/ Language: România / Genre:sf_fantasy, young_adult_fiction

Eu sunt numarul patru

Pittacus Lore


─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

ePub: https://is.gd/kWnuB8

─——————————————————————──—————

EVENIMENTELE POVESTITE ÎN ACEASTĂ CARTE

SUNT REALE.

NUMELE PERSONAJELOR ŞI ALE LOCURILOR AU

FOST SCHIMBATE PENTRU A-I PROTEJA PE CEI

ŞASE LORICI CARE AU RĂMAS ASCUNŞI.

GÂNDIŢI-VĂ CĂ ACESTA ESTE UN PRIM

AVERTISMENT!

EXISTENŢA ALTOR CIVILIZAŢII ESTE

O REALITATE!

ŞI UNELE DINTRE ELE ÎNCEARCĂ

SĂ VĂ DISTRUGĂ!

Sub pseudonimul PITTACUS LORE se ascund doi scriitori: James Frey şi Jobie Hughes.

JAMES [CHRISTOPHER] FREY (n. 12 septembrie 1969 în Cleveland, Ohio) este autorul a trei bestselleruri – două volume autobiografice: A Million Little Pieces (2003) şi My Friend Leonard (2005), şi romanul Bright Shiny Morning (2008). A Million Little Pieces l-a transformat într-o persoană controversată după ce curioşii au descoperit că o mare parte a istorisirii sale nu e reală, fapt ce a generat un scandal de proporţii (s-a implicat şi celebra Oprah Winfrey, invitându-l să recunoască adevărul în faţa spectatorilor şi a telespectatorilor). Adresa site-ului său este: http://bigjimindustries.com/wordpress/

JOBIE HUGHES (n. 9 iulie 1980 în Renton, Washington) a copilărit în orăşelul Spencer din Ohio. Eu sunt Numărul Patru este deocamdată singura sa lucrare literară care a văzut lumina tiparului. Site-ul său oficial poate fi găsit la adresa www.jobiehughes.com

Pittacus Lore

EU SUNT NUMĂRUL PATRU

Traducere din limba engleză

Ana-Veronica Mircea

0

Uşa începe să vibreze. E fragilă, făcută din lăstari de bambus, legaţi laolaltă cu sfoară zdrenţuită. Vibraţia e subtilă şi încetează aproape imediat. Îşi saltă capetele să asculte, amândoi, un băiat de paisprezece ani şi un bărbat de cincizeci, despre care toată lumea crede că e tatăl celui dintâi, dar care s-a născut în apropierea altei jungle, pe o altă planetă, la sute de ani-lumină depărtare. Stau întinşi, goi până la brâu, în capetele opuse ale colibei, în paturi de campanie protejate de câte o plasă de ţânţari. Aud un trosnet îndepărtat, zgomotul pe care îl face un animal rupând o creangă dintr-un copac, dar acum sună de parcă întregul copac ar fi fost făcut fărâme.

– Ce-a fost asta? întreabă băiatul.

– Sst, vine răspunsul bărbatului.

Se aude ţârâitul insectelor, şi nimic altceva. Bărbatul îşi trece picioarele peste marginea patului când reîncepe vibraţia. Mai îndelungată, mai puternică, urmată de un alt trosnet, de data asta mai apropiat. Bărbatul se ridică şi se îndreaptă încet spre uşă. Linişte. Respiră adânc şi îşi apropie încet mâna de zăvor. Băiatul se saltă în capul oaselor.

– Nu, şopteşte bărbatul şi în clipa aceea prin uşă trece lama unei săbii, lungă şi strălucitoare, dintr-un metal care nu se găseşte pe Pământ, şi i se afundă adânc în piept.

Îi iese cu cincisprezece centimetri în afara spatelui şi e retrasă foarte repede. Bărbatul scoate un mormăit. Băiatului i se taie respiraţia.

– Fugi, spune bărbatul, cu ultima suflare.

Şi cade mort la podea.

Băiatul sare din pat şi se repede în peretele din spate. Nu se osteneşte să deschidă uşa sau fereastra: trece literalmente prin perete, care se despică de parcă ar fi fost de hârtie, deşi e făcut din lemn dur, rezistent, de mahon african. Se avântă în noaptea din Congo, sare peste copaci, sprintează cu o viteză de vreo nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Văzul şi auzul lui sunt mult mai pătrunzătoare decât cele omeneşti. Ocoleşte copacii, sfâşie încâlceala lujerilor, trece peste pâraiele mici dintr-un singur salt. Paşii grei din spatele lui sunt tot mai aproape, distanţa se micşorează cu fiecare secundă. Şi urmăritorii sunt bine înzestraţi. Şi au ceva cu ei. Ceva de care a auzit vorbindu-se, ceva pe care nu şi-a închipuit c-o să-l vadă pe Pământ.

Trosnetele se apropie. Băiatul aude un muget gros, puternic. Ştie că, indiferent ce s-ar afla în spatele lui, prinde viteză. Zăreşte un gol în jungla din faţă. Când ajunge acolo, dă cu ochii de o viroagă imensă, lată de nouăzeci de metri şi tot atât de adâncă, adăpostind un râu. Pe malul apei sunt bolovani uriaşi. S-ar face zob dacă ar cădea peste ei. Singura lui opţiune e să treacă de viroagă. Ar avea un mic avans şi o şansă. O şansă să-şi salveze viaţa. E o săritură aproape imposibilă, chiar şi pentru el, chiar şi pentru oricare dintre semenii lui de pe Pământ. Să se întoarcă, să coboare sau să încerce să lupte înseamnă moarte sigură. N-are de ales.

În spatele lui răsună un muget asurzitor. Urmăritorii sunt la şase sau la cel mult nouă metri. Face cinci paşi înapoi şi o rupe la fugă – şi, chiar înainte de a ajunge pe margine, se desprinde de pământ şi zboară peste viroagă. E în aer vreme de trei sau patru secunde. Ţipă, cu braţele întinse înainte, aşteptându-se fie să ajungă dincolo în siguranţă, fie să-şi găsească sfârşitul. Atinge solul şi se rostogoleşte, oprindu-se la rădăcina unui copac uriaş. Zâmbeşte. Nu-i vine să creadă c-a reuşit, că o să supravieţuiască. Nu vrea să fie văzut şi ştie că trebuie să se îndepărteze de ei, aşa că se ridică. Va trebui să alerge iarăşi.

Se întoarce spre junglă. Moment în care o mână enormă îi cuprinde gâtul. E săltat de la pământ. Se zbate, loveşte cu picioarele, încearcă să se elibereze, dar ştie că e zadarnic. Ar fi trebuit să se aştepte la asta, să ştie că sunt pe ambele părţi, că, odată ce l-au descoperit, nu mai are scăpare. Mogadorianul îl ridică, astfel încât să-i poată vedea pieptul, să-i vadă amuleta agăţată de gât, o amuletă pe care n-o pot purta decât el şi cei asemenea lui. I-o smulge şi o ascunde undeva, în haina lui lungă, neagră, şi, când iese iarăşi la iveală, mâna lui strânge sabia din metal alb, strălucitor. Băiatul se uită în ochii mogadorianului, negri, adânci, larg deschişi, lipsiţi de orice emoţie, şi spune:

– Moştenirile sunt vii. Ceilalţi se vor găsi unul cu altul şi, când vor fi pregătiţi, vă vor distruge.

Mogadorianul râde, răutăcios, batjocoritor. Ridică sabia, singura armă din univers ce poate spulbera vraja care l-a protejat până azi pe băiat şi care va continua să-i protejeze pe ceilalţi. Lama ia foc, e învăluită de o flacără argintie când se înalţă către cer, de parcă ar prinde viaţă, simţindu-şi menirea şi schimonosindu-se în aşteptare. Şi cade, un arc de lumină accelerând prin întunecimea junglei, şi băiatul încă mai crede că o parte din el va supravieţui, că va reuşi să se întoarcă acasă. Închide ochii chiar înainte de lovitura sabiei. Şi apoi se termină totul.

1

La început am fost nouă. Am plecat când eram mici, aproape prea mici ca să ne-aducem aminte.

Aproape.

Mi s-a povestit că se cutremura pământul, că lumina şi exploziile umpleau cerul. Ne aflam în acea perioadă de două săptămâni în care ambele luni atârnă de o parte şi de alta a orizontului. Era la vreme de sărbătoare şi exploziile au fost luate mai întâi drept focuri de artificii. Ceea ce nu erau. Era cald, lângă apă se simţea o adiere blândă. Întotdeauna mi se vorbeşte despre vreme. Era cald. Vântul nu era decât o adiere. N-am înţeles niciodată ce importanţă are asta.

Cea mai vie amintire a mea din ziua aceea e înfăţişarea bunicii. Era înnebunită, era tristă. Avea lacrimi în ochi. Bunicul stătea chiar alături de ea. Îmi amintesc cum adunau ochelarii lui lumina de pe cer. Au fost îmbrăţişări. Amândoi au rostit mai multe cuvinte. Nu-mi amintesc cuvintele acelea. Nimic nu-mi mai bântuie mintea într-o asemenea măsură.

A fost nevoie de un an ca s-ajungem aici. Când am sosit, eu aveam cinci ani. Trebuia să ne lăsăm absorbiţi de această cultură înainte de a ne întoarce pe Lorien, atunci când o să poată susţine iarăşi viaţa. Noi, cei nouă, trebuia să ne împrăştiem, să ne descurcăm fiecare pe cont propriu. Nimeni nu ştia pentru câtă vreme. Şi încă nu ştim. Niciunul dintre ceilalţi nu ştie unde mă aflu eu, iar eu nu ştiu unde sunt ei, sau cum arată acum. Aşa ne protejăm, datorită vrăjii care a fost aruncată asupra noastră la plecare, care ne garantează că, atâta vreme cât suntem despărţiţi, nu putem fi ucişi decât în ordinea numerelor noastre. Vraja se rupe dacă ne adunăm.

Când unul dintre noi e găsit şi ucis, toţi cei rămaşi în viaţă se trezesc cu câte o cicatrice în jurul gleznei drepte. Iar pe glezna stângă avem cu toţii câte o altă cicatrice, copia fidelă a amuletei purtate de fiecare dintre noi, pe care am dobândit-o în timp ce se rostea vraja lorică. Cicatricele circulare sunt o altă parte a vrăjii. Un sistem de avertizare, ca să ştim care e situaţia noastră în raport cu ceilalţi, ca să ne dăm seama când urmează să vină după noi. Prima cicatrice şi-a făcut apariţia când aveam nouă ani. M-a sculat din somn, arzându-mi-se în carne. Atunci locuiam în Arizona, într-un mic orăşel de graniţă, lângă Mexic. M-am trezit ţipând în toiul nopţii, torturat de durere, privindu-mi îngrozit carnea care ardea, formând cicatricea. A fost primul semn că mogadorienii găsiseră în cele din urmă Pământul, primul semn că ne aflam în pericol. Până să-mi apară cicatricea, ajunsesem aproape să mă conving că amintirile mele nu erau reale, că tot ce-mi povestise Henri nu era adevărat. În doream să fiu un copil obişnuit, care ducea o viaţă obişnuită, dar în clipa aceea am ştiut, mai presus de orice îndoială şi nemaiavând ce să pun în discuţie, că nu era aşa. A doua zi ne-am mutat în Minnesota.

Cu a doua cicatrice m-am pomenit la doisprezece ani. Eram la şcoală, în Colorado, luam parte la un concurs de ortografie. Imediat ce a început durerea, am ştiut ce se întâmpla, ce se întâmplase cu Numărul Doi. Durerea era o adevărată tortură, dar, de data asta, suportabilă. Aş fi rămas pe scenă, dar şoseta mi-a luat foc din cauza temperaturii ridicate. Profesorul care conducea concursul m-a stropit cu un extinctor şi s-a grăbit să mă trimită la spital. Doctorul de la urgenţă mi-a văzut prima cicatrice şi a chemat poliţia. Când a sosit Henri, l-au ameninţat că-l arestează pentru maltratare de minori. Dar, fiindcă nu se afla nicidecum în apropierea mea la apariţia celei de a doua cicatrice, s-au văzut nevoiţi să-i dea drumul. Ne-am urcat în maşină şi am plecat, de data asta în Maine. Am lăsat în urmă tot ce aveam, cu excepţia Cufărului Loric, pe care Henri îl ia cu noi la fiecare mutare. Până atunci o făcuse de douăzeci şi unu de ori.

A treia cicatrice mi-a apărut acum o oră. Eram pe o barcă-ponton. Barca părinţilor celui mai popular copil din şcoală, pe care se gândise, fără ştirea lor, să organizeze o petrecere. Până atunci nu mai fusesem niciodată invitat la vreuna dintre petrecerile colegilor mei. Mă ţinusem întotdeauna deoparte, fiindcă ştiam că aş fi putut fi nevoit să plec în orice clipă. Dar în ultimii doi ani a fost linişte, şi Henri n-a văzut la ştiri nimic care i-ar fi putut conduce pe mogadorieni la unul dintre noi sau care ne-ar fi putut determina să intrăm în alertă din cauza prezenţei lor. Aşa că m-am împrietenit cu doi colegi şi unul dintre ei mi-a făcut cunoştinţă cu puştiul care dădea petrecerea. Ne-am întâlnit cu toţii pe doc. Acolo erau trei lăzi frigorifice, ceva muzică şi fete pe care la admirasem de la distanţă, dar cărora nu le vorbisem niciodată, deşi mi-aş fi dorit-o. Ne-am desprins de doc şi am ieşit la opt sute de metri în largul golfului Mexic. Stăteam pe marginea pontonului, cu picioarele în apă, discutând cu o fată drăguţă, cu păr închis la culoare şi ochi albaştri, pe nume Tara, când am simţit că începe. Apa din jur a dat în clocot şi partea de jos a piciorului meu a prins să strălucească în timp ce mi se întipărea cicatricea. Al treilea simbol lorien, al treilea avertisment. Tara a început să ţipe şi în jurul nostru s-a adunat tot mai multă lume. Ştiam că nu le puteam da nicio explicaţie. Şi că trebuia să plecăm imediat.

Miza era acum mai mare. Îl găsiseră pe Numărul Trei, indiferent cine o fi fost, băiat sau fată, şi Numărul Trei murise. Aşa că am liniştit-o pe Tara, am sărutat-o pe obraz, i-am spus că mă bucuram că o cunoscusem şi că speram să aibă parte de o viaţă lungă şi frumoasă. Am sărit de pe marginea bărcii şi am înotat cât de repede am putut, tot timpul pe sub apă, cu excepţia unei singure guri de aer, pe care am luat-o pe la jumătatea drumului, până ce am ajuns la mal. Am alegat paralel cu autostrada, dar dincolo de linia copacilor, mişcându-mă la fel de repede ca oricare dintre maşini. Când am ajuns acasă, Henri stătea în faţa grupului de scanere radio şi de monitoare de care se folosea ca să afle ştirile din întreaga lume şi ca să fie la curent cu activitatea poliţiei din zonă. Şi-a dat seama fără să fie nevoie să spun vreun cuvânt, deşi mi-a ridicat cracul ud al pantalonilor ca să-mi vadă cicatricele.

La început am fost nouă.

Trei au dispărut, sunt morţi.

Am mai rămas şase.

Ne vânează, nu se vor opri înainte de a ne ucide pe toţi.

Eu sunt Numărul Patru.

Ştiu că sunt următorul.

2

Stau în mijlocul aleii şi mă uit în sus, către casă. E de un roz-deschis, aproape ca glazura prăjiturilor, şi e plasată la trei metri deasupra solului, pe stâlpi de lemn. În faţă se leagănă crengile unui palmier. Digul din spate se întinde în golful Mexic, pe douăzeci de metri. Dacă locuinţa ar fi fost cu un kilometru şi jumătate mai spre sud, digul ar fi pătruns în oceanul Atlantic.

Henri iese din casă aducând ultimele cutii, dintre care unele nici măcar n-au fost desfăcute după ultima noastră mutare. Încuie uşa, apoi pune cheile în fanta pentru corespondenţă de alături. E două noaptea. Henri poartă un şort kaki şi o cămaşă polo neagră. E foarte bronzat şi figura lui nebărbierită pare deprimată. Şi el e trist fiindcă plecăm. Aruncă ultimele cutii în partea din spate a camionetei, alături de restul lucrurilor noastre.

– Asta e, zice el.

Dau din cap. Privim lung casa şi ascultăm adierea vântului printre frunzele palmierului. Eu ţin în mână o pungă cu frunze de ţelină.

– O să-mi lipsească locul ăsta, spun. Mai mult decât celelalte.

– Şi mie.

– A sosit momentul incinerării?

– Da. O faci tu sau vrei s-o fac eu?

– O fac eu.

Henri îşi scoate portofelul şi îl lasă să cadă pe pământ. Îl scot pe-al meu şi fac acelaşi lucru. El se duce la camionetă şi se întoarce cu paşapoartele noastre, cu certificatele de naştere, cu cardurile de asigurări sociale, cu carnetele de cecuri, cu cardurile de credit şi cu cele bancare şi le aruncă jos. Toate documentele şi tot ce ţine de identităţile noastre din locul ăsta, toate false, confecţionate. Eu înşfac din camionetă mica noastră canistră cu benzină pentru urgenţe. O vărs peste teancul minuscul. Actualul meu nume e Daniel Jones. Susţin că m-am născut în California şi m-am mutat aici din cauza postului ocupat de tata, ca programator de computere. Daniel Jones e gata să dispară. Aprind un chibrit, îl las să cadă şi mormanul ia foc. Încă una dintre vieţile mele, încheiată şi ea. Stau lângă Henri şi privim flăcările, ca întotdeauna. Pa, Daniel, mă gândesc, mi-a făcut plăcere să te cunosc. După ce focul mistuie totul, Henri mă cercetează din priviri.

– Trebuie să plecăm.

– Ştiu.

– Insulele astea n-au fost niciodată un loc sigur. E prea greu să le părăseşti în grabă, prea greu să scapi de aici cu fuga. A fost o prostie din partea noastră să venim încoace.

Dau din cap. Are dreptate şi eu o ştiu. Dar tot nu mă trage inima să plec. Am venit în locul ăsta fiindcă aşa am vrut eu, iar Henri m-a lăsat pentru prima oară pe mine să decid unde mergem. Suntem aici de nouă luni şi e cea mai îndelungată perioadă de timp petrecută în acelaşi loc de când am plecat de pe Lorien. O să-mi lipsească soarele şi căldura. O să-mi lipsească şopârla geko care mă privea de pe zid în fiecare dimineaţă, în timp ce luam micul dejun. Deşi în sudul Floridei sunt literalmente milioane de astfel şopârle, jur că asta se ţine după mine până la şcoală şi pare să fie oriunde mă duc eu. O să-mi lipsească furtunile cu tunete care par să înceapă din senin, liniştea şi nemişcarea care domnesc pretutindeni în zorii zilei, cu ore înainte de apariţia rândunelelor-de-mare. Or să-mi lipsească delfinii pe care-i hrănesc uneori după apusul soarelui. O să-mi lipsească până şi mirosul de sulf al algelor putrede de pe ţărm, felul în care ne umple casa şi ne pătrunde noaptea în vise.

– Scapă de ţelină, eu o să te-aştept în camionetă, spune Henri. Şi gata, e timpul.

Intru în crângul din dreapta maşinii. Trei cerbi sunt deja în aşteptare. Le arunc la picioare punga cu ţelină, mă aplec şi îi mângâi pe toţi, pe rând. Mă lasă să o fac, a trecut mult timp de când nu se mai sperie. Unul îşi saltă capul şi se uită la mine. Ochii întunecaţi, lipsiţi de orice expresie, care îmi întorc privirea. Am aproape senzaţia că îmi împărtăşeşte ceva. Un tremur îmi străbate şira spinării. El lasă capul în jos şi continuă să mănânce.

– Noroc, micii mei prieteni, le urez, o iau spre camionetă şi mă urc pe locul pasagerului.

Ne uităm în oglinzile laterale, la casa noastră care pare din ce în ce mai mică, până când dispare după ce Henri intră pe şoseaua principală. E sâmbătă. Mă întreb ce s-o fi întâmplând la petrecere în lipsa mea. Ce-or fi spunând despre felul în care am plecat şi ce vor spune luni, când n-o să apar la şcoală. Aş vrea să-mi fi putut lua rămas-bun. Dintre toţi cunoscuţii mei de aici, n-o să mai revăd niciodată pe nimeni. N-o să mai stau niciodată de vorbă cu niciunul dintre ei. Iar ei nu vor şti niciodată ce sunt şi de ce am plecat. Probabil că după câteva luni, sau numai după câteva săptămâni, niciunul n-o să se mai gândească vreodată la mine.

Înainte de a intra pe autostradă, Henri opreşte să facă plinul. În timp ce manevrează pompa, încep să mă uit prin atlasul pe care-l ţine la mijlocul banchetei. Îl avem chiar de când am sosit pe planeta asta. E plin de linii trase către şi dinspre toate locurile în care am locuit vreodată. În momentul de faţă, liniile se încrucişează pe întreaga suprafaţă a Statelor Unite. Ştim că ar trebui să scăpăm de el, dar e realmente singura amintire din timpul vieţii noastre în comun pe care o avem. Oamenii obişnuiţi au fotografii, şi înregistrări video, şi jurnale; noi avem atlasul. Îl ridic, arunc o privire şi văd că Henri a tras o nouă linie, din Florida până în Ohio. Când mă gândesc la Ohio, mă gândesc la vaci, la porumb şi la oameni cumsecade. Ştiu că pe plăcuţele de înmatriculare scrie INIMA TUTUROR LUCRURILOR. Habar n-am ce se înţelege prin toate lucrurile, dar presupun c-o să aflu.

Henri revine în camionetă. A cumpărat două sticle de apă minerală şi o pungă cu chipsuri. Demarează şi se îndreaptă spre U.S. 1, care o să ne ducă spre nord. Întinde mâna după atlas.

– Crezi că-n Ohio or fi fiind oameni? glumesc eu.

El chicoteşte.

– Îmi imaginez că sunt câţiva. Şi s-ar putea chiar s-avem noroc şi să găsim acolo maşini şi televizoare.

Dau din cap. Poate n-o să fie chiar atât de rău precum îmi închipui.

– Cum ţi se pare numele John Smith? îl întreb.

– Pe ăsta l-ai ales?

– Cred că da, spun. Până acum n-am mai fost niciodată nici John, nici Smith.

– Un nume mai comun decât ăsta nici că se poate găsi. Aş putea spune că sunt încântat de cunoştinţă, domnule Smith.

Zâmbesc.

– Da, cred că-mi place „John Smith“.

– O să fac actele la prima oprire.

După încă un kilometru şi jumătate nu mai suntem pe insulă, străbatem podul. Apa trece pe sub noi. E liniştită şi lumina lunii licăreşte pe valurile minuscule, aşternându-le falduri albe pe creste. În dreapta e oceanul, în stânga e golful; în esenţă, e aceeaşi apă, dar poartă două nume diferite. Simt nevoia să plâng, dar n-o fac. Nu neapărat fiindcă mă întristează plecarea din Florida, dar am obosit să tot fug, am obosit să-mi tot inventez câte un nume nou din şase în şase luni. Am obosit să tot schimb casele şi şcolile. Mă întreb dacă vom putea vreodată să ne oprim.

3

Facem o pauză ca să cumpărăm mâncare, benzină şi telefoane noi. Intrăm într-un popas pentru camioane, unde luăm chiftele şi spaghete cu brânză, unul dintre puţinele lucruri despre care Henri recunoaşte că sunt mai bune decât tot ce aveam pe Lorien. În timp ce mâncăm, confecţionează pe laptopul lui acte noi, cu noile noastre nume. O să le scoatem la imprimantă la sosire şi, din câte o să ştie toată lumea, o să fim cei care vom pretinde că suntem.

– Eşti sigur în privinţa lui John Smith? mă întreabă.

– Da.

– Te-ai născut în Tuscaloosa, Alabama.

Râd.

– Cum de ţi-a venit ideea asta?

El zâmbeşte şi arată cu o înclinare a capului către cele două femei aşezate cu câteva separeuri mai încolo. Amândouă sunt extrem de sexy. Pe tricoul uneia dintre ele scrie: O FACEM MAI BINE ÎN TUSCALOOSA.

– Şi ăsta va fi următorul loc unde-o să mergem, zice el.

– Oricât de ciudat ar suna, sper c-o să stăm mult în Ohio.

– Nu mai spune. Îţi place ideea cu Ohio?

– Îmi place ideea de a-mi face câţiva prieteni, de a merge la aceeaşi şcoală mai mult de câteva luni, de a avea poate o viaţă adevărată. Am început s-o am în Florida. A fost extraordinar, şi asta pentru prima dată de când suntem pe Pământ. M-am simţit aproape normal. Vreau să-mi găsesc un loc şi să rămân într-un loc.

Henri pare să cadă pe gânduri.

– Te-ai uitat azi la cicatricele tale?

– Nu, de ce?

– Pentru că aici nu e vorba de tine. E vorba despre supravieţuirea speciei noastre, care-a fost distrusă aproape în întregime, şi despre menţinerea ta în viaţă. De fiecare dată când moare unul dintre noi – de fiecare dată când moare unul dintre voi, din garzi, ni se diminuează şansele. Tu eşti Numărul Patru; eşti următorul din şir. Eşti vânat de-o întreagă specie de brute ucigaşe. Plecăm la primul semn de pericol şi n-am de gând la stau la discuţii cu tine pe tema asta.

Henri conduce pe toată durata drumului. Cu tot cu popasuri şi cu confecţionarea noilor acte, durează în jur de treizeci de ore. Eu îmi trec vremea moţăind sau concentrându-mă asupra jocurilor video. În cele mai multe devin foarte repede expert, mulţumită reflexelor mele. Cel mai îndelungat timp de care am avut nevoie ca să-l câştig pe oricare dintre ele n-a depăşit o zi. Prefer jocurile cu războaie cu extratereştri şi cu lupte în spaţiu. Îmi imaginez că m-am întors pe Lorien, că mă lupt cu mogadorienii, că îi ucid, că îi transform în cenuşă. Lui Henri i se pare bizar şi încearcă să-mi taie elanul. Spune că trebuie să trăim în lumea reală, unde războiul şi moartea sunt adevărate, nu imaginare. Termin ultimul joc şi îmi ridic privirea. M-am săturat de atâta stat în camionetă. Ceasul din bord arată 7.58. Casc, mă frec la ochi.

– Cât mai avem?

– Aproape c-am ajuns, spune Henri.

S-a întunecat, dar către vest se întrevede o strălucire palidă. Trecem pe lângă ferme cu cai şi vite, apoi pe lângă câmpii golaşe, iar dincolo de toate acestea sunt numai copaci, cât vezi cu ochii. E exact ce şi-a dorit Henri, un loc liniştit, unde să trecem neobservaţi. O dată pe săptămână răscoleşte internetul, vreme de câte şase, şapte sau opt ore, actualizând o listă de case disponibile, din întreaga ţară, care se potrivesc criteriilor sale: trebuie să fie izolate, în mediul rural, disponibile imediat. Mi-a spus c-a fost nevoie de patru încercări – un telefon în South Dakota, unul în New Mexico, unul în Arkansas – până când a reuşit să închirieze casa în care-o să locuim de acum înainte. Câteva minute mai târziu, vedem luminile răsfirate care anunţă existenţa unei localităţi. Trecem pe lângă un panou pe care scrie:

BINE AŢI VENIT ÎN PARADISE, OHIO

POPULAȚIE 5 243

– Uau, fac eu. Oraşul ăsta e chiar mai mic decât cel în care am stat în Montana.

Henri îmi zâmbeşte.

– Ce crezi că se-nţelege prin paradis?

– Vaci, poate? Sperietori de ciori?

Trecem pe lângă o staţie veche de benzină, pe lângă o spălătorie de maşini, pe lângă un cimitir. Pe urmă încep casele, case şindrilite, plasate cam la nouă metri distanţă una de alta. Majoritatea ferestrelor sunt împodobite pentru Halloween. Curţile mici sunt străbătute de câte o alee asfaltată care duce spre uşa din faţă. În centrul oraşului e un sens giratoriu, având în mijloc statuia unui bărbat călare, cu o sabie în mână. Henri opreşte. O privim amândoi şi râdem, fiindcă sperăm că pe aici nu apare niciodată nimeni altcineva înarmat cu o sabie. Henri continuă să ocolească rondul şi, în acest timp, sistemul GPS de la bord ne anunţă către trebuie să virăm. Ne îndreptăm spre vest, către ieşirea din oraş.

Parcurgem mai bine de şase kilometri înainte de a o lua spre stânga, intrând pe un drum prunduit, şi trecem pe lângă un câmp deschis, de pe care s-a strâns recolta şi care e probabil plin de porumb în timpul verii, apoi printr-o pădure ce se întinde cam pe un kilometru şi jumătate. Şi pe urmă o descoperim, ascunsă în buruienile înalte – o căsuţă poştală argintie, mâncată de rugină, pe care scrie, cu litere negre, OLD MILL RD, 17.

– Cea mai apropiată casă e la trei kilometri distanţă, spune Henri, intrând pe terenul proprietăţii.

Buruienile au năpădit aleea pietruită, presărată cu gropi pline cu apă de un maroniu-roşcat. El opreşte camioneta, apoi îi amuţeşte şi motorul.

– A cui e maşina asta? întreb, arătând cu capul către automobilul negru de teren în spatele căruia a parcat Henri.

– Presupun că a agentului imobiliar.

Silueta casei se profilează printre copaci. În întunericul de acolo are ceva sinistru, ca şi cum ultimii ei ocupanţi, indiferent cine or fi fost, ar fi părăsit-o îngroziţi, sau ar fi fost forţaţi să plece, sau ar fi fugit în grabă. Cobor din camionetă. Motorul scoate un ticăit şi simt căldura pe care o radiază în timp ce se răceşte. Îmi înşfac geanta de pe scaun şi rămân acolo, în picioare, cu ea în mână.

– Ce părere ai? mă întreabă Henri.

Casa are un singur nivel şi e placată cu lemn. Cea mai mare parte a vopselei albe s-a cojit. Una dintre ferestrele din faţă e spartă. Acoperişul e din ţiglă neagră, care pare deformată şi sfărâmicioasă. Trei trepte de lemn urcă spre o verandă mică, plină de scaune şubrezite. Curtea e lunguiaţă şi neîngrijită. A trecut multă vreme de când n-a mai tuns nimeni iarba.

– Seamănă a paradis, spun.

Ne îndreptăm spre casă împreună. Când suntem pe punctul de a intra, pe uşă iese o blondă îmbrăcată cu gust, de vârsta lui Henri. Poartă costum, în stilul femeilor de afaceri, şi ţine în mână un clipboard şi un dosar; are un BlackBerry prins de betelia fustei. Zâmbeşte.

– Domnul Smith?

– Da, răspunde Henri.

– Sunt Annie Hart, agenta de la Paradise Realty. Am vorbit la telefon. Am încercat să vă sun mai devreme, dar se pare că mobilul dumneavoastră a fost închis.

– Da, exact. Din nefericire, mi s-a descărcat bateria pe drum.

– Ah, detest când se întâmplă aşa ceva, spune ea, după care vine spre noi şi îi strânge mâna lui Henri.

Mă întreabă cum mă numesc şi îmi rostesc numele, deşi sunt tentat, ca de obicei, să spun pur şi simplu „Patru“. În timp ce Henri semnează contractul, mă întreabă câţi ani am şi îmi povesteşte că fiica ei e cam de vârsta mea şi învaţă la liceul din localitate. E o fire foarte caldă, prietenoasă, şi se vede că îi place foarte mult să stea de vorbă. Henri îi înapoiază contractul şi intrăm toţi trei în casă.

Înăuntru, majoritatea obiectelor de mobilier sunt acoperite cu cearşafuri albe. Pe celelalte s-a aşternut un strat gros de praf şi de insecte moarte. Jaluzelele par sfărâmicioase la atingere, iar pereţii sunt acoperiţi cu lambriuri ieftine, din placaj. Există două dormitoare, o bucătărie de dimensiuni modeste, cu linoleum de culoarea lămâilor verzi, o baie. Camera de zi e mare, dreptunghiulară, şi se află în partea din faţă a casei. În colţul opus e un şemineu. Străbat camera şi îmi arunc geanta pe patul din camera cea mai mică. Pe perete e un poster imens, decolorat, cu un jucător de fotbal în echipament de un portocaliu strălucitor. Tocmai pasează şi se pare că e pe punctul să fie strivit de un tip masiv, în echipament negru cu auriu. Dedesubt scrie BERNIE KOSAR, FUNDAŞ, CLEVELAND BROWNS.

– Vino să-ţi iei rămas-bun de la doamna Hart, strigă Henri, din camera de zi.

Femeia stă în pragul uşii, lângă el. Îmi spune că ar fi bine s-o caut pe fiica ei la şcoală, că ne-am putea împrieteni. Zâmbesc şi răspund că da, mi-ar face plăcere. După ce pleacă, începem să descărcăm imediat pachetele din camionetă. În funcţie de cât de repede părăsim un loc, călătorim fie aproape fără bagaje – ceea ce înseamnă că n-avem decât hainele de pe noi, laptopul lui Henri şi Cufărul Loric, cu incrustaţiile lui complicate –, fie luându-ne câteva lucruri – de obicei computerele suplimentare ale lui Henri şi echipamentele folosite ca să stabilească un perimetru de siguranţă şi ca să caute pe web ştiri şi evenimente care ar putea avea legătură cu noi. De data asta am adus Cufărul, două computere de mare putere, patru monitoare TV şi patru camere de luat vederi. Avem şi câteva haine, deşi foarte puţine dintre cele pe care le-am purtat în Florida sunt potrivite pentru viaţa în Ohio. Henri pune Cufărul în camera lui, apoi ne chinuim să cărăm toate echipamentele în pivniţă, unde o să le aranjeze astfel încât să nu le vadă niciun musafir. Odată ce e totul înăuntru, începem să amplasăm camerele şi să deschidem monitoarele.

– N-o să avem internet până dimineaţă. Dar, dacă vrei să te duci mâine la şcoală, pot să-ţi printez toate actele.

– Dacă stau acasă, trebuie să te-ajut să faci curat şi să termini instalarea?

– Da.

– O să mă duc la şcoală, spun.

– Atunci ar fi indicat să dormi bine în noaptea asta.

4

O nouă identitate, o nouă şcoală. Nu mai ştiu câte au fost de-a lungul anilor. Cincisprezece? Douăzeci? Întotdeauna un oraş mic, întotdeauna o şcoală mică, întotdeauna aceeaşi rutină. Elevii noi atrag atenţia. Uneori pun la îndoială strategia noastră de a ne infiltra în oraşe mici, fiindcă e greu, ba chiar aproape imposibil să treci neobservat. Însă ştiu că Henri are dreptate: şi pentru ei e imposibil să scape neremarcaţi.

Şcoala e la aproape cinci kilometri distanţă de casa noastră. Henri mă duce dimineaţă cu maşina. E mai mică decât majoritatea celorlalte şcoli la care am fost şi clădirea n-are absolut nimic impresionant, e cu un singur nivel, lungă şi scundă. Pe exterior, lângă uşa din faţă, există o pictură murală, reprezentând un pirat cu un cuţit în dinţi.

– Prin urmare, acum eşti pirat? aud lângă mine vocea lui Henri.

– Aşa s-ar părea, răspund.

– Ştii ce-ai de făcut, zice el.

– Nu sunt novice.

– Nu-ţi arăta inteligenţa. Te vor detesta pentru asta.

– Nici prin gând nu mi-a trecut.

– Nu ieşi în evidenţă, nu atrage prea mult atenţia.

– Nu mai mult decât o muscă de pe perete.

– Şi nu răni pe nimeni. Eşti mult mai puternic decât ei.

– Ştiu.

– Şi, cel mai important, fii întotdeauna pregătit. Gata să pleci în urma unei înştiinţări de moment. Ce-ai în geantă?

– Fructe uscate şi nuci, pentru cinci zile. Şosete de schimb şi lenjerie de corp termică. Haină de ploaie. Un GPS de mână. Un stilou în care se ascunde un cuţit.

– O ţii cu tine tot timpul. Henri respiră adânc. Şi fii atent la semne. Moştenirile tale îşi pot face apariţia în orice clipă. Ascunde-le cu orice preţ şi sună-mă imediat.

– Ştiu, Henri.

– În orice clipă, John, repetă el. Dacă-ncep să-ţi dispară degetele, dacă-ncepi să levitezi sau să tremuri foarte tare, dacă-ţi pierzi controlul muşchilor sau dacă-ncepi să auzi voci, deşi nu vorbeşte nimeni. Mă suni la cel mai mic semn.

Bat cu palma în geantă.

– Am telefonul aici.

– O să te-aştept în locul ăsta după ore. Baftă, puştiule, îmi spune.

Îi zâmbesc. Are cincizeci de ani, ceea ce înseamnă că avea patruzeci când am sosit aici. Datorită vârstei, tranziţia a fost mai dificilă. Încă mai vorbeşte cu un puternic accent loric, care e confundat adesea cu cel franţuzesc. A fost o explicaţie bună la început, aşa că şi-a spus Henri, un nume căruia i-a rămas fidel de atunci, schimbându-şi-l doar pe cel de familie, ca să fie acelaşi cu al meu.

– Mă duc să preiau conducerea şcolii, zic eu.

– Fii îndurător.

Mă îndrept spre clădire. Aşa cum se întâmplă în majoritatea liceelor, afară îşi pierd vremea o mulţime de elevi. Sunt împărţiţi în găşti, sportivii şi majoretele, copiii din orchestră, cu instrumentele lor, tocilarii cu ochelarii lor, cu manualele şi BlackBerry-urile, fumătorii de marijuana retraşi deoparte, ignorând existenţa oricui altcuiva. Un puştan deşirat, cu ochelari cu lentile groase, stă de unul singur. Poartă un tricou negru, cu inscripţia NASA, şi blugi, şi e imposibil să cântărească mai mult de patruzeci şi cinci de kilograme. Are un telescop de mână şi studiază cerul, care e în cea mai mare parte ascuns de nori. Remarc o fată care face fotografii, trecând cu uşurinţă de la un grup la altul. E şocant de frumoasă, cu părul blond căzându-i drept până la umeri, cu pielea de culoarea fildeşului, pomeţi înalţi şi ochi de un albastru pastelat. Toată lumea pare s-o cunoască şi o salută, şi nimeni nu obiectează când e fotografiat.

Mă zăreşte, îmi adresează un zâmbet şi îmi face cu mâna. Mă întreb de ce şi mă întorc, mă uit dacă e cineva în spatele meu. Văd doi copii care discută despre tema de la matematică, şi pe nimeni altcineva. Fata se îndreaptă spre mine, surâzând. N-am mai văzut niciodată o fată atât de frumoasă, cu atât mai puţin n-am vorbit cu vreuna şi cu siguranţă nu mi-a mai zâmbit niciuna, făcându-mi cu mâna de parcă am fi prieteni. Devin imediat nervos şi încep să roşesc. Dar sunt şi suspicios, aşa cum am fost învăţat să fiu. Când ajunge mai aproape, îşi ridică aparatul de fotografiat şi începe să mă pozeze. Îmi ridic mâinile, ascunzându-mi faţa. Ea lasă aparatul în jos şi zâmbeşte.

– Nu fi timid.

– Nu sunt. Încercam doar să-ţi protejez lentilele. Faţa mea ţi le-ar putea sparge.

Ea râde.

– E posibil, dacă te mai încrunţi aşa. Încearcă un zâmbet.

Schiţez un surâs. Sunt atât de agitat, încât am impresia c-o să explodez. Îmi simt gâtul arzând şi mâinile încălzindu-se.

– Ăsta nu e un zâmbet adevărat, mă tachinează ea. Pentru un zâmbet e nevoie să-ţi arăţi dinţii.

Zâmbesc larg şi ea face fotografii. De obicei nu-i permit nimănui să mă fotografieze. Dacă sfârşesc prin a ajunge pe internet sau în vreun ziar, aş putea fi găsit cu mult mai multă uşurinţă. În cele două dăţi când s-a întâmplat, Henri a fost furios, a reuşit să pună mâna pe poze şi le-a distrus. Dacă ar şti că fac asta acum, aş încurca-o urât de tot. Însă nu mă pot abţine – fata e atât de frumoasă, atât de fascinantă. În timp ce mă fotografiază, un câine vine spre mine în fugă. E un copoi cu urechile cafenii atârnând, cu labele şi pieptul albe şi cu restul trupului zvelt de culoare neagră. E slab şi murdar, pare să fie vagabond. Se freacă de picioarele mele, chelălăie, încearcă să-mi atragă atenţia. Fata e de părere că e drăguţ şi mă pune să îngenunchez, vrea să ne fotografieze împreună. Animalul pleacă la prima tentativă. Se îndepărtează tot mai mult la fiecare nouă încercare. Ea renunţă în cele din urmă şi-mi mai face mie câteva poze. Câinele se aşază la vreo zece metri distanţă şi se uită la noi.

– Îl ştii pe căţelul ăsta? mă întreabă ea.

– Nu l-am mai văzut niciodată până acum.

– Te place, cu siguranţă. Eşti John, nu-i aşa?

Îmi întinde mâna.

– Da, răspund. De unde ştii?

– Sunt Sarah Hart. Mama e agentul vostru imobiliar. Mi-a spus c-o să vii probabil la şcoală începând de azi şi că ar trebui să mă uit după tine. Eşti singurul elev nou care-şi putea face apariţia.

Râd.

– Da, am cunoscut-o pe mama ta. A fost foarte amabilă.

– Ai de gând să-mi strângi mâna?

Continuă să mi-o întindă. Zâmbesc şi i-o iau, şi e, literalmente, cea mai plăcută senzaţie pe care-am avut-o vreodată.

– Uau, face ea.

– Ce e?

– Mâna ta pare fierbinte. Cu-adevărat fierbinte, ca şi cum ai avea febră, sau cam aşa ceva.

– Nu cred că am.

Ea îmi dă drumul.

– Poate ai pur şi simplu sânge mai cald.

– Da, poate.

Se aude sunetul îndepărtat al unui clopoţel şi Sarah mă lămureşte că e o avertizare. Avem la dispoziţie cinci minute ca să intrăm în clase. Ne spunem la revedere şi o privesc îndepărtându-se. O clipă mai târziu, ceva mă loveşte peste umăr, din spate. Mă întorc şi pe lângă mine trec în grabă câţiva fotbalişti, cu toţii în jachete cu monograma şcolii. Unul mă priveşte cu răutate şi îmi dau seama că m-a lovit cu geanta din spate. Mă îndoiesc c-a fost un accident şi mă iau după ei. Ştiu că n-o să fac nimic, deşi aş putea. Pur şi simplu nu-mi plac bătăuşii. În timp ce îi urmăresc, puştiul cu tricou NASA merge alături de mine.

– Se vede că eşti nou, aşa c-o să te pun la curent, zice el.

– Cu ce? îl întreb.

– Ăsta e Mark James. Pe-aici e considerat cineva. Taică-său e şeriful oraşului şi el e vedeta echipei de fotbal. A ieşit o vreme cu Sarah, când era majoretă, dar ea nu se mai ţine de aşa ceva şi i-a dat papucii. El n-a reuşit să treacă peste asta. În locul tău, aş sta deoparte.

– Mulţumesc.

Puştiul se îndepărtează în grabă. Eu găsesc drumul către biroul directorului, ca să mă înscriu la cursuri şi să le pot începe. Mă întorc şi mă uit după câine, să văd dacă mai e pe-acolo. Este, mă priveşte din acelaşi loc.

Directorul se numeşte Harris. E gras şi aproape chel, cu excepţia câtorva fire lungi de păr din spate şi de pe tâmple. Pântecul îi trece peste curea. Are ochii mici, ca nişte mărgele, aşezaţi prea aproape unul de altul. Îmi zâmbeşte larg din spatele biroului, şi zâmbetul pare să-i înghită ochii.

– Vasăzică eşti în anul doi şi vii din Santa Fe? mă întreabă el.

Dau din cap şi spun da, deşi n-am ajuns niciodată nu doar în Santa Fe, ci nici măcar în New Mexico. E o minciună, pur şi simplu ca să mi se piardă urma.

– Asta explică de ce eşti bronzat. Ce te-aduce în Ohio?

– Profesia tatei.

