Capitolul 22
Thóra se aștepta ca, din clipă-n clipă, canapeaua pe care se așezaseră ea și Matthew să cedeze sub greutatea lor, ceea ce ar fi fost cireașa de pe tort. Încă nu-și revenise după primirea de care avuseseră parte: când auzise numele „Usinna”, bărbatul își pierduse complet cumpătul și începuse să țipe asurzitor. Probabil că singurul lucru care îl împiedicase să sară cu pumnii la ea fusese prezența lui Matthew: cu toate că groenlandezul era destul de robust, neamțul era cu un cap mai înalt decât el. În schimb, și-a descărcat furia pe ușă și pe toc, continuând să strige la ei. Bineînțeles că Thóra nu înțelegea o vorbă din ce spunea, dar era limpede că bărbatul le arunca un noian de insulte și că nu era deloc încântat de venirea lor. S-a întors de câteva ori cu spatele la ei, urlând și spre interior, probabil ca să-și împărtășească bucuria cu biata femeie care locuia acolo. În cele din urmă, Matthew s-a săturat și a țipat și el, cerându-i groenlandezului să tacă un pic. În germană. Când l-a auzit, bărbatul s-a oprit brusc și a dat buzna înapoi în casă. A lăsat ușa deschisă și, cu toate că Thóra și-ar fi dorit din tot sufletul să dea fuga la mașină, s-a străduit să arunce o privire înăuntru, întrebând dacă puteau da un telefon. Niciun răspuns. Thóra a strigat iarăși numele Usinna – acum, era aproape sigură că așa o chema pe tânăra cu pricina. După o clipă, femeia a venit fuga la ușă și i-a făcut semn Thórei să tacă, iar aerul îngrijorat al tinerei a convins-o să nu mai spună nimic.
Fața groenlandezei era umflată, iar pe la colțul gurii i se prelingea un firicel de sânge. Avea buza de jos de două ori mai mare decât atunci când se văzuseră prima oară, iar când a ajuns în prag, și-a sprijinit unul dintre antebrațe în cealaltă mână. Era îmbrăcată cu niște pantaloni de trening decolorați și cu un pulover sintetic ponosit, care era atât de uzat, încât aproape că-i dispăruse modelul. Când Thóra i-a spus că ar vrea să dea un telefon, tânăra a refuzat să-i primească în casă, spunându-le că nu era un moment potrivit. Dar, imediat după ce le-a răspuns, s-a auzit o ușă trântindu-se undeva în casă. La auzul acestui zgomot, atitudinea femeii s-a schimbat radical, și i-a invitat înăuntru. Le-a explicat că bărbatul cu care trăia plecase pe ușa din spate, așa că puteau să sune, dar să se grăbească. Apoi i-a condus în camera de zi, unde au luat loc pe canapeaua ponosită. Pe măsuța de lângă ea era un telefon.
— Ce-ați pățit? V-a lovit bărbatul acela? a întrebat-o Thóra.
Tânăra stătea desculță în fața lor, pe un scaun pliant din plastic, care și el cunoscuse zile mai bune.
— Se mai întâmplă. O să treacă, a zis ea, înfigându-și degetele de la picioare în blana de urs polar de pe podea.
— Îmi puteți spune cum vă cheamă? a întrebat-o Thóra, lăsând în seama lui Matthew încercarea de a lua legătura cu poliția – putea să stea de vorbă cu ofițerul de serviciu în engleză și, în plus, numai ea era în stare să poarte o conversație în daneză cu biata femeie.
— Oqqapia.
Tânăra a dat drumul cotului pe care-l sprijinea cu mâna și și-a îndreptat spatele, ca și când și-ar fi dat seama dintr-odată că oferea o priveliște jalnică și ar fi vrut să facă o impresie mai bună.
Thóra i-a spus cum îi chema pe ei și i-a mulțumit încă o dată pentru că-i primise în casă.
— Nu știu ce ne-am fi făcut dacă nu ne-ați fi ajutat. Am adus bani să vă plătim.
