— Şi mie, a răspuns Landen, apoi s-a cufundat în tăcere. Am vrut să-i ating obrazul, dar am preferat să spun:

  — Mi-a fost dor de tine.

  Am dat-o în bară cu cuvintele astea şi m-am înjurat în sinea mea: prea mult şi prea repede. Landen s-a foit jenat.

  — Ar trebui să fii atentă la ce spui. Şi mie mi-a fost tare dor de tine. Primul an a fost cel mai greu.

  Landen a tăcut preţ de o clipă. A cântat câteva acorduri la pian, apoi a zis:

  — Mi-am construit aici o viaţă care-mi place. Uneori am senzaţia că Thursday Next a fost doar un personaj dintr-un roman de-al meu, cineva care a prins viaţă într-o imagine a femeii pe care îmi doream s-o iubesc. Acum… ei bine, acum mi-a trecut.

  Nu era chiar ce-mi doream să aud, dar, ţinând seama de toate lucrurile care se petrecuseră, nu puteam să-l condamn.

  — Dar m-ai căutat.

  Landen mi-a zâmbit.

  — Eşti la mine în oraş, Thurs. Când un prieten vine în oraşul tău, iei legătura cu el. Nu aşa merg lucrurile?

  — Şi îi cumperi flori? Şi colonelul Phelps a primit trandafiri?

  — Nu, el a primit crini. Vechile obiceiuri cu greu dispar.

  — Înţeleg. Ai avut o mulţime de succese.

  — Mersi, a replicat el. Nu mi-ai răspuns la scrisori.

  — N-am citit niciodată vreo scrisoare de-a ta.

  — Eşti căsătorită?

  — Nu văd de ce ar fi treaba ta.

  — Înţeleg că nu eşti.

  Conversaţia devenise neplăcută. Era timpul s-o şterg.

  — Ascultă, sunt ruptă de oboseală, Landen. Iar mâine mă aşteaptă o zi foarte grea.

  M-am ridicat în picioare. Landen a şchiopătat în urma mea. Îşi pierduse un picior în Crimeea, dar deja se obişnuise cu asta. M-a ajuns din urmă la bar.

  — Luăm cina într-o seară?

  M-am întors cu faţa la el.

  — Sigur.

  — Marţi?

  — De ce nu?

  — Bine, a spus Landen, frecându-şi mâinile una de cealaltă. Am putea să adunăm vechiul regiment…

  Eu n-aveam asta în minte.

  — Stai puţin. Marţi nu-i bine, de fapt.

  — De ce nu? Era OK acum trei secunde. Între timp a mai fost tatăl tău pe aici?

  — Nu, pur şi simplu am o mulţime de lucruri de făcut, trebuie să-l duc pe Pickwick în coteţ. E nevoie să-l iau de la gară, pentru că îl deranjează să meargă cu dirijabilul. Iţi aminteşti când l-am dus la Mull şi a vomitat pe steward?

  M-am stăpânit. Începeam să spun verzi şi uscate ca o cretină.

  — Şi nu-mi spune că trebuie să te speli pe cap, a adăugat Landen.

  — Foarte amuzant.

  — Ce slujbă ai în Swindon?

  — Spăl pe jos la Burgerul Zâmbitor.

  — Sunt convins. SpecOps?

  Am încuviinţat din cap.

  — M-am transferat în Departamentul LiteraTec.

  — Permanent? A întrebat el. Adică te-ai întors definitiv în Swindon?

  — Nu ştiu.

  Mi-am pus mâna pe a lui. Îmi doream să-l îmbrăţişez şi să izbucnesc în plâns, să-i spun că îl iubesc, că l-am iubit tot timpul şi că întotdeauna o să-l iubesc ca o fetişcană prostuţă şi teribil de emotivă, dar nu era momentul potrivit, aşa cum ar spune tata. M-am hotărât ca, în loc de asta, să trec la atac şi să-l chestionez, aşa că am întrebat:

  — Tu eşti căsătorit?

  — Nu.'

  — Te-ai gândit vreodată s-o faci?

  — M-am gândit mult la asta.

  Ne-am cufundat în tăcere. Erau atât de multe de spus, încât niciunul din noi nu ştia cum să înceapă. Landen a trecut pe un alt front de luptă:

  — Vrei să vezi Richard al III-lea?

  — Încă se mai joacă?

  — Bineînţeles.

  — Îmi surâde ideea, dar încă nu ştiu când o să am timp. Lucrurile sunt… volatile deocamdată.

  Mi-am putut da seama că nu mă credea. Nu aveam cum să-i spun că eram pe urmele unui criminal maestru care era în stare să fure gânduri şi să proiecteze imagini după cum îi poftea inima. Un om care nu apărea pe filme şi care era capabil să ucidă râzând. Landen a oftat, a scos o carte de vizită şi a pus-o pe tejgheaua barului.

  — Sună-mă când ai timp. Îmi promiţi?

  — Îţi promit.

  M-a sărutat pe obraz, şi-a terminat băutura, mi-a mai aruncat o privire şi a ieşit şchiopătând din bar. Am rămas cu ochii pironiţi pe cartea de vizită. N-am luat-o. N-aveam nevoie. Numărul lui era tot cel pe care mi-l aminteam.

  Camera mea era exact la fel ca toate celelalte camere din hotel. Tablourile erau prinse cu şuruburi în perete, iar sticlele din minibar fuseseră destupate, băute, şi apoi resigilate, cu apă sau ceai rece în ele, de către cei aflaţi în delegaţie, prea zgârciţi ca să plătească pentru ele. Camera avea vedere spre nord. Se putea zări aerodromul. O navă mare, de patruzeci de locuri, era legată de un stâlp, cu aripile argintii luminate de reflectoare în noaptea întunecată. Micul dirijabil care mă adusese pe mine îşi continuase drumul spre Salisbury. M-a bătut gândul să mă urc în el peste două zile, când se întorcea. Am pornit televizorul exact când a început Azi în Parlament. Dezbaterea aprinsă despre Crimeea ţinuse toată ziua şi încă nu se încheiase. Mi-am golit buzunarele de mărunţiş, mi-am scos pistolul automat din tocul de pe umăr şi am deschis sertarul noptierei. In afară de Biblia lui Gideon, mai erau acolo învăţăturile lui Buddha şi o versiune în engleză a Coranului. De asemenea, mai erau o carte de rugăciuni DGS şi un pamflet Weslwyan, două amulete ale Societăţii pentru Conştiinţă Creştină, gândurile lui St Zvlks şi, obligatoriu în prezent, Operele complete ale lui William Shakespeare. Am scos toate cărţile, le-am dus în dulap şi în locul lor am pus pistolul automat. Am deschis fermoarul valizei şi m-am apucat să-mi aranjez lucrurile prin cameră. Nu-mi închiriasem apartamentul din Londra, pentru că nu ştiam dacă aveam să rămân aici sau nu. Într-un mod ciudat, oraşul începea să mi se pară confortabil şi nu eram sigură dacă-mi plăcea sau nu asta. Le-am întins pe toate pe pat, apoi le-am aranjat cu grijă. Am pus câteva cărţi pe birou şi volumul din Jane Eyre, care îmi salvase viaţa, pe noptieră. Am luat fotografia lui Landen şi m-am dus cu ea până la masa de scris, m-am gândit preţ de o clipă, apoi am pus-o cu faţa în jos în sertarul cu bikini. Când versiunea în carne şi oase era prin preajma mea, nu mai aveam nevoie de vreo imagine. Din televizor se auzea o voce monotonă:

  —… în pofida intervenţiei francezilor şi a faptului că ruşii au garantat că coloniştii englezi vor putea locui în siguranţă acolo, se pare că guvernul englez nu-şi va relua locul la masa tratativelor din Budapesta. Întrucât Anglia este neclintită în decizia de a porni atacul cu aşa-zisa carabină cu plasmă Bombardier, pacea nu se va aşterne peste peninsula de la Marea Neagră… Crainicul a răsfoit nişte hârtii.

  — Acum, ştiri interne. Violenţa a răbufnit încă o dată în Chichester, când un grup de neosuprarealişti s-a adunat pentru a sărbători cea de-a patra aniversare a legalizării suprarealismului. La faţa locului se află Henry Grubb, corespondent al Ştirilor Broasca Râioasă. Henry, ce se mai întâmplă pe acolo?

  0 imagine tremurândă în direct a apărut pe ecran, iar eu m-am oprit puţin să mă uit. In spatele lui Grubb era o maşină răsturnată căreia i se dăduse foc şi mai mulţi ofiţeri purtau echipament antirevoltă. Henry Grubb, care se califica pentru postul de corespondent în Crimeea şi spera în sinea lui că războiul n-o să se termine până când avea şi el norocul să ajungă pe acolo, purta jacheta bleumarin a artileriei antiaeriene. A început să vorbească pe tonul crispat şi poticnit al unui corespondent de război.

  — Lucrurile sunt cam fierbinţi pe aici, Brian. Mă aflu la o sută de metri de locul revoltei şi pot zări mai multe maşini răsturnate şi în flăcări. Poliţia a încercat toată ziua să ţină la distanţă cele două facţiuni, dar numărul foarte mare de persoane n-a fost de partea lor. In această seară câteva sute de rafaeliţi au înconjurat N'est pas une pipe, restaurantul unde se baricadaseră o sută de neosuprarealişti. Manifestanţii de afară au scandat lozinci italieneşti pro-Renaştere, iar apoi au aruncat cu pietre şi cu alte proiectile. Neosuprarealiştii au ripostat forţând barajul poliţiei, protejaţi de ceasuri uriaşe, gonflabile şi cred că ar fi câştigat dacă n-ar fi intervenit poliţia. Staţi puţin, tocmai văd un bărbat arestat de poliţie, încerc să-i iau un interviu.

  Am clătinat cu tristeţe din cap şi am pus nişte pantofi în partea de jos a dulapului. Violenţă a fost când suprarealismul a fost interzis şi violenţă a fost şi când s-a ridicat interdicţia. Grubb şi-a continuat emisiunea, abordând un poliţist care îl ducea de acolo pe un tânăr îmbrăcat în veşminte din secolul al XVI-lea şi având tatuată pe frunte o reproducere fidelă a Mâinii lui Dumnezeu din Capela Sixtină.

  — Scuzaţi-mă, domnule, cum aţi putea contrazice acuzaţia că sunteţi un grup intolerant, fără nici un respect pentru schimbare şi experimente în toate formele de artă?

  Renascentistul a aruncat o privire furioasă camerei de luat vederi.

  — Lumea spune că aici doar renascentiştii creează probleme, dar am văzut prin preajmă şi puşti baroci, rafaeliţi, romantici şi mannerişti. Este o demonstraţie masivă, în care forţele artistice clasice se unesc împotriva ticăloşilor ăstora frivoli care se ascund în spatele progresului cuvântului. Nu-i numai o…

  Ofiţerul de poliţie a intervenit şi l-a luat de acolo. Grubb s-a ferit de o cărămidă care zbura spre el, iar pe urmă şi-a încheiat reportajul.

  — Sunt Henry Grubb şi aceastea e o transmisiune în direct din Chichester pentru Postul de Ştiri Broasca Râioasă.

  Am închis televizorul cu o telecomandă prinsă cu un cablu de noptieră. M-am aşezat pe pat, mi-am scos elasticul din cap, mi-am despletit părul şi mi-am masat scalpul. Mi-am mirosit părul plină de scepticism, apoi m-am hotărât să nu fac duş. Fusesem mai dură decât aş fi vrut cu Landen. Cu toate divergenţele noastre, aveam prea multe în comun ca să nu fim prieteni buni.

  Pe Polly o străfulgera ochiul interior „Cred că Wordsworth a fost la fel de surprins ca şi mine când m-a văzut. Nu-i un lucru obişnuit să te întorci la amintirea ta favorită şi să găseşti acolo pe cineva care admiră priveliştea ce se întinde în faţa ochilor tăi.”

  POLLY NEXT – dintr-un interviu în exclusivitate pentru Bufniţa de duminică în vreme ce eu mă purtam în stilul meu grosolan cu Landen, unchiul şi mătuşa mea munceau pe brânci în atelierul lui Mycroft. După cum aveam să aflu mai târziu, lucrurile păreau să meargă ca pe roate. Cel puţin la început.

  Mycroft îşi hrănea moliile de carte în atelier, când mătuşa Polly a intrat pe uşă. Tocmai terminase de rezolvat nişte calcule matematice complexe, aproape de neînţeles pentru el.

  — Am găsit răspunsul pe care ţi-1 doreai, Crofiy, iubirea mea, a spus ea, sugând capătul unui creion tocit.

  — Adică? A întrebat Mycroft, preocupat să presare prepoziţii peste moliile de carte, care devorau pline de lăcomie hrana abstractă.

  — Nouă.

  Mycroft a bolborosit ceva şi a mâzgălit cifra într-un blocnotes. A deschis cartea aceea mare, legată cu curele din alamă, despre care, cu o seară în urmă, nu-mi prea dăduse explicaţii, dezvăluind o cavitate în care pusese un exemplar din ediţia tipărită cu font mare a poeziei lui Wordsworth Am hoinărit răzleţ ca un nor. A adăugat peste ea moliile de carte, care s-au pus pe treabă. S-au târât pe text, cu trupuşoarele şi inconştientul lor colectiv insondabil, cercetând în profunzime fiecare propoziţie, cuvânt, vocală şi silabă. Au pătruns adânc în aluziile geografice, biografice şi istorice, apoi au explorat semnificaţiile profunde ascunse în spatele ritmului şi metrului şi au jonglat cu ingeniozitate cu subtextul, conţinutul şi morfemele. Pe urmă au născocit câteva versuri proprii şi au convertit rezultatul în sistem binar.

  Lacuri! Narcise! Solitudine! Amintire! Au şoptit surescitate moliile, pe când Mycroft a închis cu grijă cartea şi a încuiat-o. A conectat cablul gros de alimentare pe coperta din spate a cărţii şi a pus întrerupătorul pe poziţia „deschis”. Apoi s-a apucat să aranjeze nenumăratele mânere şi cadrane care acopereau prima copertă a cărţii voluminoase. În pofida faptului că Portalul de Proză era la bază un biomecanism, mai era nevoie de multe proceduri delicate cărora trebuia să le fixeze parametrii înainte ca dispozitivul să poată funcţiona. Şi întrucât Portalul era de o complexitate absurdă, Mycroft fusese obligat să noteze succesiunea exactă a combinaţiei comenzilor de pornire într-un caiet de matematică pentru copii, din care – speriat ca de obicei de spioni străini – avea o singură copie, doar a lui. Preţ de câteva clipe a studiat caieţelul, apoi a răsucit cadrane, a fixat întrerupătoare şi a mărit uşurel puterea de alimentare, bolborosind în acelaşi timp pentru el şi pentru Polly:

  — Binametrie, trigonometrie sferică, algoritmi numerici. Sunt…

  — Merge?

  — Nu merge! A replicat Mycroft amărât. Nu, stai… Aşa!

  A zâmbit bucuros când s-a stins ultima lumină de avertizare. A luat-o pe soţia lui de mână şi i-a strâns-o uşurel, plin de afecţiune.

  — Ai vrea să ai tu onoarea asta? A întrebat el. Prima fiinţă umană care păşeşte într-o poezie a lui Wordsworth?

  Polly s-a uitat neliniştită la el.

  — Eşti sigur că nu păţesc nimic?

  — Eşti tot atât de în siguranţă ca la tine acasă, a liniştit-o el. Eu am intrat în Epava lui Hesperus acum o oră.

  — Zău? Şi cum a fost?

  — Umezeală… şi cred că mi-am lăsat acolo jacheta.

  — Cea pe care ţi-am făcut-o cadou de Crăciun?

  — Nu, cealaltă. Cea albastră cu carouri mari.

  — Pe asta ţi-am făcut-o cadou de Crăciun, l-a muştruluit ea. Mi-aş dori să fii mai atent. Ce voiai să fac?

  — Stai acolo. Dacă totul merge bine, de îndată ce o să apăs butonul ăsta mare şi verde, moliile o să deschidă un Portal spre narcisele pe care William Wordsworth le-a cunoscut şi le-a iubit.

  — Şi dacă totul nu merge bine? A întrebat Polly, puţin tulburată. Dispariţia lui Owens în adâncurile unei bezele gigantice nu-i ieşea niciodată din minte când trebuia să testeze vreun aparat de-al soţului ei, dar, în afară de faptul că se pârlise uşor încercând un cal de pantomimă alimentat cu butan, pentru o persoană, niciunul dintre dispozitivele lui Mycroft n-o rănise în vreun fel până acum.

  — Hmm, a făcut Mycroft meditativ, e posibil, deşi improbabil să pornesc o reacţie în lanţ care va fuziona materia şi va anihila întregul univers.

  — Zău?

  — Nu, deloc. O mică glumă de-a mea. Eşti gata?

  Polly a zâmbit.

  — Sunt gata.

  Mycroft a apăsat butonul mare şi verde, iar dinspre carte s-a auzit un huruit. Felinarele de afară au pâlpâit şi şi-au micşorat luminozitatea, căci aparatul utiliza o cantitate uriaşă de energie electrică pentru a converti informaţia binametrică a moliilor de carte. In faţa ochilor lor, în atelier, a apărut o fantă de lumină, de parcă s-ar fi deschis o uşă între o zi de iarnă şi una de vară. Praful scânteia în raza de lumină, care s-a mărit din ce în ce mai mult până când se putea trece prin ea.

  — Nu-i nevoie decât să păşeşti în ea! A răcnit Mycroft, acoperind zgomotul scos de maşinărie. E necesară o grămadă de energie electrică pentru a deschide uşa, trebuie să te grăbeşti!

  Voltajul ridicat făcea ca aerul să devină apăsător. Obiectele metalice din apropiere începuseră să danseze şi să scârţâie de la electricitatea statică.

  Polly s-a apropiat de uşă şi i-a zâmbit neliniştită soţului ei. Suprafaţa luminoasă şi pâlpâitoare s-a unduit când a întins mâna şi a atins-o. A inspirat adânc şi a păşit prin Portal. Au urmat un fulger strălucitor şi o descărcare de energie electrică puternică. Două sfere mici de plasmă gazoasă cu o mare încărcare electrică s-au format spontan lângă aparat şi au ţâşnit în direcţii diferite. Mycroft a fost nevoit să se ferească de una, care a trecut pe lângă el şi s-a izbit de Rolls Royce fară a produce vreo pagubă. Cealaltă a explodat pe Olfactograf, producând o mică flamă. La fel de brusc, lumina şi zgomotul s-au diminuat şi s-au stins, Portalul s-a închis, iar felinarele de pe stradă au pâlpâit şi au revenit la intensitate normală.

  Nori! Companie veselă! Dans sprinţar! Trăncăneau moliile mulţumite, pe când indicatoarele se smuceau şi se răsuceau pe coperta cărţii, căci numărătoarea inversă de două minute până la redeschiderea Portalului deja începuse. Mycroft a zâmbit plin de încântare şi s-a bătut uşurel pe buzunare în căutarea pipei, până când şi-a dat seama îngrozit că şi ea rămăsese în Hesperus, aşa că, în schimb, s-a aşezat pe prototipul unui aparat de detecţie a sarcasmului incipient şi a aşteptat. Până acum, totul mersese extrem de bine.

  De cealaltă parte a Portalului de Proză, Polly stătea în picioare pe malul plin de iarbă al unui lac mare, unde apa se izbea uşurel de ţărm. Soarele strălucea puternic şi norişori pufoşi pluteau alene pe cerul azuriu. De-a lungul malului apei se puteau zări zeci de mii de narcise de un galben aprins. Toate crescuseră la umbra tremurătoare a unui crâng de mesteceni. O adiere de vânt, purtând cu ea mireasma dulce a primăverii, făcea florile să se unduiască şi să danseze. Peste tot în jurul ei domneau liniştea şi pacea. Lumea în care se afla acum era nepângărită de răutatea şi invidia omenească. Într-adevăr, aici era un paradis.

  — E frumos! A exclamat într-un final, gândurile ei zămislindu-i până la urmă cuvintele. Florile, culorile, parfumul… parcă aş respira şampanie!

  — Vă place, doamnă?

  Un bărbat de vreo optzeci de ani stătea în picioare lângă ea. Era îmbrăcat cu o pelerină neagră, iar pe chipul lui ros de vreme se schiţa un zâmbet. Se uita la flori.

  — Deseori vin aici, a spus el. Ori de câte ori toanele proaste ale melancoliei îmi zdruncină prea tare starea de spirit.

  — Sunteţi foarte norocos, a zis Polly. Noi trebuie să ne mulţumim cu Spune ce fruct e!

  — Spune ce fruct e?

  — E o emisiune-concurs. Ştii tu. La televizor.

  — La televizor?

  — Da, ca un film, dar cu reclame.

  S-a încruntat la ea fără să înţeleagă şi şi-a îndreptat privirea spre lac.

  — Deseori vin aici, a spus el încă o dată. Ori de câte ori toanele proaste ale melancoliei îmi zdruncină prea tare starea de spirit.

  — Ai mai spus asta o dată.

  Bătrânul a privit-o de parcă tocmai se trezise dintr-un somn adânc.

  — Ce faci aici?

  — M-a trimis soţul meu. Mă cheamă Polly Next.

  — Ştii, eu vin aici când vreau să meditez sau când am mintea goală.

  A fluturat o mână în direcţia florilor.

  — Narcisele, înţelegi?

  Polly a privit înspre florile de un galben aprins, care au fremătat spre ea în chip de răspuns sub adierea călduţă.

  — Mi-aş dori să am şi eu amintiri aşa de frumoase, a murmurat ea.

  Silueta înveşmântată în negru i-a zâmbit.

  — Ochiul interior e tot ce mi-a mai rămas, a spus el cu nostalgie în voce, iar zâmbetul i s-a şters de pe chipul sumbru. Tot ce am fost eu odată acum se află aici. Viaţa mea e conţinută în operele mele. O viaţă în şiruri de cuvinte. E poetic.

  A oftat adânc şi a adăugat:

  — Dar solitudinea nu e tot timpul o fericire, ştii?

  Şi-a aţintit privirea undeva mai în apropiere, unde soarele sclipea pe apa lacului.

  — Cât timp a trecut de când am murit? A întrebat el dintr-odată.

  — Mai mult de o sută cincizeci de ani.

  — Zău? Spune-mi, cum s-a terminat revoluţia din Franţa?

  — Încă nu se ştie.

  Wordsworth s-a încruntat când soarele s-a vârât în spatele unui nor.

  — Hei, a murmurat el, nu-mi aduc aminte să fi scris despre asta…

  Polly a privit într-acolo. Un nor de ploaie uriaş şi foarte închis la culoare acoperise soarele.

  — Ce crezi… a început ea să spună, dar, când s-a uitat în jur, Wordsworth dispăruse. Cerul s-a întunecat şi un tunet a bubuit ameninţător în depărtare. Un vânt puternic s-a stârnit, iar lacul a părut să încremenească, devenind o suprafaţă împietrită, în vreme ce narcisele s-au oprit din mişcare şi au devenit o masă amorfă de galben şi verde. Ea a ţipat înfricoşată când cerul şi lacul s-au contopit. Narcisele, copacii şi norii s-au întors la locul lor în poezie, cuvinte disparate, sunete, mâzgălituri pe hârtie, fără alt înţeles în afara celui cu care le înfăşoară imaginaţia noastră. A mai scos un ţipăt de groază când întunericul s-a pogorât peste ea, iar poezia i s-a prăbuşit în cap. SpecOps 27: Detectivii Literari…„…Azi-dimineaţă, Thursday Next a început să lucreze în departamentul nostru, LiteraTec,” în locul lui Crometty. Nu pot să nu cred că nu-i absolut deloc potrivită pentru o asemenea muncă şi mă întreb dacă e la fel de sănătoasă mintal pe cât are ea impresia. O bântuie mulţi demoni mai noi sau mai vechi şi îmi pun întrebarea dacă Swindon e locul potrivit unde să încerce să-i exorcizeze…”

  Din jurnalul lui Bowden Cable.

  În sediul din Swindon al SpecOps îşi avea sediul şi poliţia locală. Clădirea, cu o arhitectură tipic germanică, practică şi în unghiuri ascuţite, fusese construită în timpul Ocupaţiei pentru a fi tribunal. În plus, era şi mare, de altfel un lucru bun. Accesul în clădire era protejat de detectoare de metal şi, după ce mi-am arătat legitimaţia, am intrat în holul spaţios de la intrare. Ofiţeri şi civili cu ecusoane de identitate mergeau grăbiţi prin hărmălaia asurzitoare din sediu. Am primit unul sau două ghionturi în puhoiul de oameni şi am salutat câteva feţe cunoscute, apoi am dat din coate ca să ajung până la recepţie. Când am ajuns acolo, am găsit un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă albă şi lăbărţată cu bretele, care se ciondănea cu sergentul. Ofiţerul se holba la el fără să spună nimic. Pentru el nu era ceva nou.

  — Numele? L-a întrebat sergentul de la recepţie cu o voce plictisită.

  — John Milton.

  — Care John Milton? John Milton a oftat.

  — Patru sute nouăzeci şi şase. Sergentul a notat ceva în registru.

  — Ce au luat?

  — Două sute în bani gheaţă şi toate cărţile mele de credit.

  — V-aţi anunţat banca?

  — Bineînţeles.

  — Şi credeţi că agresorul a fost Percy Shelley?

  — Da, a replicat Milton. Mi-a dat pamfletul ăsta despre respingerea dogmei religioase actuale înainte s-o ia la fugă.

  — Bună, Ross, am spus.

  Sergentul s-a uitat la mine, a tăcut preţ de o clipă, apoi a zâmbit larg.

  — Thursday! Am auzit că te-ai întors! Am mai auzit şi că ai avansat până în SO-5.

  I-am zâmbit şi eu. Ross fusese sergent la recepţie când m-am angajat în poliţia din Swindon.

  — Ce faci aici? A întrebat el. Înfiinţezi un departament local? SO-9 sau aşa ceva? Aduci un pic de sare şi de piper în bătrânul şi ostenitul Swindon?

  — Nu chiar. M-am transferat în Departamentul LiteraTec. O expresie neîncrezătoare i s-a aşternut pe chip, dar şi-a reţinut-o imediat.

  — Minunat! S-a entuziasmat el, puţin stânjenit. Bem ceva mai târziu?

  Am acceptat bucuroasă şi, după ce mi-a explicat cum să ajung la Departamentul LiteraTec, l-am lăsat pe Ross să se contrazică cu Milton 496.

  Am urcat pe scara în spirală până la etaj şi apoi am luat-o pe unde îmi spusese Ross că pot să ajung până la marginea clădirii, întreaga aripă de vest era ocupată de SpecOps şi de departamentele lor locale. SpecOps al Mediului îşi avea birourile aici, la fel şi Furturile de Artă sau ChronoGuard. Până şi Spike avea aici biroul, desi rareori stătea în el. Prefera o cămăruţă întunecoasă şi urât > > > mirositoare din parcarea subterană. Coridorul era plin de rafturi cu cărţi şi de dulapuri cu sertare. Mocheta veche se tocise aproape de tot în centru. Locul era foarte diferit de birourile LiteraTec din Londra, unde aveam la dispoziţie cele mai noi sisteme de stocare a informaţiilor. Până la urmă am ajuns la uşa care trebuia şi am ciocănit. N-am primit nici un răspuns, aşa încât am intrat.

  Încăperea era ca o bibliotecă dintr-o casă oarecare de la ţară. Avea rafturi doldora de cărţi pe două niveluri şi acoperea fiecare centimentru pătrat de perete. O scară în spirală ducea până la o platformă îngustă, care trecea pe lângă perete, permiţând accesul la rafturile superioare. Centrul camerei era un spaţiu deschis cu birouri, care semăna mult cu zona de studiu dintr-o bibliotecă. Birourile şi podeaua erau pline de mormane de cărţi şi ziare, iar eu m-am întrebat cum de mai izbuteau să facă vreodată ceva. Vreo cinci ofiţeri veniseră deja la serviciu, dar nu păreau să mă fi remarcat. Un telefon a sunat, iar un tânăr a ridicat receptorul.

  — Departamentul LiteraTec, a spus el cu o voce politicoasă. A tresărit auzind o tiradă de partea cealaltă a firului.

  — Îmi pare foarte rău că nu v-a plăcut Titus Andronicus, doamnă, a spus el într-un final, dar teamă mi-e că n-are nimic de-a face cu noi – poate că ar trebui să citiţi doar comediile pe viitor.

  Îl puteam zări pe Victor Analogy, care se uita pe un dosar împreună cu alt ofiţer. M-am dus până într-un loc unde să mă poată vedea şi l-am aşteptat să termine.

  — A, Next! Bine ai venit la noi în departament. Mai lasă-mă o secundă, bine?

  Am încuviinţat din cap, iar Victor a continuat.

  —… cred că Keats ar fi scris într-un stil mult mai înflorit decât ăsta, iar a treia strofă e construită cam grosolan. Impresia mea este că-i inteligent contrafăcută, dar verific-o şi cu Analizorul de Metru al Versurilor.

  Ofiţerul a încuviinţat din cap şi a plecat. Victor mi-a zâmbit şi mi-a strâns mâna.

