36
În hangarul trei, era ceva mai răcoare decât afară şi mult mai linişte. Kent şi cu mine am trecut de BMW-ul lui Ann Campbell şi ne-am îndreptat spre locul unde erau aşezate lucrurile din casa ei. I-am arătat un scaun tapiţat din biroul ei, şi Kent a luat loc.
Cal Seiver, îmbrăcat în uniforma lui tip A, tocmai venise şi el, după toate aparenţele, de la ceremonie. M-am despărţit de Kent şi l-am luat pe Seiver deoparte.
— Cal, te rog, trimite-i pe toţi afară, cu excepţia lui Grace. Spune-i că vreau să-mi imprime toate însemnările relevante din jurnalul căpitanului Campbell. După aceea poate să plece şi ea. Să lase aici discheta.
— Bine.
— Ai primit vreo veste de la tipul cu urmele, din Oakland?
— Da. Numai că acum nu poate să spună nimic sigur. Dar, dacă ar fi la o adică, ar spune că urma colonelului Kent a fost făcută înaintea urmei lui St John.
— Bine. Şi urmele de vopsea de pe pinul jupuit?
— Am trimis bucata de lemn, cu elicopterul, la Gillem, acum câteva ore. Mi-au spus că vopseaua este neagră şi că se potriveşte sortimentului folosit de Chrysler pentru acest model. Fiindcă veni vorba, unde este jeepul?
— Probabil că se află în garajul colonelului Kent. Locuieşte în Bethany Hill. Ce-ar fi să trimiţi pe cineva acolo, să fotografieze zgârietura de pe jeep şi să ia puţină vopsea pentru comparaţie?
— Pot să fac asta?
— De ce nu?
— Am nevoie de ceva scris de la comandantul lui pentru asta.
— Comandantul lui şi-a dat demisia şi, adineauri, a plecat cu avionul în Michigan. Dar mi-a spus că pot să fac ceea ce trebuie făcut. Nu face pe civilul cu mine, Cal. Suntem în armată.
— Aşa e.
— Poţi să ne faci, colonelului Kent şi mie, o demonstraţie cu urmele de paşi, pe monitorul calculatorului?
— Sigur că da.
— Bun. Urma lui Kent a fost sigur făcută prima.
— Am înţeles.
S-a uitat la Kent, care stătea în biroul lui Ann Campbell, apoi mi-a spus:
— Gata? Îl arestezi?
— Poate.
— Dacă tu crezi că el este, dă-i drumul.
— Da. Dacă îmi pune el mie cătuşele şi mă duce la pârnaie, ai să mă vizitezi?
— Nu. Trebuie să mă duc înapoi la Gillem. Dar o să-ţi scriu.
— Mulţumesc. Spune-i poliţistului de afară să nu dea drumul celor de la FBI cât sunt eu aici.
— S-a făcut. Noroc!
M-a bătut pe umăr şi a plecat.
M-am dus înapoi la Kent şi m-am aşezat pe canapea.
— Încercăm să ne încheiem treburile pe aici înainte de a veni FBI-ul, i-am spus.
A dat din cap, apoi a zis:
— Am auzit că martorul tău în afacerea cu vânzarea de arme a şters-o.
— Uneori, câştigi, alteori, pierzi.
— Şi cazul ăsta?
— Sunt aproape gata. Se apropie termenul, FBI se adună, am un singur suspect.
— Cine e?
M-am ridicat şi mi-am scos haina, arătându-mi tocul pistolului, cu un Glock de 9 mm în ea. Kent a făcut la fel, arătându-mi şi el pe-al lui, în care avea un 38 Police Special, un fel de joc „de-a arată-mi, ca să-ţi arăt şi eu”. După ce am terminat cu asta, ne-am aşezat, am lărgit cravatele.
— Cine este suspectul? a întrebat el din nou.
— Despre asta vreau să stăm de vorbă. O aşteptăm pe Cynthia.
— Bine.
