34
Cynthia era îmbrăcată, soarele intra pe fereastră, şi mirosea a cafea.
S-a aşezat pe marginea patului, m-am ridicat, şi ea mi-a pus în mână un pahar de plastic.
— Jos e un bar.
— Cât e ceasul? am întrebat-o.
— Puţin după şapte.
— Şapte? Am dat să cobor din pat, dar mi-am amintit că eram gol puşcă. De ce nu m-ai trezit?
— De câte persoane crezi că e nevoie ca să se uite la un tufiş cu crengile rupte?
— Ai fost acolo? Ai găsit ceva?
— Da. În mod sigur, o maşină a ieşit de pe drumul spre Jordan Field, la cincizeci de metri de drumul spre poligoane. A lăsat urme, dar amprentele anvelopelor au fost spălate de ploaie, însă este un tufiş rupt, inclusiv un pin proaspăt jupuit.
Am sorbit din cafea, încercând să-mi limpezesc gândurile. Cynthia era îmbrăcată în blugi şi un tricou alb de tenis; arăta bine.
— Un copac jupuit? am întrebat.
— Da. Aşa că m-am dus la Jordan Field şi l-am trezit pe bietul Cal. El şi încă un tip au venit cu mine acolo şi au tăiat secţiunea jupuită a copacului.
— Şi?
— Ne-am întors la hangar şi, la microscop, am văzut fragmente de vopsea. Cal trimite bucata de lemn la Fortul Gillem. I-am spus că bănuim că ar fi fost un jeep Cherokee negru, iar el mi-a confirmat că pot afla de la fabricant, dacă a fost sau nu, sau pot să compare fragmentele cu mostrele lor de vopsea de maşini.
— Bun. Iar noi vom găsi zgârietura pe maşina doamnei Kent.
— Sper. Atunci, vom avea proba de care avem nevoie pentru a susţine reconstituirea pe care ai făcut-o.
— Da. Am căscat şi mi-am dres vocea. Din nefericire, dacă vopseaua este de la un jeep Cherokee negru, asta dovedeşte doar că un jeep Cherokee negru a zgâriat copacul. Totuşi, mi se limpezesc lucrurile în cap.
— Şi mie.
Mi-am terminat cafeaua şi am pus paharul pe noptieră.
— Aş fi vrut să mă trezeşti. Ai încercat?
— Nu. Păreai mort de oboseală.
— Ei bine… ai făcut treabă bună.
— Mulţumesc. Am dus bocancii tăi lui Cal Seiver, iar el a comparat urmele tale cu mulajele neidentificate şi a completat diagrama.
— Mulţumesc. Sunt suspect?
— Încă nu. Dar Cal trebuia să scoată urmele tale din cauză.
— Mi-ai lustruit pantofii?
Nu a luat în seamă ce-i spusesem.
— Cal a primit un program de la Fortul Gillem şi acum programează computerul din hangar ca să arate urmele fiecărei persoane identificate şi neidentificate. I-am făcut lui Cal o scurtă informare asupra ceea ce credem noi că s-a întâmplat în noaptea aceea.
S-a ridicat de pe pat şi s-a dus la fereastră.
— Ploaia s-a oprit. A ieşit soarele. E bine pentru grâne. E bine pentru înmormântare.
Am remarcat o foaie de hârtie pe pat şi am luat-o. Era imprimarea scrisorii lui Ann Campbell către doamna Kent. Începea aşa: „Dragă doamnă Kent, vă scriu referitor la o situare care a apărut între soţul dumneavoastră şi mine”. Şi scrisoarea se termina aşa: „Dacă îl respect pe soţul dumneavoastră din punct de vedere profesional, nu mă interesează din niciun alt punct de vedere. V-aş sugera să meargă la un psihanalist, singur sau cu dumneavoastră, şi poate că ar trebui să-şi caute un transfer sau să ceară o permisie. Mă îngrijorează cariera lui, reputaţia lui şi a mea, şi evitarea oricărei aparenţe de lipsă de decenţă a celor aflaţi sub comanda tatălui meu. A dumneavoastră sinceră, Ann Campbell.
—„Evitarea oricărei aparente de lipsă de decenţă” – am repetat cu glas tare. Aproape că-mi venea să râd, iar Cynthia s-a întors şi a spus:
— Avea curaj. Trebuie să recunosc asta.
Am aruncat scrisoarea pe noptieră.
— Sunt sigur că Bill Kent a văzut originalul, care l-a surescitat Cal a primit vreo veste de la tipul cu urmele din Oakland?
— Încă nu.