— Mulțumesc, nu-i nevoie, a zis femeia pe un ton sobru. Nu-i vreau, pentru că nu fac decât să înrăutățească lucrurile.
— Înțeleg.
Thóra nu știa ce altceva ar fi putut să-i ofere femeii la schimb și se simțea ușor stânjenită. A hotărât să continue conversația cu un subiect neutru și a întrebat-o despre fetița pe care o văzuse pe snowmobil.
— E o fetiță deosebită, a răspuns Oqqapia, frecându-și palmele – părea foarte emoționată de prezența lor în living. A fost rănită la față, și de-aia arată așa. Adoră snowmobilul, iar taică-su întotdeauna o ia cu el când merge pe undeva. Dar e o fetiță extraordinar de bună, cu toate că-i mutilată. Biata de ea…
A rostit ultimele cuvinte cu foarte multă afecțiune și deja părea să-și recapete stăpânirea de sine.
Thóra a profitat de ocazie și a schimbat subiectul:
— Ce înseamnă Usinna? E un nume?
Judecând după reacția ei și a concubinului, foarte probabil că era vorba de o blasfemie sau un fel de injurie. Poate că Oddný Hildur și-l notase în agendă ca să țină minte că nu trebuie să-l folosească niciodată.
Oqqapia s-a uitat încă o dată peste umăr, ca și când s-ar fi așteptat ca bărbatul să i se furișeze pe la spate.
— Da, e un nume. Un nume de femeie.
Deci Thóra nu se înșelase.
— Dar de ce era atât de furios bărbatul când m-a auzit rostindu-l? Am crezut că ar putea fi numele dumneavoastră.
Femeia și-a trecut vârful roz al limbii peste colțul însângerat al gurii, apoi peste buza umflată.
— N-ar fi trebuit să-i pomeniți numele. Naruana e foarte sensibil când vine vorba de ea și, în plus, era deja furios. Ați venit în cel mai prost moment posibil.
— Naruana e soțul dumneavoastră? a întrebat Thóra, sperând că nu era așa. Mi se pare că nu-i un partener de viață tocmai potrivit, a adăugat ea ezitant.
Femeia a zâmbit ușor, suficient cât să-și dezvelească dinții albi din față. Între ei erau firișoare de sânge închis la culoare.
— Nu suntem căsătoriți. Doar locuiește aici, i-a explicat ea, împingându-și în față maxilarul și mișcându-l dintr-o parte în alta, ca pentru a verifica dacă era rupt. De obicei, nu se poartă așa, dar, după cum v-am zis, ați nimerit într-un moment nepotrivit.
Thóra a hotărât să nu comenteze. N-o cunoștea pe femeia aceea, nu știa nimic despre viața ei și, cel mai probabil, n-avea s-o mai vadă niciodată. Cine era ea s-o judece și să-i dea sfaturi? Și oare ar fi fost gata să-i ofere o mână de ajutor la nevoie? Nu, tânăra din fața ei era o adultă, iar Thóra n-avea de ce să-i atragă atenția că aceea nu era cea mai dezirabilă relație din lume.
— Poate n-ar fi rău să scăpați de el, a fost tot ce i-a zis Thóra înainte să schimbe subiectul. De ce-l înfurie atât de tare numele Usinna?
Femeia a tăcut o clipă, uitându-se stânjenită în ochii Thórei. Apoi a început să vorbească cu un aer hotărât, cu toate că glasul îi tremura ușor.
— Așa o chema pe sora lui. A murit acum câțiva ani, iar Naruana a fost foarte afectat.
— Înțeleg.
Oare ce căuta numele acelei femei moarte în agenda lui Oddný Hildur? Cu coada ochiului, Thóra l-a văzut pe Matthew încercând pentru a patra oară să formeze numărul despre care credea că era al poliției groenlandeze. Dar încă nu-i răspunsese nimeni.
— Când a murit? a continuat Thóra.
— În urmă cu aproape cinci ani.
— Iar el încă nu s-a împăcat cu asta?
