/ Language: România / Genre:Historical_fantasy, sf_history, young_adult_fiction / Series: Assassin's Creed

Assassin's Creed • Revelaţii

Oliver Bowden


REVELAŢII

Oliver Bowden

VOLUMUL PATRU DIN SERIA

ASSASSIN’S CREED

(ORDINUL ASASINILOR)

Traducere din limba engleză de: Mihai-Dan Pavelescu

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/nZTeYX

ePub: https://is.gd/jLqPMk

pdf: https://is.gd/nTJTxF

─——————————————————————──—————

Partea întîi

Spre-amiaza vieţii noastre muritoare,

Ajuns într-o pădure-ntunecoasă,

Mă rătăcii, pierzînd dreapta cărare.

Nu-i chip să spun, căci prea cumplit mă-nfioară gîndul ei,

Ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adîncă şi stufoasă.{1}

DANTE, Infernul

Capitolul 1

Un vultur plutea sus de tot pe cerul senin şi geros.

Prăfuit şi obosit de drum, călătorul îşi desprinse privirea de la pasăre, după care trecu peste un zid scund şi grosolan şi rămase apoi nemişcat pentru o clipă, cercetînd cu ochi atenţi scena dinaintea sa. Lanţul vălurat de creste muntoase încununate de zăpezi înconjura castelul, protejându-l, cocoţat pe propria-i culme înaltă, iar turnul cu dom al donjonului său oglindea cupola mai scundă a turnului închisorii din apropiere. Stînci asemenea unor gheare de fier se încleştau de temeliile zidurilor lui abrupte şi sure. Călătorul nostru îl văzuse şi altă dată –, cu o zi în urmă, îl întrezărise întîia oară, în amurg, de pe un promontoriu pe care-l escaladase la doi kilometri spre apus. Părea construit de puterile magice ale unui vrăjitor pe terenul acesta imposibil, totuna cu stîncile şi tancurile cu care-şi unea forţele.

Ajunsese la ţinta sa... În cele din urmă. După douăsprezece luni obositoare de călătorie. Şi fusese cu adevărat o călătorie lungă, cu drumuri desfundate şi rafale biciuind nemilos{2}.

Ghemuit, pentru orice eventualitate, şi rămînînd nemişcat după ce-şi verificase instinctiv armele, călătorul continuă să privească atent. Orice semn de mişcare. Cît de mic.

Pe metereze nu era nici ţipenie. Fuioare de zăpadă se învîrtejeau în vîntul tăios. Dar nici urmă de oameni. Locul părea pustiu. Aşa cum se aşteptase din ceea ce citise despre el. Totuşi, viaţa îl învăţase că cel mai bine era să fie absolut sigur. Stătu neclintit.

Nu se auzea niciun sunet, doar vîntul. Apoi... ceva. Un zornăit? În stînga lui, în faţă, cîteva pietricele se rostogoliră pe o pantă stearpă, puţin înclinată. Bărbatul se încordă şi se ridică puţin, cu capul retras totuşi între umeri. Apoi săgeata îl izbi în umărul drept, pătrunzînd prin pieptarul armurii de corp.

Se clătină şi se strîmbă de durere, ducînd mîna la săgeată, dar în acelaşi timp ridică ochii şi scrută cu atenţie stînca înaltă de şase-şapte metri, care se afla în faţa castelului şi-i slujea drept zid exterior natural. În vîrful ei apăruse un bărbat în tunică roşu-închis, cu garnituri cenuşii şi pieptar de zale. Purta însemne de căpitan. Ţeasta neacoperită îi era rasă şi o cicatrice îi brăzda chipul de-a curmezişul. Căpitanul deschise gura într-o expresie ce era parţial rînjet, parţial surîs triumfător, dezgolindu-şi dinţii strîmbi şi ciobiţi, cafenii precum pietrele de morminte dintr-un cimitir lăsat în paragină.

Călătorul trase de coada săgeţii. Deşi vîrful cu ghimpi se agăţase în armură, abia dacă străpunsese metalul şi doar îi zgîriase pielea, îl rupse din săgeată şi aruncă bucăţile cît colo. Pe cînd făcea asta, văzu mai bine de o sută de bărbaţi, în uniforme identice, înarmaţi cu halebarde şi săbii, înşiruindu-se în vîrful stîncii de o parte şi de alta a căpitanului ras în cap. Feţele lor erau ascunse de coifuri cu apărătoare de nas, însă blazoanele ce înfăţişau un vultur negru îi spuseseră călătorului cine erau şi ştia la ce se putea aştepta din partea lor dacă le cădea în mîini.

Să fi fost oare un semn de bătrîneţe faptul că intrase într-o cursă atît de simplă? Îşi luase însă toate măsurile de precauţie.

Şi totuşi, se părea că nu avusese succes.

Se retrase un pas, pregătindu-se pentru soldaţii ce veneau spre el şi se răspîndeau în evantai pentru a-l înconjura, păstrînd lungimea halebardelor între ei şi ţinta lor. Călătorul simţea că, în ciuda superiorităţii lor numerice, le era teamă de el. Reputaţia îi era bine cunoscută, iar ei aveau de ce să fie temători.

Cercetă cu privirea capetele halebardelor. Erau din cele duble: cu tăiş de secure şi vîrf de suliţă.

Îşi îndoi braţele şi din dreptul încheieturilor îi ţîşniră cele două pumnale secrete, cenuşii şi ucigaşe. Încordîndu-se, devie prima lovitură şi o simţi şovăitoare – oare încercau să-l captureze viu? Apoi soldaţii începură să-l lovească din toate părţile, căutînd să-l doboare în genunchi.

Se răsuci fulgerător şi din două mişcări reteză cozile celor mai apropiate halebarde. Cînd capătul uneia zbură prin aer, el retrase un pumnal şi prinse capătul rupt înainte de a cădea pe pămînt. Strîngînd ciotul cozii în pumn, înfipse lama securii în pieptul bărbatului dezarmat.

Ceilalţi se apropiară, iar călătorul se ghemui la timp cînd un curent de aer anunţă mişcarea unei halebarde ce seceră peste el, trecîndu-i la doi centimetri de spinare. Se întoarse cu sălbăticie într-acolo şi înfipse adînc pumnalul din mîna stîngă în picioarele atacatorului aflat în faţa sa. Cu un urlet, soldatul se prăbuşi.

Călătorul prinse halebarda căzută, care cu numai o clipă mai devreme fusese gata să-i pună capăt vieţii şi o roti prin văzduh, tăind mîinile altui agresor. Acestea se arcuiră prin aer, cu degetele îndoite parcă cerşind îndurare, urmate de un penaj de sînge ca un curcubeu roşu.

Asta îi opri pentru o clipă pe soldaţi, însă ei văzuseră lucruri şi mai rele, iar călătorul se bucură numai de o clipă de respiro înainte să-şi reia înaintarea. Roti iarăşi halebarda şi-i lăsă tăişul înfipt adînc în beregata unuia care se apropiase decis. O abandonă apoi şi, din aceeaşi mişcare, îşi retrase celălalt pumnal, eliberîndu-şi astfel mîinile, care înhăţară un sergent ce mînuia o spadă cu lama lată şi îi smulseră arma, azvîrlindu-l într-un grup de oameni de-ai săi. Călătorul îi cîntări fulgerător greutatea în palmă şi-şi simţi bicepşii încordîndu-se cînd o prinse cu ambele mîini şi o ridică la timp ca să-i spintece coiful altui halebardier, care se furişase din spatele lui prin stînga sperînd să-l ia prin surprindere.

Spada era bună. Mai potrivită pentru lupta asta decît iataganul uşor pe care-l avea la brîu şi pe care-l dobîndise în decursul călătoriei sau decît pumnalele secrete, pentru lupta corp la corp. Ele nu-l dezamăgiseră niciodată.

De acum mai mulţi soldaţi coborau din castel. De cîţi oare avea să fie nevoie pentru a-l supune pe bărbatul acesta singur? Se strînseră în jurul lui, dar el se rotea şi sărea, pentru a-i deruta. Căută să se elibereze din strînsoarea lor, azvîrlindu-se peste spinarea unuia, ateriză ghemuit, se încordă, devie lovitura unei spade cu apărătoarea metalică de pe încheietura mîinii stîngi şi se întoarse ca să-şi înfigă propria spadă între coastele atacatorului.

Pentru ca apoi... un moment de acalmie. De ce? Călătorul se opri locului să-şi recapete răsuflarea. Fusese o vreme cînd nu era nevoit să-şi recapete răsuflarea. Ridică privirea. Soldaţii în zale cenuşii încă îl încercuiau.

Dar printre ei, zări brusc un alt bărbat.

Un alt bărbat. Care mergea printre ei. Neobservat, calm. Un tînăr în alb. Era înveşmîntat aidoma călătorului, cu aceeaşi glugă pe cap, care cobora în faţă, curbată şi ascuţită ca un cioc de vultur. Buzele călătorului se întredeschiseră de uimire. Totul părea tăcut. Totul părea nemişcat, cu excepţia tînărului în alb care mergea. Cu pas egal, calm, netulburat.

Tînărul părea să treacă printre soldaţi ca un om care ar fi mers printr-o porumbişte – ca şi cum nu l-ar fi atins sau afectat defel. Oare şi cataramele curelelor ce-i prindeau echipamentul erau la fel cu ale călătorului? Cu aceleaşi însemne? însemnele ce-i fuseseră arse în conştiinţă şi în viaţă de peste treizeci de ani – tot aşa cum îi fusese ars, cu mult timp în urmă, inelarul?

Călătorul clipi scurt şi cînd deschise ochii, viziunea – dacă asta fusese – dispăruse, iar zgomotele, mirosurile şi pericolul reveniseră în jurul lui, apropiindu-se constant, rînduri după rînduri de inamici pe care ştia că nu-i putea învinge şi de care nici nu putea scăpa.

Însă acum nu se simţea cumva la fel de singur.

Nu avea timp să gîndească. Soldaţii se apropiau necontenit, temători, dar în acelaşi timp furioşi. Loviturile se revărsau ca ploaia, prea multe ca să se poată feri. Călătorul se luptă cu înverşunare, doborî încă cinci soldaţi... zece. Se înfrunta însă cu o hidră cu o mie de capete. Un spadasin voinic apăru şi abătu asupra lui o spadă grea de zece kilograme. Călătorul ridică braţul stîng ca să pareze cu apărătoarea, se răsuci şi-i dădu drumul propriei spade, pentru a se folosi de pumnalul secret din mîna dreaptă, însă atacatorul lui fu norocos. Deşi deviată de apărătoare, lovitura fusese prea puternică şi, lunecînd spre încheietura stîngă a călătorului, îi rupse pumnalul secret stîng, în aceeaşi clipă, călătorul, dezechilibrat, se poticni de o piatră şi-şi scrînti glezna. Nu se putu opri din cădere şi ajunse cu faţa în jos pe pămîntul pietros. Şi rămase întins acolo.

Cercul de soldaţi se strînse, păstrînd o lungime de halebardă depărtare între ei şi prada lor, încă încordaţi, încă temători, încă necutezînd să fie triumfători. Vîrfurile suliţelor îi atingeau spinarea. O singură mişcare şi avea să fie mort.

Iar el nu era pregătit pentru aşa ceva, deocamdată.

Tălpi de cizme scrîşniră pe pietricele. Se apropia cineva. Călătorul întoarse puţin capul şi-l zări pe căpitanul cu ţeasta rasă, care se opri lîngă el. Cicatricea i se zărea albă pe faţă. Se aplecă îndeajuns de mult pentru a-şi face simţită duhoarea respiraţiei.

Căpitanul trase pe spate gluga călătorului, doar atît cît să-i poată vedea chipul. Rînji cînd aşteptarea i se confirmă.

— Ah, a sosit Mentorul. Ezio Auditore da Firenze. Te aşteptam – aşa cum ţi-ai dat seama fără doar şi poate. Cred că a fost o adevărată surpriză pentru tine, să vezi în mîinile noastre vechea fortăreaţă a Frăţiei tale. Dar era inevitabil să se întîmple aşa. În ciuda eforturilor tale, noi sîntem sortiţi să învingem.

Se îndreptă, se întoarse către soldaţii care-l înconjurau pe Ezio, vreo două sute acum, şi ordonă lătrat:

— Duceţi-l în celula din turn. Mai întîi însă, încătuşaţi-i mîinile, şi cît mai strîns.

Îş traseră pe Ezio în picioare, după care, în grabă, cu gesturi nervoase, îl legară.

— E un drum scurt, apoi multe trepte, zise căpitanul. După care ar fi mai bine să te rogi. Mîine dimineaţă te vom spînzura.

Deasupra lor în văzduh, vulturul îşi continua căutarea prăzii. Nimeni nu avea ochi pentru el. Pentru frumuseţea lui. Pentru libertatea lui.

Capitolul 2

Vulturul încă da roată pe cer. Cerul era albastru-alburiu, decolorat de soare, deşi acesta coborîse între timp. Pasărea de pradă era o siluetă întunecată, care se rotea întruna, dar mînată de un ţel. Umbra îi cădea pe stîncile sterpe aflate mult dedesubt, care o zdrenţuiau cînd le traversa.

Ezio privea prin ferestruica îngustă – practic o spintecătură în piatra groasă – cu ochii la fel de neobosiţi ca mişcările păsării. Şi gîndurile îi erau agitate. Oare bătuse o cale atît de lungă, şi atîta timp, doar pentru ca totul să se încheie aşa?

Încleştă pumnii şi muşchii lui simţiră absenţa pumnalelor secrete, care-l slujiseră mult timp.

Ştia totuşi unde-i depozitaseră armele, după ce-l încercuiseră, îl prinseseră şi-l aduseseră aici. Un surîs îi flutură pe buze. Soldaţii aceia, vechii inamici... ce surprinşi fuseseră că un leu aşa bătrîn avea încă atîta putere.

Iar el cunoştea castelul. Din desene şi din planuri. Le studiase atît de bine, încît îi erau aproape întipărite în minte.

Se afla într-o celulă în unul dintre cele mai înalte turnuri ale măreţei fortăreţe Masyaf, citadela care fusese cîndva sediul Asasinilor, de mult abandonată şi acum căzută în mîinile templierilor. Iar Ezio era singur, neînarmat, flămînd şi însetat, cu straiele murdare şi rupte, aşteptînd din clipă în clipă paşii călăilor. Nu intenţiona totuşi să cedeze fără luptă. Ştia de ce se aflau templierii aici şi trebuia să-i oprească.

Iar ei nu-l omorîseră, deocamdată.

Rămase cu ochii pironiţi asupra vulturului, îi putea distinge fiecare pană, fiecare fulg, coada deschisă în evantai şi presărată cu stropi negru-cafenii şi albi, ca propria lui barbă. Vîrfurile de un alb imaculat ale aripilor.

Căzu pe gînduri. Refăcu în minte traseul care-l adusese aici... În momentul acesta.

Alte turnuri, alte metereze. Precum cele din Viana, de unde-l azvîrlise pe Cesare Borgia spre moarte. Fusese Anul Domnului 1507. Cît trecuse de atunci? Patru ani. La fel de bine puteau să fi fost patru veacuri, într-atît i se părea de îndepărtat momentul acela. Între timp apăruseră şi dispăruseră mulţi ticăloşi ce doreau să ajungă stăpînii lumii, ce căutau Misterul, ce căutau Puterea, iar pentru el, care acum căzuse în cele din urmă prizonier, lupta de a-i opri nu contenise.

Lupta... Întreaga lui viaţă.

Vulturul îşi întrerupse brusc ocolurile egale pe care le descrisese pe cer şi zborul îi păru mai strîns. Ezio îl privi şi ştiu că-şi localizase prada, iar acum se concentra asupra ei. Oare ce forme de viaţă puteau supravieţui pe solul arid? Sătucul ce întreţinea castelul, ghemuit, pricăjit şi nefericit, în umbra sa, ar fi avut totuşi animale domestice, ba chiar şi un petic de pămînt cultivat undeva în apropiere. O capră, poate, acolo jos, prin vălmăşagul de bolovani suri ce presărau dealurile joase din jur; fie una tînără, prea neexperimentată, fie una bătrînă, prea obosită, sau una care fusese rănită. Vulturul trecu prin faţa soarelui şi, pentru o clipă, silueta îi fu estompată de lumina incandescentă; apoi, micşorîndu-şi cercul descris pe cer, rămase plutind pe loc în vasta arenă albastră, încordat, înainte de a se năpusti în picaj, ca un trăsnet, după care dispăru din vedere.

Ezio se întoarse cu spatele la fereastră şi privi în jurul celulei. Un pat din lemn întunecat şi tare, doar scînduri, fără aşternut, un taburet şi o masă. Pe perete nu atîrna niciun crucifix, iar în rest nimic – numai lingura şi castronul simplu din tablă, cu terciul pe care i-l dăduseră şi pe care încă nu-l gustase. Şi o cană din lemn plină cu apă, din care, de asemenea, nu băuse, în ciuda foamei şi a setei, Ezio se temea de droguri ce l-ar fi putut slăbi, făcîndu-l nevolnic atunci cînd avea să sosească momentul. Şi era într-adevăr perfect posibil ca templierii să-i fi pus ceva în mîncare şi băutură.

Se plimbă prin celula strîmtă, dar pereţii din piatră grosolană nu-i ofereau nici alinare, nici speranţă. Aici nu exista absolut nimic de care să se poată folosi pentru a evada. Oftă. Existau şi alţi Asasini, alţii din Frăţie care ştiau despre misiunea lui, ba chiar care doriseră să-l însoţească în ciuda insistenţei sale de a călători singur. Poate că aveau să-l caute, dacă nu primeau nicio veste de la el. Dar poate că atunci avea să fie prea tîrziu.

Întrebarea era cît de multe ştiau deja templierii? Cît din secret aveau deja în posesia lor?

Căutarea lui, care se oprise acum, atît de brusc, chiar în clipa împlinirii ei, începuse la scurtă vreme după întoarcerea sa la Roma, unde îşi luase rămas-bun de la tovarăşii lui, Leonardo da Vinci şi Niccolò Machiavelli, în ziua cînd împlinise patruzeci şi opt de ani, de solstiţiul verii, cu patru ani în urmă. Niccolò urma să revină la Florenţa, iar Leonardo la Milano. Leonardo îi spusese că va accepta oferta insistentă de patronaj atît de necesar din partea lui Francisc, moştenitorul tronului Franţei, alături de o reşedinţă în Amboise, pe fluviul Loara. Cel puţin, asta dezvăluiseră scrisorile pe care i le expediase.

Ezio surîse amintindu-şi de prietenul său, Leonardo, a cărui minte clocotea întruna de idei noi, deşi de fiecare dată îi trebuia cam mult timp să se ocupe de ele. Se gîndi cu jale la pumnalul secret ce fusese rupt în ambuscada templierilor. Leonardo – cît de mult îi lipsea! – era singurul în care ar fi avut încredere că putea să-l repare. Cel puţin îi trimisese schiţele pe care le făcuse pentru un nou dispozitiv, pe care-l numise „paraşută”. Ezio îl construise în Roma şi acum era împachetat în raniţa lui, dar se îndoia că templierii aveau să înţeleagă ce era. Avea să-l folosească aşa cum se cuvenea de îndată ce i se ivea ocazia. Dacă i se ivea ocazia.

Asasinul se oţeli împotriva gîndurilor acelea negre. Totuşi, nu putea face absolut nimic, nu exista nicio cale de evadare, pînă cînd aveau ei să vină şi să-l ducă la spînzurătoare. Trebuia să-şi întocmească planuri pentru ce să facă atunci. Bănuia că, aşa cum se petrecuse de atîtea ori în trecut, avea să fie silit să improvizeze. Între timp trebuia să încerce să-şi odihnească trupul. Era încă în formă şi avusese grijă să se menţină prin antrenamente înainte de plecarea în călătorie, iar drumul în sine îl călise. Era totuşi bucuros – chiar şi în circumstanţele acestea – de ocazia de a se odihni după lupta purtată în faţa castelului.

Totul începuse cu o scrisoare.

Sub ochii binevoitori ai papei lulius al II-lea, care-l ajutase să distrugă familia Borgia, Ezio reclădise şi restructurase Frăţia Asasinilor din Roma, şi-i stabilise tot acolo şi sediul.

Pentru o vreme cel puţin, templierii nu mai dăduseră niciun semn şi Ezio lăsase conducerea operaţiunilor în mîinile capabile ale surorii sale Claudia. Totuşi, Asasinii rămăseseră vigilenţi. Ei ştiau că templierii se vor regrupa în secret altundeva, de neoprit în căutarea instrumentelor cu care ar fi putut controla într-un final lumea, potrivit ţelurilor lor sumbre.

Pentru moment fuseseră învinşi, dar nu pieriseră.

Ezio se simţise satisfăcut şi liniştit... după care îşi împărtăşise taina cu Machiavelli şi cu Leonardo: Mărul Edenului, care căzuse în grija sa, şi care cauzase atîta rău şi moarte în bătălia pentru posesia lui, era ascuns în criptele adînci de sub Biserica San Nicola in Carcere, într-o odăiţă secretă şi sigilată, al cărei loc îl însemnase doar cu simbolurile sacre ale Frăţiei – pe care numai un Asasin să le poată discerne, cu atît mai puţin să le poată descifra. Cea mai importantă piesă din Eden era tăinuită acum în siguranţă de ghearele ambiţioase ale templierilor, pentru totdeauna... aşa spera Ezio.

După dezastrul abătut asupra Frăţiei de familia Borgia, fuseseră multe de reparat şi multe de ordonat, iar Ezio se dedicase acelei sarcini, fără să se plîngă, deşi iubea mai mult acţiunile sub cerul liber, decît examinarea hîrţoagelor din arhive prăfuite. Aceea era o îndeletnicire mai potrivită pentru Giulio, secretarul răposatului său tată, ori pentru Machiavelli, care avea înclinare spre studiu; însă Machiavelli era ocupat în prezent cu conducerea miliţiilor din Florenţa, iar Giulio murise de mult.

Cu toate acestea, reflecta Ezio, dacă nu s-ar fi împovărat cu responsabilitatea unei sarcini plictisitoare la culme pentru el, poate că n-ar fi găsit niciodată scrisoarea. Iar dacă ar fi găsit-o altcineva, era foarte posibil ca acela să nu-i fi ghicit importanţa.

Scrisoarea, pe care o descoperise într-o taşcă din piele, scorojită şi fragilă de veche ce era, fusese trimisă de tatăl lui Ezio, Giovanni, către propriul său frate Mario, cel care-l învăţase pe Ezio arta războiului şi-l iniţiase în Frăţie cu trei decenii în urmă. Mărio... Ezio se înfioră, amintindu-şi. Mario murise sub mîinile crude şi lase ale lui Cesare Borgia, după bătălia de la Monteriggione.

Mărio fusese de mult răzbunat, totuşi scrisoarea descoperită de Ezio deschisese un nou capitol, iar conţinutul ei îi oferise şansa unei noi misiuni. El o găsise în 1509, cînd tocmai împlinise cincizeci de ani; ştia prea bine că şansa unei misiuni noi li se ivea rar celor de vîrsta lui. În plus, scrisoarea îi oferise speranţa şi provocarea de a închide odată pentru totdeauna porţile oportunităţii pentru templieri.

Palazzo Auditore

Firenze

iv febbmio MCDLVIII

Dragă frate,

Forţele potrivnice nouă îşi sporesc rîndurile, iar în Roma un bărbat a preluat comanda inamicilor noştri, care sînt probabil puterea cea mai mare pe care tu şi cu mine va trebui s-o înfruntăm vreodată. Din acest motiv, îţi transmit, sub pecetea celei mai desăvîrşite taine, următoarea înştiinţare. Dacă soarta mă va răpune, asigură-te – cu preţul vieţii tale dacă va fi nevoie – ca ea să nu cadă niciodată în mîinile duşmanilor noştri.

Aşa cum bine ştii, în Siria există castelul Masyaf, care a fost cîndva sediul Frăţiei noastre. Acolo, cu mai bine de două veacuri în urmă, Mentorul nostru de atunci, Altaïr Ibn-La’Ahad, cel mai de seamă din Ordinul nostru, a întemeiat o bibliotecă, adînc sub fortăreaţă.

Nu voi adăuga mai multe acum. Discreţia dictează ca tot ceea ce trebuie să-ţi mai comunic în această privinţă să fie transmis prin viu grai şi niciodată încredinţat hîrtiei.

Aceasta este o căutare pe care aş fi tînjit s-o fi întreprins eu însumi, dar de acum nu mai este vreme pentru aşa ceva. Duşmanul ne împresoară şi nu avem timp decît să-i răspundem prin luptă.

Fratele tău, Giovanni Auditore

Scrisoarea era însoţită de încă o foaie de hîrtie – un fragment incitant, care fusese scris în mod cert de mîna tatălui său, dar care, în mod la fel de cert, nu-i aparţinea. Era traducerea unui document mult mai vechi, care exista de asemenea acolo, pe un pergament ce semăna perfect cu paginile originale ale Codexului, descoperit de Ezio şi de tovarăşii lui cu aproape treizeci de ani în urmă.

De acum am petrecut cu obiectul multe zile. Sau au fost săptămîni? Luni? La răstimpuri, ceilalţi sosesc şi-mi aduc hrană sau încearcă să mă distragă; cu toate că în adîncul inimii ştiu că ar trebui să mă îndepărtez de aceste studii întunecate, îmi vine tot mai greu să-mi reiau sarcinile obişnuite. Malik m-a susţinut, însă glasul său a început să revină la vechiul tăiş. Totuşi, munca mea trebuie să continue. Acest Măr al Edenului trebuie înţeles. Funcţionarea lui este simplă. Ba chiar elementară. Dominare. Control, însă procesul în sine... metodele şi mijloacele pe care le foloseşte... ACESTEA sunt fascinante. Este întruparea ispitei. Celor supuşi strălucirii sale li se promite tot ce-şi doresc. Şi cere în schimb un singur lucru: obedienţă completă şi totală. Şi cine poate refuza cu adevărat? Îmi amintesc propriul meu moment de slăbiciune, cînd m-am înfruntat cu Al Mualim, Mentorul meu, iar încrederea mi-a fost zdruncinată de cuvintele lui. El, care-mi fusese ca un tată, se dovedea acum cel mai mare inamic al meu. O singură şi efemeră pâlpâire de îndoială a fost tot ce i-a trebuit ca să mi se strecoare în minte. Dar eu i-am înfrînt spectrele, mi-am regăsit încrederea şi l-am trimis de pe această lume. M-am eliberat de sub controlul lui. Acum însă mă întreb, să fie oare adevărat? Fiindcă, iată-mă... disperat să înţeleg tocmai obiectul pe care intenţionasem să-l distrug. Simt că el este mai mult decît o simplă armă, o unealtă pentru manipularea minţilor oamenilor. Sau nu? Poate că nu face altceva decît să-şi urmeze menirea: să-mi arate ce doresc cel mai mult. Cunoaşterea... Mereu aproape perceptibilă. Imediat dincolo de posibilitatea de a o atinge. Ademenitoare. Promiţătoare. Ispititoare...

Manuscrisul vechi se termina aici, pentru că restul se pierduse şi într-adevăr pergamentul era atît de fragil, atît de sfărîmicios din cauza vechimii, încît marginile i se preschimbau în colb dacă le atingea.

Ezio nu înţelesese prea multe, totuşi o parte din cele citite îi era atît de familiară, încît simţea că, la amintirea ei, îl furnica pînă şi scalpul. Iar asta se întîmpla din nou acum, cînd îşi reamintea totul în celula lui, în turnul-temniţă din Masyaf, privind apusul soarelui în ziua ce putea fi ultima din viaţa sa.

Îşi amintea perfect manuscrisul vechi. Mai mult ca orice, el îl determinase să călătorească spre est, spre Masyaf.

Întunericul pogorî iute. Cerul era albastru-cobalt. Stelele îl presărau deja.

Fără motiv, gîndurile lui Ezio reveniră la tînărul în alb. Cel pe care i se păruse că-l văzuse în clipa de acalmie a luptei. Cel care se ivise şi dispăruse atît de misterios, ca o viziune, dar care, cumva, fusese real şi care, cumva, comunicase cu el.

Capitolul 3

Pregătirile pentru călătorie îi ocupaseră lui Ezio tot restul anului, ba chiar şi parte din anul următor. Plecase în nord, la Florenţa, şi stătuse de vorbă cu Machiavelli, însă nu-i spusese tot ce ştia. În Ostia, îl vizitase pe Bartolomeo d’Alviano, care se rotunjise de prea multă mîncare şi vin bun, dar care era la fel de feroce ca întotdeauna, deşi era cap de familie. El şi Pantasilea aveau trei fii şi, cu o lună în urmă, căpătaseră şi o fiică. Ce-i spusese Bartolomeo?

— E timpul s-o faci şi tu, Ezio! Niciunul dintre noi nu mai întinereşte.

Ezio zîmbise. Barto era mai norocos decît îşi dădea seama.

Regretase că nu mai avea timp să meargă la Milano, mai în nord, dar avusese grijă de armele sale – pumnalele, pistolul şi apărătoarea – şi oricum nu avea vreme să-l ispitească pe Leonardo să găsească mai multe feluri de a le perfecţiona. Ba chiar, Leonardo însuşi îi spusese, după ce le verificase ultima dată, cu un an în urmă, că de acum nu se mai putea îmbunătăţi nimic la ele.

Asta rămînea de văzut cu prima ocazie cînd aveau să fie puse la încercare.

Machiavelli îi dăduse şi alte veşti în Florenţa, un oraş în care Ezio continua să umble cu tristeţe, într-atît de încărcat era de amintirile familiei lui pierdute şi ale moştenirii devastate. Şi ale iubirii sale pierdute, de asemenea – prima şi, se gîndea el, poate unica iubire adevărată a vieţii lui –, Cristina Calfucci. Doisprezece ani... era cu adevărat posibil să fi trecut atîta de cînd ea murise în mîinile fanaticilor lui Savonarola? Iar acum, altă moarte. Machiavelli i-o anunţase şovăielnic. Tocmai murise perfida Caterina Sforza, care amărâse viaţa lui Ezio tot atît pe cît i-o binecuvîntase Cristina – la patruzeci şi şase de ani, o femeie îmbătrînită şi slăbită, uitată de toţi şi săracă, ale cărei vitalitate şi încredere în sine pieriseră de mult.

De-a lungul vieţii, Ezio începuse să creadă că tovarăşul cel mai bun pe care-l va avea vreodată va fi el însuşi.

Nu avusese însă vreme pentru jelit sau meditat. Lunile trecuseră ca gîndul şi în scurt timp sosise Crăciunul şi mai erau destule de făcut.

Într-un final, la începutul noului an, de sărbătoarea Sfântului Ilarie de Poitiers, terminase pregătirile şi stabilise o zi pentru plecarea din Roma, prin Napoli, spre portul Bari din sud, cu o escortă organizată de Bartolomeo, care avea să-l însoţească.

Iar în Bari avea să se îmbarce pe o corabie.

Capitolul 4

— Domnul să te apere, frate, îi spuse Claudia în ultima lui dimineaţă petrecută în Roma.

Amîndoi se treziseră cu mult înaintea zorilor. Ezio avea să plece la prima geană de lumină.

— Va trebui să te ocupi de toate aici în absenţa mea.

— Te îndoieşti de mine?

— Nu, de acum nu mă mai îndoiesc. Tot nu m-ai iertat pentru ce a fost în trecut?

Claudia surîse.

— În Africa există o lighioană uriaşă numită „elefant”. Se spune că elefantul nu uită niciodată. La fel nu uită nici femeile. Nu te-ngrijora însă, Ezio. Mă voi ocupa de toate aici până te vei întoarce.

— Sau pînă vom avea nevoie de un Mentor nou.

Claudia nu-i răspunse şi chipul i se adumbri.

— Misiunea aceasta..., rosti ea. De ce te duci singur? De ce vorbeşti atît de puţin despre importanţa ei?

— „Cel care călătoreşte singur călătoreşte mai iute”, cită Ezio un proverb în locul unui răspuns. Cît despre amănunte, am lăsat hîrtiile tatei în grija ta. Deschide-le dacă nu mă voi întoarce. Şi ţi-am spus despre Masyaf tot ce trebuie să ştii.

— Giovanni a fost şi tatăl meu.

— Dar mi-a încredinţat mie această responsabilitate.

— Tu ţi-ai asumat-o, frate.

— Eu sînt Mentorul, rosti el simplu. Este responsabilitatea mea.

Ea îl privi pătrunzător.

— Atunci să călătoreşti cu bine şi în siguranţă. Scrie-mi.

— O voi face. În tot cazul nu trebuie să te îngrijorezi în legătură cu soarta mea pe drumul pînă la Bari. Barto mă va-nsoţi pînă acolo.

Ea continua să pară îngrijorată. Ezio se simţi mişcat că femeia dură în care se transformase sora lui de-a lungul timpului îi mai păstra totuşi afecţiune. Călătoria sa pe uscat avea să-l poarte prin teritoriile din sudul Italiei, care erau stăpânite de Regatul Aragonului. Însă regele Ferdinand nu-şi uitase datoria faţă de Ezio.

— Dacă-mi doresc lupte, îi spuse el citindu-i gîndurile, nu voi avea parte de aşa ceva pînă nu ridicăm pînzele. Iar ruta noastră suie prea mult în nord ca să ne temem de piraţii berberi. După Corfu, ne vom ţine pe lîngă coasta Greciei.

— Mă nelinişteşte mai mult întrebarea dacă vei reuşi să termini misiunea pentru care porneşti la drum. Nu neapărat soarta ta...

— Chiar aşa? Atunci îţi mulţumesc pentru asta.

Claudia surîse larg.

— Ştii bine ce vreau să spun. Din cîte ai zis, şi Santa Veronica mi-e martoră că mi-ai zis tare puţine, rezultatul acestei misiuni este important pentru noi.

— Acesta este şi motivul pentru care plec neîntîrziat, înainte ca templierii să-şi poată recîştiga puterea.

— Să preiei iniţiativa?

— Chiar aşa.

Ea îi prinse chipul în palme şi Ezio o privi pentru ultima dată. La patruzeci şi nouă de ani continua să fie o femeie remarcabil de frumoasă, cu părul încă negru ca pana corbului şi cu fire pătimaşă, neîmblînzită. Uneori regreta că sora lui nu-şi găsise alt bărbat după moartea soţului ei, însă era devotată copiilor şi muncii pe care o depunea, şi nu ascundea că-i place să trăiască în Roma care, sub papa Iulius, redevenise un oraş sofisticat şi o Mecca a artelor şi a religiei.

Se îmbrăţişară, apoi Ezio încalecă, în fruntea micii cavalcade care-l însoţea – cincisprezece călăreţi înarmaţi conduşi de Barto, deja în şa, cu armăsarul lui masiv lovind nervos cu copita în colb, nerăbdător să plece, şi o căruţă care să le transporte proviziile. Pentru el însuşi, Ezio nu avea nevoie decît de ceea ce purta în doi săculeţi din piele neagră atîrnaţi de şa.

— O să-mi caut hrana pe drum, îi zise el Claudiei.

— Te pricepi la asta, zîmbi ea.

Ridicînd braţul după ce se suise pe cal, Ezio îi dădu pinteni şi, urmat de Barto, porni pe malul estic al rîului, îndepărtîndu-se de sediul Asasinilor de pe insula Tibru, spre porţile oraşului şi drumul lung spre sud.

Avură nevoie de cincisprezece zile să ajungă la Bari, iar după ce sosiră acolo, Ezio îşi luă rămas-bun în grabă de la vechiul lui prieten, ca să nu scape prima maree prielnică. Se îmbarcă pe o corabie din flota comercială turcă condusă de Piri Reis şi familia sa. După ce se instală în cabina de la pupa dhow-ului mare, cu o singură velă triunghiulară, numit Anaan – o corabie de marfă pe care era singurul pasager –, Ezio profită de ocazie şi-şi verifică – din nou – echipamentele pe care le luase cu el. Două pumnale secrete, cîte unul pentru fiecare încheietură, apărătoarea pentru antebraţul stîng, cu care să pareze loviturile de sabie, şi pistolul cu arc pe care i-l construise Leonardo aşa cum îi construise şi toate celelalte arme speciale ale lui, după desene străvechi din paginile Codexului Asasinilor.

Ezio nu avea multe bagaje pentru drum. De altfel se aştepta să găsească Masyaf părăsit – asta dacă reuşea să ajungă pînă acolo. În acelaşi timp recunoştea că-l nelinişteau informaţiile foarte puţine ale Asasinilor despre mişcările templierilor în perioada actuală de pace aparentă, sau, cel puţin, relativă pace.

În privinţa celei de-a doua etape a călătoriei sale, care avea să-l ducă la Corfu, ştia că nu avea motive de teamă. Piri Reis era un comandant renumit printre otomani şi fusese el însuşi pirat în trecut, aşa că oamenii lui ştiau cum să-i abordeze pe corsari, dacă simpla menţionare a numelui lui Piri nu-i ţinea la depărtare. Ezio se întrebă dacă-l va întîlni într-o bună zi pe faimosul amiral. Dacă avea să se întîmple aşa, spera că Piri, deloc cunoscut pentru o natură blajină, uitase episodul în care Frăţia fusese nevoită să „împrumute” de la el câteva dintre preţioasele lui hărţi.

Otomanii stăpîneau acum Grecia şi mare parte din răsăritul Europei; de fapt, teritoriile lor aproape că le atingeau pe ale Veneţiei în apus. Nu toţi erau încîntaţi de situaţie şi nici de prezenţa atîtor turci în Europa, totuşi Veneţia, după o confruntare, continuase să poarte negoţ cu vecinul musulman, iar La Serenissima păstrase stăpînirea insulelor Corfu, Creta şi Cipru. Ezio nu credea că situaţia aceea va dăinui – otomanii înaintaseră deja spre Cipru fără gînduri de prietenie –, dar pentru moment pacea se menţinea şi sultanul Baiazid era prea ocupat de neînţelegerile din interiorul familiei sale pentru a stîrni conflicte în vest.

Corabia cu catarg gros şi vela uriaşă din pînză albă spinteca apa mai degrabă ca un paloş, decît ca un cuţit şi, în ciuda vîntului potrivnic din faţă, drumul de-a curmezişul Mării Adriatice dură numai cinci zile.

După ce fu primit de guvernatorul insulei Corfu, un italian durduliu pe nume Franco, căruia îi plăcea să fie numit Spiridon, după sfîntul ocrotitor local, şi care abandonase de mult politica în favoarea unei vieţi de huzur, Ezio stătu de vorbă cu căpitanul vasului său. Se aflau pe balconul din faţă al vilei guvernatorului, de pe care se zărea, peste palmieri, panorama portului cuibărit sub cerul ca o catifea albastră, în schimbul altei pungi de soldi veneţieni, Ezio îşi asigură drumul mai departe, pînă la Atena.

— Aceea este destinaţia noastră, îi zise căpitanul, şi vom urma linia coastei. Am mai făcut drumul ăsta de douăzeci de ori şi nu vor fi nici probleme, nici pericole. Iar de acolo îţi va fi uşor să te îmbarci spre Creta, ba chiar spre Cipru. În Atena, îţi voi face de altfel cunoştinţă cu cumnatul meu Ma’Mun, care-i agent de expediţii şi va avea grijă de tine.

— Îţi rămîn recunoscător, spuse Ezio.

Spera ca încrederea căpitanului să se dovedească întemeiată. Anaan încărca un transport important de mirodenii spre Atena şi Ezio îşi amintea destule din zilele copilăriei sale, când tatăl lui fusese unul dintre principalii bancheri ai Florenţei, pentru a şti că încărcătura aceea făcea din vas o ţintă atrăgătoare pentru orice pirat, indiferent de teama pe care o putea stîrni numele lui Piri Reis. Dacă te lupţi pe o corabie, trebuie să te poţi mişca iute şi neîmpovărat.

În dimineaţa următoare, căută un armurier în oraş şi cumpără un iatagan bine călit, pentru care se tîrgui pînă ajunse la numai o sută de soldi.

„Ca simplă asigurare”, îşi spuse Ezio în gînd.

După încă o zi, în zori, fluxul fu destul de înalt ca să poată începe călătoria, astfel încît profitară de el şi de vîntul puternic dinspre nord, care le umflă vela imediat. Porniră spre sud, păstrînd coasta la doi kilometri în babord. Soarele scînteia pe valurile albastre ca oţelul şi vîntul cald le mîngîia părul. Doar Ezio era singurul care nu se putea relaxa cu adevărat.

Atacul avu loc imediat ce ajunseră în sudul insulei Zakynthos. Pentru a profita din plin de vînt, corabia avansase spre larg, unde apa era mai întunecată şi cu valuri mai agitate. Soarele cobora spre orizontul vestic şi trebuia să mijeşti serios ochii ca să poţi distinge ceva acolo. Matrozii aruncară un loch peste tribord ca să măsoare viteza şi Ezio îi privi.

N-ar fi putut spune ce anume îi atrăsese atenţia. Poate vreun pescăruş, care fulgera în lungul bordului vasului. Dar nu era o pasăre. Era o velă. Două vele. Două galere cu pînze, care veneau spre ei la adăpostul strălucirii soarelui si care-i luaseră prin surprindere, astfel că ajunseseră deja la o aruncătură de băţ. Piraţii se loviră de copastia lui Anaan, aproape înainte ca echipajul să-şi fi luat armele şi să-şi fi ocupat posturile de luptă. Azvîrliră apoi peste copastii funii cu gheare de oţel la capăt şi în scurt timp se căţărau la bord, în vreme ce Ezio alergă la pupa să se înarmeze. Din fericire, avea deja iataganul la brîu şi-l supuse primelor încercări, spintecînd cinci berberi în drum spre cabină.

Gîfîia din greu, în timp ce îşi prinse în grabă apărătoarea şi pistolul. De acum avea suficientă încredere în iatagan ca să renunţe la pumnalele secrete, pe care le piti într-o ascunzătoare din cabină, deoarece aprecia că apărătoarea şi pistolul erau cele mai bune arme pentru lupta aceasta.

Se năpusti apoi în toiul încăierării; auzea în jur zăngăniturile familiare ale armelor şi simţea deja izul sîngelui. La prova izbucnise un incendiu şi vîntul, care tocmai atunci îşi schimbă direcţia, ameninţa să-l întindă pînă la pupa, de-a lungul corăbiei. Ezio le porunci unor matrozi otomani să ia găleţi şi să se ducă la rezervorul de apă al navei, dar în clipa aceea, un pirat sări de pe greement către umerii săi. Unul dintre matrozi răcni un avertisment. Ezio se roti, flexă muşchii de la încheietura mîinii drepte şi pistolul îi sări în palmă, propulsat de mecanismul ce-i era prins de antebraţ. Iute, fără să mai aibă vreme să ţintească, asasinul trase, apoi făcu imediat un pas înapoi, lăsînd corpul aflat încă în cădere să se prăbuşească lîngă el, pe punte.

— Umpleţi-le, repede, răcni el, şi stingeţi focul pînă nu se-ntinde! Dacă nu, pierdem corabia!

Hăcui trei-patru berberi care se repeziseră spre el, simţind că era principalul om de la bord ce trebuia neutralizat dacă doreau ca atacul lor să aibă succes, apoi se trezi faţă în faţă cu căpitanul piraţilor, o brută mătăhăloasă ce ţinea în mâini două săbii scurte englezeşti de abordaj, jefuite fără doar şi poate de la nişte nefericite victime anterioare.

— Predă-te, cîine veneţian! mîrîi căpitanul.

— Prima ta greşeală, replică Ezio. Nu insulta niciodată un florentin, confundîndu-l cu un veneţian.

Răspunsul căpitanului fu o lovitură sălbatică cu braţul stâng spre capul său, dar asasinul era pregătit pentru aşa ceva şi-şi ridică la rîndul lui braţul stîng, îngăduind tăişului celuilalt să lunece inofensiv pe toată lungimea apărătorii şi să devieze în aer. Căpitanul fu luat prin surprindere şi se dezechilibră. Ezio îi puse prompt piedică şi-l împinse cu capul înainte în rezervorul din cala de dedesubt.

— Ajutor, efendi! bolborosi căpitanul, cînd ieşi la suprafaţă. Nu ştiu să-not!

— Atunci ar fi bine să-nveţi, răspunse Ezio şi se întoarse către alţi doi piraţi care se năpustiseră spre el.

Cu coada ochiului văzu că cei doi matrozi izbutiseră să coboare găleţile cu frînghii în rezervor, iar acum, ajutaţi de o mînă de camarazi, începuseră să stingă incendiul.

Însă luptele cele mai feroce se deplasaseră la pupa corăbiei, unde otomanii erau copleşiţi. Ezio înţelese că berberii nu aveau nicio intenţie ca Anaan să ardă, pentru că astfel şi-ar fi pierdut prada; de aceea, îi lăsau pe corăbieri să-şi continue stingerea focului, iar ei se concentrau pe cucerirea vasului.

Mintea îi goni fulgerător. Erau depăşiţi numeric şi Ezio mai ştia că echipajul lui Anaan, deşi format din bărbaţi duri şi hotărîţi, nu avea experienţă în lupte. Se răsuci spre o grămadă de torţe neaprinse, depozitate sub un chepeng la provă, înhaţă una şi o înfipse în flăcările muribunde ale incendiului; după ce se aprinse, o azvîrli cu toată puterea către cea mai îndepărtată dintre cele două ambarcaţiuni berbere lipite de copastiile corăbiei sale. Luă apoi altă torţă şi repetă acţiunea. Pînă cînd berberii de la bordul lui Anaan înţeleseră ce se întîmplă, din ambele lor vase începuseră să se înalţe flăcări lacome.

Fusese un risc calculat, care acum se dovedi cîştigător. În loc să se lupte pentru a prelua controlul prăzii, şi nezărindu-şi nicăieri căpitanul, piraţii se panicară şi se retraseră spre copastie, iar otomanii, încurajaţi, îşi reînnoiră eforturile şi lansară un contraatac, lovind cu bîte, săbii, securi, cavile şi orice alte obiecte pe care puteau pune mîna.

După alte cincisprezece minute îi alungaseră pe berberi pe navele lor şi se desprinseseră de ele, tăind cu securi funiile ghearelor de oţel şi folosindu-se de prăjini pentru a împinge galerele incendiate. Căpitanul otoman latră mai multe comenzi rapide şi în scurt timp Anaan fu eliberată. După restabilirea ordinii, echipajul începu să spele punţile de sînge şi să stivuiască leşurile. Ezio ştia că aruncarea morţilor peste bord era împotriva religiei lor. Speră doar ca restul călătoriei să nu fie prea lung.

Ud leoarcă, căpitanul berber fu ridicat afară din rezervor. Rămase nemişcat pe punte, şiroind de apă, abătut.

— Ar fi bine să dezinfectezi apa, se adresă Ezio căpitanului lui Anaan, în vreme ce piratul era dus în lanţuri.

— Pentru nevoile noastre avem destulă apă potabilă în butoaie – ne va ajunge pînă la Atena, răspunse căpitanul, apoi scoase o punguţă din piele din punga mare pe care o purta la brîu. Asta-i pentru tine.

— Ce este?

— Îţi dau banii înapoi. E lucrul cel mai mărunt pe care-l pot face. Iar cînd vom ajunge la Atena, voi avea grijă să se ducă vestea faptei tale. Cît despre călătoria pe care vrei s-o faci mai departe, poţi să stai liniştit – totul va fi aranjat pentru tine.

— Nu trebuia să ne fi relaxat, zise Ezio.

Căpitanul îl privi cu atenţie.

— Ai dreptate. Poate că nu trebuie să ne relaxăm niciodată.

— Ai dreptate, încuviinţă trist asasinul.

Capitolul 5

Atena înflorea sub stăpînirea turcilor, deşi, plimbîndu-se pe străzi şi vizitînd monumentele şi templele Epocii de Aur a Greciei, care erau redescoperite şi apreciate în propria lui ţară, şi văzînd el însuşi statuile şi clădirile ce-i inspirau pe prietenii săi Michelangelo şi Bramante din Roma, Ezio înţelese ceva din resentimentele mândre care sclipeau neîndoielnic în ochii unor localnici. El era însă răsfăţat de Ma’Mun, cumnatul căpitanului otoman, şi de familia sa, care-l copleşiră cu daruri şi insistară să mai zăbovească.

În tot cazul, şederea lui era mai lungă decît dorise, deoarece furtuni neaşteptate bîntuiau Marea Egee la nord de Serifos, abătîndu-se asupra insulelor din sudul Atenei şi închizînd practic portul Pireu vreme de o lună sau mai bine. Asemenea furtuni nu mai fuseseră văzute niciodată în acel anotimp. În mod inevitabil, prezicătorii ambulanţi murmurau despre sfârşitul lumii, un subiect mult discutat la jumătatea mileniului, în 1500. Ezio nu pierdea vremea cu aşa ceva şi, doar iritat de întîrziere, examina hărţile şi însemnările pe care le adusese şi încerca în zadar să descopere informaţii despre mişcările templierilor în sudul şi estul Greciei.

La unul dintre ospeţele oferite în cinstea lui, făcu cunoştinţă cu o prinţesă dalmaţiană şi o curtă, dar nu fu decât un simplu flirt şi inima îi rămase la fel de singură pe cât era de multă vreme, îşi spuse în sinea lui că încetase să mai caute iubirea. O locuinţă proprie, un cămin adevăratşsi o familie nu-şi găseau locul în viaţa unui Mentor Asasin. Ezio citise câte ceva, fără să înţeleagă totul, despre viaţa îndepărtatului său înaintaş din Frăţie, Altaïr Ibn-La’Ahad, care plătise scump pentru că avusese o familie. Şi cu toate că tatăl lui Ezio reuşise să-şi întemeieze o familie, şi el plătise amar în cele din urmă.

În cele din urmă – nu prea curând pentru nerăbdătorul Ezio –, vânturile şi mările se domoliră şi fură înlocuite de vremea frumoasă a primăverii. Ma’Mun întreprinsese toate pregătirile pentru ca asasinul să-şi continue drumul spre Creta şi aceeaşi corabie urma să-l ducă şi mai departe – până în Cipru. Vasul acesta era o corabie de război, o kogge cu patru catarge numită Qutaybah, care avea pe una dintre punţile inferioare câte zece bombarde pe fiecare bord, alături de alte tunuri la prova şi la pupa. Pe catargul principal şi pe artimon fluturau nu numai vele triunghiulare, ci şi vele pătrate, în stilul european, iar sub puntea bombardelor se găsea o punte pentru vâslaşi, cu câte treizeci de vâsle pe o parte.

Înlănţuit de una dintre vâslele acelea era căpitanul berber cu care Ezio se înfruntase pe Anaan.

— Pe corabia aceasta nu vei mai avea grija să te aperi, efendi, îi spuse Ma’Mun lui Ezio.

— Chiar îmi place. Ceva din liniile ei aduce cu o navă europeană.

— Sultanul nostru Baiazid admiră tot ce este elegant şi util în cultura voastră, răspunse Ma’Mun. Putem învăţa multe unii de la alţii, dacă vom încerca.

Ezio încuviinţă din cap.

Qutaybah îl duce pe ambasadorul nostru din Atena la un conclav în Nicosia şi va andoca în Larnaca peste douăzeci de zile. Căpitanul se opreşte la Heraklion doar pentru a se realimenta cu apă şi provizii. Făcu o pauză. Iar eu am ceva pentru tine...

Stăteau amândoi şi beau şerbet în biroul lui Ma’Mun din port. Acum turcul se întoarse către un cufăr uriaş, ferecat în fier, de lângă peretele îndepărtat, şi scoase dinăuntru o hartă.

— Este preţioasă, ca toate hărţile, dar este cadoul meu special pentru tine. Este o hartă a Ciprului desenată de Piri Reis însuşi. Vei avea timp acolo...

Ridică palmele când Ezio începu să obiecteze, pe cât de politicos o putea face. Cu cât înaintai mai mult spre răsărit, cu atât timpul părea să reprezinte mai puţin o grijă.

— Ştiu! Îţi cunosc prea bine nerăbdarea de a ajunge în Siria, dar kogge te va duce numai până acolo şi trebuie să-ţi pregătim transportul din Larnaca mai departe. Nu te teme. Ai salvat-o pe Anaan şi pentru asta vom fi recunoscători aşa cum se cuvine. Nimeni nu te va duce mai repede decât noi până la destinaţia ta.

Ezio derulă harta şi o examină. Era o lucrare minunată, detaliată. Dacă într-adevăr urma să fie nevoit să rămână o vreme pe insulă, ştia din indiciile culese deja din arhivele tatălui său că Cipru nu fusese lipsită de interes faţă de Asasini în istoria luptei lor eterne cu templierii, aşa că ar fi fost posibil să găsească indicii care să-l ajute.

Avea să folosească cu pricepere timpul petrecut în Cipru, totuşi spera să nu fie nevoit să zăbovească prea mult, întrucât insula era practic controlată de templieri, chiar dacă aparenţele puteau lăsa impresia contrară.

Călătoria până acolo avea să fie însă mai lungă decât ar fi putut anticipa cineva. Abia porniseră din Creta după scurta lor escală la Heraklion – care durase la rândul ei trei zile –, când vânturile se dezlănţuiră din nou. De data asta suflau din sud, violente şi încă încinse după lunga lor călătorie din nordul Africii. Qutaybah se luptă curajoasă cu ele, dar, treptat, fu împinsă înapoi spre nordul Mării Egee şi se retrase prin hăţişul de insule al arhipelagului Dodecanez. Furtunile se domoliră abia după o săptămână şi după ce răpiseră vieţile a cinci matrozi şi a nenumăraţi vâslaşi prizonieri, care se înecară legaţi de vâsle. În cele din urmă, corabia poposi în Chios pentru reechipare. Ezio îşi uscă echipamentul şi-l curăţă cu grijă împotriva ruginii, deşi în toţi anii de când avea armele lui speciale, pe metalul lor nu apăruse nici măcar o pată de oxidare. Era una dintre numeroasele lor proprietăţi misterioase, pe care Leonardo încercase în zadar să i-o explice.

Trei luni preţioase fuseseră pierdute înainte ca Qutaybah să intre în cele din urmă în portul Larnaca. Ambasadorul, care slăbise zece kilograme în cursul călătoriei, din cauza răului de mare şi a vărsăturilor, şi care sosise oricum mult după terminarea conclavului, făcu pregătiri imediate de revenire în Atena pe ruta cea mai directă, călătorind cât mai mult cu putinţă pe uscat.

Ezio nu pierdu vremea, ci-l căută în Larnaca pe Bekir, agentul al cărui nume îl primise de la Ma’Mun. Acesta îl salută cu căldură, ba chiar cu respect. Ezio Auditore da Firenze. Faimosul salvator de corăbii! Îi mersese deja vestea prin Larnaca. Numele lui efendi Auditore era pe toate buzele. Ah... problema transportului spre Tortosa. Portul cel mai apropiat de Masyaf, în Siria. Da, da, desigur. Pregătirile aveau să înceapă imediat – chiar azi! Dacă efendi avea răbdare până se puneau în mişcare rotiţele necesare... Până atunci va fi găzduit în cea mai bună reşedinţă cu putinţă...

Locuinţa care i se puse la dispoziţie lui Ezio era într-adevăr splendidă: un apartament mare şi luminos într-o vilă de pe o colină scundă deasupra oraşului, astfel încât avea panorama acestuia şi a mării de cristal, însă după ce trecu prea mult timp, răbdarea începu să-i fie pusă la încercare.

— De vină sunt veneţienii, explică Bekir. Ei tolerează aici prezenţa otomană, dar numai din politeţe. În mod regretabil, autorităţile militare ne privesc cu suspiciune. Eu unul cred că – şi bărbatul coborî glasul – dacă n-ar fi fost reputaţia sultanului nostru Baiazid, a cărui autoritate se întinde până departe şi a cărui putere este măreaţă, este posibil să nu fi fost deloc toleraţi aici. După aceea se lumină însă la chip şi zise: Poate că tu ne-ai putea ajuta chiar prin ceea ce înfăptuieşti, efendi.

— În ce fel? – M-am gândit că, poate, fiind tu însuţi veneţian...

Ezio îşi muşcă buza pentru a se abţine de la un răspuns usturător.

Nu era totuşi omul care să piardă vremea nefăcând nimic, în timp ce aştepta, studie harta lui Piri Reis şi ceva îl îmboldi, ceva ce citise la un moment dat şi despre care îşi amintea vag, să tocmească un cal şi să meargă pe coasta mării spre Limassol.

Odată ajuns acolo, se trezi rătăcind prin fortificaţiile castelului părăsit al lui Guy de Lusignan, care fusese construit de cruciaţi, dar care acum fusese abandonat, ca o unealtă cândva folositoare al cărei proprietar a uitat s-o arunce. Pe când străbătu coridoarele pustii prin care şuiera vântul şi privi florile sălbatice ce creşteau în curţile interioare, ca şi arbuştii de liliac mov ce se încăpăţânau să se ridice pe meterezele năruite, nişte amintiri – sau, cel puţin, păreau să fie amintiri – îl îndemnară să exploreze mai în profunzime, să scotocească prin măruntaiele donjonului şi prin beciurile de sub acesta.

Acolo, nedesluşite în lumina crepusculară, găsi resturile devastate şi goale ale unei arhive cândva uriaşe. Paşii lui singuratici născură ecouri în labirintul întunecat de rafturi goale şi putrezite. Singurii ocupanţi ai locului erau şobolanii ce fugeau dinaintea sa, ai căror ochi scânteiau bănuitori din colţuri întunecoase, unde se refugiau grăbiţi, aruncându-i priviri piezişe şi răutăcioase. Dar şobolanii nu-i puteau spune nimic. Ezio scotoci peste tot, cât putu de amănunţit, însă nu mai dăinuia nici măcar un indiciu despre ce fusese odată acolo.

Dezamăgit, reveni la lumina soarelui. Existenţa unei biblioteci în acel loc îi amintea de cea pe care o căuta el. Ceva îi stimula conştiinţa, deşi nu-şi putea da seama despre ce era vorba. Încăpăţânat, Ezio rămase două zile în castel. Locuitorii oraşului aruncau priviri ciudate spre străinul oacheş şi cu păr grizonant care hălăduia prin ruina lor.

Şi apoi Ezio îşi aminti. Cu trei secole în urmă, Cipru fusese proprietatea templierilor.

Capitolul 6

Autorităţile veneţiene – sau cineva din spatele lor – îi blocau în chip limpede înaintarea. Asta îi deveni clar lui Ezio imediat cum discută cu reprezentanţii lor. Poate că florentinii şi veneţienii fuseseră cândva rivali, poate că se priviseră unii pe alţii cu superioritate, totuşi împărţeau aceeaşi ţară şi vorbeau aceeaşi limbă.

Asta nu-l ajută însă cu nimic în privinţa guvernatorului local. Domenico Garofoli semăna cu un creion – era lung, subţire şi cenuşiu. Straiele lui negre, croite cu măiestrie din damascul cel mai scump, atârnau însă pe el aidoma zdrenţelor pe o sperietoare de ciori. Inelele masive din aur, împodobite cu rubine şi perle, îi zăngăneau largi pe degetele osoase. Buzele îi erau atât de înguste, încât abia puteai spune dacă existau cu adevărat, iar când ţinea gura închisă, nu i-o puteai zări defel pe chip.

Era, bineânţeles, extrem de curtenitor – acţiunea lui Ezio contribuise mult la destinderea relaţiilor otomano-veneţiene din regiune –, dar în mod clar nu intenţiona să facă nimic. Situaţia de pe continent spre răsărit – dincolo de oraşele de coastă ce se agăţau de ţărmul Mării Mediterane ca vârfurile degetelor cuiva care atârnă deasupra unei prăpăstii – era foarte periculoasă. Prezenţa otomană în Siria era numeroasă şi exista temerea considerabilă că otomanii nutreau ambiţii spre apus. Orice misiune care nu era sancţionată de oficialităţile diplomatice putea declanşa incidente internaţionale cu cele mai neplăcute urmări. Aceasta, cel puţin, era explicaţia lui Garofoli.

Era imposibil ca Ezio să-şi poată găsi aliaţi printre compatrioţii săi pe Creta.

Asasinul ascultă, şi ascultă, stând politicos, cu palmele pe genunchi, în vreme ce guvernatorul continua monoton şi cu glas uscat. Iar după aceea decise să ia situaţia în propriile mâini.

În aceeaşi seară făcu o primă recunoaştere pe docuri, unde erau amarate o sumedenie de ambarcaţiuni: dhow-uri din Arabia şi Africa de Nord se atingeau, legănate de valuri, de buss-uri şi roccaforte-uri veneţiene, de galere şi caravele. Un fluyt olandez părea promiţător, iar la bordul său se încărcau baloturi groase de mătase sub privirile atente ale gărzilor înarmate. Dar de îndată ce recunoscu încărcătura, Ezio ştiu că fluyt-ul avea să revină spre casă, nu să plece mai departe, ori el avea nevoie de o navă care să meargă spre est.

Îşi continuă drumul, rămânând în umbre, o siluetă întunecată şi în acelaşi timp graţioasă, cu mişcările fluide ale unei feline, însă căutarea aceea nu-i aduse nimic.

Trecură câteva zile şi nopţi în care cercetă toate corăbiile din port. De fiecare dată îşi lua cu el tot echipamentul esenţial, pentru eventualitatea în care ar fi avut noroc şi ar fi putut pleca pe loc. Însă fiecare zi se sfârşea cu acelaşi rezultat. Notorietatea îl însemnase pe Ezio şi trebuia să se străduiască pentru a-şi păstra identitatea secretă; dar chiar şi atunci când reuşea s-o facă, descoperea că niciun căpitan nu se îndrepta în direcţia dorită de el sau dacă mergea într-acolo, atunci – dintr-un motiv necunoscut – nu dorea să-l ia la bord, indiferent câţi bani i-ar fi oferit. Se gândi să se întoarcă la Bekir, dar renunţă până la urmă. Agentul cunoştea deja prea multe despre intenţiile sale.

A cincea noapte îl găsi tot pe docuri. De acum numărul vaselor se redusese şi nu era nimeni în jur, cu excepţia bărbaţilor din Rondul de Noapte, care treceau la răstimpuri, cu felinarele legănându-se la capetele unor prăjini lungi şi cu săbiile şi ciomegele mereu pregătite. Ezio se îndreptă spre cheiurile cele mai îndepărtate, unde erau amarate ambarcaţiunile mai mici. Distanţa până la continent nu era chiar atât de mare. Poate că dacă ar fi putut... împrumuta... o barcă, ar fi fost în stare să navigheze singur cele vreo şaptezeci şi cinci de leghe.

Precaut, înaintă pe un ponton, ale cărui scânduri întunecate sclipeau ude şi în lungul căruia se înşiruiau cinci dhow-uri mici cu o singură pânză; păreau a fi ambarcaţiuni de pescari, însă erau robuste, şi două dintre ele, din câte putea vedea Ezio, aveau tot echipamentul necesar deja la bord.

Apoi asasinul simţi cum i se zbârleşte părul de pe ceafă.

Era însă prea târziu: înainte ca Ezio să fi avut timp să se întoarcă, fu doborât cu faţa în jos de greutatea bărbatului care-l placase. Era un ins masiv, asta Ezio o simţea prea bine. Foarte voinic. Îl ţintuia acum pur şi simplu prin dimensiunea trupului său; era ca şi cum fusese acoperit de o plapumă masivă şi musculoasă. Ezio îşi eliberă mâna dreaptă, ca să-şi poată scoate pumnalul secret, dar încheietura îi fu prinsă instantaneu într-o strânsoare de fier. Cu coada ochiului, văzu că mâna care-i apucase încheietura era cuprinsă de o cătuşă din care atârnau două verigi rupte dintr-un lanţ.

Adunându-şi toate puterile, asasinul se răsuci violent şi brusc la stânga, înfigându-şi cu putere cotul într-o parte a plăpumii despre care spera că era sensibilă. Avu noroc. Bărbatul care-l ţintuia pe ponton icni de durere şi-şi destinse strânsoarea numai puţin. Fu îndeajuns. Ezio continuă prompt, împinse cu umărul şi izbuti să rostogolească atacatorul de pe el. Apoi se sculă ca fulgerul într-un genunchi, cu mâna stângă pe beregata lui, cu dreapta ridicată să lovească.

Momentul acela de triumf fu însă scurt. Bărbatul îi lovi mâna dreaptă, îndepărtând-o, iar cătuşa de fier de pe mâna lui stângă, din care atârnau de asemenea două verigi de lanţ, izbi dureros încheietura lui Ezio, în ciuda protecţiei oferite de hamul pumnalului secret. Asasinul constată că încheietura stângă îi fusese prinsă în altă strânsoare ca de menghină, care lent, dar inexorabil îl determină să slăbească priza de pe gâtlejul agresorului

Se rostogoliră unul peste altul şi amândoi se străduiră să obţină o poziţie cât mai bună, lovind atunci când puteau, dar, deşi era mătăhălos, atacatorul se mişca iute şi lama lui Ezio nu-şi atinse niciodată ţinta. În cele din urmă se desprinseră şi rămaseră locului, icnind, gâfâind, faţă în faţă. Bărbatul nu era înarmat, totuşi cătuşele din fier puteau cauza răni grave dacă erau folosite ca arme.

După care, de la mică depărtare, se zări o străfulgerare de lumină dinspre un felinar şi se auzi un strigăt.

— Rondul! şuieră bărbatul. Jos!

Ezio îi urmă instinctiv exemplul şi se aruncară în dhow-ul cel mai apropiat, lipindu-se de fundul ambarcaţiunii. Gândurile asasinului goneau nebuneşte. În lumina instatanee a felinarului, zărise faţa bărbatului şi-l recunoscuse. Dar cum era posibil?

Nu avea totuşi timp să se gândească la asta acum. Puteau auzi paşii membrilor Rondului de Noapte, care alergau spre ponton.

— Ne-au văzut, orbi-i-ar Allah! rosti celălalt. Mai bine să ne ocupăm de ei. Eşti gata?

Uluit, Ezio încuviinţă fără nici un cuvânt pe întuneric.

— Pe tine o să te termin după ce îi terminăm pe ei, adăugă bărbatul.

— Eu n-aş paria pe asta.

Nu mai avură însă timp de vorbă, întrucât cei cinci membri ai Rondului ajunseseră deja pe ponton. Din fericire, şovăiră să sară în scobitura întunecată a ambarcaţiunii, unde Ezio şi improbabilul lui aliat stăteau acum umăr la umăr, şi se mulţumiră să-şi fluture armele şi să răcnească ameninţări.

Bărbatul mătăhălos îi privi.

— Pradă uşoară, comentă el. Ar fi mai bine să-i atacăm acum, înainte să atragă prea multă atenţie.

Drept răspuns, Ezio se încordă, se ghemui şi sări în sus, spre ponton, prinzându-i marginea şi suindu-se pe el, dintr-o singură mişcare... e drept, nu la fel de fluidă ca în tinereţe. În clipa de care avu nevoie ca să-şi tragă răsuflarea, trei dintre membrii Rondului se repeziră asupra lui, doborându-l cu ciomege groase, în vreme ce un al patrulea se apropia, rotind o sabie scurtă, dar cu aspect letal. O ridică pentru a-i aplica lovitura de graţie, dar chiar în aceeaşi clipă fu prins de ceafă şi azvârlit, în timp ce el răcnea, neinteligibil, sus şi departe, după care ateriză cu un bufnet teribil pe ponton, unde rămase gemând, cu câteva oase rupte.

Întrucât ceilalţi trei atacatori ai lui Ezio fuseseră distraşi de cele întâmplate, asasinul ţâşni în picioare şi-şi extinse pumnalul secret, spintecându-i pe doi dintre ei cu două lovituri rapide, eficiente. Între timp, matahala se lupta cu purtătorul felinarului, alt gigant, care-şi abandonase prăjina şi trăsese din teacă o spadă masivă din oţel de Damasc, pe care o flutura ameninţător peste capul oponentului său, care-i prinsese trunchiul într-o priză de luptător. Ezio văzu că lama groasă putea în orice clipă să coboare direct peste spinarea bărbatului mătăhălos. Se blestemă în gând că nu-şi luase pistolul, dar era prea târziu pentru asta. Înhaţă un ciomag căzut şi, îmbrâncindu-l cu umărul în lături pe al treilea membru al Rondului care-l atacase, îl azvârli spre capul purtătorului de felinar.

Ţinti bine – slavă Domnului! Ciomagul îl izbi drept între ochi pe bărbat, care se împletici în spate, după care căzu în genunchi. Apoi însă Ezio simţi o durere ascuţită într-o parte a corpului. Supravieţuitorul Rondului de Noapte scosese un pumnal şi-l înjunghiase. Se prăbuşi şi, înainte ca toată lumea să devină neagră în faţa ochilor săi, zări matahala alergând spre el.

Capitolul 7

Când îşi recapătă cunoştinţa, Ezio zăcea pe spate, iar lumea se clătina sub el. Nu violent, totuşi constant. Era aproape confortabil. Rămase nemişcat încă o clipă, cu ochii închişi, simţi atingerea brizei pe faţă şi, fără să-şi dorească neapărat să revină la realitatea care aştepta să-l confrunte, se mulţumi să inspire adânc aerul sărat al mării.

„Aerul sărat al mării?”

Deschise ochii. Soarele era sus şi putea să vadă cerul albastru, parcă interminabil. După care între el şi cer apăru o umbră întunecată. Un cap şi umeri. Un chip care-l privea îngrijorat.

— Ţi-ai revenit. E bine, zise matahala.

Ezio dădu să se scoale în capul oaselor şi în clipa aceea îl fulgeră durerea rănii. Icni şi duse mâna într-acolo. Simţi bandaje.

— O rană în carne. Nu-i prea adâncă. Nimic de care să te smiorcăi.

