Lângă baracă se afla casa-rulotă, cu aspect antediluvian şi aproape cu totul dezmembrată, care trebuie să fi făcut de mai multe ori turul Franţei. Purta un ecuson mare de formă ovală cu inscripţia: „Spectacolul Échalot din Paris, ridicări de greutăţi, suspensii aeriene, fizică, electricitate, lupte şi mistere, oferite locuitorilor acestui oraş, cu permisiunea speciala a autorităţilor.”

  Deja de câtva timp piaţa era pustie. Un vânt aspru scutura arborii desfrunziţi ai bulevardelor periferice. Abia dacă la intervale lungi se vedeau câţiva trecători, grăbindu-şi mersul şi strecurându-se pe lângă ziduri.

  Barăcile bâlciului dormeau. Iarna, după ce se înnoptează, nici măcar nu se mai fac încercări de a atrage „lumea”. Singura lumină ce se vedea strălucea în interiorul rulotei „Échalot”, printre scândurile unui oblon vopsit în stacojiu şi îngrozitor de crăpat.

  Într-o cabină de trei ori mai mare decât un sicriu, Échalot veghea, stând gânditor pe un burduf de armonică. Era îmbrăcat cu nişte zdrenţe rămase dintr-un costum de magician, purtat cândva cu glorie de răposatul său patron, domnul Samayoux, hipnotizator al mai tuturor Curţilor regale europene. Alături de el se afla o ceaşcă încă umedă de gloria38 şi în care zăcea o spatulă, retrogradată la meseria de linguriţă.

  Pe tavan, într-o plasă întinsă, se vedea capul îmbălsămat al unui om ghilotinat, umbrela doamnei Samayoux şi chitara ei. Un caniş împăiat moţăia sub masă.

  Părul lui Échalot încărunţise, deşi nu trecuse de patruzeci de ani. În mână ţinea un portofel şi se gândea profund. Expresia chipului său bun trăda o naivitate ce depăşea limitele obişnuite.

  — Ce să zic, spuse cu descurajare, munca de birou nu-mi convine, e greu să-mi tot obosesc creierul slăbit de nenorocirile unei cariere, că de mi-aş scrie memoriile, cu siguranţă că nimeni în universul întreg n-ar vrea să le dea crezare.

  După această primejdioasă frază se opri şi scoase un geamăt ca de bou. Dar continuă îndată, în timp ce două lacrimi i se iviră în colţul ochilor:

  — Îndurerat, din cauza sentimentului pe care-l nutream pentru ea, Léocadie, văduva domnului Samayoux, de nici nu mă pot uita la umbrela ei fără să-mi smulgă lacrimi; trădat de prietenie, care-i întâiul bun al vieţii, de către Similor, care m-a părăsit, luând cu el economiile mele; cu iluziile şi himerele legate de Saladin pierdute, nu mai văd la orizontul meu încărcat de nori întunecaţi decât falimentul total, prin care, într-o bună dimineaţă, până şi zdrenţele mele vor fi vândute la uşă de către guvernământ!

  Scoase un al doilea oftat, mai adânc şi însoţit de un pumn straşnic pe care şi-l trase în mijlocul frunţii.

  — Este drept, mai există Lirette şi secretul de nepătruns! Cunosc şmecheria prin care poţi profita de împrejurările unui mister, ca să intri în sânul unei familii nobile şi să-i storci bani printr-un şantaj cinstit – tatălui, pe de o parte, mamei, pe de alta, şi copilului tot aşa, fără să încâlci onoarea, fiindcă vinzi ceea ce ai, nu-i aşa, celor care au nevoie să cumpere spre a fi fericiţi. Foarte bine, dar încă n-am sondat străfundurile misterului, şi de unde să iau adresa familiei?

  Îşi strânse capul în mâini, care nu erau curate, şi din piept îi ieşi un adevărat muget.

  — Bun, bun, bun! continuă ca şi cum ar fi răspuns sugestiei unui Mefistofel invizibil, ştiu asta la fel de bine ca şi tine. Lirette se apropie de vârsta râsului, a graţiilor, a iubirilor, şi de centura lui Venus, nu-i aşa? Să fie oare şi bani în chestia asta? E lucru cunoscut, domnul Tupinier este un criminal bătrân, care, fără să pară, a strecurat deja două vorbe în legătură cu aşa ceva, iar negustorul de pe strada Amsterdam. Ştiu că, în fond, nu-i un atac împotriva onoarei, mai ales dacă depui la Casa de Economii, aşa spun toţi; însă prejudecăţile sunt înfipte zdravăn. Eu, unul, am prejudecăţi, deşi, nu dau impresia asta. şi pe urmă, ia gândeşte-te cum ar fi să-i propui lucruri dintr-astea domnişoarei Lirette! Mai întâi şi-ntâi, eu nu mă văd într-un asemenea rol!

  Nu bănuia, bietul de el, că în timp ce pronunţa aceste cuvinte, chipul său umil se luminase de o nobilă mândrie. Nu cunoştea nici binele, nici răul – nimic!

  O clipă, rămase tăcut şi pierdut în incoerenţa propriilor gânduri, apoi îşi deschise portofelul soios şi scoase o hârtie mototolită, acoperită cu o scriere aproape ilizibilă.

  — Secretul este aici! şopti. Norocul e că mă pricep să scriu binişor, că doar am fost ucenic de farmacist. Numai că asta îmi pare a fi latină, şi educaţia mea n-a ajuns până acolo. Încerc mereu să citesc aşa cum le spunea micuţa: „O remus, Petre sub unde.”

  Se întrerupse brusc şi puse repede hârtia înapoi în portofel. Cineva tocmai ciocănise la uşa barăcii.

  „Cine-o fi venind la ora asta?” se întrebă Échalot uimit. „Vezi să nu-ţi deschid!”

  Afară, ciocăniturile se repetară, şi un glas mieros se strecură prin cea mai mare crăpătură a oblonului:

  — Nu te preface că dormi, bătrâne. Deschide, vei vedea că s-a luminat de ziuă.

  — Cadet-l'Amour! îngăimă Échalot, pălind.

  Capitolul VI – Ora nepotrivită.

  Échalot nu se grăbi să deschidă. Veni până la uşa rulotei şi începu să parlamenteze.

  — Ce mai faceţi, domnule Tupinier? întrebă. Dacă locuiţi împreună cu sora dumneavoastră, doamna Jaffret, acolo, pe strada Culture, în cartierul Marais, aveţi ceva drum, şi se face târziu.

  — Aşadar, nu m-ai auzit? veni răspunsul de afară. Ţi s-a spus că s-a luminat de ziuă!

  — Nici gând, la ora asta! Glumiţi, domnule Tupinier.

  Apoi, corectându-se, adăugă cu o mândrie copilărească:

  — Este adevărat că, pe vremuri, vă înţelegeam jargonul destul de uşor. Nu neg că am avut de a face cu Fracurile-Negre, în nişte intrigi din care nu pricepeam nimic, fără să fi încălcat vreodată onoarea! I-am frecventat pe cei mai mari granguri de la cafeneaua L'Épi-Scié, într-o intimitate familiară, iar domnul Piquepuce mă bătea mereu pe umăr spunându-mi: „Dacă n-ar fi deja inventate, cu siguranţă le-ai născoci tu.” Despre prafuri vorbea.

  — I-ascultă, prostovanule, ai de gând să mă laşi afară? strigă Tupinier. E un ger de crapă pietrele!

  — Însă vârsta pasiunilor a trecut, continuă calm Échalot, şi prin frecventarea doamnei Samayoux am aflat despre dumneata lucruri incompatibile. Aşa că mă lipsesc, dându-l pe uşă afară chiar şi pe Similor, pentru lipsă de cinste. Toate cele bune acasă, l'Amour.

  Tupinier bombăni o înjurătură şi nu mai insistă. Échalot îşi încordă auzul şi i se păru că-i aude paşii pe pământul îngheţat.

  „Şi acum ne vom duce la culcare” – îşi spuse în gând – „cu speranţa că Fiinţa Supremă mă va răsplăti odată şi odată pentru c-am alungat un asemenea ticălos, care venea, poate, să-mi ofere îndestulare, după toate nefericirile mele, dacă-n schimb recădeam la o purtare nepotrivită. Ar fi o prostie din partea Providenţei să mă lase-n încurcătură, nu pot crede c-ar fi-n stare de-aşa ceva.”

  În fundul cabinei se afla un soi de dulap. Échalot îi trase zăvorul care alunecă scârţâind, dând la iveală un culcuş îngust, dotat cu o saltea fără aşternuturi, dar pe care era întinsă o splendidă cuvertură cenuşie cu bordură roşie.

  Stăpânul locului spuse:

  — Cadet-l'Amour trebuie să fi ajuns deja pe la piaţa Saint-Georges, doar dacă nu şi-a înecat necazul la vânzătorul de spirtoase. Similor zice că el ar fi doamna Jaffret şi că ţine secretul Tezaurului ascuns la subsuoara lui – milioane de milioane, de-ai putea clădi o casă-ntreagă numai din argint. Dar Pistolet susţine că bătrânul colonel n-a murit şi că-n frumosul lui mormânt de la Pere-Lachaise nu s-ar afla decât un schelet de iepure. Şi că faimosul Tezaur este-n America, pe fundul unui lac. Şi că moş Morand petrece nu ştiu câte nopţi cu colonelul, zidind o ascunzătoare pentru Comoară (da' asta ar însemna că nu-i în America) şi pentru actele familiei de Clare. Şi că-şi bătea fata ca s-o silească să înveţe câteva cuvinte latineşti care păreau să fie o rugăciune. Ei! ia stai! Ah! Pe cinstea mea, ce idee!

  Glasul lui Échalot tremura.

  În timp ce vorbea astfel, biata lui făptură parcă se transfigurase cu totul. Chipul îi strălucea, ochii îi ardeau.

  Se lăsă să cadă în genunchi lângă culcuşul lui şi, ridicând spre cer mâinile împreunate într-o rugă fierbinte, strigă, sărutându-şi cu patimă portofelul soios:

  — Poate că ce-i acolo e latină! O, suprem arhitect al universului, fă asta pentru mine! Dacă găsesc comoara de un milion de milioane mă voi cufunda şi eu puţin în deliciile din Chaussée-d'Antin şi de la Palais-Royal, că destul am tras mâţa de coadă, neluând niciodată masa la Véfour şi nici la Maison d'Or. Dar voi adopta infirmi, voi înălţa biserici şi voi împărţi supă în hale, aşa ca fiecare sărac din Paris să aibă, în afară de banul din buzunar, şi o găină în oală, pentru familiile necăjite! O, bunule Dumnezeu! Dragă bunule Dumnezeu! Ce te costă? Dacă-ţi mai trebuie în plus şi pentru călugăriţele Tale, pentru ologi şi casele de corecţie, mă voi mulţumi cu o sută de milioane, şi promit să-ntemeiez şi-un spital!

  Se opri ca să suspine, apoi continuă eu o fervoare crescândă:

  — Fir-ar să fie! Ce poftă am să mă culc în pânzeturi fine şi-n catifele mătăsoase, înconjurat de doamne care-şi aşteaptă rândul deşi, în afară de asta, aş răspândi nenumărate binefaceri pe toată suprafaţa emisferei! E ceva vreme de când îmi tot aştept câştigul la loterie. Am mizat pe Lirette.

  — Şi eu la fel, amice! îl întrerupse glasul lui Tupinier venind tot de afară.

  Dar cuvintele care urmară fură rostite în interiorul cabinei, căci în broasca uşii se auzi un zgomot sec şi bietul Échalot, uimit, abia avu timp să se ridice în picioare, că nasul coroiat al lui Cadet-l'Amour, încălecat de ochelari, se şi ivea în prag.

  — Cerul ţi-a împlinit ruga, amice, spuse intrând. Stai o clipă să-mi scot cuiul din broasca ta. Aşa! Am venit special ca să-ţi vorbesc de Lirette.

  Când voia, acest fost marchiz era un tovarăş vesel. Părea foarte mulţumit de gluma bună pe care o făcuse şi străbătu cu pas vioi distanţa ce-l despărţea de masă.

  — Domnule Tupinier, i se adresă Échalot, vă rog frumos să mă iertaţi că nu v-am deschis, dar tocmai mă pregăteam să mă culc, şi dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, grăbiţi-vă. Mi-e somn.

  Aceste cuvinte fură pronunţate cu oarecare hotărâre.

  Cadet-l'Amour îşi descheie redingota lui lungă şi scoase de sub revere o sticlă plină pe care o puse pe masă.

  — Paharele adu-le tu, amice, spuse în loc de răspuns.

  Apoi, trăgând din dulap salteaua, o rulă sul, făcându-şi din ea un scaun.

  — Micuţa ta doarme? întrebă.

  — Da, de mult.

  — Dă-ncoa' paharele!

  — Nu mi-e sete, replică Échalot.

  — Atunci, în sănătatea ta!

  Cadet-l'Amour scoase dopul sticlei şi luă o-nghiţitură zdravănă, bând direct din sticlă.

  — Un ger de crapă pietrele, în seara asta, continuă, cred că ţi-am mai spus-o. E bine să tragi o duşcă. Aşează-te. Preferi să stai în picioare? Cum vrei. Unde-i reţinere, nu-i plăcere!

  Ţuica din sticla destupată îşi împrăştia efluviile în cămăruţa îngustă. Nările lui Échalot palpitară. Cadet-l'Amour continuă:

  — Ştii că treaba cu banda Cadet nu-i decât o poveste. Nu spun că n-am făcut câteva mici afaceri când şi când, pe vremea colonelului, care-mi pusese zgarda de gât ca atâtor altora şi căruia nimeni n-a îndrăznit vreodată să nu-i dea ascultare, dar de când bătrânul diavol a dat ortu' popii, am tras linie. Gata, nimic, decât lichidarea, care se face cinstit între doamna Jaffret, Samuel, Marguerite şi mine.

  — Desigur că nu vă veţi certa, domnule Tupinier, mai ales cu sora dumneavoastră? zise Échalot.

  Se duse să ia două pahare de pe o scândură şi le puse lângă sticlă.

  — Şmechere! mormăi Cadet-l'Amour cu o expresie de om înţelegător. Sub mutra ta prostănacă, ai minte cât patru. Trebuie să-ţi mărturisesc că mă aflu aici mai mult din întâmplare. Ieşisem pentru un rendez-vous drăguţ acolo, pe strada Des Minimes. Mai întâi şi-ntâi, pentru mine, femeile sunt totul. Vârsta n-are importanţă, sunt încă verde.

  — Asta chiar că-i adevărat totuşi, aprobă Échalot, luându-şi paharul plin şi ciocnind politicos cu al musafirului.

  — Un soţ gelos, continuă Cadet-l'Amour. Nu-şi va evita soarta, însă, în seara asta, din cauza lui am rămas în stradă. Aşa fiind, am vrut să folosesc prilejul. Ţi-ar plăcea să câştigi o bancnotă de o mie?

  — Plătită când? întrebă Échalot.

  L'Amour îşi cufundă mâna în pelerina lui şi scoase o splendidă bancnotă, pe care-o aşeză la vedere pe masă.

  Échalot închise ochii.

  — Destinul – murmură după un oftat înăbuşit – a încredinţat îngrijirilor mele dezinteresate o orfană fără tată şi fără mamă. Dacă banii sunt pentru a-i cumpăra nevinovăţia, nu-i nimic de făcut!

  L'Amour îl privi cu ochi profund miraţi.

  — Am fost prost că n-am adus monede de o jumătate de franc, zise. Asta ar face cât două sute de bucăţi, ştii?

  N-am vrea să spunem că observaţia ex-marchizului ar fi fost lipsită de adevăr. Échalot răspunse cu nobleţe:

  — Domnule Tupinier, dac-aţi pune aur peste argint şi pe deasupra rubine, şi aţi mai adăuga şi diamante, tot n-ar ajunge nici până la glezna bunelor mele moravuri! Lăsaţi-mă-n pace, n-am nevoie de banii dumneavoastră!

  Poate că l'Amour nu se aşteptase la o apărare atât de frumoasă.

  — Mă pregăteam să dublez, replică, dar dacă aşa stau lucrurile, nu-i nimic! Mi se păruse totuşi c-am auzit, prin uşă, că te plângeai amarnic de soarta ta, şi pe vremuri nu dispreţuiai o intrigă.

  — De obicei mă arunc cu capul înainte! strigă sărmanul om, căruia eroismul sacrificiului său îi storcea lacrimi din ochi. Intriga, domnule Tupinier, este elementul meu, deşi încă nu mi-a reuşit, de douăş'cinci de ani de când tot încerc! Intriga – bun! Prezent pentru intrigă! Însă cu onoare, sau, mai curând, moartea! Luaţi-vă bancnota, nu-mi place să văd lucrurile astea.

  L'Amour, care se ridicase, se aşeză din nou şi începu să râdă.

  — Uite ce-nseamnă să nu explici aşa cum trebuie, zise umplând din nou paharele. Pariez c-ai crezut că era vorba de sex? Mă interesează, este adevărat. În sănătatea ta, puişorule.

  — În sănătatea dumneavoastră, domnule Tupinier, sunteţi foarte cinstit.

  — Dar flori de felul acesta culeg câte vreau, continuă l'Amour. Nu degeaba am fost poreclit l'Amour. În ciuda maturităţii mele, sunt înconjurat de ocazii plăcute cu numeroase domnişoare tinere, contese, marchize, actriţe de la cele mai mari teatre. şi chiar persoane mai sus-puse! Nu m-ai înţeles deloc, absolut deloc. Ceea ce-ţi propun este o afacere pusă la punct – comedie a-ntâia, intrigă cu triplu nod.

  — Particip! exclamă Échalot.

  Ochii îi străluceau, nu numai ca efect al ţuicii, dar mai ales din cauza acelui cuvânt magic: intriga răscolea în el toate fibrele ciudatei lui vocaţii. Adăugă:

  — Dacă vreţi să fiţi foarte drăguţ, îmi veţi prezenta pe scurt acţiunea. Pricep lucrurile din jumătăţi de cuvinte, slavă Domnului, şi dacă-i o adevărată intrigă inteligentă şi scelerată, dar nu mârşavă, veţi vedea cum ştiu să mă descurc la jocul ăsta!

  L'Amour mai turnă în pahare şi, acordându-şi stilul în mod firesc colorat la nivelul celui al lui Échalot, continuă:

  — E vorba de produs o iluzie optică pentru a profita cu îndemânare de unele împrejurări încurcate de mister cu ocazia mai multor succesiuni bogate pe care vrem să le culegem folosind o înşelătorie de zile mari. Dacă nu înţelegi, să spui, fiule.

  — Daţi-i înainte! exclamă Échalot, ai cărui ochi scăpărau şi care se frământa în loc, de plăcere. Nu pricep încă bine, dar oricât de învăluit în beznă ar fi, atâta vreme cât nu-mi pierd onoarea, asta se potriveşte cu atât mai mult cu firea caracterului meu!

  Ciocniră.

  L'Amour îl trase prieteneşte de ureche şi spuse:

  — Şmechere! Tocmai pentru că-ţi cunoşteam capacităţile am venit la tine. Atenţie! Iată care-i treaba!

  Capitolul VII – Victoria lui Échalot

  — Piesa, spuse Cadet-l'Amour sprijinindu-şi coatele pe masă, se joacă între două familii nobile de la fosta Curte a regilor noştri legitimi.

  — E o chestie de politică? întrebă Échalot circumspect.

  — Nu. Este ceva absolut civil, şi tu nu eşti cu totul străin de problemă, pentru că tu ai venit să mă anunţi acolo, la cafeneaua L'Épi-Scié, în seara în care ultimul duce de Clare a murit în palatul de pe strada Culture.

  — Îl lăsasem pe Saladin la postul corpului de gardă, replică Échalot. Similor voia să ia el toţi cei cinci franci pe care i-aţi dat pentru pază şi alergătură, dar i-am cerut o jumătate de franc pentru laptele mormolocului, care nu m-a răsplătit prin purtarea lui ulterioară. Asta-i o poveste veche, domnule Tupinier.

  — Doisprezece ani, nici mai mult, nici mai puţin. Ducele avea un fiu care, în mod firesc, este acum duce de Clare. Pe de altă parte, bătrânul Morand. Îţi aduci aminte de ăsta?

  — Ah! Păi sigur că da! exclamă Échalot, ferindu-şi ochii, deoarece se gândea la rugăciunea latinească.

  L'Amour îl privi pe sub sprâncene.

  — Acel Morand, continuă, nu era decât un cerşetor când a murit, dar se-ntâmplă că, acum, fetiţa lui este tot atât de bogată ca micul duce. Pricepi că erau unii care se interesau de copiii aceştia!

  — Pricep. Da.

  — În sănătatea Lirettei tale!

  — Cu plăcere. Ziceţi-i înainte, domnule Tupinier.

  — Aşadar, eram un fel de societate de oameni serioşi, hotărâţi să cercetăm afacerea. Şi-mi vine să râd, când mă gândesc la tot ce s-a trăncănit pe seama bandei Cadet.

  — Doamne! mormăi Échalot lăsându-şi paharul pe jumătate plin, tragedia celor două bătrâne domnişoare de pe strada Victoire s-a nimerit tocmai bine pentru societatea dumneavoastră, nu-i aşa?

  — Legea a fost plătită! ripostă l'Amour, şi nu-i vina noastră dacă directorul închisorii Force l-a lăsat pe criminal să scape.

  — Cum aşa, Clément a şters putina? se miră Échalot.

  — Da, în seara asta, pe la ora nouă. Unde rămăsesem? La comandita noastră, alcătuită din domnul Samuel, doamna contesă de Clare, contele de Comayrol.

  — Îmi sunt cunoscuţi, toţi ăştia! Şi mama Jaffret prezida?

  Nu ştiu dacă era din cauza ţuicii, dar Échalot căpătase un aer de învingător.

  Dimpotrivă, Cadet-l'Amour cobora tonul, iar în privirea lui se citea o uşoară nelinişte.

  Umplu paharele şi bău. Échalot îl respinse pe al său.

  — Din motive de sănătate, explică. Ziceţi-i mai departe.

  — Restul e de la sine înţeles, continuă l'Amour, ascunzându-şi pe cât putea proasta dispoziţie. Aveam un tânăr duce foarte bine fabricat şi o mică Clotilde de Clare prima'ntâia. Totul mergea, aşadar, ca pe roate.

  — Şi?

  — Ei, bine! Făceau parte din lumea în care cele mai frumoase lucruri.

  — Te pomeneşti că i-aţi. pierdut? întrebă Échalot încruntându-se.

  — Nu încă, răspunse Cadet-l'Amour, dar am descoperit la ei nişte calităţi. unele defecte. În fine, pe scurt, ne trebuie alţii. Asta e!

  Échalot îşi scărpină urechea.

  — Şi v-aţi gândit la mica mea Lirette? zise după o tăcere.

  — Ce părere ai?

  — Nu-i o idee proastă, dar dumneavoastră, domnule Tupinier?

  Era puţin ameţit. Ochii îi clipeau, cu sclipiri de viclenie. Cadet-l'Amour se încruntă la rândul său şi întrebă cu asprime:

  — Vrei sau nu, amice? Nici măcar nu fac vreo aluzie la discreţia ta, fiindcă, înainte de a intra, ţi-am spus: „S-a luminat de ziuă!”, şi dac-ai scăpa vreo vorbă.

  — Bine, bine, zise Échalot, nu te teme! E multă vreme de când sunt mai mut ca peştele.

  — Vrei, sau nu vrei? repeta l'Amour.

  — Depinde de condiţii, domnule Tupinier. Mai întâi, dacă te mânii, nu mă mai bag. Ce oferiţi?

  — Pentru micuţă, palat, diamante, trăsuri, valeţi.

  — Mă refer la mine, îl întrerupse Échalot.

  — Pentru tine, situaţia de tată adoptiv al unei prinţese.

  — Mă interesează numerarul, ce-i în căuşul palmei.

  Cadet-l'Amour nu-l cunoştea pe om sub aspectul acesta.

  Şovăi.

  — Ştii că suntem corecţi, spuse în cele din urmă. Ai fi mulţumit cu o rentă de două mii patru sute de franci?

  — Cerule! Două sute de franci pe lună, mai mult de şase franci pe zi!

  — Ţi-ar conveni?

  — Oarecum, domnule Tupinier. deşi aş prefera să fie mai mult. Şi ce-mi cereţi în schimb? Nu, mulţumesc, nu mai beau. Vorbiţi limpede, vă rog!

  Chipul răvăşit al lui Cadet-l'Amour devenise stacojiu. Noul Échalot pe care nu-l cunoştea îl irita şi-l neliniştea.

  — Uite ce-i, răspunse totuşi: Am trăsura la colţul străzii Fontaine. Trezeşti copila, o iau cu mine, îi aranjez o înfăţişare mai curăţică; i-o încredinţăm respectabilei mele surori, doamna Jaffret, care o va iubi ca pe lumina ochilor ei şi, în cele din urmă, o mărităm cu vărul ei, tânărul duce de Clare. Nimic mai simplu. Îţi convine, amice?

  Échalot se ridică şi împinse la o parte, cu piciorul, burduful care-i servea drept scaun.

  — Domnule Tupinier, spuse râzând blajin, aveţi un milion la dumneavoastră?

  — Mii de draci! Imbecilule. începu l'Amour, ridicându-se la rândul său, vânăt de mânie.

  — Păstraţi-vă calmul! îl întrerupse Échalot pe un ton plin de nobleţe, afacerile nu se fac cu vorbe grele. Chiar şi dac-aţi avea milionul mai sus menţionat, n-aţi lua-o pe Lirette la ora asta din noapte, care nu-i potrivită pentru o tânără persoană nobilă din născare, singură într-o trăsură închisă, împreună cu o puşlama în vârstă.

  L'Amour îşi încleştă pumnii.

  Échalot adoptă poziţia atribuită lui Temistocle în celebra sa discuţie cu Euribiade.

  — Vă place sau nu, aşa văd eu lucrurile, domnule Tupinier.

  Şi deoarece l'Amour schiţă o mişcare, Échalot adăugă:

  — Dacă aveţi de gând să treceţi la bătaie, vă previn că vă voi face ţăndări ca pe o farfurie!

  Dezamăgirea lui Cadet-l'Amour era îmbinată cu furie.

  Échalot îl privea cu un calm plin de bunăvoinţă. Continuă:

  — Pentru lămurirea dumneavoastră, aflaţi că am fost model în atelierele artiştilor, pentru bicepşi, şi că, în localul meu, dau spectacole de box francez, a căror reputaţie l-a atras pe domnul Vigneron, împreună cu o grămadă de senatori şi deputaţi având cele mai opuse opinii. Menţionarea unui milion – sau a unei sume mai mici sau mai mari – nu este lipsită de urmări. Cer timp de gândire spre a fixa cifra exactă, după care, dacă noi doi ne înţelegem, o voi conduce eu însumi pe tânăra persoană la noul său domiciliu, dându-mi-se o recipisă timbrată. Ah! Păi cum! Deşi sărac şi cinstit, ne pricepem şi la afaceri şi la învârtirea lor. Am onoarea, domnule Tupinier!

  Vorbind în felul acesta desluşit şi plin de importanţă, Échalot se înclină, aşa cum îi văzuse pe mai mulţi „seniori” făcând la teatrul Montmartre, apoi deschise uşa într-un mod foarte semnificativ.

  Cadet-l'Amour îşi vârâse mâna sub pelerină şi apucase mânerul cuţitului lung înfipt în teaca din căptuşeală. Ochii i se injectaseră. Însă, potrivit zicalei, îşi înghiţi furia şi se repezi afară, mormăind un blestem.

  Din prag, Échalot îi spuse:

  — Vă voi revedea mâine, nu-mi fac griji în privinţa asta. Ştiţi bine că-n alte prăvălii nu veţi găsi marfa care se află într-a mea.

  Cadet-l'Amour, ajuns deja departe, se întoarse să-i arate pumnul, dar Échalot închisese uşa.

  Cadet-l'Amour mergea împleticindu-se. Era beat mai mult de furie decât de ţuică. Înjurături răguşite i se înecau în gât.

  — Există zile – şi nopţi – dintr-astea! bombăni. Frige-i-ar dracu' afurisenia.! Ce i-aş mai cresta! Ce i-aş mai căsăpi! În strada Des Minimes, la rendez-vous, nimeni! Şi acum, până şi idioţii încep să-şi bată joc de mine! Şi ceilalţi din bandă, care mă ţin în gheare, mă strâng, mă sufocă spunând: „Cu atât mai rău pentru tine dacă nu reuşeşti – te aşteaptă cuţitul!” Dar, înainte de-a fi mâncat, o să-i mănânc eu pe unii dintre ei! Înainte de a fi tăiat, voi tăia, voi spinteca, voi înjunghia! Însă, mai întâi, am nevoie să muşc pe cineva!

  Ajunsese la colţul străzii Fontaine unde, aşa cum spusese, îl aştepta trăsura lui.

  Vizitiul dormea înfăşurat în manta. Îl trezi cu o lovitură straşnică dată cu bastonul şi, când omul se revoltă, îi porunci:

  — Poartă-te cum trebuie, ordonanţele poliţieneşti îţi interzic să dormi pe capră. Mâna mea ajunge departe, ai grijă! Du-mă pe strada Vieille-du-Temple, la numărul., şi să iasă scântei din caldarâm, că de nu, păzea! Iar dacă nu eşti mulţumit, coboară, îţi voi servi o chelfăneală!

  Vizitiul n-avea poftă de luptă. Îşi strânse hăţurile, şi Tupinier urcă în trăsură. Portiera fu trântită cu atâta putere, încât geamul sări în ţăndări.

