Până şi Koris, când se uită la păunul din cuibul şoimilor, păru străbătut de un sentiment greu de ghicit – capul i se clătină în neştire la capătul gâtului lung, flexibil, şi urechile îi zvâcniră convulsiv.

  — Vermină, urmaţi-mă, fornăi el. Mergem la Sfatul înţelepţilor.

  Când păşiră pe câmpul de beton, adică pe însăşi suprafaţa oraşului Duglaar, stranietatea locului îl izbi pe Palmer din plin. Oraşul, care se întindea în jurul lor cât putea cuprinde ochiul, tot numai sticlă şi metal în lumina cenuşie mohorâtă, părea mai curând o uzină gigantică sau o maşină monstruoasă – Palmer nu văzu nici urmă de parc sau de sector de divertisment, nici urmă de lac sau măcar de fir de iarbă răzleţit în acest urât conglomerat de globuri şi de cutii. Zgomotele oraşului aveau o indefinibilă regularitate de bâzâit, provenit parcă dintr-un motor imens cu toate piesele bine angrenate. Şi mirosul din aer – un miros înţepător, chimic, ca de dezinfectant mirosul spitalelor, al dinamurilor, al marilor imobile publice, impersonale. Nu numai un miros artificial, ci mirosul artificialităţii însăşi.

  Palmer fu străbătut de un fior, cu toate că aerul era cald şi cu toate că aproape alerga pentru a ţine pasul cu Doogii cei cu picioare lungi. Robin şi Fran se uitau de jur împrejur cu aceeaşi expresie de dispreţ. Max părea distrat, jumătate din mintea lui rămăsese pe navă, alături de Linda. Lingo şi Ortega arătau şi ei absenţi, adânciţi în gândurile lor şi privind doar mecanic la decorul înconjurător.

  Acum se apropiau de intrarea Sălii Sfatului Înţelepţilor. Intrarea principală a ceea ce constituia, într-un anumit sens, capitoliul întregului Imperiu Duglaari, nu era decât o gaură mare, rectangulară, într-un perete neted de plastic.

  — Intraţi, vermină umană! ordonă Koris.

  În locul spaţiului, vast la care te aştepţi când pătrunzi într-o importantă clădire publică, Palmer şi Solarienii se pomeniră într-o cămăruţă strâmtă, ermetic închisă. Gaura prin care intraseră se afla în peretele din spate; cei doi pereţi laterali erau confecţionaţi din plastic translucid. Peretele din faţa lor se compunea din zece panouri închise, fiecare dintre ele având câte o luminiţă deasupra, precum şi ceva ce părea tabelul de codificare al unui mic computer.

  Koris se duse direct la tabelul de codificare şi manipulă nişte butoane dispuse în felul clapelor de la maşina de scris.

  — Am codificat sosirea noastră la Sfatul Înţelepţilor, îi informă el. Acum aşteptăm directivele.

  După câteva momente, două dintre beculeţe se aprinseră, şi panourile respective glisară, dând la iveală două tunele cu pereţi netezi şi benzi mobile în loc de podea. Consola computerului emise un ţăcănit scurt, şi pe ecranul de deasupra butoanelor de codificare apărură câteva rânduri scrise cu literele de arabesc ale Doogilor. Koris studie mesajul.

  — Vermină, intraţi în tunelul de admisiune din dreapta. Ostaşii Imperiului vor intra în cel din stânga. Acum vă părăsim, vermină. Aţi fost codificaţi pe un canal al Sfatului înţelepţilor. Să nu vă treacă prin minte că vă puteţi abate de la directive fiindcă nu sunteţi păziţi. Din momentul în care aţi fost codificaţi nu mai e nevoie de gărzi. Orice încercare de abatere ar duce pe loc la distrugerea voastră. Plecaţi!

  Lingo porni în fruntea celorlalţi intrând în tunel şi pe podeaua rulantă. În timp ce benzile mobile îi purtau în măruntaiele Sălii Sfatului, Palmer aruncă o privire îndărăt şi văzu că panoul se închisese din nou în urma lor.

  La fiecare douăzeci de metri, banda care îi purta era intersectată de trei până la cinci pasaje separate. Dar nu se punea problema ce pasaj să aleagă, pentru că pe măsură ce se apropiau de o intersecţie, toate pasajele se blocau prin panouri, în afară de cel pe care urma să se angajeze banda mobilă. Însuşi Sfatul înţelepţilor îi conducea inexorabil spre soarta care-i aştepta.

  Palmer se simţea ca o moleculă de apă prinsă într-un complicat sistem de canalizare. Cine sau ce acţiona „sistemul de canalizare” controla şi trecerea lor prin el, pur şi simplu închizând valvele necesare. Nu avea nici o importanţă că, din întâmplare, conţinutul acestui sistem de canalizare era format din făpturi omeneşti, pentru că nici acestea nu deţineau vreun control asupra mişcărilor lor.

  Când treceau vertiginos pe lângă diferitele intersecţii, Palmer trăgea câte o ocheadă şi întrezărea câte o secţiune din clădire, înainte ca panourile să cadă. Unul dintre pasaje se deschidea într-o hală mare, ticsită de maşini, în care se foiau zeci de Duglaari îndeplinind o munca de neînţeles. Alt pasaj se termina într-un soi de depozit. Zărise ceva ce puteau fi panouri de computere; şi o magazie militară; şi obiecte care îi erau cu totul necunoscute.

  În cele din urmă, benzile mobile îi depuseră într-o încăpere care era un fel de sală de aşteptare sau o celulă: o cutie mică, goală, în care nu se afla decât o bancă tare şi un grilaj de difuzor, aşezat la înălţime, pe unul dintre pereţii netezi.

  Panoul se închise îndărătul lor şi difuzorul se însufleţi cu un ţăcănit.

  — Vermină! Veţi rămâne aici până când Korul va socoti nimerit să vă interogheze. Nu încercaţi să ieşiţi.

  Apoi difuzorul se închise cu un alt ţăcănit şi cei şase rămaseră complet izolaţi, întemniţaţi undeva în vastele măruntaie ale Sălii Sfatului.

  Năucii, Palmer se aşeză pe bancă.

  — Nu… nu seamănă deloc cu o clădire, bâigui el. E ca şi cum ne-am afla în interiorul unei maşinării uriaşe, Lingo rânji sardonic şi se aşeză pe bancă lângă el.

  — Jay, începu el, nu cunoşti lucrurile nici măcar pe Jumătate. Nu cunoşti nici măcar zece la sută din adevăr. Este într-adevăr o maşină. Un computer.

  — Întreaga clădire? Un singur computer? Dar am crezut că aici e Sala Sfatului, Palatul Korului, locul de reuniune al Sfatului Înţelepţilor.

  — O, într-un fel e şi asta, interveni Ortega. Dar e un computer,

  — Cum se poate ca întreaga clădire să fie un computer şi în acelaşi timp…

  — Nu numai clădirea, râse amar Lingo. Ci şi întregul oraş. Şi, într-un anumit sens întregul Imperiu Duglaari.

  — Ce?

  — Există multe lucruri în legătură cu Imperiul Duglaari pe care Confederaţia nu le cunoaşte, reluă Lingo ridicându-se în picioare şi străbătând în sus şi-n jos cămăruţa. Lucruri pe care s-a considerat că e mai bine să nu le cunoască. MacDay a descoperit unele dintre ele – ştii, la început am luat şi noi parte la război, pe viaţă şi pe moarte şi, din când în când, am capturat câte un prizonier Doog. Unele dintre lucrurile aflate… mă rog au constituit o raţiune în plus ca să izolăm Sol de Confederaţie. Căci dacă le-ar fi cunoscut Confederaţia… Lingo înălţă cu amărăciune din umeri. Poftim, un reprezentant al Confederaţiei e acum disperat pentru că a aflat doar o mică parte din adevăr… dacă întregul adevăr ar fi fost cunoscut de Confederaţie aceasta n-ar mai fi avut inimă să continue lupta.

  Lingo se opri şi se uită în jos la Palmer, cu ochii lui mari verzi, îngreunaţi parcă de o teribilă povară.

  — Jay are tot dreptul să cunoască adevărul, interveni Robin. În fond şi viaţa lui e în joc, aşa cum sunt şi vieţile noastre.

  — Ai dreptate. Robin, urmă Lingo cu un oftat uşor. Îi datorăm măcar atât. Jay, ce cunoşti tu din istoria Imperiului Duglaari? Doogii sunt nişte creaturi dotate cu o logică perfectă: te-ai întrebat vreodată ce anume i-a făcut să fie aşa?

  — Nu-i un simplu accident de evoluţie? întrebă Palmer, înţelegând pe dată, din expresia feţei lui Lingo că greşea.

  — Nu, îi răspunse Lingo. Viaţa nu evoluează pe coordonate logice. Nu, atâta timp cât nu ia evoluţia în propriile ei mâini. Ceea ce s-a întâmplat cu Duglaari în urmă cu cel puţin un mileniu. Nici noi nu cunoaştem întreaga istorie; cunoaşterea noastră s-a închegat din informaţii disparate smulse de la mai puţin de o duzină de prizonieri Doogi, aşa încât există multe lacune. Se pare că în urmă cu un mileniu poate chiar şi mai mult. Duglaari au avut un mare şef. Doogul acesta s-a autonumit primul Kor al Tuturor Doogilor – ceea ce, la vremea aceea, echivala cu un dictator absolut. Acest prim Kor a fost un geniu. Din nefericire, însă, era şi nebun, cel puţin în raport cu standardele noastre.

  Lingo se ridică din nou în picioare şi reîncepu să se învârtească prin încăpere, uitându-se la pereţi, de parcă nu se adresa nimănui în particular.

  — E foarte greu pentru o minte omenească să înţeleagă ce s-a întâmplat, reluă el. Chiar şi pe atunci, Doogii erau foarte diferiţi de noi, înzestraţi cu mult mai puţină conştiinţă individuală şi cu mult mai mult simţ al identităţii colective. Erau bizari şi, ca să poţi înţelege cu adevărat, ar trebui să poţi gândi ca un Doog nebun, ca un paranoic. Acest prim Kor, ca orice făptură simţitoare, ştia că e muritor şi sortit dispariţiei. Dar în nebunia lui, refuza să accepte ideea. Luase hotărârea dementă ca şi după moartea lui să continue a guverna pe vecie Imperiul Duglaari. Aşadar, a construit Sfatul înţelepţilor.

  — A construit? Dar Sfatul este…

  — Nu este! îi curmă Lingo vorba. Când a aflat ce este, MacDay s-a gândit că e mai bine să nu dea în vileag adevărata natură a Sfatului. Pentru că Sfatul înţelepţilor nu este un organ legislativ, aşa cum a fost învăţată Confederaţia să creadă. Este… este acest oraş. Care nu e un oraş, ci un imens computer. Primul Kor a construit un computer şi i-a dat puteri totale asupra întregului Imperiu Duglaari. Noi credem că există copii ale Sfatului răspândite în tot Imperiul, dezactivate, dar gata să intre în funcţiune dacă acesta de aici ar fi distrus; desigur însă că localizarea lor este secretul cel mai strict al Doogilor.

  Oricum, ştim că Imperiul nu are o conducere, în sensul în care o gândim noi, oamenii. Conducerea lui este computerul. Dar mai mult de atât, aminteşte-ţi că Sfatul înţelepţilor nu este un complex de computere, cum aveţi voi pe Olimpia IV, nu este doar o maşină care decide politica. El este un computer uriaş, integrat, şi circuitele lui interne nu se alimentează cu date programate; el nu oferă consultaţii; pentru că aici, fiecare mişcare politică, fiecare mişcare economică, totul, până la forma armelor de mână, până la viaţa personală a fiecărui Doog în parte, este dictat de Sfatul înţelepţilor. Nu, acest computer nu oferă consultaţii – el comandă.

  Palmer ora complet cutremurat.

  — Vrei să spui… vrei să spui că marele Kor nu e decât o marionetă a Sfatului înţelepţilor? Şi că Imperiul Duglaari e guvernat de… de o maşină?

  Lingo râse întunecat şi faţa i se schimonosi într-un rânjet ironic.

  — Lucrurile nu sunt chiar atât de simple, urmă el. Ar fi cu neputinţă – În fond, un computer nu e decât o maşină logică. Nu poate hotărî decât mijloacele cele mai eficiente pentru atingerea unui obiectiv dat. Dar aceste obiective trebuie fixate de o fiinţă vie. Selecţia obiectivelor nu e o chestiune de logică. Şi însăşi logica trebuie să pornească de la premise. Nici un sistem de logică nu-şi poate fixa propriile premise, de aceea nici un computer nu-şi poate fixa propriile obiective. Acestea trebuie fixate prin inteligenţă, în mod arbitrar.

  — Cu alte cuvinte, replică Palmer, un computer trebuie programat. Trebuie să i se ofere scopuri, altminteri nu poate găsi mijloace.

  — Exact. Şi funcţionarea Korului este aceea de a programa computerul. El indică Sfatul înţelepţilor care Urmează să fie obiectivele Imperiului, şi computerul guvernează ţara în conformitate cu acestea.

  — Atunci Korul este acela care guvernează de fapt. Sfatul înţelepţilor se ocupă doar de detaliile guvernării.

  — A, nu, aici intervine adevărata nebunie, continuă Lingo, izbind cu palma în lemnul Băncii. Pentru ca, vezi tu, computerul este acel care alege noul Kor, când cei vechi moare. Sfatul înţelepţilor îşi alege singur programatorul. Şi, ia seama, controlul lui asupra imperiului e absolut. El determină totul. Inclusiv înmulţirea populaţiei. În aceasta a constat nebunia şi geniul primului Kor. A atribuit Sfatului înţelepţilor o putere totală, absolută, în orice domeniu. Computerul este cel care i-a transformat pe Duglaari într-o rasă cu desăvârşire logică – pe parcursul unui mileniu de instruire, îndoctrinare, şi înmulţire selectivă. Într-un anumit sens, foarte real, toţi Doogii au personalităţi identice – personalitatea Sfatului Înţelepţilor în sine.

  — Dar de ce? Ce specie de monstru ar putea să-şi transforme propriul popor în imaginea unei maşini?

  — Un monstru cu totul special. Un monstru care tânjeşte după imortalitate. Ţine minte, computerul originar nu putea face nimic până când nu i s-au atribuit obiective, până când nu a fost programat. Şi primul Kor a fost acela care a fixat premisele originare ale computerului. L-a creat după „personalitatea” lui şi şi-a folosit propria-i minte ca schemă.

  — Nu…

  — Gândeşte-te, omule, gândeşte-te! strigă Lingo. A creat computerul după chipul şi asemănarea lui! O imagine a nebuniei lui, a obiectivelor şi spaimelor lui paranoice, dar având la dispoziţie o rasă întreagă pentru a le duce la îndeplinire. Şi o logică infailibilă, o eficienţă de sută la sută. Şi, pentru a închide cercul, Sfatul îşi alege propriul programator. Alege un Kor pe baza asemănării dintre personalitatea acestuia şi cea a primului Kor – şi timp de o mie de ani Sfatul a controlat înmulţirea Doogilor astfel încât toţi să fie cât mai apropiaţi cu putinţă de personalitatea primului Kor. Şi dintre aceştia, computerul alege duplicatul cel mai conform cu originalul. Da, Jay, Imperiul Duglaari e creat după imaginea unei maşini, dar acea maşină, este imaginea unei fiinţe moarte de peste un mileniu.

  Palmer rămase înlemnit pe bancă, aproape neîndrăznind să gândească. Asta era deci adevărata natură a inamicului Confederaţiei Umane. Nu o formă de guvernare, nici măcar o rasă, ci un organism integrat nemuritor, în adevăratul sens al cuvântului. Nu-i de mirare că Centrul de Computerizare de pe Olimpia IV era total depăşit. Ei computeriza doar strategia Cartierului General, pe când Sfatul înţelepţilor era întregul Imperiu Duglaari. Şi Imperiul era guvernat de… de…?

  — Dar cine guvernează Imperiul Duglaari?

  Lingo râse dur şi dădu din umeri.

  — Dă cu banul ca să afli. Într-un anumit fel. primul Kor a izbutit într-adevăr să-şi asigure visul nebunesc al imortalităţii. Computerul guvernează Imperiul. Korul programează computerul. Dar computerul alege Korul şi-l modelează după imaginea lui. Şi Sfatul înţelepţilor a fost modelat după imaginea primului Kor. Este Imperiul Duglaari guvernat de Kor? Sau de Sfatul înţelepţilor? Sau de fantoma unui Doog mort de o mie de ani? Exact ca întrebarea: ce-a fost mai întâi, oul sau găina?

  — Şi gândeşti că voi aţi putea duce de nas aşa ceva? Şase Solarieni împotriva unui organism care e un imperiu întreg?

  Lingo se opri locului. Se uită fix la Palmer şi în ochii lui ardea un foc care-l făcu pe acesta din urmă să creadă, dar în ce anume n-ar fi putut spune.

  — Da, răspunse Lingo într-o şoaptă care semăna cu un strigăt, vom lupta împotriva computerului, a Korului şi a întregului imperiu blestemat. Vom lupta şi vom birui. Pentru că trebuie să biruim. Imperiul Duglaari este un lucru demenţial, Un cancer malign care ameninţă viaţa unei întregi Galaxii. Trebuie distrus, de dragul tuturor făpturilor simţitoare de pretutindeni… Jur pe memoria Iui MacDay, jur pe cuvintele Făgăduinţei, o făgăduinţă care a fost sinceră, Jay. Îl vom distruge! Trebuie! Vom…

  Brusc, panoul se deschise.

  — Vermină, bâzâi difuzorul din perete, intraţi imediat în canalul de admisiune. Korul vă aşteaptă.

  Canalul de admisiune se termină într-o încăpere dreptunghiulară, cavernoasă, lată de cel puţin cincizeci de metri, lungă de o sută de metri, şi înaltă cât trei etaje. Banda mobilă continua pe întreaga lungime a sălii, trecând printr-un coridor viu de ostaşi Duglaari nemişcaţi dar complet înarmaţi; sute de ostaşi, umăr la umăr. pe toată lungimea sălii.

  Zidul din spate al încăperii – lat de cincizeci de metri şi înalt de trei etaje – era faţa unui computer gigantic; sute de metri pătraţi de controale, butoane, panouri de date, totul asistat de o armată întreagă de tehnicieni care se căţăraţi pe computer cu ajutorul unor scăriţe plasate la diferite nivele.

  Drept în faţa imensului complex, se afla un fel de tron, ridicat la un metru înălţime de podea şi aureolat de lumini care se schimbau întruna. Baza tronului era înconjurată de un semicerc de panouri de date computericeşti.

  Instalat pe tron şi cu ochii aţintiţi în jos, la panourile de date. se găsea un Doog bătrân, cu blana cafenie încărunţită, ţinând în mână un microfon în chip de sceptru – era cea mai puternică făptură individuală din întreaga Galaxie. Korul tuturor Doogilor.

  Pe măsură ce banda mobilă îi apropria inevitabil de tron, Palmer simţea teribila aură de putere emanată de fiinţa cocoţată acolo sus. Erau voinţa, forţa, mintea unei întregi rase concentrate într-un singur individ, prin forţa unui gigantic computer aflat în spatele său. Puterea răzbătea prin toate barierele rasiale, prin toată inscrutabilitatea trăsăturilor străine. Palmer încerca o mare greutate pe suflet şi se simţea ca un măscărici în uniforma lui de operetă.

  Căci aceasta era puterea.

  Dar o privire aruncată Solarienilor îi revelă ceva şi mai fantastic. În mijlocul sutelor de ostaşi Duglaară, în faţa Korului, adică a forţei personificate, Ortega, Max, Robin şi Fran înaintau pe banda mobilă de parcă aceasta ar fi fost un dispozitiv oferit lor dintr-o adâncă deferenţă, dar din deferenta unor fiinţe inferioare. În sinistrele lor uniforme negre, şi eu zâmbetele de dispreţ amuzat zugrăvite pe fete, arătau a fi întru totul încarnările acelei mistice legende pe care o ţesuse propaganda Confederaţiei în jurul Fortăreţei Sol. Mergeau ca şi cum erau stăpânii universului, şi iluzia era atât de totală, încât şi Palmer se pomeni crezând-o.

  Dar dacă ceilalţi Solarieni se comportau ca nişte regi. Lingo arăta ca un zeu. Ochii lui verzi, scăpărători, scrutau chipurile ostaşilor Duglaari ca găurile a două tunuri laser gemene; şi privirea lui avea asemenea tărie, încât, pe măsură ce trecea pe lângă ei, fiecare Doog îşi ferea ochii – ca un câine la care stăpânul se uită mustrător. Lingo îşi ţinea, detaşat, mâinile în şold, şi pe buze îi flutura un surâs care se plasa la ani-lumină dincolo de dispreţ, o desconsiderare ce transcendă sfidarea.

  Palmer, deşi ştia că nimic nu susţinea concret această faţadă, se simţi totuşi adânc răscolit de prefăcătoria însăşi.

  Se poate ca mândria lor glacială să nu fi fost altceva decât o faţadă, dar curajul lor era autentic. Şi această autenticitate îi inspira mândrie pentru faptul că era om; şi se simţea încă şi mai mândru la gândul că aceste fiinţe magnifice din sistemul Uman îl acceptaseră pe el ca pe o parte a Grupului lor. Importanţa faptului că, probabil, nu va mai ieşi viu din această încăpere se estompase, lăsând să vibreze în el numai gloria momentului prezent. Vor înfrunta pe Kor, Sfatul înţelepţilor şi întregul Imperiu Duglaari cu întreaga mândrie de care poate da dovadă rasa umană şi, într-un fel, însuşi acest lucru însemna o teribilă victorie. Banda mobilă îi depuse la piciorul tronului.

  — Toată lumea să se plece cu respect în faţa voinţei atotştiutorului Duglaar, fornăi Korul încărunţit.

  Sutele de ostaşi Duglaari se lăsară într-un genunchi, de parc-ar fi fost un singur organism. Lingo îi făcu semn lui Palmer să le urmeze exemplul, şi acesta se supuse în silă şi cu stângăcie.

  Dar cei cinci Solarieni, singuri în imensa încăpere, rămaseră în picioare.

  — Îngenunchează, vermină, în faţa puterii Duglaar, fornăi Korul, şi urechile pieloase îi fâlfâiră ca doi lilieci monstruoşi. Veţi şti că eu sunt Korul întregului Duglaari. Veţi şti că prin microfonul din mâna mea şi prin panourile de Date ale Adevărului, de la picioarele mele, sunt în contact direct cu însuşi Sfatul înţelepţilor, voinţa întregului Imperiu Nemuritor Duglaari. Noi suntem Duglaar. Luaţi la cunoştinţă şi îngenuncheaţi.

  Lingo se înclină uşor, cu neglijenţă, şi rosti cu o voce rece, plină de aroganţă:

  — Animalele îngenunchează în faţa Solarienilor şi nu viceversa.

  Gărzile cele mai apropiate săriră în picioare, pregătindu-şi puştile. Dar Korul îi opri cu o fluturare a mâinii şi făcu semn celorlalţi ostaşi să se ridice.

  — Noi nu suntem viermi umani ilogici, fornăi el. Am fost informat că aţi venit aici ca să vă predaţi. Această informaţie a fost codificată Sfatului înţelepţilor şi Sfatul a emis următoarea rezoluţie: Predarea urmează a fi acceptată. Sfatul înţelepţilor a mai stabilit următoarele condiţii de predare: toate forţele Umane vor înceta imediat ostilităţile împotriva Imperiului Duglaari. Toate sistemele solare controlate în prezent de vermina umană, incluzând sistemul-cămin cunoscut sub denumirea de Fortăreaţa Sol, vor fi imediat ocupate de forţele Imperiului Duglaari. În consecinţă toată vermina aflată în aceste sisteme va fi privată de toate drepturile făpturilor înzestrate cu simţuri. Verminei i se interzice să se mai înmulţească. Verminei i se interzice să mai posede arme sau orice alte bunuri în proprietate. Din acest moment întreaga vermină este declarată a fi proprietatea Imperiului Duglaari. Acestea sunt regulile predării.

  Lingo râse, un râs lung, răsunător şi dispreţuitor, care umplu întreaga încăpere tăcută. Îşi ţuguie buzele şi scuipă, saliva descriind un arc înalt şi căzând la piciorul tronului.

  Instantaneu, gărzile îşi îndreptară puştile spre el, ţinându-şi degetele pe trăgaci. Gata să apese.

  Dar în acea clipă, trupurile ostaşilor încremeniră, ca nişte statui vii. Numai ochii care li se învârteau sălbatic în orbite le trădau intenţia. Max Bergstrom îi fixa cu o privire aparent placidă şi îndepărtată. Dar Palmer ştia ce înseamnă această căutătură calmă a ochilor căprui – gărzile îşi pierduseră controlul asupra propriilor lor trupuri.

  — Cred că greşiţi, ripostă Lingo cu o voce nefiresc de găunoasă, care dădea cuvintelor lui o rezonanţă de osândă.

  — Sfatul înţelepţilor nu greşeşte niciodată, hârâi Korul cu o furioasă convulsie a urechilor. Sfatul înţelepţilor este perfect logic. Natura lui nu-i permite calcule incorecte.

  Lingo râse din nou, de astă dată cu îngăduinţa profesorului în faţa unui copil prostuţ.

  — Bine, atunci să spunem că Sfatului înţelepţilor i s-au furnizat date incomplete.

  — Daca doreşti să mai adaugi unele date, poţi s-o faci. Sala aceasta are un circuit direct cu Sfatul înţelepţilor. Fiecare cuvânt pe care-l voi rosti va fi codificat direct şi transmis Sfatului printr-un canal interior.

  — Excelent, zâmbi Lingo. Vă aduc elogii pentru serviciile Dumneavoastră. Vă voi oferi acum datele omise: condiţiile noastre. Vedeţi în faţa dumneavoastră un ambasador din Confederaţia Umană, spuse Lingo. arătând spre Palmer ca spre un gunoi de pe covor. Cei din Confederaţie sunt nişte creaturi amuzante, poate, pentru unele gusturi, dar pentru noi şi-au pierdut importanţa. Noi i-am depăşit, aşa cum strămoşii noştri îndepărtaţi au depăşit maimuţele din care se trăgeau. Aceşti oameni primitivi din Confederaţie vă aparţin şi puteţi face cu ei tot ce doriţi. Nu se mai găsesc sub protecţia Fortăreţei Sol.

  Trecură momente lungi până când mintea năucită a lui Palmer să poată sesiza înţelesul cuvintelor lui Lingo. Va să zică… totul fusese fals. Tot ce pretinseseră Solarienii că ar reprezenta ei! Prietenia… totul era o minciună monstruoasă. Nu erau altceva decât nişte trădători, laşi, mizerabili, inumani…

  Scoţând un mârâit sălbatic, Palmer sări la Lingo şi-i încleştă beregata.