M-am uitat prin hangar. Ultimii oameni din echipa de la laborator plecau şi am văzut-o pe Grace, la calculator, imprimând.
M-am uitat la celălalt capăt al hangarului, spre uşa personalului, dar nu am văzut-o pe Cynthia. În ciuda dispoziţiei mele actuale în ceea ce o privea, merita să fie de faţă la încheierea cazului, oricare ar fi fost să fie acesta. Ştiam despre Karl că va păstra distanţa, nu dintr-un instinct normal de a avea o acoperire, pentru cazul când lucrurile mergeau rău, ci din respect pentru mine şi munca mea. Karl nu s-a încurcat niciodată cu învârteli mărunte şi niciodată nu şi-a însuşit munca anchetatorilor. Pe de altă parte, nu prea se descurca în caz de nereuşită, mai ales dacă era eşecul altcuiva.
— Mă bucur că s-a terminat, a spus Kent.
— Toţi ne bucurăm.
— De ce ai ţinut să fac cunoştinţă cu John Campbell? m-a întrebat.
— Credeam că ţi-ar face plăcere să-i spui ceva care să-l mângâie.
Kent nu mi-a răspuns.
Am observat că frigiderul din bucătăria lui Ann Campbell fusese pus în priză la un prelungitor, aşa că am trecut prin zidul invizibil, am deschis frigiderul şi am văzut că era plin cu bere şi băuturi răcoritoare. Am luat trei cutii de Coors şi le-am dus în birou, dându-i una lui Kent. Le-am deschis şi am băut.
— Ţi s-a luat cazul din clipa asta, nu-i aşa?
— Mi s-au mai dat câteva ore.
— Norocul tău. La DIC se plătesc orele suplimentare?
— Da. Dublu, după primele douăzeci şi patru de ore ale fiecărei zile, şi triplu, duminicile.
A zâmbit, apoi m-a informat:
— Am o grămadă de lucru la birou.
— Nu o să dureze mult.
A ridicat din umeri şi şi-a terminat berea. I-am mai dat una şi a deschis-o.
— Nu ştiam că soţii Campbell urmau să plece cu avionul.
— Şi pe mine m-au luat prin surprindere. Dar a fost o mişcare inteligentă.
— El e terminat. Ar fi putut să fie vicepreşedinte, poate chiar preşedinte, într-o zi. Eram gata pentru încă un general.
— Nu ştiu prea multe despre politica civilă.
Am văzut-o pe Grace punând hârtiile imprimate şi discheta pe masa de lângă ea. S-a ridicat, mi-a făcut semn cu mâna, apoi a plecat. Cal s-a dus la calculator, a pus programul lui de grafică şi a început să lucreze la el.
— Ce fac? a întrebat Kent.
— Încearcă să afle cine a făcut-o.
— Unde este FBI?
— Probabil că agenţii s-au adunat la uşă, aşteptând să mi se sfârşească timpul.
— Nu-mi place gândul că voi lucra cu FBI, a spus Kent. Ei nu ne înţeleg.
— Nu. Dar niciunul dintre ei nu s-a culcat cu decedata.
Uşa s-a deschis şi a apărut Cynthia. A venit în birou şi a schimbat saluturi cu Kent. I-am oferit o cutie de cola din frigider şi i-am dat încă o bere lui Kent. Am luat loc toţi trei. Kent începuse să nu se mai simtă în largul lui.
— A fost foarte trist. Era atât de tânără… Mi-a părut groaznic de rău pentru părinţii şi fratele ei, a zis Cynthia.
Kent nu a răspuns.
— Bill, i-am spus, Cynthia şi cu mine am dat de nişte lucruri care ne supără şi am vrea unele explicaţii.
A mai luat o gură de bere.
— Mai întâi, e scrisoarea asta, a spus Cynthia.
A scos scrisoarea din geantă şi i-a dat-o lui Kent.
El a citit-o sau, de fapt, nu a citit-o, din moment ce probabil că o ştia pe dinafară, şi i-a înapoiat-o Cynthiei.