  — Poftim, şi încă pe gerul ăsta! mârâi Tupinier, spumegând de furie. Numai ghinioane! Voi răci. Da' şi hodoroagele astea – se fărâmă dintr-o nimica toată! Mii de draci! Ciungul o să mi-o plătească!

  Gândul acesta păru să-l liniştească întrucâtva. Se înghesui în colţul cupeului şi rămase nemişcat, bombănind din când în când înfundat.

  Peste o jumătate de oră, trăsura se opri în faţa unei case cu şase etaje, nu prea arătoasă, situată nu departe de Imprimeria Naţională. Coborând, Tupinier i se adresă vizitiului:

  — Prietene, eram prost dispus fiindcă puicuţa mea îmi făcuse vânt. Bacşişul dumitale va fi mărit în consecinţă.

  Câţiva trecători încă mai circulau încoace şi-ncolo prin cartierul acela populat. Ceasul încă nu bătuse miezul nopţii.

  Tupinier intră pe o alee îngustă în casa fără portar. Urcă cinci etaje, câte patru trepte odată, cu o vigoare a picioarelor pe care n-ai fi bănuit-o la vârsta lui.

  La al şaselea, scara suia abrupt, şi deasupra mai era încă un soi se scăriţă, pe care Tupinier o urcă în cel mai adânc întuneric.

  Ajunse la un mic pod a cărui uşă, în formă de trapez, se deschidea chiar sub ţiglele de ardezie ale acoperişului. Tupinier o izbi cu piciorul, şi uşa se deschise. Înainte de a intra frecă un chibrit chimic, a cărui flacără lumină murdăria unei cocioabe, într-unui din ungherele căreia dormea un bărbat, într-un sac umplut cu paie.

  Alături de el se aflau două sticle, iar în gâtul uneia dintre ele era înfiptă o lumânare de seu. Tupinier o aprinse, şi oribila mizerie a locului apăru în toată hidoşenia ei.

  Nu se afla nimic acolo, decât gunoaie – nici scaune, nici masă, nici măcar scândura folosită de omul sărac spre a-şi pune bucata de pâine, nici măcar cuiul de care să-şi agaţe zdrenţele.

  Prin fereastră nu se putea vedea deloc, atât de gros era stratul de praf, iar paşii omului ce locuia în vizuina aceea lăsaseră amprente în toate direcţiile, aşa cum trecerea fiarelor lasă mii de urme în pădure.

  Nefericitul era înfundat până la gât în sacul lui, al cărui şnur nici nu fusese strâns, ceea ce cititorul va înţelege când va afla că suntem în prezenţa celuilalt „Clément-Ciungul”, menţionat în povestirea domnişoarei Clotilde, cel care jucase un rol sinistru cu prilejul asasinatului din 5 ianuarie, de pe strada Victoire.

  Chipul nu i se vedea, fiind ascuns sub claia lui de păr creţ.

  Sforăia tare.

  Tupinier se apropie de el cu paşi de lup şi, luând cele două capete ale şnurului destinat să închidă sacul, făcu un nod zdravăn. Când se ridică, un rânjet feroce îi dezvelea dinţii.

  Capitolul VIII – Mânia fiarelor sălbatice.

  În răutatea oamenilor există întotdeauna o latură copilărească. Cadet-l'Amour, acel asasin primejdios care, vreme de patruzeci de ani, trăia din sânge, avea să-şi răcorească mânia ciomăgindu-l pe nenorocitul legat fedeleş în sacul lui, nemaiputând să se apere.

  În mod evident, gândul acesta îl încânta dinainte.

  Cruzimea satisfăcută părea să-i înconjure cu un soi de strălucire craniul ţuguiat, ca al unul vultur. Îşi scosese pălăria de fetru şi-şi sufleca fără grabă mânecile, spunându-şi: „Turbarea îi apucă de la sine pe câini, vreau să văd dacă tot aşa e şi cu oamenii.”

  — Hei! Ciungule! adăugă cu glas tare, visezi despre tâlhării la barieră, lacomule! Câştigi mult totuşi, dar mănânci tot. Ţi se interzisese să revii aici, fiindcă poliţia îţi cunoaşte bârlogul.

  Celălalt sforăia mai departe, dar se agită anevoie.

  În pod era atât de frig, încât toată partea trupului său rămasă neadăpostită de sac îi îngheţase.

  — Hei! Ciungule! repetă l'Amour, mă auzi?

  Şi deoarece nefericitul încă nu se trezea, îl izbi cu călcâiul în creştetul capului. Se auzi un zgomot ca lovitura unui ciocan într-o buturugă.

  Ciungul tresări ca şi cum ar fi încercat să se ridice în picioare dintr-o singură săritură, dar efortul lui, împiedicat de sac din toate părţile, îl împinse înapoi pe podea.

  Era şi el o fiară sălbatică şi, dacă ar fi avut mişcările libere, în clipa aceea Tupinier şi-ar fi plătit scump gluma. Însă Ciungul, neputincios şi învins de mai înainte, nu putu decât să scoată un strigăt de mânie şi uimire. Pronunţă mormăind numele lui Tupinier şi adăugă:

  — Ce ţi-a venit să mă loveşti?

  — Fiindcă trăncăneşti pe seama mea la L'Épi-Scié, răspunse l'Amour, încă râzând cu veselia lui de şacal. Le spui tuturor că ţi-am rupt mâna din sălbăticie, şi asta dăunează consideraţiei de care mă bucur în Paris. Ai primit două sute de franci pentru braţul tău, care nu valora atât, şi ştii bine că operaţia a fost făcută cu un motiv întemeiat. Era necesar să-ţi dau o înfăţişare care să te ajute să scapi de Lege după cele petrecute în strada Victoire. Datorită braţului tăiat am putut vârî în închisoare un alt ciung, în locul tău, nu-i adevărat? Niciodată nu vei fi decât un ingrat! Şi de ce te mai afli aici? Ştii bine că trebuia să locuieşti în altă parte, după ce diavolul ăla de Pistol a întocmit un raport!

  Clément nu răspunse. La început făcuse o sforţare teribilă să-şi scoată braţul din sac. Nereuşind, rămăsese nemişcat.

  — Şi pe urmă, continuă l'Amour, înfierbântându-se şi cu o voce piţigăiată care izbutea să exprime o sinceră indignare, avusesem delicateţea de a te alege stângaci, astfel încât să poţi totuşi lucra, după vindecare, pentru care i-am plătit chirurgului cincizeci de scuzi. Şi tu cârteşti împotriva lu' Tăticu, om lipsit de inimă ce eşti! Şi nu-i dai ascultare, copil rău!

  Clément tăcu şi nu se clinti; dar în ochii lui furioşi se aprinse un fulger.

  — Cere-ţi iertare, în loc să fii stăpânit de gânduri rele, îşi urmă l'Amour predica. Văd prin tine: dac-ai putea, m-ai strânge de gât, puşlama denaturată!

  Îşi scoase batista şi o împături cu grijă pe genunchi, ca pe o cravată.

  Ciungul, care-i ghicea intenţiile, scoase două strigăte puternice, dar al treilea i se înăbuşi sub pumnul de praf pe care Cadet-l'Amour i-l vârî în gură, înnodând căluşul pe deasupra.

  Două degete ale mâinii drepte a lui Cadet sângerau: în cursul operaţiei fusese muşcat.

  Ochii Ciungului se injectară şi câteva clipe se zvârcoli cu furie, ca o muscă pe care pânza păianjenului o înfăşoară din toate părţile. Sub sac trupul i se vedea tresărind şi toţi muşchii feţei i se contractau.

  — Nu te jena, continuă l'Amour. Îmi închipui că, pentru moment, nu vezi viaţa în roz, dar încă n-am sfârşit, puişorule! Este o gogomănie să sporovăieşti la cafeneaua l'Épi-Scié, pentru că mi se raportează totul. Ai spus chiar că te vei duce să ne denunţi la Parchet. imbecilule! Totuşi ştii bine că există o zgardă, făcută exact pe măsura gâtului tău. Ai mai spus şi că mi-ai înfige un cuţit în burtă cu primul prilej când aş mai porunci să fie „curăţat” cineva. nepricopsitule! N-ai pe-aici un capăt de frânghie?

  Privirile lui făcură înconjurul magherniţei.

  — Bei prea mult, spuse, bei tot! Cine-şi poate închipui că există un loc în care nu poţi găsi nici măcar un căpeţel de sfoară?

  Îşi descheie pelerina spre a scoate sticla cu împletitură de nuiele, şi-i răsturnă conţinutul în propria-i gură, după ce declarase totuşi, încă o dată:

  — E o idioţenie, să bei prea mult!

  Apoi scoase brusc, din teaca lui, cuţitul adăpostit în căptuşeala redingotei.

  Ciungul, care de câteva minute nu mai mişcase, se întoarse cu faţa spre podea, ca să nu vadă tăişul ce avea să-l ucidă.

  Cadet-l'Amour îi înţepă uşor ceafa.

  — Ţi-am zis că nu s-a terminat, şopti. Pentru experienţa mea cu turbarea îmi trebuie o sfoară. Nu te clinti!

  Şnurul sacului, înnodat strâns, avea două capete lungi care atârnau. L'Amour le tăie pe amândouă şi le împleti într-un soi de bici pe care-l legă la vârful bastonului său, spunând:

  — Hei, Clément! N-ai răbdare nici de doi bani. Ia uită-te la chestia asta, acum ne vom distra amândoi.

  Şi, în acelaşi timp, îl biciui repede, rănindu-i ochiul stâng.

  Ciungul gemu sub căluşul său. L'Amour îl pocni din nou.

  Nu lovea tare şi-şi explica planul cu bunăvoinţă:

  — Am văzut cai – povestea el – pe care o singură muscă îi înnebunea. În seara asta am avut ghinion, pricepi amice, trebuia să am măcar şi o mică plăcere. Eu, unul, iubesc, ce vrei! Ah! Bârfeşti, puişorule! Ah! Nu vrei să-ţi mai faci munca! Şi totuşi este treabă de făcut! Domnul prinţ de Souzay, scumpa aia micuţă de Clotilde, prostul de Échalot. fă-mi un semn dacă ceri îndurare.

  Tot vorbind întruna, continua să biciuiască faţa Ciungului, în primele clipe acesta păstrase o nemişcare stoică, dar acum începea să se zvârcolească în sacul lui.

  Pe gâtul nenorocitului venele se umflau ca nişte odgoane, iar ochii i se injectaseră.

  — Eşti un încăpăţânat, adăugă l'Amour. Dacă mă supăr, ia seama! Porneşti la treabă liniştit, dar sfârşeşti prin a te înfierbânta, e-n firea lucrurilor. Dacă ceri iertare, fă semn!

  Biciul pocnea acum sfâşiind obrajii jupuiţi; ochii nu mai erau decât o rană în care privirile ardeau.

  L'Amour izbea din ce în ce mai tare, un soi de voluptate sălbatică îl cuprindea ca o beţie, iar chipul schimonosit îi pălise. Pleoapele înroşite sub fruntea lui lividă se umflau ca pieile care atârnă de gâtul curcanilor. Transpiraţia curgea şiroaie; îşi scoase pelerina.

  Ceea ce se mai putea vedea din Ciung nu mai era decât o masă violacee, pe care părul se năclăia de sânge, doar privirile rămânându-i arzătoare.

  — Fă semn! Fă semn! repeta l'Amour ca nebun, fără a mai şti ce spunea. Până nu faci semn, dau 'nainte!

  Spumegau amândoi – unul, vânăt, sub căluşul său, celălalt livid; dar privirea martirului, privirea aceea cumplită arzând în sânge, nu se pleca.

  L'Amour apucă bastonul cu amândouă mâinile. Dănţuia cu frenezie pe picioarele lui sfrijite şi începu să lovească puternic, ameninţând:

  — Turbarea! I-o văd în ochi, turbarea! Şi eu sunt cuprins de turbare! Turbarea! Suntem turbaţi amândoi!

  Bâta se frânse. L'Amour sări pe sac, călcându-l în picioare. Ciungul se zvârcolea îngrozitor, şi nimic nu poate descrie urletele strangulate pe care căluşul i le înfunda în gâtlej. În cele din urmă batista se desfăcu, însă Clément nu mai avea putere să strige.

  Şi Cadet-l'Amour se prăbuşi epuizat, cu faţa alături de cea a victimei sale, ale cărei fălci se deschiseră convulsiv spre a-l muşca. Cele două limbi vibrau, lacome de sânge: l'Amour râdea şi Clément plângea cu lacrimi roşii.

  Apoi l'Amour se săltă în mâini, fascinat de privirea aceea încăpăţânată care-l înspăimânta – privirea urii de moarte.

  — Am cam exagerat, bombăni. Puţin cam prea mult. Te înfierbânţi, ce să-i faci! M-ai ucide. Stai să vezi!

  Încet, reuşi să se cocoaţe pe sac şi rămase călare pe el. Cuţitul cel lung sclipi din nou în mâna lui tremurătoare.

  Ciungul nu mai mişca. Nimic nu mai trăia în el, decât acea privire cumplită.

  L'Amour pipăi pânza şi palpă prin ea trupul. Alese cu grijă locul favorabil; apoi cuţitul, apăsat cu putere, dispăru cu mâner cu tot.

  Privirea lui Clément rămase intensă, dar capul i se răsturnă în noroiul de praf şi sânge.

  L'Amour şterse-cu minuţiozitate lama armei sale pe pânza sacului şi, punându-şi-o în pelerină, spuse:

  — Era încăpăţânat!

  Asta fu tot. În curând i se auzi pasul greoi, pierzându-se în întunericul scării.

  Când ultimul ecou al acelor paşi se stinse, un alt zgomot slab se iscă dinspre uşă. Cineva urca pe tăcute treptele.

  Nu peste multă vreme în prag se ivi un cap blond şi cârlionţat.

  Ciungul se ridică drept în şezut, şi capul blond se retrase, înspăimântat de oribila privelişte.

  Nou-venitul era un bărbat tânăr, îmbrăcat ca un muncitor, cu ochi vioi, cu un chip inteligent şi îndrăzneţ. În ciuda siluetei sale firave părea puternic şi, mai ales, agil.

  Revenind după prima sa mişcare de retragere, străbătu din doi paşi magherniţa şi întrebă:

  — Cine te-a adus în starea asta, Ciungule?

  Celălalt nu putea răspunde. Arătă sticla pe jumătate goală pe care lupta o rostogolise, însă fără s-o spargă.

  Întredeschizând buzele strânse convulsiv ale martirizatului, tânărul vârî între ele gâtul sticlei. Clément bău cu lăcomie, apoi, cu un glas răguşit dar încă puternic, spuse:

  — Îţi mulţumesc mult, domnule Pistol. Aşadar, de la dumneata s-a auzit tot?

  — După câte se pare, n-am auzit destul de repede, sărmanul meu băiat. În ce hal eşti!

  — Dezleagă-mă, dacă eşti bun, ca să vedem ce mi-a făcut cu cuţitul.

  Tânărul deznodă şnurul. Clément îşi scoase din sac mâna stângă şi, cu o intonaţie plină de ură, spuse:

  — Dacă aş fi avut-o afară!

  În acelaşi timp, făcu un efort pentru a da la o parte pânza şi a-şi dezveli pieptul. Însă trupul lui, pretutindeni dureros, refuză să se mişte. Fu nevoie să se taie sacul.

  În partea stângă a pieptului era o rană mare, sau, mai curând, o zgârietură enormă în lungul coastelor.

  — Ochise inima! pronunţă în şoaptă Clément.

  — Cine? întrebă tânărul.

  Clément începu să râdă, şi era ceva înspăimântător să vezi râsul acela pe faţa jupuită până la carne vie, semănând cu o imensă ulceraţie.

  — Îţi voi spune tot, domnule Pistol, răspunse de data aceasta Ciungul, deşi ei zic c-oi fi un ciripitor. A făcut-o unul care are o droaie de nume: Tupinier, cioplitorul de monumente funerare, Maillotte, marchizul, Cadet-l'Amour, doamna Jaffret. şi cine-l ştie pe cel pe care-l va purta mâine? Dar acela va fi ultimul lui nume! A vrut să mă turbeze şi nu şi-a ratat scopul. Deocamdată, mă bate gândul să-i mănânc inima, pur şi simplu; încă n-am avut timp să caut o idee mai bună, dar voi găsi, am eu grijă!

  Capitolul IX – Rochia de tafta.

  Rămas singur în cabina lui, după plecarea lui Cadet-l'Amour, Échalot părea să fi crescut cu câteva degete. Îşi vârî mâna stângă în buzunarul găurit al hainei lui de casă, toată numai zdrenţe, şi şi-o înfipse pe cealaltă în şold.

  — Schimbare de decor! spuse. Reprezint fierberea diverselor mele gânduri în interiorul inteligenţei mele, în momentul în care văd misterul ieşind din găoace şi crescând până la înălţimea celor mai frumoşi arbori din pădurea virgină adăpostită de umbra lor! Aş prefera să posed taina unei familii puternice şi retrase în vechiul ei conac de la ţară, decât să fiu amestecat, aşa deodată, în urmările unei imense maşinaţii cu decor, precum bătrânul Francesco în actul trei al Falsului pustnic de la Etria. Este periculos, deşi e profitabil! Şi asta ar trebui să îndemne tineretul, prin exemplul meu, la bună purtare şi cuminţenie, fiindcă, uite, cu timpul, voi putea trage foloase dintr-o grămadă de ticăloşii, fără să-mi fi pătat niciodată onoarea!

  Făcu prin cuşca lui îngustă câţiva paşi, cu piciorul întins şi cu capul sus, apoi strălucirea triumfală ce-i încununa fruntea fu acoperită de un nor.

  — Cât despre a cunoaşte cu precizie secretul, continuă, la asta încă n-am ajuns, dar demersul domnului Tupinier, adăugat calculelor mele, aruncă asupra lui o lumină care face. ah! Mamă, Doamne! Dac-aş fi primit măcar primele noţiuni ale unei mai bune educaţii în primii mei ani de viaţă.

  Îşi lovi cu putere portofelul slinos şi desfăşură din nou faimoasa hârtie care, de atâţia ani, întreţinea în imaginaţia lui romanţioasă o mulţime de speranţe. Citi:

  — Petre sub unde. Petre este, cu siguranţă, numele individului. Care individ? Ar fi nevoie de subtilitatea lui Similor, ca să-ţi dai seama. Să fie italiană, sau chineză? Nantanche39! Cum zicea englezul în Fantoma din Concarneau, în care Laferriere juca aşa de bine în rolul înecatului. Sub unde? Doamne! O fi zăcând pe fundul apei! Ciuma fiului terţ, Ian. Asta se-nţelege, ce dracu'! A murit şi-al treilea băiat, de ciumă! Rugăm, dă musai tu, io nu am, că averi. Averea familiei de Clare, la naiba! Zicea că n-o are, da' s-o dea altul! Mai întâi şi-ntâi, eu, unul, nici nu-mi doresc altceva! Dar depinde cum. Ah! Fir-ar să fie! Grea problemă, m-a apucat durerea de cap! Ar trebui să mă hotărăsc dacă mă culc sau o scol pe micuţă, să ne sfătuim împreună. Toată chestia o priveşte mai mult decât pe mine, fiindcă ea este copila răpită de ţigani, în munţi. Mă duc totuşi s-o chem.

  Puse mâna pe clanţa unei uşi situate faţă-n faţă cu ieşirea şi care dădea spre o încăpere încă şi mai mică decât dormitorul lui.

  Este drept că rulota lui Échalot nu era mare, dar, în general, casele acestea pe roţi sunt amenajate cu o inteligenţă remarcabilă. Cea de-a două cuşcă era fostul refugiu al ingratului Saladin.

  Având o fire sensibilă, Échalot nu se putu abţine de la un monolog:

  — Fiu risipitor şi fugar, oftă el când uşa fu deschisă, iată, aşadar, aerul pe care-l respirai pe vremea nevinovăţiei tale! Providenţa îşi ia singură sarcina de a te pedepsi pentru mizeriile pe care mi le-ai făcut fără-ncetare, încă de când îţi dădeam piept cu retorta mea, mai comodă chiar decât un biberon de la farmacist. Şi tocmai în ajunul zilei ce-mi va aduce averea cu care mă voi retrage în îndestulare, tocmai acum, Saladin, ai dat dovadă de nestatornicie, părăsindu-mă. ce prostie din partea ta!

  Se opri şi scoase o exclamaţie de mirare.

  După plecarea lui Saladin, culcuşul devenise camera Lirettei, care, în închipuirea lui Échalot, trebuia să fie de mult adormită, căci venise acasă (Dumnezeu ştie de unde) la ora zece, iar acum, se auziseră bătăile de miezul nopţii la orologiul restaurantului al cărui prieten era Taica-Lathuile.

  Totuşi, prin crăpăturile uşii, se vedea o lumină puternică.

  Cititorul nu trebuie să se mire că, după ce am utilizat fantele oblonului în favoarea curiozităţii lui Cadet-l'Amour, ne slujim de data aceasta de cele ale uşii Lirettei. La Échalot crăpături găseai cu duiumul pretutindeni, în asemenea măsură încât ai fi zis că-i o casă fără pereţi.

  Nemulţumit, Échalot gândi: „Îşi strică ochii citind lucrări de imaginaţie de-ale lui Paul de Kock40: Atala, Muşchetarii, şi altele. Spectacolele le înţeleg, dar cărţile – de aşa ceva nu-i nevoie, te ocupă!”

  Îşi lipi ochiul de crăpătura cea mai lată, prin care ţi-ai fi putut trece cu uşurinţă degetul.

  Din nou, o şi mai mare uimire.

  — Este ca-n povestea cu Piele-de-Măgar! îngăimă Échalot, privind cu gura căscată.

  Lirette şedea lângă măsuţa ei de lemn, pe care ardea o lampă cu flacăra mărită la maximum.

  Somnul o furase în timp ce potrivea funda elegantă a unui cordon de tafta neagră, după modelul dintr-o gravură de modă pusă în faţa ei.

  Şi asta încă nu era nimic.

  Zânele care-ţi fac treburile sunt rare în barăcile sărăcăcioase în care, de obicei, lenea „artistică” domneşte despotic, însă mai există şi dintr-astea, şi aş putea cita una dintre cele mai respectabile case de modă din Paris, care se foloseşte, pentru executarea acestor „delicateţuri”, de serviciile unei dansatoare pe sârmă emerite.

  Ceea ce era surprinzător, acum, era însăşi toaleta cu care Échalot o vedea pentru prima oară îmbrăcată pe pupila şi pensionara sa: o rochie de tafta neagră admirabil croită, cu un corsaj care, realmente, părea să vină direct din atelierele Wortz-le-Conquerant.

  Era simplă, dar fermecătoare şi, în cadrul unei cămăruţe atât de mizerabile, părea de o bogăţie de neînchipuit.

  Şi dac-aţi şti cât de drăguţă era Lirette purtând-o! Îşi trecuse prin părul negru un pieptene umed, şi rezultatul era o coafură încântătoare. Chipul ei palid cu trăsături îndrăzneţe, dar delicioase, se odihnea pe buclele acelea atât de frumoase şi mătăsoase încât străluceau de parcă ar fi fost presărate cu jais-uri. Căzuse pradă somnului în momentul în care îşi înfigea acul, şi somnul ei zâmbitor lăsa să se ghicească visul copilei, mirată de a deveni femeie.

  Poate că Échalot nu era cel mai în măsură să judece farmecul acelei privelişti. Îşi scărpină totuşi nasul cu o expresie de cunoscător şi gândi cu glas tare:

  — Unde naiba a pescuit învelişul ăsta? Este cum nu se poate mai drăguţă, deşi puţine zorzoane verzi şi roşii n-ar strica, doar aşa, ca să-nveselească nuanţa asta plăcută care-i cam prea întunecată.

  Îşi ridică mâna să deschidă uşa, dar se răzgândi. După ce-şi zgândărise destul nasul, trecu la ureche, şi se întrebă cu sinceritate:

  — Oare şi-o fi pătat onoarea?!

  Să fi înţeles el acest cuvânt mare în acelaşi fel ca don Diego şi Rodrigo41? Şi, de fapt, nu se ştie bine cum îl înţelegeau, în spaniolă, acei doi fanfaroni. Marele nostru Corneille a pieptănat în mod ciudat poezia bătrânului Guilhem de Castro42, tatăl Cidului.

  Fapt este că, pronunţând aceste cuvinte remarcabile, Échalot părea, într-adevăr, scandalizat până la un anumit punct, dar, în ascuns, zâmbetul îl era înveselit.

  Aparţinea secolului său. Fără a şti, era adeptul filosofiei moderne, care priveşte, totul cu un sânge rece plin de înţelepciune.

  Échalot ar fi putut edita manualele de morală la îndemâna frumoaselor obişnuite ale teatrului „Gymnase”, dar nu se pricepea la ortografie.

  La zgomotul pe care-l făcu deschizând uşa, Lirette se trezi tresărind.

  Prima sa impresie la vederea lui Échalot fu o emoţie nedesluşită. Începu să râdă, ca atunci când încerci să-ţi recapeţi cumpătul, apoi, privirea căzându-i pe rochia de tafta, roşi.

  — Vasăzică, ţi-ai schimbat pielea, fetiţo? întrebă Échalot luându-şi expresia rece şi şireată a unui judecător de instrucţie.

  Ea deveni şi mai trandafirie şi sprâncenele i se încruntară uşor.

  — Drăguţo, ai fi în stare să mă laşi baltă dintr-un foc! Nu te-ai jena tu s-o faci! Libertate! Libertate! continuă după o clipă. Femeile nu sunt sclave înlănţuite de vechile moravuri şi obiceiuri ale feudalismului, dar asta nu-nseamnă că tot alergând aşa, departe de supravegherea mea, după căderea nopţii, consecinţele n-aveau să fie asemănătoare: pronosticasem eu asta.

  — Ce consecinţe? întrebă Lirette ridicându-şi drăgălaşul cap semeţ.

  — Rochii de mătase, la naiba! replică Échalot fără nici severitate. Cordoane împodobite, corsaje cu volane, urmate, poate, de dantele, pietre preţioase cu bijuterii de aur şi de argint.

  Fetiţa izbi cu piciorul în podea şi o lacrimă de mânie i se ivi pe gene:

  — M-ai crezut în stare de aşa ceva, bunul meu prieten!

  Severitatea exista în reproşul ei.

  Sub privirile copilei, Échalot îşi plecă ochii şi bâigui:

  — Nu poate fi vorba de supărare, micuţo, pentru moment tu-mi înlocuieşti toate celelalte iubiri şi, cu firea ta, ştiu bine că, dacă nu te-aş supraveghea, m-ai părăsi.

  — Nu te voi părăsi niciodată, ripostă Lirette, dar nu vreau să fiu calomniată, nici măcar de dumneata.

  Se exprima într-o franceză limpede şi simplă, ca muncitorii care vorbesc corect – lucru mai puţin rar decât se crede. Nu era limbajul pretenţios şi stângaci al declamatorilor limbuţi din micul comerţ; cu atât mai puţin nu era limba fantastică a literaţilor de bâlci, pe care Échalot o folosea cu atâta elocvenţă, era. Doamne! Da, felul corect în care vorbea era, dacă vreţi, un har. Repet: vorbea corect.

  Aşa ceva le vine de la sine celor care ştiu să asculte şi să citească, mai ales femeilor. În cursul vieţii sale, Lirette avusese prilejul să discute şi cu alţi oameni în afara celor de la bâlci. Dintre aceştia, cunoaştem cel puţin doi – pe prinţul Georges de Souzay şi pe doctorul Abel Lenoir.

  Exista o a treia persoană pe care Lirette ar fi putut s-o ia drept exemplu – de data aceasta, o prietenă. Cândva, baraca lui Échalot fusese instalată în piaţa Bastiliei. Pe vremea aceea, Échalot se ducea uneori să-l viziteze pe bunul Jaffret, pe ale cărui păsărele le îngrijise, şi o lua cu el pe Lirette.

  Atunci, domnişoara Clotilde venea în fugă şi se porneau nişte partide de v-aţi-ascunselea prin lungile coridoare ale palatului Fitz-Roy, în care Lirette părea uneori să se descurce chiar mai bine decât domnişoara Clotilde.

  — Calomnia, continuă sentenţios Échalot, este arma trădătorilor şi a personajelor rele pe care le joacă la „Ambigu” domnul Chilly. Eu nu ştiu ce-i aceea. Asta nu înseamnă că n-a sunat ceasul explicaţiilor. Ce zici?

  — Sunt gata să răspund dacă mă întrebi.

  — Bun! Atunci, pe scurt, unde te duci seara?

  — La treburile mele.

  — Bun. E vorba de secretul misterios al naşterii tale, sau de nişte întâlniri romantice: pur şi simplu, de dragoste?

  — Despre amândouă, îl întrerupse Lirette. Iubesc şi vreau să fiu bogată, pentru că cel pe care-l iubesc este un prinţ.

  Capitolul X – Interogatoriul Lirettei.

  Échalot era tocmai omul în stare să considere ca pe ceva foarte firesc o asemenea declaraţie. Nu văzuse niciodată un prinţ, însă în feeriile din imaginaţia lui prinţii mişunau, aşa încât repetă pentru a treia oară:

  — Bun! Un prinţ, îmi dau seama. Cu ce nu m-aş putea împăca deloc, la maniera mea de a vedea lucrurile, ar fi dacă te-ai împiedica în primul venit – un comerciant sau chiar un artist – ca să faci cunoştinţă cu el. Cât despre mine, în particular, n-am nici o trufie orgolioasă, fiind până acum din popor, deşi aş putea să-mi descopăr şi eu originea. Niciodată nu-i prea târziu, şi mama mea (glasul îi tremură) ar deceda mai mulţumită, sunt convins, dacă m-ar strânge la piept înainte de a muri!

  Îşi şterse ochii şi continuă:

  — Prinţul tău te iubeşte?

