CAPITOLUL XIII

Apa micului torent era rece ca gheaţa. Dar, în ciuda frigului, era o mare plăcere să te stropeşti cu ea. Frost avea impresia că se curăţă de toată oboseala, având senzaţia fizică că mişcarea apei ducea cu ea suferinţa îndurată de corpul lui odată cu murdăria.

În timpul transportului pe spatele catârului, apoi pe toată durata încarcerării sale în „cuşca pentru tigri”, nu avusese voie să se spele. Acum dădea jos de pe el toată mizeria.

Luna făcea să strălucească picăturile de apă care săreau pe stâncă, alături de el, acolo unde pusese revolverul furat de la gardian. Deşi propriile lui arme erau rezistente la rugină, le lăsase în sac, la doi metri de el. Vechiul revolver ar fi fost suficient pentru apărarea imediată.

Mâinile încă îi mai tremurau. Dar degetele îi funcţionau cât de cât. Aparent, nu rămăsese cu sechele. Se întrebă o fracţiune de secundă dacă, mai târziu, nu cumva va plăti pentru toate aceste agresiuni fizice suferite în viaţa lui aventuroasă. Dar alungă acest gând, îngrozit că evocase, fie şi o fracţiune de secundă, imaginea bătrâneţii.

Dintr-un fel de superstiţie primitivă, îşi interzicea să se gândească la retragerea din activitate, lucru pe care refuza să şi-l imagineze. Până la urmă, era cam ca însurătoarea. Când se gândea la asta, simţea imediat un fior rece pe spate. Ce tip ciudat era!

La urma urmelor, milioane de oameni normali se căsătoreau… îmbătrâneau fericiţi. Zâmbi, singur în mijlocul râului, în lumina lunii. Nu era un om normal după normele stabilite!

Liniştit de explicaţia logică pe care o găsise, Frost ieşi din apă, se fricţionă viguros şi se îmbrăcă cu haine curate. Erau ultimele din sac. Ar fi trebuit să se întoarcă cât mai repede acasă!

Dar, deocamdată încă mai avea destulă treabă. Să se întâlnească cu Miranda – dacă se va ţine de cuvânt şi va veni la întâlnire – şi să joace cu cărţile pe masă. S-o facă să vorbească. Nu era prea vorbăreaţă, dar va trebui să spună tot ce ştia. Pe urmă trebuia să-l ucidă pe Emilio Barranca… Oricum… cu sau fără dovada că avea un amestec în asasinarea lui Moises Vasquez.

Se gândi din nou la Miranda. Cu siguranţă că nu-i va sări de gât, după sperietura prin care trecuse. După aceea, Frost plecase fără probleme, cu excepţia celor două santinele cărora le luase gâtul, în tăcere, cu vârful cuţitului înfipt în micul triunghi de deasupra claviculei şi pe care apoi îl sucise brusc ca să secţioneze carotida.

Apoi, ca un apaş, ca în vechile westernuri, se strecurase printre stânci, depărtându-se destul de mult de tabără.

De atunci, făcuse o recunoaştere ca să repereze locul întâlnirii: micul lac. Dacă Miranda îi întindea o cursă, ar fi putut s-o evite. Se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. Acum trebuia să doarmă, ca să se poată trezi foarte devreme şi să se ascundă pe cărarea care domina de la înălţime lacul. Se întinse în sacul de dormit. Ultimul gând înainte de a adormi îl făcu să zâmbească: se ţinuse de cuvânt. Nu renunţase. Lew s-ar fi bucurat să ştie asta.

Culcat pe burtă între stânci, Frost observa mica escortă cu binoclul. Numai trei oameni înarmaţi cu puşti de asalt AK 47.

Miranda mergea în spatele lor, înarmată şi ea, dar cu puşca ei M. 16. Spusese că venea doar să se scalde. Dar din cauza evadării captivului său, Barranca se gândise probabil că era periculos s-o lase să se plimbe fără protecţie în acei munţi unde rătăcea un individ periculos.