— Mi-am dat seama cât de mult v-a tulburat scrisoarea. Era o femeie indiscretă, care făcea necazuri persoanei care ţinea cel mai mult la ea, a continuat Cynthia.
A părut mai incomodat şi a luat o înghiţitură lungă din bere.
— Ce te face să crezi că ţineam la ea? a întrebat, în cele din urmă.
Cynthia a răspuns:
— Doar intuiţia. Cred că ţineaţi la ea, dar era prea preocupată de ea însăşi şi prea dezechilibrată, ca să răspundă grijii şi sentimentelor cinstite pe care le aveaţi faţă de ea.
Un poliţist, care anchetează un caz de omucidere şi care vorbeşte victima de rău, în faţa suspectului. Ucigaşul nu vrea să audă că a ucis un model de virtute, un copil al Domnului, aşa cum o descrisese colonelul Fowler pe Ann Campbell. Problema morală a binelui şi a răului nu poate fi complet îndepărtată, aşa cum a sugerat Karl; se poate pune doar într-o altă lumină şi se poate sugera suspectului că tot ce a făcut este de înţeles.
Bill Kent nu era idiot şi şi-a dat seama încotro se îndreptau lucrurile, dar nu a spus nimic.
— Avem şi însemnările din jurnalul ei cu privire la fiecare întâlnire pe care a avut-o cu dumneavoastră, a continuat Cynthia.
— Sunt acolo, lângă computer, am adăugat.
Cynthia s-a dus la computer şi s-a întors cu imprimările. S-a aşezat în faţa lui Kent, la măsuţa pentru cafea, şi a început să citească. Descrierile erau, bineînţeles, explicite, dar deloc erotice. Erau genul de lucruri pe care le citeşti în studiile clinice; nu se pomenea deloc de dragoste sau emoţie, aşa cum te-ai fi aşteptat într-un jurnal, era doar o catalogare a actelor sexuale. Sigur că aceasta îl jena pe Bill Kent, dar era şi o confirmare a faptului că Ann Campbell nu se gândea la el mai mult decât la vibratorul ei. Am văzut mânia apărând pe faţa lui, mânia fiind una dintre cel mai puţin controlabile emoţii umane, cea care duce, în mod invariabil, la autodistrugere.
Kent s-a ridicat în picioare şi a spus:
— Nu vreau să ascult asta.
M-am ridicat şi eu.
— Cred că trebuie. Te rog să stai jos. Avem nevoie de tine aici.
A părut să cântărească dacă să rămână sau să plece, dar se prefăcea. Lucrul cel mai important din viaţa lui avea loc aici şi acum, şi, dacă pleca, urma să se întâmple fără el.
Cu o reţinere prefăcută, s-a aşezat ia loc şi m-am aşezat şi eu.
Cynthia a continuat să citească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A găsit o însemnare deosebit de perversă şi a citit: „Bill s-a obişnuit, în sfârşit, cu asfixia sexuală, după ce a rezistat atât de mult. Figura lui favorită este să-şi pună un laţ în jurul gâtului şi să-l atârne de un piron din zid în timp ce eu îi fac fellatio. Dar îi place şi să mă lege de pat, aşa cum a făcut astă-seară, şi să-mi pună vibratorul în timp ce mă strânge cu frânghia de gât. Acum e foarte exersat şi am orgasme intense şi numeroase”. Cynthia s-a uitat o clipă la Kent, apoi a frunzărit paginile.
Kent nu mai părea furios, nici jenat, nici măcar incomodat. De fapt, părea detaşat, ca şi cum ar fi depănat amintiri despre zile mai bune sau ca şi cum ar fi privit în faţă un viitor nefericit.
Cynthia a citit ultima însemnare, cea pe care Grace ne-o citise la telefon.