  — Nu, nu încă, răspunse Lirette cu tristeţe.

  — Şi te cadoriseşte cu mătăsuri?

  — Nu, nu el.

  — Atunci, cine? Vreun burghez serios?

  Stăteau unul în faţa celuilalt. Lirette îşi reluase scaunul, iar Échalot se aşezase la picioarele micului pat. Fata nu părea deloc tulburată, iar examinatorul ei o chestiona cu un calm plin de blândeţe.

  — Te iubesc aşa cum eşti, tată Échalot, spuse copila, dar dumneata nu ştii cine sunt eu.

  El sări în sus, căci se înşelă asupra înţelesului cuvintelor, şi strigă:

  — Şi te pomeneşti că tu ştii, ştrengăriţo? Ai descoperit?

  — Ştiu, răspunse ea, că sunt o fată cinstită, asta e!

  Înfierbântarea lui Échalot se potoli dintr-o dată.

  — Este drăguţ din partea ta. Ai dreptate. deşi, când auzi o tinerică spunându-ţi aşa, de-a dreptul: „Iubesc”, asta nu prea anunţă o purtare bună.

  — Ah! exclamă Lirette, aş vrea s-o strig întregului univers! Îl iubesc! Îl iubesc! Îl iubesc!

  — Ba, s-avem pardon! În cazul ăsta invitaţiile de nuntă ar costa prea mult! Dar eu înţeleg iubirea, deoarece i-am gustat arsurile şi deliciile, nu de chiar aşa multă vreme. Pasiunea este principala floare a existenţei noastre. Vrei să discutăm puţin despre afaceri, micuţo? Îţi propun să folosesc în favoarea ta toată experienţa şi întreaga mea capacitate. E foarte bine să spui: „Vreau să fiu bogată”, dar căile şi mijloacele. Ia să vedem! Înşiră-ţi povestea.

  — Am dreptul la o mare avere, şopti Lirette.

  — Întotdeauna aşa am crezut şi eu, aprobă Échalot din tot sufletul. Ce să-i faci, fiecare din noi, suntem înconjuraţi, pe lumea asta, de tot felul de împrejurări. O voce interioară îmi spune că, în orice clipă, pot descoperi taina părinţilor mei personali cu rente şi bunuri imobiliare, fie neguţători, fie nobili de la Curte, din cartierul Saint-Germain. Numai că există sarcasmele destinului. Dacă aştepţi la fel de mult ca mine. Doamne.

  — Nu voi aştepta, murmură Lirette, care vorbea parcă fără voia ei şi al cărei surâs era impregnat de o ciudată gravitate.

  Échalot o privi curios.

  — Ţi-o fi ghicit cineva în cărţi? întrebă.

  Ea scutură din cap.

  — Poate te-ai consultat cu somnambula extralucidă?

  — Nu, îl întrerupse fata, nu cred în toate astea.

  — Atunci, în ce crezi?

  — În Dumnezeu. şi în mine, replică Lirette.

  — Te pomeneşti c-ai visat baligă de măgar!

  Urmă o explozie de hohote. Ochii lui Échalot se căscaseră cât farfuriile şi nasul îi pălise.

  Râsul Lirettei lăsă să i se vadă dinţii frumoşi ca nişte perle:

  — Este adevărat că, mai de mult, am încercat deseori să visez aşa ceva, spuse ea.

  — Mai întâi, semn mai bun ca ăsta nici că există! declară Échalot.

  — Se poate, dar tot n-ai ghicit.

  — Cu atât mai rău.

  — Pur şi simplu, am o bănuială că sunt prinţesă.

  — Cum? Şi tu?! Dar bănuielile nu sunt de ajuns.

  — Când spun prinţesă, înţeleg fiică a unor părinţi nobili şi bogaţi.

  — Mai ales bogaţi!

  — Am unele amintiri.

  — O doamnă, sugeră îndată Échalot, o doamnă cu bucle după moda englezească, şi care se apleacă deasupra leagănului tău.

  — Nu.

  — Un salon mare, trist şi întunecat, cu draperii roşii, toate de mătase, însă veche, cu franjuri de aur.

  — S-ar putea. Şi pe urmă, cineva mi-a spus asta.

  — Ah! exclamă Échalot căruia emoţia îi strângea gâtul. Cineva! Vasăzică aşa! Şi nu-i nici ghicitoarea-n cărţi, nici extralucida? Ei, drăcie! Cu toate acestea, pe-aici nu se află nici un pustnic din munţi! Nu mă lăsa să tânjesc, fetiţo! Am şi eu să-ţi dezvălui nişte ciudăţenii de cea mai mare importanţă.

  — Ei, bine! zise Lirette, l-am văzut pe tânărul de pe strada Vieille-du-Temple! Pe Dihor, cum îl numeşti dumneata. acela care ştie tot.

  — Pistol! strigă Échalot. Un ciripitor drăguţ! Are talent.

  — Este vorba de ceva mai mult decât talent! E ceva ca o vrăjitorie!

  — Te-ai dus până la el, acolo?

  — Da, a doua oară. dar prima dată, el a fost cel care a venit.

  — Dacă a venit, trase concluzia Échalot, înseamnă că a simţit că era rost de vreun câştig. Îţi interzisesem totuşi să deschizi uşa.

  — A intrat pe fereastră.

  — Ziua-n amiaza mare?

  — Mai curând în miezul nopţii.

  — Ca să vezi! Şi tu l-ai primit?

  — Dormeam. Am auzit pe cineva spunându-mi: „Bună ziua, Tilde!”

  — Tilde. aşadar, te lua drept domnişoara Clotilde, nepoata lui Jaffret?

  — Nu ştiu, am crezut că sunt nebună! Era întuneric beznă. Mi s-a părut că niciodată nu fusesem chemată decât cu numele acela. Am întrebat: „Cine-i acolo?” Vocea mi-a răspuns: „Sunt eu, tăticul tău, Morand.” Atunci, am sărit jos din pat strigând, căci încă nu mă trezisem bine de tot: „Oh! Tată Morand! Tată Morand, am visat un vis care a durat atât de mult, şi în care dumneata erai mort.”

  Échalot nici nu mai respira, atât de puternic îi era excitată curiozitatea.

  Lirette continuă:

  — Pe întuneric, îl căutam pe tatăl meu Morand să-l îmbrăţişez, fiindcă nu-mi aduceam aminte cât de tare mă bătuse, bietul om. Dar glasul se schimbă brusc şi spuse: „Asta-i tot ce voiam să ştiu. Nu-ţi fie teamă, fată drăguţă, nu sunt nici hoţ, nici vreun îndrăgostit; am venit să-ţi aduc averea, şi tu îmi vei plăti un comision rezonabil pentru oboseala mea.” În acelaşi timp, am auzit scăpărând un chibrit şi, imediat după aceea, lampa mea a luminat un băiat drăguţ, care ţinea sub braţ un pachet cu semnul magazinelor Luvru.

  — El este cel care ţi-a dat mătasea? strigă Échalot uimit. Pistol?!

  — El.

  — Ah! Mii de draci! Nu cumva s-a purtat necuviincios?

  — Când am văzut rochia, eu l-am sărutat, răspunse Lirette. Doamne! Niciodată nu avusesem aşa ceva!

  — Este firesc, aprobă Échalot.

  — Şi atunci, mi-a spus: „Eşti o adevărată dulceaţă şi o să fii o ducesă nemaipomenit de drăguţă.”

  Échalot pipăi ţesătura ca un cunoscător.

  — Şi-a scos de sub unghie mai mult de cincizeci de scuzi, aprecie, trebuie să creadă serios în afacerea aia. Şi, pe urmă?

  — Pe urmă, mi-a spus să croiesc rochia fuga-fuguţa, după o poză de ziar pe care mi-o adusese.

  — Vasăzică, se gândise la toate, derbedeul. zi-i mai departe.

  — A-nceput să-mi povestească despre copilăria mea. Ce mai! Aş fi spus că cea care vorbea era memoria mea. De unde a dezgropat toate amănuntele acelea, habar n-am. Ceea ce este sigur e că eu, una, le uitasem.

  — Şi n-au vrut să-l angajeze la birouri, pe strada Ierusalim, pentru o mie două sute de franci! Şi nici pe mine, spuse Échalot. Cei de-acolo sunt nişte şmecheri, nu pretind contrariul – dar invidia! Au păgubit guvernul de serviciile mele şi ale lui Pistol, asta au făcut. zi-i mai departe!

  — Ar dura mult, dacă ar trebui să-ţi spun tot. Aleg ce-i mai important. Mi-a reamintit că, după înmormântarea lui tata Morand. Doamne! Ce frig mi-a fost în dimineaţa aceea! Eram mică de tot. Am fost dusă în casa cea mare din cartierul Marais, deşi mă împotriveam, căci voiam să rămân cu micul Clément, cel de la cioplitorul de piatră, şi care-mi dăduse să mănânc gustarea lui. şi că am fugit de la familia Jaffret spre a mă întoarce la Clément. Dar la cioplitorul de monumente funerare nu mai era nimeni. Şi, fiindcă baraca dumitale se afla în bâlciul de la Landit, între Chapelle şi Saint-Denis, s-a întâmplat că am venit să plâng la uşa dumitale.

  — Şi încă de pe-atunci erai tare drăguţă, ştrengăriţo!

  — Ţi-a fost milă de mine.

  — Te-am luat, şi nu asta a fost cea mai proastă afacere a mea.

  — Bunule tată Échalot, sunt la dumneata din ziua aceea.

  — Asta-i tot?

  — Oh! Ba nu! Dumneata vorbeşti deseori despre mâna destinului. Iată ceva uimitor: cel pe care-l iubesc, prinţul.

  — Pariez că este micuţul de la cioplitorul de piatră! strigă Échalot gâfâind de surescitare. Când te gândeşti că fiecare-şi găseşte misterul, şi cel al naşterii mele rămâne de nepătruns!

  — Exact, confirmă Lirette, era micul Clément, ai ghicit. Şi totuşi, îţi poţi închipui că nu-l recunoscusem. L-am văzut o dată, anul trecut, trecând călare prin piaţă, m-am îndrăgostit de el – şi asta-i tot. Dar aşteaptă puţin, tată: o ştii pe domnişoara Clotilde, de pe strada Culture, cea atât de bună şi de drăguţă?

  — Aproape tot atât de drăguţă ca tine!

  — Dar mai bună. Ei, bine! Ea se află la ei, în locul meu.

  — La cine?

  — La soţii Jaffret.

  — În locul tău?

  — Da, au luat-o dintr-un sat îndepărtat, şi când, după doi sau trei ani, au adus-o la Paris, au spus: „Vedeţi cât de mult a crescut şi cât s-a schimbat Tilde a noastră!” Cred şi eu! Era cu doi ani mai mare ca mine!

  — Dar şi dacă şi-ar fi vârât dracul coada, acea Tilde nu le-ar fi putut spune rugăciunea. mormăi Échalot.

  Lirette îi apucă amândouă mâinile şi-l privi drept în ochi.

  — Aşadar, este adevărat! strigă. M-ai auzit, pe vremuri, recitând rugăciunea! Şi ai hârtia despre care mi-a vorbit domnul Pistol! Hârtia pe care se află rugăciunea mea!

  Capitolul XI – Raportul lui Pistol.

  Ochii lui Échalot se rostogoleau uluiţi.

  — Rugăciunea ta! repetă. Îţi jur pe sufletul meu că n-am suflat, niciodată, nici o vorbuliţă nimănui, cu excepţia. Dar ce importanţă ar avea! Cum ar fi putut individul ăla să ghicească chestiile de pe hârtie?

  — Ţi-am mai spus, rosti Lirette în mod solemn. Ştie tot. absolut tot!

  — Şi l-au refuzat pe strada Ierusalim! Aşa se întâmplă!

  — Acum lasă-mă să sfârşesc, continuă fata, fiindcă în noaptea asta noi doi vom avea de lucru. Se apropie zorile, domnul Pistol a fost nevoit să plece, dar mi-a spus să mă duc la el acasă, şi m-am dus. Dac-ai şti cât de multe hârtiuţe are în cutiile de carton în care se află povestea mea, ca şi a dumitale, şi a tuturor! Spunea că, într-o bună zi, cu ajutorul lor îşi va vârî în buzunar toată strada Ierusalim – adică administraţia – şi că atunci o va curăţa cu cuţitul aşa cum răzui murdăria de pe scoici, şi că nopţile Parisului vor fi luminate altfel decât cu felinarele a căror strălucire nu poate pătrunde până în adâncul pivniţelor. Ah! A mai spus o mulţime de lucruri! Are la mână Fracurile-Negre, banda Cadet, Cavalerii Tezaurului şi tot restul. Dar asta nu ne interesează. Cu excepţia, totuşi, a două rapoarte pe care mi le-a dat fiindcă îl privesc pe prinţul Georges, prietenul meu.

  — Cum?! exclamă Échalot, prinţul Georges de Souzay! Cel care se va căsători cu domnişoara Clotilde! Tot el e şi prinţul tău?

  Lirette scutură capul cu o expresie şmecheră şi replică:

  — Căsătoria aceea nu se va încheia niciodată! Domnul Pistol nu vrea! Darmite eu! Nici eu nu vreau! Îmi place mult domnişoara Clotilde, dar. Ah! Aş muri, tată Échalot. I-am povestit domnului Pistol tot ce s-a petrecut între Georges al meu şi mine.

  — Şi ce s-a petrecut, fetiţo?

  — În fiecare seară îi duceam un buchet de violete.

  — Gratis?

  — Din păcate, nu! Îmi plătea. Oricum, domnul Pistol, care ştie tot, mi-a spus: „Pe dumneata te iubeşte.” Şi mi-a mai spus. Ah! Parcă mai ştiu tot ce mi-a spus! Georges nu mai are decât un braţ – niciodată nu mi-am dat seama.

  — Şi totuşi îl iubeşti, un ciung?

  — Îl iubesc cu atât mai mult. şi pe urmă, poate că nu-i prinţ.

  — Cine? Pistol?

  — Ei, nu! Georges!

  — Atunci, mii de draci! Un ciung, care nici nu e prinţ.

  — Îl voi iubi de o mie de ori mai mult! Aş fi consimţit să-i datorez totul, dar a-i dărui totul ar fi o fericire şi mai mare!

  — Stai puţin! o întrerupse Échalot.

  Se reculese o clipă, apoi adăugă:

  — Înţeleg sentimentul şi delicateţea lui! Doamna Doche îi zice chestia asta lui Mélingue în Orfanii din Prăpastie. Ba chiar, Mélingue se revoltă de mai mare dragul.

  — Dar Georges nu se va împotrivi! Doar şi eu am acceptat, la cimitir, gustarea lui. şi mă va iubi atât de mult!

  În timp ce vorbea, scosese din buzunarul şorţului ei două hârtii pe care le despături.

  — Iată cele două rapoarte ale domnului Pistol, spuse. Îl citesc mai întâi pe cel redactat ultimul, pentru că relatează evenimente mai vechi. Ia ascultă.

  Era trecut de ora unu noaptea, şi pleoapele bietului Échalot se îngreunaseră de somn. Dar îşi trase scaunul mai aproape, plin de curaj.

  Lirette citi: „Raportul numărul 22, adresat domnişoarei Clotilde de Clare (Lirette, de la firma Échalot, piaţa Clichy) întocmit de J. Clampin, zis Pistol, fost ajutor al inspectorului Hadoât.

  Încă n-am căpătat nici o certitudine referitor la cei doi tineri care locuiesc în palatul Souzay. Amândoi sunt fiii doamnei ducese, dar care din ei este moştenitorul de Clare? Într-adevăr, unul dintre ei s-a născut înaintea căsătoriei. Acest fapt consideraţi-l ca fiind sigur – posed dovezile necesare.

  Doamna ducesă pare să se fi silit a face să planeze o incertitudine cu privire la starea civilă a celor doi copii ai săi. Căsătorită în Scoţia, devenită mamă în străinătate, s-a despărţit de soţul ei cu mai mulţi ani înainte de moartea acestuia, care, în ceasul suprem, a refuzat să-i dea actul de căsătorie şi actul de naştere al lui Georges, duce de Clare.

  După 1830, cu prilejul incendiului de la Arhiepiscopie, doamna ducesă a lăsat totuşi să se împrăştie zvonul că documentele sale de familie, depuse acolo în vederea unor reglementări din punct de vedere al prescripţiilor ecleziastice, arseseră. Era o minciună.

  În casa doamnei ducese circulă două curente de opinie.

  Georges este considerat ca fiind tânărul duce. Însă Albert, care trece drept secretarul lui, acceptă în intimitate semnele de respect ale lui Georges. Albert este cel care s-a bucurat întotdeauna de monopolul mângâierilor materne (ceea ce n-ar dovedi deloc că ar fi fiul legitim), fratele său îl numeşte „domnul duce”.

  Dintre slujitori, Tardenois, Larsonneur şi toţi cei care împărtăşesc secretul de familie îl numesc, şi ei, pe Albert „domnul duce”. Eu personal cred că ducesa Angele de Clare a jucat un joc foarte strâns, din care nimeni, în afară de ea, nu înţelege nimic. Aşadar, chiar pe ea am de gând s-o interoghez cândva sosi momentul, ceea ce nu va întârzia mult.

  Scopul prezentului raport este de a-i aduce la cunoştinţă domnişoarei de Clare (Lirette), cu care am încheiat un contract de prestare de servicii şi de furnizare de informaţii, împrejurările în care prinţul Georges a fost lipsit de braţul său drept de către şeful bandei Cadet…”

  — Dacă adorm, o întrerupse aici Échalot, ciupeşte-mă la sânge, fetiţo! Decât să nu ştiu toate astea, aş prefera să mi se ia şase franci din pungă!

  Lirette continuă: „Domnul marchiz de Tupinier, zis Cadet-l'Amour, pusese mâna (cam prin 1842) pe Georges, angajat de către mama sa ca ucenic la un cioplitor de morminte funerare din cimitirul Montmartre. Însăşi această răpire ar fi o dovadă în favoarea stării civile a prinţului Georges, dar Cadet-l'Amour putea fi insuficient sau greşit informat. Eu posed alte indicii.

  De la moartea colonelului (chiar să fi murit?), conducerea Fracurilor-Negre este aproape tot atât de proastă ca a poliţiei…”

  — Ah! interveni Échalot, nu se poate spune că micuţul nu-i ranchiunos!

  „Dacă administraţia nu vrea să întindă sau să lase să fie întinsă o capcană cât de mică”, continuă Lirette, „toţi bandiţii aceia a căror existenţă ea o neagă s-ar duce să cadă-n cursă ei înşişi, în şir indian. Nu le-a rămas decât o singură forţă, şi anume talentul deosebit cu care se aranjează să „plătească legea”, Despre această forţă se va vorbi mai pe larg în alt raport.

  În acelaşi timp, Cadet-l'Amour se ascundea sub înfăţişarea unui cioplitor în piatră sărac, instalat pe terenurile neconstruite care înconjurau noul cimitir din Clignancourt. Fiind urmărit de poliţie, l-a luat cu el în provincie pe tânărul Georges, în castelul Bréhut, care este proprietatea contesei Marguerite de Clare. Se pare că se află în Bretagne.

  Acolo, Georges – sau mai curând Clément, căci aşa i se spunea – s-a pomenit tovarăş de învăţătură şi dejoacă al tinerei fete (nu-i cunosc adevăratul nume) care, încă de pe atunci, era prezentată drept Clotilde de Clare, înlocuind-o pe cea legitimă, deoarece aceasta fugise.

  Fata era şi încă mai este o făptură fermecătoare, tot atât de bună pe cât e de frumoasă. Înclin să cred că purtase întotdeauna numele de Clotilde, şi că tocmai de aceea fusese aleasă.

  Cei doi copii se împăcau bine, deşi Clément vorbea adesea despre o altă Tilde, pe care n-o văzuse decât o singură dată, dar de care îşi amintea mereu…

  Cadet-l'Amour este un tigru cu chip omenesc, şi se desfată făcând răul. Are vocaţia călăului schingiuitor!

  Odată, pentru nu ştiu ce greşeală măruntă, îl încuiase pe tânărul Georges în cămăruţa lui; iar acesta, copil îndrăzneţ şi agil, reuşise să fugă pe fereastră, spre a se duce să se joace cu mica lui prietenă Clotilde. Fără a da de înţeles, Cadet-l'Amour observase modul în care procedase Clément pentru a cobori în grădină. A doua zi l-a pus iar la arest şi, în noaptea următoare, s-ar fi putut auzi cum cineva lucra sub fereastra tânărului prizonier. Însă nimeni n-a remarcat asta.

  A doua zi, spre seară, Clément, care rămăsese închis toată ziua, a văzut-o în grădină pe Clotilde, şi a vrut să iasă din nou la ea, ca în ajun. Era uşor – o viţă de vie prinsă pe spalier urca pe lângă zid ca o scară. La câteva picioare deasupra pământului se afla un cârcel care, în ajun, îi servise lui Clément să-şi sprijine mâna. Când a vrut să-l apuce din nou, pe sub frunzele care-i ascundeau, a scos un groaznic strigăt de durere.

  Cadet-l'Amour instalase acolo un mecanism de cursă pentru vulpi, ai cărui dinţi străbătuseră încheietura mâinii lui Clément. La asta lucrase în seara din ajun.

  La chemarea lui Clément au venit două persoane: mai întâi, domnişoara Tilde. (Dar s-a oprit speriată la vederea lui Cadet-l'Amour care, în loc să-l ajute pe rănit, s-a pornit să-l bată, lovindu-i de preferinţă braţul captiv, cu o prăjină cu care venise, şi spunându-i: „Asta o să te-nveţe minte!”

  Clément n-a scos un ţipăt. Îl cuprinsese o furie nebună; îşi sprijinea cu putere braţul pe marginea tăioasă a capcanei, încercând astfel să se elibereze cu orice risc, spre a se năpusti asupra călăului său care continua să-l bată.

  În cele din urmă, Clément a reuşit să se elibereze; însă mâna lui, smulsă, rămăsese prinsă între dinţii de oţel, şi când a vrut să se repeadă, a căzut în nesimţire.

  Înainte de a se îndepărta, Cadet-l'Amour l-a împins cu piciorul.

  A venit Clotilde. A înfăşurat cât s-a priceput mai bine bietul braţ sfâşiat şi, aşa copil cum era, a reuşit să-l care pe Clément până la poarta grădinii, unde aşteptau doi oameni.

  Pentru ce se aflau acolo cei doi bărbaţi se va vedea din rapoartele 7 şi 11, referitoare, primul la Tardenois, celălalt la doctorul Abel Lenoir. Raportul notat cu numărul 5 şi consacrat Angelei, ducesă de Clare, va descrie eforturile făcute de ea spre a-şi regăsi fiul…”

  — Ai acele trei rapoarte? întrebă Échalot. Ştii ce? Acum sunt treaz pentru opt zile de-aici înainte.

  — Nu am decât raportul numărul 1, răspunse Lirette, palidă ca o moartă. Cum e cu putinţă ca Dumnezeu să lase să trăiască un asemenea tigru?

  — Şi mai ales, adăugă Échalot încleştându-şi pumnii, cum de i-a dăruit Atotputernicul dibăcia de a se ascunde în Paris sub diferite deghizări, toate de nepătruns, fără a-şi întrerupe crimele şi delictele, în aşa fel încât forurile administrative să nu bănuiască nimic? Nu-i nici o oră de când era aici, şi eu discutam foarte liniştit cu el.

  — Aici?! repetă fata. Şi dumneata, tată Échalot, dumneata, care eşti un om cinstit, curajos şi puternic, nu te-ai năpustit asupra lui! N-ai chemat vecinii, paza!

  — Nu te enerva! o întrerupse bunul om, nu fără oarecare stânjeneală. Vei înţelege. Mai întâi şi-ntâi, a denunţa aşa oamenii, înseamnă să-ţi pătezi onoarea! Doar dacă nu-i aparţii Prefecturii, angajat şi cu retribuţie fixă. Or, eu, dimpotrivă, am fost înlăturat din ea, ca fiind prea înzestrat. În al doilea rând, fiecare om are particularităţile sale intime, care-l împiedică să se apropie prea mult de guvernământ. În al treilea, deşi nevinovat – o jur – am fost complicat (voia să spună implicat), în pofida cinstei mele, în nişte intrigi importante de prim ordin: am jucat „găină” la cafeneaua L'Épi-Scié. şi dacă banda Cadet s-ar gândi, cu prilejul următoarei sale afaceri, să mă aleagă pe mine să plătesc legea. Doamne!

  Lirette despături repede cea de-a doua hârtie.

  — Aceste cuvinte sunt scrise aici, spuse: L'Épi-Scié, a plăti legea.

  — Adevărat?! exclamă Échalot. Atunci, citeşte repede, fetiţo! Neaflându-te niciodată în proximitatea a ceva imoral, în nevinovăţia, ta, poate că Providenţa te-a destinat să joci rolul celei care este degetul lui Dumnezeu exact la sfârşitul ultimului act. De altminteri, chestia asta mă amuză. Citeşte repede!

  Capitolul XII – A plăti legea.

  Lirette începu imediat lectura celui de al doilea raport: „Raportul numărul 1, prezentat domnului (numele era bifat cu grijă) de către Joseph Clampin, zis (Pistol, fost ajutor particular al inspectorului (Badoât, locuind pe strada Vieille-du-Temple, numărul…, (Paris.

  (Notă pentru domnişoara Clotilde-Lirette: Acestea erau debuturile mele, şi încă nu mânuiam cu uşurinţă pana. Am redactat acest raport cu aproximativ trei săptămâni înainte de crima de pe strada Victoire. Deoarece sunt sigur că, într-o zi, voi învinge reaua-voinţă şi voi reuşi să obţin posturi avantajoase în administraţie, nu numesc pe nimeni dintre cei care m-au respins, urmând să fiu, mai târziu, colegul sau superiorul lor.) „Domnule (titlu administrativ bifat), Îmi permit să vă adresez următoarele informaţii, ca specimen al iscusinţei mele, exprimându-vă, totodată, cu tot respectul, dorinţa mea de a obţine un post de inspector auxiliar în serviciul pe care cu onoare îl conduceţi.

  În ziua de 10 decembrie 1852, dimineaţa, am aflat dintr-o sursă sigură, cunoscută numai mie, că o întrunire a bandei Cadet urma să aibă loc în aceeaşi seară la cafeneaua L'Épi-Scie, situată pe strada Fossés-du-Temple şi având intrare prin bulevard, în locul numit La Caliote.

  Nu trebuie să vă mai spun că, de mai multă vreme, gura lumii desemnează această vizuină ca fiind unul dintre principalele locuri de întâlnire ale răufăcătorilor subalterni plătiţi de către Fracurile-Negre…”

  — Vizuină! bombăni Échalot. Dimpotrivă, este un local drăguţ! Cinci mese de biliard! Iartă-mă.

  Lirette continuă: „Deja cu mult timp în urmă, şi cu un scop pe care nu mai este nevoie să vi-l explic, făcusem cunoştinţă cu bătrâna doamnă de la barul cafenelei şi care poartă porecla de „regina Lampion”.

  Se spune că în tinereţea ei fusese concubina unui om pe care fostul meu patron, domnul inspector Badoât, l-a urmărit ani de-a rândul, la ordinul dumneavoastră expres: domnul Lecoq de la Perriere, zis Toulonnais-l'Amitié. Mulţumită ei, figura mea este cunoscută în jurul meselor de biliard. Pot intra şi ieşi fără a trezi bănuieli.

  Rămăşiţele asociaţiei Fracurilor-Negre se întrunesc, de obicei, în prima sală de biliard, cum intri pe dreapta. Spun „rămăşiţele” pentru că, după moartea Tatălui-tuturor, armata lui „Se va lumina de ziuă mâine” pare să se dezmembreze şi, la L'Épi-Scié, abia dacă se mai vorbeşte, când şi când, argoul.

  Cu toate acestea, în seara amintită, în jurul biliardului domnea o agitaţie neobişnuită şi, printre jucătorii de „găină”, i-am recunoscut pe mulţi dintre foştii obişnuiţi – dintre aceştia: hoţul Cocotte, prietenul său Piquepuce, pe care-l pierdusem cu totul din vedere, Saladin, o puşlama abia ieşită din copilărie…”

  — Ah! Nemernicul! gemu Échalot. Propriul meu bebeluş! Să ajungă să fie semnalat într-un raport!

  „. Similor, tatăl său, femeia Nas-de Argint, metresa lui…”

  — Atât de tânăr! suspină Échalot, să aibă deja de-a face cu femei de patruzeci şi doi de ani! Şi, pe deasupra, infirme, rămase fără principala trăsătură a chipului lor!

  „. şi, în fine, Clément-Ciungul, bruta mizerabilă care pare să-l fi înlocuit pe fostul ucigaş al colonelului – faimosul Coyatier, zis Marchef-ul. Prezenţa acestui Clément face, ea singură, cât toate celelalte simptome. În mod evident, informaţiile mele erau corecte: se punea la cale o afacere.

  Partea dificilă era să aflu ce anume afacere.

  Potrivit obiceiului meu, m-am aşezat lângă tejghea şi i-am făcut cinste cu un lichior de coacăze reginei Lampion, întotdeauna sensibilă la asemenea politeţuri; dar, acum, când vine seara, ea devine greoaie, şi nu mai deschide gura decât ca să înghită.

  Am aflat totuşi de la ea că nişte persoane importante se întruniseră deja la primul etaj, în fostul „confesional” al colonelului, acea cămăruţă în care aţi fost cât pe ce să-l capturaţi pe Tatăl-tuturor în seara jefuirii de bani a lui J.-B. Schwartz. Erau acolo cinci persoane.