Asasinul se ridică. Următorul lui gând se îndreptă către echipamentul său. Privi iute în jur. Taşca lui din piele stătea mai încolo şi părea neatinsă.

— Unde sântem? întrebă el.

— Tu unde crezi? Pe mare.

Încercat de dureri, Ezio se sculă în picioare şi privi în jur. Se aflau într-un dhow pescăresc, care despica iute valurile, cu vela umflată de vânt. Se întoarse şi zări Larnaca, ca un punct pe linia de coastă a Ciprului ce se distingea pe orizontul îndepărtat din urma lor.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Tu mi-ai salvat viaţa. Eu am salvat-o pe a ta.

— De ce?

— Aşa grăieşte Legea. Deşi e păcat. După ce mi-ai făcut, ai fi meritat altceva.

Bărbatul era cu spatele la el şi se ocupa de cârmă, dar acum se întoarse către Ezio. Pentru prima dată asasinul îi văzu clar faţa şi-l recunoscu de îndată.

— Mi-ai distrus corăbiile, blestemat să fii! O pândeam de multe zile pe Anaan. Încărcătura ei m-ar fi făcut bogat în Egiptul meu. În loc de asta, mulţumită ţie, am fost făcut sclav pe galeră. Eu!

Bărbatul mătăhălos era indignat.

— Egipt? Aşadar nu eşti berber?

— Blestemaţi fie berberii! Eu sunt mameluc, deşi poate că nu semăn cu mamelucii în zdrenţele astea. De-ndată ce ajungem acolo, o să mă răsfăţ cu o femeie, o farfurie zdravănă cu kofta{3} şi un rând de straie bune.

Ezio privi iarăşi în jur şi se clătină când un val neaşteptat lovi bordul de-a curmezişul, apoi îşi regăsi echilibrul.

— N-ai sânge de corăbier în tine, este?

— Prefer mai degrabă gondolele.

— Gondole? Puah!

— Dac-ai vrut să mă ucizi...

— Şi m-ai putea învinui? A fost singurul motiv pentru care am zăbovit în mocirla aia de port veneţian după ce am evadat. Când te-am zărit, nu mi-a venit să cred ce noroc am. Aproape că renunţasem – eram pe docuri ca să caut eu însumi o cale de plecare.

Ezio zâmbi.

— Nu, nu te-nvinuiesc.

— M-ai aruncat în rezervor şi m-ai lăsat să mă-nec!

— Puteai să-noţi foarte bine. Orice prost putea s-o vadă.

Fu rândul matahalei să zâmbească.

— Ah! Trebuia să-mi fi dat seama că nu puteam apela la mila ta, pretinzând că nu ştiu.

— Ţi-ai plătit datoria faţă de mine şi mi-ai salvat viaţa. Dar de ce m-ai luat cu tine?

Matahala deschise larg braţele.

— Erai rănit. Dacă te lăsam acolo, ei ar fi venit după tine şi ar fi fost ultima ta noapte pe pământ. Iar asta ar fi însemnat o irosire a eforturilor mele. În plus, deşi eşti un marinar de uscat, te poţi face folositor în copaia asta.

— Pot să am şi singur grijă de mine.

Ochii matahalei deveniră serioşi.

— Ştiu că poţi, efendi. Poate că am vrut pur şi simplu tovărăşia ta... Ezio Auditore.

— Îmi cunoşti numele.

— Eşti faimos. Nimicitorul piraţilor. Desigur, asta nu te-ar fi salvat după ce ai omorât o echipă din Rondul de Noapte şi ai încercat să fugi.

Ezio căzu pe gânduri, apoi zise:

— Cum ţi se spune ţie?

Bărbatul mătăhălos îşi îndreptă statura. Atitudinea lui demnă contrazicea zdrenţele de sclav de galeră pe care continua să le poarte.

— Sunt al-Scarab, Biciul Mării Albe{4}.

— Ah, făcu Ezio ironic. Scuză-mă, n-am ştiut.

— Deocamdată la strâmtoare, adăugă trist al-Scarab, dar nu pentru multă vreme. Când vom ajunge acolo, voi avea o corabie nouă cu echipaj în mai puţin de o săptămână.

— Când vom ajunge... unde?

— Nu ţi-am spus? în cel mai apropiat port care să-şi merite numele ăsta şi care e în mâinile mamelucilor – Acra.

Capitolul 8

Sosise momentul.

Lui Ezio îi venea greu să plece, totuşi misiunea lui era imperativă şi-l îndemna insistent la drum. Perioada petrecută în Acra fusese de odihnă şi convalescenţă; se silise să fie răbdător în vreme ce i se vindeca rana, deoarece ştia că dacă nu va fi perfect sănătos, căutarea îi va fi în zadar. Iar întâlnirea cu al-Scarab, care ar fi fost dezastruoasă dacă s-ar fi derulat altfel, îi arătase că dacă îngerii păzitori existau cu adevărat, atunci el avea unul.

Piratul voinic pe care-l învinsese în bătălia de la bordul lui Anaan se dovedise a fi mai mult decât un colac de salvare. Al-Scarab avea o mulţime de rude în Acra, care-l primiră pe Ezio ca pe salvatorul fratelui lor şi camaradul său de arme. Al-Scarab nu aminti nimic despre faptul că fusese înfrânt pe Anaan şi-i ceru lui Ezio să facă la fel sub ameninţarea unor represalii neprecizate. Pe de altă parte, evadarea din Larnaca fu amplificată la dimensiunile unei lupte de proporţii epice.

— Ei erau cincizeci..., îşi începea al-Scarab povestea.

Iar când relată pentru a zecea oară episodul acela, numărul perfizilor atacatori veneţieni pe care fuseseră siliţi să-i înfrunte ajunsese la un număr de zece ori mai mare. Cu gurile şi ochii larg deschişi, rudele lui ascultau ca vrăjite şi nu suflau niciodată vreun cuvinţel despre inconsistentele ce se strecurau în istorie. Cel puţin, se gândi Ezio amuzat, al-Scarab nu introdusese niciun monstru marin în bătălie.

Pe de altă parte, avertismentele familiei lui al-Scarab despre primejdiile pentru care Ezio trebuia să fie pregătit în călătoria sa nu erau născociri, încercară să-l convingă să-şi ia o escortă înarmată, dar asasinul refuză cu hotărâre propunerea lor. Avea să-şi străbată propriul drum. Nu intenţiona să-i supună pe alţii la pericolele despre care ştia că trebuia să le înfrunte.

La scurtă vreme după sosirea în Acra, Ezio îşi făcu timp să-i scrie Claudiei o scrisoare mult-amânată. Îşi alese cuvintele cu grijă, conştient că aceea putea fi ultima dată când avea să comunice cu sora sa.

Acra

xx noiembrie MDX

Scumpa mea soră Claudia,

Mă aflu în Acra de o săptămână, în siguranţă şi cu moralul ridicat, dar pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Cei care m-au adăpostit şi hrănit aici m-au avertizat că drumul spre Masyaf abundă în mercenari si tâlhari care nu sunt de-ai locului. Mă tem să ghicesc ce ar putea însemna asta.

Când am pornit din Roma acum zece luni, am făcut-o cu un singur scop: de a descoperi ceea ce n-a putut descoperi tatăl nostru. În scrisoarea pe care o cunoşti, şi care a fost întocmită cu un an înainte de naşterea mea, el menţionează o singură dată o bibliotecă ascunsă sub fostul castel al lui Altaïr. Un sanctuar plin de înţelepciune nepreţuită.

Dar ce voi găsi când voi ajunge acolo? Cine mă va întâmpina? O bandă de templieri dornici să mă înhaţe, aşa cum mă tem cel mai mult? Sau doar şuierul vântului rece şi singuratic? Masyaf nu mai e căminul Asasinilor de aproape trei sute de ani. Oare îşi mai aminteşte de noi? Oare mai sântem bineveniţi?

Mă tem de lupta aceasta, Claudia... Mă tem nu fiindcă aş fi obosit, ci fiindcă strădaniile noastre par să se îndrepte într-o unică direcţie... Spre haos. Azi am mai multe întrebări decât răspunsuri. De aceea am călătorit atât de departe: pentru a găsi limpezime. Pentru a găsi înţelepciunea lăsată în urmă de Marele Mentor, astfel încât să pot pricepe mai bine scopul luptei noastre şi rolul meu în cadrul ei.

Dacă va fi să mi se întâmple ceva, scumpă Claudia... dacă abilităţile mă vor trăda, ori dacă ambiţia mă va împinge pe cărări greşite, nu încerca să te răzbuni în amintirea mea, ci luptă pentru a continua căutarea adevărului, astfel ca toţi să poată beneficia de pe urma lui. Istoria mea este doar una dintre alte mii si lumea va suferi dacă se va încheia prea curând.

Fratele tău,

Ezio Auditore da Firenze

În cursul propriilor sale pregătiri pentru noi acţiuni, al-Scarab avusese grijă ca de Ezio să se ocupe cei mai buni medici, cei mai buni croitori, cei mai buni bucătari şi cele mai bune femei pe care le putea oferi Acra. Armele îi fură ascuţite şi şlefuite, echipamentul îi fu complet curăţat, reparat, înlocuit unde era necesar şi examinat cu toată atenţia.

Când se apropie ziua plecării, al-Scarab îi dărui lui Ezio doi cai frumoşi.

— Este un cadou pe care l-am primit de la unchiul meu, care îi creşte, dar nu prea am ce face cu ei pe corăbii.

Erau cai arabi micuţi, însă robuşti, cu căpăstru din piele moale şi şa frumos lucrată, cu oblânc înalt. Ezio continuase să refuze orice escortă, dar acceptă provizii pentru drumul său, care avea să-l poarte pe uscat, prin fostul Regat Cruciat al Ierusalimului.

Iar acum sosise clipa despărţirii. Ultima etapă a unei călătorii lungi, despre care Ezio nu putea spune dacă o va încheia sau nu. Pentru el însă exista doar călătoria. Ea trebuia făcută.

— Mergi cu Domnul tău, Ezio.

Baraq Allahfeeq, prietene, răspunse el şi strânse mâna piratului uriaş.

— Ne vom revedea.

— Da.

În adâncul inimilor lor, ambii bărbaţi se întrebară dacă spuneau adevărul, totuşi cuvintele acelea îi linişteau. Se priviră ochi în ochi şi ştiură că, în felurile lor diferite, făceau parte din aceeaşi frăţie.

Ezio încalecă pe murg, cel mai mare dintre cei doi cai, şi trase de hăţuri.

Fără altă privire îndărăt, ieşi din oraş, pornind spre nord.

Capitolul 9

Masyaf se găsea la peste trei sute de kilometri – în linie dreaptă – de Acra. Ţinutul pustiu, aparent blând, dintre cele două puncte era în realitate foarte departe de a fi blând. Marea expansiune otomană începuse cu două sute de ani în urmă şi nu dădea semn că ar încetini, ba chiar culminase prin cucerirea Constantinopolului în 1453 de către sultanul Mehmet al II-lea, pe atunci în vârstă de douăzeci de ani. Tentaculele turcilor se extindeau tot mai mult, ajungând spre vest până în Bulgaria şi mai departe, iar spre sud şi est până în Siria şi fosta Ţară Sfântă. Fâşia estică de coastă a Mării Albe, cu porturile ei vitale şi accesul pe apă către apus, era bijuteria coroanei, iar controlul otoman asupra ei era încă fragil. Ezio nu-şi făcea iluzii cu privire la bătăliile care aveau să-l aştepte, pe când călărea de unul singur spre nord. Merse în principal de-a lungul coastei, păstrând în stânga marea scânteietoare, trecând peste stâncile înalte şi tufişurile sărăcăcioase ce le încununau, călătorind în zori şi în amurg, ascunzându-se vreme de patru ceasuri când soarele era în crucea cerului şi odihnindu-se din nou patru ceasuri, noaptea, sub stele.

Călătoria de unul singur avea avantajele ei. Se putea contopi în peisaj mult mai uşor decât ar fi fost posibil, dacă ar fi avut o escortă, şi ochii lui pătrunzători discerneau pericole din faţă cu suficient timp înainte pentru ca fie să le ocolească, fie să aştepte să dispară. Acesta era un teritoriu controlat de bandiţi, prin care bântuiau bande semi-disciplinate de mercenari fără contract, care-i omorau pe călători, dar se ucideau şi între ei, pentru tot ce puteau obţine, doar pentru a supravieţui, cel puţin aşa i se părea lui Ezio, într-o regiune ce nu-şi revenise încă după secole de războaie. Oamenii deveneau fiare şi nu mai gândeau, nu mai sperau sau se temeau; îşi pierduseră orice mustrare de conştiinţă. Nemiloşi şi nesăbuiţi, şi la fel de duri pe cât erau de neiertători.

Au existat şi lupte, atunci când nu putuseră fi evitate, şi absolut toate au fost lipsite de sens, lăsând în urmă doar alte stârvuri pentru vulturi şi ciori, care erau singurele creaturi care puteau prospera cu adevărat în pustietatea aceea uitată de Dumnezeu. Odată, Ezio salvă un sat de tâlhari. Iar altădată, o femeie de la tortură, viol şi moarte. Dar pentru cât timp? Si ce avea să se întâmple cu ei după plecarea lui? Ezio nu era Dumnezeu, nu putea să fie peste tot în acelaşi timp; iar aici, prin locurile unde umblase cândva Cristos, Dumnezeu nu dovedea că ar avea grijă de făpturile Sale.

Cu cât înainta mai mult spre nord, Ezio îşi simţea inima tot mai grea. Doar flacăra căutării îl menţinea pe făgaş. Legă crengi de arbuşti de cozile cailor săi pentru a-şi şterge urmele, iar nopţile îşi întindea ramuri cu spini pe care să se odihnească, astfel încât să nu adoarmă niciodată cu adevărat. Vigilenţa permanentă nu era doar preţul libertăţii, ci şi al supravieţuirii. Deşi poate că anii ce trecuseră îi răpiseră o parte din forţe, compensa pierderea aceea prin experienţă, iar rodul instruirii şi al antrenamentelor ce-i fuseseră instilate de Paola şi Mario cu atâta timp în urmă, în Florenţa şi Monteriggione, nu se pierduse niciodată. Deşi uneori simţea că nu mai putea continua, că nu avea să mai continue, Ezio merse mai departe.

Trei sute de kilometri în linie dreaptă. Era o iarnă aspră şi de-a lungul drumului existară multe ocoluri şi întârzieri.

Anul Domnului 1511 începuse deja şi era din nou sărbătoarea Sfântului Ilarie, când Ezio zări munţii ridicându-se înaintea sa.

Trase adânc în piept aerul rece.

Masyaf era aproape.

După trei săptămâni, mergând pe jos – ambii cai muriseră în trecătorile îngheţate din spatele său şi amintirea lor îl întrista, fiindcă fuseseră tovarăşi mai robuşti şi mai loiali decât mulţi oameni – Ezio îşi văzu ţinta.

Un vultur plutea sus de tot pe cerul senin şi geros.

Prăfuit şi obosit de drum, Ezio îşi desprinse privirea de la pasăre, după care trecu peste un zid scund şi grosolan şi rămase apoi nemişcat o clipă, cercetând cu ochii atenţi scena dinaintea sa.

Masyaf. După douăsprezece luni obositoare de călătorie. Şi fusese cu adevărat o călătorie lungă, cu drumuri desfundate şi rafale biciuind nemilos.

Ghemuit, pentru orice eventualitate, şi rămânând nemişcat după ce-şi verificase instinctiv armele, Ezio continuă să privească atent. Orice semn de mişcare. Cât de mic.

Pe metereze nu era nici ţipenie. Fuioare de zăpadă se învârtejeau în vântul tăios. Dar nici urmă de oameni. Locul părea pustiu. Aşa cum se aşteptase din ceea ce citise despre el. Totuşi, viaţa îl învăţase că era cel mai bine să fie absolut sigur. Stătu neclintit.

Nu se auzea niciun sunet, doar vântul. Apoi... ceva. Un zornăit? În stânga lui, în faţă, câteva pietricele se rostogoliră pe o pantă stearpă, puţin înclinată. Se încorda şi se ridică puţin, cu capul retras totuşi între umeri. În clipa aceea, săgeata, sosind pe neaşteptate, îl izbi în umărul drept, pătrunzând prin pieptarul armurii de corp.

Capitolul 10

Norii erau suri şi friguroşi. În nemişcarea lor, Ezio se smulse din adâncul amintirilor şi reveni perfect concentrat la clipa prezentă, când auzi paşii gardienilor pe lespezile castelului, apropiindu-se de celula sa. Acesta era momentul.

Avea să pretindă că e slăbit, ceea ce, de altfel, nici nu i-ar fi fost greu. Se simţea mai însetat decât fusese de multă vreme, şi mai flămând, totuşi cana şi castronul rămăseseră neatinse pe masă. El zăcea pe podea, cu faţa în jos, cu gluga trasă mult pe chip.

Auzi uşa celulei deschizându-se cu o bubuitură şi bărbaţii intrară, îl prinseră de subsuori şi-l traseră, ridicându-l pe jumătate, apoi târându-l afară din celulă, pe coridorul din piatră cenuşie, simplă. Privind pardoseala peste care era purtat, Ezio zări marcat pe ea, încrustat cu pietre mai întunecate, simbolul măreţ al Asasinilor, blazonul lor din vremuri imemoriale.

Coridorul se sfârşi într-un spaţiu mai mare, un fel de sală, deschisă într-o parte. Ezio simţi pe faţă aerul proaspăt şi rece, care-l învioră, înălţă puţin capul şi văzu că în faţa lui erau deschideri înalte, marcate prin coloane înguste, dincolo de care zărea panorama largă a munţilor nemiloşi. Încă se aflau sus în turn.

Îl ridicară în picioare şi asasinul se scutură, eliberându-se de mâinile lor. Ei se retraseră puţin, cu halebardele pregătite, coborâte şi aţintite asupra lui. Cu faţa la el, cu spatele la hău, stătea căpitanul de ieri. Ţinea în mână un laţ.

— Eşti un bărbat tenace, Ezio, rosti el. Să baţi atâta cale, doar ca să vezi aşa puţin din castelul lui Altaïr. Asta dovedeşte hotărâre.

Făcu un gest spre oamenii lui să se îndepărteze şi mai mult, lăsându-l pe Ezio singur în mijlocul sălii. După aceea urmă:

— Dar de acum eşti un dulău bătrân. Mai bine să-ţi cruţăm suferinţa, decât să te vedem schelălăind într-un sfârşit trist.

Ezio se întoarse puţin, pentru a i se adresa direct. Spre satisfacţia sa, observă că mişcarea aceea mică fusese suficientă pentru a-i face pe halebardieri să tresară şi să strângă halebardele mai tare în palme.

— Mai ai ceva de spus înainte să te omor? întrebă asasinul.

Căpitanul era croit dintr-un material mai dur decât oamenii săi. Rămase nemişcat şi hohoti.

— Mă întreb cât va dura până ce corbii îţi vor curăţa de tot oasele, în timp ce stârvul ţi se va legăna de parapet.

— Sus pe cer este un vultur. El va ţine corbii departe.

— De mare folos îţi va fi asta. Haide, înaintează. Sau ţi-e teamă să mori? Cred că nu vrei să fii târât la propria-ţi execuţie, nu?

Ezio înaintă lent, cu toate simţurile încordate.

— Aşa-i bine, încuviinţă căpitanul şi asasinul îi simţi imediat uşoara relaxare.

Oare chiar credea că cedează? Atât de înfumurat să fie? Atât de prost? Dacă aşa era, atunci cu atât mai bine. Dar poate că, la urma urmelor, bărbatul acesta urât, care duhnea a sudoare şi carne friptă, avea dreptate. Clipa morţii tot trebuia să vină cândva.

Dincolo de fereastra largă dintre coloane, o podişcă îngustă din lemn se întindea deasupra prăpastiei, lungă de trei metri şi lată de un metru, înjghebată din şase scânduri negeluite. Părea veche şi nesigură. Căpitanul schiţă o plecăciune, ca o invitaţie ironică. Ezio înaintă din nou, aşteptându-şi clipa favorabilă, dar întrebându-se în acelaşi timp dacă aceasta va sosi vreodată.

Scândurile scârţâiră ameninţător sub greutatea lui şi simţi răceala aerului din jur. Se uită spre cer şi spre munţi. Apoi văzu vulturul coborând la douăzeci de metri sub el, cu aripile albe larg întinse şi, cumva, asta-i dădu speranţe.

Apoi se întâmplă altceva.

Ezio observase o podişcă asemănătoare, ce ieşea din turn la acelaşi nivel, la cinci metri în dreapta lui. Pe aceasta, înainta acum fără teamă tânărul cu mantie albă şi glugă pe care-l întrezărise în bătălie. Asasinul îl privi, cu răsuflarea tăiată, iar tânărul păru să se întoarcă spre el şi să facă un gest...

După care viziunea se destramă, din nou, şi rămaseră doar vântul şi ocazionalele rafale de fulgi înţepători. Până şi vulturul dispăruse din vedere.

Căpitanul se apropie, cu laţul în mână. Ezio observă că funia acestuia, care-i şerpuia în urmă, era destul de lungă.

— Nu văd niciun vultur, comentă căpitanul. Fac prinsoare că acei corbi nu vor avea nevoie de mai mult de trei zile.

— O să te anunţ, răspunse sec Ezio.

Un grup de gărzi sosise în spatele căpitanului, dar însuşi căpitanul – aflat acum foarte aproape de asasin – fu cel care-i coborî gluga de pe cap, îi puse laţul în jurul gâtului şi apoi strânse de el.

— Acum! zise căpitanul. Acum!

În momentul când îi simţi mâinile pe umerii săi, pregătindu-se să-l îmbrâncească în uitare, Ezio ridică braţul drept, îl îndoi şi expedie cotul cu violenţă înapoi. Căpitanul scoase un răcnet şi se împletici în spate, lovindu-şi oamenii, iar Ezio se aplecă şi ridică frânghia de pe scânduri, apoi strecurându-se printre cele trei gărzi, se răsuci şi aruncă bucla formată de funie în jurul gâtului căpitanului dezechilibrat. După care sări de pe platformă în hău.

Căpitanul încercase să se tragă îndărăt, dar prea târziu. Fu izbit de scânduri, sub impactul greutăţii lui Ezio care cădea. Scândurile se cutremurară sub izbitura capului său. Frânghia se întinse şi se încorda, aproape rupându-i gâtul. Vânăt la faţă, căpitanul ridică mâinile spre gât, dând din picioare şi luptându-se cu moartea.

Zbierând toate înjurăturile pe care le ştiau, gărzile scoaseră săbiile ţi înaintară rapid, retezând frânghia, pentru a-şi elibera comandantul. După ce funia avea să fie tăiată, blestematul de Ezio Auditore avea să se prăbuşească spre moartea ce-l aştepta pe stâncile aflate la o sută cincizeci de metri mai jos şi, atâta timp cât el murea, ce mai conta cum murise?

La capătul frânghiei, rotindu-se în aer, asasinul îşi strecurase ambele mâini între laţ şi gât, străduindu-se să-l oprească să-i strivească traheea. Cercetă scena de dedesubt. Se legăna aproape de ziduri. Trebuia să existe ceva de care să se poată prinde pentru a-şi întrerupe căderea. Şi chiar dacă n-ar fi existat, era oricum o cale mai bună decât supunerea docilă pentru a-şi întâlni moartea.

Deasupra lui, pe podişca grosolană care se clătina periculos, gărzile reuşiră în cele din urmă să taie funia, care de acum însângerase gâtul căpitanului. Şi Ezio se pomeni căzând, căzând...

Însă în clipa în care simţise frânghia slăbind, îşi legănă trupul spre zidurile castelului. Masyaf fusese construit pentru Asasini de către Asasini. Nu avea să-l abandoneze. Şi văzu o bucată de schelă ruptă, care se proiecta din zid la cincisprezece metri mai jos. Îşi dirijă corpul într-acolo, în timp ce se prăbuşea. O prinse şi făcu o grimasă de durere când braţul îi fu smucit violent, aproape smuls din articulaţia umărului, însă schela rezistă, iar el se ţinu şi, scrâşnind de efort, se trase în sus până se putu prinde cu ambele mâini.

Totuşi, încă nu se terminase. Aplecându-se în afară, gărzile de sus văzuseră cele petrecute şi începură să caute tot ce puteau pentru a azvârli spre el şi a-l desprinde. Pietre, bolovani şi bucăţi de lemne rupte căzură ca grindina peste asasin.

Ezio privi în jur, disperat. În stânga lui, o escarpă suia pe zid, ajungând până la şase metri de el. Dacă s-ar fi putut pendula de pe schelă şi să capete suficient elan pentru a se propulsa peste distanţa aceea, exista şansa mică de a se rostogoli în jos pe escarpă. La baza ei zărea marginea unei stânci, de pe care un pod vechi de piatră se întindea peste o prăpastie spre locul de unde o cărare îngustă începea să şerpuiască pe versantul muntelui de vizavi.

Trăgându-şi capul între umeri pentru a se feri de ploaia de sfărâmături, Ezio porni să se balanseze înainte şi înapoi, cu palmele lunecându-i pe lemnul lustruit ca un ţurţure, dar nu scăpă priza şi în scurt timp câştigă elanul necesar.

Sosi apoi clipa când simţi că pur şi simplu nu se mai putea ţine, aşa că trebuia să rişte, şi îşi mobiliză toate energiile într-o ultimă pendulare puternică înapoi, azvârlindu-se după aceea în gol când corpul i se balansă iarăşi înainte şi-şi răşchira membrele în aer, zburând spre povârniş.

Ateriză brutal şi nu tocmai perfect, şi-şi simţi plămânii golindu-se de aer. Înainte să fi avut timp să-şi recapete echilibrul, se rostogolea deja pe escarpă, ricoşând pe terenul neregulat, totuşi, treptat, reuşi să-şi călăuzească trupul zdruncinat în direcţia generală a podului. Ştia că era vital, pentru că dacă nu ajungea exact în locul potrivit, avea să zboare peste marginea prăpastiei, într-un hău neştiut. Şi se rostogolea prea repede. Nu avea niciun control asupra vitezei. Îşi păstră însă cumpătul şi, în cele din urmă, trecu peste baza escarpei şi fu proiectat trei metri chiar pe podul tremurător.

Brusc îl fulgeră un gând: Cât de vechi era podul acela? Era îngust, avea o singură arcadă şi, hăt dedesubtul lui, Ezio auzea năvălirea apei furioase peste bolovani, invizibilă în adâncurile abisului întunecat. Impactul greutăţii sale asupra podului îl zguduise. De cât timp oare nu mai călcase nimeni pe el? Pietrăria i se năruia deja, slăbită de vreme, cu mortarul măcinat; şi, când se ridică în picioare, Ezio văzu îngrozit cum o crăpătură se deschide de-a latul podului, la nici doi metri în urma lui. Crăpătura se lăţi iute şi pietrele de pe ambele părţi începură să cadă, rostogolindu-se sălbatic în prăpastia neagră.

Sub ochii lui Ezio, timpul păru că încetineşte. De acum nu mai exista cale de retragere, înţelese imediat ce urma să se întâmple. Se întoarse şi o luă la fugă, mobilizându-şi toţi muşchii corpului încordat pentru acel ultim efort. Alergă peste pod spre capătul opus, cu structura rupându-se şi prăbuşindu-se în spatele său. Mai avea douăzeci de metri... zece metri... putea simţi pietrele năruindu-se chiar sub călcâie. Şi, în cele din urmă, cu pieptul practic sfâşiat de efortul respiraţiei, ajunse cu obrazul lipit de piatra sură a versantului muntos, cu picioarele proptite ferm, dar în siguranţă, pe poteca îngustă, incapabil să gândească sau să facă vreo mişcare, ascultând zgomotele pietrelor podului ce cădeau în torentul de hăt mai jos, tot mai îndepărtate, tot mai slabe, până ce nu mai auzi nimic, niciun alt sunet decât al vântului.

Capitolul 11

Treptat, răsuflarea lui Ezio se calmă şi deveni regulată, iar durerile din muşchii săi, uitate în toiul crizei, începură să revină. Mai erau însă multe de făcut înainte de a-i putea îngădui corpului odihna de care avea nevoie. Trebuia să-l alimenteze. De aproape douăzeci şi patru de ore nu mâncase şi nu băuse absolut nimic.

Îşi bandajă cât putu de bine palmele jupuite, folosind o eşarfă scoasă din tunică, pe care o sfâşie în două, şi făcu o palmă căuş, pentru a prinde un firicel de apă ce se prelingea pe stânca de care-şi lipise obrazul. Parţial ostoit, se împinse şi se îndepărtă de suprafaţa de care se rezemase şi se examină cu atenţie. Nu-şi rupsese niciun os, simţea o înţepătură în partea stângă a corpului, acolo unde fusese rănit, totuşi nimic altceva, nimic serios.

Cercetă apoi scena din jur. Nimeni nu părea să fi pornit în urmărire, dar cei din castel îi văzuseră rostogolirea pe escarpă şi goana peste podul care se năruia... poate nu observaseră că reuşise... poate se mulţumiseră să presupună că nu reuşise. Nu putea totuşi ignora posibilitatea ca pe urmele lui să fi fost trimise echipe de căutare, fie numai şi pentru a-i recupera cadavrul. Templierii ar fi dorit să fie destul de siguri că Mentorul marilor lor inamici murise cu adevărat.

Privi apoi versantul care se ridica lângă el. Mai bine să se caţere, decât să folosească poteca. Nu ştia unde ducea aceasta şi era prea îngustă pentru a-i oferi spaţiu de manevră dacă ar fi trebuit să se lupte. În plus, muntele nu părea greu de escaladat. În cel mai rău caz, ar fi putut ajunge la un petic de zăpadă şi să-şi domolească setea. Se scutură din tot corpul, icni şi porni la drum.

Era mulţumit că purta veşminte închise la culoare, deoarece nu trebuia să facă niciun efort pentru a se contopi cu stânca pe care suia. Prizele pentru mâini şi picioare fură uşor de găsit la început, deşi existară şi momente când trebui să se întindă din răsputeri, momente când muşchii îi ţipară, protestând, iar o bucată de piatră i se rupse în mână o dată, dezechilibrându-l şi fiind gata să cadă pe spate de la înălţimea celor treizeci de metri pe care-i suise deja. Partea cea mai rea – dar în acelaşi timp cea mai bună – era firicelul subţire, însă constant, de apă, care cădea peste el de sus. Era rău, fiindcă pietrele ude erau lunecoase; era bine, pentru că însemna că sus exista un pârâiaş... Sau chiar mai mult.

O jumătate de oră de escaladă îl aduse în vârful a ceea ce se dovedi că nu era un munte, ci doar o stâncă, întrucât suprafaţa pe care Ezio se ridică în cele din urmă era orizontală şi acoperită cu smocuri de iarbă aspră. Un soi de păşune alpină, dar mult mai aridă, mărginită pe două părţi de alţi pereţi de piatră neagră şi cenuşie, însă care se întindea spre vest cât putea să vadă asasinul. O trecătoare prin munţi, atât doar că nu ducea nicăieri în direcţia din care sosise el. Poate că dusese cândva, cu mult timp în urmă. Era posibil ca într-un trecut îndepărtat un cutremur să fi cauzat apariţia versantului stâncos şi abrupt pe care tocmai se căţărase şi a râpei în care se prăbuşise podul.

Ezio se grăbi spre una dintre laturile acelei văiugi. Acolo unde existau trecători, acolo unde exista apă, puteau exista de asemenea şi oameni. Aşteptă, aproape nemişcat, altă jumătate de oră înainte de a risca să înainteze, scuturându-şi muşchii pentru a-i menţine încălziţi, deoarece începeau să înţepenească din cauza perioadei lungi de imobilitate. Era ud şi-i era frig. Nu-şi putea îngădui să stea prea mult timp aici. Era minunat că scăpase de templieri, dar eforturile i-ar fi fost irosite dacă acum ar fi căzut victimă naturii înseşi.

Se apropie de pârâu, localizându-l după clipocitul apei. Se opri pe malul lui şi bău cât de mult cuteză, fără să exagereze. Merse apoi mai departe. Pe malurile pârâului începură să apară tufe şi arbuşti piperniciţi şi în scurt timp ajunse la un crâng rar, la marginea unui iaz. Acolo se opri. Ar fi fost un miracol dacă la altitudinea asta, atât de departe de satul ghemuit sub castelul Masyaf, ar fi trăit ceva, orice animal pe care să-l poată prinde şi mânca, dar dacă exista un iaz, atunci exista şi şansa măruntă a unor peşti.

Ezio îngenunche şi privi în adâncul apei întunecate. Nemişcat ca o barză aflată la pescuit, îşi impuse disciplina răbdării. Şi apoi, într-un final, zări o încreţitură măruntă a suprafeţei apei, care dispăru aproape la fel de repede pe cum apăruse, totuşi îndeajuns ca să-i arate că acolo exista o vietate. Îşi continuă veghea. Musculiţe pluteau staţionar la mică înălţime deasupra iazului. Unele se apropiară de el, atrase de căldura radiată de corpul uman şi începură să-l sâcâie. Neîndrăznind să le alunge prin mişcări ale braţelor, asasinul le suportă gâdilaturile picioruşelor şi înţepăturile mici şi rele.

Apoi îl zări – un peşte mare, cu corp lat, având culoarea albicios-vineţie a unui leş şi deplasându-se leneş la cincisprezece centimetri sub suprafaţa apei. Era mai mult decât cutezase să spere – părea să fie un crap, poate, sau altceva asemănător. Pe când îl privea, i se alătură altul, mai întunecat, după care un al treilea, cu solzi arămiu-aurii.

Ezio aşteptă să facă ceea ce ştia că fac peştii – să-şi ridice boturile la suprafaţă şi să înghită aer. Acela avea să fie momentul lui. Cu toată atenţia concentrată, îşi încordă trupul şi-şi oţeli mâinile.

Peştele întunecat se mişcă primul şi bule de aer erupseră când apăru un bot lat.

Ezio ţâşni.

Şi căzu pe spate, în extaz, cu peştele mare zbătându-se disperat în strânsoarea sa, dar nereuşind să scape. Îl lăsă pe pământ în faţa lui şi-l omorî cu o piatră.

Nu avea cum să-l gătească, aşa că trebuia să-l mănânce crud. După aceea privi din nou piatra cu care-l omorâse şi-şi aminti de cea care i se rupsese în mână în timpul căţărării. Cremene! Cu puţin noroc, ar fi putut aprinde un foc – atât pentru a-şi usca hainele, cât şi pentru a găti peştele. Nu-l deranja să mănânce peştele crud – ba chiar citise că undeva, într-o ţară inimaginabil de îndepărtată, spre răsărit, exista un popor care considera aşa ceva ca fiind o delicatesă. Hainele ude erau însă cu totul altceva. Cât despre foc în sine, avea să-şi asume riscul. Din câte văzuse, el era primul om care intrase în valea aceasta în ultima mie de ani, iar versanţii ei înalţi o ascundeau vederii cale de mulţi kilometri.

Adună lemne uscate din crâng şi, după câteva încercări, izbuti să pornească o strălucire roşie minusculă într-un pumn de iarbă. O aşeză cu multă grijă sub cortul din crenguţe aranjate din timp, arzându-şi degetele, când focul se înteţi imediat. Ardea bine, scoţând puţin fum, care era subţire şi deschis la culoare, destrămat aproape îndată de briză.

Pentru prima dată de când zărise castelul Masyaf, Ezio zâmbi.

În ciuda frigului şi ca să nu irosească timpul, îşi scoase hainele pentru a le usca lângă foc pe rame înjghebate din crengi, în vreme ce peştele se frigea pe ţepuşă. După mai puţin de o oră, stinse focul, călcându-l în picioare, apoi îi risipi cenuşa. Simţea o căldură plăcută în pântec şi la scurtă vreme după aceea putu îmbrăca straie, care, chiar dacă nu erau proaspăt spălate, erau calde şi suficient de uscate ca să fie confortabile. Aveau să se usuce complet pe el, în timp ce mergea. Cât despre oboseală, asta avea să-l preocupe mai târziu. Ezio rezistase ispitei de a se culca lângă foc şi iaz după o luptă la fel de înverşunată ca oricare dintre cele avute în timpul călătoriei, dar acum fu răsplătit de un nou val de energie.

Se simţea în stare să se întoarcă la castel. Trebuia să-şi recupereze echipamentul si apoi să descifreze secretele locului, pentru ca eforturile căutării sale să nu fi fost zadarnice.

Întorcându-se pe drumul pe care venise, observă, la scurt timp înainte să ajungă la stânca pe care o escaladase, că o altă potecă urca pe faţa stâncoasă a versantului sudic al văii. Oare cine tăiase în piatră cărările acelea? Oameni din zorii timpului? Ezio nu avea timp să se gândească la asta, dar fu recunoscător pentru existenţa potecii. Suia abrupt spre est, revenind în direcţia lui Masyaf. Aşa că începu să urce.

După o sută cincizeci de metri, poteca se sfârşi pe un promontoriu îngust, unde câteva pietre de fundaţie dovedeau existenţa, cu mult timp în urmă, a unui turn de observaţie, de unde străjeri puteau cerceta regiunea şi avertiza din timp castelul de apropierea oricărei armate sau caravane. Când se uită spre est şi în jos, Ezio zări complexul uriaş al lui Masyaf, cu zidurile înalte şi turnurile încununate de domuri. Se concentră atent şi ochii lui, scrutători ca ai unui vultur, începură să distingă detaliile ce-l puteau ajuta să intre din nou în castel.

Mult dedesubtul lui exista un pod de frânghii deasupra aceluiaşi hău traversat de podul din piatră peste care alergase el. În apropiere se afla un post de gardă. Din câte putea vedea, nu exista altă cale de acces spre castel, din partea unde se găsea el, totuşi de cealaltă parte a podului drumul era relativ liber. Cu totul altfel stătea situaţia în privinţa coborârii spre pod. Era pur şi simplu un perete vertical de piatră întunecată, îndeajuns pentru a le descumpăni până şi pe cele mai agile capre negre. În plus, se găsea în plină vedere a postului de gardă din capătul dinspre castel al podului.

Ezio ridică privirea spre soare. Tocmai trecuse de zenit. Aprecie că avea nevoie de patru-cinci ore ca să ajungă la castel. Trebuia să fie înăuntru înainte de lăsarea întunericului.

Se lăsă în jos de pe promontoriu şi-şi începu coborârea, fără grabă, având grijă să nu disloce pietre care s-ar fi putut rostogoli pe munte şi i-ar fi putut alerta pe paznicii podului. Era o acţiune delicată, totuşi soarele avea să apună îndărătul lui şi, ca atare, avea să strălucească în ochii oricăror templieri de dedesubt, iar Ezio îi era recunoscător pentru protecţie. Avea să-şi termine coborârea înainte ca astrul zilei să fi dispărut în spatele peretelui stâncos pe care se găsea acum.

Într-un final ajunse la adăpostul şi camuflajul oferite de un afloriment mare de la nivelul solului, situat la cincizeci de metri în vestul podului. Se făcuse mai frig şi vântul se înteţise. Podul – din frânghii smolite, cu scândurele înguste pe care să păşeşti – se legăna şi trosnea. Sub privirile asasinului, doi străjeri ieşiră din post şi merseră înainte şi înapoi pe partea lor de prăpastie, fără a se aventura pe pod în sine. Erau înarmaţi cu arbalete şi săbii.

Lumina era difuză şi destul de slabă, astfel încât distanţele erau greu de evaluat. Era însă în avantajul lui Ezio, care se contopi cu uşurinţă în peisajul înconjurător. Ghemuit, ca o umbră, se apropie de pod, dar odată intrat pe el nu avea să se mai bucure de niciun fel de acoperire şi, în plus, nu era înarmat.

Se mai opri o dată, la trei metri de pod, şi privi străjerii. Spre mulţumirea lui, păreau înfriguraţi şi plictisiţi – nu aveau să fie foarte vigilenţi. Nimic altceva nu se schimbase, atât doar că cineva aprinsese o lumină în interiorul postului de gardă, aşa încât Ezio ştia că nu erau numai doi bărbaţi.

Avea totuşi nevoie de un soi de armă. În timpul coborârii şi al apropierii finale de pod, fusese prea preocupat să nu-şi trădeze mişcările, aşa că nu privise după altceva în jur. Totuşi, nu uitase că muntele era din cremene, iar la picioarele lui se aflau destule aşchii desprinse de-a lungul timpului şi căzute la baza stâncii. Acum sclipeau negre în ultima geană de lumină a zilei. Alese una din priviri – o ţandără lungă de treizeci de centimetri şi lată de cinci, aproape ca un pumnal. O ridică, dar gestul îi fu pripit şi determină zornăitul altor pietre. Asasinul încremeni.

Pe celălalt mal al hăului nu reacţiona însă nimeni. Podul era lung de treizeci de metri şi ar fi putut străbate jumătate din lungimea aceea cu uşurinţă înainte de a fi observat de străjeri. Dar trebuia să acţioneze imediat. Se încordă, se ridică şi se repezi înainte.

Odată ce ajunse pe pod, înaintarea nu mai fu însă la fel de uşoară. Podul se legăna şi trosnea alarmant din cauza vântului care sufla acum sălbatic şi asasinul trebui să se prindă de balustradele din frânghie pentru a-şi păstra echilibrul. Iar toate mişcările acelea costau timp. Străjerii îl văzuseră deja. Strigară spre el, cerându-i să se oprească, ceea ce-i mai câştigă una-două secunde, dar, văzând că nu încetinea, îşi scoaseră arbaletele, înstrunară săgeţi şi traseră. Aproape imediat după aceea, alţi trei templieri, cu arbaletele deja înstrunate, ieşiră în goană din postul de gardă.

Lumina slabă le afecta ţintirea, totuşi Ezio fu nevoit să se aplece şi să se ferească. La un moment dat, pe la jumătatea podului, o scândură veche se rupse imediat ce calcă pe ea şi păşi în gol, dar izbuti să ridice piciorul înainte să cadă – ceea ce ar fi însemnat cu siguranţă sfârşitul pentru el. Şi aşa avu noroc să scape numai cu o zgârietură când o săgeată îi şterse gâtul, străpungându-i doar gluga. Aproape că-i putu simţi căldura pe piele.

Străjerii se opriră din tras şi începură să facă altceva. Ezio miji ochii, pentru a vedea mai bine.

Vinciuri!

Frânghiile de pe vinciuri erau suficient de lungi şi acum se pregăteau să le slăbească şi să dea drumul podului să cadă. Îl puteau ridica din nou după aceea, după ce aveau să-l răstoarne pe asasin în hăul de dedesubt.

„Merda”, îşi spuse Ezio, pe jumătate alergând, pe jumătate împleticindu-se înainte. De două ori în aceeaşi zi! Cu cinci metri înainte de capăt, se azvârli prin aer, chiar când podul se prăbuşi sub tălpile lui, şi ateriza peste un străjer, îl doborî pe un al doilea, înfipse pumnalul din cremene în gâtul primului şi încercă să-l retragă, dar lama se rupse, agăţându-se probabil în os. Îşi regăsi echilibrul, se roti, îl ridică pe al doilea străjer, care încă nu-şi revenise, şi-l trase brutal spre el, apoi, smulgându-i sabia, o împlântă fulgerător în trupul lui.

Ceilalţi trei îşi abandonaseră arbaletele şi-şi scoseseră săbiile, încercuindu-l, astfel încât era cu spatele la prăpastie. Ezio gândi iute. Nu văzuse alţi oameni în jur, nimeni nu fugise să dea alarma, aşa că trebuia să-i ucidă pe aceştia trei şi apoi să intre în castel înainte să se descopere ceva. Totuşi, străjerii erau voinici şi nu patrulaseră afară, ci veniseră dinăuntru, aşa că erau odihniţi.

Asasinul îşi cântări sabia în mână. Privi de la un chip la celălalt. Dar ce zărea pe feţele lor? Teamă? Era oare teamă?

— Câine asasin! scuipă unul dintre ei, deşi glasul îi tremura vădit. Eşti probabil unealta diavolului!

— Dacă diavolul se găseşte pe undeva, atunci este alături de voi, mârâi Ezio.

Se repezi înainte, ştiind că putea să profite de teama lor, de spaima că el deţinea, cine ştie cum, puteri supranaturale. Se solo!

Templierii se apropiară de asemenea, răcnind atât de tare blesteme, încât Ezio trebui să se grăbească să-i doboare, pentru a-i reduce la tăcere. Loviturile lor erau pripite şi speriate, şi asasinul încheie iute cu ei. Târî apoi trupurile în postul de gardă, dar nu mai avea timp să ridice podul; de altfel aşa ceva ar fi fost imposibil pentru un singur om. Pentru o clipă se gândi să îmbrace straiele unui străjer, însă asta ar fi însemnat să irosească timp preţios, iar coborârea întunericului era de partea lui.

Porni pe cărarea ce suia spre castel, recunoscător umbrelor ce începuseră să se întindă în jur. Ajunse fără necazuri la baza zidurilor, acolo unde nu putea fi zărit de pe metereze. Soarele aproape că apusese şi doar o strălucire roşie se mai zărea dincolo de stâncile şi munţii îndepărtaţi din vest. Era frig şi vântul sufla pătrunzător. Castelul era vechi şi de aceea pietrele din zidurile sale erau roase de elementele naturii şi ofereau suficiente prize pentru mâinile şi picioarele unui căţărător priceput. Amintindu-şi planul fortăreţei pe care-l studiase în Roma, Ezio apelă la ultimele rezerve de energie şi începu escalada. Calculase că după treizeci de metri avea să fie în interiorul curţii exterioare. După aceea cunoştea amplasamentele porţilor de legătură ce duceau spre fortificaţiile interioare, turnuri şi donjon.

Urcuşul era mai dificil decât crezuse. Braţele şi picioarele îl dureau şi regretă că nu avea un soi de dispozitiv care să-i permită să ajungă mai sus, care să-i poată menţine prizele ferm şi să-i sporească puterea mâinilor. Recurse la toată puterea voinţei sale pentru a continua şi, când ultimii tăciuni ai apusului muriră în spatele meterezelor negre ale muntelui, lăsând loc primelor stele palide, Ezio sări pe galeria circulară aflată la un metru sub crenelurile zidului exterior. Într-o parte şi cealaltă a sa, la cincizeci de metri, erau turnuri de pază, însă santinelele de acolo priveau în jos şi spre exterior – se auzea, foarte slab, o rumoare din direcţia postului de gardă al podului.

Asasinul ridică ochii spre turnul donjonului. Cu siguranţă, echipamentul lui – preţioşii săculeţi din piele cu armele sale – fusese depozitat în beciul păzit de sub donjon.

Sări de pe galerie pe sol, rămânând mereu în umbre. Porni spre stânga, spre locul unde ştia că se afla poarta de acces în turn.

Capitolul 12

Călcând uşor ca o panteră şi căutând mereu rutele cele mai întunecate, Ezio ajunse la ţinta sa fără să întâlnească pe nimeni. Ceea ce era perfect, pentru că altă luptă zgomotoasă ar fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Dacă templierii îl găseau din nou, nu aveau să-i lase nici cea mai mică şansă de scăpare – aveau să-l ucidă pe loc şi să-l tragă în ţeapă. În plus, în jur erau puţine gărzi – el nu le văzuse decât pe cele de pe metereze. Probabil că ieşiseră din castel şi porniseră în căutarea lui sub lumina firavă şi nesigură provenită de la puzderia de stele, iar evenimentele de la postul de gardă aveau să-i determine să-şi dubleze eforturile, fiindcă dovedeau mai presus de orice îndoială că el nu murise.

Lângă intrarea în magazia din beciul de sub donjon se aflau doi templieri mai vârstnici, aşezaţi la o masă grosolană din lemn, dar pe aceasta se găseau o cană mare din cositor plină cu vin roşu şi două pahare din lemn, iar ambii gardieni stăteau cu braţele şi capetele pe masă. Sforăiau. Ezio se apropie cu cea mai mare băgare de seamă, după ce zări inelul cu chei ce atârna la brâul unuia dintre bărbaţi.

El nu uitase abilităţile de hoţ de buzunare pe care le învăţase de la asasina madame Paola, în tinereţea sa petrecută în Florenţa. Grijuliu, evitând orice zornăit al cheilor – pentru că cel mai mic sunet care i-ar fi trezit pe străjeri putea însemna pieirea lui –, ridică inelul şi cu mâna cealaltă deznodă cu greutate şiretul de piele ce-l prindea de centura templierului. La un moment dat, nodul se agăţă în ceva şi rămase înţepenit şi, în strădania lui de a-l elibera, Ezio trase prea tare, iar străjerul se foi. Asasinul rămase nemişcat ca o statuie, privind alert, cu ambele mâini ocupate şi neputând face nici o mişcare spre arma vreunei gărzi. Bărbatul se mulţumi să pufăie şi-şi continuă somnul, încreţind nemulţumit fruntea, poate prins în vis.

În cele din urmă, inelul cu chei ajunse în mâinile lui Ezio, care înaintă după aceea cu pas furişat pe coridorul luminat de făclii din spatele gardienilor, privind uşile grele din lemn, ferecate cu fier, ce se înşiruiau de ambele părţi.

Trebuia să acţioneze rapid, totuşi dură ceva să verifice care cheie de pe inelul mare din fier se potrivea în care broască, şi în acelaşi timp să aibă grijă să nu producă niciun zgomot cu manipularea lor. Dar la a cincea uşă avu noroc şi intră într-o veritabilă armurărie, cu arme de diverse feluri stivuite ordonat pe poliţe din lemn ce se întindeau pe toată lungimea încăperii.

Ezio luase deja o făclie din suportul ei de lângă uşă şi la lumina acesteia îşi găsi repede bagajele. Nimic nu părea să lipsească din ele, ba chiar, din câte îşi putea da seama, nici măcar nu fuseseră atinse. Suspină uşurat, deoarece erau ultimele lucruri care ar fi vrut să ajungă în mâinile Templierilor, pentru că aceştia numărau printre ei minţi strălucite şi ar fi fost dezastruos dacă ar fi reuşit să copieze pumnalele secrete.

Cercetă rapid săculeţii din piele. Plecase în călătoria aceasta doar cu ceea ce considerase că era absolut esenţial şi, după ce verifică de două ori, se linişti că, într-adevăr, dinăuntru nu lipsea nici măcar un obiect, îşi încinse iataganul, pe care-l scoase din teacă pentru a se asigura că tăişul îi era neştirbit, apoi îl vârî înapoi, izbindu-l cu putere până în fundul tecii, îşi prinse apărătoarea de braţul stâng, iar pe încheietura stângă îşi fixă pumnalul secret rămas întreg. Pe cel rupt şi hamul său le puse în săculeţi; nu intenţiona să-l abandoneze templierilor nici chiar în starea aceea şi în plus, exista bineânţeles şansa de a-l putea repara. De asta avea să se ocupe însă la momentul potrivit. Puse în săculeţi pistolul încărcat cu arc, după care, mereu îngrijorat să nu irosească prea mult timp, scoase paraşuta şi verifică dacă fusese deteriorată. Era nou-nouţă – o invenţie a lui Leonardo pe care încă nu apucase s-o folosească, însă cele câteva încercări la care o supusese îi dovediseră din plin potenţialul. Plie cu atenţie structura ce semăna cu un cort şi o puse înapoi în bagaje, apoi aruncă săculeţii peste umăr, îi fixă bine şi ieşi, urmând acelaşi drum pe care venise, pe lângă gărzile care continuau să sforăie. Odată ajuns afară, începu să se caţere.

Localiză un punct de observare izolat pe un turn înalt al donjonului. Îl alesese deoarece de acolo avea panorama grădinii din spate a lui Masyaf, sub care, dacă cercetase cum trebuie planurile castelului, templierii aveau să-şi concentreze eforturile pentru a descoperi biblioteca marelui Mentor Asasin, Altaïr, care condusese Frăţia de aici cu trei veacuri în urmă. Dacă era să dea crezare scrisorii tatălui său, era biblioteca legendară a Asasinilor şi sursa întregii lor cunoaşteri şi puteri.

Ezio nu avea nicio îndoială că doar căutarea ei putea să explice prezenţa templierilor în castel.

Pe marginea peretelui exterior al turnului, privind de sus spre grădină, se afla statuia mare din piatră a unui vultur, cu aripile strânse pe lângă trup, atât de realistă, încât părea pe punctul de a-şi lua zborul şi a coborî în picaj asupra unei prăzi ce nu bănuia nimic. Testă statuia, folosindu-se de braţe. În ciuda greutăţii ei, se clătină puţin când o împinse.

Perfect!

Ezio se instală lângă vultur şi se pregăti să-şi petreacă noaptea acolo, ştiind că nimic nu se va întâmpla înainte de ivirea zorilor şi înţelegând că dacă nu profita de ocazie pentru a se odihni, nu va putea acţiona eficient când avea să vină clipa cuvenită. Poate că templierii îl considerau într-adevăr pe jumătate diavol, dar el ştia prea bine că nu era decât un om ca oricare altul.

Totuşi, înainte de a se odihni, fu fulgerat de o îndoială bruscă şi scrută grădina de sub el. Nu zărea nici urmă de săpături. Era oare cu putinţă să se fi înşelat?

Folosindu-se de lecţiile învăţate şi de puterile pe care şi le dezvoltase prin antrenamente, îşi focaliză ochii astfel încât căpătară puterea privirii unui vultur şi examină minuţios solul. Prin concentrarea aceea intensă, izbuti într-un final să discearnă o strălucire mată care emana de la o porţiune de paviment mozaicat dintr-o nişă cândva ornamentală, acum năpădită de vegetaţie, aflată imediat dedesubt. Satisfăcut, surâse şi se relaxă. Mozaicul reprezenta imaginea zeiţei Minerva.

Razele soarelui abia atinseseră meterezele spre est când Ezio, împrospătat de somnul lui scurt şi în alertă, se ghemui lângă vulturul din piatră, ştiind că sosise momentul. Ştia de asemenea că trebuia să acţioneze rapid, deoarece fiecare clipă pe care o petrecea aici sporea riscul de a fi descoperit. Templierii încă nu renunţaseră să-l prindă şi aveau să fie mânaţi de ură – evadarea chiar din mâinile lor îi lăsase clocotind de dorul răzbunării.

Asasinul judecă distanţele şi unghiurile, apoi, când fu mulţumit, îşi puse cizma pe statuie şi o împinse zdravăn. Vulturul se legănă pe soclul său şi căzu după aceea peste parapet, rostogolindu-se prin aer spre pavimentul mozaicat. Ezio îl privi doar o secundă, ca să-i verifice cursul, după care se aruncă după el, executând un Salt al Credinţei în gol. Trecuse ceva vreme de când făcuse ultima dată aşa ceva şi acum regăsi vechiul extaz. Căzură împreună, mai întâi vulturul, apoi Ezio, coborând pe aceeaşi traiectorie la cinci metri în urma lui. Către un sol care părea foarte solid.

Ezio nu avu timp să se roage să nu fi comis vreo greşeală. Iar dacă o comisese, timpul pentru rugăciuni – pentru orice, de fapt – avea să fie foarte scurt.

Vulturul ateriza primul, exact în centrul mozaicului.

Pentru o fracţiune de secundă se păru că statueta se făcuse ţăndări, dar mozaicul fusese cel care se transformase în cioburi, dezvăluind dedesubt o deschidere largă, ce cobora în adânc, şi prin care vulturul căzu, urmat de asasin. Aproape imediat, Ezio atinse un tobogan ce continua coborârea subterană sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade, pe care începu să alunece, cu picioarele înainte, dirijându-se cu braţele. Auzi vulturul din piatră vuind în faţa lui, până când, cu un plescăit asurzitor, căzu într-un bazin subteran mare. Ezio îl urmă.

Când ieşi la suprafaţă, văzu că bazinul se găsea în mijlocul unei anticamere uriaşe. Credea că era o anticameră, deoarece întreaga ei arhitectură era focalizată spre o uşă. O uşă din piatră verde-ânchis, lustruită de trecerea timpului.

Ezio nu era singur. Cinci templieri aflaţi pe marginea din granit a bazinului în apropierea uşii se întorseseră la zgomotul intruziunii bubuitoare şi acum îl aşteptau, răcnind cu săbiile în mâini. Erau însoţiţi de un bărbat în haine de muncitor, cu un şorţ din prelată prăfuită încins în jurul hrâului, de care purta agăţată o desagă din piele cu scule. După înfăţişare părea să fie pietrar. Ţinea în mâini un ciocan şi o daltă mare, şi privea cu gura căscată.

Ezio se ridică pe marginea bazinului exact în clipa în care templierii se năpustiră înainte, pentru a abate asupra lui o ploaie de lovituri, dar le eschivă suficient timp pentru a se ridica în picioare. După aceea se încorda şi-i înfruntă.

Le simţi din nou frica şi profită de şovăiala lor de moment pentru a ataca primul. Cu mâna dreaptă trase iataganul din teacă şi acţionă pumnalul secret de pe braţul stâng. Din două lovituri iuţi, în dreapta şi stânga, îi doborî pe bărbaţii cei mai apropiaţi. Ceilalţi se poziţionară în semicerc, în afara razei lui de acţiune, şi acţionau pe rând, prin împunsături fulgerătoare spre el, aidoma unor vipere care se repezeau să muşte, sperând să-l dezorienteze. Eforturile nu le erau totuşi suficient de concertate. Ezio izbuti să-l lovească cu umărul pe unul, îmbrâncin-du-l în bazin. Bărbatul se scufundă aproape imediat şi apa neagră îi înăbuşi ţipătul disperat după ajutor. Rotindu-se şi rămânând uşor ghemuit, Ezio trânti un al patrulea templier pe spate, pe granit. Bărbatului îi zbură coiful de pe cap şi ţeasta i se pocni cu un sunet sec de piatra dură ca diamantul.

Ultimul supravieţuitor, un caporal templier, lătră un ordin disperat spre pietrar, care nu schiţă însă niciun gest, prea înlemnit ca să se mişte. Apoi, văzându-l pe Ezio întorcându-se către el, caporalul se retrase, în timp ce saliva îi picura din colţul gurii, până ce peretele din spatele său îi opri retragerea. Asasinul se apropie, intenţionând doar să-i aplice o lovitură ca să-l lase inconştient, însă caporalul, care aşteptase clipa aceea, trimise o lovitură vicleană de pumnal spre vintrele lui. Ezio făcu un pas într-o parte şi-l prinse de umăr, în apropierea gâtului.

— Ţi-aş fi cruţat viaţa, prietene. Dar nu mi-ai lăsat de ales.

Dintr-o mişcare rapidă a iataganului ascuţit ca briciul, îi reteză capul.

Requiescat in Pace, rosti apoi încetişor.

După care se întoarse către pietrar.

Capitolul 13

Bărbatul era cam de vârsta lui Ezio, dar începuse să se îngraşe şi nu părea deloc în formă fizică. În clipa asta dârdâia ca un plop tremurător.

— Nu m-omorî, domnule! îl imploră el jalnic. Sunt un simplu muncitor, nimic mai mult. Un amărât neânsemnat care trebuie s-aibă grijă de familie.

— Cum te numeşti?

— Adad, domnule.

— Ce lucrezi tu pentru oamenii ăştia?

Ezio se aplecă, îşi şterse tăişurile de uniforma caporalului mort, apoi vârî armele în teci. Adad se destinse puţin. Continua să ţină în mâini ciocanul şi dalta, iar Ezio le privea cu atenţie, totuşi pietrarul părea să fi uitat de existenţa lor.

— În mare parte, sap. Şi-i o muncă a naibii de grea, domnule. Mi-a trebuit un an doar ca să găsesc camera asta.

Adad cercetă chipul lui Ezio, însă dacă sperase la vederea unui semn de simpatie, nu-l zări. După o clipă de tăcere, continuă:

— În ultimele trei luni am încercat să străpung uşa.

Asasinul îi întoarse spatele şi examina el însuşi uşa.

— N-ai înaintat prea mult, comentă el.

— N-am făcut nici măcar o ştirbitură! Piatra asta-i mai tare ca oţelul.

Ezio îşi trecu palma peste piatra netedă ca sticla şlefuită. Seriozitatea expresiei lui spori.

— Mă îndoiesc că ai putea s-o ştirbeşti vreodată. Uşa asta păzeşte obiecte mai valoroase decât tot aurul din lume.

Acum, când ameninţarea morţii se îndepărtase, ochii bărbatului sclipiră involuntar.

— Ah! Vrei să spui... pietre nestemate?

Asasinul îi azvârli o privire batjocoritoare. Se întoarse apoi către uşă, cercetând-o amănunţit.

— Aici sunt broaşte pentru chei. Cinci la număr. Unde sunt cheile?

— Nu mi s-a spus mare lucru, dar ştiu că templierii au găsit o cheie sub palatul sultanului otoman. Cât despre celelalte, cred că-i va ajuta cărţulia lor.

Ezio îl privi cu luare aminte.

— Palatul sultanului Baiazid? Şi ce este cărţulia despre care vorbeşti?

Pietrarul strânse din umeri.

— Cred că un fel de jurnal. Căpitanul ăla urât, cel cu cicatricea pe faţă, nu se desparte nicio clipă de ea.

Ezio miji ochii. Se gândi repede. Apoi păru să se destindă şi, scoţând din tunică o punguţă din pânză, i-o aruncă lui Adad. Punguţa zornăi când pietrarul o prinse.

— Du-te acasă, rosti Ezio. Caută-ţi altceva de muncă – printre oameni cinstiţi.

Adad păru încântat, după care se înnegură la faţă.

— Nici nu ştii cât de mult aş dori s-o fac. Mi-ar plăcea să plec de-aici. Dar oamenii ăştia... m-ar ucide dac-aş încerca.

Asasinul se întoarse puţin şi privi către toboganul din spatele lui. Pe acolo răzbătea o rază subţire de lumină. Se întoarse din nou spre pietrar.

— Strânge-ţi lucrurile, îi spuse. N-o să mai ai de ce te teme.

Capitolul 14

Mergând numai pe scările şi coridoarele mai puţin folosite ale castelului, Ezio reveni nevăzut pe meterezele cele mai înalte, în timp ce răsuflarea lui scotea aburi în aerul rece. Le dădu apoi ocol, până ajunse într-un punct situat deasupra satului Masyaf, care se ghemuia în umbra zidurilor. Ştia că nu va putea părăsi castelul prin niciuna dintre porţile sale straşnic păzite, totuşi trebuia să dea de urma căpitanului ras în cap şi cu cicatrice. Bănuia că acesta era undeva în exterior, de unde conducea căutarea Asasinului evadat. Probabil că templierii cercetau cu atenţie terenul din jur, ceea ce explica relativa lor absenţă din interiorul fortăreţei. În tot cazul, Ezio ştia că următorul pas în misiunea sa era dincolo de zidurile lui Masyaf. Mai întâi însă trebuia să plece de aici.

După ce ajunse într-un punct din care vedea limpede satul, îi distinse şi pe templierii care umblau din casă în casă, interogându-i pe săteni. Având grijă să păstreze mereu soarele în spate, ca să nu poată fi clar desluşit de jos, Ezio îşi luă săculeţii de pe umăr şi scoase paraşuta, pe care o deplie şi o montă cu atâta grabă cât îi îngăduia precauţia, fiindcă viaţa lui avea să depindă de ea. Distanţa era prea mare şi coborârea prea periculoasă chiar şi pentru cel mai îndrăzneţ Salt al Credinţei.

Paraşuta căpătă forma unui cort triunghiular, sau a unei piramide, şi era fabricată din mătase rezistentă, ţinută la un loc prin spiţe subţiri de oţel. Ezio prinse frânghiile din cele patru colţuri ale ei de un ham cu eliberare rapidă, pe care-l fixă în jurul pieptului. Se opri apoi ca să aprecieze viteza şi direcţia vântului şi, după ce se asigură că nimeni de jos nu privea spre metereze, se lansă în aer.

Ar fi fost o senzaţie minunată dacă s-ar fi bucurat de relaxarea necesară pentru a o aprecia, însă asasinul era concentrat asupra dirijării dispozitivului, folosind curenţii de aer cald pe cât putea mai bine, imitând vulturii, şi ateriză cu succes la zece-doisprezece metri de cea mai apropiată locuinţă. Strânse repede paraşuta şi intră în sat.

Templierii erau ocupaţi cu ameninţarea sătenilor, pe care-i îmbrânceau şi-i băteau fără milă, dacă nu răspundeau clar şi prompt. Ezio se amestecă printre locuitorii satului, privi şi ascultă.

Un bătrân îngenuncheat cerşea îndurare unui mercenar templier, care stătea lângă el.

— Ajutor, vă rog! implora pe oricine l-ar fi ascultat, însă toţi îi întorceau spatele.

— Vorbeşte, câine! răcni templierul. Unde-i?

Altundeva, un bărbat mai tânăr era bătut de doi soldaţi, cu toate că îi ruga cu disperare să înceteze.

— Sunt nevinovat! zbiera un altul, care deşi căzut, continua să fie ciomăgit.

— Unde se-ascunde? mârâiau agresorii lui.

Şi nu numai bărbaţii erau trataţi cu violenţă. Doi templieri laşi ţineau pe pământ o femeie, în timp ce un al treilea o lovea fără milă cu picioarele, înăbuşindu-i ţipetele, pe când se zvârcolea pe jos, hohotind şi rugându-i să înceteze:

— Nu ştiu nimic! Iertaţi-mă, vă rog!

— Aduceţi-ni-l pe Asasin şi nu veţi mai păţi nimic! latră călăul ei, apropiindu-şi chipul de cel al femeii. Altfel...

Ezio privea şi clocotea de dorinţa de a fi de ajutor, totuşi se sili să se concentreze asupra căutării căpitanului. Ajunse la poarta din faţă a satului, la timp ca să-l vadă pe acesta suind într-o căruţă trasă de cai. Căpitanul se grăbea atât de tare, încât îl smulse pe căruţaş de pe capră şi-l aruncă în praf.

— La o parte din calea mea! Fiye apó brostá mou!{5} răcni el şi, apucând hăţurile, privi în jur la oamenii lui. Niciunul dintre voi nu pleacă de-aici până când Asasinul nu-i mort! Aţi înţeles? Găsiţi-l!

Ezio îşi dădu seama că bărbatul vorbise în greacă, însă până atunci nu-i auzise vorbind decât în italiană şi arabă. S-ar putea oare ca în rândul acestor templieri să fi existat un bizantin? Să fi fost un descendent al celor siliţi să plece în exil când Constantinopolul căzuse sub sabia sultanului Mehmet cu şaizeci şi cinci de ani în urmă? Ezio ştia că exilaţii se stabiliseră în Peloponez la scurtă vreme după aceea, dar chiar şi după ce fuseseră înfrânţi acolo de otomanii triumfători, mici enclave supravieţuiseră în Asia Mică şi Orientul Apropiat.

Făcu un pas înainte, ieşind în loc deschis.

Soldaţii îl priviră cu ochi îngrijoraţi.

— Domnule căpitan, vorbi unul dintre sergenţii lui mai îndrăzneţi, se pare că ne-a găsit el pe noi.

Drept răspuns, căpitanul smulse biciuşca din locaşul ei de lângă capră şi lovi caii cu sălbăticie, zbierând:

— Di! Di!

Văzându-l, Ezio se lansă într-un sprint. Soldaţi templieri încercară să-l împiedice, dar trăgându-şi iataganul din teacă, îşi croi drum în grabă printre ei. Plonja apoi cu disperare după căruţa care se îndepărta rapid, însă nu reuşi să se agate de ea. Izbuti să prindă totuşi un capăt de funie ce atârna în urmă. Căruţa se opri locului o clipă, apoi goni mai departe, târându-l pe Ezio.

Cu greutate, asasinul începu să înainteze târâş, punând o mână în faţa alteia pe frânghie, spre căruţă, după care auzi în urmă tropot asurzitor de copite. Câţiva soldaţi încălecaseră şi porniseră în galop după el, cu săbiile ridicate, încercând să se apropie suficient de mult pentru a-l spinteca. Pe când galopau, răcneau avertismente către căpitan, care-şi biciuia caii în galop încă şi mai furios. Între timp, altă căruţă, mai uşoară, plecase în urmărire şi se apropia rapid.

Izbit întruna de toate neregularităţile solului, Ezio continua totuşi să avanseze în lungul frânghiei. Ajunsese la nici un metru de partea din spate a căruţei, când cei doi călăreţi templieri se apropiară decisiv. Asasinul îşi feri capul, pregătindu-se pentru lovitură, însă templierii se pripiseră şi se concentraseră mai degrabă asupra lui, decât asupra călăritului. Armăsarii se ciocniră cu un bufnet teribil la numai câţiva centimetri de călcâiele lui Ezio, şi se prăbuşiră într-un haos de cai ce nechezau, călăreţi ce blestemau şi praf.

Forţându-se cu toate puterile, asasinul îşi sili într-un ultim efort braţele ce-l dureau îngrozitor şi, gâfâind sacadat, se propulsă, mai degrabă decât se trase, pe ultima jumătate de metru, până în căruţă, unde rămase o clipă, nemişcat, simţindu-se ameţit, recăpătându-şi răsuflarea.

