Capitolul 1
Thóra Gudmundsdóttir a pus jos raportul de activitate al biroului ei de avocatură. Nu fusese o lectură încurajatoare: în ultima lună, ea și Bragi, partenerul ei, împreună cu doi stagiari se ocupaseră de un număr mare de cazuri, dar cele mai multe dintre ele fuseseră minore și le rezolvaseră într-un timp scurt. Ceea ce era un lucru îmbucurător pentru clienți, dar nu prea aducea bani biroului. E drept că nu era vorba numai despre bani. Cazurile cele mai interesante necesitau multă muncă și erau infinit mai complexe decât cele mărunte, dintre care multe erau banale și monotone. Thóra a scos un oftat foarte discret, ca nu cumva s-o audă vreunul dintre cei doi avocați stagiari. Dacă aceștia ar fi simțit că era îngrijorată din pricina volumului de muncă, s-ar fi putut gândi să se mute în altă parte, ceea nu i-ar fi picat tocmai bine. Ea și Bragi n-ar fi putut administra singuri biroul și tot ce ținea de el – nu în ultimul rând pe Bella, secretara lor nesuferită. Deși Thórei îi era greu să-și închipuie că exista o secretară mai nepricepută decât Bella, nu avea niciun chef să-i preia sarcinile, iar Bragi ar fi făcut orice numai să nu fie nevoit să răspundă la telefon. Așa că trebuiau să accepte aceste ajutoare: cei doi stagiari, care păreau mai interesați de YouTube decât de verdictele Curții Supreme, și Bella, care și ea petrecea pe internet mai mult timp decât ar fi fost sănătos.
Thóra s-a întors la lista cu clienți și cazuri. Divorțurile, falimentele și alte neînțelegeri financiare erau de departe cele mai numeroase. Se ocupaseră și de câteva moșteniri, câteva cazuri de stabilire a paternității și alte procese mai simple. Poate că nu era frumos din partea ei să gândească așa, dar Thóra și-ar fi dorit să aibă parte de mai multe cazuri care implicau infracțiuni grave. Acestea erau mult mai solicitante decât divorțurile, care în ultima vreme deveniseră specialitatea lui Bragi. Colegul ei își construise o reputație solidă în domeniu, ceea ce însemna că din ce în ce mai mulți oameni apelau la biroul lor atunci când căsniciile li se duceau de râpă.
Și totuși, existau și divorțuri cât se poate de interesante. Unul dintre clienții ei era Trausti, un bărbat care voia să-și schimbe prenumele pentru că soția lui îl părăsise pentru un tip botezat la fel ca el. Bineînțeles că nu era deloc greu să obții permisiunea de a purta un alt nume decât cel înscris în registrul bisericii, dar lucrurile se complicaseră atunci când Trausti îi spusese că nu s-ar mulțumi cu atât, ci ar vrea să fie schimbate și patronimicele copiilor lui.{1} Voia să fie limpede că el era tatăl copiilor, nu noul partener al soției lui. Cu toate că legile care reglementau sistemul antroponimic islandez permiteau modificarea patronimicelor copiilor în unele cazuri speciale, legiuitorul nu prevăzuse și acest caz, așa că nu exista o soluție simplă la această problemă. Thórei i se părea foarte puțin probabil ca unui Trausti care nu voia să se mai numească Trausti să i se permită să modifice patronimicele copiilor săi, mai ales că mama lor era complet împotriva acestei schimbări. Protestele ei n-au făcut decât să-l întărâte pe fostul soț, așa că, în cele din urmă, Thóra a trimis la Ministerul Justiției o scrisoare în care expunea pe larg acest caz, cu toate că mai degrabă și-ar fi schimbat propriul nume decât să semneze acea scrisoare fără precedent. Trecuse mai bine de o lună de când o trimisese, dar încă nu primise niciun răspuns. Judecând după această întârziere, Thóra a tras concluzia că autoritățile se întrebau dacă nu cumva era o glumă.