— Bine. Acum vreau să răsar din pat şi să strălucesc, dar sunt gol.
Cynthia mi-a aruncat halatul şi s-a întors la fereastră. Am ieşit din pat, mi-am pus halatul şi m-am dus în baie. M-am udat şi m-am săpunit.
Telefonul a sunat în camera mea şi Cynthia a răspuns. Nu am auzit mai nimic din cauza apei care curgea, dar, peste un minut Cynthia a băgat capul pe uşă în timp ce mă rădeam şi a spus:
— Era Karl.
— Ce a vrut?
— Voia să ştie dacă nu a nimerit în altă cameră.
— Aha…
— E în Atlanta. O să ajungă aici pe la ora 10.00.
— Sună-l şi spune-i că pe aici sunt furtuni mari.
— E pe drum.
— Splendid!
Am terminat cu bărbieritul şi am început să mă spăl pe dinţi. Cynthia s-a dus din nou în camera mea. Când am dat drumul la duş, am auzit telefonul sunând în camera ei. Cum nu eram sigur că putea să-l audă, m-am uitat în cameră, dar ea vorbea la telefon. Crezând că este vorba de ceva oficial şi important, m-am dus în camera ei şi am răspuns.
— Alo?
— Cine e acolo? s-a informat o voce masculină.
— Cine întreabă? am răspuns.
— Aici e maiorul Sholte. Ce cauţi în camera soţiei mele?
Bună întrebare! Aş fi putut să răspund că centralista sunase în altă cameră, aş fi putut să spun o mulţime de lucruri, dar am spus:
— În principiu, fac ce făceam şi la Bruxelles.
— Ce? Cine dracu’… Brenner? Eşti chiar Brenner?
— La dispoziţia dumneavoastră, domnule maior.
— Ticălosule! Eşti un om mort, ştii asta, Brenner? Eşti un om mort!
— Ai avut o şansă la Bruxelles. Nu te mai întâlneşti cu ea.
— Nenorocitule…
— Doamna Sunhill nu este aici. Pot să-i transmit ceva?
— Unde e?
— Sub duş.
— Ticălosule!
De ce se omora tipul aşa, din moment ce erau în divorţ, iar el avea o prietenă? Ei bine, bărbaţii sunt caraghioşi şi se simt încă proprietarii soţiilor lor chiar şi atunci când sunt aproape divorţaţi. Nu-i aşa? Nu, ceva nu era în regulă şi aveam sentimentul clar că făcusem o mare greşeală.
Maiorul Sholte mi-a spus:
— Eşti un fir nenorocit de iarbă, Brenner, iar eu am coasa în mână!
Interesantă metaforă. L-am întrebat:
— Nu eşti în proces de divorţ cu Cynthia?
— Divorţ? Cine dracu’ ţi-a spus asta? Dă-mi-o pe târfa aia la telefon.
— Despărţire de probă?
— Dă-mi-o dracului la telefon! Acum!
— Stai puţin. Am pus receptorul pe pat şi m-am gândit puţin. Viaţa e tare împuţită uneori, apoi lucrurile se îndreaptă şi devii iar optimist, inima ţi se uşurează puţin şi pasul îţi devine mai vioi, dar, atunci, cineva trage de covor şi cazi din nou în fund. Am luat receptorul şi i-am zis: O să-i spun să te sune ea.
— Ai face bine, târâtură, nenorocitule…
Am pus receptorul în furcă şi m-am întors în baia comună. M-am dezbrăcat de halat şi am intrat sub duş.
Cynthia mi-a strigat din uşă, ca să acopere zgomotul apei:
— Am telefonat la Şcoala de Psi-Op şi am confirmarea că Moore a petrecut noaptea acolo. I-am lăsat vorbă că îl aşteptăm la postul de poliție peste o oră. Bine?
— Bine.
— Ţi-am scos uniforma. Trebuie să fim în uniformă la funeralii.
— Mulţumesc.
— Mă duc să-mi pun şi eu uniforma.
— Bine.
O vedeam prin sticlă îndreptându-se spre camera ei. Când a închis uşa, am oprit duşul şi am ieşit din baie.
Pe la ora 08.00, eram îmbrăcaţi în uniformele tip A şi ne aflam în Blazerul meu, îndreptându-ne spre clădirea poliției.
— Te supără ceva? a întrebat Cynthia.
— Nu.
Am mai băut puțină cafea în biroul nostru şi m-am uitat prin mesajele telefonice şi notele interne. Colonelul Moore a venit, părând puţin cam jerpelit, dar îmbrăcat în uniforma A pentru funeralii. Făcuse rost de undeva de o pereche de pantofi de seară. Cynthia i-a oferit un scaun. Fără alte preliminarii, i-am spus:
— Domnule colonel, avem motive să-l suspectăm pe colonelul Kent de asasinarea lui Ann Campbell.