Thórei i s-a părut foarte ciudat. Nu știa nicio pereche de frați care să fi fost atât de apropiați, încât unul dintre ei să aibă nevoie de ani la rând pentru a trece peste moartea celuilalt.
— A murit foarte tânără?
I-ar fi fost imposibil să estimeze vârsta bărbatului care le deschisese: ar fi putut avea orice vârstă între douăzeci și cinci și patruzeci de ani.
— Nu, era mai mare decât el. A murit când avea douăzeci și ceva de ani, aproape treizeci.
Matthew a închis și i-a întins Thórei bucata de hârtie pe care o avea în față.
— Întreab-o, te rog, dacă e ceva în neregulă cu numărul ăsta. Nu-mi răspunde nimeni.
Thóra a întrebat-o, iar tânăra s-a uitat la bucata de hârtie, apoi i-a dat-o înapoi, spunându-i că, din câte își putea da seama, nu era nimic în neregulă cu numărul. Atâta doar că, uneori, putea fi foarte greu să prinzi o legătură bună, așa că trebuia să mai încerce. Apoi Matthew i-a cerut Thórei s-o întrebe dacă nu cumva îi fusese tăiat telefonul. Femeia s-a înroșit un pic, dar le-a explicat că autoritățile locale plăteau o taxă fixă pentru serviciile telefonice ale satului și că totul era în regulă. În cele din urmă, Matthew a hotărât să mai încerce.
Thóra a revenit la ce discutau înainte să le întrerupă Matthew.
— Și cum a murit Usinna? Avea cumva nevoie de sânge? Sau suferea de o boală a sângelui?
Thórei i-a trecut prin minte că „analizele de sânge” pomenite în agenda lui Oddný Hildur aveau legătură cu Usinna. Poate că avusese nevoie de niște analize, dar problema transportului o împiedicase să fie tratată la timp. Cu acest gând în minte, nu era exclus ca Naruana să-i fi învinovățit pe străini pentru moartea surorii lui, deși Thórei nu prea îi venea a crede.
Oqqapia s-a încruntat cu un aer dezorientat, dar încruntătura i-a provocat durere – a dus repede mâna la maxilar și și-a mângâiat pielea umflată.
— Moartea ei n-a avut nicio legătură cu o boală de sânge. Pur și simplu, a dispărut.
Thóra a rămas pe gânduri câteva secunde.
— Unde a dispărut?
— În zona unde v-ați construit tabăra. S-a dus acolo, deși fusese prevenită să n-o facă. Eu n-aș merge niciodată acolo.
— Și apoi ce s-a întâmplat? S-a dus acolo și nu s-a mai întors? N-a căutat-o nimeni?
— A plecat într-o dimineață, iar pe seară, când au văzut că nu mai apare, și-au dat seama că nu mai era nicio speranță să se întoarcă a doua zi. Nu avea niciun rost s-o caute, deși Naruana și taică-su au încercat. Pur și simplu, dispăruse.
— Și nu i se pare nimănui ciudat că tot dispar oameni în zona aia?
Thóra era uluită. Oare despre ce era vorba? Nu știa suficient despre regiunea aceea, cât să-și dea seama care erau principalele pericole cu care se confruntau oamenii. S-a gândit la avalanșe și la urși polari, dar despre lucrurile astea s-ar fi putut vorbi în termeni simpli, fără să fie nevoie să se spună că locul acela era „blestemat” sau „rău”.
Se vedea clar că întrebarea Thórei o iritase pe Oqqapia.
— Bineînțeles că tuturor ni se pare ciudat. Tocmai de aceea nici nu mergem acolo și încercăm să-i prevenim și pe alții să n-o facă. A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat când eram mică.
— Nu mă refeream la oamenii din sat, ci la poliție și la celelalte autorități. Nu fac cercetări atunci când dispare cineva?
Femeia a clătinat din cap și s-a uitat la Thóra cu un aer nedumerit.
— Păi, de la cine să afle?
