1

— Locul ăsta e liber? am întrebat-o pe frumoasa tânără care stătea singură în hol.

Ea a ridicat ochii din ziar, dar nu a răspuns.

M-am aşezat de cealaltă parte a mesei de cocteil şi am pus jos berea. Ea şi-a coborât privirea în ziar şi a sorbit din băutură, whisky şi cola.

— Vii des aici? am insistat.

— Pleacă!

— Deviza preferată?

— „Trecerea oprită.”

— Te cunosc de undeva?

— Nu.

— Ba da. Cartierul General al NATO, de la Bruxelles. Ne-am întâlnit la un cocteil.

— Poate ai dreptate, a fost ea de acord. Te-ai îmbătat şi ai vomitat în castronul de punci.

— Mică e lumea! am zis.

Şi aşa era. Cynthia Sunhill, femeia care stătea vizavi de mine, era mai mult decât o cunoştinţă întâmplătoare. De fapt, fuseserăm încurcaţi, cum se spune. Se părea că prefera să nu-şi amintească prea multe.

— Tu ai vomitat! Şi ţi-am spus că whisky-ul cu cola nu-ţi face bine la stomac.

— Tu nu-mi faci bine la stomac.

După atitudinea ei, ai fi crezut că eu o părăsisem, nu invers.

Stăteam în holul pentru cocteiluri al Clubului Ofiţerilor de la Fortul Hadley, Georgia. Era ora dinaintea cinei şi toată lumea părea fericită, în afară de noi doi. Eu purtam un costum civil, albastru, iar ea, o rochie tricotată roz, care-i scotea în evidenţă pielea bronzată, părul castaniu, ochii căprui şi rotunjimile de care îmi aminteam cu drag.

— Eşti aici în misiune? am întrebat-o.

— Nu am voie să discut despre asta.

— Unde stai?

Niciun răspuns.

— Cât ai să rămâi aici?

S-a întors la ziarul ei.

— Te-ai măritat cu tipul cu care te întâlneai pe ascuns?

A lăsat ziarul şi s-a uitat la mine.

— Cu tine mă întâlneam pe ascuns! Cu el eram logodită.

— Aşa e. Mai eşti logodită?

— Nu e treaba ta.

— Ar putea să fie.

— Nici să nu te gândeşti! m-a informat şi s-a ascuns din nou în spatele ziarului.

N-am văzut niciun inel de logodnă sau verighetă, dar, în meseria noastră, asta nu înseamnă mare lucru, după cum aflasem la Bruxelles.

Cynthia Sunhill avea spre treizeci de ani, iar eu, puţin peste patruzeci, aşa că, între noi, nu fusese o poveste de dragoste dintre un babalâc şi o adolescentă sau dintre un tip copticel şi o tânără, ci, mai curând, o relaţie între un bărbat matur şi o tânără.

A durat un an, în timpul cât am fost amândoi în Europa, iar logodnicul ei, maior în Forţele Speciale, era la post, în Panama. Viaţa de militar e grea pentru relaţiile de orice fel, iar apărarea civilizaţiei vestice duce la încornorarea bărbaţilor.

Cynthia şi cu mine ne despărţiserăm cu mai mult de un an înaintea acestei întâlniri întâmplătoare, în împrejurări care pot fi descrise mai degrabă ca fiind extrem de neplăcute. Se părea că nici eu, nici ea nu eram vindecaţi. Pe mine mă durea încă, iar ea era tot furioasă. Logodnicul trădat părea şi el puţin supărat când l-am văzut ultima oară la Bruxelles, cu un pistol în mână.

Clubul Ofiţerilor de la Hadley are o arhitectură vag spaniolă, poate maură, probabil de aceea mi-am amintit de Casablanca şi am mârâit printre dinţi: „Dintre toate cârciumile din lume, intră tocmai în a meaˮ.

Fie că nu a priceput, fie că nu era bine dispusă, cert este că a continuat să-şi citească ziarul, Stars and Stripes, pe care nu-l citeşte nimeni, cel puţin nu în public. Dar Cynthia e un soldat virtuos, devotat, loial şi entuziast, cu niciun pic din cinismul şi plictiseala pe care o afişează majoritatea bărbaţilor după câţiva ani în această slujbă.

