Converse deschise ochi, învingând greutatea, ca de plumb, care îi apăsa pleoapele. Era ameţit, îl ustura gâtul şi vedea dungi negre. Simţea o arsură cumplită în braţ. Încercă să pipăie pe întuneric locul dureros, dar îşi trase mâna înnebunit de durere. Apoi lumina începu să pătrundă în spaţiul întunecat de deasupra lui, alungând umbrele. Obiectele începură treptat să prindă contur – văzu marginea de metal a unui pat de campanie, două scaune de lemn unul în faţa altuia, o măsuţă mică şi o uşă, ceva mai departe… apoi o altă uşă, deschisă, o chiuvetă cu două robinete. Lumina? De unde venea? Apoi îşi dădu seama: pe perete, de o parte şi de alta a uşii închise, erau două ferestre rectangulare; perdelele lor scurte fluturau în adierea brizei. Ferestrele păreau deschise, dar ceva, în cadrul lor, i se părea în plus. Joel ridică mai mult capul, sprijinindu-se pe antebraţe şi miji din ochi, încercând să vadă mai clar. Îşi concentră privirile asupra ferestrelor şi descoperi gratiile. Se afla într-o celulă.

  Căzu din nou pe pat, înghiţind de mai multe ori ca să mai atenueze senzaţia de arsură din gât şi îşi roti braţul în cercuri ca să mai domolească durerea din… rană? Da, era o rană. O rană de glonţ! Amintirea îi reveni brusc: un dineu care se transformase în câmp de luptă. Lumini orbitoare şi dureri bruşte însoţite de voci stridente care îl bombardau, ecouri fără sfârşit care îi răsunau în urechi, în timp ce el încerca disperat să respingă atacurile. Apoi urmaseră momente de un calm total, când nu mai auzise decât mormăitul monoton al unei singure voci. Converse închise pleoapele, strângându-le cât putea de tare. Brusc îşi dădu seama: vocea care mormăia monoton era vocea lui; fusese drogat şi dăduse în vileag toate secretele.

  I se mai întâmplase asta şi înainte, în lagărele din Vietnamul de Nord; ca de obicei, încerca sentimentul acela de umilinţă neputincioasă. Mintea lui fusese despuiată şi violată, vocea îi fusese obligată să rostească obscenităţi în pofida voinţei lui.

  Şi din nou, ca de obicei, simţi golul acela în stomac, un vid care pătrunsese adânc în el şi îi producea o imensă slăbiciune. Simţea că este lihnit de foame şi probabil că aşa şi era. Chimicalele produceau de regulă vomă, iar intestinele ţipau acuma după mâncare. Ciudat, reflectă el, deschizând ochii şi urmărind razele de lumină, dar aceste amintiri îi trezeau aceleaşi instincte de conservare care îl ajutaseră atunci – cu mulţi ani în urmă. Nu-şi putea permite să-şi irosească energia; trebuia să-şi păstreze bruma de puteri pe care o mai avea. Şi apoi să încerce să capete forţe noi. Altfel nu mai rămânea nimic altceva decât amorţeala care îi cuprindea mintea şi trupul.

  În cameră se auzi un zgomot! Apoi altul. Scrâşnetul metalului pe metal îi spunea că se trage un zăvor. Auzi zgomotul provocat de o cheie care se răsuceşte în broască, ceea ce însemna că uşa aceea îndepărtată urma să se deschisă. Uşa se deschise şi un mănunchi puternic de raze de soare năvăli în încăpere. Converse îşi acoperi ochii cu mâna, privind printre degete. În cadrul uşii desluşi silueta unui bărbat care ducea în mâna stângă un obiect plat. Omul se apropie şi Joel îl recunoscu pe şoferul care îl cercetase cu detectorul electronic de metale în faţa intrării.

  Şoferul traversă camera şi aşeză pe masă obiectul plat. Era o tavă acoperită cu un şervet. Abia atunci atenţia lui Converse fu atrasă de uşa scăldată în soare. Afară, se aflau dobermanii. Ochii lor negri, strălucitori se îndreptau spre uşă, iar buzele rânjite lăsau să se vadă colţii albi printre care ieşeau mârâituri agresive.