Între timp, a doua căruţă ajunsese în dreptul primei şi căpitanul le făcu semne agitate ocupanţilor ei să se apropie. Imediat ce îi dădură ascultare însă, căpitanul sări din căruţa lui în a lor şi-l îmbrânci pe vizitiu de pe capră. Cu un răcnet înăbuşit, bărbatul căzu din vehiculul care gonea, se izbi de un bolovan şi ricoşă cu un pocnet îngrozitor, după care rămase inert, cu capul răsucit sub un unghi nefiresc. Preluând controlul cailor, căpitanul le dădu bice şi se îndepărtă, în vreme ce Ezio se târî iute spre capra căruţei în care se afla şi prinse hăţurile, cu muşchii braţelor protestând vehement când trase de ele pentru a-şi struni propriul atelaj. Cu spume la gură, cu ochi sălbatici şi picături de sânge adunându-se în colţurile boturilor, cei doi cai îşi continuară galopul, astfel că asasinul rămase în urmărire. Văzându-l, căpitanul coti spre o poartă veche şi deschisă aflată de cealaltă parte a drumului, susţinută de stâlpi din cărămizi mâncate de timp. Izbuti să atingă unul dintre ei fără a-şi încetini goana şi stâlpul se prăbuşi într-un maldăr de pietre, direct în faţa lui Ezio. Asasinul trase de hăţuri şi reuşi să cotească spre dreapta în ultima clipă, iar căruţa i se hurducă şi zdruncină, ieşind de pe drum pe câmpul presărat cu tufişuri de pe margine, în vreme ce el se străduia să-i readucă pe cai spre stânga, pentru a reveni pe calea bătută. Praf şi pietricele zburau peste tot, şfichiuindu-i obrajii şi silindu-l să mijească ochii la dimensiunile unor fante, pentru a-i proteja şi în acelaşi timp pentru a se concentra asupra căruţei din faţă.

— Înghiţi-te-ar iadul! urlă căpitanul peste umăr.

Ezio văzu acum că soldaţii care îşi menţineau cu greutate echilibrul în spatele căruţei pe care o urmărea pregăteau bombe pe care să le arunce spre el.

Zigzagând pe cât putea ca să evite exploziile ce răsunau într-o parte şi de alta, şi îndărătul lui, asasinul se luptă din greu pentru a-şi păstra controlul atelajului care era înspăimântat şi aproape intrat în panică. Totuşi, bombele nu-şi atinseseră ţinta, aşa că el continuă galopul.

Căpitanul încercă o altă tactică, foarte periculoasă.

Încetini brusc, rămânând în urmă, aşa că Ezio ajunse în dreptul lui, fără să fi apucat să încerce o contra-manevră. Imediat, căpitanul smuci hăţurile spre el, astfel încât căruţa se izbi violent de cea a asasinului.

Ezio îi văzu clar albul ochilor pe jumătate demenţi şi cicatricea lividă care-i brăzda chipul congestionat, când se priviră prin aerul ticsit de praf învolburat.

— Mori, ticălosule! zbieră căpitanul.

Apoi privi înainte. Ezio îi urmări uitătura şi zări, drept în faţă, un turn de strajă dincolo de care se afla alt sat. Satul acela era mai mare decât cel de la Masyaf şi parţial fortificat. Era în mod limpede un punct întărit al templierilor.

Căpitanul mai reuşi să smulgă o fărâmă de energie din partea cailor săi şi, când se îndepărtă cu un răcnet de triumf, oamenii lui aruncară alte două bombe. De data asta una dintre ele explodă sub roata din stânga spate a căruţei lui Ezio. Explozia ridică vehiculul pe jumătate în aer şi asasinul fu azvârlit de pe capră, iar caii lui nechezară ca nişte iele şi porniră în galop peste câmp, târând după ei resturile căruţei distruse. Terenul cobora abrupt în dreapta drumului şi Ezio se rostogoli şase-şapte metri într-o vâlcea, unde un petic de tufişuri spinoase îi opri căderea şi în acelaşi timp îl ascunse vederii celor de pe drum.

Rămase întins, privind fix pământul cenuşiu şi indiferent aflat la doar câţiva centimetri de chipul lui, incapabil să se clintească, incapabil să gândească, dar simţind că i se frânseseră absolut toate oasele din corp. Închise ochii şi aşteptă sfârşitul.

Capitolul 15

Ezio auzi voci îndepărtate pe când zăcea într-un fel de vis. I se păru că-l vede din nou pe tânărul în veşminte albe, cel pe care-l întrezărise în momentul ambuscadei, apoi din nou când se aflase pe eşafodul improvizat, dar nu putea fi sigur. Tânărul acela care nici nu-l ajutase, nici nu-l împiedicase, însă care părea să fie de partea sa. Alţii apăreau şi dispăreau: fraţii lui de mult morţi, Federico şi Petruccio, Claudia, tatăl şi mama lui, şi – nechemată şi nedorită – faţa frumoasă şi crudă a Caterinei Sforza.

Viziunile se destrămară, totuşi vocile rămaseră, mai puternice acum, pe măsură ce-şi recăpăta şi celelalte simţuri. Asasinul simţi gust de ţărână în gură şi adumelcă mirosul pământului de care îi era lipit obrazul. Durerile din tot trupul îi reveniră. Se gândi că nu se va mai putea mişca niciodată.

Vocile erau neclare şi veneau de sus. Bănui că templierii se aplecau peste marginea stâncii micuţe de pe care căzuse el, dar îşi dădu seama că nu-l puteau zări. Tufişurile dese îl camuflau. După ce dispăruse din raza lor vizuală, templierii plecaseră să-l caute. Ulterior, spre mânia căpitanului, reveniseră fără nimic concludent de raportat.

Ezio aşteptă o vreme până ce glasurile se îndepărtară într-un final şi se lăsă tăcerea. După aceea, cu grijă, îşi îndoi degetele de la mâini şi picioare, apoi braţele şi picioarele, după care, recunoscător, scuipă pământul ce-i intrase în gură. Nimic nu părea să se fi rupt. Încetişor, străbătut de dureri, se târî afară din tufişuri şi se ridică în picioare. După care, precaut, şi menţinându-se pe cât putea la adăpost, sui cu greu pe drum.

Ajunse acolo la timp pentru a-l vedea pe căpitanul templier intrând pe poarta din zidul satului fortificat, aflat la două sute de metri depărtare. Menţinându-se pe marginea drumului, acolo unde erau tufişuri şi se putea ascunde, asasinul îşi scutură hainele şi porni către sat, dar părea că toţi muşchii din trup îi protestau vehement.

— Asta era tare uşor altădată, murmură el mâhnit în barbă.

Se sili totuşi să înainteze şi, dând ocol zidului, găsi un loc mai lesne de escaladat.

După ce scoase capul din spatele parapetului ca să verifice dacă îl putea observa cineva, se ridică peste zid şi sări în sat. Se trezi în ţarcul de vite, pustiu cu excepţia a două juninci care se retraseră spre o latură, privindu-l neliniştite. Rămase locului, aşteptând, pentru eventualitatea în care existau câini, dar după vreun minut, trecu prin gardul din nuiele al ţarcului şi străbătu satul aparent pustiu, îndreptându-se în direcţia unor voci ridicate. În apropiere de piaţa satului îl zări pe căpitan şi ieşi din raza lui vizuală, pitindu-se după un hambar. Căpitanul stătea în vârful unui foişor nu foarte înalt dintr-un colţ al pieţei şi muştruluia doi sergenţi cu chipuri nefericite. În spatele lor aşteptau în tăcere sătenii. Cuvintele căpitanului erau punctate de ţăcăniturile regulate ale morii de apă din partea opusă, acţionată de pârâul care traversa satul.

— Se pare că eu sunt singurul de pe-aici care ştie cum să călărească un cal, spunea căpitanul. De data asta, până nu ne asigurăm că e mort, vă ordon să nu coborâţi garda nicio clipă. Aţi înţeles?

— Da, domnule, răspunseră bărbaţii posomorâţi.

— De câte ori până acum aţi dat greş încercând să-l ucideţi? continuă căpitanul furios. Ascultaţi-mă cu foarte mare atenţie: dacă în ora următoare nu-i văd capul rostogolindu-se în ţărână la picioarele mele, capetele voastre sunt cele care o vor face!

Tăcu apoi şi, răsucindu-se, privi drumul. Ezio putea să vadă că era agitat. Se juca întruna cu trăgaciul arbaletei sale.

În timpul tiradei căpitanului, Ezio se strecurase în mulţimea de săteni, amestecându-se printre ei pe cât putea mai bine, ceea ce nu era foarte greu, datorită înfăţişării lui ponosite şi jerpelite, însă acum mulţimea începuse să se destrame, deoarece sătenii se întorceau la treburile lor. Printre ei predomina nervozitatea, iar când un bărbat din faţa lui se împiedică pe neaşteptate şi-l îmbrânci pe altul, acesta din urmă se întoarse iritat, răstindu-se:

— Hei, fii atent pe-unde umbli... dă-i drumul de-aici! întorcându-se într-acolo, ca să vadă ce se petrecea, căpitanul cercetă mulţimea şi ochii lui îl găsiră aproape imediat pe Ezio.

— Tu! răcni el.

În clipa următoare, îşi încorda arbaleta, înstrună o săgeată şi trase.

Asasinul se feri iscusit, iar săgeata trecu pe lângă el şi se înfipse în braţul ţăranului care se răstise.

Auuu! ţipă acesta, strângându-şi bicepsul rănit.

Ezio se repezi să se ascundă în timp ce căpitanul reîncărca.

— N-o să ieşi viu de-aici! urlă el şi trase din nou.

De data aceasta, săgeata se înfipse inofensivă în cadrul din lemn al unei uşi, pe sub care se strecurase asasinul. Căpitanul era totuşi un ţintaş foarte bun, iar Ezio avusese pur şi simplu noroc până acum. Trebuia să fugă de acolo, şi cât mai repede. Alte două săgeţi zbârnâiră pe lângă el.

— N-ai ieşire! mugi căpitanul în urma lui. Mai bine întoarce-te şi-nfruntă-mă, câine bătrân şi neputincios!

Trase iarăşi.

Ezio inspiră adânc şi sări, se prinse de rama de sus a altei uşi, apoi pendulă, astfel că izbuti să ajungă pe acoperişul plat din lut al unei căsuţe, îl traversă în fugă, spre partea opusă şi altă săgeată îi şuieră pe la ureche.

— Stai locului şi mori! răcni căpitanul. Ţi-a venit clipa şi trebuie s-o accepţi, chiar dacă-i departe de coteţul tău nenorocit din Roma! Aşa că vino să-ţi înfrunţi soarta!

Ezio văzu că toţi soldaţii alergau spre partea din spate a satului, pentru a-i tăia retragerea, însă asta însemna că-l lăsaseră pe căpitan izolat, cu excepţia celor doi sergenţi ai săi, iar tolba cu săgeţi i se golise.

Sătenii se împrăştiaseră de mult şi se pitiseră prin casele lor.

Asasinul se ghemui după zidul scund ce înconjura acoperişul, îşi luă săculeţii din piele din spate şi fixă hamul pistolului pe încheietura mâinii drepte.

— De ce n-abandonezi? continuă căpitanul să strige şi-şi trase sabia din teacă.

Ezio se ridică în picioare.

— N-am învăţat niciodată cum s-o fac, răspunse el cu glas limpede şi înălţă pistolul.

Căpitanul privi arma şi, pentru o fracţiune de secundă, pe chip i se citiră panica şi teama, după care urlă către însoţitorii lui:

— La o parte!

Îi îmbrânci şi sări din foişor pe pământ. Ezio trase şi-l nimeri în plină săritură, lovindu-l în genunchiul stâng. Cu un zbieret de durere, căpitanul atinse solul, se izbi cu capul de un bolovan şi se mai rostogoli câţiva paşi. Sergenţii dădură bir cu fugiţii.

Ezio traversă piaţa pustie. Niciun soldat nu se întorsese. Fie teama de asasin îi convinsese că era într-adevăr o fiinţă supranaturală, fie dragostea pentru căpitanul lor nu fusese chiar foarte mare. Liniştea era deplină; se auzeau doar ţăcănitul monoton al morii de apă şi scâncetele de agonie ale templierului.

Căpitanul îl privi drept în ochi pe Ezio, care se apropia.

— Blestemat să fii! mârâi el. Ce mai aştepţi? Dă-i drumul si omoară-mă!

— Ai asupra ta ceva ce-mi trebuie, zise Ezio calm şi-şi încărcă pistolul.

Căpitanul privi arma.

— Văd că dulăul bătrân mai poate muşca încă, şuieră el printre dinţii încleştaţi.

Sângele îi şiroia din genunchi şi din rana mai serioasă de la tâmpla stângă.

— Unde-i cartea pe care o porţi cu tine?

Căpitanul îl privi cu viclenie.

— Te referi la vechiul jurnal al lui Niccolò Polo? Ştii de existenţa lui? Mă surprinzi, Asasinule.

— Sunt plin de surprize, îi răspunde Ezio. Dă-mi-o.

Văzând că n-avea încotro, căpitanul icni şi scoase de sub el mică o carte veche legată în piele, mare cam de treizeci de centimetri pe cincisprezece. Mâna îi tremură şi scăpă cartea în ţărână.

O privi apoi şi chicoti, dar râsul îi muri în gât transformat într-un horcăit.

— Ia-o, zise el. Noi i-am aflat toate secretele şi am găsit deja prima dintre cele cinci chei. Când le vom găsi pe celelalte, Marele Templu şi toată puterea din el vor fi ale noastre.

Ezio îl privi cu milă.

— Ai fost amăgit, ostaşule. In Masyaf nu există niciun templu străvechi. Doar o bibliotecă, plină de înţelepciune.

— Asasinule, îl privi căpitanul, strămoşul tău Altaïr a controlat vreme de şaizeci de ani Mărul Edenului. El a câştigat mult mai mult decât ceea ce tu numeşti „înţelepciune”. El a aflat... totul!

Ezio se gândi la cuvintele acelea. Ştia că Mărul era ascuns în siguranţă în cripta unei biserici din Roma – el şi Machiavelli se îngrijiseră de asta. Apoi însă atenţia îi fu atrasă de un icnet brusc şi ascuţit de durere dinspre căpitan. Cât timp vorbiseră, sângele îi siroise din răni, iar acum bărbatul era cuprins de paloarea morţii. Pe chipul lui apăru o expresie neaşteptat de senină şi se lăsă pe spate, cu o ultimă, prelungă şi suspinată răsuflare.

Asasinul îl privi o clipă.

— Ai fost un adevărat bastardo, zise el, dar – cu toate astea – Requiescat in Pace.

Se aplecă şi, cu mâna sa înmănuşată, îi închise ochii cu blândeţe.

Roata morii continua să ţăcăne. În rest era tăcere.

Ezio luă cartea de jos şi o răsuci în mâini. Pe coperta ei era imprimat un simbol a cărui poleire se decolorase de mult. Blazonul Frăţiei Asasinilor. Surâzând uşor, o deschise la prima pagină.

LA CROCIATA SECRETA

Niccolò Polo

MASYAF, giugno, MCCLVII

COSTANTINOPOLI, gennaio, MCCLVIII

Citind cuvintele acelea, Ezio şuieră încetişor. „Constantinopol”, îşi zise el. „Bineânţeles...”

Capitolul 16

Briza se înteţi şi Ezio ridică ochii din cartea lui Niccolò Polo, pe care o ţinea deschisă în poală, sub tenda de pe puntea dunetei unei baghlah mari. Corabia spinteca apele albastre şi limpezi ale Mării Albe, cu focul şi vela dreptunghiulară astfel ridicate încât să profite din plin de vântul favorabil.

Călătoria din Latakia, de pe coasta siriană, îl purtase mai întâi în Cipru. Următoarea escală fusese Rodos, unde atenţia îi fusese reţinută de sosirea la bord a unui pasager nou, o femeie frumoasă de vreo treizeci de ani, purtând veşminte verzi care se asortau perfect cu părul ei arămiu-auriu. Continuase apoi prin arhipelagul Dodecanez, spre nord, către Dardanele şi, în cele din urmă, spre Marea Marmara.

Acum călătoria se apropia de destinaţia finală. Corăbierii se strigau între ei, în vreme ce pasagerii se înşiruiau în lungul copastiei ca să vadă măreţul Constantinopol ce se ridica treptat la prova babord, sclipind sub razele puternice ale soarelui la nici doi kilometri depărtare. Privindu-l, Ezio încercă să identifice părţi din oraş pe harta cumpărată din portul sirian înainte de îmbarcare. Lângă el stătea un otoman tânăr cu straie scumpe, probabil încă adolescent, în mod clar cunoscător al oraşului. În cursul călătoriei, el şi Ezio obişnuiseră să se salute din cap când se întâlneau. Acum tânărul era ocupat cu un astrolab marinăresc cu care făcea măsurători notate apoi într-un carneţel cu scoarţe fildeşii ce-i atârna de un şnur de mătase la brâu.

— Ce-i acolo? întrebă Ezio, arătând în depărtare.

Dorea să ştie cât mai multe cu putinţă despre Constantinopol înainte de a debarca. Vestea evadării lui din ghearele templierilor în Masyaf avea să-l urmeze în scurt timp şi trebuia să acţioneze rapid.

— Acela este cartierul Baiazid. Moscheea mare a fost construită de sultan acum cinci ani, iar în spatele ei se pot zări acoperişurile Marelui Bazar.

— Am înţeles, zise Ezio şi miji ochii înaintea razelor soarelui pentru a vedea mai bine, regretând că Leonardo nu izbutise să construiască instrumentul despre care vorbea întruna – un soi de tub dotat cu lentile care se putea lungi –, prin care lucrurile aflate departe păreau mai apropiate.

— Să ai grijă de pungă când mergi în bazar, îl sfătui tânărul. Pe acolo se învârt fel de fel de oameni.

— Ca în orice souk.

Evet, zâmbi tânărul. Iar acolo, unde vezi turnurile acelea, este cartierul imperial. Cupola cenuşie este a vechii biserici Hagia Sofia. Desigur, acum e moschee. Şi dincolo de ea – vezi o clădire galbenă şi lungă, de fapt un complex de mai multe clădiri, cu două cupole joase apropiate şi o turlă? Acela este Palatul Topkapî, una dintre primele clădiri pe care le-am construit după cucerire... şi încă se lucrează la ea.

— Acolo locuieşte sultanul Baiazid?

Chipul tânărului se înnegura puţin.

— Aşa ar trebui... dar nu. Cel puţin, nu deocamdată.

— Trebuie să-l vizitez.

— Ar fi bine să te asiguri mai întâi că ai fost invitat!

Briza se domoli şi velele unduiră. Marinarii strânseră focul. Pilotul coti uşor prova corăbiei, astfel că înaintea ochilor pasagerilor apăru altă parte a oraşului.

— Vezi moscheea aceea? continuă tânărul, parcă dorind să îndepărteze conversaţia de la Palatul Topkapî. Este moscheea Fatih – prima clădire construită de sultanul Mehmet I pentru a celebra victoria asupra bizantinilor. Desigur, când a ajuns el aici, nu mai rămăseseră prea mulţi bizantini. Imperiul lor se prăbuşise deja de mult. El a vrut însă ca moscheea lui să fie mai minunată decât Hagia Sofia. După cum vezi, n-a prea reuşit.

— A încercat totuşi, comentă Ezio diplomat privind clădirea magnifică.

— Mehmet a fost furios, urmă tânărul. Se spune c-ar fi poruncit ca arhitectului să-i fie tăiat braţul, ca pedeapsă, dar, desigur, nu-i decât o legendă. Sinan a fost un arhitect prea bun pentru ca Mehmet să fi vrut să-i facă vreun rău.

— Spuneai că sultanul nu locuieşte aici? reveni discret asasinul la subiectul care-i stârnise curiozitatea.

— Baiazid? Nu. Expresia nemulţumită reapăru pe chipul tânărului. Sultanul este un om măreţ, deşi pârjolul tinereţii i-a fost înlocuit de pietate şi discreţie. Din păcate însă este în conflict cu unul dintre fiii lui – Selim –, iar asta înseamnă un război care mocneşte de câţiva ani între ei.

Baghlah naviga în lungul zidurilor din sudul oraşului, pentru ca apoi să cotească spre nord şi să intre în Bosfor. La scurt timp după aceea, un golf uriaş se deschise la babord şi corabia pătrunse în el, peste lanţul uriaş ce atârna de-a curmezişul gurii sale. Lanţul era coborât acum, dar putea fi ridicat pentru a închide portul în caz de urgenţă sau de război.

— După cucerire lanţul n-a mai fost utilizat, comentă tânărul. La urma urmelor, nu-l oprise pe Mehmet.

— Mi se pare totuşi o măsură utilă de siguranţă, rosti Ezio.

— Noi numim locul ăsta Haliç, spuse tânărul. Cornul de Aur. Iar acolo, pe latura de nord, este Turnul Galata. Compatrioţii tăi genovezi l-au construit acum o sută cincizeci de ani. Pe atunci ei îl numeau Christea Turris. Firesc, nu-i aşa? Eşti din Genova?

— Sunt florentin.

— Ah, ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate.

— Florenţa este un oraş bun.

Affedersiniz. Nu sunt îndeajuns de familiarizat cu partea voastră din lume. Mulţi dintre compatrioţii voştri continuă totuşi să trăiască aici. Faimosul vostru Marco Polo, de pildă – tatăl lui, Niccolò, a făcut negoţ aici acum mai bine de două sute de ani împreună cu fratele lui. Tânărul zâmbi, cercetând chipul lui Ezio, după care îşi întoarse atenţia la Turnul Galata. Ar putea exista o cale prin care să ajungi în vârf. Străjile lui pot fi... convinse. De acolo ai panorama cea mai minunată asupra întregului oraş.

— Ar fi... cu adevărat grozav.

Tânărul îl privi.

— Cred că ai auzit de un alt faimos compatriot al tău, care mi se pare că încă trăieşte. Leonardo da Vinci?

— Da, numele mi se pare cunoscut.

— Acum mai puţin de un deceniu, sultanul nostru i-a cerut lui Sayin da Vinci bei să construiască un pod peste Corn.

Ezio zâmbi, amintindu-şi că Leonardo îi pomenise cândva, în treacăt, de subiectul acela, îşi putea închipui entuziasmul prietenului său faţă de un asemenea proiect.

— Şi ce s-a-ntâmplat? întrebă el. Nu văd nici urmă de pod, nicăieri.

Tânărul deschise larg braţele.

— Mi s-a spus că proiectul era minunat, dar, din păcate, planul n-a fost aprobat niciodată. Până la urmă sultanul l-a considerat prea ambiţios.

Non mi sorprende, murmură asasinul pe jumătate pentru sine şi arătă după aceea spre alt turn. Acela este un far?

Tânărul îi urmări privirea către insuliţa de la pupa.

— Da. Unul foarte vechi. Cred că are mai bine de unsprezece veacuri. Se numeşte Kiz Kulesi... ştii turca?

— Prea puţin.

— Atunci îţi voi traduce. Asta înseamnă „Turnul Fecioarei”. A fost numit aşa după fiica unui sultan care a murit acolo muşcată de un şarpe.

— Şi de ce locuia într-un far?

Timarul zâmbi.

— Tocmai ca să evite şerpii. Uite, acum poţi vedea Apeductul lui Valens. Vezi şirul acela dublu de arcade? Romanii au fost nişte constructori ai naibii de buni. Când eram copil, îmi plăcea să mă caţăr pe acolo.

— Pare o căţărare interesantă.

— Vorbeşti ca şi cum ţi-ar plăcea s-o-ncerci!

Ezio surâse.

— Nu poţi să ştii niciodată, îi răspunse el.

Tânărul deschise gura pentru a spune ceva, apoi se răzgândi şi o închise la loc. Expresia sa, când îl privi pe Ezio, nu era răutăcioasă, dar asasinul ştiu exact ce gândea: un bătrân care încearcă să-şi ignore vârsta.

— De unde vii? schimbă el vorba.

Tânărul flutură din mână nepăsător.

— Ah... de pe Pământul Sfânt. Mai bine zis, de pe pământurile noastre sfinte: Mecca şi Medina. Orice bun musulman trebuie să facă pelerinajul acesta măcar o dată în cursul vieţii.

— Tu pari să-l fi făcut destul de devreme.

— Da, poţi spune asta.

Priviră în tăcere oraşul care luneca pe lângă ei, în timp ce străbăteau Cornul de Aur spre locul de ancorare.

— În Europa nu există niciun oraş cu atâtea clădiri înalte, zise Ezio.

— Ah, dar să ştii că partea asta din Constantinopol este în Europa, preciza tânărul. Aceea – arătă el spre est, peste Bosfor – este partea din Asia.

— Există graniţe pe care nici otomanii nu le pot muta, comentă Ezio.

— Foarte puţine, îi răspunse celălalt pe un ton care asasinului i se păru defensiv. Schimbă apoi subiectul: Ai spus că eşti italian – din Florenţa – dar vesmintele tale n-o arată. Şi, iartă-mă că ţi-o spun, pari ca şi cum n-ai mai fi ieşit din ele de foarte multă vreme. Călătoreşti de mult?

Si, da molto tempo. Am plecat din Roma acum douăsprezece luni în căutarea... inspiraţiei. Şi căutarea aceea m-a adus aici.

Tânărul aruncă o privire spre cartea din mâna lui, dar nu spuse nimic. Nici Ezio nu dorea să dezvăluie mai multe. Se rezemă de balustrada copastiei şi privi zidurile oraşului şi celelalte corăbii, din toate ţările lumii, strâns apropiate unele de altele în danele lor, în vreme ce baghlah trecea lent pe lângă ele.

— Când eram copil, rosti el după o vreme, tata îmi povestea istorii despre căderea Constantinopolului. Se petrecuse cu şase ani înainte de naşterea mea.

Tânărul îşi împachetă grijuliu astrolabul într-o cutie din piele ce-i atârna de o curea peste umăr.

— Noi îi spunem oraşului Kostantiniyye.

— Şi nu-i acelaşi lucru?

— Noi îl conducem acum. Dar ai dreptate. Kostantiniyye, Bizanţ, Nea Roma, Mărul Roşu – ce contează de fapt? Se spune că Mehmet ar fi vrut să-l redenumească Islam-bul – „Acolo unde înfloreşte Islamul” –, dar nu-i decât altă legendă. Şi totuşi unii folosesc numele acela. Deşi, desigur, cei mai educaţi dintre noi ştiu că ar trebui să se numească Istan-bol – „Spre Oraş”. Tânărul făcu o pauză scurtă. Ce istorii ţi-a povestit tatăl tău? Despre curajoşii creştini care au fost înfrânţi de turcii depravaţi?

— Nu. Nici vorbă de aşa ceva.

Tânărul oftă.

— Bănuiesc că morala oricărei istorii este pe potriva temperamentului celui care o spune.

Ezio se îndreptă de spate. Majoritatea muşchilor săi îşi reveniseră în decursul lungului voiaj, totuşi continua să simtă o durere într-o parte.

— În privinţa asta putem fi de acord, zise el.

Tânărul zâmbi, cald şi autentic.

Güzel! Mă bucur. Kostantiniyye este un oraş pentru toate rasele şi toate credinţele. Chiar şi pentru bizantinii care au mai rămas. Şi pentru învăţăceii ca mine sau pentru... călătorii ca tine.

Conversaţia le fu întreruptă de un cuplu de tineri căsătoriţi selgiucizi, care treceau pe punte pe lângă ei. Ezio şi tânărul tăcură şi traseră cu urechea la discuţia lor; orice informaţie pe care o putea căpăta despre oraş avea să fie de interes pentru asasin.

— Tata nu mai poate face faţă la toate încălcările legii, zicea soţul. Dacă situaţia se va înrăutăţi, va trebui să-nchidă prăvălia.

— Vor înceta, răspunse soţia lui. Poate când se va întoarce sultanul.

— Ha-ha! pufni bărbatul sarcastic. Baiazid este slab. Îi ignoră pe parveniţii bizantini, şi uite care-i rezultatul – kargasha!

Soţia lui îi făcu semn să tacă.

— N-ar trebui să spui asemenea lucruri.

— De ce să nu le spun? Este adevărul. Tata este un om cinstit şi hoţii îl jefuiesc fără milă.

Ezio îi întrerupse.

— Scuzaţi-mă... mi-a fost imposibil să nu vă aud...

Soţia aruncă o privire încărcată de reproşuri spre bărbatul ei. Acesta însă se întoarse către asasin şi-i spuse.

Affedersiniz, efendi, îmi dau seama că eşti un călător. Dacă vei rămâne în oraş, vizitează, te rog, prăvălia tatălui meu. Covoarele lui sunt cele mai bune din tot imperiul şi-ţi va oferi un preţ bun. Făcu o pauză. Tata este un om bun, dar hoţii aproape că i-au distrus afacerea.

Ar fi spus mai multe, însă soţia îl trase grăbit de acolo.

Ezio schimbă o privire cu interlocutorul său de până atunci, care ţinea în mână un pahar de şerbet ce-i fusese adus probabil de un slujitor. Tânărul înălţă paharul spre el.

— Nu doreşti unul? Este foarte înviorător şi va mai dura o vreme până andocăm.

— Ar fi minunat.

Tânărul încuviinţă din cap către slujitor, care se retrase. Pe lângă ei trecu un grup de soldaţi otomani, care reveneau acasă după un stagiu militar în Dodecanez şi discutau despre oraşul în care se întorceau. Ezio îi salută din cap şi li se alătură pentru câteva clipe, pe când tânărul se întoarse cu spatele şi rămase singur, scriind grăbit în carneţelul cu scoarţe fildeşii.

— Eu aş vrea să ştiu de ce se mai încăpăţânează tâlharii ăştia bizantini, zise un soldat. Au avut parte de ocazia lor, odată, şi aproape c-au distrus oraşul.

— Când a sosit sultanul Mehmet, aici nu trăiau nici patruzeci de mii de oameni... şi trăiau în mizerie, interveni altul.

Aynen oyle! zise un al treilea. Exact aşa! Şi acum – uitaţi-vă şi voi! Trei sute de mii de locuitori şi înfloreşte iarăşi, pentru prima dată după atâtea veacuri. Noi ne-am făcut partea.

— Am făcut oraşul din nou puternic, zise al doilea soldat. L-am reclădit!

— Da, spuse primul, dar bizantinii nu-nţeleg lucrurile aşa. Ei nu fac decât să cauzeze necazuri, cu orice ocazie li s-ar ivi.

— Cum îi pot recunoaşte? se interesă Ezio.

— Ţine-te departe de orice mercenari pe care-i vezi purtând veşminte roşiatice, din pânză grosolană, îl lămuri primul soldat. Ăia sunt bizantini. Şi nu sunt deloc amabili.

Soldaţii se îndepărtară, chemaţi de un subofiţer pentru a se pregăti de debarcare. Tânărul interlocutor al lui Ezio i se alătură din nou. În aceeaşi clipă apăru şi slujitorul său, aducând şerbetul pentru asasin.

— Vezi? rosti tânărul. În ciuda frumuseţii sale, Kostantiniyye nu este totuşi locul cel mai perfect din lume.

— Dar există un asemenea loc?

Capitolul 17

Corabia lor ancorase, iar pasagerii şi echipajul mişunau de colo colo, încurcându-se reciproc, în vreme ce funii de amarare erau azvârlite celor de pe mal, iar pasarelele erau coborâte.

Ezio revenise în cabina sa pentru a-şi lua săculeţii de piele, singurul lui bagaj. După ce ajungea pe uscat, avea să vadă dacă îi mai trebuia şi altceva. Slujitorul tânărului său companion aranjase pe punte trei cufere legate în piele şi aşteptau hamali care să le ducă pe mal. Ezio şi noul său prieten se pregătiră de despărţire.

Tânărul oftă.

— Mă aşteaptă atâta muncă acum... totuşi este bine să fii acasă.

— Eşti mult prea tânăr ca să-ţi faci griji despre muncă, ragazzo!

Privirea lui Ezio fu distrasă de apariţia femeii roşcate cu veşminte verzi, care se agita în jurul unui bagaj mare, ce părea greu. Tânărul îi urmări privirea.

— Când eram de vârsta ta, interesele mele erau... erau în principal...

Privind-o pe femeie, asasinul nu-şi mai termină fraza. Se uita la mişcările trupului ei, care i se citea pe sub rochie. Ea ridică ochii şi i se păru că-l priveşte.

Salve! îi spuse Ezio.

Ea nu-l observă însă şi asasinul reveni spre companionul său, care-l privea amuzat.

— Incredibil, rosti tânărul. M-ar surprinde să aflu că ai făcut vreodată ceva.

— Aşa spunea şi mama, surâse Ezio uşor melancolic.

În cele din urmă, trapele din copastii fură desfăcute şi mulţimea pasagerilor ce aştepta dădu năvală înainte.

— A fost o plăcere să te cunosc, beyefendi, rosti tânărul şi făcu o plecăciune scurtă în faţa lui Ezio. Sper că vei găsi ceva care să-ţi atragă interesul cât timp vei sta aici.

— Sunt convins că aşa va fi.

Tânărul se îndepărtă, dar Ezio mai zăbovi, privind-o pe femeia care se străduia să ridice bagajul – pe care nu dorea să-l încredinţeze niciunui hamal –, în timp ce se îndrepta spre pasarelă.

Era pe punctul să se apropie şi s-o ajute, când văzu că tânărul i-o luase înainte.

— Pot fi de ajutor, doamna mea? o întrebă el.

Femeia îl privi şi zâmbi. Ezio se gândi că zâmbetul acela era mai letal decât orice săgeată de arbaletă. Dar nu fusese îndreptat spre el.

— Mulţumesc, dragul meu, răspunse ea şi tânărul, făcându-i semn slujitorului să se îndepărteze, ridică personal bagajul pe umăr şi o urmă spre chei.

— Un cărturar şi un gentleman! strigă asasinul după el. Eşti plin de surprize.

Tânărul se întoarse şi zâmbi iarăşi.

— Foarte puţine, prietene, zise el. Foarte puţine. Ridică o mână. Allaha ismarladik! Domnul să te binecuvânteze!

Ezio privi cum femeia, urmată de tânăr, fu înghiţită de mulţime. Apoi deveni conştient de faptul că, la rândul său, era privit de un bărbat ce stătea ceva mai departe de gloata de pe chei. Părea un ins dur, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu surtuc alb şi diagonală roşie, şi pantaloni negri îndesaţi în cizme galbene. Păr lung şi negru, barbă, şi patru cuţite pentru aruncat, vârâte într-o teacă aflată sus pe umărul stâng. Purta de asemenea iatagan, iar pe antebraţul drept avea o apărătoare din trei plăci de oţel suprapuse ca solzii de şarpe. Ezio se încordă şi privi cu mai multă luare aminte, şi i se păru, dar nu fu sigur, că întrezăreşte hamul unui pumnal secret imediat sub mâna dreaptă a bărbatului. Surtucul avea glugă, dar aceasta era coborâtă şi părul răvăşit al insului era strâns cu o basma galbenă mare.

Asasinul coborî încet pasarela spre chei. Bărbatul se apropie de el, iar când ajunse la doi paşi depărtare, se opri, zâmbi prudent, apoi făcu o plecăciune adâncă.

— Bun-venit, Frate! Dacă legenda nu este o minciună, atunci tu eşti cel pe care mi-am dorit mereu să-l întâlnesc. Faimosul Maestru şi Mentor – Ezio Auditore da... Se opri şi demnitatea îl părăsi. La-la-la! încheie el.

Prego? făcu Ezio amuzat.

— Iartă-mă, dar nu-mi este tocmai uşor să vorbesc în italiană.

— Sunt Ezio da Firenze. Acela este oraşul meu natal.

— Ceea ce înseamnă că eu aş fi... Yusuf Tazim da Istanbul! îmi place asta!

— Istanbul... Aha, deci aşa numeşti tu oraşul acesta.

— Este un nume favorit printre localnici. Dă-mi voie să-ţi iau bagajele, domnule...

— Nu, mulţumesc.

— Cum doreşti. Bun-venit, Mentorule! Mă bucur că ai sosit în cele din urmă. Îţi voi arăta oraşul.

— De unde ai ştiut să mă aştepţi?

— Sora ta a scris din Roma, ca să anunţe Frăţia de aici. De asemenea, am primit vorbă despre isprăvile tale de la o iscoadă a noastră din Masyaf. Aşa că am vegheat docurile săptămâni la rând, sperând şi aşteptând să soseşti. Yusuf îşi dădu seama că Ezio continua să fie suspicios. Sora ta, Claudia, a scris – vezi? Îi ştiu numele! Şi-ţi pot arăta scrisoarea. O am la mine. Ştiam că nu vei lua de bună orice afirmaţie.

— Văd că porţi un pumnal secret.

— Şi cine altul decât un membru al Frăţiei ar avea acces la aşa ceva?

Ezio se destinse, puţin. Purtarea lui Yusuf deveni brusc gravă.

— Vino.

Puse o mână pe umărul lui Ezio şi-l călăuzi prin mulţimea ca un furnicar. Pasajele ticsite prin care-l conduse, mărginite pe ambele părţi de tarabe ce vindeau tot soiul de mărfuri sub un caleidoscop de copertine colorate, erau pline, după cum se părea, de oameni de toate rasele şi din toate naţiile de pe pământ. Creştini, evrei şi musulmani se târguiau de zor între ei, iar strigătele în turcă ale vânzătorilor se amestecau cu altele în greacă, francă şi arabă. Cât despre italiană, Ezio recunoscuse accentele din Veneţia, Genova şi Florenţa înainte să fi ajuns la prima răspântie. Dar mai erau şi alte graiuri, pe care le recunoscu numai pe jumătate, sau pe care le putu doar ghici: armeana, bulgara, sârba şi persana. De asemenea, o limbă guturală pe care n-o identifică defel, vorbită de bărbaţi înalţi şi cu pielea albă, cu părul şi bărbile roşcate lungi şi în neorânduială.

— Bun sosit în cartierul Galata, radie încântat Yusuf. Multe veacuri n-a fost decât gazda orfanilor din Europa şi Asia deopotrivă. În tot oraşul, nu vei găsi mai multă diversitate ca aici. Acela este de altfel şi motivul pentru care noi, Asasinii, avem sediul în zonă.

— Du-mă la sediu.

Yusuf încuviinţă energic.

Kesinlikle, Mentorule. Imediat! Frăţia de aici este nerăbdătoare să-l cunoască pe cel care a băgat familia Borgia sub pământ!

Hohoti încântat.

— Toată lumea din oraş ştie deja de sosirea mea?

— De îndată ce te-am zărit, am trimis un băiat să ducă vorba. În tot cazul, încăierarea ta cu templierii din Ţara Sfântă n-a trecut neobservată. Pentru aşa ceva nici n-am mai fi avut nevoie de iscoada noastră!

Ezio căzu pe gânduri.

— Când am pornit în călătoria aceasta, spuse el, violenţa era foarte departe de mintea mea. Căutam doar înţelepciunea, îl privi pe celălalt: Conţinutul bibliotecii lui Altaïr.

Yusuf râse din nou, dar mai puţin sigur pe sine.

— Nu ştiai că-i închisă şi pecetluită de două veacuri şi jumătate?

Ezio râse şi el, scurt.

— Nu. Bănuisem aşa ceva, dar, recunosc, nu mă aşteptasem deloc s-o găsesc păzită de templieri.

Yusuf redeveni serios. Ajunseseră pe străzi mai puţin populate şi încetiniseră pasul.

— Este îngrijorător, spuse turcul. Acum cinci ani, influenţa templierilor aici era minimă. Exista doar o facţiune mică, care visa să readucă tronul Bizanţului.

Ajunseseră într-o piaţetă şi Yusuf îl trase pe Ezio într-o parte, ca să-i arate patru bărbaţi strânşi într-un colţ întunecos. Purtau armuri cenuşii mate peste tunici grosolane din lână roşie şi veste din piele.

— Uite un grup al lor. Nu te uita spre ei, spuse Yusuf cu glas scăzut şi privi în jur. De la o zi la alta, sunt tot mai mulţi. Iar ei ştiu ceea ce ştim şi noi toţi, că sultanul Baiazid este pe ducă. Aşa că privesc atenţi şi aşteaptă clipa prielnică. Cred că este posibil să încerce ceva spectaculos.

— Dar nu există un moştenitor al tronului otoman? întrebă Ezio surprins.

— Ba da şi tocmai asta-i problema... fiindcă sunt doi! Doi fii furioşi. Deja e ceva obişnuit la monarhii noştri. Când sultanul tuşeşte, fiii îşi scot iataganele din teacă.

Ezio căzu pe gânduri, amintindu-şi ce-i spusese tânărul de pe corabie.

— Prinşi între templieri şi otomani, cred că sânteţi extrem de ocupaţi, zise el.

— Ezio, efendi, îţi spun cu toată sinceritatea că abia dacă am timp să-mi lustruiesc sabia.

În clipa aceea se auzi o împuşcătură şi un glonţ se înfipse în perete la câţiva centimetri în stânga capului său.

Capitolul 18

Yusuf se aruncă fulgerător în spatele unui şir de butoaie cu mirodenii, urmat prompt de Ezio.

— Vorbeşti de diavol – şi iată-l! exclamă turcul, încruntat, după ce ridicase puţin capul, cât să-l vadă pe ţintaş reîncărcându-şi arma de cealaltă parte a pieţei.

— Se pare că prietenilor noştri bizantini de acolo nu le place să fie priviţi.

— O să m-ocup eu de cel cu muscheta, zise Yusuf. Evaluă din ochi distanţa dintre el şi ţintă, apoi întinse braţul şi scoase un cuţit pentru aruncat din teaca lor de pe umăr. Îl azvârli cu o mişcare fulgerătoare, iar cuţitul traversă piaţa, rotindu-se de trei ori, înainte de a se înfige în gâtul bărbatului, exact când acesta voia să tragă din nou. Între timp prietenii lui porniseră deja în alergare spre ei, cu săbiile în mâini.

— N-avem unde fugi, comentă Ezio şi-şi scoase iataganul din teacă.

— Botezul focului pentru tine, spuse Yusuf, şi abia ai sosit. Çok üzüldüm.

— Nu te mai gândi la asta, îi răspunse Ezio amuzat.

Prinsese destulă turcă pentru a şti că noul lui camarad spunea că-i pare rău.

Yusuf îşi scoase de asemenea sabia şi, împreună, săriră din ascunzătoare pentru a înfrunta inamicii. Veşmintele le erau mai uşoare decât ale celor trei oponenţi, ceea ce le oferea mai puţină protecţie, însă mai multă mobilitate. Ezio înţelese rapid când ciocni armele cu primul bizantin că avea de-a face cu un luptător foarte bine instruit. Pe de altă parte, el nu se obişnuise încă pe deplin cu iataganul.

Yusuf continua să sporovăiască în timp ce luptau. El însă îi ştia pe inamicii aceştia, şi în plus era cu vreo cincisprezece ani mai tânăr ca Ezio.

— Tot oraşul se grăbeşte să te întâmpine – mai întâi regenţii, ca mine, iar acum, şobolanii!

Ezio se concentra asupra luptei. La început avu dificultăţi majore, după care se adaptă la sabia sa uşoară şi flexibilă şi descoperi că tăişul ei curbat îi îmbunătăţea incredibil loviturile prin pendulare. O dată sau de două ori, Yusuf, care era atent la Mentorul său, îi strigă instrucţiuni utile şi sfârşi prin a-i arunca o privire admirativă.

Inanilmaz! Un maestru în acţiune!

Fusese totuşi neatent cu o secundă prea mult şi un bizantin reuşi să-i spintece mâneca stângă şi să-i cresteze antebraţul. Se retrase involuntar, iar atacatorul îl urmă rapid, pentru a-şi exploata avantajul. Ezio îşi îmbrânci cu violenţă propriul oponent şi sări în ajutorul prietenului său, strecurându-se între Yusuf şi bizantin şi parând cu apărătoarea braţului stâng o lovitură ce putea fi fatală. Mişcarea aceea îl dezechilibră pe bizantin suficient timp pentru ca Yusuf să-şi revină şi, la rândul său, să respingă alt mercenar care venea din spatele lui Ezio, aplicându-i o lovitură fatală în vreme ce asasinul florentin îl termină pe al doilea bărbat. Ultimul bizantin rămas în picioare, un bărbat voinic cu maxilarul inferior ca dăltuit în stâncă, păru neliniştit pentru întâia oară.

Tesekkür ederim, spuse Yusuf, gâfâind.

Bir sey degil.

Eşti chiar atât de talentat?

— La bordul baghlah am avut destul timp să învăţ să spun „mulţumesc” şi „cu plăcere”.

— Atenţie!

Bizantinul voinic se repezea asupra lor, mugind şi ţinând într-o mână o spadă masivă, iar în cealaltă un buzdugan.

— În numele lui Allah, zise Yusuf, crezusem c-a luat-o la fugă de acum.

Făcu un pas rapid într-o parte şi întinse piciorul, punându-i piedică, astfel că, purtat de elan, bizantinul căzu cu toată greutatea peste un butoi cu mirodenii, înfigându-se cu capul într-un morman aromat de pulbere galbenă, unde rămase imobil.

După ce privi în jur, Ezio îşi şterse arma şi o vârî în teacă. Yusuf îl imită.

— Ai o tehnică curioasă, Mentorule. Fente multe şi luptă puţină. Aşa pare. Dar când loveşti...

— Gândesc ca o mangustă, iar inamicul meu este cobra.

— Frumoasă comparaţie.

— Mă străduiesc.

Yusuf privi din nou în jur.

— Ar fi bine să-i dăm drumul. Cred că ajunge cu distracţia pe ziua de azi.

Abia terminase de rostit cuvintele acelea, când, atraşi de zgomotele luptei, alţi mercenari bizantini apărură în goană în piaţetă.

Ezio redeveni brusc alert şi trase sabia din teacă.

Apoi însă latura opusă a pieţei se umplu de soldaţi, purtând alte uniforme – tunici albastre şi fesuri conice, negre.

— Stai, aşteaptă! îl opri Yusuf.

Nou-sosiţii îi atacară pe mercenari, determinându-i destul de repede să se retragă şi porniră apoi în urmărirea lor, astfel încât dispărură din piaţetă.

— Aceia erau soldaţii otomani obişnuiţi, zise Yusuf ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Ezio. Nu erau ieniceri, care sunt trupele de elită şi-i vei recunoaşte imediat când îi vei vedea. Însă toţi soldaţii otomani îi urăsc pe tâlharii ăştia bizantini, ceea ce este în avantajul Asasinilor.

— Şi cât de mare este avantajul ăsta?

Yusuf deschise braţele.

— Destul de mic, trebuie să recunosc. La fel ca bizantinii, şi ei te vor ucide dacă-i priveşti într-un fel care nu le place. Deosebirea este că otomanilor le pare rău după aceea.

— Ce mişcător!

Turcul rânji larg.

— Să ştii că nu-i chiar atât de rău. Pentru prima dată după multe decenii, noi, Asasinii, sântem numeroşi aici. N-a fost mereu aşa. Sub împăraţii bizantini, eram vânaţi şi ucişi pe loc.

— Ar fi bine să-mi povesteşti despre asta, spuse Ezio pe când îşi reluară drumul spre sediul Frăţiei.

Yusuf îşi frecă bărbia gânditor.

— Ultimul împărat, Constantin – al unsprezecelea cu numele acesta –, a domnit doar trei ani. Sultanul nostru Mehmet a avut grijă de asta. Dar potrivit tuturor relatărilor, Constantin n-a fost un om prea rău. El a fost ultimul împărat roman într-o descendenţă care dura de un mileniu.

— Scuteşte-mă de lecţia de istorie, îl întrerupse Ezio. Vreau doar să ştiu cu cine ne confruntăm.

— Chestia este că până în momentul când Mehmet a cucerit oraşul, nu mai rămăsese aproape nimic din el şi nici din vechiul Imperiu Bizantin. Se spunea chiar că Constantin era atât de falit, încât îşi înlocuise nestematele de pe veşminte cu imitaţii din sticlă.

— Mi se rupe inima pentru el.

— A fost un om curajos. A refuzat propunerea de a-i fi cruţată viaţa în schimbul predării oraşului şi a murit în luptă. Spiritul nu i-a fost împărtăşit însă şi de doi dintre nepoţii lui. Unul dintre ei a murit acum câţiva ani, dar al doilea...

Yusuf rămase gânditor, fără să-şi încheie fraza.

— Este împotriva noastră?

— Oho, poţi să pui prinsoare. Şi este împotriva otomanilor. De fapt, împotriva conducătorilor otomani.

— Unde se află acum?

Yusuf păru nesigur.

— Cine ştie? în exil, undeva? Dar dacă mai este în viaţă, cu siguranţă plănuieşte ceva. Făcu o pauză. Se spune că, la un moment dat, a fost destul de apropiat de Rodrigo Borgia.

Ezio se încorda auzind numele acela.

— Spaniolul?

— Exact. Cel pe care l-ai ucis tu în cele din urmă.

— Propriul lui fiu a făcut-o.

— Mda, ei n-au fost niciodată tocmai Sfânta Familie, aşa-i?

— Continuă!

— Rodrigo a fost de asemenea apropiat de un selgiucid pe nume Cem. Totul a fost foarte secret şi nici chiar noi Asasinii n-am aflat asta, decât mult mai târziu.

Ezio aprobă din cap. Auzise povestea aceea.

— Dacă-mi amintesc bine, Cem era un soi de aventurier.

— Era unul dintre fraţii actualului sultan, dar voia de asemenea tronul, aşa că Baiazid l-a alungat. A sfârşit sub arest la domiciliu în Italia, ocazie cu care s-a împrietenit cu Rodrigo.

— Îmi amintesc, încuviinţă Ezio, pentru ca apoi să continue povestea. Rodrigo credea că s-ar putea folosi de ambiţiile lui Cem ca să cucerească Constantinopolul pentru sine. Însă Frăţia a reuşit să-l asasineze pe Cem în Capua acum cincisprezece ani. Şi în felul acela s-a pus capăt planului lor.

— Ceea ce nu înseamnă însă că ne-am ales cu multe mulţumiri pentru asta.

— Misiunea noastră n-a fost întemeiată ca să primim mulţumiri.

Yusuf plecă fruntea.

— Da, Mentorule, am fost şi eu instruit, totuşi trebuie să recunoşti că a fost o lovitură bine executată.

Ezio rămase tăcut aşa că, după câteva secunde, turcul reluă:

— Cei doi nepoţi de care am amintit erau fiii altui frate a lui Baiazid, Tomas. Şi ei fuseseră exilaţi, alături de tatăl lor.

— De ce?

— Poate că n-o să-ţi vină să crezi, dar... Tomas voia şi el tronul otoman. Îţi sună familiar?

— Îmi vorbeşti cumva despre familia Borgia?

Yusuf chicoti.

— Numele acestei familii este Paleologul. Dar ai dreptate, este aproape acelaşi lucru. După moartea lui Cem, ambii nepoţi au fugit în Europa. Unul a rămas acolo, încercând să strângă o oştire, ca să cucerească Constantinopolul – a dat greş, desigur, şi a murit, aşa cum am zis, acum şaptesprezece ani, fără urmaşi şi sărac lipit. Celălalt însă... ei bine, s-a întors, a renunţat la orice ambiţii imperiale, a fost graţiat şi chiar a servit pentru o vreme în Flota militară. După aceea a părut că se mulţumeşte cu o viaţă de lux şi aventuri amoroase.

— Dar acum a dispărut?

— În tot cazul n-a mai fost văzut.

— Şi nu-i cunoaştem numele?

— Foloseşte multe nume, dar n-am izbutit să-i dăm de urmă.

— Şi el plănuieşte aşadar ceva?

— Da. În plus, are legături cu templierii.

— Un ins care trebuie ţinut sub observaţie.

— Dacă va apărea la suprafaţă, vom şti.

— Câţi ani are?

— Se spune că s-ar fi născut în anul cuceririi lui Mehmet, ceea ce înseamnă că ar fi cu numai vreo cinci ani mai vârstnic decât tine.

— În cazul ăsta, mai are încă destulă vlagă în el.

Yusuf îl privi pe Ezio.

— Judecând după faptele tale, aş zice că da.

Se uită apoi în jur. Drumul îi purtase adânc în inima oraşului.

— Aproape c-am ajuns, spuse el. Pe-aici.

Cotiră din nou, pe o străduţă strâmtă, răcoroasă şi adumbrită în ciuda strălucirii soarelui care încerca, fără sorţi de izbândă, să pătrundă prin spaţiile înguste dintre casele de pe ambele părţi. Yusuf se opri în faţa unei uşiţe verzi, modeste, şi ridică inelul de bronz cu care se ciocănea. Bătu apoi un soi de cod, atât de încet, încât Ezio se întrebă ce aveau să audă cei dinăuntru. Dar după numai câteva secunde, uşa fu deschisă de o fată cu umeri laţi şi şolduri înguste, care purta blazonul Asasinilor pe catarama centurii ce-i încingea mijlocul.

Ezio intră într-o curte spaţioasă, cu viţe verzi ce se căţărau pe zidurile galbene. În curte se găsea un grup de tineri şi tinere, care-l priviră cu veneraţie când Yusuf, cu un gest teatral, se întoarse spre el şi rosti:

— Mentorule, salută-ţi familia extinsă.

Florentinul făcu un pas în faţă.

Salute a voi, Assassini. Este o onoare să găsesc prieteni atât de apropiaţi aşa departe de casă.

Spre groaza lui se simţi mişcat până la lacrimi. Poate că tensiunile din ultimele ore îl ajunseseră şi oricum era încă obosit după drum.

Yusuf se întoarse către camarazii lui din sucursala Constantinopol a Frăţiei Asasinilor.

— Vedeţi, prieteni? Mentorul nostru nu se teme să plângă în mod public înaintea învăţăceilor lui.

Ezio îşi şterse obrajii cu o mână înmănuşată şi zâmbi.

— Nu vă temeţi, nu va deveni un obicei.

— Mentorul a sosit doar de câteva ceasuri în oraşul nostru, rosti Yusuf cu seriozitate, însă vestea este deja cunoscută. Pe drumul încoace am fost atacaţi. Se pare că mercenarii au început din nou să acţioneze. De aceea, vreau ca voi – şi indică trei bărbaţi şi două femei –, Dogan, Kasim, Heyreddin, Evraniki şi Irini, să verificaţi imediat zona!

Cei cinci se ridicară în tăcere, se plecară înaintea lui Ezio şi ieşiră.

— Restul, înapoi la treabă, ordonă Yusuf şi ceilalţi Asasini se împrăştiară.

Rămaşi singuri, turcul se întoarse către Ezio cu o privire îngrijorată pe chip.

— Mentorule, armele şi armura ta arată că trebuie recondiţionate... iar veşmintele – iartă-mă că ţi-o spun – îţi sunt într-o stare jalnică. Te vom ajuta, dar avem foarte puţini bani.

Ezio îi zâmbi.

— Nu-ţi fie teamă, n-am nevoie de bani. Şi prefer să mă îngrijesc singur de propria-mi persoană. Este momentul să explorez pe cont propriu oraşul, să-l simt intrându-mi în sânge.

— Nu vrei să te odihneşti mai întâi? Să te revigorezi?

— Vremea de odihnă va sosi după îndeplinirea misiunii.

Ezio făcu o pauză. Luă de pe umăr săculeţii şi scoase pumnalul secret rupt.

— Cunoşti vreun fierar sau armurier iscusit şi de încredere ca să-l repare?

Yusuf examină arma, după care, încet şi cu părere de rău, clătină din cap.

— Ştiu că acesta este unul dintre pumnalele originale, realizate potrivit instrucţiunilor lui Altaïr din Codexul găsit de tatăl tău, dar ceea ce doreşti s-ar putea să fie imposibil de făcut. Dacă nu vom izbuti totuşi să-l reparăm, vom avea grijă să nu pleci neânarmat. Lasă-ţi însă armele cu mine – acum nu vei avea nevoie de ele –, iar eu le voi curăţa şi ascuţi. Şi când te vei întoarce, te vor aştepta straie curate.

— Îţi sunt recunoscător.

Ezio porni spre uşă. Când ajunse acolo, păzitoarea ei, tânără şi blondă, plecă ochii sfioasă.

— Azize va fi călăuza ta, dacă doreşti să te-nsoţească, Mentorule, sugeră Yusuf.

Ezio se întoarse către el.

— Nu, voi merge singur.

Capitolul 19

Asasinul dorea într-adevăr să fie singur, deoarece avea nevoie de răgaz ca să-şi adune gândurile. Merse într-o tavernă din cartierul genovez şi se întări cu o sticlă de vin Pigato şi maccaroni in brodo simplă. Petrecu apoi restul după-amiezii familiarizându-se amănunţit cu cartierul Galata şi evită orice necazuri, contopindu-se cu mulţimea de câte ori întâlnea patrule otomane sau bande de mercenari bizantini. Arăta ca mulţi alţi pelerini prăfuiţi şi murdari, care cutreierau străzile pitoreşti, haotice şi incitante ale oraşului.

După ce se declară mulţumit, se întoarse la sediu, când primele opaiţe începeau să fie aprinse în interioarele întunecate ale prăvăliilor, iar în lokantas se întindeau mesele. Îl aşteptau Yusuf şi câţiva dintre oamenii săi.

Turcul se apropie imediat de el, părând foarte încântat de sine.

— Slavă cerului, Mentorule! Mă bucur să te revăd... şi teafăr. Ne-am temut să nu te fi pierdut în viciile marelui oraş!

— Eşti melodramatic, îi răspunse Ezio zâmbind. Cât despre vicii, grazie, dar mă mulţumesc cu ale mele.

— Sper să fii de acord cu pregătirile pe care le-am făcut în absenţa ta.

Îl conduse pe Ezio într-o cameră, unde îl aştepta un rând de haine complet noi. Lângă ele, aşezate ordonat pe o masă din stejar, se aflau armele lui, ascuţite, unse şi strălucind ca noi. Le fusese adăugată o arbaletă.

— Am pus pumnalul rupt într-un loc sigur, zise turcul. Dar am văzut că n-ai pumnal-cârlig{6}, aşa că ţi-am pregătit unul.

— „Pumnal-cârlig”?

— Da. Uite aici.

Yusuf îşi trase mâneca şi dezvălui ceea ce Ezio crezuse iniţial că era un pumnal secret. Dar când turcul îl activă şi arma îi sări în palmă, văzu că era o versiune mult mai completă. Lama telescopică a acestei arme se termina printr-un cârlig din oţel călit.

— Fascinant, rosti Ezio.

— N-ai mai văzut niciunul până acum? Eu am crescut folosindu-le.

— Arată-mi.

Yusuf luă un pumnal-cârlig nou de la unul dintre Asasinii prezenţi, care-l ţinea pregătit, şi i-l aruncă lui Ezio. Florentinul îşi trecu pumnalul secret rămas intact de pe încheietura dreaptă pe cea stângă, sub apărătoare, apoi prinse pumnalul-cârlig pe încheietura dreaptă. Îi simţi greutatea nefamiliară şi exersă eliberarea şi retragerea sa. Îi părea rău că nu era prezent şi Leonardo să-l vadă.

— Ar fi mai bine să-mi faci o demonstraţie.

— Imediat, dacă eşti pregătit.

— Sunt la fel de pregătit ca oricând.

— Atunci urmează-mă şi fii atent la tot ce fac.

Ieşiră din casă şi porniră pe stradă, în lumina sfârşitului după-amiezii către un spaţiu pustiu aflat în mijlocul unui grup de clădiri înalte din cărămidă. Yusuf alese una dintre ele, ale cărei ziduri erau decorate cu brâuri orizontale de cărămizi smălţuite, ieşite în relief, dispuse la intervale de câte trei metri. Turcul porni în alergare spre clădire, sări când ajunse la ea, folosind ca trambulină două butoaie pentru apă plasate lângă bază, şi, eliberând pumnalul-cârlig, îl folosi ca să se agate de primul brâu de cărămizi. Apoi se trase în sus, îşi folosi inerţia mişcării pentru a se agăţa de brâul de deasupra şi tot aşa, până ajunse pe acoperişul clădirii. Totul dură doar câteva secunde.

Ezio inspiră adânc şi-l urmă. Trecu de primele două brâuri fără greutate, ba chiar găsi experienţa stimulatoare, dar aproape că rată priza pe al treilea brâu şi pentru o clipă pendulă periculos spre exterior, până se corectă fără să piardă momentul de inerţie. La scurt timp după aceea, ajunse pe acoperiş lângă Yusuf.

— Nu te opri ca să gândeşti, îi zise turcul. Foloseşte-ţi instinctele şi lasă cârligul să facă treaba. Văd deja că după alte două-trei ascensiuni ca astea, o să stăpâneşti tehnica. Înveţi repede, Mentorule.

— Sunt nevoit.

Yusuf zâmbi. Îşi extinse din nou arma şi-i arătă lui Ezio detaliul.

— Pumnalul-cârlig otoman standard are două părţi, vezi? Cârligul şi pumnalul propriu-zis, astfel că poţi folosi una sau alta dintre ele în mod independent. Un concept elegant, nu crezi?

— Păcat că n-am avut aşa ceva în trecut.

— Poate că pe atunci nu aveai nevoie de ele. Vino!

Sări de pe un acoperiş pe altul şi Ezio îl urmă, amintindu-şi zilele îndepărtate când fugise după fratele său Federico pe acoperişurile Florenţei. Yusuf îl duse în locuri unde putu să exerseze, departe de ochi iscoditori, şi după ce Ezio încheie alte trei ascensiuni, din ce în ce mai sigur pe sine, turcul se întoarse către el şi rosti cu o scânteiere jucăuşă în ochi:

— Încă nu s-a întunecat. Ce zici de o provocare şi mai mare?

Va bene, surâse larg Ezio. Să-i dăm drumul.

Yusuf porni din nou în goană pe străzile ce începuseră să se golească, până ajunseră la baza Turnului Galata.

— În timp de pace, aici nu există străjeri, decât dacă sunt aprinse torţe pe parapete. Nu vom fi stingheriţi. Haide!

Ezio privi turnul înalt şi înghiţi nodul din gât.

— O să te descurci bine. Urmează-mă, fă-o şi nu gândi deloc. Caţără-te fără să te gândeşti la nimic. Şi – ţi-o repet – lasă cârligul să facă toată partea grea. În zidărie există multe crăpături şi proeminenţe – o să fii de-a dreptul răsfăţat cu o ofertă atât de mare de locuri în care să te agăţi.

Yusuf râse apoi încurajator şi porni. Modul iscusit în care-şi folosea instrumentul făcea să pară că ar fi mers pur şi simplu – ba chiar ar fi alergat – drept în sus pe zidul turnului. După câteva momente, gâfâind, dar triumfător, Ezio i se alătură pe acoperiş şi privi în jur. Aşa cum spusese tânărul de pe corabie, panorama oraşului văzut de la înălţime era minunată. Iar Ezio nu trebuise să aştepte permisiunea vreunui birocrat ca s-o admire. Identifică toate punctele de referinţă pe care i le arătase tânărul de pe puntea baghlah şi se folosi de ocazie pentru a se familiariza şi mai bine cu planul oraşului. Dar o altă părticică a minţii sale absorbi pur şi simplu frumuseţea Constantinopolului în lumina roşu-aurie a soarelui ce apunea, o lumină care-i reamintea de părul femeii frumoase alături de care călătorise pe corabie şi care-l privise cu indiferenţă.

— Bun-venit în Istanbul, Mentorule, rosti Yusuf privindu-l. Răspântia Lumii.

— Acum înţeleg de ce l-au numit aşa.

— Multe generaţii au condus oraşul ăsta, dar nu l-au înrobit niciodată. Indiferent ce jug i-ar fi pus pe grumaz, indiferent cât de neglijat sau de jefuit ar fi, el îşi revine de fiecare dată.

— Pare un loc minunat să-l ai drept cămin.

— Da, aşa este.

După două minute, Yusuf se apropie de marginea turnului şi privi în jos. Se întoarse din nou spre Ezio.

— Facem concurs? întrebă el şi, fără să aştepte o replică, se aruncă de pe parapet într-un uluitor Salt al Credinţei.

Ezio îl privi coborând, ca un şoim în picaj, şi aterizând în siguranţă într-o căruţă cu fân pe care o vizase deja, la peste cincizeci de metri mai jos. Oftă şi mai rămase o clipă privind oraşul care se întindea fermecător dedesubtul lui. Marele Oraş. Primul Oraş. Urmaşul Romei Antice. Constantinopolul avea vârsta de o mie de ani şi fusese populat la un moment dat de sute de mii de locuitori, în trecutul nu foarte îndepărtat, când Roma şi Florenţa nu erau decât nişte sătucuri prin comparaţie cu el. Fusese prădat şi devastat, iar asasinul ştia că frumuseţea legendară a trecutului dispăruse pentru totdeauna; totuşi, Constantinopolul îşi uluise mereu atacatorii şi pe cei care căutaseră să-l supună şi, aşa cum spusese Yusuf, nu fusese niciodată subjugat cu adevărat.

Ezio privi în jur pentru ultima dată, cercetând orizontul cu ochi atenţi, îşi stăpâni tristeţea profundă care-i umplu inima.

Apoi, la rândul său, făcu propriul Salt al Credinţei.

Capitolul 20

În dimineaţa următoare, Ezio şi Yusuf stătură în curtea sediului Asasinilor şi examinară planurile întinse pe masă, stabilindu-şi următoarea acţiune. În minţile lor nu exista nicio îndoială că în scurtă vreme în oraş aveau să sosească curieri de la Masyaf, dacă nu cumva şi sosiseră deja, şi că trebuia anticipat un atac concertat al templierilor.

— Ordinul Templierilor este ca o hidră, reflectă Ezio. Îi tai un cap şi cresc alte două.

— Nu şi în Roma, Mentorule. Acolo ai avut tu grijă de asta.

Ezio tăcu. Încercă pe buricele degetului tăişul pumnalului-cârlig pe care-l ungea.

— Yusuf, să ştii că sunt chiar impresionat de arma asta. Fraţii mei din Roma vor avea de câştigat s-o aibă în echipamentul lor.

— Nu-i greu de copiat, răspunse Yusuf. Doar să recunoaşteţi a cui a fost ideea iniţială.

— Am nevoie de mai mult timp cu ea, zise Ezio, fără să ştie că urma să-l capete din plin, deoarece peste nici o clipă, uşa dinspre stradă se deschise brusc, înainte ca Azize să fi avut timp să ajungă la ea, şi înăuntru năvăli Kasim, unul dintre locotenenţii lui Yusuf, cu ochii holbaţi.

— Yusuf-bei – vino repede!

Yusuf se ridică imediat.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Un atac, pe două fronturi! Bârlogurile{7} noastre Galata şi Marele Bazar.

— Nu se opresc niciodată. Zi de zi, aceleaşi veşti proaste, mormăi Yusuf furios şi se întoarse către Ezio. Ar putea oare acesta să fie atacul cel mare de care te temeai?

— N-am cum să ştiu, dar trebuie să ne ocupăm de el.

— Bineânţeles. Ai chef de luptă cu săbiile?

— Cred că ştii deja răspunsul la întrebarea asta. O să fac ceea ce trebuie.

— Ăsta-i omul care-mi place! E timpul să-ţi pui pumnalul-cârlig cu adevărat la treabă! Haidem!

Capitolul 21

Porniră de îndată în goană peste acoperişuri în direcţia Bârlogului Galata. Când se apropiară, coborâră în stradă, ca să fie mai puţini vizibili pentru arbaletrierii bizantini, înaintarea le era însă blocată de o unitate de mercenari înarmaţi până în dinţi, care le porunciră, ameninţător, să se întoarcă. Se prefăcură că se retrag câţiva paşi şi se sfătuiră.

— Foloseşte-ţi pumnalul-cârlig, Mentorule, zise Yusuf. Există o cale sigură prin care putem trece de ucigaşii ăştia, rapid şi fără luptă.

— Aşa ceva ar fi grozav.

— Priveşte atunci. Noi îi spunem „cârlig rostogolit{8}”. Fără alte cuvinte, Yusuf se întoarse către şirul de mercenari care se întindea de-a curmezişul străzii, îl alese pe unul dintre ei şi sprintă către el cât putu de repede, înainte ca bărbatul acela sau oricare dintre tovarăşii lui să poată reacţiona, Yusuf sări în aer imediat în faţa ţintei sale, aplecându-se înainte cu pumnalul-cârlig extins si-şi coborî braţul drept pentru a prinde cu cârligul spatele centurii sale. După aceea execută un salt mortal peste el, îşi eliberă arma şi-şi continuă alergarea, îndepărtându-se de mercenarii stupefiaţi, înainte ca aceştia să fi avut timp să se regrupeze complet, Ezio urmă exemplul lui Yusuf, iar când făcu saltul mortal peste ţinta sa, o prinse de gât şi o doborăî, apoi ateriză la câţiva metri mai departe şi se alătură în fugă tovarăşului său.

Întâlniră însă alţi soldaţi, iar Ezio deprinse cu această ocazie încă o metodă de la prietenul lui selgiucid. De data asta, Yusuf coborî mult cârligul, se aplecă atunci când se apropie de ţintă şi-şi trecu arma pe după o gleznă a oponentului, doborându-l în trecere. O dată în plus, Ezio îi copie cu exactitate mişcările şi-l ajunse repede din urmă pe conducătorul Asasinilor din Istanbul.

— Pe ăsta îl numim „cârlig alergat”{9}, rânji Yusuf. Văd însă că ai un talent înnăscut. Te-ai descurcat excelent.

— A fost cât pe-aici să mă-mpiedic. Trebuie să mai exersez.

— O să capeţi suficiente ocazii de antrenament.

— Atenţie, vin alţii!

Ajunseseră la intersecţia a patru străzi, pustii acum deoarece luptele îi determinaseră pe locuitori să se refugieze în casele lor şi să baricadeze uşile din toate părţile. De data asta însă erau încolţiţi – grupuri mari de bizantini se apropiau de ei, tropăind, din toate părţile.

— Ce facem acum? întrebă Ezio, scoţând iataganul din teacă şi eliberând pumnalul secret de la mâna stângă.

— Pune-le la loc, Mentorule. Când oboseşte să mai alerge, un Asasin al locului călătoreşte prin văzduh.

