Capitolul 26
Friðrikka și Eyjólfur au urmărit filmulețul în liniște până la sfârșit, când, dincolo de fereastră, apărea făptura aceea ciudată.
— Ce-a fost asta? a întrebat informaticianul.
— Speram să ne spuneți voi, a zis Thóra.
Se strânseseră cu toții în fața computerului. Alvar și Bella stăteau mai în spate, dar încercau să vadă și ei peste umerii celorlalți.
— N-ai mai văzut filmulețul ăsta? a continuat ea. Se pare c-a fost făcut în ziua când a dispărut Oddný Hildur.
— Îmi amintesc vag de el, dar nu cred că l-am urmărit până la sfârșit, a zis Eyjólfur, frecându-se la frunte, ca și când ar fi încercat să-și pună memoria în funcțiune. Dacă nu mă-nșel, am primit filmulețul ăsta într-un e-mail de la Bjarki sau Dóri, dar mi-a fost trimis chiar înainte de cină, așa că l-am deschis abia a doua zi. Era atâta zarvă din cauza dispariției lui Oddný Hildur, încât m-am uitat la el doar câteva clipe. Sau, dacă l-am văzut pe tot, n-am observat chestia aia din fereastră. Oricum, cert e că nu l-am văzut pe blog, pentru că nu-l urmăream în mod constant.
— Ție ți se pare cunoscut? a întrebat Matthew, întorcându-se spre Friðrikka.
— Nu. După cum a zis și Eyjólfur, aveam alte probleme pe cap când am primit e-mailul. Și nici măcar nu l-am deschis când am văzut că era o nouă aiureală a muncitorilor. Întotdeauna puneau la cale câte o porcărie și n-aveam niciun chef de poantele lor infantile. Dar îmi amintesc precis că l-am primit, pentru că mi s-a părut incredibil cât de inadecvate puteau fi glumele lor uneori.
— Mă rog, e limpede că n-aveau de unde ști ce se întâmplase atunci când ni l-au trimis, a ripostat Eyjólfur pe un ton tăios. Ar fi fost cu totul altceva dacă l-ar fi expediat a doua zi, după ce descoperiserăm că Oddný Hildur dispăruse.
Thóra a intervenit prompt, ca să prevină o nouă ciondăneală între Eyjólfur și Friðrikka:
— Dar aveți idee cam ce-ar putea fi chestia din fereastră? O fi cineva care lucra în tabără sau un străin? Adică, vă aduceți aminte ca filmulețul să fi fost discutat a doua zi după ce l-ați primit? A zis cineva că era o glumă a muncitorilor, la care luase și el parte?
Amândoi au clătinat din cap.
— Nu, n-am discutat despre el, a răspuns Friðrikka, și nu prea cred că a fost amestecat și altcineva. Glumele astea le făceau întotdeauna numai ei doi.
Văzând că Friðrikka e cea care a răspuns prima, Eyjólfur s-a simțit dat deoparte, așa că a intervenit și el:
— Niciunul dintre noi n-a trecut prin fața geamului, unde mai pui că fereastra fumoarului era destul de departe de potecile noastre. Nu aveai cum să te apropii de ea decât dacă, din cine știe ce motiv, voiai să arunci o privire în fumoar. De fapt, nu se vede bine cine era, dar aș fi tare surprins să aflu că era unul dintre noi. Ne plăcea prea mult căldura dinăuntru ca să umblăm aiurea prin frig. În plus, pare că individul ăsta are pe cap ceva ciudat care îi acoperă toată fața, ceea ce iarăși nu prea are noimă: de ce-ar fi făcut așa ceva vreunul dintre noi?
— Nu știu. Poate ca să-i sperie pe cei doi muncitori?
Thóra a derulat puțin filmulețul înapoi și l-a oprit în punctul în care individul dispăruse din cadrul ferestrei, iar în urma lui rămăsese dâra aceea întunecată.
— Vă amintiți cumva să fi văzut dâra asta pe geam?
Friðrikka și Eyjólfur s-au apropiat și mai mult de ecran.