— Inimi pline de pasiune, gelozie şi ură, am rostit.

— Pleacă, Paul!

— Îmi pare rău că ţi-am distrus viaţa, am spus sincer.

— N-ai fi putut să-mi strici nici măcar ziua.

— Mi-ai frânt inima, am reluat, cu mai multă sinceritate.

— Mi-ar plăcea să-ţi frâng gâtul, a răspuns cu un entuziasm neprefăcut.

Vedeam că-i trezesc sentimente, dar nu cred că era vorba de pasiune.

Mi-am amintit un poem pe care i-l spuneam în şoaptă în clipele noastre mai intime, aşa că m-am aplecat spre ea şoptindu-i:

— „Ochilor mei nu le-a plăcut decât Cynthia, nimic nu mi-a încântat urechea precum vocea Cynthiei, nimeni nu mi-a răpit inima, afară de Cynthia. Am părăsit totul pentru a o urma pe Cynthia şi, iată-mă, gata să mor ca să-i fiu ei pe placˮ.

— Bun. Las-o moartă!

S-a ridicat în picioare şi a plecat.

— Mai cântă-l o dată, Sam.

Mi-am terminat berea şi m-am ridicat.

M-am strecurat spre barul la care stăteau bărbaţi care văzuseră multe în viață; bărbaţi cu piepturile pline de medalii şi insigne ale Infanteriei de Luptă, bărbaţi cu distincţii primite în Coreea, Vietnam, Granada, Panama şi în Golf. Tipul din dreapta mea, un colonel plin, cu părul cărunt, a spus:

— Fiule, războiul e un iad, dar nici iadul nu se compară cu o femeie sarcastică!

— Amin!

— Am văzut totul în oglinda de la bar, m-a informat el.

— Interesante chestii sunt oglinzile astea, am răspuns.

— Da.

De fapt, acum mă studia în oglinda de la bar.

— Lăsat la vatră? m-a întrebat, văzându-mă în civil.

— Da.

De fapt, nu eram.

Mi-a împărtăşit părerea lui despre femeile din armată.

— Trebuie să stea pe vine ca să facă pipi. Încearcă să faci asta cu treizeci de kilograme de echipament de război în spate. Apoi m-a anunţat: Mă duc să-mi uşurez balaurul.

S-a dus încet la toaleta bărbaţilor, unde cred că s-a postat în faţa pisoarului.

Am ieşit din club în noaptea fierbinte de august şi am urcat în maşina mea, un Chevy Blazer. Am luat-o prin mijlocul garnizoanei, care e un fel de centru de oraş, fără zone interzise, şi care cuprinde totul, începând de la cantină şi magazie de efecte, şi terminând cu cazărmi şi o hală pustie pentru întreţinerea tancurilor.

Fortul Hadley e o garnizoană mică din Georgia de Sud, înfiinţată în 1917, pentru antrenamentul trupelor ce urmau să fie trimise în maşina de tocat carne, care era frontul de vest. Suprafaţa rezervaţiei este totuşi destul de mare, peste o sută de mii de pogoane de teren, în mare parte împădurit, foarte potrivit pentru jocuri războinice, probe de supravieţuire, lupte de gherilă şi aşa mai departe.

Acum, Şcoala de Infanterie s-a restrâns şi majoritatea cazărmilor par părăsite. Dar, aici, se află o Şcoală de Operaţiuni Speciale, al cărei scop nu e prea limpede sau, ca să fiu îngăduitor, pare să fie experimental. Din câte pot să-mi dau seama, şcoala e un amestec de război psihologic, studii de psihologie a trupelor, studii asupra izolării şi lipsurilor, cursuri de management al stresului şi alte jocuri ale minţii. Pare ceva cam sinistru, dar, în armată, orice idee strălucită şi originală a devenit instrucţie, paradă şi cizme lustruite lună.

La nord de Fortul Hadley, se ridică oraşul de mărime mijlocie, Midland, în unele privinţe oraş militar tipic, populat cu soldaţi lăsaţi la vatră, angajaţi civili ai bazei, oameni care vând fel de fel de lucruri militarilor şi, de asemenea, cu oameni care nu au nicio legătură cu armata, dar cărora le place să locuiască aici.

