1

   

  Geneva. Oraş scăldat în soare, cu pânzele albe ale bărcilor de pe lac umflate de vânt, cu clădirile masive reflectate în luciul apei, plin de flori care înconjoară petele verzui ale fântânilor, arteziene cu explozii de culoare, cu podeţe mici care se arcuiesc deasupra heleşteelor făcute de mâna omului care duc spre nişte insuliţe – locuri propice pentru îndrăgostiţi şi pentru negocieri discrete.

  Geneva, cea nouă şi cea veche. Oraşul cu ziduri medievale înalte şi geamuri strălucind, în culori pale, cu catedrale sacre şi instituţii mai puţin sfinte. Cu cafenele pe trotuare şi cu concerte pe malul lacului, cu debarcadere miniaturale şi bărci în culori vesele care stau ciorchine lângă debarcaderele lungi, unde ghizii ridică în slăvi virtuţile – şi valorile estimative – ale domeniilor care fără îndoială ţin de un alt timp şi sunt privite cu nostalgie de turişti.

  Geneva. Oraş care ştie ce vrea, în care frivolitatea este tolerată tacit. Râsul este cu măsură, controlat – privirile transmit aprobarea pentru reţinere sau admonestarea pentru exces. Cantonul de pe malul lacului este conştient de sine. Frumuseţea lui coexistă cu industria, iar echilibrul nu-i numai acceptat, ci şi păstrat cu străşnicie.

  Urmează apoi bubuitul tunetului; cerul se întunecă şi vine ploaia. Un potop care prăvale ape furioase, creând viziuni distorsionate, zdrobindu-se de ţâşnitoarea gigantică, simbolul Genevei de pe lac, vestitul Jet d’Eau, acel gheizer făcut de om ca să-l uimească pe om. Când revelaţia se produce, gigantica fântână moare. Toate fântânile mor şi florile se ofilesc când soarele dispare.

  Geneva. Oraşul nestatorniciei.

   

  Avocatul Joel Converse, ieşi din hotelul Richmond în lumina orbitoare a dimineţii din grădina Brunswick. Clipi din ochi, apoi se întoarse spre stânga, mutându-şi valiza-diplomat în mâna dreaptă, conştient de valoarea conţinutului ei, dar concentrându-se asupra omului pe care urma să-l întâlnească şi cu care avea să bea o cafea la Le Chat Botte, o cafenea aflată pe trotuar, vizavi de malul lacului. Mai exact, să se reîntâlnească, îşi spuse Converse, dacă nu cumva omul îl confundase cu altcineva.

  A. Preston Halliday era adversarul american al lui Joel la negocierile privind finalizarea ultimelor detalii legate de fuzionarea unor firme elveţiene şi americane, care îi adusese pe amândoi bărbaţii la Geneva. Deşi era vorba doar de mărunţişuri, de formalităţi, deoarece se stabilise că acordurile sunt în conformitate cu legile din ambele ţări şi acceptabile pentru Curtea Internaţională de la Haga, Halliday fusese totuşi o alegere ciudată. Nu făcuse parte din echipa de jurişti americani acceptată de elveţieni ca să ţină piept firmei lui Joel. Acest lucru nu l-ar fi exclus de la sine, căci uneori o privire proaspătă poate fi un mare avantaj, dar ca să-l ridici până la înălţimea misiunii cerute, adică de principal purtător de cuvânt era ceva neobişnuit, ca să nu spunem mai mult. Şi oarecum neliniştitor.

  Reputaţia lui Halliday – adică ceea ce ştia Converse despre ea – era aceea de om care produce necazuri, un fel de mecanic din San Francisco în stare să vadă cea mai mică sârmuliţă nelegată bine într-un motor şi să tragă imediat de ea pentru a-l bloca. Negocieri care duraseră luni de zile şi costaseră mii de dolari se duseseră de râpă din cauza apariţiei lui; cam asta era ceea ce îşi amintea Converse despre A. Preston Halliday. Altceva nimic. Şi totuşi, Halliday spusese că se cunosc.

  — Aici Press Halliday, anunţase vocea de la telefon. Reprezint firma Rosen în negocierile pentru fuziunea Comm Tech-Bern.

  — Ce s-a întâmplat? întrebase Joel, cu aparatul electric de râs în mână, în timp ce mintea lui încerca să identifice personajul.

  — Sărmanul de el a avut o criză de inimă, aşa că partenerii lui au apelat la mine. Avocatul făcuse o pauză. Se vede că ai fost foarte rău, domnule avocat, continuă el.

  — Dimpotrivă, nu ne-am contrazis aproape deloc. O, Dumnezeule, îmi pare tare rău, îmi place Aaron. Cum se simte?

  — O să se descurce. L-au băgat în pat şi îi dau supă de pui în vreo duzină de variante. Mi-a spus că avea de gând să verifice rapoartele finale să vadă dacă n-ai scris ceva cu cerneală simpatică.

  — Ceea ce înseamnă că acum dumneata o să fii cel care le va verifica. În ce mă priveşte, nu am aşa ceva şi nici Aaron nu avea. Această fuziune este bazată pe lăcomie şi dacă ai studiat hârtiile, ştii lucrul acesta la fel de bine ca şi mine.

  — Furtul de creanţe de la investiţii, fu de acord Halliday, combinat cu o mare parte din piaţa tehnologică. Nu e nevoie de cerneală invizibilă. Dar, din moment ce sunt nou venit aici, am şi eu câteva întrebări de pus. Hai să luăm micul dejun împreună.

  — Mă gândeam să comand ceva la room-service.

  — E o dimineaţă aşa de frumoasă, de ce să nu ieşim undeva, la aer? Sunt la hotelul President, aşa că hai să ne întâlnim la mijlocul drumului. Ce zici de Chat Botte?

  — Au cornuri şi cafea americană. Cheiul Mont Blanc.

  — Îl ştii. Peste douăzeci de minute?

  — Să zicem o jumătate de oră, bine?

  — Bine. Halliday făcu din nou o pauză. O să-mi facă plăcere să te revăd, Joel.

  — Oh? Să mă revezi?

  — S-ar putea să nu-ţi mai aminteşti. S-au întâmplat foarte multe de atunci… mai multe în ceea ce te priveşte pe tine decât pe mine.

  — Nu te înţeleg.

  — Ei bine, e vorba de Vietnam şi de faptul că ai fost mult timp prizonier acolo.

  — Nu la asta m-am referit şi oricum au trecut mulţi ani de atunci. De unde ne cunoaştem? Din ce caz?

  — Nu e vorba de cazuri, nici de afaceri. Am fost colegi de clasă.

  — La Duke? Este o facultate de drept foarte mare.

  — Mai înainte. Poate că o să-ţi aduci aminte când o să ne vedem. Dacă nu, am să-ţi amintesc eu.

  În timp ce păşea pe cheiul Mont Blanc, bulevardul zgomotos care înconjura lacul, Converse încerca să introducă numele lui Halliday într-un cadru concret, în anii de şcoală, căutând un chip uitat care să se potrivească cu un coleg de clasă de care nu-şi aducea aminte. Nu reuşi, deşi Halliday nu era un nume chiar comun, iar diminutivul Press şi mai puţin… Era de fapt unic. Dacă ar fi cunoscut pe cineva cu numele de Press Halliday nu l-ar fi putut uita. Totuşi, tonul vocii lui sugera o oarecare familiaritate, ba chiar o anumită apropiere.

  O să-mi facă plăcere să te revăd, Joel. Rostise cuvintele cu căldură, la fel ca atunci când se referise fără nici un sens la statutul lui Joel de prizonier de război. Dar astfel de cuvinte se rosteau pe vremea aceea cu simpatie, chiar dacă aceasta nu era făţişă. Converse înţelese de ce Halliday se simţise obligat să amintească despre Vietnam în împrejurările actuale, fie şi numai în treacăt, în general lumea îşi închipuia că cei care fuseseră deţinuţi în lagărele din Vietnamul de Nord o perioadă mai îndelungată erau în mod obligatoriu scrântiţi – asta se înţelegea de la sine – căci o parte a minţii lor fusese alterată de experienţa respectivă, iar amintirile li se estompaseră. Într-un anume sens, unele aspecte erau imposibil de negat, dar nu şi în ceea ce privea memoria. Amintirile erau mai vii, pentru că oamenii le căutau cu ardoare, uneori chiar fără milă. Anii scurşi, straturile de experienţă suprapuse… feţele cu urechi şi voci, trupurile cu dimensiuni şi forme; scenele care străfulgerau pe ecranul interior, viziunile şi sunetele, imaginile şi mirosurile – pipăitul şi dorinţa de a pipăi… nimic din ceea ce aparţinea trecutului nu putea fi neimportant când încercai să explorezi şi să-ţi depeni gândurile. Adesea, asta era tot ce aveau, mai ales noaptea, întotdeauna noaptea, când umezeala rece şi pătrunzătoare îţi înţepenea trupul, iar frica infinit mai rece te paraliza aproape total – atunci amintirile erau totul. Te ajutau să ţii departe de tine vuietul nopţii, să amuţeşti zgomotele ascuţite ale armelor de foc, explicate în mod inutil dimineaţa drept execuţii necesare ale celor necooperanţi şi recalcitranţi. Sau ale prizonierilor încă şi mai nefericiţi siliţi să joace jocuri atât de obscene încât nici nu le puteai descrie, cerute de cei care îi ţineau în captivitate şi erau dornici să se amuze.

  Ca mulţi alţi oameni ţinuţi izolaţi în cea mai mare parte a detenţiei lor, Converse examinase şi reexaminase fiecare etapă din viaţa lui, încercând să le lege, să înţeleagă… să accepte… întregul. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea – sau care nu-i plăceau dar se împăcase cu produsul acelor investigaţii intense. Putea să trăiască şi să şi moară cu el dacă era nevoie; în felul acesta obţinuse pacea interioară de care avea nevoie. Fără ea, frică ar fi fost insuportabilă.

  Şi pentru că aceste autoinvestigaţii se petreceau nopţi la rând, una după alta şi impuneau disciplină şi acurateţe, Converse descoperi că îi este mai uşor decât multor altor oameni să-şi amintească segmente întregi din viaţa lui. Ca un CD pus într-un computer care se opreşte brusc, mintea lui putea să izoleze un anumit loc, o anumită persoană sau un nume, chiar dacă i se dădea numai informaţia de bază. Prin repetiţie, procesul se accelerase şi de aceea era atât de nedumerit acum. Doar dacă Halliday se referea la o perioadă de timp foarte îndepărtată, din copilăria lui, la o cunoştinţă întâmplătoare; nu-şi ducea aminte de nimeni cu acest nume care să facă parte din trecutul lui.