La celălalt capăt al canapelei, Matthew a oftat, renunțând la încercările de a lua legătura cu poliția. Poate că așa se explica de ce oamenii din zonă nu erau înclinați să raporteze persoanele dispărute.
— Deci moartea acestei femei n-a fost niciodată adusă la cunoștința autorităților? a întrebat Thóra.
— Nu știu, s-ar putea. Nu trăiam cu Naruana pe-atunci, i-a explicat Oqqapia, lingându-și buzele, dar sângele deja se oprise – poate că și amintirea bătăii începea să dispară. Ne-am apropiat după ce-a dispărut Usinna. El rămăsese pe drumuri, iar eu moștenisem casa asta de la mama.
După expresia Thórei, Oqqapia și-a dat seama că acesteia i se părea un aranjament neconvenabil, apoi a adăugat:
— Uneori, lucrează în port și vine acasă cu foci și pește.
Bărbatul acela ar fi trebuit să facă mult mai mult pentru gospodărie dacă ar fi vrut ca Thóra să-i închirieze fie și garajul, dar poate că asta nu arăta decât că între situația ei și a Oqqapiei erau diferențe extrem de mari.
— Câți oameni au dispărut acolo? a întrebat ea.
— Nu mulți. Nu-mi aduc aminte de altcineva în afară de Usinna și de oamenii din tabără. Noi toți avem grijă să ne ținem departe de locul ăla, așa că nu prea ajunge nimeni acolo: turiștii vin extrem de rar pe-aici.
— Dar fiica lui Igimaq, vânătorul despre care mi-ai povestit?
Fiecare rid de pe chipul lui rămăsese bine întipărit în mintea Thórei, cu toate că, de obicei, avea probleme în a reține fețele oamenilor; își amintea foarte bine mâna lui mutilată și ochii lui de un căprui atât de închis, încât păreau negri.
— Usinna era fiica lui Igimaq. Iar Naruana e fiul lui.
Deci erau una și aceeași persoană.
— Ce credeți că se întâmplă de fapt? Credeți că sufletele celor care au murit de foame cu ani în urmă au început să ucidă oameni?
N-avea cum să fie asta: banca nu putea fi salvată de la plata asigurării cu o astfel de explicație.
— Da, așa cred. E un loc rău, dar nu știu exact ce se întâmplă și nici nu vreau să aflu. Poate că sufletele lor îi ademenesc pe oameni printre stânci sau îi transformă în animale. Pe-aici se mai întâmplă lucruri dintr-astea. Poate că nu și în țara dumneavoastră, dar la noi, da.
— Eu cred că există o altă explicație, una mai puțin neobișnuită.
Thóra și-ar fi dorit ca Matthew să le înțeleagă discuția: cu siguranță ar fi fost mai puțin iritat de telefon, dacă ar fi putut urmări conversația. Îi părea rău pentru el și știa că, în locul lui, s-ar fi înfuriat la culme și ar fi început să dea cu receptorul în brațul canapelei.
— Dar cum de s-a dus Usinna în locul ăla, din moment ce, încă din copilărie, e întipărit în mintea tuturor sătenilor că nu trebuie să pună piciorul acolo? Avea un scop anume?
— Probabil uitase că era un loc periculos. A plecat din sat de mică: a făcut școala la Nuuk, apoi s-a dus la facultate la Copenhaga. Era foarte deșteaptă.
— Deci era în vizită?
— Nu venea des pe-aici – poate o dată pe an. Îi plăceau satul și oamenii de pe la noi, deși știa că n-avea să se mai întoarcă niciodată aici. Când a dispărut, făcea nu știu ce studiu, care cred că avea legătură cu mina. Un studiu de biologie, dacă nu mă-nșel.
Deci Usinna făcuse cercetări în zona aceea, care avea o reputație atât de proastă în rândul localnicilor? Thóra se străduia să-i pună întrebări cu multă precauție, de teamă ca nu cumva să dea impresia că ridiculizează folclorul în care Oqqapia părea să creadă cu tărie.
— Studia cumva urșii polari sau ceva asemănător, și de-aia s-a dus în zona interzisă?