  — Guten Morgen, Mein Herr, spuse şoferul lui Leifhelm. Apoi continuă în engleză: încă o zi frumoasă pe valea Rinului, nu-i aşa?

  — O fi frumos acolo, afară, zise Joel, cu mâna streaşină la ochi. Presupun că ar trebui să mă simt fericit că mai pot observa lucrul acesta după noaptea trecută.

  — Noaptea trecută? Neamţul făcu o pauză, apoi adăugă calm: Poate acum două nopţi, americanule. Eşti aici de treizeci şi trei de ore.

  — Treizeci…? Converse se ridică şi îşi coborî picioarele peste marginea patului. Simţi că-l apucă ameţeala. Era stors de puteri. O, Dumnezeule!  Îşi amintea acum clar! Nu-ţi risipi forţele. O să-ţi revii. Ticăloşii!

  — Ticăloşilor, spuse el cu voce tare, dar fără ură.

  Abia acum îşi dădu seama că n-avea cămaşă pe el şi observă bandajul de pe braţul stâng, între cot şi umăr, care acoperea locul în care fusese împuşcat.

  — A încercat cineva să-mi tragă un glonţ în cap şi n-a nimerit? întrebă el.

  — Mi s-a spus că v-aţi rănit singur. Aţi încercat să-l ucideţi pe generalul Leifhelm şi atunci ceilalţi v-au luat arma.

  — Am încercat să-l omor… Cu arma pe care n-o aveam? Nu m-ai controlat chiar tu?

  — Aţi fost mai isteţ decât mine.

  — Şi acum ce se întâmplă?

  — Acum? Acum o să mâncaţi. Am primit instrucţiuni din partea doctorului. O să începeţi cu Hafergrutze… cum îi spune? A, da, budincă.

  — Cereale cu lapte fierbinte, spuse Joel. Cu frişcă sau lapte praf. Apoi un fel de ouă fierte tari luate o dată cu pilulele. Şi dacă alunecă pe gât, nişte carne tocată; dacă nu e dată afară, câteva linguri de dovlecei pasaţi sau piure de cartofi. Depinde ce se găseşte.

  — De unde ştiţi? întrebă şoferul sincer mirat.

  — Este dieta de bază, spuse Converse pe un ton cinic. Cu diferite variaţii în funcţie de teritoriu şi de furnizori. Odată am primit nişte mâncăruri relativ bune… Aveţi intenţia să mă puneţi din nou pe picioare.

  Neamţul ridică din umeri.

  — Eu fac ce mi s-a spus. Vă aduc de mâncare. Haideţi, daţi-mi voie să vă ajut.

  Joel ridică privirile spre şoferul care se apropiase de pat.

  — În alte împrejurări te-aş fi scuipat în ochi. Dar dacă aş face-o acum, n-aş mai avea nici cea mai mică posibilitate de a o face altă dată. Îţi dau voie să mă ajuţi. Ai grijă de braţul meu.

  — Sunteţi un om foarte ciudat, Mein Herr.

  — Iar voi toţi sunteţi nişte cetăţeni absolut normali care iau trenul de dimineaţă spre Larchmont, ca să aveţi timp să beţi zece martini înainte să vă duceţi la şedinţa consiliului de administraţie.

  — Was? Eu nu ştiu nimic de nici un consiliu.

  — Ţin totul secret; nu vor să ştii. În locul dumitale aş şterge-o din oraş înainte să te facă preşedinte.

  — Pe mine? Preşedinte?

  — Ca un arian cumsecade ce eşti, te rog ajută-mă să mă aşez pe scaun.

  — Ha, ha, sunteţi foarte amuzant, zău aşa!

  — Probabil, spuse Converse, aşezându-se pe scaunul de lemn. E un obicei prost de care nu mă pot dezbăra. Se uită în sus la şoferul care rămăsese cu gura căscată. Vezi dumneata, încerc să mă dezbar, dar nu reuşesc.

   

  Mai trecură trei zile, în care singurul lui vizitator fu şoferul însoţit de haită de dobermani. Primise înapoi valiza, din care fuseseră scoase foarfeca şi pila de unghii, dar nu şi aparatul electric de ras. Era felul lor de a-i spune că urmele prezenţei lui la Bonn fuseseră şterse, lăsând loc pentru diverse speculaţii în ceea ce priveşte locul în care se afla Connal şi dacă mai era sau nu în viaţă. Exista totuşi o anumită nepotrivire, de unde provenea şi raza lui de speranţă. Nu se făcuse nici un fel de aluzie la servieta diplomat. Generalii Aquitaniei erau plini de ei şi dacă ar fi pus mâna pe acele materiale în mod sigur i-ar fi pomenit despre ele.

