AMY

       

      Ei bine, să-l lăsăm să plece, nu June? Lasă-i să facă ce e de făcut, ei, cu toată trupa S-o facă fără mine. Şi fără tine. Mai ies şi ei ca băieţii. O să le facă bine.

      Jack trebuia să ştie asta. Muncă şi iar muncă. Dacă nu pui la socoteală cât proptea barul la Diligenţa.

      Asta i-am spus încă de mult, toţi anii ăştia Ar trebui să ne dăm un răgaz, să ne oferim o distracţie, ar trebui să ne luăm un concediu. Micuţa şi viteaza lui, Amy. Când cazi de pe cal trebuie să sari repede la loc în şa. Noi ar fi trebuit chipurile să ieşim din noi înşine. Oameni noi.

      Poate n-aş mai fi fost silită să aleg între tine şi el.

      Sărmanul, viteazul meu Jack.

      Înapoi la căluşei, înapoi la datul în leagăne. Distracţie la mare. La toate lucrurile astea, pe care tu, June, nu le-ai trăit niciodată. Plimbatul pe măgăruşi, găleţica şi lopăţica, Punch şi Judy. Valurile spărgându-se de ţărm şi îngrămădeala de pe plajă şi copii strigând, alergând, copii peste tot, iar el uitându-se la toate astea ca şi când ar fi fost o şmecherie. Uite păsărică, sărută-mă iute, capătul digului.

      Însă nu era Digul, a înţeles greşit. Era Cheiul. Ar fi trebuit să-şi amintească: Digul şi Cheiul sunt două lucruri diferite, chiar dacă Cheiul arată mai mult ca un dig, iar digul era doar un zid de port. Numai că o furtună a măturat, cu ani în urmă, Cheiul bine că s-a dus şi amin. Aşa că poate nu era greşeala lui, poate s-a aranjat pentru cealaltă posibilitate. Dar dacă trebuia să fie aruncat de undeva, dacă era vorba de o aruncare, dacă trebuia neapărat să fie dus până la capătul a ceva şi aruncat acolo (dar să nu contezi pe mine, Jack, n-o să mă dedau la nici o aruncare) atunci trebuie să fie Digul. Deşi ar fi trebuit să fie Cheiul.

       

       

       

      NEW CROSS

       

      Vic zice: "Pam vă trimite salutări. Numai gânduri bune".

      Lenny zice: "La fel şi Joan".

      Vince zice: "Şi Mandy".

      Îmi dau seama că, dacă sunt pomenite soţiile, eu trebuie să tac din gură.

      Vince zice: "Mi-a părut bine că am văzut-o pe Pam la ceremonie, Vic. Nu avem prea des plăcerea asta."

      Vic zice: "Halal plăcere".

      Lenny zice: "A mers de minune".

      Ajungem la semaforul de la staţia New Cross Gate, iar fluxul traficului se încetineşte.

      Cred că, desigur, Carol n-a auzit ce se întâmplă. Dacă s-ar fi arătat la ceremonie, m-ar fi trăsnit la mir.

      Lenny zice: "Ar fi putut să vină şi ele. Joan era hotărâtă. Cred însă că dacă Amy..."

      Zic: "Nu văd cum ne-am fi înghesuit toţi şapte, Lenny, până şi în chestia asta".

      Vince zice: "Cinci". Apoi zice: "Nu-i o chestie, Raysy, este un Mercedes".

      Lenny se uită la mine şi la traficul din preajma noastră. "Orice-ai zice, nu s-a inventat încă maşina care să scape dintr-un trafic blocat, ce zici, Flăcăule?"

      Lenny e un cârcotaş.

      Vic zice: "Pam voia neapărat să ne facă sandvişuri şi să ne dea un termos, i-am spus însă că suntem destul de mari ca să vedem singuri de noi". Ţine în braţe urna ca şi când şi-ar avea prânzul în ea.

      Vince zice: "E fată bună, Vic. M-am bucurat s-o văd".

      Lenny zice: "Joan era şi ea hotărâtă nevoie mare".

      Ne mai târâm cinci kilometri, apoi ne oprim. Lumea trece pe lângă noi pe caldarâm, strecurându-se în intrarea de la metrou ca şi când ar fi o zi obişnuită. Ar trebui să avem o semnalizare care să ia ochii: CENUŞĂ.

      Lenny zice: "Orice maşină ar fi, e totuna într-un trafic blocat, ai?"

      Vince bate darabana pe volan.

      Vic zice: "Oricum, Pam zice că Jack se bucură de o gardă de onoare ca la carte".

      Noi toţi ne ţinem mai drepţi, de parcă am fi oameni de alt rang, regesc, iar oamenii de pe caldarâm ar trebui să se oprească şi să ne facă din mână.

       

       

       

      VINCE

       

      Este un 380, clasa S, asta e. V8, automat. Are deja şase ani, dar poate prinde peste doua sute de kilometri fără probleme. Dar nu pe New Cross Road.

      Vopsit la comandă, capitonat numai în piele.

      Aşa că Hussein ar face mai bine să-l cumpere cât mai curind cu bani gheaţă, acum ori niciodată. Altfel, am rămas fără un ban în buzunar.

      Nu spun nimănui, nici lui Amy, nici lui Mandy, despre ultima mică rugăminte a lui Jack sau despre micul meu dar. Întotdeauna i-am spus: nu da fuga la mine, Jack, nu te aştepta de la mine să fac vreo plată.

      Mi se pare că singura dată când un om poate obţine ce vrea este atunci când moare. Deşi n-a cerut un Mercedes clasa S, cu distanţa între osii extra-lungă, cu tabloul de bord din lemn de nuc. Aşa că sper că apreciază asta, da, sper că apreciază al dracului de mult chestia asta Hussein să se grăbească dracului, altfel. Are cauciucuri cu apărătoare albe. Cel din faţă stânga e puţin lăsat.

      Am zis: "Dă-mi voie să mai ofer un rând, Jack, apoi o întind acasă. Sunt om cu familie acuma, de!" Numai că el se uită la mine, ridicându-şi deodată mâna, ca şi când toată lumea ar trebui să tacă, ca şi când lucrul ar fi fost provocat de această ultimă remarcă a mea. şi îi văd pe Ray şi pe Lenny privind atent în berile lor.

      Dar era adevărat. Eu, Mandy şi micuţa Kath. Pe atunci purta încă şosetuţe.

      Zice: "Să ne scuzaţi, domnilor, Vince şi cu mine trebuie să schimbăm câteva vorbe între patru ochi", şi mă împinge la o masă dintr-un colt. Zice că a fost o săptămână grea şi dacă nu-i pot da o hârtie de cinci, cât să poată oferi lui Ray şi lui Lenny un rând, fără să se facă de râs, dar mi-am dat seama că nu e vorba de cinci lire. Mi-am dat seama că, din capul locului, nu m-ar fi chemat acolo pentru atâta. Auzi, cinci lire. Poate cinci sute. Dacă ai de gând să te rogi, roagă-te o dată.

      Dar nu devine umil şi rugător. Mă priveşte ca şi cum eu aş fi cel care trebuie să-l implor, ca şi când n-ar vrea să ia banii cu împrumut, ci mai curând să mă someze să-i achit o datorie. Ca şi când lucrul cel mai mic pe care i l-aş datora, şi de care nu mi-a spus până acum. ar fi fost să mă asociez cu el, ani în urmă, şi să mă port ca şi când aş fi fost carne din carnea lui. Atâta că nu era vorba de carnea lui, ci de carne de măcelărie. Came sau maşini, între astea era de ales.

      Zic: "Nu te aştepta să plătesc eu pentru tine".