  Dar chiar în clipa când degetele lui atinseră grumazul Solarianului, simţi că-şi pierde controlul asupra propriului trup; simţi cum tentaculele minţii lui Bergstrom îi încolăcesc propria minte şi, împotriva voinţei lui, degetele i se descleştară de pe gâtul lui Lingo. Braţele îi căzură inerte, şi el constată că nu se mai poate mişca.

  — Asta să-ţi fie de învăţătură, îi spuse Lingo cu o aroganţă exasperantă. Sau te porţi cum se cuvine, sau dacă nu, Max va fi nevoit să te înlăture pe loc.

  Palmer îşi dădu seama că totul era lipsit de rost – n-ai cum să te împotriveşti unui telepatist. Şi, brusc, păru că nimic nu mai are importanţă. Lumea se prăbuşise în jurul lui. Solarienii îl acceptaseră ca pe un frate – mai mult decât ca pe un frate – şi Grupul Solarian îl făcuse să simtă ceva ce nu mai simţise niciodată, o bucurie, o mândrie, o afecţiune… Şi totul nu fusese decât o minciună putredă! O înşelătorie ieftină, laşă, în perfectă armonie cu tot ce făcuseră Solarienii până atunci. Solarienii nu erau decât nişte trădători iscusiţi… falşi până în măduva oaselor, falsă vitejie, falsă Făgăduinţă, falsă dragoste…

  Pentru el, lupta se terminase. La ce-ar mai fi folosit? Era singur, mai singur decât fusese cândva vreo fiinţă omenească. Era prins între inamicul de moarte al Omului şi cei mai abominabili trădători care existaseră vreodată în istorie. Ce speranţă mai putea avea?

  De îndată ce fu cuprins de această resemnare a înfrângerii, simţi că Bergstrom îi părăseşte mintea şi că îşi redobândeşte controlul asupra propriilor mişcări.

  „De ce nu? îşi spuse Palmer cu amărăciune. Doar ştie ce gândesc. Ştie că sunt înfrânt.'

  — Aşa cum vă spuneam înainte de această supărătoare întrerupere, continuă Lingo cu aceeaşi calmă aroganţă, vom preda Confederaţia Umană Imperiului Duglaari, care poate face cu ea tot ce crede de cuviinţă. Sol nu pune în schimb decât două condiţii.

  În timp ce vorbea, Lingo începu să enumere cele două condiţii pe degete, iar glasul lui căpătă un ton de pedanterie uscată, în concordanţă cu gesturile:

  — Numărul unu: Imperiul Duglaari trebuie să semneze un tratat de eternă lealitate faţă de Fortăreaţa Sol. Numărul doi: de îndată ce Imperiul Duglaari va ocupa Confederaţia, va trimite în Fortăreaţa Sol patru mii din navele sale, ca garanţie de bună credinţă.

  Înainte ca ecoul cuvintelor sale să se fi stins în vasta încăpere, Lingo vorbi din nou, dar de astă dată vocea sa nu mai avea nici urmă de pedanterie.

  — În cazul în oare veţi fi atât de proşti încât să refuzaţi aceşti termeni suprageneroşi, şuieră el ameninţător. Imperiul Duglaari nu va mai putea rezista mai mult de zece ani. La sfârşitul acestui deceniu, Sol va fi mai mult decât pregătit, şi forţele sale se vor întoarce împotriva Imperiului Duglaari, anihilându-l până la ultima creatură vie. Dumneavoastră trebuie să alegeţi.

  Un timp, Korul rămase stupefiat, doar urechile zbătându-i-se într-un dans al furiei.

  — Vierme, îndrăzneşti să dai un ultimatum Imperiului Duglaari, spuse el în cele din urmă. Cutezi să insulţi Korul, Sfatul înţelepţilor, şi voinţa întregului Duglaar?

  Lingo zâmbi şters şi înălţă din umeri:

  — Condiţiile noastre sunt mult mai generoase decât aţi merita, urmă el. Nu-mi puneţi răbdarea la încercare.

  — Vierme, eşti sau prost sau complet nebun. Sfatul înţelepţilor a calculat că până în şaptezeci şi opt de ani Confederaţia Umană va fi total distrusă. La sfârşitul acestei perioade, Fortăreaţa Sol va avea de înfruntat întreaga forţă armată a Imperiului Duglaari.

  — Mult înainte de sfârşitul acestei perioade, răspunse Lingo cu un fârnâit care-l imita perfect pe cel al Korului, Imperiul Duglaari va fi încetat să existe. În zece ani. Sol singur va fi în stare să vă zdrobească. Oferiţi Sfatului Înţelepţilor următoarele date: în prezent, repet, în prezent, ar fi nevoie de opt mii de nave Duglaari, adică mai mult decât deţineţi în total, ca să distrugă Fortăreaţa Sol. Eu n-am nevoie de un computer ca să-mi spună semnificaţia acestui fapt. Şi asta e valabil doar pentru momentul de faţă. La sfârşitul acestui deceniu, Sol va termina producţia unor arme pe care Sfatul înţelepţilor nici măcar nu le poate concepe.

  Lingo porni să înşire lista, ca o sumbră litanie:

  — Ecrane de energie impenetrabile la orice radiaţie; explozive bazate pe totala conversiune a materiei în energie; un sistem de reperare şi localizare a navelor aflate în Spaţiul-Stază; o rază care poate declanşa nove de la o distanţă de ani-lumină, fără să fie necesară apropierea – întocmai cum se poate produce o novă prin deschiderea generatorului de Câmp de Stază. Şi astea sunt doar câteva exemple de arme dintre multe altele cu un caracter mai terestru, continuă Lingo. Dacă nu acceptaţi condiţiile mele, şi dacă nu le acceptaţi pe loc, în zece ani Imperiul Duglaari va fi ras. Cereţi Sfatului înţelepţilor să calculeze în asemenea termeni.

  Îşi încheie vorbele cu un hohot de râs sacadat, care se reverberă sub tavanul înalt, ca o rafală de mitralieră.

  Korul rămase tăcut. Palmer îşi putea da seama, după felul în care i se pleoştiseră urechile, că era profund tulburat. Bătrânul Doog zbieră nişte ordine în limba Duglaari tehnicienilor de pe reţeaua de scăriţe ce acoperea faţa giganticului computer din spatele său. Tehnicienii se agitară cu furie, înregistrând noile date pentru computer.

  Marea încăpere era cufundată într-o linişte desăvârşită, ştirbită doar de zgomotul paşilor tehnicienilor şi de sunetele înăbuşite ale computerului în acţiune; Korul stătea nemişcat pe tronul său, cu ochii pironiţi pe ecranele de ia picioarele lui, care era în acelaşi timp robul şi stăpânul său.

  După minute de tăcere lungi cât secolele, ochii Korului se însufleţiră. Răspunsurile computerului începuseră să apară pe ecrane.

  Şi în timp ce scruta ecranele, cartilajele urechilor pleoştite ale Korului porniră să se încordeze, până când cei doi lilieci se ridicară din nou în poziţie verticală. Korul îşi înălţă faţa şi-l fixă intens pe Lingo, ochii lui roşii, arzători, întâlnind ochii reci, verzi, ai lui Lingo în ceea ce părea o încleştare de demoni cu forţe egale.

  — Sfatul înţelepţilor şi-a încheiat calculele, fornăi el. Aşa cum am bănuit, calculele tale, vierme, au fost incorecte. Voinţa Duglaarului va fi aceea care va prevala.

  Vocea Korului, lipsită de orice satisfacţie maliţioasă, de orice fel de simţire, cu desăvârşire monotonă, avea o rezonanţă fatală.

  — Sfatul înţelepţilor a hotărât, urmă el, că armele despre care ai vorbit se înscriu în posibilităţile de dezvoltare ştiinţifică. Fireşte, nu e cu putinţă să se ştie exact dacă voi le veţi produce sau nu în următorii zece ani. Sfatul înţelepţilor a calculat că, dacă veţi produce într-adevăr asemenea arme până în zece ani, veţi fi în stare să învingeţi Imperiul Duglaari.

  Lui Palmer i se tăie răsuflarea. Să fi fost într-adevăr cu putinţă, ca în pofida tuturor făgăduinţelor, Sol să se salveze pe spinarea Confederaţiei? Vor fi în stare ca, pentru a câştiga cei zece ani necesari dezvoltării super-armelor lor, să sacrifice cu nepăsare vieţile a sute de miliarde de oameni? „Dacă murim, îşi spuse el cu furie, atunci şi Sol va trebui să moară cu noi!”

  Lingo îl privi pe Kor fără a vădi mai multă emoţie decât un Doog.

  — Oricum, reluă Korul după o pauză încărcată de prevestiri rele, Sfatul înţelepţilor a calculat că, în prezent, în ciuda lăudăroşeniilor tale nebuneşti, este „o imposibilitate matematică pentru orice sistem solar izolat, inclusiv Fortăreaţa Sol, să reziste atacului a patru mii de nave de război. Vierme, îţi amintesc că Imperiul Duglaari posedă şapte mii de nave de război. Sfatul înţelepţilor a calculat că trei mii de nave vor fi suficiente pentru a menţine poziţia noastră de defensiva împotriva Confederaţiei Umane, cu pierderi calculate, în perioada cât vom trimite restul de patru mii de nave concentrate într-o flotă unică, pentru a nimici total Fortăreaţa Sol. Superarmele voastre nu vor fi produse în următorii zece ani, vierme. Sol nu va mai supravieţui nici zece săptămâni. Sfatul înţelepţilor a şi dispus mobilizarea celor patru mii de nave necesare. În câteva luni, Sol va pieri.

  Korul se aplecă în faţă şi-i măsură din priviri pe cei cinci Solarieni, unul câte unul. Urechile îi zvâcniră cu un soi de amuzament.

  — Şi va fi o mare satisfacţie, fornăi el, să începem pe loc procesul de exterminare cu cei cinci Solarieni aci de faţă, precum şi cu docilul lor ambasador din Confederaţia Umană. Veţi fi omorâţi pe loc.

 IX.

  DIRK LINGO îi adresă Korului un surâs placid:

  — Mi-e teamă că nu ne puteţi omorî. Decât dacă vreţi să muriţi odată cu noi. Dumneavoastră şi Sfatul înţelepţilor.

  — Ce tot vorbeşti, vierme? Sfatul înţelepţilor se întinde pe multe mile pătrate. Ar fi nevoie de o bombă termonucleară ca să-l distrugă.

  — Exact. Şi, bineînţeles, noi am ştiut acest lucru mult înainte de a veni la Duglaar. Max!

  Îi făcu un semn lui Bergstrom, care se apropie de piciorul tronului. Bergstrom privi fix, cu calm, la faţa bătrânului Doog. În mod mecanic, Max începu să fornăie nişte silabe incomprehensibile într-o redare aproximativ umană a limbii Duglaari. Urechile Korului începură să fâlfâie frenetic.

  — Cum poţi să ştii toate astea, vierme? înseamnă că mi-ai citit gândurile.

  Lingo îi făcu un semn din cap lui Max, care îşi îndepărtă privirea de la Kor, punând astfel capăt şi recitalului urechilor.

  — Sunteţi mai deştept decât arătaţi, i-o trânti Lingo Korului. Max e telepatist. V-a citit într-adevăr gândurile. Dar cum dumneavoastră gândeaţi în limba Duglaari pe care Max nu o înţelege, nu a putut reda decât nişte sunete lipsite de înţeles. Dar, de bună seamă, cu cineva care vorbeşte englezeşte, ca de pildă, un alt telepatist, Max poate menţine o comunicaţie reciprocă de la orice distanţa.

  — Foarte interesant, vierme. Mulţumesc că ne-aţi furnizat aceste date suplimentare înainte de execuţie. Şi acum…

  — O secundă! îl întrerupse Lingo. Omiteţi partea cea mai interesantă. Dacă veţi lua legătura cu Haarar Koris al dumneavoastră, veţi afla că unul dintre noi a primit îngăduinţa de a rămâne la bordul navei. O fată care se numeşte Linda Dortin şi care e la rândul şi telepatistă. În acest moment, e în comunicare directă cu Max.

  — Şi ce-i cu asta, vierme? Îţi închipui că îi va fi cu putinţă să scape? Tunurile laser de pe câmpul de aterizare vor face praf nava voastră înainte de a încerca să decoleze, şi…

  — O, Linda nu are nici o intenţie să evadeze. Dimpotrivă, ne va aştepta să ne întoarcem teferi şi nevătămaţi la bord. Lingo scoase un hohot de râs zgomotos şi se uită la Kor cu o dispreţuitoare încredere de sine. Şi dumneavoastră ne veţi da drumul să plecăm, ştiţi? Vedeţi, nava noastră conţine o mare bombă termonucleară, destul de mare încât să sfărâme întregul Sfat al înţelepţilor. Dacă Max transmite ordinul meu, sau dacă încercaţi să ne omorâţi…

  Lingo îşi trecu arătătorul mâinii drepte de-a latul beregatei.

  Korul se lăsă pe speteaza tronului, cu o mină imperturbabilă.

  — Deci mă iei de prost, vierme? Îţi închipui că noi am fi lăsat nava voastră să se apropie de Duglaar fără a o fi supus în prealabil unui control radical cu detectori de radiaţii? Ştiu foarte bine că pe nava voastră nu se afla nici un dram de materie radioactivă.

  — Poate, răspunse Lingo cu indiferenţă. Totuşi, în locul dumneavoastră, aş proceda cu prudenţă şi aş face o nouă verificare.

  — Ai face orice ca să-ţi mai prelungeşti cu câteva minute mizerabila existenţă, nu-i aşa, vierme? Foarte bine, ca să fim absolut siguri, vom proceda la un nou control. Dar asta n-o să-ţi prelungească prea mult viaţa, pentru că vehiculele care înconjoară nava sunt prevăzute cu detectori de radiaţii.

  Korul hârâi în microfon câteva cuvinte în Duglaari şi pe urmă îşi concentră atenţia pe ecranul din faţa lui.

  Brusc, urechile i se pleoştiră, şi ochii roşii i se învârtiră în cap,

  — Detectorii constată o mare concentrare de radioactivitate pe nava voastră, fornăi el. Cum aţi reuşit să o sustrageţi controlului? E o imposibilitate.

  — O imposibilitate pentru dumneavoastră poate, răspunse Lingo cu un râs respingător, dar dumneavoastră nu sunteţi decât un Doog. Deci, părosul meu prieten, situaţia este foarte limpede. Ne lăsaţi să plecăm şi astfel rămâneţi în viaţă şi dumneavoastră şi Sfatul. Dacă ne omorâţi, muriţi şi dumneavoastră, iar Duglaar va fi prefăcut în scrum pe o rază de o sută de mile pătrate. Alegerea vă aparţine.

  Korul zbieră nişte ordine tehnicienilor cocoţaţi pe faţa computerului.

  — Am supus propunerea voastră Sfatului înţelepţilor. Vom aştepta rezultatele calculelor.

  După câteva minute, Korul îşi înălţă ochii de pe ecrane; urechile îi erau ţeapăn verticale.

  — Foarte bine, fornăi el. Sfatul înţelepţilor a hotărât. Sunteţi liberi să plecaţi.

  — O hotărâre foarte înţeleaptă, aprecie Lingo, privindu-l încruntat pe Kor. Dar în locul dumneavoastră, aş continua să procedez cu inteligenţă. De exemplu, n-aş fi atât de naiv încât să las nava să decoleze de pe suprafaţa Duglaar şi apoi s-o distrug de îndată ce s-ar afla suficient de departe în spaţiu, încât bomba să devină inofensivă pentru oraş. Pentru că la prima mişcare ostilă după ce am părăsit această planetă, vom deschide generatorul de Câmp-Stază şi vom declanşa o novă în Dugl.

  Urechile Korului se zbătură cu furie înciudată.

  — Te crezi tare deştept, vierme? Ai ghicit concluzia calculelor făcute de Sfatul înţelepţilor. Dar ai fost puţin prea deştept, pentru că mi-ai indicat pericolul principal al planului vostru. Şi anume, ce vă împiedică să deschideţi generatorul de Câmp-Stază de îndată ce părăsiţi Duglaar, fie că sunteţi atacaţi sau nu, şi în felul ăsta să ne distrugeţi întregul sistem?

  — Aşa ceva ar duce şi la moartea noastră, replică Lingo. Şi nu vrem să murim.

  — De ce te-aş crede? E adevărat că duplicate ale Sfatului înţelepţilor sunt răspândite pe întregul imperiu, dar acestea sunt, desigur, inactive, încă neprogramate, şi ar dura luni de zile să punem unul nou în acţiune, amânând astfel mult timp distrugerea Fortăreţei Sol, De unde pot eu şti că nu sunteţi gata să vă sacrificaţi vieţile în schimbul unei astfel de amânări?

  — Nu puteţi şti. Nu puteţi decât să mă credeţi pe cuvânt.

  — Şi de ce te-aş crede? Decât dacă mă crezi şi tu pe cuvânt. Voi îngădui navei voastre să părăsească sistemul Dugl, dar va fi complet încorporată de o Flotă Duglaari până ce va ajunge dincolo de punctul în care poate declanşa o novă în Dugl, prin deschiderea generatorului de Câmp-Stază. Flota noastră va fi în poziţia de a distruge nava voastră în sfera Câmpului de Comandă şi, desigur, va face acest lucru înainte ca generatorul de Câmp-Stază să aibă timpul de a se încălzi. După cum ştiţi, se poate detecta încălzirea unui generator înainte ca acesta să poată crea vreo stricăciune, deci Flota noastră va avea timp să vă distrugă. Dar vă dau cuvântul meu că nu vă va distruge decât dacă veţi încerca să deschideţi generatorul în raza sistemului Dugl.

  — Şi de unde pot să ştiu că nu ne veţi distruge fără să aşteptaţi să deschidem generatorul? întrebă Lingo.

  — N-ai cum să ştii. Trebuie să mă crezi pe cuvânt, răspunse Korul şi urechile îi zvâcniră convulsiv.

  Lingo se încruntă. Pentru prima dată păru nesigur. Era evident că nu se putea încrede în Kor. Şi era la fel de evident că nici Korul nu se putea încrede în el. Şi totuşi, fiecare dintre ei va trebui să aibă încredere în celălalt. Palmer rânji în sinea lui. De astă dată, Lingo îşi săpase singur groapa. Îşi dădu brusc seama că Lingo se încurcase tot timpul în propriile-i vorbe. Korul nu înghiţise povestea despre invincibilitatea Fortăreţei Sol – Doogii aveau să atace în curând Sol cu o forţă masivă, ca o consecinţă directă a fanfaronadei arogante a lui Lingo. Şi acum, Lingo intrase într-un impas.

  Palmer uitase aproape că Dirk Lingo se târguia şi pentru propria lui viaţă.

  — Un minut, Dirk, interveni Raul Ortega. Dă-mi voie să preiau eu o clipă negocierile. Sfatul Înţelepţilor e conectat la aparatul ăsta? întrebă el întorcându-se spre Kor. Pentru ca vreau să le propun câteva calcule subtile.

  — E conectat, răspunse Korul.

  — În ordine, în linii mari, situaţia e următoarea: Noi putem distruge Sfatul înţelepţilor, dacă suntem gata să ne sacrificăm viaţa, şi voi ne puteţi distruge pe noi, daca doriţi să muriţi şi să vedeţi Sfatul înţelepţilor sfărâmat. Dar presupun că şi voi preferaţi să vedeţi Sfatul supravieţuind după cum şi noi preferăm să supravieţuim. Veţi accepta deci să ne lăsaţi să intrăm în Spaţiu-Stază, din momentul în care veţi fi siguri că acesta nu mai poate provoca o novă în Dugl.

  — Desigur răspunse Korul. Moartea a şapte Oameni nu merită distrugerea Sfatului înţelepţilor, ţinând seama, mai ales, că Sol va fi oricum în curând pulverizat.

  — Aşa… răspunse Ortega umezindu-şi buzele cu limba. Problema este pur şi simplu aceea a încrederii. Ambele părţi preferă siguranţa reciprocă, cel puţin aşa pretindem. Dar voi nu puteţi avea încredere în noi că nu vom intra în Spaţiul-Stază mai devreme decât trebuie, sacrificându-ne vieţile dar zdrobind Dugl, şi noi nu putem avea încredere în voi că nu ne veţi distruge cu Flota escortă de îndată ce va fi posibil. Cu alte cuvinte, dacă Flota voastră e destul de aproape încât să ne atace înainte de putem intra în Spaţiul-Stază, noi trebuie să avem încredere în voi, şi dacă nu e îndeajuns de aproape, voi trebuie să aveţi încredere în noi.

  — Ai expus problema corect, vierme.

  — A! reluă Ortega. Dar există şi o cale de mijloc. O cale ce nu presupune încredere de nici o parte. Cereţi Sfatului înţelepţilor sa calculeze cursa pentru nava noastră şi pentru Flota voastră de escortă, astfel încât poziţiile respective să fie exact la distanţa necesară pentru voi să ne distrugeţi şi pentru noi să încălzim generatorul ca să provocăm o novă în Dugl. Cu alte cuvinte, în cazul în care vreuna dintre părţi face vreo mişcare ostilă, şansele voastre de a distruge nova noastră înainte de a putea intra în Spaţiu-Stază să fie egale cu şansele noastre de a produce o novă în Dugl înainte de a fi distruşi. Fireşte că noi înşine vom controla calculele computerelor ca să nu existe vreo înşelătorie. În felul acesta, nici uneia dintre părţi nu-i va conveni să execute vreo mişcare ostilă, întrucât şansele de eşuare vor fi perfect egale cu şansele de succes.

  Palmer simţea că i se învârteşte capul. Roţi înăuntrul altor roţi, înăuntrul altor roţi… Totuşi avea impresia că Ortega omisese ceva. Dar era prea mult pentru mintea lui Palmer şi, judecând după faţa lucrurilor, prea mult chiar şi pentru Kor. Urechile bătrânului Doog se zbăteau ca nişte lilieci nebuni.

  Dar, spre deosebire de Palmer, Korul nu trebuia să se bizuie pe propriul lui creier pentru a descâlci implicaţiile propunerii lui Ortega. Făcu un gest poruncitor cu mâna în care ţinea microfonul, şi răcni câteva cuvinte în Duglaari.

  Tehnicienii căţăraţi pe Sfatul înţelepţilor prinseră din nou viaţă şi transmiseră marelui computer problema. Minute întregi tăcerea se înstăpâni peste încăperea cavernoasă, ştirbită doar de ticăielile şi zumzetele înăbuşite ale Sfatului înţelepţilor în acţiune.

  Palmer urmări intens schimbările de lumini pe faţa computerului. Ştia că rezultatul calculelor computericeşti va hotărî dacă el urmează să moară sau să trăiască dar, într-un fel, după dovada de perfidie a Solarienilor, acest lucru nu i se mai părea important – nu, când întreaga rasă umană era osândită la moarte. O parte din el dorea să trăiască, dar o altă parte dorea ca strategia Solarienilor să dea greş. Răzbunarea constituie o firavă satisfacţie când e însăşi viaţa ta în joc, dar tot e mai bună decât nimic.

  Şi exista ceva ce Ortega omisese. Palmer nu-şi putea da seama ce; dar simţea acest lucru ca pe o senzaţie în golul stomacului. Ştia că Ortega omisese un detaliu mărunt dar esenţial.

  În cele din urmă, după o aşteptare ce păruse să fi durat secole, Korul începu să studieze intens datele de pe ecran. Peste câteva momente ridică ochii; faţa lui ciudată era calmă şi inscrutabilă, urechile liniştite.

  — Vierme, Sfatul înţelepţilor a efectuat calculele. Acceptă propunerea ta, cu condiţia ca orice abatere de la cursa convenită de ambele părţi să atragă după sine distrugerea instantanee.

  — De acord, răspunse Ortega. Cu condiţia ca la cea mai infimă încercare de apropiere a vreuneia din navele voastre, să punem imediat în acţiune generatorul de Câmp-Stază.

  — S-a înţeles, vierme. Vă veţi întoarce pe dată la nava voastră. Gărzile vă vor conduce la canalul de ieşire.

  Korul strigă un ordin în Duglaari şi zece dintre ostaşii cei mai apropiaţi făcură un pas înainte şi îi încercuiră pe Oameni. Solarienii se întoarseră, dispreţuitor, cu spatele spre Kor şi păşiră pe banda mobilă care ducea afară din sală. Cinci dintre ostaşi porniră în faţa lor.

  Ceilalţi cinci se interpuseră între Palmer şi Solarieni. Doi dintre ei îl înşfăcară de braţe şi-l trântiră în genunchi, Ceilalţi trei înălţară puştile energetice.

  Lingo se răsuci, ochii lui mari, verzi, scăpătând scântei,

  — Ce înseamnă asta? strigă el.

  — Ofiţerul din Confederaţie care v-a însoţit urmează să fie executat, răspunse Korul placid. Nimic altceva. Întoarceţi-vă la nava voastră.

  — Un moment, ripostă Lingo, arătând spre Palmer ca spre un obiect neînsufleţit. El vine cu noi.

  — Ai declarat că Confederaţia Umană nu se mai găseşte sub ocrotirea Fortăreţei Sol. Drept care, acest ofiţer nu este sub protecţia voastră. Drept care, îl considerăm prizonier. Drept care, va fi ucis.

  — Nu vă pripiţi, răspunse Lingo. Noi am fost de acord să ne retragem protecţia asupra Confederaţiei cu condiţia ca voi să acceptaţi termenii propunerii noastre. Dar oferta noastră nu mai ţine. Sau v-am înţeles greşit? Acceptaţi să ne trimiteţi ca garanţie patru mii de nave? Dacă acceptaţi, atunci de ce nu…

  — Destul, vierme! strigă Korul cu un plesnet furios al urechilor. Vi se îngăduie să scăpaţi cu viaţă. Nu încercaţi să mai puneţi şi alte condiţii. Întoarceţi-vă la nava voastră, atâta timp cât mai puteţi s-o faceţi.

  — Să nu-mi dai mie ordine, Doogule, urlă Lingo, Ofiţerul acesta a venit aici sub jurisdicţia noastră şi se va întoarce tot sub jurisdicţia noastră! Altminteri ordon ca bomba să fie detonată chiar în clipa asta!

  Korul îşi fâlfâi urechile, dar înclinaţia Doogilor spre logică precumpăni.

  — Bine, spuse el. Nu merită să punem în pericol Sfatul Înţelepţilor pentru lipsa de logică a Oamenilor. Ia-ţi viermele Confederal şi pleacă!

  Palmer fu smucit în picioare şi împins în tunelul de ieşire, laolaltă cu Solarienii. Îi aruncă lui Lingo o privire de ură neîmblânzită. Îi salvase viaţa, dar numai ca să-şi demonstreze superioritatea asupra Korului. Într-un anumit fel, Palmer simţea mai multă simpatie pentru Doogul care voise să-l omoare decât pentru Omul care-i salvase viaţa.

  — Îmi pare rău, Jay, îi spuse Dirk Lingo odată ajunşi pe navă, dar vom avea multe pe cap şi nu putem risca să te lăsăm să comiţi cine ştie ce acţiune nebunească.

