Capitolul 11
Terapeutul avea prea multă experiență ca să mai fie impresionat de povestea lui Arnar – ceea ce probabil că nici măcar nu era surprinzător, întrucât, de data aceasta, căzuse pradă băuturii o perioadă atât de scurtă. Arnar, pur și simplu, nu avea multe de spus, iar terapeutul aproape că era dezamăgit, ca și când s-ar fi așteptat la ceva mai antrenant. Lui Arnar chiar îi trecuse prin minte să satisfacă nevoia terapeutului de-a intra în sufletul celorlalți și să inventeze ceva care să aprindă o scânteie în ochii lui. Nu i-ar fi fost deloc greu să povestească ceva suculent – ar fi putut foarte bine să se inspire din experiențele prin care trecuse în ultimii ani. Dar n-a făcut asta. În analiza de sine pe care o întreprinsese la ultimul tratament, descoperise că viața devenea mult mai simplă când îți dădeai seama că nu poți mulțumi pe toată lumea – și că nu exista niciun motiv să faci asta. Starea lui de bine era la fel de importantă ca a celor din jur. Trebuia să păstreze în minte această idee până în ziua când primul lui gând nu avea să mai fie că s-ar fi simțit foarte bine dacă ar fi putut bea un păhărel.
— Știu că ești conștient de următorul lucru: ori de câte ori cedezi tentației, te întorci în punctul din care ai plecat. Ultimele săptămâni ți-au dovedit asta cât se poate de clar.
Terapeutul îl privea țintă pe Arnar, ca și când ar fi vrut să întărească importanța acestei concluzii, dar efectul spuselor sale era diminuat de faptul că ochii îi fugeau din când în când spre ceasul de pe perete – niciodată nu era bine să faci o ședință înaintea mesei de prânz. În plus, ochii săi erau un pic bulbucați, iar Arnar se gândea că toate nemulțumirile și necazurile pe care terapeutul fusese nevoit să le asculte îi umpluseră craniul până la refuz, iar acum îi împingeau în afară globii oculari. Cine știe, poate că peste câțiva ani aveau să i se umfle urechile și limba… Imaginile din mintea lui erau atât de vii, încât Arnar s-a întrebat dacă nu cumva avea un acces de delirium tremens{14} – așa că s-a scuturat ușor, ca să scape de ele.
— Știu, a zis el. E jalnic.
Arnar nu se putea concentra și nu i-a trecut prin minte nimic mai bun.
— Da, e jalnic, a repetat terapeutul, la fel de neinspirat. Va trebui s-o iei de la început, iar acum e limpede că va trebui să vii la ședințe mai conștiincios decât în ultimii ani.
Apoi și-a dus degetul la frunte, încercând să pară serios, inteligent și preocupat de îndreptarea lui Arnar, dar nu reușea decât să arate ca un bărbat înfometat, cu ochii bulbucați.
— Mi-ar fi fost greu să particip la o ședință pe vremea când eram în mijlocul unui ghețar.
Cât stătuse în Groenlanda, Arnar se interesase dacă se organizau pe undeva prin zonă întâlniri ale Alcoolicilor Anonimi, dar locul cel mai apropiat era Angmagssalik și i-ar fi fost mult prea greu să ajungă până acolo. În schimb, ascultase înregistrări ale unor ședințe americane, ceea ce-l ajutase extrem de mult, deși nu era la fel ca atunci când lua parte la o întâlnire cu alți alcoolici. Oamenii care cedaseră tentației aveau o mai mare putere de convingere decât cuvintele – ca și bucuria din ochii celor care își depășiseră problemele, cel puțin pentru o vreme.
— În mijlocul unui ghețar? a repetat terapeutul.
Părea că uitase povestea lui Arnar sau că nu știa nimic din ea. Poate că, din pricina supraaglomerării din capul lui, era incapabil să mai absoarbă informații noi.
— Am lucrat în Groenlanda o vreme, i-a explicat Arnar, fără să-i pese de lipsa de interes de care dădea dovadă terapeutul, ceea ce făcea ca situația să fie și mai penibilă. Dar nu acolo m-am reapucat de băut.
— Da, așa-i, a zis terapeutul cu o mină inexpresivă. Știi ce anume te-a făcut să te reîntorci la băutură?
— Da.