Ezio îl urmă pe Yusuf, care se caţără pe zidul cel mai apropiat, folosindu-se de cârlig, pe care-l mânuia de acum tot mai abil. După ce ajunseră sus, observă că pe multe acoperişuri din zona aceea existau stâlpi solizi din lemn, de la care plecau frânghii smolite, bine întinse în sus şi în jos spre alţi stâlpi de pe alte acoperişuri, toate legate laolaltă prin vinciuri, palane şi scripeţi. Un asemenea stâlp se găsea pe acoperişul lor, chiar lângă ei.

— Am născocit sistemul ăsta ca să transportăm mărfuri de la un depozit la altul şi de la depozite la prăvălii, explică Yusuf. Îl poţi găsi în diverse cartiere, prin tot oraşul. Este mult mai rapid decât pe străzi, care sunt mai înguste şi de obicei aglomerate. Şi este de asemenea mult mai rapid pentru noi.

Ezio privi strada de dedesubt, unde bizantinii încercau să spargă uşa clădirii, ca să pătrundă înăuntru. Armurile lor erau prea grele ca să le permită să urce pe ziduri, aşa că deciseseră să-i atace din interior.

— Ar fi bine să ne grăbim.

— Pentru asta foloseşti tot pumnalul-cârlig, spuse Yusuf. Agăţi cârligul de o frânghie, te ţii bine şi-ţi faci vânt să porneşti – atât doar că, desigur, nu poţi decât să cobori!

— Încep să văd de ce aţi inventat arma asta – e perfectă pentru Constantinopol.

— Asta aşa e. Yusuf privi şi el scurt pe strada de dedesubt. Ai însă dreptate, trebuie să ne grăbim.

Cercetă repede din priviri acoperişurile din jur. Cam la o sută de metri depărtare, pe acoperişul unei clădiri mai scunde decât a lor, zări un cercetaş bizantin, cu spatele la ei, care supraveghea oraşul ce se întindea dedesubtul său.

— Îl vezi pe tipul ăla? întrebă Yusuf.

— Da.

— Şi mai este unul, uite acolo, în stânga – pe acoperişul cu care face legătura.

— L-am văzut.

— O să ne ocupăm de ei.

Yusuf îşi extinse pumnalul-cârlig şi-i prinse cârligul peste frânghie. Ridică apoi mâna cealaltă, oprindu-l pe Ezio care se pregătea să-l imite.

— Nu mă urma imediat. Dă-mi voie să-ţi arăt cum se face.

— Mă bucur să învăţ obiceiurile din ţara asta.

— Noi am numit-o „linia-fulger”{10}. Fii atent!

Yusuf aşteptă până când al doilea cercetaş privi în altă direcţie, apoi se lăsă cu toată greutatea pe frânghie. Funia se tensionă, dar rezistă. După aceea turcul ridică picioarele şi peste o clipă cobora silenţios prin aer către primul cercetaş care nu bănuia nimic. În ultima clipă, Yusuf desprinse cârligul de pe funie şi se lăsă să cadă de la doi metri înălţime peste ţinta lui, pendulând pumnalul ca s-o spintece din lateral. Îi prinse trupul şi-l coborî cu grijă pe acoperiş, apoi păşi iute la adăpostul unei dependinţe micuţe. De acolo slobozi un ţipăt scurt, strangulat.

Strigătul acela îl alertă pe al doilea cercetaş, care se răsuci fulgerător şi privi în direcţia sa.

— Ajutor, camarade! Asasini! strigă Yusuf în greacă, cu glas sugrumat.

— Ţin-te bine, sosesc! strigă celălalt şi porni în goană pe acoperiş ca să-şi ajute tovarăşul.

În clipa aceea Yusuf îi făcu semn lui Ezio, care lunecă la rândul său ca o rachetă pe frânghie, la timp ca să cadă fatal în spinarea celui de-al doilea cercetaş, ce îngenunchease de acum lângă camaradul său căzut.

Yusuf i se alătură lângă cele două leşuri.

— Nici măcar n-ai transpirat, chicoti el, apoi deveni imediat serios şi continuă: Văd că te poţi descurca şi singur, aşa că-s de părere că-i timpul să ne despărţim. Eu o să mă duc la Bazar să văd ce se-ntâmplă cu Bârlogul nostru de acolo. Tu du-te la Galata şi ajută-i.

— Spune-mi în ce direcţie s-o iau.

Yusuf arătă peste acoperişuri.

— Vezi turnul?

— Da.

— Bârlogul este exact lângă el. Eu nu pot să fiu în două locuri în acelaşi timp, dar acum, fiindcă eşti aici, nu mai e nevoie. Slavă lui Allah că ai venit, Mentorule! Fără ajutorul tău...

— V-aţi descurcat bine şi până acum.

Yusuf îi prinse mâna.

Haydi rastgele, Ezio. Mult noroc!

— Şi ţie mult noroc.

Yusuf se întoarse către sud, în timp ce Ezio alergă peste olanele roşcate ale acoperişurilor, până găsi alt sistem de frânghii. Navigând rapid de la un stâlp la altul şi călătorind astfel mult mai iute decât dacă ar fi mers pe străzi, coborî în cele din urmă spre baza turnului şi următoarea lui bătălie.

Capitolul 22

Ezio ajunse într-o perioadă de acalmie în luptă şi reuşi să se strecoare în Bârlog fără să fie zărit. Acolo fu întâmpinat de Dogan, unul dintre locotenenţii Asasini pe care-l cunoscuse deja.

— Mentorule, ce onoare! Yusuf nu este cu tine?

— Nu, templierii au lansat alt atac – împotriva Bârlogului nostru din Marele Bazar – şi Yusuf a plecat acolo. Ezio făcu o pauză. Care-i situaţia aici?

Dogan îşi şterse fruntea.

— Am respins avangarda, dar ei s-au retras şi aşteaptă întăriri.

— Oamenii tăi sunt pregătiţi?

Dogan zâmbi reţinut, încurajat de entuziasmul şi încrederea Mentorului.

— Acum, după sosirea ta aici, da – sunt!

— Din ce parte este probabil să sosească următorul atac?

— Dinspre nord. Ei cred că aceea e partea noastră cea mai slabă.

— Atunci ar fi bine să ne asigurăm că-i cea mai puternică. Dogan îi reamplasă pe Asasini potrivit instrucţiunilor lui Ezio, astfel că erau pregătiţi în momentul lansării contraatacului templierilor. Lupta fu violentă, dar în acelaşi timp scurtă, lăsând cincisprezece mercenari morţi în piaţa de lângă turnul unde se afla Bârlogul. Pierderile Asasinilor se ridicau la trei răniţi, doi bărbaţi şi o femeie, dar niciun mort. Pentru templieri fusese un dezastru.

— Nu se vor întoarce prea curând, îi spuse Dogan lui Ezio după ce totul se termină.

— Să sperăm. Din experienţa mea, templierilor nu le place să fie înfrânţi.

— Ei bine, dacă vor încerca să atace din nou aici, va trebui să înveţe să se obişnuiască cu înfrângerile.

Ezio surâse şi-l bătu pe Dogan pe umăr.

— Astea-s vorbele pe care-mi place să le aud!

Se pregăti apoi să plece.

— Unde mergi acum? îl întrebă celălalt.

— Să mă alătur lui Yusuf, la Bârlogul Marele Bazar. Trimite-mi vorbă acolo, dacă templierii se regrupează totuşi.

— În eventualitatea aceea improbabilă, vei fi primul care va afla.

— Şi îngrijeşte-te de răniţi. Sergentul tău are o tăietură urâtă la cap.

— Chiar acum se ocupă cineva de el.

— Pot să ajung acolo cu sistemul liniilor-fulger?

— Doar după ce ajungi pe malul sudic al Cornului. Va trebui să-l traversezi însă cu bacul. Este calea cea mai rapidă spre peninsulă.

— Cu bacul?

— Trebuia să existe un pod, dar nu ştiu din ce motiv n-a mai fost construit niciodată.

— Ah, da, făcu Ezio. îmi amintesc că cineva a menţionat asta. Întinse mâna. Allaha ismarladik.

Güle güle, zâmbi Dogan.

Bârlogul la care trebuia să ajungă Ezio se afla nu departe de Bazar, în cartierul imperial, între Bazarul propriu-zis şi vechea biserică Hagia Sofia, transformată acum de otomani în moschee. Luptele însă aveau loc mai spre sud-vest, aproape de docurile de pe malurile sudice ale oraşului. Asasinul rămase câteva clipe pe un acoperiş şi observă bătălia, care era în plină desfăşurare pe străzile şi cheiurile de sub el. De la un stâlp din apropiere, o funie se întindea până într-un loc unde-l zări pe Yusuf, pe doc, cu spatele spre apă, în toiul încăierării. Se lupta cu şase mercenari voinici, iar tovarăşii săi erau prea ocupaţi ei înşişi pentru a-i sări în ajutor. Ezio îşi agăţă cârligul de frânghie şi porni coborârea într-acolo. Sări de pe funie de la trei-patru metri înălţime şi-şi răşchira braţele şi picioarele, cu pumnalul secret al mâinii stângi extins, astfel încât să aterizeze pe spinările a doi atacatori ai lui Yusuf, pe care-i doborî. Aceştia muriră înainte să fi avut timp să reacţioneze şi Ezio rămase locului când ceilalţi patru se întoarseră la unison spre el, oferindu-i astfel lui Yusuf răgazul necesar pentru a-i ocoli prin flanc. Asasinul menţinu pumnalul-cârlig extins.

Când cei patru templieri se năpustiră urlând asupra florentinului, Yusuf sări asupra lor din lateral, acţionându-şi rapid propriul pumnal secret. Un soldat uriaş ajunsese lângă Ezio şi-l silise să se retragă cu spatele până la zidul unui antrepozit, când asasinul îşi aminti de metoda cârlig rostogolit şi o folosi pentru a scăpa, după care îşi puse la pământ adversarul şi-i dădu lovitura de graţie cu pumnalul secret. Între timp, Yusuf îi lichidase pe alţi doi, iar supravieţuitorul din grup preferase să dea bir cu fugiţii.

În rest se părea că luptele se domoliseră pe măsură ce oamenii lui Yusuf îi dominau pe templieri, care într-un final se pierdură, blestemând, în adâncurile oraşului, spre nord.

— Mă bucur c-ai ajuns la timp ca să-i cunoşti pe noii mei tovarăşi de joacă, zise Yusuf. Îşi şterse sabia şi o vârî în teacă, apoi îşi retrase pumnalul secret, iar Ezio făcu la fel. Ai luptat ca un tigru, prietene, ca un bărbat care nu vrea să întârzie la propria lui... nuntă.

— N-ai vrut să spui înmormântare?

— Nu cred că te-ar deranja să întârzii la ea.

— Ei bine, dacă vorbim despre o nuntă, am întârziat deja cu vreo douăzeci şi cinci de ani. Ezio îşi alungă dispoziţia sumbră şi-şi îndreptă umerii. Am ajuns la timp ca să salvez Bârlogul Bazar?

Yusuf strânse din umeri cu regret.

— Vai, nu. Abia am izbutit să ne salvăm propriile piei. Bârlogul Bazar a fost capturat. Din păcate, am ajuns prea târziu ca să-l recâştig. Ei se instalaseră deja prea bine.

— Nu dispera. Bârlogul Galata e-n siguranţă. Asasinii pe care i-am folosit acolo ni se pot alătura aici.

Yusuf se lumină la faţă.

— Cu „armata” mea dublată ca număr vom recuceri Bazarul împreună! Haide! Pe-aici!

Capitolul 23

Merseră pe străzile comerciale şi prin labirintul masiv şi scânteietor al soukului însuşi, splendidul şi animatul Mare Bazar roşu-auriu, cu nenumăratele lui pasaje pline de prăvălioare ce vindeau de toate, de la parfumuri la mirodenii, de la piei de oaie la covoare persane scumpe din Isfahan şi Kabul, mobile din lemn de cedru, săbii şi armuri, ibrice pentru cafea din aramă şi argint, cu gâturi înalte şi ciocuri şerpuitoare, pahare în formă de lalea pentru ceai, ca şi altele mai mari, dar mai înguste, pentru şerbet – un corn al abundenţei, care vindea tot ce-şi putea dori sau închipui un om, într-o hărmălaie de glasuri ascuţite de vânzători ce vorbeau în cel puţin douăsprezece graiuri diferite.

După ce depăşiră bazarul mergând pe lângă latura sa nordică, ajunseră pe străzile din apropierea Bârlogului. Aici, prezenţa templierilor era evidentă. Pe clădiri atârnau stindardele lor şi Ezio văzu că negustorii care aveau tarabe în zonă erau terorizaţi de brute bizantine.

— După cum vezi, spuse Yusuf, când templierii preiau controlul asupra unui cartier, le place s-o anunţe în mod ostentativ. Este o bătălie constantă pentru a-i ţine la distanţă: nimic nu le place mai mult decât să ne toarne sare pe răni după fiecare victorie pe care o obţin.

— Şi sultanul de ce nu face nimic? Ăsta-i oraşul lui!

— Sultanul Baiazid este departe, iar guvernatorul nu are destule resurse otomane pentru a controla situaţia. Dacă n-am fi noi...

Yusuf nu-şi termină fraza, ci schimbă subiectul.

— Sultanul este în război cu fiul lui, Selim, la multe leghe spre nord-vest. E plecat de ani buni, cel puţin de la marele cutremur din 1509, dar şi înainte era aproape mereu absent. Este orb faţă de toate tulburările astea.

— Cutremurul?

Ezio îşi aminti că vestea respectivă ajunsese la Roma. Mai bine de o sută de moschei fuseseră transformate în ruine, alături de alte o mie de clădiri, şi zece mii de cetăţeni îşi pierduseră viaţa.

— Trebuia să-l fi văzut. Noi l-am poreclit „Mica Judecată de Apoi”. Valurile uriaşe pe care le-a stârnit în Marea Marmara aproape că au dărâmat digul de sud. Însă ochii sultanului au rămas închişi, chiar şi faţă de avertismentul acela.

— Aha, dar ochii tăi sunt deschişi, si?

— Ca două luni pline, crede-mă.

Ajunseseră la o karesi mare, deschisă, plină de mercenari templieri, care începură să-i privească suspicios când traversară piaţa.

— Sunt prea mulţi ca să luptăm direct cu ei, zise Yusuf. Mai bine folosim una dintr-astea.

Scotoci în taşca sa şi scoase o bombă.

— Ce-i asta, întrebă Ezio, o fumigenă? Hmm. Nu sunt sigur că ne va fi de folos aici.

Yusuf izbucni în râs.

— Fumigenă? Dragă Ezio – Mentorule –, este totuşi momentul ca italienii să intre şi ei în secolul al şaisprezecelea. Bombele astea nu camuflează, ci distrag. Priveşte!

Ezio rămase în spate, când Yusuf aruncă bomba la ceva depărtare de ei. Aceasta explodă inofensiv, dar azvârli în aer o ploaie de monede micuţe, aparent din aur, care se revărsară peste mercenari. Atenţia le fu imediat distrasă de la Asasini şi se grăbiră să culeagă monedele, îmbrâncindu-i pe civilii din jur care încercau să li se alăture.

— Ce-a fost asta? întrebă Ezio uluit, pe când îşi urmau drumul fără să se mai teamă acum că vor fi opriţi.

Yusuf surâse şiret.

— Noi îi spunem Bomba de Aur. Este umplută cu monede făcute din pirită – care arată exact precum cele din aur, dar sunt foarte ieftin de produs.

Ezio văzu cum soldaţii se împrăştiară, interesaţi acum exclusiv de „aurul nebunilor”.

— Vezi? continuă Yusuf. Nu se pot abţine. Haide totuşi să părăsim locul ăsta înainte să le fi cules pe toate.

— Azi eşti plin de surprize.

— Construirea de bombe este o nouă pasiune a noastră, pe care am deprins-o de la chinezi. Ne ocupăm de ea cu foarte mult entuziasm.

— E clar c-am început să ruginesc. Totuşi un prieten al meu mi-a construit cândva nişte grenade, în Spania, cu mult timp în urmă, aşa că ştiu câte ceva despre subiect. Va trebui să mă-nveţi tehnicile noi.

— Cu plăcere, totuşi... cine-i Mentorul aici, Ezio? încep să mă-ntreb.

— Ajunge cu glumele, Asasinule! zâmbi florentinul şi-l strânse cu afecţiune de umăr pe celălalt.

Străduţa îngustă pe care mergeau se deschise în altă piaţă, în care, ca peste tot în acest cartier controlat de templieri, se afla un grup mare de mercenari bizantini. Ei auziseră rumoarea din karesi vecină şi păreau încordaţi. Yusuf scoase o mână de bombe micuţe din taşcă şi i le întinse lui Ezio.

— E rândul tău, îi spuse. Fă-mă mândru de tine. Vântul bate din spatele nostru, aşa că n-ar trebui s-avem probleme.

Bizantinii porniseră deja spre cei doi Asasini, trăgându-şi săbiile din teci. Ezio scoase cuiele celor trei bombe pe care le avea în mâini şi le aruncă spre mercenarii care se apropiau. Bombele explodară în contact cu solul, cu pocnete slabe, inofensive, şi, pentru o clipă, păru că nu se întâmplase nimic altceva. Apoi însă templierii şovăiră şi schimbară priviri, icnind şi încercând să-şi şteargă uniformele care erau acoperite cu un lichid vâscos, urât mirositor. Se retraseră în grabă.

— Uite cum s-au dus, comentă Yusuf. Vor mai trece zile bune înainte ca femeile lor să-i mai primească în paturile conjugale.

— Alta dintre surprizele tale?

— Au fost bombe cu ulei de dihor. Foarte eficiente, dacă alegi bine momentul şi nu stai în bătaia vântului!

— Mulţumesc pentru avertisment.

— Care avertisment?

— Exact.

— Haide repede. Aproape am ajuns.

Traversară karesi şi porniră pe altă stradă, mai largă, dar mărginită de prăvălii cu ferestrele bătute în scânduri. Yusuf se opri la una dintre ele şi împinse grijuliu uşa, care se deschise uşor. În spatele ei era o curte simplă, cu câteva butoaie şi lăzi stivuite lângă peretele îndepărtat. În mijloc se găsea o trapă deschisă, de unde coborau trepte din piatră. În colţul din stânga al curţii se ridica un foişor.

— Aşa cum mă aşteptasem, murmură Yusuf, apoi se întoarse către Ezio şi vorbi grăbit: Acesta este unul dintre Bârlogurile noastre subterane. Pare abandonat, ştiu, dar dedesubt templierii îl păzesc cu vigilenţă. Printre ei se numără un căpitan ticălos. Te pot ruga să-l găseşti şi să-l ucizi?

— Vă voi ajuta să vă recăpătaţi ascunzătoarea.

— Minunat! După ce termini, suie în foişorul acela şi lansează racheta luminoasă pe care o vei găsi. Este alta dintre bombele noastre şi este o copie a celei cu care templierii îşi anunţă retragerea.

— Şi tu?

— Templierii din piaţă vor înţelege destul de repede ce s-a-ntâmplat, aşa că mă voi întoarce şi voi găsi un mijloc prin care să-i opresc să ne urmeze aici şi să vină în ajutorul camarazilor lor. Mai am două bombe cu fosfor la cingătoare, care ar trebui să se dovedească decisive.

— Aşadar, folosiţi totuşi vechile paravane de fum? Yusuf încuviinţă din cap.

— Da, însă astea sunt destul de afurisite, aşa că... Ridică eşarfa de la gât, acoperindu-şi gura şi nasul. Iar înainte de a pleca, mai am un şiretlic în mânecă, care ar trebui să-i scoată pe şobolani din adânc – în niciun caz nu vreau să cobori în Bârlog şi să te lupţi în semiântuneric cu nemernicii ăia. După ce vor ieşi la suprafaţă, ar trebui să-i poţi rezolva fără mari dificultăţi.

Scoase din taşcă o ultimă bombă şi o cântări o clipă în palmă.

— O s-o lansez, iar după aceea am plecat să-mi fac treaba. Trebuie să neutralizăm simultan ambele grupuri de templieri, altfel sântem pierduţi. Acoperă-ţi urechile – asta-i o petardă şi e plină cu sulf, aşa că va bubui ca un trăsnet. O să-i scoată imediat la suprafaţă, dar nu vreau să-ţi spargă timpanele.

Ezio făcu aşa cum i se spusese şi se retrase într-o poziţie strategică pe latura umbrită a curţii, de unde vedea perfect trapa. Înlocui pumnalul secret de la mâna stângă cu hamul pistolului, preferând să păstreze pumnalul-cârlig pentru lupta corp la corp. Din apropierea străzii, Yusuf îşi aruncă petarda în capătul opus al curţii şi dispăru.

Răsună o bubuitură teribilă şi, cu toate că-şi acoperise ferm urechile sub glugă, Ezio tot simţi şocul undei sonore. Scutură din cap, pentru a-l limpezi, şi imediat după aceea zece templieri, conduşi de un căpitan cu nasul roşu, ieşiră în goană prin trapă, sub razele soarelui, şi priviră în jur panicaţi. Ezio acţiona iute şi ucise trei, înainte să fi avut timp să reacţioneze. Folosindu-şi pumnalul-cârlig, izbuti să omoare încă trei în următorul minut de luptă. Alţi trei fugiră când auziră sunetele a încă două explozii, urmate la scurt timp după aceea de izul slab de fum purtat de briză.

— Perfect sincronizat, Yusuf, murmură Ezio în barbă.

Îl înfruntă acum pe căpitanul templier. Era un bărbat vânjos, saşiu, cu umerare de armură negre şi uzate peste tunica roşu-închis; în mâna dreaptă ţinea o sabie grea de Damasc, iar în stânga avea un hanger cu aspect periculos, cu vârful ca un ghimpe.

— Sfâşiere şi spintecare, rosti căpitanul cu glas răguşit. Te agăţ ca pe un peşte cu hangerul şi-ţi retez beregata cu spada. Eşti ca şi mort, Asasinule.

— Chiar ar fi cazul ca voi templierii să intraţi în secolul al şaisprezecelea, îi răspunse Ezio.

Ridică braţul stâng şi declanşă pistolul, care-i ţâşni prompt în palmă. Trase, gândindu-se că de la distanţa aceea nu putea să rateze ţinta, chiar şi cu mâna stângă, şi, într-adevăr, glonţul străpunse osul dintre ochii căpitanului.

Templierul încă nu căzuse cu totul în genunchi când Ezio traversă în fugă curtea, sări pe un butoi ca trambulină, după care se folosi de pumnalul-cârlig ca să ajungă în foişor.

Racheta despre care-i spusese Yusuf nu fusese descoperită şi nici nu se clintise de la locul ei. Exista şi un mortier micuţ, în care Ezio o încarcă. După o clipă racheta se ridică mult pe cer, lăsând în urmă o coadă strălucitoare de foc şi fum violet.

Când reveni la baza foişorului, Yusuf îl aştepta deja acolo.

— Nu-i de mirare că eşti Mentorul nostru, rosti selgiucidul. Nu te-ai fi putut sincroniza mai bine.

Radie triumfător şi adăugă:

— Templierii se retrag pe toate fronturile.

Capitolul 24

Bârlogul Bazar era remarcabil de curat şi de ordonat, ţinând seama că fusese recent ocupat de templieri.

— Vreo stricăciune? îl întrebă Ezio pe Yusuf care privea preocupat tavanul.

— Nu văd nimic. Chiar dacă sunt gazde rele, templierii bizantini sunt chiriaşi cuminţi. După ce au capturat un loc, le place să-l păstreze intact.

— Pentru că intenţionează să rămână acolo?

— Exact! Yusuf îşi frecă palmele. Trebuie să profităm de micile noastre victorii pentru a te pregăti în continuare pentru lupta împotriva amicilor greci. Ţi-am arătat cum să foloseşti unele dintre bombele noastre, dar ar fi şi mai bine dacă ai şti cum să le construieşti.

— Şi aici există cineva care m-ar putea învăţa?

— Bineânţeles! însuşi maestrul. Piri Reis.

— Piri Reis este... unul dintre noi?

— Este un fel de a spune, îi place să se ţină la distanţă, în tot cazul, e de partea noastră.

— Crezusem că este mai degrabă un cartograf, zise Ezio amintindu-şi de harta Ciprului primită de la Ma’Mun.

— Cartograf, navigator, pirat – deşi în ultima vreme urcă rapid în ierarhia Flotei otomane –, este destul de priceput la toate, în plus, cunoaşte Istanbulul – Kostantiniyye – ca pe propriul buzunar.

— Asta-i bine, fiindcă, pe lângă construirea bombelor, vreau să-l întreb ceva ce ar putea să ştie despre oraş. Când îl pot întâlni?

— Nu există moment mai bun decât prezentul. Şi nici nu avem timp de pierdut. Te simţi bine după mica ta încăierare? Simţi nevoia să te odihneşti?

— Nu.

— Perfect! Atunci te duc chiar acum la el. Atelierul lui de lucru nu-i departe de locul ăsta.

Piri Reis – amiralul Piri – avea câteva camere mici, fără uşi între ele, astfel că formau un singur spaţiu mai mare, la primul etaj de pe latura nordică a Marelui Bazar. Lumina rece şi limpede care pătrundea prin ferestrele înalte cădea pe mesele pentru hărţi înşiruite perfect pe podeaua din lemn de tec a unui studio ticsit. În deplină ordine, pe mese erau întinse hărţi, mai numeroase şi mai variate decât văzuse Ezio vreodată; pe scaunele din faţa lor, o mână de asistenţi lucrau tăcuţi şi atenţi. Pereţii de vest şi de sud ai atelierului erau acoperiţi cu şi mai multe hărţi, fixate şi aliniate una lângă alta. Cinci globuri pământeşti mari, câte unul în fiecare colţ şi unul în centrul încăperii, completau decorul. Globurile erau de asemenea în lucru, iar zonele cu cerneala mai proaspătă arătau descoperirile adăugate cel mai recent.

Peretele de vest era acoperit cu planşe tehnice detaliate, realizate de mâini experte, dar acestea erau – aşa cum Ezio văzu dintr-o privire – numai pentru bombe. Pe când se îndrepta către odaia în care se afla Piri, putu să citească suficient ca să vadă că bombele erau clasificate în categorii: Letale, Tactice, Diversiune şi Carcase Speciale. O firidă din perete era îndeajuns de mare ca să conţină un banc de lucru, în spatele căruia diverse scule pentru operaţiuni cu metale erau aranjate cu precizie pe poliţe.

Era o deosebire evidentă faţă de haosul în care-i plăcea lui Leonardo să lucreze, gândi Ezio şi surâse în barbă la amintirea prietenului său.

Cei doi Asasini îl găsiră pe Piri lucrând la o planşetă mare pentru proiectare, direct sub ferestre. Cu şase-şapte ani mai tânăr ca Ezio, amiralul era un bărbat cu aspect robust şi sănătos, cu pielea arsă de soare şi bătută de vânt; purta turban din mătase albastră, sub care faţa energică, cu o expresie de concentrare intensă, examina desenul cu ochi oţelii, limpezi şi pătrunzători. Barba castanie şi stufoasă era îngrijită cu atenţie, în ciuda lungimii sale – acoperea gulerul tunicii din brocart cu fir de argint şi gât înalt, pe care o purta alături de şalvarii albaştri şi saboţii simpli din lemn.

Îl privi cercetător pe Ezio şi asasinul procedă la fel, în timp ce Yusuf făcea prezentările.

— Poţi să-mi repeţi numele tău? întrebă Piri.

— Ezio. Ezio Auditore da Firenze.

— Ah, da. Pentru o clipă mi s-a părut că Yusuf a spus „Lothario”. N-am auzit deosebirea.

Îl privi pe asasin, care ar fi jurat că zăreşte o sclipire amuzată în ochii săi. Oare reputaţia lui Ezio – cel puţin într-un anume domeniu – i-o luase înainte? Se gândi că avea să-i placă bărbatul acesta.

— Ţi-am văzut lucrările, mai exact, hărţile, îi zise Ezio. Am avut o copie a celei pe care ai făcut-o insulei Cipru.

— Chiar aşa? îi răspunse amiralul morocănos.

În mod clar, nu-i plăcea să fie întrerupt de la muncă. Sau cel puţin aceea era impresia pe care dorea s-o lase.

— Însă astăzi am venit să-ţi cer sfatul în alt domeniu în care eşti specialist.

— Harta aceea a Ciprului a fost bună, zise Piri ignorându-i ultimul comentariu, însă am mai îmbunătăţit-o de atunci. Arată-mi-o pe a ta.

Ezio şovăi.

— N-o mai am, mărturisi el. I-am dat-o... unui prieten.

Piri ridică ochii la el.

— Foarte generos din partea ta. Ştii cât valorează hărţile mele?

— Da, însă îi datoram omului aceluia viaţa mea. Ezio şovăi din nou. Este corăbier, la fel ca tine.

— Hm. Cum se numeşte? Poate că am auzit de el.

— Este un mameluc şi foloseşte numele al-Scarab.

Piri se lumină brusc la faţă.

— Pungaşul ăla bătrân! Ei bine, sper să aibă foloase de pe urma ei. Cel puţin el ştie că n-are rost să-ncerce ceva împotriva noastră.

Se întoarse după aceea către Yusuf.

— Tu de ce mai stai aici? N-ai nimic mai bun de făcut? Şterge-o şi lasă-l pe prietenul tău cu mine. Voi avea grijă să nu-i lipsească nimic. Orice prieten al lui al-Scarab este şi prietenul meu!

Yusuf rânji larg şi-şi luă rămas bun.

— Ştiam c-o să te las pe mâini bune, îi zise el lui Ezio când plecă.

După ce rămaseră singuri, Piri deveni mai serios.

— Ştiu cine eşti, Ezio, şi bănuiesc de asemenea de ce ai venit la mine. Vrei să bei ceva? Dacă îţi place, am cafea.

— Da, în cele din urmă a început să-mi placă.

— Perfect!

Piri bătu din palme spre unul dintre asistenţii lui, care înclină din cap şi dispăru în partea din spate a atelierului, de unde reveni în scurt timp cu o tavă din aramă pe care se aflau un ibric cu gât de lebădă, ceşcuţe minuscule şi o farfurie cu dulciuri moi de culoarea chihlimbarului, din care Ezio nu mai gustase niciodată.

— Îl ţin minte pe al-Scarab din vremea când am fost eu însumi corsar, zise Piri. Am luptat umăr la umăr în ambele bătălii de la Lepanto, acum zece-doisprezece ani, sub steagul unchiului meu Kemal. Nu mă îndoiesc că ai auzit de el.

— Da.

— Spaniolii s-au luptat cu noi ca nişte lei, dar n-am rămas cu aceeaşi părere despre genovezi sau veneţieni. Tu eşti florentin, nu-i aşa?

— Da.

— Deci, un marinar de uscat.

— Cei din familia mea au fost bancheri.

— La suprafaţă, da! Dedesubt însă exista ceva mult mai nobil.

— N-am finanţele în sânge, aşa cum ai tu navigaţia.

Piri izbucni în râs.

— Bine spus!

Sorbi puţin din cafea şi făcu o grimasă când îşi fripse limba. După aceea coborî de pe taburet, îşi destinse umerii şi puse jos creionul.

— Ajunge însă cu amabilităţile. Am văzut că ai privit deja desenele la care lucrez. Au vreun înţeles pentru tine?

— Pot să-mi dau seama că nu sunt hărţi.

— Ai venit după hărţi?

— Şi da, şi nu. Dar înainte de a vorbi despre orice altceva, aş dori să-ţi pun o întrebare despre oraş.

Piri desfăcu larg braţele.

— Dă-i drumul.

Ezio scoase din taşcă Cruciada secretă, cărţulia lui Niccolò Polo, şi i-o arătă.

— Interesant, comentă Piri. Ştiu desigur totul despre fraţii Polo. Am citit cartea lui Marco. Ca să-ţi spun drept, exagerează niţel.

— Am luat cărţulia asta de la un templier din Masyaf. Yusuf ştie despre ea şi despre conţinutul ei.

— Masyaf? Deci ai fost acolo.

— În ea sunt menţionate cinci chei pentru biblioteca lui Altaïr. Din câte am citit, văd că Altaïr a încredinţat cheile lui Niccolò, care le-a adus în Constantinopol şi le-a ascuns.

— Iar templierii ştiu şi ei asta, da? Prin urmare, vă întreceţi ca să puneţi mâna pe toate.

Ezio încuviinţă din cap.

— Templierii au găsit deja una, ascunsă în beciurile Palatului Topkapî. Trebuie s-o recuperez şi să le găsesc şi pe celelalte patru.

— Şi... de unde vrei să începi?

— Ştii cumva unde a funcţionat vechea misiune comercială a fraţilor Polo?

Piri îl privi cu atenţie.

— Da, îţi pot spune cu precizie unde a fost. Vino aici.

Îl conduse la o hartă mare, extrem de detaliată, a Constantinopolului, care atârna pe un perete într-o ramă aurită, simplă. O studie puţin, apoi ciocăni cu vârful arătătorului într-un loc.

— Aici. La vest de Hagia Sofia. Foarte aproape de noi. De ce? Există vreo legătură?

— Am o bănuială pe care trebuie s-o verific.

Piri îl privi din nou.

— Cartea aceasta este preţioasă, rosti el încet.

— Da. Foarte preţioasă, dacă nu mă-nşel.

— Atunci ai grijă să nu cadă în mâinile cui nu trebuie.

Tăcu apoi câteva clipe, cufundat în gânduri, după care urmă:

— Ai grijă când găseşti vechea misiune comercială a fraţilor Polo. S-ar putea ca acolo să-ntâlneşti mai multe decât ţi-ai dori.

— Cuvintele acestea cer şi o întrebare?

— Dacă cer, atunci este o întrebare la care eu nu cunosc răspunsul. Te rog doar să fii precaut, prietene.

Ezio şovăi înainte de a-i destăinui mai multe amiralului.

— Cred că-mi voi începe căutarea de acolo. Sunt aproape sigur că în locul acela trebuie să fie ascuns ceva care să-mi ofere primul indiciu.

— Este posibil, încuviinţă scurt Piri, totuşi ţine seama de avertismentul meu.

După aceea se lumină la faţă şi-şi frecă palmele viguros, parcă pentru a alunga demoni.

— Iar acum, după ce am rezolvat subiectul acesta, cu ce te mai pot ajuta?

— Sunt sigur că ai ghicit deja. Mă aflu aici într-o misiune a Asasinilor, poate cea mai importantă din toate timpurile, iar Yusuf mi-a spus că ai putea să-mi arăţi cum să construiesc bombe. Mă refer la cele speciale, pe care le-ai conceput aici.

— Of, lui Yusuf ăsta nu-i mai tace gura! Piri îl privi însă apoi cu seriozitate. Ezio, eu nu-mi pot compromite poziţia. Sunt navigator-şef al Flotei sultanului şi acesta este proiectul meu curent. Arătă din braţ spre hărţi, după care îi făcu cu ochiul. Bombele sunt o preocupare secundară. Totuşi îmi place să-mi ajut prietenii adevăraţi pentru o cauză justă.

— Poţi să te bazezi pe discreţia mea. Aşa cum sper că şi eu mă pot baza pe discreţia ta.

— Perfect. Urmează-mă.

Piri îl conduse pe asasin la o nişă spaţioasă din peretele de vest.

— De fapt, zise el, bombele fac parte tot dintr-un proiect de cercetare navală. De-a lungul activităţii mele militare, am dobândit respect şi apreciere faţă de artilerie şi explozibili. Iar asta i-a slujit bine pe Asasini. Ne oferă un atu.

Descrise un gest larg din braţ spre planşele tehnice.

— Am conceput multe tipuri de bombe, iar unele sunt destinate exclusiv pentru uzul Frăţiei. Aşa cum poţi vedea, le-am clasificat în patru categorii principale. Desigur, sunt nişte arme scumpe, dar Frăţia a înţeles mereu asta.

— Yusuf mi-a spus că Asasinii de aici nu prea au fonduri.

— Asta se-ntâmplă cu majoritatea cauzelor bune, îi răspunse Piri. Dar Yusuf este în acelaşi timp foarte inventiv. Am înţeles că ştii cum să foloseşti armele astea?

— Am avut parte de o lecţie-fulger.

Amiralul îl cântări din ochi.

— Bun. Aşa cum, evident, ţi-a promis Yusuf, eu îţi pot arăta cum să-ţi construieşti propriile bombe.

Ocoli masa şi luă de pe ea două bucăţi de metal cu aspect ciudat. Interesat, Ezio se aplecă şi întinse mâna după a treia.

— Nu, nu, nu! avertiză Piri. O singură mişcare greşită şi BANG! Sare în aer toată clădirea.

— Vorbeşti serios?

Piri chicoti.

— Cum te-ai mai schimbat la faţă! Haide să-ţi arăt.

În următoarele ore, Piri Reis îl purtă pe Ezio prin etapele de bază implicate în construirea tuturor tipurilor de bombe şi a materialelor necesare.

Ezio află că toate bombele conţineau ingredientul fundamental al prafului de puşcă, dar că nu toate erau concepute pentru a fi letale. El cunoştea deja grenadele letale, pe care le utilizase când atacase flota lui Cesare Borgia în Valencia, cu patru ani în urmă, iar Yusuf îi arătase cum să folosească bombele pentru diversiuni, care creau paravane de fum, bubuituri ca de tunete, miasme oribile şi bani aparent căzuţi din cer. Acum Piri îi demonstra alte aplicaţii. Printre bombele cu efect letal erau cele care utilizau praf de cărbune, care sporea puterea de detonaţie a prafului de puşcă, şi bombele cu fragmentare, ale căror şrapnele ucideau cu răni hidoase pe rază mare. Bombe ce conţineau punguliţe cu sânge de miel împroşcau lichidul peste oponenţi, făcându-i să creadă că fuseseră răniţi şi stârnindu-le panica. Alt tip de explozibil neletal, util când voiai să-i întârzii pe urmăritori, era bomba cu cuie, care azvârlea în calea lor mănunchiuri de cuie răsucite laolaltă. Poate că cele mai neplăcute erau bombele ce utilizau fie pudră de datură, fie atropa ucigaşă.

— Datura şi atropa, explică Piri cu o expresie gravă pe chip, sunt două dintre ierburile pe care noi le numim „vrăjitoreşti”, alături de măselariţă şi mandragoră. Mie nu-mi place să le folosesc decât în caz de pericol cu totul extrem. Când explodează în mijlocul inamicilor, datura cauzează delir, afecţiuni ale creierului şi moarte. Ea este probabil cea mai rea dintre toate. Atropa produce un gaz toxic la fel de letal.

— Templierii n-ar şovăi să le folosească împotriva noastră dacă ar putea.

— Acesta este unul dintre paradoxurile morale cu care omenirea se va lupta până când va deveni cu adevărat civilizată, răspunse Piri. Oare este rău să foloseşti răul în combaterea răului? Iar acceptul acestei argumentări nu este oare o simplă justificare pentru ceva ce niciunul dintre noi n-ar trebui să facă, de fapt?

— Deocamdată, zise Ezio, nu-i timp pentru examinarea acestor întrebări.

— Vei găsi ingredientele pentru aceste bombe în locuri din oraş, despre care te va informa Yusuf, spuse Piri. Aşa că ţine ochii deschişi şi fii atent la tot ce e în jurul tău când umbli pe străzi.

Ezio se ridică să plece. Piri întinse o mână cafenie precum coaja nucilor.

— Întoarce-te oricând vei avea nevoie de mai mult ajutor.

Asasinul îi strânse mâna şi nu fu surprins de fermitatea ei.

— Sper că ne vom reântâlni.

— Ah, surâse enigmatic amiralul, dar eu n-am nicio îndoială în privinţa asta.

Capitolul 25

Urmând instrucţiunile lui Piri Reis, Ezio străbătu din nou Marele Bazar, ignorând linguşirile insistente ale neguţătorilor de acolo, până ajunse în cartierul din vestul structurii uriaşe a Hagiei Sofia. Aproape că se rătăci prin labirintul de străduţe şi alei din jurul ei, dar găsi până la urmă punctul despre care era sigur că Piri îl indicase pe harta sa.

O librărie. Iar deasupra uşii era scris un nume veneţian.

Intră şi, spre marea lui surprindere şi încântare abia camuflată, se trezi faţă în faţă cu tânăra pe care o întâlnise în cursul călătoriei spre Constantinopol. Ea îl întâmpină cu căldură, dar asasinul înţelese imediat că era salutat ca atare doar pentru că era un potenţial client. Pe faţa ei nu citi niciun semn de recunoaştere.

Buon giorno! Merhaba! zise ea, trecând automat din italiană în turcă. Intră, te rog.

Îşi făcea de lucru printre cărţi şi, când se întoarse, răsturnă un teanc. Ezio văzu de la prima privire că prăvălia era antiteza atelierului bine ordonat al lui Piri Reis.

— Ah! exclamă femeia. Scuze pentru dezordine. N-am avut timp să aranjez nimic de când m-am întors din călătorie.

— Ai sosit cu corabia din Rodos, no?

Ea îl privi surprinsă.

Si. De unde ştii?

— Am fost pe aceeaşi corabie.

Se plecă uşor. Mă numesc Auditore, Ezio.

— Eu sunt Sofia Sartor. Şi am făcut cunoştinţă?

Asasinul surâse.

— Abia acum. Pot să arunc o privire?

Prego. Că veni vorba, majoritatea celor mai bune volume ale mele sunt în spate.

Sub pretextul că se uita la cărţile stivuite într-un haos aparent pe un labirint de rafturi din lemn instabile, Ezio pătrunse mai adânc în ungherele întunecate ale prăvăliei.

— Mă bucur să întâlnesc alt italian în cartierul ăsta, rosti Sofia urmându-l. Majoritatea compatrioţilor noştri preferă să stea în cartierul veneţian şi în Galata.

— Şi eu mă bucur să te întâlnesc. Mai ales deoarece crezusem că războiul dintre Veneţia şi Imperiul Otoman i-a alungat pe italieni. La urma urmelor, n-au trecut decât şapte-opt ani de atunci.

— Aşa este, totuşi Veneţia şi-a păstrat controlul asupra insulelor ei din Marea Albă şi totul s-a aranjat, răspunse ea. Cel puţin, pentru moment.

— De aceea ai rămas?

Femeia strânse din umeri.

— Am locuit aici cu părinţii când eram mică. Este adevărat, am plecat după începerea războiului, dar am ştiut mereu că mă voi întoarce.

Şovăi o clipă, apoi urmă:

— Tu de unde eşti?

— Din Florenţa.

— Ah.

— E vreo problemă?

— Nu, nu. Am cunoscut câţiva florentini foarte drăguţi.

— Nu trebuie să pari aşa surprinsă.

— Scuză-mă. Dacă eşti în căutarea unor cărţi anume, ajunge să mă-ntrebi.

Grazie.

— Iar dacă te interesează, în curtea din spate sunt şi mai multe. Să fiu sinceră, mai multe decât se pare că aş putea vinde, zise ea cu un aer uşor trist.

— De ce ai fost în Rodos?

— Cavalerii Ioaniţi sunt neliniştiţi. Ei ştiu că otomanii n-au renunţat la ideea cuceririi insulei lor şi consideră că de acum este doar o chestiune de timp. Philippe Villiers de l’Isle Adam vindea o parte din biblioteca lor, aşa că pot spune că am fost la cumpărături. Din păcate, n-am avut mare succes. Ce preţuri cereau!

— De l’Isle Adam este un Mare Maestru bun şi un bărbat curajos.

— Îl cunoşti?

— Doar după reputaţie.

Femeia îl privi cum se învârtea prin librărie.

— Uite ce-i, îmi face plăcere să pălăvrăgesc cu tine, dar... eşti sigur că nu-ţi pot fi de ajutor? Pari cumva descumpănit.

Ezio decise să dea cărţile pe faţă.

— De fapt, nu intenţionez să cumpăr nimic.

— Ei bine, Messer, răspunse Sofia destul de sec, eu nu dau nimic pe gratis.

— Scuză-mă. Mai suportă-mă puţin. Mă voi recompensa faţă de tine.

— În ce fel?

— Mă gândesc deja la ceva.

— Să ştii că...

Însă Ezio ridică o mână, cerându-i tăcere. Trăsese un raft de lângă peretele din spate al curţii acoperite. Putea să vadă că peretele acela era mai gros decât celelalte, şi observase în el o crăpătură care nu era deloc o crăpătură.

Era parte din cadrul unei uşi, iscusit camuflate.

Dio mio! exclamă Sofia. Cine a pus-o acolo?

— Rafturile astea au mai fost mutate vreodată de la locul lor?

— Niciodată. Sunt aici de când a cumpărat tata prăvălia, iar înainte locul ăsta fusese părăsit de ani buni... poate chiar de decenii.

— Am înţeles.

Ezio îndepărtă din jurul uşii praful şi gunoaiele ce se acumulaseră acolo de atâta timp, însă nu găsi o clanţă sau altă modalitate de a deschide uşa. După aceea îşi aminti de uşa secretă care ducea în cripta din Monteriggione, în fortăreaţa unchiului său, şi pipăi în jurul cadrului ei căutând un resort ascuns. Nu după mult timp, uşa se deschise spre interior. Înăuntru, trepte de lăţimea zidului coborau în beznă.

— Incredibil, murmură femeia privind peste umărul lui.

Ezio îi simţi parfumul discret al părului, al pielii.

— Cu permisiunea ta, voi vedea unde duce, rosti el ferm.

— Să-ţi aduc o lumină. O lumânare.

Ea reveni în câteva clipe cu o lumânare şi o cutiuţă cu cremene, amnar şi iască.

— Cine eşti tu, Messer? îl întrebă, privindu-l în ochi.

— Doar bărbatul cel mai interesant din viaţa ta.

Ea surâse scurt.

— Ah! Presuntuoso!

— Rămâi aici. Nu lăsa pe nimeni să intre în prăvălie. Mă întorc cât pot de repede.

Ezio coborî treptele. La baza lor era un tunel care ducea şi mai adânc sub pământ.

Capitolul 26

Asasinul se pomeni într-un sistem de cisterne subterane. La lumina slabă a lumânării, zări plafoane boltite, susţinute de rânduri de coloane zvelte, ale căror capiteluri erau decorate cu o mulţime de simboluri, printre care Ezio recunoscu ochi. Unele coloane aveau la bază capete de Gorgone monstruoase, răsturnate bizar.

Recunoscu locul în care se afla: Yerebatan Sarnici, Cisterna Bazilică, giganticul sistem de bazine construit sub Constantinopol. Niccolò Polo o menţionase în cartea sa. Fusese construită ca sistem de filtrare a apei de către împăratul Iustinian, cu o mie de ani în urmă. Totuşi, nu alunga defel stranietatea generală a locului că ştia istoria faptului respectiv. Aproape că se simţea descurajat de spaţiul vast şi cavernos care-l înconjura şi despre care aprecia, după ecourile stârnite de mişcările lui, că avea mărimea unei catedrale. Îşi aminti apoi că Niccolò oferise în Cruciada secretă unele indicaţii despre locul unde putea fi găsită o cheie. Indicaţiile fuseseră în mod deliberat obscure, totuşi Ezio decise să încerce să le urmeze, concentrându-se şi silindu-se să-şi amintească detaliile.

Era greu să nu producă absolut niciun zgomot, mergând prin apa puţin adâncă ce acoperea fundul cisternei, dar treptat, reuşi să reducă sunetele la minimum. În plus, zgomotele produse de el fură în curând acoperite de cele ale unor oameni care nu bănuiau nimic şi pe care îi auzea venind din faţă. În mod evident, nu era singurul pornit în această căutare şi-şi reaminti că, înainte să fi intrat în posesia cărţuliei, aceasta fusese în mâinile templierilor.

În faţă începură să se zărească lumini. Ezio stinse lumânarea şi se furişă spre ele. În curând distinse siluetele a doi templieri, aşezaţi lângă un foc mic într-un pasaj întunecat. Ezio se apropie. Cunoştea destul de bine limba greacă pentru a înţelege în mare parte ce vorbeau.

Cel care vorbea era furios şi nu se sfia să-şi arate iritarea. Ba chiar părea în pragul isteriei.

Ti distihia! zicea el pe un ton agitat. Ce mizerie! Ştii de cât timp scotocim prin cisterna asta împuţită?

— Eu sunt aici de câteva săptămâni, răspunse tovarăşul lui ceva mai potolit.

— Ăsta-i un fleac! Eu sunt aici de treisprezece luni! Din clipa când Marele Maestru a găsit cheia aia blestemată! Se mai calmă puţin, apoi reluă: Dar el habar n-are unde să le caute pe restul. Tot ce ştie – tonul soldatului deveni sarcastic – este că sunt „undeva prin oraş”.

Auzindu-l, celălalt deveni de asemenea mai neliniştit, părând copleşit de viitorul care-i aştepta.

— Păi ăsta-i un oraş foarte mare...

— Ştiu! Aşa am spus şi eu... dar în barbă.

Fură întrerupţi de sosirea unui sergent.

— La treabă, putorilor! Credeţi că sânteţi plătiţi ca să staţi toată ziua şi s-o frecaţi?

Mormăind nemulţumiţi, bărbaţii îşi reluară treburile. Ezio îi urmă îndeaproape, sperând să culeagă şi alte informaţii. Celor doi li se alăturară în scurt timp alţi cinci-şase soldaţi, la fel de murdari şi de nervoşi.

Ezio trebuia totuşi să fie atent pe unde calcă. Chiar dacă erau obosiţi şi ţâfnoşi, templierii erau bine instruiţi şi vigilenţi.

— Petros! strigă unul dintre ei. Asigură-te că avem destule torţe pentru săpături. M-am săturat să bâjbâi prin întuneric.

Ezio ciuli urechile la auzul cuvântului „săpături”, dar când făcu următorul pas, teaca sabiei îi atinse o coloană, iar tavanele boltite reverberară şi amplificară zăngănitul slab.

Cel numit Petros privi repede în spate.

— Ne urmăreşte cineva! şuieră el. Fiţi cu ochii-n patru şi cu mâinile pe arme.

Soldaţii intrară brusc în alertă şi se strigară unul pe celălalt cu glasuri şoptite.

— Vezi ceva?

— Căutaţi în toate ungherele!

Ezio se retrase şi mai mult în umbre şi aşteptă răbdător domolirea panicii. În acelaşi timp se atenţionă să fie de două ori mai precaut în condiţiile acelea acustice.

Treptat, soldaţii îşi reluară căutarea iniţială. Privindu-i, asasinul putea să vadă că acţiunile lor erau haotice şi că ei o ştiau prea bine. Continuă totuşi să-i urmărească, sperând să detecteze un tipar şi ascultându-le în acelaşi timp conversaţiile sporadice.

— Ce mai pute pe aici!

— La ce te-ai aştepta? E o canalizare.

— Ar fi bună acum o gură de aer proaspăt.

— Răbdare! în trei ore vine schimbul!

— Ţineţi-vă gura! lătră sergentul, apropiindu-se din nou. Şi ciuliţi urechile. Dumnezeu ştie de ce v-au ales tocmai pe voi pentru o misiune aşa delicată.

Ezio înaintă, îi depăşi pe soldaţi, şi ajunse la un mal din piatră, pe care doi locotenenţi stăteau lângă un coş metalic cu cărbuni aprinşi. Trase cu urechea la discuţia lor.

— Suntem cu un pas înaintea Asasinilor, asta ştiu cu siguranţă, spuse unul dintre ei.

— Marele Maestru a ordonat să ne grăbim încă şi mai mult. S-ar putea ca Asasinii să fie mai aproape decât credem.

— Probabil că are el motivele lui. Şi de fapt cum arată cheile astea?

— Ca aia pe care am găsit-o sub Topkapî. Aşa se presupune.

Celălalt locotenent se cutremură din tot corpul.

— Opt ore în mizeria asta. Apistefto!

— De-acord. N-am fost mai plictisit în viaţa mea.

— Da, dar în curând vom găsi cheile.

— Poate în visurile tale.

Brusc, primul locotenent se uită repede în jur.

— Ce-a fost asta?

— Vreun şobolan, probabil. Domnul mi-e martor că sunt o droaie pe-aici.

— Parcă toate umbrele se mişcă.

— Asta-i din cauza focului care pâlpâie.

— Este cineva pe-aici. Îl simt.

— Ai grijă, începi s-o iei razna.

Ezio trecu foarte încet pe lângă ei, mişcându-se pe cât de lent cuteza, deşi ar fi vrut să se năpustească, fiindcă nu îndrăznea să îngăduie apei din jurul gambelor sale nici măcar să se încreţească. În cele din urmă ajunse suficient de departe de cei doi ofiţeri şi de restul templierilor, pipăind peretele unui coridor umed, mult mai scund şi mai îngust decât sălile cu coloane din care se desprinsese. Cumva i se părea că se afla pe drumul cel bun. De îndată ce luminile şi zgomotele templierilor dispăruseră complet în urma lui, se simţi destul de ferit de griji ca să reaprindă lumânarea, aşa că o scoase din taşcă, împreună cu cutiuţa ce conţinea cremene, amnar şi iască, rugându-se în gând să nu scape niciuna dintre ele, în timp ce se străduia să producă o scânteie.

În cele din urmă reuşi să o facă. Se opri o clipă, pentru a se asigura că nu era urmărit, apoi continuă pe coridorul care cotea şi şerpuia, şi care, spre consternarea lui, se ramifica în alte pasaje. Ocazional, pornea pe unul greşit şi se pomenea în faţa unui zid. Revenind pe propriile urme, începu să se întrebe dacă nu se afla cumva într-un soi de labirint. Merse însă şi mai în adânc, şi mai în beznă, rugându-se să-şi amintească drumul de întoarcere şi să se poată încrede în proprietara librăriei, până când fu răsplătit cu o strălucire slabă în faţă. Nu era mai puternică decât a unui licurici, dar îndeajuns ca să-l călăuzească.

Urmă pasajul până se deschise într-o cameră circulară micuţă, a cărei boltă se pierdea în umbrele de sus. Jumătăţi de coloane se înşiruiau pe lângă pereţi la intervale regulate şi nu se auzeau decât sunetele picăturilor de apă.

În centrul camerei exista un soclu mic din piatră, pe care se găsea o hartă împăturită. Ezio o desfăcu şi constată că era planul Constantinopolului, cu detalii incredibile, pe care vechea misiune comercială a fraţilor Polo era marcată clar în centru. Patru linii împărţeau harta şi în fiecare secţiune astfel delimitată exista câte un punct de referinţă al oraşului. Pe marginile hărţii erau scrise titlurile a douăsprezece cărţi, dintre care patru erau plasate lângă fiecare dintre secţiunile hărţii. Cele patru cărţi aveau titlurile în anluminuri verde, albastru, roşu şi negru.

Asasinul împături cu grijă harta şi o puse în taşcă. După aceea îşi întoarse atenţia la ceea ce se afla în centrul soclului din piatră.

Era un disc tot din piatră, gravat, cu diametrul de zece centimetri. Discul se subţia spre margine şi părea lucrat din obsidian. Era străpuns exact în mijloc de o gaură perfect rotundă cu diametrul puţin mai mare de un centimetru. Suprafaţa îi era acoperită de simboluri şi Ezio le recunoscu pe unele dintre ele din paginile Codexului care fuseseră în colecţia tatei şi a unchiului său; un soare ale cărui raze se sfârşeau drept palme, ce se întindeau spre o planetă; creaturi umanoide ciudate cu sex nedeterminat, cu ochi, buze, frunţi şi pântece exagerate; simboluri şi calcule matematice absconse.

Din el emana strălucirea ca de licurici.

Precaut, aproape cu veneraţie, Ezio îl luă în mâini. Nu mai simţise un asemenea sentiment de respect de când ţinuse ultima dată Mărul şi deja părea să ştie ce anume avea în palme.

Când îl întoarse, strălucirea discului se intensifică.

„Che sucede?” îşi spuse Ezio. „Ce se-ntâmplă...?”

Sub ochii lui, strălucirea deveni o explozie solară, din faţa căreia fu nevoit să-şi ferească privirea, iar camera însăşi explodă într-un uragan de lumină.

Capitolul 27

Cumva, Ezio era şi în acelaşi timp nu era acolo. Nu putea fi sigur dacă visa sau dacă intrase într-un soi de transă. Ştia însă exact când şi unde se găsea – cu secole înaintea naşterii sale –, spre sfârşitul secolului al XII-lea. Anul Domnului 1189 pluti prin conştiinţa sa, în timp ce mergea – sau plutea – prin nori învolburaţi şi raze de lumină nepământeană care se întretăiau şi care se despărţiră în cele din urmă pentru a dezvălui – în depărtare – o fortăreaţă impunătoare. Recunoscu de îndată locul acela: Masyaf. Norii păreau să-l apropie de castel. Se auzeau zgomotele unei bătălii înverşunate. Ezio văzu cavalerişti şi infanterişti luptându-se pe viaţă şi pe moarte. Auzi după aceea copitele unui cal care se apropia în galop. Un tânăr Asasin, îmbrăcat în alb, cu gluga trasă pe cap, traversă în goană scena.

Ezio privea şi, în timp ce făcea asta, păru să se piardă pe sine, să-şi piardă propria personalitate... Se întâmpla ceva ce părea pe jumătate recunoscut, pe jumătate amintit; un mesaj dintr-un trecut despre care nu ştia nimic, şi care-i era totuşi complet familiar...

Cu sabia în mână, tânărul în alb şarjă printre porţi, ajungând în toiul încăierării. Doi cruciaţi mătăhăloşi erau pe punctul de a-i da lovitura de graţie unui Asasin rănit. Aplecându-se din şa, tânărul îl doborî pe primul dintre ei dintr-o singură mişcare, apoi îşi opri brusc armăsarul şi sări de pe el în mijlocul unui nor de praf. Al doilea cruciat se întoarse să-l înfrunte. Într-o fracţiune de secundă, tânărul scoase un cuţit pentru aruncat şi-l lansă cu precizie letală, astfel încât se înfipse în gâtul inamicului, imediat sub coif. Soldatul căzu în genunchi, apoi se prăbuşi înainte, cu faţa în ţărână.

Tânărul se repezi în ajutorul camaradului său, care se rezemase de un copac. Sabia lunecase din mâna rănitului, iar el se aplecase, rezemat cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi strângea glezna cu mâinile, cu chipul contorsionat într-o grimasă.

— Unde eşti rănit? întrebă tânărul în grabă.

— Mi-am rupt piciorul. Ai sosit exact la timp.

Tânărul se aplecă şi-l ajută să se ridice, punându-i un braţ în jurul umerilor şi sprijinindu-l până la o bancă de lângă peretele unei clădiri auxiliare din piatră. Asasinul rănit ridică ochii spre el.

— Cum te numeşti, frate?

— Altaïr. Fiul lui Umar.

Faţa rănitului se lumină când îi recunoscu numele.

— Umar! Un bărbat minunat, care a murit aşa cum a trăit – cu onoare.

Un al treilea Asasin se împleticea către ei dinspre bătălia principală, însângerat şi epuizat.

— Altaïr! strigă el. Am fost trădaţi! Duşmanul a invadat castelul!

Altaïr Ibn-La’Ahad termină de bandajat rana camaradului său. Îl bătu cu palma pe umăr şi-l linişti:

— Vei supravieţui.

Se întoarse după aceea spre noul-venit. Între cei doi nu se schimbară priviri prietenoase.

— Aduc veşti rele, Abbas. Unde-i Al Mualim? Abbas clătină din cap.

— Era înăuntru când au pătruns cruciaţii. Acum nu mai putem face nimic pentru el.

Altaïr nu răspunse imediat, ci se întoarse către castelul care se ridica la câteva sute de metri mai departe printre ţancurile sale de stâncă. Căzu pe gânduri.

— Altaïr, îl întrerupse Abbas, trebuie să ne retragem! Altaïr reveni către el cu o expresie calmă pe faţă.

— Ascultă-mă. După ce voi închide porţile castelului, atacă-i din flanc pe cruciaţii din sat şi împinge-i spre râpa din apus.

— Aceeaşi încăpăţânare prostească, mârâi Abbas furios. N-ai nicio şansă!

— Abbas! i-o reteză Altaïr autoritar. Un singur lucru – fără greşeli.

Încalecă din nou şi porni spre castel. În timp ce înainta pe drumul familiar, fu îndurerat de scenele pe care le vedea. Săteni se împleticeau pe lângă potecă. O femeie ridică fruntea când trecu şi strigă:

— Blestemaţi fie cruciaţii! Mă rog Domnului să-i treci pe toţi prin tăişul săbiei!

— Sora mea, să lăsăm rugăciunile în seama preoţilor. Altaïr dădu pinteni calului, dar înaintarea îi era încetinită de grupuri de cruciaţi care prădau şi-i urmăreau pe acei locuitori din Masyaf ce încercau să recâştige satul. În trei rânduri fu nevoit să piardă timp şi energie preţioasă pentru a-şi apăra oamenii de jafurile francilor aroganţi care se autointitulau „Soldaţii lui Cristos”. Î nsă cuvintele de recunoştinţă şi încurajare îi răsunau în urechi pe măsură ce îşi continua drumul şi îi întăreau hotărârea:

— Fii binecuvântat, Asasinule!

— Eram sigură că voi fi ucisă! Mulţumesc!

— Aruncă-i pe cruciaţii ăştia-n mare, odată pentru totdeauna!

Ajunse într-un final la poarta care se căsca deschisă. Ridicând ochii, Altaïr zări un camarad Asasin muncind de zor la mecanismul de vinciuri al porţii, aflat la treizeci de metri mai sus. La baza unuia dintre turnurile apropiate era un pluton de Asasini.

— De ce mai este poarta deschisă? strigă Altaïr spre el.

— Ambele vinciuri sunt blocate. Castelul roieşte de inamici.

Altaïr privi în curtea interioară a castelului şi văzu un grup de cruciaţi care pornise spre el.

— Apără poziţia asta, se adresă el locotenentului aflat la conducerea plutonului.

Vârî apoi sabia în teacă, descălecă şi începu să se caţere pe zidul exterior al porţii, astfel că în scurt timp ajunse lângă camaradul care se străduia să deblocheze vinciurile. Lucrând de zor şi acţionând împreună, forţa lor cumulată avu succes – cel puţin îndeajuns pentru a elibera parţial poarta, care coborî un metru, vibrând şi scrâşnind.

— Aproape-am reuşit, şuieră Altaïr printre dinţi.

Muşchii i se încordară, reliefându-se ca nişte funii când, alături de camaradul său, se căzni să deblocheze al doilea vinci. Acesta cedă într-un final şi poarta masivă căzu bubuind peste meleul dintre Asasini şi cruciaţi de dedesubt. Asasinii reuşiră să se ferească la timp, dar cruciaţii fură divizaţi, astfel că unii rămaseră în afara castelului, iar alţii fură prinşi înăuntru.

Altaïr coborî treptele de piatră ce duceau de deasupra porţii până în curtea centrală din Masyaf. Trupurile Asasinilor căzuţi atestau bătălia crâncenă ce se dăduse recent acolo. Pe când privea în jur, cercetând meterezele şi posturile de luptă, o uşă din Marele Donjon se deschise şi dinăuntru apăru un grup de oameni a căror vedere îl făcu să icnească scurt. O companie de cruciaţi de elită îl înconjura pe Mentorul Frăţiei – Al Mualim. Bătrânul doar pe jumătate conştient era târât de doi soldaţi cu înfăţişare brutală. Alături de ei mergea un ins cu hanger la şold, pe care Altaïr îl recunoscu. Un bărbat înalt şi dur, cu ochii negri, indescifrabili, şi o cicatrice adâncă, ce-i desfigura chipul. Părul rar îi era legat cu o panglică neagră.

Haras.

Altaïr se întrebase multă vreme care erau adevăratele loialităţi ale lui Haras, un Asasin care nu păruse niciodată mulţumit de rangul ce-i fusese atribuit în cadrul Frăţiei. Era un individ care căuta un drum uşor spre vârf, nu unul care să recompenseze meritele. Deşi avea reputaţia binemeritată a unui luptător iscusit, era în acelaşi timp cameleonic şi izbutise cu regularitate să se strecoare în sufletul altora şi să le câştige încrederea, pentru că-şi adapta personalitatea astfel încât să li se potrivească. În mod clar, ambiţiile învinseseră în cele din urmă şi, întrezărind o oportunitate, trădase şi se alăturase cruciaţilor. Mai mult chiar, acum purta uniforma lor.

— Înapoi, Altaïr! strigă el. Dacă mai faci un pas, Mentorul tău moare!

La auzul vocii, Al Mualim se îndreptă cu mândrie şi-şi făcu auzit propriul glas:

— Ucide-l pe nenorocit, Altaïr! Nu mă tem de moarte!

— Nu vei pleca viu de-aici, trădătorule! rosti Altaïr către Haras.

Acesta izbucni în râs.

— Nu, nu. Ai înţeles greşit. Eu nu sunt trădător.

Luă un coif care-i atârna la brâu şi-l puse pe cap. Un coif al cruciaţilor! Haras hohoti din nou.

— Înţelegi? Nu-i pot trăda pe cei pe care nu i-am iubit niciodată cu adevărat.

Porni apoi spre Altaïr.

— Atunci eşti de două ori mai nenorocit, rosti Altaïr. Asta fiindcă ai trăit în minciună.

Totul se derulă iute după aceea. Haras trase sabia din teacă şi fandă spre Altaïr. În aceeaşi clipă, Al Mualim izbuti să se elibereze de paznicii lui şi, cu o putere care-i contrazicea vârsta, îi smulse sabia unuia şi-l doborî. Profitând de distragerea de moment a lui Haras, Altaïr îşi acţionă pumnalul secret şi-l lovi pe trădător. Haras eschivă însă fulgerător şi lovi la rândul său cu sabia mişeleşte, profitând de scurtul lui moment de dezechilibru.

Altaïr se aruncă într-o parte şi se rostogoli, apoi sări în picioare rapid, când un grup de cruciaţi se repezi în apărarea lui Haras. Cu coada ochiului îl zări pe Al Mualim luptând împotriva altora.

— Omorâţi-l pe blestemat! şuieră Haras, trăgându-se într-o parte.

Altaïr se simţi copleşit de furie. Se năpusti înainte şi reteză beregata a doi cruciaţi. Ceilalţi se retraseră înspăimântaţi, lăsându-l pe Haras izolat şi încremenit. Altaïr îl încolţi în unghiul format de două ziduri ce se uneau. Trebuia să se grăbească şi să termine cu el, pentru a merge în ajutorul Mentorului său.

Văzându-l neatent pentru o clipă, Haras fandă prompt, spintecându-i tunica. Altaïr contraatacă fără ezitare şi-şi înfipse pumnalul secret direct în baza gâtului său, imediat deasupra sternului. Cu un strigăt sugrumat, trădătorul căzu pe spate, lovindu-se de zid.

Ridică apoi ochii spre silueta lui Altaïr care bloca razele soarelui.

— Tu ai prea multă credinţă în inimile oamenilor, rosti el cu greutate în timp ce sângele îi bolborosea din piept. Templierii ştiu ce-i adevărat. Oamenii sunt slabi, inferiori şi meschini.

Nu ştia că la fel de bine s-ar fi putut descrie pe sine.

— Ba nu, Haras. Crezul nostru dovedeşte contrariul, încearcă să te-ntorci la el, chiar şi acum, în ultimele tale clipe. Te rog asta pentru că mi-este milă că vei muri nemântuit.

— Vei învăţa, Altaïr. Şi vei învăţa pe propria-ţi piele. Haras se opri o clipă, după care se strădui să vorbească în vreme ce lumina ochilor i se stingea treptat:

— Poate că nu-s destul de înţelept să-nţeleg, dar bănuiesc că adevărul este exact opusul a ceea ce crezi tu. Eu cel puţin sunt prea înţelept ca să cred prostiile în care crezi tu.

Apoi ochii îi deveniră două pietricele de marmură, trupul i se întoarse într-o parte şi slobozi un suspin lung şi tremurat, după care se destinse în moarte.

Îndoiala sădită de Haras în mintea lui Altaïr nu încolţi imediat. Prea multe erau de făcut ca să aibă timp de stat pe gânduri. Se întoarse fulgerător şi se alătură Mentorului său, alături de care luptă umăr la umăr, până ce cruciaţii fură risipiţi, fie răşchiraţi în ţărâna însângerată, fie puşi pe fugă.

Potrivit tuturor semnelor din jurul lor, bătălia se sfârşise în favoarea Asasinilor. Oastea cruciată se retrăgea din castel, deşi luptele continuau în afara zidurilor sale, aşa cum confirmară mesagerii care sosiră curând.

Revenindu-şi după eforturile depuse, Altaïr şi Al Mualim se opriră pentru un scurt respiro sub un copac de lângă intrarea în Marele Donjon.

— I-ai oferit nenorocitului de Haras o ultimă şansă de a-şi salva demnitatea, de a vedea căile greşite pe care pornise... De ce ai făcut-o?

Măgulit de faptul că Mentorul său îi cerea opinia, Altaïr răspunse:

— Niciun om nu trebuie să părăsească lumea asta fără să cunoască bunătatea, fără să aibă parte de o şansă de mântuire.

— El însă a respins tot ce i-ai oferit.

Altaïr strânse uşor din umeri.

— Era dreptul lui s-o facă.

Al Mualim îl privi cu atenţie o clipă, după care zâmbi şi aprobă din cap. Împreună porniră spre poarta castelului.

— Altaïr, rosti Al Mualim, te-am urmărit cum ai crescut, în foarte scurt timp, dintr-un băiat într-un bărbat adevărat şi trebuie să spun că asta mă umple în acelaşi timp de tristeţe şi de mândrie. Un lucru totuşi este sigur: Pălăria lui Umar nu este deloc prea mare pentru tine.

Altaïr ridică fruntea.

— Nu l-am cunoscut ca pe un tată. Doar ca pe un Asasin.

Al Mualim îşi puse mâna pe umărul lui.