  — Nu sunt foarte sigură că eşti „de-ai lor”, micuţule, mi-a spus regina Lampion într-un moment de luciditate. Acum nici nu mai ştii cu cine stai de vorbă, şi, de altminteri, dacă nu eşti de-ai lor, cu atât mai bine pentru tine, fiindcă-n bucătăria aia se prepară mâncăruri nesănătoase.

  Şi capul i-a căzut în piept. Sforăia.

  M-am amestecat printre grupurile care discutau cu voioşie. După cum spuneam, se simţea o renaştere – o urcare la bursa lor, însă nimeni nu părea să ştie cu precizie despre ce era vorba.

  Scopul principal al prezentului raport, domnule (titlu bifat), este ca, punându-vă pe urmele unei crime plănuite, să vă atrag atenţia asupra importanţei unuia dintre trucurile bandei Cadet, care i-a fost lăsat moştenire de către Fracurile-Negre: treaba cu „plătirea legii” – citez expresia pe care o folosesc ei. Din păcate, nu vă pot spune nici numele victimelor ameninţate (două la număr, şi sunt femei), nici locul în care urmează a fi săvârşită crima. Ştiu numai că este un fost palat, ocupat acum de mai mulţi locatari şi înconjurat de o curte mare plantată cu arbori.

  Îmi este îngăduit să vă informez cu certitudine asupra acestor amănunte, deoarece descrierea tocului a fost făcută în faţa mea, cu claritate, în vederea punerii în scenă ulterioare săvârşirii crimei, ca o mistificare destinată să-l dea pe mâna dumneavoastră pe nevinovatul care va trebui să plătească pentru vinovat.

  Permiteţi-mi să insist aici asupra acestui gen de crimă cu două tăişuri, care loveşte şi în stânga şi în dreapta, mai întâi prin asasinat, apoi prin însăşi pedepsirea lui.

  De fapt, este crearea instrumentului care dă naştere erorii judiciare.

  Nu numai că are loc un asasinat, nu numai că vinovaţii scapă de justiţie, dar, în plus, un al treilea, un om pe care criminalii au interes să-l suprime, cade în capcană. Cred că am reuşit să scot în evidenţă dublul avantaj al acestei diabolice operaţii.

  Nu pretind că faptul s-a petrecut. Aşa se spune, dar, având dorinţa să intru cât mai curând cu putinţă în administraţie, unghiul meu de vedere este cu totul în sprijinul acestei ipoteze.

  Umilu-mi rol se rezumă la a vă atrage atenţia asupra unei posibilităţi primejdioase, şi sper că nu mi se va purta pică pentru aceasta.

  De altfel, în direcţia asta se îndreaptă toate grijile Sandei Cadet. Ea ştie că, prin procedeul său, capătă o adevărată asigurare împotriva urmărilor crimei şi, pentru fabricarea pretinsului vinovat, utilizează o foarte mare iscusinţă. Să dau un exemplu: însăşi banda Cadet a tăiat braţul drept al ticălosului numit Clément-Ciungul. Sunt optsprezece luni de atunci. Braţul i-a fost cumpărat prin bună înţelegere.

  Pentru ce? Pentru că omul ales dinainte spre „a plăti legea” în afacerea despre care am avut onoarea să vă amintesc are braţul drept lipsă.

  Acela este tânăr; o momeală bazată pe iubire, pe care s-ar putea să i-o fi întins ei, îl atrage spre casa omorului: „Este prezumat a fi vinovat acela căruia crima îi aduce un profit.” „Micul duce” va fi arestat la un sfert de ceas după comiterea crimei, în curtea plantată cu arbori, în momentul în care va ieşi din locuinţa iubitei sale.

  Reiau pe scurt: afacerea plănuită la termen; indicarea locului – lipsă; numele victimelor îmi sunt necunoscute. Data loviturii: 5 ianuarie; motivul fixării ei – deocamdată necunoscut. Dar iată, cel puţin, câteva jaloane precise:

  — numele „instrumentului”: Clément-Ciungul;

  — adresa: strada Vieille-du-Temple, numărul… (doarme într-un pod al casei în care locuiesc eu);

  — numele şefilor bandei Cadet prezenţi în „confesional” în acea seară: Adele Jaffret, doctorul Samuel, Marguerite, Comayrol, Jaffret.

  Aceste date sunt prea de ajuns pentru a împiedica, din faşă, afacerea pusă la cale.”

  De prima hârtie era prinsă cu un ac o a doua. În aceasta scria: „Anexă la raportul numărul 1. Nici un răspuns. În urma informaţiilor luate nu s-a găsit nici o urmă a expedierii. Domnul (titlu bifat) a afirmat că nu primise nimic. Eu am fost angajat ca auxiliar.

  Nerenunţând câtuşi de puţin ta ideea mea de a lucra în administraţie, consider că este adevărat că raportul nu mi-a fost citit.

  Cu toate acestea, de atunci încoace, şefii bandei Cadet nu au mai apărut niciodată la cafeneaua L'Épi-Scié, iar Clément-Ciungul nu mai doarme decât întâmplător în podul său, când nu mai are unde se adăposti.

  Vreme de trei luni, la închisoarea Force a existat un Clément-Ciungul, care nu era al meu, acuzat de uciderea domnişoarelor Fitz-Roy, săvârşită, într-adevăr, în ziua de 5 ianuarie, pe strada Victoire, într-un fost palat având o curte plantată cu arbori, aşa cum era precizat în informarea mea.

  Dacă întreabă cineva pentru ce după raportul înaintat de mine n-am mai spus nimic, voi răspunde că s-ar putea să am propriile mele motive pentru aceasta. Banda Cadet este un vânat rănit care, acum, aleargă la întâmplare; eu o urmăresc ca un câine, adulmecând pământul. Vom vedea care va fi rezultatul.”

  Lirette tăcu. Échalot întrebă:

  — Asta-i tot?

  — Tot ce este scris, replică fata.

  Échalot căscă, mai-mai să-şi rupă fălcile.

  — Cu obişnuinţa mea într-ale intrigii, spuse, nu mi se pare că acest raport ar fi chiar atât de grozav. Pistol nu-i un peşte destul de mare pentru a juca rolul Providenţei într-un spectacol cu zece tablouri. Îi voi istorisi, oricând va dori, povestea domnului Remy d'Arx, care era bogat şi savant, magistrat şi fiu de magistrat, şi care – măcar el! – ar fi trebuit să se poată baza pe ajutorul administraţiei. Spre nenorocirea lui, a vrut şi el să lupte împotriva Fracurilor-Negre.

  — Domnul Pistol a făcut un raport referitor la domnul Remy d'Arx, îl întrerupse Lirette. L-am citit şi am plâns mult.

  — Cui îi era adresat raportul ăla? Prefecturii?

  — Oh! Nu. Domnului Abel Lenoir.

  — Drace! exclamă Échalot. Care va să zică, doctorul n-a renunţat! Încă unul pe care l-a apucat nebunia!

  Cu o oarecare emfază, Lirette adăugă:

  — Domnul Pistol este un peşte mai mare decât îţi închipui, tată. Dacă n-a putut împiedica nici arestarea, nici condamnarea unui nevinovat, cel puţin i-a redat libertatea. Aseară, după evadarea pretinsului Clément-Ciungul, în jurul închisorii Force se aflau mai bine de şaizeci de agenţi.

  Échalot îşi umflă obrajii.

  — Şi totuşi, făgăduisem să nu mă mai amestec în toate astea! murmură. Oare mă voi cufunda iar în mocirla lor? Ştiam că Ciungul de la Force este liber; dar şaizeci de agenţi! Drace! Drace! Şi doctorul Lenoir în fruntea lor!

  — Rochia mea frumoasă e pentru a merge la el, explică Lirette, şi domnul Pistol va sosi să vadă dacă-mi vine bine.

  — La ce oră?

  — Ar fi trebuit să fie aici încă de la miezul nopţii.

  Un glăscior slab şi hârşâit pătrunse în cabină ca o suflare de vânt. Nici Échalot, nici Lirette n-ar fi putut spune de unde venea.

  — La miezul nopţii ca şi la prânz – pronunţă desluşit – se luminează de ziuă, dacă aşa este voia Tatălui.

  Capitolul XIII – Oremus.

  La auzul glăsciorului, o paloare pământie invadase chipul lui Échalot. Totul pe biata lui faţă, până şi rubiniul nasului său devenise cenuşiu. Dinţii îi clănţăneau în gură.

  Încercă să se ridice, dar picioarele tremurătoare i se îndoiră sub greutatea trupului.

  Lirette îl privea cu gura căscată, poate mai speriată de spaima tatălui său decât de faptul straniu ce avusese loc.

  — Ce-i asta? Întrebă. Cine a vorbit?

  — Nu se ştie, îngăimă Échalot. Totuşi, morţii nu se mai întorc.

  — Minţi, amice, îl întrerupse glăsciorul – blând şi bine dispus. Există unii morţi care se înapoiează, şi cunoşti bine numele celui care a vorbit.

  Échalot încercă să-şi facă semnul crucii. Trei bătăi uşoare se auziră în panoul de lemn ce slujea drept geam al ferestrei. O tuse uscată şi cavernoasă răsună în acelaşi timp afară.

  — Trebuie să deschid? mai întrebă Lirette, care era curajul întruchipat, şi a cărei spaimă conţinea o doză bună de curiozitate.

  Tremurând din cap până-n picioare, Échalot spuse:

  — Tată, dacă pentru liniştea sufletului dumitale, în Iad sau în Câmpiile-Elizee, ai nevoie să ţi se plătească două acatiste la sacristia din Batignolles, eu unul, nu-s bogat, dar, oricum.

  — Deschide, imbecilule! îl întrerupse glasul mititel, de data aceasta puţin mânios. Sunt ultimul proprietar al palatului Fitz-Roy, de pe strada Culture. Mie mi-a încredinţat scumpul duce caseta, înainte de a muri, şi eu sunt cel care, la rândul meu, i-am încredinţat-o bătrânului Morand, care era, oarecum, servitorul meu. Vreau s-o văd pe cea care, în curând, va fi ducesa de Clare.

  Échalot se sprijini cu ambele mâini pe umerii Lirettei, şi trase zăvorul care fixa oblonul. De îndată ce fereastra se deschise, se trase repede înapoi.

  Fata, dimpotrivă, se repezi şi se aplecă pe jumătate în afară, spre a privi mai bine.

  Nu văzu nimic, decât piaţa pustie, când întunecată, când brusc luminată de luna prin faţa căreia alergau norii, împinşi de vântul de iarnă.

  — Care-i acolo? întrebă mirată. Unde eşti, dumneata, cel care a vorbit?

  Se auzi un zgomot ca şi cum două mâini de lemn ar fi aplaudat uşor.

  — Bravo, drăguţică! murmură cineva în beznă.

  La restaurantul Lathuile bătea ceasul. Glasul invizibil adăugă:

  — Dacă trebuia să vină la miezul nopţii, înseamnă că a întârziat cu trei ore. Échalot!

  — Stăpâne?

  — Închide la loc, amice, şi citeşte-i micuţei hârtia ta de zece, de douăzeci de ori, dacă trebuie. Până-n zori să-şi ştie rugăciunea pe dinafară. Dacă Pistol nu vine, totuşi un altul va veni.

  Se auzi din nou o tuse uşoară şi seacă.

  „Asta-i cu neputinţă”, gândi Échalot. „Nu se poate ca un mort să răcească.”

  Lirette se aplecă mai mult şi-şi încordă privirile. Din întâmplare, luna ieşită de după nori lumina puternic piaţa, de la barăci şi până la bulevardul periferic.

  Pretutindeni nu era decât pustietate şi tăcere.

  — Bună-seara, spuse glăsciorul, în momentul în care fereastra se redeschidea. Să lucraţi repede şi bine, sunteţi supravegheaţi, copiii mei.

  În clipa următoare, Échalot şi Lirette, stând în faţa hârtiei despăturite, îşi învăţau cu conştiinciozitate lecţia. Échalot citea mâzgăliturile lui, Lirette încerca să repete, după cum i se redeşteptau amintirile.

  — Petre sub unde, silabisea Échalot. Ciuma fiului terţ, Ian. doar de două ori l-am văzut pe colonel, şi a doua oară era la înmormântarea lui, dar aş jura că el era. Rugăm, dă musai tu.

  — Dacă i s-o fi-ntâmplat vreo nenorocire domnului Pistol! murmură Lirette. Oremus. Petra sub undecima, filii tertiam. Aşadar, crezi că era colonelul? Iată că tuşeşte din nou, ia ascultă!

  — Sunt sigur că-i el! Şi că, dacă ar vrea, mi-ar spune adevărul despre naşterea mea! În toate piesele de teatru mai interesante vei vedea că omul poate încheia pacte cu satana. Rugăm, dă musai tu, io nu am, că averi.

  — Regum ante januam quaerite. tare-aş vrea să-l văd pe cel care tuşeşte! Şi să ştiu că nu i s-a întâmplat nici o nenorocire sărmanului domn Pistol.

  Vă scutim de restul rugăciunii latineşti pe care Lirette şi-o reamintea aproape fără efort ajutându-se de calambururile ortografice ale lui Échalot. Se zice că Maria Stuart – frumoasa şi nefericita regină care era, oarecum, ruda Lirettei noastre, fiind sora bunicului ei – vorbea latina ca un polonez, şi când, la o vârstă foarte fragedă, a venit la Paris, istoria spune cum, cocoţată pe un scăunel, a susţinut în faţa Curţii şi a doctorilor câteva teze de doctorat în limba lui Cicero.

  Acum doamnele noastre nu mai au acest obicei, nefiind mai puţin fermecătoare din această cauză.

  Când Lirette îşi reconstitui întreaga rugăciune, aşa cum tata Morand o învăţase odinioară cu atâta trudă, bătu din palme, dar ochii îi erau plini de lacrimi. Toate amintirile bietei sale copilării îi umpleau inima.

  — Mi se pare că încă-l mai văd pe tata Morand, în mansarda noastră de pe strada Marcadet. Atât de slab, atât de bolnav, tremurând de frig, slăbit de multele lipsuri. În felul lui, mă iubea mult, şi abia acum înţeleg cât îl iubeam şi eu. Cu câteva minute înainte de a închide ochii pentru ultima dată, îmi repeta: „Aminteşte-ţi bine lecţia, fetiţo! În Parisul acesta mic nu cunosc pe nimeni căruia să i te pot încredinţa. Te încredinţez ţie însăţi. Am îngropat în memoria ta secretul ce te va face nobilă şi bogată. Aşteaptă să împlineşti şaisprezece ani, la şaisprezece ani poţi să fugi şi să te aperi. Nu vreau să se întâmple cu tine, Clotilde Stuart, aşa cum am păţit eu – născut într-un palat, îmi sfârşesc zilele într-o cocioabă; eu, care mor de sărăcie lângă un morman de aur.”

  Échalot se agită, murmurând:

  — Este drept că aşa a sfârşit tata Morand! Este imaginea propriei mele situaţii, până ce taina mea va fi dezvăluită. Vreau să spun, taina naşterii mele!

  Tăcu un timp şi adăugă:

  — Dar la ce serveşte patenotul43 tău, fetiţo, dacă ne lipsesc cuvintele în franceză ale şaradei lui latineşti?

  Cu ochii umezi de lacrimi, Lirette zâmbea.

  — Îmi reamintesc totul, spuse. Georges! Oh! Georges! Mă tem să nu mor înainte de a-mi pune averea la picioarele tale, căci iată-mă bogată! Cunosc strada, ştiu unde este poarta, în spatele bisericii, mă voi duce să-l caut pe preot. Dar încă mai este acolo!

  Ultimele cuvinte nu se refereau defel la preotul pe care tata Morand i-l indicase fiicei sale, înainte de a-şi da sufletul.

  Un al patrulea acces al tusei uşoare şi seci pe care o cunoaştem bine se auzea afară, sub oblon. Se termină printr-un hm! hm! mai piţigăiat decât guturaiul unui copil din corul bisericii, şi vocea dulceagă zise, ca şi cum ar fi vorbit chiar în cabină:

  — Ideea cu rugăciunea nu-i aparţinea lui moş Morand, era prea prost pentru asta, bietul om! Na, poftim! Iată-mă aranjat, dacă m-am ales cu o bronşită, în loc să rămân liniştit la Pere-Lachaise!

  Lirette făcu un pas către fereastră.

  — Mor de frică, spuse, dar vreau să-l văd!

  Échalot o prinse în braţe, murmurând:

  — Cu asta nu trebuie să te joci niciodată!

  De afară veni un mic râs gâfâit şi glasul zise:

  — Şi ce-ai vedea, ştrengăriţo? Puţină ceaţă, un pic de fum. Ţi-ai recitat bine lecţia şi sunt mulţumit de tine. Însă e multă vreme de când preotul tău de la Saint-Paul este vecinul meu, la cimitir. Nu te necăji, am urmat şi eu „umanul”, şi am avut un premiu de merit la colegiu, pe timpul drăguţului rege Louis al XV-lea şi al doamnei de Pompadour. Ascultă şi ia notiţe, dacă ai un creion: îţi voi traduce pe loc chestia aia.

  Aproape imediat, glasul slab dar desluşit pătrunse prin fereastră recitând: „Oremus, sub cea de a unsprezecea piatră în faţa celei de a treia porţi a casei Fiului Regilor (palatul Fitz-Roy) caută şi vei găsi, potrivit cuvântului Domnului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului duh, amen.”

  În timp ce erau rostite ultimele cuvinte, un pas rapid răsună pe pământul întărit de îngheţ.

  — Asta e! zise glăsciorul, cândva îmi vei mulţumi.

  Apoi, ceva mai departe, dar auzindu-se tot desluşit, adăugă:

  — S-ar părea că amicul Pistol a trecut încă o dată prin ochiurile plasei lor!

  Cu toată împotrivirea lui Échalot, Lirette trase zăvorul şi întredeschise oblonul spre a privi afară.

  — Este absolut singur! zise.

  — Cine? întrebă Échalot, curios dar tremurând.

  — Domnul Pistol, răspunse Lirette.

  Zgomotul de paşi încetase.

  Échalot se apropiase şi el de fereastră şi aruncă afară o privire rapidă şi înspăimântată.

  Pistol stătea în picioare, la doisprezece sau cincisprezece paşi depărtare de baracă. Îl vedeau din spate.

  În acea poziţie, deşi Pistol nu era nici înalt, nici lat în spate, îţi puteai închipui că interlocutorul său românea ascuns de el.

  Discutau cu patimă şi în şoaptă. Câteva cuvinte, ba chiar şi unele frânturi de frază ajungeau până la Lirette, care asculta cu foarte mare atenţie.

  Auzi numele de Clément-Ciungul şi pe-al lui Cadet-l'Amour. Cel care vorbea era Pistol. Trecând peste câteva cuvinte pierdute, se desluşea:

  — Adunaţi la palat. totală dezorientare. nu-l mai vor pe Cadet-l'Amour. să se taie ramura.

  Échalot auzi şi se înfioră.

  Pistol continuă:

  — Clément-Ciungul asasinat; mai rău decât atâta: jupuit de viu.

  Apoi, un soi de relatare, ale cărei cuvinte nu ajungeau până la fereastră, părând a fi strangulate în gâtlejul povestitorului.

  Glasul blajin spuse:

  — De data aceasta, chiar că trebuie să fi fost nostim! Parcă-l şi văd pe domnul marchiz de Tupinier în podul fiarei sălbatice. Eu l-am şlefuit pe Cadet-l'Amour ăsta! Merge bine! Se auzi un mic râs acru, ca scrâşnetul unui ferăstrău, în momentul acela un enorm nor negru trecea prin faţa lunii. Piaţa era cufundată în cel mai deplin întuneric, căci încă se mai trăia sub regimul de înţeleaptă economie care, în unele cartiere dezmoştenite, stingea gazul de iluminat la miezul nopţii, între cea de-a douăzeci şi şaptea şi cea de-a douăzeci şi opta zi a lunii.

  În bezna adâncă, pasul lui Pistol se auzi din nou răsunând pe pământul întărit şi cineva bătu în uşa casei rulante.

  Pasul acesta tânăr şi bărbătesc părea să aibă, în depărtare, un ecou timid, iar ochii Lirettei, cercetând întunericul, desluşiră vag ceva negru, lung şi subţiratic, care aluneca în lungul străzii Fontaine cu o rapiditate fantastică.

  Capitolul XIV – Cea de-a unsprezecea dală.

  Ceea ce aluneca astfel spre strada Fontaine era un bărbat, sau, cel puţin, o siluetă omenească de lungime bărbătească însă extraordinar de subţire, înfăşurată într-o haină vătuită, de culoare neagră, încheiată de sus până jos ca o sutană.

  Silueta mergea cu o viteză neobişnuită, deşi pasul îi era inegal şi împleticit.

  Contactul încălţărilor sale cu pavajul abia dacă producea un zgomot perceptibil.

  Şi în timp ce alerga – căci arătarea alerga – începu să fredoneze, cu glas tremurător şi tuşind, melodia din opereta Fra Diavolo, a lui Auber:

  Priviţi sus, printre steiuri, Viteazul curajos!

  Muschet a-i stă alături, Prieten credincios.44

  Cuvântul „credincios” fu însoţit de nişte înflorituri pline totodată de cutezanţă şi decrepitudine.

  Silueta omenească trecea pe sub un felinar. Îşi îndreptă spinarea. Lumina alunecă pe chipul său tăios ca o lamă de cuţit, biet fildeş îngălbenit şi purtând ştrengăreşte, pe o ureche, o tichie de mătase neagră.

  Să spunem că era un bătrân? Limba nu găseşte alt cuvânt, dar, în cazul acesta, limba este departe de a reda realitatea.

  Între proprietarul acestui chip ciudat şi un bătrân exista aceeaşi diferenţă ca aceea dintre un tânăr robust şi copilul înfăşat în scutecele sale.

  Închipuiţi-vă doi ochi adânciţi în orbite strălucind în mijlocul unei grămezi de oase care mişcă şi se ciocnesc între ele sub un înveliş de pergament scorojit.

  Şi arătarea aceasta era plină de vioiciune şi veselie!

  La colţul primei străzi ce se intersecta cu strada Fontaine staţiona o trăsură particulară, cu felinare din argint şlefuit.

  Îndată ce vizitiul zări fantoma noastră, se grăbi să coboare de pe capră şi să deschidă portiera. Fantoma merse drept spre el, strângându-se mai bine în haina călduroasă.

  — Ah! Ah! Giovanni-Battista, spuse încercând să-şi îngroaşe firicelul de voce tremurătoare, l-ai recunoscut pe stăpânul tău, aşa-i? Nu m-am schimbat. Eu te găsesc cam îmbătrânit, de când nu te-am mai văzut. O să vă-nmormântez pe toţi, bieţii mei copii, pe toţi, pe toţi, oh! Da, da, pe toţi!

  Îşi înfipse mâna în şold şi continuă:

  — Ce vârstă ai, Battista? Eu merg pe o sută treizeci, şi încă n-am renunţat să fiu un om plăcut, deşi, din când în când, mi se face o înmormântare de clasa întâia. Peste cincizeci de ani, viermii te vor fi mâncat, Battista, şi vezi că-ţi acord o vârstă frumoasă. Uită-te la mine! Ce vrei să mănânce viermi? La mine ar muri de foame!

  Bătrânul se porni să râdă de unul singur, apoi adăugă:

  — Battista, mă duc s-o vizitez pe Marguerite, care-a pus să fiu înjunghiat de două ori, şi mă voi duce să-l văd pe domnul doctor Samuel, care m-a otrăvit de trei ori. Dă-i bice, caro mio, sunt grăbit. Mă vei lăsa pe strada Saint-Antoine, în faţa bisericii Saint-Paul. Cunoaştem cartierul ăsta, Battista, nu-i aşa?

  Urcă treapta fără ajutor şi se aruncă în fundul trăsurii, unde ceea ce umplea haina sa căptuşită produse zgomotul unui sac cu oase.

  Battista, o secătură încrezută din Italia, îşi reluă locul pe capră şi cupeul se îndreptă spre bulevard.

  Trecuse puţin de ora patru dimineaţa când calul, transpirat, ajunse în faţa grilajului catedralei Saint-Paul.

  Giovanni-Battista coborî şi deschise portiera.

  — Tată-al-tuturor, anunţă, am sosit. S-a luminat de ziuă?

  Fantoma aţipise în colţul său. Se trezi şi se întinse, provocând din nou zgomotul acela de bile scuturate într-un sac. Îi spuse vizitiului, care aştepta:

  — Nu mai am nevoie de tine, fiule, întoarce-te acasă şi dormi liniştit.

  Se aşeză şi rămase pe treptele bisericii, până ce cupeul se depărtă; apoi, în loc să intre pe strada Culture, se strecură printre dărâmăturile care se îngrămădeau în spatele palatului Fitz-Roy, a cărui grădină era tăiată de-a curmezişul de strada Mahler.

  Odată ajuns lângă împrejmuirea de scânduri care înlocuia vechiul zid, privi de jur-împrejur cu atenţie. Nezărind nimic suspect, se retrase cu doisprezece paşi, îşi luă avânt ca Auriol când se pregăteşte să sară peste baionete şi, dintr-un salt cu adevărat formidabil, se pomeni pe creasta gardului de scânduri, în spatele căruia dispăru imediat.

  Dincolo de gard se afla grădina palatului, părăsită şi părăginită.

  Fantoma pătrunsese deja în tufişuri, în care discuta prieteneşte cu un câine de pază enorm pe care soţii Jaffret se bizuiau, pentru apărarea proprietăţii lor, fără îndoială mai mult decât pe gardul de scânduri.

  — Mă recunoşti şi tu, bătrâne Bibi, spunea fantoma. Te voi înmormânta ca şi pe ceilalţi, îngeraşule. Lasă-l pe stăpânul tău să treacă, are treabă!

  Câinele dădu din coadă şi se depărtă ascultător.

  Toate ferestrele de la faţada din spate erau întunecate, cu excepţia a două dintre ele – cele ale salonului situat vis-a-vis de închisoarea Force: salonul cu darurile de nuntă şi cu gustarea.

  Printr-una din acele ferestre îşi îndreptase domnişoara Clotilde binoclul către faimoasele perdele verzi ale falsului Clément-Ciungul, în după-amiaza zilei precedente, conformându-se indicaţiilor domnului Buin.

  Fantoma se opri să privească cele două ferestre. Era bine-dispusă.

  „Marguerite are o inteligenţă cât ea de mare”, îşi spuse în gând. „Samuel ar fi făcut revoluţie în ştiinţă, dacă ar fi vrut; Cadet-l'Amour este unul dintre cei mai uimitori nemernici pe care i-am întâlnit în viaţa mea; îi au pe Comayrol, pe Jaffret şi pe ceilalţi. şi, în plus, şi o armă! Şi nu mai fac nici o treabă bună pentru că nu-l mai au pe Tătuc! pe bunul Tătuc-al-tuturor care-a luat cu el, pe lumea cealaltă, talentul, norocul şi averea Confreriei. Ah! mai ales averea!” – Vino, dacă vrei, Bibi! adăugă cu glas tare.

  Râdea uşurel, mergând din nou către casă.

  Dulăul îl urma, cu coada între picioare.

  Din salonul cel mic se auzea un murmur de voci. În afară de acesta, palatul Fitz-Roy dormea din pivniţă până-n mansardă.

  Uşa cea mare ce dădea în grădină era încuiată cu cheia. Fantoma atinse broasca şi uşa se deschise ca prin magie.

  Câinele îşi agită coada şi scoase un geamăt tandru.

  — Găseşti că renghiul a fost bine jucat, aşa-i, Bibi? continuă fantoma. Şi totuşi sunt ani de zile de când ne-am retras din afaceri, după ce am făcut avere. Mă bate gândul ca i-ai dibuit pe noii tăi stăpâni, diavol bătrân ce eşti! Tu, câinele colonelului, ai dreptul să-i dispreţuieşti pe oamenii ăştia!

  Cuvântul colonel fu rostit cu o ciudată emfază, iar Bibi păru să se fudulească, sub blana lui zbârlită.

  Fantoma străbătu coridoarele ale căror lămpi suspendate erau pe cale să se stingă. Deschise uşa dinspre peron fără eforturi mai mari decât în cazul primei uşi.

  Mâna sa îndemânatică, înarmată cu un instrument care poate să fi fost vrăjit, nu făcea nici un zgomot.

  Câinele coborî împreună cu el treptele peronului şi cotiră la stânga, în curte. Portarul dormea în loja sa. Afară, strada Culture-Sainte-Catherine era cufundată într-o adâncă tăcere. Felinarul de la poartă rămăsese aprins.

  Bătrânul, urmat mereu de dulău, merse în lungul faţadei până la ultima uşă laterală, situată exact în faţa cabinei portarului şi al cărei panou purta numărul trei scris în cifre romane.

  Aceasta era intrarea privată a locuinţei ocupate cândva de taica Morand Stuart, pe vremea când era paznicul palatului.

  — A trecut mult timp de când cu întâmplarea aceea, spuse fantoma adresându-i-se câinelui. Bunicul tău, Bibi, era un ogar scoţian, şi tu eşti aproape un terrier: cum să mai vorbeşti acum despre rasă şi nobleţe! S-a sfârşit cu astea, prietene! Ştii? Au murit toţi, am murit şi eu, dar ceilalţi rămân în cutiile lor. Să numărăm pietrele, în loc să trăncănim.

  Se aşeză chiar în pragul uşii marcate cu numărul III. Din locul acela şi până la loja portarului exista, pe pavajul curţii, o potecă dreaptă, alcătuită din mici dale de granit. Fantoma numără unsprezece asemenea pietre.

  În momentul acela, perdeaua unei ferestre de la al doilea etaj se ridică. Luna, ieşind dintr-un nor, lumină vag un chip alb lipit de geam. Fantoma nu mai era singură.

  La cea de-a unsprezecea dală, aceasta se opri.