      El însă mă priveşte ca şi când tocmai asta aş fi dator să fac, ca şi când am fi încheiat un târg şi acum aşteaptă să-i dau partea mea din înţelegere. Ar cam trebui să mă pricep la afaceri nu-i aşa? fiind eu însumi om de afaceri, pe piaţa maşinilor la mâna a doua Ca şi când ceva n-ar fi în regulă cu maşinile la mâna a doua şi ar fi ceva teribil de sfânt cu carnea de măcelărie.

      Zic: "Nu eşti în stare să vezi ce-ţi stă sub nas. Un nou supermagazin ceva mai sus, iar proprietarii îţi oferă, ţie primul, să fii managerul lor la Raionul de carne. N-ai de ales, nu-i aşa?"

      Zice: "Am?"

      Zic: "Rămâi unde eşti, dacă aşa ai chef. Dar îţi sapi singur groapa".

      Zice: "Măcar sunt propriul meu stăpân".

      Zic: "Propriul tău stăpân? N-ai fost niciodată propriul tău stăpân. Ai fost întâi sluga bătrânului tău, zi că n-ai fost. Ce scrie deasupra magazinului?"

      Se uită la mine ca şi când ar vrea să mă pocnească între ochi.

      Zice: "Nu există decât o cale sau alta, nu-i aşa?"

      Zic: "Nu te aştepta să plătesc eu pentru tine, asta-i tot", şi îi dau o hârtie de cinci. "Să nu aştepţi de Ia mine nimic", şi îi mai strecor o hârtie.

      Zic: "Uite zece, Jack. Du-te şi cinsteşte-ţi amicii. Comandă-ţi şi ţie o halbă, tot dichisul. Eu acuma m-am cărat".

      Şi, la urma urmelor, ce mare ispravă a făcut? Cine a făcut ceva a fost Amy. Tot ce-a făcut a fost să se întoarcă învingător din război şi uite-mă-s darul lui de bun venit în pătuţul care fusese cumpărat pentru June.

      Chestia asta are control de direcţie, pilot automat.

      Şi uite-l, după patruzeci de ani, zăcând cu tuburile în el, propriul lui stăpân, nici vorbă, şi zice: "Apropie-te, Vince. Vreau să te rog ceva". Văd că o ţine una şi bună.

      E o maşină frumoasă.

      Şi chirurgul ăla Strickland se uită la mine ca şi când aş fi următoarea lui victimă, ca şi când în mine ar urma să-şi înfigă bisturiul. Probabil pentru că ştie că nu suntem cu adevărat rude de sânge. Dar mă răzgândesc: Nu, pentru că, întâi de toate, bătrânul păcătos i-a dat de furcă şi acuma bulangiul ăsta îşi varsă ciuda pe mine. Aşa era Jack, în stare să dea de furcă până şi omului care l-ar fi putut scăpa cu viaţă.

      Începe să-mi explice. Zice: "Ai idee cum arată stomacul tău?" ca şi când aş fi complet tâmpit

      Zice: "Şi ştii unde este?"

      E singurul fel în care mă pot gândi la treaba asta Ca la o reparaţie. O nouă gaură de sfredel, o decoxare. Nu ştiu cum funcţionăm pe dinăuntru, dar pot să-mi dau imediat seama dacă o maşină e bună sau nu, ştiu cum să demontez un motor. Dacă e să-mi dau cu părerea, a fi carne din carnea cuiva nu e chiar aşa mare lucru, nu întotdeauna, însă o maşină bună este o maşină bună.

      Aşa că e mai bine ca Hussein să verse paralele.

       

       

       

      RAY

       

      Jack zicea: "O adunătură de fantome, asta sunteţi voi, cei din biroul ăsta, Raysy. O adunătură de momâi prăpădite". Zicea: "E musai să vii la Smithfield într-o zi să vezi cum câş-tigă o pâine oameni în carne şi oase".

      Şi câteodată mă duceam. Dis-de-dimineaţă, mai ales în vremea când din relaţia dintre mine şi Carol se alegea praful, când nici măcar nu ne mai vorbeam. Mă strecuram afară devreme şi luam, ca de obicei, autobuzul 63, dar coboram două staţii mai încolo şi porneam pe jos pe calea Farringdon, pe strada Charterhouse, în timp ce abia se lumina de ziuă. Micul dejun la Smithfield. Ne duceam la bufetul acela de pe Long Lane sau la una dintre crâşmele care servesc bere şi la şapte şi jumătate dimineaţa. Erau cu noi Ted White din Peckham şi Joe Malone din Rotherhithe şi Jimmy Phelps din Camberwell. Şi, fireşte, la început era şi Vince care, înainte de a deveni părtaş, trebuia să deprindă meseria

      Şi ziceau oamenii ăştia: Raysy, ce-ţi trebuie ţie este să-ţi umpli zdravăn burta, arăţi cam jigărit. Trebuie să pui puţină carne pe tine. Eu ziceam că asta e constituţia mea naturală. Categoria muscă. Oricât m-aş îndopa nu se cunoaşte.

      Ciudat lucru, dar nu vezi niciodată un măcelar jigărit.

      Jack avea năravul să mă bombardeze cu toată flecăreala asta despre Smithfield, cu toată pălăvrăgeala asta despre Smithfield. Cum că Smithfield era adevăratul centru, adevărata inimă a Londrei. O inimă însângerată, de bună seamă, din cauza cărnii de măcelărie. Cum că Smithfield nu era doar Smithfield, era Viaţa şi Moartea. Asta era: Viaţa şi Moartea. Pentru că exact vizavi de piaţa de carne era spitalul Sf. Bart şi exact vizavi de spitalul Bart aveai Vechea Curte Centrală de Justiţie, clădită pe locul fostei închisori Newgate, unde obişnuiau să-i spânzure în toată legea. Aşa că aveai în Smithfield cei trei M: Măcelărie, Medicină şi Moarte.

      Numai că Jimmy Phelps mi-a zis că, atunci când Jack zicea toate astea nu făcea decât să repete, cuvânt cu cuvânt, ceea ce-i zicea bătrânul lui, Ronnie Dodds. Şi tot Jimmy Phelps e cel care mi-a zis, când Jack era prea departe ca să-l audă, după ce Jack şi Vince încărcaseră şi erau pe drumul de întoarcere la Bermondsey, că Jack din capul locului n-a vrut şi n-a vrut să se facă măcelar. Se făcuse doar pentru că bătrânul său nu putea să vadă lucrurile altfel. Dodds şi fiul, măcelari de familie din 1903.

      Zice: "Ştii ce voia să se facă Jack? Să nu-i spui niciodată lui Jack că ţi-am spus, te rog!" Iar faţa lui e pe jumătate zâmbitoare, pe jumătate înspăimântată, ca şi când Jack ar mai fi acolo şi ar putea să se arate pe neaşteptate în spatele lui. "Pe când Jack era cum e Vince acum, luat ca ucenic, aşa cum am fost şi eu la vremea mea, petrecea fiecare minut liber zgâindu-se la infirmierele care ieşeau din spitalul Sf. Bart. Cred că de la infirmiere i s-a tras, îşi închipuia că fiecare medic primea gratis câteva infirmiere pentru folosul lui personal, fapt este că numai ce-mi spune într-o zi, şi nu glumea, că e în stare să lase totul baltă, şi să-i spună bătrânului că n-are decât să fiarbă în suc propriu, pentru că ceea ce voia el cu adevărat era să se facă doctor."