  O să-mi facă plăcere să te revăd, Joel. Să fi fost cuvintele acestea vreun şiretlic, un truc avocăţesc?

  Converse dădu colţul şi zări balustradele strălucitoare ale cafenelei Le Chat Botte, care parcă explodau în mii de steluţe sub soarele strălucitor. Bulevardul era plin de viaţă, plin de nenumărate maşini mici şi autobuze curate. Trotuarele erau proaspăt spălate, iar trecătorii înaintau mai mult sau mai puţin grăbiţi, dar în mod ordonat. Dimineaţa era o perioadă a energiilor pozitive la Geneva. Chiar şi ziarele de pe mesele de la cafenea erau împăturite cu precizie, nu şifonate şi înghesuite. Vehiculele şi pietonii nu se aflau încă în război: lupta era acum înlocuită de priviri şi gesturi cu capul, opriri şi gesturi de invitare. În timp ce Joel se ducea spre uşa mare de alamă de la Le Chat Botte, se întrebă pentru o clipă dacă Geneva nu şi-ar putea exporta dimineţile la New York. Dar mai mult ca sigur că tot Consiliul Municipal ar respinge propunerea, conchise el, cetăţenii New York-ului nu puteau suporta un asemenea grad de civilizaţie.

  Un ziar se închise chiar lângă el, în stânga, ca şi când ar fi fost dat la o parte pentru ca Joel să poată vedea un chip pe care îl cunoştea. Era o… faţă cu trăsături regulate; spre deosebire de a lui, aici toate trăsăturile se aflau la locul lor şi erau compatibile una cu alta. Părul, lins şi negru, cu cărare îngrijită, era bine periat, iar nasul ascuţit trona deasupra unor buze subţiri şi bine definite. Chipul acesta făcea parte din trecutul lui, îşi spuse Joel, dar numele pe care şi-l amintea nu aparţinea acestui chip.

  Bărbatul cu înfăţişare cunoscută ridică privirile; ochii lor se întâlniră şi „A. Preston Halliday” se ridică în picioare, lăsând să se ghicească trupul musculos de sub costumul scump.

  — Joel, tu eşti? spuse o voce acum foarte cunoscută, iar mâna se întinse pe deasupra mesei.

  — Bună… Avery, răspunse Converse, parcurgând stângaci ultimii paşi şi schimbând din nou valiza-diplomat dintr-o mână în alta. Avery, aşa te numeşti, nu-i aşa? Avery Fowler. Taft, începutul anilor ’60. Nu ai mai revenit pentru ultimul an, nimeni n-a ştiut de ce; am vorbit cu toţii despre asta. Erai sportiv, campion la lupte.

  — De două ori campion în New England, spuse avocatul râzând şi făcu un semn spre scaunul din faţa lui. Stai jos şi hai să recuperăm timpul pierdut. Am considerat că va fi o surpriză pentru tine şi de aceea am vrut să ne întâlnim înainte de şedinţa din dimineaţa asta. Ar fi fost îngrozitor dacă te-ai fi ridicat în picioare şi ai fi ţipat la mine: Impostorule! În momentul în care aş fi intrat în sală, aşa e?

  — Nici acum nu sunt foarte sigur că n-am s-o fac, dar în orice caz n-am să ţip. Converse se aşeză, îşi puse diplomatul la picioare şi continuă să-l studieze pe adversarul lui. Ce e cu numele ăsta de Halliday? De ce nu mi-ai spus nimic la telefon?

  — Ei, haide, ce era să-ţi spun? Apropo, bătrâne, mă cunoşteai drept Joe Tinichea – cu siguranţă că nici n-ai fi vrut să mă vezi.

  — Nu cumva Fowler este pe undeva, prin închisoare?

  — Ar fi fost dacă nu şi-ar fi zburat creierii, răspunse Halliday, fără să zâmbească.

  — Nu încetezi să mă uimeşti. Eşti cumva o clonă?

  — Nu, sunt fiul lui.

  Converse ezită înainte de a vorbi.

  — Poate ar trebui să-mi cer scuze.

  — Nu-i nevoie, n-aveai de unde să ştii. De aceea nu m-am mai întors să-mi termin ultimul an… şi, la naiba, doream tare mult trofeul acela. Aş fi fost singurul care l-ar fi câştigat trei ani la rând.

  — Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat? Sau poate este o informaţie secretă? Accept şi această explicaţie, domnule avocat.

  — Nu pentru dumneavoastră, domnule avocat. Îţi mai aminteşti când am şters-o la New Haven şi am agăţat pipiţele alea în staţia de autobuz?

  — Spuneam că suntem de la Yale…

  — Dar nu le-am făcut nimic.

  — Am ridicat doar din sprâncene.

  — Oare să fi fost pe atunci chiar aşa de emasculaţi?

  — Suntem mai modeşti, dar o să ne revenim. Suntem ultima minoritate, aşa că până la urmă o să dobândim simpatii… Ce s-a întâmplat, Avery?

  Se apropie un chelner şi discuţia fu întreruptă. Comandară cafea americană şi cornuri. Chelnerul înfăşură două şervete roşii în formă de con şi puse câte unul în faţa fiecăruia.

  — Ce s-a întâmplat? rosti liniştit Halliday, după plecarea chelnerului. Frumosul tâlhar care era tatăl meu a delapidat patru sute de mii de dolari de la Chase Manhattan în timp ce era administrator şi când a fost prins, poc! Cine putea să creadă că un navetist respectat din Greenwich, Connecticut, avea două neveste în oraş, una pe East Side, cealaltă pe Bank Street. Era un bărbat frumos.

  — Şi foarte ocupat. Dar tot nu înţeleg de unde numele ăsta, Halliday.

  — După ce s-a întâmplat – adică, sinuciderea, vreau să spun mamă s-a repezit la San Francisco ca să se răzbune. Noi eram din California, ştii… adică n-ai de unde să ştii. Şi ca să se răzbune, s-a măritat cu tatăl meu vitreg, John Halliday; orice urmă de Fowler a fost ştearsă cu grijă în următoarele câteva luni.

  — Chiar şi numele tău de botez?

  — Nu, am rămas tot Press şi la San Francisco. Noi, californienii, avem fel de fel de nume caraghioase. Tab, Troy, Crotch… sindromul Beverly Hills 1950… La Taft, în carnetul meu de student scria Avery Preston Fowler, aşa că ai început să-mi spui Avery sau „Ave”, ceea ce era îngrozitor. Întrucât mă transferasem, nu m-am grăbit să povestesc nimic, nimănui.

  — Toate bune şi frumoase, spuse Converse, dar ce se întâmplă când dai peste unul ca mine?

  — Ai să fii uimit aflând cât de rar mi s-a întâmplat. La urma urmelor, asta a fost cu mult timp în urmă, iar oamenii din California cu care am crescut au înţeles. Acolo copiii îşi schimbă numele după cum le vine părinţilor, iar eu am fost în Est doar câţiva ani, exact atât cât a trebuit să fac clasa a cincea şi a şasea. Nu cunoşteam pe nimeni de la Greenwich cu care să stau de vorbă şi nu făceam parte din vechea societate de la Taft.

  — Dar ai avut prieteni acolo. Şi noi am fost prieteni.

  — N-am avut chiar aşa de mulţi. Hai să spunem lucrurilor pe nume, eram un intrus şi nici tu nu mi-ai dat prea multă atenţie, De fapt, nu m-am remarcat în mod deosebit.

  — Ba te-ai remarcat pe salteaua de lupte.

  Halliday râse.

  — Nu se întâmplă prea des ca foştii luptători să devină jurişti, e ceva pe saltea care îţi arde creierii… Oricum, ca să-ţi răspund la întrebare, e drept că s-a mai întâmplat de vreo cinci sau şase ori în ultimii zece ani să-mi mai spună câte cineva „Hei, nu eşti tu cutare şi cutare, indiferent cum spui că te cheamă acum?” Când se întâmplă aşa, spun adevărul: mama s-a recăsătorit când eu aveam şaisprezece ani. Şi aici, întrebările încetează.

  Chelnerul sosi cu cafeaua şi cornurile. Joel îl rupse pe al său în două.

  — Şi te-ai gândit că o să pun întrebările astea într-un moment nepotrivit, exact atunci când o să te văd la şedinţă.

  — E vorba de o politeţe profesională. Nu voiam să-ţi abat gândurile în timp ce trebuia să te concentrezi asupra problemei clientului. La urma urmelor, am încercat împreună să ne pierdem virginitatea în acea noapte de la New Haven.

  — Vorbeşte numai pentru tine, spuse Joel zâmbind.

  Halliday zâmbi şi el.

  — Ne-am supărat rău de tot şi amândoi am fost de acord cu asta, nu-ţi mai aminteşti? Apropo, ne-am jurat să păstrăm secretul în timp ce vomitam în găleată.

  — Voiam numai să te pun la încercare, domnule avocat. Sigur că ţin minte. Aşadar, ai părăsit mulţimea celor cu pulovere cenuşii pentru cămăşile portocalii şi medaliile de aur?

  — Exact. M-am dus la Berkeley şi apoi vizavi, la Stanford.

  — Bună şcoală… Dar cum de ai ajuns în domeniul internaţional?

  — Mi-a plăcut să călătoresc şi mi-am imaginat că este cel mai bun mod de a-mi plăti cheltuielile de transport. Exact aşa a început totul… Dar tu? Cred că ai călătorit până te-ai plictisit.

  — Am fost dezamăgit curând de serviciile externe, de corpul diplomatic, de toate astea. Aşa am început… sincer.

  — După cât de mult ai călătorit?

  Converse îşi ridică ochii albaştri şi se uită la Halliday, conştient de răceala din privirile lui.

  — Da, după cât am călătorit. Erau prea multe minciuni şi nimeni nu ne spunea nimic despre ele decât atunci când era prea târziu. Ne-au păcălit tot timpul şi n-ar fi trebuit s-o facă.

  Halliday se aplecă înainte, peste masă, privindu-l în ochi pe Joel.

  — Nu mi-am dat seama, spuse el blând. Când am citit numele tău în documente şi apoi te-am văzut la televiziune, m-am simţit îngrozitor. Nu te cunoşteam foarte bine, dar îmi plăcuseşi.

