Capitolul 14
Până la urmă, n-au avut cum să dea de Igimaq. Au găsit un snowmobil într-un depozit din spatele taberei, însă nu era în stare funcțională, ceea ce n-a surprins-o deloc pe Thóra. Alvar și-a petrecut restul zilei încercând să-l repare, dar fără succes. Aflaseră unde e păstrat de la Friðrikka și Eyjólfur, iar acesta din urmă îl condusese pe Alvar până acolo, bucuros că poate lua o pauză de la reparatul parabolicelor. Nu făcuse niciun progres, iar antenele păreau să fi suferit o defecțiune cât se poate de ciudată. Cea de pe acoperișul clădirii administrative căzuse pe o parte, însă acoperișul și cablurile care încă o țineau prinsă de inelele de fixare o împiedicaseră să cadă. Foarte probabil că țăcănitul regulat pe care îl auziseră în timpul furtunii venea de la antenă. Eyjólfur o fixase la loc, dar încă n-o reparase, cu toate că, după părerea lui, era posibil ca, din când în când, conexiunea la internet să se restabilească, așa cum se întâmplase și înainte de venirea lor acolo, când parabolica se legăna pe acoperiș în funcție de capriciile vântului. Altfel stăteau lucrurile cu antena la care erau conectate telefoanele – aceasta era montată pe acoperișul clădirii de alături. Era într-o stare mai proastă decât cealaltă și părea că avusese mai mult de suferit înainte să se desprindă, iar în cele din urmă Eyjólfur a ajuns la concluzia că dispozitivul de emisie-recepție era atât de avariat, încât n-avea cum să restabilească legătura telefonică.
Era dificil să găsească motivul pentru care parabolicele ajunseseră într-un asemenea hal. Lui Eyjólfur i se părea puțin probabil ca stricăciunile să fi fost produse de vreme și înclina către ipoteza că cineva lovise antenele cu o rangă sau un alt obiect tare până se desprinseseră de pe acoperiș. În opinia lui, nu putea exista altă explicație pentru adânciturile găsite pe suprafața lor.
Probabil că Eyjólfur încă se gândea la parabolice atunci când a ajuns la depozit, pentru că primul lucru care i-a trecut prin minte a fost că cineva intrase acolo prin efracție. Depozitul era descuiat, iar în jurul inelelor pentru belciugul lacătului vopseaua sărise în câteva locuri și tabla era îndoită. Snowmobilul era înconjurat de cauciucuri de toate formele și mărimile, piese de schimb pentru mașini și alte componente. Eyjólfur n-a găsit nimic lipsă, așa că echipa n-a pus mare preț pe concluzia lui c-ar fi fost vorba de o intrare prin efracție. Ar fi putut exista alte explicații pentru crestăturile de pe inelele ruginite și poate că lacătul dispăruse cu multă vreme în urmă. Eyjólfur le-a explicat că nu era foarte interesat de mașini și de întreținerea lor, adăugând că mai fusese în depozitul acela o singură dată, așa că n-ar fi putut spune cu exactitate ce se afla în el. Și totuși, era sigur că ușa era întotdeauna încuiată. Friðrikka nu fusese niciodată în depozit, dar își aducea aminte că trecuse o dată pe lângă el și văzuse ușa deschisă – în schimb, nu-și amintea ce era înăuntru. Bineînțeles că era posibil să fi spart cineva lacătul ca să strice snowmobilul, cu toate că nu-și puteau da seama ce motiv ar fi putut sta în spatele unei asemenea acțiuni. Singura ipoteză care le-a trecut prin minte a fost că poate cineva încercase să limiteze libertatea de mișcare a muncitorilor, deși nimeni n-a putut avansa nicio idee atunci când Matthew i-a întrebat de ce-ar fi vrut cineva să facă una ca asta. Era limpede că stricăciunile – dacă într-adevăr era vorba despre așa ceva – nu erau de genul celor pe care le suferiseră parabolicele, din moment ce pe snowmobil nu se vedea nicio zgârietură sau adâncitură.