Nici divorțul ei de Hannes nu decursese în cele mai bune condiții, dar nu ajunseseră până acolo încât să se ciorovăiască din pricina bunurilor materiale – cine ia televizorul cu ecran plat și așa mai departe. Și niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin cap să umble la numele copiilor. Probabil că tocmai această experiență o deosebea de Bragi, căruia îi făcea plăcere să se ocupe de astfel de cazuri. Colegul ei era însurat cu aceeași femeie de treizeci de ani și avea o căsnicie fericită, așa că nu trăise pe pielea lui un eșec marital. În schimb, Thóra se putea identifica foarte ușor cu clienții ei și cu experiențele acestora. Așadar, primul lucru pe care dorea să-l transmită clienților era următorul: trebuiau să se aștepte la o perioadă foarte dificilă, în care partenerul de viață, până atunci atât de drag, avea să se transforme în dracul însuși, și nimeni – nici măcar mamele lor – nu va avea chef să le asculte relatările dramatice despre cruzimile lui. Trecuse suficient timp pentru ca Thóra să-și dea seama că ea însăși trebuie să fi fost insuportabilă pentru cei din jur: profitase de fiecare ocazie pentru a le spune rudelor și cunoștințelor ei cât de dificil era Hannes. Acum, îi era limpede că se purtase foarte urât cu el – și viceversa. Oricum, în cazul lor, divorțul fusese singura opțiune rezonabilă, din moment ce fiecare ajunsese la concluzia că nu-l mai suporta pe celălalt.
Acum, situația era complet diferită. Thóra avea o relație stabilă cu Matthew Reich, care acceptase postul de șef al departamentului de securitate de la Kaupthing{2}, dar încă nu făcuseră pasul de a se muta împreună. Și nu pentru că n-ar fi vrut el. Thóra era cea care încă nu se simțea pregătită, dat fiind că era extrem de ocupată: cei doi copii ai ei, Sóley și Gylfi, îi dădeau tot timpul bătăi de cap și, în plus, trebuia să se ocupe și de Orri, nepotul ei de aproape doi ani. Thóra era implicată în viața lui Orri mai mult decât alte bunici; fiul ei și Sigga, iubita lui, erau niște adolescenți atunci când se aruncaseră cu capul înainte în experimentul lor biologic. În consecință, nu aveau să fie aleși niciodată Părinții Anului: se purtau cu fiul lor mai degrabă ca niște frați și nu-și asumau în întregime responsabilitățile pe care le presupune creșterea unui copil. Thóra știa că, în parte, era vina ei și a părinților Siggăi. Era mult mai simplu să-și asume ea aceste responsabilități și să facă totul singură decât să urmărească de la distanță încercările neortodoxe ale lui Gylfi și Sigga de a-și crește copilul. Când Orri stătea la Thóra acasă, era ca și când ar fi fost copilul ei. Era foarte bucuroasă ori de câte ori băiețelul rămânea la ea, dar când ieșea în oraș cu el și cu cei doi părinți adolescenți, probabil că lăsa impresia unei mame cel puțin dubioase. Orri abia începuse să vorbească, dar deja îi spunea Thórei „mama”, ceea ce însemna că persoanele care nu-i cunoșteau situația probabil își închipuiau că e un pic ciudată, din moment ce-și lăsa copiii mai mari să aibă grijă de el și nu părea să-i pese atunci când Orri plângea sau striga după maică-sa. Dar n-avea încotro, trebuia să se obișnuiască cu viața de bunică tânără.