  — Aici este, Bibi, spuse: Petra sub undecima. Poate nu ştii latineşte. Atenţie! Tu eşti cel care mă păzeşte, ai grijă, şi dacă apare cineva înainte să termin, sări la gât!

  Bibi îşi deschise botul enorm, arătând un dublu şir de dinţi ca de lup. Bătrânul izbucni în râsul lui sec, asemănător cu zgomotul unei hârâitori de fildeş.

  — Ciudaţi mai sunt şi marii actori! mormăi. Îmi este la fel de imposibil să nu-mi joc rolul, ca şi să nu respir!

  Se aplecă deasupra dalei, perfect netedă şi ale cărei margini nu păreau să ofere posibilităţi de prindere. O ridică totuşi la fel de uşor ca pe o pietricică.

  Sub dală se afla o groapă pătrată care se adâncea lărgindu-se. Nu era profundă. În ea se putea vedea o casetă foarte mică, cu întărituri de fier.

  Bătrânul îl goni pe Bibi, venit să vadă, şi-i reproşă curiozitatea. Deschise caseta ce conţinea câteva hârtii cu aspect mătăsos.

  — Sunt mult prea voluminoase! bombăni nemulţumit. Dacă banca Angliei ar fi vrut să-mi tipărească o singură bancnotă de optzeci de milioane (le oferisem să suport costul şpaltului), totul ar încăpea în cutia ceasului meu de cupru.

  Sub nişte cârpe, cofretul mai conţinea trei hârtii pliate, în formă de dreptunghi, ceea ce le dădea un aspect de acte publice. Bătrânul le luă, le aruncă din nou în fundul gropii şi ascunse caseta sub cutele hainei sale căptuşite. Pe urmă aşeză piatra la loc, cu grijă.

  — Bibi, – zise cu glas tare, nu fără o uşoară melancolie – n-aş da nici doi bani pe banda Cadet, băiete. Ce zici, am putea s-o salvăm, bătrâne? De fapt, am putea face tot ce-am dori, dar, la ce bun? De acum înainte, am de gând să mă distrez cu altceva.

  Printr-o lovitură cu călcâiul se încredinţă că dala era bine aşezată şi se îndreptă către peron, spunând:

  — Vino cu mine, Bibi, vei vedea ceva caraghios.

  În momentul în care trecea din nou pragul, uşa marcată cu numărul III se deschise încetişor şi Clotilde se strecură în curte.

  La început rămase nemişcată, ascultând şi privind. Apoi merse drept spre cea de a unsprezecea dală şi, la rândul ei, o ridică.

  Poate că fantoma nu bănuia asta, dar, cine ştie?

  Lampa din vestibul încă ardea pe suportul său. Bătrânul o luă şi urcă vioi treptele scării principale.

  Capitolul XV – Discordie în tabără.

  La primul etaj al palatului Fitz-Roy, în micul salon în care cadourile de nuntă încă se mai aflau expuse sub vălul lor de muselină brodată, tot ce rămăsese din consiliul suprem al Fracurilor-Negre se reunise sub preşedinţia Adelei Jaffret, care tocmai se reîntorsese după expediţia sa nocturnă în rolul lui Cadet-l'Amour.

  În tabără domnea discordia.

  Adele, sau, dacă preferaţi, domnul marchiz de Tupinier, era nevoit – ca toate puterile executive – să suporte reproşurile parlamentului său.

  Când guvernezi, trebuie să ai succes. Samuel şi Marguerite nu vorbeau de nimic mai puţin decât despre „a tăia ramura”, măsură analogă celei folosite de sultanii nemulţumiţi de marii lor viziri. Aşa se poate vedea şi la teatru, în tragedii.

  — Marchize, spunea frumoasa Marguerite, ne-ai dat de înţeles că te bucurai de încrederea intimă a colonelului! Că erai pe urmele marelui Secret, că ştiai unde să găseşti formula misterioasă ce indica locul precis în care trebuia să sapi pământul spre a găsi Tezaurul.

  — Şi ne-ai înşelat, continuă Samuel. Ca noi toţi, nu erai decât un instrument orb în mâinile Tatălui. Ne-ai condus la întâmplare, când poruncind omoruri inutile, când urzind extravaganţe care nu duceau, nu puteau duce decât la eşec. De cinci ani, ne pierdem timpul şi ne irosim forţele pregătind acea comedie proastă a unei căsătorii între ultimii doi moştenitori ai familiei de Clare. Şi iată că, în această unire, logodnica nu este o de Clare, iar logodnicul nu-i decât fiul nelegitim al nepoatei dumitale, Angele Tupinier! Vezi să n-o păţeşti!

  — Sforile sunt în mâinile mele – încercă să obiecteze Adele, căci toţi „miniştrii limbuţi” se aseamănă între ei. Lucrurile merg extraordinar de bine. Evenimentele n-au nimic surprinzător pentru mine, eu sunt cel care le dirijează. Ciungul ne trăda, l-am lichidat în seara asta. Adineauri am văzut-o pe fetiţa bătrânului Morand, pe adevărata Tilde; aproape c-am dat de urma Secretului. Cât despre logodnicii noştri, jocul era chiar mai periculos decât vă închipuiţi, căci Georges de Clare (continui să cred că el este ducele) ne-a dibuit, iar Clotilde a noastră, cea de aici, îi aparţine trup şi suflet. Eram acolo, între ei, ieri seară (în colivie, nu găsiţi că-i tare inteligent?) în timp ce ei îşi spuneau tot ce aveau pe suflet. Ce nevoie avem de ei? Să facem curăţenie! Acesta-i adevăratul plan. Dacă mâine vom avea actele, îi vom alege pe acela şi pe aceea care trebuie să profite de ele, iar dacă actele lipsesc, ei, bine! Mii de draci, în cel mai rău caz, le fabricăm!

  Marguerite şi Samuel schimbară o privire.

  — Asta-i tot ce ai de propus, marchize? întrebă doctorul. Atunci putem spune că suntem pierduţi. pierduţi datorită dumitale!

  Se ridică, imitat îndată de Marguerite, amândoi înarmaţi, şi o armă în mâna Margueritei nu putea fi de dispreţuit. Dovedise de ce era în stare.

  Însă Adele stătea deja în picioare, şi cu degetele osoase strângea mânerul cuţitului lung care-l înjunghiase pe Ciung, în podul său.

  Din două salturi, Adele se năpusti în spatele mesei. În trecere, răsturnase lampa care, căzând pe pardoseală se sparse, stingându-se.

  — Se înnoptează, nu-i aşa? strigă. Dar eu am făcut noaptea. Eu sunt stăpânul. Iată-vă patru împotriva mea, e-n ordine! Al cui îi este rândul? Vom tăia patru ramuri în loc de una!

  Se repezi la doctorul Samuel care se trase înapoi, însă în clipa în care avea să lovească, o lumină slabă străpunse deodată bezna, ca şi cum lampa s-ar fi reaprins singură.

  Braţul Adelei se lăsă în jos, iar celor patru adversari ai săi le scăpă acelaşi strigăt de stupefacţie:

  — Colonelul Bozzo!

  Făptura ciudată pe care am numit-o fantoma stătea în picioare, în faţa uşii închise pe jumătate, şi ţinea în mână lampa din vestibul.

  Colonelul Bozzo – de vreme ce i se dădea acest nume glorios şi înfricoşător în istoria banditismului parizian – îşi „aranjase intrarea”, cum se spune în teatru. Poziţia lui era de o îndrăzneală comică: îşi ridicase într-o parte tichia de mătase neagră şi se proţăpise, slab şi lung în haina lui căptuşită, sub care caseta se contura ca o mică umflătură dreptunghiulară.

  — Bună-ziua, bună-ziua, bună-ziua, prieteni dragi, spuse cu glasul său dulceag, încă şi mai subţirel decât de obicei. Ţi-au rămas urme ale frumuseţii, Marguerite, perla mea! Samuel, fiule, nu mai eşti la fel de drăguţ ca altădată. Cum îţi merge, Comayrol? Jaffret, ce-ţi mai fac păsărelele? Ţine lampa, marchize, şi scapă-mă de ea.

  Adele se supuse.

  — Îmi face plăcere să vă revăd, copii. Apropie un fotoliu, Marguerite. Nu că Pere-Lachaise ar fi foarte departe de aici, dar acolo îţi amorţesc picioarele, he, he, he! Încă mai glumesc, din când în când, vedeţi, asta mi-e firea!

  Marguerite îi dădu şi ea ascultare şi, înainte de a se aşeza, colonelul o sărută curtenitor pe amândoi obrajii.

  Dintre cei cinci, până acum niciunul nu rostise vreun cuvânt. Erau cu toţii consternaţi.

  Colonelul se răsturnă comod în fotoliu şi începu să-şi învârtească degetele mari, privindu-i rând pe rând, cu o milă dispreţuitoare, pe membrii jalnicei adunări.

  — Aşadar, iată ce rămâne din Fracurile-Negre! spuse după o tăcere. Aceştia sunt discipolii şi succesorii mei! Aceasta-i banda Cadet! Ei, bine! Ei, bine! Scumpii mei, sărmanii de voi aţi încercat de mai multe ori să mă trimiteţi, înainte de vreme, acolo unde mă aflu acum. Vă spusesem eu că mă veţi regreta.

  — Tată, spuse Marguerite cu o intonaţie de implorare, ai venit pentru a ne salva?

  — Oarecum, oarecum, iubirea mea. pentru asta şi pentru încă ceva.

  — Vei fi şeful nostru?

  — Ah! Ba nu! Mă simt bine aşa cum sunt. Oamenii au prejudecăţi împotriva lumii de dincolo.

  — Nu-ţi bate joc, Stăpâne, zise Samuel, la ce bun?

  — Tu, doctore, replică fantoma ameninţându-l cu degetul, tu eşti un sceptic, ştiu bine. Toţi medicii sunt nişte păgâni. Nu-mi bat joc câtuşi de puţin. Sunt mort, mort, mort, foarte mort! Numai că, datorită bunei mele purtări, paznicul cimitirului îmi dă, din când în când, câte o noapte liberă. Dar să vorbim despre voi, drăguţilor, minutele mele sunt numărate şi am a vă spune lucruri destul de importante – vă închipuiţi doar că altminteri nu m-aş fi deranjat. Aţi încurcat-o, bieţii mei bebeluşi, şi încă rău de tot! Am discutat ieri cu cineva de la Prefectură: acolo se dizertează asupra metodei voastre de a plăti legea, ca şi cum ar fi fost premiată la expoziţie. Poate că deocamdată nu i se dă totală crezare, căci nu există ochi mai orbi ca ochii clarvăzătorilor plătiţi pentru a fi microscoape. Însă, încet-încet, strada Ierusalim îşi împrospătează personalul. Pe cuvânt de onoare! Am văzut acolo un şef de birou care nu are ochelari de cal! Aţi încurcat-o, aţi încurcat-o, aţi încurcat-o! Sunteţi luaţi în obiectiv. Trebuie să ridicaţi întreaga miză, şi nu mâine, ci astăzi.

  — Poate că ne-ai denunţat! mormăi ameninţător Adele.

  — Tu, marchize, ripostă colonelul fără a se supăra, nu valorai cât Marchef-ul, dar, în fine, erai totuşi un ucigaş bunicel. Pentru ce dracu' l-ai schimbat pe individul ticălos care erai într-o bătrână oribilă? Marguerite – slavă Domnului! Iată un adevărat general de armată! Numai că de când a câştigat la loterie un titlu de contesă autentic, a devenit o fricoasă! Samuel, mai treacă-meargă, deşi întotdeauna a fost prea prudent. Însă tu, Tupinier, hienă turbată ce eşti, tu faci rău de dragul răului, ceea ce este culmea prostiei. Te înfurii, te răzbuni! Nu replica! cunosc povestea ta de azi-noapte cu bietul Ciung.

  — Trăda. vru Adele să se dezvinovăţească.

  — Taci! Te-ai ospătat cu sânge, şacalule! Câine îmbătat cu măruntaiele însângerate ale vânatului, du-te să-ţi potoleşti prin somn beţia! Îţi merge bine ceasul? E cinci dimineaţa! Să ne grăbim! Abia avem timpul necesar.

  Bătrânul se instală comod în fotoliu şi continuă pe un ton tăios:

  — Aţi stricat comedia, bieţi nenorociţi ce sunteţi. Treceţi în mod deschis la melodramă: în deznodământ, n-aveţi decât să vă mâncaţi între voi, dacă vreţi. Fiica lui taica Morand va scăpa, deşi Tupinier n-a minţit adineauri spunând că a văzut-o azi-noapte. Nu puteţi face nimic împotriva ei – pentru că o protejez eu. Rămâne moştenitorul ducelui de Clare, care, în urmă cu unsprezece ani, a venit să moară chiar în casa aceasta şi care mi-a încredinţat documentele lui de familie, ca fiind singurul om cinstit întâlnit de el pe lumea asta, he! he! he! Era un om de gust şi cu bun-simţ! Moştenitorul valorează cât o avere cu venituri de o jumătate de milion – nişte bani frumoşi, nu-i aşa? Băiatul ăsta trebuie să fie lichidat chiar azi!

  — În palatul Souzay există doi tineri, obiectă Marguerite. Despre care vorbeşti?

  Adele ridică din umeri.

  — Decât să ne înşelăm. începu cu hidosul ei surâs.

  Dar colonelul o întrerupse spunând:

  — Atenţie! Trebuie neapărat să alegeţi! Nu vi se dă decât unul din doi.

  — Care? insistă Marguerite.

  — Cel legitim. Celălalt este sub protecţia mea.

  — Şi cum vom şti care e cel legitim?

  — Ah! Povera45! o întrerupse fantoma, aşa mult ai îmbătrânit? Nu te mai pricepi să vezi în ochii unei mame, stând între cei doi fii, care este copilul iubirii sale?

  Aruncă o privire spre ceas şi, fără a aştepta răspunsul, adăugă:

  — Nu mă mai întrerupeţi! Ciungul a vorbit şi, de data aceasta, a găsit urechi care să-l asculte. Poliţia este alertată. Dacă vreţi să mă credeţi, mai bine aţi părăsi palatul până în zori, iar mâine seară aţi fi dincolo de frontieră. Ăsta e punctul unu. A doua problemă: presupun că nu vă va fi greu să găsiţi un băiat de douăzeci şi cinci de ani pentru a purta numele de Clare. Chiar astăzi, actul de naştere al băiatului se va găsi la palatul Souzay. Dacă vreţi, aşteptaţi până seara (dar, în cazul acesta, până atunci ascundeţi-vă bine!), adunaţi banda, încercuiţi palatul de pe strada Pigalle – nu mai aveţi nimic de menajat – trimiteţi-l pe micul duce lângă răposatul său tată şi veţi lua cu voi, în poştalion, rente de cel puţin patru sute de mii de livre – asta e!

  Se ridică.

  Era înconjurat de priviri întunecate.

  Marguerite spuse:

  — Nu ne-am alege decât cu un proces. Poate că dumneata, Tată, ai câştiga partida, dumneata, căruia nimic nu i-a rezistat vreodată. Pe când noi.

  — Haida-de! ripostă colonelul care, în mijlocul descurajării generale părea mai vesel ca niciodată. E simplu ca bună-ziua. Când micul duce pe care urmează să-l fabricaţi va reveni din străinătate cu actele sale, totul va merge ca pe roate. Oare drăguţa ducesă Angele mai este la fel de apetisantă? Ehei! Marchize! Ce boboc de trandafir era pe vremuri! Nu putea să te sufere, l'Amour!

  Adele îşi încruntă sprâncenele.

  Fantoma se propti într-un şold, cu un aer de învingător, şi continuă pe un ton de splendidă îngâmfare:

  — Am fost tânăr vreme îndelungată – despre mine vorbesc – şi bietul doctor Abel Lenoir era de-a dreptul uluit. Dar tu, marchize, rămâneai cu buza umflată. Ah! Îmi amintesc mereu cu plăcere de scumpa Angele – ce ochi! – şi am motive cu totul personale să mă interesez de acela dintre fiii ei care. În fine, ne-am înţeles: vă interzic să vă atingeţi de tânărul protejat de mine. Nu vi-l dau decât pe adevăratul duce. Merge bine ceasul?

  Limba pendulei se apropia de ora şase.

  Membrii bandei Cadet nu schimbaseră între ei nici un cuvânt, dar privirile le erau cumplit de grăitoare.

  — Pleci deja, Tată? întrebă Marguerite.

  — La noi, acolo, în cartierul cimitirului Pere-Lachaise, niciodată nu te întorci acasă după ivirea zorilor, răspunse colonelul cu un mic râs răutăcios.

  Marguerite continuă:

  — Ne părăseşti fără să ne fi dat nici un ajutor, decât sfatul acela neînsemnat. Dumneata, care eşti atât de bogat!

  — Atât de bogat, pe banii noştri! adăugă doctorul Samuel scrâşnind din dinţi.

  Iar Adele Jaffret mârâi:

  — Ne-am putea retrage foarte liniştiţi din afaceri, dac-am poseda măcar a zecea parte din cât ne datorezi, colonele Bozzo!

  În timp ce se rosteau aceste vorbe, bunul Jaffret, pe de o parte şi Comayrol, pe de alta, executau cu mare îndemânare şi fără a mişca vizibil vârful picioarelor, un soi de mişcare de rotire.

  În felul acesta, cercul se deplasase pe tăcute şi colonelul era pe trei sferturi încercuit de ei când, în cele din urmă, răspunse:

  — Adevărul este că am o avere destul de confortabilă. Dar, dac-aţi şti cât de scump este totul acolo! Nişte preţuri exorbitante, pe cuvânt!

  Cercul ticăloşilor fu străbătut de un fior de mânie mută.

  Bunul Jaffret se mai deplasă cu două degete spre dreapta. Comayrol – cu tot atâtea către stânga.

  În spatele colonelului nu rămăsese spaţiu liber decât exact cât lăţimea uşii întredeschise.

  Capitolul XVI – Fifty thousand.

  Firav şi fragil în haina lui căptuşită, colonelul îşi păstra zâmbetul de fantomă blândă străbătut de fulgere de maliţiozitate. De două sau de trei ori îşi plimbase privirea batjocoritoare asupra cercului format de „dragii lui prieteni” – care se strângeau tot mai mult în jurul lui.

  Nici o umbră de îngrijorare nu-i întuneca chipul, dar, cu toate acestea, membrii bandei Cadet înţelegeau, de la primul la ultimul, că bătrânul se aştepta la un atac.

  Mai ales Marguerite şi Samuel – care de atâtea ori îl văzuseră cum, aflat în primejdie, trecea prin moarte ca un diavol ce era – încercau să joace strâns şi să nu lovească decât la sigur.

  — Ce te-ar costa, murmură Marguerite, să ne înapoiezi măcar amărâta noastră de parte! Jumătate. un sfert!

  — Da' ce te mai repezi, drăguţa mea! protestă cu veselie fantoma. În noaptea asta, venisem aici anume spre a căuta Tezaurul.

  Toate chipurile păliră.

  — Aici! îngăimă Marguerite.

  Iar Adele adăugă, cu glas înfundat:

  — La noi!

  — Da, da, da, copiii mei buni, răspunse colonelul, aici, la voi, şi dacă marchizul – Adele – care niciodată n-a făcut decât prostii, n-ar fi lăsat-o să scape pe fata lui moş Morand, adevărata Tilde, de mult aţi fi descoperit Tezaurul, doar ascultându-i rugăciunea de seară.

  Ciocăni în caseta de sub haina vătuită.

  Un strigăt, unul singur, izbucni simultan din toate gâtlejurile ce gâfâiau.

  — Este acolo!

  Adele adăugă:

  — Asupra dumitale!

  Ca şi cum ar fi vrut să sporească imprudenţa nebună a provocării sale, colonelul îşi descheie haina şi scoase caseta la vedere. De-o parte şi de alta, Jaffret şi Comayrol treceau în momentul acela în spatele lui.

  Era încercuit.

  — Ia te uită, ia te uită! zise cercetând pe rând, cu o privire curioasă, ochii congestionaţi şi feţele livide care-l înconjurau. Aşa ceva te impresionează!

  Calmul acela imperturbabil îi făcu pe toţi să aibă acelaşi gând.

  — Minţi, spuse Marguerite, cutia asta atât de mică nu poate conţine nici a suta parte din Tezaur!

  — Nu crezi? ripostă colonelul. Ei, bine! Priveşte!

  În acelaşi timp deschise cofretul.

  — Acolo sunt cel mult şaizeci de mii de franci, declară imediat Adele, evaluând din prima privire numărul hârtiilor.

  Fantoma luă una dintre acestea, o despături şi i-o arătă Margueritei, spunând:

  — Tu, fată, ştii englezeşte.

  Marguerite simţi un fel de ameţeală. Citi şi bolborosi:

  — Fifty thousand. pounds! Cincizeci de mii de lire sterline! Un milion de franci! Şi aici sunt mai bine de şaizeci dintr-astea!

  — Cu douăzeci mai multe, replică bătrânul colonel, al cărui râs scrâşni în tăcerea generală. Da, da, da! Optzeci în cap. Optzeci de milionaşe drăguţe!

  Enunţarea acelei cifre nemaipomenite provocă un fel de explozie.

  Ceea ce urmă se petrecu iute ca fulgerul.

  Un sunet răguşit ieşi din fiecare piept. Cinci cuţite sclipiră simultan. Cel al Adelei, aruncat primul cu o violenţă sălbatică şi ţintind inima, nu întâlni decât vidul, deoarece colonelul sărise la o parte. Celelalte se izbiră de fierul cofretului, mânuit cu mare dibăcie ca o pavăză.

  — Bibi! chemă în şoaptă colonelul. Aici, bătrâne.

  Şi adăugă:

  — Sări la gât! Sugrumă!

  Uşa se deschise cu putere. Jaffret şi Comayrol căzură, iar Adele Jaffret se rostogoli pe pardoseală, sub năvala enormului câine care-l înhăţă de gât.

  Colonelul nu mai era acolo.

  În bezna camerei alăturate, un glas dulceag spuse:

  — Întotdeauna ai nevoie de economiile lu' Tăticu, este ceva firesc, nu vă port pică, dragii mei copii. Afacerea de la palatul Souzay e-n ordine, credeţi-mă, făceţi-o, este bună, însă ţineţi bine minte: nimeni să nu se atingă nici măcar de un fir de păr al vechii mele prietene, Angele, şi nici de al dragului copil care. Să nu insistăm: am fost tânăr, aşa-i, marchize? Dă-i drumul, Bibi, câine bun. Avem treabă astăzi. Eu, unul, mă duc să fac nani-nani. Îţi mulţumesc, Bibi, vrei să vii cu mine?

  Lăsând-o pe Adele pe jumătate sugrumată, câinele ţâşni afară.

  — Ei! Marchize, uitam! mai zise glăsciorul care, acum, părea că vine de departe, fereşte-te de Ciung!

  Se auzi un lătrat vesel şi zgomotul unei uşi închizându-se undeva, jos; apoi domni tăcerea.

  În salon, cei cinci Stăpâni ai bandei Cadet rămăseseră învinşi şi descurajaţi.

  Marguerite şi Samuel stăteau în picioare. Comayrol încă nu reuşise să se ridice, bunul Jaffret gemea într-un fotoliu, iar Adele, aşezată pe covor, îşi spăla gâtul zdrobit cu ţuică din sticla cu împletitură de nuiele.

  Sentimentul ce părea că predomină printre ei era o groază superstiţioasă. Nici pe de parte spaima căreia îi dau naştere lucrurile supranaturale. Cu excepţia bunului Jaffret – suflet simplu şi înclinat spre poezie – ei toţi ar fi trecut cu uşurinţă peste aşa ceva.

  Ceea ce-i consterna era cealaltă superstiţie, cu totul omenească, aceea a jucătorilor, a bandiţilor, a bolnavilor, şi care este, pur şi simplu, sentimentul unei zdrobitoare inferiorităţi.

  — Este tânăr, spuse Marguerite, asta-ţi sare-n ochi!

  — E puternic! adăugă Samuel. Când m-a îmbrâncit, m-a împins până în celălalt capăt al camerei. Nu este el!

  — Ba-i el! replică Adele. Câinele l-a ascultat.

  Bunul Jaffret interveni, oferind un detaliu:

  — Oscioarele care se ciocnesc se află în buzunarul lui.

  Iar Comayrol spuse pe un ton jalnic:

  — Sub tichia lui de mătase neagră sunt buclele unui Absalon46!

  Din nou tăcere.

  Casa începea să se trezească. Paşii servitorilor treceau încolo şi încoace pe coridoare. La un semn al Margueritei; bunul Jaffret împinse zăvoarele uşilor.

  — Şi acum, ce-i de făcut? întrebă.

  Nu răspunse nimeni.

  — Eram cinci împotriva unuia singur! izbucni Marguerite furioasă.

  — De-am fi fost şi douăzeci. începu doctorul.

  Marguerite îl întrerupse:

  — Este drept că e o întâmplare diabolică, dar, la urma urmei, nimic nu dovedeşte că Tezaurul era ascuns chiar aici şi, dacă n-ar fi fost câinele ăla afurisit, acum am avea caseta.

  Samuel clătină din cap cu o mutră uluită.

  — Te vei duce s-o cauţi la Pere-Lachaise? întrebă Comayrol pe un ton acru.

  — Dac-aş şti că o găsesc acolo! replică Marguerite.

  Îşi îndreptase frumosul trup înalt. Privind-o, ceilalţi păreau să-şi regăsească puţin din curajul pierdut. Samuel spuse:

  — Contesă, e multă vreme de când n-ai mai dat o mână de ajutor. Eşti, realmente, o mare doamnă, în asemenea măsură încât ai făcut din noi nişte leneşi. Iată-ne într-o situaţie cât se poate de proastă, dar tu, Marguerite, ai astăzi o înfăţişare foarte bătăioasă. Dacă ne-ai spune: „Înainte!”, cred că te-am urma încă o dată.

  — Şi mâine – la frontieră! replică Adele. Îmi convine. Doar atât că nu mai vreau să-conduc ticăloasa voastră de barcă. Puneţi-mă să lupt, voi lovi cu putere. Strămoşii mei erau cavaleri, nu diplomaţi. Am scurtat spada lor, făcând din ea un cuţit, asta-i tot!

  Marguerite părea pierdută în visare.

  — Un actor admirabil – spuse ca şi cum ar fi gândit cu glas tare. Copil capricios, exploatând absurdul şi imposibilul, cu aceeaşi uşurinţă cu care băcanul din colţ îşi vinde prunele; cu regularitate, tacticos, demonul acesta care, sub mormanul lui de crime, nu-i altceva decât un mic-burghez, a recoltat milioane acolo unde alţii trăiesc şi mor în mizerie. Noi am participat la prosperitatea lui; ne-am prăbuşit de îndată ce mâna sa a încetat să ne susţină. Asta dovedeşte că afacerile nu ne merg bine şi că se apropie falimentul.

  — Nu cumva renunţi, contesă? întrebă Samuel.

  În loc să răspundă, ea continuă:

  — A minţit. întotdeauna minte. În toată lumea nu sunt cunoscute decât trei bancnote ale Băncii Angliei purtând o asemenea cifră – fifty thousand – ceea ce înseamnă un milion de monede de aur. Şpaltul imprimeriei a fost spart în prezenţa Consiliului Băncii Regale, imediat după ce regina, prinţul Albert şi directorul general şi-au primit bancnota proprie. Cum a reuşit colonelul să-şi procure măcar şi una singură, zău dacă ştiu, însă ceea ce este sigur e că nu poate avea o casetă plină cu dintr-astea. Nu contează: la moartea nepotului său, poseda deja cincizeci de milioane.

  — Mai bine zis: „Aveam” deja cincizeci de milioane! o corectă Samuel. Şi ce-i de mirare? Se spune că Rotschild-ul din Germania are şapte miliarde, şi-i cel mai puţin bogat.

  — Ce nepot? întrebă Adele.

  — Cel din legenda italiană, replică Marguerite; cel care este ucis şi care ucide după legea misterioasă a familiei Bozzo; cel care, lovindu-l, îi spune tatălui său: „Îl răzbun pe tatăl tău”, şi căruia tatăl, murind, îi răspunde: „Fiul tău mă va răzbuna”. În fine, cel care – etern asasin, paricid nemuritor – s-a numit de două secole încoace, Stăpânul Tăcerii, Beldemonio, Fra Diavolo, colonelul Bozzo şi mai ştiu eu cum? Cel care, trăind din propria sa moarte, se regenerează prin ea şi despre care, chiar adineauri, spuneam: „Este tânăr, e puternic!”

  Când Marguerite tăcu, nimeni nu vorbi. Abia după un minut, doctorul Samuel spuse:

  — Fie că-i scorneală sau adevăr, cunoaştem cu toţii povestea lui. Dar ce importanţă mai are la ora asta, care, pentru noi, ar putea fi ultima? Să revenim la problemă şi să luăm o decizie!

  — Tocmai aici e problema! interveni Adele, ai cărei ochi rotunzi străluceau îndărătul ochelarilor. Marguerite a găsit punctul slab: să comande ea – mă voi supune.

  Şi, pentru că toţi ochii o priveau întrebător, Marguerite repetă:

  — Aceasta e problema şi-i doar una. Tu, Cadet-l'Amour, ştii unde-l găseşti pe cavalerul Mora?

  — Strada Bondy, răspunse Adele, casa doctorului Abel, la parter.

  — Atunci, fiţi atenţi!

  Marguerite se reculese o clipă şi continuă:

  — Toate instrucţiunile Tatălui trebuie să fie respectate cu sfinţenie. Toate – fie că sunt sincere, fie că-s calculate cu perfidie. E absolut necesar pentru a-i inspira încredere, şi este obligatoriu să aibă încredere. Peste o oră, vom părăsi această casă şi nu ne vom mai întoarce în ea.