  Palmer îşi încordă muşchii sub legăturile cu care-l ţintuiseră de unul dintre falsele scaune de pilot, din cabina de control a navei.

  — Nu te gândi la asta, trădătorule, strigă el. Există lucruri mult mai importante pentru care ar trebui să-ţi pară rău.

  Lingo pregătea nava pentru decolare; Fran Shannon se afla pe scaunul ei de control, iar Ortega pe celălalt scaun fals.

  — Jay, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, spuse Lingo punând în funcţiune marele ecran emisferic.

  — De bună seamă că nu sunt, ripostă Palmer. Voi, Solarienii, păreaţi nişte oameni serioşi, prieteni… mai mult decât prieteni. Toate gogoşile despre acceptarea mea ca membru al Grupului! Toată fanfaronada despre nobila misiune a Fortăreţei Sol! Şi ce v-aţi dovedit a fi? Nişte laşi şi nişte trădători!

  Lingo scurtă plafonul de nori cenuşii, ignorându-l voit pe Palmer.

  — Vor fi aici dintr-un minut în altul, murmură el.

  — Dacă ai avea destul curaj, ai detona bomba aceea termonucleară chiar în clipa asta, şi cel puţin ai distruge Sfatul înţelepţilor. Cum poţi suporta propria-ţi conştiinţă?

  Lingo, Fran şi Ortega izbucniră în râs.

  — Bomba? râse Ortega. Bomba? N-ai auzit ce-a spus Korul? E imposibil să ascunzi o bombă de detectoarele pentru radiaţii. Nu există nici o bombă la bord.

  — Cum? Dar a doua oară detectoarele au indicat că există o bombă…

  — Ah, foloseşte-ţi mintea! îi spuse Lingo râzând. Adu-ţi aminte că Linda era la bord. Undele gândirii concentrate sunt o formă de energie electromagnetică, ba chiar o formă masivă, în comparaţie cu cele asupra cărora lucrează detectoarele. Dacă telepatiştii pot controla mişcările trupurilor altor făpturi, pot crea iluzii şi asupra unor instrumente delicate, pot crea iluzia radioactivităţii acolo unde aceasta nu există.

  — Deci toată chestiunea a fost un fals? Ca toate celelalte?

  — Bine spus, Jay, replică Lingo. Gândeşte-te, bomba a fost un fals. ca toate celelalte. Ca absolut toate celelalte.

  — Uite-i că vin, strigă Ortega.

  Navele de război Duglaari pătrundeau prin plafonul de nori şi se îndreptau în jos, spre navă, zece… douăzeci… cincizeci, deasupra câmpului de aterizare, plutind la vreo şase sute de metri înălţime.

  — Nava Solariană către comandantul Duglaari. Solarienii către Duglaari… fornăi Lingo în microfon. Ne pregătim de decolare şi procedăm conform înţelegerii.

  — Recepţionat!

  Lingo deschise Frontul de Comandă. Nava începu să se înalţe, iar pătura de nave Duglaari, aflate deasupra lor se înălţă în acelaşi ritm, păstrând o distanţă constantă.

  De îndată ce ieşiră din atmosfera sistemului Duglaar şi căpătară viteza de desprindere, Flota Duglaari se dispuse într-o uriaşă emisferă, cu partea concavă în faţă, înspre ei. Nava Solariană îşi luă poziţia, conform calculelor, chiar la buza formaţiunii concave, în linie dreaptă în raport cu centrul acesteia, şi deci cu linia ei de zbor chiar în faţa marelui Front de Comandă al Flotei Duglaari.

  În felul acesta, o relativ minimă accelerare ar fi situat momentan nava dincolo de Frontul de Comandă al Doogilor şi o la fel de minimă încetinire a vitezei ar fi plasat-o direct în raza de acţiune a Frontului Duglaari.

  Nava Solariană porni să înainteze, însoţită de escorta supradimensionată care-şi menţinea poziţia, încercuind-o, ca o undă de şoc ce-ar împinge o molie în faţa ei.

  Palmer se simţea oarecum calmat de teribilul spectacol al navelor de război Duglaari care umpleau priveliştea ecranului panoramic în toate direcţiile, cu excepţia celei din faţă. Iată forţa în forma ei cea mai brută; iată moartea, îşi aduse aminte că înfruntase această moarte alături de cei şase Solarieni, şi nu o dată, ci de trei ori. Şi îşi mai aminti de minunata camaraderie, de tăcuta încredere reciprocă pe care le resimţise în acele momente; şi, în chip pervers, se pomeni regretându-le amarnic, asemenea unui băieţaş care ar fi descoperit că omnipotentul său tată nu-i decât o slabă fiinţă umană supusă greşelii, Chibzuia cu disperare asupra cuvintelor lui Lingo: „…bomba era un fals, ca toate celelalte. Ca absolut toate celelalte.” Tot ce-i spusese Lingo Korului nu fusese decât un bluf, sau o minciună, o înşelătorie; bomba, invincibilitatea sistemului Sol… S-ar fi putut ca nici superarmele să nu fie reale. Enumerarea lor sunase îndoielnic, ca propaganda Confederaţiei Umane… Dar… Dar de ce-l avertizase Lingo pe Kor asupra armelor pe care Sol s-ar putea să le producă sau nu în următorul deceniu? De ce se împăunase că ar fi necesare opt mii de nave ca să distrugă Fortăreaţa Sol, când trebuie să fi ştiut prea bine că nu s-ar fi putut apăra nici împotriva a patru mii? De bună seamă, ştia că Sfatul înţelepţilor nu se lăsa păcălit.

  Trebuie să fi existat vreun ţel ascuns în spatele tuturor acestor lăudăroşenii, un ţel pe care-l ascundeau atât de el cât şi de Doogi. Şi dacă toate celelalte nu erau decât trucuri, nu s-ar putea ca şi încrederea lui Lingo de a jertfi Confederaţia Umană să fi fost tot un truc? În fond, Korul nu o acceptase… De fapt, îşi dădu brusc seama Palmer, Lingo făcuse această propunere în termeni atât de aroganţi, încât trebuie să fi ştiut că Korul o va respinge. Probabil că plănuise totul.

  Pe măsură ce nava se îndepărta de Duglaar, în echilibru precar pe muchea de cuţit a morţii, Palmer dorea cu ardoare să poată avea din nou încredere în Solarieni. Căci fără de această încredere, totul era lipsit de orice rost, lipsit de orice speranţă. Indiferent dacă ei vor scăpa cu viaţă sau nu, Fortăreaţa Sol constituia mitul care susţinuse moralul Confederaţiei Umane timp de trei secole, şi dacă Sol se dovedea a fi doar o minciună hidoasă, trădătoare, Confederaţia se va prăbuşi şi coşmarul paranoic care se numea Imperiul Duglaari avea să distrugă Galaxia.

  Palmer simţea că îndărătul fricii fireşti de moarte, bântuia o spaimă mult mai îngrozitoare – spaima de a muri fără nici un rost, singur, descumpănit şi trădat, spaima de a muri izolat, cu oribila cunoaştere că, în curând, întreaga rasă umană îl va urma în totala uitare.

  Şi, singurul lucru care exista între el şi această cumplită moarte, era credinţa în şase oameni ce se dovediseră a fi cei mai respingători trădători din întreaga istorie.

  Dorea cu disperare să creadă în ei, dar ştia prea bine de ce doreşte să creadă, şi simţea că nu poate.

  — Nu-mi place… bombăni Ortega, privind la uriaşa amoebă care era flota Duglaari. Ceva nu miroase bine. Korul a cedat prea repede. Totul a mers prea uşor. Pur şi simplu faptul că ne-au lăsat să plecăm e lipsit de logică. Probabil că pun ceva la cale…

  — Haide, Raul, nu te mai frământa, îl consolă Lingo. Ar trebui să ai mai multă încredere în Talentul tău. Ai fost mai şmecher ca ei, asta-i tot. E mult mai logic pentru ei să ne fi lăsat să plecăm şi să nu pericliteze Dugl, decât să încerce să ne distrugă şi astfel să rişte o novă.

  — E mult mai logic să ne distrugă fără să pericliteze Dugl, spuse Ortega stingherit. Aşa ar fi trebuit Sfatul înţelepţilor să vadă lucrurile. Aşa le-aş fi văzut eu în locul lor…

  — Dar cum? Nu-ţi dai seama, Raul, nu pot încerca nici măcar să ne încercuiască fără a crea riscul deschiderii generatorului de Câmp-Stază înainte ca ei să ne poată zdrobi cu Frontul de Comandă. Noi am aranjat lucrurile astfel, nu? Din momentul în care ajungem la punctul în care putem intra în Spaţiul-Stazâ fără să producem o novă…

  Lingo îşi curmă vorba şi rămase cu gura căscată. Faţa îi păli.

  — O, nu! strigă Ortega. Asta-i! Desigur! Cum am putut fi atât de idiot? Desigur că nu merită să rişte distrugerea noastră atâta timp cât mai avem posibilitatea de a provoca o novă în Dugl. Dar ce-i va împiedica să ne încercuiască după ce părăsim raza primejdioasă? Şi poţi fi sută la sută sigur că Sfatul înţelepţilor a calculat exact, până la microsecunde, când vom ajunge la acel punct. În momentul când nu va mai exista pericol de novă, ne vor îngloba. Dacă reuşesc, pentru noi înseamnă moarte, dacă nu reuşesc, ei n-au nimic de pierdut. Desigur, şansele lor sunt de numai cincizeci la sută, dar n-au absolut nimic de pierdut.

  — Şi noi n-avem absolut nimic de făcut, mormăi Lingo.

  — Ţi-ai tăiat singur craca de sub picioare, trădătorule, jubilă Palmer. Dacă voi, blestemaţii de Solarieni, aţi fi luptat în război alături de noi, în loc să vă izolaţi, aţi fi ştiut că Doogii sunt nişte tacticieni foarte pricepuţi. Aţi fi ştiut că nu fac cea mai mică mişcare până nu se asigură că toate şansele sunt de partea lor. Vai de mine, în ultima bătălie pe care Flota mea a dus-o cu ei, noi…

  „Desigur!” gândi brusc Palmer. Exista o cale de scăpare! Solarienii or fi fost ei tari în strategie, dar practic nu mai purtaseră o bătălie de secole. Dacă ar fi ştiut să lupte, ar fi văzut şi ei soluţia. Nu era nevoie de scheme sofisticate. Era vorba de o tactică standard a Confederaţiei, care funcţionase aproape de fiecare dată. Acum s-ar fi putut să fie ceva mai greu, dar…

  Rânji cu acreală. Dacă exista un lucru pe care forţele Confederaţiei îl practicaseră întotdeauna cu succes, acela era arta retragerii.

  — Ce este Jay? întrebă Ortega întorcându-se să se uite la Palmer care se hlizea.

  — De ce nu te gândeşti singur, Maestre de Jocuri Ortega? Orice Comandant de Flotă din Confederaţie ar şti ce trebuie făcut. O tactică standard. Poate că e puţin prea simplă pentru mintea ta atât de complicată. Foarte rău.

  — Vorbeşti ca un nebun, se răsti Ortega. Aminteşte-ţi, Jay, că tu te găseşti pe nava asta. E vorba şi de viaţa ta. Dacă cunoşti vreo cale de scăpare, nu câştigi nimic ascunzându-ne-o.

  — Nimic decât răzbunarea, Lingo. răspunse Palmer.

  — Numai un dement îşi sacrifică viaţa de dragul unei răzbunări lipsite de sens. Nu cred că ţi-ai pierdut minţile, Jay.

  Apelul îl atinse. Nu avea nici un rost să moară, mai ales când moartea lui n-ar fi dus la nimic, mai ales când ar fi murit fără să ştie dacă alături de el mureau nişte trădători sau poate că nişte… prieteni,

  — Bine, Lingo, spuse în cele din urmă. Ca de obicei, ai câştigat.

  Nava înainta de zor, urmată de Flota Duglaari, pe lângă orbita lui Dugl V, apropiindu-se rapid de orbita lui Dugl VI, cea mai periferică planetă a sistemului – şi graniţa vulnerabilităţii Doogilor la generatorul de Câmp-Stază al Solarienilor. Şi, în acelaşi timp, graniţa siguranţei lor,

  — Cât de aproape suntem, Fran? întrebă Lingo examinând nervos zidul de nave din spatele lui.

  — La zece minute de orbita lui Dugl VI.

  — Trebuie s-o faci acum sau niciodată, Lingo! îi spuse Palmer. Şi trebuie să acţionezi gradat.

  — Eşti sigur c-o să meargă? Eşti sigur că n-or să ne detecteze?

  — Nu sunt sigur de nimic, îl repezi Palmer. Dar şansele lor de a ne detecta sunt foarte slabe. Aş spune că masa Flotei Duglaari e de cel puţin trei sute de ori mai mare decât masa noastră. Aşadar, viteza noastră combinată va descreşte doar cu o treime dintr-un procent, şi dacă raportăm descreşterea la zece minute, încetinirea nu va atinge mai mult de o treizecime dintr-un procent. Nu cred că pot detecta aşa ceva. Şi apoi, vom face exact opusul a ceea ce s-ar aştepta ei să facem.

  — Bine, Jay. Nimic de spus.

  Încet, minuţios, cu delicateţe, Lingo începu să încetinească energia Frontului de Comandă al navei. Nava pierdu o infimă fracţiune din viteza de înaintare şi se apropie de Flota Duglaari cu mai puţin de o sută de metri – o distanţă imperceptibilă în raport cu coordonatele spaţiului interplanetar.

  Dar această minusculă schimbare în poziţiile respective era suficientă ca să includă nava în sfera de acţiune a puternicului Front de comandă al Flotei Duglaari.

  — Suntem în contact cu Frontul Doog, spuse Lingo, Nu cred că au observat ceva.

  — Până aici e foarte bine, aprecie Palmer. Acum continuă să reduci viteza încet dar constant. Trebuie să sincronizezi astfel, încât când străbatem orbita lui Dugl VI, Frontul nostru de comandă să fie complet oprit.

  Palmer îl urmărea încordat pe Lingo care continua să reducă viteza navei. „O să funcţioneze, îşi spuse el. Masa lor este cu atât mai mare decât a noastră, încât n-or să sesizeze nici un moment că Frontul nostru de Comandă e oprit şi că înaintăm prin forţa Frontului lor. Şi din momentul în care am străbătut orbita lui Dugl VI…”

  — Viteză optzeci la sută… murmură Lingo. Şaptezeci… Şaizeci… treizeci… douăzeci… zece…

  Îşi înălţă mâna şi scoase un suspin de uşurare.

  — Reuşit! spuse el. Nu cred că şi-au dat seama; Frontul nostru e închis şi ne lăsăm purtaţi de Frontul lor.

  — Bine, aprobă Palmer. Acum ţine minte, sincronizarea înseamnă totul. Va trebui să deschizi Frontul de Comandă la viteza maximă cu zece secunde înainte să ieşim din orbita lui Dugl VI, iar generatorul de Spaţiu-Stază îl deschizi exact cu zece secunde mai târziu. Dacă-l deschizi cu o secundă mai devreme – buuum! Şi dacă-l deschizi mai târziu, Doogii, cu puternicul lor Front de Comandă, vor fi în măsură să detecteze brusca noastră explozie de viteză şi ne vor încercui. Totul depinde de sincronizare. Şi de surpriza lor.

  — Nu-ţi face griji în ce priveşte sincronizarea. Şi să sperăm că vor fi năuciţi de surpriză, căci dacă şi-ar da seama ce facem…

  — Nici nu se gândesc, spuse Ortega.

  — Fran, i se adresă Lingo, vreau două numărători inverse; prima până la zece secunde de poziţia orbitei lui Dugl VI, şi cealaltă de zece secunde după deschiderea Frontului nostru de Comandă.

  — În ordine, Dirk.

  Convoiul îşi continuă zborul. „Suntem gata pentru tactica noastră, îşi spuse Palmer. Mă întreb ce gândeşte comandantul Doog în clipa asta…”

  — Atenţie, Dirk, începu Fran Shannon. Douăzeci de secunde până la primele zece secunde. Cincisprezece, zece!

  Lingo încleştă cu mâna dreaptă manivela Frontului de Comandă; arătătorul mâinii stângi stătea în suspensie deasupra butonului de deschidere a generatorului de Câmp-Stază.

  — Nouă… opt… cinci… patru… trei… doi… unu… acum!

  Lingo împinse manivela. Frontul de Comandă al navei lătră în plină viteză.

  Nava Solariană înaintase cu aceeaşi viteză ca şi Flota Duglaari, fiind propulsată până atunci de puternicul Front de Comandă al acesteia. Acum, căpătase un extraordinar impuls de viteză suplimentar, dat de propriul ei Front de Comandă – un impuls lipsit de inerţie, capabil să accelereze nava până aproape de viteza luminii. Nava ţâşni înainte, părăsind raza Câmpului de Comandă al Flotei Duglaari, şi lăsând o distanţă imensă între ea şi flotă.

  —.opt… şapte… şase…, începu Fran Shannon numărătoarea.

  Palmer urmări cu intensitate pe ecran Flota Duglaari care rămăsese în urmă. Era încă în urmă… dar acum se îndepărta mai încet!

  Comandantul Duglaari îşi revenise din surpriză. Acum Flota Doogilor accelera; nava Solariană nu mai câştiga teren, dar distanţa subită pe care o crease era încă prea mare pentru ca Flota Duglaari să-şi poată începe acţiunea de încercuire.

  — Cinci… patru… trei…

  Doogii îi ajungeau din urmă. Puternicul lor Front de Comandă accelera navele mai rapid decât putea înainta nava Solariană, şi distanţa dintre ele se micşora.

  —.doi… unu… acum!

  Lingo apăsă pe butonul de sub mâna lui stângă. Urmă un minut de agonie până ce generatorul Câmpului-Stază se încălzi, timp în care amoeba ucigătoare, hulpavă, care era Flota Duglaari, se întindea să prindă nava în gheara morţii…

  Şi, deodată, Doogii, Dugl, şi stelele înseşi dispărură, înlocuite de o învolburare de culori. Se aflau în siguranţă în Spaţiul-Stază.

  Lingo scoase un oftat adânc:

  — Suntem pe drumul nostru, rosti el.

  — Pe drumul nostru către ce? întrebă Palmer cu acreală.

  — Cum către ce, Jay? Către Fortăreaţa Sol, bineînţeles.

 X.

  LINGO ÎNCHISE controalele şi se îndreptă spre falsul scaun pilot, de care era legat Palmer.

  — Vreau să-ţi mulţumesc, Jay, spuse el. Îţi datorăm cu toţii viaţa.

  — Nu am nevoie de mulţumirile tale, Lingo. Am salvat nava asta dintr-un unic motiv: din nefericire, mă aflu şi eu pe ea. Aşa cum ai spus, sinuciderea e un act nebunesc. Dar în ce vă priveşte pe voi, trădătorilor, puteţi să…

  — Nu te înfierbânta, îl sfătui Lingo cu blândeţe. Noi continuăm să-ţi fim prieteni. Ne aşteaptă o lungă călătorie, şi am dori să fie cât mai plăcută posibil. Şi nu dorim să ne fii duşman, Jay. Vrem să te simţi parte din Grupul nostru. Aşa ca înainte.

  — Şi, desigur, în semn de afecţiune, mă ţii legat de scaunul ăsta. Sunt profund mişcat.

  — Te-am legat numai ca să protejăm nava. În fond, nu ai arme, şi nu văd unde ai fi putut fugi. Dacă promiţi să nu fii violent te dezleg.

  Palmer ridică din umeri, atât cât îi permiteau legăturile s-o facă.

  — Doar n-o să fac tot drumul până la Sol legat ca un curcan fript. Nu mă voi deda la violenţe. Dar, te rog, fără dulcegării şi zăhărelul prieteniei.

  — Cum doreşti, răspunse Lingo, dezlegându-l pe Palmer. O să ai destul timp să rumegi totul.

  Palmer se ridică în picioare, clătinându-se, şi îşi frecă membrele pentru a-şi restabili circulaţia. Apoi îi întoarse lui Lingo spatele şi se îndreptă spre uşa cabinei,

  — Unde te duci, Jay?

  — În cabina mea, dacă n-ai nimic împotrivă. Aici pluteşte un miros neplăcut. Aşa cum ar spune prietenul nostru Koris, simt tulburări nedorite în aparatul meu digestiv.

  Palmer zăcu ore întregi pe patul din cabină, privind la pereţi. Călătoria până la Sol va dura săptămâni; cât nişte secole.

  „O săptămână în cuibul ăsta de trădători ţine cât un mileniu, gândi el. De ce am fost atât de laş? Ar fi trebuit să-i las pe Doogi să sfărâme nava ca pe o nucă, Totul s-ar fi isprăvit într-un minut. N-am făcut decât să prelungesc agonia.” „La urma urmei, continuă să-şi spună, ce câştigase salvând nava şi propria lui viaţă? Câteva săptămâni de întemniţare în cuşca asta a trădătorilor Solarieni, câteva săptămâni, poate, petrecute pe Pământ, până când vor debarca Doogii, în număr covârşitor, pe Sol. Şi sistemul care e vatra Omului va fi complet anihilat.

  Poate că şi asta e o speranţă, îşi spuse el, mai departe, cu amărăciune. Plăcerea de a vedea Fortăreaţa Sol nimicită.”

  Dar ştia că ar fi o satisfacţie foarte găunoasă, pentru că, până la urmă, moartea Fortăreţei Sol ar însemna moartea întregii rase umane. Timp de trei secole, mitul Fortăreţei Sol susţinuse Confederaţia Umană în ciuda înfrângerilor, în ciuda computerelor care prevedeau extincţia omenirii până într-un secol. Toate speranţele tuturor Oamenilor de pretutindeni se îndreptaseră spre Fortăreaţa Sol. Era cea de pe urmă şi cea mai mare speranţă a rasei umane, bastionul, Stânca Veacurilor, Citadela Omului.

  Şi Fortăreaţa Sol nu era decât o minciună. Palmer se simţea singur, mai cu desăvârşire singur decât fusese vreodată un alt om. Era singur cu adevărul de neacceptat că ultimul zeu al Omului murise, era singur cu cunoaşterea că şi acest zeu, la fel ca şi toţi ceilalţi, nu era decât bastardul împreunării dintre speranţă şi frică; o vană negare a unei realităţi finale – anume că specia umană, ca şi fiecare dintre membrii săi, era muritoare şi osândită să moară.

  Se gândi la masa uriaşă, moartă, a Galaxiei prin care nava îşi croia acum drum; miliarde de stele, milioane de planete. Un vid rece, mort, guvernat cu o mână de fier de legile impersonale ale fizicii.

  Ce era Omul, ce era însăşi viaţa decât un element infim, un microb insignifiant în vastul univers mort? În ansamblul Galaxiei, viaţa atingea, din punct de vedere statistic, o cotă cu totul neînsemnată. Întreaga masă de protoplasma vie, existentă de la începutul timpurilor încoace, nu echivala masa unei neînsemnate, mici stele moarte. Şi facultatea de a simţi nu însemna decât a miliarda parte din întreaga viaţă a universului.

  Da, dar era partea care avea importanţă, partea care infuza un înţeles pietrei moarte şi gazului arzător.

  Şi partea care se agăţa atât de frenetic de fiecare ceas al existenţei ei, încât ar fi fost gata să sacrifice orice pentru câteva luni de viaţă în plus.

  Aceasta era crima Fortăreţei Sol.

  Dirk Lingo făcuse imposibilul – inventase un nou păcat. Un păcat nu împotriva oamenilor sau a zeilor, ci împotriva vieţii însăşi. La urma urmei, universul era un vast câmp de luptă pe care viaţa se războia cu moartea, pe care conştiinţa, simţirea, inteligenţa se zbăteau să supravieţuiască într-o infinită mare de nimic.

  Şi Fortăreaţa Sol trecuse de partea inamicului. Nu putea fi concepută o trădare mai mârşavă. Pentru că Imperiul Duglaari nu se afla de partea vieţii; era un agent al neantului, al morţii.

  Abia acum înţelegea Palmer adevărata natură a inamicului împotriva căruia luptase toată viaţa lui. Doogii reprezentau un factor de demenţă. Ei nu luptau pentru a-şi extinde teritoriul, pentru a-şi spori avuţiile, sau pentru a însămânţa viaţă în universul mort. Moartea în sine era unicul ţel al Doogilor – stârpirea oricărei urme de viaţă inteligentă. Şi când acest ţel nebunesc va fi fost atins, vor mai avea Doogii vreo raţiune de existenţă? Nu va trebui oare Sfatul Înţelepţilor să se autodesfiinţeze, iar Doogii să-şi urmeze computerul în uitarea absolută? Şi nicăieri nu va mai rămâne nimic decât gaz în flăcări, şi piatră, piatră rece, şi sute de miliarde de mile cubice de neant mort…

  Palmer se cutremură. Simţea că păşeşte pe muchea nebuniei. Erau ape prea adânci pentru a fi sondate de mintea unui om singur…

  Şi, brusc, îşi dădu seama că oricare ar fi simţămintele lui şi oricât de mare i-ar fi ura, mai devreme sau mai târziu va trebui să încheie o pace măcar vremelnică cu Solarienii. Nici un om nu poate îndura să moară în chipul ăsta, văduvit de orice contact uman.

  Solarienii erau laşi, erau trădători, făpturi de neconceput, dar cel puţin erau fiinţe omeneşti. Şi oricare ar fi fost păcatele lor, oricâtă ură s-ar fi săpat între el şi ei, erau poate cele din urmă fiinţe omeneşti pe care avea să le mai vadă.

  Răsună o bătaie în uşă.

  — Pleacă! strigă Palmer.

  Bătaia deveni stăruitoare.

  — Pleacă, fire-ai să fii!

  Ştia prea bine că mai târziu va trebui să dea ochi cu ei, dar acum ura îi îneca orice alt sentiment şi voia să rămână singur cu jăraticul mocnit al furiei sale.

  — Sunt eu, rosti vocea lui Robin Morel.

  „Cine altcineva?” gândi el posomorât. Robin era cea pe care o ura cel mai mult, poate cu excepţia lui Lingo, şi, totodată, cea pe care se simţea cel mai puţin în stare s-o respingă.

  — Bine, bine, bombăni, intră.

  Robin împinse uşa cu piciorul şi apăru în prag, cu o insuportabilă expresie de înţelegere şi de compasiune zugrăvită pe faţă, şi cu câte o băutură în fiecare mână.

  — Raul ne-a preparat două Supernova, spuse ea aşezându-se pe pat, lângă Palmer. Ia una. O să te facă să te simţi mult mai bine.

  Îi întinse paharul mic, umplut cu un lichid albastru, din mâna ei dreaptă.

  — De unde pot şti că nu-i otravă? mormăi el bosumflat.

  — Nu fi copil, Jay. Dacă voiam să te omorâm, nu era nevoie să recurgem la înşelătorii ca s-o facem.