A părut surprins, aproape năucit şi nu a răspuns.
— Nu corespunde? l-am întrebat.
S-a gândit mult timp până să răspundă.
— Devenise el o problemă, dar…
— Ce v-a spus Ann despre el?
— Ei bine… mi-a spus că o suna la telefon la orice oră, că îi scria scrisori, că venea la ea pe neaşteptate, acasă şi la birou. Şi aşa mai departe.
L-am întrebat:
— În noaptea în care a fost omorâtă, când aţi sunat la statul-major, ea v-a spus că el a trecut pe acolo s-o vadă sau că a sunat-o?
S-a gândit puţin.
— De fapt, mi-a spus că nu va lua BMW-ul ei în noaptea aceea, aşa cum era planul iniţial. Mi-a spus că va lua în loc un jeep. Zicea că Bill Kent o agasa din nou, că jeepul e mai puţin bătător la ochi şi că voia ca el să vadă maşina ei în faţa statului-major toată noaptea. Schimbarea ridica o problemă, pentru că maşina ei avea un telefon încorporat, iar eu aveam un telefon portabil şi plănuisem să rămânem în legătură până ajungea la poligon. Dar nu era o problemă majoră, iar ea a condus jeepul şi ne-am întâlnit conform planului.
— V-a spus ceva despre Kent când v-aţi întâlnit? a întrebat Cynthia.
— Nu…
— V-a spus că fusese urmărită?
— Nu… Ba da, a spus că a văzut o maşină în spatele ei, dar că o luase spre Jordan Field. Ea simţea că totul este în regulă, aşa că l-am sunat pe tatăl ei de la telefonul meu portabil.
— Apoi v-aţi dus în poligon? a întrebat Cynthia.
— Da.
— După ce aţi terminat, aţi aşteptat lângă toaletă, ca să fiţi sigur că totul merge cum aţi plănuit.
— Da.
— Nu v-aţi gândit că ar fi foarte posibil ca să vină acolo colonelul Kent? a întrebat Cynthia.
A cântărit lucrurile o clipă, apoi a răspuns:
— Cred că mi-a trecut prin minte. Părea să o urmărească.
— Nu v-aţi gândit că o urmărise şi de data aceasta şi că s-ar fi putut ca el s-o fi omorât?
— Ei bine… acum, când mă gândesc…
— Iscusit detectiv sunteţi, domnule colonel, i-am spus.
Nu i-a făcut plăcere ce i-am spus.
— Credeam că generalul era cel care… Ei bine, nu ştiam ce să cred. Primul meu gând, atunci când am auzit că a fost ucisă, a fost că tatăl ei făcuse acest lucru… dar m-am gândit, de asemenea, că tatăl ei o lăsase, pur şi simplu, acolo şi că o altă persoană… vreun nebun… a nimerit peste ea… Dar nu m-am gândit niciodată la Kent.
— De ce nu? l-am întrebat.
— El… este şeful poliţiei militare… e căsătorit… a iubit-o… dar, acum, când îmi spuneţi de el, da, ar corespunde. Vreau să spun că, din punct de vedere psihologic, devenise obsedat şi iraţional. Ann nu mai putea să-l ţină sub control.
— Ann crease un monstru, am subliniat.
— Da.
— Ea a înţeles acest lucru?
— Până la un anumit punct. Dar nu era obişnuită să aibă de-a face cu bărbaţi pe care nu putea să-i stăpânească. Cu excepţia tatălui ei şi poate a lui Wes Yardley. Gândindu-mă retrospectiv, cred că ea nu i-a acordat destulă atenţie lui Bill Kent. L-a judecat greşit.
— A dat greş cu al o sută unulea nebun.
Nu a răspuns.
— Bun, acum, duceţi-vă la biroul dumneavoastră şi scrieţi totul.
— Ce să scriu?
— Totul. O descriere completă a amestecului dumneavoastră în afacere. Mi-o daţi la capelă, după slujbă. Aveţi aproape două ore. Lucraţi repede şi nu spuneţi un cuvânt despre asta nimănui.
Colonelul Moore s-a ridicat în picioare şi a plecat, arătând, m-am gândit eu, ca o umbră ştearsă a bărbatului pe care-l întâlnisem abia alaltăieri.
— Cazul ăsta părea complicat şi toţi am lucrat din greu, dar răspunsul a fost tot timpul sub nasul nostru.