      Faţa lui Jimmy se încreţeşte de râs. Uite-l colea cu şorţul lui pătat, ţinând în mâini o cană de ceai şi stricându-se de râs. Zice: "Era serios. A zis că tot ce-i trebuie era să schimbe un halat alb cu altul. Poţi să-ţi închipui? Doctor Dodds".

      Vede însă că nu râd şi se potoleşte.

      "Să nu-i spui lui Jack", zice.

      "Nu", zic, cu un aer gânditor, ca şi când aş putea totuşi să-i spun.

      Şi mă întreb dacă Jimmy Phelps a dorit dintotdeauna să fie măcelar, îmi aduc aminte ce spunea Jack în deşert, că pe dinăuntru suntem toţi la fel, ofiţerii şi soldaţii, toţi făcuţi din aceeaşi stofă. O dungă pe epoleţii unui om nu face nici cât o ceapă degerată.

      Nici eu nu m-am făcut conţopist la asigurări pentru că m-aş fi dat în vânt după asta.

      Nu i-am spus niciodată lui Jack, iar Jack nu mi-a suflat o vorbă, şi totuşi ai putea crede că, în timp ce zăcea acolo, la , spitalul Sf. Thomas, cu o grămadă de doctori şi de infirmiere în jurul lui, ar fi fost o ocazie nimerită. Insă n-a zis decât: "Ar fi trebuit să fiu la spitalul Sf. Bart, ce zici Raysy? Aşa ar fi fost .drept".

      Iar eu cred, indiferent dacă a vrut sau nu să se facă doctor, că în toţi anii ăştia cât a fost măcelar, în toţi anii ăştia cât s-a tot dus la Smithfield, a strâns în el un zdravăn hohot de râs faţă de profesia de medic, un râs de râs la urmă. Pentru că îmi spune că atunci când chirurgul a venit la el pentru bine cunoscuta discuţie de-la-om-la-om, bine cunoscuta vorbă şoptită la ureche, n-a vrut deloc să fie cruţat. N-avea chef de bla-bla-bla.

      "Raysy", zice, "i-am spus să-mi spună pe şleau care sunt şansele mele la cursa asta. Zice că el nu e om să facă pariuri, dar până la urmă îl silesc să-mi spună. «Hai să zicem că ai o şansă din două», zice. Zic: «Sună ca şi când eu aş fi favoritul cursei, fir-aş al naibii, eh?» După care se porneşte să-mi spună că poate să facă aia, că poate să facă ailaltă, dar eu îi zic: «Hai să nu mai batem câmpii». Şi mă desfac la pijama. Zic: «Unde o să tai?» Iar el face o fată de parcă îi cade nasul fiindcă nu vreau eu să joc după reguli, aşa că îi zic: «Din interes profesional, înţelegeţi. Simplu interes profesional.» El se uită la mine nedumerit, aşa că spun: «Nu scrie colea, în fişa mea, ce meserie am? Pardon, vreau să spun am avut». Prin urmare aruncă o privire în fişele lui puţin pleoştit acum, şi zice: «A, văd că ai fost măcelar, domnule Dodds». Şi eu zic: «Meşter măcelar».

       

       

       

      BLACKHEATH

       

      "Aşa că cineva să fie bun să-mi spună", zice Vic. "De ce?"

      "E locul unde ne duceam de obicei", zice Vince. "Când ieşeam duminicile, în furgoneta aia veche de carne."

      Lenny zice: "Ştiu foarte bine, Flăcăule, tu ce crezi? Crezi că nu-mi amintesc? Dar astăzi nu e vorba de o ieşire de duminică".

      Zic: "E locul unde au fost ei în luna lor de miere".

      Lenny zice: "Eu ştiam că nu au avut lună de miere. Am crezut că strângeau bani pentru un cărucior de copil."

      "Au avut o lună de miere mai târziu", zic. "După ce s-a născut June. Sau măcar s-au gândit că s-ar cădea să aibă luna lor de miere."

      Lenny îmi aruncă o privire: "Ce mai lună de miere o fi fost şi aia".

      "E adevărat, zău", zice Vince. "În vara lui '39."

      "Apăruseşi deja, Flăcăule?" zice Lenny.

      Tăcem cu toţii.

      "De Ia o furgoneta de transportat carne Ia un Mercedes, ce ziceţi?" zice Lenny. "Ia gândeşte-te niţel, Raysy, nici tu nu erai prin partea locului."

      Vince se uită la noi prin oglinda retrovizoare. Nu poţi să-i vezi ochii prin ochelarii ăia Zic: "Mi-a spus Amy".

      Lenny zice: "Ţi-a spus Amy. Da' de ce n-a venit acuma cu noi ţi-a spus?"

      Tăcem cu toţii.

      Vic zice: "Tot aia e, nu-i aşa? Pentru Jack e totuna. De fapt i-am spus lui Amy că, şi dacă nu face absolut nimic, pentru Jack este exact acelaşi lucru. Dacă i-ar fi presărat cenuşa în grădina cimitirului, Jack habar n-ar fi avut".

      "Şi când te gândeşti că tu tocmai cu asta te ocupi", zice Lenny.

      Zic: "E în vizită la June. Astăzi e ziua ei de vizită la June".

      "Asta-i bună, acuma", zice Lenny. "Dacă Amy sare o zi de vizită la June, mare lucru. Pentru June este exact tot aia. În general, pentru June e tot aia Dacă Amy nu era hotărâtă să nu vină, ar fi putut să mai aştepte o zi, nu trebuia s-o facem neapărat astăzi."

      Vic zice: "Nu se cade s-o judeci".

      Lenny zice: "Cenuşa e cenuşă".

      Vic zice: "Şi cel mai bine e să faci lucrurile pe loc".

      Lenny zice: "Şi dorinţele sunt dorinţe".

      Vince zice: "De unde ştim că pentru Jack ar fi fost totuna?"

      Lenny zice: "Nu vreau să spun că aş fi fost destul de nerod ca să las cu limbă de moarte o asemenea dorinţă".

      "Jack n-a specificat nimic", zic.

      Lenny zice: "Ce n-a specificat?"

      "În scrisoarea lui. Despre dorinţa sa. Nu spune niciunde că Amy ar trebui s-o îndeplinească, doar atât, că voia să-i fie împlinită dorinţa."

      Lenny zice: "De unde ştii?"

      "Mi-a arătat Amy."

      "Ţi-a arătat Amy? Vasăzică sunt singurul care habar nu are." Priveşte pe fereastră. Ajungem la Blackheath, dincolo de capătul Parcului Greenwich, pe partea din spate. Sunt narcise pe bordură. "Iar Raysy, aici de faţă, este o mină de informaţii."

      Vince se uită prin oglindă.

      Vic se simte groaznic de jenat şi iritat, de parcă ar fi timpul să schimbăm subiectul. Zice: "Aşa e el şi când e vorba de pariat pe cai. Curând trebuie să-l plătim bine ca să scoatem ceva de la el".

      Vic ţine cutia. Nu cred că se cuvine s-o ţină el tot timpul.

      Lenny zice: "Chiar şi aşa dă sfaturi proaste".

      Zic: "Ultima oară am nimerit-o".

      Vince continuă să ne privească prin oglindă.

      Lenny zice: "Oricum, nu era pentru nici unul dintre noi".

      Vic zice: "Cine, Raysy?" Vic ar fi foarte bun ca arbitru.

      Zic: "Secret, nu?"

      Mă uit pe fereastră. Blackheath bărăganul negru, cum ar veni, nu e negru şi nu este nici câmpie goală. E numai iarbă verde sub cer albastru. Dacă n-ar fi brăzdat de şosele, ar fi un bun teren de curse. Erau pe vremuri aici tâlhari de drumul mare. Diligente spre Dover. Banii sau viaţa.