Când discuția cu privire la un eventual sabotaj era în toi, Friðrikka le-a amintit celorlalți că muncitorii aveau la dispoziție și două mașini, așa că a strica snowmobilul ca să le limitezi libertatea de mișcare ar fi fost o inițiativă inutilă. După ce ajunseseră în tabără, lăsaseră mașinile afară și nu-i trecuse nimănui prin cap să verifice dacă mai mergeau. Când s-au dus să vadă în ce stare se aflau, au descoperit că nu mai porneau și, la prima vedere, părea că unul dintre motoare se stricase.
Acum, Thóra stătea la computerul din biroul despre care Friðrikka îi spusese că-l folosise și Oddný Hildur. Avea de gând să descarce fotografiile pe care Eyjólfur le făcuse parabolicelor stricate. Mai încolo, urma să transfere pozele pe laptop, dar era mai ușor să se uite la ele pe un monitor bun, care să nu fie plin cu amprente de copii. Tot ce descoperise până atunci arăta că dispariția muncitorilor și, prin urmare, încetarea lucrărilor puteau fi atribuite intervenției umane, așadar, fotografiile s-ar fi putut dovedi utile băncii în litigiul cu compania minieră. Și totuși, habar n-avea cine se afla în spatele acestei povești și ce motive ar fi putut să invoce. Bineînțeles că nu era exclus ca toate stricăciunile să fi fost opera naturii, mai exact, ca un vânt puternic să fi smuls parabolicele de pe acoperiș, însă Thórei i se părea imposibil să fi fost amestecat vreun urs polar sau altă sălbăticiune – acoperișul era prea înalt. Iar adânciturile de pe antene nu păreau să fi fost cauzate de gheare sau dinți. Urmele acelea nu putea fi făcute decât cu o unealtă. După conversația cu tânăra groenlandeză, nu mai găsea întru totul absurdă presupunerea că fusese mâna unuia dintre localnici. Între a nu le oferi ajutor celor aflați la ananghie și a le produce neplăceri prin acte de vandalism era o graniță foarte ușor de trecut. Poate că băștinașii se simțiseră ofensați când văzuseră că străinii nu le iau în seamă avertismentele și hotărâseră să recurgă la aceste măsuri – ceea ce ridica întrebarea dacă nu cumva jucaseră un rol și în dispariția și moartea lui Oddný Hildur. Thóra alesese anume computerul la care lucrase aceasta, în speranța că avea să găsească în el un indiciu care să arunce puțină lumină asupra dispariției sale. Așa că după ce a descărcat fotografiile, Thóra a început să cerceteze în amănunt documentele din computer, iar în scurtă vreme s-a pierdut în jungla de fișiere.
După ce a terminat de văzut aproape tot ce considera c-ar fi putut s-o ajute, simțea că-i vuiește capul. S-a uitat la ceasul de pe ecran și, cu toate că trecuse destul de mult timp, nu se simțea mai bine informată. Oddný Hildur părea să fi fost o persoană foarte discretă, având grijă să nu lase pe computer niciun indiciu cu privire la viața ei personală. E-mailurile sale erau incredibil de banale și se refereau mai ales la chestiuni de serviciu; multe dintre ele erau scurte și aveau atașate rapoarte cu privire la progresul proiectului și la straturile geologice, din care Thóra nu înțelegea nimic. Și totuși, i-au stârnit interesul câteva mesaje către directorul companiei. În ele, Oddný Hildur se plângea de atmosfera din tabără și de hărțuirile la care susținea că era supus Arnar. Thóra a căutat și a găsit răspunsul șefului, care părea să nu ia în serios nemulțumirile lui Oddný Hildur și să nu pună mare preț pe rugămintea ei de-a interveni. Mesajul lui cuprindea sfaturi precum: „Mi se pare că e vorba doar de niște tachinări cordiale, care n-ar trebui luate în serios” și „Sunt sigur că toate astea îl lasă rece, pentru că e un tip destul de nepăsător”, iar Thóra n-avea cum să nu admire hotărârea femeii de a nu se da bătută. Trimisese ultimul e-mail pe tema asta cu două zile înainte să dispară – acest mesaj nu primise niciun răspuns. Oddný Hildur îi scrisese că deja nu mai putea să închidă ochii în fața acestei probleme, că Arnar se simțea prost din pricina remarcilor pe seama lui și că malițiozitatea colegilor „nu-l lasă deloc rece”, că hărțuielile erau din ce în ce mai grave și păreau să ducă la o înrăutățire iremediabilă a atmosferei. Thóra și-a adus aminte de disputa dintre Friðrikka și Eyjólfur cu privire la inginerul homosexual. Cu toate că nu putea fi pe deplin sigură, părea că bietul om fusese marginalizat complet din cauza prejudecăților pe care le aveau colegii săi. Cel puțin asta înțelesese din disputa lor, deși își amintea vag și ce spusese Eyjólfur, anume că inginerul le devenise antipatic din pricina alcoolismului – sau mai degrabă pentru că reușise să scape de acest viciu, după care se transformase într-un fel de pocăit foarte plicticos. Thóra nu-și putea da seama nici din mesajele lui Oddný Hildur, nici din răspunsul șefului ei dacă acele hărțuiri fuseseră provocate de orientarea sexuală a inginerului sau de renunțarea lui la băutură.
Thóra găsise și un schimb de e-mailuri între Oddný Hildur și Arnar însuși, din care nu reieșea limpede ce anume stătea la originea hărțuirilor și nici ce efect aveau asupra lui. Părerea Thórei era că inginerul încercase să le suporte cu stoicism și că nu-i făcea plăcere să se plângă, cu toate că se simțea ofensat de felul în care îl tratau colegii. Nu avea cum să nu se simtă lezat. Dacă observațiile lui Oddný Hildur erau adevărate, lui Arnar i-ar fi fost greu să îndure un astfel de tratament chiar și dacă ar fi avut o slujbă obișnuită – între opt și zece ore pe zi timp de cinci zile pe săptămână –, dar, în cazul lui, casa și locul de muncă se suprapuneau o bună parte din an, nelăsându-i niciun refugiu. Astfel, fraze precum: „Nu contează, n-o să mă las afectat de remarcile lor” sau „Din fericire, nu-mi pasă ce cred ceilalți despre mine” nu aveau cum să fie complet sincere. Arnar le scrisese mai mult ca să se convingă pe sine decât pe Oddný Hildur – încerca să construiască un scut care să-l apere de ce se întâmpla în jurul său. Și totuși, Thóra a dat peste o propoziție care arăta cât se poate de limpede că, dacă avea un astfel de scut, nu era rezistent. Într-o seară, Arnar o invitase pe Oddný Hildur la o cafea în apartamentul lui, ca să mai stea de vorbă; îi spusese și că se gândea să renunțe la slujba aceea, pentru că „așa nu mai merge”. Acesta era ultimul lucru pe care i-l scrisese lui Oddný Hildur, iar e-mailul fusese trimis cu două zile înainte ca femeia să dispară. Dacă îi răspunsese în scris, probabil că mesajul ei fusese șters. Bineînțeles că nu era exclus să-i fi răspuns verbal: lucrau în aceeași clădire și mâncau zi de zi la aceeași masă. De fapt, chiar era ciudat că își trimiteau e-mailuri, deși Thóra știa foarte bine că și ea le scria colegilor atunci când nu avea chef să se ridice de la birou ca să stea de vorbă cu ei față-n față. Uneori, era mai simplu să le trimiți un e-mail. În orice caz, după întoarcerea în Islanda, trebuia să stea de vorbă cu acest Arnar.