  — Am învăţat să nu cred că aş putea înţelege vreodată gândirea Solarienilor, răspunse el cu amărăciune.

  — Jay… oftă ea resemnată, şi apoi râse uşor; un vechi, vechi toast pământesc: „De e otravă-n băutura ta, hai schimbă-ţi viaţa pe a mea.”

  Zâmbind, schimbă paharul ei cu cel pe care i-l oferise.

  Palmer se simţi îmgrozitor de stupid şi de încurcat, dar, într-un fel, şi mişcat. Fără să scoată o vorbă, luă cel de-al doilea pahar.

  Amintindu-şi de băutura Nouă Planete, era pregătit pentru orice când dădu pe gât lichidul albastru – orice în afară de ceea ce se dovedi a fi. Nu avea nici un gust; era ca o înghiţitură de apă rece.

  Lunecă, fără gust, din gâtlej în stomac. Dar deodată încercă o senzaţie stranie, ca şi cum o parte din el se dizolvase în băutură, şi nu băutura se dizolvase în sângele lui. Simţi cum toate emoţiile, ura şi teama şi furia se scurg din el şi se adună într-un ghem compact, dens, masiv, un vârtej emoţional localizat în stomacul lui. Iar restul fiinţei, mintea proaspăt purificată, părea acum rece, detaşată, nefiresc de obiectivă, observând de la distanţă mica minge de foc în care se prefăcuseră simţirile lui; părea a fi un spectator distant, pe jumătate amuzat, pe jumătate indignat.

  Şi pe măsură ce observa clocotitoarea, învolburata, arzătoarea minge de ură şi furie şi teamă în care se adunaseră propriile lui simţiri, acesta îi apărea desprinsă de el, ceva străin şi ridicol.

  Şi pe urmă explodă.

  Timp de un lung moment, teribil şi respingător, simţi cumplita, monstruoasa irezistibila rafală a propriei sale uri străpungându-i fiinţa ca o radiaţie puternică printr-o foaie de hârtie. Pe urmă se evaporă din el şi se mistui.

  Se mistui total. Se simţi purificat de focul care-l devastase; purificat, şi liniştit şi deschis. Ura nu făcuse parte din el; fusese produsul confluenţei unor forţe exterioare, aflate dincolo de controlul lui, şi când explodase în acea rafală de foc purificator, se consumase singură şi-l lăsase din nou cu propria-i identitate şi viaţă.

  Robin râse uşor.

  — De asta, îl lămuri ea, se numeşte Supernova. Palmer o privi cu liniştiţii săi ochi noi, şi nu văzu în ea o trădătoare ci, pur şi simplu, o făptură umană, o femeie. Poate că şi ea fusese pradă unor forţe exterioare cumplite străine, ineluctabile, cuibărite oarecum în ea, dar orice ar fi săvârşit, ea şi ceilalţi Solarieni, oricât de sinistre ar fi fost crimele lor, erau, într-un anumit sens, şi ei nişte victime. Victime şi călăi în acelaşi timp, lumină şi întuneric în unul şi acelaşi suflet în fond, nu erau decât nişte făpturi omeneşti, slabe.

  — Am impresia că m-am comportat cam melodramatic, spuse Palmer jenat.

  — Nu mai melodramatic decât ne-am comportat noi. Deosebirea este însă că noi am acţionat astfel cu un anumit scop. Şi o bună parte din acest scop era să te determinăm să te comporţi cum te-ai comportat.

  — Probabil că băutura asta m-a îmbătat de-adevăratelea. N-am înţeles nimic din ce-ai spus.

  — Nu, Jay, răspunse Robin râzând, dar cu o notă de amărăciune. Nu eşti beat. Supernova nu îmbată; te face numai ca, o bucată de timp. să-ţi priveşti propriile sentimente în chip de spectator, ca şi cum ar fi desprinse de tine. Le priveşti din afară, de parcă mintea ta ar fi un observator detaşat. Îţi izolează emoţiile şi te linişteşte. Dacă vrei să ştii, eşti mai lucid acum decât ai fost înainte de a bea.

  — Ducă nu sunt beat, atunci ce naiba înseamnă că voi aţi făcut ce-aţi făcut pentru ca eu să fac ce-am făcut? Parcă vorbeşti în dodii, Rubin părea să-l examineze atent, aproape clinic.

  — Bănuiesc că eşti pregătit să afli adevărul, îi spuse după un răstimp. Sau cel puţin o parte din adevăr.

  — Asta-i tot ce-mi oferiţi voi, o repezi el. Mici părticele de adevăr, şi mari doze de minciună,

  — Văd că efectul băuturii a şi început să se spulbere, ripostă Robin zâmbind sarcastic. Păcat că nu poate avea un efect permanent. Încearcă să-ţi aduci aminte ce ai simţit când emoţiile nu-ţi înceţoşau mintea.

  Brusc. Palmer îşi dădu seama că, într-adevăr, acum se simţea din nou altfel. Nu mai cântărea lucrurile cu raţiune rece. Era din nou stăpânit de vechiul amestec de furie, derută şi ură. Şi totuşi, nu era la fel ca înainte; nu va mai putea fi niciodată exact la fel. Îşi dăduse seama că exista şi o altă latură a simţirilor lui, şi că situaţiile puteau fi cu totul diferite când nu le analizai prin prisma emoţiilor. Şi, cu toate că emoţiile puneau acum stăpânire pe el cu repeziciune, era totuşi conştient că simpla amintire a celeilalte stări, acum străine de el, le atenua şi le îmblânzea.

  — V-aţi jucat cu mintea mea tot timpul, nu-i aşa? Din primul moment în care m-am îmbarcat pe această navă. De ce? Ce aţi avut de câştigat?

  Robin oftă adânc, atitudinea şi chipul părură să i se relaxeze, ca şi cum o grea povară i se luase de pe inimă,

  — Da, murmură ea… Într-un anumit fel, te-am schimbat. Dar în mare parte spre binele tău, nu spre al nostru. Încearcă să te gândeşti la tine aşa cum erai la început, înainte de a ne fi întâlnit, şi compară această amintire cu ceea ce eşti acum. Nu-i aşa că aprobi schimbările?

  Palmer se gândi la trecut… şi săptămânile îi părură ani. Îşi dădu seama că îşi lărgise mult universul mental, că în aceste câteva săptămâni trăise mai multe experienţe, în condiţiile unor noi relaţii umane, învăţase mai mult, se adâncise, crescuse mai mult decât în tot deceniul anterior. Se simţea cu zece ani mai în vârstă; nu cu zece ani mai istovit, ci cu zece ani mai matur. Deşi fusese ridicat absurd la rangul de general, mentalitatea lui rămăsese aceea a unui Comandant de Flotă. Acum, însă, înţelegea o sumedenie de lucruri despre Duglaari, despre război, despre gândirea umană, despre Sol, lucruri pe care nici măcar un înalt Mareşal Confederal nu le-ar fi putut înţelege. Rangul de general nu mai era un simulacru lipsit de fond; era ceva ce i se cuvenea.

  Da, se schimbase şi constata acum că aproba schimbările pentru că acestea însemnaseră un progres.

  — Te surprinde când priveşti în urmă, nu-i aşa? îl întrebă Robin. Acum eşti un om mult mai întreg decât ai fost. De pildă, nu te-ai mai îndoi de posibilităţile tale dacă ar fi să devii Comandantul Suprem al Confederaţiei, ceea ce s-ar putea întâmpla într-o bună zi. Pentru că ştii bine că acum eşti apt pentru o asemenea misiune. Ba chiar, aş spune că misiunea e prea măruntă pentru tine.

  — Ce importanţă mai au toate astea, chiar dac-ar fi adevărate? bombăni Palmer. Războiul e pierdut. Sol e pe cale de a fi distrus, şi când Confederaţia va afla acest lucru, va pierde orice elan de luptă. Şi asta datorită vouă,

  — Jay, încă nu cunoşti totul. Cred că eşti pregătit şi pentru rest – cel puţin pentru o bună parte din el. A sosit timpul să stai de vorbă cu Dirk. Trebuie să-ţi prezinte scuze.

  — Scuze? Cum poţi scuza trădarea?

  Robin ridică din umeri.

  — Du-te în cabina de control şi ai să afli.

  Lingo era singur în cabina de control şi scruta învolburarea lipsită de sens a Spaţiului-Stază; pe faţă îi juca un zâmbet ciudat, jumătate amar, jumătate triumfător.

  — Ia loc, Jay, îl pofti, aşezându-se şi el mai comod în scaunul-pilot.

  — Robin mi-a spus că vrei să-mi prezinţi scuze, spuse Palmer pe un glas stins, aşezându-se lângă Lingo. Presupun că ştii la ce-s bune scuzele tale? Cum te-ai putea scuza pentru stupiditatea de a încerca să vinzi rasa umană?

  — Că mă consideri trădător, mai înţeleg, răspunse Lingo cu un râs aspru, dar ca să mă acuzi de stupiditate e jignitor.

  — Haide, Lingo, ştii, bine că ai făcut-o de oaie. Înţeleg ce-ai încercat, chiar dacă atitudinea ta îmi întoarce stomacul pe dos. Ai vrut să-i convingi pe Doogi să lase sistemul Sol în pace, oferindu-le întreaga Confederaţie Umană drept premiu de consolare. Şi apoi, dacă veţi avea timp să perfecţionaţi superarmele voastre, când întreaga omenire va fi dispărută în afară de voi… Dar ai fost puţin prea şmecher, aşa-i? I-ai speriat pe Doogi puţin prea tare. Şi acum nu veţi mai avea şansa de a vă construi superarmele.

  Lingo se întoarse spre Palmer cu faţa convulsionată de râs.

  — Aşadar şi tu ai crezut-o! Mă felicit. Jay, toate superarmele acelea nu ţi-au fost familiare? Nu sunau exact ca nonsensurile pe care le debitează secţia de propagandă a Confederaţiei? Ar trebui să sune astfel pentru că au fost luate cuvânt cu cuvânt din propaganda Confederaţiei. Toate şi fiecare dintre ele nu sunt decât minciuni. Nici peste secole nu va fi cineva în stare să fabrice asemenea arme. Dă-mi voie să-ţi spun, Jay, că patru sute de nave de război Duglaari ar zdrobi cu uşurinţă planeta Sol, darmite patru mii.

  — Şi ce naiba găseşti de râs în asta? Deci totul a fost un bluf, ca să-i faci pe Doogi să creadă că Sol e imbatabil, şi arma s-a întors împotriva ta. Doogi vor ataca acum Sol cu forţe de zece ori mai mari decât ar fi necesar ca să vă radă. Deci recunoşti că ţi-ai săpat singur groapa.

  — Ah, Jay, sunt convins că eşti capabil de o gândire mai subtilă. Ai auzit vreodată de Fratele Iepuraş?

  — De cine?

  — De Fratele Iepuraş. E o veche legendă populară pământeană. Fratele Iepuraş era un Urechilă machiavelic, care locuia într-un mărăciniş ghimpos. Într-o bună zi, din neatenţie, iepuraşul a fost prins de marele său duşman. Fratele Vulpoi. Fratele Vulpoi s-a amuzat să-i înşire o lungă listă de grozăvii şi de torturi la care avea să-şi supună victima. Dar în locul reacţiei la care se aşteptase – adică spaimă şi ură – bietul Frate Vulpoi se pomeni că Fratele Iepuraş îi mulţumea din inimă pentru marea lui generozitate. În cele din urmă. Fratele Vulpoi ceru să-i spună de ce-i mulţumeşte pentru promisiunea de a-l jupui de viu pe Fratele Iepuraş, şi a-l prăji în ulei, La care, eroul nostru i-a răspuns: „Mi-ai promis numai c-o să mă jupoi de viu, o să mă prăjeşti în ulei şi o să mă mănânci. Îţi mulţumesc. Frate Vulpoi! Asta înseamnă că n-o să mă arunci înapoi în cumplitul acela de mărăciniş ghimpos.”

  — Şi? Ce legătură are asta cu…

  — Zău aşa, Jay! Nu poţi ghici ce-a făcut Fratele Vulpoi? Bineînţeles că l-a aruncat pe Iepuraş înapoi în mărăcinişul lui. Adică exact ce urmărise deşteptul nostru Urechilă.

  — Vrei să spui… răspunse Palmer cu gura căscată.

  — Păi ce altceva? urmă Lingo rânjind şi dând din umeri. De la început şi până la sfârşit totul s-a petrecut conform planului nostru.

  Oftă, se încruntă şi îl privi pe Palmer cu o expresie stingherită, tristă.

  — Şi din acest punct de vedere vreau să te rog să mă ierţi, Jay. Ne-am folosit de tine. Şi tu făceai parte din plan. Nu te-ai întrebat nici un moment de ce naiba aveam nevoie de un aşa-zis ambasador din Confederaţie? În fond, din moment ce, aşa cum i-am spus lui Kurowski, toată povestea cu predarea nu a fost decât un şiretlic pentru a ajunge la Kor, am fi putut fabrica noi şi un ambasador.

  — Dar n-a fost un şiretlic! Aţi plănuit într-adevăr să predaţi Confederaţia, aşa încât aveaţi nevoie de un ambasador,

  — Nu fi copil, răspunse Lingo cu asprime, clătinând din cap. Crezi într-adevăr că Confederaţia ar fi onorat promisiunile tale de predare? Bineînţeles că nu, încă un milion de ani! Şi ne socoteşti pe noi atât de idioţi încât să fi crezut că tu vei fi de acord pe loc cu predarea armelor? Jay, aveam nevoie de tine ca să faci exact ce-ai făcut.

  — Cum? Aveai nevoie de cineva care să sară la tine să te omoare?

  — Întocmai. Asta urma să facă situaţia mai credibilă. Era nevoie să ne asigurăm că Doogii vor crede într-adevăr că zvârlim Confederaţia în gura lupului. Şi unicul chip de a-i convinge pe ei, era să te convingem pe tine, şi tu să te comporţi în consecinţă. Dă-mi voie să te felicit, Jay. Ai jucat perfect rolul ambasadorului Confederaţiei trădat.

  — Crede-mă, Lingo! N-am jucat teatru.

  — Desigur că nu. Asta şi urmăream. Dacă ai fi jucat teatru, n-ai fi fost nici o clipă în stare să-i amăgeşti pe Doogi. Era necesar să te crezi într-adevăr trădat.

  — Dar de ce?

  — Pentru ca totul să fie mai credibil, repetă Lingo răbdător. Când ai sărit la mine, Korul a fost convins că suntem într-adevăr gata să-i predăm Confederaţia Umană. Şi din moment ce a fost convins de acest lucru, sau, mai bine zis, din moment ce Sfatul înţelepţilor a fost convins, restul nu era decât o chestiune de logică. Fortăreaţa Sol şi-a luat mâna de pe Confederaţie. Deci, Fortăreaţa Sol foloseşte predarea Confederaţiei numai pentru a câştiga timp. Deci Fortăreaţa Sol are nevoie de acest timp. Deci superarmele de care au vorbit sunt în proces de fabricare. Deci, datoria Imperiului Duglaari este aceea de a nu-şi asuma riscuri, aşa încât trebuia să-şi schimbe planurile şi să atace imediat Fortăreaţa Sol, fără să aştepte întâi distrugerea Confederaţiei.

  — Vrei… vrei să spui că scopul acestei misiuni era să-i determine pe Doogi să atace Fortăreaţa Sol?

  — Ca să fiu mai precis, răspunse Lingo sec, scopul nostru era să-i determinăm pe Doogi să atace Fortăreaţa Sol cu forţe covârşitoare.

  Aceasta explica totul. Palmer era cutremurat. Toate nedumeririle se elucidau. Solarienii îndrugaseră Adunării Generale o poveste improbabilă pentru a putea obţine un ambasador Confederal. Aveau nevoie de un ambasador pentru a-l convinge pe Kor de altă minciună. Korul şi Sfatul înţelepţilor trebuiau să creadă minciuna despre superarme pentru a ataca imediat Fortăreaţa Sol.

  Totul se potrivea din punct de vedere logic. Dar în ansamblu era o nebunie!

  — Dar de ce, Lingo, de ce? Ce-aţi realizat prin asta? Doar distrugerea Fortăreţei Sol!

  — Ce-am realizat? replică Lingo zâmbind cu viclenie» Ceea ce nimeni nu a fost în stare să realizeze pe parcursul a trei secole. Gândeşte-te, omule, gândeşte-te! Timp de trei sute de ani Doogii au purtat războiul în maniera lor. Au pornit de la avantajul unui număr superior de nave, şi au fost foarte grijulii să nu rişte acest avantaj. Niciodată n-au pus la bătaie mai mult de trei sute de nave într-o luptă.

  — Sigur că nu. De altfel, nici noi. Nici un sistem solar nu merită să rişti trei sute de nave. Navele sunt cele care contează într-un război ca ăsta.

  — Exact, Jay, exact. Doogii au aranjat totul după interesele lor: un război de uzură, un război în care contează numărul respectiv de nave, un război pe care I-au pornit având un simţitor avantaj numeric. Avantaj pe care prietenii noştri atât de logici n-au riscat niciodată să-l pericliteze. A fost tot timpul războiul lor, în condiţiile lor. Până acum!

  — Tot nu înţeleg. Dacă patru mii de nave vor ataca Fortăreaţa Sol va fi un lucru în favoarea noastră?

  — Haide, Jay, foloseşte-ţi mintea! Niciodată până acum n-au riscat Doogii măcar o zecime din ce vor risca acum. Pentru prima dată în istoria Războiului i-am forţat să lupte în condiţiile dictate de noi. Nu va mai fi un, război de uzură, un război pe care suntem sortiţi să-l pierdem. I-am manevrat astfel încât sa mizeze întregul rezultat al războiului într-o singură bătălie. Ce se va întâmpla dacă întreaga flotă de patru mii de nave care atacă Sol va fi nimicită?

  — Ar… ar… ar schimba întregul curs al războiului. Roata s-ar întoarce. Am avea noi avantajul numeric în materie de nave. Ar fi războiul nostru.

  Brusc, Palmer sesiză imensitatea faptului. Soarta întregii rase umane depindea de cele ce se vor întâmpla când uriaşa armată a Doogilor va ataca Fortăreaţa Sol. Dacă Sol va fi distrus. Confederaţia îşi va pierde orice elan de luptă şi Duglaari îi vor mătura cu cea mai mare uşurinţă. Dar dacă flota Duglaari va fi distrusă de superarmele Solariene… superarme?… Superarme? Dar… dar…

  — Dar superarmele voastre nu există! exclamă Palmer. Totul a fost minciună! Singur ai spus-o! Nu există nici o superarmă. Doar… doar ai spus că patru sute de nave Duglaari ar putea învinge cu uşurinţă forţele din Sol!

  — Aşa am spus. Şi cifra nu e deloc exagerată.

  — Atunci n-ai făcut decât să asiguri înfrângerea? Doogii vor anihila Fortăreaţa Sol şi…

  — Ah, îl întrerupse Lingo cu un surâs enigmatic în care se citea şi triumf şi… aproape regret, dar există o armă pe care o treci cu vederea. O armă pe care şi Korul a desconsiderat-o. O armă care a existat tot timpul.

  — Tot timpul? Ce anume?

  Lingo îşi întoarse capul şi începu din nou să scruteze misterioasa învârtejire a Spaţiului-Stază prin care nava îşi croia drum cu o viteză mult mai mare decât cea a luminii, grăbind spre întâlnirea sa cu Armageddon. Culoarea i se retrăsese din obraji şi când vorbi, cuvinţel lui păreau încărcate de amărăciune.

  — Ce alta poate fi? Ce alta decât Fortăreaţa Sol?

 XI.

  MAX ŞI LINDA se mişcau în tăcere în jurul mesei telecinetice. Robin şi Dirk se aflau împreună în cabina de control, retraşi în ei înşişi, aşa cum fuseseră tot mai des în timpul ultimei săptămâni. Fran Shannon şedea trântită într-un fotoliu, răsfoind o carte de poezie. Ortega se învârtea pe lângă bar.

  Efectul de ansamblu era o îmbinare de nerăbdare şi de presimţiri negre, asemenea pacientului cu dureri cumplite de dinţi care aşteaptă rândul la dentist. Modul de viaţă al Grupului Organic Solarian se schimbase, se adaptase la un sentiment nou, capricios, care plutea în atmosferă.

  Lui Palmer îi venea greu să definească deosebirile – era vorba de un efect de ansamblu alcătuit dintr-o sumedenie de schimbări subtile: felul în care Max şi Linda petreceau tot mai mult timp privindu-se în tăcere, comunicând fără cuvinte, adânc absorbiţi de împletirea dintre gândurile lor; felul în care Robin şi Lingo se retrăgeau tot mai des, şi tot mai mult timp pentru a fi împreună, singuri; felul în care Fran Shannon încerca, fără succes, să evadeze în lectură; felul în care Ortega părea încărcat de o energie nervoasă, lipsită de debuşeu.

  Şi totuşi, Solarienii continuau să constituie un Grup. Dar, într-un fel, trăsăturile lor psihice individuale suferiseră o schimbare, şi reacţia de ansamblu a Grupului se modificase în consecinţă. Comuniunea dintre ei era aceeaşi, dar acum semăna cu intimitatea dintre doi soţi în vârstă, care împart între ei mai curând tăcerile decât cuvintele.

  Privit din afară, efectul era înnebunitor şi Palmer îşi simţea nervii şi mai încordaţi.

  — Raul, ce se întâmplă aici? întrebă el luând cu nervozitate un pahar de pe bar şi ciocănindu-1 eu unghia degetului mare.

  — Ce-ai spus? murmură Ortega trezit brusc dintr-o reverie intimă. O, nimic, Jay… eram pierdut în gânduri.

  — Nu la asta m-am referit, şi ştii şi tu. Toată lumea e atât de rezervată, toţi sunt atât de cufundaţi în ei înşişi.

  — Nici tu nu eşti nepăsător şi ferice.

  — Mă rog, peste câteva săptămâni urmează să se decidă soarta întregii omeniri. E greu să accepţi ideea bătăliei decisive. După ce ţi s-a băgat în cap că războiul va mai dura cel puţin încă un secol.

  — Şi s-ar putea să dureze, spuse Ortega turnându-şi puţin whisky. De fapt, e cert că va dura, indiferent de ce-o să se întâmple. Chiar dacă Doogii pierd patru mii de nave, încă mai rămân cu trei mii. Nu trebuie să presupunem că Imperiul Duglaari o să se vestejească pur şi simplu şi o să se pulverizeze. Se vor afla exact în situaţia în care se găseşte Confederaţia azi – adică vor susţine o disperată acţiune de rezistenţă într-un război pe care nu-l pot câştiga; şi vor pierde sistemele solare, unul câte unul… Da, probabil că va mai dura un secol. Dar cu marea deosebire că noi vom fi cei siguri de victoria finală.

  — Dacă Doogii rad Fortăreaţa Sol de pe faţa Universului, spuse Palmer, Confederaţia, din punct de vedere militar, nu va sta mai rău decât stă acum. Înfrângerea va fi pur psihologică, dar ei vor continua să lupte, descurajaţi, încă vreo câteva decenii bune.

  — Ei? întrebă Ortega înălţându-şi sprâncenele. Vorbeşti despre ei? Nu mai spui noi?

  — Toarnă-mi şi mie o băutură, Raul. Da, am spus ei. Cât despre mine, nu mai ştiu cine sau ce sunt. Am petrecut prea mult timp în tovărăşia voastră. Cunosc prea multe despre adevărata natură a Doogilor şi despre război, ca să mă mai pot simţi un cetăţean confederal oarecare. Robin mi-a spus că m-am schimbat, urmă el sorbindu-şi băutura, şi când m-am analizat îndeaproape, am rămas într-adevăr surprins. Nu-mi place să recunosc, dar Confederaţia are realmente ceva… naiv şi incomplet. Nu mai pot simţi că fac parte, sută la sută, din ei.

  — Oraşul Pentagon, murmură Ortega.

  — Ce?

  — Oraşul Pentagon. Întruchipează tot ce-i mai rău în întreaga Confederaţie Umană. Nu-ţi aminteşte acum de un alt loc?

  — Vai de mine… da. Îmi… Îmi aminteşte de Duglaar! De sala Sfatului Înţelepţilor. Într-un mod mai puţin categoric, e la fel de urât, la fel de funcţional, şi…

  — Şi la fel de „capăt mort”. Specializarea, Jay, specializarea. E o lege a evoluţiei: o specie, cu cât devine mai specializată, cu atât se apropie de extincţie. Ce se va întâmpla după sfârşitul războiului, presupunând că Doogii vor fi nimiciţi? Ce va mai fi atunci? Confederaţia Umană, întocmai ca o imitaţie ieftină a Imperiului Duglaari, s-a specializat doar pentru război în toate domeniile: economic, ştiinţific, psihologic. Chiar şi religios: unica „religie” a Confederaţiei este mitul Fortăreţei Sol: o religie strict războinică. Singurul lucru care ţine Confederaţia închegată este războiul. Nici măcar nu există un Guvern al Confederaţiei ca atare, ci doar Comandamentul Militar Uman Unificat. Care nu poate supravieţui în vreme de pace.

  — E adevărat, recunoscu Palmer golindu-şi paharul. Viitorul Umanităţii e Fortăreaţa Sol, dacă mai există cumva un viitor. Am simţit tot timpul acest lucru, dar mi-a fost teamă să-l recunosc chiar în sinea mea. Oamenii voştri au ceva… Un nou gen de umanitate, bazat pe ceea ce este uman în rasa umană. Confederaţia este într-adevăr un capăt mort, o negare a ceea ce face ca omul să fie om. Aş dori doar…

  — Ce ai dori, Jay?

  Palmer oftă. Părea că înăuntrul lui se rupsese un zăgaz şi ape adânci izbucniseră la suprafaţă.

  — Aş dori să pot face parte şi eu din această umanitate, Raul. Ştiu că aţi încercat să mă ajutaţi în acest sens, şi acum cel puţin sunt în măsură să apreciez ce aţi încercat. Dar nu merge; sunt mult prea integrat în Confederaţie. Am trăit prea mulţi ani într-o civilizaţie diferită, şi nu pot deveni parte din ceea ce sunteţi voi… Şi totuşi, acum când am simţit gustul a ceva mai bun, nu mai pot face parte nici din ceea ce reprezintă Confederaţia. Sunt singur, Raul. Sunt cel mai singur om din Galaxie. Ştiu prea multe, şi ştiu prea puţine… La naiba, mai toarnă-mi o băutură! Una mare.

  Ortega reumplu paharul lui Palmer până la buză, apoi şi-l reumplu şi pe al lui.

  — Nu, Jay, răspunse privind în adâncurile paharului, iarăşi nu ai dreptate. Nu noi suntem viitorul. Nu putem fi. Noi nu suntem decât cinci miliarde, ori Confederaţia numără două sute de miliarde de cetăţeni. Noi nu putem fi decât o sămânţă, un germene, începutul a ceva. Noi trebuie să ne lăsăm absorbiţi de totalitatea rasei umane, ceea ce va reprezenta o mutaţie favorabilă. Noi nu suntem rasa umană a viitorului ci suntem un lucru nou care trebuie să devină parte din rasa umană.