  — A fost o reacţie firească. Şi eu aş fi simţit la fel dacă aş fi fost în locul tău.

  — Nu sunt sigur de asta. Vezi tu, eu am făcut partea din mişcarea protestatară.

  — Ţi-ai ars carnetul de recrutare, spuse Converse blând, iar gheaţa din priviri i se topi imediat. Eu n-am fost atât de curajos.

  — Nici eu. Era un permis de bibliotecă expirat.

  — Mă dezamăgeşti.

  — Şi eu am fost dezamăgit… de mine însumi. Dar m-am făcut remarcat. Halliday se lăsă pe spătarul scaunului şi apucă ceaşca de cafea. Dar cum te-ai făcut tu remarcat? Nu cred că erai genul ăsta de om.

  — Nu, nu eram. Am fost forţat.

  — Parcă spuneai că ai fost păcălit.

  — Asta a venit mai târziu.

  Converse ridică ceaşca de cafea şi sorbi, deranjat de întorsătura pe care o luase conversaţia. Nu-i plăcea să discute despre anii aceia, dar fusese de multe ori silit. Îl făcuseră să pară ceva ce nu era.

  — Am făcut anul doi la Amherst şi nu eram un student prea strălucit… La naiba, mă aflam sub linie şi indiferent ce aş fi făcut nu mai puteam să mă menţin. O cam luasem razna încă de pe când aveam paisprezece ani.

  — N-am ştiut, îl întrerupse Halliday.

  — Tatăl meu nu era un bărbat frumos şi nici nu întreţinea mai multe concubine. A fost însă pilot de linie şi mai târziu a ajuns în conducerea companiei Pan Am. În familia Converse era ceva obişnuit să înveţi să zbori cu avionul înainte să-ţi iei permisul de conducere.

  — Mai ai fraţi şi surori?

  — O soră mai mică. A pilotat singură înaintea mea şi nu m-a lăsat niciodată să uit acest lucru.

  — Îmi aduc aminte. A dat şi un interviu la televiziune.

  — Două, preciză Joel zâmbind. Era în alt domeniu şi puţin îmi păsa cine o cunoştea sau nu. Cei de la Casa Albă mi-au spus să stau departe de ea: să nu trădezi cauza şi verifică-i scrisorile când eşti împreună cu ea.

  — De asta îmi aduc aminte de ea, spuse Halliday. Aşadar, un student slab a plecat de la colegiu, dar Marina a câştigat un pilot de nădejde.

  — Nu tocmai, nici unul din noi nu era aşa. Nu prea aveai la cine să te dai. Cei mai mulţi dintre noi am ars pe dinăuntru.

  — Cu toate acestea, presupun că îi urai pe cei ca mine, care rămăseseră acasă. Evident, nu şi pe sora ta.

  — Ba da şi pe ea, îl corectă Converse. Îi uram, îi detestam, îi dispreţuiam… eram furios. Dar numai atunci când era omorât cineva sau îşi pierdea minţile în lagăr. Nu pentru ce spui tu – toţi ştim cum a fost la Saigon – dar pentru că o faci fără nici un fel de teamă. Voi toţi stăteaţi în siguranţă şi ne făceaţi pe noi să ne simţim ca nişte tâmpiţi.

  — Te înţeleg.

  — Drăguţ din partea ta.

  — Îmi pare rău, n-am vrut să sune aşa.

  — Cum a sunat, domnule avocat?

  Halliday se încruntă.

  — Cam condescendent, aşa mi se pare.

  — Să nu ţi se pară, spuse Joel. Exact aşa a sunat.

  — Tot mai eşti furios?

  — Nu pe tine, dar nu pot suferi subiectul ăsta care mi se tot învârte prin cap.

  — Dă vina pe Pentagon. Câtva timp ai fost un adevărat erou la ştirile de noapte. Parcă ai evadat de trei ori, aşa e? După primele două ai fost prins şi băgat la carceră, dar a treia oară ai reuşit. Te-ai târât câteva sute de kilometri prin jungla inamică până ai ajuns la liniile noastre.

  — N-au fost decât o sută de kilometri şi am avut noroc. În primele încercări din cauza mea au murit opt oameni. Nu sunt foarte mândru de treaba asta. Am putea să revenim la afacerea Comm Tech-Bern?

  — Mai acordă-mi câteva minute, spuse Halliday, împingând cornul la o parte. Te rog. Nu încerc să tergiversez discuţia. Dar este ceva care îmi apasă mintea, dacă consideri că am minte.

  — Preston Halliday are, dosarul lui confirmă acest lucru. Dacă au dreptate colegii mei, eşti un adevărat rechin. Dar eu am cunoscut pe cineva care se numea Avery, nu Press.

  — Atunci poţi să-mi spui chiar Fowler, dacă asta te aranjează.

  — Despre ce e vorba?

  — Mai întâi două întrebări. Vreau să fiu foarte precis, pentru că ai şi tu o anumită reputaţie. Se spune că eşti unul dintre cei mai buni în dreptul internaţional, dar oamenii cu care am stat eu de vorbă nu pot să înţeleagă de ce Joel Converse continuă să activeze la o firmă relativ mică, deşi este suficient de bun pentru a viza ceva mai de soi. Eventual chiar o afacere pe cont propriu.

  — Vrei să mă angajezi?

  — Eu nu, nu vreau parteneri. Mă recomand: John Halliday, avocat, San Francisco.

  Converse se uită la jumătatea de corn din faţa lui şi se hotărî să n-o mai mănânce.

  — Care era întrebarea, domnule avocat?

  — De ce eşti aici unde eşti?

  — Sunt plătit bine şi, practic, conduc secţia; nu mă bate nimeni la cap. Şi nici nu vreau să risc. Este vorba de o mică pensie alimentară, nu cine ştie ce, dar serioasă.

  — Ai şi copii de întreţinut?

  — Nu, slavă Domnului.

  — Ce s-a întâmplat după ce ai plecat din Marină? Cum te-ai simţit? Halliday se aplecă în faţă, cu coatele sprijinite pe masă şi îşi cuprinse bărbia în mâini.

  — Cu cine ai vorbit? întrebă Converse.

  — Deocamdată, informaţia este secretă, domnule avocat. Accepţi?

  Joel zâmbi.

  — Eşti un adevărat rechin… Ei bine, m-am întors din acel episod al vieţii mele furios şi cu dorinţa de a avea totul. Studentul indolent de altădată a devenit un cercetător asiduu şi aş minţi dacă n-aş recunoaşte că am beneficiat de un oarecare tratament preferenţial. M-am întors la Amherst şi am făcut doi ani şi jumătate în trei semestre şi o vară. Apoi Duke mi-a oferit un program rapid de studii şi m-am dus acolo, după care am făcut o specializare la Georgetown, la un birou.

  — Ai fost funcţionar la Washington?

  — Da, încuviinţă Converse.

  — La ce firmă?

  — Clifford.

  Halliday fluieră uşor admirativ şi se lăsă pe spătarul scaunului.

  — E un teritoriu de aur, paşaportul pentru raiul de la Blackstone şi pentru companiile multinaţionale.

  — Ţi-am spus că am beneficiat de un tratament preferenţial.

  — Atunci ţi-a venit gândul să treci la Externe? Când erai la Georgetown? La Washington?

  Joel dădu din nou din cap, clipind din ochi din cauza luminii puternice a soarelui.

  — Da, răspunse el calm.

  — Era normal, spuse Halliday.

  — Dar mă voiau din motive greşite, numai din motive greşite. Când şi-au dat seama că am în minte un alt set de reguli, n-am mai putut nici măcar să mă apropii de Departamentul de Stat.

  — Dar ce e cu firma Clifford? Erai extraordinar, chiar şi pentru ei. Californianul ridică mâinile. Ştiu, ştiu, făcu el, tot din motivele acelea.

  — Din cauza cifrelor, spuse Converse. Erau peste patruzeci de jurişti la sediu şi alţi două sute pe statele de plată. Mi-au trebuit zece ani ca să găsesc toaleta şi alţi zece ca să găsesc cheia. Nu era tocmai ce-mi doream.

  — Şi ce îţi doreai?

  — Cam ceea ce am obţinut. Ţi-am spus, sunt bani buni şi conduc secţia internaţională. Şi acest lucru este foarte important pentru mine.

  — Dar nu aveai de unde să ştii asta, când ai venit aici, obiectă Halliday.

  — Ba da. Cunoşteam câte ceva. Când Talbot, Brooks şi Simon – firma asta mică, cum spui tu, la care lucrez acum – au venit la mine, am ajuns la o înţelegere. Dacă în patru sau cinci ani mă afirm, voi prelua afacerile lui Brooks. El era cel care se ocupa de chestiunile de dincolo de ocean şi se săturase să tot schimbe fusele orare şi să se adapteze la ele. Converse mai făcu o pauză. Se pare că m-am afirmat.

  — Şi tot aşa de clar este că pe aici, pe undeva, te-ai şi căsătorit.

  Joel se lăsă pe spătarul scaunului.

  — E nevoie de asta?

  — Nu este absolut necesar, dar mă interesează enorm.

  — De ce?

  — Consider-o o curiozitate firească, spuse Halliday, cu o privire amuzată. Cred că ai simţi acelaşi lucru dacă ai fi în locul meu şi dacă eu aş fi trecut prin tot ce ai trecut tu.

  — Rechinul e mort, murmură Converse.

  — Evident că nu eşti obligat să-mi răspunzi, domnule avocat.

  — Ştiu, dar deşi poate părea curios, nu mă supără. A avut şi ea partea ei de suferinţă pentru necazurile prin care am trecut eu. Joel rupse cornul, dar nu-l luă de pe farfurie. „Confortul, convenienţele şi o vagă imagine de stabilitate”, spuse el.

  — Poftim?

  — Astea sunt cuvintele ei, continuă Joel. Spunea că m-am căsătorit ca să am pe cineva unde să mă duc şi pe cineva care să-mi facă de mâncare, să-mi spele rufele şi să scap de bătaia de cap, de consumul de timp şi de nervi necesare pentru a găsi pe cineva cu care să te culci. Şi că dându-i ei o situaţie legitimă, îmi îmbunătăţeam şi propria imagine… şi, Dumnezeule, eu a trebuit să fiu cel care a jucat toate aceste roluri… tot cuvintele ei.

  — Şi avea dreptate?

  — Ţi-am spus, când m-am întors, voiam să am totul, iar ea făcea parte din acest tot. Da, avea dreptate. Bucătăreasă, servitoare, spălătoreasă, tovarăşă de pat şi o însoţitoare acceptabilă, atrăgătoare. Mi-a spus că n-a putut niciodată să stabilească în ce ordine veneau toate rolurile astea.