Oddný Hildur părea să aibă puțini prieteni cărora le trimitea mesaje, dar poate că Thóra nu avea acces la toată corespondența ei electronică. În ceea ce-o privea, Thóra își separa corespondența de serviciu de cea privată, în afară de câteva situații excepționale. Pentru e-mailurile personale folosea o altă adresă, unde de obicei primea poze caraghioase, glume și tot felul de povestioare gândite să fie trimise mai departe la cel puțin alte zece persoane, cărora cu siguranță le păsa de prostioarele alea la fel de mult cât îi păsa ei. Nu era exclus ca și Oddný Hildur să fi fost asaltată cu e-mailuri de la prietenii și cunoștințele ei, dar ca acestea să fi fost stocate la o altă adresă din ciberspațiu. Dată fiind situația, nu prea avea rost ca Thóra să deschidă și alte aplicații de e-mail în speranța că femeia permisese computerului să-i salveze parola. Era destul de limpede că prietenii și rudele lui Oddný Hildur nu aveau legătură cu dispariția ei, dar, cine știe, poate că le trimisese descrieri mai amănunțite ale situației din tabără.
Dintr-odată, Thórei i s-a făcut foarte dor de familie. Niciodată nu mai rupsese legătura cu copiii ei pentru o perioadă atât de lungă. Ar fi vrut să afle ce făceau, dacă nepoțelul ei, Orri, învățase să stea pe oliță și dacă Sóley repeta la vioară, instrument pe care tocmai începuse să-l învețe la sugestia tatălui ei. Thóra bănuia că, atunci când notele stridente ale viorii aveau să-i răsune în casă, Hannes avea să fie mult mai puțin încântat de idee decât atunci când îi ceruse s-o încurajeze pe fiica lor să repete. Dar spera ca totul să fie în regulă și era îngrijorată mai ales din pricina relației lui Gylfi cu tatăl său – probabil că sfârșiseră prin a se certa de câteva ori cât timp Thóra lipsise de-acasă. Mica ei familie era destul de fragilă și, în absența sa, îi lipsea stratul protector care de obicei amortiza cele mai puternice șocuri ale vieții de zi cu zi. A trebuit să facă un efort ca să nu dea fuga la mașină – tare și-ar fi dorit să se ducă la tânăra groenlandeză ca să sune acasă. Probabil că foamea începuse să-i afecteze activitatea cerebrală. Trebuia neapărat să mănânce ceva.
— Cum merge treaba? a întrebat-o Matthew, intrând în birou. Sunt lihnit de foame și cred că Bella a terminat de pregătit cina.
— Bella? Ea a gătit?
La auzul acestei vești, senzația de foame pe care o încerca Thóra s-a evaporat precum roua în bătaia soarelui.
— Și ce-avem în meniu: labe de focă la grătar și budincă cu țigări? a întrebat ea, închizând monitorul.
— N-avea nimic de făcut, și m-am gândit c-ar fi sarcina ideală pentru ea, a zis Matthew cu un zâmbet. Te-aș invita la un restaurant, dar probabil că, prin partea locului, nu-i tocmai ușor să rezervi o masă într-un timp atât de scurt.
Apoi i-a cuprins umerii cu brațele.
— Aproape c-am terminat ce-aveam de făcut aici. Elicopterul nu vine mâine, nici poimâine, ci răspoimâine, deci nu mai avem decât două zile până plecăm.
Thóra i-a răspuns tot cu un zâmbet.
— Nu mai vorbesc niciodată cu tine dacă o să ne împiedice vremea, a zis ea, apoi s-a ridicat în picioare și s-a întins, iar vertebrele i-au trosnit ușor. Lucrul cel mai rău e că, din câte îmi pot da seama, nu prea am făcut progrese. Nu simt că înțeleg mai bine decât înainte ce s-a întâmplat aici, și fiecare nouă informație pe care o descoperim nu face decât să complice lucrurile și mai mult.
— Măcar am reușit să vedem care-i situația la fața locului, iar Friðrikka spune că a înaintat foarte mult în evaluarea proiectului; e sigură că-și poate termina treaba înainte să plecăm.
A făcut un semn spre organigrama taberei lipită pe perete și a adăugat:
— Cine știe, poate reușim să lămurim totul când o să stăm de vorbă cu angajații întorși în Islanda.