  Cât despre discuţiile lui cu şoferul, acestea se limitau la întrebările puse de el şi la eschivările neamţului, care evita astfel răspunsurile.

  Cât o să mai dureze? Când am să mai văd şi pe altcineva în afară de dumneata?

  Nu este nimeni aici, domnule, în afară de personal. Domnul general Leifhelm este plecat, cred că e la Essen. Sarcina noastră e să vă ajutăm să vă refaceţi sănătatea.

  De fapt era la carceră, deosebirea constând în faptul că mâncarea nu semăna cu cea oferită deţinuţilor. Biftecuri, fripturi de miel, cotlete, carne de pasăre şi peşte proaspăt; legume care proveneau dintr-o grădină aflată în apropiere… şi vin – pe care Joel la început refuzase să-l bea, dar pe care în cele din urmă îl acceptă constatând că e de calitate superioară.

  Ziua următoare încercă să nu se mai gândească tot timpul la acelaşi lucru şi începu să facă câteva exerciţii uşoare de gimnastică, la fel cum procedase cu ani în urmă. În a treia zi reuşi chiar să transpire abundent ca urmare a unei şedinţe de alergare pe loc; o sudoare sănătoasă care îi spunea că eliminase drogurile. Rana de la braţ îl mai durea, dar se gândea din ce în ce mai puţin la ea. În cea de a patra zi nu se mai mulţumi doar cu întrebări şi reflecţii. Închisoarea şi sentimentul înnebunitor de frustrare îl forţară să înceapă să se gândească la ceva practic, la lucrul care era cel mai important pentru el: evadarea, indiferent ce şanse avea, trebuia să încerce. Nu ştia ce planuri aveau Delavane şi discipolii lui din Aquitania în ce-l privea, dar fără îndoială că doreau să se fălească cu el treaz şi sănătos, decât mort. Altfel l-ar fi împuşcat şi ar fi scăpat de cadavrul lui de o manieră care să nu lase urme. Mai evadase şi altă dată, dar se întreba dacă acum va fi în stare s-o facă.

  Nu putrezea ca atunci într-o celulă plină de şobolani şi nici nu se auzeau focuri de puşcă în depărtare, însă miza era mult mai importantă decât în urmă cu optsprezece ani. Ironia sorţii! Atunci voia să scape de acolo ca să povestească oricui ar fi fost dispus să-l asculte despre un nebun din Saigon care trimitea nenumăraţi copii la moarte – mai rău, îi condamna la golirea creierului şi la pustiirea sufletului care avea să le marcheze toată viaţa. Şi, după atâta timp, situaţia se repeta.

  Trebuia să scape de aici. Trebuia să spună lumii ceea ce ştia! Trebuia să evadeze!

   

  Converse se urcă pe scaunul de lemn, trase la o parte perdeaua scurtă şi privi printre gratiile de fier. Cabana, vila, sau închisoarea, indiferent cum i-ar fi spus, părea că se află într-un fel de poiană care dădea spre pădure. De jur-împrejur, era un zid înalt de copaci şi de verdeaţă; o potecă bătătorită ducea spre dreapta, pe sub fereastră. Poiana ca atare nu se întindea pe mai mult de zece metri în faţa clădirii, iar pădurea deasă începea brusc; presupunea că tot aşa stăteau lucrurile pe ambele părţi. Privi pe fereastra din stânga uşii; cu excepţia faptului că nu se vedea nici o potecă, spaţiul dintre clădire şi pădure era acelaşi. Ferestrele erau singurele locuri prin care putea vedea ceva. În rest, încăperea nu avea altă deschizătură, decât orificiul ventilatorului din baie.