Asta dovedea cel puţin că şeful teroriştilor era mai şiret decât crezuse. Bănuia că Frost va fugi spre amonte zicându-şi că va fi căutat în aval, pentru că era mai logic. Miranda nu putuse să-i vorbească de întâlnire. Altfel n-ar fi fost însoţită de o escortă formată doar din patru oameni. Ar fi apărut singură, gărzile s-ar fi apropiat pe ascuns şi ar fi fost mult mai multe. De data asta cel puţin avea impresia că Miranda jucase cinstit.

Coborâse deja până la lac, cu mult mai devreme. Nu-l aştepta nimeni ascuns. Şi de atunci nu-şi părăsise postul de observaţie, în acea zonă nu constatase nici o cursă posibilă. Nu trebuia deci decât să-i elimine pe cei trei oameni. Începu să coboare spre micul grup.

Acum era destul de aproape ca să-i audă vorbind. Reuşi să înţeleagă că „după ce vor pune mâna pe ticălosul ăla de poliţai, îi vor scoate imediat şi celălalt ochi”. Mercenarul zâmbi pe sub mustaţă. Nu le va acorda această bucurie. Pentru că era mai şiret decât ei, mai antrenat în tehnicile de luptă, avea o poziţie mai bună, deoarece îi vedea în timp ce ei nu ştiau unde se află. Dar mai ales pentru că răzbunarea e un motor extraordinar, care face omul să se întreacă pe sine.

Teroriştii se opriră, iar unul dintre ei plecă înainte ca să verifice marginile lacului. Altul se depărtă pe o mică potecă ce dădea ocol flancului muntelui. Voia probabil să inspecteze cealaltă cale de acces posibilă. Asta era perfect. Nici că se putea mai bine. Nu putea să folosească armele de foc. Avea să-i elimine cu cuţitul. Pentru asta avea micul pumnal Gerber şi baioneta puştii sale de asalt. Dacă tipii voiau să i se ofere unul câte unul, el nu avea de ce se plânge.

După ce primii doi terorişti ieşiră din raza sa vizuală, nu mai rămase, exact sub el, decât al treilea, care îşi ducea puşca de asalt cam ca pe o mătură şi Miranda. Frost sări. Îl strânse cu genunchii pe omul care se îndoi din cauza şocului, în timp ce lama pumnalului îi secţiona carotida. Amândoi căzură la pământ. Dar tipul nu se mai ridică de jos. Din gât începuse să i se reverse sângele.

Miranda asistase la scenă fără să clipească. Când Mercenarul se ridică în picioare şi se uită la ea, ea nici măcar nu deschise gura. Puşca îi atârna în jos şi nu făcu nici o mişcare ca s-o ridice.

Frost porni apoi pe cărare şi pătrunse într-o falie naturală a stâncii. Aştepta întoarcerea celui de al doilea tip. Spera ca presupunerea lui să fie corectă şi deci respectivul să se întoarcă înaintea celui care plecase să ia temperatura apei! Nu avu prea mult de aşteptat. Teroristul se întorcea fluierând uşor. Ce baftă!

Tipul nu-şi dădu seama de unde apăruse atât de brusc diavolul ăla de chior şi îi vârâse baioneta în stomac. Se pomeni cu o butonieră nouă la costum şi muri fără să găsească răspunsul la întrebare. Frost îl lăsă baltă şi se întoarse la Miranda, care nu se mişcase din loc. Stătea şi acum lângă omul cu gâtul tăiat la care nici măcar nu se uita. Îl urmărea cu privirea pe Frost. Agitaţia lui tăcută sub privirea atentă a unei statui vii îi dădea un sentiment ciudat. El omora şi ea ţinea scorul!

Mercenarul se ascunse pe drumul pe care trebuia să treacă tipul şi aşteptă. În curând auzi paşi apropiindu-se. Frost strânse degetele pe mânerul cuţitului. Până atunci fusese aproape prea uşor. Spera ca nici ultimul terorist să nu-i dea de furcă şi mai ales să nu aibă timp să tragă. Detunătura s-ar fi auzit până în tabără şi totul ar fi fost ratat.

Tipul era mai bănuitor decât ceilalţi. Apăru cu arma în mână gata de atac. Frost lăsă cuţitul şi lovi cu baioneta arma care îi sări din mână. Adversarul făcu un pas înapoi. Frost se repezi la el, dar teroristul eschivă. Lovi cu piciorul şi-l izbi pe Mercenar în încheietura mâinii. Era unul dintre locurile încă foarte sensibile, după tortura frânghiilor prea strânse. Durerea iradie în tot braţul, urcând până la inimă.

