cu ciobul, după care am ripostat imediat cu propriul meu atac, fandând puţin spre dreapta şi împungând cu sabia către sternul lui. Eunucul a folosit ciobul ca pe un scut, iar tăişul sabiei mele l-a izbit, trimiţând aşchii de lut ars pe piatra de sub noi, de unde au clipocit în bazin. După înfruntarea aceasta trebuia neapărat să-mi reascut sabia.

Dacă scăpăm cu bine de aici.

Blestemat fie individul ăsta! Era primul eunuc pe care-l întâlnisem şi deja aveam dificultăţi. I-am făcut semn lui Holden să se retragă şi să nu-mi stea în cale, încercând să obţin spaţiu de manevră şi în acelaşi timp să-mi reorganizez gândirea.

Eunucul mă domina – nu numai prin abilitate, ci şi fiindcă mă temeam de el. Iar teama este duşmanul cel mai înfricoşător al oricărui războinic.

M-am ghemuit, mi-am retras ambele arme şi l-am privit drept în ochi. Pentru o clipă am rămas amândoi nemişcaţi, angajaţi într-o tăcută, dar feroce, înfruntare a voinţelor. O bătălie pe care am câştigat-o eu. Cumva, vraja cu care mă ţintuise s-a destrămat şi a fost îndeajuns o licărire a ochilor lui pentru a-mi spune că o ştia şi el, că victoria psihologică nu-i mai aparţinea de acum.

Am făcut un pas înainte, repezind pumnalul, şi acum a fost rândul lui să se retragă, apărându-se bine şi constant, dar fără să mai aibă vreun avantaj. La un moment dat, chiar a icnit, buzele i-au dezvelit dinţii şi am zărit pe fruntea lui începutul sclipirii sudorii. Pumnalul meu se mişca fulgerător. Acum, când îl determinasem să bată în retragere, am început să mă gândesc din nou la posibilitatea de a nu-i păta hainele cu sânge. Direcţia bătăliei se schimbase; eu conduceam acum ostilităţile, iar el se apăra disperat cu sabia şi atacurile îi deveniseră mai dezorganizate, până am întrezărit o oportunitate, m-am lăsat să cad aproape în genunchi şi am lovit în sus cu pumnalul, străpungându-i maxilarul.

Întregul corp i s-a cutremurat şi braţele i s-au întins în lături de parcă fusese crucificat. Sabia i-a căzut din mână, iar când buzele i s-au depărtat mult într-un urlet tăcut, i-am văzut în spatele dinţilor strălucirea pumnalului meu care-i perforase cerul gurii. După aceea trupul i s-a prăbuşit.

Îl împinsesem întruna, până ajunsese la baza scării şi trapa era deschisă. Dintr-o clipă în alta era posibil ca un alt eunuc să apară, întrebându-se ce se întâmplase cu vasul cu apă. Într-adevăr, am auzit paşi deasupra şi o umbră a trecut peste trapă. M-am retras fulgerător, am prins gleznele mortului şi l-am tras cu mine, smulgându-i calpacul şi îndesându-mi-l pe cap.

Am zărit după aceea picioarele desculţe ale unui eunuc, care a coborât pe scară, apoi şi-a aplecat capul ca să vadă ce se petrecea în încăperea bazinului. Imaginea mea cu căciula albă a fost suficientă pentru a-l dezorienta o secundă preţioasă, iar eu m-am năpustit, i-am prins poalele veşmântului în pumni şi l-am smucit pe trepte în jos, spre mine, şi l-am izbit cu fruntea în nas înainte de a putea striga. Osul i-a trosnit şi s-a rupt, ochii i s-au dat peste cap în orbite, iar eu i-am ţinut bărbia ridicată pentru ca sângele să nu-i curgă pe haine, în timp ce s-a înmuiat, rezemându-se ameţit de perete. În câteva clipe avea să-şi recapete cunoştinţa şi să răcnească după ajutor, iar eu nu puteam îngădui asta. De aceea mi-am repezit podul palmei în nasul lui deja frânt, trimiţându-i aşchii din osul rupt până în creier şi omorându-l pe loc.

Am urcat apoi treptele în grabă şi am închis trapa cu multă grijă, cât mai încet, pentru a rămâne ascunşi măcar câteva minute înainte de sosirea întăririlor. Undeva, o concubină aştepta probabil aducerea unui vas cu apă.

Niciunul dintre noi n-a scos vreun cuvânt, ci am îmbrăcat iute hainele eunucilor şi ne-am pus calpacele pe cap. Am fost în culmea fericirii să scap de nenorocitele alea de sandale. Apoi ne-am examinat reciproc. Holden avea stropi de sânge pe partea din faţă a hainelor, care săriseră din nasul spart al celui de-al doilea eunuc. Am încercat să-i îndepărtez cu unghia, dar încă nu se închegaseră, aşa că mai degrabă am mânjit şi mai rău veşmântul. În cele din urmă, după o serie de strâmbături îndurerate şi aprobări nervoase din capete, am decis amândoi să le lăsăm aşa şi să riscăm. După aceea, eu am deschis cu precauţie trapa şi am ieşit în odaia de deasupra. Era pustie, întunecoasă şi răcoroasă, îmbrăcată în marmură ce părea luminescentă datorită piscinei care acoperea podeaua aproape în întregime; suprafaţa apei era netedă şi tăcută, totuşi cumva vie.

Întrucât nu părea să existe niciun pericol, m-am întors şi i-am făcut semn lui Holden, care m-a urmat, ieşind prin trapă. Am rămas amândoi nemişcaţi câteva clipe, privind în jur şi aruncându-ne priviri triumfătoare, apoi ne-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am ieşit în curtea de dincolo de ea.

IV

Neştiind ce se afla de cealaltă parte, îmi flexasem degetele, pregătit să-mi extind pumnalul într-o clipită, în timp ce Holden era mai mult decât pregătit să-şi scoată sabia; amândoi eram gata de luptă dacă am fi fost întâmpinaţi de o ceată de eunuci mârâitori şi de o mulţime de concubine urlătoare.

În schimb, în faţa ochilor noştri apăruse o scenă ca desprinsă din paradis, o viaţă de apoi plină de pace, tihnă şi femei frumoase. O curte largă, pavată cu lespezi albe şi negre, în mijlocul căreia se afla o fântână înconjurată de porticuri cu coloane bogat împodobite, adumbrite de arbori şi iederi căţărătoare. Era un loc consacrat odihnei, frumuseţii, seninătăţii, liniştii şi contemplaţiei. Clipocitul şi şopotul fântânii erau singurele zgomote, deşi acolo se aflau atâţia oameni. Concubine în mătăsuri albe, unduitoare, stăteau meditative pe bănci de piatră, sau lucrau cu acul şi croşeta, sau traversau curtea, călcând în tăcere cu tălpile desculţe pe piatră, extraordinar de mândre şi de drepte, salutându-se curtenitor prin încuviinţări din capete când se întâlneau; printre ele se aflau şi slujnice, îmbrăcate asemănător, dar uşor de deosebit, întrucât erau fie mult mai tinere ori mult mai bătrâne, fie nu la fel de frumoase ca acelea pe care le serveau.

Se găseau acolo şi mulţi bărbaţi, majoritatea stăteau pe margini, atenţi şi aşteptând să primească ordine: eunucii. Am fost uşurat să văd că niciunul nu privea în direcţia noastră; regulile privind contactul vizual erau la fel de complexe ca şi mozaicurile. Şi fiindcă noi eram doi eunuci cu aspect neobişnuit, care încercau să se descurce printr-un loc necunoscut, asta ne convenea de minune.

Am rămas lângă uşa hamamului, care era parţial camuflată de coloanele şi iederele porticului, şi, fără să-mi dau seama, am adoptat poziţia celorlalţi păzitori – spatele perfect drept şi mâinile ţinute în faţă –, în timp ce am cercetat curtea cu ochii, în căutarea lui Jenny.

Într-adevăr, am zărit-o! La început n-am recunoscut-o; privirea aproape că mi-a trecut mai departe. Dar când m-am uitat din nou spre locul unde o concubină stătea relaxată cu spatele la fântână, în timp ce o servitoare îi masa picioarele, mi-am dat seama că servitoarea aceea era sora mea.

Timpul îşi pusese amprenta pe faţa ei, deşi i se mai întrezărea câte o sclipire din frumuseţea de altădată, părul negru îi era presărat de fire sure şi pielea îşi pierduse tonusul, dezvăluind cearcăne adânci sub ochi... iar ochii erau obosiţi. Ca o ironie a sorţii, am recunoscut expresia de pe chipul concubinei pe care o masa: îngâmfarea şi dispreţul cu care o trata. Eu însumi crescusem văzând expresia aceea pe faţa surorii mele. Desigur, ironia sorţii nu mi-a făcut nicio plăcere, totuşi n-am putut-o ignora.

Pe când mă uitam, Jenny a înălţat ochii şi m-a privit din partea opusă a curţii. Pentru o secundă fruntea i s-a încruntat, nedumerită, şi m-am întrebat dacă m-ar fi putut recunoaşte, după atâţia ani. Nu era însă posibil. Mă aflam prea departe şi eram deghizat în eunuc. Vasul cu apă – trebuia să-i fie adus ei. Poate că se întreba de ce în hamam intraseră doi eunuci, dar ieşiseră alţi doi.

Jenny s-a ridicat, continuând să arboreze o expresie de neînţelegere pe chip. A făcut o plecăciune concubinei pe care o îngrijea, apoi a venit spre noi, traversând curtea şi strecurându-se printre tinere frumoase înveşmântate în mătase. M-am furişat îndărătul lui Holden, exact în clipa în care sora mea s-a aplecat pentru a evita iederele ce atârnau de pe portic şi a ajuns la mai puţin de un metru de noi.

N-a spus nimic, desigur – vorbitul era interzis –, dar nici nu era nevoie. Ascunzându-mă înapoia umărului drept al lui Holden, am riscat să arunc o privire spre faţa ei şi am văzut cum ochii i s-au îndreptat spre uşa hamamului, cu un înţeles cât se poate de limpede: Unde-i apa mea? Pe chipul acela, în timp ce-şi exercita puţina autoritate pe care o avea, am zărit o aducere-aminte a trufiei ce-mi fusese cândva atât de familiară.