  — Pare să fi fost o fată de toată ispravă.

  — A fost. Este.

  — Mi se pare mie sau există o speranţă de posibilă reconciliere?

  — Nici vorbă. Converse scutură din cap, schiţând un zâmbet. A fost păcălită şi ea şi n-ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. Oricum, îmi place statutul meu actual; chiar îmi place. Unii dintre noi nu sunt făcuţi pentru focul din cămin şi curcanul umplut, chiar dacă uneori îşi doresc aşa ceva.

  — Nu e o viaţă prea rea.

  — Ai şi tu parte de ea?

  — Da, alerg pe la ortodontişti şi la teste de aptitudini şcolare. Cinci copii şi o nevastă. Dar n-aş fi vrut să fie altfel.

  — Călătoreşti mult, nu-i aşa?

  — E minunat când te întorci acasă. Halliday se aplecă din nou în faţă, ca şi când ar fi studiat un martor. Aşadar, în momentul de faţă nu ai nici un fel de legătură, nu ai la cine să te grăbeşti să te întorci.

  — Talbot, Brooks şi Simon ar putea considera ofensator ceea ce spui. La fel şi tata. De când a murit mama, luăm masa împreună o dată pe săptămână, asta când nu zboară pe undeva.

  — Mai zboară şi acum?

  — O săptămână e la Copenhaga, cealaltă la Hong Kong. Îi place. Îi place să se mişte mereu. Are şaizeci şi opt de ani şi este îngrozitor de răsfăţat.

  — Cred că mi-ar plăcea bătrânul.

  Converse ridică din umeri şi zâmbi din nou.

  — Nu e chiar aşa de sigur. Consideră că toţi avocaţii sunt nişte pisălogi afurisiţi, inclusiv eu.

  — Sunt sigur că mi-ar plăcea… dar în afară de patronii tăi şi de tatăl tău nu ai nici un fel – cum să spun – de prioritate în viaţă?

  — Dacă vrei să spui femei, pot să te informez că am câteva prietene bune, dar oricum consider că discuţia a mers prea departe.

  — Ţi-am spus că am un motiv, zise Halliday.

  — Atunci de ce să nu vorbim despre el? S-a terminat cu interogatoriile.

  Californianul încuviinţă din cap.

  — Foarte bine, aşa vom face. Oamenii cu care am discutat eu doreau să ştie dacă eşti liber ca să poţi călători.

  — Răspunsul este că nu sunt liber. Am o slujbă şi o răspundere faţă de compania pentru care lucrez. Astăzi este miercuri; până vineri încheiem afacerea cu fuziunea, urmează weekend-ul şi luni o iau de la capăt… acolo unde sunt aşteptat.

  — Dar dacă am presupune că am aranja ceva cu Talbot, Brooks şi Simon?

  — Ar însemna să presupunem cam multe.

  — Şi tu vei găsi că aranjamentul este foarte greu de respins.

  — Exagerezi.

  — Să vedem, spuse Halliday. Cinci sute de mii de dolari dacă accepţi să te ocupi de caz şi un milion dacă îl rezolvi.

  — Acum chiar că vorbeşti aiurea.

  O altă străfulgerare de lumină îl orbi pe Converse; de astă dată dură ceva mai mult decât prima oară. Ridică mâna stângă ca să-şi apere ochii de soare şi se uită fix la omul din faţa lui, pe care îl cunoştea sub numele de Avery Fowler.

  — Şi apoi, lăsând la o parte etica, pentru că trebuie să câştigi ceva în dimineaţa asta, momentul pe care ţi l-ai ales nu mi se pare foarte potrivit. Nu-mi place să primesc oferte – şi mai ales oferte nebuneşti – de la avocaţi pe care urmează să-i întâlnesc ca adversari.

  — Sunt două lucruri separate şi ai dreptate, nu am nimic de câştigat, sau de pierdut. Tu şi Aaron aţi perfectat totul, iar eu fac atâta caz de morală. Îi taxez pe elveţieni numai pentru timpul meu – baza minimă – pentru că nu mi s-a cerut nici un fel de expertiză. Recomandarea mea din această dimineaţă va fi să accepte documentele aşa cum sunt, fără să schimbăm nici măcar o virgulă. Unde e conflictul?

  — Dar unde e raţionamentul bunului-simţ? întrebă Joel. Ca să nu mai vorbim de acele aranjamente pe care Talbot, Brooks şi Simon le vor găsi acceptabile. Vorbeşti despre doi ani şi jumătate de salariu maxim plus bonificaţiile ca să spun da.

  — Spune da, zise Halliday. Noi avem nevoie de tine.

  — Noi? Asta e ceva nou, nu-i aşa? Credeam că e vorba de ei. Ei fiind oamenii cu care vorbeşti. Spune tot, Press.

  A. Preston Halliday îl privi fix în ochi pe Joel.

  — Sunt şi eu unul dintre ei şi aici se întâmplă ceva ce n-ar trebui să se întâmple. Vrem să scoţi din afaceri o anumită firmă. E nu numai o veste proastă, ci şi ceva foarte periculos, dar o să-ţi dăm uneltele de care ai nevoie.

  — Ce firmă?

  — Numele ei nu înseamnă nimic, nu-i înregistrată. Să spunem că este un guvern în exil.

  — Ceee?

  — Un grup de oameni care au gânduri asemănătoare şi sunt pe cale să-şi construiască un portofoliu atât de extins încât le va asigura influenţă acolo unde n-ar trebui să aibă… şi autoritate.

  — Şi unde e asta?

  — În locuri în care această lume amărâtă nu poate să-şi permită. Dar ei pot să acţioneze pentru că nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva.

  — Eşti cam criptic.

  — Sunt înspăimântat. Îi cunosc.

  — Dar ziceai că ai mijloacele necesare ca să-i ataci, spuse Converse. Presupun că asta înseamnă că sunt vulnerabili.

  Halliday încuviinţă din cap.

  — Aşa credem şi noi. Posedăm anumite fire, dar trebuie să mai săpăm şi să punem apoi bucăţelele la un loc. Avem toate motivele să credem că încalcă legile, că se angajează în activităţi şi tranzacţii interzise de guvernele lor.

  Joel rămase tăcut câteva clipe, studiindu-l pe californian.

  — Guverne? întrebă el. Vorbeşti la plural?

  — Da. Halliday scăzu vocea. Sunt de naţionalităţi diferite.

  — Şi e o singură companie? spuse Converse. O singură corporaţie?

  — Într-un fel, da.

  — Ce-ar fi să spui simplu: da.

  — Nu e chiar aşa de simplu.

  — Uite ce este, îl întrerupse Joel. Ai nişte fire, aşadar eşti pe urmele unor lupi răi şi graşi. În ce mă priveşte, pentru moment am un serviciu care mă satisface.

  Halliday făcu o pauză, apoi vorbi din nou:

  — Nu, nu ai, spuse el blând.

  Se lăsă din nou tăcere, cei doi bărbaţi cântărindu-se din priviri.

  — Ce-ai spus? întrebă Converse cu privirile reci ca gheaţa.

  — Firma ta înţelege. Îţi dă concediu fără plată.

  — Ticălos încrezut ce eşti! Cine ţi-a dat dreptul să te apropii de…

  — Generalul George Marcus Delavane, îl întrerupse brusc Halliday. Rostise numele pe un ton monoton, fără inflexiuni.

  Era ca şi când tunetul s-ar fi abătut asupra lui Joel, iar gheaţa din ochi i se transformă instantaneu în vâlvătăi. Tunetul bubui imediat şi îi explodă în creier.

   

  Piloţii şedeau în jurul unei mese rectangulare din camera de gardă şi sorbeau din cafea, privind lichidul maroniu din ceşti sau pereţii cenuşii; nimeni nu avea chef să rupă tăcerea. Cu o oră mai devreme trecuseră peste Pak Song, trăgând în jos şi opriseră batalioanele vietnameze care înaintau spre sud; în felul acesta, dăduseră timp trupelor americane să se regrupeze, în vederea asediului brutal care avea să urmeze. Îşi terminaseră misiunea şi se întorseseră la portavion. Toţi, cu excepţia unuia, îşi pierduseră comandantul. Locotenentul Gordon Ramsey fusese lovit de o rachetă rătăcită care se abătuse de la traiectoria ei şi se fixase pe fuzelajul lui Ramsey; explozia nimicise avionul, iar viaţa dispăruse cât ai clipi din ochi. Un front atmosferic sever urmă acestui raid, astfel încât în următoarele câteva zile puţin probabil să mai fie misiuni.

  Vor avea timp să se gândească şi asta nu era deloc plăcut.

  — Domnule locotenent Converse, rosti un marinar apărut în uşa deschisă a încăperii.

  — Da?

  — Domnul căpitan doreşte să vă prezentaţi la biroul lui.

  „Invitaţia e frumos formulată”, mormăi Joel în sinea lui, în timp ce se ridica de pe scaun şi privea feţele sumbre ale celor din jur. Era o invitaţie aşteptată, dar nu şi bine venită. Promovarea reprezenta o onoare pe care ar fi fost foarte bucuros să n-o primească. Totuşi, fusese în aer mai mult decât oricine altcineva şi avea acum experienţa necesară pentru a fi comandant de escadron.

  În timp ce urca scările înguste spre punte, văzu contururile unui imens helicopter Cobra ce cobora şovăielnic spre portavion. În aproximativ cinci minute va ajunge deasupra punţii şi va coborî: cineva de pe uscat venea în vizită pe portavion.

  — Este o pierdere cumplită, Converse, spuse căpitanul ridicându-se în picioare în faţa mesei cu hărţi. Trebuie să scriu o scrisoare pe care o urăsc înainte de a o începe. Numai Dumnezeu ştie cât de greu este să scrii astfel de scrisori, dar asta parcă e mai dureroasă decât toate.

  — Toţi simţim la fel, domnule.

  — Sunt sigur că dumneata aşa simţi, încuviinţă din cap căpitanul. Sunt sigur că ştii şi de ce eşti aici.

  — Nu tocmai, domnule.

  — Ramsey spunea că eşti cel mai bun şi asta înseamnă că va trebui să preiei comanda unuia din escadroanele din Marea Chinei de Sud.

  Telefonul sună şi ofiţerul superior ridică receptorul.