Henri nu e tatăl meu, dar spun întotdeauna că e, ca să înlătur suspiciunile. De fapt e protectorul meu, sau mai degrabă ceea ce se înţelege pe Pământ printr-un tutore. Lorien avea două tipuri de locuitori, deţinătorii Moştenirilor, sau ai puterilor, acestea fiind extrem de variate, orice între invizibilitate şi citirea gândurilor, între capacitatea de a zbura şi utilizarea unor forţe ale naturii, cum sunt focul, vântul sau fulgerul. Celor care primesc Moştenirile li se spune garzi, iar cei care nu le au se numesc cêpani, sau protectori. Eu fac parte din Garde, Henri e cêpan. Fiecărui garde i se repartizează un cêpan, de la o vârstă foarte fragedă. Cêpanii ne ajută să înţelegem istoria planetei noastre şi să ne dezvoltăm puterile. Cêpan şi Garde – un grup care să conducă planeta şi un altul care s-o apere.

Domnul Harris dă din cap.

– Şi cu ce se ocupă tatăl tău?

– E scriitor. A vrut să locuim într-un oraş mic şi liniştit ca să ducă la bun sfârşit ceea ce-a început, spun eu povestea standard, acoperirea noastră obişnuită.

Domnul Harris dă iarăşi din cap şi îşi mijeşte ochii.

– Pari un tânăr voinic. Intenţionezi să faci sport aici?

– Aş vrea să pot. Sufăr de astm, domnule, răspund, oferindu-i scuza pe care o folosesc de obicei pentru evitarea oricărei situaţii în care mi-aş putea trăda puterea şi rapiditatea.

– Îmi pare rău să aflu asta. Suntem întotdeauna în căutare de sportivi care ar putea intra în echipa de fotbal, zice el, şi aruncă o privire către stelajul fixat de perete, deasupra căruia tronează o cupă obţinută cu un an în urmă, conform datei inscripţionate pe ea. Am câştigat Liga Pioneer, adaugă, radiind de mândrie.

Întinde mâna şi scoate două coli de hârtie din cartoteca aflată în spatele biroului său, apoi mi le înmânează. Prima e orarul meu de elev, cu câteva rubrici libere. A doua e o listă cu disciplinele opţionale. Îmi aleg cursurile, fac completările şi îi înapoiez totul. El îmi face un soi de prezentare, şi mi se pare că vorbeşte ore întregi, trecând în revistă fiecare pagină din ghidul elevului cu lux de amănunte. Se aude un sunet de clopoţel, apoi un altul. Când termină în sfârşit, vrea să ştie dacă am întrebări. Îi spun că nu.

– Excelent. A mai rămas jumătate din ora a doua, şi ai ales astronomia, cu doamna Burton. E o profesoară excepţională, una dintre cele mai bune din şcoala noastră. A câştigat un premiu statal, care i-a fost înmânat chiar de guvernator.

– Extraordinar, comentez eu.

Domnul Harris se chinuie să se elibereze din strânsoarea propriului scaun, apoi părăsim amândoi biroul şi o pornim de-a lungul coridorului. Pantofii lui lovesc cu zgomot podeaua ceruită de curând. Aerul miroase a vopsea proaspătă şi a detergent. Pe pereţi sunt înşiruite dulapuri. Multe sunt acoperite de bannere de susţinere a echipei de fotbal. În toată clădirea nu pot fi mai mult de douăzeci de săli de clasă. Le număr în trecere.

– Am ajuns, spune domnul Harris.

Îmi întinde mâna. Eu i-o scutur.

– Suntem încântaţi să te-avem aici. Îmi place să mă gândesc la noi toţi ca la o familie strâns unită. Îţi urez cu plăcere bun venit în mijlocul ei.

– Vă mulţumesc, răspund.

Domnul Harris deschide uşa şi îşi strecoară capul în clasă. Abia atunci îmi dau seama că sunt oarecum nervos, că mă cuprinde un soi de ameţeală. Îmi tremură piciorul drept; în golul stomacului meu e un roi de fluturi. Nu înţeleg de ce. Cu siguranţă nu fiindcă urmează să intru la prima mea oră de clasă. Am făcut-o de prea multe ori ca să mai simt efectul emoţiilor. Respir adânc şi încerc să scap de toate.

– Îmi cer scuze pentru întrerupere, doamnă Burton. Noul dumneavoastră elev e aici.

– Oh, minunat! Trimiteţi-l înăuntru, spune ea, cu vocea piţigăiată de entuziasm.

Domnul Harris ţine uşa deschisă şi eu trec dincolo de ea. Clasa e un pătrat perfect în care se află vreo douăzeci şi cinci de elevi aşezaţi câte trei în bănci rectangulare, de dimensiunile unei mese de bucătărie. Toţi ochii sunt aţintiţi asupra mea. Le întorc privirea înainte de a mă uita la doamna Burton. Are în jur de şaizeci de ani, poartă un pulover roz, de lână, şi ochelari cu rame roşii, de plastic, prinşi de un lănţişor care-i înconjoară gâtul. Zâmbeşte larg, şi părul ei încărunţit e buclat. Am palmele asudate şi simt că mi-a năvălit sângele în obraji. Sper că nu s-au înroşit. Domnul Harris închide uşa.

– Cum te numeşti? mă întreabă ea.

Fiind atât de neliniştit, sunt cât pe ce să răspund „Daniel Jones“, dar îmi dau seama. Respir adânc şi spun:

– John Smith.

– Excelent! Şi de unde eşti?

– Din Fl…, încep eu, dar mă controlez din nou înainte de a se forma cuvântul. …Santa Fe.

– Clasă, să-l întâmpinăm cu căldură.

Toată lumea bate din palme. Doamna Burton îmi face semn cu capul, invitându-mă să mă aşez pe locul liber din mijlocul încăperii, între alţi doi elevi. Mă simt uşurat fiindcă nu-mi pune mai multe întrebări. Ea se întoarce cu spatele, îndreptându-se spre catedră, iar eu o pornesc pe intervalul dintre bănci, drept către Mark James, care stă la aceeaşi masă cu Sarah Hart. Când trec pe lângă el, întinde piciorul şi-mi pune piedică. Mă dezechilibrez, dar nu cad. Încăperea se umple de chicoteli. Doamna Burton se răsuceşte brusc.

– Ce s-a-ntâmplat? întreabă.

Nu-i răspund, dar mă uit urât la Mark. În fiecare şcoală există unul, un tip dur, un bătăuş, indiferent cum vreţi să-i spuneţi, dar niciunul n-a mai ieşit atât de repede la lumină. Are părul negru, plin de gel şi aranjat cu grijă, astfel încât să curgă în toate direcţiile. Perciunii tunşi perie, cu meticulozitate, i se aştern pe faţă ca o mirişte. Sprâncene stufoase deasupra ochilor negri. După jacheta lui cu monograma şcolii îmi dau seama că e în ultimul an, şi îi văd numele brodat cu litere cursive, aurii, deasupra anului de absolvire. Ne privim în ochi şi din clasă se înalţă un murmur zeflemitor.

Mă uit spre locul meu, aflat la trei bănci distanţă, apoi din nou la Mark. Dacă aş vrea, l-aş putea rupe literalmente în două. Aş putea să-l azvârl în districtul vecin. Dacă ar încerca să fugă cu o maşină, aş putea să alerg mai repede decât ea şi s-o aşez în vârful unui copac. Dar, pe lângă faptul că reacţia ar fi de-a dreptul exagerată, în minte îmi răsună cuvintele lui Henri: „Nu ieşi în evidenţă, nu atrage prea mult atenţia.“ Ştiu că ar trebui să-i ascult sfatul şi să ignor cele petrecute cu câteva clipe în urmă, aşa cum am făcut întotdeauna până acum. La asta suntem buni, ştim să ne pierdem în mediul înconjurător, să trăim în umbră. Dar mă simt uşor debusolat, cuprins de o vagă nelinişte, şi rostesc întrebarea înainte de a avea timp să mă gândesc de două ori:

– Vrei ceva?

Mark îşi fereşte privirea, şi-o roteşte în jurul clasei, se foieşte săltându-se de pe scaun, apoi se uită din nou la mine.

– Despre ce vorbeşti?

– Ţi-ai întins piciorul în afară când am trecut. Şi-ai dat peste mine în curte. M-am gândit că poate vrei ceva.

– Ce se petrece? întreabă doamna Burton, din spatele meu.

O privesc peste umăr.

– Nimic, răspund. Şi mă întorc spre Mark. Ei?

Îşi încleştează mâinile de bancă, dar rămâne tăcut. Ne ţintuim din priviri până când oftează şi se uită în altă parte.

– Aşa mă gândeam şi eu, spun, cu ochii la el, şi îmi continui drumul.

Ceilalţi elevi nu ştiu cum să reacţioneze şi cei mai mulţi mă urmăresc în continuare cu ochii holbaţi în vreme ce îmi ocup locul, între o roşcată cu pistrui şi un tip supraponderal, care mă priveşte cu gura căscată.

Doamna Burton stă în picioare în faţa clasei. Pare uşor confuză, dar trece peste incident şi începe să ne explice de ce au apărut inelele din jurul lui Saturn, ne spune că sunt alcătuite în majoritate din particule de gheaţă şi din praf. După o vreme n-o mai ascult şi mă uit la ceilalţi elevi. Un nou grup de oameni pe care o să-ncerc să-i ţin la distanţă. E întotdeauna o strategie excelentă, interacţionez cu ei atât cât e nevoie ca să rămân misterios fără să par bizar, ieşind în evidenţă. În privinţa asta, azi am avut deja un comportament oribil.

Inspir adânc şi expir încet. Încă mai am fluturi în stomac, încă mai simt un tremur sâcâitor al piciorului. Am senzaţia că mâinile îmi sunt din ce în ce mai calde. Mark James stă cu trei bănci în faţa mea. La un moment dat se răsuceşte şi se uită la mine, apoi şopteşte ceva la urechea lui Sarah. Ea se întoarce. Pare foarte calmă, dar faptul că a fost prietena lui o vreme şi acum stau în aceeaşi bancă mă miră. Ea îmi adresează un zâmbet cald. Încerc să-i zâmbesc la rândul meu, dar sunt înlemnit. Mark încearcă să-i mai şoptească şi altceva, însă ea scutură din cap şi-l împinge într-o parte. Auzul meu e mult mai fin decât al oamenilor, cu condiţia să-l focalizez, dar surâsul ei m-a tulburat într-o asemenea măsură încât n-o fac. Aş vrea să fi auzit ce i-a spus.

Îmi deschid şi îmi închid palmele. Sunt asudate şi încep să dogorească. O altă respiraţie adâncă. Mi se înceţoşează vederea. Trec cinci minute, apoi zece. Doamna Burton continuă să vorbească, dar nu aud ce spune. Îmi încleştez pumnii cu putere, apoi îi deschid. Moment în care mi se taie răsuflarea. Din palma mea dreaptă emană o uşoară strălucire. Îmi cobor privirea spre ea, consternat, uluit. Câteva secunde mai târziu, strălucirea începe să se amplifice.

Îmi strâng pumnii. La început mă tem că unuia dintre ceilalţi i s-a întâmplat altceva. Dar ce-ar fi putut să i se întâmple? Nu putem fi ucişi decât în ordine. Aşa lucrează vraja. Dar oare asta înseamnă că nu pot păţi altceva? Oare i s-a tăiat cuiva mâna dreaptă? N-am cum s-o aflu. Totuşi, dacă s-ar fi întâmplat ceva, aş fi simţit-o în cicatricele de la glezne. Şi abia apoi înţeleg. Probabil că prima mea Moştenire începe să prindă formă.

Îmi scot telefonul din geantă şi îi trimit lui Henri un mesaj, scriind VNOO, deşi am vrut să tastez VINO. Sunt prea năucit ca să scriu altceva. Îmi strâng pumnii şi mi-i ţin în poală. Îmi ard şi îmi tremură. Îmi deschid palmele. Stânga e de un roşu aprins, dreapta continuă să strălucească. Mă uit la ceasul de pe perete şi văd că ora e aproape pe sfârşite. Dacă pot să ies de aici, o să găsesc o încăpere pustie, de unde să-l sun pe Henri ca să-l întreb ce se petrece. Încep să număr secundele. Şaizeci, cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt. Am senzaţia că în mâini o să-mi explodeze ceva. Mă concentrez asupra numărătorii. Patruzeci, treizeci şi nouă. Acum mă furnică; e ca şi cum mi s-ar înfige ace minuscule în palme. Douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte. Deschid ochii şi mă uit ţintă înainte, focalizându-mi privirea asupra lui Sarah, în speranţa că imaginea ei o să-mi distragă atenţia. Cincisprezece, paisprezece. Mă uit la ea şi asta înrăutăţeşte lucrurile. Acele sunt acum cuie. Cuie care au fost ţinute într-un furnal şi încinse până la roşu. Opt, şapte.

Clopoţelul sună şi mă ridic imediat şi ies din încăpere, trecând în grabă pe lângă ceilalţi elevi. Sunt ameţit, nesigur pe picioare. Îmi continui drumul de-a lungul holului fără să am vreo idee unde mă duc. Am senzaţia că mă urmăreşte cineva. Îmi scot orarul din buzunarul din spate şi mă uit să văd care e numărul dulapului meu. Întâmplarea face să se afle chiar în dreapta mea. Mă opresc şi-mi sprijin fruntea de uşa metalică. Scutur din cap, dându-mi seama că, în graba mea de a părăsi clasa, mi-am uitat acolo geanta, cu telefonul în ea. Şi pe urmă mă împinge cineva.

– Care-i treaba, durule?

Fac câţiva paşi împleticiţi şi mă uit în spate. Mark stă acolo, zâmbindu-mi.

– S-a-ntâmplat ceva? mă întreabă.

– Nu, îi răspund.

Mi se-nvârteşte capul. Am impresia c-o să leşin. Mâinile mi-au luat foc. Indiferent ce s-ar petrece, nu şi-ar fi putut găsi un moment mai nepotrivit. El mă împinge din nou.

– Nu mai eşti chiar atât de dur când nu-s profesori prin preajmă, nu-i aşa?

Sunt prea dezechilibrat ca să-mi mai pot păstra poziţia verticală, mă împiedic de propriile mele picioare şi mă prăbuşesc. Sarah trece în faţa lui Mark.

– Lasă-l în pace, îi cere ea.

– Asta n-are nimic de-a face cu tine, ripostează el.

– Cum să nu. Vezi un băiat nou stând de vorbă cu mine şi încerci imediat să-l provoci la bătaie. E numai unul dintre motivele pentru care nu mai suntem împreună.

Dau să mă ridic. Sarah întinde mâna să m-ajute, dar durerea din palmele mele răbufneşte imediat ce mă atinge şi mă simt de parcă un trăsnet mi-ar străbate capul. Fac stânga-mprejur şi mă îndepărtez în grabă, în direcţia opusă sălii de astronomie. Ştiu că toată lumea o să mă creadă laş fiindcă o iau la fugă, dar simt că sunt gata să leşin. O să-i mulţumesc mai târziu lui Sarah şi tot atunci o să mă socotesc cu Mark. Acum trebuie să găsesc o încăpere cu zăvor la uşă.

Ajung în capătul coridorului, în locul în care se intersectează cu holul de la intrarea principală. Mă duc cu gândul înapoi, la prezentarea făcută de domnul Harris, care mi-a spus şi unde se află diversele încăperi din şcoală. Dacă nu mă înşală memoria, sala de festivităţi, cea de repetiţii a orchestrei şi sălile pentru cursurile de artă sunt în capătul acestui coridor. Alerg spre ele cât de repede îmi permite starea în care mă aflu. În spate îi aud pe Mark, ţipând la mine, şi pe Sarah, ţipând la el. Deschid prima uşă pe care-o găsesc şi o închid imediat în urma mea. Din fericire are zăvor, îl trag şi pătrunde în locaşul lui cu un pocnet.

Sunt într-o cameră întunecoasă. De suporturile pentru uscare atârnă filme developate. Mă prăbuşesc pe podea. Mi se-nvârteşte capul şi-mi ard mâinile. De când am văzut prima oară lumina, mi-am ţinut pumnii strânşi tot timpul. Acum îmi cobor privirea către ei şi văd că mâna dreaptă continuă să-mi strălucească, pulsând. Încep să intru în panică.

Stau pe podea, cu transpiraţia scurgându-mi-se în ochi, usturătoare. Mâinile mele sunt pradă unei dureri cumplite. Ştiam că e timpul să-mi aştept Moştenirile, dar habar n-aveam că pot însemna şi aşa ceva. Îmi deschid palmele şi văd că dreapta străluceşte puternic, iar zona luminoasă începe să se concentreze. Stânga are licăr palid, iar senzaţia de arsură e aproape insuportabilă. Aş vrea să fi fost Henri aici. Sper că e pe drum.

Închid ochii şi îmi încrucişez braţele în jurul trupului. Mă legăn înainte şi înapoi pe podea şi în mine totul e durere. Nu ştiu cât timp a trecut. Un minut? Zece minute? Sunetul clopoţelului anunţă începerea orei următoare. Aud voci afară. Uşa se clatină de vreo două ori, dar e încuiată şi nimeni n-o poate deschide. Continui pur şi simplu să mă legăn, cu ochii strâns închişi. Mai multe bătăi în uşă. Voci înăbuşite, pe care nu le înţeleg. Deschid ochii şi văd că strălucirea mâinilor mele luminează toată încăperea. Strâng pumnii, încercând să opresc lumina, dar îmi trece printre degete. Pe urmă uşa începe într-adevăr să se zgâlţâie. Ce-or să creadă despre lumina din mâinile mele? N-am cum s-o ascund. Ce explicaţie aş putea să le dau?

– John? Deschide uşa – sunt eu, spune o voce.

Mă simt uşurat. Vocea lui Henri, singura voce din lume pe care-mi doresc s-o aud.

5

Mă târăsc către uşă şi o descui. Se roteşte în balamale şi se deschide. Henri e plin de pământ, poartă haine de grădinărit, ca şi cum ar fi lucrat în curte. Sunt atât de fericit că-l văd, încât mă simt îmboldit să sar în sus şi să-l cuprind în braţe, şi chiar încerc s-o fac, dar sunt prea ameţit şi cad din nou pe podea.

– E totul OK acolo? întreabă domnul Harris, care stă în spatele lui Henri.

– Totul e în ordine. Acordaţi-ne un minut, vă rog, răspunde protectorul meu.

– E cazul să chem o ambulanţă?

– Nu!

Uşa se închide. Henri se uită la mâinile mele. Lumina din dreapta străluceşte cu putere, însă stânga pâlpâie uşor, ca şi cum s-ar strădui să capete încredere în ea însăşi. Henri zâmbeşte larg, cu faţa radiindu-i ca un far.

– Ah, mulţumesc Lorien, oftează el, şi scoate o pereche de mănuşi de grădinărit din buzunarul din spate. Ce noroc chior că lucram în curte. Pune-ţi astea.

O fac, şi mănuşile ascund în totalitate lumina. Domnul Harris deschide uşa şi îşi strecoară capul înăuntru.

– Domnule Smith? E totul OK?

– Da, totul e perfect. Acordaţi-ne doar treizeci de secunde, spune Henri, apoi se uită din nou la mine. Directorul tău e băgăcios.

Inspir adânc şi expir.

– Îmi dau seama ce se petrece, dar de ce asta?

– E prima ta Moştenire.

– Ştiu, dar de ce apar luminile?

– Stăm de vorbă în camionetă. Poţi să mergi?

– Cred că da.

Mă ajută să mă ridic. Sunt nesigur pe picioare şi încă mai tremur. Mă agăţ de antebraţul lui, în căutarea unui sprijin.

– Trebuie să-mi iau geanta înainte de a pleca, spun.

– Unde e?

– Am lăsat-o în clasă.

– Care e numărul sălii?

– Şaptesprezece.

– Te duc în camionetă şi mă-ntorc după ea.

Îmi pun braţul drept în jurul umerilor lui. El îmi susţine greutatea cuprinzându-mi talia cu braţul stâng. Deşi a sunat şi al doilea clopoţel, tot se mai aud voci pe coridor.

– Trebuie să mergi cât mai drept şi cât mai firesc cu putinţă.

Trag adânc aer în piept. Mă străduiesc să-mi adun ultimele fărâme de putere care mi-au mai rămas ca să fac faţă lungului drum până la ieşirea din şcoală.

– Hai s-o luăm din loc, spun.

Îmi şterg transpiraţia de pe frunte şi îl urmez pe Henri afară din camera obscură. Domnul Harris e tot pe culoar.

– N-a fost decât o criză urâtă de astm, îi explică Henri, şi trecem pe lângă el.

Vreo douăzeci de elevi sunt încă pe coridor şi cei mai mulţi au aparate de fotografiat atârnate de gât, aşteaptă să intre în camera obscură pentru cursul de fotografie. Din fericire, Sarah nu e printre ei. Păşesc cu toată fermitatea de care mă simt în stare, un picior în faţa celuilalt. Ieşirea din şcoală e la o sută de metri distanţă. Ceea ce înseamnă o mulţime de paşi. Lumea şuşoteşte.

– Ce tip ciudat.

– Măcar învaţă în şcoala noastră?

– Sper că da, e drăguţ.

– Ce credeţi că făcea în camera obscură de e atât de roşu la faţă? aud pe cineva întrebând, şi toţi ceilalţi râd.

Exact aşa cum ne putem concentra auzul, putem şi să-l anihilăm, ceea ce e de folos când vrei să te concentrezi în mijlocul zarvei şi al confuziei. Prin urmare exclud zgomotul şi îl urmez îndeaproape pe Henri. Simt fiecare pas de parcă aş face zece, dar ajung într-un târziu la uşă. El mi-o ţine deschisă şi încerc să merg de unul singur până la camioneta parcată în faţă. Pentru ultimii douăzeci de paşi, îmi pun din nou braţul în jurul umerilor lui. Îmi deschide portiera şi mă grăbesc să urc.

– Ai spus şaptesprezece?

– Da.

– Trebuia s-o ţii cu tine. E genul de scăpare măruntă care atrage după sine greşeli grave. Nu ne putem permite niciuna.

– Ştiu. Îmi pare rău.

El închide portiera şi se întoarce în clădire. Eu mă cocoşez în scaun şi mă străduiesc să-mi încetinesc respiraţia. Încă-mi mai simt transpiraţia pe frunte. Mă îndrept şi las în jos apărătoarea de soare, ca să mă uit în oglindă. Am faţa mai roşie decât credeam şi ochii uşor umeziţi. Dar zâmbesc, în ciuda durerii şi a extenuării. În sfârşit, îmi spun. După ani de aşteptare, după anii în care singura mea apărare împotriva mogadorienilor au fost inteligenţa şi secretul, a sosit prima mea Moştenire. Henri iese din şcoală aducându-mi geanta. Ocoleşte camioneta, deschide portiera şi mi-o aruncă pe banchetă.

– Mulţumesc, îi spun.

– Nicio problemă.

După ce ieşim din parcare, îmi scot mănuşile şi mă uit la mâinile mele. Lumina din palma dreaptă dă să se concentreze într-un fascicul ca de lanternă, numai că e mai strălucitor. Arsura începe să se domolească. Stânga continuă să-mi pâlpâie uşor.

– Ar trebui să ţii alea în mâini până ajungem acasă, zice Henri.

Îmi pun din nou mănuşile şi mă uit la el. Zâmbeşte cu mândrie.

– A fost o aşteptare rahat de lungă, îmi spune.

– Cum? îl întreb.

El mă studiază.

– O aşteptare rahat de lungă, repetă. Pentru Moştenirile tale.

Râd. Înjurăturile nu se numără printre acele lucruri de pe Pământ în care a ajuns să exceleze.

– O aşteptare al naibii de lungă, îl corectez.

– Da, asta am spus şi eu.

Virează, intrând pe drumul către casa noastră.

– Şi ce urmează? Înseamnă c-o să pot trage cu raze laser din palme sau ce?

El rânjeşte.

– E frumos să te gândeşti la asta, dar nu e aşa.

– Şi atunci ce-o să fac cu lumina? O să trimit flash-uri în ochi când o să fiu hăituit? E menită să-i facă să tremure de frica mea, ori ceva asemănător?

– Ai răbdare, îmi cere el. Încă nu e de aşteptat să înţelegi. S-ajungem mai întâi acasă.

Pe urmă îmi amintesc ceva care aproape mă face să sar de pe banchetă.

– Înseamnă c-o să deschidem în sfârşit Cufărul?

Henri dă din cap şi zâmbeşte.

– Foarte curând.

– La naiba, da!

Cufărul din lemn cu sculpturi alambicate m-a obsedat toată viaţa. E o ladă aparent fragilă, cu simbolul Loric în lateral, al cărei secret Henri îl păstrează cu străşnicie. Nu mi-a spus niciodată ce e înăuntru şi e imposibil s-o deschizi, o ştiu foarte bine, fiindcă am încercat de mai multe ori decât pot număra, fără să fi reuşit vreodată. E închisă cu un lacăt fără nicio broască vizibilă.

Când ajungem acasă îmi dau seama cu ce s-a ocupat Henri. Cele trei scaune de pe veranda din faţă au dispărut şi toate ferestrele sunt deschise. În interior, au fost luate cearşafurile de pe mobilă şi o parte dintre suprafeţe au fost şterse, sunt curate. Îmi pun geanta pe masa din camera de zi şi o deschid. Mă străbate un val de frustrare.

– Nemernicul, spun.

– Ce?

– Telefonul meu a dispărut.

– Unde e?

– În dimineaţa asta am avut un mic conflict cu un băiat pe nume Mark James. Probabil mi l-a luat el.

– John, ai stat la şcoală o oră şi jumătate. Cum naiba ai reuşit să ai deja un conflict? Ar trebui să ştii mai bine cum să te porţi.

– E un liceu. Eu sunt un elev nou. E simplu.

Henri îşi scoate telefonul din buzunar şi formează numărul meu. Pe urmă îi trânteşte zgomotos clapeta.

– E închis, spune.

– Bineînţeles.

Se holbează la mine.

– Ce s-a-ntâmplat? mă întreabă cu o voce pe care i-o recunosc, vocea din momentele în care se gândeşte la o nouă mutare.

– Nimic. Doar o ceartă stupidă. Probabil l-am scăpat pe podea când am vrut să-l pun în geantă, spun, deşi ştiu că nu e aşa. N-am avut mintea tocmai limpede. Probabil mă aşteaptă la obiecte pierdute.

El îşi roteşte privirea în jurul încăperii şi oftează.

– Ţi-a văzut cineva mâinile?

Mă uit la el. Ochii îi sunt înroşiţi, încă şi mai injectaţi decât erau când m-a lăsat la şcoală. Are părul răvăşit şi o privire pleoştită, de parcă ar fi gata să se prăbuşească în orice clipă, răpus de oboseală. N-a mai dormit din Florida, de acum două zile. Nu-mi dau seama cum de mai stă încă în picioare.

– Nu mi le-a văzut nimeni.

– Ai stat la şcoală o oră şi jumătate. Ţi s-a format prima Moştenire, ai fost gata să te iei la bătaie şi ţi-ai uitat geanta în clasă. Nu prea seamănă a integrare în mediu.

– N-a fost nimic. Cu siguranţă nimic destul de important ca să ne mutăm în Idaho, sau în Kansas, sau oriunde naiba o să se afle noua noastră locuinţă.

Henri îşi îngustează ochii, cântărind faptele la care abia a fost martor şi încercând să decidă dacă se justifica sau nu plecarea.

– Nu e momentul potrivit să fii neglijent, îmi spune.

– Conflicte de genul ăsta apar în toate şcolile, în fiecare zi. Îţi garantez că nu ne vor da de urmă fiindcă un bătăuş s-a certat cu un elev nou.

– Mâinile noului elev nu sunt luminoase în toate şcolile.

Oftez.

– Henri, arăţi de parc-ai fi pe moarte. Trage un pui de somn. Putem lua o hotărâre după ce dormi puţin.

– Avem multe de vorbit.

– Nu te-am mai văzut niciodată atât de obosit. Dormi câteva ore. O să stăm după aceea de vorbă.

El dă din cap.

– Probabil că un pui de somn o să-mi facă bine.

Henri se duce în dormitorul lui şi închide uşa. Eu ies din casă şi mă plimb o vreme în jurul curţii. Soarele e în spatele copacilor şi suflă un vânt rece. Încă mai port mănuşile. Le scot şi mi le îndes în buzunarul din spate. Mâinile mele arată la fel ca mai înainte. Ca să fiu sincer, numai o jumătate din mine e încântată fiindcă mi-a apărut în sfârşit prima Moştenire, după atâţia ani în care am aşteptat-o cu nerăbdare. Cealaltă jumătate e zdrobită. Mutările noastre continue m-au extenuat şi de-acum o să-mi fie imposibil să mă integrez sau să stau într-un singur loc, pentru orice perioadă de timp. O să-mi fie imposibil să-mi fac prieteni sau să am senzaţia că mă aflu în locul potrivit. M-am săturat de nume false şi de minciuni. M-am săturat să mă tot uit peste umăr în căutarea unor eventuali urmăritori.

Îmi duc mâna în jos şi îmi pipăi cele trei cicatrice de pe glezna dreaptă. Trei cercuri, reprezentând tot atâţia morţi. Suntem legaţi unul de altul prin mai mult decât simpla apartenenţă la aceeaşi specie. Ating cicatricele şi încerc să-mi imaginez cine erau, dacă erau băieţi sau fete, unde locuiau, câţi ani aveau când au murit. Încerc să-mi aduc aminte de ceilalţi copii care au fost cu mine pe navă şi să îi dau fiecăruia un număr. Mă gândesc cum ar fi să-i întâlnesc, să-mi petrec vremea împreună cu ei. Cum ar fi viaţa dacă ne-am mai afla încă pe Lorien. Cum ar fi dacă soarta întregii noastre specii n-ar depinde de numai câţiva dintre noi. Cum ar fi dacă n-am fi cu toţii în pericol să murim de mâna duşmanilor noştri.

E înspăimântător să ştiu că eu sunt următorul. Dar le-am luat-o înainte mutându-ne întruna, fugind. Deşi m-am săturat de asta, ştiu că e singurul motiv pentru care încă mai suntem în viaţă. Dacă ne oprim, ne vor găsi. Iar acum, când eu sunt cel care urmează, şi-au înteţit cu siguranţă cercetările. Ştiu şi ei, fără nicio îndoială, că am început să ne dobândim Moştenirile, devenind mai puternici.

Şi pe urmă mai e şi a doua gleznă, şi cicatricea de acolo, apărută când s-a rostit asupra noastră vraja Lorică, în acele clipe preţioase dinaintea plecării de pe Lorien. E stigmatul care îl leagă pe fiecare dintre noi de toţi ceilalţi.

6

Intru în casă şi mă întind pe salteaua goală din camera mea. Evenimentele dimineţii m-au obosit şi îmi las ochii să se închidă. Când îi redeschid, soarele s-a ridicat deasupra vârfurilor copacilor. Ies din dormitor. Henri e aşezat la masa din bucătărie, cu laptopul pornit, şi ştiu că trece în revistă ştirile, aşa cum o face întotdeauna, căutând informaţii sau articole care ne-ar putea indica unde se află ceilalţi.

– Ai dormit? îl întreb.

– Nu prea mult. Acum avem internet şi nu mai citisem ştirile de la plecarea din Florida. Asta mă rodea.

– Ceva demn de reţinut?

El ridică din umeri.

– Un copil de paisprezece ani din Africa a căzut de la o fereastră aflată la etajul trei şi a plecat fără nicio zgârietură. Iar unul din Bangladesh, de cincisprezece ani, pretinde că e Mesia.

Izbucnesc în râs.

– Ştiu că băiatul de cincisprezece ani nu e de-al nostru. Vreo şansă în privinţa celuilalt?

– Nu. Supravieţuirea după o cădere de la etajul trei nu e cine ştie ce ispravă şi, în afară de asta, dacă era unul dintre ai noştri, n-ar fi fost atât de imprudent, asta în primul rând, răspunde el, şi îmi face cu ochiul.

Zâmbesc şi mă aşez în faţa lui. Închide computerul şi îşi pune mâinile pe masă. Ceasul lui arată 11.36. Nu s-a scurs nici măcar o jumătate de zi de când suntem în Ohio şi s-au întâmplat deja atât de multe. Îmi ridic palmele. Lumina a pălit de când m-am uitat ultima oară.

– Ştii ce ai? mă întreabă el.

– Lumini în palme.

Henri chicoteşte.

– Se numeşte Lumen. Cu timpul, o să poţi controla lumina.

– Sper, fiindcă, dacă nu se sting în curând, s-a zis cu acoperirea noastră. Totuşi nu-mi dau încă seama care e şpilul.

– Lumenul înseamnă mai mult decât aceste simple lumini, îţi promit.

– În ce constă restul?

Henri se duce în dormitorul lui şi se întoarce cu o brichetă.

– Cât de multe îţi aduci aminte despre bunicii tăi? mă întreabă. Suntem crescuţi de bunicii noştri. Nu ne vedem prea des părinţii înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani, când avem, la rândul nostru, copii. Speranţa de viaţă a loricilor e de două sute de ani, mult mai îndelungată decât a oamenilor, şi, când se nasc copiii, în perioada cuprinsă între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci de ani, cei care îi cresc sunt bunicii, în vreme ce părinţii îşi cizelează Moştenirile.

– Destul de puţine. De ce?

– Pentru că bunicul tău avea acelaşi har.

– Nu-mi amintesc să-i fi strălucit vreodată mâinile, spun eu.

Henri ridică din umeri.

– Poate n-a avut niciodată motive să-l folosească.

– Minunat, comentez eu. Pare un har excelent, unul pe care nu-l utilizezi niciodată.

El clatină din cap.

– Dă-mi mâna.

Îi întind mâna dreaptă şi el aprinde bricheta, apoi o apropie, astfel încât să-mi atingă vârful unui deget cu flacăra. Îmi retrag mâna cu o smucitură.

– Ce faci?

– Ai încredere în mine, zice el.

Îi întind din nou mâna. El mi-o ia, apoi aprinde iarăşi bricheta. Se uită în ochii mei. Pe urmă zâmbeşte. Îmi cobor privirea şi văd că ţine flacăra peste vârful degetului meu drept. Nu simt nimic. Instinctul mă face să-mi smucesc din nou mâna, eliberând-o. Îmi frec degetul. Nu mi se pare diferit faţă de cum era înainte.

– Ai simţit ceva? mă întreabă.

– Nu.

– Dă-mi din nou mâna. Şi spune-mi când apare vreo senzaţie.

Începe tot cu vârful degetului, apoi îmi plimbă încet flacăra pe dosul mâinii. Mă gâdilă uşor când îmi atinge pielea, atât şi nimic mai mult. Numai când ajunge focul la încheietură încep să simt arsura. Îmi eliberez braţul.

– Au.

– Lumen, spune el. O să devii rezistent la foc şi la căldură. Mâinile tale o fac de la sine, dar va trebui să-ţi antrenezi restul corpului.

Pe faţa mea se lăţeşte un zâmbet.

– Rezistent la foc şi la căldură, repet. Adică n-o să mă mai ard niciodată?

– Da, aşa va fi, în final.

– E uimitor, copleşitor!

– Până la urmă nu e o moştenire chiar atât de rea, nu?

– Nu e rea deloc, încuviinţez eu. Dar cum rămâne cu luminile astea? Se sting vreodată?

– Se vor stinge. Probabil după o noapte de somn bun, când mintea ta o să uite că s-au aprins, mă lămureşte. Dar o vreme va trebui să fii atent, să te fereşti de surescitări. Orice dezechilibru emoţional le poate face să reapară, dacă eşti din cale-afară de agitat, de furios sau de trist.

– Pentru câtă vreme?

– Până când o să-nveţi să le controlezi. Henri închide ochii şi-şi freacă faţa cu palmele. Oricum, o să-ncerc din nou să dorm. Discutăm despre antrenamentul tău peste câteva ore.

După plecarea lui, rămân aşezat la masa din bucătărie, deschizându-mi şi închizându-mi palmele, respirând adânc şi străduindu-mă să ajung la un calm lăuntric desăvârşit, în speranţa că luminile vor păli. Bineînţeles că nu merge.

Locuinţa noastră continuă să arate mizerabil, cu excepţia celor câtorva lucruri puse la punct de Henri cât am fost la şcoală. Îmi dau seama că înclină să opteze pentru plecare, dar nu într-o asemenea măsură încât să nu poată fi convins să rămână. Poate, dacă găseşte casa curată şi toate lucrurile în ordine când se trezeşte, reuşesc să-l îndrept în direcţia corectă.

Încep cu camera mea. Şterg praful, spăl geamurile, mătur podeaua. După ce curăţ totul, arunc cearşafurile, pernele şi păturile pe pat, apoi îmi atârn şi îmi împăturesc hainele. Comoda e veche şi şubredă, dar o umplu şi pun deasupra ei puţinele mele cărţi. Şi camera mea e dintr-odată curată, toate lucrurile mele sunt puse în ordine, acolo unde trebuie.

Mă mut în bucătărie, aşez vasele la locurile lor şi şterg mesele. Asta mă ţine ocupat şi îmi alungă gândurile de la mâinile mele, deşi în timp ce fac curat mă gândesc la Mark James. De când mă ştiu, acum am înfruntat pentru prima oară pe cineva. Mi-am dorit-o întotdeauna, dar n-am făcut-o niciodată, fiindcă am ţinut cont de sfatul lui Henri ca să rămân în umbră. M-am străduit întotdeauna să amân o nouă mutare cât mai mult cu putinţă. Dar azi a fost cu totul altceva. M-am simţit, cumva, foarte satisfăcut fiind înghiontit de cineva căruia i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Şi pe urmă mai e şi povestea cu telefonul meu furat. Bineînţeles că mi-aş putea cumpăra cu uşurinţă unul nou, dar unde-ar mai fi dreptatea în cazul ăsta?

7

Mă trezesc înainte de a suna ceasul. În casă e răcoare şi linişte. Îmi ridic mâinile, scoţându-le de sub pătură. Sunt normale, nicio lumină, nicio strălucire. Cobor cu stângăcie din pat şi intru în camera de zi. Henri e aşezat la masa din bucătărie, citeşte ziarul local şi bea cafea.

– Bună dimineaţa, îmi spune. Cum te simţi?

– Extraordinar.

Îmi umplu un castron cu cereale şi mă aşez în faţa lui.

– Ce-ai de gând să faci azi? îl întreb.

– Mai ales cumpărături. Nu prea mai avem bani. Mă gândesc să trec pe la bancă, pentru un transfer.

Lorien este (sau era, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile) o planetă bogată în resurse naturale. Printre care se numărau pietrele şi metalele preţioase. Când am plecat, fiecare cêpan a primit câte un sac plin cu diamante, smaralde şi rubine, pe care să le vândă la sosirea pe Pământ. Henri a făcut-o şi a depus banii într-un cont de dincolo de ocean. Habar n-am câţi sunt şi nici nu întreb vreodată. Dar ştiu că avem destui ca să ne-ajungă pentru zece vieţi, dacă nu chiar pentru mai multe. Henri retrage o anumită sumă cam o dată pe an.

– Totuşi, nu ştiu ce să fac, continuă el. N-aş vrea să hoinăresc prea departe, în eventualitatea că se-ntâmplă ceva astăzi.

Fiindcă nu vreau să dau prea mare importanţă celor petrecute ieri, resping ideea cu o fluturare de mână.

– O să mă descurc. Du-te să scoţi banii.

Mă uit pe fereastră. Se ivesc zorile, scăldând totul într-o lumină palidă. Camioneta are geamurile aburite. S-a scurs ceva vreme de când n-am mai trecut printr-o iarnă. N-am nici măcar o singură jachetă şi mai toate puloverele mi-au rămas mici.

– Afară pare să fie frig, spun. Poate-ajungem cât mai curând la cumpărături, să ne luăm haine.

El dă din cap.

– M-am gândit la acelaşi lucru azi-noapte, ăsta e motivul pentru care trebuie să mă duc la bancă.

– Atunci du-te, îi spun. N-o să se-ntâmple nimic astăzi.

Îmi termin cerealele, arunc vasele murdare în chiuvetă şi mă reped la duş. Zece minute mai târziu, sunt îmbrăcat cu o pereche de blugi şi cu o cămaşă termică de culoare neagră, cu mânecile suflecate. Mă uit în oglindă, apoi în jos, la mâinile mele. Mă simt calm. Şi trebuie să rămân calm.

În drum spre şcoală, Henri îmi întinde o pereche de mănuşi.

– Asigură-te că le ai tot timpul cu tine. Nu se ştie niciodată.

Mi le îndes în buzunarul de la spate.

– N-o să fie nevoie de ele. Mă simt foarte bine.

În faţa şcolii e un şir de autobuze. Henri parchează în lateralul clădirii.

– Nu-mi place că n-ai telefon, zice el. Multe ar putea merge rău.

– Nu-ţi face griji. O să-l recuperez în curând.

El oftează şi clatină din cap.

– Să nu faci vreo prostie. Mă găseşti tot aici la sfârşitul orelor.

– N-o să fac niciuna, spun, şi cobor.

El demarează.

În interior, agitaţia de pe coridoare e în toi, elevii se foiesc pe lângă dulapuri, vorbind şi râzând. Câţiva se uită la mine şi şuşotesc. Nu ştiu dacă din cauza conflictului sau a camerei obscure. S-ar părea că şoaptele se referă la amândouă. În şcolile atât de mici sunt puţine lucruri pe care să nu le afle toată lumea.

După ce ajung la intrarea principală, o iau la dreapta şi îmi găsesc dulapul. E gol. Am la dispoziţie cincisprezece minute înainte de a începe ora de compunere pentru anul doi. Trec pe lângă sala de clasă, ca să mă asigur că ştiu unde e, apoi mă îndrept spre secretariat. Secretara îmi zâmbeşte când intru.

– Bună, o salut eu. Mi-am pierdut ieri telefonul şi mă întrebam dacă nu cumva l-a predat cineva la obiecte găsite.

Ea clatină din cap.

– Nu, mă tem că n-a fost adus niciun telefon.

– Mulţumesc, îi spun.

Afară, pe coridoare, nu văd nici urmă de Mark. Îmi aleg o direcţie şi mă pun în mişcare. Lumea continuă să se holbeze la mine şi să şuşotească, dar nu mă deranjează. Îl zăresc la cincisprezece metri în faţa mea. Mă înfior, străbătut brusc de un val de adrenalină. Îmi cobor privirea către mâini. Arată normal. Mă tem că se va declanşa lumina, şi tocmai îngrijorarea asta ar putea s-o aprindă.

Mark se sprijină de un dulap, cu braţele încrucişate, în mijlocul unui grup, cinci băieţi şi două fete, cu toţii vorbind şi râzând. Sarah stă pe pervazul unei ferestre, la nici cinci metri distanţă. Şi azi e strălucitoare, cu părul ei blond strâns într-o coadă de cal, îmbrăcată cu o fustă şi cu un pulover gri. Citeşte o carte, dar îşi ridică ochii când mă îndrept spre ei.

Mă opresc chiar lângă grup, îl fixez pe Mark cu privirea şi aştept. El mă observă după vreo cinci secunde.

– Ce vrei? mă întreabă.

– Ştii ce vreau.

Rămânem ochi în ochi. Numărul elevilor din jurul nostru ajunge la zece, apoi se strâng douăzeci. Sarah se ridică şi vine până la marginea grupului. Mark poartă jacheta lui cu monogramă şi are părul negru aranjat cu grijă, ca să lase impresia că s-a îmbrăcat în grabă după ce s-a dat jos din pat.

Se desprinde de dulap şi se apropie de mine. Se opreşte la numai câţiva centimetri. Piepturile aproape că ni se ating şi mirosul lui puternic de colonie îmi umple nările. Probabil că are un metru optzeci şi opt, cu vreo cinci centimetri mai mult decât mine. Avem aceeaşi constituţie. Ştie prea puţin despre ceea ce se află înăuntrul meu, dar îi lipseşte lui. Sunt mai rapid şi mult mai puternic. Gândul ăsta îmi aduce pe buze un zâmbet plin de încredere.

– Crezi că azi o să stai ceva mai mult la şcoală? Sau o să fugi din nou, cu coada-ntre picioare?

Chicotelile se răspândesc în grup.

– Cred că rămâne de văzut, nu-i aşa?

– Da, rămâne de văzut, zice el, şi vine încă şi mai aproape.

– Îmi vreau telefonul înapoi, îi spun.

– Telefonul tău nu e la mine.

Îl privesc clătinând din cap.

– Te-au văzut două persoane când l-ai luat.

E o minciună, dar, după felul în care i se încreţesc sprâncenele, îmi dau seama că presupunerea mea e corectă.