  Îşi goli paharul şi se uită fix la Palmer. Avea în ochi un licăr aproape de invidie.

  — Tu eşti viitorul, Jay.

  — Eu? Eu nu fac parte din nimic. Nu sunt Solarian, şi nu mai fac parte nici din Confederaţie. Eu nu sunt nicăieri.

  — Viitorul nu-i niciodată nicăieri, Jay. Făpturile care au fost smulse din mediul lor familiar sunt cele forţate să evolueze. Şi viitorul e întotdeauna singur. Primul peşte azvârlit de mare pe uscat, şi care a putut trăi îndeajuns ca să se înmulţească, a fost singur. Prima maimuţă care a coborât din copac a fost singură. Primii oameni care au colonizat planetele au fost singuri. Nici o schimbare n-ar putea avea loc dacă n-ar exista cineva care simte că nu mai poate face parte din ceea ce a fost până atunci.

  — Nu-i o viziune prea comodă asupra universului, Raul.

  — Nu-i un univers prea comod, Jay. Nu a fost construit de tine sau de mine sau măcar de primul Kor al Imperiului Duglaari. Universul nu se sinchiseşte absolut deloc de comoditatea ta, Jay. Şi, iartă-mă te rog – sau chiar dacă n-ai să mă ierţi – află că nici noi nu ne sinchisim.

  — Ce vrei să spui? În ce măsură e vina voastră?

  — Consideri că nu e? oftă Ortega. Jay, când am hotărât să luăm cu noi un ambasador din Confederaţie, am căutat să fie ceva mai mult decât o simplă păcăleală. Ce mai, din punctul ăsta de vedere, Kurowski ar fi fost mai bun în rol decât tine. Şi fii convins că l-am fi putut sili pe Kurowski să vină cu noi, dacă am fi vrut-o cu adevărat. Dar noi n-am dorit un Kurowski. Îţi aduci aminte, când am coborât prima oară pe Olympia III, cum au scormonit Max şi Linda minţile voastre, ale tuturor? Nu era o simplă curiozitate; ei căutau ceva. De fapt, te căutau pe tine. Căutau un individ potenţial care era contrariat, care se împotrivea. Căutam un om capabil să treacă prin schimbări semnificative – şi-ţi dai cred seama că aşa ceva nu întâlneşti pe toate drumurile în Confederaţie. Ca să vorbesc pe şleau, căutam cobaiul potrivit. Tu ai fost un experiment, Jay. Şi dacă aşa ceva te consolează, află că ai fost un experiment reuşit.

  Cuvintele lui Ortega erau muşcătoare ca însuşi frigul spaţiului.

  — Ce tot vorbeşti? întrebă Palmer tăios. Dar ştia prea bine, şi ştia că ştie.

  Ortega încuviinţă din cap, de parcă ar fi răspuns gândurilor lui Palmer şi nu cuvintelor lui. Părea a nu fi în stare să-i întâlnească privirile.

  — Trebuia să aflăm dacă fiinţele omeneşti din Confederaţie sunt capabile de schimbare, capabile să accepte acel element nou care ne-a făcut pe noi să devenim parte din omenirea întreagă, rosti Ortega cu încetineală. Dacă ar fi ca rasa umană să redevină un tot unitar, atunci e necesar să existe oameni care să fie detaşaţi şi de Confederaţie şi de Sol, oameni care să nu fie nici Solarieni, şi nici prinşi în acel capăt mort care a ajuns Confederaţia. Oameni ca tine, Jay. O punte între noi şi restul rasei umane. Grupul Organic este unitatea socială a viitorului – dar oamenii prea adânc integraţi într-un asemenea grup nu-l pot aduce altora care nu-l cunosc. Pe de altă parte, cineva prea integrat în Confederaţie nu poate înţelege că aceasta trebuie să se schimbe. Da… asta eşti tu, Jay; o punte. O punte între trecut şi viitor. Fie că-ţi place sau nu, asta am făcut noi din tine.

  — Presupun că ar trebui să vă urăsc, ripostă Palmer, Dar realmente nu o mai pot face. Vă înţeleg prea bine, însăşi Fortăreaţa Sol e un experiment, nu-i aşa? Experimentul lui MacDay. Şi dacă ai să mă întrebi, socotesc că MacDay a fost mai crud cu voi decât aţi fost voi cu mine. Pentru că el nici măcar nu ştia prea bine ce încearcă să facă. V-a forţat să vă schimbaţi, dar nu ştia în ce anume. Şi voi aţi fost nişte cobai, Raul.

  — Cred că da, râse Ortega. Poate că, într-un fel sau altul, toate fiinţele omeneşti sunt nişte cobai. Dacă nu cobaii noştri, sau ai lui MacDay, atunci ai evoluţioniştilor. Bun venit în clubul nostru, frate cobai!

  Îi întinse mâna, şi Palmer i-o luă, Ortega reumplu paharele:

  — Să bem pentru toţi cobaii, trecuţi, prezenţi şi viitori.

  — Dacă mai există un viitor, sublinie Palmer golindu-şi paharul. Luă sticla şi mai turnă un rând. Încă un toast, spuse el ridicând paharul; Pentru acasă oriunde ar fi aceasta.

  Ortega îşi lăsă cu zgomot paharul pe tejgheaua barului, O umbră îi întunecase chipul.

  — Nu vreau să beau pentru aşa ceva, spuse el cu răceală,

  — De ce? Doar te întorci acasă, nu? Acasă în Sol, acasă pe pământ. Aş dori…

  — Nu dori! îi curmă Ortega vorba. Nu dori când nu ştii ce-ţi doreşti. Eu aş dori să nu ne întoarcem acasă. Aş dori să mergem oriunde în altă parte dar nu în Sol. Acasă… Eşti mai fericit când nu ai un cămin, Jay. Acasă e numai un loc pe care trebuie să-l părăseşti,

  — Te gândeşti la Flota Duglaari? Dar voi i-aţi determinat pe Duglaari să atace Sol în primul rând. Lingo mi-a vorbit ceva despre adevărata superarmă.

  — Da, arme… spuse Ortega cu amărăciune. Numai că nu are nimic super în ea, Jay. Cine nu dă nimic, nu capătă nimic. Fiecare victorie are un preţ, şi cu cât e mai mare victoria, cu atât mai scump preţul. Şi uneori, trebuie să plăteşti preţul înainte, cu speranţa că bunurile îţi vor fi livrate, Îşi termină băutura şi ieşi din spatele barului.

  — Mi-a pierit brusc orice chef de discuţie, spuse Ortega. Mă duc în cabina de control să mai verific câte ceva.

  Şi îl lăsă pe Palmer singur, să privească nedumerit la paharul gol.

  Plutea în atmosferă ceva derutant, ceva ciudat, pe lângă stranietatea obişnuită a Solarienilor, ceva cu care Palmer se familiarizase mai mult sau mai puţin. Ieşind din cabina lui şi îndreptându-se spre sala comună, era convins că va găsi aceeaşi ambianţă. Cu fiecare zi, nava se apropia tot mai mult de Sol. Totuşi, în loc ca buna dispoziţie a Solarienilor să crească pe măsură ce se apropiau de cămin, se lăsau din ce în ce mai copleşiţi de o bizară îngândurare sumbră.

  Se manifesta printr-o sută de mici semne: discuţiile banale, purtate în şoaptă, în timpul meselor, alegerea muzicii redate de combină, felul în care se întristau în cele mai neaşteptate momente ale zilei, felul în care îi vorbise Ortega în acea zi la bar…

  Orice-ar fi fost, era ceva ce nu putea sau nu voiau să împărtăşească cu el. Se lăsase ca un zid între ei, şi orice încercare a lui de a-l străpunge fusese întâmpinată cu o blândă respingere.

  Din anumite motive ale lor, Solarienii îi ascundeau ceva.

  „Mă rog, îşi spuse Palmer intrând în sala comună, orice-ar fi, nu mai poate dura mult, pentru că numai o zi ne mai desparte de Sol.”

  Privi prin sală. Lumina era ciudat de slabă. Max şi Linda şedeau pe canapea, comunicând mut între ei. Fran Shannon cotrobăia distrată prin bibliotecă. Robin stătea în picioare lângă combină. Îi făcu un semn din cap, deschise combina şi se tolăni într-un fotoliu. Palmer se aşeză lângă ea.

  Era gata să-i adreseze o banalitate, când muzica pe care o alesese ea îi captă atenţia. Era un gen de muzică cum nu mai auzise niciodată, salturi nebuneşti de la o temă la alta, de la o melodie la alta, de la un stil la altul Până şi instrumentele care o interpretau păreau să se schimbe la fiecare câteva note: de la instrumente de coarde clasice la ghitară şi banjou, de la tam-tamuri primitive la instrumente de percuţie orchestrale, de la flaut şi tobă la sunetele unor instrumente pe care nu le mai auzise niciodată. Cheia, tonalitatea, întreaga expresivitate a piesei păreau să se schimbe la fiecare câteva secunde.

  Muzica era ba simfonică, ba folk, ba electronică… un amalgam din toate genurile muzicale pe care Palmer le ascultase vreodată, ba chiar şi mai multe. Şi totuşi exista o ciudată unitate, de parcă întreaga diversitate a elementelor fuziona într-un tot cuprinzător.

  — Ce e asta? o întrebă pe Robin.

  Fata părea pierdută în ascultare, cu privirile aţintite în gol.

  — Robin, o strigă el, Robin ce bucată e asta?

  Se întoarse încet spre el, de parcă ar fi deşteptat-o dintr-un vis intens, învăluitor.

  — E o piesă compusă recent. Cu câteva luni înainte de am plecat din Sol. Se numeşte Cântecul Pământului.

  Muzica se revărsa în continuare şi abia acum Palmer începu s-o înţeleagă. Compozitorul, din raţiuni ştiute numai de el, încercase să capteze întreaga muzică din planeta-vatră a Omului, muzica tuturor timpurilor şi tuturor locurilor, într-o piesă caleidoscopică, ce oglindea întregul patrimoniu muzical al unei planete atât de diversificate.

  Şi s-ar fi spus că, în mare măsură, reuşise. În timp ce muzica unduia ca un cameleon nervos, Fran Shannon se îndreptă spre orga de mirosuri şi începu să pianoteze pe clape, însoţind melodiile cu miresme, acorduri de parfum în armonie cu fiecare schimbare de ton muzical, astfel încât efectul de ansamblu era cel al unei odisei audio-olfactive ce te plimba prin toate civilizaţiile, rasele şi popoarele care şi-au împărţit între ele, de-a lungul mileniilor, planeta numită Pământ.

  Palmer nu gustase prea mult până atunci simfoniile de sunet sau de arome, dar acum era transportat, purtat de fluxul îmbinat al muzicii şi parfumurilor. Flaut şi pădure de stejar… cimpoi şi flori de câmp… ghitară, castaniete şi miros de usturoi şi de şofran… În continuă schimbare, tot mai repede, curgând unele în altele, topindu-se, îmbinându-se, recombinându-se.

  Palmer îşi mută privirea la Max şi la Linda. Se desprinseseră din comuniunea lor telepatică şi ascultau acum muzica tumultuoasă, muzica mirosurilor Pământului, distilarea unor milenii de istorie şi a mii de culturi, o moştenire mai bogată şi mai complexă decât toate civilizaţiile tuturor planetelor din Confederaţie la un loc. Dar expresiile zugrăvite pe chipurile lor nu concordau cu undele scânteietoare de mirosuri şi sunet. Colţurile gurii li se lăsaseră în jos, ochii le erau umezi de lacrimi.

  Palmer se întoarse spre Robin. O văzu muşcându-şi buza de jos. Mâinile îi erau încleştate. Plângea.

  Apoi muzica începu subtil să se modifice, şi mirosurile odată cu ea.

  I-ar fi fost cu neputinţă lui Palmer să spună când începuse modificarea, sau în ce anume consta aceasta. Trecerile de la un stil la altul, de la un instrument la altul, de la un specific cultural la altul deveniră treptat mai rapide. La un anumit punct, fluxul vertiginos de sunete şi arome trecu pragul care desparte strălucirea de exaltare.

  Se schimbă şi calitatea benzii, de parcă fusese înregistrată la o anume viteză, reînregistrată apoi la o viteză mai mare, şi apoi din nou încetinită. Efectul era acela de delicateţe, exaltare şi de vaiet îndurerat.

  Şi Fran îşi schimbase ritmul la orga de mirosuri pentru a se ţine în pas cu cascadele muzicii. Miresmele veneau acum mult prea repede, amestecându-se unele cu altele în combinaţii stranii şi îngreţoşătoare. Mirosuri obişnuite, inofensive, chiar plăcute, se combinau în duhori pătrunzătoare, oribile – miasma putreziciunii, izul pierzaniei, duhnirea morţii.

  Într-un fel, veselul caleidoscop de sunete şi mirosuri se prefăcuse într-un bocet funebru, deznădăjduit, exaltat, interpretat de trei ori mai repede. Întreaga compoziţie evoca acum ultimele momente ale unui om care se îneacă – o întreagă viaţă de impresii, senzaţii amintiri, care se căznesc cu deznădejde să se înghesuie în câteva clipe trecătoare…

  Mai repede, tot mai repede se învârtejeau sunetele şi mirosurile, până atinseră apogeul unui ţipăt hidos de groază şi de năruire, şi al unei duhori înecăcioase dominatoare, de moarte şi putreziciune; până când Palmer nu mai putu să îndure, până începură să-l doară urechile şi să i se convulsioneze stomacul.

  Şi apoi, deodată abrupt, prin surprindere… tăcere.

  Tăcere neştirbită, atât de grea, atât de mormântală, atât de vuitoare încât părea însuşi glasul morţii.

  Câteva momente lungi, Palmer rămase împietrit. Ce a putut determina pe cineva să scrie asemenea compoziţie? se întreba el buimac. Era o operă de incredibil geniu dar şi de incredibilă oroare. Şi cum se numea? Cântecul Pământului?

  În cele din urmă. Palmer se întoarse spre Robin.

  — Ce… Îngăimă el… pentru ce?

  Robin îşi întoarse spre el faţa pe care şiroiau lacrimile.

  — Jay… Începu ea. de m-aş strădui un milion de ani tot n-aş găsi cuvintele pentru a-ţi explica. De…

  Brusc. Raul Ortega îşi băgă capul pe uşă.

  — Veniţi cu toţii! strigă el. Veniţi în cabina de control, Am ajuns! E timpul să ieşim din Spaţiul-Stază.

  Palmer se ridică şi porni pe coridor, în urma lui Ortega. alături de Max, Linda şi Robin. Cei şase Solarieni se apropiau de casă – deşi devenise limpede că, dintr-o raţiune obscură, nu se bucurau de această reîntoarcere.

  Dar el unul urma să vadă ceea ce nici o fiinţă vie din Confederaţie nu văzuse încă: sistemul solar originar al Omului, Sol; planeta-mamă a Omului, Pământul.

  De două sute cincizeci de ani încoace nici o expediţie Confederală nu încercase să pătrundă în graniţele sistemului Sol. Ultima expediţie, care avusese loc cu două secole şi jumătate în urmă, nimerise într-un vast câmp de mine care încercuia sistemul, ca un glob de moarte sigură. Începând imediat dincolo de orbita planetei Pluton; mine automate cu laser, ca acelea folosite de Doogi; mii de bombe termonucleare cu o rază de acţiune de cinci sute de mile; mine de fragmentare care puteau umple zece mile cubice de spaţiu cu particule microscopice de carborundum distrugător de metale.

  Jumătate din expediţie fusese nimicită în încercarea de a străpunge câmpul de mine. Restul se întorsese fără să fi atins orbita planetei Pluton, dar nu înainte de a fi întrezărit forţele armate Solariene, care aşteptau gata să pulverizeze orice navă care, prin cine ştie ce noroc, ar fi reuşit să se strecoare prin câmpul de mine. Navele Solariene fuseseră construite, în mod evident, fără generatoare de Câmp de Stază, pentru că erau atât de uriaşe, încât ar fi fost o imposibilitate matematică să creezi un Câmp de Stază destul de mare ca să le cuprindă. De fapt, erau un fel de gigantice generatoare de Fronturi de Comandă care, virtual, puteau avea orice dimensiuni – adică, arme perfecte de apărare. Nefiind destinate să părăsească vreodată propriul sistem; nu existaseră limite de dimensiune în construirea navelor sau a generatoarelor de Front de Comandă, limite dictate de capacitatea de cuprindere a Câmpului de Stază. Alături de câmpul de mine, aceste nave-mamut asiguraseră inexpugnabilitatea sistemului Sol în faţa forţelor Confederaţiei.

  Şi acum, în sfârşit, un general Confederal avea să pătrundă liber în inima Fortăreţei Sol, chiar pe Pământ.

  Palmer intră în cabina de control, zâmbind ironic în sinea lui. Ce n-ar fi dat, doar cu câteva săptămâni în urmă, pentru un asemenea prilej! Şi acum, i se părea lipsit de orice sens. Soarta rasei umane avea să se decidă chiar aici, şi nu de către Confederaţie, ci de Solarieni. Dacă ar fi să scape cu viaţă şi să poată comunica alor lui câte ceva din secretele pe care avea să le înveţe aici, aceste secrete vor fi devenit până atunci lipsite de orice valoare. Şi dacă Confederaţia ar fi putut încă face uz de asemenea secrete, ar fi însemnat ca el să nu mai fie în viaţă pentru a le putea comunica…

  — Ei, Jay, spuse Lingo, peste un minut vei vedea însăşi Fortăreaţa Sol. Bănuiesc că n-ai visat niciodată aşa ceva.

  — În nici un caz n-am visat s-o văd în asemenea circumstanţe.

  — Treizeci de secunde, Dirk, anunţă Fran Shannon. Douăzeci… zece… cinci… patru… trei… doi… unu… acum!

  Lingo apăsă pe buton. Învolburarea Spaţiului-Stază dispăru, şi apărură stelele, roşii, albastre, galbene.

  În centrul cercului roşu care indica linia de zbor a navei, se afla o stea galbenă luminoasă, cel mai strălucitor punct de pe ecranul panoramic.

  Un suspin ciudat, unanim, le scăpă Solarieni lor, în timp ce se uitau cu tristeţe la astrul galben.

  Şi Palmer privi prima oară astrul-vatră a Omului, speranţa pierdută a unei umanităţi sfâşiată de războaie, Fortăreaţa Sol.

  Nu era decât încă un astru de tip – G; de fapt, ar fi putut să fie Dugl. De la distanţa aceasta nu le-ai fi putut deosebi, iar Sirius, în depărtare, era aproape la fel de luminos. Un astru obscur, de mărime mijlocie, într-o parte excentrică a Galaxiei, pierdut în oceanul de mingi de gaz similare.

  Dar însemna acasă.

  Palmer era surprins de propriile lui sentimente. Nu văzuse niciodată până atunci acest astru galben; nu se apropiase vreodată de el nici măcar la o distanţă de şaptezeci de ani lumină. Se născuse pe planeta a patra din Brycion, un astru care nici nu era măcar vizibil de pe pământ. Nici un atom din trupul său nu simţise vreodată căldura planetei Sol, Şi totuşi, acest astru obişnuit, mijlociu, i se părea mai luminos decât era în realitate; lumina lui părea mai bogată, mai benefică, de parcă însuşi Sol l-ar fi întâmpinat la reîntoarcerea acasă pe acest fiu al său de mult rătăcit.

  — E… e frumos… bâigui el în neştire.

  — Nu-i decât încă un astru de tip G, se răsti Lingo la el pe neaşteptate, cu o voce încărcată de amărăciune. Nu-i decât o minge de gaz în plus.

  — Cum poţi să spui aşa ceva, omule? strigă Palmer. Doar e Sol! Căminul rasei umane. Căminul nostru. Nu simţi nimic pentru el?

  — Nu simt…?

  Lingo rămase tăcut şi nimeni nu părea să aibă chef de vorbă. Cei şapte se uitară un moment lung la Sol, şi Palmer avu impresia că vede o lacrimă prelingându-se pe obrazul Lindei Dortin. Max strânse mâna Lindei şi Robin se rezemă de umărul lui Lingo.

  — Nu-i decât încă un astru de tip —G, repetă Lingo cu nefirească asprime. Mai sunt încă un miliard de aştri exact ca ăsta, aşa că n-are rost să creem tot felul de fantezii.

  Glasul îi tremură uşor.

  — Deschideţi Frontul de Comandă, ordonă cu răceală, în scurt timp intrăm în orbita lui Pluton. Jay, încearcă să furi secretele militare.

  Gluma căzu în gol.

  Pe măsură ce nava îşi accelera viteza, Palmer observă că spaţiul din jur era ticsit de mine – erau poate un miliard de mine de jur împrejurul Fortăreţei Sol, pentru că numai în spaţiul limitat al ecranului lor putea număra cel puţin o duzină.

  Când trecură razant pe lângă o mină, Palmer văzu că erau de tipul tun laser, guri care se proiectau în toate direcţiile şi antene de toate felurile ţâşnind pe întreaga suprafaţă globulară. Fireşte, mina nu avea să se descarce – era probabil programată să deosebească navele Solariene. Dar…

  Ceva nu era în regulă. În mod normal feluritele dispozitive de senzori şi antenele erau mobile, montate astfel încât să controleze spaţiul în toate direcţiile, măturând cu razele lor laser şi radar toţi cuadranţii şi receptând informaţii de pretutindeni.

  Dar acum antenele nu se mişcau, erau imobile. Mina era moartă, dezactivată.

  — Mina asta-i defectă, îi murmură Palmer lui Lingo. Ar trebui să raportezi.

  Lingo nu-i răspunse.

  Când se apropiară de orbita lui Pluton, trecură pe lângă altă mină. Şi aceasta era moartă.

  — Altă mină defectă, exclamă Palmer. Ce s-a întâmplat?

  — Nu s-a întâmplat nimic, Jay. Nu sunt defecte. Toate minele au fost dezafectate, cu excepţia sateliţilor cu indicatoare fotografice de poziţie, răspândiţi în tot sistemul, pentru a ne oferi instantanee vizuale din oricare loc am dori să-l examinăm mai îndeaproape.

  — Cum? Dar Doogii…

  Lingo făcu o grimasă şi explică:

  — Câmpul acesta de mine nu a fost niciodată destinat să respingă un atac concentrat a patru mii de nave de război. Există câteva metode prin care un număr atât de mare de nave şi-ar putea croi drum printre mine. Asta a vrut să spună Sfatul înţelepţilor când a declarat că este o imposibilitate matematică ca un sistem solar să poată rezista atacului a patru mii de nave.

  — Intrăm în orbita lui Pluton, anunţă Fran Shannon.

  — O. K. dă-mi un indicator în jurul lui Saturn.

  Un cerc mic apăru în jurul unui punct de lumină abia vizibil. Lingo manevră nava astfel încât cercul mic să se centreze în interiorul cercului mai mare ce indica linia de zbor.

  — De ce mergem în Saturn? întrebă Palmer.

  — Nu mergem, replică Lingo. M-am gândit, Jay, să-ţi oferim Turul Mare. Inelele lui Saturn, Jupiter, Marte… Tu n-ai văzut niciunul dintre acestea, şi bătrânul Sol are câţiva copii foarte interesanţi pentru un astru obişnuit de tip – G. Mi-am spus… hm… mi-am spus că poate ţi-ar face plăcere să admiri priveliştile, dacă tot… hm…

  Palmer cercetă feţele Solarienilor, şi se gândi că înţelege adevăratul motiv. Puteau să pretindă mult şi bine că de dragul lui voiau să facă turul, şi el nu avea nici un motiv de a le dezminţi această comodă autoamăgire, dar s-ar fi putut ca pentru ei să fie ultimul prilej de a mai vedea planetele propriului lor sistem solar… Peste câteva săptămâni, acest sistem, sau ce va mai rămâne din el, s-ar putea să facă parte din mereu crescândul Imperiu Duglaari…

  — Saturn, indică Lingo aproape cu un ton de mândrie copilărească, cea mai mare planetă cu inel din Galaxia cunoscută, de fapt, una din singurele trei planete de acest gen. Total nefolosibilă în sine, dar având o lună mai mare decât multe alte planete – Titan, unul dintre puţinii sateliţi din Galaxie care are atmosferă.

  Palmer privi cu uimire la marele uriaş de gaz încercuit de inelul său din particule de gheaţă, asemenea giganticelor curcubee, mari cât o planetă, care scânteiază în tenebrele spaţiului. Fără îndoială, una dintre cele mai frumoase privelişti din Galaxie.

  — E frumos, exclamă el, nesimţindu-se în stare să găsească o expresie mai puţin banală. Apoi, un nor îi întunecă gândurile: Doogii nu au noţiunea frumosului, nu-i aşa? Pentru ei nu va fi decât încă un gigant de gaz nelocuibil, nu? Încă o captură inutilă.

  — Doogii nu au nici măcar noţiunea de captură. Dar pot să-ţi promit un singur lucru: într-un fel sau altul, o să-i împiedicăm să ocupe vreodată acest sistem. Nu-l vor ocupa niciodată, şuieră Lingo sălbatic.

  Goneau înainte, pe lângă Jupiter, gigantul sistemului Sol, atât de uriaş încât ar fi putut împiedica naşterea Omului. Căci dacă Jupiter ar fi fost doar cu o magnitudine sau două mai mare, şi dacă naşterea lui Sol ar fi decurs într-o manieră uşor diferită, Jupiter ar fi putut deveni şi el o stea mică. combinându-şi radiaţiile cu cele ale lui Sol şi făcând din Pământ o planetă pe care n-ar fi putut încolţi nici o urmă de viaţă organică.

  Când trecură pe lângă Marte, unde o rasă dispărută din vremurile când viaţa Pământului era încă limitată la oceane, încercuise zadarnic întreaga planetă cu un brâu de canale menite să prezerve cantitatea de apă ce descreştea inexorabil, Palmer îşi dădu seama, pentru prima dată, că ceva nu era în regulă.

  Marte era prima planetă pe care o colonizaseră oamenii; colonizarea planetei Marte constituia subiectul a nenumărate piese de teatru, romane, şi alte opere de ficţiune istorică. Suprafaţa planetei Marte fusese împestriţată, de secole întregi, cu oraşe impunătoare, acoperite cu cupole. Ca număr de locuitori, Marte ocupa locul doi în sistemul Sol.

  Dar oraşele erau cufundate în beznă. Pe cer nu se vedea nici un aparat de zbor, iar spaţiul din jur era golit de nave.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă Palmer. Întreaga planetă e moartă. Doar n-au putut să ajungă Doogii, nu-i aşa?

  — Bineînţeles că nu. Linişteşte-te. Planeta a fost evacuată. Ţine minte că noi am plănuit atacul Doogilor asupra sistemului Sol. Am ştiut cu luni, chiar cu ani înainte că o să aibă. loc. Aşa încât…

  — Şi Marte era prea vulnerabil cu aerul său perfect respirabil din marile oraşe. Desigur. Oraşele acoperite cu cupole sunt ţinta cea mai sigură.