  — Discutaţi mai departe, o întrerupse Jaffret, eu mă duc să-mi ambalez păsărelele.

  Şi se grăbi să iasă din cameră.

  — Toţi oamenii valizi ai bandei trebuie să fie pregătiţi de luptă. L'Amour, eşti de acord să mânuieşti cuţitul de data asta?

  — E meseria mea, răspunse Adele, şi veţi fi mulţumiţi de mine. Dar cine va plăti legea?

  Marguerite înălţă din umeri.

  — N-o mai plătim! spuse. După aceea – sfârşitul lumii! Vom fi ori de cincizeci de ori milionari, ori morţi! Astăzi, cartierul general va fi la mine, în casa de pe strada La Rochefoucauld. Palatul meu este părăsit, la fel ca locuinţele voastre. În cursul zilei – vizită la doamna ducesă. Iau asupră-mi să aflu din cuvintele ei sau să-i citesc pe chip care dintre fii este cel cu adevărat Iubit. Pe acela îl vom cruţa, e bastardul; pe celălalt.

  — Am priceput! zise Adele. Şi pe urmă?

  — Părăsim în grabă Parisul, spre a-i da ascultare Tatălui până la capăt. iar el va fi informat imediat, căci ne spionează îndeaproape – Pistolet lucrează pentru el.

  — Şi pe urmă?

  — Pe urmă, ei, bine! Diseară, va adormi liniştit, crezând că noi călătorim spre frontieră. şi la miezul nopţii, locuinţa lui va fi încercuită la rândul ei, uşa îi va fi forţată şi vom intra în camera în care doarme.

  — Bravo! izbucniră cu toţii, entuziasmaţi.

  — Iar când l'Amour îl va strânge de gât, tânăr sau bătrân şi oricât de bun comandant ar fi, vă jur că va spune unde se află banii noştri!

  Capitolul XVII – Un certificat de căsătorie, două certificate de naştere.

  Ştim că domnişoara Clotilde, pupila soţilor Jaffret, era o fetiţă drăguţă, cu suflet foarte bun, inteligentă, plină de amabilitate şi devotament. Însă niciodată nu ni s-a spus că ar fi fost o tânără domnişoară deprinsă cu cerinţele etichetei mondene.

  Poate că, din punct de vedere al educaţiei şi al bunelor maniere, palatul Fitz-Roy, locuit de ciudatul menaj – domnul şi doamna Jaffret – nu egala mănăstirea „Des Oiseaux”.

  Inima Clotildei era stăpânită de o mare dragoste. Aşa ceva ascute şi dezvoltă inteligenţa, dar nu te îndeamnă să respecţi cu stricteţe micile convenienţe mondene.

  În jurul bărbatului iubit, Clotilde ghicise felurite primejdii. Aceste primejdii, încerca să le înlăture aşa cum se pricepea.

  Deoarece era convinsă că Georges nu era defel prinţul de Souzay, după cum nici ea nu era domnişoara de Clare, visul ei era să fugă departe de aceste intrigi, pe care le socotea periculoase şi vinovate.

  În ochii ei, peştera îşi dăduse în vileag tâlharii. Avea două soiuri de duşmani: cei doi Jaffret, Marguerite, Samuel, Comayrol, etc., de o parte, care o ţineau legată chiar în mijlocul acelei intrigi; pe de alta, ducesa de Clare, mama care, având doi fii, îl punea pe unul la adăpostul celuilalt, dăruindu-i celui dintâi dragostea, bogăţia, tot ce este de dorit pe lumea aceasta, şi rezervându-i celui de-al doilea tot ce înseamnă muncă, primejdie sau mizerie.

  Clotilde găsise ajutor şi sfat la doctorul Abel Lenoir; însă doctorul nu ridicase nici un văl spre a-i lămuri misterul.

  Posibil să nu fi ştiut nici el. Mai probabil era că nu putea dezvălui un secret ce nu-i aparţinea.

  În mijlocul acelei nopţi ale cărei douăsprezece ore conţin aproape în întregime drama noastră, o găsim singură în camera ei situată la al doilea etaj al palatului Fitz-Roy. Nu închisese un ochi, nici măcar nu se aşezase pe pat. Atâta doar că-şi schimbase rochia. În locul toaletei sale de logodnică, purta costumul pe care-l folosea în excursiile ei nocturne. Ai fi zis că este un mic soldat gata pentru chemarea la luptă.

  După ce plecaseră toţi invitaţii, Clotilde îşi dăduse seama, după anumite semne cunoscute de ea, că membrii consiliului de familie (a se citi „membrii bandei Cadet”) rămăseseră pentru a delibera.

  Se făcuse deja târziu. Georges nu ajunsese la trăsura cu care-l aştepta credinciosul Tardenois decât după ora două dimineaţa.

  Mai întâi, Clotilde încercase să se strecoare pentru a trage cu urechea, şi n-ar fi fost pentru prima oară. Însă toate uşile salonului cu cadourile de nuntă, în care avea loc conciliabulul, erau închise şi un vânt descurajator părea să apese asupra celor care ţineau sfat.

  În spatele draperiilor se vorbea puţin şi cu glas scăzut. Abia dacă, din timp în timp, se auzea vocea Adelei, ascuţită ca ţipătul unui erete şi ale cărei sunete arţăgoase străbăteau pereţii.

  Pierzându-şi nădejdea de a mai surprinde ceva, Clotilde se întoarse în camera ei. Era, din fire, veselă şi curajoasă. Poate că, amintindu-şi convorbirea ei cu Georges, avu un vis de iubire surâzătoare, dar melancolia o cuprinse curând şi, în momentul în care trecem pragul cămăruţei sale strâmte, stătea la picioarele patului, cufundată în gânduri triste.

  Timpul trecea fără ca ea să-şi dea seama de durata reveriei sale.

  Se auziră bătăile orologiului de la catedrala Saint-Paul; Clotilde nu le numărase. Se uită la pendulă, dar aceasta se oprise. Vrând măcar să ştie dacă se apropiau zorile, se duse la fereastră şi ridică perdeaua.

  Cerul era încă întunecat şi nu se zăreau alte lumini în afară de cea a lunii, care alerga printre nori. Cu toate acestea, în curtea luminată de felinar, Clotilde văzu o mişcare.

  Nu era un hoţ, căci dulăul imens care, în fiecare noapte, patrula în zona demolărilor, dădea târcoale pe caldarâm cât se poate de liniştit; dar nu era nici portarul, nici vreun alt servitor al casei – îşi dădu seama de la prima privire.

  Cine să fi fost? Şi cu ce treabă se ocupa acel muncitor nocturn, fără lanternă şi cu atât de mult timp înainte de răsăritul soarelui?

  Curiozitatea Clotildei era ajutată de ochii ei de optsprezece ani.

  Nu recunoscu muncitorul pentru că nu-l văzuse niciodată, însă, tot privind, desluşi natura activităţii lui. Ridica una din dalele care alcătuiau „drumul” ce ducea la uşa laterală a cabinei portarului.

  Clotilde văzu groapa căscată: îl văzu şi pe muncitor aplecându-se asupra ei, scoţând un obiect şi ascunzându-l sub veşmintele sale.

  Câinele ghemuit alături părea un martor gata să depună jurământ.

  Clotilde mai văzu şi că, sub dale, se aruncă ceva ce i se păru a fi nişte hârtii.

  Curiozitatea îi era extrem de aţâţată şi totuşi nu făcu multe eforturi spre a rezolva mental problema, deoarece, încă din prima clipă, se hotărâse să se ducă, indiferent de risc, să caute ea însăşi soluţia.

  Fără îndoială, nu v-ar fi putut spune de ce anume se temea sau ce spera.

  Era înconjurată de primejdii şi stăpânită de febră, dar era obişnuită să nu-i fie frică noaptea. Chiar mai înainte ca fantoma să fi aşezat la loc dala, Clotilde coborî tiptil scara de serviciu ce ajungea la uşa numărul III. Pentru orice eventualitate, se înarmase cu croşeta micuţă de care se slujea pentru a-şi încheia nasturii botinelor – slabă apărare, dar tot era ceva.

  Când deschise uşa numărul III, în curte nu mai era nimeni.

  Merse de-a lungul potecii de dale; însă cum s-o recunoască pe cea care fusese ridicată?

  Nu poseda secretul numărului unsprezece şi, pe toată adâncimea curţii, erau cel puţin o sută de mici pietre pătrate.

  Clotilde nici măcar n-avu timp să se întrebe. O urmă umedă şi rotundă păta drumul la o distanţă de şapte-opt paşi de la uşă: acolo se ghemuise, la marginea gropii, dulăul de pază, cu blana lui umezită de ceaţa nopţii.

  Clotilde îngenunche şi pipăi dala de lângă locul ud. Nu vreau să spun că ar fi ridicat-o cu aceeaşi uşurinţă ca vrăjitorul acela de colonel, dar, în fine, o ridică, fără alt ajutor decât cârligul ei micuţ.

  Luă de pe fundul gropii cele trei hârtii.

  În clipa următoare, se înapoie în camera ei, gâfâind şi cu inima bătându-i cu putere.

  În locul ei aţi fi avut scrupule? Clotilde nu avu niciunul. Despături prima hârtie de îndată ce ajunse lângă lampă şi citi antetul unui certificat de căsătorie, oficiată la Briars (Selkirk), Scoţia, între William-Georges-Henry Fitz-Roy Stuart de Clare de Souzay şi domnişoara Françoise-Jeanne-Angele de Tupinier de Beaugé, la 4 august 1828.

  Nu ştiu cum v-aş putea explica, dar nu uimirea fu aceea care domină pe chipul atât de mobil şi expresiv al fetei.

  Fruntea i se întunecă citind numele doamnei ducese, iar de pe buze îi scăpară aceste cuvinte:

  — Greşesc, n-ar trebui s-o urăsc pe mama lui!

  Aruncă pe pat certificatul. Gândurile, sau poate mânia, îi săpau o cută între sprâncene.

  Cea de a doua hârtie pe care o despături era actul de naştere al lui Albert-William-Henry Stuart Fitz-Roy de Clare, fiu al ducelui William şi al Angelei, născut la Glasgow, la 30 mai 1829.

  — Albert! murmură. Nu Georges este ducele! Cu atât mai bine! Oh! Cu atât mai bine! Ghicisem eu!

  Zâmbetul îi revenise în colţurile gurii.

  Nu mai rămăsese decât o hârtie. Clotilde o desfăcu.

  Dar de cum începu să citească, fu cuprinsă de o mare emoţie.

  — Clotilde! gândi cu glas tare. Clotilde de Clare! Aseară, eu eram Clotilde de Clare! Cu numele acesta am semnat contractul.

  Încercă să râdă, însă nu izbuti şi şopti:

  — Oare în ceasul acesta, tot eu sunt?

  Şi al treilea document era un certificat de naştere, pe numele Clotilde-Marie-Elisabeth Morand Stuart Fitz-Roy de Clare, fiica lui Etienne-Nicolas Morand Stuart Fitz-Roy şi a Mariei-Clotilde Gordon de Wangham, născută la Paris, pe data de 20 iunie 1837.

  „Eu trebuie să am cel puţin cu un an mai mult decât atât, ba poate chiar cu doi”, gândi Clotilde. „Nu sunt eu. nu pot fi eu!”

  De act era prins cu un ac un pătrat mic de hârtie. Clotildei îi fu greu să descifreze scrisul tremurat: „Fetiţa mea mult iubită, amândoi am trăit în mare sărăcie. Deseori am îndurat foamea spre a-ţi păstra ultima bucăţică de pâine. Îţi mai aminteşti tu de sărmanul, bătrânul tău tată?

  Şi cât n-ai plâns, biată micuţă! Te băteam, eu, care te iubeam atât de mult! Acum îţi dai bine seama că aveam dreptate. Simţeam că voi muri, lăsându-te singură. Voiam să te marchez pe dinăuntru cu un semn care să existe în tine şi nu asupra ta, căci erai înconjurată de duşmani… Dacă vreodată citeşti aceste cuvinte, Tilde, fetiţa mea – şi Dumnezeu ştie că asta mi-e speranţa – înseamnă că n-ai uitat rugăciunea care-ţi arăta unde îţi vei găsi numele. Iartă-mă că te-am bătut.”

  Deşi nimic din toate acestea nu se refereau la ea, Clotilde avea ochii plini de lacrimi.

  Un timp rămase nemişcată, stăpânită de o emoţie de neînvins şi zâmbind printre lacrimi, apoi, brusc, îşi îndreptă trupul:

  — Nu sunt eu! repetă.

  Un nume veni până pe buzele domnişoarei Clotilde, dar nu-l rosti şi umerii ei frumoşi se scuturară cu o mişcare dispreţuitoare, poate chiar duşmănoasă.

  — Odată, murmură totuşi după o clipă de tăcere, a venit aici, cu tatăl ei, Échalot, şi mi-a zis: „Cândva şi mie mi se spunea Tilde.”

  Deodată, se ridică în picioare. În depărtare începeau să se audă zgomotele nedesluşite ale marelui oraş care, cu mult înaintea zorilor, începe să-şi frece ochii, murmurând.

  Acum, Clotilde avea o expresie hotărâtă.

  — Orice s-ar întâmpla, spuse, acestea sunt nişte documente depuse spre păstrare, iar eu le voi păstra. Pe sărmanul meu Clément nu-l interesează nici cât pe mine, deoarece el nu este prinţ decât graţie acelei femei care-l aruncă pradă tuturor primejdiilor. mama lui, cum îi spune el! Şi o iubeşte mai mult decât pe mine. Şi ceva îmi spune că o alta este iubită şi mai fierbinte. Ah! Nu voi ajunge să îmbătrânesc!

  Încercă să înlocuiască lacrimile cu zâmbetul ei curajos, dar lacrimile înecară surâsul.

  — Eu, continuă ea, eu sunt prietena din copilărie, cea pe care te temi să n-o răneşti. Şi, în plus, mă consideră drăguţă, e bun. Dar la urma urmei, nimeni nu mi-a spus că aş avea o rivală, pentru ce sunt sigură de asta? Şi de ce există în mine certitudinea că voi fi învinsă? Aud şi acum vocea micuţei: „Odinioară mi se spunea Tilde.”

  Îşi şterse ochii şi făcu înconjurul camerei cu privirea, strângând la sân cele trei documente.

  — Haide! îşi spuse. Hotărârea mea este luată încă de aseară. Nu aveam de gând să stau nici o zi în plus în casa asta. cu atât mai mult acum, când port asupra mea destinul mamei lui, al fratelui lui. şi al celeilalte!

  Îşi acoperi faţa cu mâinile, îngăimând printre hohote:

  — Doamne! Poate că sunt nebună! Este logodnicul meu! Ieri, el, care niciodată n-a minţit, îngenunchea lângă mine şi-mi spunea: „Te iubesc!” Doamne! Pentru ce sunt disperată?

  Capitolul XVIII – Unde se ducea ea.

  A minţirea era tot atât de veche ca şi cea despre Clément însuşi, căci pentru domnişoara Clotilde, prinţul Georges de Souzay continua să fie Clément, sărmanul copil sclav pe care-l protejase.

  De prima dată când îl văzuse, Clément îi vorbise despre cealaltă micuţă Tilde de la cimitir, atât de caraghioasă şi atât de drăguţă când îşi spunea rugăciunea, care nu era nici Pater noster, nici Credo, nici Confiteor.

  Domnişoara Clotilde nu luase brusc hotărârea de a părăsi casa soţilor Jaffret, în care petrecuse anii copilăriei sale. Nu se purtaseră rău cu ea cei de aici.

  Considerând-o un instrument, oamenii care aveau de gând să se slujească de ea o manipulau cu precauţie.

  Şi, în definitiv, speranţele bandei Cadet erau foarte departe de a fi utopice, în ceea ce privea descoperirea documentelor familiei de Clare, deoarece, vreme de mai mulţi ani, tot umblând încoace şi-n colo prin curtea palatului Fitz-Roy, călcaseră cu piciorul pe piatra ce acoperea chiar acele acte:

  Ţinând seama de soiul de punere în posesie care milita în favoarea domnişoarei Clotilde, actul de naştere scoţian ar fi fost cu siguranţă suficient pentru a fi recunoscută în faţa tribunalului.

  Numai că domnişoara Clotilde, copilă cinstită şi demnă, nu fusese niciodată complicea nemernicilor.

  Ni s-a întâmplat să spunem, râzând, că nu fusese crescută la mănăstirea Des Oiseaux. Fără a prejudicia cu nimic educaţia excelentă care, fără îndoială, se primeşte în acel institut celebru, este lucru cert că cele mai angelice domnişoare nu pot avea inima mai cinstită, nici conştiinţa mai curată decât pupila ticăloşilor de Jaffret, şi cred că nu-i veţi purta pică pentru asta.

  Era ceea ce o-făcuse Dumnezeu: o fată nobilă, în orice împrejurări.

  Când îşi plimbase în jurul ei privirile curioase şi bănuitoare, repulsia cedase în faţa unui vag sentiment de datorie, în fond, cei de lângă ea erau „familia ei”.

  Şi, de altminteri, unde, în altă parte, să găsească un refugiu?

  Însă paharul se umpluse; văzuse şi înţelesese.

  Cu prilejul întrevederii cu logodnicul ei, voinţa nu i se exprimase clar fiindcă era domolită de o mare iubire; dar sfatul pe care i-l dăduse noaptea fusese: „Trebuie să pleci!”.

  Şi, în momentul în care ne aflăm, noua responsabilitate ce apăsa asupra ei făcea ca hotărârea să-i fie irevocabilă.

  De acum înainte, chiar dacă cel pe care-l iubea din toată inima, chiar dacă Georges i-ar fi spus să rămână, ea nu l-ar fi ascultat.

  Ştia cum să părăsească palatul fără a fi văzută.

  Ieşi, nebănuind că toţi ceilalţi locuitori ai casei aveau să o imite şi că, mai înainte de ivirea zorilor, nu se va mai găsi nimeni în fosta locuinţă a familiei Fitz-Roy.

  Era, cu aproximaţie, ora la care colonelul Bozzo se despărţea atât de brutal de banda Cadet, în micul salon.

  Clotilde ieşi afară din grădină. La Saint-Paul bătuseră clopotele pentru prima slujbă. Se duse drept acolo, căutând din instinct adăpost şi sfat lângă Dumnezeu.

  Cât timp dură serviciul divin, rămase adâncită în gândurile ei, acestea fiind totodată un chin şi o rugă fierbinte.

  Ar fi putut fi văzută stând îngenunchiată şi mult după încheierea slujbei.

  Apoi, deodată, străbătu biserica, plecând cu paşi grăbiţi.

  Se lumina de ziuă. Trecătorii deveneau tot mai numeroşi. Clotilde începu să se îndrepte cu pas sigur către strada Pavée.

  Oare Dumnezeu îi trimesese sfatul cerut cu atâta ardoare?

  Avea doi prieteni, doi oameni de onoare, care-i inspirau o mare încredere.

  Unul era domnul Buin, directorul închisorii, care-i arătase întotdeauna o dragoste părintească. La el se ducea.

  De departe, demersul i se părea simplu şi firesc. De aproape, fu altceva. După ce coti pe strada Pavée, mersul i se încetini, fără a-şi da seama.

  Deja şovăia. Ce să-i spună? Domnul Buin aparţinea administraţiei; se afla sub influenţa unei nenorociri administrative. Din mulţimea de lucruri ştiute de Clotilde şi care o înăbuşeau, nu puţine erau cele legate, direct sau indirect, de evadarea din ajun, iar prizonierul fugit era Clément – prinţul Georges!

  Cum să atingă acel subiect arzător? Cum să-l omită? Şi, oricum, ce să dezvăluie şi ce să ascundă?

  Sinceritatea nu-i ceva simplu. Când ai de ales dintre elementele ce alcătuiesc adevărul, după ce să te ghidezi?

  Trecând prin faţa porţii mari a închisorii, Clotilde se uită la ciocan, dar nu îndrăzni să-l ridice. Îşi continuă drumul.

  Celălalt prieten al său era doctorul Abel Lenoir.

  Acesta era chiar mai mult decât un prieten, era un confident.

  Întregul curaj îi reveni Clotildei în timp ce urca spre piaţa Royale, pentru a ajunge la bulevard.

  Doctorul Abel era tocmai duhovnicul de care avea nevoie. Îl iubea pe Georges şi, faţă de mama lui, dădea dovadă de un profund devotament. Probabil se putea descurca mai bine decât oricine în labirintul afacerilor familiei de Clare şi, mai presus de orice, era duşmanul înnăscut, marele duşman al Fracurilor-Negre.

  Oh! În privinţa asta, întreaga sa viaţă era o mărturie a urii sale!

  Clotilde îi dăduse întâlnire lui Georges la doctorul Abel. Aşadar, nu aşteptase momentul acela pentru a apela la el.

  În întregul Paris n-ar fi putut găsi un adăpost mai bun şi mai sigur, şi totuşi nu părăsi bulevardul pentru a intra pe strada Bondy pe care se afla locuinţa doctorului. Merse drept înainte, în lungul teatrelor, mereu pe gânduri şi tot mai abătută.

  La poarta Saint-Martin, urcă într-un cupeu şi-i spuse vizitiului:

  — Strada Pigalle.

  — Ce număr? întrebă vizitiul.

  — Mergi înainte, te voi opri.

  Pe strada Pigalle locuia prinţul Georges de Souzay.

  Oare Clotilde se ducea să-l întâlnească pe el sau pe mama lui?

  Dar nu – trecu prin faţa palatului Souzay, ca şi prin faţa altor două porţi. Mergea mai departe: unde se ducea?

  Ceea ce este sigur, e că ceva o atrăgea. Un drum, unul singur, mereu acelaşi, îl urma de când plecase de la biserica Saint-Paul.

  Şi dacă cineva i-ar fi cerut să rostească un cuvânt care să precizeze ţinta acelui drum, poate că până în ultima clipă ar fi putut răspunde sincer: „Nu ştiu”.

  Opri şi plăti trăsura în capătul de sus al străzii Pigalle şi coborî pe jos bulevardul, spre piaţa Clichy. În momentul când dădea colţul în faţa cimitirului, zări barăcile bâlciului şi rămase nemişcată.

  — Să fie oare posibil? îşi spuse. Mă aflu cu adevărat aici?

  Capitolul XIX – Acolo!

  A colo se găsea casa pe roate a sărmanului Échalot, pe care am părăsit-o în momentul în care Pistolet sosea cu întârziere la rendez-vous-ul fixat pentru acea noapte.

  Domnişoara Clotilde era de bună credinţă când se întreba, pe tot parcursul drumului, dacă va intra la directorul închisorii, mai întâi, apoi la doctorul Abel, şi poate că, într-adevăr, îi venise ideea de a ridica ciocanul la poarta palatului Souzay. Dar cine nu s-a înşelat aşa, vreodată, asupra lui însuşi, în ceasurile de grea cumpănă?

  Ieşind din biserica Saint-Paul şi chiar înainte de a intra acolo, Clotilde pornise deja s-o caute, s-o găsească pe Lirette.

  Lirette era greutatea care-i apăsa pe inimă.

  Tremura. Primele raze ale soarelui palid de iarnă scăldau în lumină tabăra bâlciului încă adormit. Prin împrejurimi nu se vedea nimeni.

  În spatele rulotelor domnea dezordinea murdară, harababura, talmeş-balmeşul de obiecte inimaginabile şi murdare care-i însoţesc pretutindeni pe nomazii bâlciului.

  „Artistul nu-i aşa pretenţios!” vă va spune femeia-colos ieşită la pensie sau un Hercule ramolit, mâncându-şi supa dintr-o tăviţă spartă.

  Aceste grajduri ale lui Augias47 alcătuiesc culisele himericului teatru al cărui parter – dacă ar fi să crezi gluma tristă de pe afiş – geme, în fiecare seară, de suverani ai unor ţări străine.

  Dintre toate acele palate din lemn de brad, împodobite cu bogate ornamente lipite cu pap, cel mai prăpădit era, în mod de netăgăduit, „localul” lui Échalot.

  Clotilde îl recunoscuse de la prima aruncătură de ochi şi totuşi rămânea nemişcată. Vorbeam despre palate: în pragul oricărui palat, Clotilde ar fi fost mai puţin timidă. Aici, se temea.

  Se temea să vadă şi să cunoască adevărul.

  Privea de departe pereţii aceia subţiri dincolo de care se afla, poate, destinul ei.

  În spatele acelor scânduri amărâte, lucrurile erau aşa cum le-am lăsat. Atâta doar că Échalot sforăia îmbătat de vise de măreţie.

  În cabina mică de la capăt, Pistolet era singur cu Lirette.

  Intenţiile noastre nu sunt de a prezenta aici un tablou în picioare ai acestui personaj ciudat şi, cu siguranţă, remarcabil, care, într-o zi, luase cu asalt cel mai bun fotoliu din strada Ierusalim şi care-a condus poliţia după ce o învinsese. Locul său este marcat de mai înainte în episodul destinat să relateze pe larg ultima şi mortala confruntare a doctorului Abel Lenoir cu colonelul Bozzo. Vom spune numai că, în epoca în care ne aflăm cu povestirea, Clampin, zis Pistolet, viitor şef al Siguranţei Publice, avea încă puţinul caş la gură al ştrengarului parizian, deşi aprofundase foarte mult anumite studii. Citea de jos în sus cartea civilizaţiilor noastre. Mulţi oameni cred că aceasta este adevărata carte, ba, poate, chiar singura carte. Şi, de asemenea, că acesta e sensul corect pe care trebuie să-l alegi spre a-i descifra rândurile, dacă vrei să înveţi să-i cunoşti pe oameni, adică să-i conduci. Deşi i se refuzase un post de o mie două sute de franci, Clampin, zis Pistolet, avea o vagă bănuială că într-o bună zi se va pomeni ministru.

  Nu zâmbiţi – pariurile rămân deschise!

  Era un omuleţ frumos, cu părul creţ, cu fruntea strălucind precum cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Se vedea bine că, dacă ar vrea, ar purta foarte bine o haină elegantă – haină care, pe multe încheieturi bogate şi nobile, strânge la cusături!

  — Iată, deci, ce am stabilit, îi spuse domnişoarei Lirette, care-l asculta ca pe un oracol. Acum cunoşti tot ce trebuie să ştii. Să fii la doctorul Abel la ora opt, iar pentru rest, bazează-te pe mine.

  — Şi cea de a unsprezecea piatră? întrebă Lirette.

  Pistolet se ridică şi-şi agită umerii.

  — Despre lucrurile acestea, replică, nu se discută cu glas tare într-o casă deschisă la toate vânturile. Aţi discutat şi aţi greşit. Mai mult ca sigur, groapa e goală de multă vreme! Oricum, am treburi la palatul Fitz-Roy şi voi ridica dala pentru liniştea conştiinţei mele. Cu rochia mea eşti o bomboană, ştii? Când vei fi prinţesă, să-mi faci cadou un ceas – aşa ceva lipseşte din echipamentul meu.

  Sări jos din rulotă fără a atinge scările de lemn şi o luă la goană ca un cerb.

  Rămasă în prag, Lirette îl urmărea cu ochi plini de respectuoasă admiraţie, ca şi când ar fi fost vorba de un protector în toată firea şi cu o bogată experienţă. Însă privirea drăguţei fete se schimbă brusc când se opri asupra unei femei imobile, palidă aproape ca o moartă, care se sprijinea de colţul barăcii alăturate.

  — Clotilde! murmură Lirette, la început nevrând să-şi creadă ochilor. E cu putinţă! Domnişoara Clotilde!

  Aceasta nu se mişcă. Lirette ezita, dar i se păru că domnişoara Clotilde se clatină. Se repezi la ea tocmai la timp pentru a o opri să se prăbuşească.

  — Veneai să mă vezi, Clotilde? întrebă.

  Ochii îndureraţi ai domnişoarei de Clare priveau rătăciţi, în loc să răspundă, spuse:

  — Pentru ce eşti îmbrăcată acum ca o doamnă?

  Lirette roşi, dar îmbujorarea se datora plăcerii. Încerca un ciudat sentiment de victorie.

  Cu biata-i voce stinsă, domnişoara de Clare adăugă:

  — Condu-mă la tine.

  Lirette îi dădu imediat ascultare. Era puternică. Clotilde, care abia se ţinea pe picioare, fu mai curând purtată decât condusă până la cămăruţa în care fusese cusută rochia de mătase.

  — Arzi de febră! constată Lirette.

  Domnişoara de Clare încercă să se aşeze pe pat, dar capul greu păru să tragă după el trupul, şi ea căzu, îngăimând:

  — Ah! Cât este de frumoasă aşa! Am greşit venind aici – nu mă mai îndoiesc. Pe ea o iubeşte! Şi ea este. Ah! Da! Îi ţin soarta în mâna mea!

  Ochii i se închiseră în timp ce, fără să-şi dea seama, atinse hârtiile pe care şi le pusese în sân.

  Lirette o aşeză ca pe un copil pe pătuţul ei. Îi sărută îndelung fruntea. În ochi avea lacrimi de milă, dar chipul ei frumos strălucea de bucurie.

  Alergă să-l trezească pe Échalot. Scuturându-l, spunea:

  — Mă iubeşte! Ea a mărturisit! Georges! Oh! Georges!

  — Ei, na-ţi-o! se văita bietul om. Ai de gând să mă laşi în pace? Doar dacă nu-i cumva în legătură cu naşterea mea, dacă i s-a descoperit, în sfârşit, taina!

  Îl trase după ea în propria-i cămăruţă şi continuă:

  — Sunt nevoită să mă duc la doctorul Abel, şi iată singura făptură omenească (în afară de dumneata) care a fost bună cu mine. Veghează asupra ei, ţi-o încredinţez. Este rivala mea, însă o iubesc ca pe lumina ochilor!