– Da, şi dacă l-am luat eu? Ce-o să faci?

Probabil că în jurul nostru sunt acum treizeci de elevi. Nu mă îndoiesc că, la zece minute după începerea primului curs, toată şcoala o să afle ce s-a-ntâmplat.

– Ai fost avertizat, spun. Te las până la sfârşitul orelor.

Îi întorc spatele şi plec.

– Sau ce? strigă el în urma mea.

Îl ignor. Lasă-l să se gândească la răspuns. Am avut tot timpul pumnii strânşi şi îmi dau seama că am confundat nervii cu adrenalina. De ce-am fost atât de nervos? Din cauza imprevizibilităţii? Fiindcă am înfruntat pe cineva pentru prima oară? Fiindcă e posibil să-mi apară strălucirea din palme? Probabil din toate cele trei motive.

Mă duc la toaletă, intru într-o cabină liberă şi încui uşa. Îmi deschid pumnii. O uşoară strălucire în mâna dreaptă. Închid ochii şi oftez, concentrându-mă ca să respir cât mai rar. Un minut mai târziu, strălucirea e tot acolo. Scutur din cap. N-aş fi crezut că Moştenirea e atât de sensibilă. Rămân în cabină. Transpiraţia îmi acoperă fruntea într-un strat subţire; ambele mâini îmi sunt calde, dar, din fericire, stânga arată încă normal. Elevii se perindă prin toaletă, intrând şi ieşind, iar eu rămân în cabină, în aşteptare. Lumina din palmă persistă. În cele din urmă sună clopoţelul, anunţând prima oră, şi toaleta se goleşte.

Clatin din cap cu dezgust şi accept inevitabilul. N-am telefon şi Henri e în drum spre bancă. Sunt singur cu prostia mea şi nu pot da vina pe nimeni, nimeni în afară de mine. Îmi scot mănuşile din buzunarul din spate şi mi le pun. Mănuşi de piele, pentru grădinărit. N-aş putea să arăt mai stupid nici dacă aş purta pantofi de clovn şi pantaloni galbeni. S-a zis cu încadrarea în mediu. Îmi dau seama că trebuie să pun punct poveştii cu Mark. El câştigă. Poate păstra telefonul; eu şi Henri o să cumpărăm unul nou deseară.

Ies din toaletă şi merg pe coridorul pustiu către sala mea de clasă. Când intru, toată lumea se holbează la mine, apoi la mănuşi. N-are rost să-ncerc să le ascund. Arăt ca un idiot. Sunt extraterestru, am puteri extraordinare, cărora li se vor adăuga şi altele, pot face lucruri la care niciun om n-a visat vreodată, dar arăt totuşi ca un idiot.

Stau în mijlocul încăperii. Nimeni nu-mi vorbeşte şi sunt prea agitat ca s-aud ce spune profesorul. Când sună clopoţelul, îmi adun lucrurile şi le arunc în geanta pe care mi-o atârn apoi pe umăr. Încă mai port mănuşile. Când ies din clasă ridic marginea celei din dreapta şi arunc o privire în palmă. Continuă să strălucească.

Ies pe coridor cu paşi uniformi. Respir rar. Încerc să-mi golesc mintea, dar nu reuşesc. Când intru în clasă, Mark e aşezat în acelaşi loc ca ieri, cu Sarah alături. Mă priveşte dispreţuitor. Se străduieşte atât de mult s-o facă pe grozavul, încât nu-mi observă mănuşile.

– Care-i treaba, fugarule? Am auzit că echipa de-alergători de cursă lungă e-n căutare de noi membri.

– Nu fi bădăran, îi spune Sarah.

O privesc în trecere, mă uit în ochii ei albaştri care mă fac timid şi foarte conştient de mine însumi, ochii care îmi aduc sângele în obraji. Locul meu din ziua precedentă e ocupat, aşa că mă îndrept spre partea din spate a clasei. Sala se umple şi puştiul de ieri, cel care m-a avertizat în privinţa lui Mark, stă lângă mine. Poartă un alt tricou negru cu sigla NASA în mijloc, pantaloni de uniformă militară şi o pereche de adidaşi Nike. Are păr ciufulit, de culoarea nisipului, şi ochii lui căprui par mai mari din cauza ochelarilor. Scoate un blocnotes plin cu hărţi ale constelaţiilor şi ale planetelor. Se holbează la mine fără să se ferească.

– Ce mai faci? îl întreb.

El ridică din umeri.

– De ce porţi mănuşi?

Deschid gura, gata să-i răspund, dar doamna Burton începe lecţia. Tipul de lângă mine îşi petrece aproape toată ora făcând desene ce par să reprezinte viziunea lui asupra felului în care arată marţienii. Trupuri de dimensiuni reduse; capete mari, mâini şi ochi. Imaginea stereotipă pe care-o vedem de obicei în filme. Sub fiecare desen îşi scrie numele cu litere mărunte: SAM GOODE. Îşi dă seama că mă uit şi îmi întorc ochii în altă parte.

În timp ce doamna Burton ne ţine o prelegere despre cei şaizeci şi unu de sateliţi ai lui Saturn, mă uit la ceafa lui Mark. Stă aplecat peste bancă, scriind. Pe urmă îşi îndreaptă spatele şi îi întinde un bileţel lui Sarah. Ea i-l înapoiază fără să-l citească. Gestul mă face să zâmbesc. Doamna Burton stinge luminile şi ne proiectează un film. Planetele care se rotesc pe ecranul din faţa clasei mă duc cu gândul la Lorien. E una dintre cele optsprezece planete din univers care pot susţine viaţa. Pământul e o alta. Iar alta e, din nefericire, Mogadore.

Lorien. Închid ochii şi mă las purtat de amintiri. Lorien e o planetă bătrână, mult mai bătrână decât Pământul. Şi a avut toate problemele pe care le are Pământul acum – poluarea, suprapopularea, încălzirea globală, insuficienţa hranei. La un moment dat, acum douăzeci şi cinci de mii de ani, a început să moară. Asta se întâmpla cu mult înainte de a învăţa să călătorim prin univers, şi oamenii de pe Lorien au fost nevoiţi să găsească o soluţie ca să poată supravieţui. Au acţionat încet, dar sigur, creând un comitet care să se asigure că planeta avea să continue să susţină viaţa din propriile resurse, şi asta ca urmare a schimbării stilului de viaţă, eliminând orice era dăunător – armele şi bombele, substanţele chimice nocive, poluanţii – şi, în timp, tot ce se deteriorase a început să se refacă. Mulţumită beneficiilor evoluţiei, în decursul miilor de ani, o anumită parte a populaţiei – numită Garde – a dobândit o serie de puteri pentru a proteja planeta, pentru a-i veni în ajutor. Aşa i-a răsplătit Lorien pe strămoşii mei pentru prevederea şi pentru respectul lor.

Doamna Burton aprinde luminile. Deschid ochii şi mă uit la ceas. Ora e pe sfârşite. Mă simt din nou calm şi am uitat cu desăvârşire de mâinile mele. Respir adânc şi salt cu un bobârnac marginea mănuşii drepte. Lumina a dispărut! Zâmbesc şi mi le scot pe amândouă. Înapoi la normalitate. Azi mai am încă şase ore. Trebuie să rămân liniştit în tot acest timp.

Prima jumătate a zilei trece fără incidente. Îmi păstrez calmul şi, pe deasupra, nu-l mai întâlnesc deloc pe Mark. La masa de prânz, îmi umplu tava cu alimentele esenţiale, apoi găsesc o masă liberă în partea din spate a încăperii. Când am ajuns la jumătatea unei felii de pizza, Sam Goode, băiatul de la ora de astronomie, se aşază în faţa mea.

– E adevărat c-o să te baţi cu Mark după ore? mă întreabă.

Scutur din cap.

– Nu.

– Aşa vorbeşte lumea.

– Se înşală.

El ridică din umeri şi continuă să mănânce. Un minut mai târziu, îmi pune altă întrebare:

– Unde ţi-au dispărut mănuşile?

– Le-am scos. Nu mai am mâinile reci.

El deschide gura să-mi răspundă, dar o chiftea imensă, care nu mă îndoiesc că m-a avut drept ţintă, apare de nicăieri şi-l pocneşte în ceafă. Părul şi umerii i se umplu de bucăţele de carne şi de sos de spaghete. O parte m-a împroşcat pe mine. În timp ce încep să mă curăţ, prin aer zboară o a doua chiftea, care mă nimereşte în pometele obrazului. Sala se umple de ooh-uri.

Mă ridic în picioare şi îmi şterg obrazul cu un şerveţel, cu furia curgându-mi prin vene. În clipa de faţă nu-mi pasă de mâinile mele. N-au decât să strălucească la fel de puternic ca soarele, iar eu şi Henri putem pleca în după-amiaza asta, dacă va fi necesar. Dar nu ignor aşa ceva nici în ruptul capului. Azi-dimineaţă se sfârşise totul… dar lucrurile s-au schimbat acum.

– Nu face asta, spune Sam. Dacă îi înfrunţi nu te mai lasă în pace niciodată.

Mă pun în mişcare. În cantină se lasă liniştea. O sută de perechi de ochi sunt aţintiţi asupra mea. Faţa mi se schimonoseşte când mă încrunt. La masa lui Mark James stau şapte persoane, numai băieţi. La apropierea mea, toţi şapte se ridică în picioare.

– Ai vreo problemă? mă întreabă unul dintre ei.

E mare, bine clădit, ca un înaintaş. Pe obraji şi pe bărbie îi cresc petice de păr roşcat, ca şi cum ar încerca să-şi lase barbă. Aşa că faţa lui pare murdară. Poartă o jachetă cu monogramă, ca toţi ceilalţi. Îşi încrucişează braţele şi mi se pune în cale.

– Nu e treaba ta, îi răspund.

– Trebuie să treci prin mine ca s-ajungi la el.

– O s-o fac dacă nu te dai la o parte.

– Nu cred că eşti în stare.

Îmi salt genunchiul, lovindu-l exact între picioare. I se taie răsuflarea şi se îndoaie de mijloc. Sala de mese se umple de icnete.

– Te-am prevenit, îi spun, ocolindu-l şi luând-o drept spre Mark.

În clipa în care ajung lângă el, cineva mă înşfacă din spate. Mă răsucesc cu pumnii strânşi, gata să lovesc, dar în ultimul moment îmi dau seama că e supraveghetorul sălii de mese.

– Ajunge, băieţi.

– Uitaţi-vă ce i-a făcut lui Kevin, domnule Johnson, spune Mark.

Kevin e încă la podea, nemişcat. Are faţa roşie ca sfecla.

– Trimiteţi-l la director!

– Taci din gură, James. La director mergeţi toţi patru. Să nu crezi că nu te-am văzut când ai aruncat chiftelele alea, zice supraveghetorul, apoi se uită la Kevin, care e tot pe jos. Ridică-te.

Sam apare de nicăieri. A încercat să-şi şteargă mizeria din păr şi de pe umeri. Bucăţile mai mari au dispărut, dar sosul n-a făcut decât să se întindă în pete. Nu sunt sigur de ce-a venit. Mă uit în jos, la mâinile mele, gata s-o iau la fugă la cea mai mică licărire, dar, spre surpriza mea, lumina n-a apărut. Oare din cauza urgenţei situaţiei, care mi-a permis s-o abordez fără agitaţia premergătoare? Nu ştiu.

Kevin se ridică şi se uită la mine. E nesigur pe picioare şi încă mai respiră cu greutate. Strânge cu putere umărul tipului de alături ca să-şi păstreze echilibrul.

– O să-ţi primeşti porţia, spune.

– Mă-ndoiesc, îi răspund.

Sunt încă încruntat, încă plin de mâncare. La naiba, nici n-am de gând s-o curăţ.

Intrăm toţi patru la director. Domnul Harris stă la biroul lui, mâncând ceva pregătit la microunde, cu un şerveţel îndesat în gulerul cămăşii.

– Îmi cer scuze că vă deranjez. Am avut un mic incident care a-ntrerupt prânzul. Sunt sigur că aceşti băieţi vor fi încântaţi să vă dea explicaţii, spune supraveghetorul sălii de mese.

Domnul Harris oftează, îşi scoate şerveţelul din cămaşă şi îl aruncă în coşul de hârtii. Îşi împinge mâncarea către marginea biroului cu dosul mâinii.

– Mulţumesc, domnule Johnson.

Domnul Johnson se retrage, închizând uşa biroului în urma lui, iar noi patru ne aşezăm.

– Ei, cine vrea să-nceapă? întreabă directorul, cu iritare în glas.

Eu păstrez tăcerea. Domnul Harris are muşchii maxilarelor încordaţi. Îmi privesc mâinile. Nici acum n-a apărut lumina. Mi le sprijin de blugi, cu palmele în jos, pentru orice eventualitate. După zece secunde de tăcere, începe să vorbească Mark.

– Cineva a aruncat în el cu o chiftea. Crede c-am fost eu, aşa că i-a tras lui Kevin un genunchi în ouă.

– Controlează-ţi limbajul, îi cere domnul Harris, apoi se întoarce spre Kevin. Eşti OK?

Încă roşu la faţă, acesta dă din cap.

– Aşadar, cine-a aruncat chifteaua? mă întreabă directorul.

Tac, încă fierbând, iritat de întreaga scenă. Trag adânc aer în piept şi încerc să mă calmez.

– Nu ştiu, spun.

Furia mea a ajuns pe un nou nivel. Nu vreau să-mi reglez conturile cu Mark prin intermediul domnului Harris, prefer să rezolv situaţia eu însumi, departe de biroul directorului.

Sam mă priveşte surprins. Domnul Harris îşi azvârle braţele în sus, frustrat.

– Atunci de ce naiba sunteţi aici, băieţi?

– Bună întrebare, zice Mark. Noi luam pur şi simplu prânzul.

Sam deschide gura.

– Mark a aruncat-o. L-am văzut, şi eu, şi domnul Johnson.

Mă uit la Sam. Ştiu că n-a văzut nimic, pentru că prima dată stătea cu spatele, iar a doua oară era preocupat să se şteargă. Dar sunt impresionat fiindcă spune asta, fiindcă e de partea mea, deşi ştie că se pune în pericol intrând în conflict cu Mark şi cu prietenii lui. Mark se încruntă la el.

– Haideţi, domnule Harris, îşi pledează apoi cauza. Mâine trebuie să dau interviul la Gazette, iar vineri e meciul. N-am timp să-mi fac griji pentru un rahat ca ăsta. Sunt acuzat de ceva ce n-am făcut. E greu să te concentrezi când se-ntâmplă asemenea căcaturi.

– Ai grijă ce-ţi iese din gură! ţipă domnul Harris.

– E-adevărat.

– Te cred, spune directorul, şi oftează din greu. Se uită la Kevin, care mai face încă eforturi ca să-şi recapete răsuflarea. E nevoie să mergi la cabinetul medical?

– O să-mi revin, zice Kevin.

Domnul Harris dă din cap.

– Voi doi uitaţi de incidentul din sala de mese şi, Mark, tu concentrează-te într-o singură direcţie. Ne străduim de ceva timp s-obţinem articolul ăsta. S-ar putea chiar să ne pună pe prima pagină. Imaginează-ţi, pe prima pagină din Gazette, subliniază el, şi zâmbeşte.

– Mulţumesc, zice Mark. Sunt încântat de asta.

– Bun. Ei, voi doi puteţi pleca.

Cei doi părăsesc biroul şi directorul se uită la Sam cu asprime. El îi susţine privirea.

– Ia zi, Sam. Şi vreau să-mi spui adevărul. L-ai văzut pe Mark aruncând chifteaua?

Ochii lui Sam se îngustează. Dar nu şi-i lasă în jos.

– Da.

Directorul clatină din cap.

– Nu te cred, Sam. Şi, din cauza asta, iată ce-o să facem. Se uită la mine. Prin urmare, a fost aruncată o chiftea…

– Două, se amestecă Sam.

– Ce? întreabă domnul Harris, învăluindu-l într-o altă privire aspră.

– Au fost aruncate două chiftele, nu una.

Directorul dă cu pumnul în birou.

– Cui îi pasă câte-au fost?! John, l-ai atacat pe Kevin. Ochi pentru ochi. Să ne oprim aici. M-ai înţeles?

E roşu la faţă şi-mi dau seama că o discuţie în contradictoriu n-are sens.

– Da, răspund.

– Nu vreau să vă mai văd pe niciunul din voi aici din nou, spune el. Acum puteţi pleca.

Ieşim din birou.

– De ce nu i-ai zis de telefonul tău? mă întreabă Sam.

– Fiindcă puţin îi pasă. Nu vrea decât să se-ntoarcă la prânzul lui. Şi ai grijă, îl sfătuiesc. De-acum înainte eşti pe radarul lui Mark.

După prânz am un curs de gospodărie – nu fiindcă m-ar interesa neapărat arta culinară, ci fiindcă aveam de ales între asta şi cor. Şi, cu toate că am multe puteri şi aptitudini considerate excepţionale pe Pământ, talentul muzical nu se numără printre ele. Aşa că intru şi îmi găsesc un loc. Sala e mică şi, chiar înainte de a suna clopoţelul, îşi face apariţia Sarah, care se aşază lângă mine.

– Sal’, spune ea.

– Sal’.

Sângele îmi năvăleşte în obraji şi mi se crispează umerii. Înşfac un creion şi încep să-l răsucesc în mâna dreaptă, în timp ce stânga îmi îndoaie colţurile blocnotesului. Inima îmi bate cu putere. Te rog, nu-mi lăsa mâinile să strălucească. Trag cu ochiul către palma mea şi răsuflu uşurat fiindcă e încă normală. Fii calm, mă gândesc. Nu e decât o fată.

Sarah mă priveşte. Am senzaţia că tot ce e în mine se transformă în terci. E posibil să fie cea mai frumoasă fată pe care-am văzut-o în toată viaţa mea.

– Îmi pare rău că Mark se poartă cu tine ca un necioplit, zice ea.

Ridic din umeri.

– Nu e vina ta.

– N-aveţi într-adevăr de gând să vă bateţi, nu-i aşa?

– Eu n-o vreau, îi răspund.

Ea dă din cap.

– Uneori e un adevărat bădăran. Încearcă întruna să demonstreze că el e şeful.

– Ăsta e un semn de nesiguranţă, zic eu.

– Nu e nesigur. Doar bădăran.

Bineînţeles că e. Dar nu vreau s-o contrazic pe Sarah. În plus, vorbeşte cu atâta convingere încât aproape încep să-mi pun la îndoială părerea.

Ea se uită la petele de sos de spaghete de pe cămaşa mea, apoi întinde mâna şi-mi ia din păr o bucată de chiftea întărită.

– Mulţumesc, îi spun.

Ea oftează.

– Îmi pare rău că s-a-ntâmplat aşa. Mă priveşte în ochi. Nu suntem împreună, ştii?

– Nu?

Ea scutură din cap. Sunt intrigat fiindcă a ţinut să mă lămurească în privinţa asta. După zece minute de explicaţii despre modul în care se fac clătitele – dintre care nu aud de fapt niciuna –, profesoara, doamna Benshoff, mă repartizează împreună cu Sarah. Ieşim pe uşa din spatele încăperii şi pătrundem în bucătărie, care e de trei ori mai mare decât sala de curs. E împărţită în zece compartimente, dotate cu frigidere, dulapuri, chiuvete, cuptoare. Sarah intră într-unul, înhaţă un şorţ dintr-un sertar şi şi-l pune.

– Vrei să mi-l legi? mă roagă.

Trag prea tare de fundă, şi sunt nevoit s-o fac din nou. Simt sub degete conturul părţii de jos a spatelui ei. După ce termin, îmi pun şi eu şorţul şi încerc să mi-l leg singur.

– Vino aici, prostuţule, spune ea, apoi prinde cordoanele şi mi le leagă.

– Mulţumesc.

Sparg primul ou, dar o fac cu prea multă putere, aşa că n-ajunge nicidecum în castron. Sarah râde. Îmi pune alt ou în mâna pe care mi-o ia într-a ei şi-mi arată cum să-l sparg de marginea vasului. Îşi lasă mâna peste a mea o clipă mai mult decât e necesar.

– Aşa.

Amestecă aluatul, timp în care îi alunecă şuviţe de păr pe obraji. Îmi doresc cu disperare să-ntind mâna să i le dau după ureche, dar n-o fac. Doamna Benshoff intră în bucătăria noastră, verifică în ce măsură am progresat. Deocamdată totul e bine, ceea ce i se datorează lui Sarah, fiindcă eu habar n-am ce trebuie să fac.

– Cum îţi place în Ohio până acum? întreabă ea.

– E OK. Mi-aş fi putut folosi mai bine prima zi petrecută în şcoală.

Ea zâmbeşte.

– Oricum, ce s-a-ntâmplat? Mi-am făcut griji pentru tine.

– M-ai crede dacă ţi-aş spune că sunt extraterestru?

– Taci din gură, face ea, jucăuşă. Ce s-a-ntâmplat în realitate?

Râd.

– Am o formă urâtă de astm. Dintr-un motiv sau altul, ieri am avut o criză, îi răspund, regretând că trebuie s-o mint.

Nu vreau să mă asocieze cu o slăbiciune, şi mai ales nu cu una care nu e reală.

Facem patru clătite. Sarah le pune pe o singură farfurie. Toarnă peste ele o cantitate absurd de mare de sirop de arţar şi îmi întinde o furculiţă. Mă uit la ceilalţi elevi. Cei mai mulţi mănâncă din farfurii separate. Întind mâna şi-mi tai o îmbucătură.

– Nu e rău, spun, mestecând.

Nu mi-e câtuşi de puţin foame, dar o ajut să le mănânce pe toate. Luăm pe rând câte o bucăţică, până ce golim farfuria. Când terminăm, mă doare stomacul. Pe urmă ea spală vasele şi eu le şterg. După ce sună clopoţelul, ieşim din clasă împreună.

– Ştii, pentru un tip din anul doi, nu eşti chiar atât de rău, zice ea, şi îmi dă un ghiont. Nu-mi pasă ce spun ceilalţi.

– Mulţumesc, nici tu nu eşti chiar atât de rea pentru o tipă din… din indiferent ce an ai fi.

– În anul trei.

Facem câţiva paşi în tăcere.

– Până la urmă n-o să te baţi cu Mark la sfârşitul orelor, nu-i aşa?

– Trebuie să-mi iau telefonul înapoi. Şi, în plus, uită-te la mine, spun, arătându-i cămaşa.

Ea ridică din umeri. Mă opresc în faţa dulapului meu. Ea îi priveşte numărul.

– Ei bine, n-ar trebui să vă bateţi, spune.

– Eu nu vreau.

Ea îşi dă ochii peste cap.

– Băieţii şi luptele lor. Oricum, ne vedem mâine.

– O zi frumoasă în continuare, îi urez.

După a noua oră de curs, Istoria americană, mă îndrept spre dulapul meu cu paşi înceţi. Mă gândesc să plec din şcoală pe tăcute, fără să-l caut pe Mark. Dar pe urmă îmi dau seama c-o să fiu etichetat pentru totdeauna drept laş.

Ajung la dulap şi-mi scot din geantă cărţile care nu-mi sunt necesare. Pe urmă rămân pur şi simplu locului şi simt agitaţia care începe să-mi cuprindă tot trupul. Mâinile mele sunt încă normale. Mă gândesc să-mi pun mănuşile, ca măsură de precauţie, dar n-o fac. Respir adânc şi închid uşa dulapului.

– Sal’, aud, şi sunetul vocii mă face să tresar.

E Sarah. Aruncă o privire în spatele ei, apoi se uită din nou la mine.

– Am ceva pentru tine.

– Nu sunt alte clătite, da? Încă mai simt c-o să plesnesc.

Ea râde, un râs nervos.

– Nu sunt clătite. Dar trebuie să-mi promiţi că n-o să te baţi dacă ţi-l dau.

– OK, spun.

Se uită din nou peste umăr, apoi se grăbeşte să-şi ducă mâna la buzunarul din faţă al genţii. Scoate telefonul meu şi mi-l întinde.

– Cum ai făcut rost de ăsta?

Ea dă din umeri.

– Mark ştie?

– Nu. Ai de gând să te porţi în continuare ca un dur? mă întreabă.

– Cred că nu.

– Bun.

– Mulţumesc, îi spun.

Nu-mi vine să cred că a mers atât de departe ca să m-ajute – abia dacă mă cunoaşte. Dar nu mă plâng.

– Cu plăcere, răspunde ea, apoi îmi întoarce spatele şi o porneşte pe coridor cu paşi iuţi.

O privesc până dispare, fără să mă pot împiedica să zâmbesc. Când o iau spre ieşire, Mark James şi opt dintre prietenii lui mă aşteaptă în hol.

– Ei, ei, ei, face el. Până la urmă chiar ai reuşit să rămâi toată ziua, eh?

– Cu siguranţă. Şi uite ce-am găsit, spun, ridicându-mi telefonul şi arătându-i-l.

Îi cade falca. Trec pe lângă el, străbat holul către uşă şi ies din clădire.

8

Henri a parcat exact unde a spus c-o să mă aştepte. Sar în camionetă, încă zâmbind.

– Ai avut o zi bună?

– N-a fost rea. Mi-am recuperat telefonul.

– Niciun conflict?

– Nimic important.

Mă priveşte bănuitor.

– Oare vreau să ştiu ce înseamnă asta?

– Probabil că nu.

– Lumina din palme ţi s-a aprins vreodată?

– Nu, îl mint eu. Ţie cum ţi-a mers?

El parcurge aleea care ocoleşte şcoala.

– Bine. După ce te-am lăsat aici, am făcut un drum de o oră şi jumătate până la Columbus.

– De ce te-ai dus la Columbus?

– Acolo sunt bănci mari. N-am vrut să trezesc suspiciuni cerând transferul unei sume de bani care depăşeşte tot ce e disponibil în întregul oraş.

Dau din cap.

– Bine gândit.

El intră pe şosea.

– Ei, ai de gând să-mi spui cum o cheamă?

– Poftim? fac eu.

– Zâmbetul ăsta ridicol de pe buzele tale trebuie să aibă un motiv. Şi cel mai evident e o fată.

– De unde-ai ştiut?

– John, prietene, pe Lorien, cêpanul ăsta bătrân a fost favoritul femeilor.

– Fugi de-aici, îi spun. Pe Lorien nu există aşa ceva.

El dă aprobator din cap.

– Eşti un observator atent.

Loricii sunt monogami. Când ne îndrăgostim, e pentru toată viaţa. Căsătoria are loc în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani şi n-are nimic de-a face cu legea. Se bazează pe legământ şi pe ataşament, mai mult decât pe orice altceva. Henri a fost căsătorit vreme de douăzeci de ani, înainte de a veni aici, cu mine. De atunci s-au scurs încă zece, dar continuă să simtă lipsa soţiei lui, în fiecare zi.

– Cine e? mă întreabă.

– Se numeşte Sarah Hart. E fiica agentei imobiliare de la care-ai închiriat casa. Mergem împreună la două cursuri. Ea e în anul trei.

Henri dă din cap.

– E frumoasă?

– Indiscutabil. Şi inteligentă.

– Da, spune el, cu voce tărăgănată. M-aşteptam la asta de multă vreme. Dar nu uita că am putea fi nevoiţi să plecăm în urma unei hotărâri de moment.

– Ştiu, răspund, şi facem restul drumului în tăcere.

Când ajung acasă, pe masa din bucătărie stă Cufărul Loric. E de dimensiunile unui cuptor cu microunde, aproape perfect pătrat, patruzeci şi cinci pe patruzeci şi cinci de centimetri. Mă străbate un val de excitare. Mă apropii de el şi iau lacătul în mână.

– Cred că sunt mai entuziasmat fiindcă-o să aflu cum se deschide lacătul decât fiindcă-o să descopăr ce e de fapt înăuntru, spun.

– Serios? Păi, pot să-ţi arăt cum se deschide, şi îl închidem pe urmă la loc, fără să ne uităm în el.

Îi zâmbesc.

– Să nu fim nesăbuiţi. Haide. Ce e înăuntru?

– Bunurile tale Succesorale.

– Cum adică Bunuri Succesorale?

– Ceea ce primeşte fiecare garde la naştere, pentru a fi folosit de protectorul său când i se manifestă prima Moştenire.

Dau din cap, înveselit.

– Aşadar, ce e înăuntru?

– Bunuri Succesorale.

Răspunsul lui laconic îmi trezeşte un sentiment de frustrare. Iau lacătul şi încerc să-l forţez, aşa cum am făcut întotdeauna. Bineînţeles că nici nu se clinteşte.

– Nu-l poţi deschide fără mine, iar eu nu-l pot deschide fără tine, spune Henri.

– Ei bine, şi cum îl deschidem? N-are broască.

– Prin puterea voinţei.

– Ei, haide, Henri. Nu mai fi atât de secretos.

El îmi ia lacătul.

– Se deschide numai când suntem împreună, şi numai după ce apare prima ta Moştenire.

Se duce la uşa din faţă, îşi scoate capul ca s-arunce o privire afară, după care o închide şi o încuie. Apoi revine.

– Apasă-ţi palma pe partea laterală a lacătului, îmi spune, şi eu o să fac la fel.

– E cald, spun.

– Bine. Înseamnă că eşti gata.

– Şi acum?

Henri îşi lipeşte palma de cealaltă parte a lacătului şi îşi împleteşte degetele cu ale mele. Se scurge o secundă. Lacătul se deschide cu un pocnet.

– Uluitor! exclam eu.

– E protejat de o vrajă lorică, aşa cum eşti şi tu. Nu poate fi forţat. Poţi să treci peste el cu buldozerul şi n-o să-i rămână nici măcar un semn. Nu-l putem deschide decât noi doi, împreună. Dacă nu cumva mor eu; atunci îl poţi deschide singur.

– Păi, spun, sper că asta n-o să se-ntâmple.

Încerc să ridic capacul cufărului, dar Henri întinde mâna şi mă opreşte.

– Încă nu. Înăuntru sunt lucruri pe care nu eşti pregătit să le vezi. Du-te şi aşază-te pe canapea.

– Ei, haide, Henri.

– Ai pur şi simplu încredere în mine, îmi cere el.

Clatin din cap şi mă aşez. El deschide lada şi scoate o piatră lungă de vreo cincisprezece centimetri şi groasă de cinci. Încuie din nou cufărul, apoi îmi aduce piatra. E perfect netedă, lunguiaţă, transparentă la exterior, dar ceţoasă în mijloc.

– Ce e asta? întreb.

– Un cristal loric.

– La ce serveşte?

– Ţine-l în mână, mă îndeamnă, întinzându-mi-l.

În clipa în care vine în contact cu mâinile mele, mi se aprind luminile din ambele palme. Sunt chiar mai strălucitoare decât ieri. Piatra începe să se încălzească. O ridic şi o privesc cu mai multă atenţie. Masa ceţoasă din centru se învârtejeşte, întorcându-se către ea însăşi, ca un val. Simt că mi se încălzeşte şi pandantivul de la gât. Sunt încântat de această nouă evoluţie a lucrurilor. Mi-am petrecut toată viaţa aşteptând cu nerăbdare să-mi apară puterile. Bineînţeles că au fost momente în care am sperat că asta nu se va întâmpla niciodată, mai ales ca să ne putem stabili în sfârşit undeva, unde să ducem o viaţă normală; dar acum – când ţin în mână un cristal având în centru ceva ca o minge de fum, când ştiu că mâinile mele sunt rezistente la căldură şi la foc, că mai multe Moşteniri îşi vor face în curând apariţia şi că vor fi urmate de puterea mea majoră (cea care îmi va permite să lupt) – ei bine, totul e super mişto, e excitant, nu-mi pot şterge zâmbetul de pe faţă.

– Ce se-ntâmplă cu el?

– E în strânsă legătură cu Moştenirea ta. Îl activezi când îl atingi. Dacă n-ai fi primit Lumenul, atunci cristalul ar fi dat el însuşi lumină, aşa cum dau mâinile tale. Acum e invers.

Mă uit ţintă la cristal, urmărind cercul de fum şi strălucirea.

– Începem? întreabă Henri.

Mă grăbesc să dau din cap.

– La naiba, da.

Vremea s-a răcorit. Casa e tăcută, cu excepţia ferestrelor care zăngăne, izbite de rafalele ocazionale de vânt. Stau întins pe spate, pe tăblia de lemn a măsuţei din camera de zi. Mâinile îmi atârnă pe lângă ea. La un moment dat, Henri o s-aprindă câte un foc sub fiecare dintre ele. Respir rar şi uniform, aşa cum m-a învăţat el.

– Trebuie să ţii ochii închişi, îmi spune. Ascultă pur şi simplu vântul. S-ar putea să simţi o uşoară arsură în braţe când o să plimb pe ele cristalul. Străduieşte-te s-o ignori cât mai mult posibil.

Ascult şuierul vântului printre copacii de afară. Pot, cumva, să-i simt legănându-se şi încovoindu-se.

Henri începe cu mâna mea dreaptă. Apasă cristalul pe dosul ei, apoi îl împinge în susul încheieturii şi al antebraţului. Simt o arsură, aşa cum a prezis, dar nu e destul de intensă ca să mă determine să-mi eliberez braţul.

– Lasă-ţi mintea să plutească în derivă, John. Du-te acolo unde trebuie să te duci.

Nu ştiu despre ce vorbeşte, dar încerc să-mi limpezesc mintea şi respir cu încetineală. Şi mă simt dintr-odată îndepărtându-mă. Simt căldura soarelui coborându-mi de undeva peste faţă, simt adierea unui vânt mult mai cald decât acela de dincolo de pereţii casei. Când îmi ridic pleoapele, nu mai sunt în Ohio.

Mă aflu deasupra unei întinderi imense de vârfuri de copaci, cât văd cu ochii nu există decât jungla. Cer albastru şi strălucirea puternică a unui soare de aproape două ori mai mare decât al Pământului. Prin păr îmi trece o adiere blândă, caldă. Jos, sub mine, curg fluvii vijelioase prin defileuri adânci, străpungând vegetaţia. Plutesc deasupra unuia dintre ele. Animale de toate formele şi mărimile – unele lunguieţe şi suple, alte cu membre scurte şi trupuri butucănoase, unele cu blană şi altele cu piele închisă la culoare, ce pare aspră la atingere –, beau din apa rece de pe malurile fluviului. Linia orizontului se curbează în depărtare şi ştiu că mă aflu pe Lorien. Planeta e de zece ori mai mică decât Pământul şi, dacă priveşti de la o distanţă destul de mare, poţi să-i vezi curbura suprafeţei.

Sunt cumva în stare să zbor. Ţâşnesc spre înălţimi şi mă răsucesc în aer, apoi cobor ca o torpilă şi accelerez, paralel cu suprafaţa apei. Animalele îşi saltă capetele şi mă privesc curioase, dar fără nicio teamă. Lorien în epoca ei cea mai înfloritoare, acoperită de vegetaţie şi populată de animale. Într-un fel, arată aşa cum îmi imaginez că arăta Terra cu milioane de ani în urmă, când pământul guverna viaţa animalelor, înainte de a-şi face apariţia oamenii şi de a începe să guverneze pământul. Lorien în vremurile ei cele mai prospere; ştiu că acum nu mai arată aşa. Probabil că retrăiesc o amintire. Sigur nu e a mea?

Pe urmă ziua se preschimbă brusc în noapte. În depărtare începe un spectacol măreţ, cu focuri de artificii ce se avântă la mare înălţime şi explodează luând forme de animale şi de copaci, în decorul splendid creat de cerul întunecat, de lunile planetei şi de un milion de stele.

– Pot să le simt disperarea, aud de undeva o voce.

Mă răsucesc şi privesc în jur. Nu văd pe nimeni.

– Mogadorienii ştiu unde se află una dintre ceilalţi, dar vraja e încă puternică. Nu se pot atinge de ea înainte de a te ucide pe tine. Însă continuă s-o urmărească.

Zbor mai sus, apoi cobor, căutând sursa vocii. De unde vine?

– În momentul ăsta trebuie să fim mai prudenţi ca niciodată. Acum trebuie să fim tot timpul înaintea lor.

Mă grăbesc să mă-ndrept spre focurile de artificii. Vocea mă deconcertează. Poate va fi acoperită de detunăturile sonore.

– Au sperat să ne ucidă pe toţi cu mult înainte de apariţia Moştenirilor voastre. Dar ne-am ascuns fără încetare. Trebuie să ne păstrăm calmul. Primii trei au intrat în panică. Primii trei sunt morţi. Trebuie să fim inteligenţi şi prudenţi. Greşelile se fac când eşti speriat. Ei îşi dau seama c-o să le fie din ce în ce mai greu pe măsură ce voi, ceilalţi, vă dezvoltaţi puterile, iar când le veţi avea pe toate se va purta războiul. Îi vom ataca şi vom căuta să ne răzbunăm, iar ei ştiu asta.

Văd bombele căzând pe suprafaţa Lorienului, de la o înălţime de câţiva kilometri. Exploziile zguduie solul şi aerul, ţipetele sunt purtate de vânt, răbufniri de foc mătură pământul şi copacii. Pădurea arde. Probabil că sunt o mie de aeronave, toate coborând din înaltul cerului ca să asolizeze pe Lorien. Din ele se revarsă soldaţii mogadorieni, cu arme şi grenade mult mai puternice decât cele folosite în războaiele de pe Terra. Sunt mai înalţi decât noi, dar ne seamănă totuşi, cu excepţia feţei. N-au pupile şi irisurile lor sunt de un purpuriu întunecat, iar unii le au negre. Cearcăne negre, adânci, le înconjoară ochii şi pielea lor are o anumită paloare – pare aproape decolorată, are ceva din tenta unei vânătăi. Dinţii le licăresc între buze care par să nu se închidă niciodată, dinţi parcă piliţi, cu vârfuri nefireşti.

Animalele de pe Mogadore coboară din nave imediat în spatele lor, cu aceeaşi privire rece. Unele sunt mari cât o casă, cu colţii ascuţiţi la vedere, răgând atât de tare încât îmi spărgeau timpanele.

– Am fost neglijenţi, John. De aceea ne-au înfrânt cu atâta uşurinţă, spune el.

Acum ştiu că vocea pe care o aud e a lui Henri. Dar nu-l văd nicăieri, şi nu-mi pot lua ochii de la omorurile şi de la distrugerile de sub mine ca să-l caut cu privirea. Oamenii aleargă în toate părţile, ripostând. Numărul mogadorienilor ucişi e egal cu al loricilor. Dar loricii pierd lupta împotriva fiarelor, care îi omoară cu zecile: suflă foc, colţii scrâşnesc, labele şi cozile se rotesc cu sălbăticie. Timpul aleargă, se scurge mult mai repede ca de obicei. Cât a trecut? O oră? Două?

Garzii conduc lupta, etalându-şi toate moştenirile. Unii zboară, alţii aleargă atât de repede încât par pete umblătoare, alţii dispar cu desăvârşire. Razele laser izvorăsc din mâini, trupurile se înfăşoară în flăcări, norii de furtună se învolburează, însoţiţi de vânturi turbate, deasupra celor care pot controla vremea. Şi cu toate astea pierd. Sunt copleşiţi numeric, sunt unul contra cinci sute. Puterile lor nu sunt suficiente.

– Eram cu garda jos. Mogadorienii şi-au plănuit bine atacul, au ales perfect momentul în care ştiau că suntem cel mai vulnerabili, când Străbunii planetei plecaseră. Pittacus Lore, cel mai puternic dintre ei, mai-marele lor, i-a strâns laolaltă înaintea atacului. Nimeni nu ştie nici ce s-a întâmplat cu ei, nici unde s-au dus, nici dacă mai sunt în viaţă. Poate că mogadorienii i-au ucis mai întâi pe ei şi, odată ce Străbunii nu le-au mai stat în cale, au trecut la atac. Singurul lucru pe care-l ştim cu adevărat e că, în ziua în care s-au adunat Străbunii, către cer s-a înălţat o coloană de lumină albă, pâlpâitoare, atât de sus cât poţi vedea cu ochii. A rămas acolo preţ de o zi întreagă, apoi a dispărut. Noi, ca popor, ar fi trebuit să vedem în asta un semn, să înţelegem că se întâmpla ceva rău, dar n-am făcut-o. Nu putem învinovăţi pe nimeni altcineva, în afară de noi înşine, pentru cele petrecute. Am fost norocoşi fiindcă am reuşit să salvăm pe cineva de pe planetă şi cu atât mai mult fiindcă e vorba de nouă garzi tineri, care vor putea într-o bună zi să continue lupta, să ne menţină specia în viaţă.

În depărtare, o navă se înalţă cu repeziciune, lăsând în urmă un şuvoi albastru. O urmăresc cu privirea din văzduh, din punctul meu de observaţie avantajos, până când dispare. Are ceva familiar. Şi apoi înţeleg: eu sunt pe nava aia, unde e şi Henri. E nava care ne duce către Pământ. Loricii ştiau probabil că fuseseră înfrânţi. Altminteri de ce ne-ar fi luat de pe planetă?

Un măcel inutil. Aşa mi se pare totul. Cobor la sol şi trec printr-o minge de foc. Mă cuprinde furia. Mor bărbaţi şi femei, garzi şi cêpani, alături de copii lipsiţi de apărare. Cum s-ar putea tolera aşa ceva? Cum de pot fi inimile mogadorienilor atât de împietrite încât să facă asta? Şi de ce am fost eu cruţat?

Mă reped la un soldat din apropiere, dar trec exact prin el şi cad la pământ. Toate faptele la care sunt martor s-au petrecut deja. Văd spectacolul propriei noastre morţi şi nu pot face nimic.

Mă răsucesc şi mă trezesc în faţa unei fiare care are, probabil, doisprezece metri înălţime, cu umeri laţi, ochi roşii şi coarne de peste şase metri. Saliva i se prelinge de pe colţii lungi, ascuţiţi. Rage, apoi atacă.

Trece prin mine, dar ucide o duzină de lorici din jurul meu. Dispar cu toţii cât ai clipi. Şi monstrul continuă să înainteze, omorând alţi şi alţi lorici.

Dincolo de scena distrugerii aud un zgrepţănat, ceva care nu are legătură cu carnajul de pe Lorien. Sunt îndepărtat sau sunt adus înapoi. Două mâini îmi apasă umerii. Deschid ochii şi sunt din nou în casa noastră din Ohio. Braţele îmi atârnă în afara mesei. La câţiva centimetri sub ele sunt două găleţi cu foc şi ambele mele mâini sunt scufundate în flăcări până mai sus de încheietură. Nu simt absolut nimic. Henri e deasupra mea, în picioare. Zgrepţănatul pe care l-am auzit cu un minut mai devreme vine acum dinspre uşa din faţă.

– Ce-i asta? şoptesc, ridicându-mă în şezut.

– Nu ştiu, spune Henri.

Tăcem amândoi, ascultând încordaţi. Încă trei zgrepţănări la uşă. Henri îşi coboară privirea spre mine.

– E cineva afară, spune el.

Mă uit la ceasul din perete. A trecut aproape o oră. Transpir, mi s-a tăiat răsuflarea, sunt tulburat de scenele de măcel la care tocmai am fost martor. Pentru prima oară în viaţa mea, înţeleg cu adevărat ce s-a petrecut pe Lorien. Până în seara asta, evenimentele erau pur şi simplu o parte dintr-o altă poveste, nu prea diferită de cele pe care le-am citit în cărţi. Dar acum am văzut sângele, lacrimile, morţii. Am văzut dezastrul. Face parte din ceea ce sunt eu însumi.

Afară s-a lăsat întunericul. Încă trei zgrepţănări la uşă, apoi un mârâit gros. Tresărim amândoi. Mă duc imediat cu gândul la mormăiturile monştrilor.

Henri dă buzna în bucătărie şi înşfacă un cuţit din sertarul de lângă chiuvetă.

– Treci în spatele canapelei.

– Cum? De ce?

– Pentru c-aşa am spus eu.

– Crezi că un cuţitaş o să ucidă un mogadorian?

– Da, dacă-l nimeresc exact în inimă. Acum dă-te jos.

Cobor de pe masă în patru labe şi mă ghemuiesc în spatele canapelei. În cele două găleţi încă mai arde focul şi prin minte continuă să mi se perinde viziuni palide ale Lorienului. De dincolo de uşa din faţă se aude un mârâit nerăbdător. Nu ne înşelăm crezând că afară e cineva sau ceva. Inima îmi bate nebuneşte.

– Rămâi acolo, jos, spune Henri.