  Ceea ce urmă fu o surpriză pentru Joel. Căpitanul ridică mai întâi din sprâncene, apoi muşchii feţei i se crispară brusc, iar în ochi îi apăru o privire alarmată şi furioasă în acelaşi timp.

  — Ce? exclamă el ridicând vocea. S-a anunţat ceva, s-a primit ceva la cabina radio?

  După o altă pauză, căpitanul trânti receptorul în furcă şi strigă:

  — Iisuse Hristoase! Se uită la Converse şi continuă: Se pare că avem o vizită inopinată a Comandamentului de la Saigon.

  — Mă întorc jos, domnule, spuse Joel, schiţând salutul.

  — Nu încă, locotenente, spuse căpitanul liniştit, dar ferm. Primeşti ordine şi întrucât acestea afectează operaţiile aeriene de pe această navă, o să le asculţi până la sfârşit. Cel puţin o să-l facem pe Marcus Nebunul să înţeleagă că tulbură mersul lucrurilor de pe navă.

  În următoarele treizeci de secunde fură ocupaţi cu ritualul de numire în comandă, ofiţerul superior îl investi pe subordonatul său cu răspunderi noi. Apoi se auziră două bătăi energice în uşă, aceasta se deschise şi un general lat în spate, George Marcus Delavane îşi făcu intrarea, spărgând parcă spaţiul din faţa lui cu prezenţa sa impunătoare.

  — Căpitane? făcu Delavane politicos, salutând primul, deşi comandantul navei era mai mic în grad.

  Vocea piţigăiată se străduia să fie politicoasă, dar privirea trăda ostilitate şi era rece ca gheaţa.

  — Domnule general, spuse la rândul lui căpitanul, răspunzând la salut împreună cu Converse. Este o vizită inopinată a Comandamentului din Saigon?

  — Nu, este vorba de o convorbire urgentă între dumneata şi mine – între Comandamentul de la Saigon şi una din unităţile sale.

  — Înţeleg, făcu căpitanul cu patru trese. Furia se ghicea sub calmul aparent. În momentul de faţă, transmit ordine urgente acestui om…

  — Ţi se pare potrivit să le contramandezi pe ale mele? interveni Delavane, ridicând vocea.

  — Domnule general, am avut o zi grea şi tristă, spuse căpitanul. Ne-am pierdut unul dintre cei mai buni piloţi, acum o oră…

  — A fugit? interveni din nou Delavane, iar brutalitatea observaţiei lui fu accentuată de vocea piţigăiată. L-a împuşcat cineva în coadă?

  — Vă rog să-mi permiteţi să vă spun că nu sunt de acord! spuse Converse, incapabil să se controleze. Eu îl înlocuiesc pe acest om şi resping ceea ce aţi afirmat, domnule general!

  — Tu? Dar cine naiba mai eşti şi tu?

  — Uşurel, locotenente, eşti liber.

  — Cu respect cer permisiunea să răspund domnului general, domnule! strigă Joel, refuzând să se clintească, de furie.

  — Ce ceri, zburător nenorocit?

  — Numele meu este…

  — Mai slăbeşte-mă! Nu mă interesează! Delavane întoarse brusc capul spre căpitan. Aş vrea să ştiu ce te face să crezi că poţi să nu te supui ordinelor mele – ordinelor de la Comandamentul din Saigon! Am ordonat un atac pentru ora cincisprezece, iar dumneata „ai refuzat respectuos” să aduci la îndeplinire acest ordin!

  — Un front atmosferic neprielnic a pătruns aici; ştiţi şi dumneavoastră acest lucru la fel de bine ca şi mine.

  — Meteorologii mei spun că există condiţii perfecte de zbor!

  — Presupun că dacă le-aţi cere părerea în timpul unui muson din Birmania v-ar spune la fel.

  — Asta este o insubordonare foarte gravă!

  — Asta este nava mea şi regulamentele militare arată cât se poate de clar cine comandă aici.

  — Vrei să-mi faci legătura cu camera radio? Am să vorbesc cu Biroul Oval şi o să vedem cât timp ai să mai fii comandant pe nava asta!

  — Sunt sigur că vreţi să aveţi o convorbire particulară. Am să ordon să fiţi însoţit acolo.

  — Să te la naiba, am patru mii de oameni care se deplasează spre sectorul cinci! Avem nevoie de un atac la joasă altitudine de pe uscat şi de pe mare şi am să-l obţin, chiar dacă o să fiu nevoit pentru asta să-ţi mişc fundul de aici peste o oră! Şi să ştii că pot s-o fac, căpitane!… Am venit aici ca să câştigăm, să câştigăm tot! Poate că n-ai aflat până acum, căpitane, dar orice război înseamnă un risc! Nu poţi câştiga dacă nu rişti!

  — Sunt aici de mult timp, domnule general. Bunul-simţ spune că trebuie să ai cât mai puţine pierderi şi dacă ai cât mai puţine pierderi poţi să câştigi următoarea bătălie.

  — Eu am s-o câştig pe asta, cu sau fără dumneata, laşule!

  — Vă sfătuiesc respectuos să vă controlaţi limbajul, domnule general.

  — Ce faceee? Chipul lui Delavane era desfigurat de furie, ochii îi ieşiseră din orbite şi aruncau priviri ucigaşe. Mă sfătuieşti? Sfătuieşti Comandamentul de la Saigon! Ei bine, n-ai decât să faci ce vrei, laş cu chiloţei de mătase, dar incursiunea în susul văii a şi început.

  — Se numeşte Tho, îl întrerupse Converse. Este primul tronson al rutei Pak Song. L-am atacat de patru ori. Cunosc terenul.

  — Îl cunoşti? urlă Delavane.

  — Îl cunosc, dar primesc ordine numai de la comandantul acestei nave, domnule general.

  — Căcăcios neruşinat şi obraznic, ai să primeşti ordine de la preşedintele Statelor Unite! El este comandantul suprem! Şi am să te fac să auzi aceste ordine!

  Faţa lui Delavane se afla la numai câţiva centimetri de a lui, iar expresia de maniac îi punea la grea încercare răbdarea de care mai dispunea Joel. Ura se amesteca cu sila. Aproape fără să-şi dea seama ce spune, Converse vorbi din nou:

  — Şi eu v-aş sfătui, domnule general, să aveţi grijă cum vorbiţi.

  — De ce, rahat cu ochi ce eşti? Aţi băgat microfoane pe aici?

  — Uşurel, locotenente, am spus că eşti liber! interveni comandantul.

  — Îmi spui mie să am grijă cum vorbesc, că eşti mare sculă cu o tresă de aur? Nu, ascultă-mă bine, tu să ai grijă cum vorbeşti şi ce faci! Dacă la ora cincisprezece escadronul nu este în aer, am să declar această navă drept cea mai mare adunătură de laşi din Asia de Sud-Est! Ai înţeles, laşule cu chiloţi de mătase de rangul trei?

  Şi Joel răspunsese din nou, mirându-se singur de unde avea atâta curaj:

  — Nu ştiu de unde aţi venit, domnule, dar sper în mod sincer că ne vom mai întâlni şi în alte împrejurări. Cred că sunteţi un porc!

  — Nesupunere! Am să-ţi rup gâtul.

  — Locotenente, eşti liber!

  — Nu, domnule căpitan, urlă generalul. Va fi omul care va conduce acest atac. Ei bine, ce părere ai? Te ridici în aer sau vorbim cu preşedintele – ori poate vrei să vă declar pe toţi nişte laşi?

  La ora 15.20, Converse decolase cu escadronul de pe punte. La 15.38 primii doi oameni fură doborâţi de-a lungul coastei. La 15.46, incapabil să-şi mai stabilizeze avionul, Converse se aruncase cu paraşuta în furtuna de afară şi fusese prins imediat în vârtejul puternic al vântului. În timp ce se răsucea violent, apropiindu-se tot mai rapid de pământ şi fiecare smucitură îi înfigea mai adânc în carne curelele paraşutei, o imagine îi apărea mereu în faţa ochilor: chipul de maniac al generalului George Marcus Delavane. Tocmai era pe punctul de a-şi începe un sejur nelimitat în iad din cauza unui ţicnit. Şi după cum aflase mai târziu, pierderile fuseseră infinit mai mari la sol.

   

  Delavane! Măcelarul de la DaNang şi Pleiku. Cel din cauza căruia pieriseră mii de oameni, cel ce aruncase batalion după batalion în junglă şi pe coline fără pregătire şi instrucţie adecvată, fără suficientă forţă de foc. Copii speriaţi şi răniţi fuseseră mânaţi în lagăre, înspăimântaţi, încercând să nu plângă şi, atunci când în cele din urmă înţeleseseră ce e cu ei, izbucniseră în lacrimi fără a se mai putea controla. Povestirile pe care le istoriseau erau mii de variaţii pe aceeaşi temă înnebunitoare. Soldaţi fără experienţă şi insuficient instruiţi trimişi la luptă la numai câteva zile după debarcare, în speranţa că numărul mare al trupelor avea să învingă duşmanul cel mai adesea invizibil. iar atunci când numărul nu s-a dovedit suficient, s-au trimis trupe şi mai numeroase. Timp de trei ani, Comandamentul a ascultat de cuvântul unui maniac! Delavane! Seniorul de la Saigon, producătorul de morţi, cel care nu ştia ce înseamnă chipurile smulse de pe capete şi membrele dislocate, aducătorul de moarte fără sens! Un om care se dovedise a fi prea periculos chiar şi pentru zeloşii de la Pentagon. Un zelos care se depăşise pe sine însuşi, reuşind să-i facă pe propriii oameni să se revolte, rechemat şi trimis în retragere ca să scrie diatribe citite de fanaticii în căutare de motive pentru a-şi defula propriile furii.

  Oamenii asemeni ăstuia n-au ce căuta în armată, nu înţelegeţi? El era duşmanul, duşmanul NOSTRU! Acestea fuseseră cuvintele strigăte de Converse, în faţa unei echipe de anchetatori în uniformă care priviseră descumpăniţi unul la altul, evitându-i privirile şi nedorind să comenteze acele afirmaţii. Îi mulţumiseră formal, îi spuseseră că ţara îi datorează lui şi altor mii de oameni asemeni lui foarte mult, iar în ceea ce priveşte ultimele sale comentarii ar trebui să încerce să înţeleagă că adesea lucrurile aveau mai multe faţete şi că actul de comandă nu era întotdeauna atât de complex pe cât părea. În orice caz, preşedintele face apel la naţiune să-şi oblojească rănile; ce rost ar avea să alimentăm controversele? Şi apoi, lovitura finală, ameninţarea.