  — El e Finisterre. Se ocupă de falsificarea de poezii din secolul al XlX-lea. Dă-mi voie să-ţi arăt ce mai e pe aici.

  A fluturat o mână în direcţia rafturilor cu cărţi.

  — Cuvintele sunt ca frunzele, Thursday. De fapt, ca oamenii, le place să stea doar cu cele asemenea lor.

  A zâmbit.

  — Aici avem peste un miliard de cuvinte. Mai mult texte de referinţă. O colecţie bunicică de opere majore, dar şi mai puţin importante, pe care nu le găseşti nici în biblioteca din Oxford, în subsol avem un depozit. Şi el e plin. Avem nevoie de un spaţiu nou, dar LiteraTec nu primeşte prea multe fonduri, ca să zic aşa.

  M-a condus până la biroul unde Bowden stătea cu spatele drept, cu jacheta împăturită cu grijă pusă pe spătarul scaunului. Biroul lui era atât de ordonat, încât părea de-a dreptul obscen.

  — L-ai cunoscut pe Bowden. Un tip mişto. E la noi de doisprezece ani şi se ocupă de proza din secolul al XlX-lea. O să-ţi explice cum stau lucrurile pe aici. Biroul ăla de-acolo e al tău.

  A tăcut preţ de o clipă, holbându-se la biroul gol. Numărul membrilor echipei lor nu fusese mărit prin venirea mea. Unul dintre ei murise recent, iar eu îi luam locul. Înlocuiam un mort, stăteam pe scaunul de la biroul lui. De partea cealaltă a biroului şedea un alt ofiţer, care mă privea plin de curiozitate.

  — El e Fisher. O să-ţi dea o mână de ajutor cu tot ce vrei să ştii despre drepturile legale de autor şi despre literatura contemporană.

  Fisher era un bărbat îndesat, cu o privire ciudată, care părea să fie mai mult lat decât lung. Şi-a ridicat privirea spre mine şi a rânjit, dezvăluind un rest de mâncare rămas printre dinţi de la micul dejun.

  Victor a continuat, ducându-se la următorul birou.

  — Helmut Bight se ocupă de proza şi poezia din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi ne-a fost împrumutat prin amabilitatea omologilor noştri de cealaltă parte a Canalului. A venit aici să rezolve o problemă cu o traducere proastă din Goethe şi s-a implicat într-un conflict cu o mişcare neonazistă care încearcă să-i promoveze lui Friedrich Nietzsche o imagine de sfânt fascist.

  Herr Bight avea cam cincizeci de ani şi mă privea oarecum suspicios. Purta costum, dar îşi scosese cravata din cauza căldurii.

  — SO-5, ei? A întrebat Herr Bight de parcă ar fi fost vorba despre o formă de boală venerică.

  — Sunt SO-27, la fel ca tine, am replicat eu cu sinceritate. Opt ani în departamentul din Londra, sub comanda lui Boswell.

  Bight a luat o carte care părea foarte veche, legată în piele de porc decolorată, şi mi-a dat-o.

  — Ce părere ai de asta?

  Am luat volumul prăfuit şi m-am uitat la cotorul lui.

  — Trufia dorinţelor umane, am citit eu. Scrisă de Samuel Johnson şi publicată în 1749, prima operă apărută sub numele lui.

  Am deschis cartea şi am răsfoit paginile îngălbenite.

  — Prima ediţie. Ar fi foarte valoroasă dacă…

  — Dacă? A repetat Bight.

  Am mirosit hârtia şi am pipăit cu degetul pagina, apoi l-am pus pe limbă. M-am uitat la cotor şi am bătut uşurel în copertă. Într-un final am trântit cartea grea pe birou.

  —… dacă ar fi autentică.

  — Sunt impresionat, domnişoară Next, a recunoscut Herr Bight. Noi doi trebuie să discutăm cândva despre Johnson.

  — Nu a fost atât de dificil pe cât ţi s-a părut, am fost eu nevoită să recunosc. În Londra aveam două vagoane pline de falsuri ca astea după Johnson, evaluate pe piaţă la trei sute de mii de lire.

  — Şi la Londra?! A exclamat Bight uluit. Am urmărit banda asta şase luni. Credeam că e de prin partea locului.

  — Sună-l pe Boswell la departamentul din Londra. O să te ajute cu tot ce poate. Spune-i că suni din partea mea.

  Herr Bight a luat telefonul şi a rugat operatorul să formeze un număr. Victor m-a condus printr-una dintre uşile din sticlă opacă care se deschideau din camera principală către birourile laterale. A deschis puţin o uşă, doar cât să dezvăluie doi ofiţeri îmbrăcaţi în cămaşă, care interogau un bărbat în pantaloni mulaţi şi cu o jachetă brodată.

  — Mălin şi Sole se ocupă de infracţiuni legate de Shakespeare.

  A închis uşa.

  — Sunt cu ochii-n patru după falsuri, comerţ ilegal şi interpretări dramatice deplasate, sancţionate de guvern. Actorul care e cu ei este Graham Huxtable. Montase un spectacol ilegal după A douăsprezecea noapte, în care juca un singur actor. E un infractor recidivist. O să primească o amendă şi o să fie pus sub supraveghere. Felul cum îl joacă pe Malvolio e cu adevărat îngrozitor.

  A deschis uşa unui alt birou lateral. Doi gemeni identici lucrau la un motor imens, operat pe computer. În cameră era prea cald de la miile de valve, iar ţăcănitul releelor era aproape asurzitor. Era singurul aparat cu tehnologie modernă pe care îl văzusem până atunci în sediu.

  — Ei sunt fraţii Forty, Jeff şi Geoff. Cei doi Forty lucrează la Analizorul de Metru al Versurilor. Descompune orice proză sau poezie în părţi componente – cuvinte, punctuaţie, gramatică şi aşa mai departe – apoi compară acea semnătură literară cu un eşantion al scriitorului-ţintă care se află în memoria lui. Optzeci şi nouă la sută precizie. Foarte util pentru identificarea falsurilor. Am avut ceva ce se presupune că ar fi fost o pagină dintr-o versiune iniţială a lui Antoniu şi Cleopatra. A fost respinsă pe motiv că avea prea multe verbe pe unitatea de paragraf.

  A închis uşa.

  — Ăştia suntem toţi. Omul care conduce întregul SpecOps din Swindon e comandantul Braxton Hicks. El e subordonat Comandantului regional din Salisbury. Ne lasă de capul nostru în cea mai mare parte a timpului, chestie care ne convine. De asemenea, îi place să cunoască ofiţerii noi în prima lor dimineaţă aici, aşa că îţi recomand să te duci şi să vorbeşti cu el. E în Camera douăzeci şi opt, pe coridor.

  Ne-am întors la biroul meu. Victor mi-a urat încă o dată toate cele bune şi apoi a plecat să se consulte cu Helmut în legătură cu nişte copii piratate din Faust, care apăruseră pe piaţă cu sfârşitul modificat astfel încât să fie unul fericit.

  M-am aşezat pe scaun şi am deschis sertarul biroului. Nu era nimic în el, nici măcar o rămăşiţă de creion ascuţit. Bowden se uita la mine.

  — Victor l-a golit a doua zi dimineaţă după ce Crometty a fost ucis.

  — James Crometty, am murmurat eu. Ce-ai zice să-mi povesteşti despre el?

  Bowden a luat un creion şi a încercat să-l aşeze în echilibru pe vârful ascuţit.

  — Crometty se ocupa mai ales de proza şi poezia secolului al XlX-lea. Era un ofiţer excelent, dar cam impulsiv. Nu prea avea răbdare cu procedurile. A dispărut într-o seară, când a spus că are o informaţie despre un manuscris rar. L-am găsit o săptămână mai târziu, în clădirea publică abandonată Corbul, de pe Morgue Street. II împuşcaseră de şase ori în faţă.

  — Îmi pare rău să aud asta.

  — Până acum am mai pierdut şi alţi prieteni, a zis Bowden, cu vocea neabătându-i-se nici o secundă de la intonaţia reţinută cu care vorbea de obicei, dar îmi era coleg şi prieten apropiat şi aş fi acceptat bucuros să mor în locul lui. S-a frecat uşurel pe nas. Era singurul semn de emoţie făţişă pe care-l arătase până acum.

  — Mă consider o persoană spirituală, domnişoară Next, deşi nu sunt religios. Când spun spiritual mă refer la faptul că simt că am un suflet bun şi că am tendinţa să acţionez corect într-un set prestabilit de circumstanţe. Înţelegi?

  Am încuviinţat din cap.

  — Deşi spun asta, mi-ar plăcea foarte mult să-i curm viaţa persoanei care a săvârşit fapta asta mârşavă. M-am antrenat să trag la tir şi acum am tot timpul la mine un pistol. Uite…

  — Îmi arăţi mai târziu, domnule Cable. Ai vreun indiciu?

  — Niciunul. Absolut nimic. Nu ştim cu cine s-a întâlnit şi nici de ce. Am relaţii la Omucideri. Nici ei n-au nimic.

  — Cine împuşcă pe cineva în faţă de şase ori este o persoană care simte o pasiune vie de a-şi duce treaba la bun sfârşit, i-am spus eu. Chiar dacă Crometty ar fi avut un pistol la el, nu cred că ar fi fost bun la ceva.

  — Poate că ai dreptate, a oftat Bowden. Nu-mi vine în minte nici măcar o ocazie când să se fi folosit vreun pistol într-o anchetă LiteraTec.

  Am fost de acord cu el. Cu zece ani în urmă şi în Londra fusese la fel. Dar afacerile importante şi sumele mari de bani din vânzările şi distribuţia operelor literare atrăseseră criminali mai înrăiţi. Auzisem de cel puţin patru ofiţeri LiteraTec din Londra care muriseră la datorie.

  — Lumea devine din ce în ce mai violentă. Nu-i ca în filme. Ai auzit de protestul neosuprarealiştilor din Chichester de aseară?

  — Sigur, am răspuns eu. Prevăd că în curând şi în Swindon o să apară incidente de genul ăsta. Universitatea de Arte a fost la un pas de rebeliune anul trecut, când guvernul a concediat un profesor care încuraja pe ascuns studenţii să devină adepţi ai expresionismului abstract. Au vrut să-l acuze că a încălcat Interpretarea Legii mediului vizual. Cred că a fugit în Rusia.

  M-am uitat la ceas.

  — Trebuie să mă duc la o întâlnire cu comandantul SpecOps.

  Un zâmbet căruia rareori îi dădea voie să-i destindă trăsăturile serioase s-a insinuat pe chipul lui Bowden.

  — Iţi urez să ai baftă. Dacă îmi permiţi să-ţi ofer un sfat, nu-ţi lăsa la vedere pistolul automat. In ciuda morţii premature a lui James, domnul comandant Hicks nu vrea să vadă că oamenii din LiteraTec sunt tot timpul înarmaţi. Crede că locul nostru e pe scaun, în faţa biroului.

  I-am mulţumit, mi-am lăsat pistolul automat în sertarul biroului şi am luat-o pe coridor. Am ciocănit de două ori şi am fost invitată să intru în anticameră de către un tânăr funcţionar. I-am spus cum mă cheamă, iar el m-a rugat să aştept.

  — Domnul comandant nu mai întârzie mult. Vreţi o cafea?

  — Nu, mulţumesc.

  Funcţionarul mi-a aruncat o privire plină de curiozitate.

  — Lumea spune că aţi venit de la Londra ca să răzbunaţi moartea lui Jim Crometty. Lumea spune că aţi omorât doi bărbaţi. Lumea spune că tatăl dumneavoastră are o faţă de stă timpu-n loc. E adevărat?

  — Depinde cum pui problema. Zvonurile de la serviciu apar cam repede, nu-i aşa?

  Braxton Hicks a deschis uşa biroului său şi mi-a făcut semn să intru. Era un bărbat înalt şi slab, cu o mustaţă mare şi tenul cenuşiu. Avea cearcăne. Nu părea să fi dormit prea mult. Încăperea era mult mai austeră decât biroul oricărui alt comandant pe care-l cunoscusem vreodată. Mai mulţi saci de golf erau rezemaţi de perete şi mi-am dat seama că o mochetă de golf portabilă fusese dată la o parte în grabă.

  Mi-a zâmbit cordial şi mi-a zis să stau jos, apoi s-a aşezat şi el.

  — O ţigară?

  — Nu fumez, mulţumesc.

  — Nici eu.

  S-a zgâit la mine preţ de o clipă şi a bătut darabana cu degetele lui lungi pe biroul extrem de curat. A deschis un dosar care se afla în faţa lui şi a citit în tăcere câteva secunde. Îmi citea dosarul din SO-5. Evident că el şi Analogy nu se înţelegeau suficient de bine încât să schimbe informaţii între ei fără a ţine seama de nivelul de autorizare.

  — Ofiţer Thursday Next, nu? Ochii lui au zburat peste momentele importante din cariera mea. Ce dosar! Poliţie, Crimeea, revenirea în poliţie, apoi transferul la Londra din '75. De ce s-a întâmplat asta?

  — Promovare, domnule.

  Braxton Hicks a mârâit, apoi a continuat să citească.

  — SpecOps vreme de opt ani, de două ori lăudată oficial. De curând transferată temporar în SO-5. Activitatea ta de acolo a fost aproape complet cenzurată, deşi aici scrie că ai fost rănită în misiune.

  M-a privit pe deasupra ochelarilor.

  — Ai tras în legitimă apărare?

  — Nu.

  — Bine.

  — Eu am tras prima.

  — Asta nu-i atât de bine.

  Braxton şi-a mângâiat mustaţa meditativ.

  — Ai fost ofiţer de gradul I în departamentul din Londra şi ai lucrat la Shakespeare, nici mai mult, nici mai puţin. Foarte impresionant. Şi totuşi ai renunţat la asta pentru un post de ofiţer de gradul al IlI-lea într-o fundătură ca Swindon. De ce?

  — Vremurile se schimbă, iar noi ne schimbăm odată cu ele, domnule.

  Braxton a mârâit şi a închis dosarul.

  — Aici, în SpecOps, eu răspund nu numai de LiteraTec, ci şi de Furturi de artă, Vampirism şi Licantropie, ChronoGuard, Antiterorism, Linişte Civilă şi Ecarisaj. Joci golf?

  — Nu, domnule.

  — Ruşine să-ţi fie. Unde rămăsesem? A, da. Dintre toate departamentele astea, ştii de care mi-e cel mai tare frică?

  — Habar n-am, domnule.

  — Îţi spun eu. De niciunul. Chestia de care mi-e frică cel mai mult sunt şedinţele regionale de fixare a bugetului din SpecOps. Iţi dai seama ce înseamnă asta, Next?

  — Nu, domnule.

  — Asta înseamnă că de fiecare dată când careva dintre voi face ore suplimentare sau are o cerere specială, eu depăşesc bugetul, iar asta îmi dă dureri de cap fix aici.

  A arătat spre tâmpla lui stângă.

  — Şi nu-mi place asta. Înţelegi?

  — Da, domnule.

  A luat iarăşi dosarul meu şi l-a fluturat înspre mine.

  — Am auzit că ai avut niscaiva necazuri în metropolă. Alţi ofiţeri omorâţi. Aici e o cu totul altă mâncare de peşte, să ştii. Noi ne câştigăm pâinea lucrând cu informaţii. Dacă vrei să arestezi pe cineva, atunci trebuie să pui pe cineva în uniformă s-o facă. Nu umbli de colo-colo împuşcând oameni, fără ore suplimentare şi fără misiuni de supraveghere non-stop. Înţelegi?

  — Da, domnule.

  — Şi acum să vorbim despre Hades.

  Inima mi-a sărit în piept. Mă gândisem că ăsta ar fi fost primul lucru pe care l-au cenzurat.

  — Din câte înţeleg, crezi că e încă în viaţă?

  Am cugetat preţ de o clipă. Ochii mi-au zburat către dosarul din mâna lui Hicks. El mi-a intuit gândurile.

  — O, asta nu scrie aici, draga mea. Poate că oi fi eu un comandant ţărănoi într-un loc unde-a înţărcat mutu' iapa, dar am şi eu sursele mele. Crezi că e încă în viaţă?

  Ştiam că pot avea încredere în Victor şi în Bowden, dar nu eram chiar atât de sigură de cum stăteau lucrurile cu Hicks. N-aveam chef să risc.

  — E un simptom al stresului, domnule. Hades e mort.

  A trântit dosarul meu în tăviţa cu dosare rezolvate, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a mângâiat mustaţa, gest care evident îi plăcea.

  — Deci n-ai venit aici ca să-l cauţi?

  — De ce ar fi Hades în Swindon dacă mai e în viaţă, domnule?

  Braxton a părut tulburat o secundă.

  — Mda, mda.

  A zâmbit şi s-a ridicat în picioare, sugerându-mi că întrevederea s-a încheiat.

  — Bine, bine, atunci poţi să pleci. Îţi dau un sfat. Învaţă să joci golf, o să vezi că e un joc foarte relaxant, care-ţi dă multe satisfacţii. Asta e o copie a bugetului departamentului, iar asta e o listă cu toate terenurile de golf de prin partea locului. Studiază-le bine. Baftă.

  Am ieşit din birou şi am închis uşa după mine.

  Funcţionarul a ridicat privirea.

  — A vorbit despre buget?

  — Nu cred că a vorbit despre altceva. Ai vreun coş de gunoi?

  Funcţionarul a zâmbit şi l-a împins cu piciorul. Eu am azvârlit în el documentul voluminos fără nici o jenă.

  — Bravo, a spus el.

  Tocmai voiam să deschid uşa şi să plec, când un bărbat scund, îmbrăcat într-un costum albastru, a intrat val-vârtej în cameră fară să se uite. Citea un fax şi s-a lovit de mine mergând spre biroul lui Braxton, dar n-a scos un cuvânt. Funcţionarul s-a uitat la mine ca să-mi vadă reacţia.

  — Măi să fie, am murmurat eu. Jack Schitt.

  — II cunoşti?

  — Nu mi-e prieten.

  — E la fel de fermecător ca un mormânt deschis, a spus funcţionarul, care începuse să mă placă de când îi bârfisem bugetul. Stai departe de el. Adică de Goliath, ştii tu.

  M-am uitat spre uşa închisă de la biroul lui Braxton.

  — De ce a venit aici?

  Secretarul a ridicat din umeri, mi-a făcut complice cu ochiul şi a spus foarte încet şi răspicat:

  — Iţi aduc cafeaua aia pe care o vrei şi parcă era cu două linguriţe de zahăr, nu-i aşa?

  — Nu, mulţumesc, nu vreau.

  — Nu, nu, a replicat el. Două linguriţe de zahăr, DOUĂ linguriţe de zahăr.

  Arăta spre interfonul de pe biroul lui.

  — Doamne sfinte! A izbucnit el. Chiar trebuie să-ţi dau totul mură-n gură?

  Mi-a picat fisa. Funcţionarul mi-a adresat un zâmbet firav şi a zbughit-o pe uşă. Eu m-am grăbit să mă aşez, am tras de mânerul pe care scria Doi de pe interfon şi m-am aplecat ca să aud mai bine.

  — Nu-mi place că nu bateţi la uşă, domnule Schitt.

  — Sunt distrus, Braxton. Ea ştie ceva despre Hades?

  — Zice că nu.

  — Minte. A venit aici cu un scop. Dacă îl găsesc eu primul pe Hades, putem scăpa de ea.

  — Nu noi, Jack, a zis el pe un ton acru. Aminteşte-ţi, te rog, că am acceptat să cooperez cu Goliath, dar că tu activezi în jurisdicţia mea şi ai doar puterea pe care eu ţi-o permit. Iar orice putere poate fi oricând luată înapoi. Ori facem aşa cum vreau eu, ori nu mai facem deloc. Ai înţeles?

  Schitt era impasibil. A replicat cu amabilitate:

  — Bineînţeles, Braxton, dar trebuie să înţelegi că, dacă toată chestia asta îţi explodează sub nas, Corporaţia Goliath te va considera personal responsabil.

  M-am aşezat din nou la biroul meu cel gol. In departament păreau să se petreacă o grămadă de lucruri cu care eu n-aveam nimic de-a face. Bowden şi-a pus mâna pe umărul meu, făcându-mă să sar în sus.

  — Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii. Ai avut parte de discursul despre buget al comandantului?

  — Chiar mai mult decât atât. Jack Schitt a intrat în biroul lui de parcă ar fi fost proprietarul clădirii.

  Bowden a ridicat din umeri.

  — Ţinând cont că-i de la Goliath, sunt mari şanse să fie aşa.

  Bowden şi-a luat jacheta de pe spătarul scaunului, a împăturit-o cu grijă şi şi-a pus-o pe braţ.

  — Unde mergem? Am întrebat eu.

  — Mai întâi să mâncăm de prânz, apoi am un indiciu referitor la furtul manuscrisului Chuzzlewit. O să-ţi explic pe drum. A maşină?

  Bowden n-a fost prea impresionat când a văzut Porsche-ul multicolor.

  — Ăsta e cam greu să nu-ţi sară-n ochi.

  — Din contră, am replicat eu, cine ar crede că un LiteraTec poate să conducă aşa ceva? In plus, eu sunt nevoită s-o conduc.

  S-a aşezat pe scaunul pasagerului şi s-a uitat cam dispreţuitor în jur, la interiorul spartan.

  — E vreo problemă, domnişoară Next? Te uiţi cam fix la mine.

  Acum, că Bowden era în scaunul pasagerului, îmi dădusem brusc seama că-l mai văzusem undeva. El fusese pasagerul din maşina care apăruse lângă mine în spital. Evenimentele începeau să-şi urmeze cursul.

  Prânzul cu Bowden „Bowden Cable face parte din tagma ofiţerilor oneşti, pe care te poţi bizui şi care formează coloana vertebrală a SpecOps. Nu primesc niciodată vreo decoraţie sau vreo medalie, iar publicul nu ştie nimic despre ei. Toţi valorează cât zece ca mine.”

  THURSDAY NEXT – O viaţă în SpecOps.

  Bowden mi-a spus cum să ajung la o cafenea frecventată mai ales de şoferii de camioane, pe vechea şosea spre Oxford. Mi s-a părut că era o alegere ciudată pentru masa de prânz, scaunele erau din plastic portocaliu, iar muşamalele îngălbenite de pe mese începuseră deja să se umfle pe la colţuri. Ferestrele erau aproape opace din cauza mizeriei de pe ele, iar perdelele din nailon atârnau greu din cauza depunerilor de grăsime. Mai multe hârtii de prins muşte se bălăngăneau atârnând de tavan şi de multă vreme nu mai erau bune de nimic, căci muştele care se lipiseră de ele se făcuseră de mult praf şi pulbere. Cineva făcuse un efort să înveselească un pic încăperea, punând pe pereţi câteva poze tăiate neglijent dintr-un calendar vechi. O fotografie semnată a echipei de fotbal a Angliei din 1978 se afla deasupra unui şemineu care fusese zidit şi apoi decorat cu o vază plină de flori din plastic.

  — Eşti sigur? Am întrebat eu, aşezându-mă plină de vioiciune la o masă de lângă fereastră.

  — Mâncarea e bună, a răspuns Bowden, de parcă lucrul ăsta era tot ce conta.

  O chelneriţă care mesteca gumă a venit la masă şi a pus nişte tacâmuri uzate în faţa noastră. Avea în jur de cincizeci de ani şi purta o uniformă care ar fi putut fi a mamei ei.

  — Bună, domnule Cable, a spus ea pe o voce monotonă cu o mică scânteie de interes în ea. Totu-i bine?

  — Foarte bine, mulţumesc, Lottie. Fă cunoştinţă cu noua mea parteneră, Thursday Next.

  Lottie mi-a aruncat o privire curioasă.

  — Sunteţi cumva rudă cu căpitanul Next?

  — Era fratele meu, am zis eu răspicat, de parcă aş fi vrut ca Lottie să ştie că nu-mi era ruşine de faptul că fusesem rudă cu el, şi n-a făcut ce zic ei c-ar fi făcut.

  Chelneriţa s-a zgâit la mine preţ de o clipă, ca şi cum şi-ar fi dorit să spună ceva, dar îi lipsea curajul.

  — Bine, ce vreţi să mâncaţi? A întrebat ea până la urmă, cu o veselie forţată. Pierduse pe cineva în Atac, îmi puteam da seama de asta.

  — Ce meniu special aveţi? A întrebat Bowden.

  — Soupe dAuverge au Fromage, a răspuns Lottie, iar după aia Rojoes Cominho.

  — Ce-i asta? Am întrebat eu.

  — E porc înăbuşit cu chimen, coriandru şi lămâie, a replicat Bowden.

  — Sună bine.

  — Două meniuri speciale şi o carafă cu apă minerală.

  A încuviinţat din cap, şi-a notat ce comandasem şi mi-a adresat un zâmbet trist înainte de a pleca.

  Bowden m-a privit cu interes. Oricum ar fi aflat până la urmă că fusesem în armată. Mi-era greu s-o ascund.

  — Eşti veteran din Crimeea, nu? Ştiai că colonelul Phelps a fost aici în oraş?

  — Am dat nas în nas cu el ieri în aerostat. Voia să particip la un miting de-al lui.

  — Şi o s-o faci?

  — Sper că glumeşti. Crede că sfârşitul ideal al conflictului din Crimeea este să luptăm întruna până când nu mai rămâne nimeni în viaţă, peninsula se umple de otravă şi pământul plin de mine nu mai e bun de nimic. Sper că Naţiunile Unite vor izbuti să le bage minţile-n cap ambelor guverne.

  — Eu am fost convocat în '78, a spus Bowden. Am trecut chiar şi de instrucţia militară de bază. Din fericire, asta s-a întâmplat în anul când a murit ţarul şi prinţul regent a preluat conducerea. Tânărul împărat a avut alte priorităţi atunci, aşa că ruşii s-au retras. N-au mai avut nevoie de mine.

  — Am citit pe undeva că, de când a început războiul, doar în şapte ani din o sută treizeci şi unu au avut loc bătălii.

  — Dar când au loc, a adăugat Bowden, fără doar şi poate că se recuperează timpul pierdut.

  M-am uitat la el. A luat o sorbitură de apă, după ce mi-a oferit mie întâi carafa.

  — Eşti căsătorit? Ai copii?

  — Nu, a replicat Bowden. N-am avut timp să-mi găsesc o soţie, deşi, în principiu, nu resping ideea asta. Doar că SpecOps nu e tocmai locul unde să cunoşti oameni, iar eu recunosc, nu sunt prea sociabil. Am fost propus pentru un post în versiunea lor de LiteraTec din Ohio. Mi se pare o ocazie perfectă să-mi iau o soţie.

  — Se câştigă bine acolo şi există multe avantaje. Eu, în locul tău, m-aş gândi la varianta asta, dacă mi s-ar oferi ocazia, am replicat eu. Nu minţeam.

  — Zău? Chiar aşa? A întrebat Bowden, înroşindu-se de emoţia care, într-un mod ciudat, nu se potrivea cu atitudinea lui puţin cam glacială.

  — Sigur. O schimbare de peisaj, m-am bâlbâit eu, dorind să schimb subiectul, ca nu cumva Bowden să-şi închipuie altceva. Eşti… ăăă… de multă vreme în LiteraTec?

  Bowden a reflectat preţ de o clipă.

  — De zece ani. Am venit de la Cambridge după ce am absolvit secţia de literatură de secol XIX şi m-am angajat imediat la LiteraTec. Jim Crometty a avut grijă de mine din clipa în care am început să lucrez.

  S-a uitat plin de melancolie pe geam.

  — Poate că, dacă aş fi fost acolo…

  —… atunci aţi fi fost amândoi morţi. Cine împuşcă pe cineva de şase ori în faţă nu trece prea des pe la biserică. Te-ar fi omorât fără să mai stea pe gânduri. Nu câştigi nimic cu „dacă aş fi…” Crede-mă că ştiu. Hades mi-a ucis doi colegi ofiţeri. M-am gândit la ce s-a întâmplat de o sută de ori şi, totuşi, probabil că lucrurile s-ar petrece exact la fel dacă mi s-ar mai oferi o şansă.

  Lottie a pus supa în faţa noastră, iar alături un coş cu pâine abia scoasă din cuptor.

  — Poftă bună, a spus ea, e din partea casei.

  — Dar… am început eu să spun. Lottie m-a întrerupt.

  — Nu vă mai chinuiţi, a zis ea cu o voce impasibilă. După atac. După ce rahatul a ajuns până-n tavan. După primul val de morţi – dumneavoastră v-aţi întors şi aţi Scut tot ce-aţi putut. Dumneavoastră v-aţi întors. Eu pun preţ pe asta. S-a răsucit şi a plecat.

  Supa era bună. Iar Rojoes Cominho, chiar şi mai bună.

  — Victor mi-a spus că ai lucrat la Shakespeare în Londra, a zis Bowden.

  Era secţiunea cea mai prestigioasă din Departamentul LiteraTec. Pe locul al doilea erau Poeţii Lacurilor, iar după aceea veneau comediile Restauraţiei. Chiar şi în cele mai egalitariste departamente, tot se stabilea o uşoară ierarhie.

  — In departamentul din Londra nu prea puteai să promovezi, aşa că, după vreo doi ani, am fost pusă să lucrez la Shakespeare, am răspuns eu, rupând o bucată de pâine. În Londra avem o mulţime de necazuri cu baconienii.