— Nu, nu atunci când a dispărut Oddný Hildur, a zis informaticianul, îndreptându-și spatele. E drept că Bjarki a zis c-a găsit sânge uscat pe geam, dar asta s-a întâmplat un pic mai târziu. Bineînțeles că am fi vrut să ne uităm mai îndeaproape la urma aia, dacă ar fi avut legătură cu dispariția ei. Bjarki a observat-o când s-a dus acolo să fumeze și a crezut că fusese făcută de o pasăre care se izbise de fereastră. Ne-a întrebat dacă nu cumva auziserăm un fel de bufnitură. Nu-mi amintesc exact când s-a întâmplat, dar sigur nu era în timp ce o căutam pe Oddný Hildur. În perioada aia, am petrecut puțin timp în clădirea administrativă.
— Deci se prea poate ca dâra aia să fie aceeași cu cea din filmuleț, a zis Matthew. Dacă n-ați stat mult în clădirea de birouri, înseamnă că n-a intrat nimeni în fumoar. Iar dacă fereastra e departe de potecile dintre clădirile taberei, după cum ai zis, atunci dâra nu putea fi văzută decât din interior.
Friðrikka s-a făcut palidă la față.
— Crezi că-i sânge de la Oddný Hildur?
— N-are cum, din moment ce e-mailul a fost trimis înainte de cină, a zis Thóra. N-a fost cu voi la cină?
Din câte își amintea, Oddný Hildur fusese văzută ultima oară de colegii ei la masa de seară. Apoi se dusese sau în apartamentul ei sau în clădirea de birouri, după care nu mai fusese văzută niciodată.
— Da, dar n-aș putea spune dacă e-mailul venise deja înainte de cină, a precizat informaticianul. Poate că l-am primit în seara aia, dar după masă. Uneori, după ce mâneam, mergeam în clădirea de birouri ca să lucrăm sau să stăm pe net.
Eyjólfur s-a așezat în fața computerului și a căutat informații despre înregistrare, inclusiv data la care fusese creat fișierul.
— Dacă vreți, pot ruga pe cineva de la compania mea să vadă dacă nu cumva imaginea poate fi redată mai clar. Și poate c-o să distingem mai bine ce e în spatele ferestrei.
— De ce am face asta? a intervenit Matthew. Nu vrem să atragem atenția asupra acestui incident.
— Sunt zeci de programatori care lucrează pentru compania noastră și nu au obiceiul să dea fuga la presă cu proiectele care le sunt încredințate, a replicat Eyjólfur, apoi a ridicat din umeri: Mă rog, era doar o idee. Ar costa ceva, bineînțeles, și nici nu-s sută la sută sigur că se poate.
Thóra s-a uitat la Matthew:
— Nu ți se pare o idee bună?
În cele din urmă, Matthew a încuviințat.
— În regulă, o să dau filmulețul unui coleg chiar mâine, a zis Eyjólfur, după care s-a întors spre ecran, unde erau afișate informațiile despre înregistrare. Într-adevăr, a fost făcut chiar în ziua când a dispărut Oddný Hildur, dar înainte de cină.
Apoi a închis fereastra cu pricina.
— Deci n-ar avea cum să fie sângele ei decât dacă cineva a schimbat setările camerei video ca să pară că era un fișier mai vechi.
— Pare puțin probabil, a intervenit Thóra, care nu vedea de ce-ar fi făcut cineva una ca asta – nu era ca și când aveau în față o dovadă copleșitoare, iar dacă intenția făptașului era să-și acopere o faptă penală, ar fi fost ciudat să împrăștie sângele femeii pe fereastră.
— Și sângele? Era de la o pasăre? a întrebat Friðrikka – devenea din ce în ce mai agitată. Și dacă nu era de la o pasăre, atunci de la cine? Că sigur nu-i o pasăre ce se vede în filmuleț. Poate că individul din fereastră a omorât pe altcineva – poate un sătean –, după care a atacat-o prin surprindere și pe Oddný Hildur.