  — Şi dumneata ţi-ai asumat teribila responsabilitate a conducerii, domnule locotenent, spusese un jurist palid, fără să se uite la Joel, scrutând cu privirea paginile unui dosar. Înainte de a reuşi să evadezi – de unul singur, printr-un tunel săpat în pământ departe de lagărul principal – ai condus două alte tentative de evadare, în care au fost implicaţi şaptesprezece prizonieri de război. Din fericire, dumneata ai supravieţuit, dar alţi opt oameni n-au avut norocul ăsta. Sunt sigur că dumneata, în calitate de comandant, de tactician, nu ai anticipat nici o clipă un procentaj de aproape cincisprezece la sută morţi. Se spune adesea, deşi nu suficient de des: comanda e un lucru uluitor, domnule locotenent!

  Traducerea: nu mai face pe grozavul, soldat. Ai supravieţuit, dar alţi opt au murit. Despre ce împrejurări este vorba pe care armata nu le cunoaşte? A fost vorba de o tactică ce îi proteja pe unii mai mult, pe unul mai mult decât pe ceilalţi? Un om care a reuşit să scape – de unul singur – evitând paznici care trăgeau noaptea în prizonieri fără somaţie. E suficient să ridici această chestiune şi un anume dosar se va redeschide şi vei avea parte de un stigmat care te va urmări tot restul vieţii. Înapoi, soldat. Te avem la mână, este suficient să formulăm o simplă întrebare pe care ştim că nu trebuie s-o punem, dar o s-o facem pentru că am înghiţit destule. O să tăiem în carne vie oriunde putem. Fii fericit să ai scăpat cu viaţă şi cară-te. Cară-te!

  În acel moment Converse fusese pe punctul de a-şi distruge viitorul în mod conştient. Îi venise să sară la ipocriţii aceia din faţa lui care făceau pe mironosiţele… studiase chipul fiecăruia, iar vederea periferică prinsese rândurile de trese şi petliţe, de medalii, stelele căpătate în diverse lupte. Şi atunci se petrecuse ceva ciudat cu el… fusese cuprins de un amestec de dezgust şi scârbă… dar şi de milă. Erau nişte oameni cuprinşi de panică, nişte oameni care îşi consacraseră vieţile luptei şi răspunseseră la chemarea patriei lor la război… numai pentru a fi amăgiţi, aşa cum fusese amăgit şi el însuşi. Dacă a proteja ceea ce e bine însemna să protejezi tot ce e mai rău, cine putea spune că nu au dreptate? Unde erau sfinţii? Sau păcătoşii? Putea fi vreunul din ei, când de fapt erau cu toţii victime?

  Dar dezgustul fu cel care avu câştig de cauză în cele din urmă. Locotenentul Joel Converse nu fu în stare să acorde salutul final grupului de superiori. Se întoarse în tăcere, fără nici un fel de ţinută militară şi părăsi încăperea de parcă ar fi scuipat pe podea în faţa lor.

  O altă reflexie luminoasă venind dinspre cheiul Mont Blanc îl orbi din nou. Era la Geneva şi nu în lagărul din Vietnamul de Nord unde îi ţinea în braţe pe copiii care vomitau în timp ce îşi relatau povestea. Era la Geneva… şi bărbatul din faţa lui ştia exact ce gândeşte şi ce simte el.

  — Dar de ce eu?

  — Pentru că, aşa cum spun ei, s-ar putea să ai o motivaţie. Este un răspuns foarte simplu. S-a relatat o întâmplare. Căpitanul unui portavion a refuzat să-şi ridice avioanele în aer pentru un atac ordonat de Delavane. Fuseseră mai multe furtuni şi căpitanul susţinuse că e vorba de o adevărată sinucidere. Dar Delavane l-a forţat, l-a ameninţat că telefonează la Casa Albă şi că-l va înlătura de la comandă. iar tu ai condus acel atac. Asta este.

  — Sunt în viaţă, spuse Converse sec. O mie două sute de copii n-au mai apucat să vadă ziua următoare şi poate că alţi o mie şi-au dorit să n-o fi văzut.

  — Te aflai în biroul căpitanului atunci când Marcus Delavane Nebunul şi-a rostit ameninţările.

  — Da, eram acolo, încuviinţă Converse, pe un ton neutru. Apoi dădu din cap uimit. Aşadar, tot ce ţi-am povestit despre mine auziseşi deja.

  — Citisem, îl corectă avocatul din California. La fel ca şi tine – şi cred că suntem cei mai buni în domeniul ăsta dintre cei sub cincizeci de ani – nu pun mare bază pe cuvântul scris. Trebuie să aud o voce, să văd un chip.

  — Dar tu trebuie să-mi răspunzi. Acum… Nu ai venit aici pentru fuziunea Comm Tech-Bern, aşa e?

  — Oarecum, spuse Halliday. Numai că n-au venit elveţienii la mine, m-am dus eu la ei. Te urmăream şi aşteptam momentul propice. Trebuia să fie un moment potrivit, absolut firesc, logic chiar şi din punct de vedere geografic.

  — De ce? Ce vrei să spui?

  — Pentru că şi eu sunt urmărit… Rosen a avut într-adevăr o criză de inimă. Am auzit de ea, am luat legătura cu Bern şi am creat o situaţie plauzibilă pentru mine însumi.

  — Reputaţia ta ar fi fost suficientă.

  — Ajută şi ea, dar aveam nevoie de ceva mai mult. Am spus că ne cunoaştem, că ne ştim de foarte multă vreme – ceea ce este adevărat – şi că te respect foarte mult; am lăsat să se înţeleagă că eşti abil în privinţa acordurilor finale… şi că eu îţi cunosc metodele şi am cerut şi un preţ destul de piperat.

  — O combinaţie irezistibilă pentru elveţieni, spuse Converse.

  — Mă bucur că eşti de acord cu mine.

  — Dar nu sunt, spuse Joel. Nu sunt absolut deloc de acord cu tine şi în nici un caz cu metodele tale. Nu mi-ai spus nimic, ai făcut numai nişte aluzii misterioase despre un grup neidentificat de oameni care zici că sunt periculoşi şi ai adus în discuţie numele unui om la care ştiai cum voi reacţiona. La urma urmelor, poate că nu eşti decât un impostor.

  — A numi pe cineva impostor este o atitudine subiectivă extrem de jignitoare, domnule avocat şi nu se va trece la dosar.

  — Dar ideea a fost preluată de juraţi, domnule jurist, spuse Converse cuprins de o furie rece.

  — Nu supraaprecia siguranţa în care te afli, continuă Halliday, calm. Nu sunt deloc în siguranţă şi în afară de o reputaţie de laş care mi-ar displăcea, mai există o soţie şi cinci copii la Sân Francisco pe care îi iubesc foarte mult.

  — Aşadar, ai venit la mine pentru că nu am… cum ziceai? „Nici un fel de angajamente prioritare?”

  — Am venit la tine pentru că eşti invizibil, neimplicat în nimic şi cel mai bun, iar eu nu pot s-o fac! Nu pot s-o fac pe cale legală şi totul trebuie făcut în mod legal!

  — De ce nu spui o dată clar ce vrei? întrebă Converse. Dacă n-ai de gând să vorbeşti, mă ridic şi o să ne vedem la o altă masă.

  — L-am reprezentat pe Delavane, şopti repede Halliday. Dumnezeu mi-e martor că nu ştiam ce fac şi puţini oameni au fost de acord cu mine, dar mi-am spus, aşa cum ne spunem foarte des: şi oamenii şi cauzele nepopulare au dreptul la un reprezentant.

  — Aici nu pot să te contrazic.

  — Dar nu ştii care e cauza. Eu ştiu. Am aflat.

  — Ce cauză?

  Halliday se aplecă în faţă.

  — Generalii, spuse el abia auzit. Se întorc generalii.

  Joel se uită mai atent la californian.

  — De unde? N-am ştiut că au plecat undeva.

  — Din trecut, spuse Halliday. Din anii de demult.

  Converse se rezemă de spătarul scaunului şi-l privi amuzat.

  — Dumnezeule mare, credeam că specia ta a dispărut de mult. Vrei să spui, ameninţarea Pentagonului, Press…

  — Nu mai glumi, te rog. Eu nu glumesc.

  — Bineînţeles că nu. Au fost Cele şapte zile din mai – sau poate că erau Cele cinci zile din august? Acum suntem în august, aşa că hai să-i zicem Tunurile de odinioară din august. Sună bine, cel puţin aşa mi se pare.

  — Încetează, şopti Halliday. Nu e nimic amuzant aici, iar dacă ar fi, aş descoperi asta înaintea ta.

  — Asta presupun că vrea să fie un comentariu, spuse Joel.

  — Bineînţeles că este, naiba să te ia, pentru că eu n-am trecut prin ce ai trecut tu. Am stat departe de tot şi asta înseamnă că pot să râd de fanatici pentru că nu mă pot jigni niciodată şi continuu să cred că aceasta este cea mai bună armă împotriva lor. Dar nu acum. Aici nu-i nimic de râs.

  — Dă-mi voie măcar să zâmbesc, spuse Converse fără să o facă. Nici în momentele mele de paranoia nu am luat în considerare posibilitatea unei conspiraţii conform căreia armata să conducă Washingtonul. Nu se poate aşa ceva.

  — Poate că la noi se vede mai puţin decât în alte ţări, dar asta e tot ce pot să-ţi spun.

  — Adică?

  — Fără îndoială că asta e mult mai vizibil în Israel, la Johannesburg, foarte posibil în Franţa şi la Bonn, ba chiar şi în Anglia, dar nici una din aceste ţări nu ia în serios o asemenea teorie. S-ar putea să ai şi tu dreptate, într-un anume sens. Washingtonul o să-şi înfăşoare robele constituţionale în jurul lui până când acestea or să se rărească şi or să se destrame de tot şi atunci vor ieşi la iveală uniformele, aşa, ca din întâmplare.

  Joel privea fix la chipul bărbatului din faţa lui.

  — Nu glumeşti, nu-i aşa? Şi eşti prea deştept ca să încerci să mă tragi pe sfoară.

  — În nici un caz, adăugă Halliday. N-aş face aşa ceva.

  — Înclin să-ţi dau crezare… ai vorbit de mai multe ţări, de anumite ţări. Unele dintre ele nu ridică vocea, altora abia dacă li se aude; altele au sângele stricat şi memoria proastă. O fac intenţionat?