  Bowden şi-a ridicat privirea.

  — Ce părere ai despre teoriile baconienilor?

  — Nu prea am. Ca mulţi alţii, sunt destul de sigură că mai e şi altceva legat de Shakespeare, nu doar ce se ştie. Dar Sir Francis Bacon să folosească un actor obscur drept paravan? Pe asta pur şi simplu n-o cred.

  — Era avocat calificat, a afirmat Bowden. Multe dintre piese conţin jargon juridic.

  — Asta nu înseamnă nimic, am replicat eu, Greene, Nashe şi mai ales Ben Johnson folosesc termeni juridici şi niciunul dintre ei n-are studii de drept. Şi nu mă pune să vorbesc despre aşa-zisele coduri.

  — Nu-ţi face griji în privinţa asta, a răspuns Bowden. Eu nu-mi fac. Nici eu nu sunt baconian. Nu el le-a scris.

  — Şi ce te face să fii atât de convins?

  — Dacă ai citit De Augmentis Scientarium, ai văzut că Bacon chiar critică teatrul popular. Mai mult, când trupa din care făcea parte Shakespeare i-a cerut regelui să formeze un teatru, a fost trimisă la comitetul juridic. Ghici cine era membru şi s-a opus cel mai vehement cererii?

  — Francis Bacon? Am întrebat eu.

  — Întocmai. Chiar dacă altcineva a scris piesele alea, sigur n-a fost Bacon. Mi-am formulat şi eu câteva teorii ale mele de-a lungul timpului. Ai auzit vreodată de Edward De Vere, al şaptesprezecelea Duce de Oxford?

  — Vag.

  — Există anumite dovezi că, spre deosebire de Bacon, el chiar putea să scrie, şi încă foarte bine – stai puţin.

  Lottie adusese la masă un telefon. Era pentru Bowden. S-a şters la gură cu un şerveţel.

  — Da?

  Şi-a ridicat privirea spre mine.

  — Da, e aici. Venim imediat. Mersi.

  — Vreo problemă?

  — Mătuşa şi unchiul tău. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar… au fost răpiţi!

  Mai multe maşini de poliţie şi ale SpecOps erau parcate pe lângă intrarea în casa mamei când am ajuns acolo. O mică mulţime se adunase şi se uita peste gard. Păsările dodo se strânseseră de partea cealaltă a gardului şi se uitau la mulţime, întrebându-se de ce era atâta hărmălaie. Mi-am arătat insigna ofiţerului de gardă.

  — LiteraTec? A întrebat el dispreţuitor. Nu vă pot lăsa să intraţi, doamnă. Doar poliţia şi SpecOps 9.

  — E unchiul meu! Am exclamat eu furioasă, iar ofiţerul, fără nici o tragere de inimă, m-a lăsat să intru. Şi în Swindon era la fel ca în Londra: insigna de LiteraTec avea la fel de multă autoritate ca un permis de transport în comun. Am găsit-o pe mama în sufragerie, înconjurată de şerveţele umede de hârtie. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o ce s-a întâmplat.

  Şi-a suflat zgomotos nasul.

  — La ora unu i-am chemat la masă. Aveam cârnăciori Palethorpe, mâncarea preferată a lui Mycroft. N-am primit nici un răspuns, aşa că m-am dus până la atelier. Dispăruseră amândoi, iar uşa dublă era larg deschisă. Mycroft n-ar fî ieşit în oraş fără să anunţe.

  Era adevărat. Mycroft nu ieşea din casă decât dacă era absolut necesar. Iar de când Owens fusese transformat în bezea, Polly îi făcea toate comisioanele.

  — S-a furat ceva? L-am întrebat eu pe un ofiţer SpecOps 9, care s-a holbat la mine cu o privire îngheţată. Nu-l încânta deloc că un LiteraTec îi punea întrebări.

  — Nu se ştie, a răspuns el pe o voce plată. Din câte înţeleg, aţi fost de curând în atelierul lui, nu?

  — Aseară.

  — Atunci poate aruncaţi o privire pe acolo şi ne spuneţi dumneavoastră dacă lipseşte ceva.

  Am fost condusă până la atelierul lui Mycroft. Uşa din spate fusese forţată, iar eu m-am uitat cu atenţie înăuntru. Masa pe care Mycroft îşi ţinea moliile de cărţi fusese golită. Nu se mai vedea decât cablul masiv cu două mufe, care intra în partea din spate a Portalului de Proză.

  — Aici era ceva. Mai multe acvarii rotunde pline cu viermişori şi o carte mare, cam ca o Biblie dintr-o biserică din Evul Mediu…

  — Ai putea s-o desenezi? A întrebat o voce familiară. M-am răsucit şi l-am văzut pe Jack Schitt, care pândise din umbră, fumând o ţigaretă şi supraveghind un tehncian de la Goliath, care trecea un senzor ce huruia înfundat pe deasupra solului.

  — Măi să fie, am spus eu. Nimeni altul decât Jack Schitt. Şi de ce ar fi interesată compania Goliath de unchiul meu?

  — Ai putea s-o desenezi? A repetat el.

  Am încuviinţat din cap, iar unul dintre oamenii de la Goliath mi-a dat hârtie şi un creion. Am schiţat ce văzusem, combinaţia complexă de cadrane şi mânere de pe coperta din faţă a cărţii şi curelele groase din alamă. Jack Schitt a luat hârtia de la mine şi a studiat-o plin de curiozitate. Tehnicianul de la Goliath a venit înăuntru.

  — Ei bine? A întrebat Jack Schitt.

  Agentul a salutat regulamentar şi i-a arătat lui Schitt două menghine mari şi puţin topite.

  — Domnul profesor Next şi-a legat ilegal propriu-i set de cabluri la tabloul de înaltă tensiune din apropiere. Am vorbit cu angajaţii care supraveghează fluxul de consum de electricitate. Mi-au spus că au fost trei scurgeri inexplicabile de electricitate, fiecare de vreo 1,8 megawaţi, târziu noaptea trecută.

  Jack Schitt s-a răsucit spre mine.

  — Ai face bine să laşi asta în seama noastră, Next, a zis el. Răpirile şi furturile nu fac parte din responsabilităţile Departamentului LiteraTec.

  — Cine a făcut asta? Am întrebat eu, dar Schitt n-avea chef să asculte pe nimeni – cu atât mai puţin pe mine. A agitat un deget în direcţia mea.

  — Ancheta asta n-are nimic de-a face cu tine. O să te anunţăm dacă o să găsim ceva. Sau nu. După cum cred eu de cuviinţă.

  S-a răsucit şi a dat să plece.

  — A fost Acheron, nu-i aşa? Am spus eu răspicat, cu un plan în minte. Schitt s-a oprit cu piciorul în aer şi s-a întors cu faţa la mine.

  — Acheron e mort, Next. A ars în intersecţia a douăsprezecea. Nu umple oraşul cu teoriile tale, fătucă. Te-ar face să pari şi mai dezechilibrată decât eşti.

  A zâmbit fără nici cea mai mică urmă de căldură şi a ieşit din atelier, ducându-se la maşina care îl aştepta.

  Bună şi adio, domnule Quaverley „Doar câţiva îşi mai amintesc de domnul Quaverley. Dacă aţi citit Martin Chuzzlewit înainte de anul 1985, atunci poate că aţi dat peste un personaj secundar, care locuia în pensiunea doamnei Todger. El discuta nonşalant cu familia Pecksniff despre fluturi, subiect depre care nu ştia nimic. Din nefericire, nu mai există. Pălăria lui se află în cuier în partea de jos a paginii 233, dar doar atât a rămas.

  MILLON DE FLOSS – Cazurile lui Thursday Next, volumul 6

  — Uluitor! Exclamă în şoaptă Acheron, studiind Portalul de Proză al lui Mycroft. Cu adevărat uluitor!

  Mycroft n-a spus nimic. Fusese prea preocupat să se întrebe dacă Polly mai era încă în viaţă şi dacă se simţea bine după ce poezia i se prăbuşise în cap. In pofida protestelor sale, ei scoseseră cablul din priză înainte ca Portalul să se deschidă din nou. Nu ştia dacă vreo fiinţă umană ar putea supravieţui într-un asemenea mediu. II legaseră la ochi în timpul călătoriei, iar acum se afla în salonul pentru fumat din ceea ce fusese odată un hotel mare şi luxos. Deşi încă avea un interior grandios, decorul era ponosit şi uzat. Părea că de ani de zile nimeni nu mai acordase pianul incrustat cu perle, iar barul cu oglindă, aflat în spate, nu mai avea din nefericire nici o băutură. Mycroft s-a uitat pe geam ca să-şi facă o idee despre locul unde era ţinut captiv. Nu i-a fost greu să ghicească. Marea cantitate de automobile Griffin de culoare maro-gălbui şi absenţa panourilor de afişaj pentru reclame i-au sugerat lui Mycroft răspunsul. Se afla în Republica Populară a Ţării Galilor, undeva în afara razei de acţiune a forţelor de ordine convenţionale. Avea şanse foarte mici să evadeze, iar dacă ar fi reuşit să scape, tot n-ar fi fost mare scofală. Chiar dacă ar fi avut posibilitatea să treacă graniţa înapoi, n-ar fi putut să plece niciodată fară Polly – ea era încă prizonieră în poezie, adică în cele câteva cuvinte scrise pe bucata de hârtie pe care Hades o pusese în buzunarul de la piept. Slabe şanse să capete poezia fară o luptă crâncenă şi, pe lângă asta, fară moliile de cărţi şi Portalul de Proză, Polly rămânea pentru totdeauna în închisoarea ei wordsworthiană. Mycroft şi-a muşcat buza tulburat şi şi-a îndreptat atenţia către ceilalţi oameni din cameră. In afară de el şi de Hades, mai erau încă patru, iar doi dintre ei aveau pistoale.

  — Bine aţi venit, domnule profesor Next, a spus Hades rânjind cu gura până la urechi, vă zic eu aşa, ca între două genii.

  A aruncat o privire plină de afecţiune spre aparat. Şi-a trecut un deget peste buza unui acvariu pentru peşti exotici. Moliile erau ocupate să ci teasc & Mansfield Park şi discutau de unde făcuse rost de bani Sir Thomas.

  — Nu pot să fac asta de unul singur, ştiţi, a spus Hades fară să-şi ridice privirea. Unul dintre ceilalţi bărbaţi s-a foit ca să se aşeze mai confortabil într-unui dintre fotoliile care mai avea încă tapiţeria originală.

  — Următorul meu pas e să obţin ajutorul dumneavoastră. S-a uitat la Mycroft cu o expresie serioasă pe chip. Mă veţi ajuta, nu-i aşa?

  — Mai bine mor! A replicat Mycroft pe un ton glacial. Acheron s-a uitat la el, apoi a mai rânjit o dată cu gura până la urechi.

  — Nu am nici o îndoială, dar sunt nepoliticos! V-am răpit şi v-am furat munca de o viaţă şi nici măcar nu m-am prezentat! S-a dus la Mycroft şi i-a scuturat mâna cu căldură, gest la care Mycroft nu i-a răspuns.

  — Numele meu e Hades, Acheron Hades. Poate aţi auzit de mine.

  — Acheron, hoţul? A întrebat Mycroft cu o voce firavă. Acheron, şantajistul care răpeşte oameni?

  Lui Acheron nu i-a dispărut zâmbetul de pe buze.

  — Da, da şi da. Dar aţi uitat că sunt şi ucigaş. Am ucis de patruzeci şi două de ori, prietene. Prima oară e întotdeauna cel mai greu. Pe urmă nu mai contează cu adevărat, te pot spânzura doar o singură dată. E cam ca atunci când mănânci un pachet cu turtă dulce. Nu poţi mânca niciodată doar o bucată. A râs din nou. Ştiţi, am avut un mic conflict cu nepoata dumneavoastră. A supravieţuit, deşi, a adăugat el în caz că Mycroft ar fi crezut în mod eronat că în sufletul lui întunecat mai exista vreo urmă de bunătate, nu ăsta era planul meu.

  — De ce faci asta? A întrebat Mycroft.

  — De ce? A repetat Acheron. De ce? Păi, pentru faimă, bineînţeles! A exclamat el cu o voce tunătoare. Vedeţi dumneavoastră, domnilor? Ceilalţi au încuviinţat din cap, umili. Faimă! A repetat el. Iar tu ai putea s-o împărţi cu mine!

  L-a condus pe Mycroft până la biroul lui şi a scos un dosar cu tăieturi din ziare.

  — Uite ce spun ziarele despre mine!

  A ridicat plin de mândrie un articol decupat.

  HADES: 74 DE SĂPTĂMÂNI PE PRIMUL LOC PE LISTA CELOR MAI CĂUTAŢI OAMENI

  — Impresionant, nu? A întrebat el plin de mândrie. Ce zici de asta?

  CITITORII BROAŞTEI RÂIOASE ÎL VOTEAZĂ PE HADES DREPT CEA MAI INDEZIRABILĂ PERSOANĂ

  — Bufniţa spune că o execuţie ar fi prea bună pentru mine, iar Cârtiţa vrea ca Parlamentul să reintroducă trasul pe roată.

  I-a arătat fragmentul lui Mycroft.

  — Ce zici?

  — Cred, a început Mycroft să spună, că ţi-ai fi putut folosi inteligenţa ta vastă într-un mod mult mai util, punând-o în slujba omenirii, în loc să furi de la ea.

  Acheron a părut jignit.

  — Şi care-i plăcerea în asta? Bunătatea e slăbiciune, amabilitatea e otrăvitoare, seninătatea e mediocritate, iar compasiunea e pentru rataţi. Cel mai bun motiv pentru a comite acţiuni detestabile şi dezgustătoare – şi, hai să recunoaştem, sunt considerat un expert în domeniul ăsta – e doar plăcerea de-a le face. Câştigul material e şi el bun, dar diluează gustul răutăţii, aducându-l la nivelul pe care-l poate atinge oricine cu o tendinţă supradezvoltată spre avariţie. Răul adevărat şi nefondat e la fel de rar ca bunătatea pură…

  — Aş vrea să mă duc acasă.

  — Bineînţeles! A zis Acheron, zâmbind. Hobbes, deschide uşa.

  Bărbatul care se afla cel mai aproape de uşă a deschis-o şi a făcut un pas lateral. Uşa înaltă dădea în recepţia vechiului hotel.

  — Nu vorbesc limba galeză, a murmurat Mycroft.

  Hobbes a închis uşa şi a încuiat-o din nou.

  — Un mic dezavantaj în Merthyr, bătrâne, a spus Acheron, zâmbind. N-ajungi prea departe fără să ştii limba.

  Mycroft s-a uitat stânjenit la Hades.

  — Dar Polly?

  — A, da! A replicat Hades. Fermecătoarea ta soţie. A scos copia poeziei Am hoinărit răzleţ ca un nor, apoi o brichetă mare din aur, pe care a aprins-o cu un gest dramatic.

  — Nuuu! A ţipat Mycroft, făcând câţiva paşi spre el. Acheron şi-a arcuit o sprânceană, cu flacăra aproape atingând hârtia.

  — Rămân aici să te ajut, a spus Mycroft pe o voce obosită.

  Un rânjet larg a apărut pe chipul lui Hades. A pus poezia la loc în buzunar.

  — Ce curajos eşti! N-ai să regreţi.

  A meditat preţ de o clipă.

  — De fapt, probabil că o s-o faci.

  Mycroft s-a aşezat şovăind pe un scaun de lângă el.

  — Apropo, a continuat Hades, te-am prezentat tuturor tovarăşilor mei malefici?

  Mycroft a clătinat cu tristeţe din cap.

  — Nu? Câtă neglijenţă. Bărbatul de acolo cu pistolul este domnul Delamare. Supunerea lui e egalată doar de prostia sa. Face tot ce-i spun şi ar muri pentru mine, dacă ar fi nevoie. Un soi de setter irlandez sub formă umană, dacă vrei. Are coeficientul de inteligenţă mai mic decât al unui om de Neandertal şi crede doar ce citeşte în Musculiţa. Domnule Delamare, prietene, ai făcut fapta rea pe ziua de azi?

  — Da, domnule Hades. Am condus cu o sută de kilometri la oră.

  Hades s-a încruntat.

  — Asta nu pare prea rău.

  Delamare a chicotit.

  — Prin Centrul Arndale.

  Hades a fluturat un deget aprobator şi a afişat un zâmbet răutăcios.

  — Foarte bine.

  — Mulţumesc, domnule Hades.

  — Acolo este domnul Hobbes. Este un actor cu renume, dar Compania englezească Shakespeare a făcut tâmpenia să-i ignore talentul. Noi o să încercăm să rezolvăm problema asta. Nu-i aşa, domnule Hobbes?

  — Aşa e, înălţimea ta, a răspuns domnul Hobbes, înclinându-se afectat. Era îmbrăcat în pantaloni mulaţi pe corp, vestă din piele şi, pe deasupra pantalonilor, nişte chiloţi care se purtau prin secolul al XVI-lea. Fusese respins de CES pentru toate rolurile principale din ultimii zece ani şi degradat în postul de dublură sau figurant. Devenise atât de periculos de dezechilibrat, încât chiar şi ceilalţi actori o remarcaseră. I se alăturase lui Acheron imediat după ce evadase dintr-o închisoare unde ispăşea o sentinţă lungă. Dacă am duce la extrem o interpretare dramatică, el îl omorâse pe Laertes în viaţa reală, pe când interpreta rolul lui Hamlet.

  — Al treilea om de acolo este Muller, un doctor cu care m-am împrietenit după ce a fost pus pe linie moartă. Amănuntele sunt un pic cam sordide. O să discutăm despre asta odată la cină, dacă nu mâncăm biftec tartar. Al patrulea om e Felix7, care este unul dintre cei mai de încredere asociaţi ai mei. Nu are amintiri mai vechi de o săptămână şi nu are nici o aspiraţie. Se gândeşte doar cum să-şi ducă la bun sfârşit sarcina primită. N-are nici un strop de conştiinţă, compasiune sau milă. Un om minunat. Ar trebui să fie mai mulţi ca el.

  Hades a bătut fericit din palme.

  — Ne-apucăm de treabă? De aproape o oră n-am comis nici o faptă depravată.

  Mycroft s-a dus fără nici un chef la Portalul de Proză şi a început să-l pregătească. A hrănit, a spălat moliile de cărţi şi apoi le-a dat apă, a aranjat cablurile de alimentare şi a pus în aplicare toate instrucţiunile din caietul de şcolar. Pe când Mycroft lucra, Acheron s-a aşezat şi a răsfoit un manuscris vechi plin cu un scris foarte mărunt, împânzit de corecturi mâzgălite şi legat cu o panglică roşie decolorată. A trecut de mai multe capitole, până a ajuns la ce căuta.

  — Perfect! A râs el pe înfundate.

  Mycroft a încheiat procedura de testare şi a făcut un pas în spate.

  — E gata, a oftat el.

  — Excelent! A zâmbit Acheron, dându-i manuscrisul învechit.

  — Deschide Portalul exact aici.

  A bătut uşurel pe pagină şi a zâmbit. Mycroft a luat manuscrisul cu un gest lent şi s-a uitat la titlu.

  — Martin Chuzzlewit! Ticălosule!

  — Laudele n-o să-ţi folosească la nimic, dragul meu profesor.

  — Dar, a continuat Mycroft, dacă schimbi ceva în manuscrisul original…

  — Tocmai ăsta-i şpilul, nu-i aşa, dragul meu Mycroft, a zis Hades, prinzând unul dintre obrajii lui Mycroft între degetul mare şi arătător şi zgâlţâindu-l uşurel. Asta-i… şpilul. Ce rost are să şantajezi, dacă nu le arăţi tuturor ce pagube uriaşe poţi provoca dacă vrei? Şi oricum, care-i distracţia când spargi bănci? Bang, bang, dă-mi banii? Mai mult, să omori civili nu-i niciodată prea amuzant. Cam ca atunci când împuşti iepuri care au fost ţintuiţi la pământ. Aş prefera oricând să mă lupt cu o echipă antitero.

  — Dar pagubele… a continuat Mycroft. Eşti nebun?

  Ochii lui Acheron au scăpărat de mânie pe când l-a înşfăcat de gât pe Mycroft.

  — Ce? Ce-ai zis? Nebun ai spus? Hmm? Ei? Ce? Ce?

  Degetele s-au încleştat pe beregata lui Mycroft, iar profesorul simţea că începe să transpire temându-se să nu se sufoce. Acheron aştepta un răspuns pe care Mycroft nu-l putea rosti.

  — Ce? Ce-ai spus?

  Pupilele lui Acheron au început să se dilate, pe când Mycroft simţea cum un văl negru îi înfăşoară mintea.

  — Crezi că-i amuzant să fii botezat cu un nume ca al meu? Să fii nevoit să trăieşti ridicându-te la nivelul aşteptărilor? Să te naşti atât de inteligent, încât toţi ceilalţi oameni să fie nişte cretini pe lângă tine?

  Mycroft a izbutit să scoată un horcăit, iar Acheron şi-a slăbit strânsoarea. Mycroft s-a prăbuşit pe podea, icnind pentru a-şi recăpăta suflul. Acheron s-a aplecat deasupra lui şi a fluturat un deget mustrător.

  — Nu-mi mai spune niciodată că-s nebun, Mycroft. Nu-s nebun, sunt doar… ei bine, moralmente diferit, asta-i tot.

  Hades i-a dat încă o dată Chuzzlewit, iar Mycroft n-a mai zăbovit nici o clipă ca să se tocmească. A pus moliile şi manuscrisul în volumul vechi şi masiv. După o jumătate de oră de activitate febrilă, aparatul a fost gata să intre în funcţiune.

  — E gata, a anunţat Mycroft cu mâhnire în voce. Trebuie doar să apăs butonul ăsta şi uşa se va deschide. O să rămână deschisă cel mult zece secunde.

  A oftat adânc şi a clătinat din cap.

  — Dumnezeu să mă ierte…

  — Eu te iert, a replicat Acheron. Mulţumeşte-te cu atât!

  Hades s-a dus la Hobbes, care acum era îmbrăcat în echipament negru de luptă. În jurul taliei purta un suport de plasă din care atârnau tot felul de ustensile folositoare într-un jaf armat neprevăzut – o lanternă mare, cuţite pentru sârmă, sfoară, cătuşe şi un pistol automat.

  — Ştii pe cine urmăreşti?

  — Pe domnul Quaverley, domnule.

  — Minunat. Îmi vine să ţin un discurs.

  S-a suit pe o masă din stejar sculptat.

  — Dragi prieteni! A început el. Astăzi e o zi mare pentru ştiinţă şi foarte rea pentru literatura lui Dickens.

  A făcut o pauză dramatică.

  — Tovarăşi, suntem la un pas de o acţiune barbară atât de sinistră în domeniul artistic, încât mi-e aproape ruşine de mine. Toţi m-aţi slujit cu credinţă vreme de mulţi ani şi, deşi niciunul dintre voi nu are un suflet atât de ticălos ca al meu, iar chipurile pe care le am în faţa ochilor mei sunt neatrăgătoare şi tâmpe, eu ţin mult la voi.

  Cei patru tovarăşi au mormăit mulţumiri.

  — Linişte! Cred că merită să spun că sunt cel mai corupt individ de pe glob şi categoric cea mai strălucită minte de criminal din acest secol. Planul pe care îl vom pune acum în aplicare este pe puţin cel mai diabolic dintre cele concepute de mintea umană şi, nu numai că o să vă pună în capul listei cu cei mai căutaţi oameni de pe glob, dar o să vă îmbogăţească mai mult decât în orice vis nebunesc pe care l-aţi avut până acum. A bătut o dată din palme. Deci haideţi să purcedem în aventura noastră şi succes în cea mai sinistră dintre infracţiunile noastre!

  — Domnule?

  — Ce e, domnule doctor Miiller?

  — Toţi banii ăia… Nu sunt prea sigur. M-aş mulţumi cu un Gainsborough. Ştii, cea cu puştiul în costum albastru.

  Acheron s-a holbat la el preţ de o clipă, iar un zâmbet s-a format încet pe chipul lui.

  — De ce nu? Odios şi iubitor de artă. Ce dihotomie divină! O să ai şi Gainsborough-ul ăla al tău! Iar acum, daţi-ne voie… Ce e, Hobbes?

  — N-o să uiţi să-i faci pe cei din ESC să pună în scenă versiunea mea îmbunătăţită a piesei scoţiene – Macbeth: Fără „Domnul Cumsecade”?

  — Bineînţeles că nu.

  — Să aibă reprezentaţii vreme de opt săptămâni?

  — Da, da, şi Visul unei nopţi de vară cu ferăstraie electrice. Domnule Delamare, ai şi dumneata vreo doleanţă?

  — Păi, a spus bărbatul cu creier de câine, frecându-se meditativ pe ceafă, aş putea să pun unor servicii rutiere numele lui mami?

  — Insuportabil de obtuz, a remarcat Acheron. Nu cred că ar fi prea dificil. Felix7?

  — Eu nu vreau să fiu plătit, a spus Felix7 cu stoicism. Până la urmă sunt de bunăvoie slujitorul tău. Să slujeşti un stăpân bun şi înţelept e cel mai minunat lucru pe care-l poate face o fiinţă inteligentă.

  — II iubesc pe omul ăsta! Le-a spus Hades celorlalţi. A chicotit în barbă şi apoi s-a răsucit înspre Hobbes, care aştepta să facă saltul.

  — Deci ştii ce ai de făcut, nu?

  — Perfect.

  — Atunci, Mycroft, deschide Portalul, iar tu, dragul meu Hobbes, bagă viteză!

  Mycroft a apăsat butonul verde, pe care scria Deschis. Au urmat un fulger strălucitor şi un impuls electromagnetic puternic, care a făcut ca toate instrumentele de măsură pe o rază de mulţi kilometri să se învârtească bezmetic. Portalul s-a deschis rapid, iar Hobbes a inspirat adânc şi a păşit prin el. Imediat Mycroft a apăsat butonul roşu, pe care scria închis, Portalul a dispărut, iar în cameră s-a aşternut tăcerea. Acheron s-a uitat la Mycroft, care s-a zgâit la cronometrai de pe volumul cel mare. Doctorul Muller citea dintr-o ediţie ieftină a lui Martin Chuzzlewit ca să vadă ce progrese făcea Hobbes, Felix7 stătea cu ochii pe Mycroft, iar Delamare se uita la o chestie lipicioasă pe care şi-o găsise în ureche.

  Două minute mai târziu, Mycroft a apăsat încă o dată butonul verde, pe care scria Deschis, iar Hobbes s-a întors, târând după el un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un costum prost croit, cu guler înalt şi cravată. Hobbes respira greoi şi s-a aşezat pe un scaun din apropiere gâfâind. Bărbatul de vârstă mijlocie s-a uitat nedumerit în jurul lui.

  — Dragii mei prieteni, a început el, uitându-se la chipurile lor pline de curiozitate, mă aflu într-o poziţie neprielnică. Rogu-vă, explicaţi-mi care-i sensul acestei situaţii primejdioase care mă uimeşte…

  Acheron s-a dus până la el şi i-a pus o mână cordială pe umeri.

  — Ah, gustul cel dulce al succesului. Bine ai venit în secolul al XX-lea şi în viaţa reală. Numele meu e Hades.

  Acheron a întins o mână. Bărbatul s-a înclinat şi i-a strâns-o plin de recunoştinţă, închipuindu-şi, eronat, că nimerise printre prieteni.

  — Sluga dumneavoastră, domnule Hades. Numele meu este domnul Quaverley, rezident în pensiunea doamnei Todger, de profesie inspector. Mă simt nevoit să mărturisesc că n-am nici cea mai mică idee despre minunea de care aţi pomenit. Rogu-vă spuneţi-mi dară, căci sunteţi stăpânul acestui paradox, ce s-a întâmplat şi cum vă pot fi de ajutor.

  Acheron a zâmbit şi l-a bătut uşurel pe umăr cu afecţiune pe domnul Quaverley.

  — Dragă domnule Quaverley! Mi-aş putea petrece multe ore minunate discutând cu dumneata despre esenţa naraţiunii dickensiene, dar, de fapt, ar fi o pierdere de timp pentru mine. Felix7, întoarce-te în Swindon şi lasă cadavrul domnului Quaverley într-un loc unde să fie găsit mâine-dimineaţă.

  Felix7 l-a înşfăcat cu hotărâre de braţ pe domnul Quaverley.

  — Da, domnule.

  — A, Felix7…

  — Da, domnule.

  — Fiindcă tot pleci, n-ai vrea să-l reduci la tăcere pe individul ăla, Sturmey Archer? Acum nu ne mai foloseşte la absolut nimic.

  Felix7l-a târât pe domnul Quaverley afară din cameră. Mycroft plângea. Sturmey Archer & Felix7…”…Criminalii cu minţile cele mai rafinate au nevoie să aibă lângă ei asociaţii cei mai rafinaţi. Altfel n-are sens. Mi-am dat seama că niciodată n-aş putea să-mi pun în aplicare cele mai demenţiale planuri fără să am lângă mine pe cineva care să le aprecieze şi să mă susţină. Aşa sunt eu.

  Foarte generos…”

  ACHERON HADES – Degenerescentă din plăcere şi pentru profit

  — Deci cine-i tipul ăsta la care mergem?