— Tocmai de aceea a fost atât de greu să-l vedem.
Cynthia a mai flecărit câteva minute, iar eu am tăcut tot timpul. Ea s-a uitat mereu la mine.
Ca să evit orice neplăcere, am ridicat receptorul şi l-am sunat pe colonelul Fowler la statul-major. Mi-a răspuns imediat.
— Domnule colonel, aş vrea să luaţi pantofii pe care i-aţi purtat dumneavoastră şi doamna Fowler în poligonul şase, şi să-i distrugeţi. În al doilea rând, puneţi la punct lucrurile cu generalul Campbell. N-aţi fost niciodată în poligon. În al treilea rând, urcaţi-o pe doamna Fowler într-o maşină sau într-un avion imediat după înmormântare.
— Apreciez ceea ce spui, dar eu cred că trebuie să spun adevărul cu privire la amestecul meu în povestea asta.
— Comandantul dumneavoastră doreşte să nu faceţi asta. Dorinţa unui general e ordin.
— Este un ordin ilegal.
— Făceţi-ne tuturor un serviciu – dumneavoastră, soţiei dumneavoastră, familiei dumneavoastră, armatei, mie, familiei Campbell – şi uitaţi totul. Mai gândiţi-vă.
— Am să mă gândesc.
— Întrebare: dumneavoastră aţi luat inelul ei de la West Point?
— Nu.
— Era vreo baionetă înfiptă în pământ atunci când aţi fost acolo?
— Nu era în pământ. Mânerul era împlântat în vaginul ei.
— Înţeleg.
— Am luat-o şi am aruncat-o.
— Unde?
— Am aruncat-o în apă, de pe podul de peste Chickasaw. Cred că ai fi vrut să o dai la analiză pentru amprente.
— Într-adevăr.
Dar, de fapt, Kent nu ar fi lăsat nicio amprentă.
— Iartă-mă. A fost o reacţie necontrolată.
— Se întâmplă.
— E o mizerie, Brenner. Toţi am făcut numai prostii.
— Se întâmplă.
— Mie nu mi se întâmplă. Cel puţin, până acum doi ani, când a venit ea aici. Dar ştii ceva? A fost vina noastră, nu a ei.
— Înclin să fiu de acord. S-ar putea să arestez pe cineva în după-amiaza asta, am adăugat.
— Pe cine?
— Nu pot să spun. Ne vedem la funeralii.
— Bine.
Am închis telefonul. Tocmai când crezi că ţi-ai înghiţit porţia de neplăceri pe ziua respectivă, vine cineva şi-ţi dă o mână de ajutor ca să mai înghiţi una. În cazul de faţă, un maior de poliție militară, numit Doyle, a fost omul cu mâna de ajutor. A intrat în birou, s-a uitat la Cynthia, apoi mi s-a adresat mie:
— Domnule Brenner, aţi semnat un ordin de eliberare a sergentului Dalbert Elkins. Aşa este?
— Da, domnule.
— L-am încartiruit la cazarma companiei de poliţie militară.
— Minunat.
Cui naiba îi pasă?
— Trebuia să vină să semneze de prezenţă la fiecare trei ore.
— Pare rezonabil.
— Nu s-a prezentat la ora 08.00 pentru prima semnătură.
Isuse Hristoase!
— Ce?
— Şi, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni.
Cynthia s-a uitat la mine, apoi a privit într-o parte.
Maiorul Doyle m-a informat mai departe:
— Am emis un mandat pentru arestarea lui şi am informat poliția din Midland, poliția regională şi poliția statului Georgia. Comandantul DIC, maiorul Bowes, vă cere un raport complet în această problemă. Maiorul Doyle a zâmbit neplăcut şi a spus: Ai încurcat-o!
S-a întors şi a plecat.
O vreme nu m-am uitat la nimic în mod deosebit. În cele din urmă, Cynthia a vorbit:
— Mi s-a întâmplat şi mie odată.
Nu am răspuns.
— Dar mi s-a întâmplat numai o dată. Aşa că nu e nevoie să devii cinic în privinţa naturii umane.
Nu zău? Sincronizarea fiind mare lucru, am considerat că venise vremea să-i spun despre telefonul soţului ei, dar cum sincronizarea lui Karl Hellmann nu face doi bani, atunci şi-a ales momentul să pice.
Ne-am ridicat amândoi, în vreme ce marele om intra în micul birou. A dat din cap a salut, s-a uitat în jur, apoi ne-am dat mâinile. Cynthia, fiind cea mai mică în grad din cameră, i-a oferit scaunul ei, el l-a luat, în timp ce Cynthia se aşeza pe scaunul de rezervă, iar eu m-am aşezat pe biroul meu.