— N-are niciun rost să ne lansăm în ipoteze fanteziste, i-a răspuns Matthew pe un ton liniștitor. Ce-am văzut în filmuleț e foarte neclar și n-avem niciun motiv să ne închipuim ce e mai rău. E foarte probabil ca Oddný Hildur să se fi rătăcit, iar filmulețul ăsta să n-aibă nicio legătură cu dispariția ei. Mediul în care e amplasată tabăra e mult mai periculos decât oamenii care locuiesc în zonă – și mă refer atât la localnici, cât și la voi, angajații taberei.
— Întotdeauna am crezut că sătenii sunt implicați în povestea asta. Ăsta sigur e unul dintre ei, a zis Friðrikka, făcând semn spre ecran cu un deget tremurător. Cine știe ce motiv bizar ar putea avea să împrăștie sânge peste tot? Ar putea fi orice. Poate chiar un sacrificiu, sau ceva de genu’ ăsta.
— Inuiții nu fac sacrificii. În astfel de comunități, oamenii nu își permit să irosească mâncare sau alte resurse pentru genu’ ăsta de aiureli, a intervenit și Alvar, legănându-se ușor și lovind-o pe Bella peste umăr – secretara l-a împins cu un gest iritat, făcându-l să se clatine și mai tare. Povestea asta n-are nicio legătură cu sacrificiile, a conchis el.
Matthew și-a dres glasul:
— Ce-ar fi să vă întoarceți cu toții la bar și să amânăm discuția asta până mâine? N-o să ajungem la nicio concluzie în noaptea asta și n-are niciun rost să ne pierdem în speculații fără niciun fundament.
— Poți să eviți discuția despre filmuleț cât vrei, a ripostat specialista în geologie, care – în afară de Matthew – părea singura persoană trează din tot grupul. Dar, până n-o să fie găsită Oddný Hildur și n-o să se dea o explicație pentru ce i s-a întâmplat, o să continui să-mi spun părerile. Nu-mi poți interzice să fac asta.
Friðrikka părea că mai avea un pic și făcea o scenă, dar Thóra, care deja se săturase de colegii ei de grup, a intervenit repede:
— Cum se face că pe blog am dat peste un alt filmuleț care pare să fi fost creat numai ca să-l batjocorească pe Arnar? Oddný Hildur era singura persoană care îi lua apărarea? Vouă, celorlalți, vi se părea că genul ăsta de comportament e acceptabil?
— Nu, bineînțeles că nu, i-a răspuns Eyjólfur, privind-o în ochi. Eu nu stăteam acolo mult timp, altminteri poate aș fi făcut ceva. Cel puțin, așa cred.
Sau nu. Thóra s-a întors spre Friðrikka, dar a hotărât că n-are niciun rost să-și piardă timpul întrebând-o a doua oară – era sigură că avea să primească același răspuns.
— E posibil ca Oddný Hildur să fi avut două implanturi dentare în mandibulă?
Caracterul neașteptat al întrebării a părut s-o dezarmeze pe Friðrikka – răspunsul ei a fost cât se poate de calm. Sau poate pur și simplu era bucuroasă că nu trebuia să justifice de ce închisese ochii în fața hărțuirilor la care era supus Arnar.
— Nu. Cu siguranță nu. Avea niște dinți foarte frumoși.
Matthew s-a uitat la Thóra și a ridicat din sprâncene. Atunci ale cui erau oasele? Nu erau ale niciunuia dintre angajații de la Berg Technology și era complet exclus ca primii coloniști din zonă – care muriseră cu toții de foame – să fi fost cu câteva decenii mai avansați în tehnica dentară decât contemporanii lor. Poate că medicul avea dreptate și oasele fuseseră cumpărate de pe internet. Nu le rămânea decât să spere că poliția avea să găsească răspunsul.
— Credeți că angajații ar putea fi convinși să se întoarcă în tabără? a întrebat Thóra, deși aproape că-i era teamă să audă răspunsul. Dacă poliția ar afla de ce au dispărut Oddný Hildur și muncitorii, credeți că ar fi mulțumiți? Probabil că ați stat de vorbă cu ei, mai ales tu, Eyjólfur.
Tânărul părea că nu se poate hotărî dacă, vorbind despre colegii lui, le-ar fi trădat încrederea. În cele din urmă, i-a răspuns tărăgănat, lăsând impresia că-și măsoară fiecare vorbă:
— Depinde de rezultatul anchetei. Dacă reiese că toți trei au dispărut sau au murit din motive care pot fi ușor explicate, probabil că se vor întoarce. Slujbele de genul ăsta nu apar foarte des, iar colegii noștri s-au obișnuit cu salarii mari.