      Vic zice: "Orice-aţi zice, rămâne un mister. De ce Margate?"

      Lenny zice: "Cred că a vrut numai să ne pună la încercare, să vadă dacă o facem".

      Vince se întoarce pe jumătate în scaunul său: "Deci crezi că ştie? Tu crezi că ne poate vedea?"

      Lenny clipeşte şi se opreşte o clipă. Se uită la mine, apoi la Vic, ca şi când ar avea nevoie de ceva arbitraj.

      "E doar aşa, un fel de a vorbi, Vincey, un fel de a vorbi. Bineînţeles că nu are cum să ne vadă. Nu mai poate să vadă nimic."

      Mâinile lui Vic se plimbă o clipă peste cutie.

      Apoi Lenny chicoteşte. "Gândeşte-te puţin, Flăcăule, dacă nu poate să ne vadă, dacă nu poate vedea nimic, la ce bun să împrumuţi un Merţan?"

      Vince se uită la drumul din faţa lui.

      Soarele scânteiază pe iarbă. Jack nu poate să vadă.

      Vic zice, încet, cu blândeţe: "Gestul contează, Vince. E un gest frumos. O maşină frumoasă".

      Vince zice: "Nu e o furgonetă de carne".

       

       

       

      VINCE

       

      Ochii lui Jack sunt închişi, pare că doarme, şi mă gândesc că aş putea s-o şterg, dar dacă nu doarme o să vadă că am şters-o, poate doar mă pune la încercare. Aşa că zic: "Jack", iar el deschide ochii imediat.

      E de serviciu infirmiera aia, Kelly, cea care-mi place mie, cu părul negru. Mă gândesc. Cu niţel noroc, aş putea încerca. Sunt împrejurări speciale, la urma urmei. Ca atunci când se apropie sfârşitul lumii. Cum ar veni treaba asta, Surioară, tu şi cu mine? Aş putea s-o şterg cu Sora Kelly.

      Zic: "Mi-a spus Amy că vrei să-mi spui ceva între noi doi".

      O vreme nu scoate o vorbă, apoi zice: "I-am spus lui Amy că vreau să-l văd pe Ray. I-am spus lui Amy să-i spună lui Ray să treacă pe la mine".

      Se uită la mine.

      Zic: "Sunt eu, Jack. Vince". Mai ştii, cu medicamentele astea şi tot restul poate nu mă recunoaşte.

      Zice: "Nu mi-am pierdut minţile".

      Mă priveşte fix.

      Presupun că, la ora asta, ştie, chiar ştie. I-a intrat bine la cap şi a avut timp să trăiască cu ideea asta, să trăiască cu ea, înţelegând că nu-i joacă nimeni nici o farsă. Ca atunci când cineva îţi spune că, gata, s-a isprăvit, dar tu de fapt nu ai ajuns încă la capăt, departe de asta

      De bună seamă că ştie. Dar nu-mi dau seama ce înseamnă să ştii. Şi nici nu vreau să-mi dau seama

      Zice: "Ştiu că eşti tu, Vince, şi ştiu că eu sunt eu. Vrei să facem schimb?"

      Zâmbesc prosteşte.

      Zice, "Hai, Vince, apropie-te, vreau să te rog ceva".

      Afară e o seară nărăvaşă, umedă, bate vântul. Pe geam, la capătul salonului, poţi să vezi stropii fremătând şi risipindu-se în vânt. Dar nu cred că aici mai are importanţă cum e afară, ploaie, soare, nu e un subiect interesant de conversaţie.

      Mă gândesc la Sora Kelly ieşind din tură, scoţându-şi fusta.

      "Apropie-te, Vince."

      Consider că sunt destul de aproape, dar mă mut niţel mai în susul patului şi mă aplec spre el. Mâna îi zace acolo, pe aşternut, cu degetele pe jumătate îndoite, cu acele şi plasturii ceva mai sus, pe încheietură, pe unde intră tuburile. N-ar fi teribil de greu să-l iau de mână ştiu că asta vrea, dar ar fi ca şi când gata, m-a prins, n-o să mă lase să plec niciodată.

      Zice: "I-am spus lui Amy că vreau să schimb o vorbă cu Ray, între patru ochi".

      "Foarte bine", zic. "Ray ţi-e prieten."

      "Ray mi-e prieten", zice.

      Se uită la mine.

      Zice: "Amy nu ştie ce se petrece, nu-i aşa? Amy nu ştie dacă e albă sau neagră".

      Zic: "Amy e în ordine, se descurcă. O să se descurce".

      Ştiind bine că deocamdată nu-i aşa, chiar dacă va fi aşa. Ştiind că o să vină diseară la noi, în camera de musafiri, unde dormim noi. Mandy şi cu mine, şi-o să mă pună s-o fin în braţe şi s-o strâng, acolo în faţa lui Mandy, ca şi când aş fi noul ei so(. ca şi când aş fi Jac k.

      Zice: "Eu am ales partea cea mai uşoară". Mă uit la el.

      Zic: "Mie nu mi se pare chiar floare la ureche".

      Zice: "Oamenii se sperie".

      Sora Kelly se apleacă peste alt sărman nenorocit, îi tot spuneam lui Jack. când ani văzut-o întâi pe Sora Kelly: O sa-ţi meargă bine aici, ai picat unde trebuie". De fapt. nu ştiu. Nu ştiu dacă a fi îngrijit de Sora Kelly este un chin sau o bine-cuvântare când e să-ţi pui pălăria în cui.

      O cheamă Joy, bucurie vasăzică. Sora Joy Kelly. Aşa scrie pe insigna de pe sânul stâng.

      Jack moare şi eu am o erecţie.

      Zice: "Şi ce ti-a zis moş Strickland? Înainte de operaţie. Te-a luat cu vorbe dulci, ai?"

      Mă gândesc puţin, apoi zic: "Pot să-ţi spun acuma, e totuna. A zis că ai o şansă din zece".

      Se uită la mine: "Una din zece. Şi n-ai pariat, nu? Pariez că n-ai pariat".

      Sigur şi-a dat seama că, într-un fel. eu am ştiut tot timpul. că n-am dorit şi n-am sperat.

      Ai luat plasă, Jack.

      Zice: "Ajută-mă puţin, Vince", şi mă apucă de mâna; eu mă încordez, ca să se poată trage în sus. De bună seamă îl doare fermoarul ăla din burtă, e o pată roşie pe bandaj, dar Jack nu clipeşte, aşteaptă să-i aranjez pernele cu mâna liberă. Nu mai e aşa greu, Jack uriaşul.

      Zice: "E mai bine". Dar, în timp ce spune asta, văd cum îl apucă spasmul. Văd cum i se mişcă gâtlejul. Stă să mai verse ceva din noroiul ăla. Iau repede un vas de pe poliţă şi pregătesc şerveţelele de hârtie. Aşa era când Katli era mititică.

      Se întinde la loc, ştergându-şi gura Aşez vasul pe noptieră. Normal ar fi să nu mai semene cu el însuşi, dar nu-i aşa, dimpotrivă. E ca şi când, trupul, părăsindu-l, s-ar fi adunat, tot cât e, în chipul lui, care, deşi s-a schimbat, deşi s-a scofâlcit şi îi atârnă pielea, face ca firea lui să se vădească mai bine prin toate astea, de parcă cineva i-ar fi aprins înlăuntru o luminiţă.

      Zic: "Ce m-ai chemat să-mi spui?" Vorbisem ca un om foarte ocupat, nerăbdător să-şi vadă de treabă. Sunase prost.