  — Da, spuse californianul dând din cap aprobator. Nu are nici o importanţă, pentru că grupul despre care vorbesc eu consideră că luptă pentru o cauză care îi va uni în ultimă instanţă pe toţi. Şi îi va conduce pe toţi… aşa cum vor ei.

  — Generalii?

  — Şi amiralii şi generalii de brigadă şi feldmareşalii… soldaţi bătrâni care şi-au întins cortul acolo unde trebuie. Atât de bine, încât nu li s-a mai atribuit nici o etichetă de la Reichstag încoace.

  — Haide, dragă Avery! Converse dădu din cap consternat. O mână de mârţoage bătrâne…

  — Care recrutează şi îndoctrinează comandanţi tineri, capabili şi sârguincioşi, îl întrerupse Halliday.

  — … care tuşesc dând ultimele ordine… îl opri Joel. Ai vreo dovadă? întrebă el în şoaptă rostind apăsat fiecare cuvânt.

  — Nu destule… dar dacă mai facem ceva săpături, s-ar putea să mai apară.

  — La naiba, nu mai fi aşa de evaziv.

  — Printre posibilii recruţi, vreo douăzeci de nume sunt de la Departamentul de Stat şi de la Pentagon, spuse Halliday. Bărbaţi care acordă licenţe de export şi care cheltuiesc milioane pentru că au voie s-o facă ceea ce, evident, le lărgeşte continuu cercul de prieteni.

  — Şi influenţa, adăugă Converse. Dar ce spuneai de Londra, Paris, Bonn… Johannesburg şi Tel Aviv?

  — Tot nume.

  — Cât de sigure?

  — Erau acolo, le-am văzut eu însumi. A fost un accident. Nu ştiu câţi au depus jurământ, dar erau acolo şi figurile lor se potrivesc cu acest model filosofic.

  — Reichstag-ul?

  — Tot ce le mai trebuie este un Hitler.

  — Şi ce face Delavane în toată povestea asta?

  — El ar putea să numească unul. Ar putea fi cel care să-l desemneze pe Fuhrer.

  — E ridicol. Cine o să-l ia în serios?

  — A mai fost luat în serios şi altă dată. Şi ai văzut cu ce s-a soldat.

  — Asta a fost atunci, nu acum. Şi nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Oamenii care au crezut şi atunci că are dreptate. Şi nu te amăgi singur, din ăştia sunt cu miile. Ceea ce face să-ţi stea mintea în loc este faptul că există şi câteva zeci de oameni cu suficienţi bani ca să finanţeze această amăgire a lor şi a lui – pe care, evident, ei n-o consideră o amăgire, ci ca pe o evoluţie firească a istoriei, deoarece toate celelalte ideologii au eşuat în mod jalnic.

  Joel dădu să spună ceva, apoi se opri, căci îi venise altceva în minte.

  — Şi de ce nu te-ai dus la cineva care poate să-i oprească? Să-l oprească pe el.

  — La cine?

  — Nu trebuie să-ţi spun eu asta. Sunt o mulţime de oameni în guvern – aleşi şi numiţi – şi peste o duzină de ministere. Pentru început, de exemplu, Ministerul Justiţiei.

  — Ar râde toţi de mine la Washington, spuse Halliday. Dincolo de faptul că nu am nici un fel de dovezi, aşa cum ţi-am spus, ci numai nume şi presupuneri – nu uita că am purtat cândva eticheta de laş. O să mi-o lipească din nou în frunte şi o să mă facă să dispar.

  — Dar l-ai reprezentat pe Delavane.

  — Ceea ce nu a fost decât o relaţie profesională, nu-i cazul să-ţi explic tocmai ţie acest lucru.

  — Relaţia client-avocat, completă Converse. Dai de necaz înainte să poţi face cea mai mică mişcare. Doar dacă nu ai dovezi solide împotriva clientului tău din care să reiasă că are intenţia să mai comită şi alte crime şi că ajuţi la comiterea lor păstrând tăcerea.

  — Dovezi pe care nu le am, îl întrerupse californianul.

  — În acest caz nimeni nu s-ar putea atinge de tine, adăugă Joel şi cu atât mai puţin avocaţii ambiţioşi de la Justiţie. Nu vor să-şi taie căile de acces după ce nu vor mai fi la minister. Aşa cum spuneai, tipii de genul lui Delavane au şi ei „circumscripţiile” lor în lume.

  — Exact, spuse Halliday. iar când am început să pun întrebări şi să încerc să ajung la Delavane, n-a vrut să stea de vorbă cu mine, nici măcar să mă vadă. În schimb, am primit o scrisoare prin care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt concediat. Dacă ar fi ştiut cine sunt, nu m-ar fi angajat niciodată: „Fuma droguri şi trăgea înjurături în timp ce tinerii curajoşi răspundeau chemării patriei lor”.

  Converse fluieră încetişor.

  — N-ai impresia că ai fost tras pe sfoară?  îi asiguri reprezentarea în faţa legii, o unealtă pe care o poate folosi cum vrea în cadrul legalităţii şi dacă ceva începe să pută, tu eşti ultima persoană care îşi poate permite să dea alarma. O să se înfăşoare în steagul patriei şi o să spună că eşti un ticălos răzbunător.

  Halliday încuviinţă din cap.

  — În scrisoarea aia nu exista nimic care să-mi poată face rău acolo unde era implicat şi el, dar existau altele. A fost foarte dur.

  — De asta sunt convins. Converse scoase un pachet de ţigări şi îi oferi lui Halliday, care refuză dând din cap. Şi cum l-ai reprezentat în instanţă?

  — Am înfiinţat o corporaţie, o mică firmă de consultanţă în Palo Alto, specializată în importuri şi exporturi. Ce este permis, ce nu este permis, care sunt cotele, cum să ajungi pe cale legală la tipii din Washington presupunând că vor să te asculte. În esenţă, era mai mult o acţiune de lobby, arunci un nume, aminteşti de cineva. La vremea respectivă mi s-a părut interesant.

  — Parcă ai spus că nu a fost receptată, observă Converse, aprinzându-şi o ţigară.

  — Nu despre asta este vorba. Ar fi o pierdere de timp.

  — Dar de aici ai obţinut pentru prima dată informaţiile, nu-i aşa? Firele alea?

  — A fost un accident şi nu se va mai repeta. Este cât se poate de legal şi curat.

  — Dar reprezintă un front de luptă, insistă Joel. Nu poate fi altfel dacă ceea ce ai spus, sau măcar o parte din ce ai spus este adevărat.

  — Ai dreptate. Dar nu există nimic scris. Este un pretext pentru călătorii, un pretext de care are nevoie Delavane şi oamenii lui ca să circule dintr-un loc în altul, pentru a face afaceri legale, în clipa în care ajung într-o anumită zonă, îşi fac şi treaba lor.

  — Adunările generalilor şi ale feldmareşalilor? întrebă Converse.

  — Credem că este vorba de o operaţiune de misionariat. Foarte discretă, dar intensă.

  — Cum se numeşte firma lui Delavane?

  — Palo Alto Internaţional.

  Joel strivi ţigara cu un gest brusc.

  — Cine sunt aceştia? Cine se joacă cu asemenea sume de bani cu care poţi ajunge la oricine din Washington?

  — Te interesează?

  — Nu mă interesează să lucrez pentru oameni pe care nu-i cunosc… şi cu care nu sunt de acord. Nu, nu mă interesează.

  — Eşti de acord cu obiectivele aşa cum ţi le-am prezentat eu?

  — Dacă ceea ce mi-ai spus e adevărat şi nu văd nici un motiv pentru care să mă fi minţit, bineînţeles că sunt de acord. Ştiai că o să fiu de acord. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Să zicem că ţi-aş da o scrisoare în care se stipulează că ţi s-a alocat suma de cinci sute de mii de dolari dintr-un cont secret de pe insula Mykonos, de către un client al meu al cărui nume şi reputaţie sunt mai presus de orice îndoială. Adică…

  — Stai puţin, Press, interveni dur Converse.

  — Nu mă mai întrerupe, te rog! Halliday îl privi rugător pe Converse. Nu există altă posibilitate, cel puţin deocamdată. Îmi pun numele şi reputaţia profesională în joc. Ai fost angajat să prestezi o activitate confidenţială conform specializării tale de către un om pe care eu îl cunosc, care este un cetăţean cu totul remarcabil, care doreşte să rămână anonim. Garantez pentru omul care te-a angajat şi pentru treaba pe care doreşte s-o faci şi jur că acţiunea este cât se poate de legală şi că vei avea beneficii extraordinare de pe urma ei. Eşti acoperit total, ai primit cinci sute de mii de dolari şi ceea ce sper că este la fel de important pentru tine – ai şansa să opreşti un maniac, nişte maniaci şi să le contracarezi planul odios. În cel mai bun caz, acest plan va crea tulburări, crize politice şi suferinţe enorme, atât individuale, cât şi de grup. În cel mai rău, ar putea să schimbe cursul istoriei ajungându-se până acolo încât să nu mai existe nici un fel de istorie.

  Converse şedea ţeapăn pe scaun şi privea fix.

  — Ce discurs! L-ai exersat mult?

  — Nu, ticălosule! N-a fost nevoie să-l exersez. Nu mai mult decât ai exersat tu acea mică explozie de la San Diego, acum doisprezece ani. „Oameni ca acesta n-au ce căuta în armată, nu înţelegeţi? El era duşmanul, duşmanul nostru.”… Astea au fost cuvintele, nu-i aşa?

  — Ţi-ai făcut bine temele, domnule avocat, spuse Converse, stăpânindu-şi furia. Şi de ce insistă clientul tău să rămână anonim? De ce nu încearcă să contribuie la un fond, să discute cu directorul CIA, cu Consiliul Securităţii Naţionale, cu cei de la Casa Albă? Cinci sute de mii de dolari nu înseamnă chiar un fleac nici în ziua de astăzi.

  — Pentru că nu se poate implica în mod oficial. Halliday se încruntă şi oftă adânc. Ştiu că ţi se pare ciudat, dar aşa stau lucrurile. Este un om excepţional; m-am dus la el pentru că eram foarte îngrijorat. Ca să fiu sincer, m-am temut că o să pună mâna pe telefon şi o să facă exact ceea ce ai spus tu. Să telefoneze la Casa Albă. A preferat însă această cale.

  — Cu mine?