„Bill devine iar posesiv. Crezusem că am rezolvat această problemă. A venit aseară, când Ted Bowes era aici. Ted şi cu mine nu coborâserăm încă la subsol, iar Bill a băut cu el un pahar, în camera de zi, şi Bill a fost nesuferit şi a făcut uz de gradul lui. În cele din urmă, Ted a plecat, iar Bill şi cu mine ne-am certat. El a spus că e gata să-şi părăsească soţia şi să-şi dea demisia, dacă îi promit că trăiesc cu el sau ne căsătorim. Ştie de ce fac ceea ce fac cu el şi cu ceilalţi bărbaţi, dar începe să creadă că între noi e ceva mai mult. Face presiuni asupra mea, iar eu i-am spus să înceteze. Aseară, nici nu a vrut să facem dragoste. A vrut doar să stăm de vorbă. L-am lăsat să vorbească, dar nu-mi plăcea ce spunea. De ce cred unii bărbaţi că trebuie să facă pe cavalerii în armuri strălucitoare? Nu am nevoie de niciun cavaler. Sunt propriul meu cavaler, tot eu sunt balaurul şi trăiesc în castelul meu. Toţi ceilalţi sunt figuranţi şi actori secundari. Bill nu e foarte cognitiv. Nu înţelege, deci nu încerc să-i explic. I-am spus că am să mă gândesc la oferta lui, dar că, până atunci, să vină la mine numai dacă am fixat o întâlnire. Asta l-a înfuriat şi m-a pălmuit, apoi mi-a smuls hainele de pe mine şi m-a violat pe covorul din camera de zi. După ce a terminat, părea să se simtă mai bine, apoi a plecat prost dispus. Îmi dau seama că poate să fie periculos, dar nu-mi pasă şi, de fapt, dintre toţi, el e singurul, cu excepţia lui Wes, care m-a ameninţat şi m-a lovit. Acesta e singurul lucru care-l face pe Bill Kent interesant”.
Cynthia a pus jos hârtiile.
— Ai violat-o acolo, pe covorul din camera de zi? Am arătat spre camera de alături cu capul.
Kent nu mi-a răspuns la întrebare. Dar a spus:
— Dacă urmăreşti să mă umileşti, faci o treabă minunată.
— Domnule colonel, i-am răspuns, scopul meu este să aflu cine a omorât-o pe Ann Campbell şi, nu în ultimul rând, să aflu de ce.
— Crezi că eu… că eu ştiu ceva şi nu vă spun?
— Da, noi aşa credem.
Am luat telecomanda şi am deschis televizorul şi aparatul video. Chipul lui Ann Campbell a apărut pe ecran, în timpul unui curs.
— Te superi? i-am spus lui Kent. Femeia asta mă fascinează, după cum sunt sigur că îi fascinează şi pe ceilalţi, şi pe tine. Simt nevoia să o văd din când în când. Mă ajută.
Căpitanul Ann Campbell vorbea: „Problema morală decurge din folosirea psihologiei, care este, de obicei, o ştiinţă a vindecării, ca o armă de război”. Ann Campbell a luat microfonul de pe pupitru şi s-a îndreptat spre cameră. S-a aşezat pe podium, cu picioarele atârnate pe marginea acestuia, şi a spus: „Acum vă văd mai bine, băieţi!”
M-am uitat la Kent, care urmărea atent imaginea, şi, dacă aş fi putut să-mi dau seama de simţămintele lui, judecând după ale mele, cred că ar fi vrut ca ea să fie în viață, chiar în camera aceea, ca să-i poată vorbi şi ca să o poată atinge.
Ann Campbell a continuat să vorbească despre moralitatea operaţiunilor psihologice şi despre dorinţele, nevoile şi spaimele fiinţei umane, în general. A spus: „Psihologia este o armă uşoară – nu este ca o piesă de artilerie de 155 mm, dar poţi să dobori mai multe batalioane inamice cu foi volante şi cu emisiuni radio decât cu explozibili puternici. Nu trebuie să ucizi oameni, dacă poţi să-i faci să se predea. Este mult mai satisfăcător să-l vezi pe un soldat inamic alergând spre tine, cu mâinile sus şi căzând în genunchi la picioarele tale, decât să-l omori”.