Karl era îmbrăcat în uniforma lui verde, de gală, ca şi noi. Şi-a aruncat pălăria pe birou.
Ca şi mine, Karl a fost cândva infanterist şi amândoi am luptat în Vietnam cam în acelaşi timp. Uniformele noastre erau împodobite, în esenţă, cam cu aceleaşi medalii şi decoraţii, inclusiv Steaua de Bronz pentru merite şi mult râvnita Insignă a Infanteristului Combatant. Fiind produşi în acelaşi creuzet şi având amândoi cam aceeaşi vârstă, ne lipsim, de obicei, de unele formalităţi. Dar, în dimineaţa aceea, nu aveam chef de Karl, aşa că intenţionam să rămân la nivelul curtoaziei şi al protocolului.
— Cafea, domnule?
— Nu, mulţumesc.
Karl este un bărbat arătos, cu o coamă de păr negru, încărunţit, cu fălci puternice şi ochi albaştri. Totuşi, femeile nu-l găsesc sexy. Poate din cauza felului lui de a fi, ţeapăn şi formal. De fapt, e un constipat, dacă îi pui o bucată de cărbune în fund, ţi-o transformă în diamant într-o săptămână. Dar, afară de faptul că e încuiat, este un profesionist.
Vreo trei secunde am schimbat glume, apoi Karl mi-a spus cu accentul lui uşor:
— Înţeleg că martorul nostru din cazul cu vânzarea de arme a devenit fugar.
— Da, domnule.
— Îţi aminteşti cum ai raţionat atunci când l-ai eliberat?
— Acum nu, domnule.
— Mă întreb cum poate un om, căruia i s-a oferit imunitate, să se hotărască să comită alt delict şi să fugă.
— Şi eu mă întreb.
— I-ai explicat că beneficiază de imunitate?
— Da, domnule, dar se pare că nu foarte bine.
— Ştii, Paul, e o problemă să ai de-a face cu oamenii proşti. Proiectezi propria ta inteligenţă şi raţiune asupra unei persoane complet idioate care te lasă baltă. Când omul e ignorant şi speriat, el este sclavul instinctelor sale. Uşile închisorii se deschid, iar el fuge. E de înţeles.
Am tuşit.
— Credeam că l-am liniştit şi că i-am câştigat încrederea.
— Sigur că aşa ai făcut. Asta voia el să crezi atunci când era de cealaltă parte a gratiilor. Sunt vicleni.
— Da, domnule.
— Poate că ai să te consulţi cu mine data viitoare, înainte de a elibera un arestat pentru un caz grav de trădare.
— De fapt, era martor, domnule.
Karl s-a aplecat spre mine şi a zis:
— Pentru el, nu exista nicio diferenţă între una şi alta. Îl bagi la închisoare, îi dai drumul – fuge.
— Da, domnule.
— Articolul 96 din Codul militar se referă la eliberarea improprie a unui arestat prin neglijenţă sau intenţie. Ai încurcat-o.
— Da, domnule.
S-a lăsat pe spatele scaunului.
— Acum, spune-mi, care sunt ultimele evenimente de aici?
Păi, cu ce să încep… nu am avut ocazia să mă culc cu Cynthia, ea m-a minţit în legătură cu soţul ei, sunt copleşit şi furios, tot nu pot să mi-o scot pe Ann Campbell din minte, şeful poliției militare din garnizoană este, probabil, un ucigaş, cretinul de Dalbert a şters-o, iar eu am o zi proastă.
Hellmann s-a întors spre Cynthia.
— Poate vrei să vorbeşti tu.
— Da, domnule.
Cynthia a început cu probele de laborator, cu descoperirile făcute de Grace Dixon pe calculator, a povestit despre cei doi Yardley, despre implicarea maiorului Bowes, a colonelului Weems şi a celorlalţi ofiţeri de carieră.
Karl a ascultat.
Apoi Cynthia i-a redat o versiune revăzută a conversaţiilor noastre cu generalul Campbell, doamna Campbell, colonelul Fowler, doamna Fowler şi colonelul Moore. Nu ascultam prea atent, dar am observat că ea nu a spus precis care a fost rolul soţilor Fowler în această poveste, nu a pomenit de camera din subsolul casei lui Ann Campbell şi nici nu a menţionat numele lui Bill Kent. Exact aşa aş fi raportat şi eu, şi eram impresionat cât de mult învăţase în ultimele două zile.