  Singurul lucru de care putea fi sigur, luând în considerare prezenţa şoferului şi a câinilor, era că se află pe moşia lui Leifhelm. Deci, râul nu putea fi departe. Nu-l vedea, dar ştia că este acolo şi asta îi dădea mai mult decât speranţă, îi trezea un sentiment ciudat pe care-l mai trăise. Cândva, tocmai un râu fusese prietenul, călăuza, salvarea lui şi îl scosese la liman în partea cea mai grea a călătoriei. Un afluent al lui Huong Khe îl purtase tăcut în timpul nopţii pe sub poduri şi pe lângă patrule. Apele Rinului, la fel ca şi curenţii din Huong Khe, erau calea spre libertate.

  Zgomotele făcute de gheare pe pământ precedară apariţia spinărilor întunecate ale dobermanilor, care alergau pe sub fereastră, pentru a se opri apoi furioşi în faţa uşii. Şoferul venea cu un mic dejun consistent. Joel se dădu repede jos de pe scaun, îl puse la locul lui, după care se trânti pe pat, nu înainte de a se descălţa.

  Auzi cum se trage zăvorul, apoi zgomotul cheii răsucite în broască şi uşa se deschise. Ca de obicei, neamţul împinse uşa cu mâna dreaptă, ţinând tava cu stânga. De astă dată ţinea în mâna dreaptă un obiect, dar lumina orbitoare a soarelui nu-i permitea să vadă ce este. Omul intră şi puse tava pe masă.

  — Am o surpriză plăcută pentru dumneavoastră, Mein Herr. Am vorbit aseară la telefon cu domnul general Leifhelm şi m-a întrebat ce faceţi. I-am spus că vă reveniţi rapid. Domnul general şi-a dat seama că nu aveţi nimic de citit şi a fost foarte mâhnit. În consecinţă, m-a trimis până la Bonn cu maşina de unde am cumpărat trei numere consecutive din International Herald Tribune. Şoferul puse alături de tavă ziarele rulate.

  Dar Joel nu se uita la exemplarele din Herald Tribune, ci la gâtul neamţului şi la buzunarul de sus al uniformei lui. În jurul gâtului, băgat apoi în buzunar, se afla un mic lanţ de argint, de care atârna un mic fluier tubular. Converse privi spre uşă; uriaşii dobermani şedeau pe labele din spatele şi păreau destul de liniştiţi. Converse îşi aminti de sosirea lui la bârlogul monumental al generalului şi de englezul acela ciudat care ţinuse câinii sub control cu ajutorul unui fluier de argint.

  — Spune-i lui Leifhelm că apreciez gestul, dar aş fi recunoscător dacă aş putea ieşi câteva minute afară.

  — Ja, cu un bilet de avion pentru sudul Franţei, nu-i aşa?

  — Pentru numele lui Dumnezeu, vreau să fac doar o plimbare. Nu poţi să ţii sub control, dumneata împreună cu bestiile astea, un om neînarmat, care iese să la puţin aer?… Sau îţi este teamă şi nici nu vrei să încerci. Joel făcu o pauză, apoi îl imită pe un ton ironic: „Eu fac numai ce mi se spune”.

  Zâmbetul dispăru de pe chipul şoferului.

  — Mai deunăzi spuneaţi că nu aveţi de gând să vă cereţi scuze, ci să-mi rupeţi gâtul. A fost o glumă, nu? O glumă de care pot să râd în voie.

  — Ei, haide, făcu Converse schimbând tonul, aşezându-se pe marginea patului. Eşti cu zece ani mai tânăr decât mine şi de douăzeci de ori mai puternic. M-am simţit insultat şi am reacţionat în mod stupid, dar ar trebui să fii nebun să crezi că am să încerc să ridic mâna împotriva dumitale. Îmi pare rău. Dumneata ai fost corect cu mine, iar eu m-am comportat ca un prost.

  — Ja, aţi fost un prost, spuse neamţul fără ranchiună. Dar nu greşiţi, eu fac ceea ce mi se spune. Este un privilegiu să primesc ordine de la generalul Leifhelm. A fost bun cu mine.

  — Eşti de mult alături de el?

  — De la Bruxelles. Pe atunci eram sergent în patrulele de frontieră ale Republicii Federale. A auzit de problemele mele şi s-a interesat de cazul meu. Am fost transferat la garnizoană din Brabant şi am devenit şoferul lui.

  — Ce problemă ai avut? Eu sunt avocat, ştii asta.