— Şi tu te-ai născut în Ordinul acesta, în Frăţia aceasta. Făcu o pauză. Există vreodată clipe când... regreţi asta?

— Mentorule, cum pot să regret singura viaţă pe care am cunoscut-o vreodată?

Al Mualim încuviinţă înţelegător, apoi ridică ochii scurt şi făcu un semn către un Asasin cocoţat pe zidul parapetului.

— Cu timpul, zise el, s-ar putea să găseşti altă cale. Iar dacă va sosi vreodată momentul acela, tu singur va trebui să alegi calea pe care o preferi.

Ca răspuns la semnalul lui Al Mualim, bărbaţii de la vinciuri ridicară din nou poarta castelului.

— Vino, băiete, urmă bătrânul. Şi pregăteşte-ţi spada. Bătălia aceasta n-a fost câştigată încă pe deplin.

Înaintară umăr la umăr către poarta deschisă, în lumina vie a soarelui de dincolo de ea.

Lumina vie a soarelui, o lumină albă atât de puternică, atât de atotcuprinzătoare, încât Ezio ameţi. Clipi repede, ca să alunge formele multicolore ce-i apăruseră înaintea ochilor, şi scutură energic din cap pentru a scăpa din ghearele acelei viziuni care-l prinsese. Strânse tare ochii. Când îi redeschise, bătăile inimii sale începuseră să revină la ritmul normal şi se trezi din nou în camera subterană, unde vedea iarăşi strălucirea slabă. Descoperi că nu dăduse drumul din mână discului de piatră, iar acum nu mai avea nicio îndoială în privinţa acestuia.

Găsise prima cheie.

Îşi privi lumânarea. I se păruse că trecuse foarte mult timp, totuşi flacăra ardea constant şi ceara nu se consumase aproape deloc.

Băgă cheia în taşcă, lângă hartă, şi se întoarse spre lumina zilei şi spre Sofia.

Capitolul 28

Surescitată, femeia lăsă cartea pe care încercase s-o citească şi alergă spre el, totuşi fără a-l îmbrăţişa.

— Ezio! Salve! Mi se pare c-ai plecat de o eternitate!

— Aşa mi se pare şi mie, răspunse bărbatul.

— Ai găsit ceva?

— Da. Ceva care te-ar putea interesa şi pe tine. Merseră la o masă mare, de pe care Sofia înlătură toate cărţile, apoi Ezio scoase harta pe care o găsise şi o întinse.

Mio Dio, ce frumuseţe! exclamă ea. Şi, priveşte – asta-i librăria mea. Chiar în mijloc.

— Da, este un loc foarte important. Uită-te însă pe margini. Ea scoase o pereche de ochelari şi, aplecându-se, examină îndeaproape titlurile cărţilor.

— Sunt nişte cărţi rare, rosti în cele din urmă. Dar ce sunt simbolurile care le înconjoară?

— Asta-i ceea ce sper să aflu.

— Unele dintre cărţile astea sunt cu adevărat foarte rare. Şi câteva dintre ele n-au mai fost văzute de – cât să zic? – mai bine de un mileniu! Cred că valorează o avere!

— Librăria ta se află exact pe locul unde a funcţionat cândva misiunea comercială a fraţilor Polo: Niccolò şi Maffeo. Niccolò a ascuns cărţile astea prin oraş. Harta ne arată unde sunt, dacă putem descoperi cum s-o interpretăm.

Sofia îşi scoase ochelarii şi-l privi intrigată.

— Hmm. Începi să mă interesezi. Vag.

Ezio zâmbi şi se aplecă peste masă. Indică pe hartă.

— Din câte îmi dau seama, dintre cele douăsprezece cărţi, trebuie să le descopăr mai întâi pe acestea trei.

— Şi celelalte?

— Rămâne de văzut. S-ar putea să fie în mod deliberat nişte piste false. Eu sunt totuşi convins că trebuie să ne concentrăm asupra celor trei. Ele pot conţine indicii despre locurile unde se află restul... acestora.

Scoase piatra rotundă din taşcă. Sofia îşi puse din nou ochelarii şi o privi. După aceea se uită la el şi clătină din cap.

Molto curioso.

— Este cheia unei biblioteci.

— Nu seamănă cu o cheie.

— Este o bibliotecă foarte specială. Altă cheie a fost deja găsită – sub palatul Topkapî. Dar, cu voia Domnului, mai avem timp să le descoperim şi pe restul.

— Cine a găsit-o pe aceea?

— Nişte oameni care nu citesc.

Sofia zâmbi la auzul acelor cuvinte. Ezio rămase însă sobru.

— Crezi că ai putea încerca să descifrezi harta asta? o întrebă el. Să mă ajuţi să găsesc cărţile?

Ea studie din nou harta, pentru câteva minute, în tăcere. Când se îndreptă, se uită la Ezio, zâmbi şi în ochi îi apăru o scânteie.

— În librăria mea există multe cărţi de referinţă. Cu ajutorul lor, cred că aş putea descifra misterul. Dar cu o condiţie.

— Da?

— Pot să împrumut cărţile, după ce-ţi termini treaba cu ele?

Ezio o privi amuzat.

— Aş îndrăzni să spun că putem găsi o soluţie în privinţa asta.

După aceea îşi luă rămas-bun de la femeie. Ea îl privi plecând, apoi închise prăvălia. Scoase mai multe tomuri de pe rafurile din jur, luă un caiet şi un toc, îşi trase un scaun şi se aşeză la masă pentru a examina harta cu mai multă atenţie.

Capitolul 29

În ziua următoare, Ezio se întâlni cu Yusuf lângă Hipodrom, în cartierul de sud-vest. Îl găsi discutând cu un grup de Asasini mai tineri, deasupra unei hărţi. Discuţiile se opriră la apariţia lui Ezio şi Yusuf îşi strânse harta.

— Salut, Mentorule, rosti el. Dacă nu mă înşel, ne aşteaptă o surpriză plăcută. Şi dacă până mâine la ora asta nu voi fi mort, atunci vom putea face schimb de poveşti foarte interesante.

— Există şanse să mori?

— Am aflat despre un plan pe care-l clocesc bizantinii. Acum după întoarcerea tânărului prinţ Suleiman din hagialâc, ei intenţionează să se infiltreze în Palatul Topkapî. Au ales seara asta pentru a acţiona.

— Dar prin ce este mai specială tocmai seara asta?

— La palat are loc un eveniment cultural: o expoziţie de tablouri – pictori ca fraţii Bellini, dar şi artişti selgiucizi. De asemenea, vor cânta muzicanţi.

— Şi care-i planul nostru?

Yusuf îl privi grav.

— Fratele meu, asta nu-i lupta ta. Tu nu trebuie să intri în urzelile otomanilor.

— Pe mine mă interesează Topkapî. În beciurile sale, templierii au găsit una dintre cheile bibliotecii lui Altaïr şi aş dori să ştiu cum au procedat.

— Ezio, planul nostru este să-l protejăm pe prinţ, nu să-l luăm la întrebări.

— Ai încredere în mine. Spune-mi doar unde să merg.

Yusuf nu părea convins, totuşi îi răspunse:

— Întâlnirea este la poarta principală a palatului. Intenţionăm să ne deghizăm în muzicanţi şi să intrăm odată cu cei autentici.

— Voi fi acolo.

— Vei avea nevoie de un costum. Şi de un instrument.

— Cândva am cântat la lăută.

— O să vedem ce putem face. Şi ar fi mai bine să te strecori printre muzicanţii italieni. Nu arăţi destul ca un turc ca să fii confundat cu unul dintre noi.

În amurg, Ezio, Yusuf şi echipa lui de Asasini, costumaţi toţi potrivit rolului pe care urmau să-l joace, se strânseră lângă poarta principală.

— Îţi plac veşmintele pe care ţi le-am ales? întrebă Yusuf.

— Sunt excelente, însă mânecile sunt prea strâmte. Nu-mi pot ascunde armele acolo.

— Nu poţi să cânţi la lăută dacă ai mâneci largi. Şi asta eşti tu – un cântăreţ la lăută. Nu asta ai dorit?

— Ai dreptate.

— Iar noi sântem înarmaţi. Tu ne indici ţintele şi ne laşi pe noi să ne ocupăm de ele. Uite-ţi instrumentul.

Luă de la un Asasin o lăută frumoasă şi i-o întinse lui Ezio, care îi încercă strunele.

— În numele lui Allah, exclamă Yusuf, va trebui să scoţi nişte sunete mai acătării decât astea!

— A trecut mult timp într-adevăr...

— Eşti sigur că ştii să cânţi la ea?

— Am învăţat câteva acorduri pe când eram tânăr.

— Dar ai fost cu adevărat tânăr vreodată?

— Cu mult timp în urmă.

Yusuf îşi examină costumul din satin verde şi galben.

— Mă simt ridicol în straiele astea, zise apoi. Şi arăt ridicol!

— Arăţi exact ca toţi ceilalţi muzicanţi şi asta-i tot ce contează. Haide, vino – orchestra se strânge.

Se îndreptară spre locul unde se adunau mai mulţi instrumentişti italieni, nerăbdători să intre în palat. Yusuf şi oamenii lui erau echipaţi ca muzicanţii turci, cu tambur, oud, kanun şi kudum, instrumente la care puteau cânta acceptabil. Ezio îi privi cum intrară în palat printr-o uşă laterală.

Asasinul constată că era încântat să se regăsească printre compatrioţii săi şi schimbă câteva replici cu ei.

— Eşti din Florenţa? Bun-venit! Ăsta ar trebui să fie un spectacol bun, îi zise unul dintre ei.

— Zici că ăsta-i un spectacol bun? interveni un cântăreţ la vioară. Ar trebui să-ncerci să cânţi în Franţa! Acolo îi au pe cei mai buni. Am fost în Franţa acum mai puţin de şase luni şi am ascultat Qui Habitat de Josquin. E cea mai frumoasă corală pe care-am auzit-o vreodată. Îi cunoşti compoziţiile, Ezio?

— Puţin.

— Josquin, încuviinţă primul muzician, care avea în mâini un sacbut{11}, da, este o comoară. Cu siguranţă în Italia nu există nimeni pe măsura talentului său.

— Va veni şi vremea noastră.

— Văd că eşti cântăreţ la lăută, Ezio, i se adresă un bărbat cu chitară. Eu am experimentat în ultima vreme cu acordări alternative. Este o cale minunată să dai naştere la idei noi. De exemplu, mi-am acordat struna a patra la terţa minoră. Se obţine un sunet foarte grav. Apropo, ţi-ai adus strune? Eu cred c-am rupt şase luna asta.

— Muzica lui Josquin este prea experimentală pentru mine, interveni un cântăreţ la ceteră. Credeţi-mă, polifonia nu va prinde niciodată.

— Aminteşte-mi, zise chitaristul ignorându-i cuvintele, să nu plecăm fără să-nvăţ câteva acordări orientale.

— Bună idee, spuse un muzicant cu un schalmei{12}. Ăsta-i într-adevăr un loc excelent pentru lucrat. Şi locuitorii sunt oameni buni. Nu ca-n Verona. În ziua de azi, acolo te-atacă şi te jefuiesc pe stradă ziua-n amiaza mare.

— Noi când intrăm? întrebă Ezio.

— În curând, răspunse ceteraşul. Uite, chiar acum deschid porţile.

Cel cu vioara îi ciupi critic strunele, apoi păru mulţumit.

— Este o zi superbă pentru muzică, nu crezi, Ezio?

— Aşa sper, răspunse asasinul.

Se îndreptară către poarta unde oficiali otomani îi verificau pe cei care intrau.

Spre ghinionul lui Ezio, unul dintre ei îl opri.

— Cântă-ne ceva, îi zise. Îmi place cum sună lăuta. Ezio privi neajutorat cum colegii lui treceau mai departe.

Perdonate, buon signore, dar fac parte din trupa care va cânta pentru prinţul Suleiman.

— Orice gerzek bătrân poate veni cu un instrument după el şi noi nu ţinem minte ca tu să fi făcut parte din trupa asta. Aşa că, hai, cântă-ne ceva.

Ezio inspiră adânc, apoi începu să cânte o ballata simplă pe care o învăţase pe când mai aveau încă palatul de familie din Florenţa. Teribil de fals.

— lartă-mă că ţi-o spun, comentă oficialul, dar sună îngrozitor! Sau e o muzică nouă şi experimentală?

— După sunetele pe care le scoţi ai putea cânta la fel de bine la o coadă de mătură, zise altul apropiindu-se amuzat.

— Se aude ca un motan în călduri.

— Nu pot continua în condiţiile astea! se răsti Ezio ţâfnos. Lăsaţi-mă să mă-ncălzesc.

— În regulă! Şi ar fi bine să-ţi acordezi şi instrumentul.

Ezio îşi impuse să se concentreze şi încercă din nou. După câteva bâjbâieli, izbuti de data asta să ducă până la capăt în mod corect o piesă veche de Landini. În cele din urmă fu chiar mişcătoare şi oficialii otomani îl aplaudară.

Pekala, zise cel care-l oprise iniţial. Hai, intră, şi chinuieşte-i pe oaspeţi cu zgomotele alea.

După ce intră, Ezio se găsi în mijlocul unei mulţimi numeroase. O curte interioară mare, pardosită cu marmură şi parţial acoperită, ca un atriu, sclipea de lumini şi culori sub ramurile de tamarin. Invitaţii se plimbau, iar servitorii se strecurau printre ei cu tăvi încărcate cu dulciuri şi băuturi răcoritoare. Erau prezenţi o mulţime de nobili otomani, dar şi diplomaţi şi artişti faimoşi şi neguţători din Italia, Serbia, Peloponez, Persia şi Armenia. Era greu să detectezi vreun bizantin infiltrat printre oamenii aceia sofisticaţi.

Ezio decise că cel mai bine ar fi fost să încerce să se alăture din nou trupei de muzicanţi italieni cu care stătuse de vorbă, totuşi nu se grăbi, ci căută mai întâi să se obişnuiască cu configuraţia locului.

Însă gărzile imperiale erau vigilente şi nu după mult timp una dintre ele îl acostă.

— Scuze, domnule, te-ai rătăcit cumva?

— Nu.

— Eşti muzicant, da? Atunci eşti plătit să cânţi, nu să te plimbi printre oaspeţi!

Ezio se înfurie, dar trebuia să-şi stăpânească mânia, pentru a nu se deconspira. Din fericire pentru el, fu salvat de un grup de localnici cu aspect înstărit, patru bărbaţi zvelţi şi patru femei ameţitor de frumoase.

— Cântă-ne ceva, îi cerură ei, dispunându-se în cerc în jurul lui.

Ezio cântă din nou piesa lui Landini, după care îşi aminti alte cântece de acelaşi compozitor şi se rugă în gând ca ascultătorii lui să nu le găsească prea învechite. Ei fură însă încântaţi. Şi, pe măsură ce încrederea îi spori, asasinul fu satisfăcut să constate că şi interpretarea i se îmbunătăţi. Cuteză chiar să improvizeze puţin. Şi să cânte din voce.

Pek guzel, comentă unul dintre bărbaţi după ce termină.

— Aşa-i, foarte frumos, încuviinţă partenera lui în ai cărei ochi adânci şi violeţi Ezio ar fi fost bucuros să se înece.

— Hm, comentă alt bărbat. Tehnica interpretativă nu-i tocmai ce-ar putea fi.

— Oh, Murad, cât eşti de pedant. Gândeşte-te la expresivitate! Asta-i cel mai important.

— Cântă aproape la fel de bine pe cât se îmbracă, zise a doua femeie privind-l cu interes.

— Un sunet la fel de frumos ca al ploii, zise a treia.

— Într-adevăr, lăuta italiană este la fel de plăcută ca şi oud al nostru, acceptă Murad, după care îşi îndepărtă partenera de lângă Ezio. Din păcate acum trebuie să ne alăturăm celorlalţi oaspeţi.

Tesekkür ederim, efendim, ciripiră femeile când plecară. După ce calificările îi fură confirmate în felul acela, Ezio fu lăsat în pace de gărzi şi izbuti să ia legătura cu Yusuf şi echipa sa.

— Excepţional, Mentorule, rosti Yusuf când se reuniră. Totuşi, nu-i bine să fii văzut vorbind cu noi, deoarece va da naştere la suspiciuni. Încearcă să te strecori în a doua curte, cea mai interioară – pe acolo. Mă voi alătura ţie.

— În regulă, încuviinţă Ezio. La ce ne putem aştepta acolo?

— La cercul de intimi. Anturajul prinţului. Şi, dacă avem noroc, la Suleiman însuşi. Dar fii cu ochii-n patru, Mentorule. Şi acolo pot exista pericole.

Capitolul 30

În a doua curte, rumoarea era considerabil mai scăzută, însă calitatea învechite, mâncărurilor şi băuturilor, ca şi a muzicii şi tablourilor era superioară.

Rămânând în plan secund, Ezio şi Yusuf îi cercetară cu luare-aminte pe oaspeţi.

— Nu-l văd pe prinţul Suleiman, zise Yusuf.

— Aşteaptă!

Orchestra începu să intoneze un marş şi toţi oaspeţii se întoarseră nerăbdători spre poarta din centrul zidului opus al curţii, drapată în tapiserii bogate, în faţa ei, pe jos, erau întinse covoare scumpe din mătase de Isfahan. După câteva momente, pe acolo ieşi un grup mic, strâns în jurul celor doi bărbaţi din frunte; ambii purtau veşminte din mătase albă, dar pe când unul avea un turban cu ace din diamant, turbanul celuilalt era bătut în smaralde. Ochii lui Ezio fură atraşi de acesta din urmă şi buzele i se întredes-chiseră când îl recunoscu.

— Cine-i tânărul? îl întrebă pe tovarăşul său.

— Prinţul Suleiman, răspunse Yusuf, nepotul sultanului Baiazid şi guvernatorul paşalâcului Kefe. Şi nu are decât şaptesprezece ani.

Ezio fu amuzat.

— Am făcut cunoştinţă pe corabie, în timp ce călătoream încoace. Mi-a spus că e student.

— Am auzit că-i place să călătorească incognito. Este de asemenea o măsură de securitate. Se întorcea din hagialâc.

— Şi cine-i celălalt bărbat? Cel cu smaralde în turban?

— Este unchiul lui, prinţul Ahmed. Fiul favorit al sultanului. Se pregăteşte să-i urmeze în curând la domnie tatălui său.

Celor doi prinţi le erau prezentaţi oaspeţi favoriţi. După aceea, primiră cupe cu un lichid rubiniu.

— Este vin? întrebă Ezio.

— Suc de merişoare.

Serefe! Sagliginiza! rosti Ahmed, ridicând glasul odată cu pocalul şi închinând spre cei din curte.

După toasturile oficiale, Yusuf şi Ezio văzură că atât oaspeţii, cât şi gazdele deveniră mai relaxaţi. Deşi mai ales Suleiman obişnuia să se amestece printre invitaţi, Ezio observă că gărzile lui era permanent atente, dar foarte discret. Erau bărbaţi înalţi şi niciunul dintre ei nu părea turc. Purtau o uniformă distinctă, albă, şi fesuri înalte, albe şi tronconice, ca ale dervişilor. De asemenea, toţi purtau mustaţă. Niciunul nu era complet ras, dar nu avea nici barbă. Ezio cunoştea destule despre obiceiurile otomane ca să înţeleagă că asta însemna că aveau statutul de sclavi. Erau oare un soi de gărzi de corp personale?

Brusc, Yusuf îl prinse de braţ.

— Priveşte! Bărbatul de acolo!

Un tânăr slab şi palid, cu părul şaten şi ochii căprui-închis, inexpresivi, se apropiase de Suleiman. Purta straie scumpe şi putea fi un prosper negustor de arme sârb. În tot cazul, cineva destul de important pentru a fi inclus pe lista de oaspeţi din a doua curte. Cercetând mulţimea din priviri, Ezio văzu alţi patru bărbaţi îmbrăcaţi elegant, niciunul turc după înfăţişare, care se plasau în poziţii strategice şi comunicau discret prin semne.

Înainte ca Yusuf sau Ezio să poată reacţiona, tânărul slab care ajunsese deja lângă Suleiman scoase fulgerător un janbiyah subţire şi curbat şi-l repezi spre pieptul prinţului. În aceeaşi clipă, garda cea mai apropiată îi observă gestul şi sări în calea pumnalului.

Imediat se iscă haos şi confuzie. Oaspeţii fură împinşi cu brutalitate în lături de gărzile care alergară în ajutorul ambilor prinţi şi al camaradului lor căzut, pe când cei cinci ucigaşi templieri încercară să-şi piardă urma prin mulţimea care se bulucea acum în tumult şi panică. Tânărul slab dispăruse, dar gărzile îi identificaseră pe tovarăşii lui şi-i urmăreau cu insistenţă, în vreme ce bizantinii se foloseau de oaspeţii confuzi şi dezorientaţi ca obstacole pe care să le interpună în calea urmăritorilor. Ieşirile fură blocate, însă conspiratorii încercară să escaladeze zidurile pentru a părăsi curtea. În confuzia generată, prinţul Ahmed dispăruse, iar prinţul Suleiman rămăsese izolat. Ezio văzu că acum ţinea în mână un hanger mic, însă îşi păstrase calmul şi stătea neclintit.

— Ezio! şuieră Yusuf pe neaşteptate. Priveşte!

Asasinul florentin se uită în direcţia indicată şi văzu că tânărul slab se întorsese. Ieşind din gloata aflată în spatele prinţului, se apropia de acesta cu arma pregătită.

Ezio se găsea mult mai aproape de Suleiman decât Yusuf si-şi dădu seama că doar el l-ar fi putut salva pe prinţ la timp. Însă pentru asta trebuia să se înarmeze! Coborî ochii spre lăuta pe care continua s-o ţină în mâini şi, cu un suspin de regret, luă hotărârea de-a o izbi de o coloană din apropiere. Instrumentul se făcu ţăndări, dar gâtul său din lemn de molid îi rămase în mână sub forma unui ciot ascuţit. Imediat, Ezio se repezi înainte şi, apucându-l pe bizantin de încheietura osoasă şi împingându-l înapoi exact în momentul când se pregătea să facă ultimul pas către ţinta sa, îi înfipse aşchia aceea lungă de zece centimetri în ochiul stâng. Bizantinul se opri ca transformat în stană de piatră, apoi janbiyah îi căzu din mână şi zăngăni pe pardoseala de marmură. Imediat după aceea, el însuşi se prăbuşi.

Mulţimea amuţi brusc şi formă un cerc în jurul lui Ezio şi Suleiman, păstrând o distanţă respectuoasă. Gărzile încercară să intervină, dar Suleiman le opri cu un singur gest.

Prinţul îşi vârî propriul hanger în teacă, apoi inspiră scurt. După aceea făcu un pas către Ezio – un semn de onoare din partea lui, pe care mulţimea îl recunoscu ca atare printr-un icnet colectiv.

— Mă bucur să te revăd, mio bel menestrello. Am pronunţat corect?

— „Frumosul meu menestrel.” Este foarte bine.

— Îmi pare rău de lăuta ta. Era un instrument mult mai frumos decât o sabie.

— Ai dreptate. Dar lăuta nu salvează vieţi.

— Unii ar avea de comentat în privinţa asta.

— Poate că da. În alte circumstanţe.

Cei doi schimbară un zâmbet.

— Am auzit că eşti nu numai prinţ, ci şi guvernator. Mai sunt şi alte lucruri pe care nu le ştiu despre tine?

— De pildă, nu vorbesc cu necunoscuţii. Suleiman înclină aproape imperceptibil din cap. Eu sunt Suleiman Osman.

— Auditore, Ezio..., se înclină Ezio la rândul lui.

Una dintre gărzile în uniformă albă se apropie de ei.

Un sergent.

— Iertaţi-mă, prinţe. Din porunca unchiului vostru, trebuie să ne asigurăm că sânteţi nevătămat.

— El unde este?

— Vă aşteaptă.

Suleiman îl privi rece.

— Spune-i că, mulţumită acestui bărbat, sunt nevătămat. Dar nu mulţumită vouă! Nu vouă! Nu ienicerilor! Voi sânteţi garda de elită şi m-aţi lăsat lipsit de apărare pe mine, un prinţ al casei imperiale, în felul ăsta! Unde-i căpitanul tău?

— Tarik Barleti este plecat... cu treabă.

— Cu treabă? Chiar vreţi să păreţi nişte diletanţi în faţa acestui străin?

Suleiman îşi îndreptă semeţ statura, în vreme ce ienicerul, un gigant musculos, care putea să fi cântărit o sută cincizeci de kilograme, tremura înaintea lui.

— Luaţi leşul acesta şi trimiteţi oaspeţii la casele lor, continuă el. După aceea chemaţi-l pe Tarik înaintea Divanului!

Revenind spre Ezio, pe când ienicerul se îndepărta grăbit, Suleiman spuse:

— Este penibil. Ienicerii sunt gărzile de corp ale sultanului.

— Dar nu şi ale familiei sale?

— Se pare că nu şi cu ocazia asta. Suleiman făcu o pauză şi-l privi apreciativ pe Ezio. Desigur, nu vreau să-ţi răpesc timpul, totuşi există ceva despre care aş dori să-ţi aflu opinia. Ceva important.

Yusuf îi făcea semne lui Ezio de la marginea mulţimii care începuse să se împrăştie.

— Îngăduie-mi doar un răgaz, cât să-mi schimb costumul acesta, spuse asasinul şi încuviinţă discret către prietenul lui.

— Perfect. Oricum, mai întâi trebuie să aranjez ceva. Când eşti gata, vino la Divan. Slujitorii mei te vor escorta.

Bătu din palme şi ieşi pe poarta pe care sosise.

— A fost un adevărat spectacol, spuse Yusuf când ieşiră din palat în tovărăşia a doi dintre slujitorii personali ai lui Suleiman. în plus, ne-ai oferit o legătură la care n-am fi visat niciodată că ar fi posibilă.

— Legătura aceea, îi reaminti Ezio, este a mea.

Capitolul 31

Suleiman aştepta deja când Ezio i se alătură peste puţin timp lângă uşa Divanului – sala de consiliu – din palat. Tânărul părea stăpân pe sine şi în acelaşi timp vigilent.

— Am aranjat o întâlnire cu unchiul meu, prinţul Ahmet, şi cu căpitanul Tarik Barleti, anunţă el fără preambul. Mai întâi trebuie să-ţi explic însă ceva. Ienicerii sunt loiali bunicului meu, dar au fost nemulţumiţi în privinţa alegerii făcute de el pentru următorul sultan.

— Ahmed.

— Exact. Ienicerii îl preferă pe tatăl meu, Selim.

— Hmm. Ezio căzu pe gânduri. Te afli într-o situaţie dificilă. Dar spune-mi – care-i rolul bizantinilor în toată afacerea asta?

Suleiman clătină din cap.

— Speram că tu mi-ai putea oferi unele lămuriri în privinţa asta. Ai fi dispus să m-ajuţi să aflu?

— Pe bizantini îi urmăresc şi eu. Atâta vreme cât interesele noastre nu intră în conflict, va fi o onoare să te ajut.

Prinţul zâmbi enigmatic.

— Atunci trebuie să accept ce pot obţine. Făcu o pauză, apoi urmă: Fii atent, în vârful turnului de acolo există o trapă. Suie-te în el şi ridic-o. După aceea vei putea să vezi şi să auzi tot ce se vorbeşte în Divan.

Ezio încuviinţă din cap şi porni imediat, iar Suleiman se întoarse şi intră în Divan.

Până când ajunse Ezio în punctul indicat de tânărul prinţ, discuţiile din sala de consiliu de dedesubt începuseră deja, ba chiar deveniseră încinse. Cei trei bărbaţi implicaţi stăteau în jurul unei mese lungi acoperite cu carpete de Bergamo. În spatele mesei, pe perete, atârna o tapiserie care îl prezenta pe Baiazid, flancat de fiii lui.

Ahmed, un bărbat viguros de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu părul şaten tuns scurt şi barba stufoasă, era acum cu capul gol şi purta alte veşminte bogate, în roşu, verde şi alb. Se dezlănţuise într-o tiradă:

— Ai grijă de nepotul meu, Tarik. Incompetenţa ta este la limita trădării. E ridicol să-mi amintesc că ienicerii tăi au fost umiliţi astăzi de un cântăreţ de lăută italian!

Cu jumătatea inferioară a feţei sale scrijelite de bătălii, acoperită de o barbă înspicată, Tarik Barleti stătea încruntat.

— Acest eşec nu-şi găseşte scuze, efendi. Voi conduce personal o investigaţie completă.

Suleiman îl întrerupse.

— Nu, Tarik, eu voi fi cel care va conduce investigaţia. Din motive ce ar trebui să fie evidente.

Barleti încuviinţă scurt din cap.

Evet, Shehzadem. În mod vădit deţii înţelepciunea tatălui tău.

La auzul acelor cuvinte, Ahmed aruncă spre căpitanul său o privire furioasă la care Suleiman răspunse:

Şi intoleranţa lui. După aceea se întoarse către unchiul său şi vorbi cu glas oficial: Shehzad Ahmed, sunt cel puţin uşurat să văd că tu eşti în siguranţă.

— Aceleaşi gânduri nutresc şi eu pentru tine, Suleiman. Fie ca Domnul să te apere.

Ezio vedea prea bine că jocul lui Suleiman era cu bătaie lungă. Sub ochii lui, tânărul prinţ se ridică şi-şi chemă servitorii.

— Acum voi pleca, anunţă el. Şi puteţi fi siguri că în curând îmi voi întocmi raportul despre acest incident neplăcut.

Însoţit de suita şi de gărzile lui personale, părăsi Divanul. Tarik Barleti era pe punctul de-a-l urma, însă prinţul Ahmed îl opri.

— Tarik-bei, putem schimba câteva vorbe?

Comandantul ienicerilor se întoarse. Ahmed îi făcu semn să se apropie. Tonul îi era cordial. Ezio fu nevoit să se concentreze ca să-i prindă cuvintele.

— Mă întreb care a fost ţelul acestui atentat. De a mă face pe mine să par slab? De a mă face să par un conducător incompetent al acestui oraş? Făcu o pauză, după care urmă: Dacă acela ţi-a fost planul, dragul meu căpitan, dacă ai avut cel mai mic amestec în toată mizeria asta, atunci ai comis o greşeală gravă! Tatăl meu m-a ales pe mine ca viitor sultan, nu pe fratele meu!

Tarik nu răspunse imediat; chipul îi era inexpresiv, aproape plictisit. În cele din urmă spuse:

— Prinţe Ahmed, nu sunt îndeajuns de depravat pentru a-mi imagina conspiraţia de care mă acuzi.

Ahmed se retrase un pas, deşi tonul îi rămase egal şi amabil.

— Ce-am făcut ca să merit asemenea dispreţ din partea corpului de ieniceri? Ce-a făcut pentru tine fratele meu, iar eu n-am făcut?

Tarik şovăi, apoi zise:

— Pot vorbi sincer?

Ahmed îşi depărta braţele.

— Cred că ar fi mai bine s-o faci.

Tarik îl privi deschis.

— Ahmed, eşti slab. Rămâi nemişcat în vreme de război şi te agiţi pe timp de pace. Îţi lipseşte pasiunea pentru tradiţiile ghazi – Luptătorii Credinţei – şi vorbeşti despre fraternitate în tovărăşia necredincioşilor. Făcu o pauză, după care urmă: Ai fi un filosof destul de bun, dar un sultan slab.

Ahmed se întunecă la faţă. Pocni din degete si propria lui gardă de corp luă poziţie de drepţi înapoia sa.

— Poţi să pleci, i se adresă cu glas îngheţat comandantului de ieniceri.

Ezio continuă să privească, iar după câteva minute Ahmed însuşi părăsi Divanul. Peste încă o clipă asasinului i se alătură prinţul Suleiman.

— Frumoasă familie, nu? rosti acesta. Nu te teme. Am ascultat şi eu.

Ezio părea îngrijorat.

— Unchiul tău nu are autoritate asupra celor pe care-i va comanda în curând. De ce nu i-a luat ienicerului capul pe loc pentru neobrăzarea lui?

— Tarik este un om dur, răspunse prinţul deschizând braţele. Capabil, dar ambiţios. Şi-l admiră mult pe tatăl meu.

— Cu toate acestea, n-a izbutit să păzească palatul înaintea unui atentat al bizantinilor de a-ţi lua viaţa în sanctuarul său cel mai păzit! Asta în sine merită o investigaţie.

— În mod cert.

— Ca atare... de unde ar trebui să începem?

Suleiman căzu pe gânduri şi Ezio îl privi. O minte bătrână într-un trup foarte tânăr, gândi el cu respect reînnoit.

— Deocamdată, spuse Suleiman, vom fi cu ochii pe Tarik şi pe ienicerii lui. În general, ei îşi petrec timpul liber în Marele Bazar şi în vecinătatea sa. Te poţi ocupa de asta – tu şi... asociaţii tăi?

Îşi formulă ultimele cuvinte cu delicateţe. În sinea lui, Ezio îşi aminti avertismentul lui Yusuf de a nu se implica în politica otomanilor, însă, cumva, propria sa căutare şi înfruntarea aceasta pentru putere păreau conectate. Luă decizia.

— De acum înainte, prinţe Suleiman, rosti el, niciunul dintre ei nu va cumpăra măcar o batistă fără ca noi să n-o ştim.

Capitolul 32

După ce îi instrui amănunţit pe Yusuf şi pe Asasinii din Constantinopol despre felul cum trebuiau să urmărească îndeaproape toate mişcările ienicerilor prin Marele Bazar, Ezio, însoţit de Azize, se îndreptă spre docurile din sudul oraşului, pentru a lua materialele necesare construirii bombelor, potrivit unei liste pe care i-o întocmise Piri Reis.

Îşi terminase târguielile şi le trimisese cu Azize la sediul Asasinilor, când o zări pe Sofia în mulţimea ce ticsea cheiurile. Ea stătea de vorbă cu un bărbat care părea italian şi era cam de vârsta lui. Pe măsură ce se apropie, asasinul văzu că femeia părea cumva stânjenită, dar, recu-oscându-l pe interlocutorul ei, Ezio se simţi amuzat şi, de asemenea, el însuşi uşor stânjenit. Apariţia neaşteptată a insului evoca o mulţime de amintiri şi o mulţime de sentimente conflictuale.

Fără să-şi releve prezenţa, se apropie de cei doi.

Bărbatul se numea Duccio Dovizi. Cu decenii în urmă, Ezio fusese cât pe aici să-i rupă braţul drept, pentru că Duccio o înşela pe Claudia, cu care era logodit. Braţul acela, observă asasinul, rămăsese uşor deformat. Duccio îmbătrânise urât şi părea tras la faţă, totuşi asta nu-i afectase stilul de abordare a femeilor. În mod clar era fermecat de Sofia şi o sâcâia pentru a-i obţine atenţia.

Mia cara, spunea el, sforile Destinului ne-au adus laolaltă. Doi italieni, rătăciţi şi singuri în Orient. Nu simţi magnetismo?

Plictisită şi iritată, Sofia îi răspunse:

— Simt multe lucruri, Messer... dar în primul rând, greaţă.

Cu o senzaţie de dejâ-vu, Ezio se gândi că era momentul să intre în acţiune.

— Bărbatul acesta te deranjează, Sofia? întrebă el, apropiindu-se.

Clocotind de nervi pentru că fusese întrerupt, Duccio se întoarse spre nou-venit.

— Scuză-mă, Messer, însă doamna şi cu mine tocmai...

Se opri brusc, când îl recunoscu pe Ezio.

— Ah! il diavolo în persoană! exclamă el apoi, iar mâna stângă i se ridică instinctiv spre braţul drept. Îndărăt!

— Ce plăcere să te revăd, Duccio.

Celălalt nu-i răspunse, ci dădu să se îndepărteze, se împiedică în pietrele caldarâmului şi începu să strige:

— Fugi, buona donna! Fugi să scapi cu viaţă!

Îl priviră amândoi dispărând pe ponton. Urmă o pauză stânjenitoare.

— Cine era?

— O potaie, răspunse Ezio. Cu mulţi ani în urmă a fost logodit cu sora mea.

— Şi ce s-a-ntâmplat?

Cazzo al lui era logodit cu alte şase femei.

— Te exprimi foarte direct.

Sofia părea uşor surprinsă de folosirea cuvântului „mădular”, totuşi nu ofensată.

— Scuză-mă.

Asasinul tăcu puţin, apoi întrebă:

— Ce te aduce pe docurile astea?

— Am plecat de la librărie ca să iau un pachet, dar vameşii de aici au spus că hârtiile corăbiei nu sunt în ordine. Aşa că aştept.

Ezio se uită cu atenţie la portul bine păzit, observându-i dispunerea.

— Este al naibii de enervant, continuă Sofia. Mi-aş putea pierde toată ziua aici.

— Lasă-mă pe mine să văd ce pot face, zise el. Ştiu câteva moduri prin care pot fi ocolite regulile.

— Serios? Trebuie să spun că-ţi admir curajul.

— Las-o-n seama mea. O să trec mai târziu pe la librărie.

— Bine atunci, scotoci ea prin poşetă, acestea sunt documentele. Pachetul este destul de valoros. Te rog să ai grijă de el... dacă izbuteşti să-l obţii.

— O voi face cu siguranţă.

— Atunci... mulţumesc.

Femeia îi zâmbi şi porni înapoi spre oraş.

Ezio privi după ea câteva clipe, apoi se îndreptă către clădirea mare din lemn în care se aflau birourile Vămii. Înăuntru exista o tejghea lungă şi, în spatele ei, rafturi cu foarte multe pachete şi colete. În partea din faţă a unuia dintre rafturile de jos, cele mai apropiate de tejghea, zări un tub din lemn pentru hărţi, care purta eticheta SOFIA SARTOR.

„Perfetto”, îşi spuse în gând.

— Te pot ajuta? întrebă un funcţionar masiv, apropiindu-se de el.

— Da, te rog. Am venit să iau pachetul acela, îl arătă cu mâna.

Funcţionarul privi în direcţia respectivă.

— Ah, mă tem că nu se poate! Toate coletele de acolo au fost oprite în aşteptarea verificării actelor de expediţie.

— Şi cât va dura asta?

— N-aş putea spune.

— Câteva ore?

Funcţionarul îşi ţuguie buzele.

— Zile?

— Depinde. Sigur că da, în schimbul unei mici atenţii... Se poate aranja ceva.

— Ei, la dracu’!

Funcţionarul deveni mai puţin prietenos.

— Încerci să mă ţii din muncă? latră el. Pleacă de-aici, moşule! Şi să nu mai apari dacă nu vrei să ai necazuri mai mari.

Ezio îl împinse într-o parte şi sări peste tejghea, înhaţă tubul de lemn şi se întoarse să plece. Funcţionarul suflă însă din răsputeri într-un fluier şi câţiva colegi de-ai săi, dintre care unii erau membri ai pazei înarmate de pe docuri, răspunseră instantaneu.

— Bărbatul ăsta, strigă funcţionarul, a-ncercat să mă mituiască, iar când l-am refuzat, a recurs la violenţă!

Ezio sui pe tejghea când paznicii Vămii se repeziră să-l prindă. Roti tubul greu din lemn, sparse câteva capete cu el şi, sărind peste ceilalţi, sprintă către ieşire, lăsându-i derutaţi în urma lui.

— Numai aşa poţi să tratezi cu oficialii meschini, îşi zise el surâzând mulţumit.

Dispăru în labirintul de străduţe întortocheate din nordul docurilor înainte ca urmăritorii lui să fi avut timp să se dezmeticească. Fără documentele Sofiei, pe care asasinul încă le ţinea în siguranţă sub tunică, ei n-aveau să poată lua niciodată urma femeii.

Capitolul 33

Spre amiază, intră în librăria aflată la vest de Hagia Sofia.

Femeia ridică privirea la apariţia lui. Rafturile erau mult mai ordonate decât fuseseră la prima lui vizită aici. În camera din spate, Ezio zări o masă de lucru, pe care era întinsă harta lui din cisterne, alături de mai multe cărţi groase de referinţă.

Salute, Ezio, rosti Sofia. Ai venit mai repede decât mă aşteptam. Ai avut ceva noroc?

Asasinul ridică tubul de lemn şi citi de pe etichetă:

Madamigella Sofia Sartor, libraia, Costantinopoli. Tu eşti aceea?

Îi întinse tubul cu un surâs larg. Ea îl luă încântată, după care-l examina de aproape şi se încruntă.

— Nu se poate! Uită-te-n ce hal este! Ce-au făcut oare cu el? S-au luptat cu piraţii?

Ezio ridică din umeri, tăcând stânjenit. Sofia deschise tubul şi scoase harta dinăuntru. O verifică.

— Măcar nu e deteriorată.

O duse la masă şi o întinse cu grijă pe tăblie. Era copia unei hărţi a lumii.

— Nu-i minunată? îl întrebă pe Ezio.

— Chiar e.

Asasinul stătea lângă umărul ei şi o examinară împreună.

— Este copiată după o hartă realizată de Martin Waldseemüller şi este destul de nouă – el a publicat-o cu numai patru ani în urmă. Şi priveşte, aici, în stânga! Astea sunt noile meleaguri descoperite de Navigatore Vespucci, despre care scrisese cu patru-cinci ani înainte de desenarea hărţii.

— Lucrează repede germanii ăştia, încuviinţă Ezio. Văd că el a numit noile meleaguri după prenumele lui Vespucci – Amerigo.

— America!

— Da... Bietul Cristoforo Colombo. Istoria are un mod ciudat de a se derula.

— Dar ce părere ai despre întinderea aceasta de apă... de aici?

Femeia arătă dincolo de ţărmul de vest al celor două Americi. Ezio se aplecă şi privi cu luare-aminte.

— Să fie oare un nou ocean? Majoritatea cărturarilor pe care-i cunosc susţin că mărimea globului pământesc este subestimată.

Sofia păru melancolică.

— Este incredibil. Cu cât aflăm mai multe despre lume, cu atât se pare că ştim mai puţine.

Cumva copleşiţi de ideea aceea, amândoi rămaseră tăcuţi. Ezio se gândi la noul secol în care se aflau – al şaisprezecelea. Şi se găseau abia aproape de începutul său. Nu putea decât să ghicească ce se va petrece în decursul lui; de asemenea, ştia că, din cauza vârstei pe care o avea deja, nu putea spera să vadă mare parte din el. Mai multe descoperiri, şi mai multe războaie, fără îndoială. Dar în esenţă avea să se repete aceeaşi piesă... şi cu aceiaşi actori, atât doar că urmau să aibă alte costume şi alte decoruri pentru fiecare generaţie care o înghiţea pe cea precedentă, fiecare crezând că ea va fi cea cu rezultatele cele mai bune.

— Ei bine, rosti Sofia, ţi-ai onorat promisiunea, ca şi mine de altfel.

Îl conduse în camera interioară şi luă o foaie de hârtie de pe masă.

— Dacă nu mă înşel, acesta ar trebui să fie locul unde se află prima ta carte.

Ezio luă hârtia şi citi ce scria pe ea.

— Trebuie să recunosc, urmă Sofia, că mă ia pur şi simplu ameţeala la gândul că într-adevăr voi vedea cărţile acestea. Ele conţin cunoştinţe pe care lumea le-a pierdut şi pe care trebuie să le recapete.

Se aşeză la masă şi-şi sprijini bărbia în palme, gânditoare.

— Poate că ar trebui să tipăresc câteva copii după ele, pe care să le distribui chiar eu, continuă ea. Un tiraj mic, de numai cincizeci de exemplare... Atâta ar trebui să fie îndeajuns...

Asasinul surâse, după care izbucni în râs.

— Ce ţi se pare amuzant?

— Iartă-mă. Mă bucur pur şi simplu când văd pe cineva cu o pasiune atât de personală şi de nobilă. Este... înălţător.

— Dumnezeule, zise ea uşor stânjenită. Ce e cu atâtea complimente?

Ezio ridică foaia de hârtie.

— O să plec imediat să cercetez locul ăsta, anunţă el. Grazie, Sofia, mă voi întoarce cât pot de repede.

— Abia aştept, spuse ea şi-l privi plecând cu un amestec de nedumerire şi îngrijorare.

„Ce bărbat misterios”, se gândi când uşa se închise în urma lui, iar ea reveni la harta Waldseemüller şi la propriile visuri despre viitor.

Capitolul 34

Calculele Sofiei fuseseră corecte. Ezio găsi cartea pe care o căuta ascunsă în spatele unui panou de lemn dintr-o clădire veche şi părăsită din cartierul Constantin.

Era un exemplar vechi, dar bine păstrat, din Despre natură, poemul scris cu mai bine de două mii de ani în urmă de filosoful grec Empedocle, care îi sintetiza ideile.

Ezio luă cartea din ascunzătoare şi suflă colbul de pe ea. Apoi o deschise la prima pagină, care era albă. Când o privi, aceasta începu să strălucească, după care în lumină apăru harta Constantinopolului. Privind concentrat, bărbatul observă un punct luminos pe harta aceea. Era Turnul Fecioarei, farul aflat de cealaltă parte a Bosforului, iar când Ezio îl fixă încă şi mai atent cu ochii, desluşi un punct precis conturat în beciurile din fundaţia turnului.

Dacă totul mergea bine, acela trebuia să fie locul unde să găsească a doua cheie a bibliotecii lui Altaïr din Masyaf.

Porni în grabă într-acolo prin oraşul ca un furnicar. Strecurându-se pe lângă gărzile otomane şi traversând apa cu o barcă „împrumutată”, ajunse la far şi găsi o uşă, de unde o scară cobora în subsol. Ţinu cartea în mână şi constată că ea îl călăuzi printr-un labirint de coridoare, în lungul cărora se înşiruiau nenumărate uşi. Părea imposibil ca atât de multe să poată exista într-un spaţiu relativ limitat. În cele din urmă, ajunse la o uşă perfect identică cu toate celelalte, dar prin ale cărei crăpături părea să răzbată o lumină slabă. Sub atingerea mâinii lui, uşa se deschise şi înăuntru, pe un soclu scund de piatră, văzu alt disc de piatră, care, asemenea primului pe care-l găsise, era acoperit cu simboluri ciudate, la fel de misterioase ca acelea, dar diferite. Forma unei femei poate o zeiţă – ce părea vag familiară, indentaţii ce puteau fi ori formule, ori, poate, crestături care se puteau potrivi în dreptul unor zimţi – aflaţi poate în interiorul găurilor pentru chei din uşa bibliotecii din Masyaf.

Când Ezio luă cheia în palme, lumina ce răzbătea din ea spori în intensitate, şi spori întruna, iar bărbatul se încordă ca să fie transportat – nu ştia unde anume –, când îl cuprinse şi-l purtă cu secole în trecut, în urmă cu trei sute douăzeci de ani, în Anul Domnului 1191.

Masyaf.

În interiorul fortăreţei, cu mult timp în urmă.

Siluete într-o ceaţă învolburată. Din volburile acelea se conturară un tânăr şi un bătrân. În jurul lor se zăreau dovezi ale unei lupte pe care bătrânul – Al Mualim – o pierduse.

Zăcea pe jos, iar tânărul îngenunchease călare peste pieptul lui.

Pierzându-şi puterea, mâna bătrânului scăpă ceva, care se rostogoli şi se opri puţin mai departe pe pardoseala din marmură.

Ezio icni fără să se poată stăpâni când recunoscu obiectul – era, fără îndoială, Mărul Edenului. Dar cum? Iar tânărul – învingătorul – în alb, cu capul acoperit de glugă, era Altaïr.

— Ai ţinut foc în palma ta, bătrâne, spunea el. Obiectul ăsta trebuia distrus.

— Să distrug unicul lucru ce poate să pună capăt Cruciadelor şi s-aducă adevărata pace? râse Al Mualim. Niciodată!

— Atunci o voi face eu.

Imaginile se topiră si dispărură aidoma unor spectre, doar pentru a fi înlocuite de altă scenă.

În interiorul Marelui Donjon, Altaïr stătea alături de unul dintre căpitanii lui. În apropiere, întins cu onoare pe un catafalc din piatră, trupul lui Al Mualim era liniştit şi destins în moarte.

— Chiar s-a terminat? spunea căpitanul Asasin. Vrăjitorul e mort?

Altaïr se întoarse şi privi corpul. După aceea vorbi cu glas calm, măsurat.

— N-a fost un vrăjitor. A fost un om obişnuit, care putea controla... iluzii. Rugul e pregătit? întrebă el către camaradul lui.

— Da, răspunse bărbatul şovăind o clipă. Să ştii, totuşi, că unii oameni... nu vor accepta. Sunt neliniştiţi.

Altaïr se aplecă peste catafalc şi luă în braţe trupul bătrânului.

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de toate.

Se îndreptă apoi şi mantia îi flutură împrejur.

— Eşti pregătit de călătorie? îl întrebă pe căpitan.

— Destul de pregătit, da.

— L-am rugat pe Malik al-Sayf să plece spre Ierusalim cu vestea morţii lui Al Mualim. Vrei tu să pleci spre Acra cu aceeaşi veste?

— Bineînţeles.

— Du-te atunci şi Domnul să fie cu tine.

Căpitanul înclină capul şi plecă.

Purtând în braţe trupul Mentorului său, succesorul lui ieşi, pentru a-şi înfrunta camarazii, membrii Frăţiei.

La vederea lui izbucni de îndată o hărmălaie de glasuri, care le reflecta uimirea. Unii se întrebau cu voce tare dacă nu cumva visau. Alţii erau îngroziţi de această confirmare materială a morţii lui Al Mualim.

— Altaïr! Explică-te!

— Cum de s-a ajuns la aşa ceva?

— Ce s-a-ntâmplat?

Un Asasin clătină din cap.

— Mintea îmi era clară, dar trupul... nu voia să se mişte!

În toiul confuziei, apăru Abbas, prietenul din copilărie al lui Altaïr. Acum prietenia aceea era mai puţin sigură. Prea multe se petrecuseră între ei.

— Ce s-a-ntâmplat aici? întrebă el şi glasul lui reflecta şi şocul pe care-l simţea.

— Mentorul nostru ne-a înşelat pe toţi, răspunse Altaïr. Templierii l-au corupt.

— Unde-s dovezile tale-n privinţa asta? replică Abbas suspicios.

— Vino cu mine şi-ţi voi explica.

— Şi dacă nu mă vor mulţumi răspunsurile tale?

— Atunci voi vorbi până vei fi mulţumit.

Merseră umăr la umăr. Altaïr continua să poarte în braţe trupul lui Al Mualim către rugul funerar ce fusese pregătit. Neştiind care le era destinaţia, Abbas rămase ţâfnos, încordat şi combativ, nereuşind să-şi mascheze neâncrederea faţă de el.

Iar Altaïr cunoştea motivul şi-l regreta. Avea să facă însă tot ce putea mai bine.

— Abbas, începu el, mai ţii minte obiectul pe care l-am recuperat de la templierul Robert de Sable în Templul lui Solomon?

— Te referi la obiectul după care ai fost trimis tu, dar pe care l-au adus în cele din urmă alţii?

Altaïr ignoră replica aceea.

— Da. Este o unealtă a templierilor şi se numeşte Mărul Edenului. Printre multe alte puteri ale sale, Mărul poate să provoace iluzii şi să controleze minţile oamenilor... dar şi mintea celui care crede că-l stăpâneşte. Este o armă letală.

Abbas ridică din umeri.

— Atunci cu siguranţă este mai bine să-l avem noi, decât templierii.

Altaïr clătină din cap.

— N-are importanţă, deoarece se pare că-i corupe pe toţi cei care-l mânuiesc.

— Şi tu crezi că Al Mualim a căzut sub influenţa lui nefastă?

— Exact, aprobă Altaïr cu un gest de nerăbdare. Astăzi, a folosit Mărul în încercarea de a înrobi Masyaf. Ai văzut-o cu ochii tăi.

Abbas părea neâncrezător.

— Nu ştiu ce anume am văzut.

— Ascultă-mă. Mărul se află acum în siguranţă în odaia lui Al Mualim. După ce termin aici, îţi voi arăta tot ce ştiu.

Ajunseseră la rug şi Altaïr sui treptele spre el, depunând cu respect trupul Mentorului său. Când o făcu, Abbas se schimbă la faţă. Era prima dată că zărea rugul.

— Nu pot să cred că vrei să faci aşa ceva! zise el şocat, în spatele lui, membrii Frăţiei Asasinilor unduiră ca un lan de grâu sub vânt.

— Trebuie să fac ceea ce trebuie să fac, îi răspunse Altaïr.

— Nu!

Însă Altaïr luase deja una dintre torţele aprinse de lângă rug şi o înfipse în baza acestuia.

— Trebuie să mă asigur că el nu se va putea întoarce.

— Dar nu acestea sunt obiceiurile noastre! Este interzis să arzi trupul unui om!

Din mulţime, cineva răcni brusc, furios:

— Profanatorule!

Altaïr se întoarse către oamenii agitaţi de sub platforma rugului.

— Ascultaţi-mă cu atenţie! Leşul acesta ar putea fi pur şi simplu altul dintre corpurile-fantomă ale lui Al Mualim. Trebuie să fiu sigur!

— Minciuni! răcni Abbas, când flăcările cuprinseră rugul. Se apropie de Altaïr şi ridică vocea, pentru a putea fi auzit de toţi. Toată viaţa ţi-ai bătut joc de Crezul nostru! Suceşti regulile ca să se potrivească toanelor tale şi-n acelaşi timp îi desconsideri şi umileşti pe cei din jur!

— Opriţi-l pe Altaïr! răcni un Asasin din mulţime.

— N-ai auzit ce-a zis? replică un camarad de lângă el. Al Mualim era posedat!

Răspunsul celuilalt sosi prompt, sub forma unei lovituri de pumn. Se iscă o încăierare generală, care escaladă cu viteza cu care se înălţau flăcările.

Aflat pe platforma de lângă Altaïr, Abbas îl îmbrânci pe neaşteptate jos, în mijlocul luptelor, apoi porni furios spre castel. Altaïr se strădui să se ridice în picioare printre camarazii săi, care-şi scoseseră deja săbiile.

— Fraţilor! strigă el, străduindu-se să restabilească ordinea. Opriţi-vă! Băgaţi săbiile în teacă!

Însă luptele continuară şi Altaïr, care izbutise să se ridice la timp pentru a-l vedea pe Abbas întorcându-se în fortăreaţă, fu silit să se zbată printre propriii lui oameni, dezarmându-i atunci când putea şi îndemnându-i să renunţe. Nu ştiu cât timp se luptă aşa, însă încleştarea fu întreruptă pe neaşteptate de un fulger pârjolitor de lumină, care-i făcu pe combatanţi să se clatine şi să ducă palmele pavăză la ochi.

Lumina venea din direcţia castelului.

Temerile cele mai rele ale lui Altaïr se confirmaseră.

Acolo, pe parapetul unui turn înalt, stătea Abbas, care ţinea Mărul în mână.

— Ce ţi-am spus, Altaïr? răcni Abbas către el.

— Abbas! Opreşte-te!

— Ce-ai crezut că se va-ntâmpla când l-ai ucis pe iubitul nostru Mentor?

— Tu l-ai iubit pe Al Mualim mai puţin decât oricare altul! Tu l-ai învinuit pentru toate nemulţumirile tale, ba până şi pentru sinuciderea tatălui tău!

— Tatăl meu a fost un erou! urlă Abbas sfidător.

Altaïr îl ignoră şi se întoarse spre Asasinii care se strânseseră întrebători în jurul său.

— Ascultaţi-mă! le spuse. Acesta nu-i momentul pentru a ne certa despre cele petrecute deja. Trebuie să decidem – acum! – ce trebuie făcut cu acea armă!

Arătă către Abbas care ţinea Mărul în braţul ridicat.

— Altaïr, răcni el, indiferent de ce-i în stare obiectul ăsta, tu nu eşti vrednic să-l foloseşti!

— Niciun om nu este! îi răspunse Altaïr.

Însă Abbas privea deja ţintă la strălucirea Mărului, în timp ce privea, lumina se intensifică. Iar el părea în transă.

— E minunat, nu-i aşa? întrebă el, cu glas doar atât de tare cât să poată fi auzit.

Apoi o schimbare puse stăpânire pe el. Expresia i se transformă dintr-un zâmbet de triumf amuzat într-o grimasă de oroare. Începu să tremure violent, pe măsură ce puterea Mărului pătrundea în el, preluând controlul asupra corpului său. Aceia dintre Asasini care ţineau încă la el se repeziră să-l ajute, dar instrumentul nepământean pe care continua să-l aibă în mână emise o pulsaţie luminoasă perfect vizibilă ce-i făcu pe toţi să cadă în genunchi şi în acelaşi timp să-şi cuprindă capetele în mâini, de agonie.

Altaïr porni în fugă spre Abbas, escaladând turnul cu viteză supranaturală, propulsat de disperare. Trebuia să ajungă acolo la timp. Pe când se apropia de fostul lui prieten, Abbas începu să zbiere de parcă sufletul i-ar fi fost smuls din piept. Altaïr făcu un ultim salt înainte şi-l doborî. Abbas se prăbuşi cu un ţipăt de disperare şi Mărul i se rostogoli din mână, expediind o ultimă şi violentă undă de şoc din turn.

După care se instaura tăcerea.

Dedesubt, Asasinii îşi reveniră treptat şi se ridicară în picioare. Se priveau între ei, uluiţi. Cele petrecute continuau să le reverbereze în trup şi în minte, îşi înălţară privirile spre metereze. Nici Abbas, nici Altaïr nu erau vizibili.

— Ce-a fost asta?

— Au murit?

Apoi Altaïr apăru, singur, pe parapetul turnului. Vântul îi flutura veşmintele albe în jurul trupului. Ridică un braţ. În palmă, în siguranţă, se găsea Mărul. Sfârâia şi pulsa precum ceva viu, dar se găsea sub controlul lui.

— Iartă-mă..., icni Abbas de pe lespezile pardoselii din spatele său; abia putea articula cuvintele. N-am ştiut...

Altaïr îşi întoarse ochii de la el, la Măr. Îi expedia prin braţul întins senzaţii ciudate, aidoma unor şocuri.

— Ne poţi învăţa ceva? i se adresă Altaïr, ca şi cum ar fi vorbit unei creaturi vii. Sau ne vei duce pe toţi spre ruină?

Vântul păru atunci să ridice o furtună de praf – sau erau oare fuioarele învolburate de nori ce anunţaseră viziunea aceasta? Odată cu ea sosi şi lumina orbitoare ce o precedase, care crescu, şi crescu, până acoperi totul complet. După aceea păli din nou, rămânând doar strălucirea blândă a cheii din mâna lui Ezio.

Epuizat, asasinul se lăsă să cadă pe podea şi-şi rezemă spatele de peretele din piatră al încăperii. Afară pogorâse probabil amurgul. Tânjea după odihnă, dar nu-şi putea îngădui aşa ceva.

După câteva clipe, se ridică şi, ascunzând cu grijă cheia şi cartea lui Empedocle în taşcă, porni spre străzile de deasupra.

Capitolul 35

În ziua următoare, în zori, Ezio merse la Marele Bazar. Era timpul să vadă şi să audă personal ce se discuta acolo între ieniceri şi era nerăbdător să pornească pe urmele căpitanului lor, Tarik Barleti. Însă odată ajuns la faţa locului, îi fu imposibil să evite negustorii insistenţi, care erau toţi maeştri ai reclamei şi ai persuasiunii. Iar Ezio trebuia să lase impresia că era un simplu călător străin, de teama de a nu trezi suspiciuni, fie în rândul oficialităţilor otomane, fie printre templierii bizantini.

— Vezi covorul ăsta?

Un vânzător îl acostă, trăgându-l de mânecă şi, aşa cum Ezio descoperise că se întâmpla atât de frecvent acolo, se apropie foarte mult de el, invadându-i intimitatea.

— Tălpile tale te vor iubi mai mult decât te iubeşte propria-ţi nevastă!

— Nu sunt însurat.

— Aha, continuă negustorul netulburat, încă şi mai bine. Haide! Doar pipăie-l.

Ezio observă un grup de ieniceri care stăteau nu departe.

— Ai vândut bine azi? îl întrebă el pe negustor.

Bărbatul desfăcu braţele şi indică din cap spre dreapta, unde erau ienicerii.

— N-am vândut nimic! Ienicerii mi-au confiscat majoritatea mărfurilor, pur şi simplu pentru că erau de import.

— Îl cunoşti pe Tarik Barleti, căpitanul lor?

— E şi el pe-undeva, pe-aici, fără doar şi poate. Un tip arogant, totuşi...

Negustorul era pe punctul să continue, dar se întrerupse brusc, încremeni o fracţiune de secundă şi reveni la tonul ascuţit al vânzătorului. Ochii nu-i erau aţintiţi asupra lui Ezio, ci asupra cuiva aflat mult în spatele său.

— Mă insulţi, domnule! Nu pot s-accept mai puţin de două sute de akşe pentru el! Iar asta-i oferta mea finală.

Ezio se răsuci foarte puţin şi-i urmări privirea. Trei ieniceri veneau spre ei şi ajunseseră la mai puţin de cincisprezece metri depărtare.

— Când îl voi găsi, îl voi întreba despre covoarele tale, îi promise Ezio încetişor negustorului după care se întoarse şi plecă.

— Ştii să te tocmeşti, străine! strigă negustorul după el. Ce-ai zice să ne-nţelegem la o sută optzeci? O sută optzeci de akge şi ne despărţim prieteni!

De acum Ezio nu-l mai asculta însă. Îi urmărea pe cei trei ieniceri pe cât putea de aproape, păstrând totuşi o distanţă sigură, cu speranţa că l-ar putea duce la Tarik Barleti. Nu mergeau alene, ci aveau aspectul unor indivizi care aveau o întâlnire. Asasinul trebuia totuşi să fie vigilent, nu numai pentru a nu-i scăpa din vedere, ci şi pentru a evita să fie detectat el însuşi, iar pasajele aglomerate din souk îl ajutau şi în acelaşi timp îi îngreunau misiunea. Negustorul spusese că Tarik Barleti se afla undeva prin bazar, însă bazarul era uriaş – un labirint confuz de tarabe şi prăvălii. Un mic oraş în sine.

Într-un final însă răbdarea îi fu răsplătită şi ienicerii pe care-i urmărea ajunseră la o răspântie de pasaje ce avea forma unei piaţete cu cafenele pe fiecare colţ. În faţa uneia dintre ele stătea căpitanul cel voinic cu barbă înspicată. Barba îi era un însemn al rangului în aceeaşi măsură ca uniforma splendidă. În mod clar, nu era un sclav.

Ezio se apropie pe furiş cât de mult cuteză, pentru a le auzi cuvintele.

— Sânteţi gata? îşi întrebă Tarik Barleti oamenii, care încuviinţară scurt din cap. Întâlnirea asta e foarte importantă. Aveţi grijă să nu fiu urmărit.

Ei încuviinţară din nou, apoi se despărţiră, dispărând în direcţii diferite prin bazar. Ezio ştia că aveau să caute orice semne de prezenţă a Asasinilor prin mulţimi şi, pentru o clipă teribilă, i se păru că unul dintre ei îl observase, dar momentul acela trecu şi ienicerul se îndepărtă. Aşteptă cât îndrăzni de mult, apoi porni după căpitan.

Barleti nu merse mult şi se întâlni cu alt ienicer, un locotenent, care pentru o privire neatentă ar fi părut că studia mărfurile din vitrina unui armurier. Ezio observase deja că ienicerii erau singurele persoane pe care neguţătorii nu le interpelau.

— Ce veşti ai? îl întrebă Barleti, după ce ajunse lângă el.

— Manuel a fost de acord să se întâlnească cu tine. Aşteaptă la Poarta Arsenalului.

Ezio ciuli urechile la auzul acelui nume.

— Nevăstuica bătrână arde de nerăbdare, comentă sec Tarik. Haide!

Ieşiră din bazar şi porniră pe străzile oraşului. Până la Arsenal, care se afla pe latura de nord a Cornului de Aur, mult mai spre vest, era cale lungă, totuşi cei doi nu recurseră la niciun mijloc de transport, aşa că Ezio îi urmă pe jos. Erau vreo trei kilometri... după care trebuia să fie precaut la îmbarcarea pe bac pentru traversarea Cornului. Sarcina îi fu uşurată totuşi de faptul că bărbaţii erau adânciţi în conversaţie, pe care Ezio izbuti s-o audă în mare parte. Nu era greu să se facă nevăzut pe străzile din Constantinopol, ticsite cu oameni din toată Europa şi Asia.

— Cum părea Manuel? întrebă Tarik. Era nervos? Sau secretos?

— Mi s-a părut ca de obicei. Nerăbdător şi nepoliticos.

— Hmm. Cred că şi-a câştigat dreptul ăsta. Ceva ştiri de la sultan?

— Ultimele le-am primit acum o săptămână. Scrisoarea lui Baiazid era scurtă şi plină de veşti triste.

Tarik clătină din cap.

— Nu m-aş putea imagina să am asemenea conflicte cu propriul meu fiu.

Capitolul 36

Ezio îi urmări pe cei doi până la o clădire din apropierea Porţii Arsenalului. Pe Tarik şi pe locotenentul lui îi aştepta un bărbat care se apropia de şaizeci de ani, voinic şi pântecos, cu veşminte scumpe, barbă sură stufoasă şi mustaţă ceruită. Turbanul lui purta pene şi era încrustat cu nestemate, iar pe fiecare deget dolofan strălucea câte un inel cu piatră preţioasă. Tovarăşul său era mai subţirel, mai mărunt şi, judecând după straie, provenea din Turkmenistan.

După ce-şi alesese un loc potrivit pentru a se face invizibil, pitindu-se discret printre ramurile dese şi încărcate ale unui tamarin din apropiere, Ezio fu extrem de atent la saluturile preliminare şi află că filfizonul durduliu era – aşa cum suspectase, de altfel – Manuel Paleologul. Ţinând seama de cele aflate de la Yusuf despre ambiţiile sale, întâlnirea avea să fie într-adevăr interesantă. Tovarăşul lui Manuel, care îi era şi gardă de corp, aşa cum asasinul află din prezentări, se numea Şahkulu.

Ezio auzise de bărbatul acela. Şahkulu era un rebel împotriva conducătorilor otomani ai propriei lui ţări şi se zvonea că el aţâţa revoluţia în rândul poporului său. În acelaşi timp, era reputat pentru cruzime şi actele de banditism.

Da, întâlnirea asta avea să fie cu adevărat interesantă.

După ce formalităţile – întotdeauna complexe şi îndelungate în ţara aceasta, aşa cum remarcase Ezio – se încheiară, Manuel făcu un gest spre Şahkulu, care intră în casa din spatele lor – un soi de post de gardă, acum abandonat în mod evident – şi reveni cu un sipet din lemn mic, dar greu, pe care-l lăsă la picioarele lui Tarik. Locotenentul ienicer îl deschise şi începu să numere monedele din aur cu care era umplut.

— Numără-i cât vrei, Tarik, zise Manuel cu un glas la fel de arogant pe cât îi era purtarea, însă banii rămân la mine până văd marfa cu ochii mei şi-i evaluez calitatea.

— Am înţeles, mârâi Tarik. Eşti un om şiret, Manuel.

— Încrederea lipsită de cinism este găunoasă, intonă mieros Paleologul.

Ienicerul numărase rapid. La scurt timp după aceea, închise sipetul.

— E bine, Tarik, anunţă el. Toţi banii sunt aici.

— Aşadar, rosti Manuel, cum procedăm în continuare?

— Vei avea acces în Arsenal. După ce te declari mulţumit, marfa va fi livrată unde doreşti.

— Oamenii tăi sunt pregătiţi să călătorească?

— Nu-i nicio problemă.

Poi kala, se relaxa prinţul bizantin. Foarte bine. În mai puţin de o săptămână, vei primi o hartă.

După aceea se despărţiră şi Ezio aşteptă să se asigure că se îndepărtaseră suficient, apoi coborî din arbore şi se îndreptă în cea mai mare grabă spre sediul Asasinilor.

Capitolul 37

Când se întoarse la Arsenal, Ezio îl găsi pe Yusuf aşteptându-l deja acolo.

— Unul dintre oamenii mei a zis c-a văzut cum a fost adus mai devreme un transport de arme, aşa că am devenit curioşi.

Ezio căzu pe gânduri. Era aşa cum bănuise.

— Arme... Făcu o pauză. Aş vrea să le văd şi eu. Cercetă din ochi zidurile exterioare ale Arsenalului.

Erau bine păzite, iar poarta principală părea inexpugnabilă.

— Nu văd cum ai putea intra, zise Yusuf urmărind gândurile Mentorului său, altfel decât ucigându-i pe toţi.

Piaţa din spatele lor clocotea de viaţă – oamenii zoreau spre casă de la muncă, iar cafenelele şi restaurantele îşi deschideau uşile. Brusc atenţia le fu atrasă de o altercaţie ce izbucnise în preajma porţii principale a Arsenalului, între un neguţător şi trei ieniceri, care-l hărţuiau.

— Ai fost avertizat de două ori, spunea unul dintre ieniceri, un sergent. Vânzătorii n-au voie lângă zidurile Arsenalului! Luaţi mărfurile astea! le zise oamenilor lui.

Soldaţii începură să ridice lăzile cu fructe ale negustorului.

— Ipocriţilor! mormăi bărbatul. Dacă oamenii voştri nu mi-ar cumpăra produsele, nici nu le-aş vinde aici!

Sergentul îl ignoră, iar soldaţii îşi văzură de treabă, dar negustorul nu terminase. Se duse direct la sergent şi-i spuse:

— Voi sânteţi mai răi decât bizantinii, trădătorilor!

În loc de răspuns, sergentul îl lovi brutal cu pumnul. Negustorul căzu la pământ, gemând şi ţinându-se de nasul însângerat.

— Ţine-ţi gura, parazitule! mârâi ienicerul.