Frost strânse din dinţi.

— Ticălosule! izbucni el.

Făcu o fentă şi celălalt căzu în capcană. Vrând să eschiveze, se împiedică de o piatră mare şi se dezechilibră, se poticni şi căzu la pământ complet descoperit. Frost băgă baioneta în el ca într-un pui de găină, ţintuindu-l de sol.

După zgomotele luptei, se făcu din nou tăcere, o tăcere aproape apăsătoare. Frost se simţea extrem de obosit. Nici măcar nu-i mai era foame, ca în urmă cu o oră, deşi nu mai mâncase de patruzeci şi opt de ore. Avea doar o senzaţie de gol fizic şi-şi simţea picioarele moi.

Miranda urca spre el în fugă. Puse jos sacul adus de ea şi scoase repede proviziile.

— Uite, înghite asta imediat, zise ea.

Era o cutie cu o raţie de tip militar, necunoscută lui. Probabil sovietică, sosită prin Cuba – marea naţiune furnizoare a teroriştilor. Dar nu era momentul să facă mofturi. Chiar avea nevoie să se hrănească.

În timp ce mânca, Miranda puse tot ce adusese în sacul Mercenarului. Imediat după ce Frost înghiţi ultima îmbucătură, ea îi zise:

— Acum haide spre lac. Trebuie să mă spăl, deocamdată nu avem de ce ne teme. Emilio mi-a dat trei oameni să mă însoţească, aşa, pentru orice eventualitate. Crede totuşi c-ai plecat spre vale. Şi, deoarece n-au fost împuşcături, nimic nu-l va alarma.

Frost se instală pe o piatră, de unde putea să supravegheze accesul la lac, în timp ce tânăra femeie îşi aşeza arma lângă el şi se dezbrăca cu rapiditate. O văzu intrând în apă, goală, tară nici o urmă de pudoare… în minte îi reveniră amintiri foarte precise şi o secundă simţi impulsul să se dezbrace şi să intre în apă după ea. Tânăra femeie se săpunea cu conştiinciozitate, iar spuma care îi ascundea în parte sânii era mai excitantă decât nuditatea!

Dar erau lucruri mult mai urgente.

Miranda ieşi din apă, se şterse şi se îmbrăcă. Era mai bine aşa! Frost îi puse apoi întrebări foarte precise despre misiunea ei, despre penetrarea în mediul terorist, despre motivaţii. Voia s-o testeze. Ea îi dădu răspunsuri clare şi precise. Fără îndoială că era o femeie inteligentă… Mult prea inteligentă dacă continua să-l ducă cu preşul.

Tatăl ei era poliţist, mai mult din vocaţie. Familia ei dispunea de o avere personală care ar fi fost suficientă ca să le asigure traiul. Dar fusese ucis în timpul serviciului tocmai de terorişti. După studiile în Statele Unite – la Fallworth College for Women – Miranda se întorsese acasă şi luase hotărârea să meargă pe drumul tatălui ei, să ducă aceeaşi luptă.

Când i se spusese să-l însoţească pe Mercenar spre cartierul general al celor din M.19, povestea asta nu-i prea plăcuse. Era sigură că acest american va distruge munca răbdătoare făcută de luni de zile, cedând chiar lui Barranca ca să ajungă practic numărul doi din cadrul organizaţiei. Apoi, după ce văzuse felul în care se bătuse în satul indian, îşi dăduse seama că e un adevărat profesionist. Luase hotărârea să colaboreze cu el pentru a-şi atinge scopul: uciderea lui Barranca. Ăsta era, nu?

Frost dădu afirmativ din cap. Dar nu spuse mai mult. Nu-i venea să-i spună nimic despre Oriana. Ceva încă îl mai reţinea. Oricum, nu avea nevoie să ştie asta.

Îi repetă teoria ei despre încercuirea lor de către oamenii din M. 19, jocul pe care fusese nevoită să-l facă ca să-l salveze… Astea le ştia deja.