Mi-am luat ochii de la televizor şi am spus:
— Era remarcabilă, nu-i aşa, Bill? Una dintre acele persoane care îţi atrag atenţia vizual, verbal şi mintal. Păcat că nu am cunoscut-o!
— Nu, să nu regreţi, a răspuns Kent.
— De ce nu?
A respirat adânc şi a răspuns:
— Era… răul în persoană.
— Răul?
— Da… era… una dintre acele femei… nu sunt multe ca ea… o femeie pe care o îndrăgesc toţi, o femeie care pare curată, bună şi dulce… dar care îi înşală pe toţi. Nu-i păsa cu adevărat de nimeni şi de nimic. Vreau să spun că, deşi părea o fată obişnuită, genul de fată pe care o doresc toţi bărbaţii, mintea ei era complet bolnavă.
I-am răspuns:
— Începem să ne dăm şi noi seama. Poţi să ne informezi?
A făcut-o în următoarele zece minute, comunicându-ne impresii despre Ann Campbell, care, uneori, se apropiau de realitate, dar, deseori, nu. Cynthia i-a adus încă o bere.
În esenţă, Bill Kent ne-a ţinut un rechizitoriu moral, în genul celor pe care-l făceau vânătorii de vrăjitoare acum trei sute de ani. Era rea, punea stăpânire pe minţile bărbaţilor, pe trupurile şi sufletele lor, făcea farmece, se prefăcea că îl adoră pe Dumnezeu, ziua îşi vedea de treburi, dar noaptea complota cu forţele întunericului.
— Vedeţi din casetele astea, a spus, cât de fermecătoare şi drăguţă putea să fie în preajma bărbaţilor, dar citiţi-i jurnalul şi veţi vedea cum era în realitate. V-am spus că era adepta lui Nietzsche – Om şi Supraom, Antichrist şi toate blestemăţiile alea. A respirat adânc şi a continuat: Era în stare să meargă în birourile bărbaţilor, noaptea, şi să se culce cu ei, apoi, a doua zi, nici măcar nu o interesa dacă mai sunt în viață.
A continuat tot aşa.
Cynthia şi cu mine ascultam şi dădeam din cap. Când un suspect de crimă vorbeşte rău despre victimă, fie nu este el ucigaşul, fie este, şi atunci spune de ce a comis crima. Kent şi-a dat seama că a mers cam departe şi a lăsat-o mai moale. Dar cred că, stând acolo, între lucrurile lui Ann Campbell, el vorbea atât pentru ea, cât şi pentru noi. De asemenea, cred că imaginea ei, întărită de caseta video, stăruia în mintea lui. Cynthia şi cu mine îi întreţineam această stare şi, într-o oarecare măsură, era clar că el ştia asta. Cele patru cutii cu bere aveau şi ele contribuţia lor, lucru care ilustrează şi părerea mea în legătură cu interzicerea mărturiilor sub influenţa alcoolului. Întotdeauna este eficace.
M-am ridicat şi am spus:
— Vino să vezi ceva.
Ne-am îndreptat toţi trei spre celălalt capăt al hangarului, unde Cal Seiver stătea în faţa computerului.
— Colonelul Kent ar vrea să vadă diagrama, i-am spus lui Cal.
— Bine.
Cal a afişat o schemă destul de bună a locului crimei, incluzând drumul, poligonul, tribunele şi ţinta, dar fără trupul, cu mâinile şi picioarele întinse.
— Bun, a zis el, este cam 01.30 şi jeepul victimei opreşte… Vehiculul, văzut de sus, a intrat în ecran, de la stânga la dreapta. Se opreşte, victima coboară.
În locul unei siluete sau a unei femei văzute de sus, pe ecran au apărut numai două urme, lângă jeep.
— Bun, acum vine colonelul Moore, dinspre toaletă…
Pe ecran au apărut urme galbene de picioare, mergând, din partea de sus, spre jeep, unde s-au oprit.