— Dacă vor vrea să stea de vorbă cu noi. N-avem cum să-i obligăm, a replicat Thóra, dar și-a alungat imediat nota de pesimism din voce: Sigur, o să fie foarte interesant. Am găsit tot felul de lucruri pe adresa de e-mail a lui Oddný Hildur, care confirmă existența hărțuirilor de care pomenea Friðrikka. Poate că au avut și ele un rol în povestea asta.
— Cum adică? a zis Matthew. Crezi că Oddný Hildur sau muncitorii au avut de suferit de pe urma lor?
Chipul lui era un mare semn de întrebare.
— Crezi că oamenii ăștia s-au sinucis?
Dar înainte ca Thóra să-i poată răspunde, a adăugat:
— Mă întreb dacă ar putea fi un motiv suficient pentru a scăpa Berg Technology de consecințele întreruperii lucrărilor.
— Nu, probabil că nu. E de datoria firmei să se asigure că atmosfera de la locul de muncă nu este dăunătoare pentru angajați, fie fizic, fie psihic. În fine, nu la sinucidere mă refeream. Se pare că cei trei dispăruți nu au fost victime ale hărțuielilor. Oddný Hildur era preocupată de unul dintre ingineri și n-a pomenit nimic despre muncitori în contextul ăsta, cu toate că, din câte îmi pot da seama, cei doi erau mai degrabă agresori decât victime.
— Pe ce te bazezi când zici asta?
— Pe nimic anume. M-am uitat prin computerele lor și am rămas cu impresia că erau niște tipi puși pe șotii, clovnii clasei. Nu spun că ei ar fi fost principalii agresori, dar îmi închipui că nici nu s-au dat îndărăt, chiar dacă probabil nu pricepeau că-l hărțuiau pe bietul om.
Thóra și-a trecut palma peste față și a continuat:
— De fapt, habar n-am despre ce vorbesc. Probabil că ceea ce s-a întâmplat aici n-are nicio legătură cu hărțuirile astea. Dar pur și simplu încerc să potrivesc lucrurile pe care le-am descoperit cu investigația noastră. Poate că tabăra era un mediu de lucru cât se poate de normal, mai ales dacă luăm în calcul condițiile de-aici. Și cred c-ar fi mai bine să ne concentrăm asupra legendelor băștinașilor cu privire la locul ăsta. S-ar putea să arunce o nouă lumină asupra poliței de asigurare, cu toate că probabil n-or să explice nimic concret.
— O să încercăm să dăm de vânătorul ăla, a zis Matthew. Să sperăm că snowmobilul poate fi reparat. Dacă nu, poate găsim pe cineva care să ne ducă acolo cu sania…
— Sau poate or să ne crească aripi și-o să zburăm până acolo, a zis ea pe un ton sceptic.
Apoi s-a dus la fereastră și a tras perdeaua. Habar n-avea de ce făcuse asta: afară era întuneric beznă și nu se vedea absolut nimic.
— În rest, cum merge treaba? l-a întrebat ea după o clipă.
Matthew și doctorul se uitaseră iarăși prin toate apartamentele angajaților care stăteau în tabără perioade mai lungi, în speranța c-or să descopere ceva care le scăpase prima oară. Inițial, când încă nu reparaseră generatorul, dăduseră o raită prin ele la lumina torțelor.
— Am găsit două lucruri ciudate, a zis Matthew. O să ți le arăt în drum spre sala de mese, dacă mai poți răbda câteva minute înainte să guști din delicatesele Bellei.
Și-au pus hainele și bocancii, apoi au ieșit în bezna de-afară. Frigul era înviorător, iar aerul, atât de nemișcat, încât aburii respirației nu se ridicau, ci atârnau în fața lor câteva clipe, după care dispăreau. Cerul era plin de stele – mult mai multe și mai strălucitoare decât cele cu care era obișnuită Thóra, ca și când Groenlanda ar fi fost mai aproape de spațiul cosmic. Și centura lată și densă a Căii Lactee se vedea mai limpede. Thóra s-a agățat de Matthew și s-a lăsat în seama lui, ca să se poată uita în voie la cer. Dacă exista viață și pe alte planete, spera să fie mai blândă decât aceea pe care o crease Mama Natură pe Pământ. Și să nu fie la fel de frig ca în Groenlanda.