Îmi salt capul şi trag cu ochiul pe deasupra spătarului canapelei. Tot sângele ăla, mă gândesc. Ştiau, cu siguranţă, că sunt depăşiţi numeric. Dar au luptat oricum până la capăt, murind ca să se salveze unii pe alţii, murind ca să salveze Lorienul. Henri strânge cu putere cuţitul. Întinde încet mâna către mânerul de alamă al uşii. Sunt străbătut de furie. Sper că e unul dintre ei. Să intre un mogadorian pe uşa aia. O să dea de cineva pe măsura lui.

Nu rămân în spatele canapelei sub nicio formă. Mă întind şi înşfac una dintre căldări, îmi strecor mâna înăuntru şi iau o bucată de lemn aprins, cu vârful ascuţit. E răcoroasă la atingere, dar focul răbufneşte, măturându-mi mâna şi învăluind-o. Ţin bucata de lemn ca pe un pumnal. N-au decât să vină, îmi spun. De-acum înainte n-o să mai fugim. Henri mă măsoară cu privirea, respiră adânc şi deschide uşa dintr-o smucitură.

9

Mi se contractă toţi muşchii, mi se încordează tot trupul. Henri trece pragul dintr-un salt şi eu sunt gata să-l urmez. Îmi simt inima, bum-bum-bum, în piept. Mi s-au albit încheieturile degetelor cu care strâng bucata de lemn încă aprins. Prin uşa deschisă năvăleşte o rafală de vânt şi focul îmi dansează în mână, târându-se către încheietură. Afară nu e nimeni. Henri se relaxează brusc şi chicoteşte, privind către picioarele sale. Acolo, uitându-se în sus, spre el, e acelaşi copoi pe care l-am văzut ieri, la şcoală. Dă din coadă şi bate cu labele în pământ. Henri întinde mâna în jos şi îl mângâie; pe urmă câinele se împinge, făcându-şi loc pe lângă el, şi intră în casă alergând cu paşi mărunţi, cu limba atârnând.

– Ce caută aici? întreb.

– Îl ştii pe căţelul ăsta?

– Era la şcoală. S-a ţinut după mine ieri, de când am coborât din camionetă.

Pun la loc bucata de lemn şi îmi şterg mâna de blugi, lăsând o urmă de cenuşă neagră în partea lor din faţă. Câinele se instalează la picioarele mele şi se uită în sus, în aşteptare, bătând cu coada în podeaua de lemn dur. Mă aşez pe canapea şi privesc cele două focuri. Acum, când momentul de excitare a trecut, în minte îmi revine tot ce am întrezărit în timpul viziunii abia încheiate. Ţipetele încă îmi mai răsună în urechi, încă mai am în faţa ochilor sângele licărind pe iarbă sub lumina lunii, încă mai văd trupuri şi copaci prăbuşindu-se, văd strălucirea roşie din ochii fiarelor de pe Mogadore şi groaza din ochii loricilor.

Mă uit la Henri.

– Am văzut ce s-a-ntâmplat. Sau cel puţin începutul.

El dă din cap.

– M-am gândit că e cu putinţă.

– Am putut să-ţi aud vocea. Mi-ai vorbit?

– Da.

– Nu înţeleg, spun. A fost un masacru. Erau însufleţiţi de prea multă ură ca să fie interesaţi numai de resursele planetei. A fost mai mult decât atât.

Henri oftează şi se aşază la măsuţă, vizavi de mine. Căţelul îmi sare pe genunchi. Îl mângâi. E murdar, îi simt sub palmă blana aspră şi unsuroasă. De partea din faţă a zgărzii e ataşată o plăcuţă de forma unei mingi de fotbal. E veche, cea mai mare parte a vopselei maronii s-a şters. O iau în mână, are numărul 19 gravat pe o faţă şi numele BERNIE KOSAR pe cealaltă.

– Bernie Kosar, spun. Câinele dă din coadă. Presupun că e numele lui, îl cheamă la fel ca pe tipul din posterul din camera mea. Probabil un tip foarte popular pe-aici. Îmi plimb mâna pe spatele animalului. Din câte se pare, e al nimănui, adaug. Şi e flămând.

Sunt, cumva, sigur de asta.

Henri dă din cap. Îşi coboară privirea spre Bernie Kosar. Câinele se întinde, îşi sprijină botul pe labe şi închide ochii. Apoi aprind bricheta şi ţin flacăra peste degetele mele, apoi în palmă, apoi o urc de-a lungul părţii anterioare a braţului. Simt arsura abia când ajunge la mai puţin de cinci centimetri de cot. Indiferent ce-ar fi făcut Henri, a dat rezultate, rezistenţa mea s-a extins. Mă întreb cât timp o să treacă până când o s-o dobândească întregul meu trup.

– Aşadar, ce s-a-ntâmplat? întreb.

Henri respiră adânc.

– Şi eu am avut viziunile astea. Sunt atât de reale, încât ai impresia că te afli acolo.

– Nu mi-am dat niciodată seama cât de groaznic a fost. Adică, ştiu că mi-ai povestit, dar n-am înţeles cu adevărat până când n-am văzut cu ochii mei.

– Mogadorienii sunt altfel decât noi, secretoşi şi manipulatori, nu există aproape nimic care să nu le trezească suspiciuni. Au anumite puteri, dar nu sunt ca ale noastre. Sunt gregari şi prosperă în oraşe aglomerate. Cu cât e mai densă populaţia, cu atât se simt mai bine. De aceea ne ţinem noi doi acum departe de metropole, deşi acolo am fi asimilaţi cu mai multă uşurinţă. Şi pentru ei ar fi cu mult mai simplu să se piardă în mulţime.

Cu vreo sută de ani în urmă, planeta Mogadore a-nceput să moară, cam aşa cum s-a-ntâmplat cu Lorien, acum douăzeci şi cinci de mii de ani. Însă ei n-au reacţionat ca noi – n-au înţeles situaţia aşa cum începe s-o înţeleagă acum populaţia umană. Ei au ignorat-o. Şi-au distrus oceanele şi şi-au inundat râurile şi lacurile cu deşeuri şi cu ape uzate şi au continuat să mărească numărul oraşelor. Vegetaţia a început să dispară, ceea ce a dus la moartea erbivorelor, şi nici carnivorele nu mai aveau mult. Atunci au ştiut că era cazul să ia măsuri drastice.

Henri închide ochii şi păstrează tăcerea vreme de un minut întreg.

– Ştii care e planeta capabilă să susţină viaţa aflată cel mai aproape de Mogadore? mă întreabă în cele din urmă.

– Da, e Lorien. Sau era, presupun.

El dă din cap.

– Da, Lorien este. Şi acum ştii, sunt sigur, că îi interesau resursele noastre.

E rândul meu să dau din cap. Bernie Kosar îşi saltă botul şi cască prelung. Henri încălzeşte la microunde un piept de pui fript, îl taie felii, apoi revine pe canapea aducând farfuria şi o aşază în faţa câinelui. Animalul le devorează cu ferocitate, de parcă n-ar mai fi mâncat de câteva zile.

– Pe Pământ sunt foarte mulţi mogadorieni, continuă Henri. Nu ştiu cât de mulţi, dar îi simt când dorm. Uneori îi pot vedea în vise. Nu-mi dau niciodată seama unde se află sau ce spun. Dar îi văd. Şi nu cred că voi şase sunteţi singurul motiv pentru care-au venit aici atât de mulţi.

– Ce vrei să spui? De ce altceva ar fi venit?

Henri mă priveşte în ochi.

– Ştii care e a doua dintre planetele care pot susţine viaţa, în ordinea apropierii de Mogadore?

Dau din nou din cap.

– Pământul, nu-i aşa?

– Mogadore e de două ori cât Lorien, dar Pământul e de cinci ori mai mare decât Mogadore. În ceea ce priveşte apărarea, Pământul e mai bine pregătit decât Lorien să facă faţă unei ofensive, datorită dimensiunilor sale. Mogadorienii trebuie să înţeleagă planeta asta mai bine înainte de a o ataca. Nu pot să-ţi explic cum de am fost noi înfrânţi cu atâta uşurinţă, pentru că, în mare măsură, n-am priceput nici eu. Dar pot susţine, cu certitudine, că, în parte, a fost vorba de o combinaţie între cunoştinţele lor despre planetă şi despre oamenii noştri şi lipsa oricărei alte posibilităţi de apărare în afara inteligenţei noastre şi a Moştenirilor garzilor. N-ai decât să spui ce vrei despre mogadorieni, dar, în ceea ce priveşte războiul, sunt nişte strategi excepţionali.

Rămânem aşezaţi şi amuţim iarăşi, cu vântul continuând să şuiere.

– Nu cred că sunt interesaţi de resursele Pământului, zice Henri.

Oftez şi îmi ridic ochii spre el.

– De ce nu?

– Mogadore e oricum o planetă în agonie. Au peticit-o în câteva privinţe presante, dar moartea sa e inevitabilă şi ei o ştiu. Cred că au de gând să ucidă oamenii. Cred că vor să transforme Terra în reşedinţa lor permanentă.

După cină, îi fac o baie lui Bernie Kosar, folosind şamponul şi uscătorul. Îi aranjez blana cu un pieptene vechi, lăsat într-unul dintre sertare de ultimul chiriaş. Arată şi miroase mult mai bine, dar zgarda lui continuă să pută. I-o arunc. Înainte de a mă culca, las uşa deschisă pentru el, dar nu e interesat să se întoarcă afară. Se lungeşte în schimb pe podea şi îşi odihneşte botul pe labele din faţă. Îi pot simţi dorinţa de a rămâne cu noi, înăuntru. Mă întreb dacă el poate simţi că şi eu doresc acelaşi lucru.

– Cred că avem un nou animal de casă, zice Henri.

Zâmbesc. Ceva mai devreme, când l-am văzut, am sperat că Henri o să mă lase să-l păstrez.

– Aşa s-ar părea, spun.

O jumătate de oră mai târziu, mă strecor în pat, iar Bernie Kosar sare alături de mine şi se face covrig la picioarele mele. Peste câteva minute sforăie. Stau o vreme întins pe spate, privind întunericul cu ochii larg deschişi, cu un milion de gânduri învârtejindu-mi-se în minte. Imagini din război: privirea lacomă, flămândă, a mogadorienilor; privirea furioasă şi aspră a monştrilor; moartea şi sângele. Mă gândesc la frumuseţea planetei Lorien. O să mai poată susţine viaţa, sau eu şi Henri o să rămânem pentru totdeauna în aşteptare, aici, pe Pământ?

Încerc să alung gândurile şi imaginile, dar nu scap de ele pentru prea mult timp. Bernie Kosar îşi saltă capul şi mă priveşte, apoi şi-l lasă să cadă şi adoarme iarăşi. Oftez, îmi iau telefonul de pe noptieră şi îl verific, ca să mă conving că Mark James n-a stricat nimic. Numărul lui Henri e tot acolo, dar nu mai e singura înregistrare. A mai fost adăugat unul, sub numele „Sarah Hart“. Între ultimul sunet al clopoţelului şi sosirea ei lângă dulapul meu, Sarah şi-a adăugat propriul său număr în memoria mobilului meu.

Închid telefonul, îl pun pe noptieră şi zâmbesc. Trec două minute, după care îl verific din nou, vreau să mă conving că n-am avut vedenii. N-am avut. Îl închid cu zgomot şi îl las din mână, numai ca să-l iau din nou peste cinci minute şi să mă mai uit o dată la număr. Nu ştiu de cât timp am nevoie ca s-adorm, dar în cele din urmă mă fură somnul. Dimineaţa, când mă trezesc, strâng încă în mână telefonul aşezat pe piept.

10

Când deschid ochii, Bernie Kosar zgrepţăne la uşa dormitorului. Îl las să iasă. Patrulează prin curte, cu paşi repezi şi cu nasul în pământ. Odată ce a acoperit toate cele patru colţuri, o ia la fugă, străbătând-o de-a latul, şi dispare în pădure. Închid uşa şi mă reped la duş. Ies peste zece minute şi el e iarăşi înăuntru, pe canapea. Când mă vede, începe să dea din coadă.

– Tu i-ai dat drumul? îl întreb pe Henri, care stă la masa din bucătărie, cu laptopul deschis şi cu patru ziare stivuite în faţa lui.

– Da.

După un mic dejun rapid, plecăm de acasă. Bernie Kosar aleargă în faţa noastră, apoi se opreşte şi se aşază lângă camionetă, privind în sus, către portiera pasagerului.

– Asta-i cam ciudat, nu crezi? spun eu.

Henri ridică din umeri.

– După cum s-ar părea, drumurile cu maşina nu-i sunt străine. Lasă-l să intre.

Deschid uşa şi căţelul sare înăuntru. Se instalează pe locul din mijloc, cu limba atârnând. Când ieşim de pe aleea noastră, vine pe genunchii mei şi îşi pune labele pe geam. I-l deschid şi el iese pe jumătate în afară, cu botul tot căscat şi cu urechile fâlfâindu-i în vânt. După aproape cinci kilometri, Henri opreşte în faţa şcolii. Deschid portiera şi Bernie Kosar sare jos înaintea mea. Îl iau şi-l pun la loc, în camionetă, dar iese iarăşi. Îl ridic şi-l aşez din nou înăuntru, şi sunt nevoit să-l împiedic să sară în timp ce închid portiera camionetei. Stă pe labele din spate, cu cele din faţă pe bordura uşii, geamul fiind încă deschis. Îl mângâi pe creştet.

– Ai mănuşile? mă întreabă Henri.

– Da.

– Telefonul?

– Da.

– Cum te simţi?

– Bine, răspund.

– OK. Sună-mă dacă ai orice fel de problemă.

Demarează şi Bernie Kosar mă priveşte prin geamul din spate până ce dispare camioneta dincolo de cotul drumului.

Simt o nervozitate similară cu aceea din ziua precedentă, dar din alte motive. O parte din mine îşi doreşte s-o vadă imediat pe Sarah, în timp ce o altă parte speră că n-o s-o vadă deloc. Nu ştiu sigur ce ar trebui să-i spun. Dacă n-o să-mi vină nimic în minte şi o să stau, pur şi simplu, uitându-mă la ea ca un prost? Dac-o să fie împreună cu Mark când o s-o întâlnesc? S-o salut sau să mă fac că nu-l văd pe niciunul dintre ei? În cel mai bun caz, o să dau ochii cu amândoi în a doua oră de curs. Asta n-am cum s-o evit.

Mă îndrept spre dulapul meu. Am geanta plină cu cărţi pe care ar fi trebuit să le citesc aseară, dar nici măcar nu le-am deschis. Mi-au alergat prin cap prea multe gânduri, prea multe imagini. N-au dispărut şi e greu de crezut că vor dispărea vreodată. Totul diferă atât de mult de lucrurile la care m-am aşteptat. Moartea nu e aşa cum o vezi în filme. Sunetele, chipurile, mirosurile. Diferenţa e atât de mare.

Odată ce ajung în dreptul dulapului meu, îmi dau imediat seama că s-a întâmplat ceva rău. Mânerul metalic e plin de pământ sau de ceva care pare să fie pământ. Nu sunt sigur că ar trebui să deschid, însă în clipa următoare respir adânc şi trag de mâner cu putere.

Dulapul a fost umplut pe jumătate cu bălegar şi, când deschid uşa, o mare parte se revarsă pe podea, acoperindu-mi pantofii. Mirosul e groaznic. Trântesc uşa. Sam Goode e în spatele meu şi apariţia lui neaşteptată, ca din pământ, mă face să tresar. Arată jalnic într-un un tricou alb, cu inscripţia NASA, prea puţin diferit de cel pe care l-a purtat în ziua precedentă.

– Sal’, Sam, îi spun.

El se uită în jos, la mormanul de bălegar de pe podea, apoi din nou la mine.

– Şi la tine e la fel? întreb.

Dă din cap.

– Mă duc la director. Vii şi tu?

De data asta clatină din cap, apoi îmi întoarce spatele şi se îndepărtează fără niciun cuvânt. Mă îndrept către biroul domnului Harris, bat la uşă, apoi intru fără să aştept să primesc un răspuns. E aşezat pe scaunul lui şi are o cravată pe care se repetă mascota şcolii – nu mai puţin de douăzeci de capete minuscule de piraţi presărate pe toată suprafaţa vizibilă. Îmi adresează un zâmbet plin de sine.

– E o zi mare, John, îmi spune.

Habar n-am despre ce vorbeşte.

– Reporterii de la Gazette vor fi aici într-o oră. Prima pagină!

Atunci îmi aduc aminte de interviul de mare importanţă dat de Mark James ziarului local.

– Probabil sunteţi foarte mândru, comentez.

– Sunt mândru de toţi elevii din Paradise, şi de fiecare în parte.

Zâmbetul nu-i părăseşte chipul. Se lasă pe spătarul scaunului, îşi împleteşte degetele şi-şi sprijină mâinile de burtă.

– Cu ce te pot ajuta?

– Vreau doar să v-anunţ că dulapul meu a fost umplut cu bălegar în dimineaţa asta.

– Cum adică „umplut“?

– Adică obiectul ăla e plin cu bălegar.

– Cu bălegar? repetă el, derutat.

– Da.

Izbucneşte în râs. Sunt luat prin surprindere de totala lui lipsă de consideraţie şi simt cum mă inundă furia. Îmi arde faţa.

– Am vrut să vă înştiinţez, ca să fie curăţat. Dulapul lui Sam Goode e plin cu acelaşi lucru.

El oftează şi clatină din cap.

– O să-l trimit imediat acolo pe Hobbs, omul de serviciu, şi-o să facem o anchetă în toată regula.

– Ştim amândoi cine e vinovatul, domnule Harris.

El îmi zâmbeşte scurt, condescendent.

– O să mă ocup de anchetă, domnule Smith.

N-are rost să mai spun nimic, aşa că ies din biroul lui şi mă îndrept spre toaletă, să-mi ud mâinile şi faţa cu apă rece. Trebuie să mă liniştesc. Nu vreau să fiu nevoit să port şi azi mănuşile. Poate n-ar trebui s-o fac, poate ar trebui să trec totul cu vederea. Oare asta ar încheia toată povestea? În plus, oare am de ales? Sunt copleşit numeric şi singurul meu aliat e un tip de patruzeci şi cinci de kilograme din anul doi, cu o înclinaţie către extratereştri. Sau poate ăsta nu e întregul adevăr – poate mai am o aliată în Sarah Hart.

Mă uit în jos. Mâinile mele arată perfect, nu strălucesc. Ies din toaletă. Omul de serviciu a început deja să cureţe bălegarul din dulapul meu, scoate cărţile şi le pune în coşul de gunoi. Trec pe lângă el, intru în clasă şi aştept începerea orei. Se vorbeşte despre regulile gramaticale, subiectul principal fiind diferenţa dintre forma de gerunziu a verbelor şi verbele propriu-zise şi motivul pentru care un verb la gerunziu nu poate fi predicat. Sunt mai atent decât cu o zi înainte, dar, pe măsură ce se apropie pauza, încep să mă agit, cu gândul la ora următoare. Nu fiindcă s-ar putea să-l văd pe Mark… fiindcă s-ar putea s-o văd pe Sarah. Azi o să-mi zâmbească? Cred că ar fi mai bine să ajung înaintea ei, ca să-mi pot găsi un loc şi să n-o scap din priviri când intră. Aşa o să văd dacă mă salută mai întâi pe mine.

Când sună clopoţelul, mă reped afară din clasă şi străbat grăbit coridorul. Sunt primul care intră în sala de astronomie. Încăperea se umple şi Sam vine din nou lângă mine. Sarah şi Mark îşi fac apariţia împreună, chiar înainte de sunetul clopoţelului. Ea e îmbrăcată cu o bluză albă, cu nasturii încheiaţi până la gât, şi cu pantaloni negri. Îmi zâmbeşte înainte de a se aşeza. Îi întorc zâmbetul. Mark nu se uită deloc în direcţia mea. Încă mai simt mirosul de bălegar al pantofilor, sau poate vine de la Sam.

Acesta din urmă scoate din geantă o broşură cu titlul Ei umblă printre noi. După aspect, pare să fi fost tipărită într-o pivniţă. Sam o răsfoieşte până la un articol din mijloc şi începe să citească, foarte concentrat.

Mă uit la Sarah, care e aşezată cu patru bănci în faţa mea, cu părul strâns la spate, în coadă de cal. Îi privesc ceafa suplă. E dreaptă în scaun, picior peste picior. Îmi doresc să fi stat alături de ea, să-mi fi putut întinde braţul, ca să-i iau mâna într-a mea. Aş vrea să fi fost deja la a opta oră de curs. Mă întreb dacă o să fim din nou parteneri la gospodărie.

Doamna Burton îşi începe prelegerea. E tot la lecţia despre Saturn. Sam scoate o foaie de hârtie şi începe să scrie frenetic, oprindu-se din când în când să consulte articolul din revista pe care o ţine deschisă alături. Mă uit peste umărul lui şi citesc titlul: Întreaga populaţie a unui oraş din Montana răpită de extratereştri.

Înainte de noaptea trecută n-aş fi dat atenţie unei asemenea ipoteze. Dar Henri crede că mogadorienii plănuiesc să ia în stăpânire Pământul şi trebuie să recunosc că, deşi teoria din broşura Sam e ridicolă, la baza ei trebuie să se afle ceva. Ştiu cu certitudine că loricii au vizitat Pământul de mai multe ori în cursul existenţei sale. Noi am văzut planeta asta progresând, am urmărit-o în vremuri cu vegetaţie bogată şi abundenţă, când totul mergea înainte, şi în cele când era acoperită de gheaţă şi zăpadă şi nimic nu se clintea. I-am ajutat pe oameni, i-am învăţat să facă focul, le-am oferit mijloace prin care să-şi dezvolte capacitatea de a articula sunete şi limbajul, motiv pentru care există atât de multe similitudini între limba noastră şi limbile de pe Pământ. Şi, cu toate că noi n-am răpit niciodată oameni, nu se poate spune că aşa ceva nu s-a întâmplat. Mă uit la Sam. N-am mai întâlnit niciodată pe cineva atât de fascinat de extratereştri încât să citească diverse teorii ale conspiraţiei şi să ia notiţe.

Uşa se deschide chiar în clipa aceea şi domnul Harris îşi strecoară înăuntru figura zâmbitoare.

– Îmi cer scuze pentru întrerupere, doamnă Burton. O să vi-l răpesc pe Mark. Au sosit reporterii de la Gazette, ca să-i ia interviul pentru ziar, spune el, destul de tare ca să-l audă întreaga clasă.

Mark se ridică, îşi înhaţă geanta şi iese din sală mergând tacticos şi nonşalant. Îl văd pe domnul Harris în cadrul uşii, bătându-l pe umăr. Pe urmă mă uit la Sarah, dorindu-mi să mă pot aşeza pe scaunul liber de lângă ea.

A patra oră e cea de educaţie fizică. Sam e în aceeaşi clasă cu mine. După ce ne schimbăm în echipamentul sportiv, stăm unul lângă altul pe podeaua sălii de gimnastică. El poartă tenişi, pantaloni scurţi şi un tricou cu două sau trei numere mai mare. Seamănă cu o barză, e numai genunchi şi coate, părând cumva deşirat, deşi e scund.

Domnul Wallace, profesorul de gimnastică, stă hotărât în faţa noastră, cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, cu pumnii strânşi sprijiniţi pe şolduri.

– Bun, atenţie, vă rog. Azi e probabil ultima noastră şansă de a lucra în aer liber, aşa că o să profităm. O alergare pe un kilometru şi jumătate, cât de repede puteţi. Timpul obţinut o să fie înregistrat, ca să ni-l reamintim la primăvară, când vom repeta cursa, pe aceeaşi distanţă. Aşa că alergaţi cât puteţi de repede!

Pista din aer liber e din cauciuc sintetic. Ocoleşte terenul de fotbal şi dincolo de ea e o pădure, despre care presupun că se întinde către casa noastră, dar nu sunt sigur. Vântul e rece, pielea de pe braţele lui Sam s-a făcut ca de găină. Încearcă să rezolve problema frecându-le.

– Aţi mai alergat vreodată pe distanţa asta? îl întreb.

El dă din cap.

– Da, în a doua săptămână de după începerea cursurilor.

– Ce timp ai scos?

– Nouă minute şi cincizeci şi patru de secunde.

Mă uit la el.

– Credeam că voi, ăştia slabi, sunteţi mai rapizi.

– Taci din gură.

Alerg umăr la umăr cu Sam în partea din spate a grupului. Patru ture. De patru ori trebuie să parcurg pista ca s-alerg un kilometru şi jumătate. După o jumătate de tură, încep să mă îndepărtez de Sam. Mă întreb cât de repede aş acoperi distanţa dacă mi-aş da cu adevărat silinţa. În două minute, poate într-unul singur, poate în mai puţin de atât?

Mă simt minunat în timpul acestui exerciţiu şi, fără să dau prea multă atenţie, îl depăşesc pe cel aflat în frunte. Pe urmă încetinesc şi simulez extenuarea. Moment în care văd ceva neclar, maroniu cu alb, dând buzna dintre tufişuri în dreptul intrării în tribuna principală şi îndreptându-se direct spre mine. Imaginaţia îmi joacă feste, îmi spun. Mă uit în altă parte şi continui să alerg. Trec pe lângă profesor. Ţine în mână un cronometru. Îmi strigă o încurajare, dar se uită la ceva care e în spatele meu, dincolo de pistă. Îi urmăresc privirea. E fixată asupra petei maronii cu alb. Continuă să vină drept către mine şi imaginile pe care le-am văzut cu o zi înainte îmi reapar în minte. Monştrii mogadorieni. Erau şi unii mici, cu dinţii sticlind în lumină ca tăişul unui brici, nişte creaturi rapide, concentrându-se să ucidă. Sprintez.

Parcurg în viteză o jumătate de tură înainte de a mă întoarce. În spatele meu nu e nimeni. Am alergat mai repede decât creatura. Au trecut douăzeci de secunde. Mă întorc la loc, şi atunci o văd chiar în faţa mea. Încremenesc şi reuşesc s-o privesc din perspectiva corectă. E Bernie Kosar! Stă în mijlocul pistei cu limba atârnând şi dă din coadă. Ţip la el:

– Bernie Kosar! Mi-ai tras o spaimă de moarte!

Reîncep să alerg încet şi câinele aleargă alături de mine. Sper că n-a observat nimeni cât de repede pot să fug. Pe urmă mă opresc şi mă aplec, ca şi cum aş avea cârcei şi mi-ar fi greu să respir. Pentru o scurtă vreme, înlocuiesc alergarea cu mersul obişnuit. Pe urmă fac puţin jogging. Înainte de a termina a doua tură, am fost deja depăşit de doi colegi.

– Smith! Ce s-a-ntâmplat? Erai în fruntea tuturor! strigă domnul Wallace când trec pe lângă el.

Respir cu greutate, de ochii lumii.

– Am… as… astm.

Profesorul clatină dezaprobator din cap.

– Şi eu, care credeam că-l am în clasă pe campionul la alergări al statului Ohio.

Ridic din umeri şi continui traseul, oprindu-mă din când în când ca să merg la pas. Bernie Kosar rămâne cu mine, uneori înaintând agale, alteori fugind cu paşi mărunţi. Când încep ultima tură, Sam mă ajunge din urmă şi alergăm unul lângă altul. Are faţa de un roşu strălucitor.

– Ce citeai azi la ora de astronomie? îl întreb. „Întreaga populaţie a unui oraş din Montana răpită de extratereştri“?

Îmi adresează un zâmbet larg.

– Da, asta e teoria, recunoaşte, oarecum timid, ca şi cum s-ar jena.

– De ce-ar fi fost răpiţi oamenii dintr-un oraş întreg?

Dă din umeri şi nu răspunde.

– Nu, serios, insist eu.

– Chiar vrei să ştii?

– Bineînţeles.

– Ei, teoria susţine că guvernul le-a permis extratereştrilor să practice răpirile în schimbul tehnologiei.

– Serios? Ce fel de tehnologie? întreb.

– De genul cipurilor pentru computere, al proiectelor pentru tipuri noi de bombe şi al tehnologiilor verzi. Chestii de genul ăsta.

– Tehnologii verzi în schimbul unor specimene vii? Bizar. De ce-ar vrea extratereştrii să răpească oameni?

– Ca să ne poată studia.

– Dar de ce? Adică mă-ntreb ce motiv ar putea avea.

– Ca să ne cunoască slăbiciunile atunci când va veni Armaghedonul şi să le poată exploata, înfrângându-ne cu uşurinţă.

Răspunsul lui mă ia oarecum prin surprindere, dar numai fiindcă în minte continuă să mi se deruleze scenele din noaptea precedentă, fiindcă-mi aduc aminte de armele pe care am văzut că le foloseau mogadorienii şi de monştrii imenşi.

– N-o să fie oricum uşor pentru ei, dacă deţin deja bombe şi tehnologii superioare alor noastre?

– Păi, unii sunt de părere că extratereştrii speră c-o să ne sinucidem înainte de asta.

Mă uit la Sam. Îmi zâmbeşte, încercând să decidă dacă iau sau nu discuţia în serios.

– De ce şi-ar dori să ne sinucidem? Ce interes au?

– Ne invidiază.

– Ne invidiază? De ce, pentru frumuseţea noastră robustă?

El râde.

– Cam aşa ceva.

Dau din cap. Alergăm în tăcere vreme de un minut şi îmi dau seama că Sam face eforturi serioase, respirând cu greutate.

– Cum ai ajuns să fii interesat de toate astea?

– Nu e decât un hobby, răspunde, dar am senzaţia clară că îmi ascunde ceva.

Terminăm cursa în opt minute şi patruzeci şi nouă de secunde, un timp mai bun decât cel scos de Sam ultima oară. Bernie Kosar ne urmează pe drumul de întoarcere în clădire. Ceilalţi colegi îl mângâie şi căţelul încearcă să intre în şcoală, împreună cu noi. Habar n-am cum a reuşit să mă găsească. Oare a memorat drumul până la şcoală în dimineaţa asta, în timpul călătoriei cu maşina? Ideea mi se pare ridicolă.

Rămâne la uşă. Eu intru în vestiar împreună cu Sam şi, imediat ce îşi trage răsuflarea, el îmi turuie o tonă de alte teorii ale conspiraţiei, una după alta, majoritatea de tot râsul. Îl găsesc pe gustul meu, e amuzant, dar uneori aş vrea să mai şi tacă din gură.

La începutul orei de gospodărie, Sarah nu e în clasă. Doamna Benshoff ne dă instrucţiuni în primele zece minute, după care ne îndreptăm spre bucătărie. Intru în compartimentul nostru de unul singur, resemnându-mă cu gândul că tot singur o să şi gătesc, şi, imediat ce-mi trece asta prin cap, îşi face apariţia şi Sarah.

– Am pierdut ceva bun? mă întreabă.

– În jur de zece minute de timp de calitate în compania mea, zâmbesc eu.

Ea râde.

– Am auzit despre dulapul tău în dimineaţa asta. Îmi pare rău.

– Tu ai pus bălegarul înăuntru?

Râde iarăşi.

– Nu, sigur că nu. Dar ştiu că te sâcâie din cauza mea.

– Au noroc că nu-mi folosesc superputerile ca să-i arunc în districtul vecin.

Ea întinde mâna în joacă spre bicepşii mei.

– Aşa e, muşchii ăştia colosali. Superputerile tale. Doamne, sunt într-adevăr norocoşi.

Azi facem brioşe cu afine, asta e tema noastră. În timp ce frământăm aluatul, Sarah începe să-mi povestească despre ea şi Mark. Au fost prieteni vreme de doi ani, dar, pe măsură ce s-a prelungit relaţia lor, ea s-a îndepărtat tot mai mult de familie şi de prieteni. Era iubita lui Mark, atât şi nimic mai mult. Îşi dădea seama că începea să se schimbe, să adopte o parte dintre atitudinile lui faţă de oameni: devenea răutăcioasă şi îi critica pe alţii, considerând că era mai bună decât ei. A început şi să bea şi lua note tot mai mici. La sfârşitul ultimului an şcolar, părinţii au trimis-o pe durata verii la mătuşa ei din Colorado. După ce a ajuns acolo, a început să facă excursii lungi pe munte, fotografiind peisajele cu aparatul mătuşii. S-a îndrăgostit de arta fotografiei şi a petrecut cea mai frumoasă vară din viaţa ei, înţelegând că viaţa însemna mult mai mult decât să fii majoretă şi prietena unui înaintaş din echipa de fotbal. Când s-a întors acasă a rupt-o cu Mark, a renunţat la activitatea ei de majoretă şi a jurat că o să fie bună cu toată lumea, c-o să fie amabilă. Mark n-a reuşit să treacă peste asta. După cum spune ea, o consideră încă prietena lui, crede c-o să se întoarcă la el. Dar, în ceea ce îl priveşte, ea nu duce decât dorul câinilor lui, cu care obişnuia să-şi petreacă timpul ori de câte ori mergea la el acasă. Pe urmă îi povestesc despre Bernie Kosar, îi spun cum a apărut pe neaşteptate la uşa noastră, după cele întâmplate în prima mea dimineaţă de şcoală.

Muncim în timp ce stăm de vorbă. La un moment dat, întind mâna spre cuptor fără mănuşile de protecţie şi scot tava cu brioşe. Ea mă vede şi mă întreabă dacă sunt OK, iar eu mă prefac că sufăr, îmi scutur mâna ca şi cum m-aş fi ars, deşi nu simt absolut nimic. Mergem la chiuvetă şi Sarah lasă să curgă apă călduţă, ca să-mi potolească durerea provocată de o arsură care nu există. Când îmi vede mâna, mă mulţumesc să ridic din umeri. În timp ce glazurăm brioşele, mă întreabă despre telefonul meu, îmi spune c-a observat că n-aveam decât un singur număr în agendă. Îi explic că e numărul lui Henri, că mi-am pierdut vechiul telefon, cu numerele tuturor cunoştinţelor. Mă întreabă dacă m-am mutat lăsând în urmă o prietenă şi zâmbeşte când îi spun că nu, ceea ce e cât pe ce să mă facă praf. Înainte de sfârşitul orei, îmi vorbeşte despre festivalul de Halloween care va avea loc în oraş şi spune că speră să ne-ntâlnim acolo, că poate o să ne petrecem timpul împreună. Eu răspund că da, ar fi extraordinar, şi pretind că sunt cât se poate de calm, deşi în sinea mea simt că zbor.

11

Imaginile îmi apar la întâmplare, de obicei atunci când mă aştept cel mai puţin. Uneori sunt de dimensiuni reduse, fugitive – bunica mea cu un pahar de apă în mână şi deschizând gura să spună ceva –, dar nu înţeleg niciodată cuvintele, fiindcă imaginea dispare la fel de repede cum a apărut. Alteori durează mai mult, mai apropiate de realitate: bunicul dându-mă într-un leagăn. Îi simt forţa braţelor când mă împinge în sus, îmi simt golul din stomac umplându-se de fluturi când leagănul coboară în viteză. Vântul îmi poartă râsetele. Şi apoi imaginea dispare. Uneori îmi amintesc în mod explicit scene din trecut, îmi amintesc că am făcut parte din ele. Dar alteori mi se par cu totul noi, de parcă nu s-ar fi petrecut niciodată.

Iată ce văd stând în camera de zi, cu Henri plimbându-mi cristalul loric în susul fiecărui braţ, cu mâinile suspendate deasupra flăcărilor: Sunt mic – poate de trei sau patru ani – şi alerg prin curtea din faţă, prin iarba proaspăt tunsă. Alături de mine e un animal cu trupul ca de câine, dar cu blana ca de tigru. Are capul rotund, iar corpul lui cu pieptul ca un butoi se sprijină pe picioare scurte. Nu seamănă cu niciun alt animal pe care l-am mai văzut vreodată. Se ghemuieşte, cumpănindu-se, gata să sară la mine. Nu-mi pot stăpâni râsul. Când sare încerc să-l prind, dar sunt prea mic şi ne rostogolim amândoi în iarbă. Ne luăm la trântă. E mai puternic decât mine. Pe urmă se avântă în aer, dar, în loc să cadă înapoi, la pământ, aşa cum mă aştept, se transformă în pasăre şi zboară deasupra şi în jurul meu, planând exact atât de departe cât e nevoie ca să n-o pot atinge. Se roteşte, apoi coboară, îmi trece printre picioare şi aterizează la şase metri distanţă. Se preschimbă într-un animal care seamănă cu o maimuţă fără coadă. Se ghemuieşte, pregătindu-se să se repeadă la mine.

În clipa aceea, pe alee apare un bărbat. E tânăr şi e îmbrăcat într-un costum de cauciuc, argintiu cu albastru, strâns pe trup, în genul celor pe care am văzut că le poartă scafandrii. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care n-o înţeleg. Rosteşte numele „Hadley“ şi dă din cap către animal. Şi acesta aleargă spre el, transformându-se din maimuţă în ceva mai mare, aducând a urs cu coamă de leu. Au capetele la acelaşi nivel, şi bărbatul îl scarpină sub bărbie. Pe urmă iese din casă bunicul. Pare tânăr, dar ştiu că are cel puţin cincizeci de ani.

Strânge mâna bărbatului. Vorbesc, dar nu înţeleg ce spun. Pe urmă bărbatul se uită la mine, zâmbeşte, îşi ridică mâna întinsă şi eu mă desprind dintr-odată de pământ şi plutesc prin aer. Hadley mă urmează, acum din nou pasăre. Îmi controlez în întregime corpul, dar bărbatul decide în ce parte mă deplasez, mişcându-şi mâna spre dreapta sau spre stânga. Hadley şi cu mine ne jucăm în aer, el gâdilându-mă cu ciocul, eu încercând să-l prind. Pe urmă ochii mi se deschid brusc şi imaginea dispare.

– Bunicul tău putea deveni invizibil, după bunul său plac, îl aud pe Henri spunând, şi închid din nou ochii.

Cristalul continuă să-mi urce în susul braţului, răspândindu-mi rezistenţa la foc în restul trupului.

– E una dintre cele mai rare moşteniri, apare la numai unu la sută din oamenii noştri, iar bunicul tău se număra printre ei. Putea să devină invizibil şi tot ce atingea dispărea cu desăvârşire.

La un moment dat, înainte de a afla care sunt Moştenirile lui, a vrut să-mi joace o festă. Tu aveai trei ani şi abia începusem să lucrez cu familia ta. Fusesem pentru prima oară la tine acasă cu o zi în urmă şi, în ziua acea, când urcam dealul pentru a doua oară, clădirea nu se mai afla acolo. Vedeam o alee, şi o maşină, şi copacul, dar casa nu era nicăieri. Am crezut că-mi pierdeam minţile. Mi-am continuat drumul, trecând de locul acela. Când mi-am dat seama că ajunsesem prea departe, m-am întors şi, la o oarecare depărtare, se zărea casa despre care eram gata să jur că nu fusese acolo înainte. Aşa că am făcut cale-ntoarsă, dar, când m-am apropiat, a dispărut din nou. Am rămas acolo, uitându-mă către locul în care ştiam că trebuia să se afle, nevăzând decât copacii din spatele ei. Aşa că mi-am continuat drumul. Abia după ce mi-a dispărut şi a treia oară din faţa ochilor a lăsat-o bunicul tău să apară definitiv. Nu se putea opri din râs. A făcut haz de cele petrecute în ziua aia în următorul an şi jumătate, a continuat să râdă până la sfârşitul sfârşitului.

Când deschid ochii, sunt din nou pe câmpul de luptă. Alte explozii, foc, moarte.

– Bunicul tău a fost un om bun, spune Henri. Îi plăcea să-i amuze pe ceilalţi, îi plăcea să spună glume. Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată din casa voastră fără să mă doară stomacul de prea mult râs.

Cerul a devenit roşu. Un copac spintecă aerul, aruncat de bărbatul în argintiu şi albastru, bărbatul pe care l-am văzut în faţa casei. Ucide doi mogadorieni şi îmi doresc să-i ovaţionez victoria. Dar la ce-ar folosi sărbătorirea? Indiferent la uciderea câtor mogadorieni aş fi martor, urmările acelei zile vor rămâne aceleaşi. Loricii vor fi tot înfrânţi, ucişi până la unul. Eu voi fi oricum trimis pe Pământ.

– Nu l-am văzut niciodată înfuriindu-se. Când toată lumea îşi pierdea cumpătul, când toată lumea era copleşită de stres, bunicul tău îşi păstra calmul. Atunci spunea cele mai bune glume şi toţi cei din jur începeau să râdă ca prin farmec.

Animalele mai mici îşi aleg drept ţintă copiii. Sunt neajutoraţi, au rămas cu mâinile pline de artificii din timpul sărbătorii. Aşa suntem înfrânţi – doar câţiva lorici se luptă cu monştrii, restul încearcă să salveze copiii.

– Bunica ta era altfel. Era tăcută şi rezervată, şi foarte inteligentă. Cei doi se completau unul pe altul zi de zi, el era cel nepăsător, iar ea se străduia din umbră, făcând totul să meargă aşa cum hotărau.

Sus, în văzduh, se mai zăreşte încă urma de fum albastru lăsată de nava care ne poartă spre Pământ, nava pe care ne aflăm noi, Cei Nouă, şi protectorii noştri. Prezenţa ei îi descurajează pe mogadorieni.

– Şi pe urmă mai era şi Julianne, soţia mea.

Undeva, departe, se zăreşte o explozie, de genul celor care însoţesc decolarea rachetelor de pe Pământ. O altă navă se înalţă în aer, lăsând în urmă o dâră de foc. La început urcă încet, apoi capătă viteză. Sunt derutat. Navele noastre nu foloseau focul pentru decolare; nu foloseau petrol sau benzină. Dâra firavă de fum albastru provenea de la cristalele din care îşi preluau forţa motrice, dar o asemenea vâlvătaie nu avea de unde să apară. A doua navă e lentă şi greoaie în comparaţie cu prima, dar reuşeşte, se înalţă în aer, accelerează. Henri nu mi-a vorbit niciodată de o a doua navă. Cine e la bord? Încotro se îndreaptă? Mogadorienii strigă şi arată spre ea. Sunt cuprinşi din nou de anxietate şi, pentru un scurt moment, loricii năvălesc asupra lor.

– Avea cei mai verzi ochi pe care i-am văzut vreodată, un verde strălucitor, ca smaraldele, şi o inimă tot atât de mare ca planeta însăşi. Îi ajuta întotdeauna pe alţii, aducea tot timpul animale în casă şi le adopta. N-o să ştiu niciodată ce-a văzut la mine.

Fiara uriaşă, cea cu ochi roşii şi coarne enorme, s-a întors. De pe colţii ascuţiţi ca briciul, atât de mari încât nu-i încap în gură, i se prelinge salivă amestecată cu sânge. Bărbatul în argintiu şi albastru stă chiar în faţa ei. Încearcă s-o ridice cu puterile sale şi reuşeşte s-o salte cu aproape doi metri în aer, dar efortul e prea mare şi n-o poate urca mai mult. Monstruozitatea rage, se cutremură şi cade înapoi, pe pământ. Se repede înainte, înfruntând puterile omului, dar nu poate scăpa de dominaţia lor. Bărbatul o ridică iarăşi. Sudoarea şi sângele îi lucesc pe faţă sub lumina lunii. Pe urmă îşi îndoaie braţele şi fiara cade pe o parte. Pământul se cutremură. Cerul se umple de tunete şi de fulgere, dar nu le însoţeşte niciun strop de ploaie.

– Îi plăcea să doarmă până târziu, mă trezeam întotdeauna înaintea ei. Stăteam în camera mea de lucru, citind ziarul, pregăteam micul dejun, făceam o plimbare. În unele dimineţi, încă mai dormea când mă întorceam. Eram nerăbdător, de-abia aşteptam să ne-ncepem ziua împreună. Mă făcea să mă simt bine pur şi simplu fiindcă mă aflam în apropierea ei. Puteam să intru şi să-ncerc s-o trezesc. Îşi trăgea pătura peste cap şi mârâia la mine. Lucrurile se petreceau la fel, aproape în fiecare dimineaţă.

Monstrul e rănit, iar omul continuă să deţină controlul. I s-au alăturat alţi garzi, şi toţi îşi folosesc puterile împotriva fiarei imense – asupra ei cade o ploaie de foc şi de fulgere, razele laser venind din toate părţile. O parte dintre garzi provoacă vătămări invizibile, stând la distanţă şi ţinându-se concentraţi de mâini. Apoi stârnesc cu toţii o furtună, cu un singur nor semnificativ lăţindu-se din ce în ce mai mult pe cerul de altminteri senin şi concentrând în interiorul său un anumit tip de energie. Toţii garzii îşi aduc contribuţia, ajută cu toţii la crearea acelei pâcle cumplite. Apoi cade un ultim trăsnet colosal, lovind monstrul căzut, lăsându-l fără suflare.