— Stau de vorbă, ea îşi scoate hainele, inclusiv încălţămintea şi ciorapii – asta nu vedem, bineînţeles, dar acum vedem cum ies de pe drum şi încep să meargă spre poligon… Ea e cu roşu, el este tot cu galben… alături… Am găsit urmele piciorului ei gol, aici şi aici, şi, prin extrapolare, am obţinut restul care este indicat cu lumini întrerupte. La fel şi cu el. Bine?
— Bine? l-am întrebat pe Kent, care se uita în continuare la ecran.
Seiver a continuat.
— Bun, se opresc lângă ţintă, ea se întinde…
Schiţa, în roşu, a unei siluete, cu picioarele şi mâinile îndepărtate, a apărut pe ecran, lângă ţintă.
— Nu mai vedem urmele ei, bineînţeles, dar, după ce Moore o leagă, pleacă, şi vedem cum s-a întors şi s-a îndreptat spre drum. Domnule colonel, câinii dumneavoastră i-au simţit urma în iarba dintre drum şi toalete.
— Ăsta e genul de demonstraţie care impresionează orice Curte Marţială, am comentat eu.
Kent nu a spus nimic. Seiver a continuat:
— Bun, cam la 02.17, apare generalul Campbell, în maşina soţiei lui.
M-am uitat la Kent care nu a părut mai surprins de această revelaţie decât de faptul că colonelul Moore se întâlnise cu Ann Campbell, o legase şi o părăsise.
Seiver a continuat:
— E greu să ceri unui general să-ţi dea bocancii sau pantofii pe care i-a purtat la locul unei crime, dar bănuiesc că nu a făcut mai mult de câţiva metri de la drum şi nu s-a apropiat de ea. Bun, stau de vorbă, apoi el pleacă în maşina cu care a venit.
— Ai fost atent? l-am întrebat pe Kent. El m-a privit, dar iarăşi nu a spus nimic.
— Domnule colonel, i-a spus Cynthia, nici colonelul Moore, nici generalul Campbell nu au ucis-o pe Ann. A fost un plan bine gândit, cu precizie militară, un fel de capcană psihologică pentru general. Nu era acolo pentru o întâlnire cu un iubit, aşa cum au bănuit unii dintre noi, şi nici nu a fost violată de vreun dement. Se răzbuna pe tatăl ei.
Kent nu a cerut nicio explicaţie, s-a uitat doar la ecran.
Cynthia i-a explicat:
— Atunci când a fost cadet la West Point, a fost violată de un grup de bărbaţi, iar tatăl ei a obligat-o să păstreze tăcerea şi a colaborat cu alţi ofiţeri de grad foarte înalt, ca să îngroape totul. Ştiaţi ceva despre asta?
Kent s-a uitat la Cynthia, dar nu a dat semne că ar fi înţeles ceva din ceea ce-i spusese.
— Ea a refăcut ceea ce i se întâmplase la West Point, pentru a-l şoca şi a-l umili pe tatăl ei, a spus Cynthia.
Nu cred că voiam ca el să ştie toate astea, dar, în starea de spirit în care era Kent, poate că era bine să afle.
— Crezi că era acolo în căutarea unei fantezii sexuale? l-am întrebat.
Nu a răspuns.
— Ceva în genul unei serii de bărbaţi care să o violeze pe rând?
În cele din urmă, a răspuns:
— Mulţi oameni dintre cei care o cunoşteau au crezut aşa.
— Da. Şi noi ne-am gândit la asta după ce am găsit camera aceea din subsol. Cred că şi tu ai crezut la fel atunci când ai văzut-o prima dată acolo, pe pământ. Ţi s-a părut că ai de-a face cu un scenariu semnat de Ann Campbell, şi aşa era. Dar tu nu l-ai descifrat cum trebuie.
Niciun răspuns.
— Continuă, i-am spus lui Cal.