Deja începuse să vorbească mai repede.
— Dacă, pe de altă parte, se descoperă că li s-a întâmplat ceva îngrozitor, nu știu ce se va întâmpla. De obicei, oamenii țin la pielea lor mai mult decât la banii din bancă. Dar sunt sigur că ceilalți angajați, care sunt programați să înceapă lucrul din vară, n-or să se sinchisească prea mult de lucrurile astea; or să construiască pista și or să continue lucrările necesare pentru inaugurarea minei.
— Și de ce n-au făcut asta mai devreme? a întrebat Alvar, care se îndepărtase un pic de Bella, iar acum se putea legăna cât îi poftea inima. Cel mai bine ar fi fost ca mai întâi să facă aeroportul, pentru transportul materialelor de construcție și așa mai departe. Ca să nu mai spun că ar fi fost de mare ajutor în cazuri de maximă urgență.
— Pentru că nu era posibil, s-a enervat iarăși Friðrikka. Mai întâi, trebuia să analizăm mostrele de rocă, astfel încât să amplasăm mina în locul potrivit. Ce rost ar fi avut să construim aeroportul acolo dacă mina ar fi fost săpată în altă parte?
Creierul plin de alcool al lui Alvar s-a străduit să proceseze informația:
— Da, dar…
Apoi s-a oprit și s-a făcut roșu ca focul. Pentru prima oară, Thórei i-a fost milă de bietul om și s-a întrebat cum ar fi arătat o seară perfectă pentru el. Ce fel de companie îl făcea să se simtă bine și ce subiecte îl interesau? Poate poveștile despre vânătorii de cocoși de munte rătăciți în timpul furtunilor de zăpadă. Pe Thóra n-ar fi surprins-o deloc dacă ar fi aflat că tot despre asta era vorba și în cazul de care se ocupau.
•
Lui Igimaq i s-a părut că polițiștii se duceau în sfârșit la culcare, cu toate că în tabără încă mai erau aprinse câteva lumini. Nu mai observase nicio mișcare de multă vreme, iar singurul zgomot care se mai auzea era zumzetul generatoarelor electrice. Încă se găsea la o distanță destul de mare de clădiri, pentru că nu voia să declanșeze reflectoarele, dar sunetele se propagau foarte bine în aerul liniștit al nopții, așa că auzise murmurul polițiștilor care umblau pe-afară, dar fără să înțeleagă ce-și spuneau. Însă chiar dacă acum se duseseră la culcare, nu însemna că a doua zi nu aveau s-o ia de la început. Veniseră în două grupuri: mai întâi doar cinci bărbați, dar, după ce fuseseră evacuați străinii care stăteau în tabără de câteva zile, sosiseră încă trei, însoțiți de câțiva câini. Nu erau câini de sanie, iar vânătorului îi era greu să-și dea seama la ce foloseau. Nu păreau să fie animale de companie – din ăștia erau o mulțime în orașe –, ci câini utili pentru diverse sarcini, cu toate că nu-și putea da seama ce anume știau să facă. Aveau părul scurt, iar urechile lor erau prea lungi și prea subțiri ca să poată îndura vremea de-acolo perioade mai lungi, și probabil că tocmai de aceea fuseseră băgați înăuntru și, de atunci, nu mai ieșiseră afară. Igimaq era bucuros că-și lăsase câinii suficient de departe, pentru că aceștia sigur nu ar fi îngăduit unor javre să se foiască în jurul taberei fără ca măcar să le arate cine era șeful prin părțile alea.