– Ce-aş fi putut să fac? Ce-ar fi putut face oricine altcineva? Pe nava aia eram nouăsprezece cu toţii. Voi, cei nouă copii, şi noi, cei nouă cêpani, aleşi pentru simplul fapt că se întâmplase să ne aflăm acolo în noaptea aceea, şi pilotul care ne-a adus aici. Noi, cêpanii, nu puteam să luptăm, şi ce s-ar fi schimbat dacă am fi fost? Cêpanii sunt birocraţi, rolul lor e să se ocupe de bunul mers al planetei, să le fie profesori noilor garzi şi să-i antreneze, ca să-şi înţeleagă şi să-şi poată folosi puterile. N-am fost niciodată meniţi să fim luptători. Am fi fost ineficienţi. Am fi murit alături de ceilalţi. Tot ce puteam face era să plecăm. Să plecăm pentru ca voi să trăiţi şi să refaceţi cândva splendoarea celei mai frumoase planete din univers.

Închid ochii şi, când îi redeschid, lupta s-a încheiat. Fum, înălţându-se în văzduh din jurul morţilor şi al muribunzilor. Copaci rupţi, păduri în flăcări, nimic rămas în picioare, cu excepţia câtorva mogadorieni care au supravieţuit pentru a povesti ce s-a-ntâmplat. Soarele ridicându-se către sud şi o strălucire palidă, izvorâtă din pământul pustiit, scăldat în roşu. Grămezi de cadavre, nu toate intacte, nu toate dintr-o singură bucată. În vârful uneia dintre ele e bărbatul în argintiu şi albastru, mort, aidoma celorlalţi. Pe trupul lui nu se vede nicio rană, dar şi-a pierdut totuşi viaţa.

Deschid brusc ochii. Nu pot să respir şi am gura uscată ca iasca.

– Vino, spune Henri.

Mă ajută să mă dau jos de pe măsuţă, mă conduce în bucătărie şi îmi trage un scaun. Lacrimile îmi umplu ochii, deşi clipesc, încercând să le reţin. Henri îmi dă un pahar cu apă şi îl beau pe nerăsuflate, până la ultima picătură. I-l înapoiez şi mi-l umple din nou. Îmi cade capul în piept şi încă mă mai chinui să-mi recapăt răsuflarea. Beau şi al doilea pahar, apoi mă uit la Henri.

– De ce nu mi-ai povestit niciodată despre cealaltă navă? îl întreb.

– Despre ce vorbeşti?

– A mai fost încă o navă, spun eu.

– Unde-a fost încă o navă?

– Pe Lorien, în ziua plecării noastre. După noi a mai decolat o a doua navă.

– E imposibil, zice el.

– De ce e imposibil?

– Fiindcă toate celelalte nave au fost distruse. Am văzut cu ochii mei. După ce-au asolizat, mogadorienii ne-au făcut praf mai întâi spaţioporturile. Noi am călătorit cu singura navă care-a supravieţuit atacului. A fost un miracol că am reuşit să fugim cu ea.

– Am văzut o a doua navă. Crede-mă. Însă nu era ca a noastră. Funcţiona cu combustibil, în urma ei se zărea o minge de foc.

Henri mă studiază cu atenţie. Se gândeşte, concentrat, cu sprâncenele încruntate.

– Eşti sigur, John?

– Da.

Se lasă pe spătarul scaunului şi se uită pe fereastră. Bernie Kosar e pe podea, ne priveşte fix pe amândoi.

– A reuşit să se desprindă de Lorien, spun eu. Am urmărit-o până a dispărut.

– E lipsit de sens, zice el. Nu-mi dau seama cum a fost posibil. Nu mai rămăsese nimic.

– A existat o a doua navă.

Stăm vreme îndelungată în tăcere.

– Henri?

– Da?

– Ce era pe nava aia?

El mă fixează îndelung cu privirea.

– Nu ştiu, răspunde. Chiar nu ştiu.

Suntem în camera de zi, în cămin arde focul, Bernie Kosar e pe genunchii mei. Lemnele trosnesc din când în când, întrerupând tăcerea.

– Aprins! spun, pocnind din degete.

Mâna mea dreaptă radiază, fără să ajungă la strălucirea pe care i-am văzut-o înainte, dar e pe-aproape. În puţinul timp scurs de când a-nceput Henri să mă antreneze, am învăţat să controlez lumina. Pot s-o concentrez, făcând-o să acopere o suprafaţă largă, ca becul dintr-o încăpere, sau îngustând-o şi focalizând-o, ca şi cum ar fi raza unei lanterne. Mâna stângă continuă să fie mai puţin strălucitoare decât dreapta, dar o ajunge din urmă. Pocnesc din degete şi spun „aprins“ doar de dragul spectacolului: ca să controlez lumina sau ca s-o aprind, nu trebuie să fac nici una, nici alta. Totul vine din interior, fără mai mult efort decât e nevoie ca să zvâcneşti dintr-un deget sau ca să clipeşti.

– Când crezi că se vor manifesta celelalte Moşteniri? întreb.

Henri îşi ridică privirea din ziar.

– În curând. A doua ar trebui să apară într-o lună, indiferent ce-ar fi. Nu e nevoie decât de multă atenţie. Există şi puteri mai puţin evidente decât strălucirea mâinilor.

– În cât timp îşi vor face apariţia toate?

El ridică din umeri.

– Uneori se termină totul în două luni, alteori se poate ajunge până la un an. Durata diferă de la un garde la altul. Dar, indiferent de câtă vreme o să fie nevoie, cea mai importantă dintre Moştenirile tale o să se manifeste ultima.

Închid ochii şi mă las pe spătarul canapelei. Mă gândesc la Moştenirea aceea, cea care îmi va permite să lupt. Nu sunt sigur ce mi-aş dori să fie. Lasere? Controlul minţilor? Abilitarea de a manipula vremea, aşa cum l-am văzut făcând pe bărbatul în argintiu şi albastru? Sau îmi doresc ceva mai întunecat, mai sinistru, cum ar fi puterea de a ucide fără să atingi?

Îmi plimb mâna pe spatele lui Bernie Kosar. Îl studiez pe Henri. Poartă un fes de noapte şi ţine o pereche de ochelari pe vârful nasului, ca un şoarece de bibliotecă.

– Cum de ne aflam pe aerodrom în ziua aia? îl întreb.

– Veniserăm acolo la o demonstraţie aviatică. După ce s-a încheiat, am făcut un tur, vizitând câteva nave.

– Ăsta a fost într-adevăr singurul motiv?

Se întoarce spre mine şi dă din cap. Înghite în sec, cu greutate, ceea ce mă face să cred că îmi ascunde ceva.

– Păi, cum s-a hotărât că trebuie să plecăm noi? spun. Adică, pentru un plan ca ăsta a fost cu siguranţă nevoie de ceva mai mult timp, n-a fost doar un anunţ făcut în câteva minute, nu?

– Am decolat abia după trei ore de la începerea invaziei. Nu-ţi aduci aminte nimic?

– Foarte puţin.

– M-am întâlnit cu bunicul tău la statuia lui Pittacus. Mi te-a dat în grijă şi mi-a zis să te duc la aerodrom, pentru că era singura noastră şansă. Fiindcă acolo se afla un complex subteran. A spus că existase întotdeauna un plan pentru împrejurări neprevăzute, în eventualitatea că s-ar fi întâmplat asemenea lucruri, dar nu fusese niciodată luat în serios, fiindcă ameninţarea unui atac părea absurdă. Exact aşa cum ar fi privită o astfel de situaţie şi aici, pe Pământ. Dacă i-ai spune acum unui om că planeta e ameninţată de un atac al extratereştrilor, şi-ar bate joc de tine. Nici pe Lorien nu era altfel. L-am întrebat de unde ştia despre plan şi nu mi-a răspuns, s-a mulţumit să zâmbească şi şi-a luat rămas-bun. E logic ca planul să nu fi fost cunoscut sau ca foarte puţini să ştie de existenţa lui.

Dau din cap.

– Adică aţi venit pur şi simplu cu ideea de a pleca pe Pământ?

– Bineînţeles că nu. Unul dintre Străbunii planetei ne-a aşteptat la aerodrom. El a făcut vraja lorică prin care v-a însemnat gleznele şi v-a legat unul de altul, şi tot el v-a dat fiecăruia câte o amuletă. A spus că sunteţi copii aparte, copii binecuvântaţi, şi, din câte cred eu, prin asta înţelegea că aveţi o şansă să scăpaţi. Iniţial am plănuit să ne îndepărtăm cu nava şi să aşteptăm încheierea invaziei, să aşteptăm ca ai noştri să riposteze şi să învingă. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată…, adaugă Henri, şi vocea i se stinge. Apoi oftează. Am rămas pe orbită o săptămână. Atât le-a trebuit mogadorienilor ca să secătuiască în totalitate Lorienul. Pe urmă a devenit clar că nu mai puteam să ne întoarcem, aşa că am plecat spre Pământ.

– De ce n-a făcut o vrajă pentru ca niciunul dintre noi să nu poată fi ucis, indiferent de număr?

– Mai mult nu se putea face, John. Tu vorbeşti despre invincibilitate. Ceea ce nu e cu putinţă.

Dau din cap. Vraja nu poate face decât atât: dacă un mogadorian încearcă să ne ucidă fără să respecte ordinea, orice vătămare pe care vrea s-o provoace se întoarce asupra lui. Dacă unul dintre ei ar fi încercat să mă împuşte în cap, glonţul ar fi trecut prin capul lui. Dar acum nu mai e aşa. Acum, dacă mă prind mogadorienii, sunt mort.

Amuţesc pentru o clipă, gândindu-mă la toate. Aerodromul. Ultimul Străbun rămas pe Lorien, Loridas, cel care a pus vraja asupra noastră, acum trecut în nefiinţă. Străbunii au fost primii locuitori ai Lorienului, făpturile care-au făcut din planetă ceea ce era. La început au fost zece, şi deţineau toate Moştenirile. Atât de bătrâni, şi totul s-a întâmplat cu atât timp în urmă, încât par să fie mai degrabă o legendă decât o realitate. Şi nimeni, în afară de Loridas, nu ştia ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dacă mai erau sau nu în viaţă.

Încerc să-mi amintesc cum a fost pe orbită, când aşteptam să vedem dacă ne putem întoarce, dar nu ţin minte absolut nimic. În amintire nu-mi revin decât frânturi din călătorie. Interiorul navei era rotund, fără pereţi despărţitori, cu excepţia celor două săli de baie, care aveau uşi. Într-o parte erau înghesuite mai multe paturi, cealaltă era rezervată pentru exerciţii fizice şi pentru jocuri, necesare ca să alunge anxietatea. Nu-mi aduc aminte cum arătau ceilalţi. Nu-mi aduc aminte nici cum erau jocurile. Îmi aduc aminte că mă plictiseam, am petrecut un an întreg pe navă, cu ceilalţi şaptesprezece. Noaptea dormeam cu un animal împăiat şi, deşi nu sunt sigur că memoria nu-mi joacă feste, îmi aduc aminte că animalul reacţiona când mă jucam cu el.

– Henri?

– Da?

– Văd mereu imaginea unui bărbat într-un costum argintiu cu albastru. L-am văzut la noi acasă şi pe câmpul de luptă. Putea să controleze vremea. Şi pe urmă l-am văzut mort.

Henri dă din cap.

– De fiecare dată când o să te-ntorci în trecut, o să vezi numai scene care au importanţă pentru tine.

– Era tatăl meu, nu-i aşa?

– Da, răspunde el. N-ar fi trebuit să treacă pe la tine atât de des, dar trecea. Petrecea mult timp alături de tine.

Oftez. Tata a luptat cu mult curaj, a ucis monstrul, a ucis mulţi soldaţi. Dar, în cele din urmă, n-a fost suficient.

– Avem cu adevărat vreo şansă să câştigăm?

– Ce vrei să spui?

– Am fost înfrânţi cu atâta uşurinţă. Cum putem spera că lucrurile se vor sfârşi altfel dacă suntem descoperiţi? Chiar dacă îşi vor face apariţia toate puterile fiecăruia dintre noi, chiar şi atunci când ne vom întâlni cu toţii şi vom fi gata de luptă, ce speranţă putem avea când e vorba să înfruntăm astfel de creaturi?

– Speranţă? spune el. Speranţă există întotdeauna, John. Încă mai sunt de aşteptat noi evoluţii ale evenimentelor. Încă nu ne-au sosit toate informaţiile. Nu. E prea devreme ca să renunţi la speranţă. Speranţa dispare ultima. Dacă o pierzi, pierzi totul. Iar când ai impresia că totul e pierdut, că totul e cumplit şi sumbru, speranţa continuă să existe, întotdeauna.

12

Sâmbătă, la aproape două săptămâni de la sosirea în Paradise, mergem în oraş, Henri şi cu mine, la parada de Halloween. Cred că singurătatea nu-i prieşte niciunuia dintre noi. Nu fiindcă n-am fi obişnuiţi cu ea. Suntem. Dar singurătatea din Ohio e altfel decât în multe alte locuri. Implică o anumită tăcere, o anumită izolare.

E o zi friguroasă, soarele trage din când în când cu ochiul prin stratul gros de nori albi care planează deasupra noastră. Toţi copiii sunt costumaţi. Am adus o lesă pentru Bernie Kosar, care poartă o pelerină Superman drapată în lungul spatelui şi un „S“ uriaş pe piept. Ceea ce nu pare să-l impresioneze în niciun fel. Nu e singurul câine costumat în supererou.

Stăm pe trotuar, în faţa restaurantului Hungry Bear, chiar alături de piaţa din centrul oraşului, aşteptând să vedem parada. În vitrina din faţă e agăţat un fragment din articolul despre Mark James publicat în Gazette. E fotografiat pe linia de cincizeci de metri a terenului de fotbal, purtând jacheta lui cu monogramă, cu braţele încrucişate, cu piciorul drept sprijinit pe minge şi zâmbind într-o parte, plin de încredere în sine. Până şi eu trebuie să recunosc că arată impresionant.

Henri mă vede privind lung ziarul.

– Ăsta e prietenul tău, nu? mă întreabă, zâmbind.

Acum ştie toată povestea, de la bătaia evitată în ultimul moment până la bălegarul de vacă şi la fosta prietenă a lui Mark, de care m-am îndrăgostit. Şi, de când a aflat toate astea, nu se mai referă la el decât numindu-l „prietenul“ meu.

– Prietenul meu cel mai bun, îl corectez.

În clipa aceea începe să cânte orchestra. Deschide parada, urmată de o serie de care alegorice, pe teme legate de Halloween, dintre care unul îi poartă pe Mark şi pe alţi câţiva fotbalişti. Pe câţiva îi recunosc de la şcoală, pe alţii nu. Aruncă pumni de bomboane pentru copii. Pe urmă Mark mă vede şi îl înghionteşte pe tipul de alături – Kevin, cel pe care l-am lovit cu genunchiul între picioare la bufet. Mark arată spre mine şi spune ceva. Râd amândoi.

– Ăsta e? mă întreabă Henri.

– Da, ăsta.

– Pare bădăran.

– Ţi-am spus.

Urmează majoretele, pe jos, toate în uniformă, cu părul strâns la spate, zâmbind şi fluturându-şi mâinile către mulţime. Sarah merge pe lângă ele, făcând fotografii. Le surprinde în acţiune, în timp ce ţopăie, strigându-şi încurajările. Deşi e îmbrăcată în blugi şi nu e machiată, e mai frumoasă decât oricare dintre ele. La şcoală stăm de vorbă din ce în ce mai mult şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la ea. Henri mă vede privind-o.

Apoi se întoarce cu spatele către paradă.

– Asta e ea, ei?

– Ea e.

Sarah mă zăreşte şi îmi face cu mâna, apoi arată spre aparatul de fotografiat, dându-mi de înţeles că o să vină lângă mine, dar vrea să facă poze. Zâmbesc şi înclin aprobator din cap.

– Ei, spune Henri, pot să-mi dau seama de ce te atrage.

Privim parada. Primarul din Paradise trece pe lângă noi, stând pe bancheta din spate a unei maşini roşii, decapotabile. Le aruncă alte bomboane copiilor. Azi o să fie plin de copii surescitaţi, meditez.

Simt că mă bate cineva pe umăr şi mă întorc.

– Sam Goode. Ce faci?

El ridică din umeri.

– Nimic. Dar tu?

– Mă uit la paradă. El e tata, Henri.

Cei doi îşi strâng mâinile.

– John mi-a povestit multe despre tine, zice Henri.

– Serios? întreabă Sam, cu un zâmbet strâmb.

– Serios, răspunde Henri. Apoi după un minut de tăcere, pe buze i se conturează un surâs. Ştii, am citit ceva. Poate nu-ţi spun o noutate, dar ştiai că extratereştrii sunt cauza furtunilor cu descărcări electrice? Ei le creează, ca să poată ajunge pe planeta noastră neobservaţi. Furtuna e o diversiune, iar fulgerele pe care le vedem provin de la navele care pătrund în atmosfera Pământului.

Sam zâmbeşte şi se scarpină în cap.

– Fugi de-aici, zice el.

Henri dă din umeri.

– Aşa am auzit.

– Bine, spune Sam, dornic să-i facă pe plac lui Henri. Ei, dar ştiai că dinozaurii n-au murit? I-au fascinat pe extratereştri, care s-au hotărât să-i adune pe toţi şi să-i ia pe planeta lor.

Henri clatină din cap.

– Asta n-o ştiam. Dar ştiai că monstrul din Loch Ness era de fapt un animal de pe planeta Trafalgra? Extratereştrii l-au adus aici în cadrul unui experiment, ca să vadă dacă poate supravieţui, şi chiar a făcut-o. Dar când a fost descoperit de oameni l-au luat înapoi, de-asta n-a mai fost zărit niciodată.

Eu râd, nu de teorie, ci de numele planetei, Trafalgra. Pentru că planeta asta nu există şi mă întreb dacă Henri a inventat povestea chiar atunci.

– Ştiai că piramidele au fost construite de extratereştri?

– De asta am auzit, zâmbeşte Henri.

Teoria îl amuză, pentru că, deşi n-au fost înălţate de fapt de extratereştri, construcţia lor s-a bazat pe cunoştinţe primite de pe Lorien şi s-a făcut cu ajutorul loricilor.

– Ştiai că 21 decembrie 2012 e data presupusului sfârşit al lumii?

Sam dă din cap şi rânjeşte.

– Da, asta am auzit-o. Presupusa dată de expirare a Pământului, sfârşitul calendarului mayaş.

– Data expirării? mă amestec eu. Similar cu menţiunea „a se consuma înainte de“ data tipărită pe cutiile cu lapte? Pământul o să se-acrească?

Râd de propria mea glumă, dar cei doi nu-mi dau atenţie.

– Ştiai, spune apoi Sam, că toate cercurile din lanuri au fost folosite iniţial ca instrument de navigare de o specie extraterestră de agharieni? Dar asta s-a întâmplat cu mii de ani în urmă. Acum nu le mai fac decât nişte fermieri plictisiţi.

Râd din nou. Mă simt îndemnat să întreb ce soi de oameni inventează teoriile conspiraţiei cu extratereştri, dacă toate cercurile din lanuri sunt opera unor fermieri plictisiţi, dar n-o fac.

– De centurí ai auzit? întreabă Henri. Ştii ceva despre ei?

Sam clatină din cap.

– Sunt o specie de extratereştri care trăiesc în centrul Pământului. Sunt arţăgoşi, întotdeauna în conflict unii cu alţii şi, în timpul războaielor lor civile, suprafaţa planetei se dezechilibrează. Atunci apar fenomene de genul cutremurelor şi al erupţiilor vulcanice. Tsunami-ul din 2004? Pur şi simplu fiindcă a dispărut fiica regelui lor.

– Şi au găsit-o? întreb eu.

Henri clatină din cap şi se uită la mine, apoi din nou la Sam, care continuă să zâmbească, încântat de joc.

– Nu i-au mai dat niciodată de urmă. Amatorii de speculaţii susţin că-şi poate schimba înfăţişarea şi că trăieşte undeva, în America de Sud.

Teoria lui Henri sună atât de bine încât mă gândesc că n-a avut cum s-o inventeze pe moment. Reflectez pur şi simplu asupra ei, cu toate că n-am mai auzit niciodată de nişte extratereştri numiţi centurí şi cu toate că ştiu, cu certitudine, că în centrul Pământului nu trăieşte nimeni.

– Ştiai că…

Sam se întrerupe. Mă gândesc că Henri l-a pus în încurcătură, dar, imediat ce-mi trece ideea asta prin cap, el spune ceva atât de îngrozitor încât simt cum mă cuprinde spaima.

– Ştiai că mogadorienii vor să domine universul, că au distrus deja o planetă şi că plănuiesc să distrugă şi Pământul? Se află aici, încercând să descopere slăbiciunile oamenilor, ca să le poată exploata când o să-nceapă războiul.

Îmi cade falca şi rămân cu gura căscată, iar Henri se holbează la Sam, uluit. Îşi ţine respiraţia. Mâna i se strânge în jurul paharului cu cafea până când încep să mă tem că, dacă nu se opreşte, o să-l mototolească. Sam aruncă o privire către el, apoi către mine.

– Arătaţi de parc-aţi fi văzut o stafie. Înseamnă c-am câştigat?

– De unde-ai aflat asta? întreb eu.

Henri se uită la mine cu atâta furie încât îmi doresc să-mi fi ţinut gura.

– Din Ei umblă printre noi.

Henri încă n-a reuşit să găsească un răspuns. Deschide gura să vorbească, dar nu scoate niciun sunet. Pe urmă suntem întrerupţi de o femeie scundă, care se opreşte în spatele lui Sam, strigându-l pe nume. El se întoarce.

– Unde-ai fost?

El ridică din umeri.

– Am stat exact aici.

Femeia oftează, apoi i se adresează lui Henri.

– Bună, sunt mama lui Sam.

– Henri, răspunde el, strângându-i mâna. Încântat de cunoştinţă.

Ea face ochii mari, surprinsă. Accentul lui are ceva care a entuziasmat-o.

Ah bon! Vous parlez français? C’est super! J’ai personne avec qui je peux parler français depuis longtemps.

Henri zâmbeşte.

– Îmi pare rău. De fapt nu ştiu franţuzeşte. Ştiu că accentul meu lasă totuşi impresia asta.

– Nu? Femeia e dezamăgită. Ei, la naiba, şi eu care credeam că oraşul ăsta a căpătat în sfârşit un oarecare prestigiu.

Sam se uită la mine şi îşi dă ochii peste cap.

– Bine, Sam, hai să mergem, spune ea.

El dă din umeri.

– O să veniţi în parc pentru plimbarea în fân?

Mă uit la Henri, apoi la el.

– Da, sigur, răspund. Dar tu?

El ridică încă o dată din umeri.

– Ei, dacă poţi să vii, încearcă să ne găseşti, îi propun.

Sam zâmbeşte şi dă din cap.

– OK, super.

– E timpul să plecăm, Sam. Şi n-o să poţi ajunge la plimbarea în fân. Am nevoie de ajutorul tău acasă, intervine mama lui.

El dă să spună ceva, dar o vede plecând. Şi o urmează.

– Simpatică femeie, comentează Henri, cu sarcasm.

– Cum ai inventat toate astea? întreb.

Lumea începe să se îndrepte către Strada Mare, îndepărtându-se de piaţă. Henri şi cu mine o luăm pe urmele mulţimii, în direcţia parcului, unde se servesc cidru şi mâncare.

– Străduieşte-te să minţi destul de multă vreme şi-o să-ncepi să te obişnuieşti.

Dau din cap.

– Ei, ce părere ai?

El trage adânc aer în piept, apoi expiră. E destul de frig ca să-i pot vedea răsuflarea.

– N-am niciuna. În momentul ăsta nu ştiu ce să cred. M-a luat prin surprindere.

– Ne-a luat pe amândoi prin surprindere.

– Trebuie s-aruncăm o privire în publicaţia în care a găsit informaţia asta, să aflăm cine-o scrie şi unde e scrisă.

Se uită la mine, în expectativă.

– Ce e?

– Trebuie să faci rost de-un exemplar.

– O să fac, îţi promit. Şi totuşi e lipsit de sens. De unde-ar fi putut cineva să afle asta?

– Primeşte informaţii de undeva.

– Crezi că e unul dintre noi?

– Nu.

– Atunci crezi că e unul de-ai lor?

– S-ar putea. Nu m-am gândit niciodată să mă uit prin fiţuicile cu teorii ale conspiraţiei. Poate ei îşi imaginează că le citim şi că ne pot scoate din ascunzători lăsând să se scurgă astfel de informaţii. Adică… Se întrerupe pentru un minut, căzând pe gânduri. La naiba, John, habar n-am. Va trebui totuşi s-aruncăm o privire în broşură. Nu e o coincidenţă, de asta sunt sigur.

Ne continuăm drumul în tăcere, încă uşor uluiţi, răsucind în minte toate explicaţiile posibile. Bernie Kosar aleargă pe lângă noi cu paşi mărunţi, cu limba atârnând şi măturând trotuarul cu mantia alunecată într-o parte. Are mare succes la copii, mulţi se opresc să-l mângâie.

Parcul se află în extremitatea sudică a oraşului. În celălalt capăt al său sunt două lacuri alăturate, separate printr-o limbă îngustă de pământ ce duce spre pădurea de dincolo de ele. Parcul în sine e alcătuit din trei terenuri de baseball, un teren de joacă şi un pavilion mare, unde o serie de voluntari te servesc cu cidru şi cu felii de plăcintă cu dovleac. De-o parte a aleii pietruite se află trei remorci cu fân, alături de un afiş imens.

TRAGEŢI O SPAIMĂ SORĂ CU MOARTEA

PLIMBĂRI ÎN FÂN DE HALLOWEEN, PRINTRE STAFII

ORA ÎNCEPERII: LA APUSUL SOARELUI

5 $ DE PERSOANĂ

Pietrişul aleii e înlocuit de pământ înainte de a ajunge în pădure, iar intrarea între copaci e împodobită cu caricaturi de fantome şi drăcuşori, decupate din poze. Se pare că plimbarea printre stafii se face în pădure. Mă uit după Sarah, dar n-o văd nicăieri. Mă întreb dacă are de gând să participe.

Intru în pavilion împreună cu Henri. Toate majoretele sunt adunate într-o parte. Unele fac desene inspirate din motivele de Halloween pe feţele copiilor, iar altele vând bilete pentru tombola care se va ţine la şase seara.

– Sal’, John, aud în spatele meu.

Mă întorc şi dau cu ochii de Sarah, cu aparatul ei de fotografiat.

– Cum ţi s-a părut parada?

Zâmbesc şi-mi strecor mâinile în buzunare. Pe obrazul ei e pictată o stafie minusculă, albă.

– Sal’, îi răspund. Mi-a plăcut. Cred că încep să mă obişnuiesc cu farmecul acestui orăşel din Ohio.

– Farmec? Ai vrut să spui plictiseală, nu?

Ridic din umeri.

– Nu ştiu, nu e rău.

– Hei, uite-l pe mititelul din curtea şcolii. Te ţin minte, spune ea, aplecându-se spre Bernie Kosar.

Căţelul dă din coadă cu frenezie, sare în sus şi încearcă s-o lingă pe obraz. Sarah râde. Eu mă uit peste umăr. Henri e la şase metri distanţă, stă de vorbă cu mama ei la una dintre mesele de picnic. Mă întreb despre ce-or fi discutând.

– Cred că te place. Îl cheamă Bernie Kosar.

– Bernie Kosar? Nu-i un nume potrivit pentru un căţel adorabil. Uită-te la mantia asta. Mi se pare extraordinar de dulce.

– Ştii, dacă o ţii tot aşa, o să fiu gelos pe propriul meu câine, spun eu.

Ea zâmbeşte şi se ridică în picioare.

– Ei, ai sau nu de gând să cumperi un bilet de tombolă de la mine? E pentru reconstruirea unui adăpost non-profit pentru animale din Colorado, distrus de un incendiu luna trecută.

– Serios? De unde a auzit o fată din Paradise, Ohio, despre un adăpost pentru animale din Colorado?

– E al mătuşii mele. Le-am convins pe toate fetele din echipa de majorete să ia parte. O să mergem acolo în excursie şi-o să dăm o mână de ajutor la construcţie. Le facem un bine animalelor şi scăpăm de şcoală şi de Ohio timp de o săptămână. Toată lumea o să aibă numai de câştigat.

Mi-o imaginez pe Sarah cu cască, mânuind un ciocan. Gândul îmi aduce pe faţă un zâmbet.

– Adică vrei să spui că va trebui să mă descurc singur în bucătărie o săptămână întreagă? Mă prefac că oftez exasperat şi clatin din cap. Nu ştiu dacă pot suporta o asemenea excursie acum, chiar dacă e în folosul animalelor.

Ea râde şi îmi dă un pumn în braţ. Îmi scot portofelul şi îi întind cinci dolari, pentru şase bilete.

– Astea şase sunt cu noroc, spune ea.

– Sigur?

– Bineînţeles. Doar le-ai cumpărat de la mine, prostuţule.

În clipa aceea mă uit peste umărul ei şi îl văd pe Mark intrând în pavilion, împreună cu ceilalţi tipi din carul alegoric.

– Mergi deseară la plimbarea în fân printre stafii? mă întreabă Sarah.

– Da, mă gândeam la asta.

– Ar trebui să mergi, e amuzant. Vine toată lumea. Şi tragi într-adevăr o spaimă soră cu moartea.

Mark mă vede vorbind cu Sarah şi se încruntă, încreţindu-şi toată faţa. Se îndreaptă spre noi. E echipat ca de obicei – jacheta cu monogramă, blugi, părul plin de gel.

– Înseamnă că vii şi tu? o întreb pe Sarah.

N-are când să-mi răspundă, fiindcă ne întrerupe Mark.

– Cum ţi-a plăcut parada, Johnny?

Sarah se grăbeşte să se-ntoarcă spre el şi îi aruncă o privire aspră.

– Foarte mult, spun eu.

– Vii la plimbarea printre stafii la noapte sau o să-ţi fie prea frică?

Îi zâmbesc.

– Sincer vorbind, o să vin.

– Oare-o să te pierzi cu firea, ca la şcoală, şi o s-o iei la goană printre copaci, plângând ca un ţânc?

– Nu fi bădăran, Mark, intervine Sarah.

El se uită la mine, fierbând. Cu toată mulţimea din jur, nu poate face nimic fără să provoace o scenă – şi oricum nu cred c-o să facă ceva.

– Toate la timpul lor, zice el.

– Crezi?

– Vine şi rândul tău, îmi răspunde.

– S-ar putea să ai dreptate, încuviinţez. Dar meritul n-o să fie al tău.

– Terminaţi! ţipă Sarah.

Îşi face loc între noi şi ne împinge, îndepărtându-ne unul de altul. Toată lumea ne priveşte. Ea îşi roteşte privirea, ca şi cum s-ar jena fiindcă e în centrul atenţiei, şi se încruntă, mai întâi la Mark şi apoi la mine.

– Bine, atunci. N-aveţi decât să vă bateţi, băieţi, dacă asta vreţi, ne spune, apoi ne întoarce spatele şi pleacă.

Eu mă uit după ea. Mark nu se uită.

– Sarah! strig eu, dar ea îşi vede de drum şi dispare dincolo de pavilion.

– În curând, zice Mark.

Îi întorc privirea.

– Mă-ndoiesc.

Se retrage în grupul prietenilor lui. Henri vine lângă mine.

– Presupun că nu s-a interesat de tema de la matematică de ieri.

– Nu tocmai.

– Eu nu mi-aş face griji din cauza lui, adaugă Henri. S-ar părea că numai gura e de el.

– Nu-mi fac, spun eu, şi arunc o privire către locul în care a dispărut Sarah. Ar trebui să mă duc după ea? întreb, şi mă uit la Henri, insistând pe lângă acea parte a lui care s-a îndrăgostit şi s-a însurat cândva, aceea parte care continuă să ducă dorul soţiei zi după zi, şi nu pe lângă cealaltă, cea care vrea să mă ţină în siguranţă, ascuns.

El dă din cap.

– Da, răspunde, cu un oftat. Oricât de mult mi-ar displace s-o recunosc, probabil c-ai face bine să te duci după ea.

13

Copii alergând, ţipând, pe tobogane sau pe căţărătoare. Fiecare cu o pungă de bomboane în mână, cu gura plină de dulciuri. Copii costumaţi în chip de personaje de desene animate, de monştri, de vampiri şi de stafii. Probabil că toţi locuitorii din Paradise sunt chiar acum în parc. Şi în mijlocul întregii nebunii o zăresc pe Sarah, de una singură, dându-se încetişor într-un leagăn.

Fac slalom printre voci gălăgioase. Ea zâmbeşte când mă vede, cu ochii ei mari, albaştri, călăuzindu-mă ca un far.

– Vrei să-ţi fac vânt? o întreb.

Dă din cap către leagănul care tocmai s-a eliberat alături, şi eu mă aşez. Şi îi pun altă întrebare:

– Eşti OK?

– Da, mă simt bine. Mark îmi macină pur şi simplu nervii. Trebuie s-o facă întotdeauna pe durul şi se poartă de-a dreptul ca un nemernic când îl însoţesc prietenii lui.

Se răsuceşte în leagăn până când se încordează frânghiile, după care îşi saltă picioarele de la pământ şi se roteşte, la început încet, apoi câştigând treptat viteză. Râde în tot acest timp, cu părul blond fluturându-i în urmă. Îi urmez exemplul. Într-un târziu, când se opreşte leagănul, lumea continuă să se-nvârtească.

– Unde e Bernie Kosar?

– L-am lăsat cu Henri.

– Cu tatăl tău?

– Da, cu tata.

Fac aşa întotdeauna, îi spun lui Henri pe nume când ar trebui să-i spun „tată“.

Temperatura scade cu repeziciune şi mi se albesc încheieturile degetelor pe frânghia răsucită, am mâinile din ce în ce mai reci. Ne uităm la copiii care aleargă în jurul nostru cu frenezie. Sarah îşi îndreaptă ochii spre mine şi, în lumina de dinaintea amurgului, mi se par mai albaştri ca oricând. Îi întâlnesc pe ai mei şi rămânem aşa, privindu-ne îndelung, fără cuvinte, dar fiecare află despre celălalt atât de multe. Copiii par să dispară undeva, în fundal. Apoi ea zâmbeşte cu sfială şi se uită în altă parte.

– Şi ce-ai de gând să faci? întreb eu.

– În legătură cu ce?

– Cu Mark.

Ridică din umeri.

– Ce-aş putea să fac? Am rupt-o deja cu el. Îi tot repet că nu-mi doresc să fim din nou împreună.

Dau din cap. Nu ştiu cu certitudine ce-ar trebui să răspund.

– Dar ar fi oricum cazul să vând restul biletelor. Până la tombolă nu mai e decât o oră.

– Ai nevoie de ajutor?

– Nu, e OK. Ar trebui să te distrezi. Probabil că Bernie Kosar îţi simte lipsa. Dar ar fi bine să rămâi pe-aproape, pentru plimbarea în fân. Poate mergem împreună.

– O să rămân, răspund eu.

În mine înfloreşte fericirea, dar mă străduiesc s-o ascund.

– Atunci ne vedem puţin mai târziu.

– Baftă cu biletele.

Ea întinde mâna, o ia pe a mea şi o reţine trei secunde. Pe urmă îi dă drumul, sare din leagăn şi se grăbeşte să plece. Eu rămân acolo, legănându-mă uşor şi bucurându-mă de vântul aspru pe care nu l-am mai simţit de multă vreme, fiindcă ne-am petrecut ultima iarnă în Florida, iar penultima în sudul Texasului. Când mă întorc în pavilion, Henri stă la o masă de picnic, mâncând o felie de plăcintă, cu Bernie Kosar tolănit la picioare.

– Cum a mers?

– Bine, zâmbesc eu.

De undeva ţâşnesc artificii portocalii şi albastre, explodând pe cer. Îmi aduc aminte de Lorien şi de artificiile din ziua invaziei.

– Te-ai mai gândit la a doua navă pe care-am văzut-o?

Henri se uită în jur, convingându-se că nu ne poate auzi nimeni. Avem o masă de picnic numai pentru noi şi e plasată într-un colţ, departe de mulţime.

– Puţin. Însă tot n-am idee ce-ar putea însemna.

– Crezi că e posibil să fi venit aici?

– Nu. N-ar fi reuşit. Dacă folosea combustibil, aşa cum spui, n-ar fi putut ajunge atât de departe fără să se alimenteze.

Rămân o clipă neclintit.

– Aş vrea să fi fost cu putinţă.

– Ce?

– Să fi călătorit până aici, cu noi.

– E un gând plăcut, zice Henri.

După aproximativ o oră îi văd pe toţi fotbaliştii, cu Mark în frunte, traversând întinderea acoperită cu iarbă. Sunt douăzeci şi cinci, toţi costumaţi în chip de mumii, zombi, fantome. Se aşază în tribuna celui mai apropiat teren de baseball şi majoretele care au desenat pe feţele copiilor încep să-i machieze, completându-le costumaţia. Abia acum îmi dau seama că ei sunt cei care ne vor speria în timpul plimbării printre stafii, cei care ne vor aştepta în pădure.

– Vezi ce se-ntâmplă acolo? îl întreb pe Henri.

El îi cuprinde pe toţi cu privirea şi dă din cap, apoi îşi ia cafeaua şi soarbe îndelung.

– Încă mai crezi că ar trebui să faci plimbarea? spune el.

– Nu, răspund. Dar o să mă duc oricum.

– Mi-am închipuit.

Mark e îmbrăcat ca un soi de zombi, cu haine negre, zdrenţuite, cu faţa machiată cu negru şi cenuşiu, şi cu pete roşii ici şi colo, la întâmplare, simulând sângele. Când e gata, Sarah se apropie de el şi îi spune ceva. El ridică tonul, dar nu izbutesc să-i înţeleg cuvintele. Gesticulează cu însufleţire şi vorbeşte atât de repede încât îmi dau seama că se bâlbâie. Sarah îşi încrucişează braţele şi îl priveşte scuturând din cap. Trupul lui se crispează. Dau să mă ridic în picioare, dar Henri mă prinde de braţ.

– Nu, zice el. Băiatul nu reuşeşte decât s-o îndepărteze şi mai mult.

Mă uit la ei şi îmi doresc din toate puterile să aud ce-şi spun, dar în jur sunt prea mulţi copii care ţipă ca să mă pot concentra. Când încetează zbieretele, stau privindu-se unul pe altul, Mark încruntându-se cu o expresie îndurerată, Sarah afişând un zâmbet neîncrezător. Pe urmă ea clatină din cap şi pleacă.

Mă uit la Henri.

– Ce-ar trebui să fac acum?

– Nimic, îmi răspunde el. Absolut nimic.

Mark se întoarce la prietenii lui, cu capul în jos, încruntat. Câţiva se uită în direcţia mea. Apar zâmbete de superioritate. Apoi o pornesc cu toţii spre pădure. Un marş lent, metodic, douăzeci şi cinci de tipi costumaţi dispărând în depărtare.

Îmi omor timpul întorcându-mă în centrul oraşului, cu Henri, şi luăm cina la Hungry Bear. Când revenim în parc, soarele a apus şi prima remorcă plină cu fân şi trasă de un tractor verde o porneşte spre pădure. Mulţimea s-a subţiat considerabil, iar cei rămaşi, în total vreo sută de oameni, sunt, în majoritate, elevi de liceu şi adulţi libertini. O caut pe Sarah printre ei, dar n-o zăresc. Următoarea remorcă pleacă peste zece minute. După cum scrie în program, întreaga plimbare durează o jumătate de oră, tractorul merge încet prin pădure, lăsându-te să anticipezi ceea ce va urma, apoi se opreşte, pasagerii coboară şi parcurg pe jos un alt traseu, moment în care încep apariţiile înspăimântătoare.

Stau alături de Henri, în picioare, sub acoperişul pavilionului, şi trec din nou în revistă şirul lung de oameni care îşi aşteaptă rândul. N-o văd nici de data asta. În clipa aceea, telefonul îmi vibrează în buzunar. Nici nu mai ţin minte când m-a sunat ultima oară altcineva în afară de Henri. Apelul e identificat, vine de la SARAH HART. Mă simt străbătut de un fior. Probabil că-şi introdusese numărul meu în mobil în aceeaşi zi în care îl băgase pe-al ei în memoria telefonului meu.

– Alo? spun eu.

– John?

– Da.

– Hei, sunt Sarah. Mai eşti în parc? mă întreabă ea.

Vorbeşte ca şi cum apelul ei ar fi ceva obişnuit, ca şi cum n-ar avea rost să mă întreb cum de-mi ştie numărul, pe care nu i l-am dat niciodată.

– Da.

– Excelent! Probabil că o să ajung acolo în cinci minute. Au început plimbările?

– Da, acum două minute.

– Încă n-ai plecat, nu-i aşa?

– Nu.

– Oh, ce bine! Aşteaptă-mă, să mergem împreună.

– Da, sigur, spun eu. Al doilea transport o să plece chiar acum.

– Perfect. O s-ajung la timp pentru al treilea.

– Ne vedem atunci.

Închid, cu un zâmbet imens lăţindu-mi-se pe chip.

– Ai grijă când ajungi acolo, zice Henri.

– O să am. Mă întrerup şi încerc să-mi pun cât mai multă bună dispoziţie în glas. Nu e nevoie să mai stai. Sunt sigur c-o să găsesc pe cineva care să m-aducă acasă.

– Vreau să rămân aici, John, să locuiesc în oraşul ăsta. Deşi ar fi probabil mai inteligent din partea noastră să plecăm, după tot ce s-a-ntâmplat, dar va trebui să-mi ieşi în întâmpinare când e cazul. Şi acum este. Nu mi-a plăcut deloc cum s-au uitat tipii ăia la tine ceva mai devreme.

Dau din cap.

– N-o să păţesc nimic, îi spun.

– Nu mă-ndoiesc. Dar, pentru orice eventualitate, o să te-aştept aici.

Oftez.

– Bine atunci.

Sarah se opreşte în faţa mea peste cinci minute, însoţită de o prietenă, o fată atrăgătoare, pe care am mai văzut-o, dar căreia nu i-am fost prezentat până acum. Şi-a schimbat hainele, poartă blugi, un pulover de lână şi o jachetă neagră. Şi-a şters stafia de pe obrazul drept şi părul îi cade liber în josul umerilor.

– Hei, salut, spune ea.

– Sal’.

Mă cuprinde într-o îmbrăţişare prudentă. Simt în aer parfumul gâtului ei. Apoi se desprinde de mine. Şi i se adresează lui Henri:

– Bună, tată al lui John. Ea e prietena mea, Emily.

– Sunt încântat să vă cunosc, pe amândouă, răspunde Henri. Aşadar, plecaţi pe tărâmul terorii necunoscute?

– Poţi să faci pariu. Băiatul ăsta o să fie OK acolo? Nu vreau să se sperie prea tare din cauza mea, îi spune Sarah, arătând spre mine cu un surâs.

El zâmbeşte şi îmi dau seama că o place.

– Ar fi bine să rămâi pe lângă el, pentru orice eventualitate.

Ea se uită peste umăr. A treia remorcă s-a umplut pe un sfert.

– O să am grijă să fie în siguranţă. Acum am face bine să plecăm.

– Distracţie plăcută, ne urează Henri.

Sarah mă surprinde luându-mă de mână şi ne grăbim, toţi trei, către remorca aflată la o sută de metri distanţă de pavilion. La rând stau vreo treizeci de oameni. Ne îndreptăm spre coada lui şi începem o discuţie, deşi eu mă simt oarecum timid şi mă mulţumesc să le ascult pe cele două fete. În timp ce aşteptăm, îl zăresc pe Sam stând nehotărât deoparte, ca şi cum s-ar întreba dacă să se apropie sau nu de noi.

– Sam!

Îl strig cu mai mult entuziasm decât aş fi vrut. El se pune în mişcare cu paşi nesiguri.

– Faci plimbarea împreună cu noi?

Îmi răspunde ridicând din umeri.

– Dacă n-aveţi nimic împotrivă.

– Haide, îl îndeamnă Sarah, şi îi face semn să ni se alăture.