  — Îhm! mormăi Lingo impasibil.

  Palmer începu să-şi pună întrebări. Se petrecea ceva-foarte bizar. Minele dezactivate… nici o navă în spaţiu… Marte evacuat… Solarienii posomoriţi şi necomunicativi făcând turul planetelor de parcă ar fi fost convinşi că n-or să le mai vadă niciodată…

  S-ar fi putut?… Nu era imposibil! Nimeni n-ar fi căzut la asemenea învoială – să-i lase pe Doogi să ocupe toate planetele din Sol cu excepţia Pământului, toate planetele din întreaga Galaxie în afară de una. Să se fi claustrat de bună voie tristele resturi ale rasei umane exclusiv pe Pământ, să fi renunţat chiar şi la planetele din sistemul vatră a omului, în speranţa dementă că Doogii vor lăsa să supravieţuiască o singură planetă, ca un fel de rezervaţie?

  Să fie condamnată rasa umană să trăiască într-o… grădină zoologică?

  Era de neconceput. Chiar şi pentru Solarieni. Şi totuşi aşa reieşea… aparenta lipsă de rezistenţă, evacuarea planetei Marte…

  Oare Doogii aveau grădini zoologice? Ar fi oare interesaţi să prezerve o mică rămăşiţă din înfrântă rasă umană pe care s-o prezinte ca pe un exponat de muzeu? Sau ca pe o sursă de obiecte pentru unele extrem de neplăcute experienţe?

  — Staţia următoare, Pământul, spuse Lingo, smulgându-l cu brutalitate pe Palmer din reveria lui tulbure.

  „Ridicol! îşi spuse Palmer. N-am nici un motiv să cred asemenea lucruri despre ei; au dovedit că ţin la supravieţuirea rasei umane.

  Dar poate că ţin prea mult? Nu cumva supravieţuirea e unicul scop al sistemului Sol?

  Supravieţuirea cu orice preţ.”

  Îl zări întâi ca pe o stea albastră luminoasă, mai strălucitoare decât Venus văzută de pe suprafaţa pământului. Privit dinspre Marte, era al patrulea ca luminozitate în spaţiu, întrecut doar de Marte, Jupiter şi Sol.

  Dar de îndată ce putu să-l desluşească cu ochiul liber, simţi că orice altceva în sufletul lui se eclipsa.

  Era Pământul.

  Pământul, planeta originară de tip – Pământ; Pământul planeta câmpului gravitaţional originar I-G, în funcţie de care erau definite toate celelalte câmpuri gravitaţionale; Pământul, al cărui simplu nume însemna „glia”, „lumea”.

  Pământul, căminul ancestral al Omului.

  Priveliştea acestui punct de lumină de culoarea safirului, care, pe măsură ce se apropiau, lua forma unui disc, dezlănţui în sufletul lui Palmer un torent de asociaţii, de emoţii primare; pentru el, Pământul era un fel de legendă; un om al cărui organism nu conţinea nici un atom de pământ, dar care se simţea totuşi un fiu al planetei vatră a Omului.

  Căci, deşi nu văzuse niciodată Pământul, planeta făcea parte indisolubilă din fiinţa lui, din spiritul lui, din modul lui de gândire, din însăşi limba pe care o vorbea: '„Tip-Pământ… pământesc, terestru… extraterestru… pământ rodnic… cu picioarele pe pământ… pământean… nepământean'. O mie de cuvinte şi de expresii pe case le folosise toată viaţa lui şi care acum, în lumina planetei albastre, căpătau o nouă semnificaţie.

  Pe măsură ce discul devenea tot mai mare, Palmer înţelegea că deşi specia umană s-ar putea să mai trăiască încă un miliard de ani, şi să-şi împrăştie sămânţa în întreaga Galaxie, chiar până în Andromeda, zămislindu-şi vlăstarele pe un milion de planete ale unui milion de aştri. Omul nu ar putea uita niciodată această mică a treia planetă a unui insignifiant astru galben aflat în regiunile periferice ale Galaxiei, şi care i-a dat naştere. Aşa cum somonul străbate orbeşte o mie de ape potrivnice pentru a se întoarce în eleşteul în care s-a născut, şi omul, oriunde s-ar afla, se va întoarce în inima, în spiritul, în sufletul lui, în limbajul pe care-l vorbeşte, în criteriile sale asupra universului. În străfundurile făpturii sale, la această unică mică planetă.

  Pentru că însemna căminul.

  Nimeni nu rosti vreun cuvânt cât nava se îndrepta în viteză drept spre Pământ; pentru că nu era nevoie de cuvinte, şi nici un cuvânt n-ar fi fost potrivit.

  În cele trei decenii de viaţă a lui. Palmer nu simţise niciodată ce simţea acum. Se întorcea acasă…

  Nava străbătea acum orbita Lunii, acest satelit din întreaga Galaxie cunoscut simplu sub denumirea Luna. Din orbita Lunii, porţiunea însorită a Pământului înfăţişa un spectacol care-l mişca pe Palmer până la lacrimi.

  Contururile Americii de Nord şi de Sud erau clar vizibile; petice de pământ verzi şi cafenii, filtrate prin norii albi, scămoşaţi, şi înconjurate de mări albastre, luminoase, care dădeau planetei, văzută din Marte, aura aceea de safir strălucitor; mările care erau matricea întregii vieţi.

  Şi Palmer ştia că dincolo de întinderile mărilor, peste continente, adia un vânt proaspăt şi curat, vântul prielnic pe care nu-l mai întâlneai pe nici o altă planetă, oricât ar fi fost de asemănătoare cu Pământul.

  Acasă…

  Nava spirală în direcţia Pământului, apropiindu-se de linia aburită a atmosferei pământene. Se părea că Lingo avea de gând să aterizeze undeva pe partea cufundata în noapte.

  „Curând o să pun piciorul pe suprafaţa PământuluiŢ, îşi spunea Palmer, privind la stele aşa cum trebuie să fi privit primii oameni, fără să le treacă măcar prin vis că, într-o bună zi, urmaşii lor vor locui în sute din aceste lumi străine ce încercuiau îndepărtatele puncte de lumina rece.

  Nava străbătu zona terminală şi partea înnoptată a Pământului, lunecă pe sub ei. În curând, cascada de lumini a miilor de oraşe va scânteia ca o oglindă terestră a stelelor.

  Dar… dar…

  Palmer scruta năucit partea înnoptată a Pământului, cuprins de o groază de neînţeles. Era cufundată în întuneric: o beznă aproape totală, neştirbită de luminile nici unui oraş.

  Luminile Pământului erau stinse.

  Şi, deodată, Palmer îşi dădu seama că Lingo descria cu nava o mare parabolă dincolo de Pământ. Discul întunecat nu creştea ci se micşora. Se îndepărtau de Pământ în direcţia soarelui.

  — Ce… ce faci? Ce s-a întâmplat cu oraşele Pământului? Ce…?

  — Nimic nu s-a întâmplat cu oraşele Pământului, răspunse Lingo. Cel puţin până acum. Numai că au fost evacuate.

  — Evacuate? De ce?

  — Ar trebui să fie limpede, Jay. Pământul e ţinta numărul unu. Oraşele iluminate, locuite, ar însemna să se ofere pe tavă.

  — Cum adică, te aştepţi ca Doogii să ajungă până la Pământ? I-ai provocat să atace ştiind că nu-i puteţi opri în afara Pământului? Vai de mine… asta-i… asta-i…

  — Inuman, râse Lingo fără pic de veselie. Un sacrilegiu? Jay, tu ai evoluat foarte mult în comparaţie cu omul care ai fost când ai părăsit Olympia III, dar nu face greşeala de a-ţi închipui că ai străbătut întregul drum al cunoaşterii. Ultimul pas este cel mai mare şi cel mai greu, pentru că nimeni nu te poate purta de mână, nimeni nu te poate îndruma. Există unele lucruri pe care nu poţi decât să le trăieşti. În urma acestui război vor supravieţui sau Oamenii, sau Duglaari, dar în nici un caz şi unii şi alţii. Primul ţel al rasei umane, continuă Lingo cu o crudă emfază de parcă încerca nu să-l convingă pe Palmer ci să se convingă singur, primul ţel al rasei umane trebuie să fie supravieţuirea. A supravieţui, indiferent cât de teribil e preţul supravieţuirii, indiferent de ceea ce trebuie riscat.

  Se uită la Palmer şi, în chip ciudat, ochii lui păreau să ceară aprobarea acestuia.

  — Dacă ar fi un lucru crucial pentru supravieţuire, continuă Lingo, dacă ar fi decisiv pentru rezultatul războiului, n-ai şovăi să rişti Olympia III, nu-i aşa?

  — Desigur, dar Olympia III nu-i decât o planetă oarecare, chiar dacă e capitala Confederaţiei, Pe când acesta a Pământul, omule, vorbeşti despre Pământ…

  Lingo întoarse capul şi privi cu răceală la discul tot mai micşorat al Pământului.

  — Şi Pământul nu-i decât o planetă oarecare, Jay, spuse cu asprime – dar, evident, fără să creadă propriile-i cuvinte. O planetă oarecare. Omul e mai important decât orice planetă, chiar decât aceasta. Dar nu mă pot aştepta să înţelegi acest lucru, nu încă. Gândeşte-te că ai străbătut un lung drum de înţelegere, Jay, şi aşa şi e. Dar pasul final e cel mai mare şi cel mai dureros. Şi va trebui să-l faci, fie că-ţi place sau nu. Nu încape gândire, chibzuinţă, nu… Eram cât pe-aci să spun că mi-e milă de tine, Jay, urmă Lingo râzând cu amărăciune Dar nu mi-e milă. Într-un fel, te invidiez.

  — Da… dar de ce nu aterizăm pe Pământ?

  — Pentru că misiunea noastră e în altă parte, răspunse Lingo devenind brusc distant. Ne îndreptăm spre Mercur.

  Deşi lentilele proiectorului ecranului panoramic erau acoperite cu un filtru dens, imaginea era încă neclară şi supraexpusă, pentru că Sol apărea ca o mare minge de foc, dominând complet cerul lui Mercur.

  De ce să aterizeze pe Mercur? Palmer ştia că în zona crepusculară a planetei se aflau una sau două staţiuni de avanpost; se găsiseră acolo încă de la începuturile călătoriilor interplanetare, dar nimeni nu se gândise vreodată serios să colonizeze Mercur. Nu era decât o minge de zgură pe jumătate topită în partea însorită, îngheţată pe porţiunea întunecată, total lipsită de atmosferă, scăldată constant în radiaţii solare – cea mai nefolosibilă planetă.

  După un timp Palmer văzu că, aparent, Lingo nu avea intenţia să aterizeze pe Mercur. După numeroase manevre, plasă nava într-o orbită joasă, polară, astfel încât să se menţină în zona crepusculară pe tot parcursul perioadei orbitale,

  — Fran, fă legătura cu staţiunea, ceru Lingo.

  Fran Shannon manipulă staţia de radio. După câteva minute înălţă privirea şi spuse;

  — Am făcut legătura cu semnalizatorul. Suntem în zona de transmisie, Dirk, Poţi difuza.

  Lingo îşi puse microfonul în acţiune.

  — Phoenix… Phoenix… Phoenix… repetă el de câteva ori.

  În cele din urmă apăru un semnal tulbure din pricina intensei electricităţi statice solare, dar lizibil: „Recepţionat… recepţionat… recepţionat…” bâzâi o voce mecanică.

  Lingo încuviinţă din cap şi închise aparatul.

  — Să ieşim de aici, spuse el. E prea cald. Raul, începe să-mi prezinţi indicatori de poziţie.

  Lingo ieşi din orbită şi plasă nava pe o cursă stranie, nu în afară ci în sus, perpendiculară pe ecliptică. Pe măsură ce viteza se accelera, Palmer văzu cum de la pupa cădeau nişte obiecte mici. metalice.

  — Capsule? întrebă el.

  — Da. răspunse Ortega. Conţin doar un aparat de filmare şi un transmiţător. Cred că Dirk ţi-a spus că sunt răspândite în întregul sistem. Mai trimitem câţiva pentru mai multă siguranţă. Imaginile pot fi captate direct pe ecranul nostru, astfel încât putem avea instantanee apropiate asupra oricărei localizări din Sol am dori.

  — Dar noi unde mergem?

  — Nicăieri, răspunse Lingo. Absolut nicăieri.

  Ceasuri întregi nava continuă să accelereze, tot mai departe de eclipticul rămas sub ea, propulsată de viteza-lumină a Frontului de comanda.

  În cele din urmă, când Sol încetă să mai apară ca un disc, când deveni doar o stea luminoasă, Fran Shannon rosti:

  — Dirk, suntem suficient de departe. Putem intra în orice moment în Spaţiul-Stază.

  — Spaţiul-Stază? strigă Palmer. Dar unde mergem? Îndărăt spre Olympia?

  — Ţi-am spus doar, riposta Lingo, că nu mergem nicăieri.

  În loc să apese pe butonul generatorului de Spaţiu-Stază, Lingo închise Frontul de Comandă şi controalele, Nava plutea moartă în spaţiul interstelar.

  — Staţie terminus, anunţă Lingo. Aşteptăm aici.

  — Ce aşteptăm? întrebă Palmer.

  — Ce putem aştepta? Sosirea Doogilor, desigur.

 XII

  — FIR-AR SĂ FIE, Dirk, de ce nu mă lămureşte niciunul dintre voi asupra a ceea ce se întâmplă? strigă Palmer izbind cu pumnul în tejgheaua barului. Stăm de peste două săptămâni locului aici, în mijlocul a nicăieri, şi nimeni nu-mi dă şi mie o explicaţie De ce, vreau să ştiu, de ce?

  Lingo oftă şi ciocăni cu degetele într-o mică pată de lichid care se scursese pe bar.

  — Jay, răspunse el, vorbind rar şi şovăielnic de parcă îşi căuta cuvintele, înainte de a ne înfăţişa la Kor, nu ţi-am spus ce aveam de gând să facem, şi mai târziu ai constatat că tăcerea noastră avusese un motiv întemeiat. Contam pe o anumită reacţie a ta, şi doream ca tu să afli adevărul pe anumite căi alese de noi…

  — Da? Şi ce legătură are una cu alta?

  — Aşa cum am avut atunci anumite motive bine întemeiate, avem şi acum.

  — Asta nu stă în picioare.

  — Te înţeleg, recunoscu Lingo cu o grimasă. Dar sunt unele lucruri care… mă rog, care pur şi simplu există. Lucruri care trebuie să fie învăţate, dar care nu-ţi pot fi predate de altcineva. Ştii, cea mai bună metodă de a învăţa pe cineva să înoate este să-l arunci în apă. Tu eşti viitorul. Jay, şi dacă acest viitor nu-i o simplă nebunie, atunci trebuie să devii o punte între Solarieni şi Confederaţie. Dar toate acestea le ştii… Ai învăţat multe, Jay, şi suntem mândri de tine… ca să fiu sincer suntem mândri şi de noi înşine. Ai dovedit că un om din Confederaţie poate fi făcut să-i înţeleagă pe Solarieni. Dar atâta nu-i deajuns. Va trebui să devii parte reală din Grupul nostru Organic, emoţional, visceral, altfel, totul e lipsit de sens.

  — Dar ce-are asta de-a face cu întregul mister? În ce mă priveşte, doresc din toată inima să devin parte din Grup, chiar şi în momentul de faţă. Spuneţi-mi numai cum să fac.

  — Jay, Jay, oftă Lingo. Nu pot să-ţi spun cum să faci. Nimeni nu-ţi poate spune. Cum crezi tu că se formează un Grup? Prin tragere la sorţi? Prin coincidenţe de naştere? Printr-un computer şef ca Sfatul înţelepţilor? Un Grup Organic este un mănunchi de oameni care au împărtăşit în comun destule experienţe adânci şi semnificative încât să ajungă să simtă că sunt un Grup. „Organic” este cuvântul cheie, Jay. Grupul creşte armonios, ca un organism, într-un sens este un organism. Nu se alcătuieşte, asemenea unui guvern. Uite, ia-ne, de pildă, pe noi: Max şi Linda cresc împreună, atât de apropiaţi cum numai telepatiştii pot fi. Eu am salvat o dată viaţa lui Raul. Robin mi-a salvat-o pe a mea. În zilele acelea Robin şi Raul erau împreună şi Raul se considera duşmanul meu. Dar asta a trecut, şi apoi am devenit mari prieteni. Fran şi cu mine am lucrat împreună într-un fel de guvernământ local, asta cu ani înainte de a se fi format Grupul… Max şi Raul… dar nu are nici un sens să continui. Adevărul este că formarea unui grup constituie un proces lent, complex, arbitrar, esenţialmente alogic, ca orice proces natural. Presupune emoţii împărtăşite în comun, fie bune fie rele, momente de spaimă împărtăşite şi…

  Lingo făcu o pauză, în căutarea unor cuvinte care nu-i veneau pe buze.

  — Pur şi simplu nu găsesc cuvintele nimerite să te lămurească, spuse în cele din urmă. Pentru că întregul concept este fundamental non-verbal. Tot ce pot face este să-ţi înşir o serie de jumătăţi de adevăr, semi-adevăruri şi semi-minciuni. Îţi făgăduiesc un singur lucru, Jay – dacă vei scăpa cu viaţă vei cunoaşte cele ce-ţi spun acum. Nu te voi lămuri eu şi nici nimeni altcineva, dar vei cunoaşte aceste lucruri pentru că le vei fi trăit.

  — Dar de ce nu-mi poţi spune ce se întâmplă acum?

  — Pentru că… pentru că dacă ţi-aş spune n-ai înţelege. Ai… ai gândi despre noi că suntem nişte monştri. Ai fi prea influenţat de ideile tale preconcepute pentru a învăţa ceea ce trebuie să înveţi din experienţă.

  — Nu înţeleg.

  — Bineînţeles că nu înţelegi, oftă Lingo. Cred că-ţi pot spune doar atât – chiar dacă totul se desfăşoară întocmai cum am plănuit noi, chiar dacă am prevăzut reacţiile Doogilor corect până la ultima zecime dintr-o zecime, totuşi se va întâmpla ceva îngrozitor, ceva mai cumplit decât tot ce ţi-ai putea tu închipui. De asta nu-ţi pot spune despre ce e vorba – pentru că e mai rău decât oricare dintre fanteziile pe care menţinerea misterului le generează în mintea ta. Ştiu Jay, şi te rog să mă crezi, că aş da orice ca să pot schimba locul meu cu locul tău.

  — Dar dacă-i ceva atât de oribil, atunci de ce…?

  — De ce? Pentru că trebuie să se întâmple. Grupul Organic a conferit oamenilor un nou nivel de conştiinţă, dar nu face greşeala de a crede că un nou nivel de conştiinţă este întotdeauna un lucru plăcut. Uneori… mă rog, gândeşte-te la bietul Douglas MacDay. El a trebuit să aleagă: sau să nu facă nimic, să stea cu braţele încrucişate şi să trăiască momentul prezent, ştiind prea bine că rasa umană va pieri. Sau să zvârle un sistem solar în haos, în agonie, în teroare, cu speranţa că într-o bună zi, într-un anumit fel, din haos o să se ivească ceva care ar putea salva specia umană. MacDay a ales, şi alegerea a fost bună. Ce-ai fi făcut tu dacă erai în locul lui MacDay?

  — Eu… eu… drept să-ţi spun, Dirk, nu ştiu.

  — Nici eu nu ştiu, reluă Lingo calm. Nici eu nu ştiu. Îmi place să-mi închipui că aş fi fost îndeajuns de bărbat pentru a face ce a făcut el, dar poate că mă amăgesc singur… cine ştie? Cine dracu ştie?

  Palmer îl privi pe Lingo cu ochii mijiţi.

  — Dar mai e ceva. nu-i aşa? Ceva personal? insistă el.

  Lingo îşi coborî privirea spre bar, evitând să se uite la Palmer, şi când vorbi, vocea îi sună ciudat de gâtuită.

  — Da… bâigui el… cred că mai e ceva… Jay, uneori, destul de des, omul e pus să aleagă nu între bine şi rău, ci între două rele. Chiar dacă lucrurile ies bine, când ai de făcut o asemenea alegere, într-un fel sau altul, ştii că rezultatul o să te urmărească până la sfârşitul vieţii tale.

  Douglas MacDay a avut de făcut o asemenea alegere, şi acum în faţa noastră stă tot aşa ceva. MacDay a ales, şi a ales bine, dar nu a apucat să ştie dacă a avut dreptate sau nu. Şi noi am ales, dar… Mă rog, nu există mulţi Douglas MacDay. Jay, cred că una dintre nevoile cele mai vitale dar şi cele mai perverse ale omului este nevoia de a fi judecat, nevoia de a cunoaşte părerile altora dacă a procedat bine sau nu – indiferent dacă până la urmă acceptă judecata sau nu. Eu cred că de asta avem nevoie de tine – ca să ne judeci. Un judecător nepărtinitor, lipsit de prejudecăţi, nepregătit dinainte…

  — Dar nu şi lipsit de înţelegere, Dirk, replică Palmer, încercând instinctiv să-l consoleze pe Lingo, fără să ştie pentru ce.

  Lingo îşi ridică privirile şi râse ironic:

  — Nu, nu şi lipsit de înţelegere. Bătrânul Homo Sapiens a fost întotdeauna gata să supraîncarce raţiunea cu sentimente. Presupun că…

  — Dirk! Dirk! izbucni Raul Ortega dând buzna în sala comună. Vino! Vino repede! Sus în cabina de control! Au apărut! Au venit Doogii!

  — Nu văd nimic, spuse Palmer, când intră cu Ortega şi Lingo în cabina de control, unde se şi adunaseră ceilalţi Solarieni. Toţi priveau împietriţi marea privelişte a stelelor pe uriaşul ecran emisferic.

  — Acolo! strigă Ortega indicând spre ceea ce părea a fi o cometă miniaturală care se apropia de sistemul Sol. Ecranul e reglat acum la vizibilitatea normală. Vedem ceea ce prind aparatele de filmat ale navei. Haide să conectăm pe unul din sateliţii indicatori… Se găseşte unul chiar în orbita lui Pluton.

  Ortega se întoarse spre un piedestal mare, echipat cu dispozitive de urgenţă, şi răsuci unul din numeroasele comutatoare. Imaginea de pe ecranul mare se tulbură, pâlpâi şi fu înlocuită de o secvenţă mai apropiată, avându-l pe Sol drept cel mai strălucitor obiect central şi, şi…

  — Dumnezeule! exclamă Palmer cu respiraţia tăiată. Niciodată n-aş fi crezut că pot exista atâtea nave la un loc în acelaşi timp!

  Ce păruse la prima vedere a fi o cometă cu coada opusă lui Sol, se revela acum ca o monstruoasă formaţiune de nave Duglaari, îndreptându-se spre Sol cu baza în faţă. Ochiul pur şi simplu nu putea cuprinde amploarea flotei Duglaari. Baza conului părea un zid compact de nave cu un diametru de mile; vârful conului se afla la o distanţă de vreo douăzeci de mile îndărătul bazei şi tot spaţiul intermediar era ticsit de nave. Masa totală a giganticei flote o depăşea pe acea a unui asteroid mai important.

  — Nu-mi vine a crede ochilor, murmură Palmer. Văd, dar nu-mi vine a crede ochilor.

  — Au venit, spuse Lingo cu faţa ca o mască impasibilă. Mai bine de jumătate din forţele întregului Imperiu Duglaari.

  Flota Duglaari se apropia acum de marginea câmpului de mine care înconjura Sol. Cei şapte oameni urmăreau ecranul, ca nişte păsări hipnotizate de o cobra.

  Baza formaţiunii Duglaari păru să se dezintegreze o clipă, de parcă navele începuseră brusc să se destrame. Limbi de foc ţâşneau prin zidul de nave din faţă. Oare forţele din Sol începuseră să…?

  Apoi Palmer îşi dădu seama de ce se întâmpla.

  Limbile de foc erau rachete; „fragmentarea” navelor Duglaari era o gigantică salvă de rachete, mii şi mii.

  Adăugând viteza rachetelor la impulsul de propulsare a marelui Front de Comandă Duglaari, formaţiunea de proiectile izbucnea din nave direct în câmpul de mine Solarian.

  O teribilă explozie de lumină eclipsă pentru o clipă toate celelalte străluciri din spaţiu la un loc; o ţâşnire de lumină care nu putea dura decât o clipă – mortala vâlvoare a unei explozii termonucleare. Dar, în mod incredibil, explozia nu se stinse după momentul de erupţie, ci continuă minute întregi să lumineze cerurile. Se lungi. Începu să se îndrepte spre Sol, o imensă lance de foc termonuclear, un iad de foc, cu un diametru de mile şi drept ca o săgeată.

  — Ce… ce este asta? strigă Robin.

  — Îşi sapă un tunel prin câmpul de mine, răspunse Palmer. E… e incredibil! Mii de proiectile termonucleare, programate să explodeze unul după celălalt în timp ce străbat orbita lui Pluton şi străpung câmpul de mine, astfel încât efectul e o singură, gigantică, continuă explozie. Şi fiecare proiectil trebuie să aibă o încărcătură de o mie de megatone, după cum arată. O explozie de multi-milioane de megatone!

  Acum, teribilul cilindru de foc, lung de mii de mile, înainta dincolo de orbita lui Pluton. La capătul dinspre Flota Duglaară, începuse să pâlpâie şi să moară. Cilindrul se scurta, ca o imensă flacără care se stinge şi, în câteva minute, explodă şi ultimul dintre proiectile iar lancea de distrugere termonucleară se mistui.

  Flota Duglaari avea acum o cărare perfectă, netedă, dreaptă ca o săgeată, prin câmpul de mine şi în sistemul Sol.

  Flota începu să accelereze spre Sol, prin invizibila sa alee de siguranţă. Atinse orbita lui Pluton şi brusc îşi schimbă cursa cu nouăzeci de grade.

  — Ce fac?

  — Se îndreaptă spre Pluton, răspunse Ortega. Doogii sunt extrem de conştiincioşi. Bănuiesc că vor să sterilizeze fiecare corp locuibil din sistem.

  Baza formaţiunii Duglaari era întunecată de rămăşiţele rachetelor stinse. Un mare baraj de proiectile înainta vertiginos prin orbita lui Pluton, către cea mai periferică planetă a sistemului Sol. Chiar în timp ce distrugerea termonucleară cutremura Pluton, Flota Duglaari îşi schimbă din nou cursa, şi îşi reluă drumul în direcţia Sol,

  — Dar Pluton e mort… bolborosi Palmer. De ce…?

  — Acurateţe, răspunse Ortega. Flota asta are destule explozive încât să prefacă întregul sistem în scrum, şi asta intenţionează să facă. În fond, şi-or fi spus că pe Pluton s-ar mai putea găsi vreo zece oameni, ori obiectivul lor este stârpirea totală. Şi Doogii execută literalmente tot ce spun.