  — Îmi pare rău, pe tine nu te cunoştea. Mi-a spus un lucru ciudat: să găsesc pe cineva care să-i anihileze fără a le acorda onoarea de a reprezenta o preocupare pentru guvern. La început n-am înţeles, dar după aceea mi-am dat seama ce voia să spună. Se potrivea perfect cu teoria mea conform căreia dacă îţi baţi joc de cei asemeni lui Delavane îi anihilezi mai eficient decât recurgând la alte metode.

  — Şi elimină şi postura martiriului, adăugă Converse. Dar de ce face acest… acest cetăţean excepţional… ceea ce face? De ce îl interesează atât de mult?

  — Dacă ţi-aş spune, ar însemna să încalc regula confidenţialităţii.

  — Nu te-am întrebat cum îl cheamă. Vreau să ştiu numai de ce.

  — Dacă îţi spun, ai să-ţi dai seama despre cine e vorba. Nu pot face lucrul ăsta. Crede-mă pe cuvânt, ai fi de acord cu el.

  — Următoarea întrebare, spuse Joel, cu vocea tot mai ascuţită. Ce naiba le-ai spus lui Talbot şi celorlalţi de s-au declarat de acord?

  — N-au avut încotro, îi explică Halliday. Am primit ajutor. Îl cunoşti pe judecătorul Lucas Anstett?

  — De la Curtea de Apel? Trebuia să fie numit la Curtea Supremă cu ani în urmă.

  — Aşa spune toată lumea. Este prieten cu clientul meu şi, din câte am înţeles, s-a întâlnit cu John Talbot şi Nathan Simon – Brooks era plecat din oraş – şi, fără a dezvălui numele clientului meu, le-a explicat că era vorba de o problemă care poate da naştere unei crize naţionale dacă nu se întreprinde rapid o acţiune pe cale legală împotriva ei. Le-a explicat că este vorba de mai multe firme din SUA, dar că problema se află, în esenţă, în Europa, fapt ce necesită talentul şi experienţa unui avocat specializat în dreptul internaţional. Dacă partenerul lor mai tânăr, Joel Converse, va fi de acord să preia cazul, ei sunt rugaţi să-i acorde un concediu fără plată pentru a se putea ocupa de această problemă în mod confidenţial. Evident, judecătorul a lăsat să se înţeleagă că sprijină foarte ferm acest proiect.

  — Şi, evident, Talbot şi Simon au fost de acord, spuse Joel. Nu poţi să-l refuzi pe Anstett. Este al naibii de rezonabil, ca să nu mai vorbim de puterea tribunalului său.

  — Nu cred că a recurs la această pârghie. Uite. Halliday scoase din buzunarul hainei un plic alb, lunguieţ. Asta e scrisoarea. Aici scrie tot ce ţi-am spus. Mai există şi o hârtie cu schema insulei Mykonos. După ce vei face aranjamentele la bancă – cum să fii plătit sau unde vrei să ţi se transfere banii – ţi se va da numele celui care locuieşte pe insulă. Trăieşte retras. Dă-i un telefon. O să-ţi spună unde şi când să vă întâlniţi. Posedă toate instrumentele de care ai nevoie. Ştie numele, legăturile – aşa cum ne închipuim noi că funcţionează – şi activităţile în care se bănuieşte că sunt angajaţi şi care încalcă legile propriilor guverne, trimiţând arme, echipament şi informaţii tehnologice acolo unde acestea n-ar trebui să ajungă. Construieşte-ţi două sau trei cazuri care să ducă la Delavane – chiar şi indirect – şi va fi de ajuns. O să facem astfel încât totul să pară ridicol. Va fi suficient.

  — Ce te face să fii atât de sigur? spuse Converse supărat. Încă nu m-am declarat de acord! N-o să iei tu decizii în locul meu, nici Talbot sau Simon şi nici măcar Sfinţia sa judecătorul Anstett, sau clientul tău, naiba să-l ia! Ce-ţi închipui că poţi să faci? Mă evaluezi ca pe o fleică, faci aranjamente pe la spatele meu! În fond cine vă credeţi?

  — Nişte oameni îngrijoraţi care consideră că l-au găsit pe cel potrivit pentru treaba potrivită la momentul potrivit, spuse Halliday, lăsând plicul să cadă în faţa lui Joel. Numai că nu prea mai avem timp. Ai fost acolo unde vor ei să ne ducă şi ştii ce înseamnă asta. Californianul se ridică brusc în picioare. Gândeşte-te. O să vorbim mai târziu. Apropo, elveţienii ştiu că ne-am întâlnit în dimineaţa aceasta. Dacă te întreabă cineva despre ce am discutat, spune-le că ne-am pus de acord în privinţa dispoziţiilor pentru acţiunile din clasa A. Este în favoarea noastră, chiar dacă nu crezi. Mulţumesc pentru cafea. Peste o oră voi fi de partea cealaltă a mesei… Mi-a făcut plăcere să te revăd, Joel.

  Californianul păşi repede printre mese şi ieşi pe uşa de alamă în lumina strălucitoare a soarelui de pe cheiul Mont Blanc.

   

  Consola cu telefonul se afla la celălalt capăt al unei mese lungi de conferinţă. Sunetul lui discret era în armonie cu atmosfera sobră. Arbitrul elveţian, reprezentantul legal al cantonului Geneva, ridică receptorul şi vorbi încet, dând de două ori afirmativ din cap, apoi puse receptorul în furcă. Se uită de jur-împrejurul mesei; şapte din cei opt avocaţi se aflau deja pe locurile lor şi vorbeau încet între ei. Al optulea, Joel Converse, stătea în faţa unei ferestre enorme, flancată de draperii, care dădea spre cheiul Gustave Ador. Uriaşul Jet d’eau izbucni în spate, umplând parcă tot spaţiul, aplecându-se uşor spre stânga sub forţa vântului. Cerul se întunecase; o furtună de vară venea dinspre Alpi.

  — Domnilor, rosti arbitrul şi conversaţiile se întrerupseră, iar capetele se întoarseră spre el. A fost domnul Halliday. Este reţinut de o anumită problemă, dar ne roagă să începem. Asociatul său, domnul Rogeteau, are toate recomandările; în plus, s-a întâlnit în dimineaţa aceasta cu domnul Converse pentru a rezolva unul din ultimele detalii. Aşa este, domnule Converse?

  Capetele se întoarseră din nou, de astă dată în direcţia opusă, spre silueta de la fereastră. Nu se auzi nici un răspuns; Joel continua să privească în jos, spre lac.

  — Domnule Converse?

  — Poftim? Joel se întoarse ridicând oarecum nedumerit din sprâncene, cu gândurile departe, foarte departe de Geneva.

  — E adevărat?

  — Despre ce este vorba?

  — V-aţi întâlnit mai devreme cu domnul Halliday?

  Converse făcu o pauză.

  — Aşa este, răspunse el.

  — Şi?

  — Şi… ne-am pus de acord asupra dispoziţiilor finale cu privire la acţiunile din clasa A.

  Se auzi un oftat general de uşurare abia perceptibil din partea americanilor şi un altul de acceptare calmă din partea elveţienilor. Nici una din cele două reacţii nu-i scăpă lui Joel şi, în alte împrejurări, ar fi acordat acestui fapt ceva mai multă consideraţie. Lăsând la o parte părerea lui Halliday despre avantajul Bernei, elveţienii îşi dăduseră totuşi prea uşor acordul. Ar fi vrut să mai analizeze câte ceva, ar mai fi fost de discutat cel puţin o oră. Naiba să-l ia! gândi Converse.

  — Atunci să procedăm aşa cum a sugerat domnul Halliday, spuse arbitrul, privindu-şi ceasul.

   

  O oră, două, trei, murmurul vocilor se amestecă în timp ce paginile treceau de la unul la altul. Punctele erau clarificate, paragrafele aranjate. Halliday tot nu apăruse. Se aprinseră luminile, pentru că cerul se întunecase dincolo de ferestrele uriaşe; furtuna părea iminentă.

  Apoi, pe neaşteptate, ca un fulger din senin, se auziră urlete din spatele uşii groase de stejar a sălii de şedinţe. Acestea crescură în intensitate, până când nişte imagini de groază umplură minţile tuturor celor care ascultau sunetele prelungi, sfâşietoare. Câţiva dintre cei aflaţi în jurul mesei lungi se ascunseseră repede sub ea, alţii se ridicaseră de pe scaune şi rămăseseră ca paralizaţi, câţiva dintre ei, printre care şi Converse, se repeziră spre uşă. Arbitrul răsuci clanţa şi smuci uşa cu atâta forţă încât aceasta se izbi de perete. Ceea ce văzură fu o privelişte pe care nici unul din ei n-avea s-o uite. Joel se repezi înainte, făcându-şi loc cu mâinile şi cu coatele printre ceilalţi, trăgând, împingând şi croindu-şi drum printre cei din faţa lui.

  Sacoul în dungi al lui Avery Fowler căzu din mâna lui albă ca varul; cămaşa albă era plină de sânge, iar pieptul perforat de nenumărate găuri mici, sângerânde. Căzu, apucându-se de masa secretarei, iar gulerul i se depărtă de gât, lăsând să se vadă alte găuri prin care ţâşnea şi mai mult sânge. Respiraţia ieşea şuierătoare din gâtlejul lui Joel. Priveliştea îi era foarte cunoscută de pe vremea când îi ţinea în braţe pe copiii din lagăre care plângeau înspăimântaţi înainte să-şi dea duhul. Acum ţinea capul lui Avery Fowler.

  — Dumnezeule, ce s-a întâmplat? strigă Converse.

  — S-au… întors, tuşi colegul lui de clasă din tinereţe. Liftul. M-au prins în lift!… Au spus că este pentru Aquitania, ăsta e numele pe care l-au folosit… Aquitania… O, Dumnezeule! Meg… copiii… Capul lui Avery Fowler se răsuci spasmodic spre umărul drept, apoi din gâtlejul lui însângerat ieşi ultimul jet de aer.

  A. Preston Halliday era mort.

   

  Converse stătea în ploaie, cu hainele ude leoarcă şi privea la locul nevăzut de pe apă unde cu numai o oră în urmă fântâna arteziană ţâşnea spre înaltul cerului, anunţând că aceasta este Geneva. Lacul era furios, o infinitate de valuri albe spumoase înlocuiseră bărcile elegante. Nu se mai vedeau nici un fel de reflexe strălucitoare. Se auzea în schimb tunetul, în depărtare, înspre nord. Înspre Alpi.

  Joel era incapabil să mai gândească.