Sam se aşază lângă Emily, care îi zâmbeşte. El se îmbujorează imediat, iar eu sunt încântat că ne însoţeşte. Un băiat cu un walkie-talkie în mână îşi face apariţia pe neaşteptate. Îl recunosc, e din echipa de fotbal.

– Sal’, Tommy, îi spune Sarah.

– Bună, răspunde el. Au rămas patru locuri libere în remorca asta. Le vreţi?

– Vorbeşti serios?

– Da.

Ieşim din rând şi sărim în remorcă, unde ne aşezăm toţi patru pe acelaşi balot de fân. Mi se pare ciudat că Tommy nu ne cere biletele. Nu pricep nici de ce ne-a lăsat să urcăm toţi patru, împreună, înainte de a ne veni rândul. Unii dintre cei rămaşi la coadă ne privesc dezgustaţi. N-aş putea spune că îi condamn.

– Plimbare plăcută, ne urează Tommy cu un rânjet, de genul celui afişat, uneori, când cineva povesteşte cum i s-a întâmplat ceva rău cuiva demn de dispreţ.

– Asta a fost o chestie bizară, comentez.

Sarah ridică din umeri.

– Probabil are o slăbiciune pentru Emily.

– O, Doamne, sper că nu, spune prietena ei, apoi se preface că-i vine să verse.

Mă uit la Tommy de pe balotul de fân. Remorca nu s-a umplut decât pe jumătate, ceea ce mi se pare la fel de straniu, de vreme ce sunt atâţia oameni care aşteaptă.

Tractorul demarează, înaintează pe potecă hurducându-se şi intră în pădure, unde se aud zgomote fantomatice, emise de difuzoare ascunse. Copacii sunt deşi şi printre ei nu pătrunde nicio lumină, cu excepţia celei care străluceşte în faţa tractorului. Odată ce-o să se stingă, îmi spun, n-o să mai rămână decât bezna. Sarah îmi ia din nou mâna. E rece la atingere, dar eu mă simt inundat de o senzaţie de căldură.

– Mi-e puţin cam frică, şopteşte ea, sprijinindu-se de mine.

De crengile joase de deasupra noastră atârnă siluete de stafii, iar de unii dintre copacii din apropierea potecii se reazemă zombi cu feţe schimonosite. Tractorul se opreşte şi farurile se sting. Pe urmă apar lumini stroboscopice care scânteiază pe rând, vreme de zece secunde. N-au nimic înspăimântător şi abia când încetează îmi dau seama care e efectul lor: ochii noştri au nevoie de câteva clipe pentru adaptare şi nu vedem absolut nimic. Pe urmă în noapte se aude un urlet şi Sarah se crispează, îndesându-se în mine, în vreme ce în jurul nostru plutesc mai multe siluete. Îmi îngustez ochii, focalizându-mi privirea, şi văd că Emily s-a apropiat de Sam şi că el zâmbeşte cu gura până la urechi. Adevărul e că şi eu sunt uşor speriat. O cuprind pe Sarah cu braţul, mişcându-mă cu prudenţă.

O mână ne umblă uşor pe spate şi ea se prinde strâns de piciorul meu. Din mijlocul celorlalţi se aud câteva ţipete. Tractorul porneşte cu o zdruncinătură şi îşi continuă drumul, iar în lumina farurilor nu se zăresc decât contururile copacilor.

Înaintăm încă trei sau patru minute. Anticipăm ceea ce urmează, presimţim spaima trezită de perspectiva de a ne întoarce per pedes, pe întreaga distanţă parcursă în remorcă. Pe urmă tractorul intră într-un luminiş circular şi se opreşte.

– Toată lumea jos! strigă şoferul.

Demarează din nou, imediat ce coboară ultima persoană. Luminile farurilor pălesc în depărtare, apoi dispar cu desăvârşire, nelăsând în urmă nimic altceva decât bezna, şi niciun alt zgomot în afara celor făcute de noi înşine.

– Rahat, spune cineva, şi râdem cu toţii.

În total suntem unsprezece. Un şir de lumini se aprind brusc, arătându-ne drumul, apoi se sting iarăşi. Închid ochii, concentrându-mă asupra senzaţiei pe care mi-o dau degetele lui Sarah, împletite cu ale mele.

– N-am idee de ce fac asta în fiecare an, spune Emily, strângându-şi braţele în jurul corpului.

Ceilalţi au pornit-o pe potecă şi o luăm pe urmele lor. Şirul de lumini clipesc intermitent, ca să nu ne îndepărtăm de drum. Restul grupului ne-a luat-o înainte, destul de mult ca să nu-i mai putem vedea. Abia dacă zăresc pământul pe care calc. În faţa noastră se aud brusc trei sau patru ţipete.

– O, nu, spune Sarah, şi mă strânge de mână. După cum sună, se pare că avem necazuri.

În aceeaşi clipă, asupra noastră cade ceva greu. Cele două fete ţipă, şi Sam ţipă odată cu ele. Mă împiedic şi cad, zgâriindu-mi genunchiul, încâlcit în indiferent ce naiba e chestia aia. Pe urmă-mi dau seama că e o plasă.

– Ce dracu’? întreabă Sam.

Sfâşii în linie dreaptă frânghiile răsucite, dar, în clipa în care mă eliberez, sunt îmbrâncit cu putere din spate. Cineva mă înşfacă şi mă târăşte, îndepărtându-mă de fete şi de Sam. Mă smucesc şi mă ridic, dar sunt imediat lovit din nou din spate. Asta nu face parte din programul plimbării.

– Dă-mi drumul! ţipă una dintre fete.

Îi răspunde râsul unui tip. Nu văd absolut nimic. Vocile fetelor se îndepărtează.

– John? strigă Sarah.

– Unde eşti, John? urlă Sam.

Mă ridic, vrând să mă îndrept spre ei, dar sunt lovit din nou. Nu, ce se întâmplă nu e corect. Cineva se aruncă asupra mea. Îmi iese tot aerul din plămâni când sunt îndesat în pământ. Sar în sus şi încerc să-mi recapăt răsuflarea, sprijinindu-mă cu mâna de un copac. Îmi scot ţărână şi frunze din gură.

Rămân acolo câteva secunde şi nu aud nici măcar un singur sunet, cu excepţia propriei mele respiraţii chinuite. Tocmai când îmi închipui că am fost lăsat în pace, cineva mă loveşte cu umărul, azvârlindu-mă prin aer într-un copac din apropiere. Capul mi se izbeşte de trunchi şi, pentru o clipă, văd stele verzi. Sunt surprins de puterea agresorului. Îmi duc mâna la frunte şi simt sânge pe vârfurile degetelor. Mă uit din nou în jur, dar nu zăresc decât contururile copacilor.

Aud ţipătul uneia dintre fete, urmat de zgomotul unei lupte. Scrâşnesc din dinţi. Tremur. Din zidul de copaci care mă înconjoară fac parte şi siluete omeneşti? N-am cum s-o ştiu. Dar am senzaţia că de undeva mă priveşte o pereche de ochi.

– Dă-mi drumul! ţipă Sarah.

Cineva o trage de acolo cu forţa, de atâta lucru îmi pot da seama.

– OK.

Îi vorbesc întunericului, le vorbesc copacilor. Mă inundă un val de furie.

– Vreţi să ne jucăm? întreb, de data asta cu voce mai puternică.

În apropierea mea, cineva începe să râdă.

Fac un pas în direcţia sunetului şi sunt îmbrâncit din spate, dar îmi regăsesc echilibrul înainte de a cădea. Lovesc orbeşte cu pumnul în urma mea şi mâna mi se freacă de scoarţa unui copac. Nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Ce rost are să dispui de nişte Moşteniri, dacă nu le poţi folosi atunci când ai nevoie? Chiar dacă Henri şi cu mine vom fi nevoiţi să-ncărcăm la noapte camioneta şi să plecăm în alt oraş, cel puţin voi fi făcut ceea ce trebuie făcut.

– Vreţi să ne jucăm? strig din nou. Ştiu şi eu nişte jocuri!

În josul feţei mi se prelinge un firicel de sânge. OK, îmi spun, să trecem la fapte. Mie-mi pot face ce vor, dar nu se vor atinge nici măcar de-un singur fir de păr din capul lui Sarah. Sau al lui Sam, sau al lui Emily.

Respir adânc şi adrenalina îmi aleargă prin vene. Pe faţă mi se conturează un zâmbet răutăcios şi am senzaţia să trupul mi-a devenit mai mare, mai puternic. Palmele mele se aprind, măturând întunericul cu o lumină puternică şi lumea e dintr-odată strălucitoare.

Îmi ridic privirea. Îmi mişc mâinile paralel cu linia copacilor şi m-arunc alergând în beznă.

14

Kevin iese dintre copaci, costumat în mumie. El e cel care m-a trântit. Luminile îl năucesc şi pare uluit, ca şi cum ar încerca să priceapă de unde vin. Poartă ochelari cu vedere în infraroşu. Vasăzică aşa reuşesc să ne zărească, mă gândesc. De unde-au făcut rost de ei?

Kevin se repede la mine, dar mă feresc în ultima clipă şi îi pun piedică.

– Dă-mi drumul! aud un strigăt din afara potecii.

Mă uit în sus şi plimb lumina peste copaci, dar nu zăresc nicio mişcare. Nu pot spune dacă vocea a fost a lui Emily sau a lui Sarah. E urmată de râsul unui băiat.

Kevin încearcă să se ridice, dar îl lovesc cu piciorul în coaste înainte de a fi din nou în picioare. Se prăbuşeşte la pământ cu o bufnitură surdă. Îi smulg ochelarii de pe faţă, aruncându-i cât de departe pot, şi ştiu că vor ateriza la cel puţin un kilometru şi jumătate distanţă, dacă nu cumva la trei sau patru, fiindcă sunt atât de furios încât puterea mi-a scăpat de sub control. Apoi mă îndepărtez în fugă printre copaci, înainte de a reuşi Kevin să se salte măcar în capul oaselor.

Cărarea coteşte la stânga, apoi la dreapta. Mâinile îmi strălucesc numai atunci când trebuie să văd. Simt că am ajuns aproape. Pe urmă îl zăresc pe Sam drept în faţă, imobilizat de braţele unui zombi. Alţi trei sunt în apropiere.

Tipul costumat în zombi îi dă drumul.

– Calmează-te, nu e decât o glumă. Nu păţeşti nimic dacă nu opui rezistenţă, îi spune. Aşază-te undeva.

Pocnesc din degete şi le proiectez luminile în ochi, orbindu-i. Cel care e mai aproape face un pas către mine, eu îmi rotesc braţul, lovindu-l în lateralul feţei, şi cade nemişcat la pământ. Ochelarii îi zboară în rugii crescuţi din abundenţă şi dispar. Al doilea tip încearcă să mă prindă într-o îmbrăţişare de urs, dar mă smulg din strânsoarea lui şi îl desprind de pământ.

– Ce naiba! exclamă, confuz.

Îl arunc şi se izbeşte de trunchiul unui copac aflat la şase metri distanţă. Al treilea individ vede ce se petrece şi fuge. Aşa că nu mai rămâne decât al patrulea, cel care l-a ţinut pe Sam. Îşi aduce mâinile în faţă, de parcă aş îndrepta o armă spre pieptul lui.

– N-a fost ideea mea, spune.

– Şi el ce-a pus la cale?

– Nimic, omule. N-am vrut decât să vă facem o farsă, să vă speriem puţin.

– Unde sunt ceilalţi?

– Au lăsat-o pe Emily să plece. Sarah e în faţa noastră.

– Dă-mi ochelarii tăi, îi spun.

– Nici vorbă, omule. I-am împrumutat de la poliţie. O să am necazuri.

Fac un pas spre el.

– Bine, accept.

Şi-i scoate şi mi-i întinde. Îi arunc chiar mai tare decât am aruncat prima pereche. Sper că vor ateriza în următorul oraş. N-au decât să explice ei asta la poliţie.

Îl înşfac pe Sam de cămaşă cu mâna dreaptă. Nu văd absolut nimic fără să-mi aprind luminile. Abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să păstrez cele două perechi de ochelari pentru noi. Dar n-am făcut-o, aşa că respir adânc şi-mi las mâna stângă să strălucească, apoi deschid drumul, urmărind poteca. Dacă asta îi trezeşte suspiciuni, atunci Sam păstrează tăcerea.

Mă opresc să ascult. Nimic. Ne continuăm drumul, şerpuind printre copaci. Sting lumina.

– Sarah! strig.

Rămân din nou locului, ascultând, dar nu aud nimic altceva decât vântul suflând printre copaci şi respiraţia grea a lui Sam.

– Câţi oameni erau cu Mark? îl întreb.

– Vreo cinci.

– Ai idee încotro au luat-o?

– N-am văzut.

Mărim pasul, dar habar n-am în ce direcţie ne îndreptăm. Aud motorul tractorului gemând undeva, la mare distanţă. A început a patra cursă. Mă simt cuprins de o nebunie interioară şi vreau s-o iau la fugă, dar ştiu că Sam n-ar putea să ţină pasul. Gâfâie deja şi, în ciuda temperaturii de numai şapte grade, am transpirat până şi eu. Sau poate iau sângele drept sudoare. Nu-mi pot da seama.

Când trecem pe lângă un copac gros, cu trunchiul numai noduri, cineva îmi sare în spate. Sam ţipă când primesc un pumn în ceafă şi rămân buimac pentru o clipă, dar apoi mă răsucesc, îl înşfac pe tip de beregată şi îi bag lumina în ochi. Se străduieşte zadarnic să-mi desfacă degetele.

– Ce pune Mark la cale?

– Nimic, spune el.

– Răspuns greşit.

Îl trântesc de cel mai apropiat copac, aflat la un metru şi jumătate distanţă, apoi îl culeg şi îl ridic la treizeci de centimetri deasupra pământului, ţinându-l din nou de beregată. Mă izbeşte sălbatic cu picioarele, dar îmi întăresc muşchii, aşa că loviturile lui nu-mi fac niciun rău.

– Ce pune la cale?

Îl las în jos, până când atinge pământul cu tălpile, şi îmi slăbesc strânsoarea, cât să poată vorbi. Îl simt pe Sam privindu-mă, sorbind din ochi totul, dar în privinţa asta nu e nimic de făcut.

– N-am vrut decât să vă speriem, icneşte tipul.

– Jur că te rup în două dacă nu-mi spui adevărul.

– Mark crede că voi doi sunteţi târâţi de ceilalţi la Shepherd Falls. Acolo a dus-o pe Sarah. Vrea să te bată măr în faţa ei şi pe urmă are de gând să te lase să pleci.

– Condu-mă, îi spun.

Se pune în mişcare târşâindu-şi picioarele şi eu îmi sting lumina. Sam se ţine de cămaşa mea şi vine după noi. Când trecem printr-un mic luminiş scăldat în lumina lunii, văd că se uită la mâinile mele.

– Sunt mănuşi, îi spun. Le purta Kevin Miller. Un soi de efect special, pentru Halloween.

Dă din cap, dar îmi dau seama că e de-a dreptul îngrozit. Mai mergem aproape un minut înainte de a auzi zgomotul unei ape curgătoare venind din faţa noastră.

– Dă-mi ochelarii tăi, îi spun tipului care ne călăuzeşte.

Ezită, aşa că îi răsucesc braţul. Zvâcneşte de durere şi se grăbeşte să şi-i smulgă de pe faţă.

– Ia-i, ia-i, ţipă.

Când mi-i pun, lumea capătă o tentă verde. Îl împing pe fostul lor deţinător, care se prăbuşeşte la pământ.

– Haide, îl îndemn pe Sam, şi mergem mai departe, lăsându-l pe tipul căzut în urmă.

Zăresc grupul în faţa noastră. Număr opt băieţi, plus Sarah.

– Acum îi pot vedea. Aştepţi aici sau vii cu mine? S-ar putea să iasă urât.

– Vreau să vin, spune Sam.

Îmi dau seama că e speriat, dar nu sunt sigur dacă se teme de ceea ce m-a văzut făcând sau de fotbaliştii din faţa noastră.

Parcurg restul drumului făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă, cu Sam mergând pe vârfuri în spatele meu. Când nu mai avem decât vreo doi metri, sub piciorul lui trosneşte o crenguţă.

– John? întreabă Sarah.

Stă pe o piatră mare, cu genunchii la piept şi cu braţele strânse în jurul lor. Nu poartă ochelari şi îşi mijeşte ochii în direcţia noastră.

– Da, răspund. Şi Sam.

Ea zâmbeşte.

– Ţi-am spus eu.

Presupun că vorbeşte cu Mark.

Apa pe care am auzit-o nu e nimic altceva decât un pârâiaş bolborositor. Mark face un pas înainte.

– Ei, ei, ei.

– Taci din gură, Mark, ripostez eu. Bălegarul din dulapul meu a fost una, dar acum ai mers mult prea departe.

– Crezi? Suntem opt contra doi.

– Sam n-are nimic de-a face cu povestea asta. Ţi-e frică să mă înfrunţi de unul singur? îl întreb. Ce te-aştepţi să se-ntâmple? Ai încercat să răpeşti doi oameni. Chiar crezi că vor păstra tăcerea?

– Da. Aşa cred. După ce-or să vadă cum te bat măr.

– Te înşeli, îi răspund, apoi mă întorc spre prietenii lui. Le sugerez celor care nu vor s-ajungă în apă să plece acum. Mark o să facă oricum o baie. Şi-a pierdut orice şansă de barter.

Chicotesc cu toţii. Unul întreabă ce-nseamnă „barter“.

– E ultima voastră şansă, adaug eu.

Rămân toţi pe poziţie, neclintiţi.

– Cum vreţi, le spun.

Un freamăt nervos îşi găseşte locul în centrul pieptului meu. Când înaintez cu un pas, Mark dă să păşească înapoi, se împiedică de propriile picioare şi cade la pământ. Doi tipi se apropie, amândoi mai masivi decât mine. Braţul unuia zvâcneşte, dar mă ghemuiesc, ferindu-mă de pumnul lui, şi îl pocnesc în stomac. Se îndoaie, ţinându-se cu mâinile de burtă. Pe al doilea îl îmbrâncesc şi îi fuge pământul de sub picioare. Aterizează cu o bufnitură, la un metru şi jumătate distanţă, iar inerţia îl aruncă în apă. Se ridică împroşcând-o. Ceilalţi sunt şocaţi, par să fi prins rădăcini. Îl simt pe Sam îndreptându-se spre Sarah. Îl înşfac pe cel mai apropiat fotbalist şi îl târăsc. Dă la întâmplare din picioare, despicând aerul, fără să lovească nimic. Când ajungem pe malul pârâului, îl ridic de cureaua blugilor şi îl arunc în apă. Un altul face un salt spre mine. Păşesc pur şi simplu într-o parte, şi el aterizează în pârâu, cu faţa în jos. Trei scoşi din joc, încă patru de eliminat. Mă întreb în ce măsură reuşesc Sam şi Sarah, care n-au ochelari, să vadă ce se petrece.

– Ei băieţi, spun, văd că aveţi grijă să-mi fie cât mai uşor. Cine urmează?

Cel mai voinic din grup vrea să-mi tragă un pumn, fără să reuşească însă să mă atingă, dar ripostez cu atâta rapiditate încât cotul lui mă nimereşte în faţă şi cureaua ochelarilor plesneşte. Ochelarii îmi cad la pământ. Nu mai zăresc decât forme vagi. Lovitura mea de pumn îl nimereşte pe tip în falcă şi se prăvăleşte ca un sac cu cartofi. Pare mort şi mă tem că l-am lovit prea tare. Îi smulg ochelarii şi mi-i pun.

– Vreun voluntar?

Doi dintre ceilalţi îşi ridică mâinile în faţă, în semn că se predau, al treilea stă cu gura căscată, ca un idiot.

– Înseamnă că mai rămâi tu, Mark.

Se întoarce, ca şi cum ar vrea s-o ia la fugă, dar fandez către el şi îl înşfac înainte de a reuşi să o facă, trăgându-i braţele în sus, într-un dublu nelson. Se crispează de durere.

– Toată povestea se încheie în clipa asta, m-ai înţeles?

Îl strâng mai tare şi durerea îi smulge un mormăit.

– Indiferent ce-ai avea împotriva mea, o laşi baltă de-acum înainte. Asta este valabil şi pentru Sam şi Sarah. Ai înţeles?

Strânsoarea mea devine mai puternică. Ajung până într-un punct dincolo de care mă tem c-o să-i disloc umărul.

– Am întrebat dacă m-ai înţeles!

– Da!

Îl târăsc către Sarah. Sam stă acum pe piatră, alături de ea.

– Cere-ţi scuze.

– Ei, haide, omule. Ţi-ai impus punctul de vedere.

Strâng.

– Îmi pare rău! urlă el.

– Vorbeşte ca şi cum ai crede ce spui.

El respiră adânc.

– Îmi pare rău.

– Eşti un nemernic, Mark! exclamă Sarah, şi îl plesneşte cu putere peste faţă.

El se încordează, dar îl ţin zdravăn şi nu poate face nimic.

Îl târăsc către apă. Ceilalţi ne urmăresc cu priviri şocate. Tipul pe care l-am făcut knock-out stă în fund şi se scarpină în creştet, ca şi cum ar încerca să priceapă ce s-a întâmplat. Răsuflu uşurat văzând că nu e grav rănit.

– Nu sufli nimănui niciun cuvânt despre asta, ai priceput? spun eu, cu voce atât de joasă încât nu mă poate auzi decât Mark. Tot ce s-a petrecut în seara asta rămâne îngropat aici. Dacă aud săptămâna viitoare la şcoală o singură şoaptă despre toată tărăşenia, jur că asta n-a fost nimic pe lângă ce-o să păţeşti. M-ai înţeles? Nici măcar un singur cuvânt.

– Chiar crezi c-aş povesti ceva? întreabă el.

– Asigură-te că le ceri prietenilor tăi acelaşi lucru. Dacă vreunul dintre ei suflă ceva unui singur om, pe tine te fac răspunzător.

– N-o să spunem nimic, zice el.

Îi dau drumul, îmi proptesc piciorul în fundul lui şi îl împing cu capul înainte în apă. Sarah stă în picioare pe piatră, cu Sam alături. Mă îmbrăţişează cu putere când ajung lângă ea.

– Ştii kung fu sau altceva de genul ăsta? mă întreabă.

Izbucnesc într-un râs nervos.

– Cât de mult ai reuşit să vezi?

– Nu cine ştie ce, dar mi-am dat seama ce se-ntâmplă. Adică, te-ai antrenat cumva toată viaţa în munţi sau ce? Nu pricep cum ai făcut asta.

– Cred că mi-a fost pur şi simplu frică să nu păţeşti ceva. Şi da, în ultimii doisprezece ani am învăţat arte marţiale, sus, în Himalaya.

– Eşti uimitor! Sarah râde. Să plecăm de-aici.

Niciunul dintre fotbalişti nu ne adresează vreun cuvânt. După primii trei metri, îmi dau seama că n-am idee încotro s-o iau, aşa că-i dau ochelarii lui Sarah, să ne conducă ea.

– Să fiu a naibii dacă-mi vine să cred una ca asta, spune ea. Adică, Doamne, ce nemernic. Aşteaptă până când vor încerca să dea explicaţii la poliţie. Nu-l las să scape basma curată.

– Chiar ai de gând s-anunţi poliţia? La urma urmelor, şeriful e tatăl lui Mark, spun eu.

– De ce n-aş face-o, după aşa ceva? A fost o porcărie. Tatăl lui Mark are datoria să aplice legea, chiar dacă a încălcat-o fiul lui.

Ridic din umeri în beznă.

– Aş zice că şi-au primit pedeapsa.

Îmi muşc buza, îngrozit de gândul la amestecul poliţiei. Dacă intervine, o să fiu nevoit din nou să fug. Plecarea va deveni inevitabilă. O să ne facem bagajele şi-o să ieşim din oraş în mai puţin de o oră după ce-o să afle Henri. Oftez.

– Nu crezi? întreb. Vreau să spun că au pierdut deja mai multe perechi de ochelari cu vedere în infraroşu. Vor fi nevoiţi să dea explicaţii. Ca să nu mai vorbesc de apa aia rece ca gheaţa.

Sarah nu mai spune nimic. Ne continuăm drumul în tăcere şi mă rog să dezbată totul în gând, să decidă că merită s-o lăsăm baltă.

Într-un târziu, zărim marginea pădurii. Lumina din parc pătrunde printre copaci. Când mă opresc, se uită la mine şi Sarah, şi Sam. El n-a scos absolut nicio vorbă şi sper să fie din cauză că de fapt n-a văzut ce s-a petrecut, sper că, de data asta, întunericul a fost aliatul meu neaşteptat şi mă gândesc că Sam e doar uşor şocat de toată povestea.

– Voi hotărâţi, spun, dar eu sunt întru totul de părere să lăsăm lucrurile să se oprească aici. Pur şi simplu n-am chef să povestesc la poliţie ce s-a-ntâmplat.

Lumina cade peste figura sceptică a lui Sarah. Ea clatină din cap.

– Cred că are dreptate, zice Sam. Nu vreau să scriu declaraţii stupide în următoarea jumătate de oră. Aş fi în rahat până la gât; mama crede că m-am dus la culcare acum o oră.

– Stai în apropiere? întreb eu.

El încuviinţează cu o mişcare a capului.

– Da, şi trebuie s-ajung acasă înainte de a veni în inspecţie în camera mea. Pe curând.

Se grăbeşte să plece, fără să mai spună nimic. E evident năucit. Probabil că nu s-a mai trezit niciodată amestecat într-o luptă şi cu siguranţă n-a mai fost niciodată atacat în pădure şi răpit. Mâine-o să-ncerc să stau de vorbă cu el. Dacă a văzut ce n-ar fi trebuit, o să-l conving că doar i s-a părut.

Sarah îmi întoarce faţa spre ea şi-mi urmăreşte linia tăieturii cu degetul mare, plimbându-mi-l foarte uşor de-a lungul frunţii. Pe urmă şi-l trece peste ambele mele sprâncene, uitându-se drept în ochii mei.

– Îţi mulţumesc pentru seara asta. Am ştiut c-o să vii.

Ridic din umeri.

– N-am vrut să-l las să te sperie.

Ea zâmbeşte şi îi văd ochii scânteind în lumina lunii. Se apropie de mine şi, când îmi dau seama ce urmează să se întâmple, mi se taie răsuflarea. Îşi apasă buzele de ale mele şi simt că în mine totul e din cauciuc. E un sărut blând, prelungit. Primul meu sărut. Pe urmă ea se îndepărtează şi mă cuprinde cu privirea. Nu ştiu ce să spun. Prin minte îmi trec un milion de gânduri. Mă simt nesigur pe picioare şi abia mai reuşesc să-mi menţin poziţia verticală.

– Am ştiut că eşti deosebit de când te-am văzut pentru prima oară, spune Sarah.

– Şi eu am simţit asta, în privinţa ta.

Întinde braţele spre mine şi mă sărută iarăşi, cu mâna uşor apăsată pe obrazul meu. În primele câteva secunde, mă pierd în senzaţia dată de buzele ei lipite de ale mele şi în ideea că sunt prieten cu fata asta frumoasă.

Se desprinde şi ne zâmbim unul altuia, privindu-ne în ochi.

– Ei, cred c-am face bine să vedem dacă Emily mai e aici, spune ea, după vreo zece secunde. Altminteri o să fiu la strâmtoare.

– Sunt sigur că este, spun.

O pornim către pavilion ţinându-ne de mână. Nu-mi pot lua gândul de la sărutările noastre. Al cincilea tractor huruie pe potecă. Remorca e plină şi la coadă mai stau încă vreo zece oameni, aşteptându-şi rândul. După tot ce s-a întâmplat în pădure, cu mâna caldă a lui Sarah într-a mea, zâmbetul nu mi se mai şterge de pe buze.

15

Prima zăpadă cade peste două săptămâni. Un strat subţire, exact cât e necesar ca să acopere camioneta cu o pulbere fină. Imediat după Halloween, după ce cristalul loric mi-a răspândit Lumenul în tot trupul, Henri a început adevăratul meu antrenament. Am lucrat în fiecare zi, fără nicio întrerupere, pe vreme rece, pe ploaie şi acum pe ninsoare. Deşi n-o spune, cred că e nerăbdător să mă vadă pregătit. Totul a început cu priviri confuze, cu sprâncenele lui încruntându-se în timp ce-şi muşca buza de jos, după care au urmat oftaturi adânci şi în cele din urmă nopţi fără somn, cu scândurile podelei scârţâind sub paşii lui în timp ce eu stau întins, cu ochii deschişi, în camera mea, şi am ajuns unde ne aflăm acum, la disperarea inerentă din vocea lui încordată.

Stăm în curtea din spate, la trei metri distanţă unul de altul, faţă în faţă.

– Azi chiar n-am dispoziţia necesară, spun eu.

– Ştiu, dar trebuie s-o facem oricum.

Oftez şi mă uit la ceas. E ora patru.

– Sarah o să fie aici la şase, zic.

– Ştiu, răspunde el. De-aia trebuie să ne grăbim.

Ţine câte o minge de tenis în fiecare mână.

– Eşti pregătit? mă întreabă.

– Atât de pregătit cât o să pot fi vreodată.

El aruncă prima minge în aer şi, când ajunge în cel mai înalt punct al traiectoriei sale, încerc să invoc o putere din adâncul fiinţei mele, ceva care s-o împiedice să cadă. Nu ştiu cum ar trebui să fac asta, ştiu doar c-ar trebui s-o pot face, ar trebui să dobândesc puterea asta cu timpul şi în urma exerciţiului, spune Henri. Abilitatea de a deplasa obiecte cu puterea minţii se manifestă la fiecare garde. Telekinezia. Şi, în loc să mă lase s-o descopăr de unul singur – aşa cum s-a întâmplat cu mâinile –, Henri pare hotărât s-o scoată cu orice preţ din hruba aleasă pentru hibernare, indiferent care ar fi aceea.

Mingea cade aşa cum au mai căzut alte o mie înaintea ei, săltând de două ori şi încremenind apoi pe iarba acoperită de zăpadă.

Oftez adânc.

– Astăzi n-o simt.

– Încă o dată, spune el.

Aruncă a doua minge. Încerc s-o deplasez, s-o opresc, toată fiinţa mea se încordează ca să facă obiectul ăla afurisit să se mişte măcar un centimetru spre dreapta sau spre stânga, dar n-am un asemenea noroc. Loveşte la rândul său pământul. Bernie Kosar, care ne-a privit tot timpul, se duce spre minge, o înhaţă şi se îndepărtează.

– O să vină şi asta la timpul ei, spun.

Henri clatină din cap. Are muşchii maxilarului încordaţi. Toanele şi nerăbdarea lui mă agasează. Îl priveşte pe Bernie Kosar alergând cu paşi mărunţi, cu mingea în gură, apoi oftează.

– Ce e? întreb eu.

Clatină iarăşi din cap.

– Să mai încercăm o dată.

Se duce să ia cealaltă minge. Pe urmă o azvârle în aer. Mă străduiesc s-o opresc, fără să reuşesc însă.

– Poate mâine, spun.

El dă din cap şi se uită în pământ.

– Poate mâine.

După şedinţa noastră de antrenament, sunt plin de sudoare, de noroi şi de zăpadă topită. Henri m-a solicitat astăzi mai mult decât ar fi fost normal şi m-a atacat cu o agresivitate care nu poate fi determinată decât de panică. În afară de încercările de telekinezie, ne-am petrecut majoritatea timpului exersând tehnici de luptă – corp la corp, trântă, arte marţiale combinate – urmate de metode de păstrare a sângelui rece –, eleganţă sub tensiune, controlul minţii, depistarea spaimei în ochii adversarului şi modul de a o pune cel mai bine în evidenţă. Dar nu m-a deranjat antrenamentul dificil pe care mi l-a impus, ci expresia ochilor lui. Tristă, cu o umbră de spaimă, de disperare, de dezamăgire. Nu ştiu dacă e pur şi simplu îngrijorat de lentoarea progreselor sau dacă e vorba de ceva mai profund, dar şedinţele de antrenament devin tot mai extenuante – emoţional şi fizic.

Sarah soseşte exact la timp. Ies din casă şi o sărut când urcă pe verandă. Odată ce intrăm, îi iau haina şi i-o pun în cuier. Peste o săptămână avem examenul de la mijlocul trimestrului la gospodărie şi a fost ideea ei să pregătim respectivul fel de mâncare mai întâi acasă. Imediat ce ne apucăm de gătit, Henri îşi înşfacă haina şi pleacă la plimbare. Îl ia pe Bernie Kosar cu el şi mă simt recunoscător pentru intimitate. Facem piept de pui la cuptor cu cartofi şi legume fierte în abur, şi terminăm mult mai repede decât am sperat. Când e gata, ne aşezăm toţi trei la masă. Henri păstrează tăcerea în cea mai mare parte a timpului. Eu şi Sarah împrăştiem liniştea stânjenitoare flecărind, despre şcoală, despre filmele la care o să mergem sâmbăta următoare. Henri îşi ridică rareori privirea din farfurie fără a rosti altceva decât laude la adresa mâncării.

După cină, spăl vasele împreună cu Sarah, apoi ne retragem pe canapea. Ea a adus un film şi îl urmărim pe ecranul micului nostru televizor, dar Henri se uită mai ales pe fereastră. Pe la jumătate se ridică oftând şi iese din casă. Sarah şi cu mine îl urmărim plecând. Ne ţinem de mână şi ea îşi lasă fruntea pe umărul meu. Bernie Kosar stă lângă ea, ţinându-şi capul în poala ei, cu o pătură înfăşurată în jurul amândurora. Afară o fi fiind frig şi o fi bătând vântul, dar camera noastră de zi e călduroasă şi confortabilă.

– Tatăl tău e OK? se interesează Sarah.

– Nu ştiu. Se poartă ciudat.

– A fost de-a dreptul tăcut în timpul cinei.

– Da, mă duc să văd ce-i cu el. Mă-ntorc imediat, spun, şi ies pe urmele lui Henri.

Stă pe verandă – cu privirea pierdută în întuneric.

– Ce se petrece? îl întreb.

Îşi ridică ochii şi contemplă stelele.

– Am senzaţia că nu e totul în ordine, îmi răspunde.

– Cum adică?

– N-o să-ţi placă.

– OK. S-auzim.

– Nu ştiu cât de mult ar trebui să mai stăm aici. Am senzaţia că nu suntem în siguranţă.

Simt o strângere de inimă şi nu spun nimic.

– Sunt înnebuniţi şi cred că se apropie. Locul ăsta nu mi se pare sigur.

– Nu vreau să plecăm.

– Ştiam că n-o să vrei.

– Am stat ascunşi.

Se uită la mine ridicând dintr-o sprânceană.

– Fără supărare, John, dar nu cred că tu ai rămas în umbră.

– Ba da, în măsura în care contează.

El dă din cap.

– Presupun c-o să vedem.

Se apropie de marginea verandei şi îşi pune mâinile pe balustradă. Stau alături de el. Începe din nou să ningă, fulgii se cern prin aer, fărâme de alb licărind în noaptea altminteri întunecată.

– Asta nu e tot, zice Henri.

– Nici nu mi-am închipuit c-ar fi.

El oftează.

– Telekinezia ar fi trebuit să se manifeste deja. Apare aproape întotdeauna odată cu prima Moştenire. Se întâmplă foarte rar să întârzie, dar şi în acest caz nu mai mult de o săptămână.

Îl studiez cu atenţie. Are ochii plini de nelinişte şi ridurile săpate de îngrijorare îi traversează fruntea de la un capăt la altul.

– Moştenirile voastre vin de la Lorien. Aşa a fost întotdeauna.

– Ce încerci să-mi spui?

– Nu ştiu la cât de multe ne putem aştepta de acum înainte în privinţa asta, răspunde el, şi continuă după o pauză: De vreme ce nu mai suntem pe planetă, nu ştiu dacă restul Moştenirilor se vor mai manifesta vreodată. Şi, dacă ăsta e adevărul, nu putem spera c-o să fim în stare să ne luptăm cu mogadorienii şi cu atât mai puţin c-o să-i înfrângem. Iar dacă nu-i putem înfrânge n-o să ne mai putem întoarce niciodată.

Privesc ninsoarea, nereuşind să mă hotărăsc dacă ar trebui să fiu îngrijorat sau să mă simt uşurat, uşurat fiindcă asta ar pune probabil capăt mutărilor noastre şi ne-am putea stabili în sfârşit undeva. El arată către stele.

– Acolo. Acolo e Lorien, exact acolo.

Bineînţeles că ştiu foarte bine unde e planeta noastră, fără să mi se spună. Există o anumită atracţie, un anumit mod în care mi se îndreaptă întotdeauna ochii spre locul în care se află Lorien, la miliarde de kilometri depărtare. Mă străduiesc să prind un fulg de zăpadă pe vârful limbii, apoi închid ochii şi trag în piept aerul rece. Când îi deschid mă răsucesc şi mă uit pe fereastră înăuntru, la Sarah. Stă cu picioarele sub ea, cu Bernie Kosar încă în poală.

– Te-ai gândit vreodată să ne stabilim pe Pământ, să spunem ducă-se naibii Lorien şi să ne facem aici o viaţă? îl întreb pe Henri.

– Când am plecat erai foarte mic. Îmi imaginez că nu-ţi aminteşti prea multe despre planetă, nu-i aşa?

– Nu tocmai. Din când în când îmi revin în minte câteva frânturi. Deşi nu pot spune neapărat dacă sunt amintiri sau viziuni din timpul antrenamentelor noastre.

– Nu cred că ai mai putea să ai astfel de sentimente dacă ţi-ai aminti.

– Dar nu-mi amintesc. Nu e asta esenţa?

– Poate, spune el. Dar, dacă nu mai vrei să te întorci, nu înseamnă că mogadorienii îşi vor întrerupe căutările. Şi, dacă vom deveni neglijenţi şi sedentari, ne vor da de urmă mai mult ca sigur. Şi ne vor ucide imediat pe amândoi. Nu poţi să schimbi asta. Nu poţi.

Ştiu că are dreptate. Pot simţi cumva atâta lucru, aşa cum simte şi Henri, o simt în toiul nopţii, când părul de pe braţele mele se ridică în poziţie de drepţi şi când pe şira spinării îmi alunecă un vag fior rece, deşi nu mi-e frig.

– Regreţi vreodată că mi-ai fost fidel atât de mult timp?

– Să regret? De ce crezi că aş regreta?

– Fiindcă nu ne-a mai rămas nimic la care să ne-ntoarcem. Familia ta e moartă. Cum e şi a mea. Pe Lorien nu ne aşteaptă decât o viaţă în care să reconstruim. Dacă n-aş fi fost eu, ţi-ai fi putut crea aici o identitate, ţi-ai fi putut petrece restul vieţii într-un singur loc, devenind parte din el. Ai fi putut să ai prieteni, poate te-ai fi îndrăgostit din nou.

Henri râde.

– Sunt deja îndrăgostit. Şi voi continua să fiu, până în ziua morţii mele. Nu mă aştept să înţelegi asta. Lorien e altfel decât Pământul.

Oftez, exasperat.

– Şi totuşi, ai fi putut să te integrezi într-un loc.

– M-am încadrat într-un loc. În Paradise, Ohio, acum, împreună cu tine.

Clatin din cap.

– Henri, ştii ce vreau să spun.

– Ce anume crezi că-mi lipseşte?

– O viaţă.

– Tu eşti viaţa mea, puştiule. Tu şi amintirile sunteţi singurele mele legături cu trecutul. Fără tine n-aş mai avea nimic. Ăsta e adevărul.

În clipa aceea, în spatele nostru se deschide uşa. Bernie Kosar iese alergând mărunţel înaintea lui Sarah, care se opreşte în prag, jumătate înăuntru şi jumătate afară.

– Voi chiar vreţi să mă uit la tot filmul ăsta de una singură? ne întreabă.

Henri îi zâmbeşte.

– Nici prin gând nu ne-a trecut.

După film o ducem pe Sarah acasă, cu maşina. Odată ajunşi, cobor şi o însoţesc până în faţa uşii, şi ne oprim pe verandă, zâmbindu-ne. Îi spun noapte bună cu un sărut, o sărut îndelung, ţinându-i cu delicateţe mâinile într-ale mele.

– Pe mâine, spune ea, strângându-mi-le uşor.

– Vise plăcute.

Mă întorc în camionetă. Henri iese de pe aleea din faţa casei lui Sarah şi virează spre locuinţa noastră. Nu-mi pot împiedica un sentiment de spaimă când îmi aduc aminte cuvintele pe care mi le-a spus după prima mea zi întreagă de şcoală: „Nu uita că am putea fi nevoiţi să plecăm în urma unei hotărâri de moment.“ Are dreptate, şi eu o ştiu, dar n-am mai simţit niciodată aşa ceva, pentru nimeni. Când suntem împreună e ca şi cum aş pluti în văzduh şi mi-e groază de momentele în care suntem despărţiţi, ca acum, cu toate că abia mi-am petrecut alături de ea ultimele două ore. Sarah dă un scop fugii noastre, dă sens dorinţei de a ne ascunde, le găseşte o justificare mai presus de simpla supravieţuire. Îmi oferă un motiv pentru a câştiga. Iar gândul că s-ar putea să-i pun viaţa în pericol rămânând alături de ea – ei bine, gândul ăsta mă îngrozeşte.

După ce ajungem acasă, Henri se duce în dormitorul lui şi se întoarce aducând Cufărul. Îl pune pe masa din bucătărie.

– Chiar îl deschidem? îl întreb.

El dă din cap.

– Înăuntru e ceva pe care vreau să ţi-l arăt de ani de zile.

Abia aştept să văd ce se mai află în Cufăr. Descuiem lacătul împreună şi Henri deschide capacul astfel încât să nu mă pot uita înăuntru. Scoate o pungă de catifea, închide Cufărul şi îl încuie.

– Asta nu face parte din Bunurile tale Succesorale, dar am strecurat-o înăuntru ultima oară când am descuiat lacătul, din cauza presentimentelor urâte pe care le aveam. Dacă ne prind, mogadorienii nu-l vor putea deschide niciodată, îmi spune, arătând către Cufăr.

– Ce e în pungă?

– Sistemul solar, mă lămureşte el.

– Dacă nu face parte din Bunurile mele Succesorale, de ce nu mi l-ai arătat niciodată?

– Fiindcă era nevoie să se manifeste una dintre Moştenirile tale ca să-l poţi activa.

Goleşte masa din bucătărie şi se aşază în faţa mea, cu punga pe genunchi. Îmi simte entuziasmul şi îmi zâmbeşte. Pe urmă îşi strecoară mâna în pungă şi scoate şapte globuri de sticlă, de diferite mărimi. Le ţine în căuşul palmelor, la înălţimea feţei, şi suflă asupra lor. În interiorul sferelor pâlpâie lumini minuscule şi apoi, când le aruncă în aer, prind viaţă toate dintr-odată, rămânând suspendate deasupra mesei. Globurile de sticlă alcătuiesc o machetă a sistemului nostru solar. Cel mai mare – soarele Lorienului – are dimensiunile unei portocale şi planează în mijloc, radiind o cantitate de lumină egală cu aceea emisă de un bec, dar pare o sferă de lavă de sine stătătoare. Celelalte orbitează în jurul lui. Sferele din apropierea lui se mişcă mai repede, pe când cele mai îndepărtate par să se târască. Şi toate se răsucesc, zilele începând şi sfârşindu-se în mare viteză. Numărând dinspre soare, al patrulea glob e Lorien. Îl privim mişcându-se, îi privim suprafaţa, care începe să se reliefeze. Mărimea se apropie de a unei mingi de racquetball. Probabil că macheta n-a fost construită la scară, fiindcă în realitate Lorien e mult mai mică decât soarele nostru.

– Ce se-ntâmplă? întreb.

– Sfera capătă forma planetei Lorien, exact aşa cum arată în momentul ăsta.

– Cum e posibil?

– E vorba de un loc aparte, John. Există o vrajă veche, chiar în miezul său. De acolo vin Moştenirile voastre. Vraja dă viaţă obiectelor conţinute de Moştenirea voastră, le transpune în realitate.

– Dar tocmai ai spus că macheta nu face parte din Moştenirea mea.

– Aşa e, dar provine din acelaşi loc.