Așadar, Thóra răspunsese fără entuziasm la propunerea lui Matthew de a se muta împreună nu pentru că n-ar fi vrut să locuiască cu el, ci pentru că i se părea reconfortant să știe că, din când în când, putea să ducă o viață diferită de cea de acasă. O viață în care totul era curat și ordonat, în care nu trebuia să schimbe scutece murdare, nici să facă sandviciuri sau să spele mormane de haine. Această a doua viață – în care Thóra putea să mănânce la restaurant sau să facă orice îi poftea inima – îi avea în centru pe ea și pe Matthew, adulți care în week-end nu erau obligați să se scoale cu noaptea în cap ca să se uite la desene animate. Dar nu se putea bucura de viața ei paralelă decât o dată la două săptămâni, când toată gașca de copii pleca de acasă și se ducea să stea cu Hannes și noua lui soție. Puține lucruri o încântau pe Thóra mai mult decât bucuria artificială pe care o afișa tăticul de week-end al copiilor ei atunci când îi ducea la el cu mașina. Iar zâmbetul lui devenise și mai fals după ce Sigga se certase cu maică-sa și se mutase la Thóra. Deși inițial nu fusese încântată de idee, în cele din urmă fata acceptase să meargă și ea la Hannes, iar când acesta a încercat să obiecteze, Gylfi i-a retezat-o scurt, spunându-i că dacă iubitei lui o să i se dea de înțeles în vreun fel că nu este bine-venită, nu va mai veni nici el. Tatăl lui și-a mușcat limba și nu s-a mai plâns niciodată că nu avea suficient spațiu. Acum, Gylfi avea deja optsprezece ani, ceea ce însemna că nu mai era obligat să petreacă timp cu Hannes o dată la două săptămâni – de fapt, ar fi putut refuza să-l mai viziteze încă de la șaisprezece ani. Thóra se îndoia că Gylfi știa asta, dar hotărâse să nu i-o spună, pentru ca puștiul să păstreze legătura cu taică-su. Dar și pentru că voia să aibă în continuare niște timp numai pentru ea.
Thóra a încercat să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut: trebuia să întocmească un contract prenupțial. O parte a acestuia se referea la o casă cu etaj pentru o singură familie care urma să fie împărțită în două apartamente separate pentru a-l salva pe proprietar (viitorul mire) de gaura neagră creată de deprecierea coroanei – în toiul unui acces de optimism, făcuse un împrumut la momentul nepotrivit.
Dar, înainte să se reapuce de treabă, a sunat-o Matthew, care nu avea obiceiul s-o sune în timpul programului – spre deosebire de Thóra, era cât se poate de strict și lua totul în serios. De exemplu, se înscrisese la un curs de islandeză pentru străini – el fiind neamț – și începuse să învețe foarte sârguincios. La început, Thóra îl ajutase să-și facă temele, dar nu rezistase tentației de a strecura și câteva cuvinte dificile, pe care nu le-ar fi putut ști decât un foarte bun cunoscător al limbii islandeze. Matthew nu s-a amuzat deloc atunci când lucrul acesta a ieșit la iveală la următorul curs și de atunci nu i-a mai cerut ajutorul. Ulterior, rolul de meditator i-a revenit lui Sóley, fiica Thórei, care avea doar opt ani și, drept urmare, încă nutrea un respect aproape neștirbit față de orice formă de școlarizare. Rezultatul a fost că au devenit buni prieteni, iar Matthew a început să facă mari progrese, deși cu Thóra încă vorbea în germană.
— Te-ar interesa să te ocupi de un mic proiect al băncii? a întrebat-o el, după ce și-a cerut scuze că o sună la birou.
— Un proiect al băncii? a repetat ea pe un ton surprins, dat fiind că banca avea la dispoziție armate de specialiști și avocați. Ce fel de proiect?
A aruncat o privire spre contractul prenupțial care o aștepta pe monitorul computerului. Oare aveau nevoie de ceva de felul ăsta? Oare cohortele lor de avocați refuzaseră să se ocupe de asemenea trivialități?
— E vorba de o garanție bancară de bună execuție a unui contract, i-a răspuns Matthew. Banca a garantat pentru o antrepriză numită Berg Technology, care se pare că n-o să ducă la bun sfârșit contractul pe care l-a semnat cu o companie minieră britanică. Iar acum, britanicii vor să încaseze garanția, ceea ce înseamnă că banca o să fie atinsă serios la buzunar. Și e vorba de o sumă foarte mare, mai ales în situația financiară de acum, dat fiind că garanția e în euro.
— Și care ar fi treaba mea? Să conving compania minieră să nu mai pretindă garanția?
Matthew a râs scurt:
— Nu, nici tu, nici nimeni altcineva n-ar putea face asta. Am înțeles că e foarte greu de negociat cu ei, întrucât nu le place deloc să piardă bani. Mai ales că și dacă obțin garanția bancară, tot or să piardă bani de pe urma acestui contract. Deci acum nu vor decât să-și reducă pierderile cât mai mult.
— Păi și eu ce-ar trebui să fac? Să mă ocup de virarea garanției către compania minieră? Sau să fac vreo plângere?