Se întoarse să supravegheze confiscarea fructelor, iar o femeie ieşi în fugă din mulţime şi se grăbi în ajutorul rănitului. Yusuf şi Ezio priviră cum îl ajută să se ridice, ştergându-i sângele de pe faţă cu o batistă.

— Chiar şi în vreme de pace, comentă Yusuf încruntat, cei sărmani sunt mereu asaltaţi.

Ezio căzu pe gânduri, amintindu-şi de circumstanţe similare în Roma nu cu mult timp în urmă.

— Poate că dacă-i vom determina să-şi descarce furia, va fi în folosul cauzei noastre, zise el.

Yusuf îl privi cu atenţie.

— La ce te gândeşti? Să-i racolezi pe oamenii aceştia? Să-i inciţi la rebeliune?

— Ar fi îndeajuns şi doar o demonstraţie. Însă dacă destui dintre ei vor fi de partea noastră...

Amândoi îi priviră pe ienicerii care, nestânjeniţi, continuau să transporte marfa negustorului, golindu-i complet taraba. După aceea dispărură printr-o uşiţă tăiată în poarta principală a Arsenalului.

— Simulezi solidaritatea ca să-ţi atingi propriile scopuri, rosti Yusuf pe un ton evident dispreţuitor. Ce mai gentleman!

— Da, ştiu că nu-i foarte frumos, totuşi, crede-mă, ar avea succes.

— Accept orice ar avea succes, ridică selgiucidul din umeri. Şi nici nu văd alt mod de a pătrunde în Arsenal.

— Haide – s-a strâns multă lume şi se pare că negustorul acela e destul de popular. Să mergem şi să stârnim niţel oamenii.

În următoarea jumătate de oră, Ezio şi Yusuf discutară cu cei de pe stradă, strecurând aluzii şi convingând, măgulind şi inspirând oamenii de rând din jurul lor, pe care-i găsiră foarte deschişi faţă de ideea de a pune capăt asupririi la care erau supuşi. Se părea că aveau nevoie doar de cineva care să-i înflăcăreze. După ce se strânseseră destui pentru a forma o gloată gata de răzmeriţă, Ezio li se adresă. Negustorul de fructe stătea acum lângă el, cu o privire sfidătoare pe chip. Yusuf se îngrijise ca majoritatea bărbaţilor şi femeilor să fie înarmaţi sub o formă sau alta. Negustorul ţinea în mâini un cosor mare, cu lama curbată.

— Luptaţi cu noi, fraţilor, declamă Ezio. Şi răzbunaţi nedreptatea aceasta. Ienicerii nu sunt mai presus de lege! Să le arătăm că nu le vom tolera tirania!

— Da! se auziră câteva glasuri.

— M-am săturat să le văd abuzurile, continuă Ezio. Voi nu?

— Ba da!

— Veţi lupta cu noi?

— Da!

— Atunci – să mergem!

De acum un detaşament de ieniceri înarmaţi ieşise prin Poarta Arsenalului, care fu închisă apoi în urma lor. Soldaţii ocupară poziţii în faţa ei, cu iataganele scoase din teci şi înfruntară gloata, a cărei agitaţie ajunsese să dea în clocot. Neintimidată de etalarea de forţă a ienicerilor – ba chiar incitată de ea –, mulţimea, al cărei număr creştea de la un minut la altul, năvăli spre poartă. Orice ienicer îndeajuns de nesăbuit să-i lovească pe oamenii din primele rânduri fu copleşit pur şi simplu de numărul lor şi fie îmbrâncit în lături, fie călcat în picioare. La scurtă vreme după aceea gloata se strânse în faţa porţii principale, cu Ezio şi Yusuf păstrând încă suficientă autoritate pentru a-i direcţiona pe oameni s-o spargă cu un berbec.

— Jos cu ienicerii! răcni o sută de voci.

— Nu sunteţi mai presus de lege! răcni altă sută.

— Deschideţi poarta, laşilor, până n-o facem fărâme!

— Poarta nu va mai rămâne mult timp închisă, îi spuse Ezio lui Yusuf.

— Oamenii aceştia îţi fac o favoare, Mentorule. Revanşează-te şi fereşte-i de rău.

În timp ce Yusuf rostea cuvintele acelea, două detaşamente de ieniceri atacară mulţimea din dreapta şi din stânga, după ce apăruseră pe porţi laterale, aflate în zidurile nordic şi sudic.

— Asta cere luptă corp la corp, rosti Ezio şi, însoţit de Yusuf, îşi acţiona pumnalul secret şi pumnalul-cârlig şi se aruncă în încăierare.

Încurajaţi de abilităţile celor doi Asasini, cei de pe flancurile gloatei se întoarseră cu bravură să întâmpine contraatacul ienicerilor. Aceştia fură surprinşi de o rezistenţă atât de fermă dintr-o direcţie neaşteptată şi ezitară – fatal –, astfel încât fură respinşi. Între timp cei care loveau în poartă avură satisfacţia să vadă cum scândurile ei groase începură să geamă, apoi să cedeze, după care să se curbeze şi în cele din urmă să se rupă. Cu un trosnet asurzitor, grinda principală care ţinea poarta închisă pe dinăuntru se frânse ca un beţişor şi poarta căzu pe spate, cu uşile legănându-se precum doi beţivi în ţâţânile ei masive din fier.

Mulţimea mugi într-un singur glas, aidoma unei fiare puternice şi triumfătoare, iar pe măsură ce se revărsă în Arsenal, voci individuale se putură distinge, ridicându-se peste vacarm:

— Împingeţi!

— Am intrat!

— Dreptate sau moarte!

Ienicerii care apărau Arsenalul în interior nu putură împiedica pătrunderea aceea, dar, beneficiind de disciplina lor superioară, izbutiră s-o localizeze şi în curtea principală a Arsenalului începură lupte feroce. Aidoma unei năluci, Ezio se strecură printre toţi combatanţii în edificiul fortificat.

Capitolul 38

Departe de poarta zdrobită, în adâncul sectorului vestic al Arsenalului, Ezio ajunse într-un final în locul pe care-l căuta. Acolo era linişte, deoarece majoritatea ienicerilor din garnizoana Arsenalului luptau în curte, iar pe puţinii soldaţi pe care-i întâlni, dacă nu-i putu ocoli neobservat, îi elimină rapid. După ce avea să termine treaba de aici, trebuia neapărat să-şi ascută pumnalul-cârlig.

Înaintă pe un coridor lung din piatră, atât de îngust, încât nimeni nu putea să intre în camera din capătul lui cu speranţa că-i va surprinde pe cei dinăuntru. Ezio se apropie încetişor, cu pas silenţios, până ajunse la o scară din fier fixată de peretele de lângă intrarea camerei, care ducea la o galerie superioară. Îşi prinse teaca săbiei de picior ca să nu zăngăne, apoi sui iute, fără să facă mai mult zgomot decât deschiderea petalelor unei flori. De acolo, de sus, privi îngrijorat la scena de sub el.

Manuel şi Şahkulu stăteau în mijlocul camerei, înconjuraţi de multe lăzi mari, dintre care unele fuseseră deschise. În cameră, imediat lângă uşă, stătea de gardă o grupă de ieniceri. Dacă ar fi încercat să intre, Ezio ar fi căzut victimă unei ambuscade. Asasinul suspină încetişor, uşurat. Instinctul şi experienţa îl salvaseră de data asta.

Prinţul bizantin se opri din examinarea lăzilor. Din locul unde se găsea, Ezio nu putea să vadă ce se afla în ele, dar putea să bănuiască.

— Douăzeci de ani am trăit ca un nimeni în oraşul ăsta, spuse Manuel. Acum, în sfârşit, voi fi răzbunat.

Şahkulu îi răspunse cu o notă de ameninţare în glas.

— După ce dinastia Paleologilor va fi reinstaurată, să nu uiţi cine te-a ajutat!

Manuel îl privi cu atenţie şi ochii lui mici sclipiră rece printre pliurile de piele şi grăsime.

— Bineânţeles că nu voi uita, prietene! Nici prin cap nu-mi trece să trădez un om cu influenţa ta. Însă trebuie să ai răbdare. Nova Roma nu s-a clădit într-o singură zi!

Şahkulu mârâi evaziv şi Manuel se întoarse către căpitanul escortei sale.

— Sunt mulţumit, anunţă el. Duceţi-mă la corabia mea.

— Urmează-mă, zise căpitanul. Până la poarta din vest există un pasaj. Dacă trecem pe-acolo, evităm luptele.

— Sper, şi mă aştept, ca în curând să aveţi situaţia sub control.

— Asta se întâmplă chiar în timp ce vorbim, prinţe.

— Dacă un singur lucruşor de aici va fi afectat, banii vor rămâne la mine. Să-i spui asta lui Tarik.

Ezio îi privi plecând. După ce fu convins că rămăsese singur, coborî şi cercetă rapid lăzile, ridicând capacul uneia care fusese desfăcut din cuie.

Înăuntru erau puşti. O sută sau mai bine.

Merda! icni asasinul.

Gândurile îi fură întrerupte de un zăngănit ascuţit; sigur fusese poarta de vest care se închisese după plecarea lui Manuel. Imediat după aceea auzi zgomote de cizme ce se apropiau pe lespezile din piatră. Probabil ienicerii care veneau să bată capacele lăzilor la loc în cuie. Ezio se lipi de perete, iar când soldaţii intrară, îi omorî. Fuseseră cinci. Dacă ar fi putut intra toţi odată, nu pe rând, poate că lucrurile ar fi stat altfel, dar coridorul îngust se dovedi acum a-i fi aliat.

Se întoarse pe drumul pe care intrase. În curte, bătălia se încheiase lăsând în urmă, ca întotdeauna, dovezile teribile ale încleştării. Ezio merse încet pe lângă o mulţime de trupuri, majoritatea nemişcate, unele zvârcolindu-se în agonie finală, fără să audă decât bocetele femeilor îngenuncheate lângă cei căzuţi, în vântul nemilos ce sufla prin poarta căscată.

Cu capul plecat, asasinul se îndepărtă de locul acela. Preţul plătit pentru cunoaşterea pe care o dobândise părea într-adevăr foarte mare.

Capitolul 39

Venise vremea să se întoarcă în librăria Sofiei. Se grăbi de îndată într-acolo.

Prăvălia era încă deschisă şi înăuntru ardeau lumini strălucitoare. Când îl zări pe Ezio intrând, Sofia îşi scoase ochelarii şi se ridică de la masa de lucru din camera interioară, unde harta descoperită de asasin în Yerebatan era întinsă printre câteva cărţi deschise.

Salute, îl întâmpină ea, apoi închise uşa în urma lui şi coborî jaluzele. Era oricum timpul să mă opresc pe ziua de azi. Doi clienţi toată ziua. Zi şi tu! Nu merită să ţin deschis şi seara.

Văzu după aceea expresia de pe chipul bărbatului şi-l conduse la un scaun, unde el se aşeză greoi, iar Sofia se grăbi să-i aducă un pahar cu vin.

Grazie, spuse Ezio recunoscător, satisfăcut că femeia nu-i punea întrebări.

— Mă apropii de alte două cărţi, zise ea. Una lângă palatul Topkapî, iar cealaltă în cartierul Baiazid.

— Să încercăm mai întâi la Baiazid. Topkapî va fi o fundătură. Acolo au descoperit templierii cheia lor.

— Ah... Si. Probabil că au găsit-o din întâmplare sau folosind alte mijloace decât noi.

— Au avut cărţulia lui Niccolò.

— Atunci ar trebui să-i mulţumim Maicii Domnului că ai recuperat-o de la ei înainte s-o poată folosi în continuare.

Sofia se întoarse la hartă, se aşeză în faţa ei şi începu din nou să scrie. Ezio se aplecă şi, scoţând cartea lui Empedocle, o puse pe masă lângă ea. A doua cheie pe care o găsise se alăturase deja celei dintâi şi ambele se găseau sub pază în sediul Asasinilor din Galata.

— Ce părere ai despre asta? întrebă el.

Femeia luă cartea cu grijă şi o întoarse plină de respect în mâini. Avea palme delicate, dar nu osoase, cu degete lungi şi subţiri.

Gura i se căscă de uimire.

— O, Ezio! E incredible!

— Are vreo valoare?

— Un exemplar din Despre natură în starea asta? în legătura lui coptă originală? E fantastic!

Deschise cartea cu precauţie. Harta codificată din interior nu mai strălucea. De fapt, Ezio observă că nu mai era nici măcar vizibilă.

— Uluitor! Trebuie să fie o transcriere făcută în secolul al treilea după original, spuse Sofia entuziastă. Nu cred că mai există un exemplar ca ăsta.

Însă ochii lui Ezio cercetau preocupaţi camera. Ceva se modificase şi totuşi nu-şi putea da seama despre ce putea fi vorba. În cele din urmă, ochii îi poposiră pe o fereastră astupată cu scânduri. Geamurile dispăruseră din cercevelele ferestrei.

— Sofia, rosti el îngrijorat, ce s-a-ntâmplat aici?

Glasul femeii căpătă un ton vag de iritare, deşi copleşit

În mod clar de surescitarea cauzată de carte.

— Ah, aşa păţesc în fiecare an, o dată sau de două ori. Hoţi care-ncearcă să intre, crezând că vor găsi bani. Făcu o pauză, apoi urmă: Eu nu ţin mulţi bani aici, însă de data asta au reuşit şi mi-au furat un portret de valoare. S-a petrecut acum nici trei ore, când am lipsit puţin din librărie. Se întristă. Întâmplător, era un portret foarte bun al meu. O să-i duc dorul şi nu doar pentru valoarea lui în sine. În mod clar, bătu ea cu degetul în cartea lui Empedocle, pentru asta o să caut un loc foarte sigur.

Ezio suspecta că în spatele furtului acelui tablou putea să se ascundă şi altceva. Cutreieră camera, privind cu atenţie în căutarea oricăror indicii pe care le-ar fi putut desluşi. După aceea luă o hotărâre. Pentru moment se simţea destul de odihnit şi-i era dator cu o favoare acestei femei. De fapt, nu era doar atât. Voia să facă pentru ea orice i-ar fi stat în putinţă.

— Tu continuă să lucrezi, îi spuse, iar eu îţi voi căuta tabloul.

— Ezio, de acum hoţul ar putea fi oriunde.

— Dacă a venit după bani, n-a găsit nimic şi s-a mulţumit să ia tabloul, atunci ar trebui să fie încă în cartierul ăsta, în apropiere, şi să vrea să scape de el.

Sofia căzu pe gânduri.

— În apropiere sunt două străzi cu prăvălii ale negustorilor de artă...

Asasinul pornise deja spre uşă.

— Aşteaptă! strigă ea. Am şi eu ceva treabă în partea aceea – o să-ţi arăt calea.

Ezio aşteptă ca ea să încuie cu grijă Despre natură într-un cufăr ferecat cu fier de lângă perete, apoi o urmă. Ieşind din librărie, Sofia zăvorî ferm uşa.

— Pe aici, îi spuse după aceea, însă ne vom despărţi la prima răspântie. De acolo o să-ţi arăt care-i direcţia în care să mergi.

Porniră la drum în tăcere. După câteva zeci de metri, ajunseră la o intersecţie şi femeia se opri.

— Acolo, îi arătă ea.

Apoi îl privi. În ochii ei limpezi exista ceva despre care Ezio speră să nu fie doar imaginaţia lui.

— Dacă se-ntâmplă să-l găseşti în următoarele două ore, îi spuse, haide să ne întâlnim la Apeductul lui Valens. În zonă se ţine un târg de carte la care trebuie să particip şi m-aş bucura mult să te văd acolo.

— Voi face tot ce pot.

Sofia îl privi iarăşi, după care îşi feri iute privirea.

— Ştiu că aşa vei face, zise ea. Mulţumesc, Ezio.

Capitolul 40

Cartierul negustorilor de artă fu uşor de găsit – erau două străzi înguste, paralele, ale căror prăvălii străluceau în luminile de felinar ce sclipeau peste comorile dinăuntru.

Ezio trecu încet de la una la alta, uitându-se mai degrabă la cei care le frecventau decât la obiectele de artă înseşi şi în scurt timp zări un personaj cu aspect dubios, în veşminte ieftine, care apăru dintr-o galerie, preocupat să numere monedele dintr-o pungă de piele. Asasinul se apropie de el şi bărbatul adoptă pe loc o atitudine defensivă.

— Ce vrei? întrebă el nervos.

— Tocmai ai vândut ceva, este?

Celălalt se retrase un pas.

— Şi care-i treaba ta?

— Portretul unei doamne?

Bărbatul repezi un pumn spre Ezio şi se pregăti să-l evite şi să fugă, dar asasinul era prea iute pentru el. Îi puse piedică şi-l trimise pe jos. Monedele zăngăniră pe pietrele caldarâmului.

— Ridică-le şi dă-mi-le, îi ceru Ezio.

— N-am făcut nimic, mormăi hoţul, totuşi se supuse poruncii. Nu poţi să dovedeşti nimic!

— Nici nu trebuie să dovedesc ceva. O să te bumbăcesc până când o să vorbeşti.

Tonul celuilalt se transformă într-un schelălăit.

— Am găsit tabloul ăla. Vreau să zic... mi l-a dat cineva.

Ezio îl pocni.

— Pune-ţi povestea la punct înainte de a mă minţi.

— Ajută-mă, Doamne! se jelui bărbatul.

— Are treburi mai importante de făcut decât să răspundă rugăciunilor tale.

Hoţul termină de strâns monedele şi-i întinse sfios punga lui Ezio, care-l ridică în picioare şi-l ţintui de un zid din apropiere.

— Nu-mi pasă cum ai pus mâna pe tablou, şuieră el. Spune-mi doar unde-i acum.

— L-am vândut unui negustor de-aici. Pentru două sute de akge amărâţi. Glasul i se frânse când indică prăvălia. Cum altfel să mă hrănesc?

— Data viitoare caută un mod mai elegant de a fi o canaglia.

Asasinul îi dădu drumul bărbatului, care o luă la fugă pe stradă, blestemând de zor. Ezio îl mai privi câteva clipe, apoi intră în galeria de artă.

Privi cu atenţie picturile şi sculpturile puse la vânzare. Nu-i fu greu să găsească ceea ce căuta, deoarece proprietarul galeriei tocmai îl agăţase pe perete. Nu era un tablou mare, dar era frumos: portretul bust, pe trei sferturi, al Sofiei, cu câţiva ani mai tânără, cu părul în zulufi, purtând un colier din onix şi diamante, cu o panglică neagră pe umărul stâng al rochiei din satin de culoarea bronzului. Ezio bănui că fusese pictat pentru familia Sartor în perioada scurtă în care Meister Dürer locuise în Veneţia.

Văzând că-l admira, proprietarul galeriei se apropie de el.

— Este de vânzare, desigur, dacă îţi place cum arată. Se retrase apoi un pas, împărtăşind comoara cu potenţialul său client.

— Un portret luminos, continuă el. Vezi? Parcă-i vie. Frumuseţea îi străluceşte pe dinăuntru!

— Cât vrei pentru el?

Proprietarul căzu pe gânduri, îşi drese glasul, apoi ţâţâi prelung.

— E greu de estimat inestimabilul, nu-i aşa? Făcu o pauză. Văd totuşi că eşti un cunoscător. Să zicem... cinci sute?

— Ai plătit pentru el două sute.

Proprietarul ridică braţele cu un aer îngrozit.

— Efendi! Aş putea eu oare să profit în felul acesta de pe urma unuia ca tine? Şi, în tot cazul – de unde ştii asta?

— Tocmai am schimbat câteva vorbe cu vânzătorul lui. Cu nici cinci minute în urmă.

Proprietarul înţelese limpede că Ezio nu era tocmai un ins pe care să-l duci cu vorba.

— Aha! Am înţeles. Am avut însă cheltuieli...

— Tocmai l-ai atârnat. Te-am văzut.

Bărbatul părea nemulţumit.

— Perfect... patru sute atunci? Ezio îl fulgeră cu privirea.

— Trei sute? Două sute cincizeci? Ezio îi puse cu grijă punga în mână.

— Două sute. Ăştia sânt. Numără-i dacă vrei.

— Va trebui să-l ambalez.

— Sper că nu te aştepţi la ceva în plus pentru asta. Mormăind nemulţumit în barbă, bărbatul luă tabloul şi-l înfăşură cu atenţie în bumbac, pe care-l derula dintr-un sul de lângă tejgheaua galeriei. Apoi i-l întinse lui Ezio.

— A fost o plăcere să fac afaceri cu tine, zise el sec.

— Data viitoare nu te mai grăbi să iei obiecte furate, spuse Ezio. Ai fi putut avea de-a face cu un client care să dorească un certificat de provenienţă pentru o pictură aşa bună. Din fericire pentru tine, e ceva ce sunt dispus să trec cu vederea.

— Şi de ce, dacă-mi dai voie să te întreb?

— Sunt un prieten al modelului care a pozat pentru tablou.

Copleşit, proprietarul galeriei se înclină adânc în faţa lui, după care îl conduse afară cu atâta grabă cât îngăduia politeţea.

— Şi pentru mine a fost o plăcere să fac afaceri cu tine, rosti Ezio la plecare, la fel de sec.

Capitolul 41

Deoarece în seara aceea nu mai avea timp să se întâlnească cu Sofia, Ezio îi trimise un bilet stabilind să se vadă a doua zi la moscheea Baiazid, ocazie cu care să-i restituie tabloul.

Când ajunse, o găsi deja acolo, aşteptându-l. Sub razele soarelui ce proiectau picăţele printre crengile copacilor, o găsi atât de frumoasă, încât i se păru că portretul n-o reprezenta nici pe departe în toată splendoarea ei.

— Seamănă destul de bine, nu crezi? zise ea, când Ezio îl despacheta şi i-l întinse.

— Prefer originalul.

Ea îl lovi cu cotul în joacă.

Buffone, îi spuse după care porniră să se plimbe împreună. Tabloul ăsta a fost un cadou din partea tatei când eram la Veneţia, la a douăzeci şi opta mea aniversare. Tăcu, întorcându-se cu gândurile în timp. A trebuit să-i pozez timp de o săptămână întreagă lui Messer Albert Dürer. Poţi să-ţi închipui? Eu – să stau nemişcată vreme de şapte zile? Fără să fac nimic?

— Nu pot.

Una tortura!

Ajunseră la o bancă din apropiere şi femeia se aşeză, iar Ezio îşi suprimă un chicot la ideea ei pozând, străduindu-se să nu clintească niciun muşchi în tot acel timp. Însă rezultatul meritase din plin, chiar dacă el prefera cu adevărat originalul.

Râsul îi muri însă pe buze când Sofia scoase o foaie de hârtie; instantaneu, expresia lui deveni la fel de serioasă ca a femeii.

— O veste bună..., zise ea. Ţi-am găsit locul altei cărţi. De fapt nici nu este departe de noi.

Îi întinse foaia împăturită. El o luă şi citi.

Grazie, spuse după aceea.

Femeia asta era genială. Înclină cu gravitate din cap spre ea şi dădu să plece, dar Sofia îl opri cu o întrebare.

— Ezio... despre ce-i vorba, de fapt? Tu nu eşti un cărturar, asta-i foarte limpede. Fără supărare, desigur, zise ea privindu-i iataganul şi tăcu pentru o clipă.

Ezio râse amuzat.

— Nu, nu pentru Biserică. Dar sunt un fel de... învăţător.

— Atunci cu ce te ocupi?

— Sofia, îţi promit c-o să-ţi explic într-o bună zi. Când voi putea.

Ea încuviinţă, dezamăgită, totuşi – din câte îşi putu da seama asasinul – nu chiar supărată. Era destul de inteligentă ca să aştepte.

Capitolul 42

Cifrul rezolvat de Sofia îl duse pe Ezio la un edificiu antic, aflat nu departe, la vreo trei intersecţii, în centrul cartierului Baiazid. Se părea că demult fusese un antrepozit, actualmente abandonat, care părea bine ferecat, dar când încercă uşa, aceasta se deschise. Asasinul privi în sus şi în jos pe stradă, atent la orice fel de soldaţi otomani sau ieniceri, apoi intră, urmând indicaţiile de pe hârtia pe care o ţinea în mână.

Sui o scară la etaj, apoi înaintă pe un coridor, la capătul căruia găsi o cămăruţă, un birou plin de praf; rafturile erau încă ticsite de registre, iar pe masă se găsea un toc, călimară şi un coupe-papier. Ezio cercetă odaia cu atenţie, dar pereţii ei nu păreau să conţină indicii referitoare la ceea ce căuta el, până ce, într-un final, ochii lui pătrunzători remarcară o discrepanţă în modelul de faianţă ce înconjura şemineul.

Exploră cu degetele, delicat, şi descoperi că o placă de faianţă se mişca la atingere. Folosind cuţitaşul de pe masă, începu s-o disloce, mereu atent la orice sunet ce s-ar fi putut auzi de la parter, deşi era sigur că nimeni nu-l observase intrând în clădire. Placa se desprinse după numai câteva secunde şi dezvălui în spatele ei un panou din lemn, pe care Ezio îl înlătură, iar dincolo de acesta, în lumina slabă, văzu o carte. O scoase cu grijă. Era mică şi foarte veche. Citi titlul de pe cotor: versiunea Fabulelor lui Esop, puse în versuri de Socrate în timpul condamnării la moarte.

Suflă colbul de pe ea şi, plin de aşteptări, o deschise la prima pagină. Acolo, aşa cum sperase, apăru harta Constantinopolului. Ezio o cercetă cu atenţie, răbdător, concentrându-se. Iar când pagina străluci cu o lumină nepământească, văzu că pe ea era însemnat Turnul Galata. Asasinul puse cartea cu grijă în taşcă, după care ieşi din clădire şi traversă oraşul către nord, luând bacul peste Cornul de Aur până la un chei de la baza turnului.

Fu nevoit să-şi folosească la maximum abilităţile de-a se pierde în mulţime pentru a trece de gărzi, dar odată ajuns înăuntru, fu călăuzit de carte şi sui o scară în spirală până la un palier dintre etaje. Dincolo de pereţii din piatră goală nu părea să existe nimic. Asasinul controlă de două ori cartea şi verifică dacă se afla în locul cuvenit. După aceea cercetă pereţii cu mâinile, pipăind în căutarea oricărei fisuri infime ce ar fi putut indica un pasaj secret. Se încordă la cele mai slabe sunete care se auzeau pe scară, totuşi nu se apropie nimeni. În cele din urmă găsi un interstiţiu care nu era umplut cu mortar şi, urmărindu-l cu degetele, descoperi o uşă secretă foarte îngustă.

Alte câteva încercări îl făcură să apese pe pietrele din jur, până găsi una la un metru de podea, care cedă şi uşa se deschise, dezvăluind, în grosimea zidului turnului, o odăiţă în care abia încăpea un om. Înăuntru, pe o coloană îngustă, se afla alt disc de piatră – a treia cheie a lui Ezio. Asasinul se strecură în spaţiul acela strâmt ca s-o recupereze, iar cheia începu imediat să strălucească şi lumina spori rapid în intensitate, pe măsură ce odaia, la rândul ei, părea să se extindă, şi Ezio se simţi transportat în alt timp şi alt loc.

Când lumina reveni la strălucirea normală a razelor soarelui, Ezio văzu că se afla tot în Masyaf. Timpul însă nu stătuse pe loc. În adâncul inimii, ştia că trecuseră mulţi ani. Nu-şi dădea seama dacă visa ori nu. Părea să fie un vis, deoarece nu făcea parte din el, deşi, cumva, era implicat şi, simultan cu senzaţia că visează, experienţa era, într-un fel pe care nu-l putea defini, asemănătoare cu o amintire.

Decorporalizat, contopit cu scena care i se prezenta, fără să fie totuşi parte din ea, privi şi aşteptă... Şi-l zări din nou pe tânărul în alb, cu toate că de acum nu mai era tânăr; probabil că trecuseră decenii.

Iar chipul lui era neliniştit...

Capitolul 43

După o lungă absenţă petrecută călătorind în est, Altaïr se întorsese la sediul Ordinului Asasinilor. Era Anul Domnului 1228. Trecut de şaizeci de ani, dar încă zvelt şi viguros, Altaïr stătea pe o bancă din piatră în faţa unei case din satul Masyaf şi se gândea. Ştia prea bine ce însemnau adversităţile, iar dezastrul părea, o dată în plus, gata să lovească. El însă păstrase măreţul, teribilul obiect în siguranţă. Cât aveau să-l mai ţină oare puterile s-o facă? Cât aveau să-i mai reziste oare umerii să nu se gârbovească sub loviturile abătute asupra lui de Soartă?

Reflecţiile îi fură întrerupte – iar întreruperea nu fu neplăcută – de apariţia soţiei sale, Maria Thorpe, englezoaica aceea care – cu mult timp în urmă – îi fusese inamic, o femeie care visase să fie primită în rândul templierilor. Timpul şi şansa îi schimbaseră însă năzuinţele. Iar apoi, după un lung exil, reveniseră amândoi în Masyaf şi înfruntau Soarta împreună.

Ea i se alătură pe bancă, simţind că soţul are moralul la pământ. Altaïr îi spuse vestea.

— Templierii şi-au recâştigat Arhiva din Cipru. Abbas Sofian n-a trimis întăriri pentru a-i ajuta pe apărători. A fost un masacru.

Buzele Măriei se depărtară într-o expresie de surprindere şi disperare.

— Cum a putut îngădui Domnul aşa ceva?

— Acum zece ani, când am plecat din Masyaf, Ordinul nostru era puternic. Însă de atunci, tot progresul nostru – tot ce am construit – a fost distrus, nimicit.

Chipul femeii era o mască de furie tăcută.

— Abbas trebuie să dea socoteală pentru asta.

— Cui să dea socoteală? întrebă Altaïr mânios. Acum Asasinii ascultă doar de ordinele lui.

Ea îşi puse mâna pe braţul bărbatului.

— Împotriveşte-te dorinţei de răzbunare. Dacă vei spune adevărul, vor înţelege că au pornit pe calea greşită.

— Maria, Abbas l-a executat pe mezinul nostru! De aceea merită să moară!

— Da, însă dacă nu vei putea recâştiga Frăţia prin mijloace onorabile, temeliile ei se vor nărui.

Pentru o clipă Altaïr nu răspunse, dar rămase tăcut, gândindu-se, supus unor intense frământări interioare. În cele din urmă ridică ochii şi chipul i se limpezi.

— Ai dreptate, rosti el calm. Acum treizeci ani, am lăsat ardoarea să-mi copleşească raţiunea. Eram încăpăţânat şi ambiţios, şi am cauzat în Frăţie o fisură care nu s-a vindecat niciodată pe deplin.

Se ridică, şi Maria îl urmă. Încet, adânciţi în conversaţie, străbătură satul prăfuit.

— Vorbeşte-le cu raţiune, îl încuraja femeia, şi oamenii raţionali te vor asculta.

— Unii o vor face, poate. Nu însă şi Abbas, clătină Altaïr din cap. Trebuia să-l fi alungat acum treizeci de ani când a încercat să fure Mărul.

— Da, iubitule, dar ţi-ai câştigat respectul celorlalţi Asasini fiindcă ai fost milos – i-ai îngăduit să rămână.

El îi zâmbi şiret.

— Dar de unde ştii tu toate astea? Nici măcar n-ai fost acolo.

Maria îi întoarse zâmbetul.

— M-am măritat cu un maestru povestitor, răspunse ea glumeţ.

Pe când mergeau, ajunseră în raza vizuală a castelului masiv. Peste el plutea însă un aer de neglijare, ba chiar de dezolare.

— Uită-te şi tu cum arată, mormăi Altaïr. Masyaf nu-i decât o umbră a ceea ce a fost cândva.

— Şi noi am lipsit mult timp, îi reaminti Maria cu blândeţe.

— Dar nu pentru a ne ascunde, răspunse el iritat. Ameninţarea din partea mongolilor – Furtuna de la Răsărit, hoardele conduse de Ginghis-Han – ne-a solicitat toată atenţia şi am ieşit în întâmpinarea ei. Care dintre cei de aici ar putea spune acelaşi lucru?

Merseră mai departe. Puţin mai târziu, Maria întrerupse tăcerea, spunând:

— Unde-i fiul nostru cel mare? Darim ştie că fratele lui a murit?

— I-am trimis lui Darim un mesaj acum patru zile. Cu puţin noroc, ar fi trebuit să ajungă până acum la el.

— Atunci s-ar putea să-l vedem în curând.

— Dacă asta va fi voia Domnului, zise Altaïr şi făcu apoi o pauză. Ştii, când mă gândesc la Abbas, aproape că simt milă faţă de el. Uriaşa lui ranchiună împotriva noastră îl învăluie complet, aproape ca o mantie.

— Rana lui este adâncă, dragule. Poate că... poate că-l va ajuta să audă adevărul.

Altaïr clătină însă din cap.

— Nu va conta defel în cazul lui. O inimă rănită vede înţelepciunea sub forma vârfului unui pumnal.

Făcu altă pauză şi privi în jur la puţinii săteni care treceau pe lângă ei cu ochii fie plecaţi, fie întorşi în altă parte.

— Mergând prin satul ăsta, continuă Asasinul, nu iubire simt în oameni, ci o frică uriaşă.

— Abbas l-a distrus şi i-a răpit toată bucuria.

Altaïr se opri şi-şi privi grav soţia. Îi examina chipul, acum vrâstat de cute, totuşi frumos, şi ochii încă limpezi, deşi i se păru că vede reflectate în ei toate lucrurile prin care trecuseră laolaltă.

— Se prea poate să mergem spre pieire, Maria. Ea îi prinse mâna.

— Da, se prea poate. Dar vom merge împreună.

Capitolul 44

Maria şi Altaïr ajunseră în castel şi începură să întâlnească Asasini – membri ai Frăţiei – care-i cunoşteau. Întâlnirile erau totuşi departe de a fi prietenoase.

Unul veni spre ei şi fu gata să treacă mai departe fără măcar să-i salute, dar Altaïr îl opri.

— Frate, vorbeşte cu noi o clipă.

Fără chef, Asasinul se opri. Expresia chipului îi era încruntată.

— Din ce motiv ar trebui să vorbesc cu tine? Ca să-mi poţi răsuci şi înnoda mintea cu obiectul tău diavolesc?

Apoi se îndepărtă în grabă, refuzând să mai spună vreun cuvânt.

Imediat după el venea însă alt Asasin, în mod clar şi acesta dorea să evite orice contact cu fostul Mentor şi soţia sa.

— Te simţi bine, frate? îl întrebă Altaïr, acostându-l şi tonul lui se simţi provocator.

— Cine-ntreabă? răspunse grosolan celălalt.

— Nu mă recunoşti? sunt Altaïr.

Asasinul îl privi drept în ochi.

— Numele acela are un sunet găunos, cât despre tine... tu eşti un nimeni, un nimic. Aş afla mai multe dacă aş vorbi cu vântul.

Continuară spre grădinile castelului, fără ca nimeni să le adreseze vreo întrebare. Când ajunseră acolo, înţeleseră de ce li se îngăduise să înainteze atât de mult. Brusc fură înconjuraţi de Asasini înveşmântaţi în negru, loialişti Mentorului lor uzurpator, Abbas, ce păreau gata să atace în orice clipă. Apoi, pe un meterez de deasupra lor, apăru Abbas însuşi, pufnind cu superioritate.

— Lăsaţi-i să vorbească, ordonă el cu glas poruncitor, apoi li se adresă lui Altaïr şi Mariei. De ce aţi venit aici? De ce v-aţi întors, ştiind că nu veţi fi bine primiţi în locul ăsta? Ca să-l pângăriţi încă şi mai mult?

— Căutăm adevărul despre moartea fiului nostru, răspunse Altaïr cu voce calmă şi limpede. De ce a fost ucis Sef?

— Doreşti să afli adevărul sau cauţi un motiv pentru răzbunare? întrebă Abbas.

— Dacă adevărul ne va oferi un motiv, atunci vom acţiona pe baza lui, răspunse Maria.

Cuvintele ei îl făcură pe Abbas să se oprească, dar după o scurtă reflecţie, rosti pe ton mai scăzut:

— Predă Mărul, Altaïr, şi-ţi voi spune de ce a fost omorât fiul tău.

Altaïr aprobă din cap, ca şi cum ar fi înţeles dintr-odată un adevăr mult timp ascuns, apoi se întoarse, ca să se adreseze Frăţiei Asasinilor, adunată acolo. Ridică glasul, autoritar.

— Iată deci adevărul! Abbas doreşte Mărul pentru sine. Nu pentru a vă deschide minţile, ci pentru a le stăpâni.

Abbas ripostă repede:

— Ţii obiectul acela de treizeci de ani, desfătându-te cu puterea lui şi păzindu-i cu străşnicie secretele. Te-a corupt!

Altaïr privi în jur la marea de feţe, majoritatea pornite împotriva sa, unele – câteva – trădând semne de îndoială. Mintea lui galopă rapid, născocind un plan care ar fi putut avea succes.

— Perfect, Abbas, zise el. Ia-l.

Scoase Mărul din traistă şi-l ridică mult.

— Ce faci...? protestă Maria luată prin surprindere.

Ochii lui Abbas scânteiară la vederea Mărului, totuşi şovăi, apoi îi făcu semn gărzii sale de corp să înainteze şi să-l ia din mâna uscăţivă a lui Altaïr.

Bărbatul acela se apropie, dar când ajunse lângă Altaïr, un demon puse stăpânire pe el şi cu o expresie de amuzament pe chip, se aplecă spre fostul lui Mentor şi-i şopti la ureche:

— Eu l-am executat pe fiul tău, pe Şef. Cu o clipă înainte de a-l ucide, i-am spus că tu însuţi i-ai ordonat moartea.

Nu văzu fulgerul din ochii lui Altaïr. Continuă să vorbească, încântat de sine, şi, abia stăpânindu-şi râsul, adăugă:

— Sef a murit crezând că tu l-ai trădat.

Altaïr întoarse ochi arzători spre el. În mâna sa, Mărul detonă cu lumina unei stele care explodează. Garda de corp a lui Abbas urlă de durere.

Întregul trup i se contorsionă incontrolabil. Îşi înalţă mâinile spre cap, zgâriindu-şi tâmplele. Părea ca şi cum ar fi încercat să-şi smulgă capul de pe umeri, în strădania de a pune capăt agoniei.

— Altaïr! ţipă Maria.

Însă el n-o mai auzea. Ochii îi erau întunecaţi de furie, în vreme ce, stăpânită ca de o forţă nevăzută, garda lui Abbas, cu toate că se chinuia să se opună propriilor sale impulsuri, scoase un pumnal lung de la brâu şi, cu mâini tremurătoare – deoarece încercau să oprească puterea ce le acţiona –, îl ridică, pregătit să şi-l înfigă în beregată.

Maria prinse braţul soţului ei, îl scutură şi ţipă din nou:

— Altaïr! Nu!

Cuvintele ei avură efect în cele din urmă. După încă o clipă, vizibil şocat, Altaïr se smulse din transa ce-l cuprinsese. Ochii îi redeveniră normali şi Mărul îşi retrase lumina, devenind întunecat şi mat, inert în mâna lui.

Dar, eliberat de forţa care-l ţinuse în strânsoare, garda de corp a lui Abbas se scutură ca un câine ieşit din apă, privi nebuneşte în jur, furios şi în acelaşi timp îngrozit, după care, cu o înjurătură teribilă, se repezi spre Maria şi-şi înfipse pumnalul adânc în spinarea ei.

Apoi se retrase, lăsând cuţitul înfipt în femeie. Maria rămase nemişcată şi doar un ţipăt slab i se formă pe buze. Toţi Asasinii încremeniseră, parcă transformaţi în piatră. Abbas însuşi tăcea; deşi gura îi era deschisă, nu se auzea niciun sunet.

Altaïr fu cel care se mişcă. Gărzii de corp i se păru că fostul lui Mentor îşi acţiona pumnalul secret cu o lentoare înspăimântătoare. Lama se extinse şi sunetul ei răsună ca pocnetul unei pietre ce crapă sub arşiţa soarelui. Garda văzu tăişul venind spre chipul lui, o văzu apropiindu-se centimetru cu centimetru, secundă cu secundă, cel puţin aşa i se părea. Pentru ca apoi viteza să crească brusc şi feroce, iar el simţi cum faţa îi este spintecată între ochi. Urmă apoi o explozie în cap, după care – nimic.

Altaïr rămase locului o clipă şi privi bărbatul care căzu pe sol, cu sângele ţâşnindu-i din cap, dintre ochii distruşi, apoi îşi prinse soţia, care începuse să se prăbuşească şi o coborî cu blândeţe pe pământul ce avea în curând, o ştia, s-o primească. Inima sa devenise un bulgăre de gheaţă îi crescu în inimă când se aplecă peste ea, atât de aproape de chipul său, încât păreau doi îndrăgostiţi pe punctul de a se săruta. Erau prinşi într-o tăcere care îi înconjura aidoma unei armuri. Ea încerca să vorbească. Altaïr se strădui s-o audă.

— Altaïr. Iubirea mea. Puterea mea.

— Maria...

Glasul bărbatului nu mai era decât o şoaptă chinuită.

Pentru ca după aceea, în mod îngrozitor, sunetele şi praful şi mirosurile să reapară violent în jurul lui, străpungându-i armura protectoare, şi, deasupra tuturor, zbieretul ascuţit al lui Abbas:

— Este posedat! Ucideţi-l!

Altaïr se ridică şi, îndreptându-se de spinare, se retrase încetişor.

— Luaţi-i Mărul! răcni Abbas. Acum!

Capitolul 45

Altaïr porni în fugă, înainte ca Asasinii să poată reacţiona – părăsi în goană castelul, prin poarta ce se căsca larg deschisă, în jos pe povârniş, şi intră în păduricea rară care acoperea porţiunea dintre fortăreaţă şi satul de pe latura ei de nord. Iar într-un luminiş de acolo se opri, întâlnind, ca prin miracol, un bărbat care semăna mult cu el, dar era cu o generaţie mai tânăr.

— Tată! exclamă nou-sositul. Am plecat imediat ce ţi-am primit mesajul. Ce s-a-ntâmplat? Am ajuns prea târziu?

Din castelul aflat în spatele lor, cornii dădeau alarma.

— Darim! Fiule! Ne-ntoarcem!

Darim privi peste umărul tatălui său. Dincolo de pădure, putea vedea grupuri de Asasini ce se pregăteau să plece în urmărirea lor.

— Au înnebunit toţi?

— Darim... încă am Mărul. Trebuie să plecăm. Abbas nu trebuie să pună mâna pe el.

Drept răspuns, fiul său îşi luă raniţa de pe umeri şi scoase o teacă plină cu cuţite pentru aruncat, după care o lăsă pe pământ.

— Mai sunt multe cuţite acolo, zise el. Ia-le dacă ai nevoie.

Asasinii loiali lui Abbas îi văzuseră de acum şi unii porniră către ei, pe când alţii se răspândiră în evantai pentru a-i încercui.

— Vor încerca să ne prindă în ambuscadă, zise Altaïr sumbru. Este mai bine să păstrezi multe cuţite asupra ta. Trebuie să fim pregătiţi.

Porniră prin pădure, afundându-se şi mai mult în ea.

Drumul era periculos. Adesea fură nevoiţi să se ascundă, când zăreau grupuri de Asasini care-i depăşiseră, ori care încercau să-i ajungă din lateral sau pieziş, din spate.

— Stai aproape! spuse Darim. Mergem doar împreună.

— Să-ncercăm să facem un ocol şi să intrăm în sat din partea opusă, în sat există cai şi dacă vom fi călări, vom putea porni spre coastă.

Până atunci Darim fusese prea absorbit de pericolul imediat pentru a se gândi la altceva, dar acum întrebă:

— Unde-i mama?

Altaïr clătină trist din cap.

— A murit, Darim. Îmi pare rău.

Darim trase aer adânc în piept.

— Ce? Cum?

— Mai târziu. Mai târziu vom avea timp să vorbim. Acum însă trebuie să scăpăm de aici. Trebuie să luptăm.

— Dar ei sunt Fraţii noştri. Sunt camarazii noştri Asasini. Sunt sigur că putem sta de vorbă – să-i convingem.

— Darim, poţi să dai uitării raţiunea. Au fost otrăviţi de minciuni.

Pentru câteva clipe, continuară în tăcere. După aceea, Darim întrebă:

— Abbas l-a omorât pe fratele meu?

— Da, el l-a omorât pe fratele tău. Tot el l-a omorât pe marele nostru camarad Malik al-Sayf. Şi pe nenumăraţi alţii, răspunse Altaïr inexpresiv.

Darim plecă fruntea.

— E un dement. Lipsit de remuşcări. Lipsit de conştiinţă.

— Un dement cu o oaste.

— Va muri, spuse Darim rece. Într-o bună zi, va plăti pentru toate.

Sosiră la marginea satului şi avură noroc să găsească fără probleme drumul spre grajduri, întrucât aşezarea mişuna de Asasini. Puseră harnaşamentele în grabă şi încălecară. Pe când se îndepărtau, auziră vocea lui Abbas, mugind ca o lighioană suferindă, căţărat în vârful unui turn din piaţa satului:

— O să-ţi iau Mărul, Altaïr! Şi-o să-ţi iau şi CAPUL, pentru dezonoarea pe care ai abătut-o asupra familiei mele! N-o să poţi fugi mereu! N-o să poţi fugi nici de noi şi nici de minciunile tale!

Glasul i se pierdu în distanţă pe când se îndepărtau în galop.

După vreo zece kilometri de goană, încetiniră. Deocamdată nu fuseseră urmăriţi. Câştigaseră timp. Totuşi, mergând în urma tatălui său, Darim văzu că acesta era gârbovit în şa, epuizat şi tulburat. Dădu pinteni pentru a se apropia şi-i privi îngrijorat chipul.

Altaïr stătea cu capul în piept, în pragul lacrimilor.

— Maria..., îl auzi Darim murmurând. Iubirea mea...

— Haide, tată, îl îndemnă. Trebuie să ne adunăm puterile.

Făcând un efort suprem, Altaïr îşi îndemnă calul la galop şi amândoi iuţiră pasul, dispărând ca nişte punctuleţe în pustietate.

Capitolul 46

După ce lăsă noua cheie alături de celelalte în sediul sigur al Asasinilor din Constantinopol şi după ce-i dusese Sofiei, care fusese recunoscătoare şi încântată, Fabulele de Socrate, Ezio decise că era timpul să-i raporteze prinţului Suleiman despre descoperirea făcută în Arsenal.

Avea nişte indicaţii despre locul unde l-ar putea găsi şi se îndreptă către un parc la modă de lângă moscheea Baiazid, unde-i găsi pe Suleiman şi pe unchiul său Ahmed aşezaţi la umbra unui platan oriental; lumina soarelui intensifica verdele strălucitor al frunzelor sale late. O gardă de ieniceri era amplasată în jurul lor, dar la o distanţă care să le asigure discreţia în timp ce jucau şah. Ezio se plasă într-un loc de unde putea privi neobservat. Dorea să vorbească cu prinţul între patru ochi, dar îl interesa şi şahul – strategiile sale îl învăţaseră multe abilităţi ce puteau fi aplicate şi-n alte situaţii –, aşa că privi cu interes desfăşurarea partidei.

Cei doi jucători păreau la un nivel destul de apropiat. După o vreme, Suleiman, în urma analizării unei mutări a unchiului său care-i punea regele în pericol, răspunse prin rocadă.

— Asta nu-i o mutare legală, rosti prinţul Ahmed surprins.

— Este o variaţie europeană – arrocco.

— Interesant, de acord, dar nu tocmai corect, când joci după reguli diferite de ale adversarului.

— Poate că gândeşti diferit când eşti sultan, îi răspunse Suleiman.

Ahmed afişă o expresie de parcă fusese pălmuit, totuşi nu spuse nimic. Suleiman îşi ridică regele.

— Să-mi iau mutarea înapoi? întrebă el.

Drept răspuns, Ahmed se ridică în picioare.

— Suleiman, zise el, ştiu că ţi-a fost greu să vezi cum tatăl tău şi cu mine ne certăm pentru tronul lui Baiazid.

Tânărul strânse din umeri.

— Bunicul te-a ales pe tine şi cuvântul lui este lege – kanun. Ce motiv ar fi de ceartă?

Prinţul Ahmed îşi privi nepotul cu admiraţie invidioasă.

— Cândva, tatăl tău şi cu mine am fost apropiaţi, însă cruzimea şi ambiţia lui...

— Am auzit zvonurile, unchiule, îl întrerupse Suleiman înfierbântat.

Stânjenit, Ahmed îşi întoarse ochii şi privi o clipă peste întinderea parcului, după care reveni la tabla de şah.

— Ei bine, spuse el într-un final, în scurt timp am o întrunire cu sfatul vizirilor. Putem continua altă dată?

— Oricând doreşti, răspunse Suleiman cordial.

Se ridică şi făcu o plecăciune către unchiul său, care îi răspunse printr-un gest similar, apoi se îndepărtă împreună cu garda de corp. Ezio aşteptă câteva clipe, privindu-l pe Suleiman care se aşeză înapoi şi contemplă tabla de şah.

După aceea, înaintă.

Suleiman îl zări şi făcu semn către gărzile sale să-l lase să treacă.

— Salut, Ezio, rosti el.

Asasinul trecu direct la subiect.

— Tarik vinde arme unui mişel local – Manuel Paleologul.

Suleiman se întunecă la faţă şi încleştă pumnul.

— Paleologul. Sună trist pentru urechile mele, zise el şi se ridică din nou de pe scaun. Ultimul împărat bizantin a fost Constantin Paleologul. Dacă acest urmaş al lui înarmează o oaste de strânsură, atunci vor urma conflicte, care vor escalada. Iar toate astea se petrec într-o vreme când tatăl şi bunicul meu sunt la cuţite.

Tăcu şi păru că se lasă în voia gândurilor. Ezio bănui că reflecta asupra uneia dintre cele mai grele decizii pe care avea s-o ia în decursul scurtei sale vieţi de până atunci.

— Tarik ştie unde vor fi livrate puştile, zise el. Dacă îl găsesc, pot urmări armele până la bizantini.

Suleiman îl privi.

— Tarik va fi cu ienicerii, în cazarma lor. De aceea, dacă vrei să te apropii, va trebui să „devii” tu însuţi un ienicer.

Ezio zâmbi.

— Nicio problemă.

Güzel, zise Suleiman. Excelent.

Tăcu din nou, gânditor. Era clar că hotărârea pe care urma s-o ia îl tulbura, dar odată ce o luă, fu ferm.

— Bine, continuă el, obţine informaţia de care ai nevoie, apoi... ucide-l.

Asasinul arcui o sprânceană. Nu mai văzuse niciodată latura aceasta a lui Suleiman.

— Eşti sigur? Mi-ai spus că Tarik şi tatăl tău au fost prieteni buni.

Prinţul înghiţi un nod în gât, după care îi răspunse sfidător:

— Este adevărat, dar o asemenea trădare făţişă a bunicului meu merită moartea.

Ezio se mai uită la el câteva clipe, după care încuviinţă din cap.

— Am înţeles.

Nu mai aveau ce discuta. Ezio îşi luă rămas-bun şi plecă. Când întoarse capul şi privi în urmă, Suleiman studia din nou tabla de şah.

Capitolul 47

Cu un mic ajutor din partea Asasinilor lui Yusuf, Ezio reuşi să încolţească în bazar un ienicer nebănuitor aflat în timpul liber şi să-l lipsească de uniformă. Câştigul acela avu însă preţul său. Ienicerul se împotrivi cu dârzenie şi răni grav doi Asasini înainte de a fi înfrânt; dar nu înainte ca el însuşi să fi fost rănit de moarte. Cu ajutorul lui Azize, Ezio spălă cu multă grijă petele de sânge de pe veşmintele albe înainte de a le îmbrăca. După care putu trece drept un ienicer get-beget, cu condiţia de a-şi acoperi barba cu o eşarfă albă, dezvăluindu-şi doar mustaţa.

Pe când mergea spre cazarmă, fu amuzat, şi în acelaşi timp deconcertat de reacţiile pe care le stârnea în rândul populaţiei locale, bărbaţi şi femei, otomani şi bizantini deopotrivă. Unii păreau să-l admire, ba chiar îl linguşeau. Alţii manifestau o docilitate subtilă, totuşi marea majoritate erau temători şi nesiguri. Părea destul de clar că ienicerii erau toleraţi în cazul cel mai bun şi detestaţi în cazul cel mai rău. Nu exista niciun indiciu de afecţiune sau consideraţie autentică. Totuşi, din ceea ce putea observa, dispreţul cel mai mare părea îndreptat în mod specific spre ienicerii din cazarma lui Tarik. Ezio îşi notă în minte acea observaţie, convins că se va dovedi utilă pe viitor, dar pentru moment preferă să se concentreze asupra ţintei sale.

Fu mulţumit şi uşurat că uniforma îi permitea să treacă nestingherit şi necontestat când merse spre cazarmă, mai ales fiindcă scurt timp avea să descopere că se aflase că Asasinii l-au ucis pe ienicer. Pe când se apropia de destinaţie, trecu pe lângă o piaţă unde un crainic selgiucid anunţa crima unei mulţimi de spectatori interesaţi.

— Veşti întunecate, cetăţeni ai lui Kostantiniyye, proclama crainicul. Un slujitor al sultanului nostru a căzut sub mâinile unui criminal şi veşmintele i-au fost furate. Privi în jur şi ridică tonul vocii: Fiţi atenţi după orice activităţi suspicioase!

Ezio traversă piaţa cât mai discret, totuşi îşi atrase priviri inevitabile. Se rugă în gând să poată intra în cazarmă fără să fie oprit la poartă. Dacă ienicerii de acolo ştiau despre omor şi despre faptul că bărbatul fusese ucis probabil pentru uniforma sa, atunci aveau să-şi întărească securitatea mai rapid decât ai fi rostit „hanger”.

— Năpasta să se abată asupra ucigaşului care a luat viaţa unui iubit ienicer, continuă crainicul. Acest inamic al civilizaţiei trebuie găsit şi adus înaintea justiţiei! Dacă vedeţi ceva – spuneţi!

Privi în jur, spre mulţime, cu un aer impresionant, după care-şi agită sulul de pergament de pe care citea, pentru a spori efectul şi continuă:

— Aveţi grijă, cetăţeni! Un ucigaş bântuie străzile noastre, un om fără conştiinţă, care-i vizează pe slujitorii sultanului nostru. Ienicerii şi-au dedicat viaţa protejării imperiului. Răsplătiţi-le favoarea pe care ne-au făcut-o şi găsiţi-l pe ucigaşul acesta înainte de a lovi din nou!

Poarta laterală a garnizoanei ienicerilor era deschisă, deşi flancată de două gărzi. Acestea luară însă poziţie de drepţi la vederea lui Ezio, care înţelese că avusese norocul de a fi luat uniforma unui subofiţer sau ofiţer de rang inferior, deoarece trezea în mod clar respect, deşi, pentru ochii neiniţiaţilor, vesmintele ienicerilor păreau practic identice între ofiţeri şi soldaţii de rând. Intră în curte fără dificultăţi şi imediat după aceea începu să audă frânturi de discuţii despre crimă.

Khardeshlerim, acum mai puţin de o oră unul dintre ai noştri a fost găsit mort şi despuiat. Se spune că leşul i-ar fi fost aruncat pe un morman de bălegar ca un gunoi oarecare, spunea un soldat către doi camarazi, care murmurară mânioşi la auzul ştirii. Fiţi cu ochii-n patru pe străzi, când patrulaţi! Cineva intenţionează un atac, deghizat în uniforma noastră. Trebuie să fim mereu atenţi, până-l vom prinde pe vinovat.

— Şi-i vom scoate măruntaiele, adăugă altul.

Ezio decise să fie cât mai prudent, atâta timp cât se găsea în cazarmă. Păstrând fruntea plecată, se plimbă prin complexul ei, familiarizându-se cu detaliile şi în acelaşi timp trăgând cu urechea la conversaţii. Ceea ce auzi fu revelatoriu şi de mare valoare.

— Selim ne înţelege problemele, spuse un soldat. Bizantinii, mamelucii, safevizii – doar el are curajul să-nfrunte ameninţările pe care le reprezintă popoarele astea pentru noi.

— Adevărat grăieşti, zise altul. Selim este un războinic. Ca Osman şi Mehmed înaintea sa.

— Şi atunci... de ce sultanul nostru Baiazid a ales o pisicuţă în locul unui leu?

— Prinţul Ahmed este calm, la fel ca sultanul. Acesta este motivul. Mă tem că ei doi seamănă prea mult între ei.

Un al treilea soldat interveni în discuţie.

— Sultanul Baiazid este un om bun şi un conducător milos... însă şi-a pierdut văpaia care l-a făcut măreţ.

— Eu nu sunt de acord, îl contrazise un al patrulea, încă mai e un războinic. Uitaţi-vă la oastea pe care a ridicat-o împotriva lui Selim.

— Asta nu-i decât o altă dovadă a declinului său! Să ia armele împotriva propriului său fiu? E ruşinos!

— Nu deforma adevărul pentru a se potrivi pasiunii tale, efendi, îl mustră al patrulea soldat. La urma urmelor, Selim l-a atacat primul pe sultanul nostru.

Evet, evet. Dar Selim a făcut-o pentru gloria imperiului, nu pentru sine.

— Şi că veni vorba de război, apăru în discuţie un al cincilea ienicer, avem ceva veşti din nord?

— Am auzit că trupele lui Selim s-au retras la Varna, îi răspunse un al şaselea. Mi s-a spus că ar fi suferit pierderi grele.

— Incredibil, nu-i aşa? Eu mă rog pentru un sfârşit rapid.

— Da, însă în ce direcţie?

— Greu de spus. Inima mea este de partea sultanului, dar mintea speră la Selim.

— Dar ce credeţi despre fiul cel tânăr al lui Selim, prinţul Suleiman? întrebă un al şaptelea soldat. L-aţi cunoscut?

— Nu personal, îi răspunse un al optulea. Dar l-am văzut şi ştiu că-i un băiat remarcabil.

— Nici pe departe un băiat – este un tânăr foarte capabil. Cu o minte magnifică.

— Calcă pe urmele tatălui său?

Al şaptelea ienicer ridică din umeri.

— Poate că da. Deşi suspectez că-i cu totul alt gen de om. Încă doi ieniceri se alăturară discuţiei, în vreme ce Ezio se învârtea pe lângă grupul lor. Unul dintre ei era în mod clar un mucalit.

— De ce mai stă prinţul Ahmed în oraşul ăsta? întrebă el sarcastic. Doar ştie că nu-i dorit aici.

— Este ca o molie care se-nvârte în jurul unei flăcări. Aşteaptă ca tatăl lui să dispară, pentru a se putea sui pe tron.

— Aţi auzit că i-a oferit lui Tarik o mită în schimbul loialităţii noastre? întrebă mucalitul.

— Trăsni-l-ar Allah! Şi ce-a făcut Tarik?

Celălalt izbucni în râs.

— A cheltuit jumătate din bani pe nutreţ pentru cai şi a trimis restul lui Selim!

Capitolul 48

În interiorul complexului mare, la adăpostul zidurilor înalte ce-l înconjurau, se înălţau câteva corturi împodobite. Părăsindu-i pe ieniceri, Ezio se plimbă printre ele, apropiindu-se treptat de centru, unde bănuia că ar fi fost cartierul general al lui Tarik. Într-adevăr, după un timp auzi tonul familiar al vocii acestuia, care vorbea cu un curier. Se aflau în tovărăşia unui al treilea ienicer, evident un aghiotant.

— Tarik-bei, spuse curierul, o scrisoare pentru tine.

Tarik luă scrisoarea fără niciun comentariu, îi desfăcu pecetea şi o citi. începu să râdă satisfăcut chiar înainte să fi ajuns la sfârşit.

— Perfect, zise el, apoi împături hârtia şi o strecură în tunică. Puştile au ajuns în Cappadocia, la garnizoana oştii lui Manuel Paleologul.

— Şi oamenii noştri... mai sunt cu el? întrebă aghiotantul.

Evet. Ne vor contacta când bizantinii vor părăsi tabăra. După aceea ne vom întâlni cu ei în momentul în care vor ajunge la Bursa.

Aghiotantul zâmbi.

— Atunci toate piesele îşi vor ocupa locurile, efendi.

— Da, Chagatai, spuse Tarik. În cele din urmă.

Îi salută pe oameni din mână şi se îndepărtă printre corturi. Ezio îl urmă ca o umbră, păstrând mereu o distanţă sigură. Totuşi, nu putea să rămână complet neobservat şi fu mulţumit de cele câteva cuvinte şi expresii în limba turcă pe care le învăţase de când sosise în Constantinopol, fie când gărzile luau poziţie de drepţi, fie când ieniceri de acelaşi rang cu el îl salutau. Nu toate planurile îi merseră însă ca pe roate. O dată sau de două ori îşi pierdu ţinta din ochi şi greşi drumul, astfel că observă priviri suspicioase îndreptate către el înainte de a putea regăsi drumul corect, iar în cele din urmă se confruntă cu o problemă directă. Două gărzi îi blocară calea.

— Din ce regiment eşti, efendi? îl întrebă unul dintre ieniceri, politicos, totuşi pe un ton destul de tăios pentru ca asasinul să devină precaut.

Înainte ca Ezio să apuce să răspundă, interveni al doilea ienicer:

— Nu cred că te cunosc. Nu-ţi văd nici însemnele imperiale. Eşti din cavalerie?

— Când ai intrat? întrebă primul şi glasul îi era acum în mod clar neprietenos.

— Unde-i căpitanul tău?

Ezio nu cunoştea limba turcă îndeajuns pentru a face faţă vitezei întrebărilor şi văzu că, oricum, cei doi deveniseră mai mult decât bănuitori. Acţiona fulgerător pumnalul-cârlig şi-l răsturnă pe unul peste celălalt. După aceea porni în fugă, zigzagând printre corturi, sărind peste frânghii şi fiind în continuare cu ochii pe Tarik, care deja se îndepărtase mult.

În urma lui se auzeau strigăte:

— Impostorul!

— Şarlatanule! O să mori!

— Opriţi-l!

— El l-a ucis pe Nazar! Puneţi mâna pe el!

Complexul era însă foarte mare şi Ezio profită din plin de faptul că, în uniformele şi cu mustăţile lor aproape identice, ienicerii puteau fi uşor confundaţi. Lăsând deruta în spate, regăsi destul de iute urma lui Tarik şi dădu peste el într-un colţ liniştit al cazărmii, unde se aflau încăperile cu hărţi ale ofiţerilor superiori.

Asasinul privi cum căpitanul de ieniceri intră într-una dintre încăperile acelea; se uită în jur, ca să se asigure că Tarik era singur şi că el însuşi se descotorosise de toţi urmăritorii, apoi păşi înăuntru, închise uşa si o zăvorî după el.

Ezio culesese deja toate informaţiile pe care le considera necesare. Ştia că Tarik plănuia să se întâlnească cu Manuel la Bursa şi mai ştia că transportul de puşti sosise la garnizoana lui Manuel din Cappadocia. De aceea, atunci când Tarik scoase imediat iataganul din teacă şi se năpusti spre el, nu mai fu nevoit să întrebe nimic. Păşi fulgerător în stânga sa când bărbatul împunse cu sabia, după care acţiona pumnalul secret din mâna stângă şi-l înfipse în dreapta spinării căpitanului de ieniceri, spintecând prin rinichi, apoi retrase lama.

Tarik se prăbuşi în faţă pe o masă cu hărţi, risipindu-le şi stropindu-le cu sânge. Îşi trase răsuflarea şi, apelând la ultimele rezerve de energie, se ridică pe cotul drept şi se răsuci pe jumătate pentru a-şi vedea atacatorul.

— Ticăloşiile comise de tine s-au sfârşit, soldatule, rosti Ezio cu asprime.

Tarik părea însă resemnat, aproape amuzat. Brusc, asasinul fu cuprins de îndoieli.

— Ce ironie a sorţii, zise căpitanul. Ăsta-i rezultatul investigaţiei lui Suleiman?

— Ai intrat în cârdăşie cu duşmanii sultanului, zise Ezio, deşi simţea cum încrederea i se destrăma. Ce credeai că va rezulta dintr-o asemenea trădare?

Tarik zâmbi cu regret.

— Mă învinuiesc numai pe mine.

Făcu o pauză si respiră cu greu, pe când sângele îi curgea întruna.

— Nu mă învinuiesc pentru trădare, ci pentru orgoliu.

Se uită apoi fix la asasin, care se apropiase pentru a-i auzi glasul ce devenise acum doar o şoaptă.

— Pregăteam o ambuscadă, continuă el. Mă pregăteam să-i lovesc pe templierii bizantini exact în clipa când aveau să se simtă cel mai în siguranţă.

— Ce dovezi ai în privinţa asta?

— Priveşte... Aici!

Cu greutate, trase cu mâna stângă o hartă de la brâu.

— Ia-o, îi zise Tarik.

Ezio îl ascultă.

— Asta te va duce la bizantinii din Cappadocia, continuă căpitanul ienicerilor. Dacă poţi, distruge-i.

Vocea lui Ezio coborâse de asemenea la nivelul unei şoapte.

— Ai lucrat bine, Tarik. Iartă-mă.

— Nu te învinovăţesc, răspunse celălalt străduindu-se să articuleze cuvintele.

Se sili totuşi să continue, ştiind că următoarele cuvinte îi vor fi şi ultimele.

— Apără-mi patria, Allah ashkina! în numele Domnului, ispăşeşte onoarea pe care noi am pierdut-o în lupta asta.

Ezio puse braţul lui Tarik peste umărul său şi-l ridică pe masă, unde îşi rupse în grabă eşarfa de la gât şi o legă cât putu de strâns în jurul rănii pe care o făcuse.

Era însă prea târziu.

Auzi afară cum se apropia tumultul creat de cei porniţi în căutarea sa. Nu mai avea timp să-şi deplângă eroarea. Îşi smulse în grabă uniforma, până rămase doar cu tunica şi pantalonii simpli, cenuşii, pe care le purta pe dedesubt. Camera hărţilor se afla aproape de zidul cazărmii. Ştia că putea să escaladeze zidul acela cu ajutorul pumnalului-cârlig. Era timpul să plece.

Capitolul 49

Ezio ajunse la sediul Asasinilor, se schimbă şi se întoarse la Palatul Topkapî cu inima grea. În mod clar, gărzile primiseră deja ordinul de a-l lăsa să treacă şi fu condus într-o anticameră privată, unde, după câteva minute, apăru Suleiman. Tânărul prinţ păru surprins să-l vadă... şi agitat.

Asasinul îi citi întrebarea din ochi şi vorbi:

— Tarik n-a fost un trădător, Suleiman. Şi el pornise pe urmele bizantinilor.

— Poftim? Tulburarea celuilalt era evidentă. Şi tu l-ai...?

Ezio încuviinţă din cap cu gravitate.

Suleiman se aşeză greoi pe un scaun. Părea îndurerat.

— Să mă ierte Allah, rosti el încetişor. N-ar fi trebuit să mă pripesc cu judecata.

— A fost loial bunicului tău până în ultima clipă şi mulţumită eforturilor lui dispunem acum de mijloacele necesare pentru a-ţi salva oraşul.

Ezio explică pe scurt ce aflase, îi spuse ce-i auzise pe ieniceri vorbind şi-i arătă harta primită de la Tarik.

— Of, Tarik! murmură Suleiman. N-ar fi trebuit să fii atât de secretos! Ce mod teribil de greşit pentru a face un lucru bun.

— Armele au fost trimise în Cappadocia. Trebuie să acţionăm imediat. Poţi aranja să fiu dus acolo?

Suleiman tresări, abandonând brusc reveria.

— Poftim...? Să fii dus acolo? Da, bineânţeles. O să poruncesc ca o corabie să te ducă până la Mersin, de unde poţi călători spre interiorul uscatului.

Fură întrerupţi de sosirea prinţului Ahmed. Din fericire, acesta îl strigă pe Suleiman cu glas agitat încă de pe coridor, aşa că Ezio avu timp să se retragă într-un colţ al încăperii, unde avea să treacă neobservat.

Ahmed intră în odaie şi nu pierdu vremea, ci trecu direct la subiect.

— Suleiman, mi s-a pregătit o înscenare, astfel încât să par un trădător! Ţi-l aminteşti pe căpitanul de ieniceri Tarik?

— Cel cu care te-ai certat?

Ahmed dădea dovada unei mânii serioase.

— A fost omorât. Nu-i niciun secret că între noi doi exista un dezacord. Acum ienicerii se vor grăbi să mă acuze de asasinat.

— Asta-i o veste teribilă, unchiule.

— Cu adevărat teribilă. Când va ajunge la urechile tatei, mă va alunga din oraş!

Suleiman nu-şi putu stăpâni o privire agitată peste umărul unchiului său, către Ezio. Ahmed îl observă şi se răsuci. Imediat, comportamentul îi deveni mai rezervat.

— Ah. Scuză-mă, nepoate. N-am ştiut că ai musafiri. Suleiman şovăi, apoi zise:

— El este... Marcello. Unul dintre sfetnicii mei europeni din Kefe.

Ezio făcu o plecăciune adâncă.

Buona sera.

Ahmed schiţă un gest de iritare.

— Marcello, vorbi el sever, nepotul meu şi cu mine avem de discutat o problemă privată.

— Desigur, vă rog să mă scuzaţi.

Ezio făcu încă o plecăciune, chiar mai adâncă, după care se retrase spre uşă, schimbând o privire rapidă cu Suleiman, despre care se rugă în gând să-i scoată din situaţia aceea. Din fericire, tânărul prinţ îi ghici imediat îngrijorarea şi i se adresă pe un ton oficial:

— Cunoşti ordinele primite. Aşa cum am spus, o corabie te aşteaptă când eşti gata de plecare.