      Se uită la mine. Se uită drept în faţa mea, ca şi când ar fi căutat şi el o luminiţă, ca şi când şi-ar fi căutat propria lui faţă într-a mea; plivirea îi trece drept prin mine, ca şi cum aş fi gol, ca şi cum aş fi găunos, pentru că n-am ochii lui, glasul lui, oasele lui, pentru că nu am felul lui de a-şi încleşta fălcile şi de a te privi drept în ochi fără să clipească.

      Dacă le-ar fi găsit în mine, toate astea nu s-ar sfârşi, n-ar trebui să se sfârşească.

      E ca şi când n-aş fi real, n-aş fi fost real niciodată. Jack este însă real, mai real decât oricând. Deşi nu pentru multă vreme.

      Zice: "Aş vrea să-mi împrumuţi ceva bani".

      Zic: "Bani gheaţă?"

      Zice: "Bani gheaţă".

      Zic: "Ai nevoie de bani gheaţă?"

      Atinge sertarul noptierei. "Portofelul meu e acolo, lângă ceas şi lângă pieptene." Trage pe jumătate sertarul, cu un aer precaut şi secretos. Parcă toată viaţa lui s-ar afla acolo.

      Zic: "Vrei să-ţi pun bani în portofel?"

      Zice: "Am nevoie de bani, băiatul meu".

      Dar e ca şi când eu aş fi tatăl lui. Ora culcării, Jack. lasă-te de pozne, am venit să-ţi spun noapte bună.

      Mă uit la el, dau din umeri şi vreau să-mi bag mâna în buzunarul dinăuntru, dar mă apucă de mâna.

      Zice: "Mă gândeam la o mie de lire".

      Zic: "O mie de lire? Vrei o mie de lire?"

      Zice: "Să zicem vineri. Şi să nu ştie suflet de om".

      Se uită la mine, mă uit la el. Mă ţine de mâna. Zice: "Nu mă întreba nimic, Vince, nu mă întreba E o rugăminte, nu-i o comandă."

      Mă uit la el. Deasupra capului îi stă atârnată o inscripţie: NU ADUCEŢI NIMIC DE MÂNCARE. Zic: "Împrumut?"

       

       

       

      RAY

       

      Zice: "ia hăţurile, Ray băiatule. Hai, ia-le de Ia tăticii'". Scriu: "FRANK JOHNSON — COLECTOR", aşa scria pe cartonul de pe dosul spetezei: câteodată tata mă lăsa să stau cu el acolo, pe capra căruţei, preţ de un drum. Dar zicea că nu eram croit pentru munca de colector. Zicea că va trebui să-mi găsesc o slujbă de birou, cu mintea pe care o am, şi n-am înţeles niciodată dacă zicea asta din cauză că eram mărunţel sau din cauză că aveam ceva minte sau în ideea că, oricum, din câte socotea el. munca de birou era o meserie mai de soi. Aşa ca, şi de m-aş fi născut numai muşchi, el tot ar fi crezut ce credea, tot nu m-ar fi lăsat să descarc căruţa Pentru treaba asta îl avea pe Charlie Dixon.

      Nici el nu era cine ştie ce vânjos, doar că era înalt, cu un corp care îi atârna, îi flutura slobod de umeri, ca o haină pe gard, de parca i-ar fi priit să fi fost mai aproape de pământ cu vreo cinci centimetri. Şi mă minunam uneori cum de un om de înălţimea lui zămislise un prichindel ca mine şi dacă nu cumva era ceva greşit în producerea mea, eu neamintindu-mi de mama

      Nu că ar fi fost o afacere de care să te ruşinezi: negustor de fiare vechi. Nu era un telal. Nu mergea cu căruţa aia să strige până răguşeşte, oricum n-ar fi fost în stare, era slab de piept. Nu lucra la nimereală, ci după înţelegere, cu contract. Totuşi.

      Aşa se face că am luat slujba de la casa de asigurări. Era mândru că băiatul lui lucrează într-un birou. El, care era propriul lui stăpân. Stăpân peste mormanul de fiare vechi. Apoi a venit războiul şi afacerea cu fiare vechi a căpătat mare avânt şi i-ar fi fost de folos o pereche de braţe în plus, dar aveam de ales între a fi contopişi sau soldat. Zicea: "Pe unul ca tine o să-l scape din vedere". Dar n-a fost aşa. Atunci mi-a zis: "Oricum, o să-ţi fie mai uşor să-ţi pleci capul. Ăsta e sfatul meu: pleacă-ţi capul". Şi aşa am făcut. Iar după război cel care dispăruse nu eram eu, ci el. Nu l-au dat gata bombele, ci plămânii. Iar eu m-am întors ta slujba mea de birou. După ce am făcut campania din deşert cu Jack Dodds, m-am întors într-un birou din Blackfriars. Îmi rămăseseră curtea şi o cămăruţă de doi pe doi nevătămată de bombe. Cu chiria pe una, pe care o încasam de la Charlie Dixon, îmi achitam cheltuielile pentru cealaltă. Proprietar în toată legea, s-ar fi zis, însă eu mă duceam la lucru, ca funcţionar, în fiecare zi. În parte pentru că ştiam că e totuna: în capul unu om ceea ce face şi felul lui de viaţă sunt două lucruri diferite. Dar în parte şi în amintirea lui, ca şi când ar fi putut să mă vădă.

      Mă lăsa să lâncezesc, doar să-i dau nutreţ lui Duke şi, din când în când, să stau lângă el pe capra căruţei. Dar nu eram dator să ridic nici măcar o aşchie. Tropa-tropa, tropa-tropa. A venit şi vremea când mi-a spus că pot să iau hăţurile, şi le-am luat şi am învăţat cum se conduce o căruţă. Zicea: "Nu trage de ele întruna, trage scurt şi pocneşte din limbă mai cu nădejde". Şi nu i-am spus niciodată: uite o treabă pe care o pot face şi cei mărunţei, numai cei mărunţei. Şă-şi facă de lucru cu caii.

      Suntem în Bermondsey, Ray băiatule. Unde te crezi — la Ascot?

      Am impresia că aşa, stând lângă el pe capră, uitându-mă la dosul lui Duke, am avut primele gânduri deocheate despre femei. Puţinul pe care îl ştiam ca să nutresc asemenea gânduri. După mine femeile ar fi putut fi un alt soi de animale, atâta pricepere aveam. Dar nu era de ajuns ca să merg mai departe, iar când am luat-o pe Daisy Dixon cu mine, într-o duminică, să i-l arăt pe Duke, ştiind bine că Duke nu era în grajd pentru că bătrânul meu avea o treabă specială, mirosul de baligă şi de urină de cal n-a părut să trezească natura ei animalică. Nu, n-a părut să aibă efectul scontat, întinsesem pe jos paie curate pentru acest prilej şi i-am zis: "Locul e la dispoziţia noastră". Iar ea zice, ţâfnoasă şi cu ţandăra sărită: "Şi ce să fac cu bucăţile astea de zahăr?"

      Apoi, zece ani mai târziu, pe când tata nu mai era de mult, apare sora ei mai mică, o chema Carol, dorind să ştie dacă am de gând să vând curtea, nu de alta, dar tatăl ei era îngrijorat, neştiind dacă să cumpere căruţa fără să aibă un loc sigur unde s-o pună. Mă gândesc: Atunci de ce nu mă întreabă Charlie în persoană? Şi mă mai gândesc: Ştie oare că întotdeauna mi-a plăcut Daisy? Ce i-o fi spus Daisy? Şi mă mai gândesc, în timp ce se apleca să pună gaz peste foc: frumuşel fund.