  — Un individ pe nume Sturmey Archer, a răspuns Bowden, pe când eu parcam maşina lângă bordură. Ne aflam peste drum de o făbricuţă, la ferestrele căreia licărea o lumină blândă.

  — Acum câţiva ani, Crometty şi cu mine am avut marele noroc să arestăm mai mulţi membri ai unei bande, care încercau să comercializeze o continuare cam prost falsificată a poeziei lui Coleridge Balada bătrânului marinar. Se intitula Balada II – marinarul se întoarce, dar n-ar fi păcălit pe nimeni. Sturmey a scăpat de închisoare dând informaţii guvernului. Am aflat de la el nişte lucruri compromiţătoare despre o escrocherie cu Cardenio. Nu vreau să mă folosesc de asta, dar, dacă e nevoie, o s-o fac.

  — De ce crezi că are vreo legătură cu moartea lui Crometty?

  — N-am nici un motiv, a spus Bowden. Pur şi simplu e următorul de pe listă.

  Am traversat aleea sub amurgul care se lăsa. Felinarele de pe stradă se aprindeau şi stele începeau să apară pe cerul crepuscular. In jumătate de oră avea să fie noapte.

  Bowden s-a gândit să bată la uşă, dar nu s-a mai obosit. A deschis uşa fară a face nici un zgomot şi ne-am strecurat înăuntru.

  Sturmey Archer era un personaj plăpând, care-şi petrecuse prea mulţi ani prin sanatorii şi nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Dacă nu avea orele fixate pentru baie, dacă nu se spăla şi dacă nu avea orele fixate pentru masă, rămânea înfometat. Purta ochelari cu lentile groase şi hainele de pe el nu se asortau, iar faţa îi era ciuruită de craterele cicatrizate ale unei acnee. Acum se întreţinea parţial din vânzarea busturilor turnate în ghips ale unor scriitori faimoşi, dar avea un cazier prea încărcat încât să n-o mai ia pe alături. Ceilalţi criminali îl şantajau să-i ajute, iar Sturmey, oricum un om slab, nu prea era în stare să reziste. Nu era un lucru surprinzător că, din cei patruzeci şi şase de ani ai lui, doar douăzeci nu fuseseră petrecuţi în închisoare.

  În atelier am văzut o masă mare de lucru, pe care erau puse vreo cinci sute de busturi înalte de vreo treizeci de centimetri, ale lui William Shakespeare, în diferite stadii de finisare. O cadă mare pentru ghips, goală, se afla lângă un raft cu douăzeci de matriţe din cauciuc. Se părea că Sturmey primise o comandă mare.

  Archer era în partea din spate a atelierului, delectându-se cu cea de-a doua profesie a lui: repara aparate Shakespune. Pe când noi ne furişam prin spatele său, el stătea cu mâna vârâtă în spatele unui Othello.

  Vocea grosolană a manechinului a scârţâit prin difuzor, în vreme ce Sturmey făcea nişte mici reglaje:

  Aceasta-i pricina! (clic) Dar n-am să-mprăştii nici sângele-i (clic), nici n-am să-i vatăm trupul mai alb ca neaua.,.

  — Bună, Sturmey, a spus Bowden.

  Sturmey a sărit şi a mişcat comenzile lui Othello. Marioneta a deschis ochii, a ţipat îngrozită ALABASTRU MONUMENTAL! Apoi a devenit inertă. Sturmey s-a zgâit la Bowden.

  — Vă furişaţi pe aici în timpul nopţii, domnule Cable? Nu prea e în stilul celor din LiteraTec, nu-i aşa?

  Bowden a zâmbit.

  — Hai să spunem că descopăr deliciile muncii de teren. Ea e noua mea parteneră, Thursday Next.

  Archer a înclinat suspicios capul spre mine. Bowden a continuat:

  — Sturmey, ai auzit de Jim Crometty?

  — Am auzit, a răspuns Sturmey cu o tristeţe prefăcută.

  — Mă întrebam dacă ai vreo informaţie pe care ai vrea să ne-o împărtăşeşti.

  — Eu?

  A arătat spre busturile din ghips ale lui Will Shakespeare.

  — Uitaţi-vă la astea. Fiecare costă cinci lire şi le vând pe toate unei companii japoneze care vrea zece mii. Japonezii au construit o copie în miniatură a lui Stanford-upon-Avon lângă Yokohama şi se dau în vânt după toate porcăriile astea. Cincizeci de mii, Cable, asta-literatura care-mi place mie.

  — Dar manuscrisul Chuzzlewifi am întrebat eu. Asta îţi place?

  A tresărit vizibil pe când vorbeam.

  — Nu, a ridicat din umeri Sturmey, dar fară să ne convingă.

  — Ascultă, Sturmey, a zis Bowden, care observase tulburarea lui Archer. Mi-ar părea teribil de rău să fiu nevoit să te aduc la interogatoriu în legătură cu escrocheria aia cu Cardenio.

  Buza de jos a lui Archer a început să tremure. Ochii lui au zburat neliniştiţi de la unul la altul.

  — Nu ştiu nimic, domnule Cable, a scâncit el. În plus, nu ştii ce ar face.

  — Cine să facă ce, Sturmey?

  Atunci l-am auzit. Un ţăcănit slab în spatele nostru. L-am împins pe Bowden în faţa mea. El s-a împiedicat şi a căzut peste Sturmey, care a scos un ţipăt firav, acoperit de bubuitura asurzitoare a unei puşti cu care se trăgea de undeva din apropiere. Am fost norocoşi. Rafala a lovit peretele lângă care tocmai stătusem. I-am spus lui Bowden să rămână la podea, iar eu m-am repezit în spatele mesei de lucru, încercând să mă îndepărtez de cel care ne ataca. Când am ajuns în cealaltă parte a camerei, mi-am ridicat privirea şi am văzut un bărbat îmbrăcat cu un pardesiu negru, care ţinea în mână o mitralieră. M-a zărit, iar eu m-am ghemuit pe când o rafală a armei m-a împroşcat cu bucăţele de ghips din Shakespeare. Gloanţele loviseră o marionetă Romeo, care a recitat pe un ton rugător: De răni îşi bate joc cel neatins. Uşor! Ce lumină de acolo… până când un al doilea glonţ l-a redus la tăcere. M-am uitat spre Bowden, care şi-a scuturat ghipsul din păr şi şi-a scos pistolul. Am fugit până la peretele cel mai îndepărtat, lăsându-mă la pământ când agresorul nostru a tras din nou, făcând ţăndări încă o dată statuile din ghips pictate cu grijă de Archer. Am auzit pistolul lui Bowden bubuind de două ori. M-am ridicat în picioare şi am tras în cel care ne ataca, care se ascunsese într-un birou. Gloanţele mele n-au reuşit decât să ciobească lemnul cadrului uşii. Bowden a tras din nou, iar glonţul lui a ricoşat într-o scară spiralată din fier forjat şi a lovit aparatul Shakespune cu Lordul şi Lady Macbeth. Cei doi au început să-şi şoptească unul altuia cuvinte despre cât de inteligent ar fi să-l ucidă pe rege. L-am zărit pe individ cum traversa în fugă camera ca să ne ia prin surprindere. Când s-a oprit, am avut o imagine clară a lui în faţa mea, dar Sturmey Archer s-a pus între noi, împiedicându-mă să-l împuşc. Nu-mi venea să cred.

  — Felix7! A ţipat Archer disperat. Trebuie să m-ajuţi! Domnul doctor Miiller a spus…

  Din nefericire, Archer interpretase greşit intenţiile lui Felix7, dar nici n-a avut timp să regrete, căci agresorul l-a executat rapid de la mică distanţă, pe urmă s-a răsucit să fugă. Probabil că Bowden şi cu mine am tras deodată. Felix7 a izbutit să mai facă trei paşi până când s-a împleticit sub bătaia gloanţelor şi s-a prăbuşit grămadă peste nişte cutii.

  — Bowden! Am urlat eu. Eşti bine?

  Mi-a răspuns cu o mică ezitare în voce, dar afirmativ. M-am dus încet spre silueta de pe podea, care respira gemând, uitându-se tot timpul la mine cu o expresie tulburător de calmă pe faţă. Am tras un şut în mitralieră, apoi am trecut o mână peste pardesiul său, ţinându-mi în acelaşi timp pistolul la câţiva centimetri de capul lui. Am găsit un pistol automat într-un toc şi un Walther PPK într-un buzunar interior. In celelalte buzunare ale lui mai erau un cuţit de treizeci de centimetri şi un pistol foarte mic. Bowden a ajuns lângă mine.

  — Archer? Am întrebat eu.

  — Mort.

  — II ştia pe ţărănoiul ăsta. I-a zis numele: Felix7. A mai spus ceva şi despre doctorul Miiller.

  Felix7 mi-a zâmbit pe când îi scoteam portofelul din buzunar.

  — James Crometty! S-a răstit Bowden. L-ai ucis?

  — Ucid o mulţime de oameni, a şoptit Felix7. Nu-mi amintesc numele lor.

  — L-ai împuşcat de şase ori în faţă.

  Asasinul muribund a zâmbit.

  — Asta mi-aduc aminte.

  — De şase ori! De ce?

  Felix7 s-a încruntat şi a început să tremure.

  — Doar şase am avut, a răspuns el simplu.

  Bowden a tras siguranţa pistolului său la cinci centimetri de faţa lui Felix7. Din fericire pentru Bowden, ţeava a căzut pe partea din spate a unui cartuş folosit, fără a produce nici un rău. A aruncat pistolul pe jos, l-a înşfăcat pe muribund de reverele hainei şi l-a zgâlţâit.

  — CINE EŞTI? S-a răstit el.

  — Nici eu nu ştiu cine sunt, a spus Felix7 cu o voce placidă. Cred că am fost însurat odată. Şi aveam o maşină albastră. Era un măr lângă casa unde am crescut şi cred că aveam un frate pe nume Tom. Amintirile sunt vagi şi amestecate. Nu mi-e frică de nimic, pentru că nu valorez nimic. Archer e mort. Misiunea mea e încheiată. Mi-am slujit bine stăpânul, altceva nu contează.

  A izbutit să zâmbească firav.

  — Hades a avut dreptate.

  — În legătură cu ce?

  — În legătură cu tine, domnişoară Next. Eşti un adversar de temut.

  — Mori liniştit, i-am spus eu. Unde-i Hades?

  A zâmbit pentru ultima oară şi a clătinat încet din cap. Eu încercasem să-i opresc sângerarea din răni, pe când el stătea întins pe jos, dar n-a folosit la nimic. Respira din ce în ce mai anevoios şi până la urmă s-a oprit de tot.

  — Rahat!

  — Pentru tine, domnule Schitt, Next! A exclamat o voce din spatele nostru. M-am răsucit şi i-am văzut pe omul aflat pe locul al doilea pe lista mea de antipatii şi pe doi dintre acoliţii lui. Nu părea prea binedispus. Am împins pe furiş cu piciorul portofelul lui Felix7 sub o masă de lucru şi m-am ridicat în picioare.

  — Daţi-vă la o parte.

  Am făcut ce ni s-a zis. Unul dintre oamenii lui Schitt s-a aplecat şi i-a luat pulsul lui Felix7. Şi-a ridicat privirea către Schitt şi a clătinat din cap.

  — Vreun act de identitate?

  Acolitul s-a apucat să-l percheziţioneze.

  — Ai buşit de tot lucrurile pe aici, Next, a zis Schitt abia izbutind să-şi reţină furia. N-aveam decât o pistă care se înfundă. După ce termin cu tine, o să fii norocoasă dacă mai găseşti o slujbă să aranjezi conuri de semnalizare pe M4.

  Am pus lucrurile cap la cap.

  — Ştiai că noi suntem aici, nu-i aşa?

  Mi-a aruncat o privire ameninţătoare.

  — Bărbatul ăla ne putea duce la şeful bandei, iar el are ceva ce ne trebuie, a afirmat Schitt.

  — Hades?

  — Hades e mort, domnişoară Next.

  — Rahat, Schitt. Ştii la fel de bine ca mine că Hades e viu şi nevătămat. Ce are Hades îi aparţine unchiului meu. Iar cum îl ştiu eu pe unchiul, mai degrabă l-ar distruge definitiv decât să-l vândă Corporaţiei Goliath.

  — Goliath nu cumpără, Next. Ei îşi însuşesc. Dacă unchiul tău a inventat un aparat care ne poate ajuta să apărăm ţara asta, atunci e de datoria lui să ni-l dea şi nouă.

  — Merită viaţa a doi ofiţeri?

  — Cu siguranţă. Ofiţerii SpecOps mor de pomană în fiecare zi. Dacă putem, ar trebui să facem în aşa fel încât moartea lor să folosească la ceva.

  — Dacă Mycroft moare din cauza neglijenţei tale, jur pe ce am mai sfânt…

  Jack Schitt nu s-a lăsat impresionat.

  — Chiar n-ai nici o idee cu cine vorbeşti, nu-i aşa, Next?

  — Vorbesc cu cineva a cărui ambiţie i-a distrus moralitatea.

  — Greşeşti. Vorbeşti cu Goliath, o companie care pune pe primul plan bunăstarea Angliei. Tot ce vezi în jurul tău a fost dat prin bunăvoinţa Corporaţiei Goliath. Nu-i de mirare că Goliath se aşteaptă la puţină recunoştinţă, nu?

  — Dacă Goliath e atât de altruistă pe cât sugerezi, domnule Schitt, atunci n-ar trebui să se aştepte la nimic în schimb.

  — Frumoase cuvinte, domnişoară Next, dar banii sunt întotdeauna un factor care cântăreşte greu în probleme din astea de politică morală. Niciodată nu se face nimic dacă nu există motive legate de comerţ sau de lăcomie.

  Auzeam cum se apropie sirenele. Schitt şi cei doi acoliţi ai lui au tulit-o rapid, lăsându-ne singuri cu cadavrele lui Felix7 şi al lui Archer. Bowden s-a răsucit spre mine.

  — Mă bucur că e mort şi mă bucur că eu sunt cel care a apăsat pe trăgaci. Credeam că o să-mi fie greu, dar n-am avut nici cea mai mică ezitare.

  A vorbit de parcă ar fi fost o experienţă interesantă, nimic mai mult. De parcă tocmai s-ar fi dat într-un montagne russe din Alton Towers şi îşi descria experienţa unui prieten.

  — Ţi se pare că sună urât ce spun? A adăugat el.

  — Nu, l-am liniştit eu. Deloc. Ar fi continuat să omoare până când l-ar fi oprit cineva. Nu te mai gândi la asta.

  M-am aplecat şi am luat portofelul lui Felix7. I-am studiat conţinutul. Avea în el tot ce te-ai fi aşteptat să găseşti, ca de pildă bancnote, timbre, chitanţe şi cărţi de credit – dar erau doar hârtii albe. Cărţile de credit erau din plastic alb simplu, cu un rând de zerouri unde se aflau de obicei numerele.

  — Hades are simţul umorului.

  — Uită-te la asta, a spus Bowden, arătând spre vârfurile degetelor lui Felix7. Au fost şterse complet cu acid. Şi uită-te aici, la cicatricea asta, care coboară sub linia părului.

  — Da, poate că nici nu e chipul lui.

  De jos s-au auzit scrâşnete de cauciucuri. Ne-am pus armele pe podea şi ne-am ridicat insignele pentru a evita orice neînţelegere. Ofiţerul comandant era un bărbat lipsit de simţul umorului, pe nume Franklin, care auzise poveşti inventate despre noua angajată din LiteraTec.

  — Dumneavoastră probabil că sunteţi Thursday Next. Am auzit multe despre dumneavoastră. LiteraTec, nu? Un pas înapoi din SO-5, ei?

  — Bine măcar că am ajuns până aici.

  Franklin a mârâit şi s-a uitat la cele două cadavre.

  — Morţi?

  — De tot.

  — Voi ăştia aţi ajuns să fiţi foarte activi. Nu-mi aduc aminte ca vreun angajat în LiteraTec să fi tras vreodată un glonţ din furie. Sper să nu devină un obicei, da? N-am vrea ca Swindon să se transforme într-un câmp de luptă. Iar dacă vreţi să auziţi un sfat de la mine, luaţi-o mai uşor cu Jack Schitt. Am auzit că individul e psihopat.

  — Mersi că ne-ai vândut pontul, Franklin, am spus eu. N-aş fi observat asta niciodată.

  Abia după ora nouă am fost lăsaţi să plecăm. Victor a venit să ne pună câteva întrebări fără să-l audă poliţiştii.

  — Ce dracu' se întâmplă? A întrebat el. Braxton a urlat la mine prin telefon o jumătate de oră. E nevoie de ceva foarte grav ca să-l scoată din clubul lui de golf AGM. Vrea un raport complet despre incident mâine-dimineaţă la prima oră.

  — A fost Hades, am spus eu. Jack Schitt a venit aici cu intenţia de a-l urmări pe unul dintre asasinii lui Acheron, după ce ne-ar fi omorât pe amândoi.

  Victor s-a uitat la mine preţ de o clipă şi era pe cale să mai facă un comentariu, când a primit un apel prin staţie de la un ofiţer care cerea ajutor. Era vocea inconfundabilă a lui Spike. M-am dus să iau microfonul, dar Victor m-a înhăţat de încheietura mâinii cu o viteză surprinzătoare. M-a privit sumbru.

  — Nu, Thursday. Nu cu Spike.

  — Dar un ofiţer care are nevoie de ajutor…

  — Nu te băga. Spike lucrează pe cont propriu şi e mai bine aşa.

  I-am aruncat o privire lui Bowden, care a încuviinţat din cap şi a zis:

  — Forţele întunericului nu sunt pentru oricine, domnişoară Next. Cred că Spike înţelege asta. Auzim din când în când apelurile lui, dar îl vedem la cantină în dimineaţa următoare la fel de punctual ca soarele. Ştie ce face.

  Staţia amuţise. Canalul era unul dintre cele permanent deschise şi probabil că vreo şaizeci sau şaptezeci de ofiţeri îi auziseră apelul. Niciunul n-a răspuns.

  Vocea lui Spike s-a auzit iarăşi din eter:

  — Pentru numele lui Dumnezeu, băieţi…

  Bowden s-a dus să închidă staţia, dar eu l-am oprit. M-am suit în maşină şi am pornit microfonul.

  — Spike, aici Thursday. Unde eşti? Victor a clătinat din cap.

  — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, domnişoară Next. M-am încruntat spre amândoi şi m-am afundat cu maşina în noapte.

  Bowden s-a dus lângă Victor.

  — Ce fată! A murmurat Victor.

  — O să ne căsătorim, a replicat Bowden cu o voce plină de naturaleţe.

  Victor s-a încruntat şi s-a uitat la el.

  — Iubirea e ca oxigenul, Bowden. Când e ziua cea mare?

  — O, ea încă nu ştie, a răspuns Bowden, oftând. E exact cum ar trebui să fie o femeie. Puternică, plină de resurse, loială şi inteligentă.

  Victor a ridicat din sprânceană.

  — Când crezi că o s-o ceri în căsătorie? Bowden se holba la luminile din spate ale maşinii.

  — Nu ştiu. Dacă Spike are probleme la fel de mari pe cât cred eu, atunci probabil că niciodată.

  SpecOps 17: cei care sug şi muşcă…„…Am chemat ajutoare din obişnuinţă. Aşa am făcut de când Chesney a fost înghiţit de lumea întunericului. Niciodată nu m-am aşteptat să vină cineva. Era doar modul meu de-a spune: „Hei, băieţi! Încă mai sunt şi eu pe aici!„ No, nu m-am aşteptat niciodată la aşa ceva. Nu m-am aşteptat deloc…”

  OFIŢERUL „SPIKE” STOKER – interviu în Van Helsing's Gazette

  — Unde eşti, Spike?

  A urmat o pauză, apoi:

  — Thursday, gândeşte-te bine înainte să faci asta…

  — M-am gândit, Spike. Zi-mi unde eşti.

  Mi-a spus, şi după un sfert de oră am parcat lângă liceul din Haydon.

  — Am ajuns, Spike. Ce-ţi trebuie?

  Vocea lui s-a auzit prin staţie, dar de data asta puţin cam crispată.

  — Sala de lectură 4, şi grăbeşte-te. In torpedoul din maşina mea de serviciu o să găseşti o trusă medicală…

  A urmat un ţipăt şi transmisia s-a întrerupt.

  Am fugit până la maşina de poliţie a lui Spike, care se afla lângă intrarea întunecată a bătrânului liceu. Luna s-a ascuns în spatele unui nor şi bezna s-a aşternut. Am simţit cum o gheară îmi încleştează inima. Am deschis portiera maşinii şi am scotocit în torpedou. Am găsit ce căutam: o husă mică cu fermoar, care pe partea din faţă avea gofrat „Stoker” cu litere aurii decolorate. Am înşfăcat-o şi am luat-o la goană pe treptele bătrânului liceu. Interiorul era slab luminat de sistemul de urgenţă. Am umblat la un panou cu întrerupătoare, dar curentul electric fusese întrerupt. In lumina chioară am găsit un panou cu o hartă a clădirii şi am urmat indicatoarele până la Sala de lectură 4. Pe când alergam pe coridor, am simţit un miros puternic. Semăna cu mirosul covârşitor al morţii, pe care îl sesizasem în portbagajul maşinii lui Spike când îl cunoscusem. M-am oprit brusc, iar ceafa mi s-a contractat când m-a lovit o rafală de vânt rece. M-am răsucit instantaneu şi am încrey menit când am observat silueta unui bărbat care se contura în strălucirea slabă a unor lumini care indicau o ieşire.

  — Spike? Am murmurat eu, cu gâtul uscat şi vocea scârţâită.

  — Mi-e teamă că nu, a spus silueta, venind alene înspre mine şi jucându-se cu lumina lanternei pe faţa mea. Sunt Frampton, paznicul. Ce cauţi aici?

  — Thursday Next, SpecOps. In Sala de lectură 4 este un ofiţer care are nevoie de ajutor.

  — Zău? A făcut paznicul. Probabil că a urmărit nişte copii până acolo. Păi, mai bine ai veni cu mine.

  L-am studiat cu atenţie. O rază a uneia dintre luminile care indicau ieşirea a surprins auriul metalic al unui crucifix din jurul gâtului său. Am oftat uşurată.

  Mergea repede de-a lungul coridorului. L-am urmat îndeaproape.

  — Clădirea asta e atât de veche, că mi-e ruşine, a murmurat Frampton, conducându-mă pe alt coridor care dădea în primul. Pe cine spuneai că vrei să găseşti?

  — Un ofiţer pe nume Stoker.

  — Cu ce se ocupă?

  — Caută vampiri.

  — Zău? Ultima invazie a fost în '78. Un student pe nume Parkes. S-a dus în excursie cu cortul în Pădurea Vicarului şi s-a întors alt om.

  — O excursie cu cortul în Pădurea Vicarului? Am repetat eu, nevenindu-mi să cred. Cine l-a pus să facă una ca asta?

  Paznicul a râs.

  — Bine zis. Symonds Yat nu era la fel de sigură ca acum. Am luat măsuri de siguranţă. Întregul liceu era o biserică sfinţită.

  Şi-a îndreptat lanterna spre un mare crucifix de pe perete.

  — N-o să mai avem aici o problemă ca asta. Am ajuns, Sala de lectură 4.

  A împins uşa şi am intrat într-o cameră spaţioasă. Lanterna lui Frampton a măturat pereţii cu lambriuri de stejar, dar nu se zărea nici o urmă de Spike.

  — Eşti sigură că a spus numărul patru?

  — Sunt sigură, am replicat eu. El…

  Din apropiere s-au auzit un sunet de sticlă spartă şi o înjurătură înăbuşită.

  — Ce-a fost asta?

  — Probabil şobolani, a spus Frampton.

  — Şi înjurătura?

  — Şobolani inculţi. Haide, vino…

  Dar eu mă dusesem la o uşă din spatele sălii de lectură, luând şi lanterna lui Frampton cu mine. Am deschis uşa larg şi m-a întâmpinat o duhoare oribilă de formol. Camera era un laborator de anatomie, fără nici o lumină în afară de razele lunii care veneau prin fereastră. Pe pereţi erau multe rafturi cu mostre: mai mult organe de animale, dar şi câteva de oameni, chestii cu care băieţii le sperie pe fete în timpul orei de biologie din clasa a şasea. S-a auzit sunetul unui borcan care se sparge şi mi-am îndreptat lanterna spre partea opusă a camerei. Inima mi-a îngheţat. Spike, pierzându-şi aparent orice stăpânire de sine, tocmai aruncase pe jos un borcan cu o mostră şi acum cotrobăia prin conţinutul împrăştiat. In jurul picioarelor lui erau cioburile multor borcane. Evident că fusese un adevărat ospăţ.

  — Ce faci? Am întrebat eu, simţind cum mi se face greaţă.

  Spike s-a răsucit spre mine, cu ochii larg deschişi şi gura tăiată de sticlă, având întipărită pe faţă o expresie înfricoşată şi plină de oroare.

  — Mi-era foame! A urlat el. Şi n-am putut să găsesc nici un şoarece!

  A închis ochii preţ de o clipă, şi-a adunat gândurile cu un efort supraomenesc, apoi s-a bâlbâit:

  — Medicamentele mele!

  Mi-am reţinut impulsul scârbos de a vomita şi am deschis trusa medicală, unde am găsit o seringă. I-am scos capacul şi m-am dus spre Spike, care se prăbuşise la podea şi plângea în tăcere. Am simţit o mână pe umăr şi m-am răsucit fulgerător. Era Frampton, care zâmbea ameninţător.

  — Lasă-l aşa. E mai fericit, crede-mă.

  I-am dat la o parte mâna şi, preţ de o clipă, l-am atins. Era rece ca gheaţa şi am simţit cum mă străbate un fior. Am făcut repede un pas înapoi şi m-am împiedicat de un scaun, am căzut şi am scăpat din mână seringa lui Spike. Mi-am scos pistolul şi l-am îndreptat către Frampton, care părea că alunecă spre mine fără să păşească. N-am strigat nici un avertisment. Pur şi simplu am apăsat pe trăgaci şi un fulger strălucitor a luminat laboratorul. Frampton a fost catapultat până la tablă şi s-a prăbuşit la podea. Am cotrobăit prin preajmă după seringă, am găsit-o şi am fugit spre Spike, care luase un borcan mai mare decât celelalte, cu o mostră uşor de recunoscut şi absolut oribilă. Am îndreptat raza lanternei spre ochii lui înfricoşaţi, iar el a bolborosit:

  — Ajută-mă!

  Am tras de capacul seringii şi i-am înfipt-o în picior, administrându-i două doze. I-am luat borcanul. S-a aşezat părând buimăcit.

  — Spike? Zi ceva.

  — Asta chiar m-a durut.

  Dar nu vorbise Spike. Ci Frampton. Se ridicase în picioare şi îşi lega ceva ce semăna cu o bavetă pentru homar în jurul gâtului.

  — E timpul să ne mâncăm cina, domnişoară Next. N-o să te plictisesc cu meniul, pentru că… ei bine, tu eşti în el.

  Uşa laboratorului de biologie s-a trântit, iar eu m-am uitat la pistolul din mâna mea. Acum era la fel de util ca un pistol cu apă.

  M-am ridicat în picioare şi am făcut câţiva paşi înapoi, îndepărtându-mă de Frampton, care iarăşi părea să alunece spre mine. Am tras încă o dată, dar Frampton era pregătit. Pur şi simplu a tresărit, fără să se oprească.

  — Dar crucifixul! Am ţipat eu, retrăgându-mă spre perete. Şi liceul ăsta… e biserică!

  — Prostuţă mică! A replicat Frampton. Chiar crezi că creştinismul are monopol asupra celor ca mine?

  M-am uitat disperată în jur după vreo armă, ceva, dar în afară de un scaun – pe care n-am izbutit să-l înşfac când m-am întins după el – n-am găsit nimic.

  — Imeşşiat o să se termine totul, a rânjit Frampton. Un singur dinte neobişnuit de mare din faţă îi crescuse peste buza de jos şi asta îl făcea să şuiere.

  — Imeşşiat o şşă i te alături lui Şşpike pentru o mică guşştărică. Şşupă ce termin eu!

  A zâmbit şi şi-a deschis larg gura. Imposibil de larg: părea că umple toată camera. Brusc Frampton s-a oprit, părând confuz şi şi-a rostogolit ochii în orbite. S-a făcut cenuşiu, apoi negru, apoi a părut că se scofâlceşte aidoma unor pagini arse dintr-o carte. Am simţit un miros fetid de putreziciune care aproape că a acoperit duhoarea formolului şi imediat n-a mai rămas nimic în afară de Spike, care încă mai ţinea ţepuşa ascuţită cu care-l distrusese atât de rapid pe scârboşenia de Frampton.

  — Eşti OK? A întrebat el cu o expresie triumfătoare pe chip.

  — Sunt bine, am răspuns eu cu o voce tremurată. Îh, mă simt bine. Adică acum, în orice caz.

  Şi-a coborât ţepuşa şi a tras un scaun pe care să mă aşez, pe când luminile au pâlpâit şi s-au aprins.

  — Mersi pentru asta, am murmurat eu. Sângele meu e proprietate personală şi îmi doresc să rămână aşa. Presupun că îţi sunt datoare.