Oqqapia a clătinat din cap și s-a uitat la Thóra cu un aer revoltat.
— Nu, făcea un studiu despre nașterile de la noi din sat și dintr-un sat aflat mai la nord.
— Despre nașteri? s-a mirat Thóra, întrucât nu văzuse multe animale printre troiene. Adică despre nașteri umane?
Daneza Thórei nu era suficient de bună cât să știe dacă se folosea același cuvânt și când era vorba despre animale: poate că studiul se referea la foci sau alte mamifere.
— Da, exact. La noi în sat nu s-au mai născut băieți de mulți, mulți ani. Iar Usinna voia să afle de ce.
Thóra a rămas pe gânduri o clipă. Dintr-odată, și-a adus aminte că nu văzuseră decât fete prin sat. Bineînțeles că putea foarte bine să fie o coincidență, dar n-avea niciun motiv să pună la îndoială spusele femeii.
— Și avea cumva o teorie despre cauzele fenomenului?
— Ah, n-am nicio îndoială că avea, dar n-aș putea să vă spun care era, a zis Oqqapia, plecând capul. Oricum, eu n-o să am copii, așa că nu prea mă interesează care-i explicația.
Matthew a trântit receptorul în furcă și s-a întors spre Thóra.
— Ai luat agenda din mașină? Vreau să încerc și numărul pe care l-ai găsit în ea.
Thóra a scos agenda din buzunarul salopetei pe care – deși nu fuseseră invitați să se dezbrace – și-o dăduse jos până la brâu. Matthew a ridicat receptorul, a format numărul și, dintr-odată, a zâmbit cu un aer victorios.
— Merge! Dar sună ocupat.
— Pe cine sună? a întrebat Oqqapia, care nu înțelesese ce-și spuseseră.
Thóra a luat agenda și i-a întins-o femeii. I-a arătat numărul și a întrebat-o dacă îl recunoaște. Oqqapia a tăcut câteva clipe, apoi a zis pe un ton suspicios.
— De unde aveți numărul ăsta?
— Asta e agenda femeii care a dispărut din tabără. Recunoașteți numărul?
Thóra a luat agenda și i-a dat-o iarăși lui Matthew, ca să mai încerce.
— Da, a răspuns Oqqapia, care dintr-odată părea să-și fi pierdut încrederea în Thóra. E numărul meu.
— Tot ocupat, a zis Matthew, care deja se înveselise.
— Nu-i deloc surprinzător: suni chiar la numărul de pe care suni.
Lui Matthew nu-i venea să creadă.
— Glumești.
A pus receptorul în furcă, a închis ochii și-a dat capul pe spate. După ce și-a revenit, a copiat numărul din agendă pe bucata de hârtie pe care era notat și numărul poliției. Apoi a ridicat iarăși receptorul și a încercat în continuare să ia legătura cu autoritățile.
Thóra nu și-a putut stăpâni un zâmbet, dar n-a comentat nimic, apoi s-a întors spre Oqqapia.
— Cum de-a ajuns numărul dumneavoastră în agenda asta? V-ați întâlnit vreodată cu femeia care a dispărut?
— Se poate. Nu-mi dau seama, a zis Oqqapia cu un aer dezorientat, evitând privirea Thórei în timp ce vorbea. Nici măcar nu știu cum arăta… Adică nu știu cum arăta femeia care a dispărut.
— Deci v-ați întâlnit cu o femeie din tabără? a continuat Thóra, încercând să-și stăpânească valul de enervare care o copleșise dintr-odată.
Canapeaua era incomodă, picioarele îi fierbeau în salopetă, și deja începea să nu mai aibă răbdare cu răspunsurile vagi ale Oqqapiei.
— Da, dar nu-mi aduc aminte cum o chema. N-am văzut-o decât o dată, i-a explicat femeia, iar chipul i s-a luminat brusc: Dar îmi aduc aminte numele bărbatului care a adus-o aici. El ar putea să vă spună cine era.