Între timp, reacţionând la privirea furioasă a lui Jenny, Holden a plecat fruntea şi a dat să se întoarcă spre hamam. M-am rugat cerului ca şi el să fi avut aceeaşi inspiraţie ca mine şi să fi înţeles că, dacă am fi putut-o atrage pe Jenny înăuntru, am fi putut scăpa fără să-şi fi dat seama aproape nimeni. Într-adevăr, el a desfăcut braţele larg, sugerând că fusese o problemă, apoi a arătat uşa, ca şi cum ar fi indicat că avea nevoie de ajutor. Însă Jenny, deloc dispusă să-l ajute, observase ceva la hainele lui şi, în loc să-l însoţească înăuntru, l-a oprit cu un deget ridicat, pe care l-a coborât apoi pentru a arăta ceva de pe pieptul lui. O pată de sânge.

Ochii ei s-au mărit după aceea şi am văzut că trecuseră de la pata de sânge de pe pieptul lui Holden la faţa lui şi că Jenny îşi dăduse seama că vedea un impostor.

Gura i s-a deschis. S-a retras un pas, apoi încă unul, până ce s-a lovit de o coloană, iar impactul a zguduit-o, smulgând-o din buimăceala bruscă şi şocată, dar, când a deschis gura gata să încalce regula sacră şi să strige după ajutor, eu am apărut dinapoia lui Holden şi am şuierat:

— Jenny, sunt eu, Haytham!

Imediat după ce mi-am rostit numele, m-am uitat neliniştit în curte, unde toţi continuau la fel ca înainte, neatenţi sau indiferenţi la ceea ce se întâmpla sub portic; am revenit apoi spre Jenny, care mă privea, cu ochi ce se căscau tot mai mult, deja împăienjeniţi de lacrimi, când a văzut dincolo de urmele anilor şi m-a recunoscut.

— Haytham, a şoptit ea, ai venit după mine.

— Da, Jenny, da, am răspuns în şoaptă simţindu-mă cuprins de un amestec ciudat de emoţii, dintre care cel puţin una era de vinovăţie.

— Ştiam că vei veni, a urmat ea. Ştiam că vei veni.

Glasul a început să i se ridice în tonalitate; mi-am făcut griji şi am aruncat altă privire panicată în curte. După aceea, Jenny s-a întins şi mi-a prins ambele mâini între palmele ei, a trecut pe lângă Holden şi m-a privit implorator în ochi.

— Spune-mi că este mort. Spune-mi că l-ai omorât.

Sfâşiat între dorinţa ca ea să păstreze tăcerea şi dorinţa de a şti la cine se referea, am şoptit:

— Cine? Despre cine să-ţi spun că-i mort?

— Birch, a şuierat ea, vorbind de această dată prea tare.

Peste umărul ei am văzut o concubină. Venea spre noi, sub portic, poate în drum spre hamam, şi părea pierdută în gânduri, dar la auzul unei voci, a ridicat capul şi expresia de seninătate i-a fost înlocuită de una de panică... după care s-a întors spre curte şi a strigat singurul cuvânt de care ne temeam toţi:

— Gărzi!

V

Primul eunuc care s-a apropiat în grabă nu a observat că eram înarmat, aşa că mi-am extins pumnalul şi i l-am împlântat în abdomen înainte ca să-şi fi dat măcar seama ce se întâmplase. A căscat ochii şi a icnit, stropindu-mă cu sânge. Cu un răcnet de efort, l-am cuprins cu braţul şi l-am tras cu mine, izbindu-i cadavrul încă zvâcnind într-un al doilea eunuc, care alergase către noi, şi i-am trimis pe amândoi rostogolindu-se pe dalele în carouri alb-negru ale curţii. Au sosit însă mai multe gărzi şi lupta a început cu adevărat. Cu colţul ochiului am întrezărit sclipirea unei lame şi m-am rotit la timp, ca să evit să-mi fie înfiptă în gât. M-am răsucit, am prins braţul cu sabia al atacatorului, l-am rupt şi mi-am împlântat pumnalul în ochiul lui. M-am ghemuit după aceea, m-am răsucit şi am lovit cu piciorul, pentru a mătura picioarele unui al patrulea eunuc, după care m-am îndreptat, l-am izbit cu cotul în faţă şi am auzit oasele trosnind.

Nu departe, Holden doborâse trei gărzi, dar de acum eunucii înţeleseseră cu cine aveau de a face şi se apropiau mai precaut, organizându-se în formaţiune de luptă, pe când noi ne-am adăpostit înapoia coloanelor şi am schimbat priviri neliniştite, întrebându-ne dacă puteam ajunge la trapă înainte să fim copleşiţi.

Eunucii erau isteţi. Doi dintre ei au înaintat umăr la umăr. Eu şi Holden am început să ne luptăm cu ei, dar altă pereche de gărzi s-a apropiat din dreapta noastră. Pentru o clipă situaţia a fost precară, iar noi am stat spate în spate şi ne-am luptat, respingând eunucii din portic. S-au retras şi au pregătit următorul atac, apropiindu-se, pas cu pas, înghesuindu-ne.

În spatele nostru, Jenny stătea lângă uşa hamamului.

— Haytham! a strigat ea şi în glas i s-a simţit o notă evidentă de panică. Trebuie să plecăm!

M-am întrebat ce i-ar fi făcut ei acum, dacă ar fi capturat-o. Ce pedeapsă ar fi aşteptat-o? Mă îngrozea să mă gândesc la aşa ceva.

— Plecaţi voi doi, domnule, m-a îndemnat Holden vorbind peste umăr.

— Nici gând! am replicat.

A urmat alt atac şi ne-am luptat din nou. Un eunuc a căzut, murind cu un geamăt. Nici când mureau, nici cu tăişul de oţel înfipt în măruntaie, oamenii aceştia nu strigau. Peste umerii celor din faţa mea, am văzut că în curte apăreau şi mai mulţi. Erau aidoma gândacilor. Pentru fiecare pe care-l omoram, alţi doi îi luau locul.

— Plecaţi, domnule! a insistat Holden. Eu o să-i ţin în loc şi apoi vă urmez.

— Nu fi idiot! am lătrat, neputând să-mi ascund iritarea din voce. Nu-i poţi „ţine în loc”. Te vor sfârteca.

— Am trecut prin situaţii şi mai grele, a mârâit el schimbând lovituri cu atacatorii, dar i-am simţit falsitatea bravadei din glas.

— Atunci nu te va deranja dacă voi rămâne şi eu, am rostit şi în acelaşi timp am evitat lovitura de sabie a unui eunuc şi am contraatacat, dar nu cu pumnalul, ci cu o lovitură de pumn în faţă, care l-a răsturnat şi l-a trimis rostogolindu-se în curte.

— Plecaţi! a răcnit Holden.

— Dacă murim, murim împreună, am replicat.

Însă Holden decisese că se terminase cu politeţurile.

— Ascultă, camarade, fie voi doi o ştergeţi de aici, fie n-o s-o mai poată face niciunul dintre noi. Ce-alegi?

Jenny mă trăgea de mână, uşa hamamului era deschisă, şi tot mai multe gărzi soseau din stânga noastră. Am şovăit totuşi. Până când, în cele din urmă, scuturând din cap, Holden s-a rotit fulgerător şi a răcnit:

— Scuze, domnule!

Înainte să fi putut reacţiona, m-a îmbrâncit pe uşă şi a trântit-o puternic, închizând-o.

A urmat o clipă de tăcere şocată în hamam, când, întins pe pardoseală, am încercat să înţeleg cele petrecute. De dincolo de uşă am auzit zgomote de luptă – încleştarea era stranie prin tăcere, chiar muţenie –, apoi o izbitură în uşă. După aceea s-a auzit un răcnet şi am recunoscut glasul lui Holden. Am sărit în picioare gata să mă reped spre uşă şi s-o deschid, dar Jenny m-a prins de braţ.

— Nu-l poţi ajuta acum, Haytham, a zis ea încetişor.

Din curte, Holden a urlat:

— Ticăloşi nemernici afurisiţi şi scopiţi!

Am aruncat o ultimă privire către uşă, apoi am coborât drugul care o bloca transversal pe dinăuntru. Jenny m-a tras după aceea spre trapa din podea.

— Doar de atât sunteţi în stare, blestemaţilor? am auzit de deasupra când am început să coborâm, iar glasul lui Holden a răsunat mai stins acum. Haideţi, minunilor jugănite, ia să vedem cum vă descurcaţi c-un soldat al Maiestăţii Sale...

Ultimul lucru pe care l-am auzit pe când fugeam prin pasaj a fost un ţipăt.

21 septembrie 1757

I

Sperasem să nu simt niciodată plăcere în a ucide, dar în cazul preotului copt{4} care stătea de strajă în apropierea mănăstirii Abou Gerbe de pe muntele Ghebel Eter am făcut o excepţie. Trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere să-l omor.

S-a năruit în ţărână lângă gardul ce înconjura o curticică, pieptul i s-a ridicat şi a coborât greoi, iar ultimele răsuflări i-au ieşit în rafale neregulate când a murit. Deasupra un uliu a croncănit, iar eu am privit arcadele şi turlele mânăstirii din gresie ce se ridicau deasupra orizontului. Am văzut strălucirea caldă a vieţii înapoia ferestrelor.

Străjerul muribund a horcăit la picioarele mele şi pentru o clipă m-am gândit să-i curm viaţa iute... după care m-am oprit – de ce să-i arăt milă? Oricât de lent ar fi murit şi ori cât ar fi suferit în acel timp, nu reprezenta nimic – nimic! prin comparaţie cu agonia sufletelor nefericite ce pătimeau înăuntru.

Şi cu agonia unuia anume dintre ele, care suferea chiar acum, acolo.

În piaţa din Damasc, aflasem că Holden nu fusese ucis, aşa cum crezusem, ci fusese capturat şi dus în Egipt, la mânăstirea coptă de la Abou Gerbe, unde-i transformau pe bărbaţi în eunuci. De aceea sosisem şi eu aici, rugându-mă cerului să nu întârzii, dar ştiind, în adâncul sufletului, că voi ajunge prea târziu. Şi aşa a fost.

Privind gardul, mi-am dat seama că era adânc îngropat în sol pentru a împiedica animalele nocturne de pradă să sape sub el. În curticica aceea, eunucii erau îngropaţi până la gât în nisip şi lăsaţi acolo zece zile. Nu se dorea ca în acel timp hienele să sfâşie feţele celor îngropaţi. Câtuşi de puţin. Dacă mureau, acest lucru avea să fie cauzat de efectele lente şi de durată ale soarelui sau de rănile suferite în cursul procedurii de castrare.