  — In nici un caz, Thursday. Eu îţi sunt dator ţie. Nimeni n-a mai răspuns până acum la vreun apel de-al meu. Simptomele au apărut pe când îl adulmecam aici pe Dinţosul ăsta. N-am putut să ajung la seringă la timp…

  Vocea i-a pierit când a remarcat abătut cioburile şi formolul vărsat pe jos.

  — N-o să creadă o iotă din raportul ăsta, am murmurat eu.

  — Nici măcar nu citesc vreun raport de-al meu, Thursday. Ultima persoană care şi-a aruncat ochii pe unul face acum terapie. Aşa că doar le înregistrează şi uită de ele. Ca mine, cred. Duc o viaţă singuratică.

  L-am îmbrăţişat dintr-un impuls de moment. Mi s-a părut că asta trebuie să fac. Mi-a răspuns şi el, plin de recunoştinţă. Probabil că în ultimul timp nu mai atinsese altă fiinţă umană. Mirosea a mucegai – dar nu neplăcut. Cam ca ţărâna umedă după o ploaie de primăvară. Era musculos şi cu cel puţin treizeci de centimetri mai înalt ca mine şi, aşa cum stăteam unul în braţele celuilalt, m-am gândit că nu m-ar deranja să se dea puţin la mine. Poate că experienţa pe care o trăisem împreună ne apropiase. Nu ştiu, de obicei nu mă port în felul ăsta. Mi-am mişcat mâna de-a lungul spatelui său, până la gât, dar am judecat greşit şi omul, şi situaţia. S-a desprins încet din îmbrăţişare şi mi-a zâmbit, clătinând uşurel din cap. Momentul trecuse.

  Am rămas nemişcată preţ de o clipă, apoi mi-am pus cu grijă în toc pistolul automat.

  — Ce-i cu Frampton?

  — Era bun, a recunoscut Spike, foarte bun. Nu se hrănea cu localnici şi nu era niciodată lacom, doar cât să-şi potolească setea.

  Am ieşit din laborator şi am ajuns pe hol.

  — Deci cum ai ajuns la el? Am întrebat eu.

  — Dintr-un noroc chior. Era în spatele meu în maşina lui la semafor. M-am uitat în oglinda retrovizoare – maşina goală. L-am urmărit şi uau, mi-am dat seama că e dintre cei care sug de îndată ce deschid gura să vorbească. L-aş fi străpuns cu ţepuşa mai devreme dacă nu dădeam de belea.

  Ne-am oprit lângă maşina lui.

  — Dar tu? Ai vreo şansă să te vindeci?

  — Virologii cei mai buni îşi fac treaba, dar deocamdată îmi ţin seringa la îndemână şi evit lumina soarelui.

  S-a oprit, şi-a scos pistolul automat şi a extras din încărcător un singur glonţ lucios.

  — Argint, mi-a explicat el, pe când mi-l dădea. Niciodată nu folosesc altceva. S-a uitat în sus, la nori. Se coloraseră în portocaliu în jurul felinarelor şi se mişcau repede pe cer. Se pot întâmpla tot felul de porcării ciudate. Ia-l, ca să-ţi poarte noroc.

  — Încep să cred că nu există aşa ceva.

  — Exact asta zic şi eu. Domnul să te aibă-n pază, Thursday, şi încă o dată îţi mulţumesc.

  Am luat glonţul lucios şi am dat să spun ceva, dar el deja se dusese să cotrobăie în portbagajul maşinii lui după un aspirator şi o pungă de gunoi. Mai avea mult de lucru în noaptea asta.

  Din nou Landen „Când am auzit prima oară că Thursday s-a întors în Swindon, am fost încântat. Niciodată nu crezusem cu adevărat că n-o să mai vină deloc înapoi. Auzisem despre problemele ei din Londra şi mai ştiam şi cum reacţionează la stres. Noi, toţi cei care ne-am întors din peninsulă, devenisem experţi în domeniul ăsta, fie că ne plăcea, fie că nu…”

  LANDEN PARKE-LAINE – Memoriile unui veteran din Crimeea

  — I-am spus domnului Parke-Laine că ai febră galbenă, dar nu m-a crezut, a spus Liz în recepţia hotelului Finis.

  — Ar fi fost mai plauzibilă o gripă.

  Liz era neîndurătoare.

  — Ţi-a trimis asta.

  Mi-a dat un plic. M-a bătut gândul să-l arunc pur şi simplu la gunoi, dar m-am simţit puţin vinovată că-i făcusem zile fripte când ne întâlniserăm cu o seară în urmă. Plicul conţinea un bilet înregistrat la Richard al III-lea, care juca în fiecare zi de vineri la Ritz Theatre. Obişnuiam să mergem aproape în fiecare săptămână pe vremea când eram împreună. Era un spectacol bun, iar publicul îl făcea să fie şi mai bun.

  — Când ai ieşit ultima oară cu el? A întrebat Liz, sesizându-mi ezitarea.

  Mi-am ridicat privirea.

  — Acum zece ani.

  — Zece ani?! Du-te, dragă! Majoritatea iubiţilor mei ar avea probleme să-şi amintească de mine după atâta vreme.

  M-am uitat iarăşi la bilet. Spectacolul începea peste o oră.

  — Din cauza asta ai plecat din Swindon? A întrebat Liz, dornică să-mi sară în ajutor.

  Am încuviinţat din cap.

  — Şi în toţi anii ăştia ai păstrat o fotografie de-a lui?

  Am încuviinţat încă o dată.

  — Înţeleg, a replicat meditativ Liz. Chem un taxi, iar între timp tu te duci şi te schimbi.

  Era un sfat bun, aşa că am şters-o la mine în cameră, am făcut repede un duş şi am probat aproape tot ce aveam în garderobă. Mi-am strâns părul, apoi l-am lăsat iarăşi liber, apoi mi l-am prins din nou, am murmurat „Prea masculin” unei perechi de pantaloni şi mi-am pus o rochie. Am ales nişte cercei pe care mi-i dăruise Landen şi mi-am încuiat pistolul automat în seiful din cameră. Cu greu am mai avut timp să-mi fardez un pic ochii înainte să fiu târâtă pe străzile din Swindon de către un taximetrist, un fost soldat de infanterie marină care participase la recucerirea provinciei Balaclava în '61. Am trăncănit despre Crimeea. Nici el nu ştia unde o să-şi ţină discursul colonelul Phelps, dar când o să afle, a spus el, o să-l şicaneze cât poate.

  Ritz-ul părea mult mai părăginit. M-aş fi mirat dacă fusese măcar zugrăvit de când trecusem pe acolo ultima oară. Mulajele din ghips, vopsite în auriu, din jurul scenei erau prăfuite şi murdare, iar cortina era pătată cu apă de la ploaia care se scurgea prin tavan. De mai bine de cincisprezece ani nu se jucase aici nimic altceva decât Richard al III-lea, iar teatrul nu deţinea vreo companie, ci doar o echipă de culise şi un sufleur. Toţi actorii erau aleşi din publicul care venise la piesa asta de atât de multe ori, încât o ştiau pe dinafară. Distribuţia se alegea de obicei cu doar jumătate de oră înainte de ridicarea cortinei.

  Uneori actori şi actriţe îşi făceau apariţia temporar în piesă, deşi niciodată nu se ştia dinainte. Dacă nu aveau nimic de făcut vineri seara târziu, poate după ce jucau la unul dintre celelalte trei teatre din Swindon, se întâmpla să vină aici şi erau selectaţi de către manager, o surpriză pentru public şi pentru ceilalţi oameni de pe scenă. Cu doar o săptămână în urmă, un Richard al III-lea de prin partea locului se trezise că joacă alături de Lola Vavoom, care apărea acum în muzicalul Liber şi fară obligaţii în Ludlow la Creuzetul Swindon. A fost o surpriză plăcută pentru el, a mâncat pe gratis la cină o lună întreagă.

  Landen mă aştepta în faţa teatrului. Mai erau cinci minute până la ridicarea cortinei, iar actorii fuseseră deja aleşi de către manager, plus unul de rezervă, în cazul când cineva ar fi făcut o criză nasoală de nervi şi s-ar fi apucat să borască în toaletă.

  — Mersi că ai venit, a spus Landen.

  — Mda, am replicat eu, sărutându-l pe obraz şi inspirându-i profund loţiunea de după bărbierit. Era Bodmin. Ii recunoscusem mirosul de pământ.

  — Cum a fost prima ta zi de lucru? A întrebat el.

  — Răpiri, vampiri, împuşcat mortal un suspect, pierdut un martor din cauza unui asasin plătit, Goliath a încercat să mă omoare, gaură în maşină. Porcăriile obişnuite.

  — O gaură? Chiar aşa?

  — Nu chiar, pe asta am inventat-o. Ascultă, îmi pare rău pentru ieri. Cred că îmi iau munca puţin prea în serios.

  — Dacă n-ai face-o, a încuviinţat Landen cu un zâmbet aprobator, atunci chiar mi-aş face griji. Haide, imediat se ridică cortina.

  M-a luat de mână cu un gest familiar, care îmi plăcea, şi m-a condus înăuntru. Spectatorii trăncăneau zgomotos, iar costumele colorate strident ale actorilor care nu fuseseră aleşi din public confereau un aer solemn adunării. Simţeam scântei în atmosferă şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise asta. Ne-am găsit locurile.

  — Când ai fost ultima oară aici? Am întrebat eu după ce ne-am făcut comozi.

  — Cu tine, a replicat Landen, ridicându-se în picioare şi aplaudând energic când cortina s-a ridicat cu un vuiet răguşit. Şi eu am făcut la fel.

  Un comper înveşmântat într-o pelerină neagră cu căptuşeală roşie s-a strecurat pe scenă.

  — Bine aţi venit, voi, toţi iubitori ai lui R3 de Shakespeare, la Ritz în Swindon, unde în această seară (se aud tobe), spre DELECTAREA voastră, spre SATISFACŢIA voastră, pentru EDIFICAREA voastră, spre BUCURIA voastră, spre SHAKESPEARIA voastră, vom juca Richard al III-lea al lui Will, pentru public, în faţa publicului, NOI, CEI DIN PUBLIC!

  Mulţimea a aplaudat, iar el şi-a ridicat mâinile pentru a o reduce la tăcere.

  — Dar, înainte de a începe, haideţi să-i aplaudăm pe Ralph şi pe Thea Swanavon, care au venit aici pentru a două suta oară!

  Mulţimea a aplaudat energic, pe când Ralph şi Thea au venit în faţă. Erau îmbrăcaţi în Richard şi Lady Anne. S-au înclinat şi au făcut o plecăciune pentru publicul care a aruncat flori pe scenă.

  — Ralph l-a jucat pe Dick jegosu' de douăzeci şi şapte de ori şi pe Creepy Clarence de douăsprezece ori. Thea a fost Lady Anne de treizeci şi una de ori şi Margaret de opt ori!

  Publicul a bătut din picioare şi a fluierat.

  — Deci, pentru a sărbători bicentenarul lor, pentru prima oară vor juca în rolurile principale!

  Încă o dată amândoi s-au înclinat şi au făcut o plecăciune, în vreme ce publicul aplauda, apoi cortina a coborât, s-a înţepenit, s-a ridicat puţin şi apoi iarăşi a coborât.

  A urmat o pauză de o secundă, pe urmă cortina s-a ridicat, dezvăluindu-l pe Richard într-o parte a scenei. Şchiopăta de colo-colo pe duşumea, uitându-se urât la public peste o proteză de nas deosebit de urâtă.

  — Ham! A zbierat cineva din spate.

  Richard a deschis gura să vorbească şi întreaga audienţă a izbucnit în unison:

  — Când s-z schimbat iarna vrajbei noastre?

  — Azi, a replicat Richard cu un zâmbet crud, iarna vrajbei noastre s-a schimbat…

  Aplauzele au ajuns până la candelabrul din tavanul înalt. Piesa de teatru începuse. Landen şi cu mine am aplaudat laolaltă cu ceilalţi. Richard al III-lea era una dintre piesele de teatru care nu respectă legea reprezentaţiilor multiple: încântă de fiecare dată.

  — Prin soarele lui York, în toi de vară, a continuat Richard, şchiopătând spre partea laterală a scenei. La auzul cuvântului „vară”, şase sute de oameni şi-au pus ochelarii de soare şi au privit în sus, la un soare imaginar.

  — Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau, sunt îngropaţi în sânu-adânc al mării…

  — Ce purtăm pe frunţi? A răcnit publicul.

  — Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă, a continuat Richard, ignorându-i complet. Cred că venisem la spectacolul ăsta pentru a treizecea oară, şi chiar şi acum m-am trezit că pronunţam cuvintele împreună cu actorul de pe scenă.

  — La mângâiosul cântec al lăutei… a continuat Richard, spunând răspicat „lăută”, în vreme ce mai mulţi membri ai audienţei au dat sugestii alternative.

  — Pian! A ţipat cineva de lângă noi. „Cimpoi!” a spus altcineva. Un om din spate, neînţelegând deloc ce se întâmplă, a zbierat cu o voce piţigăiată „Tubă!” la mijlocul următorului vers şi a tăcut doar când publicul a răcnit „Alege o carte!” pe când Richard le spunea că nu-s strunjitpentru hârjoane…

  Landen s-a uitat la mine şi a zâmbit. Instinctiv i-am zâmbit şi eu. Mă distram.

  — Eu, crunt ciuntit, ce… A. Murmurat Richard, pe când publicul a înţeles aluzia şi a bătut cu piciorul în podea cu un zgomot asurzitor, ce a făcut ca întreaga sală să se cutremure.

  Landen şi cu mine n-am vrut niciodată să jucăm în piesă şi nu ne-am obosit niciodată să ne îmbrăcăm în costume. Doar spectacolul ăsta se ţinea la Ritz, în restul săptămânii era gol. Tespieni fanatici amatori şi admiratori ai lui Shakespeare veneau din toată ţara să participe şi sala era întotdeauna plină. Cu câţiva ani în urmă, o trupă de francezi a jucat piesa în franceză şi a fost răsplătită cu aplauze frenetice. Câteva luni mai târziu, o trupă s-a dus la Sauvignon pentru a întoarce favoarea.

  — Aşa pocit, scălâmb, că pân şi câinii mă latră…

  Publicul a lătrat strident, de parcă ar fi fost ora de masă la o crescătorie de câini. Afară pe alee, mai multe pisici venite de curând prin zonă s-au înfiorat, pe când alte mâţe mai bine adaptate s-au uitat una la alta cu un zâmbet complice.

  Piesa de teatru a continuat, actorii au jucat excelent, publicul a intervenit cu remarce usturătoare, unele dintre ele inteligente, iar altele mediocre sau chiar vulgare. Când Clarence a explicat că regele era convins că Gpe-ai săi urmaşi îi va dezmoşteni… publicul a ţipat:

  — Gloucester începe cu G, idiotule!

  Când Lady Anne l-a pus pe Richard să îngenuncheze în faţa ei şi i-a pus sabia pe gât, publicul a încurajat-o să-l înjunghie. Iar exact înainte ca unul dintre nepoţii lui Richard, tânărul Duce de York, să facă o aluzie la cocoaşa lui Richard – Vezi, frate-meu îşi râde de-amândoi, căci fiindcă sunt micuţ, ca o maimuţă, în cârcă cică trebuie să mă porţi!

  — Publicul a zbierat „Nu pomeni de cocoaşă, puştiule!”, iar după ce a amintit de ea „Turnul! Turnul!”

  Se juca versiunea mai scurtă, a lui Garrick, care a durat două ore şi jumătate. La câmpul de bătălie Bosworth, cea mai mare parte a publicului s-a urcat pe scenă ca să ajute la luptă. Richard, Catesby şi Richmond au fost nevoiţi să termine piesa pe coridor, pe când bătălia vuia în jurul lor. Un cal roz de pantomimă a apărut când Richard a propus să-şi dea regatul în schimbul unui asemenea animal, iar lupta s-a sfârşit până la urmă în foaier. Pe urmă Richmond a luat-o pe una dintre fetele de la magazinul de îngheţată ca să joace rolul Elisabetei şi şi-a continuat monologul final în balcon, cu publicul sub el întâmpinându-l cu urale pe noul rege al Angliei, iar soldaţii care luptaseră de partea lui Richard s-au declarat de partea lui. Piesa de teatru s-a încheiat cu Richmond, care a spus: Iar, pacea: ţine-o, Doamne, pururi vie!

  — Amin! A exclamat mulţimea printre aplauze fericite. Fusese un spectacol bun. Actorii făcuseră o treabă bună şi, din fericire, de data asta nimeni nu fusese rănit în bătălia din Bosworth. Landen şi cu mine ne-am strecurat repede afară şi am găsit o masă liberă la o cafenea de peste drum. Landen a comandat două cafele, apoi ne-am uitat unul la celălalt.

  — Arăţi bine, Thursday. Ai îmbătrânit mai frumos ca mine.

  — Aiurea, am replicat eu. Uită-te la ridurile astea!

  — De la râs, a declarat Landen.

  — Nimic nu-i chiar atât de comic.

  — Rămâi definitiv aici? A întrebat el pe neaşteptate.

  — Nu ştiu, am răspuns eu. Mi-am lăsat privirea în jos. Îmi promisesem că n-o să mă simt vinovată dacă plec, dar…

  — Depinde.

  — De…?

  M-am uitat la el şi am ridicat din sprânceană.

  —… de SpecOps.

  Exact atunci a sosit cafeaua, iar eu am zâmbit radios.

  — Deci, ce ai mai făcut?

  — Am fost bine, a zis el, apoi a adăugat cu o voce mai joasă. Şi am fost singur. Foarte singur. Şi nici nu întineresc. Tu ce-ai Scut?

  Am vrut să-i zic că şi eu m-am simţit singură, dar unele lucruri sunt greu de spus. Voiam să ştie că încă nu mă încânta ce făcuse.

  E minunat să uiţi şi să ierţi, dar nimeni n-avea să-l uite şi să-l

  * > > ' > ierte pe fratele meu. Numele lui Anton, fratele meu mort, fusese târât în mocirlă, şi asta doar din cauza lui Landen.

  — Am fost bine. M-am gândit la asta. De fapt, n-am fost bine.

  — Te ascult.

  — Acum o duc nasol. Doi colegi din Londra au murit. Urmăresc un ţicnit pe care cei mai mulţi îl cred mort, Mycroft şi Polly au fost răpiţi, Goliath îmi suflă-n ceafă, iar Comandantul local al SpecOps ar putea să-mi conflşte insigna. După cum vezi, lucrurile sunt minunate.

  — În comparaţie cu Crimeea, asta e apă de ploaie, Thursday. Eşti mai puternică decât toate porcăriile astea.

  Landen a amestecat trei cuburi de zahăr în cafeaua lui, iar eu m-am uitat iarăşi la el.

  — Speri să fim din nou împreună?

  A fost surprins de întrebarea mea directă. A ridicat din umeri.

  — Nu cred că ne-am despărţit vreodată cu adevărat.

  Înţelegeam ce spunea. Spiritual nu fusesem niciodată despărţiţi.

  — Nu mai pot să-mi cer iertare, Thursday. Tu ţi-ai pierdut fratele, eu mi-am pierdut câţiva prieteni buni, tot plutonul şi un picior. Ştiu cât de mult însemna pentru tine Anton, dar l-am văzut arătându-i o altă vale colonelului Frobisher, exact înainte ca acea coloană de blindate să se pună în mişcare. A fost o zi dementă şi circumstanţele au fost demente, dar aşa s-a întâmplat şi trebuia să spun ce am văzut!

  L-am privit fix în ochi.

  — Înainte să merg în Crimeea, credeam că moartea e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva. Mi-am dat seama repede că e doar începutul. Anton a murit: pot accepta asta. Oamenii sunt ucişi în război, e inevitabil. OK, deci a fost un dezastru militar de proporţii cutremurătoare. Şi astea se mai întâmplă uneori. S-a mai întâmplat de multe ori în Crimeea.

  — Thursday! M-a implorat Landen. Ce am spus eu e adevărat!

  L-am atacat furioasă.

  — Cine poate spune care a fost adevărul? Adevărul este cel care ne convine cel mai mult. Praful, arşiţa, zgomotul! Indiferent ce s-a întâmplat în ziua aia, acum adevărul e cel pe care toată lumea îl citeşte în cărţile de istorie. Ce le-ai zis tu în ancheta militară! Poate că Anton a făcut o greşeală, dar n-a fost singurul în ziua aia.

  — L-am văzut cum arăta spre o altă vale, Thursday.

  — N-ar fi făcut niciodată o asemenea greşeală!

  Am simţit o furie pe care n-o mai simţisem de zece ani. Pur şi simplu, Anton fusese găsit vinovat pentru acel atac. Comandanţii armatei au izbutit încă o dată să se descotorosească de orice > responsabilitate, iar numele fratelui meu a intrat în memoria naţională şi în cărţile de istorie ca omul care a dus la moarte Brigada de infanterie uşoară. Ofiţerul comandant şi Anton au murit amân-) > doi în acel atac. Doar Landen putea să povestească ce s-a întâmplat.

  M-am ridicat în picioare.

  — Iarăşi pleci, Thursday? A spus Landen pe un ton sarcastic. Aşa o să faci mereu? Speram că te-ai liniştit, că am putea scoate amândoi ceva din impasul ăsta, că între noi mai există destulă iubire încât să facem lucrurile să meargă.

  I-am aruncat o privire mânioasă.

  — Cum rămâne cu loialitatea, Landen? Era cel mai bun prieten al tău!

  — Şi totuşi am zis ce-am avut de zis, a oftat Landen. Într-o bună zi o să accepţi faptul că Anton a dat-o în bară. Se întâmplă, Thursday. Se mai întâmplă.

  L-am pironit cu privirea, iar el a făcut la fel.

  — Oare o să putem vreodată să trecem peste asta, Thursday? Trebuie să ştiu cât mai repede.

  — Repede? Cum adică repede? Nu, am replicat eu, nu, nu, nu putem. Îmi pare rău că ţi-ai irosit timpul tău preţios cu mine!

  Am fugit afară din cafenea, cu lacrimile curgându-mi şi furioasă pe mine însămi, furioasă pe Landen şi furioasă pe Anton. M-am gândit la Snood şi la Tamworth. Toţi ar fi trebuit să aşteptăm întăriri. Tamworth şi cu mine am dat cu bâta-n baltă intrând în clădire, iar Snood a comis-o când s-a hotărât să se confrunte cu un adversar cu care ştia că nu e pregătit nici fizic, nici psihic să se descurce. Cu toţii fusesem surescitaţi de urmărire. Era exact genul de acţiune impulsivă pe care ar fi săvârşit-o Anton. Îmi dădusem seama de acest lucru în Crimeea şi m-am detestat atunci pentru asta.

  M-am întors la Finis cam pe la unu noaptea. Weekendul John Milton se încheia cu o seară de dans. Am luat liftul până la etajul unde era camera mea, iar ritmul distorsionat al muzicii s-a estompat pe măsură ce urcam. M-am rezemat de oglinda din lift, în speranţa că răceala sticlei mă va linişti. Era evident că n-ar fi trebuit să mă întorc în Swindon. Mă gândeam să vorbesc cu Victor a doua zi dimineaţă şi să mă transfer cât mai curând cu putinţă.

  Am deschis uşa camerei şi mi-am aruncat pantofii din picioare, m-am întins pe pat şi m-am zgâit la plăcile din polistiren de pe tavan, încercând să accept lucrul pe care-l bănuisem dintotdeauna, dar cu care nu-mi dorisem să mă confrunt. Fratele meu o făcuse lată. Nimeni nu catadicsise s-o spună aşa, pe şleau. Tribunalul militar vorbise despre „erori tactice în vâltoarea bătăliei” şi despre „incompetenţă extremă”. Într-un fel, „a o da în bară” părea mai credibil. Toţi facem uneori greşeli în vieţile noastre, iar unii mai multe decât alţii. Doar când preţul constă în vieţi omeneşti, oamenii le dau cu adevărat importanţă. Dacă Anton ar fi fost brutar şi ar fi uitat să pună drojdie, asta n-ar fi avut nici o consecinţă, deşi tot ar fi dat-o în bară.

  Cum stăteam eu aşa şi meditam, m-a cuprins încet somnul şi, odată cu el, au venit şi visele urâte. Eram în apartamentul lui Styx de la bloc, doar că de data asta stăteam lângă intrarea din spate, alături de maşina răsturnată şi de comandantul Flanker împreună cu ceilalţi din comisia de anchetă a SO-l. Era şi Snood acolo. Avea o gaură nasoală în fruntea-i ridată şi stătea cu mâinile împreunate, uitându-se la mine de parcă i-aş fi luat mingea de fotbal, iar el ar fi apelat la Flanker pentru a îndrepta lucrurile într-un fel sau altul.

  — Eşti sigură că nu i-ai spus lui Snood să se ducă şi să stea de pază în spate? A întrebat Flanker.

  — Sunt sigură, am zis eu, uitându-mă mai întâi la unul, apoi la celălalt.

  — Dar aşa a făcut, ştii? A spus Acheron, trecând pe lângă noi. Am auzit eu.

  Flanker l-a oprit din drum.

  — Zău? Şi ce-a zis mai exact?

  Acheron mi-a zâmbit, apoi a înclinat din cap spre Snood, care i-a răspuns la salut.

  — Stai! I-am întrerupt eu. Cum poţi să crezi ce spune? E un mincinos!

  Acheron a părut jignit, iar Flanker s-a răsucit spre mine cu o privire îngheţată.

  — Nu putem verifica ce spui tu, Next.

  Am simţit că furia din mine dă în clocot pentru că mi se părea foarte nedrept. Eram cât p-aci să ţip şi să mă trezesc, când am simţit o bătaie uşoară pe umăr. Era un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu de culoare închisă. Avea un păr negru, care-i cădea greoi peste trăsăturile puternice şi aspre. Mi-am dat seama imediat cine era.

  — Domnul Rochester?

  A încuviinţat din cap în chip de răspuns. Dar acum nu ne mai aflam lângă depozitele din East End, ci într-un salon frumos mobilat, luminat de razele discrete ale lămpilor cu ulei şi de flăcările tremurânde ale focului dintr-un şemineu mare.

  — Vi s-a vindecat braţul, domnişoară Next? A întrebat el.

  — Da, mulţumesc, am spus eu, mişcându-mi mâna şi încheietura ca să-i demonstrez.

  — N-ar trebui să vă necăjesc cu ei, a adăugat el arătând spre Flanker, Acheron şi Snood, care începuseră să se certe în colţul camerei, lângă bibliotecă. Fac parte din visul dumneavoastră şi, fiind doar o iluzie, nu contează.

  — Dar dumneavoastră?

  Rochester a afişat un zâmbet forţat şi melancolic. Se sprijinea de poliţa de deasupra şemineului şi s-a uitat în paharul lui, amestecându-şi delicat vinul de Madeira.

  — In primul rând, eu n-am fost niciodată real.

  A pus paharul pe poliţa din marmură şi a scos un ceas mare din argint, l-a deschis, s-a uitat ce oră e şi l-a pus la loc în buzunarul vestei cu o singură mişcare degajată şi elegantă.

  — Situaţia devine din ce în ce mai presantă, o simt. Mă pot bizui pe curajul dumneavoastră când o să fie cazul?

  — Cum adică?

  — Nu pot să vă explic. Nu ştiu cum am izbutit să ajung aici şi nici măcar cum aţi izbutit dumneavoastră să daţi de mine. Vă amintiţi când eraţi mică? Când aţi ajuns întâmplător lângă noi doi în seara aia geroasă de iarnă?

  M-am gândit la incidentul ăla de la Haworth, care se petrecuse cu mulţi ani în urmă, când am intrat în cartea Jane Eyre şi l-am făcut pe calul lui Rochester să alunece.

  — Asta a fost demult.

  — Nu şi pentru mine. Vă amintiţi?

  — Îmi amintesc.

  — Intervenţia dumneavoastră a îmbunătăţit naraţiunea.

  — Nu înţeleg.

  — Înainte pur şi simplu dădeam nas în nas cu Jane a mea şi vorbeam unul cu celălalt. Dacă aţi fi citit cartea înainte de vizita dumneavoastră, aţi fi remarcat şi singură asta. Când calul a alunecat ca să nu dea peste dumneavoastră, a făcut ca întâlnirea noastră să fie mai dramatică, sunteţi de acord?

  — Dar asta nu se întâmplase deja?

  Rochester a zâmbit.

  — Nicidecum. Dar n-aţi fost primul nostru musafir. Şi dacă nu greşesc, n-o să fiţi nici ultimul.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  Şi-a luat iarăşi paharul.

  — Sunteţi pe punctul de a vă trezi din somn, domnişoară Next, aşa că vă spun la revedere. Încă o dată: sper că mă pot bizui pe curajul dumneavoastră când o să fie nevoie, nu?

  N-am avut timp să-i răspund la întrebare sau să-l descos mai mult. Am fost trezită din somn de apelul pe care-l cerusem pentru dimineaţă. Eram îmbrăcată cu hainele din seara precedentă, iar luminile şi televizorul erau încă aprinse.

  Preanerespectuosul Joffy Next.