Spre deosebire de câini, care nu aveau niciodată îndoieli cu privire la modul cum să reacționeze în circumstanțe noi, Igimaq era derutat. Ce să facă? Așa se întâmpla când aveai încredere în alții. Când auzise prima oară de planurile pentru mină, Sikki îi promisese că zona interzisă avea să fie doar tranzitată – că nu urma să se facă nicio lucrare acolo. Igimaq îl crezuse, în ciuda acelei priviri familiare din ochii fostului său prieten, care îi dădea de înțeles că nu spunea adevărul. Când tabăra începuse să fie construită la marginea zonei cu pricina, vorbise iarăși cu Sikki, iar acesta îi promisese încă o dată că totul avea să fie în regulă: urma să le spună muncitorilor că nu era bine să avanseze mai la nord și că trebuiau să se rezume la zona de la sud de tabără. Igimaq iarăși văzuse acea strălucire în ochii lui – și totuși, alesese să creadă ce-i spunea Sikki, nu ce dădea de înțeles privirea lui ipocrită. Acum, povestea se repeta a treia oară și, cu toate că Igimaq n-ar fi trebuit să se lase păcălit, deja era prea târziu. Nu exista cale de întoarcere.
Dacă Igimaq s-ar fi ocupat de asta după ce fusese mințit prima oară, poate că altfel ar fi stat lucrurile. Dar, aidoma celor din generația lui, pur și simplu nu-i stătea în fire și era împotriva educației lui să se certe sau să se lase mânat de furie. Era un vechi obicei – oamenii care trăiau împreună în grupuri mici nu-și puteau permite să se certe, ceea ce însemna că cei care ridicau vocea sau se ciorovăiau erau priviți cu dispreț. Singurul mijloc de a-ți exprima dezaprobarea era să taci, pentru că vorbele spuse la mânie întotdeauna se înmulțeau și se întețeau, provocând o ostilitate care, în cele din urmă, ar fi pus în pericol supraviețuirea întregii comunități. Astfel, groenlandeza era lipsită de invective, iar Igimaq nu avea de gând să înceapă să înjure în daneză. Ar fi trebuit să fie mai insistent cu Sikki, să-l oblige să-i explice cum avea de gând să țină muncitorii la distanță de zona interzisă, cu toate că o astfel de discuție ar fi fost împotriva educației lui.
Fusese învățat și să arate un respect nemăsurat față de strămoși, și de la ei moștenise responsabilitatea de a feri locul acela de orice activitate umană. El și Sikki, prietenul lui din copilărie. Dar amândoi dăduseră greș. Igimaq nu putea da vina numai pe Sikki.
Încerca să-și imagineze ce avea să se întâmple mai departe. Știa foarte puține despre polițiști, întrucât rareori erau văzuți în zonă. De-a lungul anilor, se întâmplaseră tot felul de lucruri pe care poliția cu siguranță ar fi vrut să le investigheze, dar sătenii știau mai bine cum să-și rezolve problemele, cântărindu-le cu atenție și stabilind singuri vinovăția sau nevinovăția făptașilor. Și – lucrul cel mai important – tot ei erau cei care stabileau pedepsele pentru cei vinovați. De cele mai multe ori, era suficient ca nelegiuitul să trăiască cu rușinea de a fi făcut o faptă rea, dar Igimaq își amintea că, pe vremea când era tânăr, un tată își omorâse fiul cu brutalitate, fără să arate nici cea mai mică urmă de regret, drept care fusese exilat. Din când în când, ajungeau la ei vești despre omul acela și toate sunau la fel: era alungat pe rând din satele în care se stabilea imediat ce lumea afla cine era. În cele din urmă, nu s-a mai auzit nimic de el, iar lumea zicea că murise singur în sălbăticie. Poliția ar fi rezolvat cazul cu totul altfel, însă singura soluție corectă era cea aleasă de săteni. Omul acela nu avea ce să caute la închisoare, la fel cum n-avea ce să caute acolo niciun alt groenlandez. Groenlandezii nu trebuiau întemnițați – era o mare greșeală. Igimaq ar fi înnebunit dacă n-ar mai fi putut respira aerul rece de afară, iar ochii lui ar fi orbit dacă ar fi fost lipsiți de stimularea pe care le-o ofereau peisajele nesfârșite.