— Deci, vedeţi că este vorba de răzbunare, răsplată, un experiment nereuşit de psihologie operaţională şi totul este în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la West Point acum zece ani, a spus Cynthia.
Karl a încuviinţat din cap.
Ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit, Cynthia a pomenit de Friedrich Nietzsche în contextul filosofiei personale a lui Ann Campbell. Karl părea interesat şi mi-am dat seama că Cynthia dădea un spectacol.
Karl s-a lăsat pe spatele scaunului şi a cumpănit lucrurile, cu degetele împreunate, ca un mare înţelept care e pe cale să spună care este misterul Vieţii.
— Paul a făcut o treabă excelentă şi a fost foarte instructiv să lucrez cu el, a încheiat Cynthia.
Pe dracu’!
Karl a rămas nemişcat un minut întreg şi atunci mi-a dat prin minte că marele înţelept habar nu avea care e răspunsul. Cynthia încerca să-mi prindă privirea, dar am refuzat să mă uit la ea.
În cele din urmă, colonelul Hellmann a vorbit:
— Nietzsche. Da. În răzbunare, ca şi în dragoste, femeia este mai sălbatică decât bărbatul.
— Aşa a zis Nietzsche sau este o părere personală? l-am întrebat.
S-a uitat la mine într-un mod care îmi sugera că, sub picioarele mele, gheaţa se subţia tot mai tare.
— Foarte bine, i-a spus el Cynthiei. Ai expus motivele şi mi-ai dezvăluit corupţia în masă şi marile secrete de aici.
— Mulţumesc.
S-a uitat la mine, apoi la ceas.
— Mergem la capelă?
— Da, domnule.
S-a ridicat şi ne-am ridicat şi noi. Ne-am luat caschetele şi am ieşit.
Ne-am urcat cu toţii în maşina mea, Karl ocupând locul de onoare, la spate. Pe când conduceam maşina spre capela garnizoanei, Karl m-a întrebat:
— Ştii cine a ucis-o?
— Cred că da, i-am răspuns.
— Ce-ar fi să-mi spui şi mie?
Ce importanţă are pentru tine?
— Avem unele probe neconcludente, unele declaraţii şi câteva probe de laborator care îl acuză pe colonelul Kent. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi m-a trecut primul fior de plăcere din ziua aceea, când am văzut ochii holbaţi ai lui Karl. Totuşi, falca nu-i căzuse. Şeful poliției militare, am adăugat.
Karl şi-a revenit şi a întrebat:
— Sunteţi gata amândoi să faceţi o acuzaţie formală?
Mulţumesc pentru serviciu, Karl. I-am răspuns:
— Nu. Am să predau toate probele celor de la FBI.
— De ce?
— Mai e nevoie de unele cercetări.
— Spune-mi ce ştii.
Am tras maşina în parcarea capelei, o clădire mare, de cărămidă, în stil georgian, potrivită pentru căsătoriile militarilor, servicii funerare, slujbe de duminică şi rugăciuni solitare înaintea plecării într-o zonă de luptă. Am coborât din Blazer şi am rămas în picioare, sub soarele fierbinte. Parcarea era aproape plină, iar oamenii stăteau pe drum şi pe iarbă.
Cynthia a scos o foaie de hârtie din geanta ei şi i-a dat-o lui Karl.
— Era în computerul lui Ann Campbell. Este o scrisoare adresată doamnei Kent.
Karl a citit scrisoarea, a dat din cap şi i-a înapoiat-o Cynthiei.
— Da, înţeleg furia colonelului Kent şi faptul că a fost umilit că soţia lui a primit o astfel de scrisoare. Dar l-ar fi condus asta la crimă?
Chiar atunci, colonelul William Kent a trecut pe acolo şi ne-a făcut cu mâna. Cynthia l-a informat pe Karl:
— Iată-l pe colonelul Kent.
Karl l-a urmărit din ochi cum se ducea spre capelă.
— Nu pare hăituit, a observat Karl.
— Ezită, i-a răspuns Cynthia. Cred că este pe cale să se autoconvingă de faptul că a avut dreptate să facă tot ce a făcut, ca să ne spună apoi şi nouă acelaşi lucru.
— Da, ăsta e marele secret al acestei munci, a aprobat Karl, să nu confrunţi criminalul cu problema morală a răului sau a binelui, ci să-i dai posibilitatea să-şi expună motivele. Ce alte probe mai aveţi? a întrebat-o Karl pe Cynthia.
Ea i-a făcut o scurtă trecere în revistă a însemnărilor din jurnal, i-a spus de urma de bocanc, de jeepul adăpostit printre pini şi de conversaţiile noastre cu suspectul.