  — Am fost acuzat că am strangulat un om. Cu mâinile goale.

  — Şi l-ai strangulat?

  — Da. Încerca să-mi vâre un cuţit în stomac. A spus că am profitat de fiica lui. O minciună. Era târfă – se vedea după hainele pe care le purta, după felul în care mergea. Tatăl ei era un porc.

  Joel remarcă răutatea nedisimulată din privirile şoferului şi spuse:

  — Pricep de ce te-ai bucurat de simpatia generalului Leifhelm.

  — Acum înţelegeţi de ce fac ceea ce mi se spune.

  — E clar.

  — O să dea telefon pe la amiază ca să-i comunic mesajele pe care le-a primit. Am să-l întreb dacă aveţi voie să vă plimbaţi, înţelegeţi că e suficient să spun un cuvânt, ca dobermanii să vă sfâşie.

  — Ce căţeluşi drăgălaşi, spuse Converse, adresându-se haitei de câini de afară.

  Amiaza sosi şi solicitarea lui Converse fu aprobată. Plimbarea urma să aibă loc după-masa de prânz, când şoferul se întorcea să ia tava.

  După ce îl avertiză în mod serios şi repetat pe Joel, ieşiră însoţiţi de dobermanii cu nările palpitând şi dinţii rânjiţi. Converse constată că micuţa căsuţă era construită din piatră groasă, solidă. Echipa porni în sus, pe potecă, iar Converse deveni tot mai vioi, pe măsură ce câinii îşi pierduseră interesul pentru el ca urmare a ordinelor severe primite de la neamţ. Alergau în faţă, lătrând unul la altul, dar întorcând mereu capul înapoi, către stăpânul lor şi prizonierul acestuia. Converse iuţi pasul.

  — Acasă obişnuiam să fac jogging, minţi el.

  — Was ist? Jogging?

  — Să alerg. E bine pentru circulaţie.

  — Încercaţi să alergaţi, Mein Herr şi n-o să mai aveţi nici un fel de Zirkulation.

  — Am auzit că unii oameni fac atac de cord din cauza joggingului, spuse Joel, încetinind pasul, dar continuând să privească atent în jur. Soarele, aflat chiar deasupra capetelor lor, nu-l ajuta să determine direcţia.

  Poteca de pământ era mărginită de tufişuri dese şi acoperită de frunzişul des al copacilor; din loc în loc se deschidea spre petice mici de iarbă despre care nu ştia dacă duceau sau nu spre alte poteci. Ajunseră la o bifurcaţie. Poteca din dreapta cotea brusc spre un adevărat tunel de verdeaţă. Câinii alergară instinctiv spre ea, opriţi brusc de şofer care strigă câteva comenzi în germană. Dobermanii se răsuciră în loc, izbindu-se unul de altul, se întoarseră la bifurcaţie şi o luară pe poteca din stânga, mai lată, ce urca pieptiş. Copacii deveneau din ce în ce mai mici şi iarba tot mai deasă. Vântul este de vină, îşi spuse Converse. Un curent de aer puternic care pătrunde într-o vale adâncă şi îngustă, genul de vânt pe care orice pilot de pe avioanele mici îl evită imediat şi care anunţă prezenţa râului. Râul era acolo. La stânga lui. Mergeau spre est. Zări Rinul jos, cam la vreun kilometru şi ceva, dincolo de lizieră copacilor. Văzuse destul. Începu să respire zgomotos. Era excitat la culme. Ar fi putut să mai meargă kilometri în şir. Se vedea din nou pe malurile fluviului Kuong Khe, lângă panglica întunecată a apei care avea să-l scoată din cuştile aflate în delta fluviului Mekong. Mai făcuse şi altă dată acest lucru. Avea să-l facă din nou.

  — OK, domnule feldmareşal, îi spuse el şoferului, privind fluierul de argint din buzunarul acestuia. Nu sunt într-o formă chiar atât de bună cum am crezut. N-aveţi păşuni sau poieni netede?

  — Eu fac ce mi se spune, Mein Herr! răspunse omul zâmbind. Acestea sunt locurile cele mai apropiate de clădirea principală. Aici trebuie să vă plimbaţi.

  — Du-mă înapoi la căsuţa mea din iarbă şi am să-ţi cânt o melodie.

  — Ce aţi spus?