Însă Arnar nu voia să-i împărtășească motivul. Deja se săturase și începuse să i se facă foame și lui. Nu-și putea da seama dacă îi juca imaginația o festă, dar i se părea că mirosul de mâncare din sala de mese ajunsese până în cabinet.
— Dar nu vreau să discut despre asta, a adăugat el.
Terapeutul sigur și-ar fi pierdut imediat pofta de mâncare, dacă Arnar ar fi început să-i povestească întâmplările care îl făcuseră să cadă pradă tentației. O răzbunare fără minte, de o violență înfiorătoare – și toate astea nu de la cineva care omoară pentru a supraviețui, ci de la el, care se presupune că era o făptură umană civilizată. În plus, răzbunarea fusese îndreptată împotriva colegilor săi… I s-a făcut scârbă când și-a adus aminte de motivele din spatele acțiunilor lui. Dar, deși colegii se purtaseră cu el într-un mod condamnabil, el era singurul responsabil de ceea ce se întâmplase. Și nici măcar nu putea da vina pe alcool. Nu beția îl mânase să facă acele lucruri: totul se întâmplase atunci când, în ignoranța lui, se lăsase copleșit de ură și nu mai ținuse cont decât de dorința lui de răzbunare.
•
Bella a fost singura persoană pe care n-a impresionat-o expediția făcută de Thóra și ceilalți trei. Și-a răsfrânt buza de sus, ca să le fie clar tuturor cât de plicticoasă i se părea povestea lor, dar Thóra bănuia că dincolo de disprețul ei se ascundea altceva: îi invidia pentru acea mică aventură. Fusese lăsată în tabără împreună cu Eyjólfur să facă un inventar al tuturor computerelor și al celorlalte echipamente, ceea ce reprezenta primul pas în stabilirea valorii lor monetare. Bella și informaticianul merseseră din cameră în cameră, iar el îi spunea ce găsea și ea nota – fără îndoială cu o falcă-n cer și una-n pământ. Medicul continuase să recolteze mostre, treabă pe care, dintre toți membrii grupului, numai el o putea face și numai el o putea înțelege.
— Deci, după părerea voastră, cadavrul femeii care a dispărut se afla acolo unde plănuiau să foreze? a întrebat medicul pe un ton destul de sceptic. Dar în poza asta ar putea foarte bine să fie o mănușă de lucru, a adăugat el, apoi le-a arătat o copie de slabă calitate a fotografiei găsite de Thóra: culorile ieșiseră prost, iar imaginea însăși era destul de granulată.
— Da, sigur! a pufnit Eyjólfur. Cred c-ar fi mai bine să te uiți la poză direct pe ecran. Copia asta e foarte proastă. Pe monitor ai să distingi unghiile, dacă mărești rezoluția – vag, într-adevăr, dar indiscutabil.
— Nu mă îndoiesc, a spus medicul, deși tonul lui dădea de înțeles că era de altă părere. Dar povestea asta pare incredibilă. Cât de mari sunt șansele să faci o gaură în zona aia și să dai exact peste locul în care a murit înghețată biata femeie?
— Foarte mici spre zero, a intervenit Friðrikka – părea epuizată de expediție. De fapt, au făcut mai multe găuri și nu doar într-un singur loc. Dar, într-adevăr, ar fi o coincidență uriașă.
— E posibil ca prietena ta să se fi rătăcit într-o furtună de zăpadă, după care să-și fi dat seama că se afla în apropierea barăcii? a întrebat-o Thóra. Poate a vrut să se adăpostească în ea.
Dar și-a dat seama imediat că era un scenariu cât se poate de absurd – distanța era mult prea mare pentru a putea fi străbătută în siguranță în timpul unei furtuni.
— Nu, a răspuns Friðrikka, scuturând din cap – părul ei roșcat era la fel de murdar ca al tuturor. Când a dispărut Oddný Hildur, baraca era amplasată în altă parte. I se schimbă locul după fiecare foraj. Nu știu exact când a fost dusă acolo, dar sigur s-a întâmplat după ce mi-am dat demisia. Când am plecat, baraca se afla de câteva luni bune un pic mai la nord, într-un loc unde forajele se apropiau de sfârșit.
— Poate că acolo voia să ajungă, a intervenit Matthew, dar, pur și simplu, a renunțat aproape de locul în care e amplasată baraca acum.