— A avut motiv, ocazia şi, probabil, dorinţa de a acţiona, a tras ea concluzia, cel puţin în clipa aceea. Nu e un ucigaş, este poliţist şi de aceea nu este străin de omucideri. Are, de asemenea, o acoperire bună, şi, fiind în inima anchetei, a putut să controleze şi să manipuleze probele – de exemplu a permis poluarea locului crimei dar alibiul lui pentru ora când s-a comis crima este slab sau inexistent, aşa cum este, adesea, cazul în crimele de ocazie.
În timp ce Cynthia vorbea, Hellmann dădea din cap. După aceea, marele bărbat ne-a împărtăşit părerea lui.
— Dacă aveţi dreptate şi puteţi să dovediţi, atunci aţi soluţionat cazul înainte ca acesta să-i înghită pe toţi. Dacă v-aţi înşelat, atunci o să pieriţi amândoi şi multe vieţi vor fi distruse în cursul anchetei, dacă aceasta continuă.
— Da, domnule, a răspuns Cynthia, de aceea am lucrat zi şi noapte. Dar acum nu mai este în mâinile noastre. S-a uitat la mine şi a continuat: Paul are dreptate să nu vrea să aducem acuzaţiile formale. Noi, dumneavoastră, DIC sau armata nu avem nimic de câştigat.
Karl a privit un timp tabla de şah din mintea lui, apoi s-a întors spre mine.
— Eşti neobişnuit de tăcut.
— N-am nimic de spus, domnule colonel, i-am răspuns, folosind gradul pentru a-i reaminti că răspunderea revenea vulturului lui de argint.
— Eşti necăjit că ţi-a zburat arestatul?
— Era un martor şi nu sunt necăjit.
Cynthia a intervenit:
— De azi-dimineaţă este prost dispus. Chiar dinainte de venirea dumneavoastră.
Mi-a zâmbit, dar am rămas cu faţa împietrită, iar zâmbetul ei s-a şters. Tare voiam să plec de acolo, să plec din Hadley, de sub soarele fierbinte, să plec din Georgia şi să nu mă mai găsească nimeni.
— Nu vom mai găsi scaune, am spus.
M-am întors spre capelă şi am plecat într-acolo. Karl şi Cynthia m-au urmat. Karl i-a spus Cynthiei:
— Ar trebui să-i daţi o ultimă şansă, ca să mărturisească.
— Cui, lui Paul? a spus ea glumeaţă.
— Nu, doamnă Sunhill. Colonelului Kent.
— Da. Ne-am gândit la asta.
— Oamenii mărturisesc şi cele mai crude crime, dacă îi aduci în dispoziţia potrivită. Criminalii care au ucis pe cineva iubit suportă o greutate enormă şi doresc să o împartă cu cineva. Spre deosebire de criminalii de profesie, ei nu au părtaşi la crimă, nu au cui să se confeseze şi sunt izolaţi, n-au niciun suflet căruia să-i mărturisească cel mai mare secret al vieţii lor.
— Da, domnule.
— Crezi că numai pentru a fi expeditiv, v-a chemat colonelul Kent, pe tine şi pe Paul, ca să anchetaţi crima? Nu. Era o dorinţă inconştientă de a fi descoperit.
A continuat pe tema asta, spunând lucruri pe care le ştiam deja, predicându-ne să-l confruntăm pe suspect care, deşi compromis din punct de vedere profesional, era ofiţer superior, un bărbat puternic, căruia îi rămăseseră destule resurse. M-am închipuit în faţa unei comisii de anchetă, încercând să-l acuz pe colonelul William Kent de crimă, în timp ce şapte ofiţeri, cu ochi de oţel, abia aşteptau să mă înghită de viu. Dar, fraier cum sunt, voiam să-i mai las o şansă. Voiam să-l ţin pe Karl în şah până îmi ordona să-l arestez pe Kent.
M-am uitat la capelă şi am observat că ceremonia de primire a sicriului se terminase. Cei care purtaseră sicriul nu erau pe trepte, iar pe vechiul afet, luat de la muzeu, nu se afla niciun sicriu.
Ziariştii, conform unei note pe care o văzusem pe biroul meu, erau reprezentaţi de un număr restrâns şi singurii fotografi prezenţi erau cei doi de la Biroul de Informaţii al Armatei. Nota, semnată de colonelul Fowler, sugera că ziariştii să nu fie direct informaţi.