Thórei i se părea chiar mai plicticos decât un contract prenupțial, drept care se gândea să nu accepte oferta.
— Niciuna, nici alta, i-a răspuns Matthew. Berg Technology deja a acumulat mari întârzieri și e puțin probabil să le poată recupera. În plus, au încetat complet lucrările și se pare că n-or să se reapuce de treabă prea curând. Angajații lor refuză să se întoarcă în tabăra de lucru, iar munca pe care o fac acolo este atât de specializată, încât nu-i tocmai floare la ureche să găsească înlocuitori pentru ei. Planul e să se trimită acolo o echipă care să evalueze situația de la fața locului și să hotărască dacă banca ar trebui să angajeze altă antrepriză în cazul în care se dovedește că impasul nu poate fi depășit.
— Păi, pot să facă asta?
Cu toate că, de ceva vreme, Thóra se specializase în dreptul contractual, încă nu se ocupase de niciun contract de construcție propriu-zis. Nu era familiarizată cu ele, dar știa suficient de multe cât să înțeleagă ce presupuneau și să-și dea seama că se deosebeau considerabil de cele mai tradiționale.
— Da, a răspuns Matthew. Dacă te interesează, aș putea să-ți trimit contractul de construcție și detaliile scrisorii de garanție bancară, dar sper să înțelegi că nu pot să fac asta decât dacă accepți propunerea.
Thóra a rămas pe gânduri o clipă:
— Să înțeleg că, dacă accept, va trebui să plec din țară?
Chiar și-ar fi dorit să plece câteva zile din Islanda. Fusese cea mai aspră iarnă din ultimii ani și, cu toate că erau în martie, furtunile încă nu conteniseră.
— Da, va trebui să mergi în străinătate, a răspuns el, fără să-i ofere detalii.
Tonul lui dădea de înțeles că era vorba despre un loc nu tocmai atrăgător, dar Thóra era foarte sigură că niciun antreprenor islandez nu executa lucrări în Gaza, Irak, Afganistan sau în altă zonă afectată de război, așa că n-avea cum să fie foarte rău.
— Despre ce lucrări e vorba, mai exact? a întrebat ea. Și unde trebuie să mă duc?
Și-a încrucișat degetele în speranța că Berg Technology construia un hotel în Caraibi. Avea un bikini nemaipomenit pe care de multă vreme nu mai avusese ocazia să-l poarte, și poate că antrepriza cu pricina dorea să-și extindă activitatea și să-și încerce norocul în industria turismului.
— Berg Technology face studii de teren și construiește infrastructura necesară pentru compania Arctic Mining, care vrea să exploateze minereu în Groenlanda. Berg Technology a făcut oferta cea mai avantajoasă și echipa lor e acolo de aproape un an. Până în urmă cu puțin timp, totul a mers ca pe roate, deși rezultatele n-au fost extraordinare. Dar se pare că s-a întâmplat ceva care i-a neliniștit pe muncitori.
Thóra s-a dezumflat imediat când a auzit numele destinației. Groenlanda. Una dintre puținele țări care erau mai friguroase și mai greu de suportat decât Islanda. Dacă ar fi acceptat propunerea, bikiniul nu i-ar fi fost de niciun folos. În schimb, ar fi avut nevoie de niște pantaloni din piele de focă. A înghițit în sec și a întrebat:
— Muncitorii sunt în Groenlanda?
— Nu, în Islanda. Toți, în afară de doi, care probabil încă se află la fața locului. Ceilalți au venit în țară pentru cele două săptămâni libere dintre ture, dar acum refuză să se întoarcă acolo.
— Cum adică cei doi care au rămas în urmă probabil încă se află la fața locului?
— Nu s-a mai auzit nimic de ei de vreo zece zile și nu s-a putut lua legătura cu nimeni care să meargă acolo și să afle ce s-a întâmplat. E posibil ca sistemul de comunicații al taberei să se fi defectat, dar se pare că singurul mod de a afla e acela de a trimite pe cineva acolo. Dacă se găsește o explicație logică pentru tăcerea celor rămași acolo, ceilalți muncitori ar putea fi convinși să se întoarcă în tabără. Iar soluția asta ar fi cea mai avantajoasă pentru bancă.