Lăsând paznicul mort în spatele meu, am intrat tiptil. Era întuneric şi mă puteam călăuzi doar după lumina lunii, dar vedeam că nisipul era pătat de sânge. Oare câţi bărbaţi, m-am întrebat, suferiseră aici, mutilaţi şi apoi îngropaţi până la gât? Nu departe am auzit un geamăt slab, am mijit ochii şi în centru am zărit o formă neregulată pe sol. Am ştiut pe dată că era soldatul James Holden.

— Holden, am şoptit şi o secundă mai târziu eram ghemuit lângă locul de unde capul îi ieşea din nisip.

Am icnit la vederea lui. Noaptea era răcoroasă, însă zilele erau fierbinţi, chinuitor de arzătoare, iar soarele îl pârjolise atât de rău, încât părea că pielea feţei îi fusese opărită. Buzele şi pleoapele îi erau acoperite cu cruste groase şi sângerau, pielea îi era roşie şi se jupuia. Aveam pregătit un burduf de piele plin cu apă; i-am scos dopul şi i l-am dus la buze.

— Holden? am repetat.

El s-a mişcat. Ochii i s-au deschis şi s-au pironit asupra mea, lăptoşi şi suferinzi; m-a recunoscut însă şi umbra unui surâs i-a apărut pe buzele crăpate şi pietrificate.

După care, la fel de iute, a dispărut şi a fost străbătut de convulsii. Nu mi-am dat seama dacă se străduia să se smulgă din nisip sau era victima unei crize de epilepsie, dar capul i s-a legănat într-o parte şi alta, şi gura i s-a căscat larg, iar eu m-am aplecat înainte şi i-am prins faţa între palme pentru a-l opri să-şi facă vreun rău.

— Holden, am rostit cu glas încet. Holden, încetează. Te rog...

— Scoate-mă de-aici, domnule, a horcăit şi ochii i-au sclipit umezi în lumina lunii. Scoate-mă de-aici.

— Holden...

— Scoate-mă de-aici, a implorat el. Scoate-mă de-aici, domnule, te rog, domnule, acum, domnule...

Capul a început să i se smucească din nou, dureros, la stânga şi la dreapta. M-am întins să-l potolesc, deoarece trebuia să-l opresc înainte de a deveni isteric. De cât timp dispuneam oare înainte să trimită un alt paznic care să-l înlocuiască pe cel pe care-l omorâsem? I-am dus burduful la buze şi l-am lăsat să mai bea apă, după care am scos din raniţă un hârleţ mic şi am început să sap în nisipul îmbibat de sânge din jurul capului său, vorbindu-i tot timpul cât i-am dezgropat umerii şi apoi pieptul.

— Îmi pare atât de rău, Holden. Îmi pare atât de rău. N-ar fi trebuit să te las.

— Eu ţi-am zis s-o faci, domnule, a reuşit el să articuleze. Eu te-am îmbrâncit, mai ţii minte...

Pe măsură ce săpam, nisipul era tot mai negru de sânge.

— Dumnezeule, ce ţi-au făcut?

Ştiam însă deja răspunsul, iar dovada s-a ivit oricum peste câteva clipe, când i-am ajuns la brâu şi am văzut că pornind de acolo în jos era învelit în bandaje – de asemenea, negre şi scorţoase de sânge închegat.

— Ai grijă acolo jos, domnule, te rog, a zis el încet de tot şi l-am văzut tresărind şi muşcându-şi buzele pentru a-şi stăpâni durerile.

În cele din urmă însă a fost prea mult pentru el şi şi-a pierdut cunoştinţa, o binecuvântare, întrucât mi-a îngăduit să-l dezgrop şi să-l scot din locul acela blestemat şi să-l transport până la cei doi cai pe care îi priponisem de copaci la poalele dealului.

II

L-am aşezat pe Holden cât am putut de confortabil, după care am privit în sus, spre mănăstire. Am verificat mecanismul pumnalului secret, mi-am încins o sabie la brâu, am armat două pistoale şi le-am vârât la cingătoare, după care am armat două muschete. Am aprins apoi o lumânare subţire şi o făclie, şi, luând muschetele, am pornit în sus pe deal, unde am aprins alte două torţe. Am eliberat caii din grajduri, după care am azvârlit înăuntru prima dintre torţe, iar fânul a luat foc numaidecât cu un vuiet mulţumitor; a doua torţă am aruncat-o în vestibulul capelei. Când le-au cuprins flăcările de-a binelea, am pornit în fugă spre dormitor, am aprins încă două torţe pe drum, am spart ferestrele din spate şi am azvârlit făcliile înăuntru. După aceea am revenit la uşa din faţă, unde-mi rezemasem muschetele de un copac. Şi am aşteptat.

Nu mult timp. În câteva clipe şi-a făcut apariţia primul preot. L-am împuşcat, am aruncat muscheta, am luat-o pe a doua şi am tras în al doilea preot. Şi mai mulţi au început să iasă şi mi-am descărcat pistoalele în ei, după care m-am repezit spre uşă, unde i-am atacat cu sabia şi cu pumnalul. Corpuri au căzut în jurul meu – zece, unsprezece sau mai multe – în timp ce clădirea ardea, până când am fost stropit din cap până în picioare de sângele lor. I-am lăsat pe răniţi să urle în agonie, în vreme ce preoţii rămaşi înăuntru tremurau de groază – nu doreau să ardă, totuşi erau prea îngroziţi să iasă pentru a se confrunta cu moartea. Unii au riscat, totuşi, bineînţeles, şi au ieşit în goana mare, fluturând săbii, dar au căzut răpuşi. Pe alţii i-am auzit urlând, cuprinşi de flăcări. Poate că unii au scăpat, însă nici nu intenţionam să-i omor pe toţi. M-am asigurat că majoritatea au murit; am auzit zbieretele şi am simţit mirosul de carne arsă al celor ce rămăseseră ascunşi înăuntru, după care am păşit peste trupurile morţilor şi muribunzilor şi am plecat, lăsând mănăstirea să fie mistuită de flăcări în urma mea.

25 septembrie 1757

Ne aflam într-o căsuţă, la masă, având între noi o singură lumânare şi resturile unei cine. Nu departe, Holden dormea, în ghearele febrei, iar la răstimpuri eu mă ridicam ca să-i schimb cârpa de pe frunte cu alta proaspăt muiată în apă rece. Trebuia să aşteptăm ca temperatura să-i scadă şi abia atunci, când el avea să se simtă mai bine, să ne continuăm călătoria.

— Tata a fost un Asasin, a rostit Jenny după ce m-am aşezat iarăşi la masă.

Era prima dată când vorbeam despre subiectul acesta după ce o salvasem. Fuseserăm prea ocupaţi cu îngrijirea lui Holden, cu fuga din Egipt şi cu găsirea altui adăpost în fiecare noapte.

— Ştiu, am spus.

— Ştii?

— Da. Am aflat. Am înţeles că la asta te refereai tu, cu atâţia ani în urmă. Mai ţii minte? Îmi ziceai „pişpirică”...

Jenny a ţuguiat buzele şi s-a foit stingherită.

— ...şi-mi spuneai că eu sunt moştenitorul lui pe linie bărbătească. Şi că în curând voi afla ce m-aşteaptă.

— Ţin minte...

— Ei bine, am aflat într-adevăr, deşi n-a fost „în curând”, ci destul de târziu.

— Şi dacă ai aflat-o, atunci de ce Birch mai trăieşte?

— Şi de ce ar fi mort?

— Pentru că este un templier.

— La fel ca mine.

Jenny s-a tras brusc îndărăt şi furia i-a înnegurat chipul.

— Tu... tu eşti un templier? Dar asta-iîmpotriva credinţei tatei...

— Da, am încuviinţat pe ton egal. Da, sunt un templier, şi nu, nu-i împotriva credinţei tatei. După ce am aflat ce era el în realitate, am ajuns să văd multe similitudini între cele două facţiuni. Am început să mă întreb dacă nu cumva, ţinând seama de rădăcinile mele şi de poziţia pe care o am actualmente în cadrul Ordinului, sunt perfect plasat pentru a-i uni cumva pe Asasini şi pe Templieri?

M-am oprit. Mi-am dat seama că Jenny era uşor cherchelită; trăsăturile ei deveniseră confuze şi a emis un sunet dezgustat.

— Şi ce se va-ntâmpla cu el? Cu fostul meu logodnic, stăpânul inimii mele, fermecătorul şi cutezătorul Reginald Birch? Spune-mi, te rog, ce se va-ntâmpla cu el?

— Reginald este mentorul meu, Marele meu Maestru. El a avut grijă de mine în anii de după atac.

Chipul lui Jenny s-a schimonosit în grimasa cea mai amară şi mai batjocoritoare pe care o văzusem vreodată.

— Ca să vezi, ce noroc ai avut! În timp ce tu aveai mentori, de mine... aveau grijă neguţătorii turci de sclavi.

Am avut sentimentul că putea să vadă prin mine, că mi-ar fi putut desluşi cu exactitate priorităţile din anii aceia, şi am coborât ochii, apoi am privit spre capătul celălalt al căsuţei, unde dormea Holden. Era o încăpere plină de eşecurile mele.

— Îmi pare rău, am rostit adresându-mă ambilor. Îmi pare cu adevărat rău.

— Să nu-ţi pară. Eu m-am numărat printre sclavele norocoase. Pe mine m-au păstrat neatinsă, pentru a fi vândută la Curtea Otomană, iar după aceea am avut o existenţă liniştită în palatul Topkapî. Şi-a ferit ochii. Ar fi putut fi mult mai rău. La urma urmelor, eram obişnuită cu asta.

— Poftim?