      Era o lume de cai, asta era. Când mă gândesc la el, şezând lângă mine pe capra căruţei, nu-mi vin în minte fiare vechi, alamă, aramă, plumb, fontă. Mă gândesc la Duke. Mă gândesc la viaţa căruţaşilor şi a negustorilor ambulanţi, îl văd aplecat, cu coatele pe genunchi, după ce am luat eu hăţurile, şi privind în jurul lui, ca şi când până atunci nu văzuse lumea care trecea pe lângă el. Îl văd scărpinându-se Ia ceafă şi aşezându-şi mai bine pălăria. ÎI văd aprinzând un capăt de ţigară, ce dacă era slab de plămâni, şi dând afară primul fum, cu buza de jos ieşită în afară, apoi frecându-şi bărbia cu vârful degetului mare, ţinând ţigara între degete apoi trecându-şi buricul degetului mare de-a lungul frunţii, şi ştiu că şi eu fac la fel, toate la fel, fără să vreau, aceleaşi gesturi, aceleaşi mişcări.

      N-ar fi trebuit să-l las pe Vince să ia curtea aia

       

       

       

      LENNY

       

      Ieşiri de duminică în furgoneta de carne, ca şi când nu mi-aş aminti.

      Ca şi când nu mi i-aş aminti lăsându-ne-o pe Sally a noastră pe jumătate adormită uneori şi pe Joan a mea spunând: "Nu intraţi o clipă să beţi o cafea?" Şi pe Amy spunând: "Mai bine nu, mai bine îl ducem pe Vince acasă să se culce". Ca şi când nu mi-aş aminti nisipul dintre degetele de la picioarele lui Sally şi găleţica plină de scoici şi fire de alge şi crabi morţi şi mirosul ei de mare, în păr, în haine şi loţâunea de calamină cu care o ungeam pentru că era prăjită de soare.

      Am fi dus-o chiar noi, numai că nu aveam bani pentru biletul de tren şi nici, fireşte, maşină. Nu aveam nici maşină, nici magazin, nici cine ştie ce locuinţă, trăgeam mâţa de coadă, da, trăgeam mâţa de coadă. Mă descurcam mai bine cât am fost militar, credeţi-mă. Şi îmi amintesc privirea lui Amy dar poate doar mi-o închipuiam, nu i-ar face cinste unei femei ca Amy când spunea că nu, nu intră la noi. Că adică noi locuiam într-un apartament din prefabricate şi ei trăiau în cărămizi şi tencuială. Mi se părea că Amy se dă mare. Ea şi cu Jack şi-au petrecut ziua la mare, iar eu şi cu Joan am fost să dăm de mâncare ratelor din Parcul Southwark.

      Amy mai zăbovea ţinând-o pe Sally de mână şi mângâind-o pe păr şi aplecându-se să p sărute, iar mie îmi venea să zic: "Uite ceva pe care noi îl avem şi voi nu". Dar am tăcut din gură. Stăteam doar să mă uit cum o sărută Amy pe fetiţa mea, iar Joan se abţinea şi ea.

      Doar nu era vina noastră că bombele au căzut unde au căzut. Nu era vina mea că tot ce mi-a mai rămas de la tata era un zero tăiat în patru plus o roabă în Piaţa din caitier. Şi să nu uităm că Jack şi Amy au avut şi ei nenorocul lor, şi să ne gândim şi la micuţul Vince, desigur, sărmanul de el, banditul. Este noroc şi noroc. Hai s-o luăm şi aşa, că doar mi s-a părut, că mă gândeam, doar atâta: lui Amy îi prinde bine o zi de vacanţă şi ceva aer de mare, arată foarte bine. Arată încă grozav, Jack.

      Jack zicea: "Hai să megem, Ame". Iar Vincey se tot fâţâia pe bancheta furgonetei, gata să fie transportat direct în pat; dar nu părea prea somnoros, stătea cu ochii pe Amy şi pe Sally, cum vorbeau în prag la noi, şi spera, teribil spera, că Sally se va întoarce să-i facă un semn de salut.

      Ne-ar fi priit şi nouă să ieşim o zi din oraş, Mi-am zis că ultima plajă unde m-am bălăcit era la Salerno, şi nu mă dau chiar aşa de tare în vânt după plaje, dar zău că ne-ar fi priit o zi în afara oraşului. Mi-ar fi plăcut s-o văd pe Amy în costum de baie. Dar mă gândesc că asta înseamnă să fii părinte, să tragi dinadins paiul cel scurt. Nu era loc şi pentru noi în furgoneta, e de mirare cum s-au înghesuit acolo toţi patru. Aşa că totul era de dragul lui Sally. Şi de dragul lui Jack şi Amy, desigur, în special pentru Amy. Ca şi când n-am fi prins mesajul.

      Joan zice: "Copiii ăştia doi parcă ar fi frate şi soră, nu crezi?"

      Dar într-o zi Sally vine de la şcoală şi ne spune cum la joacă au început să se spună tot felul de lucruri despre Vince. Că nu-i zdravăn la cap. La fel cu sora lui cea mare. Că ar trebui să fie şi el dat la un cămin, un cămin Barnardo. Deşi, dacă stai să te gândeşti, ar trebui una din două, orfelinatul ori lada de gunoi. Zice că Vince se bate tot timpul şi că ea, Sally, nu ştie ce să mai creadă.

      Prin urmare, îi spunem. Să fi avut pe atunci vreo zece ani. Îi spunem să nu sufle o vorbă nimănui că i-am spus, dar noi îi spunem. La urma urmei, suna pe jumătate a basm şi pe jumătate a ceea ce crezi că poţi să-i spui unui copil.

      Cum. cu mulţi ani în urmă, când s-au căsătorit unchiul Jack şi mătuşica Amy, care, desigur, nu erau mătuşa şi unchiul ei adevăraţi, dar asta ştia, au avut o fetiţă botezată June. Dar nu era un copil ca toţi copiii, se născuse anapoda, trebuia să fie îngrijită altfei decât alţi copii. Se mai întâmplă uneori, nu prea des, aproape niciodată, dar se întâmplă. Iar mătuşica Amy şi-a dat seama că nu mai poate avea alt copil, sau cel puţin nu fără să rişte să pălească la fel, astfel că nu era o femeie fericită. Şi nici Jack nu era prea încântat.

      Apoi a venit războiul. Au căzut bombe peste Bermondsey şi una a picat pe casa cea veche a lui mami şi a lui tati, dar asta e altă poveste, pentru că e vorba de o altă bombă, care a căzut pe casa familiei Pritchett unde tocmai se născuse un copil, pe nume Vince. Vincent Ian Pritchett, dacă vrei să ştii: V.I.P. Vina părinţilor. Lucrul s-a petrecut pe calea Powell, acolo unde sunt acuma clădirile cele noi, cum dai colţul de pe strada Wheeler, unde iocuia pe atunci mătuşica Amy. Era în iunie '44 o bombă zburătoare. După o săptămână, doamna Pritchett şi Vince urmau să fie evacuaţi duşi undeva la adăpost. Şi era luna în care se născuse, în urmă cu cinci ani, June. De aceea o cheamă pe ea June, că e născută în iunie. Domnul Pritchett era acasă în permisie, un nenoroc, sau poate nu, depinde cum vezi lucrurile. Iar tăticul tău şi cu unchiul Jack erau departe, luptându-se cu nemţii, deşi până atunci nici măcar nu dădusem cu ochii de ei.

      Ei, n-a mai rămas mare lucru din familia Pritchett. N-a scăpat decât Vince, care, fiind un copil plin de viaţă şi neastâmpăr, scapă fără o zgârietură. Şi, dacă n-ai ghicit până acum, Amy este cea care l-a luat pe Vince şi l-a îngrijit şi s-a apucat să-l crească întocmai ca pe copilul ei. Poate îţi dai seama, sau o să-ţi dai seama într-o zi, că avea destule motive s-o facă.