Grazie, mio principe, răspunse Ezio.

Ieşi din încăpere, dar se opri imediat lângă uşă, sperând să afle cum se va termina conversaţia dinăuntru. Cele auzite nu-l convinseră deloc că scăpase complet.

— Îl vom descoperi pe autorul acestei crime, unchiule, zise Suleiman. Ai răbdare.

Ezio căzu pe gânduri. Era posibil oare ca situaţia să fie atât de periculoasă pentru el? La urma urmelor, nu-l cunoştea deloc bine pe Suleiman. Şi ce îl avertizase Yusuf? Să nu se amestece în politica otomanilor?

Când părăsi palatul, starea de spirit nu-i era strălucită. Trebuia neapărat să ajungă acum într-un loc anume. Un loc unde ştia că se putea destinde – aşa cum trebuia s-o facă – şi să-şi adune gândurile.

Capitolul 50

Pornirăm dar pe cărăruia sumbră

Spre lumea albă de lumini, prin prund,

Şi fără gând de-a poposi la umbră

Urcarăm sus şi printr-un ochi rotund

Zării la capul căii lungi şi grele

Podoaba bolţii-n cer, şi din străfund

Ieşirăm iar către lumini şi stele.

Cu câteva zile în urmă, la sugestia Sofiei, Ezio începuse să recitească Infernul de Dante. Citise poemul acela în tinereţe, pe când era student, dar nu-l pricepuse niciodată cu adevărat, deoarece pe atunci mintea îi era preocupată de alte lucruri, astfel că acum avu o revelaţie. După ce termină de citit, lăsă cartea jos cu un oftat de plăcere. Se uită la Sofia, care, cu ochelarii cocoţaţi pe vârful nasului, privea concentrată de la harta originală, la cărţile ei, pentru ca apoi să noteze câte ceva într-un carneţel. O vreme, o privi cum lucra, dar n-o întrerupse, deoarece părea complet absorbită. De aceea, întinse din nou mâna spre carte. Poate că ar fi trebuit să se apuce de Purgatoriu.

În clipa următoare femeia ridică ochii din carneţel, îi zâmbi.

— Îţi place poemul?

Asasinul îi răspunse la surâs, aşeză cartea pe masa de lângă scaun şi se ridică.

— Cine erau oamenii aceia pe care i-a condamnat în iad?

— Oponenţi politici, oameni care-i făcuseră rău... Incisivă pana lui Dante Alighieri, nu?

Si, răspunse el gânditor. Este un mod subtil de a căuta răzbunare.

Nu voia să revină la realitate, dar era apăsat de urgenţa călătoriei pe care trebuia s-o întreprindă în curând. Şi totuşi nu putea face absolut nimic până nu primea vorbă de la Suleiman. Asta cu condiţia să fi avut încredere în prinţ. Apoi însă gândurile i se domoliră. Ce ar fi avut de câştigat Suleiman dacă l-ar fi trădat? Se aşeză, luă din nou Divina Comedie şi o redeschise în locul unde rămăsese.

În clipa aceea, femeia îl întrerupse.

— Ezio, începu ea şovăielnic, peste câteva săptămâni vreau să fac o călătorie la Adrianopol, ca să vizitez o tipografie nouă din zonă.

Ezio îi simţi tonul sfios şi se întrebă dacă şi Sofia observase blândeţea din tonul lui de fiecare dată când i se adresa. Oare sesizase cât de mare devenise această... afecţiune a lui pentru ea? Pentru a compensa, rosti în mod deliberat nonşalant:

— Ar trebui să fie o călătorie plăcută.

Sofia continuă pe acelaşi ton nesigur.

— Drumul până acolo durează cinci-şase zile şi voi avea nevoie de o escortă...

Prego?

Ea deveni brusc stânjenită.

— Scuză-mă. Tu eşti un om ocupat.

Fu rândul lui să fie stânjenit.

— Mi-ar plăcea tare mult să te-nsoţesc, dar nu mai am prea mult timp şi...

— Asta-i valabil pentru noi toţi.

Asasinul nu ştiu cum să răspundă la cuvintele acelea, întrucât puteau fi interpretate în mod evident în mai multe feluri, aşa că preferă să rămână tăcut. Se gândi la diferenţa de douăzeci de ani dintre ei.

Sofia coborî ochii spre hartă pentru o clipă, apoi îşi întoarse privirea spre el.

— Aş putea încerca să descifrez ultima enigmă acum, dar am un comision de făcut înainte de apusul soarelui. Poţi să mai aştepţi o zi?

— Ce-ţi trebuie?

Ea îşi feri ochii, după care reveni din nou spre el.

— Este o prostie, dar... un buchet de flori proaspete. Mai precis, lalele albe.

Ezio se ridică.

— Mă duc să cumpăr eu florile. Nessun problema.

— Eşti sigur?

— Va însemna o plăcută schimbare de ritm.

Femeia surâse cu căldură.

Bene! Haide să ne întâlnim în parcul aflat imediat la est de Hagia Sofia. Vom face schimb: flori contra... informaţii!

Capitolul 51

Piaţa de flori era o explozie de culori şi parfumuri îmbătătoare, şi nu se zărea nici picior de ienicer. Ezio o străbătu neliniştit, fiindcă nicăieri în cornul acesta al abundenţei nu reuşea să găsească florile căutate.

— Pari un om cu bani de cheltuit, i se adresă un florar când se apropie de taraba sa. Ce-ţi trebuie, prietene?

— Caut lalele. Mai exact, lalele albe, dacă ai aşa ceva. Florarul păru nesigur.

— Ah... Lalele... îmi pare rău, dar tocmai le-am terminat. Poate doreşti altceva?

Asasinul clătină din cap.

— Din păcate, am primit altă dispoziţie.

Florarul căzu pe gânduri câteva clipe, după care se aplecă spre el şi rosti pe un ton confidenţial:

— Doar pentru urechile tale, iată secretul meu. Multe dintre lalelele albe pe care le vând le culeg personal de lângă hipodrom. Nu te mint. Mergi acolo şi vei vedea cu ochii tăi.

Ezio zâmbi, scoase punga şi-l răsplăti generos.

Grazie.

După care porni cu pas iute şi atitudine hotărâtă pe străzile încălzite de soare către hipodrom; într-adevăr, în iarba de pe o parte a pistei, găsi lalele albe crescând din abundenţă. Fericit, se aplecă şi, extinzând pumnalul secret, tăie cât de multe speră că ar fi dorit Sofia.

Capitolul 52

Parcul Imperial de lângă Hagia Sofia, din partea de est a acesteia, era construit sub forma unor grădini oficiale, între care erau intercalate peluze verzi presărate cu bănci din marmură albă şi arbori, ideale pentru întâlniri private, iar pe una dintre aceste peluze o găsi destul de repede pe Sofia.

Femeia întinsese un picnic micuţ şi Ezio văzu dintr-o privire că nu erau defel bucate si băuturi locale. Ea reuşise cumva să pregătească un prânz care aducea laolaltă unele dintre specialităţile din ambele lor oraşe natale, aşa că aveau moleche şi rixoto de gò din Veneţia, alături de panzanella şi salame toscano din Florenţa. Adusese de asemenea smochine din Tuscolo şi măsline din Piceno, şi aveau macaroane cu calcan. Vinul ales era Frescobaldi. Un coş din răchită stătea lângă faţa de masă albă şi scrobită pe care o întinsese.

— Ce-i asta? se minună bărbatul.

— Un cadou. Ia loc.

Ezio făcu o plecăciune, îi întinse florile, după care se aşeză.

— Sunt frumoase – mulţumesc, zise ea acceptând buchetul uriaş de lalele culese de asasin.

— Ca şi pregătirile tale, îi răspunse el. Şi să nu crezi că nu apreciez efortul pe care l-ai depus pentru ele.

— Doream să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai îngăduit să joc un rol mic în aventura ta.

— Eu nu i-aş fi spus chiar „mic” totuşi, crede-mă, pentru aventura asta „mic” este mai mult decât suficient.

Sofia râse încetişor.

— Eşti un mister, Ezio Auditore.

El păru îngrijorat.

— Îmi pare rău – nu vreau să fiu un mister.

Femeia râse iarăşi.

— E în regulă!

Făcu o pauză, după care adăugă:

— Este atrăgător.

Ezio nu ştiu ce să răspundă, aşa că se concentra asupra mâncărurilor.

— Asta pare delicioasă.

— Mulţumesc.

Asasinul zâmbi. Nu dorea să strice atmosfera, totuşi o umbră îi coborâse peste gânduri. Nu trebuia să sărbătorească – sau să spere la nimic – prematur. O privi mult mai serios şi Sofia îi citi instantaneu dispoziţia.

— Ai avut noroc cu codul final? întrebă el, străduindu-se ca tonul să-i pe cât de firesc posibil.

— A, codul, răspunse ea jucăuş şi Ezio se simţi uşurat. Da, l-am rezolvat acum câteva ore. Dar va trebui să ai răbdare. O să-l capeţi suficient de repede.

Şi se uită la el într-un fel care spulberă orice apărări îi mai rămăseseră lui Ezio.

Capitolul 53

Ultima carte se afla într-un loc în care accesul era mult mai dificil. Niccolò Polo izbutise s-o ascundă chiar pe faţada Hagiei Sofia, sus, deasupra arcadei uriaşe din faţa domului principal al fostei bazilici.

Ezio alese să acţioneze în orele mici dinaintea zorilor, fiindcă atunci aveau să fie mai puţini oameni în preajmă. Ajunse la clădire fără să-l oprească nimeni şi se îndreptă cu grijă spre exonartex,{13} de unde ridică ochii la peretele vertical ca o stâncă pe care trebuia să-l escaladeze. Existau puţine crăpături în care să se agate cu pumnalul-cârlig, totuşi, după câteva tentative eşuate, izbuti să se caţere până în punctul indicat de Sofia. Iar acolo găsi un panou mic din lemn ponosit de vreme şi acoperit cu pânze de păianjen.

Reuşi să se ancoreze de o conductă din apropiere, pe care, după ce o testă, o găsi îndeajuns de solidă ca să-i susţină greutatea, apoi utiliză din nou pumnalul-cârlig pentru a forţa panoul şi a-l deschide. Placa din lemn se desprinse şi căzu spre solul de dedesubt, pe care-l izbi cu un zgomot ce i se păru asurzitor lui Ezio, care rămase nemişcat în lumina sură a zorilor falşi, rugându-se ca nimeni să nu fi fost alertat de sunet. După ce aşteptă însă trei minute şi nu percepu nicio reacţie, întinse braţul în cavitatea tăinuită de panou şi scoase dinăuntru cartea căutată.

După ce ajunse pe sol, se grăbi să se îndepărteze şi găsi un loc liniştit exact în acelaşi parc unde prânzise cu Sofia cu numai o zi în urmă, iar acolo îşi examina prada. Era un exemplar din Misiune la Constantinopol de Liutprand de Cremona. Îşi îngădui să-şi imagineze pentru o clipă plăcerea Sofiei la vederea unei asemenea rarităţi, apoi o deschise.

Prima pagină străluci la fel de puternic ca fuioarele subţiri ale zorilor pe care-i putea zări spre est, dincolo de Bosfor. După aceea apăru o hartă a oraşului care se contura tot mai precis pe măsură ce Ezio o privea concentrat şi pe ea apăru un punctuleţ, mai luminos decât tot ce-l înconjura, marcând clar Forumul Bovis.

Urmând traseul indicat pe hartă, asasinul se îndreptă către Forum, pe lângă colinele a doua şi a treia şi cam la jumătatea distanţei între Apeductul lui Valens spre nord şi Portul lui Teodosiu spre sud. Era destul de departe, totuşi când ajunse acolo, ora era prea matinală ca să fie cineva în preajmă. Ezio cercetă cu privirea piaţa uriaşă şi pustie, în căutarea oricăror indicii, dar punctul marcat din carte continua să strălucească puternic şi atunci îşi aminti de sistemul de cisterne subterane de sub oraş. Îşi concentră căutările şi în scurt timp găsi un capac de acces, de unde trepte din piatră coborau în măruntaiele pământului. Închise cartea şi o puse în siguranţă în taşcă. Îşi înlocui pumnalul-cârlig cu pistolul, îşi verifică pumnalul secret şi, precaut, începu să coboare.

În scurtă vreme ajunse într-o cavernă boltită, pe un mal din piatră pe lângă care trecea un râu subteran. În pereţi se aflau făclii aprinse şi, pe măsură ce înainta grijuliu prin coridorul îngust şi umed, auzi, peste zgomotul produs de curgerea năvalnică a apei, ecou de voci. Mergând în direcţia aceea, zări doi templieri bizantini.

— Ce ai găsit? întrebă unul dintre ei. Altă cheie?

— Un fel de uşă, răspunse camaradul său. Atât doar că-i astupată cu pietre.

Apropiindu-se mai mult, Ezio dădu un colţ şi zări soldaţi nu departe, pe un ponton vechi ce înainta în râu. Unul dintre ei rostogolea un butoi de pe una dintre cele două plute amarate acolo.

— Pare promiţător, încuviinţă templierul din apropierea asasinului. Prima cheie a fost descoperită în spatele unei uşi similare.

— Serios? Şi cum au deschis-o?

— N-au deschis-o ei, ci cutremurul.

La un semn al lor, ceilalţi soldaţi veniră cu butoiaşul pe care începură după aceea să-l fixeze lângă uşă. Ezio văzu acum că deschiderea fusese astupată cu blocuri dintr-o piatră neagră şi dură, ce fuseseră tăiate fără doar şi poate de un meşter pietrar, întrucât se îmbinau perfect.

— Da, cutremurul ăla a fost de mare ajutor, comentă al doilea templier. Acum nu avem decât praf de puşcă.

— Butoiaşul ăsta ar trebui totuşi să fie destul de mare ca să-şi facă treaba, comentă primul.

Ezio miji ochii. Extinse iute pistolul şi trase cocosul.

— Şi dacă nu-i, continuă templierul, o să mai aducem şi altele.

Asasinul ridică braţul şi ţinti, însă ţeava armei reflectă lumina unei făclii când o mişcă, astfel încât sclipi, iar fulgerul acela neaşteptat atrase atenţia unui soldat.

— Ce-i asta? strigă el.

Văzu pistolul şi sări în faţa ţevii exact când trase Ezio. Glonţul îl lovi şi căzu mort pe loc. Ezio blestemă în gând. Însă soldaţii îl văzuseră de acum.

— E Asasinul! Să fugim de-aici!

Ezio încercă să reâncarce, dar soldaţii se întorceau deja la plute. Îi urmă, dorind să-i oprească înainte să dea alarma, însă, când ajunse la ponton, se desprinseseră deja. Asasinul sări pe a doua plută şi se strădui să-i dezlege parâma, dar templierii fuseseră prinşi de curentul subteran şi se îndepărtau.

Dezlegase pluta şi pornise în urmărirea lor, când îl fulgeră un gând – erau oare speriaţi de el, sau îl atrăgeau într-o ambuscadă? Oricum, era prea târziu de acum. Trebuia să urmeze cursul acesta până la capăt.

Deoarece pluta lui era mai uşoară, se apropie iute de cealaltă. La bordul ei, soldaţii păreau panicaţi, totuşi asta nu-i oprea să amorseze bombe şi să încarce muschete.

— Avem praf de puşcă la bord, strigă unul dintre ei, ar trebui să-l folosim!

— Să-l aruncăm în aer, zise altul şi azvârli o bombă care explodă când atinse apa la mai puţin de jumătate de metru în faţa provei asasinului.

— Faceţi loc! răcni alt soldat, străduindu-se să-şi menţină echilibrul pentru a putea ţinti cu muscheta.

— Împuşcă-l!

— Ce crezi că-ncerc să fac?

— Omoară-l pe nenorocit!

Continuară să gonească, purtaţi de curentul rapid. Ezio izbutise să ajungă deja la cârma plutei sale şi s-o controleze, dar era silit să se aplece şi să se eschiveze întruna pentru a se feri de gloanţele de muschete ce erau trase spre el, deşi din cauza tangajului şi a ruliului propriei lor plute, soldaţilor le era practic imposibil să poată ţinti cu precizie. Apoi unul dintre butoiaşele de la bordul primei plute se desprinse din legături şi se rostogoli, azvârlind doi soldaţi în curent, printre care şi pe cârmaci. Lipsită de direcţie, pluta porni să se rotească sălbatic, azvârli încă un templier în apa întunecată, după care se izbi violent de mal. Supravieţuitorii se târâră în grabă afară din apă, pe uscat. Ezio ridică ochii spre plafonul aflat la şase-şapte metri deasupra râului şi, în semiântuneric, văzu că pe toată lungimea lui era întinsă o funie, utilizată cu siguranţă pentru ghidarea plutelor ce se ancorau de ea. Pentru asta însă mai aveai nevoie de o persoană la bord, care să aibă o prăjină pentru prinderea şi desprinderea de frânghie în dreptul inelelor metalice prin care era fixată la distanţe egale. Asasinul văzu de asemenea că funia cobora treptat, urmând cursul râului în aval. Suficient pentru ceea ce plănuise el.

Încordându-se, îşi îndreptă pluta către mal, iar când aceasta se izbi de pluta pe care o urmărise, sări pe poteca din piatră ce urma cursul apei.

Soldaţii supravieţuitori se aflau deja la ceva distanţă în faţa lui, alergând cu disperare pentru a-şi salva viaţa... Sau pentru a chema întăriri. Ezio nu mai avea vreme de pierdut.

Acţionând rapid, înlocui pistolul cu pumnalul-cârlig, se căţără cu iuţeală pe peretele lateral al cavernei şi sări spre frânghia de peste râu. Elanul îi fu suficient ca s-o prindă cu cârligul şi în scurt timp cobora în aval peste apă, mult mai rapid decât alergau soldaţii, cu toate că trebuia să se desprindă şi apoi să se prindă din nou, cu o sincronizare fulgerătoare, în dreptul fiecărui inel din tavan, pentru a evita să cadă în torentul care mugea dedesubt.

Când îi ajunse din urmă pe soldaţi, desprinse pumnalul-cârlig la momentul crucial înainte de inel, după care nu-l mai prinse din nou, ci se propulsă în lateral, astfel încât ateriză pe mal în faţa templierilor. Ei se opriră din alergare şi încremeniră, gâfâind, confruntându-l.

— E nebun, murmură primul templier.

— Ăsta nu-i om, e diavol! urlă al doilea.

— Ia să vedem dacă diavolii au sânge! mugi un camarad mai brav şi se năpusti către Ezio, rotindu-şi sabia.

Asasinul efectuă un „cârlig rostogolit” peste spinarea lui şi-l împinse în râu pe când era încă dezechilibrat. Mai rămăseseră trei soldaţi. Curajul le dispăruse aproape complet, totuşi Ezio ştia că nu-si putea îngădui să fie milos. Lupta ce urmă fu scurtă şi sângeroasă şi, după aceea, asasinul fu nevoit să-şi oblojească o tăietură la braţul stâng; în faţa lui zăceau însă trei leşuri.

Trase aer adânc în piept şi porni înapoi către uşa pecetluită. Coborâse mult în aval si avu nevoie de peste zece minute ca să ajungă la pontonul de care fuseseră amarate plutele. Cel puţin acum ştia că nu mai trebuia să se simtă ameninţat de teama imediată a urmăririi, iar butoiaşul cu praf de puşcă rămăsese în locul unde-l fixaseră bizantinii.

Ezio îşi înlocui iarăşi pumnalul-cârlig cu pistolul, pe care-l încarcă, apoi îşi alese o poziţie în amonte, unde se putea adăposti după contrafortul care se proiecta în afară. Ţinti cu luare-aminte şi trase.

Se auzi pocnetul împuşcăturii şi şuieratul glonţului spre butoi, ba chiar şi bufnetul cu care se înfipse în acesta, dar apoi urmă o tăcere parcă eternă.

Nu se întâmplă nimic.

După care...

Explozia produsă în spaţiul închis bubui ca un tunet şi Ezio fu asurzit, ba chiar crezu, în vreme ce pietricele se revărsau ca o ploaie în jurul lui, că era posibil să fi surpat bolta, că avariase ireparabil ceea ce se afla în spatele uşii. Dar când praful se aşeză, el văzu că, în ciuda forţei exploziei, intrarea pecetluită fusese doar parţial spartă.

Era totuşi suficient ca să intre şi să vadă soclul familiar, pe care, spre uriaşa lui uşurare, se afla nevătămată cheia rotundă din obsidian, similară cu cele strânse până acum. Nu avea însă timp de relaxare. Chiar când întinse mâna spre ea, văzu strălucirea care emana dinăuntru şi pe care o ştia atât de bine de la cheile anterioare. De data aceasta, când strălucirea spori în intensitate, încercă să i se împotrivească. Se simţea măcinat, tulburat de viziunile ciudate din continuarea luminii orbitoare despre care ştia că va urma.

Fu însă inutil şi, o dată în plus, simţi că cedează înaintea unei puteri mult mai mari decât a lui.

Capitolul 54

Lui Ezio i se păru că trecuseră douăzeci de ani. Peisajul îi era cunoscut; de acum familiarul castel Masyaf se vedea ridicându-se aidoma unei gheare gigantice. Nu departe de poarta sa, trei Asasini stăteau în jurul unui foc ce ardea cu flăcări înalte...

Chipurile Asasinilor aparţineau unor oameni ale căror visuri măreţe se întunecaseră definitiv. Când vorbeau, glasurile le erau stinse şi obosite.

— Se zice că ţipă în somn, strigându-şi tatăl, pe Ahmad Sofian, rosti unul dintre ei.

Un altul pufni amar.

— Zi aşa, Cemal, plânge după tăticul lui, da? Ce mizerabil este Abbas!

Toţi stăteau cu feţele spre foc, aşa că nu observară imediat bătrânul cu veşminte albe şi glugă care se apropia prin beznă.

— Teragani, rosti cu răceală un al doilea bărbat, rolul nostru nu-i să judecăm.

— Ba da, Tazim, îl contrazise Cemal. Dacă Mentorul nostru a înnebunit, eu vreau s-o ştiu.

Bătrânul se apropiase acum şi cei trei îl văzură.

— Taci, Cemal, rosti Tazim, şi întorcându-se către nou-venit, îl salută: Masa’il kher.

Glasul bătrânului era la fel de uscat ca o frunză moartă.

— Apă, murmură el.

Teragani se ridică şi-i întinse un burduf mic, pe care-l cufundase într-un vas cu apă de lângă ei.

— Stai jos, zise Cemal. Bea.

— Multe mulţumiri, zise bătrânul.

Ceilalţi îl priviră în tăcere cum bea.

— Ce te aduce aici, bătrâne? întrebă Tazim, după ce acesta îşi potoli setea.

Străinul căzu câteva clipe pe gânduri, apoi spuse:

— Compătimiţi-l pe Abbas, dar nu-l batjocoriţi. A trăit orfan aproape toată viaţa şi a fost mereu ruşinat de moştenirea familiei sale.

Tazim păru şocat la auzul acelor cuvinte, însă Teragani surâse în tăcere. Trase cu ochiul la mâna bătrânului şi văzu că-i lipsea inelarul de la mâna stângă. Aşadar, cu excepţia unei coincidenţe extraordinare, era un Asasin. Teragani se uită pe furiş la chipul îmbătrânit şi brăzdat de cute. Ceva i se părea familiar...

— Abbas este disperat după putere, continuă bătrânul, fiindcă nu are putere.

— Dar este Mentorul nostru! strigă Tazim. Şi, spre deosebire de Al Mualim sau de Altaïr Ibn-La’Ahad, nu ne-a trădat niciodată!

— Prostii. Altaïr n-a fost un trădător, zise Teragani şi se uită cu atenţie la bătrân. Altaïr a fost alungat – pe nedrept.

— Habar n-ai ce vorbeşti! pufni Tazim şi, ridicându-se, dispăru în beznă.

Bătrânul îi privi pe Teragani şi Cemal de sub gluga sa, dar nu mai spuse nimic. Teragani se uită din nou la chipul lui. În mare parte era ascuns sub glugă, totuşi ochii nu puteau fi ascunşi. Iar Teragani observase că manşeta dreaptă nu ascundea perfect hamul unui pumnal secret.

Asasinul vorbi precaut.

— Cumva, eşti chiar... tu? Făcu o pauză. Am auzit zvonuri, dar nu le-am crezut.

Pe buzele bătrânului flutură spectrul unui surâs.

— Mă întreb dacă aş putea vorbi eu însumi cu Abbas. A trecut mult.

Cemal şi Teragani schimbară priviri. Cemal trase adânc aer în piept. Luă burduful de piele din mâna bătrânului şi-l reumplu, apoi i-l întinse cu respect. După aceea vorbi cu stângăcie.

— Aşa ceva ar fi imposibil. Abbas şi-a angajat tâlhari fedaini, care să ne oprească să pătrundem în donjonul castelului.

— În ziua de azi nici jumătate din luptătorii de aici nu sunt adevăraţi Asasini, adăugă Teragani, apoi făcu o pauză şi rosti: Altaïr.

Bătrânul zâmbi şi încuviinţă imperceptibil din cap.

— Pot totuşi să văd, zise el, că adevăraţii Asasini rămân credincioşi.

— Ai lipsit foarte mult timp, Mentorule. Unde ai fost?

— Am călătorit. Am studiat. Am studiat foarte mult. M-am odihnit. Mi-am revenit de pe urma pierderilor suferite, am învăţat să trăiesc cu ele. Pe scurt, am făcut ceea ce ar fi făcut oricine în locul meu.

Tăcu puţin, iar tonul vocii i se schimbase când continuă:

— De asemenea, i-am vizitat pe Fraţii noştri din Alamut.

— Din Alamut? Cum o duc acolo?

Altaïr clătină din cap.

— Pentru ei s-a terminat totul. I-au copleşit mongolii lui Hulagu-Han, care au cucerit fortăreaţa. Au distrus biblioteca. Mongolii se revarsă întruna spre apus aidoma unei invazii de lăcuste. Unica noastră speranţă acum este să ne confirmăm prezenţa aici şi în apus. Trebuie să fim puternici. Deşi poate că pe viitor bazele noastre ar trebui să fie în mijlocul oamenilor, nu în fortăreţe izolate ca Masyaf.

— Oare chiar tu eşti? zise Cemal.

— Taci! i se adresă Teragani. Nu vrem să fie ucis din cauza noastră.

Brusc, Cemal se încordă.

— Tazim! exclamă el îngrijorat.

Teragani surâse larg.

— Tazim mai degrabă latră decât muşcă. Discuţiile în contradictoriu îi plac mai mult decât orice pe lume. Şi era la fel de dezamăgit ca noi, ceea ce nu i-a ajutat starea de spirit. În plus, a plecat înainte ca sceneta asta să ajungă la deznodământul ei.

Se întoarse către Altaïr, iar din ochi îi pierise orice deznădejde.

— Este clar că avem multă treabă de făcut, zise el apoi.

— Aşadar, rosti bătrânul, de unde încep?

Cemal se uită din nou la Teragani. Amândoi se ridicară şi-şi traseră glugile peste faţă.

— Începi cu noi, Altaïr.

Altaïr zâmbi şi se ridică la rândul lui. Gesturile erau ale unui bătrân, însă odată ajuns în picioare, îşi ţinu spatele drept.

Capitolul 55

Porniră împreună spre castel.

— Spuneţi că oamenii aceştia sunt cruzi, rosti Altaïr. A ridicat vreunul dintre ei sabia împotriva unui suflet nevinovat?

— Din păcate, da, răspunse Cemal. Brutalitatea pare să fie unica lor sursă de plăceri.

— Atunci trebuie să moară fiindcă au compromis Ordinul, zise Altaïr. Pe de altă parte, aceia care trăiesc după preceptele Crezului trebuie cruţaţi!

— Te poţi încrede în noi, zise Cemal.

— Sunt sigur de asta. Acum însă, lăsaţi-mă. Vreau să cercetez locurile de unul singur, chiar dacă sunt familiarizat cu ele.

— Vom rămâne îndeajuns de aproape ca să ne poţi striga dacă va fi nevoie.

Altaïr aprobă din cap şi se întoarse către porţile castelului, în vreme ce tovarăşii lui rămaseră în urmă. Se apropie de intrare, rămânând în umbră, şi trecu de santinele fără greutate, gândindu-se cu regret că adevăratele gărzi Asasine nu l-ar fi lăsat să se furişeze cu atâta uşurinţă. Se ţinu pe lângă zidurile curţii exterioare, dându-le ocol, până reuşi să traverseze către un corp de gardă iluminat, nu departe de poarta spre curtea interioară, unde zări doi căpitani angajaţi în discuţie. Altaïr se opri să-i asculte. După ce auzi doar câteva cuvinte, înţelese că erau loialişti ai lui Abbas. Abbas! „De ce am fost oare milos faţă de el?” se întrebă. Câte suferinţe ar fi fost evitate dacă nu s-ar fi comportat aşa! Poate însă că, la urma urmelor, mila i se cuvenise lui Abbas, indiferent de costuri.

— Ai auzit ce se vorbeşte prin sat? zise primul căpitan.

— Despre Abbas şi coşmarurile lui?

— Nu, nu... Celălalt coborî nivelul vocii. Despre Altaïr.

— Altaïr? Ce?

— Se spune că un Asasin bătrân a salvat viaţa unui neguţător, jos în vale. Se zice c-ar fi luptat cu un pumnal secret.

Celălalt scutură din cap, neâncrezător.

— Zvonuri. Nu cred nici măcar o vorbă.

— Indiferent dacă-i adevărat sau nu, nu-i spune nimic lui Abbas. Este bolnav de suspiciuni.

— Dacă Altaïr se află într-adevăr pe aici, ar trebui să acţionăm noi primii – să-l căutăm şi să-l omoram, ca pe o potaie bătrână şi ticăloasă care este. El nu va face decât să răspândească nemulţumire aşa cum a procedat şi înainte, făcându-i pe toţi să se simtă responsabili pentru deciziile lor. Subminând autoritatea care l-a făcut măreţ pe Abbas.

— Pumnul de fier. Asta-i tot ce înţeleg oamenii.

— Ai dreptate. Fără control n-are cum să existe ordine.

Altaïr evaluase situaţia pe îndelete. Ştia că Teragani şi Cemal se găseau undeva în umbrele din spatele său. Cei doi căpitani păreau să fie singurii aflaţi între el şi curtea interioară, iar cuvintele lor dovediseră că erau fideli doctrinelor lui Abbas – doctrine ce aveau mai multe legături cu gândirea templierilor decât cu cea a adevăraţilor Asasini.

Tuşi foarte slab şi înaintă, pătrunzând în cercul de lumină.

Ofiţerii se întoarseră spre el.

— Cine dracu’ mai eşti şi tu?

— Şterge-o de-aici, bătrâne, dacă ştii ce-i bine pentru pielea ta.

— Ce-ar fi mai bine să-i luăm gâtul pe loc? râse aspru primul căpitan. Porcii vor fi fericiţi să primească o masă suplimentară.

Altaïr nu rosti niciun cuvânt. Se mulţumi să-şi întindă spre ei palma stângă, astfel încât să poată vedea că nu avea inelar.

Cei doi făcură un pas îndărăt şi-şi traseră simultan iataganele din teacă.

— Uzurpatorul s-a-ntors! lătră al doilea căpitan.

— Cine s-ar fi gândit la asta? După atâta timp.

— Ce te-aduce înapoi?

— Un câine care se-ntoarce acolo unde a vomitat.

— Voi doi vorbiţi prea mult, zise Altaïr.

Cu mişcări puţine, aşa cum e nevoit un bătrân să se deplaseze, dar fără nimic din lentoarea unuia, extinse pumnalul secret când înaintă şi fandă – o dată, de două ori – cu acurateţe letală.

Continuă spre poarta curţii interioare, mereu precaut, iar prudenţa aceea îl răsplăti. Văzu un al treilea căpitan lângă poartă şi abia avu timp să se ascundă înainte să fie zărit. Pe când stătea la pândă, auzi un strigăt slab în urma sa şi, din întuneric, apăru un tânăr Asasin care alergă spre ofiţer. Îi şopti ceva şi ochii căpitanului se căscară de surprindere şi furie. Cu siguranţă, trupurile Asasinilor corupţi, pe care tocmai îi ucisese Altaïr, fuseseră deja descoperite şi prezenţa lui n-avea să mai fie un secret. Repede, bătrânul mentor înlocui pumnalul secret cu pistolul pe care-l construise după o schiţă în timpul studiilor sale în Orient.

— Trimite-i un mesaj, rapid! porunci căpitanul tânărului său subaltern, apoi ridică glasul: Asasini ai Frăţiei lui Abbas! La mine!

Altaïr stătuse nemişcat, cântărindu-şi opţiunile, când imediat în spatele lui o voce prietenoasă rosti:

— Mentorule!

Se întoarse şi-i văzu pe Cemal şi Teragani. Alături de ei se aflau şase-şapte Asasini.

— N-am putut împiedica descoperirea căpitanilor pe care i-ai ucis – doi dintre cei mai cruzi, care n-ar fi înaintat niciodată în rang sub altcineva decât Abbas, îi explică Cemal. Am adus însă întăriri. Iar acesta este doar începutul.

— Bun-sosit, zâmbi Altaïr.

Cemal îi zâmbi de asemenea, în spatele lui, adevăraţii Asasini îşi ridicară glugile, aproape la unison.

— Ar fi mai bine să-l reducem la tăcere, spuse Teragani arătând din cap spre căpitanul gălăgios.

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse Altaïr. Am nevoie de exerciţiu.

Păşi înainte pentru a-l înfrunta pe ofiţerul Asasin renegat. De acum mai mulţi soldaţi se grăbeau să-i vină în ajutor.

— Iată-l! răcni căpitanul. Ucideţi-l! Ucideţi toţi trădătorii!

— Gândeşte înainte să acţionezi, spuse Altaïr. Fiecare acţiune are consecinţele ei.

— Moş jalnic! Luptă sau mori!

— Ai fi putut să fii cruţat, prietene, zise Altaïr când susţinătorii lui ieşiră din umbre.

— Nu sunt prietenul tău, moşule, răspunse căpitanul şi se năpusti spre el spintecând cu sabia înainte ca bătrânul Mentor să fi părut pe de-a întregul pregătit.

Însă el era pregătit. Lupta fu scurtă şi sângeroasă. La sfârşitul ei, căpitanul şi majoritatea oamenilor săi zăceau fără viaţă sub porţi.

— Urmaţi-mă spre donjon! strigă Altaïr. Şi pe cât puteţi, încercaţi să nu mai vărsaţi sânge. Amintiţi-vă de adevăratul Codex.

La poarta care dădea spre curtea interioară apăruse acum alt căpitan, în veşminte negre şi sure, cu blazonul Asasinilor strălucindu-i pe centură în lumina făcliei. Era un bărbat mai vârstnic, să fi avut poate cincizeci de veri.

— Altaïr Ibn-La’Ahad, rosti el cu glas ferm care nu cunoştea frica. Au trecut două decenii de când te-am văzut ultima oară între zidurile acestea. Două decenii care, după cum văd, au fost mai miloase cu chipul tău, decât au fost cu Ordinul nostru decrepit.

Făcu o pauză, apoi urmă:

— Abbas obişnuia să ne spună poveşti... Despre Altaïr arogantul. Despre Altaïr vicleanul. Despre Altaïr trădătorul. Eu însă n-am crezut niciodată poveştile acelea. Iar acum te văd aici, stând în faţa mea, Altaïr Maestrul. Şi mă simt ruşinat.

Făcu un pas înainte şi întinse braţul cu un gest prietenos. Altaïr i-l prinse într-o strânsoare fermă, cuprinzându-şi unul altuia încheietura, aşa cum fac romanii. Mai multe gărzi Asasine, cu siguranţă oamenii lui, se înşiruiau în urma sa.

— Înţelepciunea ta, Mare Maestre, ne-ar putea fi de folos. Acum, mai mult ca oricând.

Se răsuci şi vorbi către trupele sale:

— Mentorul nostru s-a întors!

Soldaţii îşi vârâră săbiile în teacă şi-şi ridicară glugile. Unindu-şi forţele cu grupul de Asasini loiali al lui Altaïr, porniră spre donjonul cu turn întunecat din Masyaf.

Capitolul 56

Abia intraseră în curtea interioară, când Abbas însuşi apăru în spatele unui detaşament de Asasini renegaţi. Abbas putea fi recunoscut, însă şi el îmbătrânise, avea ochii adânciţi în orbite ţi obrajii scofâlciţi – un om speriat, bântuit, obsedat.

— Ucideţi-l! urlă el acum, Ucideţi-l imediat! Oamenii lui şovăiră.

— Ce mai aşteptaţi? zbieră Abbas cu glas tremurat de încordare.

Ei însă încremeniseră, indecişi, se uitară la camarazii lor care-i înfruntau, apoi schimbară priviri între ei.

— Proştilor! zbieră Abbas. V-a vrăjit!

Tot nicio mişcare. Abbas îi privi, scuipă, apoi dispăru în donjon.

Tensiunea rămase perceptibilă în curte, în înfruntarea dintre cele două tabere de Asasini. În tăcerea aceea încordată, Altaïr îşi ridică mâna stângă, cea care-i fusese schilodită la iniţierea sa în Frăţie.

— Nu există nicio vrajă aici, rosti el simplu. Şi nici vreun farmec. Faceţi aşa cum vă cere conştiinţa. Totuşi, moartea a domnit prea mult aici. Iar noi avem prea mulţi duşmani reali... nu ne putem îngădui să ne luptăm între noi.

Unul dintre apărătorii şovăitori ai lui Abbas îşi dădu gluga pe spate şi păşi înainte, apoi îngenunche în faţa lui.

— Mentorule, spuse el.

Un altul i se alătură îndată.

— Bine ai revenit acasă, zise el.

Apoi un al treilea.

— Eu lupt pentru tine. Pentru Ordin.

Ceilalţi urmară repede exemplul primilor trei bărbaţi, salutându-l pe Altaïr ca pe un frate de mult dispărut, îmbrăţişându-şi foştii oponenţi şi redevenind toţi camarazi. Doar o mână de soldaţi continuară să scuipe insulte şi se retraseră după Abbas în donjon.

Aflat în fruntea oamenilor săi, Altaïr pătrunse primul în donjon. Se opriră în sala mare şi priviră în sus, unde Abbas stătea în capul scării centrale. Era flancat de Asasini renegaţi ce-i rămăseseră loiali, iar lăncieri şi arcaşi erau înşiruiţi pe toată lungimea galeriei.

Altaïr îi privi calm. Sub privirea lui, Asasinii renegaţi şovăiră. Îşi păstrară totuşi poziţiile cu fermitate.

— Spune-le oamenilor tăi să se predea, Abbas, porunci el.

— Niciodată! Eu apăr Masyaf! Tu n-ai face la fel?

— Abbas, tu ai corupt tot ceea ce simbolizăm şi ai pierdut tot ce-am câştigat noi. Totul a fost sacrificat pe altarul propriei tale duşmănii.

— Iar tu, răspunde celălalt aproape scuipându-l, ţi-ai irosit viaţa privind în Mărul ăla blestemat, visând doar la gloria ta.

Altaïr făcu un pas în faţă. în aceeaşi clipă, doi dintre lăncierii lui Abbas înaintară, coborându-şi ameninţător armele.

— Da, Abbas, este adevărat că am învăţat foarte multe de la Măr. Despre viaţă şi despre moarte, ca şi despre trecut şi viitor.

Făcu o pauză, după care urmă:

— Regret asta, vechiul meu camarad, dar văd că n-am de ales decât să-ţi demonstrez unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat. Îmi dau seama că nimic altceva nu te va opri. Iar acum nu te vei mai schimba niciodată şi nu vei vedea lumina la care încă poţi să ajungi.

— Ucideţi trădătorii! zbieră Abbas drept răspuns. Ucideţi-i pe toţi şi aruncaţi-le leşurile pe mormanul de bălegar!

Oamenii lui Abbas se încordară, totuşi nu atacară. Altaïr ştia că de acum nu mai exista cale de întors. Ridică braţul cu arma, eliberă pistolul din hamul său şi, după ce-i sări în palmă, ţinti şi trase în bărbatul care, cu şapte decenii în urmă, îi fusese, pentru scurt timp, prietenul cel mai bun.

Abbas se clătină sub impactul glonţului şi pe trăsăturile lui zbârcite apăru o expresie de neîncredere şi surprindere. Icni şi se clătină, întinse braţele cu disperare în căutarea unui sprijin, dar nimeni nu-i veni în ajutor. Apoi căzu, rostogolindu-se peste cap pe scara lungă din piatră, până se opri în faţa lui Altaïr. Picioarele i se rupseseră în timpul căderii şi acum îi stăteau în unghiuri nefireşti faţă de restul corpului.

Totuşi, nu murise. Nu încă. Izbuti să se ridice, cu mari eforturi, suficient cât să ţină capul sus, şi-l privi pe Altaïr drept în ochi.

— Nu te voi putea ierta niciodată, reuşi el să croncăne. Pentru minciunile pe care le-ai spus despre familia mea, despre tatăl meu. Pentru umilinţele pe care le-am îndurat.

Altaïr îl privi plin de regret.

— Acelea n-au fost minciuni, Abbas. Aveam zece ani când tatăl tău a intrat în camera mea ca să vorbească cu mine. Plângea şi m-a implorat să-l iert pentru că a trădat familia mea.

Altaïr făcu o pauză.

— Iar apoi şi-a retezat singur beregata.

Abbas îl privi, dar nu rosti niciun cuvânt. Suferinţa de pe chipul său era cea a unui om care se confruntă cu un adevăr pe care nu-l poate suporta.

— L-am privit dându-şi duhul la picioarele mele, urmă Altaïr. Nu voi uita niciodată imaginea aceea.

— Nu! gemu Abbas în agonie.

— Însă n-a fost un laş. Şi-a recâştigat onoarea.

Abbas ştia că nu mai avea multe clipe de trăit. Lumina din ochi îi pălea deja când rosti:

— Sper că mai există o viaţă după asta. Cel puţin, atunci l-aş reântâlni şi aş afla adevărul despre ultimele lui zile...

Începu să tuşească şi asta îi zgudui tot trupul, iar când îşi recapătă suflarea şi se sili să vorbească, horcăitul morţii răsună limpede. Îşi regăsi totuşi glasul, ferm şi fără regrete.

— Iar când va bate ceasul tău, Altaïr, atunci... atunci noi te vom găsi. Şi atunci nu vor mai fi îndoieli.

Braţele i se înmuiară şi trupul i se nărui pe pardoseala din piatră.

Altaïr rămase în picioare lângă el, în tăcerea care-i înconjura, cu fruntea plecată. Nu se clintea nimeni şi nimic, în afara umbrelor stârnite de flăcările torţelor ce pâlpâiau.

Capitolul 57

Când îşi veni în fire, Ezio se temu că zorii se iviseră deja, însă zări doar nuanţe palide de roşu pe cer spre est, iar soarele încă nu apăruse deasupra dealurilor scunde şi cafenii ale Asiei, care se vedea în depărtare dincolo de oraş.

Obosit, simţindu-se istovit de experienţa aceea pe care o trăise aproape direct, porni spre sediul Asasinilor, ca să-i dea cheia lui Azize s-o ascundă alături de celelalte. Apoi, în ciuda durerilor de picioare, se grăbi aproape instinctiv spre librăria Sofiei. Era încă devreme, dar o să sune la clopoţel, până ce ea o să se trezească în apartamentul de la etaj şi spera că va fi încântată să-l vadă... Sau cel puţin să vadă noua carte intrată în biblioteca ei. Cu toată sinceritatea, se simţea însă pur şi simplu prea vlăguit pentru a-i păsa dacă femeia va fi sau nu entuziasmată. Nu-şi dorea decât să se întindă şi să doarmă. Mai târziu avea o întâlnire cu Yusuf la Piaţa de Mirodenii şi trebuia să fie în formă.

Era de asemenea nerăbdător să afle veşti despre corabia ce ar fi trebuit să-l ducă la Mersin, de unde urma să pornească spre nord, în Cappadocia. Iar în călătoria aceea avea nevoie de toată forţa pe care o putea mobiliza.

Piaţa de Mirodenii era deja aglomerată când Ezio ajunse acolo, deşi se mulţumise numai cu două ore de odihnă. Asasinul îşi croi drum prin mulţimea care se îmbulzea în jurul tarabelor, până când, la câţiva metri în faţa lui, zări un hoţ care tocmai înhăţase un săculeţ plin cu mirodenii, apoi îl îmbrâncise cu brutalitate pe negustorul mai vârstnic care încercase să-l oprească şi se pregătea să dispară.

Printr-o pură întâmplare, hoţul alergă în direcţia lui Ezio, şerpuind cu agilitate extraordinară prin gloată. Însă când se apropie de asasin, acesta îi puse piedică iute cu pumnalul-cârlig. Căzând, hoţul scăpă săculeţul şi-l privi ameninţător pe Ezio, dar o simplă privire a acestuia îl făcu să renunţe la gândul oricăror represalii şi, ridicându-se repede, dispăru prin îmbulzeală ca un şoarece care o tuleşte în gaura sa.

— Mulţumesc, efendi, zise recunoscător neguţătorul când îi restitui săculeţul. Este plin cu şofran. M-ai salvat de la o pierdere importantă. Vrei poate s-accepţi...?

Insă Ezio îl zărise pe Yusuf în mulţime şi, după ce clătină din cap şi surâse scurt spre negustor, se îndreptă către locotenentul său.

— Ce noutăţi ai? îl întrebă când ajunse lângă el.

— Am primit vorbă – desigur, foarte discret – că vasul tău e gata de plecare, spuse Yusuf. Nu ştiam că intenţionezi să ne părăseşti.

— Oare chiar nimic din faptele mele nu poate rămâne secret? întrebă Ezio, râzând uşor, dar încântat să audă că Suleiman se ţinuse de cuvânt.

— Iscoadele tânărului prinţ sunt aproape la fel de bune ca ale noastre, răspunse turcul. Cred că mi-a trimis vorbă mie, pentru că ştia că tu ai alte... angajamente.

Ezio se gândi la cele două ore pe care tocmai le petrecuse cu Sofia şi fu fericit pentru ele, întrucât acum nu ştia când o va mai revedea pe femeie... Sau dacă o va mai revedea vreodată. Nu cutezase totuşi să-i spună despre sentimentele ce creşteau în sufletul lui şi care de acum nu mai puteau fi negate. Să fi fost oare cu adevărat posibil ca lunga lui aşteptare în apariţia iubirii să se fi sfârşit până la urmă? Dacă aşa stăteau treburile, atunci avea să merite cu prisosinţă.

În clipa de faţă avea însă alte lucruri, mult mai imediate, la care să se gândească.

— Sperasem ca până acum să-ţi reparăm pumnalul secret, continuă Yusuf, dar singurul armurier îndeajuns de iscusit pentru asta e în Salonic şi se întoarce abia luna viitoare.

— Păstrează pumnalul, zise Ezio, iar după ce va fi reparat, adaugă-l la armurăria voastră. Ca schimb pentru pumnalul-cârlig. Mi se pare mai mult decât cinstit.

— Mă bucur că-i apreciezi calităţile. Tocmai te-am văzut folosindu-l cu hoţul acela şi cred că-l stăpâneşti acum pe deplin.

— Nu m-aş fi putut descurca fără el.

Cei doi îşi zâmbiră, însă apoi chipul lui Ezio deveni serios.

— Sper totuşi că nu ştie chiar toată lumea despre viitoare mea călătorie.

Yusuf chicoti uşor.

— Nu-ţi face griji, frate. Căpitanul corăbiei mi-e prieten, iar tu îl cunoşti deja.

— Cine este?

— Piri Reis. Vei fi onorat. Yusuf făcu apoi o pauză şi păru uşor neliniştit. Deocamdată însă niciunul dintre voi nu poate pleca.

— Ce vrei să spui?

— Ienicerii au ridicat lanţul peste gura Cornului de Aur şi au poruncit blocadă totală până la prinderea ta.

Yusuf făcu altă pauză.

— Până la coborârea lanţului, nimic nu va putea intra sau pleca.

Asasinul se simţi relativ mândru.

— Vrei să spui că au ridicat lanţul pentru mine?

Yusuf fu amuzat.

— Vom sărbători mai târziu. Poftim – am ceva pentru tine.

Îl trase într-o firidă discretă, scoase o bombă şi i-o întinse cu grijă.

— Trateaz-o cu foarte mult respect, îi atrase atenţia. Este de cincizeci de ori mai puternică decât bombele noastre obişnuite.

— Mulţumesc. Atunci ar fi bine să-ţi strângi oamenii. Asta va atrage destulă atenţie.

— Uite şi două fumigene. Şi ele ţi-ar putea fi utile.

Bene. Ştiu ce să fac.

— Sunt sigur. Aşteptarea e de-a dreptul încordată, glumi Yusuf.

— O să atac turnul de pe malul sudic. E mai aproape.

— Ne întâlnim atunci pe chei şi-o să-ţi arăt corabia. Sinav icin iyi sanslar!

Ezio rânji.

— Mult noroc şi ţie, prietene.

Yusuf era pe punctul să se îndepărteze, când Ezio îl opri.

— Aşteaptă. Un favore.

— Da?

— În fosta misiune comercială Polo funcţionează acum o librărie condusă de o femeie... Sofia. Ai grijă de ea. Este o doamnă remarcabilă.

Turcul îl privi atent, după care spuse foarte serios:

— Ai cuvântul meu.

— Mulţumesc. Iar acum... avem treabă de făcut.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine!

Ezio puse bomba cu grijă în taşcă, agăţă fumigenele la centură, apoi înlocui pumnalul secret de pe braţul stâng cu pistolul, după care porni în grabă spre turnul aflat vizavi de Galata, pe latura sudică a Cornului. Lanţul cel mare era suspendat între maluri.

Acolo i se alătură Yusuf.

— Arcaşii mei şi-au ocupat poziţiile, îi spuse selgiucidul, şi-ţi vor acoperi fuga. Iar acum – priveşte – vezi acolo, în portul exterior? Dhow-ul roşu cu velă albă strânsă şi fanion argintiu? E corabia lui Piri. Echipajul se află la bord şi gata să ridice ancora imediat ce primeşte ordinul. Te aşteaptă doar pe tine.

Turnul era înconjurat de metereze, pe ale căror extremităţi din est şi vest se ridicau foişoare scunde. Din vârfurile lor, coborau spre pontoane parâme de tracţiune bine întinse. În extremitatea unuia dintre ele, Ezio observă un squitatoria masiv, un aruncător de flăcări pentru „focul grecesc”, amorsat, încălzit şi gata de acţiune, deservit de trei soldaţi. În jurul turnului în sine se aflau numeroase gărzi otomane. Ezio trebuia să le elimine pe toate înainte de a putea amplasa bomba şi-i mulţumi în gând lui Yusuf pentru fumigene. Nu avea unde să se ascundă, aşa că înaintă iute şi îndrăzneţ pentru un atac frontal.

De îndată ce gărzile îl zăriră, se iscă vacarm, iar soldaţii se masară şi veniră spre el. Asasinul rămase locului, lăsându-i să se apropie, însă îşi ridică eşarfa peste gură şi nas şi-şi trase gluga mai jos peste ochi.

Imediat ce gărzile intrară în raza lui de acţiune, smulse cuiele ambelor fumigene şi le aruncă în stânga şi în dreapta. Detonară instantaneu şi fum cenuşiu des răbufni în vălătuci, cuprinzându-i aproape imediat pe toţi soldaţii. Năpustindu-se în confuzia pe care o stârnise, Ezio, cu ochii mijiţi pentru a-i proteja împotriva fumului usturător, scoase iataganul şi-i doborî pe otomanii fără apărare care se împleticeau, dezorientaţi de ceaţa ce-i învăluise pe neaşteptate. Asasinul trebuia să se mişte iute, întrucât briza uşoară ce sufla dinspre Bosfor avea să împrăştie destul de repede fumul, dar izbuti s-o facă şi plasă bomba pe un prag de la baza turnului, imediat sub primele verigi uriaşe ale lanţului, care se ridica deasupra capului său spre camera vinciurilor. După aceea făcu câţiva paşi buni înapoi spre marginea apei, iar de acolo declanşă pistolul şi trase în bombă, aprinzând-o, după care plonjă în spatele unui bolard masiv din fier de pe chei.

Explozia fu colosală. Pietre şi noroi fură proiectate peste tot când lanţul imens se rupse de turn şi şfichiui deasupra capului lui Ezio, căzând în apă şi rupând catargele corăbiilor pe lângă care trecu. Sub ochii Asasinului, turnul însuşi se clătină pe baza lui. Se clătină apoi încă o dată, părând că revine la poziţia iniţială, dar după aceea explodă, prăbuşindu-se într-o masă de cărămizi sparte şi praf.

Peste numai câteva clipe un pluton de ieniceri năvăli în piaţă şi se îndreptă direct spre Ezio, care ieşise deja de la adăpost. Asasinul îi ocoli şi, folosind pumnalul-cârlig, escaladă foişorul estic, doborî santinela din vârf după ce ajunse acolo, apoi se agăţă cu cârligul de funia ce cobora pe pontonul pe care se găsea squitatoria. Pe când se pregătea pentru coborârea pe linia-fulger, îi zări pe ieniceri înstrunând săgeţi în arcuri, dar înainte de a avea timp să ţintească şi să tragă, fură doborâţi ei înşişi de o grindină de săgeţi care se revărsă asupra lor din arcurile Asasinilor. Alţi Asasini se repeziră în zona din jurul turnului dărâmat, sărind cu uşurinţă peste sfărâmături, pentru a-i ataca pe ienicerii care supravieţuiseră primului asalt.

Printre ei se număra Yusuf. Ridicând ochii, selgiucidul răcni spre Ezio:

— Nu uita, dhow-ul roşu! Iar vasele dintre tine şi el sunt înarmate şi vor încerca să vă oprească plecarea!

— Mă ocup eu de ele! îi strigă Ezio înverşunat.

— Noi vom curăţa docurile!

Ezio se propulsă cu picioarele în foişor şi lăsă funia să-i poarte pumnalul-cârlig, gonind în jos spre amplasamentul aruncătorului de flăcări. Se desprinse cu o clipă înainte să ajungă la el, după care se repezi spre servanţii care se pregăteau să răsucească arma către Asasinii ce luptau lângă turn. Pe primul îl azvârli în apă, unde fu strivit între copastiile mişcătoare a două barje amarate. Pe ceilalţi doi îi lichidă rapid cu pumnalul-cârlig.

Privi apoi aruncătorul de flăcări, înţelegându-i repede mecanismul. Se găsea pe o bază rotativă, care era operată de o manivelă aflată în stânga. Tunul în sine era din bronz, cu gura în forma unui cap de leu, din care ieşea puţin capătul tubului aruncător. Pe marginea sa era o cremene care dădea scânteie prin acţionarea unui trăgaci; acelaşi trăgaci elibera şi vaporii de ulei sub presiune ce erau lansaţi din rezervorul încălzit aflat în baza armei.

Dinspre meleul de lângă tunul năruit, auzi un glas care răcnea către el. Era Yusuf.

— Exact! Loveşte corăbiile cu foc grecesc! îmi place cum gândeşti, Ezio!

De cealaltă parte a Cornului, pe malul nordic, gărzile otomane aduceau două tunuri, pe care le aţintiră spre Asasinii ce luptau în apropiere de Ezio. La scurt timp după aceea, pe când rotea aruncătorul de flăcări către corăbiile cele mai apropiate, Ezio zări norişorii de fum de la gurile tunurilor, după care auzi pocnetele detonărilor. Prima ghiulea căzu în apă, înainte să fi ajuns la el, dar a doua lovi pontonul, clătinându-l periculos.

Însă nu se dezintegră.

Ezio îşi regăsi echilibrul şi apăsă trăgaciul. Cu un muget sonor, o limbă lungă de foc ţâşni instantaneu şi el o deplasă peste punţile şi vergile celor trei vase aflate până la dhow-ul lui Piri. Incendiile pe care le declanşase se răspândiră instantaneu. Ezio continuă să apese trăgaciul până termină uleiul din rezervor, după care, abandonând arma, sări pe una dintre barjele ce se legănau sub ponton, sprintă pe toată lungimea ei, sări din nou şi se prinse de copastia primei corăbii incendiate. Folosindu-se de pumnalul-cârlig, se ridică pe punte şi izbuti să doboare doi matrozi disperaţi care-l atacară cu cavile. Se caţără pe trinchetul de pe puntea în flăcări şi, folosind o linie-fulger improvizată dintr-o parâmă, coborî pe corabia următoare, exact înainte ca trinchetul din spatele lui să se rupă în văpăi şi să se prăbuşească precum un uragan de foc pe puntea vasului de pe care tocmai plecase.

Şi a doua corabie ardea violent şi începuse să-şi afunde pupa în apă. Ezio alergă spre prova, îmbrâncind câţiva matrozi panicaţi şi, după ce sprintă pe bompresul ei, sări pe al treilea vas, mai puţin afectat decât primele două, al cărei echipaj se pregătea să-şi întoarcă tunul asupra dhow-ului roşu aflat la numai douăzeci de metri. Spre spaima lui, Ezio îl zări pe Piri răcnind ordine de ridicare a pânzelor, iar corăbierii îl ascultară, derulându-le grăbiţi, pentru a prinde vântul şi a ieşi din raza de acţiune a tunurilor.

Ezio ridică glasul şi răcni, cerând ajutorul Frăţiei, dar când privi în jur, văzu că mai mulţi dintre camarazii săi îi urmaseră deja ruta periculoasă şi acum erau imediat în spatele lui, gata să lovească. Laolaltă, atacară servanţii tunului şi urmă o încăierare aprigă şi sângeroasă, în care-şi pierdură viaţa câţiva Asasini şi toţi matrozii de pe corabia de blocadă. Pe dhow-ul roşu, Piri înălţă un braţ pentru a opri operaţiunile şi strigă la Ezio să se grăbească, deşi vocea i se pierdea în vacarmul bătăliei din jurul tunului.

În cele din urmă însă Ezio ajunse la copastia corăbiei de blocadă, îşi folosi arbaleta şi lansă o frânghie către dhow, pe care marinarii lui Piri o prinseră şi o fixară, după care florentinul se lansă pe ea peste marea încreţită. În spatele lui, Asasinii supravieţuitori fluturară din braţe în semn de rămas-bun, suiră în bărcile vasului condamnat la pieire şi porniră spre mal.

Ezio le răspunse la saluturi, gâfâind şi şuierând puţin, îşi îndoi apoi încheieturile, care nu mai aveau elasticitatea tinereţii. Fu înconjurat după aceea de câţiva dintre oamenii lui Piri, care-l examinară dacă nu avea răni şi-l conduseră la timonerie, unde amiralul stătea în faţa velei acum complet desfăcute.

— Nu te-ai prea grăbit, zise Piri Reis cu un zâmbet larg, care nu era lipsit totuşi de îngrijorare.

— Ai dreptate. Scuze pentru întârziere.

Matrozii de la prova ridicau deja ancorele, iar peste câteva minute dhow-ul profită de vânt şi începu să înainteze, încetişor, dar neîmpiedicat, pe lângă şiruri de corăbii de blocadă ce ardeau; vântul care-i purta pe ei spre ieşire răspândise focul pornit de Ezio, iar vasele fuseseră ancorate prea aproape unele de altele pentru propria lor siguranţă.

— Noroc că am fost în direcţia opusă vântului, zise Piri. Dar bănuiesc că ai observat asta de la bun început.

— Evident, încuviinţă Ezio.

— Ei bine, ar trebui să fie o călătorie interesantă, rosti Piri când dhow-ul roşu ieşi din Corn în Bosfor şi porni pe un curs către sud.

Partea a doua

Şi-n mintea mea amestecul sonor

Trezi simţirea ce-o încerci de-asculţi

Vuind o orgă, ce te lasă-n zbor

Să prinzi cuvânt din cântul celor mulţi.

DANTE, Purgatoriul

Capitolul 58

În Merzin, Ezio îşi luă rămas-bun de la amiralul turc. Soarele scânteia pe întinderea mării.

— Fie ca Allah să te apere, prietene, rosti corăbierul.

— Mulţumesc, Piri Reis.

— Îţi voi aştepta întoarcerea aici, dar nu pot rămâne o veşnicie.

— Ştiu.

— Nu vrei să fii însoţit de câţiva oameni de-ai mei?

— Nu, e mai bine să călătoresc singur.

— Îngăduie-mi atunci, cel puţin, să-ţi fac rost de un cal. Vei călători mai repede şi mai sigur.

— Pentru asta îţi voi fi recunoscător.

— Eşti un om curajos, Ezio Auditore, şi un urmaş demn al marelui Mentor Altaïr.

— Cuvintele tale mă onorează, îi răspunse Ezio şi privi spre interiorul uscatului, iar chipul i se înăspri. Dacă nu mă întorc în două luni...

Piri Reis încuviinţă grav.

— Du-te cu Dumnezeul acela care te călăuzeşte, rosti el, apoi îşi strânseră mâinile şi se despărţiră.

Voiajul de două săptămâni pe mare fu urmat de o călătorie de două săptămâni pe uscat, spre nord, mai întâi peste munţii Taurus, apoi, după o escală în Nigde, între lanţurile muntoase Taurus şi Melendiz, mai departe tot spre nord, prin dealurile cafenii şi scunde spre Derinkuyu, unde Ezio ştia că se strângea oastea rebelă a lui Manuel Paleologul.

Făcu încă o escală în jalnicul sătuc Nadarim, din care se zărea destul de bine ţinta călătoriei sale. Mizeria locului contrasta cu peisajul din imediata vecinătate. Zorii încă nu răsăriseră, aşa că întâlni puţini oameni, care îl priviră cu precauţie când intră călare în piaţa centrală, flancată pe o latură de biserică.

Nu se zărea niciun semn de activitate militară, iar Ezio, după ce-şi duse calul la grajd, decise să suie în clopotniţa bisericii, ca de acolo să vadă mai bine Derinkuyu.

Sub primele raze de soare, bărbatul privi cu ochii săi de vultur spre clădirile scunde din oraşul nu prea îndepărtat, dintre care se înălţau doar câteva turle. Nu zări totuşi niciun semn evident al unei garnizoane.

Ştia însă prea bine că asta putea să aibă o explicaţie.

Coborî din clopotniţă. Piaţa era pustie şi asasinul intră imediat în alertă. Intenţia lui fusese să călărească mai departe, dar acum se întrebă dacă era prudent să-şi mai ia calul. Suspiciunile îi sporiră când întrezări o siluetă furişându-se în umbra zidurilor bisericii. Decise s-o abordeze.

Aproape că ajunsese lângă ea, când silueta se răsuci brusc către el, cu un hanger în mână. Era o femeie tânără. Dură, musculoasă, cu pielea arămie. Aproape sălbatică.

— Nu te mai apropia niciun pas, adi herif! mârâi ea.

Ezio ridică mâinile.

— Pe cine numeşti tu „porc”? întrebă el calm.

Zări îndoiala licărind în ochii tinerei.

— Cine eşti? Una dintre potăile lui Manuel?

— Uşurel, linişteşte-te. Tarik m-a trimis.

Fata ezită, apoi coborî cuţitul.

— Cine eşti?

— Mă numesc Auditore, Ezio.

Ea se mai destinse puţin.

— Am primit veste de la tânărul prinţ. Eu sunt Dilara, principalul agent al lui Tarik de aici. De ce te-au trimis doar pe tine? De ce n-au trimis mai mulţi? Rapoartele mele n-au sosit în Kostantiniyye?

— Eu sunt suficient, îi răspunse asasinul. Unde-s oamenii tăi?

Dilara scuipă cu dispreţ.

— Au fost capturaţi de bizantini acum mai bine de o săptămână. Eu am scăpat doar pentru că purtam straie de sclavă. Dar ceilalţi... Nu-şi mai termină fraza şi clătină din cap. După aceea îl privi scurt pe Ezio. Eşti un luptător bun?

— Aşa-mi place să cred.

— Când te hotărăşti, vino şi caută-mă. În oraşul de colo. Voi aştepta lângă poarta de vest a oraşului subteran.

Îi zâmbi cu toţi dinţii si dispăru cu iuţeala unei şopârle.

Capitolul 59

Ezio se echipă cu pistolul pe încheietura stângă, pumnalul secret pe cea dreaptă şi două fumigene la centură. Lăsă pumnalul-cârlig în raniţă.

După două ore o găsi pe Dilara aşteptând în locul precizat. Poarta despre care pomenise era mare, ferecată în fier şi închisă.

Tânăra îl salută scurt şi începu fără alte preambuluri:

— Acum câtva zile, bizantinii mi-au dus oamenii în sistemul ăsta de grote. Din câte mi-am dat seama, poarta asta e cel mai puţin apărată dintre toate. La răstimpuri, soldaţii scot gunoiul pe aici, dar în cea mai mare parte a timpului este părăsită.

— Aşadar – ne furişăm înăuntru, îi eliberăm pe oamenii tăi şi apoi îi scoatem pe aici?

— Exact...

Ezio împinse uşa. Nici nu se clinti. Se întoarse către Dilara ruşinat, cu un surâs dezamăgit.

— Voiam să spun că facem toate astea după ce descui tu poarta pe dinăuntru, încheie sec tânăra.

— Bineînţeles.

— Urmează-mă.

Îl duse spre locul de unde puteau vedea altă poartă, mai mare, formată dintr-o piatră rotundă uriaşă, care putea fi rostogolită printr-un făgaş săpat în stâncă, deschizându-se şi închizându-se. Se deschise de altfel chiar sub privirile lor. Dinăuntru ieşiră soldaţi, care se organizară în formaţie şi porniră în patrulare.

— Intrarea principală, zise Dilara, este acolo, la poalele dealului, însă este bine păzită.

— Aşteaptă aici, spuse Ezio.

— Unde te duci?

— Trebuie să văd locul ăsta cu ochii mei.

— Vei avea nevoie de o călăuză.

— De ce?

— Este un labirint. Vezi turnurile acelea?

— Da.

— Sunt răsuflătorile de aerisire. Tot pe acolo trec şi conductele pentru apă. Oraşul are unsprezece niveluri, care coboară sub pământ o sută de metri.

— Mă descurc eu.

— Eşti un bărbat arogant.

— Nu. Sunt precaut. Şi nu sunt nepregătit. Ştiu că oraşul ăsta a fost construit de frigieni acum o mie cinci sute de ani, şi mai ştiu câte ceva despre dispunerea lui interioară.

— Atunci, ştii ce-i acolo: jos de tot se află un sistem de râuri subterane, iar deasupra lui, pe zece niveluri sunt biserici, şcoli, prăvălii, magazii, ba chiar şi grajduri – un spaţiu care poate găzdui cincizeci de mii de oameni.

— Practic destul de mare ca să poată ascunde o garnizoană.

Dilara îl privi cu atenţie.

— Vei avea nevoie de o călăuză, repetă ea.

— Am nevoie să fie cineva aici.

— Atunci du-te cu Allah, rosti ea. Dar mişcă-te repede. De îndată ce vor ieşi toate patrulele, poarta va fi închisă. Dacă ai noroc, o să te poţi strecura odată cu acele căruţe cu provizii. Eu te voi aştepta la poarta de vest.

Ezio încuviinţă tăcut şi se îndepărtă.

Îşi pierdu urma printre localnicii bizantini, care nu păreau deloc fericiţi de noua prezenţă militară din mijlocul lor, şi izbuti să pătrundă fără dificultate pe poartă, mergând alături de un car tras de boi.

Torţele din interior iluminau pereţii galben-bej de piatră vulcanică moale, mânjită cu funingine acumulată de veacuri, totuşi aerul era proaspăt. Străzile – dacă puteai să numeşti aşa coridoarele largi şi murdare – forfoteau de soldaţi şi cetăţeni, care se înghionteau reciproc, mergând spre îndatoririle lor. Ezio se strecură printre aceştia, afundându-se tot mai mult în interiorul oraşului subteran.

În cele din urmă, la al doilea nivel de sub sol, ajunse la o sală spaţioasă, cu plafon boltit şi decorată cu fresce decolorate. Porni pe una dintre galeriile ei şi privi de sus oamenii aflaţi pe podeaua sălii, la şase-şapte metri dedesubt. Acustica era bună şi putea să audă cu uşurinţă ce discutau cei doi bărbaţi, îi recunoscuse imediat: silueta dolofană a lui Manuel Paleologul şi cea descărnată a lui Şahkulu. În apropierea lor, un grup de gărzi de corp veghea cu atenţie. Ezio zări un tunel larg care ducea spre vest – posibil o rută spre poarta pe care Dilara i-o arătase mai devreme.

— În cât timp vor fi instruiţi soldaţii mei să folosească armele acelea? întrebă Manuel.

— În cel mult câteva săptămâni, răspunse turkmenul.

Manuel avea aerul unei persoane căzute pe gânduri.

— Până atunci, principala forţă ienicerească va şti că i-am trădat, întrebarea este: Au ei resursele necesare pentru represalii?

— Mă-ndoiesc. Războiul dintre sultan şi Selim le acaparează aproape toată atenţia.

Manuel începu să râdă... însă râsul i se preschimbă repede în tuse.

— Ah! icni el. Ce dracu-i mirosul ăsta? S-au blocat ventilatoarele?

— Scuze, Manuel, probabil că vântul şi-a schimbat direcţia. Unii dintre prizonierii otomani pe care i-am capturat acum o săptămână s-au dovedit a fi... foarte fragili. A trebuit să-i punem undeva după ce au avut parte de nefericitul lor... accident.

Manuel fu aproape amuzat de explicaţia aceea, dar în acelaşi timp îngrijorat.

— Şahkulu, încearcă să-ţi stăpâneşti crizele de mânie. Ştiu că sultanul ţi-a umilit poporul, dar nu-i nevoie să-i scuipăm pe cei care sunt mai prejos decât noi.