— Da. Deci, generalul pleacă, apoi apar aceste urme… Sunt ale dumneavoastră, domnule colonel… cu albastru…
— Nu, a spus Kent, eu am venit mai târziu. După St John şi Casey.
— Nu, domnule, a răspuns Cal, dumneavoastră ați venit înaintea lui St John. Vedeţi, aici avem urma dumneavoastră şi a lui St John, suprapuse… Mulajul a arătat că St John a păşit peste urma dumneavoastră. Deci, dumneavoastră ați fost acolo înaintea lui. Nicio îndoială în privinţa asta.
Am adăugat:
— De fapt, Bill, când ai fost acolo, după plecarea generalului, Ann era în viață. Generalul a plecat după colonelul şi doamna Fowler şi, când ei au venit acolo, Ann Campbell era moartă.
Kent a rămas absolut nemişcat.
I-am spus:
— Jeepul Cherokee al soţiei tale, condus de tine, a fost văzut de unul dintre poliţiştii tăi pe la ora 03.00, parcat în faţa bibliotecii care e peste drum de statul-major. Ai mai fost văzut, am minţit eu, conducând înspre Rifle Range Road. Am găsit locul unde ai cotit spre Jordan Field şi unde ai ascuns maşina, între pini. Ai lăsat urme de cauciucuri şi ai lovit un pom. Am comparat vopseaua de pe copac cu cea de pe maşina soţiei tale şi am găsit zgârietura de pe ea. Am găsit, de asemenea, urmele tale, am minţit, din nou, în şanţul de scurgere, care e de-a lungul drumului spre poligon, îndreptându-se spre sud, spre scena crimei. Vrei să-ţi reconstitui toate mişcările?
A clătinat din cap.
— Date fiind probele – inclusiv dovezile că ai avut motiv, care sunt jurnalul ei, scrisoarea către soţia ta şi alte probe ce dovedesc legătura sexuală şi obsesia ta în legătură cu decedata, date fiind toate acestea, plus probele de laborator şi alte probe, trebuie să-ţi cer să faci un test la detectorul de minciuni care este gata pregătit. De fapt, nu era, dar, acum sau mai târziu, nu conta. I-am spus: Dacă refuzi să faci testul acum, nu am încotro şi trebuie să te arestez, iar cineva de la Pentagon va ordona să-l faci.
Kent s-a întors şi a început să meargă spre locul unde erau lucrurile din casa lui Ann Campbell. Am schimbat câteva priviri cu Cynthia şi Cal, apoi eu şi Cynthia ne-am dus după el.
Kent s-a aşezat pe braţul unui fotoliu din camera de zi şi s-a uitat în jos, la covor, un timp, cred că la locul unde o violase.
Am rămas în picioare în faţa lui şi am spus:
— Ştii ce drepturi ai ca acuzat, bineînţeles, şi nu am să te insult, citindu-ţi-le. Dar mă tem că trebuie să-ţi iau arma şi să-ţi pun cătuşele.
Mi-a aruncat o privire şi nu mi-a răspuns.
— Nu am să te duc în sediul poliției, pentru că ar însemna să te umilesc în mod gratuit. Dar te voi conduce la unul dintre posturile de gardă pentru procedură. Îmi dai, te rog, arma?
Bineînţeles că ştia că se terminase, dar, ca orice animal încolţit, trebuia să atace pentru ultima dată. Ne-a spus:
— Nu veţi dovedi niciodată nimic din toate astea. După ce voi fi achitat de o comisie a Curţii Marţiale, formată din ofiţeri egali în grad cu mine, voi avea grijă ca amândoi să fiţi acuzaţi de proastă conduită.
— Da, domnule, i-am răspuns. E dreptul tău. Să fii judecat de cei egali cu tine. Dacă nu eşti găsit vinovat, poţi foarte bine să hotărăşti să ne acuzi. Dar probele de perversiune sexuală sunt concludente. Poţi să scapi de acuzaţia de crimă, dar fă-ți socoteala că o să stai cel puţin cincisprezece ani la Leavenworth pentru mari neglijențe, purtare proastă, tăinuire de crimă, sodomie, viol şi alte încălcări ale articolelor conţinute în Codul militar.