      Există reguli, există legi despre cum trebuie să creşti un copil orfan, dar era vreme de război, aminteşte-ţi, când se uită de reguli. Aşa că. atunci când, peste un an sau doi, unchiul Jack se întoarce acasă, nimeni nu stă să discute faptul că el şi Amy nu adoptat un copil şi Vince s-a văzut cu o nouă mămică şi un nou tătic. Aşa că putem spune că, până la urmă, toate s-au isprăvit frumos şi cu bine. Atâta doar că mai există June, care n-ar mai trebui să fie un copil şi totuşi este. Mă asculţi? Iar Amy şi-a dorit întotdeauna, şi-a dorit cu tot dinadinsul, o fată.

      "Să nu sufli o vorbă despre asta", îi zicem.

      Dar n-a trecut multă vreme după aceea că Sally ne spune că duminica viitoare ei se duc din nou la Margate, dar că n-o iau şi pe ea. Joan zice înspăimântată: "Ce le-ai spus?". Şi Sally zice că n-a spus nimic, atâta că va fi mare înghesuială în furgonetă, chiar dacă Vince o să meargă în spate. Zic: "Îl pun pe Vince în spate?" Sally zice: "Da". Şi după câteva zile vine de la şcoală, cu lacrimi în ochi, şi zice că Vince ştie acum. I-au spus chiar ei.

      Ce să-i faci, lucrul trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu, şi cum să găseşti momentul potrivit? Întreabă-mă să te întreb.

      Iată că acum Vince are cu adevărat ceva pe suflet, îi spune lui Sally treaba asta, acum când ştie că ceea ce-i spuneau la joacă e adevărat, iar Sally îi zice că n-are nici o importanţă, că tot Vince rămâne, şi că ea ţine cu el. Iar Vince dă cu ea de pământ.

      Cred că fiecare generaţie vrea ca următoarea s-o ducă mai bine, să facă să pară că mai există o şansă. Ar fi trebuit să ştiu că Sally era genul care, pe măsură ce era mai călcată în picioare, devenea mai pasionată. Fapt este că era bună cu Vincey, dulce ca zahărul, şi mă gândesc că ar fi fost o bună soţie pentru el, nu orice femeie l-ar fi suportat, cunoscând miza. Pe de altă parte, ar fi putut să se descurce mai rău decât să se căsătorească cu Dodds şi Fiul, după cum se prezentau lucrurile. Ai fi zis că nu era mare lucru să pui ochii pe aşa ceva, o măcelărie, dar când tot ce are bătrânul tău este o tarabă de fructe şi legume, era totuşi un progres. Numai că Vince avea propriile sale idei în ce priveşte Dodds şi Fiul, ca şi când n-ar fi avut nimic de a face cu măcelăria şi mă gândesc că, dacă aş fi ştiut ce întorsătură o să ia lucrurile, aş fi spus "Vâră-ţi ghearele mai adânc, fetiţo" sau i-aş fi spus: "Stai deoparte, că nu-i de tine".

      Dar era şi visul meu cândva, era visul oricărui nenorocit. Un costum lux, o cravată lux, o maşină lux, un maldăr de sute mereu în buzunar. Pe când mergeam în fiecare seară la sala de sport a lui Scobie, asta speram. Şi cele mai trăsnet femei Ia picioarele tale. Războiul a pus capăt la toate astea. Un boxer, ce zic, un luptător? Un spectacol bun şi om erai. Deşi n-am înţeles niciodată cum faptul de a avea un bun croşeu de stânga ţi-era de folos ca să dai o gaură.

      Şi uite cine a ajuns prima la destinaţie. Micuţa domnişoară Mandy. O fătucă dată-n Paşte, din Lancashire.

      Mă gândesc că fiecare generaţie se prosteşte de dragul celei următoare. Vince avea ideile lui în ce priveşte Dodds şi Fiul. dar, chiar aşa, cred că a exagerat făcând ce a făcut, şi anume să se angajeze în armată pentru cinci ani, numai şi numai ca să scape de Jack şi asta tocmai în vremea când orice băiat de vârsta lui îi mulţumea bunului Dumnezeu că nu mai era vorba de mobilizare. Socotesc că un tur în Orientul Mijlociu era un preţ greu de plătit ca să nu fii ucenicul unui măcelar şi ca să înveţi cum se repară un jeep. Băiatul putea chiar s-o păţească. Nu că mi-ar fi păsat cine ştie ce.

      Şi nu-mi împuia, fetiţo, capul cu nerozia că o să se întoarcă şi o să se răscumpere faţă de tine. Pentru ca apoi să dea fuga să se înscrie în Legiunea Străină ca să facă om din el.

      Zic: "Bine, Jack, nu poţi să spui că nu calcă pe urmele tale. Cândva ai fost şi tu soldat, nu numai măcelar".

      Se uită la mine cu aerul că n-are chef de glume.

      Zice: "Meseria de măcelar mi-am ales-o eu".

      Dar ştiam că şi în treaba asta existase ceva constrângere. Vezi bine, avusesem câteva mici conversaţii cu Raysy.

      Zice: "Soldat un infractor nenorocit i-aş spune. Un ticălos de dezertor. Aşa i-aş zice".

      Mă gândesc: "Şi ai avea dreptate''.

      Zic: "Cred că n-a fost singurul lui motiv. Tu ce motiv crezi că a mai avut? nu era singurul lui motiv".

      Dar Jack nu mai ascultă.

      Mă aude, dar nu ascultă ce-i spun. Ca şi când în lume ar exista un singur motiv şi acela e Jack Dodds, măcelar de familie.

      Zic: "Nu-i proprietatea ta, Jack. Nici unul dintre noi nu suntem proprietarii lor".

      Zice: "Spui prostii".

      Se uită la mine şi mă gândesc: "Ar trebui să fii bucuros că nu e proprietatea ta, numai ascultă-mă bine: oricât ai fi tu o namilă de om, iar eu oricât n-aş fi călcat de cincisprezece ani într-un ring, totuşi".

      Zic: "Nu sunt proprietatea noastră, nu-i aşa? Chiar când sunt ai noştri, nu sunt ai noştri".

      Zice: "Vorbeşti prostii mai mari decât tine".

      Aşa că îi zic: "Celălalt motiv era Sally. I-a lăsat un mic dar la despărţire. Aş zice că va trebui să scape de el".

       

       

       

      DARTFORD

       

      Lenny zice: "Şi lui Kath cum îi mai merge?"

      Vince nu răspunde multă vreme. Parcă n-ar fi auzit sau se concentrează asupra drumului, îl văd uitându-se în oglindi "Mai lucrează pentru tine la garaj?" întreabă Lenny.

      Lenny ştie că nu e aşa şi Lenny ştie că lui Vince nu-i place cuvântul "garaj". Acum îi zice "salon de prezentare", Lenny este cel care ne-a spus într-o seară la Diligenta: "Îi zice salon de prezentare, deh, ştim cu toţii ce se prezintă la vânzare".

      "Nu", zice Vince. "A plecat."

      Lenny zice: "Sper că nu e şomeră".

      Vince nu răspunde.

      Lenny răspunde în locul lui. "Nu, am auzit că nu e şomeră"

      Vince zice: "Atunci de ce mai întrebi?"

      Vince apasă puţin pe accelerator, foarte puţin. Noi toţi auzim cum cresc turaţiile.

      Vic zice: "Ce-aţi zice să oprim undeva, să facem o pauză, să luăm prânzul?"