Midland a fost un punct comercial al englezilor încă din 1710, iar înainte fusese avanpostul coloniei spaniole din St. Augustine, Florida. Mai înainte, fusese un oraş indian, centrul civilizaţiei Upatoi. Spaniolii au ars oraşul indian, englezii au dat foc avanpostului spaniol, francezii au ars punctul comercial englez, iar armata engleză i-a dat foc şi şi-a abandonat propriul fort în timpul revoluţiei. În cele din urmă, yankeii l-au ars în 1864. Astăzi, când priveşti locul, te întrebi de ce şi-au dat cu toţii atâta osteneală. Oricum, azi, în oraş există o formaţie bună de pompieri voluntari.

Am luat-o spre nord pe şoseaua care ocoleşte Fortul Hadley şi Midland, şi m-am îndreptat către o parcare pustie, pentru rulote, aflată în câmp deschis. Acolo stăteam temporar, iar pustietatea îmi convenea, din cauza muncii mele.

Munca mea. Sunt ofiţer în Armata Statelor Unite. Nu am un grad important, dar, în branşa mea, e secret. Lucrez la Divizia de Investigaţii şi Criminalistică – DIC, iar în armată, unde gradele sunt foarte importante, cel mai bine e să nu le ai. De fapt, ca majoritatea celor de la DIC, sunt ofiţer specialist, inferior ofiţerilor înaintaţi în grad prin ordin prezidenţial. E un grad destul de bun, pentru că ai cele mai multe dintre privilegiile unui ofiţer, dar nu prea multe dintre răspunderile celui care comandă sau dintre obligaţiile acestuia. Ofiţerilor specialişti li se spune „Mister” şi adesea anchetatorii DIC poartă haine civile, aşa cum purtam şi eu în seara aceea. Uneori, chiar am iluzia că sunt civil.

Totuşi, câteodată port uniformă. În aceste ocazii, mi se remit ordine pe un nume nou, un grad potrivit cu cazul şi uniforma respectivă. Raportez de îndeplinire la unitatea unde îmi fac ancheta şi-mi văd de treburile ce-mi revin, în timp ce adun probe pentru procurorul general al Curţii Marţiale.

Când lucrezi sub acoperire, trebuie să te pricepi la toate. Am fost chiar şi bucătar, şi specialist în arme chimice – deşi, în armată, nu-i mare diferenţă între ele. Uneori, e destul de greu s-o scoţi la capăt cu unele dintre roluri, dar mizez pe farmecul meu. Oricum, totul e o iluzie. Ca şi farmecul meu.

Sunt patru grade de ofiţeri specialişti, iar eu am ajuns la gradul patru. Toţi cei care avem gradul patru ne ţinem răsuflarea aşteptând Congresul care să aprobe gradele cinci şi şase. Unii dintre noi au murit de asfixie de când aşteaptă.

Oricum, fac parte dintr-o echipă specială a DIC, un soi de unitate de elită, deşi parcă nu-mi vine să folosesc acest cuvânt. Ceea ce ne face mai deosebiţi e faptul că suntem cu toţii veterani, având palmaresuri bogate de arestări şi condamnări. De asemenea, avem extraordinara autoritate de a răzbi prin birocraţia din armată, lucru care echivalează cu un as în mânecă. Aceasta ne conferă dreptul de a putea aresta orice militar, oriunde în lume, indiferent de grad. Nu aş împinge lucrurile până acolo, încât să arestez unul dintre ştabii din Comitetul întrunit al Şefilor de State-Majore pentru exces de viteză, dar întotdeauna mi-am dorit să văd până unde pot să merg. Eram pe drumul cel bun.

Baza mea permanentă se află la Cartierul General al DIC, la Falls Church, Virginia, dar cazurile pe care le anchetez mă poartă prin toată lumea. Călătorii, aventuri, timp liber, competiţii sportive, intelectuale şi şefi care mă lasă în pace. Ce şi-ar putea dori mai mult un bărbat? A, da, femei. Mai sunt şi din astea. Bruxelles nu a fost ultimul loc în care am avut o femeie, dar a fost ultima dată când a contat.