— Şi de ce accepţi acum ideea ca eu să-l elimin pe Barranca? Asta nu va perturba munca ta de penetrare?

— Pentru că dacă-l omori astfel încât să pară că eu n-am nici un amestec, voi rămâne într-o poziţie destul de bună ca să pot reuni firele care-mi lipsesc. Aproape că am ajuns la capătul anchetei mele. După care voi face să cadă toată organizaţia. Şi astfel îmi voi răzbuna tatăl.

Miranda îi vorbi apoi de planul ei. Mâine seară, un mic avion urma să aterizeze pe mica pistă degajată din vârful muntelui, ca să ia o încărcătură de cocaină, de marijuana şi de explozibili, încărcătură ce trebuia dusă la Miami. Barranca va fi acolo cu puţini oameni. Asta era ocazia pentru suprimarea lui.

— Ştii să pilotezi? întrebă ea.

— Doar să cobor.

Frost văzu că Miranda nu prea gusta gluma lui şi trase definitiv concluzia că simţul umorului se schimbă de la un continent la altul!

— Atunci va trebui să improvizezi ca să poţi fugi. Pentru că dacă îl ratezi pe Barranca şi pune mâna pe tine, vei regreta că n-ai murit înainte. Iar dacă îl omori pe Barranca, dar te prind apoi oamenii lui, voi fi obligată să te omor. Ca să-mi păstrez poziţia în mijlocul lor.

— Ai idee de existenţa unei mişcări anticastriste care îşi are sediul la Miami şi se numeşte Omega Seven? o întrebă el în cele din urmă.

— Da.

— M. 19 are vreun amestec în eliminarea şefului ei, Moises Vasquez?

— Bineînţeles. Barranca a luat hotărârea. Ucigaşii veneau de-aici.

Avu încă o ezitare, apoi îndrăzni să mai pună o întrebare.

— Cunoşti numele trădătorilor din interiorul mişcării Omega Seven?

— Nu. Asta e una dintre verigile care-mi lipsesc.

Mercenarul se gândi. Avea să părăsească Columbia fără să fi putut găsi dovezile vinovăţiei Orianei. Dar avea cel puţin certitudinea că Barranca era răspunzător pentru moartea lui Vasquez. Măcar pentru asta putea să considere că nu venise acolo degeaba.

Puseră la punct un mic scenariu destinat acoperirii ei. Trebuia să se poată întoarce în tabără fără să fie bănuită de colaborare cu fugarul. Mercenarul îi eliminase pe cei trei terorişti în timp ce ea se scălda. Apoi vrusese s-o tragă după el în munţi, dar reuşise să-şi ia arma înapoi, trăsese în el şi îl rănise. În final, el fugise fără să mai insiste.

— Acum pleacă. Voi trage o rafală peste două minute. Până când sosesc, vei avea timp să te ascunzi.

Se ridică pe vârful picioarelor şi îşi puse buzele pe buzele lui. Frost simţi furnicături. O luă în braţe şi o lipi de el, iar ea gemu. O auzi murmurând:

— Nu, nu trebuie, e prea periculos, ar putea să vină…

Dar tânăra femeie nu-l respingea. O mângâie prin haine apoi o sprijini cu spatele de o stâncă. Îi ridică fusta lungă până la talie şi dădu în lături peticul de dantelă.

Unirea lor fu scurtă şi violentă. Miranda strângea din dinţi ca să nu ţipe, cu capul dat pe spate, lovind stânca. Frost se dezlipi de ea şi tânăra femeie îşi lăsă fusta în jos.

Îşi frecă capul cu degetele şi zise:

— Mă doare, acolo… unde m-ai lovit ieri, înainte de a părăsi tabăra.

Mercenarul îşi puse în ordine hainele, luă sacul şi puşca de asalt pe care o agăţă de umăr.

— Ne vedem mâine pe pista de aterizare, zise el zâmbind.

— Pe mâine, răspunse ea. Roagă-te să ne vedem doar de departe. Va fi de altfel pentru ultima oară. În fine, sper să fie aşa pentru tine.

Şi se uită după el cum se depărtează. Faţa îşi reluase expresia de nepăsare.

După două minute, Frost auzi o rafală de armă automată, jos, lângă lac.