— Ai grijă, am ajuns la o platformă, a prevenit-o Matthew, încetinind pasul, iar Thóra aplecă capul.
Ajunseseră lângă una dintre clădirile de apartamente. Erau două construcții lungi, dispuse paralel, alcătuite din câte patru apartamente, iar în fața fiecăreia era câte o platformă. Au pășit pe cea din fața lor și au rămas pe loc până când Matthew a scos cheia și a vârât-o în broască. A răsucit-o de câteva ori, apoi a deschis ușa.
— Ăsta e apartamentul lui Halldór Grétarsson, unul dintre muncitori, i-a explicat Matthew. Ai grijă să nu atingi nimic.
Au intrat în micul vestibul, unde se afla un cuier în care atârnau una lângă alta o salopetă galbenă cu benzi reflectorizante și o bluză de lână. Pe tăblia de deasupra lui era o cască zgâriată și murdară. Lângă vestibul era o mică baie cu o cabină de duș. Pe policioara chiuvetei se vedeau o mașină de ras, un aftershave ieftin, o periuță de dinți, o perie de păr, un deodorant și câteva bețișoare pentru urechi. Un fir de ață dentară ieșea dintr-o cutie albă și atârna peste marginea policioarei, până aproape de chiuvetă. Apartamentul avea o mică bucătărie care dădea înspre o cameră de zi foarte austeră, mobilată cu o canapea de două locuri – părea extrem de incomodă –, un scaun modern, o măsuță de cafea cu o scrumieră pe jumătate plină și un corp de bibliotecă în care se aflau un televizor și un DVD player.
Pe raftul de deasupra DVD playerului erau câteva cărți, iar Thórei i s-a părut că toate erau romane polițiste străine. Pe speteaza scaunului din bucătărie atârna o haină cu puf, prin urmare, șansele ca muncitorul să fi reușit să plece din tabără păreau foarte mici. Dincolo de micul living era dormitorul, camera pe care voia să i-o arate Matthew. Înăuntru era vraiște. Pe podea erau împrăștiate prosoape și haine murdare, iar lângă pat se vedea o găleată.
— Ce să zic, nu era cel mai ordonat om din lume, a observat Thóra.
Singura lui scuză era că probabil nu se aștepta să-i intre cineva în apartament.
— Uită-te aici, i-a atras atenția Matthew, făcând semn cu mâna spre pat. Mie mi se pare c-ar putea fi sânge.
Thóra s-a dat mai aproape. Matthew avea dreptate: pe pernă se vedeau niște pete care sigur erau de sânge. Nu erau foarte mari, însă nici atât de mici, încât să-ți închipui că rămăseseră de la ultimul bărbierit. Erau patru în total și păreau să alcătuiască un fel de chip: doi ochi, un nas și o gură rânjită.
— Crezi c-a fost lovit în cap în timp ce dormea?
Thóra s-a aplecat ca să se uite mai de-aproape la pete – ceva i se părea în neregulă.
— Ai descoperit ceva asemănător în camera celuilalt muncitor?
— Nu, a zis Matthew. Am găsit câteva pete mici pe podea, dar nimic asemănător. Poate că de data asta o să vină poliția, totuși.
Apoi a clătinat ușor din cap, adăugând:
— Poate că celălalt muncitor l-a omorât pe cel care locuia aici, s-a descotorosit de cadavrul lui, apoi a fugit. Sângele din celălalt apartament ar fi putut să i se fi scurs de pe mâini după ce a comis fapta.
— Auzi? a zis Thóra, ridicându-se în picioare. Trebuie să-ți arăt ceva care e la fel de înspăimântător. Ori mi-am pierdut eu mințile, ori petele de pe perna asta sunt exact la fel ca aceea de pe patul unuia dintre primii coloniști din zonă, care se presupune c-ar fi murit de foame. L-am văzut într-o fotografie veche.