Nu, poliția nu avea ce căuta acolo, cu toate că patru dintre ei păreau să fie băștinași. Cu siguranță erau mai mult danezi decât groenlandezi – probabil de pe coasta de vest – și nu erau familiarizați cu situația locuitorilor de pe partea aceea a calotei glaciare. Niciunul dintre ei nu l-ar fi înțeles pe Igimaq, nici pe alt băștinaș care cunoștea istoria locului – și n-avea niciun rost să încerce să le explice. Ba poate erau chiar cea mai joasă speță de groenlandezi: cei care nici măcar nu-și vorbeau propria lor limbă, ci doar daneza. Fie că era așa sau nu, oamenii aceia probabil că ar fi răsucit lucrurile pe toate fețele și le-ar fi înțeles cu totul greșit. Poate că cel mai înțelept din partea lui ar fi fost să plece de acolo – să-și ia câinii și să se mute mai la nord. Într-un loc unde să nu-l găsească nimeni. Oricât de mult l-ar fi căutat, în cele din urmă ar fi renunțat. Putea foarte bine să locuiască departe de orice așezare omenească timp de câteva luni, ba chiar și câțiva ani o dată; cunoștea locuri în care n-ar fi putut ajunge decât niște vânători extraordinar de experimentați, și numai cu sănii trase de câini. Când venea vorba de distanțe lungi, snowmobilele nu se puteau compara cu vehiculele tradiționale, și nimeni nu putea evalua situațiile mai bine decât câinii. Igimaq însuși ar fi ajuns de mult pe fundul mării, dacă ar fi ales să traverseze marea înghețată cu un vehicul motorizat, deoarece câinii cunoșteau foarte bine gheața și știau pe unde era sigur să meargă; auzeau crăpături pe care urechea umană nu avea cum să le distingă și care nu puteau fi văzute la suprafața gheții – dar aceste mici crăpături prevesteau unele mult mai mari, care sfârșeau prin a da la iveală apele înghețate și necruțătoare ale mării.
Dacă ar fi plecat, nu s-ar mai fi întors niciodată – îi era limpede. De mult își dorea Igimaq să-și sfârșească viața în felul acesta: să-și strângă lucrurile, să plece spre nord împreună cu câinii lui și să nu mai ia legătura cu oamenii. Voia să vadă cât de mult avea să reziste și bănuia că putea să trăiască singur câțiva ani buni. Cât timp rămâneau câinii în viață, avea să supraviețuiască și el; când ar fi început să moară, lucrurile s-ar fi schimbat. Bunicul lui îl învățase că, atunci când vânătorul se afla pe gheață, câinii erau funia lui de salvare. Fără ei, n-ar fi reușit s-o traverseze suficient de repede cât să supraviețuiască. Iar distanțele dintre sursele de hrană erau prea mari pentru a fi străbătute pe jos. Igimaq auzise de multe ori povestea cartografilor danezi care rămăseseră fără hrană în nord-estul Groenlandei și, până la urmă, fuseseră nevoiți să-și mănânce câinii. Îi sacrificaseră unul câte unul, iar după ce l-au mâncat pe ultimul, le-a murit și speranța, și au pierit în sălbăticie. Băștinașul care le servea drept ghid s-a prăpădit ultimul, iar asupra lui a fost găsit jurnalul expediției, care descria în detaliu greutățile prin care trecuseră cu toții. Odată, Igimaq fusese luat de tatăl său în vizită la un prieten care știa să citească, și acolo ascultase câteva pasaje din jurnal, ca să învețe din greșelile acelor exploratori. Și învățase lecția: Igimaq mai degrabă ar fi murit de foame decât să-și mănânce câinii.
Nu, deocamdată n-avea să plece nicăieri. Trebuia să rămână acolo și să-și îndeplinească obligațiile, cu toate că nu-i era limpede cum ar fi trebuit să procedeze. A ridicat privirea spre bolta înstelată și a încercat să distingă animalele pe care auzise că le identificau pe cer oamenii din alte țări. N-a văzut niciunul, însă dintr-odată și-a dat seama ce putea face. Trebuia s-o ia pe Usinna de-acolo. Nu fusese singurul implicat în moartea ei și nu-i era limpede dacă lui Sikki și Naruana le-ar fi fost la fel de ușor ca și lui să se facă nevăzuți. Igimaq era bărbat adevărat și nu-i lăsa pe alții să plătească pentru acțiunile lui.