  Capitolul XX – Camera lui Albert.

  Cam pe la aceeaşi oră, încă nu se iviseră zorile nici pe strada Pigalle, în micul palat Souzay care dormea tăcut, tocmai la capătul aleii sale înguste.

  Abia o oră mai târziu obişnuia doamna Meyer (din Prusia) să pornească la treabă, în fiecare dimineaţă, ducând furnizorilor ştiri despre stăpânii săi.

  Georges era singur în camera lui, cufundat într-un somn agitat. Nu ştiu ce anume l-a trezit, poate un vis, căci se ridică în capul oaselor, privind în jurul său.

  Ar fi cu neputinţă să vezi un chip de îndrăgostit mai sincer, mai fermecător şi, când privirea, părăsindu-i faţa, cădea pe braţul său, ţi se strângea inima.

  — Ah! Bravo! spuse râzând. Nu mă mai aflu în paradisul meu din închisoarea Force! Bietul domn Buin! Încă nu ştiu bine de ce este nevoie de atâtea ascunzişuri şi mistere, dar se pare că-i chiar adevărat că mă căsătoresc cu micuţa şi frumoasa mea Clotilde şi, pe cinstea mea, îmi place să mă las în voia lucrurilor! Ce drăguţă este! Şi cât de mult mă iubeşte!

  Fără a se uita, îşi aruncă spre spate braţul stâng, pentru a lua ceva de pe noptieră, şi degetele lui întâlniră nişte flori ofilite.

  Expresia i se schimbă, de parcă raza care-i lumina zâmbetul s-ar fi stins brusc.

  Îşi trase repede mâna: totuşi, violetele nu au ghimpi!

  — Ce frumoasă s-a făcut! murmură, în timp ce fruntea i se înnegura tot mai mult.

  Era limpede că acum nu mai vorbea de Clotilde.

  Devenit gânditor, continuă:

  — Cât a crescut! Este şi ea o tânără fată! Şi orice aş fi făcut, privirea ochilor ei mari, sălbatici şi blânzi, mă orbea în timp ce Clotilde îmi spunea vorbe de iubire. Buna, curajoasa mea Clotilde! Vreau s-o iubesc! Pe cinstea mea, vreau s-o iubesc!

  Ah! spunea, desigur, adevărul; însă mâna i se întoarse la noptieră şi luă buchetul de violete.

  — Şi toate astea, bombăni el furios, pentru că i-am trimis micuţei aceleia o sărutare, într-o seară când dansa pe sârmă. Să fi avut cincisprezece ani? Am greşit, nu se trimit sărutări. Mi le-a înapoiat, ah! De faţă cu toată lumea! Ce ruşine! Dar ce fericit eram!

  Respiră mirosul florilor şi închise ochii spre a le savura mai bine parfumul.

  — Puţin lipseşte să nu fiu sentimental ca cincizeci de trubaduri la un loc, îşi urmă monologul. Dar sărutul acela nu-i dă drepturi asupra mea, ce dracu'! Şi din seara aceea, timp de luni de zile, mai bine de un an, m-a urmărit! Era umbra mea! Cred – Doamne, iartă-mă! – că mi-ar fi cărat buchetul ei de violete până la capătul pământului. Este o adevărată persecuţie! Intră!

  Sărută încă o dată buchetul, înainte de a şi-l strecura în sân.

  Uşa se deschise. Tardenois venea să spună că doamna ducesă voia să-l vadă pe Georges imediat. Bătrânul valet nici nu-şi terminase vorba, că Georges şi sărise din pat.

  — Şi Albert? întrebă.

  Tardenois clătină capul cu tristeţe şi răspunse:

  — Doamna ducesă n-a îngăduit să-l vedem în dimineaţa aceasta. Aşa se întâmplă întotdeauna când domnul duce se simte mai rău.

  Georges era deja gata. Tardenois porni mergând înaintea lui, străbătu coridorul, deschise uşa şi anunţă:

  — Domnul duce.

  Chiar şi în ajun, lui Georges nu i se dădea decât titlul de prinţ. Aşadar, acum, existau doi duci?

  Încăperea în care intrase era o cameră mare ale cărei două ferestre aveau jaluzelele trase. În fund, un alcov larg era acoperit de nişte perdele care acopereau patul.

  Nu-i nevoie să ştim pentru a spune: „Aici se află un bolnav.” Suferinţa are propriile sale efluvii, aşa cum plăcerea răspândeşte parfumul ei.

  Ducesa de Clare, palidă, tristă, însă tot frumoasă, în ciuda oboselii unei nopţi fără somn, stătea lângă un şemineu înalt, în care mocnea un foc blând. Alături de ea, pe o măsuţă, rămăsese lampa stinsă şi cartea de rugăciuni folosite în timpul veghii.

  Georges se apropie repede şi voi să-i sărute mâna, dar ducesa îi înconjură gâtul cu braţele şi-l sărută de două-trei ori, aşa cum se apleca spre ea, mai întâi pe frunte, apoi, cu un fel de patimă dureroasă, pe locul unde braţul drept ar fi trebuit să continue umărul.

  — Tot ce-ai suferit în viaţă, de la mine vine! spuse doamna de Clare.

  — Albert se simte mai rău, mamă? întrebă Georges.

  — Nu, fu răspunsul. Lui Albert nu-i poate fi mai rău fără a muri. L-ai văzut aseară?

  — L-am văzut.

  — L-ai recunoscut?

  — Mamă, spuse Georges cu glas scăzut, în timp ce privirile i se îndreptau spre pat, uneori crezi că bolnavii dorm, dar ei ascultă. Fii atentă.

  Angele clătină încet din cap.

  — În dimineaţa asta nu ne ascultă. Oare am putut vreodată să-i refuz o fantezie? A vrut să iasă.

  — În starea în care este! exclamă Georges. Dar, pentru că suntem singuri, te rog, mamă, spune-mi ce boală are.

  — Îl iubeşti mult, nu-i aşa? murmură Adele în loc să răspundă.

  — După dumneata nimeni pe lume nu-mi este mai drag!

  — Nici chiar logodnica ta?

  Georges se înroşi. Doamna de Clare continuă, în timp ce şi obrajii săi căpătau o uşoară culoare:

  — Dar nu pentru a-ţi vorbi despre dragul nostru bolnav te-am chemat astăzi. Noi doi, Georges, stăm foarte rar de vorbă. Când o mamă îşi vede unul din fii stingându-se. murind. Închipuie-ţi că am crezut că a fost otrăvit. Şi-mi spuneam: „Este pedeapsa lui Dumnezeu”. Îţi aminteşti ce vesel şi puternic era, şi ce nebunatic, anul trecut, pe vremea aceasta? Mi se pare că încă îi mai aud hohotele de râs care-i vesteau de departe prezenţa.

  Pe obraji i se rostogoleau lacrimi. Se întrerupse cu un suspin şi Georges şopti:

  — Ai spus: otrăvit.

  — Sunt o nebună! Doctorul zice că vorbesc prostii. Dacă unul din voi ar fi să fie ţinta unei tentative de asasinat.

  Se opri, şi Georges, într-un elan al inimii sale, încheie:

  — Slavă Domnului, eu aş fi acela!

  Angele îşi duse mâna rece la frunte.

  — Înţelege-mă, spuse cu un soi de nerăbdare, astăzi nu vreau să vorbim despre el. El! Mereu el! Niciodată decât el! Într-unele momente îmi vine să-l urăsc.

  Izbea pardoseala cu piciorul, pentru că, privind-o, Georges zâmbea.

  — Nu mă crezi! strigă. Ei, bine! Cu toate acestea este purul adevăr. De câte ori n-am fost pe punctul de a-l urî!

  Opri cu un gest aspru protestul ce venise pe buzele lui Georges şi continuă cu o bruscă volubilitate:

  — Mi se împotrivea! De mic copil era stăpânul meu. Oare în casa asta a existat vreodată altceva decât voinţa lui!

  — Avea dreptul. şopti Georges vrând, de bună-credinţă, să calmeze mânia ei crescândă.

  — Dreptul! repetă doamna de Clare cu o expresie atât de stranie, încât Georges o privi cu gura căscată.

  Ea îşi coborî ochii şi continuă, în timp ce o roşeaţă fugitivă îi colora obrajii:

  — Pe când tu, tu erai ascultător, Georges, fiul meu, iubitul meu fiu, oricât de greu ar fi fost pentru capriciile tale de copil! O luai înaintea poruncilor mele, încercai să-mi ghiceşti dorinţele, mă iubeai.

  — Oh! Şi el mamă!

  — Nu ştiu! Tiranii nu iubesc pe nimeni. Îţi spun că nu vreau să vorbesc despre el! Niciodată nu m-a părăsit; tu, tu ai fost îndepărtat, exilat.

  — Era spre binele meu.

  — Era. da, ai dreptate, mă temeam pentru tine.

  Se opri din nou. O tulburare profundă îi chinuia conştiinţa.

  Odinioară, lângă patul de moarte al lui William, putuse să-i spună: „Niciodată nu te-am minţit!”

  Mai putea oare spune şi acum că era nevinovată de orice minciună?

  Povestea frumoasei Angele Tupinier de Beaugé va fi scurtă.

  La câtăva vreme după moartea soţului său, ducesa Angele, respinsă până atunci de către familia de Clare, care contesta legalitatea căsătoriei sale, fusese primită de nobila şi nefericita prinţesă d'Eppstein (Nita de Clare), mătuşa ultimului duce, mulţumită intermedierii doctorului Abel Lenoir.

  Foarte bogată şi mai generoasă decât o regină, prinţesa d'Eppstein recunoscuse sau mai curând constituise partea de avere ce-i revenea Angelei după moartea soţului şi pe care aceasta nu o putea pretinde în absenţa oricărui act doveditor al căsătoriei.

  Doctorul Abel o îndemnase apoi să angajeze doi dintre cei mai credincioşi valeţi ai soţului ei: Tardenois şi Larsonneur.

  Intrând în casa Angelei, acei valeţi şi doctorul însuşi (căci rămăsese departe de ea de-a lungul unei lungi perioade de timp) găsiseră acolo doi copii, dintre care unul era, fără îndoială, moştenitorul de Clare.

  Dar care?

  Până atunci, Angele nu minţise niciodată. Prinţul Georges, căruia pe vremea aceea i se spunea Clément şi care de curând se înapoiase în casa părintească, rămas fără un braţ la castelul Bréhut, din Bretagne, era – pentru lume – „ducele”. Celălalt, Albert, nu era nimic, decât cel mult pentru doctorul Abel, care deseori îl îmbrăţişa pe furiş.

  Dar, în timp ce doctorul combătea urmările cumplitului supliciu impus sărmanului copil de către fiara aceea sălbatică de Tupinier, personalul casei începea să-şi formeze o nouă opinie.

  Se poate minţi şi altfel decât numai prin vorbe.

  Doctorul ştia că, la naştere, primul născut al Angelei – fiu al lui Abel însuşi – primise numele de Clément.

  Ca o urmare a împrejurărilor, atât în timpul vieţii cât şi după moartea ducelui William, cei doi copii rămăseseră întotdeauna în grija exclusivă a Angelei.

  Pe de altă parte, Tardenois ştia că micul duce, născut la Glasgow, purta numele de Albert.

  Aşadar, avusese loc o inversare de nume.

  Angele să fi fost cea care făcuse acea schimbare?

  Cât despre cel al treilea nume – Georges – nu exista nici un mister, cel puţin în ceea ce-i privea pe oamenii casei. Fusese ales chiar de doctor, atunci când bietul Clément, abia vindecat şi înzestrat cu braţul artificial, care crea iluzia unui trup întreg, intrase din nou în scenă ca pretendent la mâna Clotildei de Clare.

  A păstra numele de Clément la Adele Jaffret ar fi fost ceva prea temerar, ba chiar cred că şi lăsând acest nume la palatul Souzay, Georges nu spera deloc să-l înşele pe Cadet-l'Amour deghizat în femeie bătrână.

  Amândoi se văzuseră prea îndelungă vreme şi prea de aproape pentru a nu se recunoaşte.

  Însă caracteristica acestui straniu carnaval la care asistăm era tocmai transparenţa tuturor travestiurilor.

  Cele două tabere se luptau cu cărţile pe masă, neascunzându-şi jocul faţă de cei din afară şi anume: oamenii din banda Cadet – pentru că fugeau de justiţie şi poliţie; soldaţii doctorului Lenoir – fiindcă nu aveau nevoie nici de una, nici de alta.

  Noi doar relatăm, nu judecăm.

  În ceea ce priveşte ceaţa îngrămădită cum nu se poate mai mult în jurul stării civile a celor doi tineri, Georges şi Abel, dacă cineva se plânge, cu atât mai bine, căci asta ar însemna că am redat situaţia cu-o perfectă exactitate.

  Într-adevăr, nimeni, atât în casă cât şi în afara ei – nici Tardenois, nici Larsonneur, nici doctorul Abel, care acum ezita cu iubirea lui părintească între Albert şi Georges, nici Albert şi Georges înşişi – nimeni, cu excepţia ducesei Angele, nu cunoştea adevărul.

  Capitolul XXI – Georges.

  În cazul în care cititorul inteligent şi înţelept l-ar considera pe doctorul Abel ca pe un maniac pentru că nu voia ajutorul nici al poliţiei, nici al justiţiei, noi, din partea noastră, n-am vedea în asta nici un inconvenieint.

  Adevărul este că nu recomandăm defel modul lui de a proceda, care este costisitor, laborios şi, mai ales, periculos.

  În principiu, cel mai mărunt judecător face cât toţi doctorii Abel Lenoir din lume.

  De câte ori şi atâta timp cât se va dori, noi vom cânta laude – glorios meritate – administraţiei franceze. Întreaga Europă ne invidiază pentru birourile noastre, asta-i ştiut, dar când îmi trece prin gând că aş putea avea de-a face cu ele, mi se încreţeşte pielea ca la găină.

  Doctorul Abel Lenoir avusese de-a face cu ele, aceasta era explicaţia.

  Să ne reluăm povestirea.

  Ultimele cuvinte ale ducesei Angele, stând în faţa lui Georges, în dormitorul lui Albert aflat în inconştienţă, fuseseră:

  — Ai dreptate, fiule, mă temeam pentru tine.

  Făcea aluzie la primul exil al lui Georges, pe care ea însăşi îl ascunsese la cioplitorul de monumente funerare din cimitirul Montmartre şi care fusese răpit de către Cadet-l'Amour chiar în noaptea morţii domnului de Clare, decedat în palatul său de pe strada Culture.

  — Ai dreptate, repetă ea, desigur, spre binele tău te-am îndepărtat de mine. Dar totuşi, câtă diferenţă! Albert a rămas alături de mama lui şi, în timp ce tu sufereai departe, singur, ce risipă de mângâieri pentru acest copil care, niciodată, n-a ascultat decât de tirania propriilor sale capricii! Şi-acum, iată-te puternic, tu, fiul meu! Iar el se stinge! Aceasta e pedeapsa!

  — Pedeapsa pentru ce? întrebă Georges.

  Un cuvânt vru să ţâşnească de pe buzele Angelei, dar ea îl reţinu.

  — Deschide fereastra, spuse, îmi arde capul.

  Jaluzelele ridicate arătară o grădină destul de întinsă, înconjurată de un şir de copaci bătrâni, dincolo de care se vedea partea din spate a străzii La Rochefoucauld – ziduri înalte, în majoritate fără ferestre.

  Cu greu s-ar fi găsit în Paris un loc mai retras.

  Prin fereastra deschisă, aerul matinal intră în cameră ca un suflu dătător de viaţă.

  — Spune-mi cum ţi-ai petrecut noaptea, continuă ducesa. Ai reuşit?

  — Contractul este semnat, sub rezerva actelor lipsă, răspunse Georges.

  — Nu despre asta îţi vorbeam. dar, mai întâi, ai fost recunoscut?

  — Deoarece l-am recunoscut pe Tupinier, trebuie să mă fi recunoscut şi el la rândul său, mamă. Dar, te rog, la ce te refereai?

  — Dacă te-a recunoscut, nu vreau să te mai expui. Toate acestea s-au terminat definitiv. Îţi vorbeam despre adevăratul scop al comediei în care doctorul nu te-ar fi vârât dacă mi-ar fi dat crezare; despre povestea aceea ciudată: rugăciunea Oremus, cu ajutorul căreia s-ar regăsi documentele bătrânului Morand Stuart, ultimul depozitar al actului meu de căsătorie şi al certificatului tău de naştere.

  — Al meu? întrebă Georges cu blândeţe. Actul meu de naştere, al meu? Nu cumva te înşeli, mamă?

  Doamna de Clare nu răspunse. Redevenise palidă şi era şi mai tulburată decât la începutul întrevederii.

  — Ei bine, mamă! continuă Georges, văzându-i reacţia, dar ferindu-se să insiste. Frumoasa noastră Clotilde nu ştie nici o boabă din Oremus. Vei vedea cât o vei iubi, când va fi aici!

  — Da! rosti doamna de Clare printre dinţii strânşi. Va trebui s-o iubesc. când va fi aici!

  — Ce spui, mamă?

  — Nimic! replică Angele cu o mânie inexplicabilă. Apoi continuă:

  — N-a vrut să-ţi recite rugăciunea?

  — Nu-i vorba de aşa ceva. Ea vrea tot ce vreau eu, dar există o greşeală. O greşeală şi o înşelătorie. Soţii Jaffret mi-au prezentat o fată care nu-i fiica lui Morand Stuart, aşa cum nu sunt eu fiul prinţului de Souzay, duce de Clare.

  Doamna de Clare îngăimă, aproape fără voia ei:

  — Ce ştii tu despre asta?

  — Pe cinstea mea, absolut nimic! exclamă Georges, râzând. Cel puţin în ceea ce mă priveşte pe mine personal, însă poate că, până la sfârşit, îmi vei spune dumneata. Vrei s-o faci astăzi? Haide, cine sunt eu, mamă?

  Ducesa de Clare nu se aştepta la această întrebare. Crezuse că niciodată Georges n-avea să-i ceară socoteală pentru nimic. Îşi întoarse privirile, murmurând vizibil stânjenită:

  — Întrebând: „Ce ştii tu despre asta?” nu mă refeream la tine, dragul meu. Voiam să spun: cum ştii că tânăra Clotilde nu este fiica lui Morand Stuart?

  — Ah! răspunse Georges roşind la rândul său, asta-i altceva. Ştiu sau, cel puţin, cred că ştiu.

  Şovăi, apoi continuă:

  — Nu-ţi vorbesc cu plăcere, mamă, despre vremurile când mă aflam în Bretagne. Povestea ar fi lungă şi tristă.

  Doamna de Clare îl întrerupse încă o dată. Părea că de la începutul convorbirii urmăreşte o idee – o idee care o preocupa fără încetare, dar pe care n-o exprima niciodată.

  — Dacă tânăra fată nu este ceea ce ne închipuiai spuse, ar fi un motiv în plus pentru a înceta această comedie. A durat prea mult.

  — Mamă, replică Georges, în urmă cu trei luni nu numeai toate acestea comedie. Clotilde şi cu mine ne iubim.

  Poate că doamna de Clare nu auzise. Cel puţin era ca şi cum Georges n-ar fi spus nimic, fiindcă ea continuă pe un ton de totală indiferenţă:

  — Dragul meu copil, nu te vei mai duce la palatul Fitz-Roy.

  Georges o privi mirat şi întrebă:

  — V-aţi gândit bine la ceea ce-mi cereţi, doamnă? În punctul în care au ajuns lucrurile, credeţi c-ar fi onorabil sau măcar posibil să mă port astfel? Îi datorez mult Clotildei – fără ea aş dormi acolo, în micul cimitir din Bretagne. Mă iubeşte.

  — Dar tu? rosti în şoaptă Angele, cu o rapidă încruntare a sprâncenelor. Tu o iubeşti?

  — Tocmai îţi spusesem asta, mamă, dar nu m-ai ascultat.

  Ea vru să se ridice, însă recăzu, zdrobită. Pe chip i se citea o adâncă disperare.

  — Ah! suspină. O iubeşti! Aşadar, suntem condamnaţi!

  Apoi izbucni într-un ţipăt sfâşietor:

  — Tu îl vei fi ucis, tu, tu! Tu i-ai răpit sărmana lui fericire! Totul pentru tine, nimic pentru el! Ce i-a făcut el lui Dumnezeu, ca să sufere atâta! Ah! El nu mai avea nimic, nimic decât un pic de sânge în vinele slăbite: ai revenit, îţi trebuie acea picătură de sânge. o vrei! Nu nega! Şi totuşi l-ai văzut. Şi ştii bine, să nu minţi! Ştii bine că moare din dragoste pentru ea!

  Georges abia avu timp să se repeadă s-o susţină. Ducesa se clătină şi se lăsă pe spate moale, ca fulgerată.

  Înspăimântat, el vru să cheme în ajutor, însă, aşa zdrobită şi albă ca o moartă cum era, ea îşi păstra cunoştinţa.

  — Nu, nu, spuse. Rămâi cu mine, nu te vreau decât pe tine, nu vezi că am vorbit nebuneşte? Sunt atât de nefericită! Ascultă! Oare te-ai putut îndoi de inima mea, în care ocupi primul loc. locul ce ţi se datorează! Oh! Georges! Dragul meu Georges! Tu eşti bun, tu mă iubeşti, îţi va fi milă de noi!

  Îşi apropie buzele reci de fruntea lui Georges, îngenuncheat lângă ea, şi continuă, cu glasul înecat de lacrimi:

  — Aici, tu eşti stăpânul! Nu ştiu dacă Dumnezeu mă va ierta, dar tu, fiule, o, fiul meu, nu mă respinge! Albert şi cu mine nu avem nimic. Totul este al tău, totul, deoarece tu eşti ducele de Clare!

  — Mamă! În numele Cerului! îngăimă Georges, ţinând-o strâns la piept, pentru ce îmi vorbeşti astfel? Nu te cred. Cum te-aş putea crede?!

  — Te îndoieşti, Georges! Îţi mulţumesc, fiule. dar îţi spun adevărul, ţi-o jur! Iar Albert nu este complice! Dumnezeule Atotputernic! Eu sunt cea care trebuia să fiu pedepsită! De ce mi-ai pus în inimă această nebunie? Trăiam prin el, era sufletul meu. Ascultă-mă, domnule de Clare, ascultă-mă, copilul meu, dragul meu copil, să ştii că eram cu adevărat de plâns, între cele două leagăne ale voastre. Nu voiam, nu, jur pe speranţa mea în îndurarea lui Dumnezeu! Domnule duce, nu voiam să-ţi fur numele, titlurile, averea, nu, nu! Dar atunci, ce voiam, nenorocita de mine?

  Se smulse cu atâta putere pe spate, încât scăpă din îmbrăţişarea lui Georges, strigând cu spaimă:

  — Nu ştiu! Nu mai ştiu! Sunt un suflet pierdut! Albert va muri, iată tot ce ştiu! Şi nu-l pot salva, nici măcar cu preţul conştiinţei mele!

  Tăcu.

  Georges nu spunea nimic.

  Când ea vorbi din nou, vocea i se stingea pe buze.

  — Georges, fiul meu, spuse, ce pot spera din partea ta? Te iubesc, ah! Răul pe care ţi l-am făcut l-am ispăşit prin lacrimi de sânge. Dar el, oare există cuvinte să exprime demenţa adorării mele? El! Albert! Mândria mea, sclavia mea! Urăşte-mă, copile, sunt de acord, dispreţuieşte-mă, merit asta, dar salvează-l! Ah! Te rog, redă-mi fiul! Redă-mi inima mea!

  Se lăsă să alunece în genunchi mai înainte ca Georges, încă îngenuncheat, să o fi putut împiedica şi, în ciudăţenia grupului pe care-l alcătuiau era ceva sfâşietor: mama şi fiul, prosternaţi unul în faţa celuilalt.

  Georges plângea ca un copil.

  Îşi ridică mama şi, în timp ce o ajuta să se aşeze în fotoliu, îi acoperea faţa cu sărutări, spunând:

  — Dar ştiam toate astea! Şi încă de mult! Şi-l iubesc aproape tot atâta cât îl poţi iubi dumneata; numai că-l iubesc datorită dumitale, prin dumneata! Pentru că. Ştii mamă, te iubesc aşa cum îl iubeşti!

  Ea îl privea cu un amestec de admiraţie şi mirare.

  Tânărul începu să râdă continuând:

  — Numele meu, titlurile mele nobiliare, averea mea, toate acestea îmi pot aparţine; dar oare nu el este cel care este frumos, nobil, mândru?

  — Nu, oh, nu! îl întrerupse Angele, antrenându-se în acea discuţie copilărească şi totodată pasionată. Tu, tu eşti cu adevărat bun, frumos şi generos! Eşti demn de numele tău, de bogăţia ta.

  Georges ripostă:

  — Dacă astea toate sunt ale mele, le pot da.

  — Nu! Cel puţin, nu le putem noi primi.

  El se aşeză lângă ea şi glasul îi era plin de mângâieri când spuse:

  — Mamă, toată lumea crede că el este ducele. Chiar şi eu. Ah! Adineauri minţeam, nu ştiam nimic. În urmă cu cinci minute, aş fi jurat că el este. Şi dac-aş îndrăzni să-ţi mărturisesc, nici acum nu sunt foarte sigur.

  Angele îl opri printr-un gest.

  — Îţi mulţumesc încă o dată, fiul meu, dar nu despre asta e vorba. Eşti generos, de bună credinţă ne oferi, în bunătatea inimii tale şi ca şi cum ţi-ar fi indiferent, splendida situaţie ce-ţi aparţine. Din păcate, nu ne mai trebuie, ceea ce este acum în cumpănă pentru noi e viaţa. Şi există lucruri care nu pot fi cedate.

  — Nu ştiu nimic pe lume ce nu ţi-aş putea da, mamă.

  Ea îi luă mâna şi, cu o mişcare rapidă şi-o duse la buze.

  — Ce faci! exclamă el. Aşadar îţi sunt cu totul străin, pentru ca să crezi că este nevoie să mă implori!

  Doamna de Clare îl înconjură cu braţele-i tremurânde.

  — Există lucruri ce nu pot fi date! repetă. Mi-ai spus că ea te iubeşte.

  Georges îşi lăsă capul în jos.

  Cercetându-l cu o privire scrutătoare, ducesa murmură:

  — Vezi bine că este imposibil!

  Urmă o tăcere.

  Apoi glasul tremurător al lui Georges şopti:

  — Cele care iubesc cu putere ghicesc. Ea se temea de tine, mamă, şi azi-noapte, i-am spus chiar aceste cuvinte: „De s-ar îndura Dumnezeu să nu fiu nevoit vreodată să aleg între mama mea şi tine!”

  Capitolul XXII – Sacrificiul.

  Trecuse un timp. Doamna ducesă de Clare şi fiul ei şedeau unul lângă celălalt şi capul Angelei se rezema pe umărul lui Georges. Asculta bătăile inimii lui bune.

  — Nu o cunosc, spuse. O uram pentru că ştiam că ea era momeala, aceeaşi momeală întinsă fiecăruia dintre voi.

  Aflu de la tine că este o sclavă – o iert; îmi spui că, acolo, în castelul din Bretagne, ţi-a salvat viaţa – o binecuvântez. E frumoasă, nu-i aşa? Da, de vreme ce Albert a ales-o. Georges al meu! Sărmanul meu copil! Nimănui nu i s-a cerut vreodată un asemenea sacrificiu.

  — Poate că te înşeli, mamă, cu privire atât la natura sacrificiului, cât şi la mărimea lui. Credeam că o iubesc pe Clotilde, cred asta şi acum; dar ceea ce este sigur, e că niciodată nu mi-am întrebat adâncul inimii.

  — Nu încerca să-mi micşorezi recunoştinţa! protestă Angele.

  Un gând dureros săpa cute adânci pe fruntea frumoasă a lui Georges.

  — Mi-e teamă să privesc în sufletul meu! murmură.

  Ducesa continuă:

  — Albert nu era ca tine; îşi fărâmiţase tinereţea în nebunii, şi măcar îl credeam la adăpost de boala aceasta care-i atacă pe cei care au prea multă inimă. Capcana a cărei victimă ai fost era întinsă pentru el, pe strada Victoire, la domnişoarele Fitz-Roy şi, fără tine, fără devotamentul tău frăţesc, el ar fi fost cel arestat după crimă. Fata aceea, acea Clotilde, l-a respins fiindcă te iubea, şi în răstimp de câteva săptămâni l-am văzut pe Albert schimbându-se în asemenea grad, încât ne întrebam: „El să fie?” Îţi aminteşti cât era de sclipitor, gălăgios, vesel, puternic, parcă înverşunându-se să cheltuiască, mai curând să risipească prea-plinul lui de viaţă? Cumplita boală a iubirii l-a doborât şi l-a zdrobit. Posomorât, tăcut, descurajat, în scurt timp n-a mai fost decât propria lui umbră. Doctorul Abel, care în cazul tău a făcut minuni, n-a avut nici o putere când a fost vorba de el, şi totuşi.

  Se opri ca şi cum s-ar fi temut că spusese prea mult.

  — Şi totuşi, doctorul are faţă de Albert dragostea unui tată, încheie Georges cu simplitate.

  — Faţă de voi doi, da! întări repede ducesa.

  Era adevărat.

  Georges întrebă:

  — Dar pentru ce aţi lăsat lucrurile să meargă atât de departe şi atât de mult timp, mamă?

  — Fiindcă abia azi-noapte am cunoscut durerosul secret al lui Albert, replică Angele. Mai înainte, bănuiam, însă în noaptea aceasta mi-a spus: „Astăzi se semnează contractul, nu-i aşa? Simt că ei se află acolo, semnându-mi moartea.” Şi a adăugat: „Aseară, când am intrat în camera lui Georges, aveam asupra mea un cuţit.”