— Un bărbat? Ce bărbat?
— Arnar, domnul de la Alcoolicii Anonimi, a zis Oqqapia, pronunțându-i numele incredibil de bine, dat fiind că nu știa deloc islandeză. Venea deseori în vizită la Naruana. Îl ajuta să se lase de băut. A adus cărți și broșuri care ar fi trebuit să-l ajute. Odată, a venit cu el și o femeie, poate cea care a dispărut. Au trecut vreo șase luni de-atunci. Și, din câte-mi aduc aminte, atunci n-au vorbit numai despre alcool, ci și despre Usinna. Nu știu cum au ajuns să discute despre ea, dar știu că, la un moment dat, femeia a întrebat despre fetița care fusese transportată de urgență la spital. Voia să știe cum se mai simte și, din una-n alta, au ajuns și să discute despre problema satului nostru: că aici nu se nasc decât fete – poate se gândea că ar putea să se molipsească și ea de fenomenul ăsta ciudat. Nimeni nu vrea doar fete: nici groenlandezii, nici străinii.
Thóra era sigură că Oddný Hildur avea și alte preocupări în afară de sexul fătului. Dacă Thóra ar fi plănuit să facă încă un copil, cu siguranță s-ar fi interesat de toate fenomenele neobișnuite în legătură cu nașterile înregistrate în zona în care locuia.
— Iar Naruana a vorbit despre sora lui fără să-și piardă cumpătul, cum i s-a întâmplat cu noi?
— Naruana îl considera pe acest Arnar prietenul lui. Se bucura când venea să-l viziteze și avea încredere în el. Cred că îi făcea plăcere compania lui Arnar, cu toate că n-avea de gând să se lase de băut. Se simțea în largul lui să stea de vorbă cu el, întrucât era prietenos și nu ne judeca pentru modul nostru de viață.
S-a răsucit în scaun și a scos o hârtie împăturită din buzunarul de la spate.
— Mă gândesc să încerc și eu tratamentul ăsta. Vreau să fac ceva cu viața mea, la fel ca Usinna. Aș putea reuși dacă m-aș lăsa de băut. Și eu sunt deșteaptă.
Se uita la broșura aceea ca și când ar fi conținut o vrajă care putea să schimbe totul. Thóra spera din tot sufletul să fie așa. Oqqapia și-a luat privirea de la broșură, iar când s-a uitat iarăși la Thóra, părea să fi observat îndoiala din ochii ei.
— Sunt sigură că pot să învăț. M-am uitat prin cărțile Usinnei și am înțeles destul de mult din ele.
Thóra i-a vorbit pe îndelete, deși era din ce în ce mai încântată că, în cele din urmă, lucrurile începeau să se limpezească.
— Bineînțeles că poți să înveți. Dacă știi să citești și poți să memorezi informații, toate drumurile îți sunt deschise.
Apoi a adăugat cu multă grijă:
— Despre ce cărți e vorba? Usinna a lăsat cumva în urmă ceva legat de studiile ei?
— Da. Mă rog, nu aici, dar le-a adus Naruana când s-a mutat la mine. A adus și o mulțime de alte lucruri pe care le avea la maică-sa, a zis ea, făcând semn cu mâna spre blana de urs polar de pe podea. A împușcat ursul ăsta când avea doar doisprezece ani. Ar fi fost un mare vânător, dacă n-ar fi…
Dar glasul i s-a stins.
— În sfârșit! a strigat Matthew, ridicându-se de pe canapea cu un aer triumfător. Sună! a zis el, apoi a sprijinit receptorul cu umărul și a vârât hârtia cu numerele înapoi în portofel.
Bineînțeles că Thóra s-a bucurat, dar nu voia să rateze ocazia de-a arunca o privire prin documentele Usinnei, în caz că se aflau printre cărțile de care pomenise Oqqapia. Era puțin probabil să conțină date despre zonă, dar exista totuși o speranță.
— Aș putea vedea și eu cărțile astea? Știți dacă a lăsat în urmă și niște însemnări?