— Bănuiesc că tu l-ai idolatrizat pe tata, nu-i aşa? Probabil că-l idolatrizezi şi acum. A fost soarele şi luna ta? „Tatăl meu – regele meu.” Pentru mine n-a fost însă aşa: eu l-am urât. Cuvintele lui despre libertate – spirituală şi intelectuală – nu se refereau şi la mine, propria lui fiică. Eu n-am fost instruită în mânuirea armelor, ţii minte? Pentru Jenny n-a existat: „Gândeşte diferit.” Pentru ea a existat doar: „Fii fată bună şi mărită-te cu Reginald Birch.” Ce mai pereche minunată ar fi fost aceea! Cutez să spun că sultanul m-a tratat mai bine decât ar fi făcut-o Birch. Ţi-am spus odată: „Cursul vieţilor noastre a fost bine trasat”, mai ţii minte? Ei bine, dintr-un punct de vedere m-am înşelat, desigur, pentru că niciunul dintre noi n-ar fi putut bănui ce se va-ntâmpla, dar din alt punct de vedere? Din alt punct de vedere, Haytham, am avut perfectă dreptate, fiindcă tu te-ai născut ca să ucizi, şi asta ai făcut, iar eu m-am născut ca să-i slujesc pe bărbaţi, şi i-am slujit. Însă pentru mine s-a sfârşit cu slujirea bărbaţilor. Cum stă treaba pentru tine?

După ce a terminat de vorbit, a dus cana de vin la gură şi a gâlgâit. M-am întrebat care erau amintirile groaznice pe care încerca să le şteargă cu ajutorul băuturii?

— Prietenii tăi templieri ne-au atacat casa, a rostit ea după ce a golit cana. Sunt sigură-n privinţa asta.

— Nu ai văzut totuşi niciunul dintre inelele lor.

— Şi ce dacă? Ce-nseamnă asta? Şi le-au scos, nimic mai uşor.

— Ba nu, Jenny, atacatorii n-au fost templieri. În anii ce au urmat atacului, i-am găsit pe unii dintre ei. Erau mercenari, bărbaţi dispuşi să facă orice pentru bani.

„Da, mercenari”, mi-am spus. „Mercenari care lucrau pentru Edward Braddock, care era apropiat de Reginald...”

M-am aplecat spre ea.

— Mi s-a spus că tata avea ceva... ceva ce-şi doreau ei. Ştii despre ce era vorba?

— Da. În noaptea aceea obiectul acela a fost în trăsură cu mine.

— Şi?

— Era o carte.

Am simţit din nou că încremenesc şi parcă membrele îmi erau paralizate.

— Ce fel de carte?

— Una cafenie, legată în piele, care purta emblema Asasinilor.

Am încuviinţat din cap.

— Crezi că ai recunoaşte-o, dacă ai revedea-o?

Jenny a strâns din umeri.

— Probabil că da.

L-am privit pe Holden care dormea scăldat în sudoare.

— După ce-i scade temperatura, o să plecăm.

— Încotro?

— Spre Franţa.

8 octombrie 1757

I

Deşi era frig, soarele strălucea în dimineaţa aceea; era o zi ce putea fi cel mai bine descrisă ca „împestriţată de soare”, cu lumină strălucitoare ce se revărsa prin coronamentul copacilor şi zugrăvea un mozaic de aur pe solul pădurii.

Călăream în şir indian. Eu eram în frunte, urmat de Jenny, care-şi lepădase de mult straiele de slujitoare din harem şi purta acum o mantie ce cobora pe crupele calului ei. Pe cap avea o glugă mare şi neagră, iar chipul i se întrevedea ca şi cum ar fi privit din interiorul unei peşteri: serios, preocupat şi încadrat de pletele presărate de fire sure ce-i ajungeau pe umeri.

În urma ei venea Holden, care, la fel ca mine, purta o redingotă încheiată până sus, eşarfă şi tricorn, atât doar că era uşor aplecat în faţă în şa, palid la faţă, scofâlcit şi... îngândurat.

Vorbise puţin după ce-şi revenise de pe urma febrei. Existaseră momente în care se întrezărise fugar vechiul Holden – un surâs scurt, o străfulgerare de spirit londonez –, dar erau trecătoare şi curând revenea la muţenie. Cât timp am traversat Marea Mediterană, stătuse de unul singur, pierdut în gânduri. În Franţa ne-am deghizat, am cumpărat cai şi am început călătoria spre castel, iar el a călărit în tăcere. Era palid şi, văzându-l cum merge, m-am gândit că încă avea dureri. Până şi în şa îl zărisem uneori strâmbându-se, mai ales pe teren accidentat. Mă îngrozea să mă gândesc la suferinţele prin care trecea – fizice şi mentale.

Când am ajuns la o oră de castel, ne-am oprit, iar eu mi-am încins sabia la brâu, am armat un pistol şi l-am pus la cingătoare. Holden a procedat la fel şi l-am întrebat:

— Eşti sigur că eşti capabil de luptă?

Mi-a aruncat o privire încărcată de reproş şi i-am zărit pungile şi cearcănele întunecate de sub ochi.

— Să-mi fie cu iertare, domnule, dar mi-au luat boaşele şi mădularul, dar nu şi curajul.

— Îmi pare rău, n-am vrut nici pe departe să sugerez aşa ceva. Mi-ai dat răspunsul, iar ăsta-i suficient pentru mine.

— Crezi că vor fi lupte, domnule? a întrebat şi l-am văzut iarăşi făcând o grimasă când s-a întins după sabie.

— Nu ştiu, Holden, chiar nu ştiu.

Când ne-am apropiat de castel, am văzut prima santinelă. A ieşit în faţa calului meu şi m-a privit de sub borul lat al pălăriei; era acelaşi individ care fusese aici la ultima mea vizită, cu patru ani în urmă.

— Tu eşti, Maestre Kenway? a întrebat el.

— Da, eu sunt, am răspuns, şi însoţit de doi tovarăşi.

Am privit cu atenţie cum ochii i-au trecut de la Jenny la Holden, după care, deşi s-a străduit să nu se trădeze în vreun fel, expresia lui mi-a spus tot ce trebuia să ştiu.

Şi-a ridicat degetele spre gură, dar eu sărisem deja de pe cal şi mi-am extins lama pumnalului secret prin ochiul lui până în creier şi apoi i-am retezat beregata înainte să fi putut scoate vreun sunet.

II

Am îngenuncheat cu o mână pe pieptul lui, în vreme ce sângele îi curgea iute şi gros din tăietura largă ce-i despica gâtul ca o a doua gură rânjitoare, şi am privit peste umăr.

Jenny se uita la mine încruntată, iar Holden stătea perfect drept în şa, cu sabia trasă din teacă.

— Vrei să ne spui şi nouă ce a fost asta? a întrebat sora mea.

— Se pregătea să fluiere, i-am răspuns cercetând cu atenţie pădurea din jur. Data trecută când am fost aici, n-a fluierat.

— Şi? Poate că au schimbat procedura de intrare.

Am clătinat din cap.

— Nu. Ei ştiu că noi venim încoace. Ne aşteaptă. Fluieratul i-ar fi avertizat pe ceilalţi. Probabil că am fi fost doborâţi înainte să fi traversat pajiştea.

— De unde ştii? a insistat ea.

— Nu ştiu! m-am răstit.

Sub palma mea, pieptul santinelei s-a ridicat şi a coborât pentru ultima oară. Am văzut cum ochii i s-au dat peste cap în orbite şi corpul i-a zvâcnit înainte să moară.

— Aşa bănuiesc, am zis şi mi-am şters pe iarbă sângele de pe degete, apoi m-am ridicat. Toată viaţa am fost bănuitor, ignorând ce era evident. Cartea pe care ai văzut-o în trăsură cu tine, Jenny, în noaptea aceea – se află în mâinile lui Reginald. Dacă nu mă-nşel, o are cu el în castel. El a pus la cale atacul asupra casei noastre. El este răspunzător pentru moartea tatei.

— Deci acum ştii asta! a pufnit ea.

— Până acum am refuzat s-o cred, însă acum da, o ştiu. Lucrurile au început să capete sens pentru mine. De pildă, într-o după-amiază pe când eram doar copil, m-am întâlnit cu Reginald lângă camera de valori. Aş fi gata să pun prinsoare că el căuta atunci cartea. Motivul pentru care se apropiase de familia noastră, motivul pentru care te-a cerut de soţie, Jenny, era că dorea cartea.

— Nu trebuie să mi-o spui, a zis ea. Am încercat să vă avertizez în noaptea aceea că el era trădătorul.

— Ştiu, am încuviinţat, apoi am căzut pe gânduri. Tata ştia că el era templier?

— Nu, la început n-a ştiut, dar eu am aflat şi i-am spus.

— Atunci s-au certat, am zis înţelegând acum totul.

— S-au certat?

— I-am auzit într-o zi certându-se. Iar după aceea tata i-a angajat pe foştii soldaţi – Asasini, fără doar şi poate. Reginald mi-a spus că el îl avertizase pe tata...

— Alte minciuni...

Am privit-o pe sora mea şi m-am simţit cuprins de un tremur slab. Da, aşa era – alte minciuni. Tot ce ştiusem, întreaga mea copilărie fusese clădită pe minciuni.

— S-a folosit de Digweed, am spus. Digweed i-a zis unde era ascunsă cartea...

Am tresărit, amintindu-mi brusc ceva.

— Ce-i? a întrebat Jenny.

— În ziua aceea lângă camera de valori, Reginald m-a întrebat unde era ţinută sabia mea. I-am spus că într-o ascunzătoare secretă.

— În camera pentru jocuri?

Am încuviinţat din cap.

— S-au dus direct acolo, nu-i aşa? a întrebat ea.

Am confirmat din nou.

— Ştiau că nu era în camera de valori, deoarece Digweed le spusese că fusese mutată şi de aceea s-au dus direct în camera pentru jocuri.

— Dar nu erau templieri?

— Poftim?

— În Siria, ai spus că bărbaţii care ne-au atacat nu erau templieri, a rostit Jenny pe un ton batjocoritor. Nu puteau fi templierii tăi dragi.

Am clătinat din cap.

— Nu, nu erau. Ţi-am spus, i-am reîntâlnit după aceea şi erau pur şi simplu oamenii lui Braddock. Probabil că Reginald plănuise să mă crească după principiile Ordinului... Am tăcut iarăşi, gândindu-mă, şi am mai înţeles ceva... probabil din cauza moştenirii familiei noastre. Folosirea templierilor ar fi fost prea riscantă. Era posibil ca eu să aflu. Era posibil ca eu să fi ajuns aici mai curând. Aproape că pusesem mâna pe Digweed în Pădurea Neagră, dar atunci... Mi-am reamintit cabana din Pădurea Neagră. Reginald l-a ucis pe Digweed. De aceea ei erau mereu cu un pas înaintea noastră... şi încă sunt.