— E posibil să li se fi întâmplat ceva? Să se fi rătăcit sau ceva de genu’ ăsta?
— E una dintre explicațiile posibile, a răspuns Matthew. S-a mai întâmplat asta. În urmă cu șase luni, un geolog a dispărut din tabără. Era o femeie destul de tânără, despre care se presupune că a murit. Trupul ei încă n-a fost găsit, dar e foarte probabil să se fi rătăcit într-o furtună și să fi murit înghețată.
— Vrei să spui că ieșise să se plimbe în timpul unei furtuni de zăpadă?
— Nu se știe. Pur și simplu, a dispărut. E posibil să se fi sinucis. Când trăiesc într-o izolare cum e cea de-acolo, oamenii pot cădea în depresie.
Thóra tăcea, neștiind ce să spună, iar Matthew a adăugat imediat:
— Incidentul ăla n-are nicio legătură cu sarcina ta, nici cu dispariția celorlalți doi angajați, care poate că încă sunt în viață, totuși. Poate că linia telefonică a taberei s-a defectat și n-au reușit s-o repare. Celelalte explicații posibile sunt destul de sumbre. Vremea de acolo a fost asemănătoare cu cea de-aici din ultimele săptămâni, ba chiar mai rea. N-ar fi avut cum să supraviețuiască dacă nu se aflau undeva la adăpost. În orice caz, situația a devenit destul de gravă, atât în ce privește soarta oamenilor rămași acolo, cât și în ce privește interesele companiei Berg Technology și – indirect – interesele băncii.
— N-ar fi mai simplu să se trimită acolo un echipaj de salvare groenlandez? a întrebat ea. Sau poate chiar poliția? Toată povestea asta are un aer sumbru, iar dacă într-adevăr s-a întâmplat ceva, cazul va trebui investigat de forțele legii din Groenlanda.
— Tabăra se află într-o zonă sălbatică de pe coasta de est. E drept că în apropiere există un sătuc, dar nu are un post de poliție permanent, iar localnicii nu pot fi convinși să se ducă la fața locului și să facă investigații nici pentru noi, nici pentru Arctic Mining. Dacă muncitorii rămași acolo au făcut o toxiinfecție alimentară sau cine știe ce altă boală, orice zi e foarte importantă și nu putem pierde timpul încercând să obținem ajutor de la groenlandezi.
— N-o să pot fi de mare ajutor dacă e vorba de vreo boală, a zis Thóra. Și nici nu-s sigură că vreau să merg acolo, dacă e posibil să dau peste niște oameni grav bolnavi – sau aflați pe moarte.
— N-o să mergi singură. Echipei deja i s-au alăturat un medic, un salvator foarte experimentat și o fostă angajată a companiei Berg Technology, care cunoaște bine tabăra. O să meargă și un specialist în sisteme de comunicații, care o să repare linia telefonică.
Matthew a făcut o pauză, apoi a adăugat:
— Vin și eu.
— Ah! a exclamat Thóra.
Era un mare avantaj, chiar dacă amplasamentul taberei constituia un dezavantaj considerabil, mai ales pe timpul iernii.
— Când ar trebui să plece echipa? a întrebat ea. Și pentru câtă vreme?
Judecând după numărul celor implicați, era limpede că nu avea să fie o excursie de-o zi și-o noapte.
— Plecarea e programată pentru mâine-dimineață. Previziunile meteorologice sunt, în sfârșit, favorabile. Am vrea să stăm acolo cât mai puțin timp cu putință, dar depinde de ce-o să găsim la fața locului. Și bineînțeles că vremea va avea un cuvânt greu de spus.
— Unde o să stăm? a continuat Thóra, bănuind care avea să fie răspunsul, dat fiind că era foarte puțin probabil să găsească acolo un hotel de cinci stele de genul celor din Caraibi.
Matthew și-a dres glasul:
— În tabăra de lucru. Dacă vom considera că e sigură. Dacă nu, va trebui să negociem cu localnicii pentru cazare.