Am urcat scările şi am intrat în pronaos, unde cam o duzină de bărbaţi şi femei stăteau de vorbă în şoaptă. Am semnat cu toţii în registru şi am intrat în capela întunecoasă, unde nu era mai răcoare decât afară, şi am observat că stranele erau aproape pline. Funeraliile fiicei unui comandant nu sunt un eveniment la care să fii obligatoriu de faţă, dar numai un mitocan nu ar fi venit la capelă sau măcar la ceremonia de mai târziu.
De fapt, nu toţi ofiţerii şi soţiile acestora de la Fortul Hadley, nici demnitarii civili din Midland, nu ar fi putut să intre în capelă, unde erau cam cinci sau şase sute de oameni, dar eram sigur că la Jordan Field se adunase deja multă lume pentru ceremonia finală.
Orga cânta încet, în balconul de deasupra, şi noi am rămas în mijloc o clipă, gândindu-ne şi încercând să ne hotărâm dacă trebuia să ne ducem spre sicriu, care era aşezat pe un catafalc, la picioarele scărilor altarului. În cele din urmă, am început să merg, iar Cynthia şi Karl m-au urmat.
M-am apropiat de steag şi de sicriul pe jumătate descoperit, pe stânga, m-am oprit şi m-am uitat, în jos, la ea.
Ann Campbell arăta împăcată, aşa cum spusese şi Kent. Capul i se odihnea pe o pernă de satin roz, iar părul ei lung era răspândit, în evantai, în jurul capului. Am observat că, moartă, era mai machiată decât fusese, probabil, în toată viaţa ei.
O îmbrăcaseră în uniforma albă, de seară, pe care orice femeie-ofiţer o poartă în situaţii protocolare, ceea ce fusese o alegere bună, cred eu, haina albă, cu trese aurii, şi bluza albă o făceau să pară diafană, dacă nu virginală. Avea medaliile pe stânga pieptului, iar sabia de la West Point, băgată în teacă, era întinsă pe trupul ei, astfel că mâinile împreunate, care ar fi putut să ţină o cruce sau un rozariu, după religie, ţineau, în schimb, mânerul sabiei. Restul acesteia dispărea sub capacul pe jumătate tras al sicriului.
Era o privelişte destul de izbitoare, ca să fiu cinstit: chipul frumos, părul auriu, tresele aurii, alama şi oţelul strălucitor al sabiei şi uniforma de un alb ca zăpada, alături de rozul satinului care căptuşea sicriul.
Bineînţeles că nu m-am uitat mai mult de cinci secunde, apoi, ca un bun catolic ce sunt, am făcut o cruce, am ocolit sicriul şi m-am îndreptat spre aripa din centru.
I-am văzut pe soţii Campbell în primele două rânduri din dreapta: generalul şi doamna Campbell stăteau alături de un tânăr, în care l-am recunoscut pe cel din albumul de familie din casa lui Ann Campbell, fiul lor, precum şi diferiţi alţi membri al familiei, tineri şi bătrâni, toţi îmbrăcaţi în negru şi cu banderole negre de doliu, aşa cum se obişnuieşte în armată.
Am evitat contactul vizual cu oricare dintre ei şi m-am îndreptat încet spre scaune, în timp ce însoţitorii mei mă ajungeau din urmă. Am găsit trei scaune, unul lângă altul, pe acelaşi rând cu maiorul Bowes, pe care l-am recunoscut numai după plăcuţa de identitate, şi o femeie despre care am presupus că era doamna Bowes. Bowes l-a salutat pe colonelul Hellmann, care nu a remarcat prezenţa acestui soţ adulter şi dobitoc. Doamna Bowes, din întâmplare, era destul de atrăgătoare, lucru care dovedea, încă o dată, că bărbaţii sunt nişte porci.
Deşi abia văzusem rămăşiţele pământeşti ale unei femei tinere, mă simţeam puţin mai bine, deoarece oamenii îşi apreciază poziţia în funcţie de sufletele mai puţin norocoase, cum sunt cei cu mari probleme în ceea ce priveşte cariera lor, cum e Bowes, suspecţii de crime, cum e Kent, sau bărbaţii căsătoriţi, în generai, precum şi cei bolnavi pe moarte sau morţi.
Maiorul Eames, preotul garnizoanei, îmbrăcat numai în uniforma verde, fără veşminte ecleziastice, a urcat în amvon şi mulţimea a tăcut. Maiorul Eames a început:
— Iubiţii mei, ne-am adunat aici, în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne lua adio de la sora noastră Ann Campbell.
Mulţi oameni plângeau.
I-am şoptit lui Karl:
— Şi preotul s-a culcat cu ea.
Falca lui Karl a căzut de această dată. Ziua încă mai promitea.