Am arătat spre castel.

— Şi atunci ce facem, domnule? a întrebat Holden.

— Facem ceea ce au făcut ei în noaptea când ne-au atacat în Queen Anne’s Square. Aşteptăm căderea nopţii. Apoi intrăm şi ucidem.

9 octombrie 1757

I

Data de deasupra anunţă 9 octombrie, pe care am scris-o, destul de optimist, la sfârşitul însemnării de dinainte, dorindu-mi să fie o relatare imediată a tentativei noastre de pătrundere în castel. În realitate, scriu aceste rânduri după câteva luni şi, pentru a detalia ce s-a petrecut în noaptea aceea, trebuie să mă întorc în trecut...

II

Câţi oameni puteau fi în castel? La ultima mea vizită acolo fuseseră şase. Oare Reginald ar fi consolidat forţele între timp, ştiind că s-ar putea să vin? Era posibil, da. Le-ar fi dublat.

Să zicem, aşadar, că ar fi fost doisprezece, plus John Harrison, dacă se mai afla acolo. Şi, desigur, Reginald. Avea cincizeci şi doi de ani şi abilităţile i se mai tociseră, totuşi ştiam că nu trebuia să-l subestimez niciodată.

De aceea am aşteptat şi am sperat că vor face ceea ce au şi făcut până la urmă – au trimis o patrulă în căutarea santinelei dispărute, trei bărbaţi care ţineau în mâini torţe şi săbii şi care au traversat pajiştea întunecată cu flăcările torţelor dansând peste chipurile lor încruntate.

I-am privit cum au apărut din întuneric şi au dispărut printre copaci. După ce au ajuns la poartă, au început să strige numele bărbatului, apoi au iuţit pasul şi au pornit prin afara zidului scund, către locul unde ar fi trebuit să fie camaradul lor.

Corpul lui era acolo unde-l lăsasem, iar eu, Holden şi Jenny ne aflam în copacii din apropiere; sora mea stătea mai în spate, înarmată cu un cuţit, dar nu avea să ia parte la acţiune. Holden şi cu mine eram mai în faţă, amândoi în copaci – Holden se suise cu destulă dificultate –, de unde să urmărim şi să aşteptăm, încordându-ne în clipa când patrula a găsit cadavrul.

— E mort, domnule.

Conducătorul patrulei s-a aplecat peste trup.

— Este mort de câteva ore.

Eu am scos un ţipăt de pasăre, semnalul convenit cu Jenny, care a făcut aşa cum stabiliserăm. Strigătul ei de ajutor a răsunat din adâncul pădurii şi a străpuns noaptea.

Cu un gest scurt şi nervos din cap, conducătorul patrulei şi-a condus oamenii printre copaci, venind cu zgomot spre locul unde noi îi aşteptam. Am privit printre arbori, am zărit silueta lui Holden la câţiva metri mai departe şi m-am întrebat dacă era destul de bine; m-am rugat cerului să fie aşa, deoarece în clipa următoare patrula a apărut sub copacii în care ne găseam şi am sărit fără şovăială.

L-am atacat cel dintâi pe conducătorul ei, extinzându-mi lama, care i-a intrat în ochi, apoi în creier şi l-a ucis pe loc. Din poziţia mea ghemuită, am spintecat după aceea în sus şi spre înainte, deschizând stomacul celui de-ai doilea bărbat, care a căzut în genunchi cu măruntaiele sclipindu-i prin gaura ce i se căscase în tunică, apoi a căzut cu faţa în jos pe cetina de pe solul pădurii. Am ridicat capul şi l-am văzut pe al treilea membru al patrulei prăbuşindu-se sub sabia lui Holden; în ciuda întunericului, chipul tovarăşului meu strălucea de triumf.

— A fost bun ţipătul ăla, i-am spus lui Jenny după câteva minute.

— Mă bucur că am putut fi de ajutor, a răspuns ea, dar apoi s-a încruntat. Haytham, vreau să ştii însă un lucru: când vom ajunge acolo, eu nu voi mai rămâne în umbre. A ridicat cuţitul. Vreau să mă ocup personal de Birch. Mi-a răpit practic viaţa. Mila pe care a dovedit-o că n-am fost ucisă o voi răsplăti, lăsându-i mădularul, dar...

S-a oprit şi s-a uitat la Holden, care îngenunchease în apropiere, iar acum întorsese capul.

— Nu am..., a continuat ea.

— E-n regulă, domnişoară, a zis Holden. A ridicat capul, purtând pe chip o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată până atunci. Asigură-te totuşi că-l vei lăsa fără boaşe şi mădular înainte de a-l ucide. Să-l faci pe ticălosul ăla să sufere.

III

Ne-am strecurat după aceea pe lângă zid până la poartă, unde exista o singură santinelă ce părea agitată, poate întrebându-se unde ajunsese patrula; simţind poate, mânată de instinctul de soldat, că ceva nu era în regulă.

Indiferent cât de bun i-ar fi fost însă instinctul, n-a fost suficient ca să-l ţină în viaţă, iar după câteva secunde am intrat pe uşiţa decupată în poarta mare şi, aplecându-ne mult, ca să nu fim zăriţi, am traversat pajiştea. Ne-am oprit la o fântână, unde am îngenuncheat şi ne-am ţinut răsuflarea, când am auzit zgomotele produse de patru bărbaţi care au ieşit pe uşa din faţă a castelului, tropăind cu cizmele pe paviment şi strigând nume. Era o echipă de căutare, trimisă fără doar şi poate să vadă ce se întâmplase cu patrula.

Întregul castel se găsea acum în stare de alertă. Ne puteam lua, aşadar, gândul de la o intrare furişată, neobservată. Cel puţin le reduseserăm numărul cu...

Opt. La semnalul meu, eu şi Holden am ţâşnit dinapoia soclului fântânii şi ne-am năpustit asupra lor, omorându-i înainte să fi reuşit măcar să-şi tragă săbiile din teacă. Fuseserăm văzuţi. Din castel s-a auzit un strigăt, iar în clipa următoare a detunat o muschetă şi gloanţe au izbit fântâna de lângă noi. Am pornit în fugă spre castel. Spre uşa din faţă, unde altă santinelă ne-a văzut apropiindu-ne şi a încercat să intre, pe când eu săream câte două-trei trepte pe scară către ea.

Se mişca prea încet. Mi-am repezit pumnalul prin uşa care se închidea, lovindu-i în acelaşi timp obrazul, şi mi-am folosit momentul de inerţie pentru a zbura uşa în lături şi a năvăli înăuntru, rostogolindu-mă pe podeaua holului de la intrare, în timp ce bărbatul s-a prăvălit, cu sânge şiroindu-i din maxilarul rupt. De pe palierul de sus s-a auzit pocnitura unei muschete, dar cel care trăsese ochise prea sus şi glonţul s-a înfipt inofensiv în lemn. Într-o clipită am fost în picioare şi m-am năpustit spre scară, suind-o către palier, unde muschetarul şi-a azvârlit arma cu un urlet de frustrare, şi-a scos sabia din teacă şi mi-a ieşit în cale.

În ochii lui se simţea groaza, iar mie îmi clocotea sângele în vene. Mă simţeam mai mult animal decât om şi acţionam din pur instinct, de parcă mă separasem de propriul meu corp şi mă priveam cum lupt. În câteva clipe l-am ucis pe muschetar şi l-am aruncat peste balustradă în holul de la intrare de dedesubt, unde sosise altă gardă, la timp pentru a se întâlni cu Holden, care a intrat în trombă pe uşă, urmat de Jenny. Am sărit de la etaj, răcnind, am aterizat chiar peste cel pe care-l aruncasem înaintea mea şi l-am silit pe nou-venit să se răsucească pentru a-şi proteja spatele. A fost îndeajuns pentru ca Holden să-l lichideze.

Am încuviinţat scurt din cap şi am urcat din nou în fugă scara, la timp pentru a vedea apariţia unei siluete pe palier. M-am ferit instinctiv înaintea pocnetului unei împuşcături şi glonţul a ricoşat din peretele de piatră dinapoia mea. Era John Harrison şi l-am atacat în chiar secunda următoare, aşa că n-a avut timp să-şi scoată stiletul. Cu un pumn i-am prins cămaşa de noapte în care ieşise şi l-am silit să îngenuncheze, apoi am ridicat braţul cu pumnalul secret.

— Ai ştiut? am şuierat. Ai ajutat la uciderea tatălui meu şi la ruinarea vieţii mele?

A plecat capul recunoscând şi i-am înfipt pumnalul în ceafă, retezând printre vertebrele gâtului şi omorându-l pe loc.

Am tras sabia din teacă. Ajuns la uşa lui Reginald, m-am oprit, am privit înainte şi înapoi pe palier, apoi m-am pregătit să sparg uşa cu o lovitură de picior, când mi-am dat seama că era deja întredeschisă. M-am ghemuit uşor, am împins-o şi ea s-a deschis mai mult spre exterior, scârţâind.

Reginald stătea în picioare, complet îmbrăcat, în mijlocul odăii. Era tipic pentru el, mereu preocupat de etichetă – se îmbrăcase pentru a-şi întâmpina ucigaşii. Brusc am zărit pe perete o umbră, proiectată de cineva ascuns după uşă şi, în loc să aştept declanşarea capcanei, am izbit cu sabia prin lemn, am auzit un răcnet de durere din partea cealaltă, apoi am intrat în cameră şi am lăsat uşa să se închidă, cu corpul ultimei gărzi ţintuit de ea, privind cu ochi largi, neîncrezători, sabia ce-i străpunsese pieptul, în vreme ce picioarele i se zbăteau pe podea.

— Salut, Haytham, a rostit Reginald sec.

IV

— El a fost ultima dintre gărzi? am întrebat, gâfâind adânc şi încercând să-mi recapăt răsuflarea.

Îndărătul meu, tălpile muribundului loveau podeaua şi-i puteam auzi pe Jenny şi pe Holden de cealaltă parte a uşii, străduindu-se s-o deschidă, dar nereuşind din cauza trupului ţintuit de ea pe dinăuntru. În cele din urmă, cu un horcăit final, bărbatul a murit, corpul a căzut de pe lamă, iar Holden şi Jenny au intrat.

— Da, a încuviinţat Reginald din cap. Acum am rămas doar eu.