  Scumpa mea mamă, Aici, în tabăra militară Cenzurat, ne distrăm de minune. Vremea e bună, mâncarea mediocră, compania e OK. Colonelul Cenzurat este comandantul nostru şi e un tip super. O văd pe Thurs destul de des &, deşi mi-ai spus să am grijă de ea, eu cred că se descurcă bine şi singură. A câştigat turneul de box feminin. Săptămâna viitoare ne mutăm la Cenzurat. O să-ţi mai scriu când o să am vreo veste. Fiul tău, Anton.

  Scrisoare a lui Anton Next, trimisă cu două săptămâni înainte de a muri.

  În salonul pentru micul dejun mai era o singură persoană în afară de mine. Norocul făcea ca acea persoană să fie colonelul Phelps.

  — Bună dimineaţa, caporal! A exclamat el voios, văzându-mă cum încerc să mă ascund în spatele unei ediţii din Bufniţa.

  — Domnule colonel.

  S-a aşezat pe scaunul din faţa mea fără a-mi cere permisiunea.

  — Ştii, de când am venit aici, am avut parte doar de reacţii bune, a zis el binedispus, luând nişte pâine prăjită şi fluturând o lingură spre ospătar. Hei, domnule, mai vreau cafea. Discursul e duminică, sper că nu te-ai răzgândit, vii?

  — Poate că o să fiu acolo, am răspuns eu cu sinceritate.

  — Minunat! A ţipat el. Trebuie să mărturisesc că, atunci când ne-am întâlnit în balon, am căpătat impresia că te-ai abătut de la calea cea dreaptă.

  — Unde se ţine?

  — E secret, fată dragă. Nu se ştie cine aude, vorba se duce, tâmpenii din astea. O să trimit o maşină să te ia. Ai văzut asta?

  Mi-a arătat prima pagină din Cârtiţa. Era, ca în toate ziarele, dedicată atacului care urma şi pe care toţi îl credeau atât de probabil, încât nu părea să existe nici cea mai mică speranţă că nu va avea loc. Ultima bătălie importantă fusese în '75, şi amintirile, ca şi lecţia despre acea greşeală, păreau să fi fost uitate.

  — Am spus că mai vreau cafea, domnule! A urlat Phelps la ospătarul care îi adusese din greşeală ceai. Ştii, carabina asta cu plasmă o să rezolve totul. Chiar m-am gândit să-mi schimb discursul şi să anunţ în el că cine vrea să se mute în peninsulă trebuie să depună de pe acum cerere. Am înţeles de la secretarul Ministerului de Externe că vom avea nevoie de colonişti care să se mute acolo de îndată ce ruşii o să fie evacuaţi.

  — Nu înţelegi? Am întrebat eu pe un ton exasperat. N-o să se termine. Nu atâta vreme cât avem trupe pe teritoriul rusesc.

  — Ce-i asta? A murmurat Phelps. Mmm? Ei?

  S-a jucat puţin cu aparatul lui auditiv şi şi-a înclinat capul într-o parte asemenea unui papagal. Am scos un sunet neutru şi am plecat cât am putut de repede.

  Era devreme. Soarele răsărise, dar încă era răcoare. Plouase în timpul nopţii, iar aerul era plin de umezeală. Am coborât capota maşinii, încercând să spulber amintirile nopţii care trecuse, furia care explodase când îmi dădusem seama că nu-l pot ierta pe Landen. Mă supăra mai degrabă dezamăgirea că întotdeauna voi simţi la fel ca acum, nu că noaptea se terminase urât. Aveam treizeci şi şase de ani şi, în afară de cele zece luni în care fusesem împreună cu Filbert, fusesem singură în ultimii zece ani, mai puţin vreo două tăvăleli la beţie. Încă vreo cinci ani la fel şi aş fi ştiut că-mi fusese sortit să nu-mi împart viaţa cu nimeni.

  Vântul mă trăgea de păr pe când conduceam maşina de-a lungul străzilor şerpuitoare. Nu era trafic aproape deloc, iar maşina scotea un zumzăit dulce. Norişori de ceaţă se formaseră când răsărise soarele, iar eu treceam prin ei la fel cum un avion zboară printre nori. Piciorul se ridica de pe acceleraţie când intram în micile zone de negură, apoi apăsa uşurel din nou pe ea când ţâşneam iarăşi liberă sub soarele dimineţii.

  Satul Wanborough se afla la mai puţin de zece minute de hotelul Finis. Am parcat lângă templul DGS – pe vremuri o biserică anglicană – şi am oprit motorul, iar liniştea rurală mi s-a părut că-mi oferă o pauză bine-venită. Din depărtare se auzea o maşină de fermă, dar abia i se sesiza zbârnâitul ritmic. N-am apreciat tihna rurală până când nu m-am mutat în oraş. Am deschis poarta şi am intrat în cimitirul bine îngrijit. Preţ de o clipă am rămas pe loc, apoi am luat-o cu paşi domoli şi plini de respect de-a lungul şirurilor de morminte bine îngrijit. Nu vizitasem monumentul funerar al lui Anton din ziua când am plecat la Londra, dar ştiam că nu l-ar fi deranjat asta. Multe lucruri pe care le admiram unul la celălalt rămăseseră nerostite. In ce priveşte umorul, viaţa şi dragostea, ne înţelesesem bine. Când am ajuns la Sevastopol pentru a mă alătura Brigăzii a Treia de infanterie uşoară din Wesssex, Landen şi Anton erau deja prieteni apropiaţi. Anton era căpitanul responsabil cu comunicaţiile, Landen era locotenent. Anton ne făcuse cunoştinţă şi, în ciuda ordinelor stricte, ne îndrăgostiserăm unul de celălalt. Mă simţisem ca o şcolăriţă când mă furişam în spatele taberei pentru întâlniri clandestine. La început Crimeea mi s-a părut un loc în care mă distram de minune.

  Niciunul dintre morţi n-a ajuns acasă. A fost o decizie politică.

  Dar mulţi aveau monumente funerare. Cel al lui Anton se afla > la capătul rândului, sub crengile protectoare ale unei tise străvechi şi era înghesuit între alte două morminte ale unor soldaţi din Crimeea. Era bine îngrijit, se vedea că buruienile fuseseră smulse de curând şi cineva pusese pe el flori proaspete. M-am oprit lângă piatra simplă din calcar şi am citit inscripţia. Simplă şi clară. Numele, gradul şi data atacului. Mai exista o piatră asemănătoare la douăzeci şi cinci de mii de kilometri de aici, pe mormântul lui din peninsulă. Ceilalţi n-o duceau la fel de bine. Paisprezece dintre colegii mei care participaseră la acel atac nu fuseseră găsiţi. Era jargonul militar pentru „nu sunt destule bucăţi pentru a fi identificaţi”.

  Brusc am simţit că cineva îmi dă o palmă peste ceafa. N-a fost prea puternică, dar m-a făcut să sar în sus. M-am răsucit şi l-am văzut pe preotul DGS, care se uita la mine cu un rânjet tâmp pe faţă.

  — Ai grijă, fraiero! A zbierat el.

  — Bună, Joffy, am replicat eu, puţin amuzată. Vrei să-ţi rup iar nasul?

  — Acu' sunt preot, soro! A exclamat el. Nu poţi să umbli de colo-colo caftind preoţi!

  Preţ de o clipă m-am zgâit la el.

  — Păi, dacă nu te pot cafti, am zis eu, atunci ce-aş putea să fac?

  — Noi, ăştia din DGS, suntem morţi după îmbrăţişări, soro.

  Aşa că ne-am îmbrăţişat acolo, în faţa mormântului lui Anton, eu şi ticnitul meu frate, Joffy, pe care nu-l mai îmbrăţişasem niciodată până atunci.

  — Ai vreo veste despre Cap Pătrat şi Cur Umflat? A întrebat el.

  — Dacă te referi la Mycroft şi Polly, atunci n-am.

  — Relaxează-te, soro. Mycroft e Cap Pătrat, iar Polly, ei bine, are un cur umflat.

  — In continuare răspunsul meu e nu. Ea şi mama s-au îngrăşat un pic în ultima vreme, nu crezi?

  — Un pic? Zău aşa. Tesco ar trebui să-şi deschidă un magazin doar pentru ele două.

  — DGS încurajează atacuri din astea arogante la persoană? Am întrebat eu.

  Joffy a ridicat din umeri.

  — Uneori da, alteori nu, a răspuns el. Asta-i frumuseţea Divinităţii Globale Standard – e fix ce vrei tu să fie. Pe lângă asta, tu eşti din familie, aşa că nu contează.

  M-am uitat în jur la clădirea şi cimitirul care erau bine întreţinute.

  — Cum îţi merge?

  — Bine, mersi. O bună combinaţie de religii şi chiar câţiva neandertalieni, am dat lovitura cu asta. N-ai să crezi, dar enoriaşii aproape că s-au triplat de când am convertit sacristia în cazinou şi am organizat spectacole de dans în pielea goală în fiecare marţi.

  — Glumeşti!

  — Da, bineînţeles că glumesc, fraiero.

  — Căcăciosule! Am râs eu. Chiar am de gând să-ţi sparg nasul încă o dată!

  — Înainte de asta, vrei o ceaşcă cu ceai?

  I-am mulţumit şi am luat-o spre casa parohială.

  — Ce-ţi mai face braţul? M-a întrebat el.

  — E OK, i-am răspuns. Pe urmă, întrucât ardeam de nerăbdare să ţin pasul cu lipsa lui de respect, am adăugat: i-am făcut o farsă doctorului din Londra. Pe când îmi reconstruia muşchii din braţ, i-am zis: „Crezi că o să pot cânta la vioară?”, iar el mi-a răspuns: „Bineînţeles!” Şi atunci eu i-am spus: Asta-i bine, pentru că până acum nu puteam!”

  Joffy s-a zgâit la mine cu o mutră impasibilă.

  — Probabil că petrecerile de Crăciun din SpecOps sunt tare haioase, soro. Ar trebui să ieşi mai mult în oraş. Asta-i, cred, cea mai nasoală glumă pe care am auzit-o.

  Joffy putea fi uneori foarte enervant, dar poate că avea dreptate – deşi n-aveam de gând să recunosc acum asta. In schimb, am spus:

  — Mi se rupe.

  Asta l-a făcut să râdă.

  — Întotdeauna ai fost atât de serioasă, soro. Încă de pe vremea când erai mică. Îmi amintesc că şedeai în sufragerie şi te uitai la Ştirile de la ora zece, erai atentă la fiecare reportaj şi le puneai lui tati şi lui Cap Pătrat un milion de întrebări – Bună, doamnă Higgins! Tocmai ne întâlnisem cu o bătrână care intrase pe poarta unde pe vremuri se ţineau coşciugele în aşteptarea preotului, cu un buchet de flori în mână.

  — Bună, Preanerespectuosule! A replicat ea voioasă, apoi s-a uitat la mine şi a şoptit cu o voce răguşită: E iubita ta?

  — Nu, Gladys, e soră-mea, Thursday. E în SpecOps şi, în consecinţă, n-are simţul umorului, iubit sau o viaţă.

  — Minunat, dragă, a spus doamna Higgins care, în ciuda urechilor ei mari, sigur era cam surdă.

  — Bună, Gladys, am zis eu, strângându-i mâna. Joffy obişnuia să se tragă atât de mult de popă pe vremea când eram mici, încât toţi credeam că o să orbească.

  — Bine, bine, a murmurat ea.

  Joffy, ca să nu rămână mai prejos, a adăugat:

  — Şi micuţa Thursday făcea atât de mult zgomot în timpul sexului, încât eram nevoiţi s-o cazăm în şopronul din grădină ori de câte ori iubitul ei rămânea peste noapte.

  I-am tras un cot în coaste, dar doamna Higgins n-a observat. A zâmbit blajin, ne-a urat să avem o zi bună şi a traversat bălăngănindu-se în curtea bisericii. Ne-am uitat după ea.

  — Face o sută patru ani în martie, a murmurat Joffy. E uimitoare, nu-i aşa? După ce moare, mă bate gândul s-o împăiez şi s-o pun în verandă pe post de cuier.

  — Acum ştiu că glumeşti.

  A zâmbit.

  — N-am nici un oscior serios în mine, soro. Haide, vino să-ţi fac ceaiul ăla.

  Casa parohială era imensă. Legenda spunea că clopotniţa bisericii ar fi fost mai înaltă cu trei metri dacă vicarului desemnat nu i-ar fi plăcut piatra de construcţie pe care a folosit-o pentru propria-i reşedinţă. O ceartă groaznică a avut loc între episcop şi vicar, care a fost concediat. Insă casa parohială, mai mare decât una obişnuită, a rămas în picioare.

  Joffy a turnat ceai tare dintr-un ceainic Clarice Cliff într-o ceaşcă cu farfurioară din acelaşi set. Nu încerca să mă impresioneze. DGS nu avea bani aproape deloc şi nu-şi permitea să folosească alte obiecte în afară de cele care existau deja în casa parohială.

  — Deci, a spus Joffy, punând o ceaşcă în faţa mea şi aşezându-se pe canapea, crezi că tata şi-o trage cu Emma Hamilton?

  — Mie nu mi-a spus nimic despre asta. Crezi că, dacă ai avea o aventură cu cineva care a murit cu o sută de ani în urmă, i-ai spune soţiei tale?

  — Dar cum rămâne cu mine?

  — Cum adică?

  — Vorbeşte vreodată despre mine?

  Am clătinat din cap, iar Joflfy a rămas dus pe gânduri preţ de o clipă, lucru neobişnuit pentru el.

  — Cred că voia să iau parte la atacul ăla în locul lui Ant. Că Ant a fost mereu fiul lui preferat.

  — Asta-i o prostie, Joflfy. Şi chiar dac-ar fi adevărat – şi nu-i aşa – nimeni nu poate face nimic în privinţa asta. Ant s-a dus, nu mai e, a murit. Chiar dacă ai fi stat acolo, hai să fim sinceri, preoţii din armată nu prea pot impune strategia militară.

  — Atunci de ce nu vine niciodată să mă vadă?

  Am ridicat din umeri.

  — Nu ştiu. Poate că-i o chestie legată de ChronoGuard. Mă vizitează doar dacă are treabă cu mine – şi niciodată mai mult de două minute.

  Joflfy a încuviinţat din cap şi apoi mi-a pus o întrebare:

  — Te-ai dus la biserică în Londra, soro?

  — N-am avut timp, Joff.

  — Ne găsim timp, soro.

  Am oftat. Avea dreptate.

  — După atacul ăla, mi-am cam pierdut credinţa. SpecOps au preoţii lor, dar mi-am schimbat eu atitudinea faţă de orice.

  — Crimeea a luat multe de la noi toţi, a spus Joffy cu o voce domoală. Poate din cauza asta trebuie să ne străduim de două ori mai mult ca să păstrăm ce ne-a mai rămas. Nici eu n-am fost imun la pasiunea faţă de războiul ăsta. Când m-am dus prima oară în peninsulă, războiul mă întărâta peste măsură – simţeam cum mâna perfidă a naţionalismului îmi afectează onestitatea şi îmi sufocă raţiunea. Acolo, pe front, voiam ca noi să câştigăm, să-i omorâm pe duşmani. M-am delectat cu gloria bătăliei şi cu camaraderia pe care doar conflictul o poate crea. Nici o legătură nu e mai puternică decât cea clădită pe conflict. Nu există nici un prieten mai bun decât cel care stă lângă tine în luptă.

  Brusc Joffy mi s-a părut mult mai uman. Am presupus că asta era partea pe care le-o arăta enoriaşilor.

  — Doar după aia mi-am dat seama de greşeala pe care o făceam. In curând n-am mai văzut nici o diferenţă între ruşi şi englezi, francezi sau turci. Mi-am declarat opinia şi mi s-a interzis să mai fiu în prima linie a frontului, ca să nu creez discordie. Episcopul mi-a spus că nu-i rolul meu să judec erorile conflictului, ci să am grijă de bunăstarea spirituală a oamenilor.

  — Deci din cauza asta te-ai întors în Anglia?

  — Din cauza asta m-am întors în Anglia.

  — Te-ai înşelat, ştii, nu-i aşa?

  — In legătură cu ce?

  — Când ai zis că n-ai nici un oscior serios în tine. Ştiai că > colonelul Phelps a venit aici?

  — Da. Ce cretin! Cineva ar trebui să-l otrăvească. Ţin şi eu un discurs când vorbeşte el, pe post de „vocea moderată”. Vii şi tu pe podium cu mine?

  — Nu ştiu, Joffy, chiar nu ştiu.

  M-am holbat la ceaiul meu şi am refuzat fursecul pe care mi l-a oferit.

  — Mama îngrijeşte bine mormântul, nu-i aşa? Am întrebat eu, disperată să schimb subiectul.

  — O, nu ea, fraiero. Nu suportă nici măcar să treacă pe lângă mormânt – chiar dacă ar slăbi suficient încât să intre pe poarta cimitirului.

  — Atunci cine?

  — Păi, Landen, bineînţeles. Nu ţi-a spus?

  M-am ridicat în picioare.

  — Nu, nu mi-a spus.

  — Poate c-o scrie el cărţi de rahat şi e un puţoi, dar era bun prieten cu Anton.

  — Dar mărturia lui l-a condamnat pe vecie…!

  Joffy a pus jos ceaşca, s-a aplecat spre mine, şi-a pus mâna pe a mea şi mi-a şoptit:

  — Scumpa mea soră, ştiu că ăsta e un vechi şablon, dar e adevărat: prima victimă a războiului este întotdeauna adevărul. Landen a încercat să evite asta. Să nu crezi că nu s-a chinuit îngrozitor mult timp până să ia hotărârea asta – ar fi fost mai uşor să mintă şi să lase nepătat numele lui Anton. Dar o minciună mică duce întotdeauna la altele mai mari. Armata nu prea-şi permite mai multe decât are deja. Landen ştia asta şi cred că şi Anton al nostru o ştia.

  L-am privit meditativ. Nu ştiam sigur ce aveam să-i spun lui Landen, dar speram să-mi dea prin cap ceva. Mă rugase să mă mărit cu el cu zece ani în urmă, exact înainte să depună mărturie la tribunal. II acuzasem că încearcă să-mi forţeze mâna şi să mă tragă pe sfoară, ştiind ce reacţie o să am după audiere. Am plecat la Londra în mai puţin de o săptămână.

  — Cred că mai bine l-aş suna.

  Joffy a zâmbit.

  — Da, cred că mai bine ai face-o -fraiero.

  Dr. Runcible Spoon…”…Multă lume m-a întrebat unde găsesc o cantitate atât de mare de prepoziţii, încât moliile mele de cărţi să fie în formă şi să se simtă bine. Fireşte, răspunsul este că folosesc prepoziţii subînţelese, care, când se amestecă cu articole hotărâte, devin o hrană plină de nutrienţi. De pildă, Capătul Călătoriei are două articole hotărâte şi o prepoziţie subînţeleasă: capătul al călătoriei. Mai sunt o mulţime de exemple, precum portfard (o poşetă a fardurilor) şi supracopertă (coperta de deasupra) şi aşa mai departe. Dacă rămân fără resurse, apelez la ziarele locale, ca Broasca Râioasă, unde în flecare zi apar în titluri prepoziţii subînţelese şi articole.

  În ce priveşte excreţiile moliilor de cărţi, ele sunt compuse mai ales din cratime – şi încep să devină o problemă – ieri am văzut un afiş unde scria Conopidele s-au iejiinit azi, ieri cost-au trei lei…”

  MYCROFT NEXT, articol din rubrica „Aveţi vreo întrebare?”, în revista Noul Genetician.

  Bowden şi Victor lipseau când am ajuns la serviciu. Mi-am turnat nişte cafea şi m-am aşezat la birou. L-am sunat pe Landen, dar linia era ocupată. Peste vreo câteva minute am încercat din nou, dar n-am avut mai mult noroc. Sergentul Ross a sunat de la ghişeul de la intrare şi a spus că trimite sus pe cineva care vrea să vorbească cu un angajat în LiteraTec. O vreme mi-am învârtit degetele mari de la mână unul în jurul celuilalt şi, imediat după a treia eşuare în a da de Landen, un bărbat scund, care părea universitar, cu un aer copleşitor de neglijenţă, a intrat alene în birou. Purta un mic melon şi o jachetă de vânătoare cu imprimeu brăduţ, care părea aruncată la întâmplare peste ceva ce semăna cu o bluză de pijama. Marginile hârtiilor ieşeau din servieta închisă peste ele, iar şireturile ambilor pantofi erau legate în noduri marinăreşti. S-a holbat în sus la mine. Făcuse două minute de la intrarea în clădire până la mine şi încă se mai juca cu legitimaţia de vizitator.

  — Daţi-mi voie, am spus eu.

  Universitarul a rămas impasibil pe când îi prindeam legitimaţia de rever şi apoi mi-a mulţumit distrat, în vreme ce se uita prin preajmă pentru a-şi da seama unde se află.

  — Pe mine mă căutaţi şi aţi nimerit etajul, am zis eu, bucurându-mă că aveam o grămadă de experienţă în mediul universitar.

  — Zău? A făcut el extrem de uimit, de parcă ar fi acceptat de mult că întotdeauna nimerea în alt loc.

  — Ofiţer special Thursday Next, am spus eu, întinzându-i o mână. Mi-a strâns-o fară forţă şi a încercat să-şi ridice pălăria cu mâna în care ţinea servieta. A renunţat şi şi-a înclinat capul.

  — Ăăă, mulţumesc, domnişoară Next. Numele meu este dr. Runcible Spoon, profesor de literatură engleză la Universitatea Swindon. Presupun că aţi auzit de mine, nu?

  — Sunt sigură că aş fi auzit până la urmă, domnule doctor Spoon. Luaţi loc, vă rog.

  Dr. Spoon mi-a mulţumit şi m-a urmat până la biroul meu, oprindu-se din când în când dacă vreo carte rară îi atrăgea privirea. Am fost nevoită să mă opresc şi să aştept de mai multe ori până când l-am instalat în scaunul lui Bowden. I-am adus o ceaşcă cu cafea.

  — Deci, cu ce vă pot fi de folos, domnule doctor Spoon?

  — Mai bine vă arăt, domnişoară Next.

  Spoon a cotrobăit în servieta lui cam un minut, a scos nişte lucrări încă necitite ale studenţilor şi o şosetă din material moale cu imprimeu abstract, apoi mi-a dat o carte voluminoasă cu coperte albastre.

  — Martin Chuzzlewit, a explicat dr. Spoon, înghesuind hârtiile la loc în servietă şi întrebându-se de ce s-au înmulţit de când le > „ scosese.

  — Capitolul nouă, pagina 187. E marcată.

  Am răsfoit până la pagina unde Spoon îşi lăsase abonamentul de autobuz şi m-am uitat peste ea.

  — Înţelegeţi la ce mă refer?

  — Îmi pare rău, domnule doctor Spoon. N-am mai citit Chuzzlewit din adolescenţă. Va trebui să mă lămuriţi dumneavoastră.

  Spoon mi-a aruncat o privire suspicioasă, întrebându-se dacă nu cumva eram o impostoare.

  — Un student mi-a arătat dis-de-dimineaţă. Am venit cât de repede am putut. În josul paginii 187 era un scurt paragraf unde se descria unul dintre personajele bizare care frecventau pensiunea lui Todger. Un anumit domn Quaverley. E un personaj amuzant, care abordează doar subiectele despre care nu ştie nimic. Dacă citiţi pagina, cred că veţi fi de acord cu mine că a dispărut.

  Am citit pagina cu uimire crescândă. Numele Quaverley îmi suna cunoscut, dar nu exista nici urmă de el în acel paragraf.

  — Nu apare mai târziu?

  — Nu, domnişoară ofiţer. Studentul meu şi cu mine am verificat de mai multe ori. Nu există nici o îndoială. Într-un mod inexplicabil, domnul Quaverley a fost tăiat din carte. De parcă niciodată nu s-ar fi scris despre el.

  — N-ar putea fi o greşeală de tipar? Am întrebat eu din ce în ce mai tulburată.

  — Nici vorbă. M-am uitat pe mai multe ediţii, şi în toate e la fel. Domnul Quaverley nu mai e printre noi.

  — Mi se pare imposibil, am murmurat eu.

  — Sunt de acord.

  Mă simţeam tulburată de toată chestia asta şi câteva legături neplăcute între Hades, Jack Schitt şi manuscrisul Chuzzlewit au început să-mi vină imediat în minte.

  Telefonul a sunat. Era Victor. Se afla la morgă şi m-a rugat să mă duc imediat acolo. Descoperiseră un cadavru.

  — Ce-are asta a face cu mine? L-am întrebat eu.

  În timp ce Victor vorbea, m-am uitat la dr. Spoon, care se zgâia la o pată de mâncare pe care o descoperise pe cravata lui.

  — Nu, dimpotrivă, am replicat eu cu o voce moale, având în vedere ce s-a întâmplat aici, nu mi se pare deloc ciudat.

  Morga era o clădire veche, în stil victorian, care avea mare nevoie de o renovare. Interiorul era degradat şi mirosea a formol şi umezeală. Angajaţii păreau bolnavi şi îşi târau picioarele prin încăperile micii clădiri, cu un aer de înmormântare. Gluma clasică despre morga din Swindon era: cadavrele sunt cele cu charismă acolo. Regula asta era valabilă în special când venea vorba de domnul Rumplunkett, patologul-şef. Era un bărbat cu o înfăţişare lugubră, cu fălcile puternice şi sprâncenele ca nişte paie. I-am găsit pe el şi pe Victor în laboratorul de patologie.

  Domnul Rumplunkett nu m-a văzut când am intrat, ci a continuat să vorbească într-un microfon care atârna de tavan, cu o voce monotonă care răsuna aidoma unui huruit surd în camera placată cu gresie. Se ştia că îi adormise de mai multe ori pe cei care îi transcriau cuvintele. Chiar şi lui îi era greu să rămână treaz când îşi repeta discursul pentru cina festivă anuală a medicilor patologi.

  — In faţa mea se află un bărbat european de vreo patruzeci de ani, cu părul cărunt şi dantură stricată. Are aproximativ un metru şaptezeci şi doi de centimetri şi este îmbrăcat într-un costum pe care l-aş putea descrie ca fiind în stil victorian…

  Pe lângă Bowden şi Victor mai erau prezenţi şi doi detectivi de la criminalistică, cei care ne interogaseră cu o seară în urmă.

  Păreau plictisiţi şi morocănoşi şi le aruncau priviri fixe şi suspicioase celor din LiteraTec.

  — Neaţa, Thursday, a spus Victor binedispus. Îţi aduci aminte de Studebaker-ul care-i aparţinea ucigaşului lui Archer?

  Am încuviinţat din cap.

  — Ei bine, amicii noştri de la Criminalistică au găsit cadavrul ăsta în portbagaj.

  — Avem vreun act care să-l identifice?

  — Nu încă. Uită-te la asta.

  A arătat spre o tavă din inox, care conţinea obiectele găsite asupra mortului. Le-am trecut în revistă. Erau o jumătate de creion, o factură pentru apretarea gulerelor neplătită şi o scrisoare de la mama lui datată 5 iunie, 1843.

  — Putem vorbi între patru ochi? Am întrebat eu.

  Victor m-a condus pe coridor.

  — E domnul Quaverley, am explicat eu.

  — Cine?

  Am repetat ce-mi zisese dr. Spoon. Victor n-a părut deloc surprins.

  — Mi s-a părut mie că arată ca o persoană din cărţi, a zis el până la urmă.

  — Adică s-a mai întâmplat aşa ceva până acum?

  — Ai citit vreodată îmblânzirea scorpiei?

  — Bineînţeles.

  — Păi, îl mai ştii pe spoitorul de tingiri beat, din introducere, care e făcut să creadă că e lord şi pentru care au pus în scenă piesa?

  — Sigur, am replicat eu. Numele lui era Christopher Sly. Are câteva replici la sfârşitul actului întâi şi după aceea nu mai apare…

  Vocea mea a pierit.

  — Exact, a spus Victor. Acum şase ani, un beţiv incult, care vorbea doar engleză elisabetană, a fost găsit mergând de colo-colo într-o stare de confuzie chiar lângă Warwick. A spus că numele lui e Christopher Sly, a cerut o băutură şi a fost foarte nerăbdător să vadă cum se termină piesa. Am izbutit să-l interoghez vreo jumătate de oră şi în acest răstimp m-a convins că era chiar personajul în cauză – şi totuşi niciodată nu şi-a dat seama că nu mai era în propria-i piesă de teatru.

  — Unde e acum?

  — Nimeni nu ştie. Imediat după ce am vorbit cu el, a fost luat la interogatoriu de doi agenţi SpecOps care nu şi-au dat numele. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat, dar ştii cât de secretoşi pot fi cei din SpecOps.

  M-am gândit la momentele petrecute în Haworth pe vremea când eram mică.

  — Dar invers?

  Victor mi-a aruncat o privire ironică.

  — Cum adică?

  — Ai auzit despre cineva care să sară în direcţie opusă?

  Victor s-a uitat la podea şi şi-a frecat nasul.

  — Asta-i o chestie cam exagerată, Thursday.

  — Crezi că e posibil?

  — Să-ţi ţii gura, Thursday, dar încep să cred că da. Barierele dintre realitate şi ficţiune sunt mai slabe decât credem noi. Cam > > ca un lac îngheţat. Sute de oameni îl pot traversa, dar într-o seară gheaţa se subţiază într-un anumit loc şi cineva cade. Copca îngheaţă deasupra până a doua zi dimineaţă. Ai citit Dombey şi fiul de Dickens?