  — Oh! exclamă Georges îngrozit.

  Angele îşi acoperi faţa cu ambele mâini.

  — Am greşit spunându-ţi asta, îngăimă. Cuţitul era pentru el. aşa cred, sunt sigură!

  — Bietul, bietul meu frate! gemu Georges, cu ochii înlăcrimaţi. Aţi avut dreptate să vorbiţi, doamnă – mi-aţi permis astfel să sondez până în străfundurile chinurilor sale. şi, în loc să lovească, a fost bun cu mine, afectuos, tandru ca întotdeauna.

  Deodată, o privi drept în faţă pe doamna de Clare.

  — Mi-aş da viaţa pentru mai puţin decât atât, spuse aproape cu voioşie.

  Apoi, văzând spaima ce se ivea în ochii mamei sale, adăugă:

  — Nu, nu, m-am exprimat greşit. N-am vrut să-ţi fac vreo supărare.

  — Ar fi prima! exclamă Angele într-un elan de sinceră tandreţe. Jură-mi.

  — Ah! Cu dragă inimă! o întrerupse Georges. Numai că mă aflu într-o crudă încurcătură. În timp ce dumneata mă consideri un erou, eu sunt cuprins de remuşcări. Trebuie să Ştii ceva: înainte de a fi vorba de căsătorie.

  Ducesa îl întrerupse la rândul ei, cu o adevărată explozie de speranţă:

  — Iubeşti cumva o altă femeie? întrebă.

  Georges se încruntă şi răspunse cu glas scăzut:

  — Dacă ar fi aşa, doamnă, aş încerca să-mi smulg din inimă acea dragoste. Nu ştiu dacă sunt un de Clare, dar, pe cinstea mea, am certitudinea de a fi un om corect, şi nu m-aş sluji de devotamentul meu faţă de Albert şi faţă de dumneata ca pretext pentru a-mi retrage cuvântul dat dragei, nobilei copile care a avut încredere în mine. N-am făcut bine vorbindu-vă despre a-mi da viaţa – asemenea lucruri nu se spun; şi nici nu le faci, din cauza doliului pe care îl lasă în urma lor; dar nimic pe lume, mamă, nu mă poate împiedica să-ţi dau fericirea mea!

  Spuse cuvintele acestea cu simplitate şi atinse cu un sărut degetele Angelei, care poate că nu înţelegea cât cavalerism era în purtarea lui.

  În momentul acela se auzi zgomotul uşor al trăsurii înaintând pe nisipul aleii.

  — Iată-l pe Albert! zise ducesa. Şi mai am să-ţi spun atâtea lucruri!

  Fără îndoială, dacă nu înţelesese, nici nu mai era timp să încerce să ghicească şarada.

  Albert venise! Nu mai exista nimic în afară de Albert!

  — Vasăzică, ne-am înţeles, zise ea cu grabă. Tu te retragi, iubitul meu Georges, renunţi la ea. Săvârşeşti o minune readucându-l pe fratele tău la viaţă, dar. nu găsesc cuvintele. Cum să-ţi spun? Generozitatea ta nu este de ajuns pentru ca bietul copil să fie iubit.

  Privirea pe care o ridică spre Georges era o rugă plină de îngrijorare.

  De îndată ce cineva se adresa inimii sale, Georges înţelegea imediat. O clipă rămase tăcut, apoi gândi cu glas tare:

  — S-ar putea. Clotilde are o inimioară bună. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă.

  — Numai că, vezi – adăugă Angele – ar trebui ca el să nu bănuiască.

  — Bineînţeles! conveni Georges, cu un zâmbet trist. Vă rog să vă bizuiţi pe mine, voi căuta să mă comport cu delicateţe. Şi cine ştie dacă fratele meu nu-mi va condamna infidelitatea?

  O uşă mică situată în stânga alcovului se deschise şi apăru Albert. Era atât de palid, încât doamna de Clare nu-şi putu reţine un ţipăt de disperare.

  Georges se ridicase.

  La vederea lui, Albert se trase înapoi, ca sub efectul unei lovituri.

  — Cred că nu vei fi gelos pe mine, spuse cu amărăciune, dacă-ţi voi mărturisi că mă întorc de la palatul Fitz-Roy – voiam s-o mai văd o dată pe Clotilde. Ghiceşti pentru ce? Pariez că mama noastră ţi-a dezvăluit jalnica mea nebunie. Fii, te rog, atent, tot ceea ce-ţi cer este să nu mă insulţi cu mila ta.

  Se lăsă să cadă într-un fotoliu, lângă uşă.

  „N-o fi oare prea târziu?” se întreba nefericita mamă. „Moartea l-a şi luat sub aripa ei.”

  Georges se îndreptă spre fratele lui, cu mâna întinsă.

  — Rămâi unde eşti, îi spuse Albert cu asprime. Nu te apropia de mine.

  Apoi adăugă:

  — Am fost bun, dar nu mai pot, sufăr prea mult. Pentru ce m-aş mai preface că-i iubesc pe cei pe care-i urăsc şi din a căror cauză mor?

  După ce-şi recăpătă cu greu suflul, continuă:

  — Iartă-mă, mamă, că te supăr, însă trebuie să vorbesc.

  Se întoarse spre Georges şi, aţintind asupra lui o privire sălbatică, i se adresă:

  — Tu, domnule duce, tu ai rolul cel frumos, aici ca pretutindeni, acum, ca întotdeauna. O clipă am crezut că acest titlu mi se dădea pentru a se îndepărta de mine anumite primejdii ce mă ameninţau. nu ştiu care anume. Totul este dubios în casa aceasta, în care am fost atât de nefericit, făcând-o pe mama să sufere atâta.

  — Tu, copilul meu iubit! protestă Angele.

  — Da, m-ai iubit mult, mamă, ah! M-ai iubit mult prea mult, şi-mi vei spune că sunt fericirea dumitale. când, de fapt, fericirea dumitale a murit. spune-i adio, poţi să mă crezi.

  Respira cu greutate, în timp ce Angele izbucni în plâns. Apoi, continuă:

  — Frate, am mintea tot atât de slabă pe cât îmi e şi trupul. Am minţit: nu te pot urî, ar fi prea oribil. S-ar putea ca tu să-mi dai cheia enigmei. În dimineaţa aceasta, la palatul Fitz-Roy se petrece ceva ciudat. Eu nu sunt ca tine, îmi este interzis să intru, vizitele mi le fac de departe, din stradă. În spatele închisorii există un loc de unde se văd ferestrele Clotildei, şi eu privesc prin geamul portierei, în timp ce vizitiul rânjeşte, râzând de mine. Astăzi totuşi şi-a păstrat seriozitatea – vedea bine că era pentru ultima dată.

  — Albert! imploră Angele, nu vorbi aşa!

  — Nu ştiu deloc ce se întâmplă în casa Jaffret, spuse Georges. Ieri am plecat de acolo în jur de miezul nopţii.

  — Azi-dimineaţă, continuă Albert, casa era pustie. Domnişoara Clotilde a fost văzută ieşind înainte de ivirea zorilor.

  — Ştiu unde este domnişoara de Clare, îl întrerupse Georges cu blândeţe.

  — Ah! exclamă Albert.

  — Şi mă voi duce la ea de îndată, adăugă Georges. Trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă, frate, că, în urma unor evenimente. a unor probleme de familie, căsătoria mea cu domnişoara de Clare nu se va mai încheia.

  — Nu se va încheia! repetă Albert ca un ecou.

  Angele îl privea cu un amestec de spaimă şi speranţă.

  Georges îşi sfârşi fraza:

  —.ceea ce-mi redă libertatea pentru alte angajamente, luate înainte de a se fi discutat despre această unire. Sunt bucuros că mi-am recăpătat libertatea. La revedere, Albert.

  De data aceasta, fratele lui fu cel care-i întinse mâna. O uşoară culoare trandafirie îi înviorase obrajii.

  — Dacă ai vreo neînţelegere cu familia domnişoarei de Clare, replică totuşi bolnavul, mă vei ierta dacă nu-ţi voi lua partea, te previn, frate. Sunt şi eu bucuros, dar dacă în împrejurarea aceasta ai avut o purtare nepotrivită, domnişoara de Clare va avea în mine un apărător.

  Revenea la viaţă văzând cu ochii.

  Georges îi strânse mâna zâmbind şi veni să-şi ia rămas bun de la mama lui, care-i spuse:

  — Se pare că viaţa revine în trupul lui. Domnul să te răsplătească, fiul şi salvatorul meu! Du la bun sfârşit ceea ce ai început atât de bine!

  Îi dădu o sărutare, o sărutare caldă, care era tot pentru Albert.

  Georges zâmbi.

  Există oameni (nu mulţi) care se devotează atât de firesc şi printr-un elan atât de spontan, încât uneori li se întâmplă să cuprindă în dăruirea lor o parte din bunul altuia. Fără acest exces, lumea i-ar considera imbecili; cu acest exces, ei sunt periculoşi.

  Georges încă nu ajunsese la capătul aleii ce ducea spre strada Pigalle, când gândul la Clotilde reveni cu putere în inima lui.

  Atâta vreme cât rămăsese sub farmecul mamei sale, nu văzuse propria lui suferinţă, şi era atât de obişnuit să i se dăruiască în întregime mamei sale!

  Dar Clotilde!

  Numele izbucni ca un ţipăt în conştiinţa lui. Zâmbetul sincer de copil, atât de vesel, atât de tandru, zâmbetul celei care, odinioară, fusese o mângâiere a zilelor lui nefericite, trecu deodată prin faţa ochilor săi. O părăsise cu câteva ceasuri mai înainte, spunându-i: „Te iubesc”, şi toate cuvintele schimbate în cursul acelei convorbiri de dragoste îi reveneau în minte ca tot atâtea reproşuri.

  Cuvintele acelea ea le cerşise, într-un fel le câştigase cu imensa ei iubire plină de farmec; îi aparţineau ei, şi iată că el, Georges, avea să ia înapoi ceea ce-i dăruise, înlocuind zâmbetul prin lacrimi! Poate că ea se afla deja la rendez-vous-ul fixat la doctorul Abel; poate că-l aştepta, fericită, căci avea în el o încredere atât de mare! Ce să-i spună? Cum să-i impună o obligaţie care nu-i revenea ei? Cu ce drept să-i ceară un sacrificiu pe care nimic nu i-l poruncea?

  Când Georges ajunse pe strada Bondy, în faţa locuinţei doctorului Abel Lenoir, gândurile îi erau într-o totală confuzie. Nu mai ştia, s-ar putea spune că nu mai voia nimic.

  — Nu-l veţi vedea pe domnul în dimineaţa aceasta, îl informă bătrânul valet al doctorului. Ce de du-te-vino a fost aici, începând de aseară! Adineauri a plecat domnul Pistolet, ştiţi, băiatul acela drăguţ, cu un botişor de dihor şi cu ochi de viezure. Avea o mutră! Mă pricep la asta! E ceva putred la mijloc.

  — Şi. a venit cineva. pentru mine? întrebă Georges.

  — Da' prost mai sunt! exclamă omul. Cineva acela este o domnişoară! Vă aşteaptă în salon.

  Capitolul XXIII – Cântec de dragoste.

  Bătrânul valet se îndreptă spre salon, precedându-l pe Georges.

  — Cât despre braţul dumneavoastră, zise, pentru a-ţi da seama de el acum, ar trebui să-i pui o etichetă cum că nu-i din carne şi oase. Şi când te gândeşti că un om ca domnul Lenoir se ocupă de una şi de alta în loc să facă medicină! Bineînţeles, nu conspiră împotriva guvernământului, dar zilnic vin pe-aici nişte mutre! Şi vin de dimineaţa până seara! Te şi întrebi ce treabă poate avea cu toţi oamenii aceia! Printre ei sunt, precum ştiţi, şi servitorii dumneavoastră, cel puţin domnul Larsonneur şi domnul Tardenois – două persoane cumsecade, nimic de zis! Domnul Larsonneur a venit ieri, ghiciţi pentru ce! Pentru a spune că Clément-Ciungul evadase din închisoarea Force. Şi ce-i pasă domnului de asta? Dar, fiţi liniştit, că doar noi nu facem parte din banda Cadet!

  Izbucni într-un râs plin de încântare şi se opri în faţa uşii salonului.

  După cum ne putem închipui, Georges nu-l asculta deloc.

  Îi zise omului să plece, mulţumindu-i, şi puse mâna pe clanţa uşii.

  — Aş da un an din viaţa mea – îşi spuse – ca să scap de întrevederea asta! Nu ştiu ce fel de inimă am: mă temeam că n-o iubesc, şi acum, numai pe ea o am în suflet. mă voi arunca la picioarele ei, mă voi umili, o voi implora! Aseară ea spunea: „Cât de mult aş vrea să-l iubesc pe Albert!” Totuşi, nu mă voi putea supăra dacă-i scapă vreo vorbă împotriva mamei.

  Împinse uşa şi intră ca un om bare se aruncă în apă dintr-o dată.

  O tânără fată se ridică scoţând un mic ţipăt mângâietor. Veni spre el cu braţele întinse, zâmbitoare, ca tinereţea însăşi, în timp ce o rază a soarelui matinal se juca în frumoasele ei bucle. Nu era Clotilde.

  — Lirette! îngăimă Georges, pe care uimirea îl făcu să se retragă.

  A spune cât era de fermecătoare nu-i cu putinţă.

  Există unele fiinţe care se nasc prinţese, şi se părea că acea copilă abandonată, care în copilărie şi în tinereţe îndurase atâtea suferinţe, se deghizase în fetiţă aparţinând burgheziei, cu mătasea care o atingea întâia oară, dar care era mai modestă decât ceea ce ar fi meritat.

  Privind-o, Georges rămase uluit.

  Lirette nu era o mare doamnă, oh! Nu, desigur, nici măcar o mare actriţă. În ea nu găseai nimic învăţat pe dinafară sau prefăcut. Însă acel ceva adorabil, a cărui denumire provoacă acum zâmbete, pentru că doamna Gibou recurge la el când foloseşte ceaiul şi scorţişoara, sau muştarul; acel lucru mai nobil decât orice şi dezonorat în mod jalnic – distincţia strălucea în jurul frunţii ei ca o aureolă. Avea o blândeţe atât de mândră şi atâta curaj în timiditatea ei! Privirea ingenuă îi sclipea de o asemenea fineţe, iar sub candoarea ei se ghicea atâta inteligenţă! Şi în flexibilitatea taliei sale, nedeplin dezvoltată, graţia abunda cu atâta dărnicie!

  Era o brunetă cu părul înfrumuseţat de reflexe roşcate; ochii ei, de un albastru închis, pluteau în cristalul pur al acelei lacrimi care este virginitatea, iar dubla floare a buzelor ei arăta, când se deschidea într-un zâmbet, perle de fildeş – vesel sipet al sărutului.

  Veni spre el, cum spuneam, curajoasă şi pregătită să îndrăznească, acum că era domnişoara de Clare; dar se opri, mirată să constate că tremura mai tare decât pe vremea când aducea buchetul ei de flori.

  El, Georges, bietul nostru paladin48-copil, uimit văzând-o atât de strălucitor de frumoasă, îşi apăra inima în mod eroic. Pasiunea pătrundea în el ca un val şi-l lua în stăpânire.

  Rămaseră amândoi nemişcaţi şi muţi.

  După o lungă tăcere, Georges, cu lacrimi în glas, spuse:

  — Venisem s-o caut pe Clotilde, logodnica mea.

  Nu zâmbiţi! Cuvintele acestea erau tot atât de eroice ca ale cavalerului d'Assas49. Şi încă, pieptul cavalerului era înconjurat de vârfuri de baionete!

  Cu vocea ei care pătrundea în inimă ca o armonie, Lirette răspunse:

  — Clotilde sunt eu, Clotilde a lui Clément. Mi-ai dat pâinea dumitale pe marginea gropii în care dormea tatăl meu. Din acea zi suntem logodiţi.

  Plânseră amândoi.

  Ştiţi bine că nu aşa sunt scenele de dragoste. Spun ceea ce se întâmpla. între ei exista mai multă iubire înflăcărată, naivă şi încântătoare, mai multă căldură şi mai mulţi fiori decât în toate scenele din lume.

  Ah! Nu era o „scenă”. Scenele nu sunt decât palide traduceri.

  Însă Georges lupta, fiindcă nu voia să fie fericit. Spuse de parcă ea ar fi putut pricepe:

  — Am promis să i-o cedez pe Clotilde fratelui meu Albert, care este pe moarte, dar îi promisesem şi ei s-o iubesc, şi nu voi profita de nenorocirea ei, voi trăi şi voi muri singur, jur.

  Părea că-i vorbeşte în chineză.

  În chineză? îndrăgostitele o înţeleg. Lacrimile Lirettei zâmbeau.

  — Dacă nu mă vrei, voi trăi şi voi muri singură şi eu, fiindcă, pentru mine, pe lume nu exişti decât dumneata.

  El asculta, vibrând cu toată fiinţa. Era cântecul vrăjit din poveştile copilăriei.

  Când vru să fugă, era prea târziu. Ea spusese:

  — Şi o iubesc şi pe ea. Când soarta părea s-o favorizeze, a fost bună cu mine; m-aş bucura să fiu sora ei. Dacă este condamnată să sufere, pentru ce n-am fi doi care s-o consolăm, dumneata şi cu mine?

  Georges se aşeză pe canapea. Capul îi era ameţit ca de beţie.

  Lirette luă loc pe un taburet, la picioarele lui.

  Şi privirile lor care se atrăgeau se cufundară una într-alta.

  — E ca şi cum în ziua aceea m-aş fi născut. Mi-o amintesc, acea zi, de parcă ar fi singura din tot trecutul meu. Aşa mică, te iubeam cum te iubesc acum şi cum te voi iubi întotdeauna. Când am fost despărţiţi, inima mea a plecat la dumneata. Ceea ce rămăsese din mine te căuta. Pentru mine, a trăi însemna să mă gândesc la dumneata.

  — Eu nu te pot iubi! îngăimă Georges. Oh! Nu, ar fi o laşitate să fiu atât de fericit. Atât de fericit! Gândeşte numai! Dacă-i voi spune Clotildei: „Eşti condamnată!” trebuie măcar să adaug: „Voi fi condamnat şi eu, ca şi tine!”.

  — Clotilde sunt eu, spuse pentru a doua oară Lirette. Eu sunt cea care te iubeşte!

  Apoi, fără a-i lăsa timp să răspundă, continuă:

  — În întâmplările acelea din copilărie te vedeam măreţ. Pentru mine, întâlnirea noastră din cimitir era ca un imens poem care dura mult, mult. Partea aceea din gustarea dumitale era o mare binefacere care-mi salva viaţa. Încă şi acum cred că chiar aşa a fost. Când ai stat lângă mine, n-am mai tremurat. Dar, pe de altă parte, dumneata m-ai făcut să uit rugăciunea.

  — Ah! Este adevărat! murmură Georges. Rugăciunea. Dar ce importanţă mai are asta acum!

  — Nu mai voiam să-i vorbesc lui Dumnezeu în latineşte, explică Lirette, trebuia să-i spun lucruri pe care să le pot înţelege. Când am fugit de la cioplitorul de pietre funerare, credeam că aveam să te mai găsesc la cimitir. Te-am căutat mult, şi cum mai plângeam! Seara, în baraca bietului om care m-a adăpostit, în loc de Oremus-ul meu, împreunându-mi mâinile am spus: „Clément, Clément, îl vreau pe Clément, Doamne! Să fie fericit şi vesel. Scapă-l de orice rău. Fă astfel încât să-l regăsesc şi, într-o zi, să-i dau şi eu din pâinea mea. din toată inima!”

  El asculta aceste cuvinte, care-l învăluiau ca o muzică. Gândurile parcă-i pluteau. O contempla, găsind-o clipă de clipă tot mai frumoasă.

  Ea triumfa, dar numai în sinea sa, şi-i rămăseseră doar atâtea lacrimi cât să-i împodobească zâmbetul cu diamante.

  — Oare Dumnezeu nu îndeplineşte întotdeauna rugăciunile copiilor? întrebă atenuându-şi glasul cu o dulceaţă de nedescris. Mă vei iubi, Georges, îţi vei apropia inima de buzele mele aşa cum, odinioară, Clément a apropiat de ele pâinea lui. Voi aştepta. aştept. Ah! Vezi bine că mă iubeşti!

  Ultimul strigăt fusese de extaz.

  Capul lui Georges se plecase pe pieptul ei, atras de misterioasa chemare. Nu Lirette fusese cea care-i căutase sărutul. Gurile li se întâlniseră într-un lung suspin de fericire.

  Ea era regină, iar Georges, învins, se supunea legii ei, îmbătându-se de respiraţia ei, impregnat de răcoarea arzătoare a iubirii.

  — Există oameni – spunea Lirette cu expresia unei micuţe înţelepte – care gândesc pentru noi şi care ne-au plănuit acţiunile. Ziua de astăzi va vedea sfârşitul unei lupte ciudate şi, poate, sângeroase. Cel la care ne aflăm aici, doctorul Abel Lenoir, lucrează pentru noi. La ordinul său m-am îmbrăcat ca o domnişoară, şi prin voinţa lui ne-am reunit. Am regăsit cuvintele rugăciunii – la ora asta ascunzătoarea a fost scotocită bine. Îl cunoşti pe domnul Pistolet?

  — Da, răspunse Georges zâmbind. Este unul din oamenii doctorului.

  — Ai încredere în doctor?

  — Mult mai mult decât în mine însumi.

  — Atunci, vino cu mine, te voi duce la cea pe care o numeşti Clotilde.

  — Clotilde! exclamă Georges. De fapt, pentru ce n-a venit? Unde este?

  — La mine.

  — La tine? Domnişoara de Clare?!

  — Eu sunt domnişoara de Clare, rosti Lirette, ridicându-se. Apoi adăugă: – într-adevăr, casa bietului Échalot nu este un adăpost convenabil pentru logodnica fratelui tău. O vom conduce la palatul Souzay.

  — O vom. repetă Georges.

  — Nu trebuie oare să mă duci la mama ta? replică Lirette, întrerupându-l.

  Şi, deoarece Georges ezita, încheie:

  — Când vom sosi la palatul Souzay, doamna ducesă va fi în stăpânirea actelor familiei sale şi a documentului ce-mi dă dreptul la numele pe care-l vom purta amândoi, frumosul meu văr de Clare.

  Capitolul XXIV – Drumul spre râu.

  Lucrurile nu aveau să se petreacă chiar potrivit programului astfel prevăzut de domnişoara Lirette. Échalot obişnuia ca, la trezire, să-şi găsească dejunul gata servit: o supă în care-ai fi pescuit cepe chiar dacă ultima ceapă ar fi dispărut din univers.

  Însă astăzi, în absenţa Lirettei, nimeni nu se ocupase de supă.

  Fidel postului ce-i fusese încredinţat, luptase îndelung împotriva foamei, dar, în cele din urmă, cedând cerinţei imperioase a stomacului său, se depărtase – după cum spuse mai târziu – „un minuţel” pentru a-şi oferi un cârnat cu varză de trei centime, la bodega Renaşterea-Ghiontului, de pe alee.

  Ce înseamnă şi renumele! Échalot era un mare mâncău, pe care excesele de mâncare nu-l blazaseră. Îi plăcea varza. A mai cerut una, apoi o a treia şi, cu toată graba cu care înghiţi această triplă provizie, când se înapoie la baracă, găsi goală camera fetiţei adoptate de el.

  În absenţa lui, Clotilde îşi deschisese ochii.

  Ardea de febră.

  Uimită la vederea obiectelor care o înconjurau şi pe care nu le cunoştea, se privi pe ea însăşi, cum zăcea culcată pe micul pat, aşa îmbrăcată cum era. Îi reveniră câteva amintiri vagi, dar când vru să şi le limpezească, rezultatul fu un haos şi mai încâlcit. Gândurile nu i se luminară. Dimpotrivă, se cufundă într-o beznă bruscă şi totală, în străfundurile căreia nu era decât deznădejde.

  Se ridică; ieşi din rulotă fără măcar să privească în jurul ei. Acum, în piaţă era destulă lume, şi populaţia bâlciului o remarcă pe fata palidă care mergea drept şi cu pas apăsat, ca şi cum ar fi fost sigură de drumul ei.

  Drumul ei?

  Oare avea un drum?

  Se spune că, în orele funeste, alegerea hazardului este întotdeauna un blestem.

  Fata porni pe primul drum pe care-l întâlni.

  Cel care ducea spre Sena – mergând drept pe aleea Clichy, apoi luând-o spre Saint-Ouen – este lung. În împrejurări obişnuite, poate că Clotildei i-ar fi fost greu să-l parcurgă cu piciorul.

  Astăzi, merse, aşa cu febră cum era, şi tot merse, anevoie şi încet, dar neoprindu-se deloc.

  Merse ore şi ore întregi.

  Nu vedea nimic din ce era în jur. Descurajarea ei o înconjura ca un zid de tenebre.

  La mai bine de o leghe de piaţa Clichy, în faţa porţii castelului în care regele Louis al XVIII-lea filosofa despre prietenia puţin deocheată cu doamna du Cayla50, drumul coteşte la dreapta.

  Clotilde nu ştia că, tăind peste câmp, ar ajunge mai repede la râu, dar într-acolo porni, deşi nu se vedea nici o potecă.

  Cei care o întâlneau nu-i bănuiau oboseala. Pasul îi era sigur, deşi încet. Îşi ţinea capul sus. Chipul ei posomorât nu trăda nimic. Era frumoasă ca o statuie.

  În partea de jos a parcului, Sena curgea în câmpia albită de promoroacă.

  În timpul verii, insula Saint-Ouen – Jung buchet de verdeaţă (războiul încă nu sacrificase splendizii plopi) este unul dintre cele mai îndrăgite locuri de întâlnire pentru petreceri populare; se dansează mult, se cântă în gura mare, se face dragoste, dar altfel decât la castelul Cayla; toate plăcerile vieţii pariziene sunt reunite în aceste grădini ale Armidei51 fără pretenţii. Iarna, insula e în totală părăsire.

  Clotilde coborî până pe malul pustiu şi îngheţat. Nu simţea frigul. Se aşeză pe pământ la marginea apei şi-şi sprijini capul pe genunchii ridicaţi.

  Pe-acolo era o barcă, una singură şi, în ea, un biet om pescuia spre a le duce seara copiilor săi ceva de mâncare.

  Locuitorii din preajma râurilor cunosc bine acea atitudine a disperaţilor. Omul din barcă strigă:

  — Hei, sărmana mea frumoasă, e frig, întoarce-te acasă.

  Clotilde nu-l auzi. Şi poate că încă nici nu se gândea să moară.

  Ideea îi veni brusc. Privi apa şi fruntea i se lumină. Gândul la un refugiu îi încolţi în minte. Se ridică în picioare.

  Omul din barcă strigă din nou:

  — Ştii, copilă, o să fiu nevoit să-mi mut barca spre a te pescui, şi copiii o să plângă după supa lor.

  Clotilde se opri. Auzise? Doamne, nu! Dar mâna cu care-şi apăsa inima întâlnise hârtiile de la palatul Fitz-Roy.

  — Nu-mi aparţin, spuse. Înainte de a pleca, trebuie să le înapoiez.

  Îi întoarse râului spatele, revenind pe drum tot aşa cum se dusese, încet, cu capul drept, semănând cu o statuie care merge.

  Lumina zilei scădea când Clotilde ajunse din nou în piaţa Clichy, plină de zgomot şi de lume. Saltimbancii anunţau ultima lor reprezentaţie.

  O singură baracă era părăsită – cea a lui Échalot.

  Clotilde nu văzu nimic din toate acestea. Coti spre bulevard fără să privească nici la dreapta, nici la stânga şi se îndreptă spre cimitir.

  Ştia încotro se ducea.

  Merse în lungul bulevardului până la intersecţia cu strada Clichy, pe care porni, coborând până în dreptul palatului Souzay.

  Acolo, se opri.

  Ca niciodată, poarta pentru trăsuri a locuinţei ducesei de Clare era deschisă.

  Clotilde nu intră. Se aşeză pe stâlpul scund pentru priponirea cailor pe care am văzut-o întâia oară pe Lirette şi, oricine ar fi văzut-o în momentul acela şi-ar fi dat seama de cumplitul efort pe care-l făcea spre a-şi limpezi gândurile.

  — Le am aici, murmură.

  Mâna, dusă la inimă, mototoli hârtiile de sub rochie.

  Spuse din nou:

  — Nu sunt ale mele. Nu-mi aparţin!

  Apoi, ridicându-se brusc:

  — Clément! Dragul meu prieten! Sunt numele, sunt averea lui Clément! Fericirea îi va veni prin mine.

  Rostind acel nume, glasul îi era dulce ca un cântec.

  Trecu pragul şi merse în lungul aleii mărginite de copaci. Cineva se ascunse între trunchiul unui arbore şi zid. Era trudă zadarnică – chiar dacă nu s-ar fi ascuns deloc, Clotilde n-ar fi văzut nimic.

  O clipă se opri în faţa casei, care părea pustie.

  Dar nu era şi cazul grădinii.

  Sosirea Clotildei provocă o agitaţie, şi mai multe siluete întunecate se strecurară în spatele tufelor de liliac desfrunzite.

  — Sunt acolo amândoi, spuse fata privind casa. Cel pe care-l iubesc, cea pe care o urăsc.

  Deşi întunericul era aproape total (trebuie să fi fost ora şase seara), nici o lumină nu ardea pe faţada dinspre stradă a palatului.

  O alta decât Clotilde ar fi remarcat, desigur, aspectul straniu pe care bezna şi singurătatea i-l dădeau casei.