— Monica şi Lucio sunt în siguranţă?

— Da, sunt în camerele lor, mai departe pe coridor.

— Holden, am vorbit peste umăr, vrei, te rog, să-mi faci o favoare? Du-te şi vezi dacă Monica şi Lucio sunt teferi. Starea lor ar putea hotărî soarta domnului Birch.

Holden a îndepărtat cadavrul gărzii din prag şi a zis:

— Da, domnule.

A ieşit, trăgând uşa după el cu un gest a cărui fermitate nu i-a scăpat lui Reginald. A zâmbit. Un zâmbet prelung, lent, trist.

— Tot ce am făcut am făcut pentru Ordin, Haytham. Pentru binele întregii omeniri.

— Cu preţul vieţii tatălui meu. Tu ne-ai distrus familia. Credeai că nu voi afla niciodată?

A clătinat îndurerat din cap.

— Dragul meu băiat, ca Mare Maestru trebuie să iei uneori decizii dificile. Nu te-am învăţat asta? Eu te-am promovat ca Mare Maestru al Ritului Colonial, ştiind că şi tu, la rându-ţi, vei lua hotărâri similare şi având încredere în capacităţile tale. Este vorba despre decizii luate în căutarea unui bine superior. În căutarea idealurilor pe care şi tu le împărtăşeşti, ţii minte? M-ai întrebat dacă m-am gândit că tu vei afla vreodată adevărul... Răspunsul este, bineînţeles, „da”. Eşti tenace şi plin de resurse. Eu te-am instruit să fii aşa. A trebuit să mă gândesc la posibilitatea ca, într-o bună zi, să afli adevărul, dar am sperat că, atunci când va sosi ziua aceea, vei putea să priveşti totul mai filosofic. Zâmbetul lui era forţat. Ţinând seama de numărul morţilor, trebuie să presupun că am fost dezamăgit în privinţa asta, aşa-i?

Am râs sec.

— Aşa-i, Reginald. Chiar aşa. Tu n-ai făcut altceva decât să denaturezi toate lucrurile în care am crezut eu vreodată... şi ştii de ce? Nu pentru a aplica idealurile noastre, ci pentru a înşela. Cum putem inspira încredere, când în inimile noastre se ascunde minciuna?

Reginald a clătinat iarăşi din cap, cu dezgust.

— Haide, astea-s prostii naive. Erau de aşteptat din partea ta când erai tânăr ucenic, dar şi acum? În vreme de război, faci tot ce poţi pentru a-ţi asigura victoria. Important este însă ce vei face cu victoria aceea.

— Ba nu! Trebuie să facem noi înşine ceea ce predicăm, altfel vorbele noastre nu înseamnă nimic.

— Vorbeşte Asasinul din tine, a comentat el arcuind sprâncenele.

Am ridicat din umeri.

— Nu mi-este ruşine de rădăcinile mele. Am dispus de ani în care să-mi împac sângele de Asasin cu credinţele templiere, şi am făcut-o.

O auzeam pe Jenny respirând lângă umărul meu, răsuflări neregulate, hârâite, ce începuseră să se înteţească.

— Aha, deci aşa, a rostit Reginald zeflemitor. Te consideri un mediator?

Nu i-am răspuns.

— Şi crezi că poţi să schimbi lucruri? a urmat el, răsfrângându-şi buza.

De data asta însă Jenny a fost cea care i-a răspuns.

— Nu, Reginald, a zis ea. Uciderea ta înseamnă răzbunare pentru ceea ce ne-ai făcut.

El şi-a întors atenţia către sora mea, observându-i prezenţa pentru prima oară.

— Ce mai faci, Jenny? a întrebat-o, ridicând uşor bărbia, după care a continuat, nesincer: Văd că timpul nu te-a-nveştejit defel.

Ea a scos un mârâit surd şi gros din fundul gâtului. Cu coada ochiului, am văzut cum mâna în care ţinea stiletul a început să înainteze. Şi Reginald a văzut mişcarea aceea şi a urmat:

— Viaţa de concubină a fost răsplătitoare pentru tine? Bănuiesc că ai putut în felul acela să vezi o parte însemnată din lume, multe popoare şi culturi diferite...

Încerca s-o irite, şi reuşea. Cu un urlet de furie născut din ani de subjugare, sora mea s-a repezit spre el, ridicând cuţitul.

— Nu, Jenny...! am strigat, dar prea târziu, fiindcă, deşi gur, Reginald era pregătit.

Făcuse exact ceea ce sperase el că va face şi, când i-a intrat în raza de acţiune a braţului, şi-a scos fulgerător pro priul pumnal – îl ţinea probabil ascuns în brâu, la spate şi a evitat cu uşurinţă lovitura ei. Apoi Jenny a ţipat de durere şi de indignare, când Reginald i-a înhăţat încheietura şi a răsucit-o, stiletul ei a căzut pe podea, iar braţul lui a cu prins-o după gât, lipindu-i tăişul pumnalului de beregată.

Reginald m-a privit după aceea peste umărul ei şi ochii i-au scânteiat. Mă aplecasem uşor înainte, gata să ţâşnesc, dar el a apăsat lama pe pielea lui Jenny, care a scâncit; mâinile ei trăgeau de antebraţul lui, străduindu-se să descleşteze strânsoarea.

— Nu-nu, a rostit el pe un ton de avertizare.

A început apoi să meargă, fără a-şi desprinde tăişul de gâtul surorii mele, trăgând-o după sine spre uşă, cu expresia feţei schimbându-i-se, totuşi, de la triumf la iritare, când Jenny a început să se zbată.

— Potoleşte-te! i-a mârâit printre dinţi.

— Fă ce-ţi spune, Jenny, am îndemnat-o.

Ea se zbătea însă în strânsoare şi părul umezit de sudoare i se lipise în şuviţe pe faţă, de parcă ar fi fost atât de revoltată că-i căzuse prizonieră, încât ar fi preferat mai degrabă să fie tăiată decât să mai petreacă o secundă aşa de aproape de el. Şi într-adevăr Reginald a crestat-o, iar sângele a început să i se prelingă pe grumaz.

— Stai locului, femeie! s-a răstit el, începând să-şi piardă calmul. Pentru Dumnezeu, vrei să mori aici?

— Mai bine să mor şi fratele meu să te ucidă imediat după aceea, în loc să-ţi îngădui să scapi! a şuierat ea, tot zbuciumându-se.

Apoi am văzut-o privind scurt spre podea. Nu departe de ei doi se afla cadavrul gărzii şi am înţeles ce făcea Jenny cu o clipită înainte să se întâmple: Reginald s-a împiedicat de un picior întins al leşului şi s-a împleticit. Doar puţin, dar îndeajuns. Îndeajuns pentru ca Jenny, cu un răcnet de efort, să-l împingă înapoi, iar el să se dezechilibreze călcând peste santinelă, şi să cadă, lovindu-se de uşă... acolo unde sabia mea rămăsese înfiptă prin lemn.

Gura lui Reginald s-a deschis într-un ţipăt tăcut de şoc şi durere. Continua s-o ţină pe Jenny, dar strânsoarea i-a slăbit şi ea s-a lăsat să cadă în faţă, lăsându-l ţintuit de uşă şi privind de la mine la pieptul său prin care ieşea vârful sabiei. Când chipul i s-a schimonosit de durere, i-am văzut dinţii însângeraţi. După aceea, foarte încet, s-a desprins din sabie şi s-a alăturat gărzii, pe podea, cu palmele duse la rana din piept, cu sângele îmbibându-i veşmintele şi începând deja să băltească pe podea.

A întors puţin capul şi m-a privit.

— Eu am încercat să fac ce era bine, Haytham, mi-a spus. Sprâncenele i s-au unit. Sunt sigur că poţi să-nţelegi asta.

L-am privit şi mi-a părut rău, dar nu pentru el... ci pentru copilăria pe care mi-o furase.

— Nu, i-am răspuns şi pe măsură ce lumina i-a dispărut din ochi, am sperat că va duce cu el indiferenţa mea pe lumea cealaltă.

— Nenorocitule! a răcnit Jenny dinapoia mea. Se ridicase în patru labe şi mârâia acum ca un animal. Consideră-te norocos că nu ţi-am tăiat boaşele!

Nu cred însă că Reginald a auzit-o. Cuvintele acelea trebuiau să rămână în lumea materială. El murise.

V

Am auzit zgomote dincolo de uşă, aşa că am trecut peste cadavru şi am tras de clanţă, pregătindu-mă să întâmpin mai multe gărzi, dacă ar fi fost nevoie. I-am zărit însă pe Monica şi Lucio care mergeau pe palier, amândoi cu boccele în mâini şi fiind conduşi de Holden spre scară. Aveau tenul palid şi chipul supt al celor încarceraţi de mult timp, iar Monica a icnit şi a dus o palmă la gură, şocată, când a privit peste balustradă şi a văzut leşurile din holul de la intrare.

— Îmi pare rău, am zis fără să fiu prea sigur pentru ce îmi ceream scuze.

Pentru că-i luasem prin surprindere? Pentru cadavre? Pentru prizonieratul lor de patru ani?

Lucio m-a fulgerat cu o privire de ură nedisimulată, apoi şi-a ferit ochii.

— Mulţumim, domnule, a vorbit Monica în engleză stricată, dar nu-ţi dorim scuzele. Îţi mulţumim fiindcă ne-ai eliberat în cele din urmă.

— Dacă vreţi să ne aşteptaţi, i-am zis, noi vom pleca dimineaţă. Holden, tu te simţi în stare?

— Da, domnule.

— Am prefera totuşi să plecăm imediat ce vom strânge ceva provizii care să ne ajungă pe drumul până acasă, a răspuns Monica.

— Vă rog să aşteptaţi, am spus şi mi-am auzit oboseala din glas. Monica... Lucio.... Vă rog să aşteptaţi şi vom călători toţi mâine-dimineaţă, pentru a ne asigura că nu veţi avea probleme pe drum.

— Nu, mulţumim, domnule. Monica ajunsese la piciorul scării şi a ridicat chipul spre mine. Cred că aţi făcut destule. Ştim unde sunt grajdurile. Dacă ne putem lua nişte merinde din bucătărie, apoi cai...

— Sigur că da, sigur că da. Aveţi... aveţi cu ce să vă apăraţi, dacă vă întâlniţi cumva cu tâlhari?