  — Sigur.

  — Îţi aminteşti de domnul Glubb?

  — Pescarul din Brighton?

  — Corect. Dombey a fost terminată în 1848 şi a primit o recenzie amănunţită, cu lista de personaje, în 1851. În acea recenzie, domnul Glubb nu a fost menţionat.

  — O scăpare?

  — Poate. În 1926, un colecţionar de cărţi vechi pe nume Redmond Bulge a dispărut în timp ce citea Dombey şi fiul. Incidentul a fost dezbătut pe larg în presă din cauza faptului că asistentul său era convins că l-a văzut pe Bulge „dizolvându-se în fum”.

  — Şi Bulge se potriveşte descrierii lui Glubb?

  — Aproape sută la sută. Bulge se specializa în adunarea poveştilor legate de mare, iar Glubb se pricepe să le istorisească. Chiar şi numele lui Bulge, scris pe dos, e Eglub, o aproximare atât de bună a lui Glubb, încât putem crede că a inventat-o chiar el.

  A oftat.

  — Presupun că ţi se pare incredibil, nu?

  — Deloc, am replicat eu, gândindu-mă la experienţa mea cu Rochester, dar eşti absolut sigur că a nimerit din întâmplare în Dombley şi fiul?

  — Cum adică?

  — Ar fi putut să facă trecerea din proprie iniţiativă. Ar fi putut să prefere asta şi să rămână acolo.

  Victor s-a uitat la mine ciudat. Nu îndrăznise şi povestească nimănui despre teoriile lui pentru că-i era teamă ca nu cumva să fie ostracizat, iar acum o respectată LiteraTec din Londra, având aproape jumătate din vârsta lui, mergea mai departe decât şi-ar fi putut el imagina. Un gând i-a trecut prin minte.

  — Şi tu ai făcut-o, nu-i aşa?

  L-am privit fix în ochi. Pentru aşa ceva am fi putut fi amândoi trecuţi în rezervă.

  — Odată, am şoptit eu. Când eram foarte mică. Nu cred că aş mai putea-o face încă o dată. Mulţi ani am crezut că a fost o halucinaţie.

  Avusesem de gând să merg mai departe şi să-i spun despre cum Rochester a venit în lumea noastră după împuşcăturile din apartamentul lui Styx, dar în clipa aceea Bowden a scos capul pe uşă şi ne-a spus să intrăm.

  Domnul Rumplunkett îşi încheiase examinarea iniţială.

  — Un glonţ în inimă, foarte curat, foarte profesionist. Nimic deosebit legat de corpul lui, în afară de rahitism în copilărie. Acum e destul de rar, aşa că n-o să fie dificil să-i găsim fişa, decât dacă a crescut în altă ţară. Dinţii foarte prost trataţi şi păduchi. Probabil că n-a mai făcut baie de cel puţin o lună. Nu vă pot spune mai multe, doar că ultima lui masă a constat în seu, berbec şi bere. O să ştiu mai multe când o să primesc eşantioanele de la laborator.

  Victor şi cu mine am schimbat priviri între noi. Aveam dreptate. Cu siguranţă că era domnul Quaverley. Am plecat cu toţii în grabă. I-am explicat lui Bowden cine era Quaverley şi de unde venise.

  — Nu înţeleg, a spus Bowden pe când mergeam spre maşină. Cum a reuşit să-l scoată pe domnul Quaverley din toate ediţiile ChuzzlewiPiPentru că a apelat la manuscrisul original, am răspuns eu, ca să facă pagube cât mai mari. Toate ediţiile de pe planeta asta, în orice formă ar fi ele, îşi au originile în acel prim act creator. Când se schimbă originalul, toate celelalte trebuie să se schimbe şi ele. Dacă te-ai putea întoarce acum o sută de milioane de ani în trecut şi ai putea schimba codul genetic al primului mamifer, noi toţi am fi complet diferiţi. Asta-i acelaşi lucru.

  — OK, a spus Bowden cu o voce tărăgănată, dar de ce face Hades asta? Dacă a fost un şantaj, de ce să-l omoare pe Quaverley?

  Am ridicat din umeri.

  — Poate că a fost un avertisment. Poate că avea alte planuri. Există peşti mult mai mari decât domnul Quaverley în Martin Chuzzlewit.

  — Bine, şi atunci de ce nu ne spune şi nouă?

  Hades & Goliath „Toată viaţa mea am simţit că destinul mă trage de mânecă. Puţini dintre noi au vreo idee coerentă despre ce ar trebui să facă aici şi când o s-o facă. Orice acţiune, cât de mică, are consecinţe nebănuite, care îi afectează pe cei din jurul nostru fără să ştim cum. Am fost norocoasă să am un scop atât de clar.”

  THURSDAY NEXT – O viaţă în SpecOps.

  Dar ne spunea. Când ne-am întors, mă aştepta o scrisoare la sediu. Sperasem că e de la Landen, dar nu era. Nu avea timbru şi fusese lăsată pe birou în acea dimineaţă. Nimeni nu văzuse cine o adusese.

  L-am sunat pe Victor de îndată ce am citit-o, aşezând coala de hârtie pe masă, pentru a evita s-o ating mai mult decât era nevoie. Victor şi-a pus ochelarii şi a citit mesajul cu voce tare.

  „Dragă Thursday, Când am auzit că te-ai alăturat celor din LiteraTec, aproape că am început să cred în intervenţia divină. Se pare că până la urmă vom putea să ne rezolvăm divergenţele. Domnul Quaverley a fost doar începutul. Capul lui Martin Chuzzlewit urmează să cadă dacă nu primesc următoarele: 10 milioane de lire în bancnote uzate, un Gainsborough1, preferabil cel cu băiatul în albastru, un spectacol de opt săptămâni cu Macbeth, pus în scenă la Old Vie pentru prietenul meu Thomas Hobbes, şi mai vreau să puneţi numele „Leigh Delamere„ unei companii de servicii rutiere, după mama unui asociat. Dă-mi de veste că sunteţi de acord printr-un mic anunţ în numărul de miercuri din Swindon Globe, în care să declaraţi că aveţi de vânzare iepuri de angora, şi după aceea vă voi da mai multe instrucţiuni.”

  Victor s-a aşezat.

  — E semnat Acheron. Închipuie-ţi cum ar fi Martin Chuzzlewit fără Chuzzlewit! A exclamat el pe un ton serios, cântărind toate variantele. Cartea s-ar termina într-un capitol. Poţi să-ţi imaginezi celelalte personaje care ar sta pe acolo, aşteptând un personaj principal care nu apare niciodată? Ar fi ca şi cum ai încerca să pui în scenă Hamlet fără prinţ!

  — Deci ce facem? A întrebat Bowden.

  — Dacă nu cumva ai un Gainsborough care nu-ţi mai trebuie şi zece milioane în bani gheaţă, atunci ne ducem la Braxton.

  Jack Schitt se afla în biroul lui Braxton Hicks când am intrat. Nu s-a oferit să plece când i-am zis lui Hicks că era ceva important, iar Hicks nu l-a expediat de acolo.

  — Deci care-i treaba? A întrebat Braxton, aruncându-i o privire lui Schitt, care-şi exersa o lovitură de golf pe covor.

  — Hades e în viaţă, i-am spus eu, holbându-mă la Jack Schitt, care şi-a ridicat o sprânceană.

  — Ce chestie! A mormăit Schitt pe un ton neconvingător. Asta e o surpriză.

  L-am ignorat.

  — Citeşte asta, a zis Victor, dându-i biletul lui Acheron, pus într-o folie de plastic. Braxton a citit-o, apoi i-a pasat-o lui Schitt.

  — Dă anunţul la ziar, ofiţer Next, a spus Braxton cu aroganţă. Se pare că l-ai impresionat pe Acheron îndeajuns încât să aibă încredere în tine. O să vorbesc cu superiorii mei despre solicitările lui şi poţi să mă informezi când te mai contactează.

  S-a ridicat în picioare pentru a ne sugera că întrevederea a luat sfârşit, dar eu am rămas pe scaun.

  — Ce se întâmplă, domnule?

  — Secret, Next. Ne-ar plăcea să te întâlneşti tu cu el ca să-i dai ce a cerut, dar ăsta-i singurul mod în care te poţi implica în operaţiunea asta. Domnul Schitt are o echipă extrem de bine pregătită, care o să se ocupe de capturarea lui Hades. O zi bună.

  Tot nu m-am ridicat în picioare.

  — Va trebui să-mi spuneţi mai multe, domnule. Unchiul meu e implicat, iar dacă vreţi să colaborez cu voi, e nevoie să ştiu ce se întâmplă.

  Braxton Hicks s-a uitat la mine şi şi-a mijit ochii.

  — Mi-e teamă…

  — Ce mama dracu', a exclamat Schitt. Spune-le.

  Braxton s-a uitat la Schitt, care îşi exersa în continuare lovitura de golf.

  — Îţi dau ţie cuvântul, Schitt, a spus Braxton furios. În fond, e acţiunea ta.

  Schitt a ridicat din umeri şi şi-a terminat lovitura. Mingea şi-a lovit ţinta, iar el a zâmbit.

  — In ultimii o sută de ani a existat o inexplicabilă fertilizare reciprocă între operele literare şi realitate. Ştim că domnul Analogy a investigat fenomenul de ceva vreme şi mai ştim că domnul Glubb şi alte câteva personaje au trecut în cărţi. Nu am auzit de nimeni care să se fi întors, aşa încât am considerat că trecerile sunt unidirecţionale. De la Christopher Sly încoace, lucrurile s-au schimbat.

  — E la voi? A întrebat Victor.

  — Nu, s-a dus înapoi. De bună voie, deşi, din nefericire, fiindcă era prea beat, nu s-a întors în îmblânzirea scorpiei a lui Will, ci într-o traducere neomogenă după versiunile timpurii ale pieselor lui Shakespeare. Într-o bună zi s-a evaporat din senin, deşi se afla sub observaţie.

  A făcut o pauză ca să creeze suspans şi şi-a lustruit crosa cu o batistă mare, roşie cu buline.

  — De ceva vreme, Departamentul de Arme Evoluate din Goliath lucrează la un dispozitiv care va deschide o poartă spre o operă literară. După treizeci de ani de cercetare şi cheltuieli nenumărate, tot ce au reuşit să facă a fost să sintetizeze o brânză de proastă calitate din primele opt volume ale Lumii Brânzeturilor. Ştim că Hades era interesat şi se vorbea despre experimente clandestine aici, în Anglia. Când manuscrisul Chuzzlewit a fost furat şi am aflat că e la Hades, am ştiut că suntem pe drumul cel bun. Răpirea unchiului tău sugerează că a perfecţionat aparatul, şi eradicarea lui Quaverley o dovedeşte. O să punem mâna pe Hades, deşi noi ne dorim de fapt aparatul.

  — Uitaţi, am spus eu cu o voce moale, că aparatul nu vă aparţine. Din câte îl ştiu eu pe unchiul meu, mai degrabă ar distruge definitiv ideea decât să-l vândă armatei.

  — Ştim totul despre Mycroft, domnişoară Next. O să-şi dea seama că o asemenea descoperire gigantică în gândirea ştiinţifică n-ar trebui să rămână proprietatea unui om care e incapabil să înţeleagă adevăratul potenţial al dispozitivului său. Tehnologia aparţine poporului.

  — Greşiţi, am zis eu cu încăpăţânare, ridicându-mă în picioare să plec. Nici nu se poate să greşiţi mai mult. Mycroft ar distruge orice aparat despre care crede că poate avea un potenţial distructiv militar. Dacă oamenii de ştiinţă s-ar gândi puţin la efectele posibile ale descoperirilor lor, planeta ar fi un loc mai bun pentru toată lumea.

  Schitt a aplaudat rar.

  — Ce discurs curajos, dar scuteşte-mă de teorii moralizatoare, Next. Dacă îţi doreşti să ai congelator, maşină, o casă drăguţă, asfalt pe şosele şi servicii medicale, atunci mulţumeşte industriei armamentului. Mulţumeşte economiei din timpul războiului, care ne ajută să avem toate astea, şi mulţumeşte-i lui Goliath. Crimeea e bună, Thursday, e bună pentru Anglia şi e bună mai ales pentru economie. Tu îţi baţi joc de industria armamentului, dar fără ea am fi o ţară de mâna a zecea, chinuindu-ne să menţinem un nivel de trai similar vecinilor noştri din Europa. Ai prefera asta?

  — Măcar am avea conştiinţa curată.

  > j

  — Naiv, Next, foarte naiv.

  Schitt s-a întors la golful lui, iar Braxton a preluat explicaţiile.

  — Ofiţer Next, noi oferim tot suportul posibil Corporaţiei Goliath în aceste chestiuni. Vrem să ne ajuţi să-l capturăm pe Hades. II cunoşti de când erai la facultate, iar el ţi-a adresat ţie asta. O să acceptăm solicitările lui şi o să aranjăm să te întâlneşti cu el ca să-i dai ce ne cere. Atunci o să-l urmărim şi o să-l arestăm. Simplu. Goliath se alege cu Portalul de Proză, noi cu manuscrisul, unchiul şi mătuşa ta sunt eliberaţi, iar SpecOps 5 îl prinde pe Hades. Toată lumea primeşte câte ceva, deci toată lumea e fericită. Deocamdată aşteptăm răbdători veşti despre întâlnirea cu Hades.

  — Ştiu la fel de bine ca voi regulile referitoare la cedarea în faţa şantajelor, domnule. Hades n-o să se lase tras pe sfoară.

  — N-o să se ajungă până acolo, a replicat Hicks. O să-i dăm banii şi o să-l înhăţăm mult înainte ca el să dispară. Am încredere totală în ofiţerii lui Schitt.

  — Cu tot respectul, domnule. Acheron e mai inteligent şi mai dur decât vă puteţi imagina. Ar trebui să facem asta singuri. Nu avem nevoie de asasinii plătiţi ai lui Schitt să împroaşte cu gloanţe în toate direcţiile.

  — Iţi resping cererea, Next. O să faci aşa cum îţi spun eu sau n-o să faci nimic. Cred că asta-i tot.

  Ar fi trebuit să fiu mai furioasă, dar nu eram. Nu fusese nici o surpriză – Goliath nu făcea niciodată vreun compromis. Iar când nu sunt surprize, e mai greu să te superi. Trebuia să ne descurcăm cu ce obţinusem.

  >

  Când ne-am întors în birou, l-am sunat iarăşi pe Landen. De data asta mi-a răspuns o femeie. L-am cerut la telefon.

  — Doarme, a spus ea laconic.

  — N-ai putea să-l trezeşti? Am întrebat eu. E destul de important.

  — Nu, nu pot. Cine eşti?

  — Thursday Next.

  Femeia a scos un chicotit care nu mi-a plăcut.

  — Mi-a povestit despre tine, Thursday.

  A spus-o pe un ton dispreţuitor. Brusc mi s-a părut antipatică.

  — Cine eşti tu?

  Y

  — Daisy Mutlar, logodnica lui Landy.

  M-am lăsat încet pe spătarul scaunului şi am închis ochii. Nu se putea întâmpla una ca asta. Nu-i de mirare că Landen mă rugase cu atâta disperare să-l iert.

  — Te-ai răzgândit, dulceaţă? A întrebat Daisy pe un ton batjocoritor. Landen e un bărbat de treabă. Te-a aşteptat aproape zece ani, dar teamă mi-e că e îndrăgostit de mine. Poate, dacă ai noroc, o să-ţi trimitem nişte tort, iar dacă vrei să ne trimiţi un cadou, lista se află la Camp Hopson.

  M-am forţat să-mi înghit nodul din gât.

  — Când e ziua cea mare?

  — Pentru tine sau pentru mine? A râs Daisy. Cine ştie când e pentru tine? Pentru mine e de sâmbătă în două săptămâni, când iubitul meu Landy şi cu mine o să devenim domnul şi doamna Parke-Laine.

  — Lasă-mă să vorbesc cu el, am insistat eu ridicând tonul.

  — Poate o să-i spun că l-ai sunat când se trezeşte.

  — Vrei să vin până acolo şi să bat la uşă? Am întrebat eu pe un ton şi mai ridicat. Bowden s-a uitat la mine din partea cealaltă a biroului, cu sprâncenele arcuite.

  — Ascultă, târfă proastă, a spus Daisy cu o voce şoptită, ca nu cumva să audă Landen, ai fi putut să te măriţi cu Landen şi ai spus nu. Totul s-a terminat. Du-te şi găseşte-ţi un tocilar din LiteraTec sau aşa ceva – din câte am văzut, voi, toţi măscăricii ăştia din SpecOps, sunteţi nişte ciudaţi.

  — Tu să mă asculţi…

  — Nu, s-a răstit Daisy. Tu să mă asculţi. Dacă încerci să-mi sapi fericirea, o să-ţi rup gâtul tău cel mic şi nenorocit!

  Telefonul a murit. Am pus în tăcere receptorul în furcă şi mi-am luat pardesiul de pe spătarul scaunului.

  — Unde te duci? A întrebat Bowden.

  — La poligonul de trageri, am replicat eu, şi cred că o să lipsesc destul de mult.

  Jocul de-a aşteptatul „De fiecare dată când un Felix murea, Hades retrăia tristeţea morţii primului Felix. In acea împrejurare, fusese o lovitură îngrozitoare. Nu numai că pierduse un prieten de încredere şi un complice la crime, dar îşi dăduse seama îngrozit că emoţiile străine legate de pierdere pe care le simţea îi trădau originea semiumană, ceva ce îl oripila. Nu-i de mirare că el şi primul Felix se înţelegeau atât de bine. Ca şi Hades, Felix era cu adevărat corupt şi imoral. Din nefericire, Felix nu avea şi însuşirile malefice ale lui Hades şi primise un glonţ în burtă în ziua când el şi Hades încercaseră să jefuiască banca Goliath, în Hartlepool, în 1975. Felix şi-a acceptat moartea cu stoicism, îndemnându-şi prietenul să „continue munca lor minunată„ înainte ca Hades să-i pună capăt suferinţei. Din respect pentru prietenul său, i-a decupat faţa şi a luat-o de la locul crimei. De atunci, toţi servitorii lui expropriaţi din public primiseră onoarea discutabilă să poarte nu numai numele singurului prieten adevărat al lui Acheron, dar şi trăsăturile sale.”

  MILLON DE FLOSS – Viaţa de după moarte a lui Felix Tabularasa Bowden a pus anunţul în Swindon Globe. Asta s-a întâmplat cu două zile înainte ca noi să ne ducem în biroul lui Victor pentru a discuta despre caz.

  — Am primit şaptezeci şi două de telefoane, a zis Victor. Din nefericire, toţi au întrebat de iepuri.

  — Le-ai pus un preţ cam mic, Bowden, am spus eu pe un ton jucăuş.

  — Nu sunt prea familiarizat cu iepurii, a afirmat Bowden cu mândrie în voce. Mi s-a părut un preţ corect.

  Victor a pus un dosar pe masă.

  — In sfârşit, poliţia l-a identificat pe tipul pe care l-ai împuşcat acolo, în casa lui Sturmey Archer. Nu avea amprente şi ai avut dreptate în privinţa feţei lui, Thursday, nu era a lui.

  — Deci cine era? Victor a deschis dosarul.

  — Era un contabil din Newbury pe nume Adrian Smarts. A dispărut acum doi ani. Nu are cazier juridic, nici măcar o amendă.

  Era un om cumsecade. Familist, enoriaş şi organizator entuziast de acţiuni caritabile.

  — Hades i-a furat voinţa, am bolborosit eu. Sufletele cele mai curate sunt cel mai uşor de corupt. Nu mai rămăsese mare lucru din Smarts când l-am împuşcat noi. Dar cum e cu faţa?

  — Încă se mai lucrează la asta. Probabil că e mai greu de identificat. In opinia raporturilor medicilor legişti, Smarts n-a fost singura persoană care a purtat faţa asta.

  Am tresărit.

  — Deci cine spune că o să fie şi ultimul?

  Victor mi-a intuit îngrijorarea, a ridicat telefonul şi l-a sunat pe Hicks. Peste douăzeci de minute, un echipaj SO-l4 a înconjurat morga unde trupul lui Smarts fusese pregătit pentru familia lui. Au ajuns prea târziu. Chipul pe care îl purtase Smarts în ultimii doi ani fusese deja furat. Fireşte, camerele de securitate nu înregistraseră nimic.

  Vestea nunţii lui Landen mă zguduise destul de puternic. Mai târziu am aflat că o cunoscuse pe Daisy Mutlar la o prezentare a cărţii sale, unde dăduse autografe, în urmă cu un an şi ceva. S-ar părea că era drăguţă şi seducătoare, dar puţin cam grasă, m-am gândit eu. Nu avea nici o minte nemaipomenită, sau cel puţin asta mi-am zis eu în sinea mea. Landen spusese că îşi doreşte o familie şi presupun că merita să o aibă. In dorinţa mea de a accepta ideea asta, m-am apucat chiar să reacţionez pozitiv la încercările patetice ale lui Bowden de a mă invita la cină. N-aveam prea multe lucruri în comun, în afară de interesul pentru cine a scris realmente piesele lui Shakespeare. M-am zgâit la el peste birou, pe când el studia o bucăţică de hârtie, pe care era o semnătură dubioasă. Hârtia era autentică, la fel ca şi cerneala de pe ea. Scrisul, din păcate, nu era.

  — Haide, atunci, am spus eu, amintindu-mi ultima conversaţie de când luasem prânzul împreună, povesteşte-mi despre Edward De Vere, ducele de Oxford.

  Bowden a rămas pe gânduri preţ de o clipă.

  — Ducele de Oxford a fost scriitor, putem fi siguri de chestia asta. Meres, un critic de pe vremea aia, a afirmat-o în Palladis Tămia, în 1598.

  — N-ar fi putut să scrie el piesele? Am întrebat eu.

  — Ba ar fi putut, a replicat Bowden. Problema e că Meres enumeră şi multe dintre piesele lui Shakespeare, declarând şi că Shakespeare le-a scris. Din nefericire, asta îl include pe Oxford, ca şi pe Derby sau Bacon, în teoriile despre omul din umbră, conform cărora noi suntem nevoiţi să credem că Will a fost doar cel care semna în locul unor alte genii, care s-au pierdut în istorie.

  — Şi asta e atât de greu de crezut?

  — Poate că nu. Regina Albă obişnuia să se gândească la şase lucruri imposibile înainte de micul dejun şi n-a păţit nimic rău. Teoria omului din umbră e posibilă, dar mai există câteva lucruri care confirmă că Oxford ar fi fost Shakespeare.

  A urmat o pauză. Cine era autorul pieselor era un subiect foarte serios pentru multă lume şi multe minţi luminate îl studiaseră o viaţă întreagă.

  — Teoria spune că Oxford şi un grup de curteni au fost angajaţi de regina Elisabeta să producă piesele cu susţinerea guvernului. Asta pare să fie adevărat.

  A deschis o carte şi a citit dintr-o pagină subliniată.

  — Un grup de curteni, nobili şi gentlemeni, care au scris piese foarte bune, aşa cum s-ar afla dacă ar fi recunoscuţi în faţa publicului, iar dintre ei, primul este nobilul gentleman, ducele de Oxford.”

  A închis cu zgomot cartea.

  — Puttenham, în 1598. Lui Oxford i s-a acordat o bursă anuală de o mie de lire în scopul ăsta, deşi nu se poate şti dacă banii îi fuseseră daţi pentru a scrie piese de teatru sau pentru vreun alt proiect. Nu există dovezi clare că el a fost cel care a scris în realitate piesele. Câteva versuri similare cu cele ale lui Shakespeare mai există încă, dar nu sunt concludente. Nici leul care agită o lance pe emblema lui Oxford.

  — Şi a murit în 1604, am zis eu.

  — Da, şi asta. Teoriile omului din umbră nu par a fi valide. N-ai cum să crezi că Shakespeare a avut în spate un nobil care să-şi dorească să rămână anonim. Dacă altcineva a scris într-ade- > văr piesele, atunci acela nu poate fi decât un alt om de rând, un bărbat cu o minte strălucită, curajos şi charismatic.

  — Kit Marlowe? Am întrebat eu.

  — Nimeni altul.

  În partea cealaltă a biroului oamenii au început să se agite. Victor a trântit receptorul în furcă şi ne-a chemat la el.

  — Era Schitt. Hades a intrat în legătură cu noi. Vrea să mergem la Hicks peste jumătate de oră.

  23 Schimbul „Eu trebuia să realizez schimbul. Nu mai ţinusem niciodată în mână o servietă cu 10 milioane de lire. De fapt, nici atunci n-am ţinut-o în mână şi niciodată n-aveam să mai am ocazia asta. Jack Schitt, în aroganţa lui, a presupus că îl va captura pe Hades cu mult înainte ca el să apuce să se uite la bani. Ce cretin. Vopseaua de pe Gainsborough abia se uscase, iar Compania Englezească Shakespeare nu voia să coopereze. Singura cerere a lui Hades care fusese onorată a fost schimbarea numelui serviciilor rutiere. Kington St Michael era acum Leigh Delamare.”

  THURSDAY NEXT – O viaţă în SpecOps.

  Puţin mai târziu, Braxton Hicks ne-a schiţat planul – mai era doar o oră până la predare. In felul ăsta, Jack Schitt se asigura că niciunul dintre noi n-are alt plan. Din toate punctele de vedere, asta era o operaţiune Goliath – eu, Bowden şi Victor ne aflam acolo pentru ca totul să fie mai credibil în cazul în care Hades ne supraveghea. Întâlnirea urma să aibă loc lângă un pod de cale ferată neutilizat. Singurul mod în care se putea ajunge acolo era pe două drumuri şi o cale ferată nefolosită, unde se putea merge doar cu un 4x4. Oamenii lui Goliath aveau să acopere ambele drumuri şi calea ferată. Li se ordonase să-l lase să intre, dar nu şi să iasă. Totul părea destul de limpede – pe hârtie.

  Drumul până la calea ferată nefolosită a fost lipsit de evenimente, deşi Gainsborough-ul fals ocupa mai mult loc decât mi-aş fi imaginat în Speedster. Oamenii lui Schitt se ascunseseră bine. Bowden şi cu mine nu văzusem pe nimeni în timp ce ne îndreptam spre acel loc pustiu.

  Podul era încă într-o stare bună, chiar dacă de mult nu mai era utilizat. Mi-am parcat maşina puţin mai departe şi m-am dus singură până la pod. Afară era frumos şi nu se auzea nici un sunet de pe nicăieri. M-am uitat peste parapet, dar n-am putut vedea nimic deosebit, doar albia mare din beton, puţin ondulată acolo unde traversele fuseseră scoase cu mulţi ani în urmă. Mici tufişuri creşteau printre pietre, iar lângă calea ferată era un stâlp de semnalizare părăginit, unde se putea vedea în partea superioară un periscop care mă supraveghea. Am presupus că era unul dintre oamenii lui Schitt şi m-am uitat la ceas. Era ora fixată.

  Ţârâitul înfundat al unui telefon fără fir mi-a atras atenţia. Mi-am înclinat capul, încercând să-mi dau seama de unde vine.

  — Aud un telefon fără fir care sună, am spus eu în walkie-talkie.

  — Nu-i al nostru, a răspuns Schitt din baza de control improvizată într-o fermă abandonată la jumătate de kilometru depărtare. Îţi recomand să-l găseşti.

  Telefonul era învelit în plastic şi înfipt între crengile unui copac de pe partea cealaltă a drumului. Era Hades şi se auzea prost – de parcă ar fi fost într-o maşină sau aşa ceva.

  — Thursday?

  — Sunt aici.

  — Singură?

  — Da.

  — Ce mai faci? Îmi pare rău că a trebuit să fac ce am făcut, dar ştii cât de disperaţi putem fi uneori noi, psihopaţii.

  — Unchiul meu e bine?

  — Foarte bine. Se distrează de minune. Câtă inteligenţă, ştii, dar atât de confuz! Cu mintea lui şi instinctele mele aş putea conduce lumea, în loc să recurg la şantajul ăsta banal.

  — Poţi să-i pui capăt acum, i-am zis eu. Hades m-a ignorat şi şi-a reluat spusele:

  — Nu te apuca să faci pe eroina, Thursday. După cum sigur ţi-ai dat seama, eu am manuscrisul Chuzzlewit şi nu mi-e frică să umblu la el.

  — Unde eşti?

  — Ţţ, ţţ, Thursday, cu cine crezi că vorbeşti? De îndată ce am banii, o să discutăm în ce condiţii o să-l eliberez pe unchiul tău. Uită-te peste parapet şi o să vezi o sârmă cu o carabinieră ataşată. Pune banii şi Gainsborough-ul pe parapet şi prinde-le de ea. După ce faci asta, o să vin să-i iau. La revedere, domnişoară Thursday Next!

  Le-am spus şi celorlalţi ce-mi zisese. Mi-au spus să fac ce vrea el.

  Am pus valiza cu banii pe parapet şi am ataşat de ea tabloul. M-am dus înapoi la maşină, m-am aşezat pe capotă şi am supravegheat cu atenţie obiectele cerute de Hades. Au trecut zece minute, apoi jumătate de oră. L-am întrebat pe Victor ce să fac, dar el mi-a spus să rămân pe loc.