Adânciturile prind formă, munţii cresc, falii adânci secţionează suprafaţa acolo unde ştiu că unduiau cândva apele fluviilor. Şi apoi totul încetează. Caut din priviri orice fel de culoare, orice mişcare, orice adiere care ar putea sufla de-a lungul solului. Dar nu e nimic. Întregul peisaj e alcătuit din petice monocrome, cenuşii şi negre. Nu ştiu ce speram să văd, la ce mă aşteptam. La un soi de mişcare, la un indiciu al fertilităţii. Moralul meu e la pământ. Pe urmă suprafaţa se estompează, astfel încât putem privi prin ea, şi în centrul globului începe să apară o uşoară strălucire. Scânteiază, apoi păleşte, apoi scânteiază iarăşi, de parcă ar reda bătăile inimii unui animal adormit.

– Ce e asta? întreb.

– Planeta e încă vie, respiră. S-a retras în sine însăşi, în adâncul său, în aşteptarea timpului prielnic. Hibernează, dacă vrei să spui aşa. Dar se va trezi în curând.

– Ce te face să fii atât de sigur?

– Strălucirea aceea minusculă, de acolo, răspunde el. Aceea e speranţa, John.

O privesc. Simt o plăcere stranie când o văd licărind. Au încercat să ne distrugă cu desăvârşire civilizaţia, să distrugă planeta însăşi, dar ea continuă să respire. Da, meditez, există întotdeauna speranţă, exact aşa cum a spus Henri tot timpul.

– Şi asta nu e tot.

Henri se ridică în picioare, pocneşte din degete şi planeta încremeneşte. El îşi apropie faţa la câţiva centimetri de Lorien, îşi face mâinile pâlnie în jurul gurii şi suflă iarăşi asupra ei. Urme firave de verde şi de albastru mătură globul, dar încep să dispară aproape imediat ce se evaporă aburul respiraţiei lui Henri.

– Ce-ai făcut?

– Lumineaz-o cu mâinile tale, îmi spune el.

Îmi fac palmele să strălucească şi, când le aduc deasupra globului, verdele şi albastrul reapar, numai că de data asta persistă, atâta vreme cât cade asupra lui lumina mâinilor mele.

– Aşa arăta Lorien în ziua dinaintea invaziei. Vrei să vezi cât de frumoasă era? Uneori nici eu nu-mi mai aduc aminte.

E frumoasă. Numai verde şi albastru, pluş şi verdeaţă. Vegetaţia pare să unduiască sub palele de vânt pe care, cumva, le pot simţi. Pe apă prind formă vălurele firave. Planeta e cu adevărat vie, înfloritoare. Dar când îmi sting lumina din palme totul păleşte, revenind la nuanţele de cenuşiu.

Henri îmi arată un punct de pe suprafaţa globului.

– Aici, exact aici e locul din care am decolat în ziua invaziei. Îşi deplasează degetul cu un centimetru. Iar aici se afla Muzeul Loric al Explorării.

Dau din cap şi privesc punctul pe care mi-l indică. Tot cenuşiu.

– Ce legătură au muzeele cu tot restul? îl întreb.

Mă las pe spătarul scaunului. Mi-e greu să privesc macheta fără să mă întristez.

El îşi întoarce privirea spre mine.

– M-am gândit mult la ceea ce ai văzut.

– Îhî! spun, îndemnându-l să continue.

– Era un muzeu imens, dedicat în întregime evoluţiei călătoriilor în spaţiu. Într-una dintre aripile clădirii se aflau primele rachete, vechi de mii de ani. Rachete care foloseau un anumit tip de combustibil, cunoscut numai pe Lorien, spune el, apoi se opreşte, uitându-se din nou la mica planetă de sticlă suspendată la şaizeci de centimetri deasupra mesei noastre din bucătărie. Ei, dacă tu ai văzut ceva care s-a petrecut în realitate, dacă o a doua navă a reuşit să se lanseze şi să se desprindă de Lorien în toiul luptei, atunci trebuie să fi fost una dintre cele găzduite de muzeul spaţiului. Nu există nicio altă explicaţie. Încă mai trec prin clipe grele întrebându-mă dacă lansarea a reuşit şi, dacă a fost aşa, cât de departe a izbutit să ajungă nava.

– Păi, dacă n-ar fi putut ajunge prea departe, de ce te mai gândeşti la ea?

Henri clatină din cap.

– Ştii, de fapt nu sunt sigur. Poate fiindcă înainte m-am înşelat. Poate fiindcă sper că mă înşel acum. Şi, ei bine, dacă a reuşit să ajungă undeva, atunci trebuie să fi ajuns aici, pe cea mai apropiată planetă care poate susţine viaţa, în afară de Mogadore. Şi asta înseamnă să presupunem că pe ea se aflau în primul rând fiinţe vii, că nu era plină numai cu artefacte, sau că nu era pur şi simplu goală, menită să-i deruteze pe mogadorieni. Dar mă gândesc că la bord trebuie să se fi aflat măcar un singur loric, pentru că, ei bine, după cum nu mă îndoiesc că ştii, navele de genul ăla nu se puteau pilota singure.

Încă o noapte fără somn. Stau în faţa oglinzii, fără cămaşă, uitându-mă îndelung la luminile aprinse din palmele mele. „Nu ştiu la cât de multe ne putem aştepta de acum înainte în privinţa asta“, a spus azi Henri. Lumina din centrul Lorienului continuă să ardă, iar obiectele aduse de acolo încă mai funcţionează, aşa că de ce s-ar rezuma vraja numai la ele? Şi oare cum stau lucrurile cu ceilalţi: au şi ei aceleaşi probleme? Sunt şi ei lipsiţi de Moştenirile lor?

Mă încovoiez în faţă oglinzii, apoi lovesc cu pumnul în aer, sperând că o s-o sparg sau c-o să se audă o bufnitură în uşă. Dar nu se întâmplă nimic. Sunt doar eu, arătând ca un idiot, fără cămaşă, şi boxând de unul singur, în timp ce Bernie Kosar mă priveşte de pe pat. E aproape miezul nopţii şi nu mă simt câtuşi de puţin obosit. Căţelul sare din pat, se aşază lângă mine şi priveşte imaginea mea reflectată. Îi zâmbesc şi el dă din coadă.

– Dar tu? îl întreb. Ai vreo putere specială? Eşti un supercâine? Ar trebui să-ţi pun din nou mantia, ca să-ncepi să zbori?

Continuă să dea din coadă şi râcâie podeaua cu labele, uitându-se în sus, către mine. Îl ridic şi mi-l salt deasupra capului, ocolind apoi cu el camera, ca şi cum ar zbura.

– Uitaţi-vă! E Bernie Kosar, magnificul supercâine!

Se zvârcoleşte în strânsoarea mea, aşa că îl las jos. Se lasă să cadă pe-o parte, bătând cu coada în saltea.

– Ei, amice, unul dintre noi trebuie să aibă supraputeri. Şi s-ar părea că ăla n-o să fiu eu. În afara cazului în care ne întoarcem în întunecatul Ev Mediu, unde aş putea oferi lumină lumii. Altminteri mă tem că sunt nefolositor.

Bernie Kosar se rostogoleşte pe spate şi se holbează la mine cu ochi mari, dornic să fie scărpinat pe burtă.

16

Sam mă evită. La şcoală pare să se facă nevăzut ori de câte ori dă cu ochii de mine, sau se asigură întotdeauna că ne aflăm în mijlocul unui grup. La îndemnul lui Henri – care îşi doreşte cu disperare revista lui Sam, după ce a pieptănat tot ce apare pe internet şi n-a găsit nimic asemănător – mă hotărăsc să trec pur şi simplu pe la el pe neanunţate. Henri mă duce cu maşina după ce terminăm antrenamentul din ziua respectivă. Sam locuieşte la periferia oraşului Paradise, într-o casă mică, modestă. Bat la uşă şi nu-mi răspunde nimeni, aşa că o încerc. Văd că nu e încuiată, o deschid şi intru.

Podeaua e acoperită de un covor maroniu, păros, iar pe pereţii cu lambriuri de lemn sunt agăţate fotografii de familie, din vremea când Sam era foarte mic. El, mama lui şi un bărbat care presupun că îi e tată, cu ochelari exact la fel de groşi ca ai lui. Pe urmă mă uit cu mai multă atenţie. Se pare că e vorba de aceeaşi pereche de ochelari. Mă strecor de-a lungul coridorului, până ce dau de o uşă care trebuie să fie a dormitorului lui Sam: de un şnur atârnă un carton pe care scrie: INTRI PE PROPRIUL TĂU RISC. Uşa e întredeschisă şi arunc o privire înăuntru. Camera e foarte curată, toate lucrurile sunt puse cu conştiinciozitate la locurile lor. Patul e făcut, acoperit cu o pătură neagră, cu imaginea planetei Saturn repetându-se de-a lungul ei. Feţe de pernă asortate. Pereţii sunt plini de postere. Două de la NASA, unul din filmul Alien, altul din Războiul Stelelor şi un altul, ca o fotografie în lumină ultravioletă, reprezentând capul unui extraterestru verde, înconjurat de un bor de pâslă neagră. În centrul încăperii, atârnat de un fir transparent, e sistemul solar, toate cele nouă planete şi soarele. Îmi aduce aminte de ceea ce mi-a arătat Henri la începutul săptămânii. Cred că Sam şi-ar ieşi din minţi dacă ar vedea acelaşi lucru. Şi pe urmă îl zăresc pe el, ghemuit asupra unui birou mic, de stejar, cu căşti la urechi. Deschid uşa şi el se uită peste umăr. Nu poartă ochelarii şi, fără ei, ochii îi par foarte mici, foarte asemănători cu nişte mărgele, aproape ca o caricatură.

– Ce faci? îl întreb, cu nonşalanţă, ca şi cum aş fi unul dintre obişnuiţii casei.

Pare şocat şi înfricoşat, îşi scoate cu frenezie căştile şi îşi strecoară mâna într-un sertar. Arunc o privire pe biroul lui şi văd că citeşte un număr din Ei umblă printre noi. Când mă uit din nou la el, îndreaptă spre mine un pistol.

– Stai, spun, ridicându-mi instinctiv mâinile în faţă. Ce se petrece?

Sam se ridică. Îi tremură mâinile. Pistolul e îndreptat spre pieptul meu. Mă gândesc că şi-a pierdut minţile.

– Explică-mi ce eşti, zice el.

– Ce tot spui acolo?

– Am văzut ce-ai făcut în pădure. Nu eşti om.

Mă temeam de aşa ceva, mă temeam că a văzut mai mult decât am sperat.

– Asta e o nebunie, Sam. Am luat parte la o încăierare. Fac arte marţiale de ani de zile.

– Mâinile tale luminează ca nişte lanterne. Şi poţi s-arunci oamenii de parc-ar fi uşori ca un fulg. Nu e normal.

– Nu fi prost, spun, cu mâinile încă în faţa mea. Uită-te la ele. Vezi vreo lumină? Ţi-am spus că erau nişte mănuşi pe care le purta Kevin.

– L-am întrebat pe Kevin. A spus că n-a avut mănuşi!

– Chiar crezi că ţi-ar mărturisi adevărul, după cele întâmplate? Lasă arma jos.

– Spune-mi! Ce eşti?

Îmi dau ochii peste cap.

– Da, Sam, sunt extraterestru. Vin de pe o planetă aflată la milioane de kilometri distanţă. Am supraputeri. Asta vrei s-auzi?

Se holbează la mine, cu mâinile încă tremurând.

– Îţi dai seama ce stupid sună? Nu te mai purta ca un nebun şi pune arma jos.

– E adevărat ce-ai spus?

– Că eşti prost? Da, e adevărat. Eşti prea obsedat de chestiile astea. Vezi extratereştri şi conspiraţii extraterestre în tot ce ţine de viaţa ta, inclusiv în singurul tău prieten. Acum nu mai îndrepta spre mine blestemăţia aia de pistol.

Mă priveşte ţintă şi îmi dau seama că se gândeşte la tot ce i-am zis. Îmi las mâinile în jos. El oftează şi coboară ţeava pistolului.

– Îmi pare rău, spune.

Inspir adânc, cu nervozitate.

– Ar trebui să-ţi pară. Ce naiba ai crezut?

– De fapt nu era încărcat.

– Ar fi trebuit să-mi spui mai devreme, zic eu. De ce ţii atât de mult să crezi în povestea asta?

El clatină din cap şi pune pistolul la loc, în sertar. Eu am nevoie de un minut ca să mă calmez şi să-ncerc să mă port cu nonşalanţă, ca şi cum ceea ce tocmai s-a întâmplat n-ar fi mare lucru.

– Ce citeşti? îl întreb.

Ridică din umeri.

– Alte chestii despre extratereştri. Poate-ar trebui s-o las mai moale.

– Sau să le consideri poveşti, nu fapte, îl sfătuiesc. Chestia asta trebuie să fie totuşi foarte convingătoare. Pot s-arunc o privire?

Sam îmi întinde ultimul număr din Ei umblă printre noi şi mă aşez, ezitând, pe marginea patului lui. Mă gândesc că s-a calmat suficient pentru ca măcar să nu mai îndrepte iarăşi arma spre mine. Revista e tot o fotocopie prost făcută, cu rândurile tipărite uşor strâmbe faţă de marginea hârtiei. Nu e foarte groasă – sunt vreo opt pagini, sau cel mult douăsprezece, pe coli de dimensiune standardizată. Sus, în spaţiul rezervat pentru dată, scrie DECEMBRIE. Ultimul număr.

– Asta e o revistă bizară, Sam Goode, îi spun.

El zâmbeşte.

– Oamenilor bizari le plac revistele bizare.

– De unde-o ai? îl întreb.

– M-am abonat.

– Ştiu, dar cum?

Saltă din umeri.

– Habar n-am. A-nceput pur şi simplu să sosească într-o bună zi.

– Eşti abonat la vreo altă revistă? Poate au luat de-acolo datele tale de contact.

– Am fost cândva la o convenţie. Cred că m-am înscris la un soi de concurs cât am stat acolo. Nu-mi aduc aminte. Am presupus întotdeauna că aşa au aflat adresa mea.

Studiez cu atenţie coperta. Nu conţine, nicăieri, nicio adresă web, şi nici nu mă aştept să existe vreuna, având în vedere că Henri a inspectat deja internetul în sus şi-n jos. Citesc titlul articolului de fond:

VECINUL TĂU E CUMVA EXTRATERESTRU?

ZECE METODE GARANTATE DE A O AFLA!

La mijlocul articolului apare poza unui om cu o pungă de gunoi într-o mână şi cu capacul tomberonului în cealaltă. Stă la capătul aleii din faţa casei şi e de presupus că a fost surprins în momentul în care arunca punga. Deşi întreaga publicaţie e alb-negru, în ochii lui există o anumită strălucire. E o poză oribilă – ca şi cum cineva şi-ar fi fotografiat un vecin care nu bănuieşte nimic şi i-ar fi conturat ochii cu un creion colorat. Mă face să râd.

– Ce e? întreabă Sam.

– Poza asta e groaznică. Te duce cu gândul la ceva din Godzilla.

Sam o priveşte. Pe urmă ridică din umeri.

– Nu ştiu. Ar putea fi reală. Aşa cum spuneai, eu văd extratereştri peste tot, şi în oricine.

– Dar credeam că extratereştrii seamănă cu ăsta, spun eu, arătând cu capul posterul în lumină ultravioletă de pe perete.

– Nu cred că e valabil pentru toţi, zice el. Cum spuneai, tu eşti un extraterestru cu supraputeri, dar nu semeni cu el.

Râdem amândoi, şi mă întreb cum o să ies din toată istoria asta. Sper că Sam n-o să afle niciodată că i-am spus adevărul. O parte din mine ar vrea totuşi să-i povestească – despre mine, despre Henri, despre Lorien – şi mă întreb cum ar reacţiona. Mi-ar da crezare?

Deschid revista cu un bobârnac, căutând pagina cu informaţii despre redacţie pe care o au toate ziarele şi revistele. Aici nu există, nu sunt decât relatări şi teorii.

– N-are pagină cu relaţii despre editor.

– La ce te referi?

– Ştii că revistele şi ziarele au întotdeauna pagina aia pe care e listat personalul din redacţie şi care conţine numele redactorilor, ale scriitorilor, locul în care a fost tipărită şi aşa mai departe? Ştii, cu chestii de genul: „Pentru întrebări, luaţi legătura cu x şi y.“ Toate publicaţiile o au, dar de aici lipseşte.

– Trebuie să-şi protejeze anonimatul, spune Sam.

– De cine?

– De extratereştri, răspunde el, şi zâmbeşte, ca şi cum ar fi conştient de absurditatea afirmaţiei sale.

– Ai numărul de luna trecută?

El îl scoate din dulap. Îl răsfoiesc în grabă, sperând că articolul despre mogadorieni e acolo, nu într-un număr mai vechi. Şi îl găsesc pe pagina a patra.

MOGADORIENII ÎNCEARCĂ PREIA CONTROLUL ASUPRA PĂMÂNTULUI

Specia extraterestră a mogadorienilor, de pe planeta Mogadore din A Noua Galaxie, se află deja pe Pământ de zece ani. E o specie primejdioasă, în căutarea unei modalităţi de a domina universul. Zvonurile spun că ar fi distrus deja o altă planetă, care nu se deosebea prea mult de Terra, şi că intenţionează descopere slăbiciunile locuitorilor planetei noastre într-o încercare de a o transforma în următorul loc în care se vor stabili.

Citesc articolul de trei ori. Speram că mai conţine altceva pe lângă ceea ce ne spusese deja Sam, dar n-am un asemenea noroc. Şi nu există nicio A Noua Galaxie. Mă întreb care o fi fost sursa informaţiilor. Răsfoiesc de două ori ultimul număr. Nu conţine nicio menţiune referitoare la mogadorieni. Prima mea supoziţie e că n-a mai rămas nimic altceva de relatat, că nu s-au mai primit niciun fel de ştiri. Pe urmă mă gândesc că mogadorienii au citit probabil acel număr al revistei şi au rezolvat problema, oricare ar fi fost ea.

– Pot s-o iau pe asta cu împrumut? îl întreb, ridicând în mână numărul de luna trecută.

Dă din cap.

– Dar ai mare grijă de ea.

Trei ore mai târziu, la opt seara, mama lui Sam încă n-a sosit acasă. Îl întreb unde e şi el ridică din umeri, ca şi cum habar n-ar avea şi ca şi cum absenţa ei n-ar reprezenta o noutate. Ne petrecem cea mai mare parte a timpului cu jocuri video şi ne uităm la televizor, iar el pregăteşte cina la microunde. În tot acest timp, nu-şi pune nici măcar o singură dată ochelarii, ceea ce e ciudat, de vreme ce, până atunci, nu l-am mai văzut niciodată fără ei. I-a păstrat chiar şi în timpul alergării din ora de educaţie fizică. Îi înşfac de pe comoda lui şi mi-i pun. Lumea se transformă brusc într-o pată şi ochelarii îmi provoacă aproape imediat o durere de cap.

Mă uit la Sam. Stă turceşte pe podea, cu spatele sprijinit de pat şi cu o carte despre extratereştri pe genunchi.

– Iisuse, exclam eu, vederea ta e chiar atât de slabă?

El îşi ridică ochii spre mine.

– Ochelarii au fost ai tatei.

Mi-i scot.

– De fapt, ţie îţi trebuie ochelari, Sam?

El dă din umeri.

– Nu cu adevărat.

– Atunci de ce-i porţi?

– Au fost ai tatei.

Mi-i pun din nou.

– Uau, nu pricep cum de reuşeşti chiar şi numai să mergi drept cu ăştia.

– Mi s-au obişnuit ochii cu ei.

– Ştii c-o să-ţi strice vederea dac-o să-i porţi în continuare, nu?

– Atunci o să pot vedea ce vedea tata.

Îmi scot ochelarii şi îi aşez la loc, unde i-am găsit. Adevărul e că nu pricep de ce-i poartă Sam. Din motive sentimentale? E într-adevăr convins că merită?

– Unde e tatăl tău, Sam?

Îşi ridică privirea spre mine.

– Nu ştiu.

– Cum adică?

– A dispărut când aveam şapte ani.

– Nu ştii unde s-a dus?

Oftează, îşi lasă capul în jos şi reîncepe să citească. E evident un subiect despre care nu vrea să vorbească.

– Tu crezi în vreuna din toate poveştile astea? mă întreabă, după câteva minute de tăcere.

– Cu extratereştri?

– Da.

– Da, cred că există extratereştri.

– Crezi că răpesc într-adevăr oameni?

– N-am idee. Cred că nu putem exclude ipoteza. Tu crezi c-o fac?

Dă din cap.

– De obicei cred. Dar uneori ideea pare stupidă.

– Da, aici te înţeleg.

Se uită în sus, la mine.

– Cred că tata a fost răpit.

Se crispează în clipa în care lasă să-i scape cuvintele şi expresia care i se aşterne pe faţă în treacăt îi trădează vulnerabilitatea. Ceea ce mă face să cred că i-a mai împărtăşit cuiva aceeaşi teorie şi răspunsul a fost ceva mai lipsit de bunăvoinţă.

– De ce crezi asta?

– Fiindcă s-a făcut pur şi simplu nevăzut. S-a dus la magazin să cumpere lapte şi pâine şi nu s-a mai întors niciodată. Camioneta lui era parcată chiar în faţa magazinului, dar nimeni de acolo nu-l zărise. A dispărut pur şi simplu fără urmă, şi ochelarii lui erau pe trotuar, lângă camionetă. Se întrerupe pentru o secundă. Mă temeam că ai venit aici ca să mă răpeşti.

Teoria e greu de crezut. Cum e cu putinţă să nu fi existat niciun martor la răpirea tatălui său, dacă incidentul s-a petrecut în centrul oraşului? Poate că tipul a plecat dintr-un anumit motiv şi şi-a înscenat dispariţia. Nu e greu să dispari; eu şi Henri o facem deja de zece ani. Însă interesul lui Sam faţă de extratereştri capătă dintr-odată sens. Poate că de fapt nu vrea decât să vadă lumea aşa cum o vedea tatăl lui, dar e posibil şi ca o parte a lui să creadă cu adevărat că ochelarii au captat ultima imagine zărită de cel dispărut, că a rămas cumva gravată în lentile. Poate crede că, perseverând cu îndârjire, va ajunge într-o bună zi s-o vadă şi el, şi că acea ultimă imagine va confirma ceea ce există deja în mintea lui. Sau poate îşi închipuie că, dacă o să caute suficient de mult, o să dea în cele din urmă peste un articol care să dovedească răpirea tatălui său, adeverind, în plus, şi că ar putea fi salvat.

Şi cine sunt eu ca să afirm că n-o să găsească într-o bună zi dovada aia?

– Te cred, spun. Cred că răpirile de către extratereştri sunt foarte posibile.

17

A doua zi mă trezesc mai devreme decât de obicei, mă dau încet jos din pat, ies din camera mea şi îl găsesc pe Henri aşezat la masa din bucătărie, trecând în revistă ziarele, cu laptopul deschis. Soarele e încă sub orizont şi în casă e întuneric, singura lumină venind dinspre ecranul computerului.

– Ai găsit ceva?

– Nu, de fapt nimic.

Aprind lumina din bucătărie. Bernie Kosar zgreapţănă la uşa din faţă. I-o deschid şi dă buzna afară, unde îşi face rondul, ca în fiecare dimineaţă, aleargă de-a lungul întregului perimetru cu paşi mărunţi, cu capul în sus, căutând orice i-ar putea trezi suspiciuni. Adulmecă în diverse locuri, la întâmplare. Odată satisfăcut fiindcă totul e aşa cum trebuie să fie, o ia la goană către pădure şi dispare.

Pe masa din bucătărie sunt două exemplare din Ei umblă printre noi, originalul şi o fotocopie făcută de Henri pentru el însuşi. Între ele se află o lupă.

– Originalul are vreun semn distinctiv?

– Nu.

– În cazul ăsta, ce e de făcut? întreb.

– Ei, am avut ceva noroc. Am căutat referinţe încrucişate la alte articole din acelaşi număr şi am găsit câteva indicii, dintre care unul m-a condus la un site web personal. I-am trimis posesorului un e-mail.

Mă holbez la el.

– Nu-ţi face griji. Nu se poate da de urma expeditorului e-mailurilor. Cel puţin nu aşa cum le trimit eu.

– Cum le trimiţi?

– Le redirecţionez din diverse servere din oraşe din întreaga lume, aşa că punctul de pornire se pierde pe drum.

– Impresionant.

Bernie Kosar zgreapţănă la uşă şi îi dau drumul înăuntru. Ceasul cuptorului cu microunde arată 5.59. Mai sunt două ore până când trebuie să plec la şcoală.

– Crezi într-adevăr că e de dorit să facem săpături în jurul poveştii ăsteia? îl întreb. Adică, dacă totul e o capcană? Dacă încearcă pur şi simplu să ne scoată din ascunzătoare?

Henri dă din cap.

– Ştii, dacă articolul ar fi povestit ceva despre noi, aş fi ezitat. Dar n-o face. E despre invazia Pământului, într-un mod foarte asemănător celui în care-au invadat Lorienul. Şi în privinţa asta sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem. Ai avut dreptate acum câteva săptămâni, când ai spus că am fost înfrânţi cu atâta uşurinţă. Chiar aşa a fost. E lipsit de sens. Chiar şi trimiterea ta şi a celorlalţi copii pe Pământ, pe care n-am pus-o niciodată sub semnul întrebării, pare bizară. Şi, cu toate că ai văzut ce s-a întâmplat – şi eu am avut aceleaşi viziuni –, din ecuaţie mai lipseşte totuşi ceva. Dacă într-o bună zi vom reuşi să ne întoarcem, cred că înţelegerea celor petrecute e un imperativ, ca să le putem împiedica să se întâmple din nou. Ştii cum se spune: cel care nu înţelege istoria e condamnat s-o repete. Iar când se repetă, miza se dublează.

– OK, încuviinţez eu. Dar, ţinând cont de ceea ce ai spus sâmbătă seară, şansele de a ne întoarce par să se micşoreze pe zi ce trece. Şi, aşa stând lucrurile, crezi că merită?

El ridică din umeri.

– Încă mai există alţi cinci. Poate ei şi-au primit Moştenirile. Poate în cazul tău e vorba de o simplă întârziere. Cred că e bine să ne facem planuri luând în considerare toate posibilităţile.

– Bine, şi ce-ai pus la cale?

– Doar să dau un telefon. Sunt curios să aflu ce ştie individul ăsta. Mă întreb ce l-a făcut să renunţe la continuarea articolului. Pot exista două explicaţii: fie n-a mai descoperit alte informaţii şi şi-a pierdut interesul faţă de poveste, fie i-a dat cineva de urmă după publicare.

Oftez.

– Bine, îi spun, fii prudent.

Îmi pun pantalonii de trening şi bluza peste două tricouri, îmi înnod şireturile adidaşilor, apoi mă ridic în picioare şi mă întind. Îmi arunc în rucsac hainele pe care am de gând să le port la şcoală, alături de un prosop, o bucată de săpun şi o sticluţă de şampon, ca să pot face un duş după sosire. De acum înainte o să alerg până la şcoală în fiecare dimineaţă. Pe faţă, Henri susţine că acest exerciţiu suplimentar o să fie de folos pentru antrenamentul meu, dar în realitate speră c-o să-mi ajute organismul în perioada de tranziţie şi o să-mi trezească Moştenirile adormite, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa în privinţa lor.

Mă uit în jos, spre Bernie Kosar.

– Eşti gata pentru o alergare, băiete? Ei? Vrei să alergăm?

Dă din coadă şi fuge în cerc.

– Ne vedem după ore.

– Alergare plăcută, spune Henri. Fii atent pe drum.

Ieşim din casă şi aerul rece, înviorător, ne vine în întâmpinare. Bernie Kosar latră de câteva ori, entuziasmat. Încep cu o alergare uşoară de-a lungul aleii şi ies pe drumul pietruit, cu câinele tropotind mărunt alături de mine, aşa cum mi-am imaginat c-o să facă. Am nevoie de vreo patru sute de metri pentru încălzire.

– Eşti gata s-accelerăm până la gradaţia următoare?

Câinele nu-mi dă atenţie, continuă să fugă alături mine cu paşii lui minusculi, cu limba atârnând, părând atât de fericit cât poate să fie.

– Bun, atunci îi dăm drumul.

Accelerez, trecând la alergare, şi sprintez la scurt timp, înaintând cât de repede pot. Las câinele în urmă. Mă uit peste umăr şi îl văd fugind din toate puterile, însă eu sunt mai iute. Vântul în părul meu, copacii succedându-se neclari pe lângă mine. Totul e excelent. Pe urmă Bernie Kosar se avântă în pădure şi îl pierd din vedere. Nu ştiu dacă ar trebui să mă opresc şi să-l aştept. Mă răsucesc la loc şi el ţâşneşte dintre copaci, la trei metri în faţa mea.

Când îmi cobor ochii spre el se uită în sus, către mine, cu limba atârnându-i într-o parte, cu încântare în privire.

– Ştii că eşti un câine ciudat?

După cinci minute, văd şcoala. Sprintez pe cei opt sute de metri rămaşi, străduindu-mă din răsputeri şi alergând cât de repede pot, fiindcă e atât de devreme încât nimeni n-a ieşit din casă şi n-are cine să mă vadă. Pe urmă mă opresc cu degetele încleştate la ceafă, trăgându-mi răsuflarea. Bernie Kosar soseşte treizeci de secunde mai târziu şi se aşază, cu ochii la mine. Îngenunchez şi-l mângâi.

– Bună treabă, amice. Cred c-avem un nou ritual matinal.

Îmi dau jos rucsacul de pe umeri, îi trag fermoarul, scot un pachet cu câteva fâşii de şuncă şi i le dau. Le înfulecă lacom.

– OK, băiete. Eu intru, Du-te înapoi. Henri te-aşteaptă.

El mă priveşte o clipă, apoi o ia la fugă spre casă. Sunt uluit fiindcă mă înţelege atât de bine. Pe urmă fac stânga-mprejur, pătrund în clădire şi mă îndrept spre duş.

Sunt a doua persoană care intră la astronomie. Sam a sosit primul şi stă deja la locul lui obişnuit, în partea din spate a clasei.

– Hopa, spun. N-ai ochelari. Ce s-a-ntâmplat?

El dă din umeri.

– M-am gândit la tot ce mi-ai spus. Probabil e o prostie din partea mea să-i port.

Mă instalez alături de el şi zâmbesc. Nu-mi vine să cred c-o să mă obişnuiesc vreodată cu ochii lui, care seamănă acum atât de bine a mărgele. Îi înapoiez exemplarul din Ei umblă printre noi. Şi-l îndeasă în geantă. Îmi ridic degetele, ca un pistol, şi-l înghiontesc.

– Pac! exclam.

El izbucneşte în râs. Pe urmă izbucnesc şi eu. Niciunul dintre noi nu se poate opri. Ori de câte ori unul e gata s-o facă, celălalt începe să râdă şi o luăm de la început. Oricine intră se holbează la noi. Pe urmă apare Sarah. E singură, se apropie agale, cu o expresie derutată, şi se aşază lângă mine.

– De ce râdeţi?

– De fapt, nu sunt sigur, răspund eu, şi mai râd puţin.

Mark intră ultimul. Îşi ocupă locul obişnuit, numai că astăzi lângă el nu mai e Sarah, ci o altă fată. Cred că e în ultimul an. Sarah îşi duce mâna sub masă şi o strânge pe a mea.

– Trebuie să-ţi spun ceva.

– Ce? o întreb.

– Ştiu c-o fac în ultima clipă, dar părinţii mei vor să vii la noi, împreună cu tatăl tău, mâine, la cina de Thanksgiving.

– Uau. Ar fi minunat. Trebuie să-ntreb, dar ştiu că n-avem alte planuri, deci presupun că răspunsul e da.

Ea zâmbeşte.

– Excelent.

– Fiindcă suntem numai noi doi, de obicei nici nu sărbătorim.

– Ei, noi facem tot ce trebuie. Şi amândoi fraţii mei vin acasă, de la facultate. Vor să te cunoască.

– De unde ştiu de mine?

– Tu ce crezi?

Intră profesoara şi Sarah îmi face cu ochiul, apoi începem amândoi să luăm notiţe.

Henri mă aşteaptă, ca de obicei, cu Bernie Kosar proptit pe locul pasagerului, dând din coadă şi lovind în portieră în clipa în care mă vede. Mă strecor înăuntru.

– Atena, spune Henri.

– Atena?

– Atena, Ohio.

– Ce-i cu ea?

– Acolo sunt scrise şi tipărite numerele din Ei umblă printre noi. De acolo sunt expediate.

– Cum ai aflat?

– Am metodele mele.

Mă uit la el.

– OK, OK. A fost nevoie de trei e-mailuri şi de cinci convorbiri telefonice, dar acum am numărul. Mă studiază. Cum s-ar zice, n-a fost nicidecum greu de aflat, cu puţin efort.

Dau din cap. Ştiu ce vrea să spună. Mogadorienii ar fi putut să-l găsească la fel de uşor. Ceea ce înseamnă, fireşte, că balanţa se înclină acum în favoarea celei de a doua ipoteze emise de Henri – cineva a ajuns la editor înainte ca povestea să poată continua.

– Cât de departe e Atena?

– Două ore de mers, cu maşina.

– Te duci acolo?

– Sper că nu. O să dau mai întâi un telefon.

Când ajungem acasă, Henri ia imediat telefonul şi se aşază la masa din bucătărie. Mă instalez vizavi de el şi ascult.

– Da, sun ca să mă informez în privinţa unui articol din Ei umblă printre noi, apărut în numărul de luna trecută.

La capătul celălalt îi răspunde o voce groasă. Nu reuşesc s-aud ce zice.

Henri zâmbeşte.

– Da, spune, apoi urmează o pauză. Nu, nu sunt abonat. Unul dintre prietenii mei este.

O altă pauză.

Henri dă din cap.

– Păi, sunt curios în privinţa articolului despre mogadorieni. În numărul de luna asta n-a apărut o continuare, aşa cum era de aşteptat.

Mă aplec, străduindu-mă să aud, cu tot trupul încordat, rigid. Când răspunde, vocea pare să tremure, iritată. Pe urmă telefonul amuţeşte.

– Alo? Henri îşi îndepărtează mobilul de ureche, se uită la el, apoi îl aduce la loc. Alo? repetă.

Închide telefonul şi îl pune pe masă. Se uită la mine.

– A spus: „Să nu mă mai sunaţi niciodată.“ Şi a închis.

18

După o dezbatere de câteva ore, Henri se trezeşte în dimineaţa următoare şi scoate la imprimantă harta traseului către Atena, de la locuinţa noastră până la cea a editorului. Îmi spune c-o să se întoarcă la timp ca să mergem la Sarah pentru cina de Thanksgiving şi îmi întinde o foaie de hârtie cu adresa la care se duce şi cu numărul de telefon.

– Eşti sigur că merită să faci asta? îl întreb.

– Trebuie să vedem ce se petrece.

– Cred că ştim amândoi răspunsul, oftez eu.

– Poate, ripostează el, rostind cuvântul cu o autoritate deplină şi fără nimic din nesiguranţa care îl însoţeşte de obicei.

– Îţi dai seama ce mi-ai spune dacă rolurile ar fi inversate, nu?

– Da, John, zâmbeşte el. Ştiu ce ţi-aş spune. Dar cred că asta o să ne fie de folos. Vreau să descopăr ce-au făcut ca să-l sperie atât de tare pe omul ăla. Vreau să ştiu dacă au făcut vreo referire la noi, dacă nu cumva ne caută folosind metode la care încă nu ne-am gândit. Şi, dacă tipul i-a văzut, o să aflăm cum arată.

– Ştim deja cum arată.

– Ştim cum arătau când ne-au atacat, cu mai bine de zece ani în urmă, dar e posibil să se fi schimbat. Sunt deja pe Pământ de multă vreme. Vreau să ştiu cum au reuşit să se integreze.

– Chiar dac-o să aflăm cum arată, în clipa în care o să-i vedem pe stradă o să fie probabil prea târziu.

– Poate că da, poate că nu. Văd unul şi încerc imediat să-l ucid. Nimic nu garantează că el o să mă poată omorî, spune Henri, de data asta nesigur şi fără nicio urmă de autoritate.

Renunţ. Nu-mi place câtuşi de puţin ideea plecării lui la Atena, în timp ce eu pierd vremea pe-acasă. Dar ştiu că obiecţiile mele vor continua să nu fie luate în considerare.

– Eşti sigur c-o să te-ntorci la timp? îl întreb.

– Plec acum, ceea ce înseamnă c-o să fiu acolo în jur de ora nouă. Mă-ndoiesc c-o să stau mai mult de un ceas, sau oricum nu mai mult de două. Ar trebui să fiu înapoi până la unu.

– Atunci de ce am eu asta? spun, ridicând bucata de hârtie cu adresa şi cu numărul de telefon.

Dă din umeri.

– Ei, nu se ştie niciodată.

– Exact ăsta e motivul pentru care cred că n-ar trebui să te duci.

– Punct lovit, spune el, încheind discuţia. Îşi adună hârtiile, se ridică de la masă şi îşi împinge scaunul. Ne vedem după-amiază.

– OK, spun.

Se duce la camionetă şi urcă. Bernie Kosar şi cu mine ieşim pe verandă şi îl privim îndepărtându-se. Nu ştiu de ce, dar am un presentiment urât. Sper că va reuşi să se-ntoarcă.

E o zi lungă. Una dintre acele zile în care timpul se târăşte şi fiecare minut pare cât zece, fiecare oră cât douăzeci. Îmi pierd vremea cu jocuri video şi navighez pe internet. Caut ştiri referitoare la vreunul dintre ceilalţi copii. Nu găsesc nimic, ceea ce mă încântă. Înseamnă că nu ieşim în evidenţă. Ne evităm duşmanii.

Îmi verific din când în când telefonul. La amiază îi trimit lui Henri un sms. Nu răspunde. Mănânc şi îl hrănesc pe Bernie, apoi îi mai trimit unul. Aceeaşi tăcere. Nervozitatea şi neliniştea mă cuprind pe nesimţite. Până acum, Henri mi-a răspuns întotdeauna imediat la mesaje. Poate are telefonul închis. Poate i s-a descărcat bateria. Încerc să mă conving că există aceste posibilităţi, dar ştiu că nu este vorba de niciuna dintre ele.

La ora două încep să mă îngrijorez. Să mă îngrijorez cu adevărat. Ar trebui s-ajungem la familia Hart peste un ceas. Henri ştie că, pentru mine, cina asta e importantă. Şi n-ar lăsa-o nicidecum baltă. Fac un duş, în speranţa c-o să ies din baie şi-o să-l găsesc la masa din bucătărie, bând o ceaşcă de cafea. Deschid apa caldă la maximum şi nu mă mai obosesc s-o amestec cu apă rece. Nu simt nimic. Întregul meu trup e acum insensibil la căldură. E ca şi cum pe piele mi s-ar scurge apă călduţă şi îmi lipseşte pur şi simplu senzaţia de fierbinţeală. Adevărul e că obişnuiam să fac duşuri fierbinţi. Stăteam sub apă până când se termina. Închideam ochii şi mă bucuram de şuvoiul care mă lovea în creştet şi mi se scurgea în josul corpului. Mă rupea de viaţa mea. Îmi îngăduia să uit, pentru scurtă vreme, cine şi ce sunt.

Când ies de la duş, deschid dulapul şi-mi caut cele mai frumoase haine, care n-au nimic special: pantaloni kaki, cămaşă cu nasturi la colţurile gulerului, un pulover. Fiindcă ne trăim viaţa fugind, n-am decât adidaşi, ceea ce e atât de ridicol încât mă face să râd – pentru prima oară astăzi. Mă duc în camera lui Henri şi caut în dulapul lui. Are o pereche de mocasini care mi se potrivesc. Vederea tuturor hainelor sale îmi sporeşte îngrijorarea, mă frământ şi mai mult. Vreau să cred că are nevoie de mai mult timp decât a crezut, dar ar fi luat legătura cu mine. Probabil s-a întâmplat ceva rău.

Mă duc la uşa din faţă, unde stă Bernie Kosar, uitându-se pe geam. Îşi ridică privirea spre mine şi chelălăie. Îl mângâi pe cap şi mă întorc în camera mea. Mă uit la ceas. Tocmai a trecut de ora trei. Îmi verific telefonul. Niciun mesaj vocal, niciun sms. Decid să plec la Sarah şi, dacă nu primesc nicio veste de la Henri până la cinci, să-mi fac apoi un plan. Poate-o să le spun că Henri e bolnav şi nici eu nu mă simt prea bine. Sau că tatei i s-a stricat camioneta şi trebuie să-l ajut. Dacă am noroc să apară, o să ne bucurăm de o cină frumoasă de Thanksgiving. De fapt, va fi prima pe care am avut-o vreodată. Dacă nu, o să găsesc ce să le spun. Va trebui s-o fac.

În lipsa camionetei, mă hotărăsc să alerg. Probabil nici măcar n-o să transpir şi o să ajung mai repede decât cu maşina. Şi, fiind sărbătoare, drumurile vor fi pustii. Îi spun la revedere lui Bernie, îi spun şi c-o să mă-ntorc târziu, şi plec. Alerg pe marginea câmpului, prin pădure. Mă simt bine consumându-mi energia. Îmi mai alungă neliniştea. De câteva ori ating viteza mea maximă, care e probabil de vreo sută sau o sută zece kilometri pe oră. Aerul rece îmi biciuieşte faţa, oferindu-mi o senzaţie uimitoare. Şuierul lui e extraordinar, e acelaşi sunet pe care-l aud când îmi scot capul pe geamul camionetei în timp ce mergem pe autostradă. Mă întreb cât de repede o să fiu în stare să fug la douăzeci sau la douăzeci şi cinci de ani.

Mă opresc din alergare la vreo sută de metri de casa lui Sarah. Respir normal. Când intru pe alee, o văd aruncând priviri pe fereastră. Îmi zâmbeşte şi-mi face cu mâna, şi deschide uşa din faţă exact când pun piciorul pe verandă.

– Sal’, frumosule, îmi spune.

Mă întorc şi mă uit peste umăr, prefăcându-mă că vreau să văd cui i se adresează. Pe urmă mă răsucesc din nou spre ea şi o întreb dacă vorbeşte cu mine. Râde.

– Eşti prostuţ, zice, şi mă loveşte cu pumnul în braţ înainte de a mă trage mai aproape şi de a mă săruta îndelung.

Respir adânc şi simt mirosul mâncării: curcan cu garnitură, cartofi dulci, varză de Bruxelles, plăcintă cu dovleac.

– Miroase excelent, spun.

– Mama a gătit toată ziua.

– Abia aştept să mănânc.

– Unde e tatăl tău?

– Are ceva de rezolvat. O s-apară puţin mai târziu.

– E OK?

– Da, nu e mare lucru.

Intrăm şi Sarah îmi arată casa. E mare. Locuinţa clasică a unei familii, cu dormitoare la etaj, cu o mansardă unde se află camera unuia dintre fraţii ei şi cu toate spaţiile comune – camera de zi, sufrageria, bucătăria şi camera de distracţii – la parter. Când ajungem în camera ei, închide uşa şi mă sărută. Sunt surprins, dar încântat.

– Am aşteptat toată ziua s-o fac, îmi spune, cu tandreţe, după ce se îndepărtează.

Când o porneşte spre uşă, o trag înapoi, lângă mine, şi o sărut încă o dată.

– Iar eu de-abia aştept să te sărut din nou, mai târziu, îi şoptesc.

Îmi zâmbeşte şi îmi loveşte din nou braţul cu pumnul.

Ne întoarcem la parter şi ea mă conduce în camera de distracţii, unde cei doi fraţi mai mari ai ei, veniţi de la facultate în weekend, se uită la un meci de fotbal împreună cu tatăl lor. Rămân acolo, în timp ce Sarah se duce la bucătărie, să-şi ajute mama şi sora mai mică să pregătească masa. Cred că eu nu m-am implicat niciodată astfel într-un joc de fotbal, fiindcă, ţinând cont de modul în care am trăit eu şi Henri, nu m-am implicat niciodată cu adevărat în nimic din afara vieţii noastre. Am fost întotdeauna preocupat să mă integrez în locul în care ne aflam şi să fiu gata de plecare într-un alt loc. Fraţii şi tatăl ei au jucat fotbal la liceu. Adoră jocul. Iar în partida de astăzi, unul dintre ei şi tatăl sunt de partea unei echipe, în schimb, celălalt frate ţine cu adversarii lor. Se contrazic, se tachinează, ovaţionează sau oftează, în funcţie de ce se-ntâmplă pe stadion. E limpede că fac asta de ani de zile, că au făcut-o probabil toată viaţa lor, şi că se distrează foarte bine. Ceea ce mă face să-mi doresc ca Henri şi cu mine să fi avut ceva, în afară de antrenamente şi de fuga noastră fără sfârşit, în afară de căutarea ascunzătorilor, ceva în care să ne implicăm amândoi şi de care să ne bucurăm împreună. Mă face să-mi doresc să fi avut un tată adevărat şi fraţi cu care să-mi petrec timpul.