Am coborât iute treptele, m-am aplecat şi am luat o sabie de la gărzile moarte. I-am întins-o lui Lucio, cu mânerul înainte.

— Ia-o, i-am spus. Vei avea nevoie de ea, pentru a-ţi proteja mama în drumul vostru spre casă.

El a prins-o, a ridicat privirea spre mine şi mi s-a părut că ochii i s-au îmbunat.

Apoi a înfipt-o în mine.

27 ianuarie 1758

Moarte. Fuseseră multe morţi şi aveau să vină şi mai multe.

Cu ani în urmă, când îl omorâsem pe unul dintre ucigaşii tatălui meu în Pădurea Neagră, îl înjunghiasem din greşeală în rinichi şi astfel îi grăbisem sfârşitul. Când Lucio m-a străpuns cu sabia în holul de la intrarea în castel, am avut marele noroc că nu mi-a atins niciun organ vital. Lovitura lui fusese plină de ferocitate. Ca şi în cazul lui Jenny, acţiunea se datorase anilor de furie înăbuşită şi de visuri de răzbunare. Şi, întrucât eu însumi îmi petrecusem toată viaţa căutând răzbunare, nu-l puteam învinui pentru asta. El însă nu m-a ucis, pentru că, iată, acum scriu rândurile acestea.

Rana a fost totuşi suficient de gravă ca să mă ţină la pat pentru restul anului, în castel. Am fost pe muchia unei prăpăstii deasupra marelui nesfârşit al morţii, pierzându-mi la răstimpuri cunoştinţa, rănit, infectat şi în ghearele febrei, dar am continuat lupta cu disperare; în interiorul meu o flăcăruie a spiritului slabă şi abia pâlpâitoare refuzase să se stingă.

Rolurile au fost inversate, şi de data asta a fost rândul lui Holden să mă îngrijească. Când mă deşteptam din deliruri şi zvârcoleli, în cearşafuri scăldate în sudoare, el era lângă mine, netezind aşternuturile, punându-mi cârpe înmuiate în apă rece pe fruntea încinsă, alinându-mă.

— E-n regulă, domnule, e-n regulă. Stai liniştit. De acum ai scăpat din ce-a fost mai rău.

Oare aşa să fi fost? Oare scăpasem din ce fusese mai rău?

Într-o zi – nu ştiu după cât timp de zăcut în pat cu febră – m-am trezit şi, prinzându-mă bine de antebraţul lui Holden, m-am ridicat în capul oaselor, l-am privit drept în ochi şi l-am întrebat:

— Unde sunt Lucio şi Monica?

Aveam în faţa ochilor imaginea aceea – un Holden furios şi răzbunător, care-i ucisese pe amândoi.

— Ultimele cuvinte pe care le-ai spus înainte de a-ţi pierde cunoştinţa, domnule, a fost să-i cruţăm şi să-i eliberăm pe amândoi, a rostit el cu o privire ce sugera că nu era deloc încântat în privinţa aceea, aşa că i-am cruţat. I-am lăsat să plece cu cai şi provizii.

— Bun, bun..., am horcăit şi am simţit cum bezna se ridica iarăşi să mă cuprindă. Nu poţi să-nvinovăţeşti...

— A fost o laşitate, domnule, a zis Holden trist pe când lunecam din nou în braţele leşinului. Nu există alt cuvânt pentru aşa ceva. Laşitate. Acum închide ochii şi odihneşte-te...

Am văzut-o şi pe Jenny şi, chiar în starea mea, rănit şi febril, mi-a fost imposibil să nu observ schimbarea. Părea că ar fi dobândit o pace interioară. O dată sau de două ori am simţit-o stând lângă patul meu şi am auzit-o vorbind despre viaţa în Queen Anne’s Square, despre cum intenţiona să revină acolo şi, folosind chiar cuvintele ei, să „se ocupe de afacere”.

Detestam să mă gândesc la asta. Până şi pe jumătate conştient, am simţit milă faţă de sărmanii care se ocupau în prezent de afacerile familiei Kenway după ce sora mea avea să se întoarcă la conducere.

Pe o măsuţă de lângă pat se afla inelul de templier al lui Reginald, dar nu mi l-am pus pe deget, nu l-am ridicat, nici măcar nu l-am atins. Deocamdată, cel puţin, nu mă simţeam nici Templier, nici Asasin şi nu doream să am nimic de-a face cu niciunul dintre Ordine.

Apoi, la vreo trei luni după ce mă înjunghiase Lucio, am coborât din pat.

Am tras aer adânc în piept şi, cu Holden ţinându-mă cu mâinile de antebraţul stâng, am scos picioarele de sub plapumă, le-am coborât pe podeaua rece din lemn şi am simţit cum cămaşa de noapte îmi coboară până la genunchi, când m-am ridicat întâia oară după un timp care mi se păruse că durase o viaţă. Am simţit imediat o durere în locul rănii şi am dus palma acolo.

— A fost o infecţie urâtă, domnule, a explicat Holden. A trebuit să tăiem o parte din carnea putrezită.

Am făcut o grimasă.

— Unde vrei să mergi, domnule? a întrebat Holden, după ce umblasem încetişor de la pat până la uşă.

Mă simţeam ca un invalid, dar pentru moment eram fericit să fiu tratat ca atare. Puterile aveau să-mi revină în curând. Iar atunci aveam să...

„Revin ceea ce fusesem?” m-am întrebat.

— Cred că aş vrea să mă uit pe fereastră, te rog, am zis.

Holden a încuviinţat şi m-a condus acolo, ca să pot privi domeniul unde îmi petrecusem o parte atât de mare a copilăriei. În clipa aceea, mi-am dat seama că, aproape toată viaţa mea de adult, atunci când mă gândisem la „căminul meu” mă imaginam privind afară pe o fereastră, fie în grădina de la Queen Anne’s Square, fie la domeniul castelului. Ambele locuri le numisem şi încă le numeam „căminul meu”, iar acum – când ştiam tot adevărul despre tata şi despre Reginald – ele ajunseseră să capete o însemnătate chiar mai mare, aproape o dualitate: două jumătăţi ale copilăriei şi adolescenţei mele, două părţi ale bărbatului care devenisem.

— Ajunge, Holden, mulţumesc, am zis şi i-am îngăduit să mă conducă la pat. Am suit înapoi, simţindu-mă brusc... detest s-o recunosc, „fragil”, după lunga mea călătorie până la fereastră şi înapoi.

Cu toate acestea, recuperarea era aproape completă şi gândul era suficient ca să-mi aducă un zâmbet pe faţă, în vreme ce Holden se ocupa cu strânsul unei căni de apă şi a unui prosop folosit; chipul său purta o expresie ciudată, încruntată şi indescifrabilă.

— Mă bucur să te văd iarăşi pe picioare, domnule, a rostit el când şi-a dat seama că-l priveam.

— Ţie trebuie să-ţi mulţumesc, am spus.

— Şi domnişoarei Jenny, domnule, mi-a reamintit.

— Aşa este.

— Pentru o vreme, amândoi am fost îngrijoraţi domnule. Ai fost pe muchie de cuţit.

— Ar fi fost cu adevărat caraghios să le fi supravieţuit războaielor, Asasinilor şi eunucilor ucigaşi, doar ca să fiu omorât de un ţânc cu caş la gură.

Am chicotit. Holden a încuviinţat din cap şi a râs mai degrabă sec.

— Aşa este, domnule, a încuviinţat el. Cu adevărat o ironie a sorţii.

— Ei bine, am zis, am supravieţuit ca s-o iau de la capăt cu luptele, iar în curând, peste vreo săptămână, ne vom întoarce în America să-mi continui treaba de acolo.

El m-a privit şi a încuviinţat din cap.

— Cum doreşti, domnule. Mai vrei şi altceva acum?

— Nu, nici vorbă. Scuză-mă, Holden, că am fost o asemenea bătaie de cap în ultimele luni.

— Unica mea dorinţă este să te văd refăcut complet, domnule, a zis el şi a părăsit odaia.

28 ianuarie 1758

Primul lucru pe care l-am auzit azi-dimineaţă a fost un ţipăt. Ţipătul lui Jenny. Intrase în bucătărie şi-l găsise pe Holden atârnând la capătul unei frânghii de rufe.

Am ştiut chiar înainte ca ea să fi dat buzna în odaia mea – am ştiut ce se întâmplase. Holden lăsase un bilet, dar n-ar fi fost necesar. Se sinucisese din cauza a ceea ce-i făcuseră preoţii copţi. Atât şi nimic mai mult şi, de fapt, n-a fost o surpriză.

De la moartea tatei ştiam că stupoarea este o măsură bună a suferinţei ce urmează. Cu cât te simţi mai paralizat, mai buimăcit şi mai inert, cu atât este mai intensă perioada de tristeţe.

Partea a patra
1774, DUPĂ ŞAISPREZECE ANI

12 ianuarie 1774

I

Scriind toate acestea la sfârşitul unei seri pline de evenimente, mintea îmi este obsedată de o întrebare. Este posibil ca...

Ca eu să am un fiu?

Răspunsul este că n-o ştiu cu certitudine, totuşi există indicii şi, poate mai stăruitor, un sentiment care mă sâcâie constant, care trage de poala veşmântului meu ca un cerşetor insistent.

Desigur, nu-i unica povară pe care o port. Sunt zile în care mă simt gârbovit de amintiri, de îndoieli, regrete şi durere. Zile în care simt că fantomele nu mă vor lăsa în pace.

După ce l-am înmormântat pe Holden, eu am plecat spre America, iar Jenny a revenit în Anglia, la Queen Anne’s Square, unde a rămas de atunci fără să se mărite vreodată. Fără doar şi poate că a fost subiectul multor bârfe şi presupuneri legate de anii pe care-i petrecuse departe de ţară, şi fără îndoială că asta i-a convenit de minune. Corespondăm, dar, cu toate că mi-ar plăcea să spun că experienţele noastre comune ne apropiaseră, în realitate nu s-a întâmplat aşa. Am corespondat, pentru că eram fraţi şi simţeam că trebuia să păstrăm legătura. Jenny nu mă mai insulta, aşa că bănuiesc că din acel punct de vedere relaţia ni se îmbunătăţise, totuşi scrisorile ne erau plictisitoare şi formale. Eram două persoane care trecuseră prin destule suferinţe şi pierderi, cât pentru zece vieţi. Oare ce am fi putut discuta într-o scrisoare? Nimic – şi de aceea discutam despre nimicuri.