      Lenny zice: "Eram doar curios. Nu poţi crede tot ce auzi".

      Zic: "Bună idee, Vic".

      Vic continuă să ţină cutia N-ar trebui să pună stăpânire pe ea.

      Lenny zice: "Atâta doar, e păcat că nu s-a dus nici măcar o dată să-l vadă pe Jack la spital. Când era... lui Jack i-ar fi făcut plăcere. A fost o vreme când ea îi spunea Bunicul".

      Vince zice: "Dar nu-i era bunic".

      Vic zice: "Mă gândesc c-ar fi bine pe undeva lângă drumul spre Rochester."

      Lenny zice: "Fete. Cui îi trebuie fete?"

      Ajungem la intersecţia M 25. Trafic intens.

      Lenny se uită la mine. Zice: "Ai veşti de Ia Susie a ta?"

      Zic: "Mai scrie câteodata",

      Zice: "Ce crezi, ar veni dacă tu ai... Vreau să spun, crezi că ar veni să te vadă?"

      Vic zice: "Ce întrebare!"

      Lenny zice: "E o întrebare la locul ei".

      Zic: "Nu m-am gândit la asta". Deşi m-am gândit.

      Lenny zice: "E o întrebare la locul ei".

      Vic zice: "Jack şi-o fi închipuit că o să luăm şi noi o pauză de prânz". Vince se uită la el.

      Lenny zice: "Dar băieţii tăi cum o mai duc, Vic? Mă gândesc că ai făcut ce trebuia să faci ai doi băieţi, i-ai angajat la firma ta, poţi să te retragi când vrei. Le treci făclia. Cu tot dichisul".

      Vic zice: "Nu mă pot plânge".

      Lenny zice: "«Tucker şi Fiii» sună bine, nu-i aşa, Vince?"

      Vince nu răspunde.

      "Nu-i aşa, Vince?"

      Vince zice, scos din fire şi şuierând: "Sunt aici. Uite-mă".

      Iese de pe bandă ca să depăşească un camion.

      Lenny zice: "Fete".

      Cerul e senin şi albastru, curat, abia câteva dâre de nori. O briză adie prin arborii de pe marginea şoselei. Indicatorul arată "Sevenoaks, Tunelul Dartford". Suntem departe de Londra, însă priveliştea, de o parte şi de alta, nu se poate hotărî dacă e oraş sau sat. E ca şi când am tot merge, dar am sta pe loc.

      Zic: "De bună seamă ai început să simţi greutatea cutiei. Vic. Nu vrei să ne-o dai nouă, aici, în spate?"

      Lenny zice: "Şi când ai de gând să te retragi din afacere, Vic? Când o să-ţi laşi băieţii s-o preia?

      Mă uit la Lenny. Şi mă gândesc. Nu te da bătut, Vic, mai sunt şi eu pe aici.

      Vic zice: "Nu-i nici o grabă. Mai sunt câţiva clienţi pentru care mai rămân o vreme".

      Nu pot să văd faţa lui Vic, dar nu chicoteşte şi nu s-a întors spre noi să ne facă cu ochiul.

      "Şi nici băieţii nu mă dau afară încă. Ţi-e foame, Lenny?"

      "Mi-e sete."

      Vince zice: "Poţi ţinti mai departe, Vic. Î[i poţi permite ceva mai bun decât Margate"

      Lenny zice: "Flăcăul ăsta merge cu gândul până în Bahamas".

      Vince zice: "Locurile cele mai bune sunt o mie bucata".

      Lenny zice: "Ce, Jack costă atâta? Joan ar trebui să înceapă să pună bani deoparte".

      Vince: "Aşa bănuiam şi eu".

      Vic tace din gură.

      Lenny zice: "Nu plăteşti tu nota, Flăcăule?"

      Zic: "Aşa că, dacă vrei, dă-mi mie cutia, Vic".

      Vic zice: "Scuză-mă, Raysy", ca şi când ar fi uitat "Vrei s-o ţii şi tu puţin, nu-i aşa?" Se întoarce şi zâmbeşte cu blândeţe, ca un om care nu vrea să supere pe nimeni.

      Lenny zice: "Totuşi, Vic, dacă se întâmplă să dai ortul popii la lucru, totul ar fi pregătit".

      Vic zice: "M-am gândit la asta Ţine".

      Îmi dă cutia.

      "Dick şi Trev fac bine treaba?" zice Lenny.

      "Bine, da."

      "Bună treabă", zice Lenny, "Plăcută treabă. Fete, ce ziei Raysy? Numai necazuri."

      Acum ţin eu cutia, Jack stă pe genunchii mei. O vreme ne uităm cu toţii la ce trece pe lângă noi, apoi Lenny zice: "Totuşi te poţi retrage, Vic. Dacă poate s-o facă, tânără cum e. Katli, cred că poţi şi tu".

      Vince zice: "Kath nu s-a retras".

      Lenny zice: "Nu? Atunci e adevărat că nu are de umblat după furtişaguri? Să ştii, Flăcăule, că ai pierdut cu asta un mare avantaj, cred, că atrăgea muşterii."

      Vince nu spune nimic.

      "După socoteala mea, una dintre fustele ei făcea cât şase dintre cravatele tale."

      Vince nu spune nimic, dar parcă i se strâng umerii.

      "Aud că acum are muşterii ei pe care-i atrage."

      Faţa lui Lenny e răvăşită şi încinsă. Nu mi-am dat seama niciodată dacă asta se datora boxului de odinioară sau dacă faţa lui a fost întotdeauna aşa, n-a fost netezită din capul locului, îmi aruncă o privire scurtă de mă simt prost, acum că am cerut-o, că ţin cutia în poală ca un copil care îşi vrea jucăria.

      Vince zice: "Da, poate ar trebui să ne oprim să facem o pauză".

      Lenny zice: "Poate-a fost mai bine că nu s-a dus să-l vadă pe Jack. Aşa n-a mai ajuns să afle că nepoata lui e o..."

      Vince zice: "Nu era nepoata lui".

      "Da' în cealaltă privinţă?"

      Vic zice: "Domnilor, să ne amintim pe cine avem la bord". I-ar fi trebuit un fluier.

      Lenny zice: "Nu poate auzi nimic, şi de văzut nici atât doar dacă îţi pui mintea cu flăcăul ăsta".

      Ridic cutia de pe genunchi. Cu gândul s-o pun pe banchetă între Lenny şi mine, dar acolo se află jacheta lui Vince.

      Lenny zice: "Curios, să mă fi întrebat dacă Vâncey are o deviză, aş fi zis că e: «Ochii care nu se văd se uită»".

      Lenny se uită la mine cum jonglez cu cutia Zice: "Jack într-o cutie, ce zici, Raysy?"

      Pun cutia jos pe jachetă şi bat uşor stofa cu palma, ca şi când ultimul meu gând ar fi s-o şifonez. Vince schimbă puţin unghiul oglinzii să vadă ce fac, dar îmi dau seama că nu-i pasă, nu la jachetă îi stă gândul. Nu repune oglinda în vechea poziţie.

      Ne continuăm drumul în tăcere, deşi se simte că Vince e muncit de un gând pe care vrea să-l rostească. Se tot uită la cutia de pe sacoul lui. Până la urmă îşi înalţă capul şi îl clatină ca şi când ar vrea să spună că nu se adresează nimănui anume, dar, dacă o face, vorbeşte cu Lenny. Are în glas o încordare ciudată.

      Zice: "Credeam că pot să mă vadă. Când eram mic, credeam că eu nu-i pot vedea pe ei, dar ei mă pot vedea pe mine".