  Deodată, Pluton erupse într-o mare de flăcări. Planeta păru să se cutremure în orbita ei în timp ce mii de uriaşe bombe termonucleare îi pârjoleau simultan suprafaţa. Şi pe această suprafaţă de mult moartă, izbucniră fluvii de stâncă topită; straturi de gaze îngheţate, cu o adâncime de mile, se vaporizară şi, în spasmele morţii, Pluton se învălui în ceea ce nu avusese niciodată până atunci: o atmosferă.

  Chiar în timp ce suprafaţa acum topită a planetei Pluton se înfăşura în nori de gheaţă volatilizată, marea Flotă Duglaari zigzagă, lansând baraje de proiectile spre sateliţii lui Neptun şi Uranus.

  Doogii îşi schimbară din nou cursa, şi se îndreptară spre Saturn.

  — Fiecare satelit locuibil! exclamă Lingo. Au de gând să nimicească fiecare satelit locuibil!

  Îi făcu un semn lui Ortega, care răsuci alt comutator de pe consolă, schimbând din nou imaginile. De astă dată indicatorul trebuie să fi fost plasat în vecinătatea inelului lui Saturn, pentru că priveliştea era dominată de Titan, cel mai mare satelit al sistemului, de care se apropiau acum Doogii.

  În locul unui baraj de proiectile, Doogii coborâră descriind o orbită joasă în jurul lui Titan. Raze uriaşe de lumină neîntreruptă, puterea nimicitoare a mii de tunuri laser, începură să măture, intermitent dar metodic, suprafaţa lui Titan.

  — Ce fac? întrebă Palmer. De ce nu folosesc explozive?

  — Altă virtute a Doogilor, economia, îl lămuri Ortega. Puţinele oraşe de pe Titan sunt toate acoperite de cupole, deci foarte vizibile. Aşadar Doogii nu fac decât să despice cupolele cu raze laser, ca pe nişte coji de nucă. Nu au nevoie de proiectile. Din momentul în care cupolele vor fi găurite, atmosfera otrăvitoare de pe Titan o să preia misiunea proiectilelor.

  Flota Duglaari părăsi acum orbita şi îşi schimbă din nou cursa, îndreptându-se direct pe aleea eclipticii către Jupiter.

  — Unde naiba sunt navele voastre? întrebă Palmer. De ce nu contraatacă? De ce Sol nu face nimic?

  Dar Solarienii îi ignorară întrebarea, întreaga lor atenţie fiind concentrată pe Flota Duglaari, care se desfăcuse în câteva secţiuni mai mici dar încă imense, ce atacau sateliţii locuibili ai lui Jupiter. De astă dată Doogii înlocuiseră atacurile cu tunuri laser prin rachete termonucleare „murdare”, deoarece toţi sateliţii iui Jupiter erau lipsiţi de aer.

  Când Flota Duglaari îşi termină opera mortală şi începu să-şi refacă uriaşa formaţie conică, Palmer porni să strige în mod repetat:

  — Unde sunt navele voastre? De ce nu atacă?

  Lingo îşi întoarse un moment faţa de la teribilul spectacol şi-i spuse:

  — Te rog, Jay, încetează să ţipi. Cum ar putea cineva să apere Sateliţi Exteriori împotriva unei asemenea forţe?

  — Lingo, dar mor milioane de oameni! Cum îi puteţi lăsa să moară fără ca măcar să încercaţi să…?

  — Toţi Sateliţii Exteriori au fost evacuaţi, răspunse Lingo cu răceală.

  Se întoarse din nou la ecran; Ortega răsuci alt comutator şi scena se schimbă iarăşi. De astă dată capsula era plasată deasupra planului eclipticii, orientată spre inima Centurii de Asteroizi.

  — Urmează Centura… murmură Ortega. Ceres… Vesta… Pallas…

  Bar Flota Duglaari nu apărea pe ecran.

  — Ce se întâmplă? exclamă Lingo. Unde sunt?

  — Nu ştiu, răspunse Ortega. Ar fi trebuit să ajungă la Centură. Haide să aruncăm o privire de la distanţă.

  Flota Duglaari apăru din nou ca o cometă miniaturală. Dar nu se îndrepta spre Asteroizii nelocuiţi din Centură: zigzagase din nou şi depăşise Asteroizii.

  Direcţia lor era Marte, cea dea doua planetă ca număr de populaţie din sistemul Sol şi ca vechime a colonizării Umane. „Desigur, îşi spuse Palmer. Sol va contraataca în sfârşit, ca să apere planeta Marte.”

  — Ce naiba fac? bombăni Ortega. De ce-au depăşit Centura?

  Răsuci comutatorul unui indicator aflat chiar sub orbita planetei Marte. Planeta roşie se contura pe ecran de două ori mai mare decât luna văzută de pe pământ. Imaginea era destul de clară pentru a se putea distinge milele de vegetaţie locală care creştea de-a lungul vechilor canale şi câmpurile ordonate, cultivate cu plante terestre, transmutate. Spre deosebire de Sateliţii Exteriori, planeta Marte, chiar şi de la această distanţă, părea incontestabil locuită, domesticită. Palmer avu chiar impresia că zăreşte un licăr de lumină într-una din imensele cupole marţiene ce acopereau oraşe mai mari decât multe dintre cele pământene.

  Impresie care făcea ca şarja monstruoasei Flote Duglaari împotriva planetei să apară şi mai înfiorătoare.

  Continuând să nu întâmpine nici o împotrivire, Doogii descriau o orbită în jurul planetei Marte. La un moment dat îşi dezintegrară formaţiunea şi se răspândiră, încingând suprafaţa planetei ca o imensă reţea globulară de metal.

  Şi nici un semn de rezistenţă din partea forţelor din Sol. Nici măcar o singură navă Solariană nu se arătase încă; navele Duglaari nu aveau de întâmpinat nici măcar focuri trase de la suprafaţă.

  Începu atacul Doogilor.

  Suliţe de foc ale tunurilor laser, lansate din patru mii de nave de război, răzuiau suprafaţa marţiană, găurind cupolele, pârjolind câmpiile cultivate şi vegetaţia locală.

  Proiectilele atinseră suprafaţa planetei dar nu explodară. Aparent, încărcătura lor nu conţinea bombe termonucleare ci gaze mortale şi posibil bacterii nocive adaptate atmosferei de pe Marte.

  După aceea începu bombardamentul nuclear. Ambele calote de gheaţă de la poli se volatilizară în câteva minute şi atmosfera până atunci uscată se umplu, cel puţin temporar, cu vapori de apă, pentru prima oară după miliarde de ani. Dar nu era o ploaie a vieţii ci a morţii, pentru că gheaţa vaporizată era contaminată de milioane de tone de reziduuri radioactive mortale. Ceţuri înfricoşătoare începură să înfăşoare planeta, răspândindu-se dinspre ambii poli spre ecuator.

  Proiectilele continuau să cadă, explodând acum în deşerturile de metale oxidate, împestriţându-le cu lacuri de fier topit, peste care pluteau nori de praf radioactiv şi, ironic, mari cantităţi de oxigen eliberat.

  În jumătate de oră Marte fusese prefăcut într-un coşmar de nori radioactivi, de lacuri de oţel topit, de ploaie mortală, în care nu putea supravieţui nici o particulă organică.

  În jumătate de oră murise o întreagă planetă.

  Şi forţele din Sol încă nu apăruseră.

  Navele Duglaari îşi examinară monstruoasa operă şi apoi rupseră orbita, regrupându-se în masiva lor formaţie conică. Următorul obiectiv urma să fie însuşi Pământul, Dar.

  — Priviţi! strigă Palmer, fluturându-şi sălbatic braţele. Priviţi! Priviţi! Se întorc! Se retrag!

  Uluitor, inexplicabil, Flota Duglaari nu-şi continua drumul spre Pământ, ci pornea îndărăt, îndepărtându-se de Pământ, îndepărtându-se de cadavrul lui Marte.

  — Lingo, retractez tot ce-am spus sau am gândit! exclamă Palmer, Nu ştiu ce-aţi făcut, dar aţi reuşit! Se retrag! Fără să fi tras nici un singur foc, i-aţi făcut să se retragă!

  Dar Solarienii nu strigau. Chipurile lor erau perplexe confuze, speriate,

  — Suntem doi care nu înţelegem nimic, Jay, spuse Lingo cu voce moale. Nici eu nu înţeleg de ce se retrag. Noi nu am făcut nimic ca să-i oprim.

  Flota Duglaari descria un arc oblic, îndărăt, prin ecliptică, în direcţia Centurii de Asteroizi. Escadrile mici se detaşară din formaţiune şi începură să bombardeze cei câţiva asteroizi, Între timp, corpul principal al Flotei continuă să se îndepărteze de marginile Centurii, apoi se opri imobil în spaţiu,

  — Ce fac? întrebă Palmer.

  — N-am cea mai mică idee, răspunse Ortega. E lipsit de sens, De ce n-au atacat Centura mai înainte? De ce s-au dus întâi la Marte?

  Acum se terminase şi distrugerea asteroizilor locuibili. Escadrilele detaşate se reintegrară în formaţie.

  Şi flota începu din nou să se mişte.

  Încet, cu baza în faţă, ca de obicei, paralelă cu marginea Centurii. Continuă un timp această cursă, apoi se opri şi îşi schimbă direcţia cu o sută optzeci de grade. Porni din nou razant pe lângă marginea Centurii, pe urmă execută un nou viraj tăind ceva mai adânc prin Centură.

  — Dumnezeule! strigă Ortega când Flota Duglaari execută un nou viraj. Desigur! Acolo sunt patru mii de nave patru mii de nave cu un singur Front de Comandă. Cel mai mare Front de Comandă care a existat vreodată. E îndeajuns de puternic ca să deplaseze din loc planetoizii mici! Priviţi… chiar în faţa Flotei Duglaari!

  Acum deveni evidentă raţiunea ciudatelor manevre ale Doogilor. Chiar în faţa flotei, în raza câmpului Frontului de Comandă, se conglomera o masă de roci şi de planetoizi mici, care sporea cu fiecare incursiune a flotei în interiorul Centurii. Doogii adunau un uriaş paravan de roci, un uriaş şi mortal roi meteoritic artificial.

  Flota Duglaari oscila înainte şi înapoi ca un pendul, adăugând tot mai multe roci la scutul meteoritic mereu crescând.

  În cele din urmă, cu viteza considerabil încetinită de masa adiţională pe care o propulsa, Flota Duglaari se înălţă deasupra eclipticii, îşi schimbă din nou direcţia, traversând pe deasupra Centurii de Asteroizi, şi îşi reluă cursa spre Pământ.

  Flota Duglaari împingea în faţa ei cel mai uriaş roi de meteori pe care-l văzuse vreodată sistemul Sol; Doogii aveau să izbească Pământul cu o măciucă alcătuită din însăşi Centura de Asteroizi.

  Flota Duglaari, îndărătul giganticului paravan de meteori, accelera spre Pământ, din nou prin orbita lui Marte, mereu mai departe.

  — A naibii de inteligentă manevră, mormăi Ortega cu ursuză admiraţie. Priviţi-i cum ţin asteroizii în suspensie, între ei şi Pământ. Scutul perfect – ar face să ricoşeze orice proiectil care ar încerca să-l străpungă, chiar şi focurile tunurilor laser ar fi deviate. Acum sunt categoric invulnerabili.

  Lingo ameninţă cu pumnul imaginea Flotei Duglaari reflectată pe ecran.

  — Mult o să vă mai folosească, blestemaţilor! ameninţă el.

  Flota Duglaari se apropia acum de Lună, primul corp extraterestru pe care puseseră oamenii piciorul. „Desigur că satelitul Pământului e înarmat până în dinţi”, gândi Palmer. În sfârşit, avea să înceapă contraatacul.

  Flota Duglaari făcu orbită în jurul Lunii, şi aruncă în orbită cel mai mare roi de meteoriţi, dintr-o poziţie plasată oarecum sub nivelul ei, astfel încât să fie complet apărată de focurile de la suprafaţă.

  Lansară proiectile nucleare, în arcuri largi, destinse, ţintind orbitele polare, în unghiuri drepte în raport cu orbita creată de flotă, pe deasupra şi în jurul paravanului de roci.

  Proiectilele începură să cadă fără greş, unul câte unul, în marile oraşe acoperite de cupole ale Lunii.

  — Detonatoare diferenţiate din punct de vedere termal, aprecie Ortega. Pe partea întunecată Luna e complet îngheţată, iar pe cealaltă parte frigul e suportabil. Explozii nucleare tatuară faţa lunii cu minuţioasă acurateţe.

  — Parc-ar trage în peştii dintr-un butoi! strigă Palmer. Unde naiba sunt flotele voastre? De ce nu fac nimic?

  — Luna a fost evacuată, răspunse Lingo cu răceală. Nu ne vom irosi eforturile încercând să o apărăm.

  — Dar urmează Pământul! răcni Palmer. E la o distanţă mai mică de un sfert de milion de mile.

  — Cunosc harta spaţială la fel de bine ca şi tine, Jay, răspunse Lingo calm, dar cu o notă finală în glas.

  Îi făcu un semn din cap lui Ortega, care schimbă imaginea de pe ecran în direcţia unei capsule aflată la cincizeci de mii de mile de Pământ.

  Pământul apăru pe ecran, uriaş, verde, cafeniu, albastru şi paşnic. Şi acum, asemenea unui roi de muşte negre, înfricoşătoare, care au adulmecat un fruct zemos şi copt, Flota Duglaari se îndreptă spre el.

  Doogii înaintau prudent, menţinând paravanul de meteori artificiali între ei şi planeta vatră a Omului. Se dispuseră într-o orbită polară, păstrând paravanul de meteori direct sub ei, astfel încât mai târziu să poată trece peste toate punctele planetei.

  Executară de două ori înconjurul orbital. În plină viteză, mai mare decât velocitatea orbitală, aparent încercând să detecteze forţele de apărare ale Pământului.

  Dar nu se întâmplă nimic. Nici o singură navă nu se înălţă, nici o rază laser nu încercă să străpungă paravanul de meteori.

  Flota Duglaari păru să ezite, nesigură şi derutată, aşa cum şi era firesc să fie.

  Un moment se opriră imobili în spaţiu, în timp ce paravanul de meteori lunecă dedesubtul lor. Apoi se înălţară pe o orbită ceva mai ridicată, intrară în plină viteză, recuperară nivelul paravanului de meteori, schimbară direcţia şi, un moment, se lăsară în jos în faţa Pământului, cu meteorii înainte. După care se înălţară iarăşi deasupra meteorilor şi refăcură orbita polară iniţială.

  — Ce se întâmplă? întrebă Lingo. Ce fac?

  — Cred că te pot lămuri eu, răspunse Palmer sec. Au încetinit orbitele meteorilor imprimându-le o viteză mai mică decât velocitatea orbitală. I-au plasat pe orbite descrescânde… Priveşte! Priveşte!

  Cu miile, cu zecile de mii, asteroizii cădeau pe suprafaţa Pământului, ca nişte trasoare în flăcări, aprinse de viteza traiectoriilor.

  Pământul se învârtea la întâmplare sub orbitele lor. Mii de meteori ardeau în atmosferă, dar şi mai multe se prăvăleau pe întreaga suprafaţă a Pământului, milioane de tone de roci incandescente cădeau peste oraşe, peste câmpii, peste deşerturi, peste mări. Oceanele scoteau aburi şi înghiţeau doza lor de meteori, dar ţărâna înflorea în cratere, muşcată şi torturată ca şi Luna – în deşerturi, pe câmp, în gropile fumegânde care fuseseră cândva oraşe – sfârtecaţi cu o lugubră imparţialitate.

  Ceea ce păruse să dureze secole pe Lună, se săvârşea acum pe Pământ în minute – faţa Pământului fusese prefăcută într-o piele ciupită de uriaşe găuri fumegânde, ca o faţă umană răvăşită de un rapid şi virulent vărsat de vânt.

  Şi totuşi Flota Duglaari îşi descria orbita, fără nici o împotrivire.

  Palmer era prea buimăcit de groază ca să mai poată vorbi. Unde erau forţele sistemului Sol? De ce nu luptau ca să salveze planeta-vatră a Omului? Ce aşteptau?

  Acum Flota Duglaari lansase un baraj colosal de mii de proiectile termonucleare. Palmer simţi cum i se scufundă inima… şi apoi o simţi înălţându-i-se iar, când văzu cât de prost ţintiseră Doogii. Pentru că imensa rafală ratase complet continentele. Neexplodate, inofensive, proiectilele cădeau în adâncurile Oceanului Pacific, departe de coastele celor două Americi, în jurul marii curbe răsăritene a Asiei. Pacificul le înghiţea fără să-şi vălurească măcar suprafaţa.

  Să fi avut Solarienii vreo fantastică armă de apărare care pricinuise acest lucru? Să fi avut vreo metodă inimaginabilă de a proteja continentele de bombardamente?

  Deodată, Oceanul Pacific, descriind un imens semicerc care se arcui peste coasta asiatică, prin Strâmtoarea Bering şi în jurul coastei de vest a Americilor, se înălţă într-o creastă titanică. Nori monstruoşi de vapori radioactivi ţâşniră, de parcă toţi vulcanii din marele inel al Pacificului erupseseră deodată, de parcă măruntaiele topite ale Pământului se revărsau adânc sub ocean, în marea falie care mărginea Pacificul, de parcă…

  — Dumnezeule! şopti Ortega. Falia Pacificului! Bombardează falia Pacificului pe sub apă!

  În timp ce norii de vapori creşteau ca o pădure de ciuperci otrăvitoare, până în stratosferă, întreaga coastă a Pacificului dinspre Americi păru să se cutremure, să se scuture ca o fiară uriaşă deşteptată dintr-un somn care durase vreme de eoni. Întreaga falie a Pacificului se deplasa.

  Cu calm şi sinistră măreţie, coastele Pacificului, până chiar la poalele Munţilor Stâncoşi şi ale Anzilor, începură să alunece sub apele aburinde ale oceanului.

  Şi în vasta matrice oceanică, insulele Japoniei începură să se sfărâme şi să se cufunde în adâncuri. Indonezia, Filipinele, Peninsula Malaieză alunecară la fund în Pacific. Fiecare dintre insulele vulcanice din vastul Pacific porni să scuipe râuri de lavă, făcând apele torturate să clocotească în noi trâmbe de abur.

  Întregul bazin al Pacificului era un iad de Pământuri scufundate, de puhoaie de lavă, de haos tremurător, de giulgiuri atotînvăluitoare de aburi otrăvitori.

  Flota Duglaari mai lansă două baraje în direcţiile opuse ale polilor. Calotele de gheaţă se vaporiză în mari ceţuri radioactive când mii şi mii de megatone de explozii termonucleare le zgâlţâiră în câteva minute.

  De patru ori înconjură Flota Duglaari magma clocotitoare, eruptivă, dârdâitoare care era Pământul, admirându-şi înfiorătoarea operă.

  Apoi începură din nou să lanseze proiectile, zeci şi zeci de mii, val după val.

  Proiectile care nu mai atinseră suprafaţa torturată, a Pământului. Pentru că explodară la toate nivelurile din atmosferă, degajând zeci de mii de nori gigantici de elemente radioactive: sodiu, cobalt, carbon 14. Elemente radioactive cu semi-vieţi de decenii, secole, milenii, care se împrăştiară în toată atmosfera Pământului amalgamân-du-se cu atotînvăluitorii nori de vapori supraînfierbântaţi.

  Poate că mai existau pe Pământ creaturi vii care din nefericire supravieţuiseră holocaustului. Din nefericire, pentru că morţile lor aveau să fie acum mult mai cumplite!

  Ambele calote de gheaţă ale polilor Pământului se vaporizaseră. Mile cubice de apă din Oceanul Pacific se evaporaseră în atmosferă. Pe măsură ce fierbinţeala exploziilor se va risipi şi Pământul îşi va restabili echilibrul climatic, toţi aceşti vapori se vor condensa şi se vor reîntoarce pe Pământ sub formă de ploaie.

  Deja ploaia începuse să cadă, cu incredibilă furie, pretutindeni pe pământ. Ploaia va dura luni de zile, poate chiar ani. Va ploua până ce Pacificul îşi va redobândi apele pierdute; până ce se vor reface calotele de gheaţă ale polilor. Ploaia cădea peste tot Pământul şi avea să continue să cadă.

  Şi era o ploaie a morţii.

  O ploaie permeată de izotopi radioactivi de cobalt, sodiu, carbon şi numeroase alte elemente. Planeta era scăldată într-o baie de radioactivitate din care nu putea exista scăpare. Avea să continue luni de zile; va îmbiba fiecare centimetru pătrat de pe planetă cu moarte radioactivă. Nimic organic nu va putea supravieţui şi timp de o mie de ani nimic organic nu va putea încolţi pe planetă.

  Pământul murise.

  Această enormitate nu-şi putea croi drum decât foarte încet în conştiinţa lui Palmer. Pământul murise. Planeta-vatră a Omului nu mai exista.

  Nu exista cale ca să poată concepe asemenea grozăvie. Era sfârşitul a tot şi a toate. Era ca şi cum şi-ar fi pierdut tatăl, mama, familia până la cei din urmă strămoşi, tot ce iubise şi îndrăgise vreodată – totul într-o singură clipă. Asta era – dar nu numai asta.

  Era şi moartea unei religii, a unei speranţe, a unei Făgăduinţe. Era moartea a tot ce constituise o raţiune de luptă pentru om. era triumful răului întruchipat. Era moartea a ceea ce nu putea fi – moartea rasei umane însăşi.

  Era bezna sufletului.

  Palmer îşi dădea vag seama că trupul îi era scuturat de sughiţuri. Infimul fragment din mintea lui care mai putea gândi, înregistra, fără comentarii, că lacrimile îi şiroiau pe obraji, primele lacrimi vărsate în două decenii şi jumătate de viaţă.

  Pământul murise. Se uita împietrit la mingea fumegândă a distrugerii, care plutea pe ecran ca un cadavru descompus ce era. Pământul murise şi ceva dinăuntrul lui murise odată cu el – speranţa, sensul vieţii, viitorul, tot ce dăduse un înţeles vieţii. Se sfârşise… totul se sfârşise…

  Se sili să-şi întoarcă privirile de la înfiorătoarea privelişte şi se uită la Solarieni. Priveau spectacolul, prefăcuţi parcă în stane de piatră, dar obrajii la erau scăldaţi de lacrimi.

  Cu ultimul suflu de furie rămas în el, cu ultimele resturi de simţire, începu să strige:

  — Monştrilor! Diavoli! Bestii! Nebuni! Voi aţi făcut asta. Voi aţi ucis rasa umană! Voi…

  — Taci! urlă Lingo cu incredibilă furie, dar cu întreaga forţă a vocii lui de comandă. Taci!

  Forţa acestei voci teribile era atât de pregnantă, încât Palmer tăcu pe dată, şi ultimul impuls de sfidare, de simţire, îl părăsi.

  Asemenea unui om aflat în puterea unui coşmar, care observă, fără nici o emoţie, că un zid stă gata să se prăbuşească peste el, Palmer era conştient, fără nici un dram de curiozitate, că Flota Duglaari, jubilând de triumf, se depărta de orbită.

  Lent, majestuos, savurând parcă din plin fiecare moment, Flota Duglaari părăsea scena măcelului şi se îndrepta din nou spre Sol, pentru a desăvârşi distrugerea întregului sistem, pentru a nimici jalnicele rămăşiţe din Venus şi Mercur.

  Fără să-şi dezlipească ochii de pe ecran, Ortega răsuci comutatoarele indicatorilor de sub orbita Venus. Din acest punct, cadavrul Pământului apărea doar ca o stea albastră luminoasă, aceeaşi stea care apăruse de miliarde de ani. Cerurile nu aveau să ridice un monument în memoria Pământului.

  În acel moment pe ecran apăru un puhoi de nave negre, Flota Duglaari se apropia de Venus.

  „Dar ce importanţă mai avea?” îşi spuse Palmer, privind împietrit ecranul pe care se desluşeau Venus, Doogii şi mingea de gaz care era însuşi Sol. Ce importanţă mai avea totul?

  Flota Dulaari înainta cu aroganţă spre Venus.

  Îngheţat de oroare, îşi mută privirea spre detestaţii Solarieni. Observă brusc, fără să înţeleagă da ce, că Solarienii nu se uitau nici la Flota Duglaari nici la Venus.

  Priveau neclintiţi, cu buzele strânse, la planeta Sol. Şi chipurile lor nu erau înmuiate de disperare, ci dure ca granitul, în aşteptarea, parcă, a unui teribil triumf.

  Le urmări privirile, şi la început fu nedumerit. Nu era nimic de văzut decât globul de gaz incandescent care era Sol, văzut prin filtrul aparatului de filmat.

  Pe urmă avu senzaţia unei curioase iluzii optice. Imaginea planetei Sol păru să pâlpâie, de parcă ceva izbise aparatul indicatorului care nu mai reuşea să o focalizeze. După care, incredibil, Sol păru să se contracteze, să se închircească, să se strângă în ea însăşi, reducându-şi vizibil diametrul.

  Şi, deodată, Palmer îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla; şi când îşi dădu seama, începu să înţeleagă.

  Şi pe măsură ce înţelegea, el şi întregul univers se transformară…

  Încă un moment, Sol continuă să se contracte. Apoi păru să fi atins un punct de echilibru.

  Dar echilibrul dură mai puţin de o secundă. Deodată, din întreaga suprafaţă a planetei Sol izbucniră în spaţiu monstruoase proeminenţe de gaz în flăcări şi de plasmă. Suprafaţa planetei păru să fie suptă de vâltoarea proeminenţelor; un moment mai târziu, proeminenţele deveniră însăşi suprafaţa, expandând în spaţiu cu o viteză şi o forţă de neconceput. Totul în câteva clipe. Şi apoi, brusc, în sfârşit, într-o incredibilă, inimaginabilă, tăcută explozie, Sol îşi zvârli suprafaţa, asemeni pielii unui balon plesnit. Trilioane de tone de holocaust în flăcări, călătorind cu o viteză de neînchipuit, vuiau în spaţiu; un glob de dezagregare, ce se dilata continuu.

  Pe Sol se declanşase nova.

  Mercur fu înghiţit într-o clipită, şi topit ca un fulg de zăpadă într-un cuptor încins. Câteva clipe mai târziu se pulveriză şi Venus, dar talazul de destrucţie globulară, fioros şi fierbinte dincolo de incandescenţă, creştea şi se lăţea ca o deschidere în iad.

  Şi în timp ce se rostogolea, adevărul total, absolut, se lumină în mintea lui Palmer, cu acel calm straniu, demenţial, care preface secundele în ore – soarta războiului se răsturnase în momentul acelei titanice explozii.

  Pentru că Flota Duglaari căzuse în capcană.