Kent a părut să se gândească la toate astea, apoi a spus:
— Nu joci prea cinstit, nu-i aşa?
— Cum aşa?
— Eu ţi-am spus de bunăvoie despre relaţia mea cu ea, pentru a te ajuta să găseşti ucigaşul, iar acum mă acuzi de purtare nepotrivită şi delicte sexuale, mai şi deformezi probele, încercând să demonstrezi că eu am ucis-o. Eşti cu cuţitul la os.
— Bill, lasă prostiile.
— Nu, tu lasă prostiile. Pentru informaţia ta, am fost acolo înaintea lui St John şi, când am ajuns, ea era deja moartă. Dacă vrei să ştii ce cred, este că Fowler şi generalul au ucis-o.
— Bill, nu e bine ce faci. Nu e bine deloc, l-am pus mâna pe umăr şi i-am spus: Fii bărbat, fii ofiţer şi gentleman – fii poliţist, pentru Dumnezeu! Nici nu ar trebui să-ţi cer să faci un test la detectorul de minciuni. Ar trebui doar să te rog să-mi spui adevărul, fără să mai folosesc detectorul, fără să mai fie necesar să-ţi arăt probe, fără să mai petrec zile întregi în camera de interogatorii cu tine. Nu face ca lucrurile să fie jenante pentru amândoi.
S-a uitat la mine şi am văzut că era gata să plângă. S-a uitat la Cynthia, ca să vadă dacă ea băgase de seamă, ceea ce era important pentru el, cred.
Am continuat:
— Bill, noi ştim că tu ai ucis-o, tu ştii că ai ucis-o, şi ştim cu toţii de ce. Simt o mulţime de circumstanţe atenuante, noi ştim asta. Fir-ar să fie, nici nu pot să mă uit în ochii tăi şi să-ţi spun: „Nu a meritat aşa ceva!” De fapt, aş putea să-ţi spun, pentru că nu a meritat-o, dar, aşa cum îi dai unui condamnat la moarte ultima mâncare pe care o doreşte, tot aşa îi spui şi orice doreşte să audă.
Kent şi-a înghiţit lacrimile şi a încercat să pară furios. A strigat:
— A meritat-o! A fost o târfă, o curvă, mi-a distrus viaţa şi căsătoria…
— Ştiu. Dar, acum, trebuie să faci ceea ce trebuie. Fă ceea ce e drept pentru armată, pentru familia ta, pentru familia Campbell, pentru tine.
Lacrimile îi curgeau pe obraji şi ştiam că ar fi preferat să moară decât să plângă în faţa mea, a Cynthiei şi a lui Cal Seiver, care urmăreau scena din cealaltă parte a hangarului. Kent a mai reuşit să spună câteva cuvinte:
— Nu pot să fac ceea ce trebuie. Nu mai pot să fac ce trebuie.
— Ba da, poţi. Ştii că poţi. Ştii cum să faci. Nu te mai împotrivi. Nu te face de ruşine pe tine şi pe toţi ceilalţi. E în puterea ta să faci asta. Fă-ţi datoria. Fă ceea ce ar face un ofiţer şi un gentleman.
Kent s-a ridicat încet, şi-a şters ochii şi nasul cu mâna.
— Dă-mi arma, te rog, i-am spus.
S-a uitat în ochii mei.
— Nu-mi pune cătuşele, Paul.
— Îmi pare rău. Trebuie. Regulamentul.
— Sunt ofiţer, pentru Dumnezeu! Vrei să mă port ca un ofiţer, tratează-mă ca atare!
— Întâi, să te porţi ca un ofiţer! Adu-mi o pereche de cătuşe! am strigat spre Cal.
Kent a scos un 38 Police Special din tocul de la umăr şi a strigat:
— Bine! Bine! Uite aici!
A pus revolverul la tâmpla dreaptă şi a apăsat pe trăgaci.