Thóra a aruncat o privire la ecranul computerului, pe care strălucea plicticosul contract prenupțial. Tocmai îi fusese propusă o mică aventură, la nici cinci minute după ce se plânsese în gând că munca ei nu era interesantă. Ar fi putut pleca de la birou câteva zile, dacă stagiarii ar fi preluat toate treburile ei – ca să facă față, cei doi tineri avocați n-ar fi trebuit decât să stea mai puțin pe internet cât timp era ea plecată.
— Merg și eu, a zis ea în cele din urmă, dar apoi a adăugat repede: de fapt, înainte să-ți dau un răspuns definitiv, trebuie să vorbesc cu Hannes sau cu mama să văd dacă pot să aibă grijă de copii, deși în principiu n-ar trebui să fie nicio problemă.
— Excelent! a replicat Matthew pe un ton vădit satisfăcut. Putem să aranjăm totul foarte repede. Nu trebuie decât să dai o fugă până aici să stai de vorbă cu directorul băncii. Și pot să-ți garantez c-o să fii bine plătită.
— Dar de ce nu merge unul dintre avocații voștri?
— Pentru că în perioada asta sunt ocupați până peste cap, unde mai pui că nici nu-s foarte interesați de povestea respectivă. Nu li se potrivește. În schimb, tu ești perfectă pentru treaba asta.
Thóra nu înțelegea de ce, că doar nu era bună la schi sau la drumeții prin munți și nici nu se omora după activitățile în aer liber, exceptând plimbările scurte pe vreme bună. Oricum, motivul era lipsit de importanță. Matthew vedea lumea altfel decât ea și, cu toate că erau foarte apropiați, nu era exclus să-și închipuie că Thóra visa să fie prima bunică sub patruzeci de ani care ajungea la Polul Nord cu nepotul în brațe.
— Spune-mi, a continuat ea, aducând vorba de problema care o frământa cel mai tare, crezi că oamenii rămași acolo au murit?
Matthew a inspirat zgomotos:
— Unul dintre ei probabil c-a murit, dar să sperăm că nu și celălalt.
— Ce vrei să spui? a întrebat Thóra tresărind – lui Matthew nu-i stătea în obicei să fie atât de vag.
— Unul dintre angajații din Islanda ai companiei a încercat în repetate rânduri să se conecteze la sistemul informatic al taberei și se pare că a reușit, cu toate că încercările lui anterioare nu avuseseră niciun rezultat. Conexiunea cu rețeaua de acolo a fost scurtă și destul de proastă, iar acum se pare că s-a întrerupt definitiv. În orice caz, angajatul cu pricina a avut timp să se uite prin fișierele cele mai recente și a găsit unul foarte interesant, care a fost creat după ce echipa a părăsit tabăra. L-a salvat și l-a trimis colegilor lui de echipă, și se pare că fișierul ăsta este principalul motiv pentru care echipa refuză să se întoarcă acolo.
— Despre ce fișier e vorba? a întrebat Thóra.
— Conținutul lui dă de înțeles că unul dintre cei doi angajați rămași în tabără încă e în viață, sau cel puțin că cineva – nu se știe cine – încă se află la fața locului. Tocmai de-aia compania consideră că e absolut necesar ca o echipă să evalueze situația de acolo.
— Dar ce conținea fișierul, mai exact? a insistat Thóra.
— O să ți-l trimit. O parte din el nici măcar nu poate fi povestit. Ești sigură că vrei să-l vezi? Te previn că nu-i pentru cei slabi de înger.
Bineînțeles că Thóra voia să vadă fișierul, și cât mai curând cu putință. Și-a luat la revedere de la el și a închis, apoi a așteptat cu nerăbdare e-mailul și a dat clic pe el imediat ce i-a apărut în lista de mesaje. Fișierul atașat era în format .wmp, iar numele său era o succesiune de cifre care părea să n-aibă nicio noimă – cu siguranță nu era data la care fusese făcută înregistrarea, și probabil fusese generat automat de camera video. Thóra a dat clic dreapta pe fișier și a văzut că fusese creat cu patru zile înainte, pe data de 13 martie, cu puțin înainte de miezul nopții. Nu-și putea da seama dacă această informație fusese adăugată de cameră sau de computerul în care fusese transferat fișierul. Și, bineînțeles, un ceas prost setat sau diferența de fus orar ar fi putut face ca informația să fie imprecisă. A închis fereastra și a deschis fișierul propriu-zis.