  Holocaustul care fusese Sol se propaga spre uriaşa Flotă Duglaari mult mai vertiginos decât era în stare Frontul lor de Comandă să-i propulseze. Doar prin intrarea în Spaţiul-Stază ar fi putut cele patru mii de nave Duglaari să se retragă îndeajuns de repede ca să se salveze.

  Dar nu puteau genera Spaţiul-Stază. Erau mult prea aproape de nova a ceea ce fusese planeta Sol. Generatorul lor de Câmp Stază ar fi explodat lăsând fragmentele din ceea ce fusese cândva Flota Duglaari suspendate pe veci în neantul Spaţiului-Stază.

  Cele patru mii de nave Duglaari erau osândite la pieire. Lăsându-le deschisă Doogilor doar alegerea de care dintre cele două cumplite morţi să piară.

  Într-o singură clipă de colosală distrugere ale cărei ecouri se vor reverbera prin spaţiu încă o mie de ani, rasa umană fusese salvată. Acum Omul era cel care avea superioritatea numerică în nave; acum Doogii erau cei care înfruntau inexorabila exterminare.

  Chiar în secunda când în mintea lui Palmer încolţise ideea că războiul era câştigat, valul frontal al exploziei stelare pulveriză Flota Duglaari ca pe un cuib de molii prins sub un aruncător de flăcări.

  Omenirea fusese salvată; omenirea fusese salvată, dar preţul era incredibil.

  Preţul era însuşi sistemul solar cămin al Omului. Preţul era planeta care-i dăduse naştere. Preţul era însăşi Fortăreaţa Sol.

  Şi cinci miliarde de vieţi.

  Palmer nu-şi putea desprinde privirile de la înfiorătorul spectacol de pe ecran; un sistem solar care se auto-consuma; Sol, sursa întregii vieţi, transformându-se într-un irezistibil rug aprins al morţii.

  Pe rugul acela funerar ardeau mai mult decât cinci miliarde de oameni şi patru mii de nave de război Duglaari. În timp ce privea ecranul ca hipnotizat, îşi aminti cu teribilă pregnanţă de compoziţia de muzică şi miros despre care Robin îi spusese că se numeşte Cântecul Pământului.

  „Compozitorul trebuie să fi ştiut”, îşi spuse Palmer. Trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple.

  Abia acum înţelegea Palmer întreaga semnificaţie a compoziţiei. Atunci îi vorbise numai despre Solarieni, acum îi vorbea despre oamenii de pretutindeni. Vorbea despre o pierdere atât de îngrozitoare, încât avea să fie nevoie de secole până când întreaga ei întindere să poată fi cunoscută. Vorbea despre un milion de oraşe, încărcate de istorie şi de amintiri, despre o mie de culturi ce creşteau de milenii într-o fecundă efervescenţă; totul prefăcut în gaz incandescent, şi răpus pe veci.

  Rasa umană fusese salvată de cea mai cruntă ameninţare din întreaga-i istorie, dar preţul acestei salvări era la fel de mare ca şi izbândă. Omul va supravieţui, dar căminul lui primar, cea mai mare parte a istoriei şi a civilizaţiei sale, rădăcinile lui fundamentale, elementare, şi cel din urmă dintre miturile sale susţinătoare, Fortăreaţa Sol, îi fuseseră smulse.

  Preţul victoriei, gândi Palmer cu tristeţe, constă întotdeauna în dărâmarea iluziilor. Rasa umană îşi lăsase copilăria în urmă. „Acum, îşi spuse el, suntem pe propriile noastre picioare”.

  Şi în clipa de faţă înţelegea, înţelegea atât de multe. Aceasta era arma secretă despre care îi vorbise Lingo.…însăşi Fortăreaţa Sol…” îi spusese, dar cine ar fi crezut că vorbele lui vor fi traduse atât de literal în fapt?

  Din această pricină refuzase Lingo să-l lămurească, din această pricină dorea cu atâta disperare să fie judecat. „Dar cine sunt eu, gândi Palmer, ca să-l judec? Cum poţi cântări pe un taler cinci miliarde de vieţi şi tinereţea unei rase, iar pe celălalt însăşi supravieţuirea?”

  Se ruşina de bucuria cu care se gândea că nu el trebuise să ia o asemenea hotărâre. Acum îi erau clare dimensiunile finale ale acelui spirit umanitar, pe care Solarienii încercaseră să i-l explice prin simple cuvinte. Umanitarismul Solarienilor era atât de profund, încât deşi avuseseră de ales între viaţa Fortăreţei Sol şi soarta rasei umane, deşi luaseră hotărârea potrivită, putuseră totuşi să se preocupe şi de o simplă fiinţă umană îndeajuns ca s-o cruţe de cumplita vinovăţie a participării la actul lor, oricât de indirectă şi de îndepărtată ar fi fost aceasta. Palmer ştia acum că Solarienii păstraseră secretul faţă de el nu ca să-l chinuiască ci ca să-l cruţe.

  „Cum pot eu să-i judec pe aceşti oameni? gândi Palmer. Nimeni nu are dreptul de a-i judeca. Şi nimeni nu-i va judeca, atâta timp cât voi avea şi eu un cuvânt de spus”.

  Pe neaşteptate, şi fără să fie surprins, Palmer îşi dădu seama că, din acel moment, se integrase cu adevărat în grupul Solarian. Era unul dintre ei, fără nici o îndoială, fără nici o rezervă.

  Dacă îl vor voi.

 XIII.

  UN LUNG RĂSTIMP, cei şapte continuară să privească în deplină tăcere maelstromul globular de gaz care fusese Sol – imaginea era proiectată de aparatul unui indicator aflat departe de Sistemul Solar, pentru că Sistemul Solar încetase să mai existe, În cele din urmă, Palmer îşi desprinse privirile de la spectacolul hipnotizant şi se uită la Solarieni. Robin, Fran şi Linda plângeau fără zgomot, aproape că şi fără lacrimi. Max privea neclintit ecranul, prefăcut parcă în stană de piatră. Ortega scrâşnea din dinţi şi îşi izbea palma stângă cu pumnul mâinii drepte. Faţa lui Lingo era o mască severă, impasibilă, bine controlată. Doar colţurile gurii care îi zvâcneau convulsiv trădau semne de emoţie. Pe urmă îşi dădu seama că Palmer îl privea. Se întoarse spre el. Ochii lui mari, verzi, păreau două deschideri spre un abis fără fund. Îi surâse lui Palmer fără nici un pic de veselie şi rosti cu voce domoală:

  — Ei, Jay, acum ştii… acum ştii.

  — Da, Dirk, acum ştiu, răspunse Palmer privindu-l în ochi. Tot ce-aţi făcut până acum, fiecare pas, era menit să ducă la asta. Cea mai mare capcană din întreaga istorie. Dar… cum aţi făcut ca să declanşaţi nova?

  — Asta a fost partea cea mai simplă, răspunse el. Singura parte simplă. Lingo oftă. Staţia de pe Mercur nu era altceva decât un generator de Câmp-Stază cu acţiune îndepărtată. Cuvântul codificat „Phoenix” conecta circuitul, astfel încât în momentul când vreo navă se apropia de orbita lui Venus…

  Lăsă fraza în suspensie, nu era necesar să o ducă la capăt.

  — Am construit o capcană mai bună decât a lor, asta-i tot… spuse Ortega, cu o duritate amară, exagerată. Cea mai mare şi mai blestemată cursă de şoareci din toată istoria.

  — Şi cu cea mai de preţ momeală, răspunse Palmer.

  — Jay, există un lucru pe care va trebui să-l accepţi, se interpuse Lingo. Un lucru pe care va trebui să-l acceptăm cu toţii. Într-un fel sau altul, Fortăreaţa Sol trebuia să moară. Mai devreme sau mai târziu, cu Doogi sau fără Doogi. Viitorul rasei umane e acolo, în Galaxie, nu în trecut şi nu în matricea din care s-a zămislit. Viitorul rasei umane este Confederaţia, sau mai curând ceea ce este liberă acum Confederaţia să devină. Fortăreaţa Sol… Făgăduinţa… toate legendele… au slujit cândva unui anumit scop… cândva rasa umană a avut nevoie de iluzii reconfortante, de puteri mitice exterioare, pur şi simplu ca să poată merge înainte. Dar acum nu mai suntem copii. Vom câştiga războiul, ne vom extinde în întreaga Galaxie, şi într-un astfel de viitor nu mai e loc de mituri. Trebuie, în sfârşit, ca omul să-şi bage în căpăţâna lui groasă ideea că în întreg Universul nu există decât un singur lucru în care merită să creadă: el însuşi. Căci dacă Omul nu învaţă să creadă în propria lui măreţie, vom rămâne pe veci copii. Mitul Fortăreţei Sol, ca şi toate celelalte mituri, nu erau decât basme pentru copii, sperietori pentru căpcăuni. Şi dacă Omul urmează să crească, toate acestea trebuie să se spulbere. Noi nu am pierdut trecutul; am câştigat viitorul.

  — Cuvinte foarte frumoase, Dirk. Dar pe cine încerci să convingi, pe mine sau pe tine?

  Lingo zâmbi silit,

  — Te-am subestimat din nou, Jay. Când eşti nevoit să iei o hotărâre ca aceasta, să alegi între două alternative cumplite, chiar dacă ştii că ai luat decizia justă, nu reuşeşti niciodată să te convingi pe tine însuţi… Jay, ţi-am povestit vreodată cum a murit până la urmă Douglas MacDay, la ani de zile după ce a luat teribila lui hotărâre de a zvârli planeta Sol în haos, cea mai importantă şi cea mai dreaptă hotărâre pe care a luat-o vreodată un om?

  — Nu, nu mi-ai povestit.

  Lingo îşi întoarse din nou privirile spre holocaustul de pe ecran.

  — Deşi a ştiut că a avut dreptate, urmă el fără să se uite la Palmer, deşi a ştiut că a oferit rasei umane unica şansă de care se putea folosi, nu a putut trăi cu ideea a ceea ce făcuse. S-a sinucis, Jay, până la urmă s-a omorât.

  — Ce doreşti de la mine, Dirk? îl întrebă Palmer liniştit.

  Lingo se întoarse cu faţa la el, privindu-l cu ochi disperaţi, arzători.

  — Ce doresc de la tine, Jay? Doresc să-mi spui ceva. Spune-mi că am avut dreptate, sau că nu am avut dreptate. Vreau să ştiu, Jay. Presupun că vreau să fiu judecat.

  — Înţeleg de ce ai refuzat să mă informezi de ceea ce urmează să se întâmple, Dirk. Ai vrut să mă cruţi de a trăi eu ceea ce eşti tu nevoit să trăieşti acum.

  — Da. Desigur. Un lucru ca ăsta, cu cât atârnă asupra unor mai puţine capete, cu atât mai bine pentru toţi.

  — Eu nu pot să te judec, Dirk. Nu pot să te judec pentru că nu-mi pot imagina ce aş fi făcut eu în locul tău. Nimeni nu te poate judeca. Nimeni nu are acest drept. Dar te respect, Dirk, în felul în care tu îl respecţi pe MacDay. Cred că asta e deajuns.

  — Ai dreptate, Jay, răspunse Lingo cu un surâs amar. Asta-i tot ce putem aştepta, şi tot ce ne putem dori, îşi mulţumesc.

  — Un singur lucru e cert, interveni Ortega examinând ecranul. Trebuie să ne îndepărtăm repede de locul ăsta, înainte de a fi loviţi de val.

  Lingo se aşeză pe scaunul pilot.

  — Mai aruncaţi o ultimă privire la ceea ce a rămas din Sol. Îl vedeţi pentru ultima oară.

  Apoi apăsă pe buton şi intrară în Spaţiul-Stază.

  Palmer zăcea de ore întregi pe patul lui, încercând să rumege ce a fost şi ce va fi. Trei secole de istorie se mistuiseră într-o clipă, trei secole de istorie şi trei decenii din viaţa lui.

  Omul era acum stăpânul Universului. Deşi Oamenii nu ştiau încă acest lucru. Deşi vâlvătaia, unicul monument ce va fi închinat vreodată vetrei Omului, nu va ajunge la lumile Confederaţiei decât peste decenii, totuşi Confederaţia moştenise Galaxia. Moştenire era cuvântul potrivit.

  Căci fusese nevoie de o mare moarte pentru a distruge puterea Imperiului Duglaari – moartea planetei Sol, moartea a cinci miliarde de Solarieni. Ca întotdeauna, preţul vieţii fusese moartea.

  În pofida celor ce-i spusese, lui Lingo. Jay Palmer simţea povara acestor morţi. Pentru că îi revenea lui, şi unor oameni ca el, datoria de a da un sens acestor morţi, de a veghea ca să nu fi fost zadarnice.

  Fortăreaţa Sol trecuse prin proba istoriei. Acum, restul rasei umane era chemat să justifice acest cel mai mare sacrificiu dintre toate sacrificiile. Fortăreaţa Sol murise, iar acum, într-un fel, trebuia să moară şi Confederaţia. Trebuia să lase loc unei noi ordini, o ordine în care oamenii să se autoguverneze şi să nu se mai lase guvernaţi de maşini, o ordine în care oamenii să-şi glorifice spiritul umanitar şi să nu-l nege din frică.

  „Şi asta va trece” era singurul adevăr universal al istoriei. Dar la această lege antică trebuia adăugat acum, un corolar: Şi asta va trece, dar omul îşi va menţine supremaţia.

  Nu mai existau Solarieni şi nu vor mai trebui să existe Oameni ai Confederaţiei, ci numai Oameni, Nu…

  — Vino în cabina de control, îl chemă Robin Morel băgându-şi capul pe uşă. Ieşim din Spaţiul-Stază.

  Când Palmer intră în cabina de control, nava se afla încă în Spaţiul-Stază. Toţi Solarienii se adunaseră acolo.

  — De ce ieşim din Spaţiul-Stază acum? întrebă Palmer. N-am stat în Stază decât vreo câteva ore. Ne aflăm în mijlocul a nicăieri.

  — Aşa este, răspunse Lingo cu o voce în care revenise o bună parte din vechea lui voioşie; aşa este.

  Şi restul Solarienilor păreau să-şi fi revenit şi îşi zâmbeau cu satisfacţie unii altora.

  Şi totuşi, cu câteva ore înainte muriseră cinci miliarde de oameni.

  Fran Shannon îi făcu un semn din cap lui Lingo, şi acesta închise generatorul de Câmp-Stază. Haotica vâltoare a Spaţiului-Stază pâlpâi şi pieri. Şi iată din nou stelele. Se găseau iar în spaţiul normal, în vastul, întunecatul, mortul spaţiu dintre aştri, aproape la jumătate de drum între Sol şi Centaurus. Nu se poate afla nimic aici, absolut nimic. Nici măcar nova de pe Sol nu era vizibilă – pentru că imaginea acelui cataclism călătorea doar cu viteza luminii, aşa încât abia peste doi ani avea să ajungă în acest punct din spaţiu. Sol nu era decât încă un punct luminos printre miile de stele anonime care smălţuiau bezna goală.

  Palmer privi în nesfârşirea beznei. „De ce ieşiseră oare din Spaţiul-Stază tocmai aici? se întrebă el. În anonimatul acestui spaţiu vid era ceva care-l îngheţa până în măduva oaselor. De ce…?”

  — Acolo, spuse Fran Shannon, aruncând un cerc indicator roşu în jurul unui mănunchi de cinci pete luminoase care tocmai se iviseră ca nişte discuri.

  „Dar asta-i ceva imposibil! gândi Palmer. Nimic nu-şi poate arăta discul aici!”

  Căci se aflau la doi ani lumină de Sol, care era steaua cea mai apropiată. Nu putea exista nimic apropiat aici, în spaţiul dintre stele, care să-şi arate discul. Nu se putea! Şi totuşi, în cercul indicatorului de pe ecran erau clar vizibile cinci discuri.

  — Ce sunt astea murmură Palmer. Aici nu pot fi planete.

  — Nu sunt planete, răspunse Lingo schimbând poziţia navei în spaţiu astfel încât discurile din cercul indicator să fie centrate în cercul liniei-de-zbor.

  — Dar nu ne aflăm în vecinătatea nici unui sistem multistelar! exclamă Palmer,

  — Nu sunt nici stele, replică Lingo, deschizând Frontul de Comandă al navei. Şi sunt mult mai aproape de noi decât crezi. Priveşte!

  Nava înainta din ce în ce mai repede spre acele corpuri enigmatice, şi cele cinci discuri înmănuncheate creşteau tot mai mult, până când deveniră globuri, până când detaliile deveniră vizibile, până când cele cinci discuri deveniră cinci sfere, până când deveni limpede că erau… ce?

  Palmer văzu, dar nu putu înţelege.

  Erau mult prea mici pentru a fi planete, dar erau globuri. Cinci planetoizi mici, în formaţiune strânsă, fiecare având un diametru cam de zece mile.

  Când se apropiară şi mai mult, Palmer îşi dădu seama că aceşti planetoizi nu semănau cu nimic din ce văzuse până atunci. Fiecare dintre ei era perfect geometric, o sferă perfectă, cinci sfere perfecte care pluteau în mijlocul a nicăieri.

  Ajunseră la o distanţă de o milă sau două de formaţiune. Gura lui Palmer se căscă de uimire.

  Sferele erau din metal.

  Nu din roci metalifere, ci din metal curat. Erau artificiale. Cinci globuri de metal identice. Nu aveau marcaje, nu aveau trăsături exterioare cu excepţia… cu excepţia a ceva ce semăna în mod derutant cu antenele unui câmp de Comandă, distribuite egal în zona ecuatorului sferelor, Erau fabricate.

  — Ce… ce naiba sunt astea?

  Lingo râse.

  — Cineva care se afla într-o dispoziţie sumbră le-a numit „Vagoane de carne”. Numele se potriveşte într-un fel. Sunt nave spaţiale.

  — Nave spaţiale!… Dar nu-i cu putinţă! Eu nu sunt matematician, dar ştiu că există ceva numit ecuaţia Haya-kawa, care limitează dimensiunile Câmpurilor-Stază la un diametru de cinci sute de metri. Altminteri, totul ar fi diferit… Putem construi nave de orice dimensiuni, pentru că mărimea teoretică a Frontului de Comandă nu cunoaşte limită. Presupun că, teoretic, ai putea zbura într-o navă cât o planetă. Dar a produce un Câmp-Stază care să acopere asemenea nave, e pur şi simplu imposibil… asemenea „Vagoane de carne” sau ce-or mai fi.,

  — Ai perfectă dreptate, Jay. Totuşi, vagoanele de carne sunt nave spaţiale. În fond, ce-ţi închipui tu că s-a întâmplat cu populaţia din Fortăreaţa Sol?

  Palmer se uită buimac la Lingo. Preţul pe care-l plătise Omul, pe care-l plătise Sol pentru victorie, era un subiect pe care-şi impusese să-l uite. Şi acum Lingo îl aducea iar pe tapet, şi evoca din nou acele înfiorătoare momente.

  — Eu… eu cred că nu are rost să mai discutăm despre acest lucru, Dirk, răspunse el cu voce moale. Înţeleg că asemenea sacrificiu a fost necesar pentru a asigura supravieţuirea rasei umane, dar chiar şi aşa…

  Lingo se uită la el timp de un lung moment, de parcă nu-i venea a crede. Apoi faţa i se lumină de înţelegere, urmată de surprindere şi apoi de o expresie stranie, uluită, dar inscrutabilă.

  — Din nou te-am subestimat, Jay. Când te-ai arătat gata să ierţi şi să înţelegi, am crezut, fireşte, că ţi-ai dat seama… Dar s-ar spune că tu ai citit mult mai adânc în minţile noastre decât am făcut-o noi înşine. Da, am fi sacrificat cinci miliarde de Solarieni pentru a salva rasa umană, dacă nu ar fi existat o alternativă. Acum îmi dau seama: dacă ar fi trebuit s-o facem, am fi făcut-o. Chiar şi numai gândul e prea oribil pentru a-l putea înfrunta Dar Jay, nu ţii minte, ţi-am spus doar că sateliţii periferici, şi Marte, şi Luna au fost în întregime evacuaţi.

  — Da, dar unde în altă parte decât pe Pământ. Şi Pământul…

  — Nu înţelegi, Jay. Întregul sistem Sol a fost evacuat. Până la cea din urmă fiinţă umană de pe fiecare corp locuit, inclusiv Pământul.

  — Dar cum? Unde?

  — Aici, răspunse Lingo, arătând spre cele cinci uriaşe globuri de metal care pluteau în spaţiu. Aici, în vagoanele de carne.

  — Ce? Dar oricât de mari ar fi aceste nave, nu pot trăi pe ele cinci miliarde de oameni. N-ar avea niciodată destulă hrană sau apă sau aer. Şi chiar de-ar avea, oamenii ar muri de bătrâneţe înainte de-a ajunge în planetele Confederaţiei. Navele astea nu pot intra în Spaţiu-Stază.

  — Ai şi n-ai dreptate. Jay. Ai dreptate în sensul că navele nu pot călători mai repede decât lumina. Ai dreptate că nu pot transporta destulă hrană şi apă şi aer pentru cinci miliarde de oameni. Şi ai dreptate că va dura atât de mult până să ajungă în Confederaţie, încât oamenii de pe ele vor muri de bătrâneţe. Dar, Jay, aminteşte-ţi de istorie. Oamenii au ajuns la stele, sau cel puţin la stelele mai apropiate înainte de a se fi descoperit Câmpul-Stază, Şi cum au făcut-o?

  — Da, au folosit un fel de suspendare a vitalităţii, nu-i aşa? Somnul Adânc se numea, nu?

  — Nu ştiu cum se numea, dar ştiu cum se realiza. Pur şi simplu se refrigerau în helium lichid. Dat fiind că în timp ce erau îngheţaţi călătoreau numai în spaţiul interstelar, frigul din spaţiu menţinea heliumul la zero grade, astfel încât rămâneau în suspensia vitalităţii până când ajungeau la destinaţie.

  — Şi vrei să spui…

  — Da, Jay. Vagoanele de carne nu sunt decât nişte cazane de helium lichid, la care s-au ataşat Fronturi de Comandă. Nu uita, noi am ştiut de ani de zile ce urma să se întâmple. Aşa încât, acum doi ani întreaga populaţie din sistemul Sol a fost îngheţată în helium lichid, şi vagoanele de carne au fost lansate în spaţiu, cu un start bun. Înţelegi, oamenii aflaţi în starea de suspendare a vitalităţii nu au nevoie de hrană, de aer, de apă, nici măcar de un spaţiu în care să se mişte. Şi cinci sfere, fiecare dintre ele cu un diametru de zece mile, pot adăposti o imensitate de oameni cu vitalitatea suspendată, stivuiţi ca scândurile.

  — Dar… dar… Încotro se îndreaptă vagoanele de carne? Ce vei face cu… cu cinci miliarde de superoameni?

  — Nu superoameni, Jay, răspunse Lingo iritat. Oameni, Jay, pur şi simplu oameni. Cele cinci miliarde de oameni reprezintă cam un miliard de Grupuri Organice. Atâta timp cât Grupurile Organice sunt unite, nu va fi necesar să dezgheţăm toate cele cinci miliarde de oameni deodată şi într-un singur loc. Cum bine ştii, un Grup Organic e o unitate completă, o microcivilizaţie în sine. Fiecare dintre oamenii aceştia deţine cel puţin un Talent. Nu te gândi la vagoanele de carne ca la nişte probleme, Jay. Nu sunt o problemă. Sunt cel mai mare depozit de tezaure din întreaga istorie a rasei umane – tezaurele care au într-adevăr o valoare: oamenii. În Confederaţie există sute de planete. Fiecare dintre ele poate adăposti câteva milioane de oameni. Cele cinci miliarde de Solarieni vor fi răspândiţi în întreaga Confederaţie. Se vor integra în restul omenirii, cinci miliarde se vor dizolva în sute de miliarde, ca un strop de apă într-o mare.

  — Nu-i o comparaţie prea potrivită, Dirk. Aceştia nu sunt cinci miliarde de oameni obişnuiţi, indiferent cum îi denumeşti tu. Sunt oameni diferiţi şi, trebuie să recunosc, mai buni. Vor transforma complet rasa umană… dacă rasa umană le va permite să supravieţuiască.

  — Ai dreptate, răspunse Lingo zâmbind slab. Crezi că e un lucru de care trebuie să ne temem? Ce am învăţat noi, ce am devenit noi, va deveni moştenirea întregii rase umane. Nu există o diferenţă intrinsecă între oamenii din Sol şi cei din Confederaţie. Şi oamenii din Confederaţie deţin Talente potenţiale, care încă nu s-au dezvoltat. Tu, Jay, de pildă, eşti probabil un Maestru de Jocuri latent, şi un Conducător în acelaşi timp. Şi Kurowski e un Conducător latent, altminteri n-ar fi devenit înalt Mareşal. Da, Oamenii se vor schimba – se vor deştepta. Se vor deştepta la întregul potenţial al umanismului din ei, vor ajunge să depăşească cele mai cutezătoare visuri. Şi tu, Jay, eşti cheia.

  — Eu?

  — Da, tu. Tu ai dovedit că transformarea poate fi realizată, că un om din Confederaţie se poate integra într-un Grup Organic Solarian. Tu ai reprezentat un experiment, şi experimentul a reuşit. Acum cunoşti întreaga semnificaţie a acestui experiment. Pentru că în deceniile următoare, întreaga omenire se va organiza în Grupuri Organice. Tu ai fost primul dar nu vei fi şi ultimul. Marea necunoscută a planului nostru a fost rezolvată: popoarele Confederaţiei sunt capabile de transformare, de evoluţie. Istoria rasei umane de-abia acum începe. Ce va deveni mai târziu, nimeni nu poate şti. Dar un lucru e sigur, Jay. Oameni ca tine vor conduce poporul vostru… poporul nostru. Oameni care se pot detaşa atât de Confederaţie cât şi de amintirea răpusului Sol, şi care pot fi simple fiinţe omeneşti… Ceea ce, desigur, nu-i un lucru deloc uşor.

  Şi Palmer simţea, în străfundurile lui, că aşa stăteau lucrurile. El şi Solarieniii luptaseră împreună şi biruiseră. Şi tot împreună, în acea zi acum nu prea îndepărtată când întreaga rasă umană va fi unită într-un singur tot, vor merge înainte, Solarieni şi oameni ai Confederaţiei, pentru a întâmpina viitorul.

  Palmer îşi lăsă privirile să rătăcească în spaţiu, către acel insignifiant punct de lumină care era Sol, un Sol a cărui imagine era veche de aproape doi ani, şi a cărui luminiscenţă nu avea să ajungă la lumile Confederaţiei decât peste decenii.

  Şi când, în sfârşit, vâlvoarea novei din Sol va ajunge până la Confederaţie şi va scânteia câteva zile în ceruri, oamenii nu vor vedea în ea rugul funerar al rasei umane, ci zorii luminoşi ai unui îndrăzneţ mâine.

  O lumină care nu va apune niciodată.

 

 

          SFÂRŞIT