  — Sunt frânt de oboseală şi nici nu mi-am terminat ziarele. Serios, vreau să-ţi mulţumesc. Chiar aveam nevoie de puţin aer.

  — Sehr gut. Sunteţi un om cumsecade.

  — Nici n-ai ideea ce adevăr grăieşti, bătrâne arian.

  — Ah, ce amuzant. Der Jude ist în Israel, nicht wahr? Mai bine decât în Germania, Mein Herr.

  — Nate Simon te-ar îndrăgi pe loc. Ar accepta cazul dumitale fie şi numai pentru a o da în bară… Nu, n-ar face-o. Probabil că ţi-ar asigura cea mai bună apărare cu putinţă.

   

  Converse se urcă pe scaunul de lemn de sub fereastra din stânga uşii. Tot ce trebuia să vadă şi să audă erau câinii: după aceea îi mai rămâneau douăzeci sau treizeci de secunde. Robinetele de la baie curgeau, uşa rămăsese deschisă: avea suficient timp să alerge până în cameră, să tragă apa la closet, să închidă uşa şi să se întoarcă la scaunul lui. Dar nu va urca pe el. Îl va ţine strâns în mâini, dintr-o parte. Soarele cobora rapid; într-o oră se va face întuneric. Întunericul fusese cel mai bun prieten al lui şi înainte – cu ani în urmă – ca şi apele râului. Trebuia să-l ajute! Neapărat!

  Mai întâi se auziră zgomotele – labele care alergau şi pufniturile pe nas, apoi se zăriră spinările lucioase ale animalelor care alergau în cercuri în faţa clădirii. Joel fugi spre baie, atent la zgomotul zăvorului. Momentul veni şi el trase apa şi se repezi înapoi, la scaun. Îl ridică şi rămase în aşteptare. Uşa se deschise câţiva centimetri – mai avea câteva secunde – apoi neamţul puse mâna dreaptă pe clanţă şi împinse uşa.

  — Herr Converse? Unde…? Ah, die Toilette.

  Şoferul intră cu tava, iar Joel îl lovi cu scaunul în cap. Omul căzu pe spate, tava şi farfuriile risipindu-se pe podea. Omul era doar ameţit. Converse închise uşa cu piciorul şi-l lovi din nou în cap pe şofer, până când acesta îşi pierdu cunoştinţa.

  Câinii se repeziseră toţi ca unul spre uşa care se trântise în faţa lor, lătrând furioşi şi zgâriind cu ghearele tăblia uşii.

  Joel apucă lanţul de argint şi scoase fluierul din buzunarul neamţului. Pe tubuleţ erau trei orificii mici: flecare sunet avea probabil altă semnificaţie. Acoperi cu degetul primul orificiu şi suflă. Nu se auzi nici un sunet.

  Dobermanii înnebuniseră de-a binelea! Începură să atace uşa într-un asalt sinucigaş. Joel mută degetul pe al doilea orificiu şi suflă.

  Câinii erau derutaţi; se învârteau în cerc, mârâiau, lătrau, pufneau pe nas, dar nu se depărtau de uşă. Joel încercă şi cel de-al treilea orificiu şi suflă în el cât îl ţineau plămânii.

  Câinii se opriră brusc cu urechile lor ascuţite ridicate în sus şi rămaseră nemişcaţi, aşteptând al doilea semnal. Joel suflă din nou. Acesta era semnalul pe care îl aşteptau câinii care se repeziră imediat sub fereastră, înghesuindu-se în locul în care îi dirija comanda.

  Converse îngenunche lângă neamţ şi începu să-i scotocească prin buzunare. Îi luă banii, ceasul… şi arma. Pentru o clipă, Joel privi pistoletul, detestând amintirile pe care i le evoca. Apoi îl puse sub curea şi pori spre uşă.

  Ajuns afară, închise uşa şi trase zăvorul greu după care o rupse la fugă pe poteca de pământ bătătorit, calculând în gând distanţa până la bifurcaţie, unde trebuia s-o ia la dreapta. În stânga se înălţa dealul abrupt, în dreapta era Rinul. De fapt, nu erau mai mult de două sute de metri până acolo, dar cotiturile şi frunzişul bogat făceau ca drumul să pară mai lung. Dacă îşi amintea exact, exista o porţiune plană de vreo treizeci de metri după acea bifurcaţie. Ajuns la ea, acceleră ritmul alergării.