În pauza meciului, mama lui Sarah ne cheamă la cină. Îmi verific telefonul şi nu găsesc nimic. Înainte de a ne aşeza mă duc la baie, încerc să-l sun pe Henri şi îmi răspunde direct mesageria vocală. E aproape ora cinci, şi încep să intru în panică. Mă întorc în sufragerie, unde toată lumea şi-a ocupat locurile. Masa arată extraordinar. Cu flori în mijloc, cu suporturi pentru farfurii şi cu tacâmuri plasate cu meticulozitate în faţa fiecărui scaun. Platourile cu mâncare sunt răspândite în zona din centru, curcanul fiind plasat în faţa domnului Hart. Doamna Hart intră imediat ce mă aşez. Şi-a scos şorţul şi poartă o fustă frumoasă şi un pulover.

– Ai veşti de la tatăl tău? mă întreabă.

– Tocmai am încercat să-l sun. O să, ăă, întârzie şi ne-a rugat să nu-l aşteptăm. Îşi cere scuze fiindcă s-a întâmplat aşa, răspund eu.

Domnul Hart se apucă să taie curcanul. Sarah îmi zâmbeşte din partea opusă a mesei, şi mă simt mai bine pentru vreo jumătate de secundă. Mâncarea începe să fie împărţită şi îmi iau câte o porţie mică din fiecare fel. Nu cred c-o să fiu în stare să mănânc prea mult. Îmi ţin telefonul în poală, după ce l-am setat pe vibraţii, pentru cazul că o să primesc vreun apel sau vreun mesaj. Dar, cu fiecare secundă ce trece, îmi vine din ce în ce mai puţin să cred c-o să mai apară vreunul, sau c-o să-l mai revăd vreodată pe Henri. Ideea de a trăi pe cont propriu – cu Moştenirile mele care încep să prindă formă, fără nimeni care să-mi explice şi care să mă antreneze, de a fugi şi de a mă ascunde de unul singur, de a-mi găsi singur o cale de urmat, de a-i înfrunta pe mogadorieni, de a mă lupta cu ei până când sunt înfrânţi sau până când îmi găsesc moartea – mă îngrozeşte.

Cina durează la nesfârşit. Timpul se târăşte iarăşi. Întreaga familie a lui Sarah mă bombardează cu întrebări. Nu m-am mai aflat niciodată în situaţia de a fi întrebat atât de multe lucruri de atât de mulţi oameni, într-un interval atât de scurt. Mă chestionează despre trecutul meu, despre locurile în care am trăit, despre Henri, despre mama – care a murit când eram foarte mic, le spun eu, aşa cum fac de obicei. E singurul răspuns care conţine un grăunte de adevăr. Nici măcar n-am idee dacă toate celelalte au vreun sens. Telefonul de pe genunchii mei pare să cântărească o jumătate de tonă. Nu vibrează. Stă pur şi simplu acolo.

După cină şi înainte de desert, Sarah ne cere tuturor să mergem în curtea din spate, unde vrea să facă fotografii. În timp ce ieşim, mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva. Îi explic că-mi fac griji pentru Henri. Ea încearcă să mă liniştească, îmi spune că totul e perfect, dar asta nu dă rezultate. Singura urmare e că mă simt şi mai rău. Încerc să-mi închipui unde e şi ce face şi nu-mi vine în minte decât imaginea lui stând în faţa unui mogadorian, părând îngrozit şi ştiind că urmează să moară.

Când ne adunăm pentru fotografii, încep să intru în panică. Cum să ajung la Atena? Ar fi posibil să alerg, dar s-ar putea să-mi fie greu să găsesc drumul, mai ales fiindcă ar trebui să evit traficul şi să mă ţin departe de autostradă. Aş putea lua autobuzul, dar ar dura prea mult. I-aş putea cere ajutorul lui Sarah, numai că ar trebui să-i dau foarte multe explicaţii, spunându-i inclusiv că sunt extraterestru şi că Henri a fost probabil capturat sau ucis de alţi extratereştri, ostili, care mă caută ca să mă omoare. Nu e cea mai bună idee.

În vreme ce ne fotografiem, simt imboldul disperat de a pleca, dar trebuie s-o fac astfel încât să nu-i supăr pe Sarah şi pe ai ei. Mă concentrez asupra aparatului de fotografiat, fixând obiectivul cu privirea şi străduindu-mă să caut o scuză care să atragă după sine cel mai mic număr de întrebări. Acum mă simt zdrobit şi panica m-a luat pe deplin în stăpânire. Mâinile încep să-mi tremure. Le simt dogorind. Mă uit în jos, să mă asigur că nu strălucesc. Arată normal, dar, când îmi ridic din nou privirea, văd că aparatul de fotografiat vibrează în mâinile lui Sarah. Ştiu că eu fac cumva asta, dar habar n-am cum să procedez ca să înceteze. Simt un fior rece pe şira spinării. Respiraţia mi se opreşte în gâtlej şi, în aceeaşi clipă, lentilele de sticlă ale aparatului crapă, făcându-se ţăndări. Sarah ţipă, apoi lasă aparatul în jos şi se holbează la el, derutată. I se deschide gura şi ochii i se umplu de lacrimi.

Părinţii se grăbesc să alerge la ea, să vadă dacă e OK. Eu rămân pur şi simplu locului, şocat. Îmi pare rău pentru aparatul ei, îmi pare rău că asta o întristează, dar pe de altă parte sunt încântat fiindcă puterea mea de telekinezist şi-a făcut evident apariţia. O să reuşesc s-o controlez? Henri o să fie foarte încântat când o să afle. Henri. Panica reîncepe. Îmi încleştez pumnii. Trebuie să plec de-aici. Trebuie să-l găsesc. Dacă l-au prins mogadorienii, ceea ce sper că nu s-a întâmplat, o să-i ucid până la unul ca să-l eliberez.

Gândind cu repeziciune, mă duc la Sarah şi o iau deoparte, îndepărtând-o de părinţii ei, care inspectează aparatul, încercând să descopere ce s-a întâmplat.

– Am primit un mesaj de la Henri. Îmi pare sincer rău, dar trebuie să plec.

E evident derutată, se uită de la mine la părinţii ei.

– Se simte bine?

– Da, dar trebuie să plec – are nevoie de mine.

Dă din cap, şi ne sărutăm cu tandreţe. Sper că nu pentru ultima oară.

Le mulţumesc părinţilor, fraţilor şi surorii ei şi plec înainte de a mi se pune prea multe întrebări. Traversez casa şi o iau la fugă imediat ce ies pe uşa din faţă. Mă întorc pe acelaşi traseu pe care am venit mai devreme la Sarah. Mă menţin la distanţă de drumurile principale, alerg printre copaci. Ajung înapoi în câteva minute. Când sprintez pe aleea din faţa casei, îl aud pe Bernie Kosar zgrepţănând la uşă. E evident neliniştit, ca şi cum ar simţi şi el că s-a întâmplat ceva rău.

Mă duc direct în camera mea. Îmi scot din geantă bucata de hârtie cu numărul de telefon şi adresa date de Henri înainte de plecare. Formez numărul. Aud o înregistrare.

– Îmi pare rău, postul telefonic cu care-ncercaţi să intraţi în legătură a fost deconectat sau desfiinţat.

Îmi cobor privirea spre hârtie şi fac din nou numărul. Acelaşi mesaj.

– Rahat! ţip.

Dau cu piciorul într-un scaun, care zboară de-a lungul bucătăriei şi se opreşte în sufragerie.

Intru în camera mea. Ies. Intru din nou. Mă holbez în oglindă. Am ochii înroşiţi; în ei se văd lacrimi, dar niciuna nu se prelinge pe obraz. Mâinile îmi tremură. Sunt mistuit de supărare, de furie şi de spaima cumplită că Henri e mort. Închid ochii, strângând cu putere din pleoape, şi îmi adun toată furia în golul stomacului. Răbufnesc brusc, ţip, deschid ochii, îmi azvârl braţele spre oglindă, şi sticla se sparge, deşi mă aflu la trei metri distanţă. O privesc, nemişcat. Cea mai mare parte a rămas fixată de perete. Ceea ce s-a petrecut la Sarah n-a fost o întâmplare.

Mă uit la cioburile de pe podea. Întind mâna în faţă, concentrându-mă asupra unuia dintre ele, încercând să-l mişc. Îmi controlez respiraţia, dar frica şi furia nu se dau duse. Frică e puţin spus. E groază. Asta simt.

La început, ciobul nu se clinteşte, dar peste vreo cincisprezece secunde începe să se legene. Mai întâi încet, apoi cu repeziciune. Şi apoi îmi amintesc. Henri a spus că Moştenirile sunt activate de obicei de o emoţie. Asta se petrece acum, fără nicio îndoială. Mă încordez, vrând să ridic ciobul. Pe frunte îmi apar broboane de sudoare. În ciuda situaţiei în care mă aflu, mă concentrez cu tot ceea ce am şi cu tot ceea ce sunt. E ca şi cum m-aş strădui să respir. Ciobul începe să se ridice, extrem de încet. Doi centimetri. Patru. E la treizeci de centimetri deasupra podelei şi continuă să urce, cu braţul meu drept întins şi mişcându-se odată cu el, până ce mi-l aduc la înălţimea ochilor. Îl menţin acolo. Dacă Henri ar putea să vadă asta, îmi trece prin gând. Şi panica şi spaima se reîntorc, într-o străfulgerare, trecând dincolo de entuziasmul noii mele încântări. Mă uit la ciob, la modul în care reflectă lambriurile de lemn ce par vechi şi sfărâmicioase în oglindă. Lemn. Vechi şi sfărâmicios. Şi pe urmă fac ochii mai mari decât i-am mai făcut vreodată în viaţa mea.

Cufărul!

Henri a spus: „Nu-l putem deschide decât noi doi, împreună. Dacă nu cumva mor eu; atunci îl poţi deschide singur.“

Las ciobul să cadă şi alerg din dormitorul meu într-al lui. Cufărul e pe podea, lângă pat. În înşfac, dau fuga în bucătărie şi îl arunc pe masă. Lacătul are forma stemei lorice şi mă priveşte în faţă.

Mă aşez la masă şi mă holbez la el. Îmi tremură buza. Încerc să-mi încetinesc răsuflarea, dar e inutil; pieptul îmi tresaltă de parcă abia aş fi terminat o cursă de cincisprezece kilometri. Mă tem c-o să-l simt deschizându-se cu un clic sub strânsoarea mea. Respir adânc şi închid ochii.

– Te rog să nu te deschizi, spun.

Prind lacătul în mână. Îl strâng cât de tare pot, ţinându-mi răsuflarea, cu vederea înceţoşată, cu muşchii antebraţului contractaţi, încordându-se.

Dar nu se-aude niciun clic.

Îi dau drumul, mă gârbovesc în scaun şi îmi iau capul în mâini. Un mic licăr de speranţă. Îmi trec mâinile prin păr şi mă ridic. Pe masa lungă, la un metru şi jumătate distanţă, e o lingură murdară. Mă concentrez asupra ei, îmi plimb mâna de-a lungul trupului, şi porneşte în zbor. Henri ar fi atât de fericit. Henri, mă gândesc, unde eşti? Undeva, încă în viaţă. Şi-o să vin să te iau.

Formez numărul lui Sam, singurul prieten pe care mi l-am făcut în Paradise, în afară de Sarah, şi, dacă e să fiu sincer, singurul prieten pe care l-am avut vreodată. Răspunde după al doilea ţârâit al telefonului.

– Alo?

Închid ochii şi mă ciupesc de şaua nasului. Respir adânc. Am reînceput să tremur, asta dacă m-am oprit cumva între timp.

– Alo? repetă el.

– Sam.

– Hei! exclamă el. Vocea ta sună ca dracu’. Eşti OK?

– Nu. Am nevoie de ajutorul tău.

– Cum? Ce s-a-ntâmplat?

– Mama ta te poate aduce cumva aici?

– Nu e acasă. E de serviciu la spital, fiindcă e plătită dublu în zilele de sărbătoare. Ce se petrece?

– Lucrurile merg rău, Sam. Şi am nevoie de ajutor.

O altă tăcere, apoi:

– Vin acolo cât de repede pot.

– Eşti sigur?

– Pe curând.

Închid telefonul şi îmi las capul să cadă pe masă. Atena, Ohio. Acolo e Henri. Acolo trebuie să ajung, cumva, într-un fel sau altul.

Şi trebuie să ajung repede.

19

Îl aştept pe Sam umblând prin casă şi ridicând diverse obiecte neînsufleţite în aer, fără să le ating: un măr de pe masa din bucătărie, o furculiţă din chiuvetă, o plantă mică, în ghiveci, de lângă fereastra din faţă. Nu pot ridica decât obiecte mărunte şi se înalţă oarecum cu sfială. Când încerc cu ceva mai greu – un scaun, o masă – nu se întâmplă nimic.

Cele trei mingi de tenis folosite de Henri pentru antrenament stau într-un coş, în partea opusă a camerei de zi. Aduc una la mine şi, când traversează câmpul lui vizual, Bernie Kosar se ridică în picioare. Pe urmă o arunc fără s-o ating şi câinele se repede după ea; dar o retrag înainte de a o prinde sau, dacă reuşeşte s-o înşface, i-o iau din bot, totul fără să mă mişc de pe scaun. Mă împiedică să mă gândesc la Henri, la răul care i s-ar fi putut întâmpla, şi să mă simt vinovat pentru minciunile pe care i le voi spune lui Sam.

Are nevoie de douăzeci şi cinci de minute ca să parcurgă, cu bicicleta, cei şase kilometri şi jumătate care îl despart de casa mea. Îl aud pedalând pe alee. Sare de pe bicicleta care se prăbuşeşte la pământ în timp ce el intră în fugă pe uşa din faţă, fără să bată, gâfâind. Transpiraţia i se prelinge pe obraji. Se uită în jur, studiind scena.

– Ei, ce s-a-ntâmplat? întreabă.

– O să ţi se pară absurd, zic eu. Dar trebuie să-mi promiţi că mă iei în serios.

– Ce tot spui?

Ce tot spun? Îţi povestesc despre Henri. A dispărut din cauza neglijenţei, a aceleiaşi neglijenţe împotriva căreia predică de obicei. Îţi spun că, atunci când ai îndreptat arma aia spre mine, tot ce ţi-am zis a fost adevărat. Sunt extraterestru. Henri şi cu mine am venit pe Pământ acum zece ani şi suntem vânaţi de o specie de extratereştri diabolici. Îţi spun că Henri şi-a închipuit că ar putea să scăpăm cumva de ei dacă i-am înţelege ceva mai bine. Şi acum a dispărut. Asta îţi spun, Sam. Înţelegi? Dar nu, nu-i pot dezvălui nimic din toate astea.

– Tata a fost capturat, Sam. Nu sunt pe de-a-ntregul sigur de cine, nici nu ştiu ce i s-a făcut. Dar s-a întâmplat ceva, şi cred că e ţinut prizonier. Sau mai rău.

Pe faţa lui se lăţeşte un zâmbet.

– Fugi de-aici.

Clatin din cap şi închid ochii. Gravitatea situaţiei îmi taie din nou răsuflarea. Mă răsucesc şi îi adresez lui Sam o privire rugătoare. Ochii mi se umplu de lacrimi.

– Nu glumesc.

Pe faţa lui se aşterne o expresie îngrozită.

– Cum adică? Cine l-a capturat? Unde e?

– A dat de urma autorului unuia dintre articolele din revista ta, a aflat că stă în Atena, Ohio, şi s-a dus acolo azi. S-a dus acolo şi nu s-a mai întors. Telefonul lui e închis. I s-a întâmplat ceva. Ceva rău.

Sam e tot mai derutat.

– Cum? De ce s-ar sinchisi de poveştile alea? Îmi scapă ceva. Nu e decât o fiţuică stupidă.

– Nu ştiu, Sam. El e ca tine – se dă în vânt după extratereştri, după teoriile conspiraţiei, după toate chestiile astea, spun eu, gândind cu repeziciune. E un hobby idiot, pe care l-a avut întotdeauna. Unul dintre articole i-a stârnit interesul şi cred c-a vrut să afle mai multe, aşa că s-a dus acolo.

– Articolul despre mogadorieni?

Dau din cap.

– De unde ştii?

– Fiindcă atunci, de Halloween, când i-am vorbit de ei, arăta de parcă ar fi văzut o stafie, răspunde el, şi clatină din cap. Dar de ce i-ar păsa cuiva dacă pune întrebări despre un articol idiot?

– Nu ştiu. Adică, îmi imaginez că oamenii ăia nu sunt cei mai raţionali din lume. Probabil că sunt paranoici şi schizofrenici. Poate şi-au închipuit că e extraterestru, din acelaşi motiv care te-a făcut pe tine să m-ameninţi cu arma. Trebuia să se-ntoarcă acasă de la ora unu şi telefonul lui e închis. Asta e tot ce pot să-ţi spun.

Mă ridic, mă îndrept spre masa din bucătărie, înşfac bucata de hârtie cu numărul de telefon şi cu adresa la care s-a dus Henri.

– Uite, aici a plecat azi. Ai idee unde e?

El se uită la hârtie, apoi la mine.

– Vrei să mergi acolo?

– Nu ştiu ce altceva să fac.

– De ce nu suni la poliţie, să le zici ce s-a-ntâmplat?

Mă aşez pe canapea, gândindu-mă la cel mai potrivit răspuns. Aş vrea să-i pot spune adevărul, să-i pot spune că, dacă se amestecă poliţia, cel mai favorabil scenariu presupune plecarea mea şi a lui Henri. Iar în cel mai rău caz, Henri ar fi interogat, poate i s-ar lua amprentele, ar fi împins în braţele birocraţiei care se mişcă precum melcul, ceea ce le-ar oferi mogadorienilor o şansă să treacă la acţiune. Şi, dacă ne găsesc, moartea e iminentă.

– La ce poliţie să sun? La asta, din Paradise? Ce crezi c-ar face dacă le-aş spune adevărul? Ar fi nevoie de zile-ntregi ca să mă ia-n serios, şi n-am zile-ntregi la dispoziţie.

Sam ridică din umeri.

– S-ar putea să te ia în serios. În plus, dacă întârzie pur şi simplu, sau dacă i s-a stricat telefonul? Acum ar putea fi în drum spre casă.

– Poate, dar nu cred. Ceva nu pare în ordine şi trebuie s-ajung acolo cât mai curând cu putinţă. Ar fi trebuit să se-ntoarcă aici de câteva ore bune.

– Poate-a avut un accident.

Clatin din cap.

– Poate ai dreptate, dar nu cred. Şi, dacă a păţit ceva, atunci pierdem timp preţios.

Sam se uită la foaia de hârtie. Îşi muşcă buza şi rămâne tăcut vreo cincisprezece secunde.

– Ei, ştiu, vag, cum se ajunge la Atena. Dar, odată ce ne vedem acolo, nu ştim cum găsim adresa.

– Pot scoate de pe internet traseul, de la o uşă la alta. Nu de asta-mi fac griji. Transportul mă îngrijorează. Am o sută douăzeci de dolari în camera mea. Pot plăti pe cineva să ne ducă, dar n-am idee pe cine-aş putea ruga. Şi nu s-ar putea spune că în Paradise, Ohio, sunt o grămadă de taxiuri.

– Putem lua camioneta noastră.

– Ce camionetă?

– Camioneta tatei. Încă-o mai avem. Stă în garaj. După dispariţia lui, nu s-a mai atins nimeni de ea.

Mă uit la el.

– Vorbeşti serios?

Dă din cap.

– Cât timp a trecut? Mai funcţionează încă?

– Opt ani. De ce să nu funcţioneze? Era aproape nouă când a cumpărat-o.

– Stai, lasă-mă să-nţeleg. Propui să conducem, noi doi, singuri, două ore, până la Atena?

Faţa lui Sam se schimonoseşte într-un zâmbet strâmb.

– Exact asta propun.

Rămân pe canapea şi mă aplec în faţă. Nu mă pot abţine să nu zâmbesc şi eu.

– Ştii c-o să intrăm în rahat până la gât dacă suntem prinşi, nu? Niciunul dintre noi n-are permis.

Dă iarăşi din cap.

– Mama o să mă omoare, şi-o să te omoare probabil şi pe tine. Şi mai e vorba şi de încălcarea legii. Dar, da, dacă tu crezi că tatăl tău are necazuri, ce altă opţiune avem? Dacă rolurile ar fi fost inversate, dacă tatăl meu ar fi fost în pericol, aş fi plecat acolo cât ai clipi.

Mă uit la el. Pe faţă nu i se desluşeşte nici urmă de ezitare când propune să conducem ilegal o maşină către un oraş aflat la o distanţă de două ore, ca să nu mai spun că niciunul dintre noi nu ştie să şofeze şi că n-avem idee ce-o să ne aştepte odată ce ajungem la destinaţie. Şi, cu toate astea, Sam e gata de plecare. Ba chiar a fost ideea lui.

– Foarte bine, atunci, spun eu, să mergem la Atena.

Îmi arunc telefonul în geantă, mă asigur că toate fermoarele sunt trase şi că totul e în ordine. Pe urmă dau o raită prin casă şi privesc toate lucrurile îndelung, ca şi cum mi-aş imagina că le văd pentru ultima dată. E stupid să gândeşti aşa, ştiu că sunt pur şi simplu sentimental, dar mă simt nervos şi asta degajă un soi de senzaţie de calm. După cinci minute sunt gata.

– Haide, îi spun lui Sam.

– Vrei să stai pe portbagajul bicicletei?

– Mergi tu cu bicicleta; eu o s-alerg pe lângă tine.

– Şi astmul tău?

– Cred c-o să fiu OK.

Plecăm. El se urcă pe bicicletă. Încearcă să pedaleze cât mai repede, dar nu e într-o formă prea bună. Eu alerg la vreo doi metri în urmă şi mă prefac că gâfâi. Bernie ne urmează. Când ajungem la el acasă, Sam picură de sudoare. Dă fuga în camera lui, de unde se întoarce cu un rucsac. Îl pune pe masa din bucătărie şi se duce să-şi schimbe hainele. Arunc o privire înăuntru. Văd un crucifix, câţiva căţei de usturoi, un ţăruş de lemn, un ciocan, o bilă de Silly Putty şi un briceag.

– Îţi dai seama că tipii ăştia nu sunt vampiri, da? îl întreb, când se întoarce.

– Mda, dar nu se ştie niciodată. Probabil că sunt nebuni, cum spuneai.

– Şi chiar dac-am merge la vânătoare de vampiri, pentru ce naiba e bila de Silly Putty?

Ridică din umeri.

– Vreau pur şi simplu să fiu pregătit.

Umplu un castron cu apă pentru Bernie Kosar şi el o bea imediat, pe nerăsuflate. Îmi schimb hainele în baie şi scot din geantă harta traseului, de la o casă la alta. Ies, străbat locuinţa şi intru în garaj, unde e întuneric şi miroase a benzină şi a iarbă de mult uscată. Sam aprinde lumina. De suportul de lemn din perete atârnă o serie de unelte, toate ruginite de când nu s-a mai atins nimeni de ele. Camioneta stă în mijlocul încăperii, acoperită cu o prelată mare, albastră, peste care s-a aşternut un strat gros de praf.

– De când n-a mai fost ridicată prelata asta?

– De când a dispărut tata.

O apuc de un colţ, Sam o ia de un altul, o dăm deoparte împreună şi o lăsăm într-un ungher. El se holbează la camionetă făcând ochii mari, cu un zâmbet pe faţă.

E mică, de un albastru-închis, şi înăuntru nu e loc decât pentru două persoane, sau poate şi pentru o a treia, dacă nu-i pasă că, stând la mijloc, n-o să se simtă prea confortabil în timpul călătoriei. Pentru Bernie Kosar o să fie perfect. Niciun fir din praful adunat în ultimii opt ani nu s-a depus pe maşină, aşa că scânteiază de parcă ar fi fost ceruită de curând. Îmi arunc geanta pe platforma din spate.

– Camioneta tatei, spune Sam, cu mândrie. După toţi aceşti ani. Arată exact la fel.

– Caleaşca noastră de aur, zic eu. Ai cheile?

Se duce spre perete şi ia un set de chei dintr-un cârlig. Eu descui uşa garajului şi o deschid.

– Vrei să jucăm paper-rock-scissors* ca să vedem cine conduce?

– Nu, zice el, după care descuie portiera şoferului şi trece la volan.

Motorul se turează, apoi porneşte. El lasă geamul în jos.

– Cred că tata ar fi mândru dacă m-ar vedea conducând-o.

Zâmbesc.

– Şi eu cred. Scoate-o afară şi-nchid eu uşa.

El respiră adânc, cuplează motorul şi iese din garaj încet, cu sfială, centimetru cu centimetru. Apasă pe frână prea repede şi prea tare şi camioneta se opreşte brusc, zvâcnind.

– Încă n-ai ieşit cu totul, îi spun.

Sam ridică uşor piciorul de pe frână şi parcurge restul distanţei cu încetineală. Închid uşa garajului în spatele lui. Bernie Kosar face un salt din proprie iniţiativă şi se strecoară lângă el. Sam îşi ţine mâinile pe volan în poziţia două fără zece, cu încheieturile degetelor albite.

– Eşti nervos? îl întreb.

– Îngrozit.

– O să te descurci. Am văzut amândoi de-o mie de ori ce trebuie făcut.

Dă din cap.

– OK. În ce parte o iau când ies de pe alee?

– Facem într-adevăr asta?

– Da, confirmă el.

– Atunci o luăm la dreapta şi ne-ndreptăm în direcţia opusă oraşului.

Ne punem amândoi centurile de siguranţă. Deschid geamul atât cât e nevoie ca să-şi scoată Bernie Kosar capul în afară, ceea ce şi face, imediat, stând cu labele din spate pe genunchii mei.

– Sunt speriat de moarte, zice Sam.

– Şi eu.

El inspiră adânc, reţine aerul în plămâni, apoi expiră lent.

– Şi… acum… plecăm… la… drum, spune, luându-şi piciorul de pe frână când rosteşte ultimul cuvânt.

Camioneta o porneşte pe alee hurducându-se. El calcă frâna şi ne oprim derapând. Pe urmă o pune iar în mişcare şi străbate aleea mergând de data asta mai încet, până ce se opreşte în capătul ei, se uită în ambele părţi şi iese pe drum. Şi câştigăm din nou viteză, după ce începem prin a accelera foarte puţin. Sam e încordat, stă aplecat peste volan, însă după un kilometru şi jumătate pe faţă prinde să i se contureze un zâmbet şi se lasă pe spătarul banchetei.

– Nu e chiar aşa de greu.

– Eşti un şofer înnăscut.

Menţine camioneta aproape de linia din partea dreaptă a drumului. Se crispează ori de câte ori apare câte o maşină din direcţia opusă, dar după o vreme se relaxează şi dă din ce în ce mai puţină atenţie altor vehicule. Intră pe o altă şosea, apoi pe alta şi, peste douăzeci şi cinci de minute, pătrundem pe autostradă.

– Nu-mi vine să cred că fac asta, spune el într-un târziu. E cea mai trăsnită chestie din viaţa mea.

– Şi dintr-a mea.

– Şi ce se-ntâmplă după ce-ajungem, ai vreun plan?

– Absolut niciunul. Sper c-o să reuşim să găsim locul, şi pe urmă mai vedem. N-am idee dacă e o locuinţă, o clădire cu birouri sau altceva. Nici măcar nu ştiu dacă el e acolo.

Sam dă din cap.

– Crezi că e teafăr?

– N-am idee.

Trag adânc aer în piept. Mai avem o oră şi jumătate de drum. Pe urmă o s-ajungem la Atena.

Şi pe urmă o să-l găsim pe Henri.

20

Mergem către sud până ce ne apare în faţa ochilor Atena, cuibărită la poalele munţilor Apalaşi: un orăşel răsărit printre copaci. În lumina slabă, desluşesc curba leneşă a unui râu ce pare să cuprindă aşezarea ca un căuş, servindu-i drept graniţă la est, sud şi vest, în timp ce la nord se află dealurile şi copacii. Vremea e relativ călduroasă pentru noiembrie. Trecem pe lângă terenul de fotbal al facultăţii. Dincolo de el, la mică distanţă, e domul alb al unei arene.

– Ieşi pe aici, spun eu.

Sam scoate camioneta de pe autostradă şi intră direct pe Richland Avenue. Suntem amândoi entuziasmaţi fiindcă am ajuns teferi şi fără să fim prinşi.

– Vasăzică aşa arată un oraş cu universitate, ei?

– Cred că da, zice Sam.

Clădirile şi căminele se întind pe ambele părţi ale străzii. Iarba e verde, tunsă cu meticulozitate, deşi suntem în ultima lună de toamnă. Urcăm un deal abrupt.

– În vârf e Court Street. Trebuie să virăm la dreapta.

– Cât mai avem? întreabă Sam.

– Ceva mai puţin de un kilometru şi jumătate.

– Vrei să trecem mai întâi cu maşina pe lângă clădire?

– Nu, cred c-ar trebui s-o parcăm cu prima ocazie şi să mergem pe jos.

Ne continuăm drumul pe Court Street, care e artera principală din centrul oraşului. Fiind sărbătoare, totul e închis – librăriile, cafenelele, barurile. Pe urmă o văd, ieşind în evidenţă ca un giuvaier.

– Opreşte! strig.

Sam trânteşte piciorul pe frână.

– Ce e?!

În spatele nostru claxonează o maşină.

– Nimic, nimic. Mergi mai departe. Să parcăm.

Parcurgem un alt cvartal înainte de a găsi o parcare. Presupun că adresa căutată e cam la cinci minute de mers pe jos.

– Ce-a fost asta? M-ai speriat de era să fac pe mine.

– Camioneta lui Henri e acolo, răspund eu.

Sam dă din cap.

– De ce-i spui uneori Henri?

– Nu ştiu, o fac pur şi simplu. E un soi de glumă între noi, îl lămuresc eu, apoi mă uit la Bernie Kosar. Crezi c-ar trebui să-l luăm cu noi?

El ridică din umeri.

– Ne-ar putea sta în drum.

Îi dau căţelului câteva bunătăţi şi îl las în maşină, cu geamul întredeschis. Nu e încântat şi începe să chelălăie şi să zgrepţene pe sticlă, dar cred că n-o să lipsim mult. O pornim pe Court Street, întorcându-ne în susul străzii, eu cu geanta atârnată de umăr, iar Sam ducând-o pe a lui în mână. Şi-a scos bila de Silly Putty şi o strânge în pumn, aşa cum fac oamenii stresaţi cu mingiuţele astea spongioase. Ajungem la camioneta lui Henri. Portierele sunt încuiate. Pe banchete sau pe bord nu se zăreşte nimic important.

– Ei, asta înseamnă două lucruri, conchid eu. Henri e încă aici şi, indiferent cine l-a făcut prizonier, nu i-a descoperit încă maşina, adică el n-a vorbit. Dar nici nu mă tem c-ar face-o vreodată.

– Ce-ar fi spus dacă vorbea?

Pentru o clipă, am uitat că Sam nu ştie nimic despre adevăratele motive care l-au adus aici pe Henri. Am mai făcut o greşeală, spunându-i pe nume. Trebuie să fiu atent, să nu mai dezvălui şi altceva.

– Habar n-am, răspund. Adică, cine ştie ce soi de întrebări pot pune ciudaţii ăştia?

– OK, şi acum?

Scot harta pe care e indicată adresa lăsată de Henri în dimineaţa asta.

– Mergem acolo pe jos, spun.

Ne întoarcem pe drumul pe care-am venit. Clădirile înalte se termină şi încep casele. Neîngrijite şi murdare. Găsim imediat adresa şi ne oprim.

Mă uit la bucăţica de hârtie, apoi la casă. Respir adânc.

– Iată-ne şi aici, spun.

Rămânem locului, uitându-ne în sus, la casa cu un etaj, cu pereţii laterali daţi cu vopsea cenuşie. Aleea din faţă duce către o verandă nevopsită, cu o uşă batantă ruptă atârnând, strâmbă, într-o parte. Iarba e înaltă, lăsată în voia ei. Locuinţa pare părăsită, dar pe aleea din spate e o maşină. Nu ştiu ce să fac. Îmi scot telefonul. E 11.12. Îl sun pe Henri, deşi ştiu că n-o să-mi răspundă. E o încercare de a-mi demonstra inteligenţa, de a-mi face un plan. Nu m-am dus cu gândul atât de departe şi acum, când mă aflu cu adevărat aici, nu-mi trece nimic prin minte. La apelul meu răspunde direct mesageria vocală.

– Mă duc să bat la uşă, zice Sam.

– Şi ce-o să spui?

– Nu ştiu, orice o să-mi treacă prin cap.

Dar n-are ocazia s-o facă, fiindcă pe uşa din faţă iese chiar atunci un bărbat. E uriaş, are cel puţin doi metri şi peste o sută de kilograme. Are cioc şi capul ras. Poartă cizme de lucru, blugi şi un pulover negru, cu mânecile suflecate deasupra coatelor. Pe antebraţul drept e un tatuaj, dar sunt prea departe ca să pot vedea ce reprezintă. Scuipă în curte, încuie uşa, coboară de pe verandă şi se îndreaptă spre noi. Înţepenesc când se apropie. Imaginea tatuată e a unui extraterestru care ţine într-o mână un buchet de lalele, ca şi cum ar vrea să i le ofere unei entităţi nevăzute. Bărbatul trece pe lângă noi fără să ne adreseze vreun cuvânt. Întoarcem amândoi capul după el.

– I-ai văzut tatuajul? întreb.

– Da. Şi gata, nu se mai poate spune că numai şoarecii de bibliotecă sfrijiţi sunt fascinaţi de extratereştri, clişeul nu mai e valabil. Tipul ăsta e imens şi arată ameninţător.

– Ia telefonul meu, Sam.

– Cum? De ce? se miră el.

– Trebuie să-l urmăreşti. Ia telefonul meu. Eu o să intru în casă. E clar că acolo nu mai e nimeni, altfel n-ar fi încuiat uşa. Henri ar putea fi înăuntru. Te sun imediat ce pot.

– Cum o să mă suni?

– Nu ştiu. O să găsesc o cale. Poftim.

El ia telefonul fără tragere de inimă.

– Şi dacă Henri nu e înăuntru?

– De-aia vreau să-l urmăreşti pe tip. Poate se duce la Henri acum.

– Şi dacă se-ntoarce?

– O să ne dăm seama. Dar acum trebuie să pleci. Îţi promit că te sun cu prima ocazie.

Sam se răsuceşte şi se uită în urma bărbatului. S-a îndepărtat deja cu cincizeci de metri. Pe urmă se uită din nou la mine.

– OK. O s-o fac. Dar fii prudent, acolo, în casă.

– Fii şi tu prudent. Ai grijă să nu-l scapi din ochi. Şi fereşte-te, să nu te vadă.

– N-are nicio şansă.

Îmi întoarce spatele şi se grăbeşte să plece pe urmele tipului. Îi privesc îndepărtându-se şi mă îndrept spre casă imediat ce-i pierd din vedere. Ferestrele sunt întunecate, sticla e acoperită cu un strat alb de protecţie. Nu văd nimic înăuntru. Ocolesc casa. Dau de un mic patio betonat, care duce la uşa din spate, încuiată şi ea. Merg mai departe, încheind ocolul. Numai buruieni şi tufe crescute în voie, rămase din vara trecută. Încerc o fereastră. E încuiată. Toate sunt încuiate. Ar trebui să sparg una? Mă uit printre mărăcini, după pietre, şi, în clipa în care descopăr una şi o ridic de la pământ cu puterea minţii, îmi vine o altă idee, una atât de nebunească încât s-ar putea să funcţioneze.

Las piatra să cadă şi mă apropii de uşa din spate. Are o încuietoare simplă, fără yală. Respir adânc, închid ochii, concentrându-mă, şi strâng în palmă mânerul uşii. O zgâlţâi. Gândurile mi se deplasează de la cap către inimă, apoi către stomac; acolo se centralizează totul. Strâng cu mai multă putere şi îmi ţin respiraţia, anticipând, în timp ce mă străduiesc să-mi imaginez mecanismul interior. Pe urmă aud un clic, îl simt în palma de pe mâner. Pe faţă mi se aşterne încet un zâmbet. Răsucesc mânerul şi uşa se deschide. Nu-mi vine să cred că pot descuia uşi imaginându-mi ce e în interiorul lor.

Bucătăria e surprinzător de curată, toate suprafeţele sunt spălate, nici urmă de vase murdare în chiuvetă. Pe masă stă o pâine neîncepută. Trec printr-un coridor îngust şi intru într-o cameră de zi cu pereţii plini de postere şi bannere cu sportivi şi cu un televizor cu ecran mare într-un colţ. În stânga e deschisă uşa care dă într-un dormitor. Îmi strecor capul înăuntru. Totul e în dezordine, cuverturi aruncate într-o parte a patului, un talmeş-balmeş pe comodă. Duhoare scârboasă de lenjerie murdară, plină de sudoare, care n-a apucat să se usuce niciodată.

În partea din faţă a casei, lângă uşă, un şir de trepte se îndreaptă spre etaj. Încep să le urc. A treia îmi geme sub picior.

– Alo? strigă de sus o voce.

Încremenesc, ţinându-mi răsuflarea.

– Frank, tu eşti?

Păstrez tăcerea. Aud pe cineva ridicându-se de pe un scaun, aud scârţâitul paşilor pe o podea din lemn de esenţă tare. În capul scărilor apare un bărbat. Păr negru, nepieptănat, favoriţi, faţa nebărbierită. Nu e la fel de voinic ca tipul care-a plecat mai devreme, dar nici tocmai pipernicit nu e.

– Cine naiba eşti? întreabă.

– Îmi caut un prieten, spun eu.

Îşi schimonoseşte faţa, încruntându-se, dispare şi se întoarce peste cinci secunde, cu o bâtă de baseball în mână. Pune altă întrebare:

– Cum ai intrat aici?

– În locul tău, aş lăsa bâta aia jos.

– Cum ai intrat aici?

– Sunt mai rapid decât tine şi mult mai puternic.

– Eşti pe dracu’.

– Îmi caut un prieten. A venit aici în dimineaţa asta. Vreau să ştiu unde e.

– Eşti unul dintre ei, nu-i aşa?

– Nu ştiu despre ce vorbeşti.

– Eşti unul dintre ei! ţipă bărbatul.

Ţine bâta ca un jucător, strângându-i partea mai subţire de la bază cu degetele cu încheieturi albite ale ambelor mâini, gata să lovească. Are ochii plini de o spaimă neprefăcută. Muşchii maxilarului sunt puternic încordaţi.

– Eşti unul dintre ei! De ce nu ne lăsaţi deja pur şi simplu în pace?!

– Nu sunt unul dintre ei. Am venit după prietenul meu. Spune-mi unde e.

– Prietenul tău e unul dintre ei!

– Nu, nu este.

– Adică ştii despre cine vorbesc?

– Da.

Coboară cu o treaptă mai jos.

– Te-am avertizat, îi zic. Lasă bâta şi spune-mi unde e.

Mâinile îmi tremură din cauza nesiguranţei situaţiei, din cauză că el are bâta, pe când eu n-am nimic, în afara abilităţilor mele. Sunt demoralizat de spaima din ochii lui. Coboară încă o treaptă. Nu ne mai despart decât şase.

– Îţi zbor capul de pe umeri. Asta o să le trimită prietenilor tăi un mesaj.

– Nu sunt prietenii mei. Şi te asigur c-o să le faci o favoare dacă mă răneşti.

– Ia să vedem, zice el.

Se repede în josul scărilor. N-am de ales, trebuie să reacţionez. El roteşte bâta. Mă ghemuiesc şi lovitura nimereşte în perete, cu un zgomot surd, crăpând lambriul de lemn, în care lasă o gaură largă. Urc lângă tip, îl salt în aer, strângându-l cu o mână de gât şi cu cealaltă proptită în subsuoară, şi îl duc la etaj. Se zbate, îmi trage şuturi în gambe şi în şold. Bâta îi scapă din mână. Ricoşează pe trepte, sunând a gol, şi aud în spatele meu zgomotul unei ferestre sparte.

Etajul e de fapt o singură încăpere mansardată. E întuneric. Pe pereţi sunt exemplare din Ei umblă printre noi, iar spaţiul rămas e acoperit cu siluete de extratereştri, dar, spre deosebire de ale lui Sam, posterele sunt fotografii autentice, făcute de-a lungul anilor, mărite şi cu granulaţie vizibilă, aşa că e greu să-ţi dai seama ce reprezintă, dar e vorba, în majoritatea lor, de imagini albe pe fundalul unui decor întunecat. Într-un colţ stă un manechin de cauciuc, un extraterestru cu ştreangul în jurul gâtului. Cineva i-a pus pe cap un sombrero mexican. De tavan sunt lipite stele fosforescente. Par nelalocul lor, fiind mai degrabă potrivite pentru camera unei fetiţe de zece ani.

Îl arunc pe tip pe podea. Se târăşte în grabă, îndepărtându-se de mine, şi se ridică. În clipa aceea îmi adun toată forţa în stomac, o îndrept către el fandând cu putere, şi zboară cu spatele înainte, izbindu-se de perete.

– Unde e? întreb.

– N-o să-ţi spun niciodată. E unul dintre voi.

– Eu nu sunt cine crezi că sunt.

– N-o să reuşiţi niciodată! Lăsaţi Pământul în pace!

Îmi ridic braţul şi îl sufoc. Îi simt tendoanele încordându-se sub mâna mea, deşi nu-l ating. Nu poate respira şi se înroşeşte la faţă. Îi dau drumul.

– Te-ntreb din nou.

– Nu.

Îl sufoc iarăşi şi de data asta strâng mai tare când îi văd faţa împurpurându-se. Când îl eliberez începe să plângă, şi-mi pare rău pentru el, pentru ceea ce i-am făcut. Dar ştie unde e Henri, l-a maltratat cumva, şi compasiunea mea dispare aproape imediat ce-a apărut.

După ce-şi recapătă răsuflarea, vorbeşte printre suspine:

– E jos.

– Unde? Nu l-am văzut.

– La subsol. Uşa e în spatele bannerului cu Steelers din camera de zi.

Formez numărul meu la telefonul pus pe masa din mijlocul încăperii. Sam nu răspunde. Pe urmă smulg aparatul din perete şi îl rup în două.

– Dă-mi celularul tău.

– N-am celular.

Mă apropii de manechin şi-i scot ştreangul din jurul gâtului.

– Ei, haide, omule, imploră el.

– Ţine-ţi gura. Mi-ai răpit prietenul. Îl reţii împotriva voinţei lui. Ai noroc că nu fac nimic mai mult decât să te leg.

Îi trag braţele la spate şi înfăşor frânghia strâns în jurul lor, apoi îl leg de unul dintre scaune. Nu cred că o să-i poată susţine greutatea prea multă vreme. Pe urmă îi astup gura cu bandă adezivă, ca să nu ţipe, cobor în goană scările şi rup bannerul cu Steelers de pe perete, dând la iveală o uşă neagră, care e încuiată. O descui, aşa cum am făcut cu cealaltă. Un şir de trepte de lemn se pierd într-o beznă deplină.

În nări îmi pătrunde miros de mucegai. Apăs pe întrerupător, aprinzând lumina, şi încep să cobor, încet, îngrozit de gândul la ceea ce aş putea să descopăr. Grinzile sunt pline de pânze de păianjen. Ajung jos şi simt imediat o prezenţă: nu sunt singur în subsol, mai e cineva. Mă încordez, respir adânc şi mă răsucesc.

Acolo, în colţul pivniţei, stă Henri.

– Henri!

Strânge din ochi în lumină, obişnuindu-se cu ea. Are o bucată de bandă adezivă peste gură. Mâinile îi sunt imobilizate la spate, iar gleznele sunt legate de picioarele scaunului pe care stă. E ciufulit şi pe obrazul drept i se întinde o dâră de sânge uscat, care pare aproape negru. Vederea ei mă umple de furie.

Mă reped şi îi smulg bucata de bandă de pe gură. El răsuflă adânc.

– Slavă Domnului, spune. Are vocea lipsită de vlagă. Ai avut dreptate, John. A fost o prostie să vin aici. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să te-ascult.

– Sst, zic eu.