Între timp – avusesem dreptate –, am deplâns moartea lui Holden. N-am cunoscut niciodată un bărbat mai straşnic decât el şi nici nu voi cunoaşte vreodată. Pentru el însă nu fuseseră suficiente forţa şi tăria de caracter de care nu ducea lipsă. Lui îi fusese răpită bărbăţia. Nu putuse să trăiască în asemenea condiţii, nu fusese pregătit pentru asta şi de aceea aşteptase să-mi revin, după care-şi luase viaţa.

L-am jelit şi probabil c-o voi face mereu, la fel cum am jelit, de asemenea, trădarea lui Reginald – pentru relaţia ce existase cândva între noi doi, ca şi pentru minciunile şi trădarea pe care se baza viaţa mea. Şi am jelit, de asemenea, pentru omul care fusesem eu. Durerea lăsată de sabia lui Lucio nu mă mai părăsise – la răstimpuri mă străbătea câte un junghi dureros – şi în ciuda faptului că nu-i îngăduisem trupului meu să îmbătrânească, el era decis s-o facă oricum. Smocuri mici de fire sârmoase de păr îmi crescuseră din nări şi din urechi. Pe neaşteptate, nu mai eram atât de mlădios cum fusesem cândva. Deşi poziţia mea în cadrul Ordinului era mai importantă ca oricând, din punct de vedere fizic nu mai eram bărbatul de altădată. La întoarcerea în America, găsisem un loc în Virginia unde să cultiv tutun şi grâu, şi umblam călare pe întinderea domeniului meu, conştient că puterile mi se vlăguiau odată cu trecerea anilor. Încălecatul şi descălecatul erau mai dificile decât înainte. Şi nu spun dificile, ci doar mai dificile, pentru că tot eram mai puternic, mai iute şi mai agil decât un bărbat cu jumătate din anii mei, iar pe domeniul meu nu era nimeni care să mă poată întrece din punct de vedere fizic. Chiar şi aşa însă... nu eram la fel de rapid, de puternic sau de mlădios ca pe timpuri. Vârsta nu uitase să mă taxeze.

În 1773, a revenit şi Charles în America şi mi-a devenit vecin, un alt latifundiar din Virginia, aflat la numai o jumătate de zi de mers călare, iar noi doi am corespondat şi am convenit că ar trebui să ne întâlnim pentru a discuta despre templieri şi a plănui dezvoltarea intereselor Ritului Colonial. Am discutat în principal despre creşterea generală a stării de rebeliune, despre seminţele revoluţiei ce erau purtate de vânt şi despre modurile cele mai bune în care am fi putut exploata situaţia aceea, întrucât coloniştii noştri erau tot mai obosiţi de reguli noi impuse de parlamentul britanic: Legea Timbrului, Legea Despăgubirii şi Legea Vamală. Toate taxele acelea îi storceau, iar ei detestau că nu exista nimeni care să le reprezinte opiniile şi să le consemneze nemulţumirile.

Printre nemulţumiţi se număra un anume George Washington. Tânărul ofiţer care fusese cândva alături de Braddock demisionase din armată şi acceptase să fie împroprietărit pentru ajutorul pe care-l oferise britanicilor în timpul Războiului franco-indian. Dar în anii scurşi simpatiile i se schimbaseră. Ofiţerul cu ochi strălucitori pe care-l admirasem pentru caracterul plin de compasiune – cel puţin comparativ cu comandantul său – era acum unul dintre glasurile cele mai răsunătoare din mişcarea anti-britanică. Fără îndoială schimbase tabăra pentru că interesele guvernului Maiestăţii Sale se opuneau ambiţiilor lui de afacerist; el participase la Adunarea statului Virginia şi încercase să introducă legi care să interzică importul de bunuri din Marea Britanie. Faptul că erau legi sortite eşecului nu făcea decât să sporească sentimentul de nemulţumire naţională aflat în creştere.

„Partida de ceai” care a avut loc în decembrie 1773 – adică, luna trecută – a însemnat culminarea a ani – ba nu, a decenii – de nemulţumiri. Transformând portul în cea mai mare cană cu ceai din lume, coloniştii au anunţat Marea Britanie şi lumea întreagă că nu mai acceptau să vieţuiască sub o guvernare nedreaptă. În mod cert, în numai câteva luni avea să urmeze o revoltă la scară generală. De aceea, cu acelaşi entuziasm cu care aveam grijă de culturile mele, cu care îi scriam lui Jenny sau cu care coboram din pat în fiecare dimineaţă – cu alte cuvinte, aproape deloc – am decis că era momentul ca Ordinul să întreprindă pregătiri pentru apropiata revoluţie şi am convocat o întâlnire.

II

Ne-am reunit, toţi laolaltă pentru prima dată după mai bine de cincisprezece ani, bărbaţii din Ritul Colonial alături de care trecusem prin atâtea aventuri în trecut.

Acum eram adunaţi sub grinzile joase ale tavernei „Restless Ghost”, la periferia Bostonului. Nu fusese goală când ajunseserăm noi, dar Thomas se îngrijise ca în scurt timp localul să rămână doar al nostru, practic alungându-i pe cei câţiva băutori gârboviţi peste mesele din lemn. Aceia dintre noi care purtau de obicei uniformă erau acum în veşminte civile, cu haine încheiate până la gât şi pălării coborâte mult pe ochi, şi ne-am instalat în jurul unei mese cu halbe la îndemână: Charles Lee, Benjamin Church, Thomas Hickey, William Johnson şi John Pitcairn.

Aici am aflat întâia dată despre băiat.

Benjamin a fost primul care a abordat subiectul. El era omul nostru din Fiii Libertăţii, o grupare de colonişti patrioţi, anti-britanici, care ajutase la organizarea „Partidei de ceai” din Boston, iar cu doi ani în urmă avusese o întâlnire, pe insula Martha’s Vineyard.

— Un flăcău indian, a zis el. Nu cineva pe care să-l mai fi văzut până atunci....

— Nu ţineai minte să-l mai fi văzut până atunci, Benjamin, l-am corectat.

A făcut o grimasă.

— Bine, nu era cineva pe care să ţin minte că-l mai văzusem până atunci. Un flăcău care a venit direct la mine şi, plin de tupeu, a vrut să ştie unde era Charles.

M-am întors către Charles.

— Aşadar, se interesa de tine. Ştii cine este?

— Nu, mi-a răspuns el, totuşi în glasul lui am simţit o notă evazivă.

— Dă-mi voie să reformulez atunci. Ai vreo bănuială despre cine ar putea fi acest flăcău?

Charles s-a lăsat pe spate în scaun şi a privit în depărtare, spre capătul opus al tavernei.

— Nu cred, a spus după aceea.

— Dar nu eşti sigur?

— A fost un băiat la...

O tăcere stânjenită a părut să se lase peste masă. Bărbaţii fie s-au întins după halbe, fie s-au gârbovit, fie au găsit ceva interesant de studiat în focul din apropiere. Nimeni nu voia să mă privească în ochi.

— Vrea cineva să-mi spună despre ce-i vorba? am întrebat.

Bărbaţii aceştia... niciunul dintre ei nu făcea nici măcar cât a zecea parte din cât însemnase Holden. Mi-am dat seama că mă săturasem de ei până peste cap. Iar sentimentele acelea erau pe punctul de a se înteţi.

Charles a fost primul care a ridicat privirea peste masă, s-a uitat drept în ochii mei şi a spus:

— Indianca ta.

— Ce-i cu ea?

— Îmi pare rău, Haytham, a urmat el, îmi pare sincer rău.

— A murit?

— Da.

Bineînţeles, m-am gândit, suntem înconjuraţi de atâta moarte.

— Când a murit? Cum?

— În timpul războiului. În 1760. Acum paisprezece ani. Satul i-a fost atacat şi incendiat.

Am simţit cum mi se încleştează maxilarele.

— Washington a fost, a urmat el repede. George Washington şi oamenii lui. Au dat foc satului şi indian... ea a murit în incendiu.

— Ai fost acolo?

S-a înroşit la faţă.

— Da, sperasem să vorbim cu bătrânii satului despre locul străvechi al înaintaşilor. Dar n-am putut face absolut nimic, Haytham, îmi dau cuvântul. Washington şi soldaţii lui erau peste tot. În ziua aia au fost orbiţi de patima sângelui.

— Şi era un băiat? am întrebat.

El şi-a ferit brusc ochii.

— Da, un băiat de vreo cinci ani.

„De vreo cinci ani”, m-am gândit. Mi-am amintit-o pe Ziio, faţa ei pe care o iubisem cândva, pe când fusesem capabil de iubire, şi am simţit un val de durere surdă pentru ea, urmat de dispreţ faţă de Washington, care se părea că învăţase câte ceva din timpul cât servise sub generalul Braddock: brutalitatea şi cruzimea. Mi-am amintit ultima dată când eu şi Ziio fuseserăm împreună şi mi-am imaginat-o în tabăra noastră micuţă, uitându-se în depărtare, printre copaci, cu o privire pierdută şi, aproape fără să-şi dea seama, ducându-şi palma în dreptul abdomenului.

Nu, nu se putea! Am alungat acel gând pe dată. Era prea fantezist. Prea de necrezut.

— Băiatul acela m-a ameninţat, a zis Charles.

În alte circumstanţe poate că aş fi surâs la imaginea lui Charles, înalt de aproape un metru nouăzeci, care să fie ameninţat de un băieţel indian de cinci ani... dacă n-aş fi încercat să absorb moartea lui Ziio. Am inspirat adânc, dar imperceptibil, am simţit aerul umplându-mi plămânii, după care am îndepărtat imaginea femeii.

— N-am fost numai eu acolo, a rostit Charles pe un ton defensiv, iar eu am privit întrebător în jurul mesei.

— Atunci spune. Cine a mai fost?

William, Thomas şi Benjamin au încuviinţat din capete, fixând toţi cu privirea lemnul întunecat şi presărat de noduri al tăbliei mesei.

— Nu se poate să fi fost el, a spus William furios. Cu siguranţă, nu se poate să fi fost acelaşi puşti.

— Haide, Haytham, care-s şansele să fi fost tot el? a adăugat şi Thomas Hickey.

— Iar tu nu l-ai recunoscut pe Martha’s Vineyard? l-am întrebat pe Benjamin.