— Mi-a umilit poporul! răcni Şahkulu. A-ncercat să ne strivească, de parcă am fi fost nişte gândaci! De aceea m-am alăturat lui Ismail I de Persia şi mi-am ales numele „Şahkulu” – slujitorul Şahului. Sub acest nume, voi înfrânge orice ar încerca selgiucizii împotriva poporului turkmen şi a acelor dintre noi care îi urmăm pe Safevizi şi legea şiită.

— Sigur că da, sigur că da... totuşi, scapă de dovezile alea, rosti Manuel şi se îndepărtă apăsându-şi peste nas o batistă parfumată.

Şahkulu privi încruntat după el, apoi pocni din degete spre gărzile de corp rămase:

— Voi trei – adunaţi stârvurile şi aruncaţi-le afară, în groapa de gunoi din vest.

Sergentul gărzii îl privi neliniştit.

— Nu am cheia porţii de vest, se bâlbâi el.

Şahkulu explodă de furie.

— Atunci, găseşte-o, idiotule! mugi el şi se îndepărtă.

Rămaşi singuri, soldaţii se priviră între ei.

— Cine are cheia? Aveţi vreo idee? întrebă sergentul nervos.

Nu-i plăcea să fie numit idiot în faţa oamenilor săi şi nu-i plăceau nici rânjetele lor.

— Cred că-i la Nikolos, zise unul dintre ei. E-n permisie azi.

— Asta-nseamnă că va fi în piaţa de la Nivelul Trei, spuse alt soldat.

— Unde se-ndoapă ca un porc, fără doar şi poate, se plânse primul soldat. Hriste mou! Mi-ar plăcea să-l trag pe Şahkulu prin suliţă.

— Hei, hei! exclamă sergentul sever. Ţine-ţi gândurile astea pentru tine, edaxi!

Ezio abia dacă auzi ultimele cuvinte. Pornise deja spre piaţa aflată la nivelul inferior.

Capitolul 60

Pe lângă faptul că sala ei se găsea mai adânc în subteran, piaţa semăna cu oricare alta: tarabe unde se vindeau carne, legume, mirodenii – ale căror arome se simţeau peste tot şi erau mai grele decât ar fi fost în aer liber –, haine, pantofi, pe scurt orice ar fi avut oamenii nevoie. Existau de asemenea mici taverne şi vinării. Lângă una dintre ele, într-un spaţiu deschis, izbucnise o încăierare între beţivi pentru o târfă cu pielea deschisă la culoare. O femeie mai vârstnică, osoasă, care stătea elegant pe un scaun la una dintre mesele vinăriei, era în mod evident amuzată de spectacol.

Un cerc se formase în jurul celor doi bărbaţi, care schimbau lovituri de pumni, îndemnaţi de strigătele răguşite de încurajare ale spectatorilor. Ezio se alătură cercului.

— Dă-i o bucată!

— Arde-l!

— Omoară-l pe nenorocit!

— Doar atâta snagă ai în tine?

— Sânge! Sânge!

— Trosneşte-l!

Printre privitori, care în marea lor parte erau la fel de chercheliţi ca bătăuşii, se afla un soldat gras, roşu la faţă, cu barba zbârlită şi bărbie dublă, care ţinea în mână un burduf cu vin şi urla alături de ceilalţi. Ezio observase deja punga din piele pe jumătate deschisă ce-i atârna la brâu şi din care se vedea ieşind capul unei chei mari din fier. Asasinul privi în jur şi văzu că cele trei gărzi din sala cu fresce tocmai intraseră în piaţă şi veneau spre ei.

Nu avea vreme de pierdut. Se apropie de grăsan din spate si-i şterpeli cheia din pungă, tocmai în clipa în care camarazii îl strigară pe nume.

Nikolos avea să dea multe explicaţii, se gândi Ezio, pe când se întorcea la Nivelul Doi şi la tunelul din care venea duhoarea – tunelul care, bănuia el, ducea la poarta de vest.

Capitolul 61

— Nu prea te-ai grăbit, zise Dilara cu un şuierat aspru după ce Ezio descuie poarta pe dinăuntru şi o lăsă să intre.

— Cu plăcere, mormăi încruntat asasinul.

Apoi însă Dilara făcu exact aşa cum se aşteptase el şi-şi duse iute mâna la gură.

Aman Allahim! Ce-i asta?

Ezio se retrase un pas şi-i arătă un morman de leşuri stivuite într-o firidă mare, imediat lângă poartă.

— Nu toţi au fost luaţi prizonieri.

Dilara se repezi către morman, apoi se opri brusc şi rămase privind:

— Sărmanii oameni! Să-i odihnească Allah!

Umerii i se gârboviră şi moralul i se nărui în mod evident. Acum părea ceva mai umană dincolo de expresia aprigă pe care o arăta la exterior.

— Renegatul ăla turkmen, Şahkulu, el a făcut-o – ştiu, continuă ea.

Asasinul încuviinţă tăcut.

— O să-l omor!

Şi porni în goană spre interior.

— Aşteaptă! strigă Ezio după ea, dar era prea târziu. Tânăra dispăruse deja.

Ezio porni în urmărirea ei şi o găsi până la urmă într-un punct retras, cu vedere peste o piaţetă publică. Se apropie cu precauţie. Dilara era cu spatele spre el şi urmărea cu atenţie ceva ce se petrecea în piaţetă, dar care continua să fie invizibil pentru Ezio.

— Nu eşti foarte cooperativă, rosti asasinul suind spre ea. Dilara nu se întoarse.

— Mă aflu aici ca să salvez ce a mai rămas din oamenii mei, îi răspunse ea rece. Nu ca să-mi fac prieteni.

— Nu trebuie să fim prieteni ca să cooperezi, spuse Ezio. Dar ar fi util să ştim unde sunt oamenii tăi, iar eu te pot ajuta să-i găseşti.

Fu întrerupt de un ţipăt de durere şi se grăbi să se alăture iscoadei turce. Faţa i se înnegurase.

— Acolo, arătă ea cu mâna.

Ezio privi în direcţia indicată şi văzu în piaţetă mai mulţi prizonieri otomani aşezaţi pe pământ, cu mâinile legate. Unul dintre ei fu lovit de gărzile bizantine, în apropiere se găsea o spânzurătoare improvizată, de care atârna alt otoman prins de încheieturi şi cu braţele răsucite la spate. Lângă el stătea Şahkulu, care putea fi recunoscut imediat, în ciuda glugii de călău ce-i acoperea complet capul. Bărbatul urla, în timp ce turkmenul revărsa asupra lui o ploaie de lovituri.

— E Janos, spuse Dilara întorcându-se către Ezio în cele din urmă. Trebuie să-l ajutăm!

Asasinul se uită cu atenţie la ceea ce se petrecea dedesubt.

— Am un pistol, zise el, dar nu-l pot folosi. Platoşa de corp pe care o poartă e prea groasă pentru gloanţe. Va trebui să mă apropii.

— Nu mai avem timp. Ăsta nu-i un interogatoriu. Şahkulu îl torturează până la moarte pe Janos. Apoi va urma altul. Şi altul...

Tânăra tresărea la fiecare lovitură şi la fiecare ţipăt. Puteau auzi perfect hohotele şi batjocurile dinspre oamenii lui Şahkulu.

— Cred că ştiu cum vom proceda, spuse Ezio şi desprinse o fumigenă de la brâu. După ce voi azvârli asta, du-te-n dreapta. La adăpostul fumului pe care-l va produce bomba, începe să tai legăturile oamenilor tăi.

Dilara încuviinţă.

— Şi Şahkulu?

— Lasă-l în seama mea.

— Asigură-te că şobolanul nu va scăpa cu viaţă.

Ezio scoase cuiul grenadei, aşteptă o clipă până văzu că începe să iasă fum, apoi o azvârli cât mai precis spre spânzurătoare. Bizantinii credeau că lichidaseră toată opoziţia şi nu se mai aşteptau la un atac, aşa că fură luaţi complet prin surprindere.

În deruta care urmă, Ezio şi Dilara coborâră în fugă panta şi intrară în piaţetă, după care se despărţiră, spre stânga, respectiv dreapta. Ezio îl împuşcă pe primul soldat care-l atacă şi rupse maxilarul altuia cu apărătoarea de pe antebraţul stâng. După aceea acţionă pumnalul secret şi înaintă rapid spre Şahkulu, care trăsese din teacă un iatagan greu si-şi păstrase poziţia, întorcându-se într-o parte şi-ntr-alta, neştiind de unde va sosi atacul. În clipa când privi în altă parte, Ezio sări şi-şi înfipse pumnalul în pieptul lui, între bărbie şi platoşa de corp. Sânge negru bolborosi în jurul pumnului său, în vreme ce ţinu tăişul apăsat. Şahkulu căzu, dar asasinul se ţinu de el, astfel încât căzură împreună şi Ezio sfârşi prin a sta îngenuncheat peste turkmenul ale cărui spasme îşi pierdeau din intensitate. Ochii i se închiseră.

— Oamenii care fac un fetiş din crime nu merită compătimire, şopti Ezio aproape de urechea lui.

Dar apoi ochii lui Şahkulu se deschiseră brusc, cu o privire smintită, şi o mână în zale ţâşni către gâtul lui Ezio pe care-l prinse strâns. Şahkulu începu să hohotească dement, însă pe măsură ce râdea, sângele îi pulsa mai iute din rană, iar asasinul apăsă pumnalul încă şi mai tare şi-l răsuci sălbatic. Cu un ultim spasm, turkmenul îl aruncă de pe el, trântindu-l în praf. După care spinarea i se arcui în agonia morţii, un gâlgâit îi răsună în beregată şi căzu pe spate, inert.

Ezio se ridică şi-şi şterse tăişul pumnalului de mantia călăului. Dilara îşi eliberase deja o parte din oameni şi asasinul apucă s-o vadă sărind în spatele unui ultim supravieţuitor bizantin care fugea, doborându-l şi retezându-i gâtlejul dintr-o singură mişcare. Apoi ateriză ca o felină, şi se întoarse către cei pe care-i salvase.

Asasinul lovi leşul lui Şahkulu cu piciorul, pentru a se asigura că murise. Dilara îşi ridica oamenii, pe rând.

— Binecuvântată fii, rosti Janos când îl coborî din spânzurătoare.

— Poţi să umbli?

— Aşa cred.

Ezio se apropie de ei.

— Al vostru era detaşamentul care a adus armele pentru Manuel?

Tânăra încuviinţă din cap.

— Atunci trebuie distruse.

Ea încuviinţă din nou.

— Să ştii însă că majoritatea nu funcţionează. Totuşi praful de puşcă este adevărat – nu l-am putut simula.

Bene, spuse Ezio şi se uită apoi la otomanii din jurul lui. Staţi ascunşi până auziţi exploziile, apoi fugiţi!

— Exploziile? repetă Dilara. Dacă arunci totul în aer, va fi iadul pe pământ. Tot oraşul va intra în panică.

— Exact pe asta mă bizui, spuse Ezio. Exploziile vor distruge orice arme funcţionale existente, cât despre panică, nu poate decât să fie în ajutorul nostru.

Dilara căzu pe gânduri.

— Bine, o să-mi duc oamenii într-un loc sigur. Şi tu?

— Când se potolesc exploziile, o să pornesc după Manuel Paleologul.

Capitolul 62

În oraşul subteran existau săli imense – caverne uriaşe săpate de mâna omului, în care fuseseră depozitate armele şi praful de puşcă pentru oastea lui Manuel. Fusese instalat, de asemenea, un sistem de palane{14}, pentru ridicarea şi transportarea dintr-un loc în altul a butoiaşelor cu praf de puşcă pe funii bine întinse. Dintr-un loc înalt într-o galerie de la Nivelul Cinci, Ezio văzu grupuri de civili bizantini care se ocupau cu exact această îndeletnicire sub privirea atentă a soldaţilor renegaţi ai lui Manuel. Era o ocazie perfectă şi-i mulţumi în gând Domnului că securitatea lor era atât de neglijentă. În mod vădit, toţi erau convinşi că nu exista ameninţarea vreunui atac, iar asasinul se mişcase prea rapid pentru ca vestea morţii lui Şahkulu şi a camarazilor săi torţionari să i-o fi luat înainte.

Îşi înlocuise pumnalul secret cu pumnalul-cârlig şi reîncărcase pistolul. Se strecură apoi într-un grup de lucrători şi privi cum un butoiaş era coborât pe o funie între doi scripeţi ce alcătuiau un palan. În jurul lor, sute de butoiaşe erau stivuite unele peste altele, iar în lungul pereţilor se înşiruiau lăzi din lemn pline cu muschete.

— Încet, cu grijă! răcnea un supraveghetor. Încet! Ăsta-i praf de puşcă, nu-i grâu!

— Am înţeles! strigă drept răspuns cel care manipula palanul.

Ezio privea totul cu atenţie şi îşi punea planul la cale. Dacă ar fi putut declanşa o explozie, care să ducă la o reacţie în lanţ în cele trei săli pentru depozitare despre care ştia că există...

S-ar fi putut să reuşească.

Deplasându-se dintr-o sală într-alta, pierzându-şi urma printre lucrători, le ascultă cu atenţie discuţiile, pentru a le testa starea de spirit. În felul acela, descoperi că nu toţi bizantinii erau ticăloşi. Ca de obicei, vinovaţi pentru nefericirile tuturor erau doar cei ale căror individualităţi erau exagerate, care erau prea lacomi după putere.

— Să ştii c-ar putea fi şi mai rău, îi spunea o femeie unui coleg de lucru.

— Mai rău? Mai rău decât aşa ceva?

— Mai bine turbanul turcesc, decât coroana papei. Cel puţin otomanii au niţel respect faţă de biserica noastră ortodoxă.

— Şsş! Să nu te audă cineva...! o avertiză altă femeie.

— E nebună! îi zise bărbatul şi se întoarse spre prima femeie. Tu auzi ce spui?

— Bine, sunt nebună. Şi dacă voi preferaţi munca silnică şi să trăiţi sub pământ, ca nişte cârtiţe, n-aveţi decât!

Bărbatul căzu pe gânduri.

— Nu te pot contrazice că nu doresc să merg la război. Nu vreau altceva decât să-mi hrănesc familia.

Alt bărbat, un supraveghetor în uniforma templierilor, îi auzise şi interveni cu destulă înţelegere:

— Prietene, nimeni nu vrea război... dar ce putem face? Uită-te la noi! Uită-te cum trăim! Turcii ăia ne-au luat teritoriile. Crezi c-ar trebui să ne predăm fără luptă?

— Nu, nu, îi răspunse primul bărbat. Atât doar că... nu ştiu. M-a ajuns pur şi simplu oboseala. Pe toţi ne-au epuizat atâtea lupte!

„Bine spus”, gândi Ezio şi se îndepărtă, furişându-se printre doi pereţi de butoiaşe suprapuse, care ajungeau la şase metri înălţime.

Când rămase singur, găuri cu vârful iataganului un butoiaş aflat la nivelul solului şi, după ce umplu cu praf de puşcă o punguţă din piele, lăsă în urmă o dâră pe intervalul dintre şirurile de butoiaşe, până la intrarea în a doua sală. Repetă operaţiunea acolo, apoi în a treia sală, ajungând cu dâra de praf de puşcă la uşa arcuită prin care se ieşea. După aceea aşteptă răbdător până când toţi lucrătorii îşi terminară treaba pentru ziua aceea şi plecară spre casele lor, ieşind astfel din raza pericolului.

Mai rămăseseră doar santinelele.

Ezio verifică dacă ruta sa de retragere era liberă, se apropie la câţiva metri de ieşire, declanşă pistolul şi trase un foc în butoiaşul cel mai apropiat. După aceea se întoarse şi fugi cât putu de repede.

Suita de explozii titanice care urmă zgâlţâi ca un seism fundaţiile oraşului subteran. Plafoane se crăpară şi se năruiră în urma asasinului, în vreme ce el se îndepărta în fugă. Peste tot erau numai fum, praf, sfărâmături şi haos.

Capitolul 63

Ezio ajunse în sala mare de la Nivelul Doi cam în acelaşi timp cu Manuel, care apăru împleticindu-se, înconjurat de un grup mare de gărzi de elită. Asasinul se piti după un contrafort, privi şi aşteptă. Dacă putea, intenţiona să termine totul în seara asta. Şi văzuse că Manuel avea asupra lui cheia Masyaf pe care templierii o dezgropaseră de sub Palatul Topkapî. Asta însemna că omul care se visa viitorul împărat al Bizanţului se pregătea să fugă de aici.

— Ce dracu’ se-ntâmplă? mugi Manuel, pe jumătate furios, pe jumătate speriat.

— Sabotaj, răspunse prompt un căpitan templier aflat imediat lângă el. Trebuie să te adăposteşti.

De acum, o mulţime de oameni panicaţi, care ţipau, umpluseră capătul sălii. Ezio văzu cum Manuel ascunse cheia într-o taşcă a cărei curea atârna în jurul trupului său grăsun, după care îl îmbrânci pe căpitan.

— Piei din calea mea, se răsti el.

Se caţără apoi pe o estradă şi se adresă mulţimii. Ezio se alătură privitorilor şi începu să înainteze printre ei, apropiindu-se tot mai mult de ţinta sa.

— Cetăţeni! strigă Manuel cu glas ascuţit. Soldaţi! Păstraţi-vă cumpătul! Nu cedaţi înaintea fricii. Noi sântem adevăraţii păstori ai lui Constantinopolis. Noi sântem stăpânii acestor pământuri. Noi sântem bizantini! Făcu o pauză de efect, dar dacă se aşteptase la aplauze, nu auzi nimic. De aceea, continuă: Kouráyo! Aveţi curaj! Rămâneţi pe poziţii! Nu îngăduiţi nimănui să vă...

Se opri, deoarece îl zărise pe Ezio apropiindu-se. Probabil că un al şaselea simţ îi declanşase o alarmă interioară, fiindcă sudui în barbă şi sări sprinten de pe estradă, îndreptându-se către o ieşire din spatele sălii şi în acelaşi timp răcnind spre gărzile sale:

— Opriţi-l pe bărbatul acela! Cel înalt cu glugă cu cioc! Ucideţi-l!

Asasinul se năpusti prin gloata derutată şi porni în urmărirea lui Manuel, evitând şi doborând gărzi templiere pe măsură ce înainta. Într-un final, scăpă de ele şi riscă o privire scurtă îndărăt. Templierii erau la fel de buimăciţi ca şi locuitorii oraşului şi priveau în toate direcţiile, mai puţin în cea în care plecase el, strigând somaţii, lătrând ordine şi luând-o la fugă cu hotărâre, doar pentru ca apoi să se oprească brusc. Manuel însuşi o ştersese prea rapid pentru ca vreunul dintre oamenii lui să fi avut timp să-l urmeze. Doar ochii ascuţiţi ai lui Ezio nu-l scăpaseră din vedere.

Manuel avea o viteză cu totul neaşteptată pentru un ins atât de corpolent. Asasinul alerga pe o stradă-coridor lungă şi slab iluminată, oprindu-se doar la răspântii pentru a se asigura că prada lui nu pornise pe alt coridor; după aceea zări, mult în faţă, tremurul mătăsii unei mantii ce reflecta lumina făcliilor, când Manuel sui o scară îngustă tăiată în piatră, către Nivelul Unu. Bărbatul care se dorea împărat căuta drumul cel mai rapid de ieşire, rămas fără muniţii şi cu soldaţii complet descumpăniţi.

Ezio goni după el.

Îl încolţi în cele din urmă într-o locuinţă goală, săpată direct în piatra Nivelului Unu. Manuel se întoarse către el şi un zâmbet ciudat îi apăru pe buzele lascive.

— Ai venit pentru cheia Masyaf? Aşa este? Ai venit să ne jefuieşti de doi ani de eforturi – să recuperezi ceea ce au aruncat Asasinii?

Ezio nu-i răspunse, ci îl privi cu prudenţă. Nu putea şti ce şiretlicuri mai avea în mânecă bărbatul acesta.

— Voi purtaţi o bătălie pe care o pierdeţi, Asasinule! continuă Manuel, deşi în glas i se strecura o umbră de disperare. Numărul nostru creşte şi sântem din ce în ce mai influenţi. Stăm ascunşi în plină vedere!

Ezio făcu un pas mai aproape.

— Opreşte-te şi gândeşte-te o clipă, zise Manuel ridicând o mână împodobită de inele. Gândeşte-te la vieţile pe care le-aţi distrus azi – la anarhia pe care aţi sădit-o aici! Voi! Profitaţi de un popor sărman şi strămutat, folosindu-ne pe noi pentru a vă susţine propria căutare zadarnică! Însă noi luptăm pentru demnitate, Asasinule! Noi luptăm pentru a readuce pacea pe tărâmul acesta nefericit.

— Templierii se grăbesc întotdeauna să vorbească despre pace, replică Ezio, dar nu se grăbesc deloc să renunţe la putere.

Manuel făcu un gest de lehamite din mână.

— Asta pentru că puterea generează pace. O idioţenie! Invers nu se poate. Oamenii aceştia se vor îneca fără un braţ ferm care să-i tragă la suprafaţă şi să-i controleze!

Asasinul surâse.

— Şi când te gândeşti că tu eşti monstrul pentru uciderea căruia am venit aici.

Manuel îl privi în ochi şi Ezio avu senzaţia tulburătoare că bărbatul se resemnase cu soarta sa. Personajul acesta durduliu şi ferchezuit, cu bijuterii scânteietoare şi mustaţă îngrijită cu atenţie dădea dovadă de o demnitate neaşteptată. Ezio acţionă pumnalul şi-l înjunghie în piept, adânc, după care îl sprijini când căzu în genunchi. Totuşi, Manuel nu se prăbuşi. Se rezemă de spătarul unei banchete din piatră şi-l privi calm. Când vorbi, glasul îi sună epuizat.

— Eu ar fi trebuit să fiu succesorul lui Constantin. Aveam atâtea planuri... Ştii cât timp am aşteptat?

— Visul tău moare odată cu tine, Manuel. Imperiul tău nu mai există.

Deşi Manuel suferea vizibil de durere, glasul lui izbuti să sune amuzat.

— Ah, dar eu nu sunt singurul cu viziunea asta, Asasinule. Visul Ordinului nostru este universal. Otoman, bizantin... toate nu sunt decât etichete, costume şi faţade. Dedesubtul acestor găteli, toţi templierii fac parte din aceeaşi familie.

Ezio constată că-şi pierdea răbdarea şi era conştient de trecerea timpului. Încă nu scăpase din locul acesta.

— Ajunge cu sporovăiala. Mă aflu aici pentru cheia Masyaf.

Se aplecă şi luă taşca pe care Manuel continua s-o poarte peste umăr. Brusc, bizantinul păru mult mai bătrân decât cei cincizeci şi opt de ani ai săi.

— Ia-o atunci, zise el cu amuzament îndurerat. Ia-o şi caută-ţi norocul. Vezi dacă te poţi apropia la mai puţin de o sută de leghe de Arhiva Masyaf înainte ca unul dintre ai noştri să-ţi vină de hac.

Apoi întregul trup i se încordă şi bărbatul îşi întinse braţele de parcă abia se trezise din somn, înainte de a cădea în faţă într-o beznă fără dimensiuni şi fără sunete.

Ezio îl mai privi o clipă, pierdut în propriile lui gânduri, apoi îi cotrobăi repede în taşcă. Nu luă dinăuntru decât cheia, pe care o puse în punga sa de la brâu şi azvârli taşca pe jos.

După aceea se întoarse să plece.

Capitolul 64

Nivelurile superioare ale oraşului subteran fuseseră blocate de soldaţi templieri şi bizantini, loiali ofiţerilor lor, dar nesiguri cu privire la ce s-ar putea întâmpla în continuare. Corpul lui Manuel avea să fie descoperit în scurt timp şi Ezio decise că mijlocul lui cel mai bun – şi poate unic – de evadare ar fi fost sistemul de râuri subterane de la Nivelul Unsprezece al complexului.

Nivelurile inferioare din Derinkuyu păreau iadul pe pământ. Fumul umplea străzile subterane şi focuri izbucniseră pe alocuri, pe niveluri de dedesubtul şi de deasupra depozitelor unde Ezio distrusese arsenalul lui Manuel. Tavanele şi zidurile prăbuşite blocaseră multe rute, şi asasinul fu nevoit să facă o mulţime de ocoluri. În câteva rânduri, când trecu pe lângă mormane de sfărâmături, zări ieşind din ele membrele celor striviţi de zidăria năruită. Încercă, dar fără succes, să nu se mai gândească la consecinţele acţiunii sale. Soldaţi şi cetăţeni deopotrivă rătăceau buimaci, cu eşarfe şi batiste apăsate pe faţă, cu ochii lăcrimându-le abundent. Ezio, străduindu-se el însuşi să respire uneori, continuă să coboare cu încăpăţânare, folosind rampe, coridoare şi scări tăiate în piatră, până ajunse la nivelul cel mai de jos.

Aici aerul era mai curat, iar mirosul umed de apă aflată într-un spaţiu limitat începuse să se simtă încă de la Nivelul Nouă.

Din cauza tumultului şi confuziei cauzate de explozii, Ezio reuşise să străbată oraşul complet nebăgat în seamă, iar acum stătea singur pe un ponton ce înainta într-un lac subteran. Undeva departe în direcţia unde bănuia că ar fi fost sudul, întrucât era extrem de dificil să te poţi orienta sub pământ, întrezări o lucire de lumină, acolo unde râul care alimenta lacul se revărsa din acesta, către cerul liber. Ieşirea aceea trebuia să fie departe şi mult în aval faţă de Derinkuyu, însă asasinul nu avu timp să se gândească la asta, întrucât văzu cum de la alt ponton, aflat poate la douăzeci de metri de el, se desprinse o plută manevrată de şase marinari bizantini. De fapt, atenţia îi fusese atrasă de pasagerul plutei. Un bărbat elegant, cu barbă, care stătea la pupa.

Prinţul Ahmed Osman.

Şi Ahmed îl văzuse pe Ezio şi le ceru vâslaşilor lui să îndrepte pluta într-acolo. Când ajunse în raza lui auditivă, el strigă batjocoritor spre asasin:

— Bietul Manuel! Ultimul Paleolog.

Pentru o clipă, Ezio fu atât de surprins, încât nu scoase niciun cuvânt. După aceea rosti:

— Veştile circulă repede.

— Asasinii nu sunt singurii care au iscoade, zise prinţul strângând din umeri. N-ar fi trebuit totuşi să-l fi lăsat pe Manuel la conducerea expediţiei noastre în Masyaf. Era un om arogant. Imposibil de controlat.

— Mă dezamăgeşti, Ahmed. De ce tocmai templierii?

— Ei bine, Ezio – sau ar trebui să menţin prefăcătoria şi să-ţi spun tot „Marcello”? –, uite cum stau lucrurile: pe mine m-au obosit toate conflictele astea sângeroase şi lipsite de sens care asmut taţii împotriva fiilor şi fraţii între ei. Pentru atingerea păcii adevărate, omenirea trebuie să gândească şi să acţioneze ca un singur corp, cu o singură minte supremă.

Făcu o pauză, apoi urmă:

— Este exact ceea ce ne vor oferi secretele din Marele Templu. Iar Altaïr ne va călăuzi într-acolo.

— Te amăgeşti singur! Secretele lui Altaïr nu sunt pentru voi! Şi nu veţi găsi niciodată Marele Templu!

— Vom vedea.

Ezio observă că Ahmed privea pe lângă el şi, întorcându-se, zări mai mulţi soldaţi bizantini care înaintau spre pontonul său.

— În tot cazul, Asasinule, nu mă interesează să discut cu tine despre morală şi politică. Mă aflu aici pentru cheile de la Masyaf.

Ezio surâse batjocoritor, scoase cheia pe care tocmai o luase de la Manuel şi i-o arătă:

— Vrei să zici că sunt mai multe chei?

— Aşa am auzit, încuviinţă Ahmed politicos din cap. Dar poate că ar trebui să întreb pe cineva care s-ar putea să fie mai bine informat decât tine – Sofia Sartor. Am reţinut bine numele?

Asasinul fu imediat tulburat, deşi se strădui să nu-şi trădeze sentimentele.

— Ea nu ştie nimic! Las-o-n pace!

Ahmed surâse.

— Vom vedea.

Le făcu semn oamenilor săi, care începură să îndepărteze pluta.

— O să te-ucid dacă te atingi de ea.

— Ştiu că vei încerca s-o faci, dragul meu Ezio, dar mă-ndoiesc că vei avea succes, zise Ahmed, apoi ridică glasul, adresându-se soldaţilor de pe mal: Ucideţi-l şi luaţi cheia. După care aduceţi-mi-o imediat.

— Nu rămâi să asişti la spectacol? întrebă Ezio rece.

— Am prea mult respect pentru propria-mi siguranţă. Îţi cunosc reputaţia şi am văzut chiar azi, aici, un exemplu al acţiunilor tale. Încolţit, aşa cum eşti, bănuiesc că poţi să fii de două ori mai periculos. În plus, detest violenţa.

Pluta dispăru şi Ezio se întoarse către soldaţii bizantini ce-i stăteau împotrivă. Se gândi ce opţiuni avea.

Dar nu avea nicio opţiune.

Se găsea la capătul pontonului, nu avea unde să se mai retragă şi era imposibil să scape înot. Soldaţii erau vreo douăzeci-treizeci. Unii ţineau în mâini muschete care scăpaseră distrugerii magaziilor. Căpitanul detaşamentului se apropie.

— Dă-ne cheia, kyrie, rosti el sarcastic. Nu cred că ai de ales.

Muşchetarii care-l flancau ridicară armele.

Asasinul îi privea. De data asta ştia că e înfrânt. Avea pistolul, cu care putea să tragă cel mult două gloanţe, pumnalul secret şi iataganul. Dar chiar în clipa în care ar fi făcut cea mai mică mişcare, muschetele aveau să-şi expedieze gloanţele prin el. Poate că soldaţii ar fi tras oricum, fără să mai aştepte vreo mişcare din partea lui. Ar fi fost modul cel mai simplu prin care să pună mâna pe cheie. Poate că ar fi avut vreme s-o azvârle în lac, înainte să moară.

Ezio nu putu decât să se roage ca Yusuf să nu îngăduie niciodată ca restul cheilor să cadă în mâinile templierilor şi ca Sofia să fie scutită de o tortură inutilă, întrucât, din motive de siguranţă, el nu-i destăinuise niciun amănunt despre locul unde se aflau acestea.

Dar, în mod limpede, nu fusese destul de precaut.

Ei bine, drumurile tuturor oamenilor trebuiau să se sfârşească undeva.

Căpitanul ridică braţul şi degetele muşchetarilor se curbară în jurul trăgacelor.

Capitolul 65

Când muschetele detunară, Ezio se aruncă pe burtă pe ponton.

Peste soldaţii bizantini căzu o ploaie de săgeţi venite de deasupra şi din spatele lor. În câteva secunde, toţi soldaţii prinţului Ahmed zăceau morţi sau răniţi pe malul lacului.

Un glonţ brăzdase gluga lui Ezio, dar în rest era neatins şi-i mulţumi Domnului că vârsta nu-i încetinise reflexele. Când se ridică în picioare, o văzu pe Dilara în capătul opus al pontonului. Oamenii ei coborau scara ce ducea pe mal, iar cei ajunşi deja la baza treptelor înaintau acum printre bizantini, verificând morţii şi îngrijindu-i pe răniţi.

— Nu te pot lăsa singur nici măcar un minut, zise tânăra.

— Aşa se pare, încuviinţă Ezio. Mulţumesc.

— Ai obţinut lucrul pentru care ai venit?

— Da.

— Atunci ar fi mai bine să te scoatem de aici. Ai făcut prăpăd, ştiai?

— Aşa se pare.

Ea clătină din cap.

— Vor avea nevoie de câţiva ani ca să-şi revină din cele întâmplate. Asta dacă îşi vor reveni vreodată. Mai au totuşi destulă putere ca să te facă bucăţi dacă te găsesc. Vino!

Porni să urce scara înapoi.

— Aşteaptă! N-ar trebui să iau o barcă pentru a ieşi de aici?

— Eşti nebun? Te vor aştepta chiar acolo unde râul iese la suprafaţă şi este un defileu îngust. O să te omoare pe loc şi nu vreau să văd cum se iroseşte munca pe care am depus-o aici.

Asasinul o urmă ascultător.

Urcară câteva niveluri, apoi porniră pe o stradă ce şerpuia spre sud. Aici fumul se mai risipise şi oamenii erau prea ocupaţi cu stingerea incendiilor ca să le acorde multă atenţie. Dilara mergea cu pas alert şi ajunseră destul de repede la o poartă similară celei pe care Ezio o descuiase pe latura de vest a oraşului. Tânăra scoase o cheie şi descuie uşa din lemn ferecată în fier.

— Sunt impresionat, comentă Ezio.

— Aşa şi trebuie. Spune-le celor din Kostantiniyye că pot fi liniştiţi, fiindcă oamenii lor de aici fac o treabă bună.

Ezio miji ochii la vederea razelor de soare ce se revărsau prin uşă, care i se păreau orbitoare după semiântunericul din oraşul subteran. Zări înaintea lui un drum care zigzaga spre sud, trecând prin jalnicul Nadarim.

— Calul îţi este înşeuat, hrănit şi adăpat şi te aşteaptă în grajdul de acolo. În coburi ai bucate şi băutură. Poţi să-l iei fără niciun pericol. Satul a fost eliberat şi sătenii au început deja să dea clădirile cu var... Allah ştie că avea nevoie de puţină veselie, iar acum a scăpat de opresori, zise Dilara şi nările i se dilatară de triumf. Dar trebuie să pleci imediat. Nu va trece mult şi Ahmed va primi vestea celor întâmplate. Desigur, el nu va cuteza să se întoarcă personal, dar poţi să fii sigur că va trimite pe cineva după tine.

— I-a mai rămas cineva?

Tânăra surâse – puţin cam încordat, totuşi surâse.

— Dă-i drumul, nu mai sta. Până la sfârşitul săptămânii ar trebui să ajungi la Nigde. Până la sfârşitul lunii, vei fi înapoi în Mersin dacă nu te ucide nimeni pe drum.

— Mai devreme decât mi-am propus.

— Felicitări.

— Şi tu?

— Munca noastră aici nu s-a încheiat. În tot cazul, noi nu acţionăm fără ordin direct de la Kostantiniyye. Transmite-i salutările mele lui Tarik.

Ezio o privi pentru o clipă, în tăcere dezolantă, după care zise:

— Voi spune Înaltei Porţi cât de mult vă datorează.

— Aşa să faci. Acum însă trebuie să mă întorc la oamenii mei şi să-i reorganizez. Artificiile tale au distrus, printre altele, şi sediul nostru.

Asasinul vru să mai spună ceva, însă Dilara deja dispăruse.

Capitolul 66

Călătoria de întoarcere pe coastă fu rapidă şi, din fericire, lipsită de evenimente.

— Ai sosit mai devreme, zise Piri Reis când Ezio apăru la baza pasarelei dhow-ului roşu.

— Ceea ce este foarte bine. Trebuie să ne întoarcem cât mai repede la Kostantiniyye.

— Ai a cincea cheie?

Asasinul surâse şi se bătu cu palma peste taşcă.

— E bine atunci, încuviinţă Piri zâmbind şi el. Iar Manuel?

— Nu ne va mai face necazuri.

— Din ce în ce mai bine. În ritmul ăsta te vor numi sovalye.

— Însă bătălia e departe de se fi încheiat. Trebuie să ne grăbim.

— Corabia trebuie aprovizionată şi sântem nevoiţi să aşteptăm fluxul favorabil. Dar ne putem ocupa de una, până la sosirea celeilalte.

Piri se întoarse şi dădu ordine scurte căpitanului corăbiei, care li se alăturase.

— De asemenea, trebuie adunat echipajul. Nu ne aşteptasem să-ţi termini chiar atât de repede treaba în Derinkuyu.

— Am avut norocul să beneficiez de ajutoare extraordinar de bune.

— Am auzit despre conducătoarea iscoadelor care a fost trimisă acolo de Înalta Poartă. Reputaţia i-a luat-o cu mult înainte, zise Piri.

— Atunci am motive să mulţumesc guvernului otoman.

— Sub Baiazid, Înalta Poartă devenise un model de administraţie practică. Avem noroc că, iată, continuă să opereze nestânjenită de ciondănelile din familia imperială.

— Pentru că veni vorba despre ei, cred că trebuie să fim cu ochii pe Ahmed, rosti încet Ezio. Am descoperit că are prieteni periculoşi.

— Asasinii n-ar trebui să intervină în afacerile otomanilor.

— Prietenii aceia ai lui Ahmed fac ca afacerile respective să fie şi ale noastre.

Piri arcui o sprânceană, dar nu mai comentă nimic despre subiectul acela.

— Cabina ta este pregătită, îi spuse lui Ezio. Sunt convins că vrei să te odihneşti până vom fi gata de plecare.

Rămas singur, Ezio îşi scoase echipamentul, apoi îşi curăţi şi unse armele. După ce termină cu toate, încuie uşa cabinei, scoase a cincea cheie şi o puse pe masa pliantă, apoi se aşeză în faţa ei. Era curios să vadă dacă avea să se comporte la fel precum celelalte. Trebuia să ştie ce anume mai putea ea destăinui despre Altaïr, mai ales fiindcă nu avea niciun mijloc de a spune dacă această cheie le oferise vreo revelaţie mistică templierilor care o descoperiseră primii. Oare ce cunoştinţe le destăinuise deja? Sau poate avea puterea de a şti, cumva, când să vorbească şi când să rămână tăcută?

Mintea îi era tulburată, de asemenea, de gândurile la Sofia şi era nerăbdător să se întoarcă în Constantinopol. Ca s-o protejeze pe femeie şi să se asigure de securitatea celorlalte patru chei. Pentru moment însă trebuia să se silească să fie răbdător, pentru că se afla la mila mării şi a vântului.

Cheia aceasta era similară celorlalte – avea exact acelaşi diametru şi proporţii ca ele, era decorată tot cu simboluri stranii, indescifrabile, şi brăzdată de şănţuleţe precise, însă misterioase. Asasinul se încordă şi întinse mâna s-o atingă. Nu-l dezamăgi. În scurt timp, lumina blândă din cabină păru să devină un amurg apăsător şi, prin contrast, strălucirea care începu să emane din discul de obsidian crescu, mereu şi mereu...

Capitolul 67

Pe măsură ce fu absorbit în scenă – devenind una cu ea, fără să facă totuşi parte din ea – Ezio ştiu că trecuseră alţi zece ani de când fusese ultima oară în Masyaf. Privi şi, treptat, se pierdu în evenimentele ce i se arătau...

Bărbaţii stăteau în curtea interioară scăldată în soare a lui Masyaf, sub umbra unui arbore de scorţişoară bătrân, cu o coroană largă.

Altaïr, cu pielea ca pergamentul şi cu trupul descărnat atât de acoperit de veşminte, încât îi mai erau vizibile doar faţa şi mâinile lungi şi palide, stătea de vorbă cu doi veneţieni îndesaţi, trecuţi cu puţin de treizeci de ani. Cel mai vârstnic purta pe mânecă un blazon – un scut albastru cu o cupă galbenă peste care se găsea un singur chevron, deasupra căruia se înşiruiau trei stele pentagonale, totul fiind încununat de un coif din argint. Ceva mai departe, în spatele lor, un număr mare de luptători Asasini se pregăteau pentru bătălie.

Mentorul atinse mâneca bărbatului într-un chip familiar, prietenos. Se mişca în maniera precaută şi precisă a oamenilor foarte bătrâni, totuşi nu se zărea nimic din debilitatea ce ar fi fost de aşteptat la un bărbat peste care trecuseră nouăzeci şi una de ierni, mai ales unul de la care viaţa ceruse atât de multe.

— Niccolò, rosti Altaïr, dintotdeauna am ţinut familia Polo – pe tine şi pe fratele tău, aici de faţă – aproape de inimile noastre, deşi timpul pe care l-am petrecut împreună a fost, o ştiu, destul de scurt. Am însă încredere că acest Codex, pe care-l voi încredinţa acum mâinilor voastre, va răspunde multelor întrebări pe care n-aţi avut vreme să le puneţi.

Făcu semn spre un ajutor, care înainta şi puse în mâinile lui Niccolò Polo un volum legat în piele.

— Altaïr, rosti italianul, darul acesta este... de nepreţuit. Grazzie.

Altaïr încuviinţă din cap, iar ajutorul său îi înmâna un săculeţ.

— Aşadar, zise el după aceea, întorcându-se către cel mai mare dintre fraţii Polo, încotro vă vor purta paşii în continuare?

— Maffeo şi cu mine ne vom întoarce la Constantinopol pentru o vreme. Intenţionăm să înfiinţăm acolo o ghildă, înainte de a reveni la Veneţia.

Altaïr zâmbi.

— Fiul tău Marco va fi încântat să audă poveştile călătoriilor nebuneşti ale tatălui său.

— La trei ani este cam micuţ să audă chiar totul. Dar într-o zi, în curând, le va auzi, aşa este.

Fură întrerupţi de sosirea lui Darim, care apăru în goana mare prin poarta interioară.

— Tată, o avangardă a mongolilor lui Hulagu a trecut de apărare! Satul este ameninţat!

— Aşa curând? se încordă Altaïr, iar când îi vorbi din nou veneţianului, tonul lui deveni urgent. Niccolò, mărfurile voastre şi provizii vă aşteaptă lângă poarta satului. Vă vom însoţi până acolo. După aceea trebuie să galopaţi cu toată viteza.

— Mulţumesc, Mentorule.

Altaïr reveni apoi către doi Asasini ce se desprinseseră din grupul mai mare, care era de acum complet pregătit pentru bătălie şi începuse deja să iasă din curte.

— Pregătiţi catapultele, le porunci el, şi aşteptaţi semnalul meu.

Cei doi înclinară din cap în semn de înţelegere şi plecară în fugă.

— Staţi aproape, le porunci Altaïr fraţilor Polo.

— Tată, interveni Darim, trebuie să pornim imediat spre sat. Cred că ar fi mai bine ca tu să rămâi cu Niccolò şi Maffeo. Eu vă voi deschide calea.

— Ai grijă, Darim. Şi fii cu ochii-n patru la trebuchete.

Altaïr privi catapultele masive cu contragreutăţi pe care servanţii le aduceau pe poziţiile lor. Darim surâse larg.

— Dacă mă lovesc pe mine, vor lovi în acelaşi timp şi o duzină de mongoli.

— Hulagu-Han nu este un inamic pe care să-l tratăm cu superioritate.

— Suntem pregătiţi pentru el.

Altaïr se întoarse către oaspeţii săi.

— Veniţi, li se adresă el.

Suiră pe caii ce le fuseseră pregătiţi si ieşiră din fortăreaţă la pas, folosind o rută ce ocolea bătălia principală, care începuse pe pantele colinelor din apropiere.

— O să le rezistaţi? întrebă Niccolò, nereuşind să-şi camufleze nervozitatea din voce.

— Atâta timp cât va fi necesar, îl asigură Altaïr calm. Vă invidiez călătoria, urmă el. Bizanţul este un oraş splendid.

Niccolò zâmbi uşor încordat, întrucât era perfect conştient de pericolul în care se aflau, cu toate că Altaïr îl privea aproape cu indiferenţă. El mai fusese însă în situaţii grele şi ştia ce încerca să facă Mentorul – să trateze situaţia cu uşurinţă. De aceea îi cântă în strună.

— Văd că preferi vechea denumire. Ai fost vreodată acolo?

— Cu mult timp în urmă. Când voi, veneţienii, i-aţi trimis pe cruciaţii franci să atace Bizanţul în loc de Ierusalim.

— Constantinopolul era pe atunci cel mai mare rival comercial al Veneţiei. A fost o lovitură importantă.

— A deschis Europa spre est în mai multe feluri.

— Mongolii nu vor ajunge niciodată atât de departe, rosti Niccolò, dar glasul îi era tensionat.

Altaïr nu comentă afirmaţia aceea, ci se mulţumi să spună:

— Conflictul acela micuţ din 1204 m-a împiedicat să aduc Crezul în Europa.

— Ei bine, cu noroc – şi răbdare – vom termina ce ai început tu.

— Dacă veţi avea ocazia, să ştiţi că panorama din vârful Hagiei Sofia este cea mai frumoasă din oraş.

— Şi cum se poate ajunge în vârf?

Altaïr zâmbi larg.

— Prin antrenament şi răbdare.

Făcu o pauză, apoi urmă:

— Am înţeles că după ce veţi pleca de aici, nu veţi alege drumul pe uscat? Veţi naviga pe mare spre Bizanţ?

— Da. Vom merge pe uscat doar până la Latakia, unde ne vom îmbarca. Drumurile prin Anatolia sunt înceţoşate de amintirile Cruciadelor.

— Oh, da, încuviinţă Mentorul, pasiunile cele mai profunde pot fi şi cele mai letale.

— Dacă vei putea, vizitează-ne, Altaïr. Vom avea suficient spaţiu pentru tine şi pentru suita ta.

— Nu, refuză Altaïr. Mulţumesc, dar ţara aceea nu este pentru bătrâni, Niccolò. Eu voi rămâne aici, aşa cum trebuie s-o fac mereu.

— Ei bine, în caz că te răzgândeşti, uşa noastră este mereu deschisă.

Altaïr privea bătălia. Trebuchetele începuseră să tragă şi-şi reglaseră deja tirul. Bolovanii pe care-i propulsau în rândul mongolilor cauzau haos.

Un călăreţ se desprinse din corpul principal al cavaleriei Asasinilor şi veni spre ei în galop. Era Darim.

— Ne vom odihni puţin în sat, îi zise Altaïr când ajunse lângă ei. Se pare că rezistaţi inamicului.

— Dar cât timp o vom mai face, tată?

— Am toată încrederea în tine. La urma urmelor, de acum nu mai eşti un băiat.

— Am şaizeci şi doi de ani.

— Mă faci să mă simt un moşneag decrepit, glumi Altaïr, însă Darim îi putu vedea paloarea de pe faţă şi înţelese că într-adevăr tatăl lui era foarte obosit.

— Desigur, rosti el, vom face un popas şi ne vom conduce prietenii aşa cum se cuvine.

Se îndreptară către grajdurile satului, iar fraţii Polo se grăbiră să-şi mute bagajele pe caii de povară ce le fuseseră pregătiţi, alături de doi armăsari odihniţi pentru călătoria lor spre vest către coastă. Capabil în cele din urmă să se odihnească, Altaïr se înmuie din tot trupul şi se rezemă de Darim, ca să caute sprijin.

— Tată, eşti rănit? întrebă acesta îngrijorat si-l conduse până la o băncuţă de sub un copac.

— Lasă-mă doar puţin, gâfâi Mentorul, nedorind să cedeze înaintea durerilor pe care le resimţea.

Se aşeză greoi şi răsuflă adânc, după care privi în urmă, spre castel. Un bătrân, îşi spuse, nu are nicio valoare, aidoma unei mantii zdrenţuite ce îmbracă un băţ; dar cel puţin îşi lasă sufletul liber să cânte şi să bată din palme.

— Sfârşitul unei epoci, şopti el.

Îşi privi fiul şi zâmbi. Luă săculeţul pe care ajutorul său i-l înmânase înainte de a pleca din curtea castelului şi-l goli de conţinut. Erau cinci discuri din obsidian, complicat gravate. Le stivui ordonat.

— Pe când eram foarte tânăr, spuse el, am fost îndeajuns de nesăbuit să gândesc că al nostru Crez va pune sfârşit acestor conflicte. Făcu o pauză. Ce bine ar fi fost dacă aş fi avut modestia să-mi spun că am făcut destule pentru o singură viaţă. Că mi-am jucat rolul.

Cu un efort, se ridică în picioare, apoi vorbi din nou:

— Pe de altă parte, nu există glorie mai mare decât lupta pentru aflarea adevărului.

Se uită spre sat, şi dincolo de el, spre bătălie. Niccolò Polo se apropie de el.

— Noi sântem gata, îl anunţă.

— Îţi voi cere o ultimă favoare, Niccolò, zise Altaïr şi-i întinse discurile. Ia obiectele acestea cu tine şi păzeşte-le cu grijă. Ascunde-le, dacă trebuie.

Veneţianul îl privi întrebător.

— Ce sunt – obiecte antice?

— Sunt într-adevăr foarte vechi. Sunt chei şi fiecare dintre ele conţine câte un mesaj.

Niccolò examină una dintre ele cu luare-aminte. Nu înţelegea.

— Un mesaj... pentru cine?

Altaïr luă cheia în mână.

— Asta aş fi vrut să ştiu şi eu...

Ridică mult cheia, care începu să strălucească. Iar el închise ochii, pierdut în concentrare.

Capitolul 68

Ezio redeveni conştient de locul în care se afla. Lumina din cabină îşi recapătă caracterul normal, crepuscular, confortabil. Simţi izul de lemn de cedru al pereţilor, văzu firele de praf dansând în razele de soare ce pătrundeau prin hublou şi auzi sunetele picioarelor ce alergau pe punţi, strigătele corăbierilor şi trosnetele parâmelor cu care mânuiau velele.

Porniseră la drum.

După ce ieşiră în larg, văzură din nou pânza unui vas de piraţi berberi, care-i făcu pe Ezio şi Piri să se gândească la vechiul lor prieten al-Scarab, dar corabia aceea rămase în depărtare şi nu-i atacă, în cea mai mare parte a timpului pe parcursul călătoriei de cincisprezece zile fură singuri pe marea întunecată ca vinul şi brăzdată de bancuri de peşti, iar asasinul îşi pierdu timpul în zadar, încercând să descifreze simbolurile de pe cheie, regretând că Sofia nu se afla acolo ca să-l ajute, îngrijorându-se de siguranţa ei şi devenind tot mai nerăbdător să ajungă la destinaţie.

În cele din urmă sosiră şi zorii în care cupolele, turnurile încununate de nori, zidurile, clopotniţele şi minaretele Constantinopolului apărură profilate la orizont,

— Vom fi acolo până la mijlocul după-amiezii, spuse Piri Reis.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Portul era aglomerat ca întotdeauna, deşi era o zi umedă şi apăsătoare şi, de asemenea, ora siestei. În jurul unui crainic cocoţat pe un podium la capătul dinspre ţărm al cheiului principal, se strânsese o mulţime destul de mare. Crainicul era însoţit de ieniceri, în veşmintele lor albe şi largi. În vreme ce dhow-ul roşu era descărcat, Ezio se apropie să-l asculte pe bărbat.

— Cetăţeni ai Imperiului si călători de pe meleaguri străine, ascultaţi cu luare-aminte! Din ordinul ienicerilor, noi restricţii se aplică începând de acum tuturor celor care intră şi ies din oraş. Vă anunţ că o recompensă de zece mii de okfe va fi acordată, fără întrebări, oricui va aduce informaţii ce vor duce la arestarea imediată a Asasinului, Auditore Ezio.

Ezio întoarse capul spre Piri Reis şi-i aruncă o privire. Acesta se apropie discret.

— Strecoară-te cum poţi de aici, spuse amiralul turc. Ai cheia la tine?

— Da.

— Atunci ia-ţi armele şi du-te. Voi avea grijă de restul echipamentului tău.

Încuviinţând din cap în semn de mulţumire, Ezio se furişă discret prin gloată şi pătrunse în oraş.

Porni apoi pe o rută ocolitoare spre librăria Sofiei, verificându-şi des spatele, pentru a vedea dacă nu fusese urmărit sau recunoscut. Pe măsură ce se apropia, începu să simtă atât uşurare, cât şi anticipare plăcută. Dar când dădu colţul şi intră pe strada femeii, se opri brusc. Uşa librăriei era larg deschisă, mai mulţi gură-cască se strânseseră în jur, iar un grup format din Asasinii lui Yusuf, printre care îi recunoscu pe Dogan şi Kasim, stătea de pază.

Ezio se apropie repede de ei, simţindu-şi gâtlejul uscat.

— Ce se-ntâmplă? îl întrebă pe Kasim.

— Înăuntru, răspunse scurt bărbatul şi Ezio văzu că avea lacrimi în ochi.

Pătrunse în librărie, încăperea părea neschimbată de la ultima lui vizită, dar când intră în curtea interioară, inima aproape că i se opri înaintea priveliştii de acolo.

De-a curmezişul unei bănci, cu faţa în jos, zăcea Yusuf. Mânerul unui hanger îi ieşea dintre omoplaţi.

— Hangerul îi ţintuia de spinare un bilet, rosti Dogan care-l urmase pe Ezio. Îţi era adresat.

Îi întinse o foaie de pergament pătată de sânge.

— L-ai citit?

Dogan încuviinţă în tăcere.

— Când s-a-ntâmplat asta?

— Azi. Nu poate să fi trecut mult timp, pentru că muştele n-au început să se strângă.

Sfâşiat între lacrimi şi furie, Ezio scoase hangerul din spatele lui Yusuf. Rana nu era într-atât de recentă, încât să mai curgă sânge.

— Ţi-ai câştigat odihna, frate, murmură el. Requiescat in Pace.

După aceea despături biletul. Mesajul pe care-l conţinea venea din partea lui Ahmed. Era scurt, însă cuvintele lui îl făcură să clocotească de furie.

În curte intrară acum alţi Asasini şi Ezio îi privi în ochi, pe rând.

— Unde-i Sofia? întrebă el printre dinţi.

— Nu ştim unde a dus-o.

— Mai lipseşte cineva?

— N-o putem găsi pe Azize.

— Fraţilor! Surori! Se pare că Ahmed vrea ca tot oraşul să se ridice împotriva noastră, în vreme ce ucigaşul lui Yusuf priveşte şi aşteaptă în Arsenal, hohotind. Luptaţi alături de mine, să-i arătăm ce-nseamnă să te pui în calea Asasinilor!

Capitolul 69

Porniră cu toţii către Arsenal, iar acolo, nemaiavând chef să piardă timpul cu fleacuri, îi lichidară iute şi brutal pe ienicerii loiali lui Ahmed, care stăteau de pază. Ahmed nu se aşteptase la un asemenea atac brusc şi surprinzător, sau poate că subestimase atât mânia, cât şi forţa Asasinilor, a căror putere crescuse constant sub conducerea lui Yusuf. Fie asta, fie Ahmed credea că încă deţine atuul câştigător, deoarece, atunci când Ezio îl încolţi, nu trăda niciun semn de alarmă.

Purtat de furie, Ezio reuşi să se abţină în ultima clipă să-l ucidă pe prinţul otoman, pe care-l trântise pe pardoseală şi-l prinsese de beregată, după care izbise furios cu pumnalul secret în gresie, la numai câţiva centimetri de capul lui. Dacă l-ar fi omorât pe Ahmed, i-ar fi fost imposibil s-o mai salveze pe Sofia. În privinţa aceea, biletul fusese cât se putea de clar. Totuşi, pentru o clipă, sângele întunecase judecata florentinului.

Îşi apropie mult faţa de cea a prinţului şi-i simţi mirosul de violete al răsuflării. Deşi palid la faţă, Ahmed îi întoarse privirea cu calm.

— Unde este ea? întrebă Ezio apăsat.

Ahmed râse uşor.

— Câtă furie!

Unde... este... ea?

— Dragul meu Ezio, dacă tu crezi că te găseşti într-o poziţie din care să impui condiţii, ai putea la fel de bine să mă omori chiar acum şi să scapi de o grijă.

Ezio nu-şi slăbi strânsoarea şi nici nu retrase pumnalul secret; dar, după câteva secunde, judecata îi reveni şi se ridică în picioare, îndoindu-şi în acelaşi timp încheietura, astfel că arma se retrase în hamul ei.

Ahmed se ridică în capul oaselor şi-şi masă gâtul, totuşi nu se clinti din loc, iar glasul continua să fie al unui om amuzat. Era aproape ca şi cum prinţul ar fi participat la un joc plăcut, se gândi asasinul cu un amestec de frustrare şi dispreţ.

— Îmi pare rău că s-a ajuns la aşa ceva, zise Ahmed. Doi bărbaţi care ar fi trebuit să fie prieteni şi care se ceartă... pentru ce? Pentru cheile unei arhive vechi şi colbuite.

Se ridică în picioare, îşi scutură straiele de praf şi continuă:

Messer Auditore, amândoi ne luptăm pentru acelaşi scop. Doar metodele noastre diferă. Nu înţelegi asta?

Făcu o pauză şi Ezio putu să bănuiască ce avea să urmeze. Auzise de foarte multe ori până atunci explicaţiile pe care templierii le ofereau ambiţiilor lor dictatoriale.

— Pace, zise Ahmed. Stabilitate. O lume în care oamenii să trăiască fără teamă. Ei doresc adevărul, aşa este, dar chiar şi atunci când îl capătă, refuză să-l privească. Cum te lupţi împotriva acestui tip de ignoranţă?

Glasul prinţului devenise vehement şi Ezio se întrebă dacă într-adevăr credea în propriile lui cuvinte.

— Poate că libertatea înseamnă dezordine, principe, îi răspunse el, dar este de nepreţuit.

Iar în sinea lui îşi spuse: „Întotdeauna tirania este mai bine organizată decât libertatea”.

— Bineânţeles, aprobă Ahmed sec. Iar când lucrurile se vor destrăma şi luminile civilizaţiei se vor stinge, Ezio Auditore va putea să rămână deasupra beznei şi să rostească mândru: „Am rămas loial Crezului meu”.

Îşi întoarse faţa într-o parte şi-şi regăsi controlul de sine, apoi continuă:

— Eu voi deschide arhiva lui Altaïr, voi intra în biblioteca lui şi voi găsi Marele Templu. Iar cu puterea ascunsă acolo, voi distruge superstiţiile care-i despart pe oameni.

— Nu în viaţa asta, răspunse Ezio sec.

Ahmed pufni nerăbdător şi porni să iasă din încăpere. Asasinul nu încercă să-l oprească. Când ajunse în dreptul uşii, prinţul se răsuci către el:

— Adu cheile la Turnul Galata, îi spuse. Fă-o, iar Sofia Sartor va fi cruţată.

Tăcu câteva clipe, după care adăugă:

— Şi nu întârzia. Nu va trece mult şi oştirea fratelui meu va sosi aici şi atunci totul se va schimba. Iar eu trebuie să fiu pregătit.

Apoi Ahmed părăsi odaia. Ezio privi după el şi le făcu semn oamenilor lui să nu-l oprească.

Gândurile îi fură întrerupte de o tuse politicoasă în spatele său. Se întoarse... şi-l zări pe prinţul Suleiman.

— De când eşti aici? îl întrebă.

— De suficient timp. Am stat după draperia de acolo. V-am auzit toată conversaţia. De fapt, îl urmăresc foarte îndeaproape pe dragul meu unchi încă de când a revenit din scurta lui călătorie peste hotare. Mai mult chiar, am fost atent la acţiunile lui după ce a încercat să mă omoare – o tentativă pe care tu ai dejucat-o, folosindu-te de lăuta ruptă. Făcu o pauză scurtă. Şi totuşi nu mă aşteptasem să aud... toate astea.

— Şi ce părere ai?

Suleiman căzu pe gânduri înainte să răspundă. Apoi oftă şi zise:

— El e un om sincer, însă fantezia asta cu templierii e periculoasă. Nu rezistă sub lumina realităţii.

Tăcu iarăşi pentru scurt timp.

— Uite ce cred eu, Ezio, îi zise apoi. Sunt tânăr, totuşi am trăit destui ani ca să ştiu că lumea este o tapiserie alcătuită din multe culori şi multe modele. Un conducător corect ar glorifica-o aşa cum e, n-ar încerca s-o destrame.

— El se teme de neorânduiala ce provine din diferenţe.

— Tocmai de aceea creăm legi pe baza cărora să trăim – un kanun care să se aplice tuturor în mod egal.

Fură întrerupţi de sosirea unei patrule de ieniceri pe care Asasinii din exterior îi lăsară să intre, întrucât îi erau loiali lui Suleiman. Însă când locotenentul lor îl zări pe Ezio, îşi trase iataganul din teacă.

— Înapoi, prens! strigă el şi porni spre asasin să-l aresteze.

— Opreste-te, soldat, zise Suleiman. Bărbatul acesta nu e duşmanul nostru.

Locotenentul şovăi o clipă, apoi le ordonă oamenilor săi să iasă şi-şi ceru scuze.

Suleiman şi Ezio îşi zâmbiră.

— Noi doi am parcurs o cale lungă de la călătoria aceea pe mare, zise Suleiman.

— Mă gândeam ce provocare ar fi să am un fiu ca tine.

— Încă n-ai murit, prietene. Poate că vei avea un fiu demn de tine.

Suleiman dădu să plece, apoi se opri şi spuse:

— Ezio, ştiu că te vei găsi sub o presiune uriaşă, totuşi... cruţă-mi unchiul, dacă poţi.

— Oare tatăl tău ar face la fel?

Suleiman nu ezită.

— Nu m-am gândit la asta, dar... nu, nici vorbă.

Capitolul 70

Ezio se îndreptă cât putu de repede spre sediul Asasinilor din Istanbul. Când ajunse acolo, luă cele patru chei pe care le recuperase deja din oraş şi o puse alături de ele pe cea obţinută de la Manuel în Derinkuyu. Le ascunse în siguranţă într-o taşcă, pe care şi-o trecu după aceea peste umăr. Îşi fixă pumnalul-cârlig de încheietura dreaptă şi pistolul de cea stângă şi, în caz că s-ar fi dovedit necesară o evadare rapidă din vârful Turnului, puse paraşuta lui Leonardo într-o raniţă.

Dar înainte de a porni spre Turn, avea de îndeplinit o îndatorire. Se grăbi spre cimitirul Galata, unde trupul lui Yusuf fusese deja dus pentru înhumare.

Când ajunse acolo, Dogan, care preluase funcţia de căpitan al Asasinilor din Istanbul, îi ieşi înainte.

— Salut, Mentorule.

— Salut, Mentorule, spuse şi Irini, venindu-i de asemenea în întâmpinare.

Ezio înaintă până lângă sicriu şi li se adresă:

— Ştiu prea bine că acum ar fi trebuit să fie un moment pentru comemorare şi jelire. Însă inamicii nu ne îngăduie luxul acesta.

Se întoarse către Dogan.

— Yusuf avea o părere foarte bună despre tine şi nu văd niciun motiv pentru a-i pune judecata la îndoială. Ai în inima ta dorinţa de a-i conduce pe bărbaţii şi pe femeile acestea, şi de a păstra demnitatea Frăţiei noastre cu aceeaşi înflăcărare cu care a făcut-o Yusuf?

— Ar fi o onoare, răspunse Dogan.

— Şi va continua să fie o onoare să lucrăm pentru cauza noastră şi să susţinem Crezul, rosti Evraniki de lângă el.

Bene, zise Ezio. Mă bucur.

Se retrase un pas şi privi peste clădirile care înconjurau cimitirul, în direcţia Turnului Galata.

— Inamicul este aproape, continuă el. După terminarea ceremonialului, ocupaţi-vă poziţiile în jurul Turnului şi aşteptaţi ordinele mele.

După aceea plecă în grabă. Cu cât Sofia era eliberată mai repede, cu atât mai bine.

Îl întâlni pe Ahmed, flancat de o singură gardă, pe un meterez de lângă baza Turnului.

— Unde este ea? îl întrebă.

Ahmed îşi etala din nou zâmbetul iritant şi îi răspunse:

— Te admir, Ezio, totuşi setea ta de sânge mă împiedică să te numesc „prieten”.

— Sete de sânge? Mi se pare o insultă ciudată, mai ales când vine din partea celui care a poruncit uciderea propriului său nepot.

Ahmed îşi pierdu o parte din stăpânirea de sine detaşată.

— Trebuia să fie răpit, Asasinule, nu ucis.

— Am înţeles. Răpit de bizantini, pentru ca unchiul lui să-l poată elibera şi să fie omagiat ca un erou. Ăsta era planul?

Prinţul strânse din umeri.

— Mai mult sau mai puţin.

După aceea făcu un semn scurt din cap. Imediat, şase-şapte templieri apărură ca din senin şi-l înconjurară pe Ezio.

— Şi acum, Messer Auditore, zise el, cheile, te rog.

Întinse mana.

Ezio dădu însă la rândul său un semnal, în spatele semicercului de templieri apărură mult mai mulţi Asasini, cu iataganele în mâini.

— Mai întâi, fata, răspunse el cu glas rece.

Ahmed chicoti.

— E toată numai ta.

Ridică braţul spre cer. Ezio îi urmări gestul cu privirea şi văzu, în vârful turnului, o femeie, alături de un soldat, care era în mod clar pregătit s-o arunce peste margine. Femeia purta o rochie verde, însă capul îi fusese acoperit cu un sac din pânză groasă. Avea mâinile şi picioarele legate.

— Sofia! icni Ezio involuntar.

— Spune-le oamenilor tăi să se retragă! ceru Ahmed. Clocotind, Ezio le făcu semn Asasinilor să se conformeze. După aceea îi aruncă lui Ahmed taşca în care se aflau cheile. Prinţul o prinse din zbor şi-i verifică conţinutul. Apoi rânji larg.

— Aşa cum am zis, e toată numai ta!

După aceea coborî de pe meterez, urmat de oamenii săi. Sui în trăsura care-l aştepta şi care porni de îndată la galop prin oraş, îndreptându-se către Poarta de Nord.

Ezio nu mai pierdu timpul privind după el. Se repezi spre Turn şi începu să-l escaladeze. Neliniştea şi mânia îi grăbiră mişcările şi în numai două minute ajunse pe crenelurile din vârf, lângă femeie. Soldatul se retrase către scara ce cobora spre sol. Asasinul sări, trase femeia de pe marginea Turnului şi-i smulse sacul de pe cap.

Era Azize!

I se pusese căluş, astfel încât să nu poată striga niciun avertisment. Ezio scoase eşarfa ce-i fusese îndesată în gură.

Tesekkiir, Mentor. Chok tesekkur ederim! icni ea.

Soldatul chicoti şi începu să coboare scara în grabă. La baza turnului îl aştepta însă o primire neplăcută.

Ezio tocmai începuse să-i taie legăturile lui Azize, când fu întrerupt de un ţipăt de femeie. Se răsuci şi văzu că pe alt meterez, nu foarte departe, fusese ridicat un eşafod temporar. Sub spânzurătoare, cu o funie trecută deja în jurul gâtului, se afla Sofia, pe un scăunel. Sub ochii asasinului, un soldat bizantin se întinse şi strânse nodul cu mâini grosolane.

Ezio aprecie distanţa dintre vârful Turnului Galata şi meterezul la care trebuia să ajungă. Lăsând-o pe Azize să se elibereze singură de restul legăturilor, îşi scoase raniţa din spate şi asambla iute paraşuta. După numai câteva secunde, zbura prin văzduh, călăuzind paraşuta cu propria-i greutate spre spânzurătoarea unde bizantinii trăseseră scăunelul de sub tălpile Sofiei şi funia se întinsese. Aflat încă în aer, Ezio îşi acţiona pumnalul-cârlig şi reteză frânghia la doar câţiva centimetri deasupra capului femeii. Ateriză peste numai o clipă şi-i prinse în braţe trupul în cădere.

Suduind furioşi, soldaţii bizantini dispărură. Asasinii alergau pe străzile dintre Turnul Galata şi meterezul acesta, dar Ezio putu vedea bizantini care le ieşeau în cale pentru a-i bloca. Era nevoit să acţioneze de unul singur.

Mai întâi însă se întoarse la Sofia şi trase cu degete disperate de laţul din jurul gâtului ei, după care îi simţi pieptul ridicându-se şi coborând în respiraţie.

— Eşti rănită? o întrebă.

Ea horcăi şi tuşi, recăpătându-şi răsuflarea.

— Nu, n-am păţit nimic, dar sunt foarte... confuză.

— Iartă-mă, n-am vrut să te târăsc în toate astea.

— Nu eşti tu responsabil pentru acţiunile altora, răspunse ea răguşit.

Ezio o lăsă câteva clipe pentru a-şi reveni, privind-o cu atenţie. Cât de raţională putea să fie într-un asemenea moment...!

— Toate astea vor rămâne... în urma noastră, în curând. Dar mai întâi trebuie să recuperez ceea ce au luat ei. Este extrem de important!

— Nu pricep ce se-ntâmplă, Ezio! Cine sunt oamenii ăştia?

Fu întreruptă de detunătura unui tun. După câteva secunde, meterezul pe care se găseau fu zguduit de impactul unei ghiulele de zece kilograme. Sofia căzu şi în jurul lor zburară ţăndări de piatră.

Ezio o ajută să se ridice şi cercetă cu privirea zona de sub ei. Ochii i se opriră asupra unei trăsuri goale, păzită de doi soldaţi otomani, care fugiseră la adăpost imediat ce începuse să se tragă.

Estimă cu grijă distanţa. Oare paraşuta avea să poarte greutatea a două trupuri? Trebuia să-şi asume riscul.

— Vino! zise el femeii, după care o prinse strâns în braţe şi sări de pe meterez.

Pentru o clipă teribilă i se păru că paraşuta se va agăţa în creneluri, dar trecu la un deget peste acestea, iar ei coborâră – foarte rapid, totuşi nu într-atât încât să nu poată ateriza în siguranţă lângă trăsură. Ezio plie paraşuta şi o îndesă în raniţă, fără să mai piardă timp cu desfăcutul clemei de prindere, şi sprintară amândoi către trăsură. O aruncă apoi pe Sofia pe capra vizitiului, pocni cu palma crupa unui cal şi sări lângă ea pe capră. Prinse hăţurile şi porni în galop ameţitor, cu soldaţii otomani răcnind zadarnic şi alergând după ei să se oprească.

Asasinul nu încetini nicio clipă, traversă cartierul Galata către nord, apoi ieşi din oraş.

<