  Soarele a devenit mai fierbinte, iar muştele au început să bâzâie voioase în preajma mea, prin tufişuri. Simţeam parfumul slab al fânului proaspăt cosit şi auzeam din depărtare huruitul difuz al traficului. Părea că Hades ne testează, un procedeu des întâlnit în misiunea delicată de a plăti răscumpărarea. In urmă cu cinci ani, când Poetul şi Scriitorul General fusese răpit, a fost nevoie de nouă tentative până să reuşească să se predea banii. Atunci PSG nu fusese rănit. S-a descoperit că el organizase toată treaba, pentru a creşte vânzările nesatisfăcătoare ale autobiografiei sale categoric nereuşite.

  M-am plictisit şi m-am dus iarăşi până la parapet, ignorând cererea lui Schitt de a mă retrage. M-am jucat cu carabiniera şi am tras distrată de cablul rezistent la rupere care fusese ascuns între cârmâzi. Am ajuns până la pământul afânat de la baza parapetului, unde se termina podul. Am tras încet de el şi am văzut că era ataşat de un cablu elastic din cauciuc, încolăcit ca un şarpe sub nişte iarbă uscată. Intrigată, am continuat să trag de cablul elastic şi am ajuns la o altă bucată de cablu împletit rezistent la rupere. Acesta era legat cu grijă de un stâlp de telegraf şi trecea la trei metri deasupra mea printr-o buclă dublă mare, ajungând la un alt stâlp din capătul podului. M-am încruntat când huruitul surd al unui motor m-a făcut să mă întorc. Nu vedeam nimic, dar fără îndoială că motorul se îndrepta spre mine şi imediat m-am uitat spre porţiunea cu pietriş a vechii căi ferate, aşteptându-mă să văd un automobil, dar nu era nimic acolo. Zgomotul motorului care se apropia a crescut dramatic în intensitate şi un mic avion a apărut din spatele unui dig, unde zburase aproape de sol, evident pentru a evita să fie reperat.

  — Avion! Am ţipat eu în walkie-talkie. Au un avion!

  Apoi au început împuşcăturile. Era imposibil de zis cine trăsese primul sau de unde, dar într-o clipă peisajul rural tihnit s-a umplut de pocniturile stridente şi fără ţintă precisă ale armelor de foc. M-am ghemuit instinctiv, pe când mai multe rafale au lovit parapetul, împroşcând cu praf roşu de cărămidă. Mi-am scos pistolul automat şi am tras siguranţa, în vreme ce avionul trecea pe deasupra capului meu. L-am recunoscut ca fiind un avion de detectare a apărării antiaeriene, care se utiliza în Crimeea. Portiera laterală fusese scoasă, iar Acheron stătea cu un picior în afară pe cadrul aripii. Ţinea în mână o mitralieră şi trăgea plin de entuziasm în tot ce vedea. A tras focuri repetate în cutia părăginită a stâlpului de telegraf, iar oamenii de la Goliath au ripostat cu acelaşi entuziasm. Puteam deja să văd mai multe găuri în atelajul avionului. O ancoră cu trei cârlige se legăna în curentul de aer din spatele avionului. Din mers, cârligul s-a prins de sârma legată de cei doi stâlpi de telegraf şi a luat cu el valiza şi tabloul, cablul elastic suportând impulsul iniţial al impactului. Am ţâşnit şi am început să trag în avionul care se îndepărta, dar s-a retras în viteză şi a plonjat în spatele digului, cu valiza şi Gainsborough-ul bălăngănindu-se periculos la capătul cablului. Dacă nu mă mişcăm rapid ar fi însemnat fără îndoială să-i pierd şi era, poate ultima şansă reală de a-l prinde pe Hades, aşa că am fugit la maşină şi am dat cu spatele într-un nor de praf şi criblură. Bowden s-a ţinut cu nădejde de scaun şi, încruntându-se, s-a întins după centura de siguranţă.

  Dar avionul încă nu terminase cu noi. Mica aeronavă a plonjat puţin pentru a câştiga viteză, apoi a virat la stânga, aproape vertical şi cu aripa de jos atingând vârful unui fag înalt, căci pilotul tocmai se întorcea spre noi. O maşină plină cu oamenii lui Goliath pornise în urmărirea aeronavei, dar a frânat brutal când avionul a luat-o în direcţia lor, pilotul cârmind la stânga pentru a-i oferi lui Acheron o imagine cât mai bună a ţintei. Maşina neagră a devenit în curând doar un morman ciuruit de gloanţe şi a intrat într-un şanţ. Am apăsat frâna, când o altă maşină a apărut în faţa mea. Şi ea a fost ciuruită de gloanţele lui Acheron şi a intrat în plină viteză în parapetul de pe marginea drumului care ducea la pod. Avionul a zburat pe deasupra mea, cu Gainsborough-ul atât de jos, încât s-a lovit de capota maşinii mele, iar oamenii lui Schitt cu greu mai izbuteau să riposteze la ţăcănitul mitralierei.

  Am apăsat tare pedala de acceleraţie şi am plecat în urmărirea avionului, trecând pe lângă cele două maşini distruse şi traversând podul. Şoseaua se întindea în linie dreaptă în faţa noastră, iar avionul lui Hades se lupta cu vântul care sufla din faţa lui. Cu puţin noroc, îi puteam prinde. La capătul şoselei drumul se bifurca, iar în faţă era o poartă prin care se intra într-un câmp. Avionul a luat-o înainte. Bowden mi-a aruncat o privire plină de îngrijorare.

  — Încotro? A zbierat el.

  În chip de răspuns mi-am scos pistolul automat, am ţintit în poartă şi am tras. Primele două gloanţe n-au nimerit-o, dar următoarele trei şi-au atins ţinta. Balamalele s-au sfărâmat şi poarta s-a prăbuşit la pământ, iar eu am intrat pe câmpul care, întâmplător, era populat de o turmă de vaci uluite. Avionul a zburat zumzăind mai departe, iar noi, deşi nu reuşisem să ne apropiem de el, cel puţin se părea că nici nu ne îndepărtasem.

  — În urmărirea suspecţilor din avionul care se duce către, ăăă, est, cred, a zbierat Bowden în staţia de emisie-recepţie a poliţiei. Niciunul dintre noi nu se gândise că ar putea apărea un avion. Deşi o aeronavă a poliţiei se afla în zonă, ar fi ajuns prea târziu pentru a-l împiedica să scape.

  În continuare am coborât pe o pantă lină, ocolind juncane şi îndreptându-ne spre capătul opus al câmpului, unde un fermier într-un Land Rover tocmai închidea poarta. Ne-a privit buimac când a văzut maşina sport împroşcată cu noroi cum se apropia cu viteză de el, dar a deschis totuşi poarta. Am smucit violent volanul, am virat la dreapta şi am alunecat în lateral pe şosea cu o roată din spate în şanţ, după care m-am redresat şi am accelerat rapid, mergând acum în unghi drept faţă de locul unde ar fi trebuit să ajungem. Următoarea curbă la stânga era intrarea într-o fermă, aşa că am luat-o pe acolo, zburătăcind găinile speriate în toate direcţiile, pe când căutam o ieşire spre câmpurile din spate. Avionul încă mai era vizibil, dar asemenea ocoliri nu făceau decât să mărească distanţa dintre noi.

  — Ferma Hollycroft! A ţipat Bowden în staţia de emisie-recepţie, încercând să-i ţină la curent cu progresele noastre pe toţi cei interesaţi. Mi-am croit drum prin curtea fermei până în livadă printr-un gard din sârmă ghimpată, care mi-a lăsat cinci zgârieturi adânci, orizontale, pe vopseaua maşinii. Am prins viteză pe iarbă, zgâlţâindu-ne zdravăn pe brazdele bătătorite din iarna trecută. Maşina a intrat de două ori în groapă, dar bine măcar că înaintam. Când am ajuns sub avion, acesta a virat brusc la stânga. Am făcut şi eu la fel şi am intrat într-o pădure pe un drum forestier. Avionul abia se mai întrezărea printre frunzele copacilor, care fremătau şi pâlpâiau deasupra noastră.

  — Thursday! A ţipat Bowden, acoperind huruitul motorului.

  — Ce?

  — Şosea.

  — Şosea?

  — Şosea.

  Am intrat pe şosea în plină viteză şi am fost aruncaţi în aer de ridicătura din mijlocul drumului. După ce a zburat puţin, maşina a aterizat un pic într-o parte şi a alunecat lateral într-un tufiş cu mure. Motorul s-a oprit, dar l-am pornit imediat şi am luat-o în direcţia unde se ducea avionul. Am accelerat pe şosea şi am ieşit din pădure. Avionul era doar la o sută de metri în faţa noastră. Am apăsat iarăşi pedala de acceleraţie, iar maşina a ţâşnit în faţă. Am virat la dreapta, într-un alt câmp, şi am trecut pe iarbă, apropiindu-ne de avionul care încă mai zbura cu vântul în faţă.

  — Thursday!

  — Acum ce mai e?

  — Ajungem la un râu!

  Era adevărat. La stânga şi la dreapta noastră, şi la nu mai mult de opt sute de metri în faţă, albia lată a râului Severn ne bloca drumul. Acheron se ducea spre Ţara Galilor, iar noi nu ne-am fi putut descurca cu mlaştinile de acolo.

  — Ţine volanul! Am zbierat eu şi ne-am apropiat şi mai mult de avion. Bowden a privit îngrijorat către malul râului. Mergeam cu o sută de kilometri la oră pe păşunea netedă şi imediat aveam să ajungem într-un loc de unde nu ne mai puteam întoarce. Am ţintit cu grijă cu ambele mâini şi am tras în avion. A virat şi s-a înclinat brutal. Preţ de o clipă am crezut că l-am lovit pe pilot, dar avionul şi-a schimbat brusc direcţia. Intrase într-un picaj ca să câştige viteză.

  Am înjurat, am apăsat frâna şi am tras de volan. Maşina a alunecat poticnindu-se pe iarbă, apoi a intrat lateral printr-un gard. A alunecat în josul malului şi s-a oprit la marginea apei cu o roată din faţă în râu. Am sărit din maşină şi am tras în avionul care se retrăgea, un gest inutil, de altfel, până când mi s-a golit încărcătorul, pe undeva aşteptându-mă ca Acheron să se întoarcă şi să treacă la mică înălţime pe deasupra noastră, dar n-a făcut-o. Avionul care-i conţinea pe Hades, un Gainsborough fals şi zece milioane de lire în bancnote fără valoare bâzâia îndepărtându-se de noi.

  Ne-am dat jos şi ne-am uitat la maşina stricată.

  — Un eşec, a murmurat Bowden după ce a raportat pentru ultima oară poziţia unde ne aflam în staţia de emisie-recepţie. N-o să treacă mult timp până când Hades o să-şi dea seama că banii pe care i-am dat nu sunt tocmai de cea mai bună calitate.

  M-am zgâit la avionul care acum era doar un punct mic pe cer.

  — Se îndreaptă spre Republică? A sugerat Bowden.

  — Poate, am replicat eu, întrebându-mă cum am mai fi putut ajunge la el dacă se refugia în Ţara Galilor. Tratatul de extrădare exista, dar relaţiile dintre Anglia şi Ţara Galilor nu erau bune, iar Politbiroul avea înclinaţia să considere orice duşman al Angliei un aliat.

  — Şi acum ce facem? A întrebat Bowden. >

  — Nu ştiu sigur, am replicat eu pe o voce moale, dar cred că, dacă n-ai citit până acum Martin Chuzzlewit, atunci ar trebui s-o faci cât mai curând. Am sentimentul că, de îndată ce Acheron o să-şi dea seama că a fost tras pe sfoară, Martin o să fie primul sacrificat.

  Avionul lui Hades a dispărut în depărtare. S-a aşternut o linişte deplină, tulburată doar de clipocitul blând al râului. M-am întins pe iarbă şi am închis ochii, încercând să câştig câteva momente de tihnă înainte de a fi din nou aruncaţi în vârtejul lui Goliath, Hades, Chuzzlewit şi restul. Era o pauză tihnită – centrul uraganului. Dar nu mă gândeam la niciunul dintre ei. Mă gândeam la Daisy Mutlar. Vestea despre ea şi Landen era de aşteptat şi, în acelaşi timp, neprevăzută. Bineînţeles că ar fi putut să pomenească despre ea, şi totuşi, după o absenţă de zece ani, nu avea nici o obligaţie s-o facă. M-am trezit închipuindu-mi cum ar fi fost să am copii şi apoi cum ar fi să nu aflu niciodată cum e.

  Bowden s-a aşezat lângă mine, pe iarbă. Şi-a scos un pantof şi l-a golit de pietriş.

  — Slujba aia din Ohio, despre care îţi povesteam, mai ţii minte?

  — Da?

  — Mi-au confirmat transferul azi-dimineaţă.

  — Minunat! Când începi?

  Bowden şi-a aplecat privirea.

  — Încă n-am acceptat.

  — De ce nu?

  — Ai fost vreodată – ăăă – În Ohio? A întrebat el cu o voce inocentă.

  — Nu. Dar am fost de mai multe ori la New York.

  — Am auzit că e foarte frumos.

  — O mare parte din America e frumoasă.

  — Îmi oferă un salariu dublu faţă de cel al lui Victor.

  — Bună treabă.

  — Şi mi-au spus că pot să aduc pe cineva cu mine.

  — Te-ai gândit la cineva anume?

  — La tine.

  M-am uitat la el, iar expresia lui plină de speranţă, care aştepta un răspuns urgent, spunea totul. Nu mă gândisem că el ar fi putut să-mi fie şef sau partener pe termen lung. Presupun că o relaţie profesională cu el ar fi semănat cu relaţia cu Boswell. Un dependent de muncă, care se aştepta la acelaşi devotament de la subalternii săi.

  — E o ofertă foarte generoasă, Bowden.

  — O să te gândeşti la ea?

  Am ridicat din umeri.

  — Nu mă pot gândi decât la Hades. După ce l-am avut toată ziua în minte, speram că o să fiu scutită de prezenţa lui şi noaptea, dar şi atunci tot acolo e, rânjind cu subînţeles la mine în vise.

  Bowden nu avusese asemenea vise, dar nici nu se văzuse cu Hades atât de des ca mine. Am tăcut amândoi şi am rămas aşa o oră, uitându-ne la râul care curgea apatic pe lângă noi, până când a venit maşina care ne-a remorcat.

  M-am întins în cada metalică uriaşă a mamei mele şi am sorbit din ginul tonic pe care îl luasem pe furiş cu mine. Cei de la service au spus că mai bine ar dezmembra Speedster-ul şi i-ar vinde piesele componente, dar eu le-am zis să o repare orice ar fi, pentru că mai aveam multe lucruri importante de făcut cu ea. Pe când aţipeam în apa caldă, ce mirosea a pin, s-a auzit un ciocănit în uşă. Era Landen.

  — Fir-ar al dracu', Landen! Nu pot să fac şi eu liniştită o baie?

  — Scuze, Thurs.

  — Cum ai intrat în casă?

  — Mama ta mi-a deschis.

  — Chiar aşa? Ce vrei?

  — Pot să intru?

  — Nu.

  — Ai vorbit cu Daisy.

  — Da. Chiar ai de gând să te însori cu vaca aia?

  — Înţeleg că eşti furioasă, Thursday. N-am vrut să afli în felul ăsta. Aveam de gând să-ţi spun chiar eu, dar ai plecat cam brusc ultima oară când ne-am întâlnit.

  A urmat o tăcere stânjenitoare. M-am holbat la robinete.

  — Îmi văd de viaţă, a spus în cele din urmă Landen. În iunie o să împlinesc patruzeci şi unu de ani şi îmi doresc o familie.

  — Iar Daisy o să-ţi ofere aşa ceva?

  — Desigur. E o fată mişto, Thursday. Nu-i ca tine, bineînţeles, dar e o fată minunată. Foarte…

  — De încredere?

  — Puternică, probabil. Nu-i incitantă, dar te poţi bizui pe ea.

  — O iubeşti?

  — Bineînţeles.

  — Atunci se pare că nu mai avem ce discuta. Ce vrei de la mine? Landen a ezitat.

  — Voiam să aflu doar dacă am luat decizia corectă.

  — Al spus c-o iubeşti.

  — Da.

  — Şi că o să-ţi dăruiască copiii pe care ţi-i doreşti.

  — Şi asta.

  — Atunci cred că ar trebui să te însori cu ea. Landen a şovăit puţin.

  — Deci din partea ta e OK?

  — N-ai nevoie de permisiunea mea.

  — Nu la asta mă refeream. Voiam să te întreb dacă nu crezi că lucrurile s-ar fi putut termina şi altfel.

  Mi-am pus un prosop pe faţă şi am gemut în tăcere. Nu era un subiect pe care voiam să-l discut acum.

  — Nu, Landen, trebuie să te însori cu ea. I-ai promis şi, în afară de asta, m-am gândit eu repede, am o slujbă în Ohio.

  — În Ohio?

  — La LiteraTec. Unul dintre colegii mei mi-a propus-o.

  — Cine?

  — Un tip pe nume Cable. Şi un bărbat minunat pe deasupra. Landen a lăsat-o baltă, a oftat, mi-a mulţumit şi a promis că-mi trimite o invitaţie. A ieşit din casă în tăcere, iar când am coborât la parter zece minute mai târziu, mama încă mai avea o expresie oropsită pe chip, una de genul „Mi-aş dori să fie ginerele meu”.

  Martin Chuzzlewit este graţiat „Principalul subiect de interes la care am muncit în ultimii patruzeci de ani sau aşa ceva îl constituie elasticitatea corpurilor. Toată lumea se gândeşte doar la substanţe de tipul cauciucului, care intră în această categorie, dar aproape orice lucru care-ţi poate trece prin cap poate fi îndoit şi întins. Inclusiv, fireşte, spaţiul, timpul şi realitatea…”

  PROFESORUL MYCROFT NEXT

  — Crofty!

  — Polly!

  S-au întâlnit pe malul lacului, lângă o bordură de narcise galbene care se legănau uşurel în adierea caldă. Soarele strălucea puternic, aruncând picuri de lumină pe malul plin de iarbă unde se găseau. Peste tot în preajma lor se aşternea parfumul proaspăt al primăverii, aducând împreună cu el un sentiment de calm şi seninătate care liniştea simţurile şi relaxa sufletul. Puţin mai aproape de marginea lacului, un bătrân îmbrăcat cu o mantie neagră şedea pe un bolovan şi azvârlea alene pietricele în apa de cleştar. De fapt ar fi fost aproape perfect, dacă nu s-ar fi aflat acolo şi Felix8, căruia încă nu i se vindecase faţa şi care stătea în picioare printre narcise, cu ochii aţintiţi asupra celor pe care primise misiunea să-i supravegheze. Îngrijorat din cauza lipsei de motivaţie a lui Mycroft faţă de planul lui, Acheron îi permisese să se ducă în Am hoinărit răzleţ ca un nor pentru a-şi vedea soţia.

  — Cum a fost, iubirea mea? A întrebat Mycroft.

  A arătat pe ascuns spre silueta înfăşurată în pelerină.

  — Bine, deşi domnul W pare să creadă că e o adevărată fericire pentru femei. M-a invitat să intru cu el în mai multe poezii nepublicate încă. Câteva expresii înflorite, şi crede că sunt a lui!

  — Ce ticălos! A exclamat Mycroft, ridicându-se în picioare. Cred că o să-i trag un pumn în nas!

  Polly l-a tras de mânecă, făcându-l să se aşeze. Se înroşise, căci o surescitase ideea că soţul ei septuagenar s-ar fi bătut cu Wordsworth pentru ea – ar fi fost o bombă la şedinţa Federaţiei de Femei.

  — Ei, zău aşa! A făcut Mycroft. Poeţii ăştia sunt nişte crai îngrozitori. A tăcut puţin. Sper că l-ai refuzat, nu?

  — Păi, da, normal.

  L-a privit pe Mycroft cu cel mai dulce zâmbet al ei, dar el a schimbat subiectul.

  — Nu pleca din Narcisele, că n-aş mai şti unde să te găsesc.

  A luat-o de mână şi s-au uitat amândoi către lac. Malul opus nu se vedea, iar pietricelele pe care Wordsworth le arunca în apă săreau din el peste câteva clipe şi aterizau la loc pe mal. In afară de asta, peisajul rural nu era cu nimic diferit de realitate.

  — Am făcut o mică prostie, a anunţat brusc Mycroft, aplecându-şi privirea şi netezind iarba moale cu palma.

  — Cât de mică? A întrebat Polly, conştientă de situaţia dificilă în care se găsea.

  — Am ars manuscrisul Chuzzlewit.

  — Ce-ai făcut?!

  — Am zis…

  — Am auzit! Un asemenea manuscris original are o valoare inestimabilă. Ce te-a îndemnat la o asemenea faptă?

  Mycroft a oftat. Nu fusese o hotărâre prea uşoară.

  — Fără manuscrisul original, a explicat el, nu se pot face modificări importante. Ţi-am spus că maniacul ăla l-a scos din carte pe domnul Quaverley şi a pus pe cineva să-l omoare. Nu cred că s-ar fi mulţumit doar cu atât. Cine ar fi urmat? Doamna Gamp? Domnul Pecksniff? Sau chiar Martin Chuzzlewit? Cred că am făcut lumii un serviciu.

  — Şi, distrugând manuscrisul, l-ai împiedicat să mai facă ceva?

  — Bineînţeles. Dacă nu există manuscrisul original, nu se pot face nici modificări masive.

  L-a strâns de mână pe când o umbră s-a aşternut peste ei.

  — Timpul s-a terminat, a spus Felix8.

  Avusesem dreptate, dar şi greşisem în privinţa acţiunilor pe care prevăzusem că le va face Acheron. Din câte mi-a povestit mai târziu Mycroft, Hades se înfuriase când descoperise că nimeni nu-l luase în serios, dar faptul că Mycroft distrusese Chuzzlewit îl făcuse pur şi simplu să râdă. Pentru că nu era obişnuit să-l păcălească cineva, experienţa îi plăcuse. În loc să-l rupă în bucăţi, aşa cum bănuise Mycroft că va face, el i-a strâns mâna.

  — Felicitări, domnule Next. A zâmbit. Ai avut nevoie de mult curaj şi ingeniozitate. Curaj, ingeniozitate, dar, din nefericire, autoagresiune. Ştii, n-am ales din întâmplare Chuzzlewit.

  — Nu? A întrebat Mycroft.

  — Nu. Am fost obligat să citesc cartea în facultate şi am ajuns să-l urăsc pe căcăciosul ăla arogant. Toate teoriile alea moralizatoare şi behăielile alea despre altruism, care nu se mai terminau. Dar Chuzzlewit mi se pare doar puţin mai plictisitoare decât Prietenul nostru comun. Chiar dacă ar fi plătit răscumpărarea, şi tot l-aş fi omorât – mi-ar fi plăcut enorm.

  A tăcut, i-a zâmbit Iui Mycroft şi apoi a continuat.

  — Intervenţia ta i-a permis lui Martin Chuzzlewit să-şi continue peripeţiile. Pensiunea lui Todger nu va fi arsă şi îşi pot continua micile lor vieţi anoste fară să mai fie deranjaţi.

  — Mă bucur, a replicat Mycroft.

  — Păstrează-ţi sentimentele pentru dumneata, domnule Next, că n-am terminat încă. Având în vedere ce-ai făcut, o să găsesc o altă variantă. O carte care, spre deosebire de Chuzzlewit, are o valoare literară autentică.

  — Nu cumva Marile speranţe?

  Acheron i-a aruncat o privire tristă.

  — Acum am terminat-o cu Dickens, domnule Next. Mi-ar fi plăcut să intru în Hamlet şi să-l sugrum pe danezul ăla nesuferit şi mofluz, sau măcar să dau o raită prin Romeo şi Julieta şi să-l nimicesc pe tâmpitul ăla de Romeo. A oftat înainte să continue. Din nefericire, nu există niciunul dintre manuscrisele originale ale bardului. A căzut pe gânduri preţ de o clipă. Poate că familia Bennett ar trebui puţin rărită…

  — Mândrie şi prejudecata', a urlat Mycroft. Monstru fară inimă!

  — Laudele n-o să te ajute acum, Mycroft. Mândrie şi prejudecată fară Elizabeth sau Darcy ar fi o porcărie, nu crezi? Dar poate nu Austen. De ce nu Trollope? O bombă teroristă bine plasată în Barchester ar putea fi o distracţie amuzantă. Sunt convins că moartea domnului Crawley ar tulbura puţintel apele. Aşa că vezi tu, dragul meu Mycroft, faptul că l-ai salvat pe Chuzzlewit probabil că a fost o prostie.

  A zâmbit încă o dată şi i s-a adresat lui Felix8.

  — Amice, ce-ar fi să faci nişte cercetări şi să afli câte manuscrise originale există şi pe unde se află?

  Felix8 i-a aruncat o privire glacială lui Acheron.

  — Nu sunt funcţionar, domnule. Cred că domnul Hobbes s-ar pricepe mult mai bine la misiunea asta.

  Acheron s-a încruntat. Dintre toţi Felicşii, doar Felix3 se împotrivise vreodată unui ordin direct. Nefericitul Felix3 fusese lichidat după ce îl dezamăgise puternic când ezitase în timpul unui furt.

  Bineînţeles că fusese vina lui Acheron, încercase să-l doteze pe Felix3 cu un pic mai multă personalitate, preţul fiind că-i permisese să aibă un strop de moralitate. De atunci el renunţase să mai facă din Felicşi altceva decât nişte servitori loiali. In prezent, Hobbes şi dr. Miiller trebuiau să-i ajungă pe post de interlocutori.

  — Hobbes! A răcnit Hades din toţi bojocii. Actorul şomer a venit în fugă dinspre bucătărie, ţinând în mână o lingură mare de lemn.

  — Da, Măria Ta.

  Acheron i-a repetat ordinul lui Hobbes, care a făcut o plecăciune şi s-a retras.

  — Felix8!

  — Domnule?

  — Dacă nu te deranjează, încuie-l pe Mycroft la el în cameră. Aş putea spune că n-o să avem nevoie de el în următoarele două săptămâni. Două zile nu-i da apă, iar mâncare, cinci. Cred că e o pedeapsă suficientă pentru că a distrus manuscrisul.

  Felix8 a încuviinţat din cap şi l-a scos pe Mycroft din vechiul salon al hotelului. L-a condus pe hol şi apoi pe scara lată din marmură. Erau singuri în hotelul părăginit. Uşa de la intrare era încuiată.

  Mycroft s-a oprit lângă fereastră şi s-a uitat afară. Vizitase odată capitala Ţării Galilor, ca invitat al Republicii, pentru a ţine o prelegere despre obţinerea uleiului din cărbune. Fusese cazat la acelaşi hotel, cunoscuse toţi oamenii importanţi şi chiar avusese parte de o audienţă deosebită, care-l includea şi pe veneratul BrawdUlyanov, părintele octogenar al republicii moderne Ţara Galilor. Asta se întâmplase cu aproape treizeci de ani în urmă, iar oraşul subdezvoltat nu se schimbase prea mult. Semnele industriei grele încă dominau peisajul, iar mirosul turnătoriilor de fontă plutea în aer. Deşi multe dintre mine se închiseseră în ultimii ani, cuştile cu pârghii care aduceau cărbunele şi oamenii la suprafaţă nu fuseseră îndepărtate. Erau presărate peste peisaj aidoma unor santinele, înălţându-se întunecate peste casele joase cu acoperiş de ardezie. Deasupra oraşului, pe dealul Morlais, statuia masivă din calcar a lui John Frost privea în jos spre republica pe care o fondase. Se discutase să se mute capitala departe de sudul industrializat, dar Merthyr era şi un centru spiritual.

  Şi-au continuat drumul şi în curând au ajuns la celula lui Mycroft, o cămăruţă fără ferestre, cu puţină mobilă. Pe când era încuiat singur în cameră, gândurile lui Mycroft au zburat la subiectul care îl tulbura acum cel mai mult: Polly. Mereu crezuse că îi plăcea să flirteze, dar nimic mai mult. Iar interesul persistent al domnului Wordsworth faţă de ea îi provoca multă anxietate şi gelozie.

  Destul timp pentru meditaţie „Nu crezusem că Chuzzlewit ar fi o carte populară, dar mă înşelasem. Niciunul dintre noi nu s-a aşteptat ca acea crimă să stârnească un asemenea scandal public şi atâta vâlvă în presă. Autopsia domnului Quaverley fusese dezvăluită publicului. La înmormântarea lui participaseră 150 de admiratori ai lui Dickens, veniţi de pe tot globul. Braxton Hicks ne-a cerut să nu zicem nimic despre implicarea Departamentului LiteraTec, dar informaţiile s-au aflat repede.”

  BOWDEN CABLE, interviu în ziarul Bufniţa.

  Comandantul Braxton Hicks a aruncat ziarul pe birou, în faţa noastră. S-a plimbat puţin de colo-colo, apoi s-a prăbuşit greoi pe scaunul lui.

  — Vreau să ştiu cine a povestit presei, a declarat el. Jack Schitt se sprijinea de rama geamului şi se uita la noi, fumând o ţigaretă turcească urât mirositoare. Titlul era clar: „Moartea lui Chuzzlewitdin vina SpecOps”