Din nefericire, sunt bărbaţi care-şi găsesc în alt fel distracţiile. Atac sexual. Crimă. Exact ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea caldă de august la Fortul Hadley, Georgia. Victima era căpitanul Ann Campbell, fiica generalului-locotenent Joseph, „Luptătorul Joseph” Campbell. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, era tânără, frumoasă, talentată, inteligentă şi absolvise West Point. Era mândria Fortului Hadley, favorita celor de la serviciul de relaţii cu publicul, fata de pe afişele birourilor de recrutare, reprezentanta noii armate, lipsite de prejudecăţi în ceea ce priveşte femeile, veterană a Războiului din Golf şi multe altele. De aceea, nu am fost deosebit de surprins când am auzit că a violat-o cineva şi a ucis-o. O căutase cu lumânarea. Am dreptate? N-am!

Dar nu ştiam nimic din toate acestea în timp ce stăteam la Clubul Ofiţerilor. De fapt, în vreme ce vorbeam cu Cynthia, apoi discutam, ca între bărbaţi, cu colonelul de la bar, căpitanul Ann Campbell era încă în viață la aproximativ cincisprezece metri de mine, în restaurantul Clubului Ofiţerilor, unde îşi termina cina, alcătuită din salată, pui, vin alb şi cafea, după cum am aflat ulterior, în cursul anchetei.

Am ajuns la parcarea pentru rulote, aflată printre pini, şi mi-am lăsat maşina la oarecare distanţă de casa mea mobilă. Prin întuneric, am păşit pe o cărare podită cu scânduri putrede. Câteva rulote neocupate erau amplasate în jurul luminişului, dar majoritatea spaţiilor erau goale – suprafeţe de ciment pe care se aflau cândva cam o sută de case mobile.

Existau încă electricitate şi telefon, precum şi o fântână care furniza apă curentă, pe care o făceam potabilă îndoind-o cu whisky scoţian.

Am descuiat uşa rulotei, am intrat şi am aprins lumina, care a dezvăluit o combinaţie de bucătărie, sufragerie şi cameră de zi.

Mă gândeam la rulotă ca la o capsulă a timpului, în care nimic nu se schimbase din 1970. Mobila era din plastic, de un verde avocado, iar accesoriile din bucătărie erau de culoarea muştarului şi cred că fuseseră cândva galben-pai. Pereţii erau acoperiţi cu placaj de culoare închisă, iar podeaua era în carouri roşu cu negru. Unei persoane sensibile la culori, locul putea să-i inspire gânduri sinucigaşe.

Mi-am scos haina şi cravata, am deschis radioul, am luat o bere din frigider şi m-am aşezat în fotoliul care era fixat de podea. De pereţi erau prinse trei gravuri înrămate – un toreador, un peisaj marin şi o reproducere după tabloul lui Rembrandt Aristotel privind bustul lui Homer. Am sorbit din bere şi l-am contemplat pe Aristotel care se uita la Homer.

Această parcare neobişnuită, numită Pinii Şoptitori, dacă interesează pe cineva, fusese înfiinţată de câţiva sergenţi întreprinzători, în ultimii ani ai deceniului şapte, când se părea că războiul din Asia va dura veşnic. Fortul Hadley, centru de antrenament pentru infanterişti, era pe atunci înţesat de militari şi familiile lor, şi îmi amintesc că, la parcare, erau mulţi soldaţi proaspăt căsătoriţi care erau autorizaţi, de fapt încurajaţi, să locuiască în afara fortului. Piscina gemea de copii şi de soţiile tinere ale militarilor, care beau prea mult, se plictiseau prea tare şi aveau prea puţini bani, iar viitorul era întunecat de fumul războiului.

Nu aşa ar fi trebuit să arate visul american şi, atunci când bărbaţii plecau la război, deseori alţi bărbaţi veneau, noaptea, în dormitoarele de la spatele rulotelor lungi şi înguste. De fapt, şi eu locuisem aici, plecasem la război şi altcineva îmi luase locul în pat şi-mi furase tânăra soţie. Dar, de atunci, au mai fost câteva războaie şi s-au întâmplat atâtea, încât singura mea amărăciune este faptul că ticălosul mi-a luat şi câinele.

Am citit câteva reviste, am băut câteva beri, m-am gândit la Cynthia şi nu m-am gândit la Cynthia.

În mod obişnuit, mă distrez ceva mai bine decât acum, dar trebuia să fiu ia depozitul de arme la ora 05.00, altfel spus, la ora 5 în zori.