  Voci, furioase, care se apropiau. Se aruncă în tufişurile din dreapta, rostogolindu-se. Doi oameni înaintau rapid, discutând cu voce tare, de parcă s-ar fi certat:

  — Was haben die Hunde?

  — Die sollen bei Heinrich sein!\'7b1\'7d

  Joel habar n-avea ce spuneau; ştia doar că se îndreptau spre căsuţa izolată. Mai ştia că nu vor pierde timpul încercând să cheme ajutoare, ci vor acţiona ei înşişi. Apoi vor fi activate toate sistemele de alarmă din fortăreaţa lui Leifhelm. Avea puţin timp la dispoziţie şi o distanţă mare de parcurs. Se strecură târâş de sub tufişuri. Îi văzu pe germani dând colţul. Se ridică în picioare şi o luă la fugă spre stânga, pe drumul care urca pieptiş pe munte.

   

  Cei trei paznici de la poarta uriaşă de fier a domeniului Leifhelm erau uimiţi. Dobermanii se roteau în cerc, zăpăciţi şi nedumeriţi, călcând iarba în picioare.

  — Was haben die Hunde denn? întrebă unul din oameni.

  — Ich verstehe das nicht, răspunse al doilea.

  — Heinrich hat sie losgelassen, aber warum? întrebă al treilea.

  — Das werden wir schon noch horen, murmură primul ridicând din umeri. Sonst rufen wir ein paar Minuten an.

  — Mir gefallt das nicht! strigă al doilea paznic. Ich rufe jetzt an!\'7b2\'7d

  Primul paznic intră în cabina portarului şi ridică receptorul.

   

  Converse urcă pieptiş dealul, gâfâind din greu; buzele i se uscaseră ca iasca, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Ajunse sus. Acum avea vederea liberă! Putea să conducă mecanismul care era corpul său spre pârtia de decolare reprezentată de firul apei, aflat jos, fără ajutorul turnului de control. Începu să alerge la vale, luând tot mai multă viteză; vântul îi biciuia faţa, ochii îi ardeau. Parcă se întorsese în timp. Alerga cât îl ţineau puterile prin poienile unei alte jungle; nu mai avea camarazi de care să aibă grijă, numai umilinţa usturătoare care îl împingea înainte, care îl ajuta să spargă toate barierele şi să lupte împotriva celor care îl dezumanizaseră. Îl transformaseră într-un animal! O fiinţă umană rezonabilă, plăcută, incapabilă să urască fusese transformată într-un individ cvasiuman, copleşit de dorinţa de răzbunare. Dar se va răzbuna pe ei toţi, pe toţi duşmanii, pe toate animalele!

  Ajunse la poalele pantei acoperite de iarbă şi mărăcini. Mai avea de străbătut un zid dens de arbori şi arbuşti, dar cunoştea coordonatele; indiferent cât de deasă ar fi fost pădurea, trebuia să urmeze tot timpul ultimele raze ale soarelui, să meargă mereu spre nord şi astfel să ajungă la râu.

  Cinci focuri de armă, unul după altul, răsunară în depărtare. Era uşor să-şi imagineze ţinta: un cerc de lemn în jurul cilindrului unei broaşte dintr-o uşă prin care se pătrundea într-o cabană izolată din pădure. Închisoarea lui era luată cu asalt şi probabil că intrarea fusese deja forţată. Minutele deveneau din ce în ce mai preţioase.

  Brusc, două sunete sfâşiară tăcerea amurgului. Primul era cel al unei sirene de alarmă. Al doilea provenea de la câinii cuprinşi de isterie. Se dăduse alarma; bucăţele de prosoape şi cearşafurile în care dormise erau puse sub nasul câinilor înainte ca aceştia să fie asmuţiţi împotriva lui. Acum nu se mai punea problema de a-l încolţi – urmau să-l sfâşie.

  Converse alerga cât îl ţineau puterile. Se împiedica, se poticnea, sărea şi-şi croia drum cu mâinile prin desişul verde. Faţa şi trupul îi erau biciuite de crengi, picioarele îi alunecau şi se împiedicau de rădăcinile dezgolite şi de vreascuri. După fiecare căzătură, lătrăturile câinilor se apropiau. Intraseră în pădure, care răsuna acum de urletele lor isterice, punctate de schelălăituri furioase atunci când vreunul se încâlcea între ramuri şi nu mai putea înainta.

  Apa! Acum zărea apa printre copaci! Sudoarea îi şiroia pe faţă, zgârieturile de pe bărbie şi de pe gât îl usturau cumplit, cămaşa îi era udă leoarcă, mâinile îi sângerau din cauza nenumăratelor julituri provocate de scoarţa zgrunţuroasă a copacilor.

  Piciorul i se afundă într-o vizuină pe care o săpase cine ştie ce animal al pădurii şi îşi răsuci glezna. Se ridică, trase de laba piciorului, se eliberă şi o porni din nou la fugă şchiopătând îngrozitor. Dobermanii erau aproape. Animalele îi prinseseră urma şi încercau să-l ajungă pentru a-l sfâşia.

  Malul era noroios. Joel apucă pistolul, nu ca să-l scoată de la brâu, ci ca să-l ţină mai bine în timp ce fugea şchiopătând spre mal.

  În ultima clipă auzi mugetul oribil ieşind din umbra pădurii şi corpul uriaş al animalului zbură prin aer direct spre el. Converse se lăsă în genunchi, câinele zbură peste umărul lui drept, smulgându-i o bucată de cămaşă şi căzu pe spate, în noroi. Înfrângerea de moment îl aţâţă şi mai mult. Mârâi furios, se rostogoli lătrând, apoi se ridică pe picioarele din spate, ţâşnind din noroi direct spre testiculele lui Joel.

  Converse scoase pistolul şi trase. Jumătate din craniul câinelui zbură în aer, împrăştiind sânge şi bucăţi de creier.

  Restul haitei se apropia de mal. Lătrăturile lor furioase deveniseră de-a dreptul asurzitoare. Joel se aruncă în apă şi înotă cât putu de repede îndepărtându-se de mal. Arma îl stingherea, dar ştia că nu se poate lipsi de ea.

  Cu ani în urmă avusese nevoie disperată de o armă, aceasta însemnând diferenţa dintre supravieţuire şi moarte; timp de cinci zile nu reuşise să găsească nici una. În ziua a cincea, găsise o armă pe malul fluviului Huong Khe. Înotase pe sub apă, pe lângă o patrulă şi găsise după vreo zece minute un om singur. Converse îl ucisese cu o piatră de râu şi îi luase arma. Trăsese de două ori cu arma aceea – de două ori îi salvase viaţa până să ajungă la unitatea lui aflată la sud de Phu Loc.

  În timp ce lupta împotriva curenţilor Rinului, Joel îşi aminti brusc. Era a cincea zi de când se afla pe moşia lui Leifhelm. Reuşise! În a cincea zi avea şi o armă!

  Acum se afla la adăpostul râului; munţii înconjurători ascundeau vederii soarele care apunea. Bătu apa pe loc şi se întoarse. Pe mal, în locul în care intrase în apă, câinii se roteau furioşi şi derutaţi. Jeturile puternice de lumină ale unor lanterne sfâşiară brusc întunericul. Converse înotă mai departe; supravieţuise unor astfel de căutări cu farurile şi în Mekong. Acum nu se mai temea de ele; ştia că poate să câştige.

  Se lăsă în voia curenţilor. Undeva, mai departe, vor apărea alte lumini, lumini care îl vor conduce spre un refugiu şi spre un telefon. Trebuia să pună totul la punct şi să-şi prezinte raportul cât mai repede. Dar un bărbat cu braţul bandajat, cu hainele ude leoarcă, îngăimând ceva într-o limbă străină era o pradă extrem de uşoară pentru discipolii lui George Marcus Delavane. Îl vor găsi imediat. Aşadar, trebuia să facă uz de toate şmecheriile pe care le cunoştea. Trebuia să ajungă la un telefon! Trebuia să telefoneze în America. Putea să facă lucrul acesta; trebuia să-l facă! Imaginea fluviului Huong Khe păli; acum colacul lui de salvare se numea Rin.

  Înotă bras mai departe, cu arma în mână şi văzu în depărtare luminile unui sat.