— În cazul ăsta, ar însemna că s-a îndepărtat foarte mult de tabără, a răspuns Eyjólfur. E o distanță prea mare ca s-o poți străbate pe jos. Nu-mi dau seama cum ar fi putut ajunge până acolo: vremea era de-a dreptul înfiorătoare.
— Dar cu mașina? a întrebat Matthew. Poate că a condus chiar ea până acolo sau a dus-o cineva cu un jeep.
Eyjólfur și Friðrikka au tăcut preț de câteva clipe, iar în cele din urmă informaticianul a fost cel care i-a răspuns.
— Nu s-a dus acolo cu mașina, pentru că, a doua zi, toate erau la locul lor. Cât privește a doua variantă, nu prea are noimă: cu cine să fi plecat? Nimeni n-a văzut-o după cina din noaptea aia, și nimeni n-ar fi mințit în legătură cu asta.
I-a aruncat lui Matthew o privire nedumerită și a adăugat:
— Nu-mi dau seama ce motive ar fi avut vreunul dintre noi să păstreze tăcerea în privința asta, că doar am căutat-o peste tot timp de o săptămână.
— Cinci zile, a intervenit Friðrikka. Ați căutat-o doar cinci zile.
A tăcut o clipă, apoi a plecat privirea, uitându-se ca hipnotizată la modelul linoleumului, și a zis:
— Poate că cel care a dus-o cu mașina voia să-i facă rău și a lăsat-o acolo în mod intenționat.
Eyjólfur s-a uitat la Friðrikka, apoi a oftat din rărunchi. Thórei i s-a părut că număra în gând până la zece, însă până la urmă, informaticianul și-a recăpătat calmul.
— Dacă a dus-o cineva până acolo, a zis el, sigur a fost unul dintre sătenii ăia ciudați. N-a fost unul dintre noi, pentru că furtuna era atât de puternică, încât n-am fi putut merge cu mașina până acolo. Și, întrucât e clar că n-a mers pe jos, sigur a plecat cu o sanie trasă de câini.
Se anunța o nouă dispută între cei doi, iar Bella și-a îndreptat spatele.
— Poate că, în momentul ăsta, nu contează cum a ajuns Oddný Hildur acolo, a zis Matthew pe un ton sec. Cred că e mai important să încercăm să aflăm ce s-a întâmplat cu cadavrul ei – dacă într-adevăr cei doi muncitori i-au găsit cadavrul îngropat în gheață.
Apoi s-a uitat la celelalte obiecte pe care le găsiseră în groapă și în cabină: zăceau pe masă cu un aer amenințător și, în același timp, iritant, dat fiind că nu se potriveau deloc cu ipoteza că acolo fusese găsită Oddný Hildur. Ca și când n-ar fi fost de-ajuns că trebuiau să afle unde îi duseseră muncitorii cadavrul și ce se întâmplase cu ei după aceea.
— Se drogau cumva? a întrebat Bella, făcând semn cu mâna spre o seringă de sticlă foarte uzată, care nu mai avea ac. Fie muncitorii, fie femeia dispărută?
— Nu prea cred, a zis el pe un ton neutru, nu cu vehemența la care probabil se așteptau cu toții – însă deja nu mai surprindea pe nimeni că nu sărea în apărarea colegilor lui. Un drogat n-ar fi putut rezista în condițiile de-aici, a adăugat el. Și de unde să-și fi cumpărat droguri?
Argumentul lui era cât se poate de solid: dependenții de droguri stăteau mai ales în orașe, evitând sălbăticia. Și era puțin probabil să care cu ei lucrurile foarte deteriorate care se aflau lângă seringă: rachete pentru mers pe zăpadă și o haină de piele – atât de zdrențuită și atât de plină de vaselină și alte pete, încât era imposibil să-ți dai seama ce fel de piele era –, un picon nou și o statuetă din os pe care Matthew o învelise într-un fular ca să nu se deterioreze. Celelalte obiecte nu fuseseră manevrate cu aceeași precauție, dat fiind că nu erau la fel de fragile. Alături de ele, pe șervetul de bucătărie pe care Matthew îl luase din baracă, se afla și osul acela perforat.
— Am impresia că-i vorba de un Tupilak, a zis Friðrikka, făcând semn spre figurina din os.
La început, Thórei i se păruse că statueta semăna cu o banană pe care fusese scrijelit ceva, dar când s-a uitat la ea mai de-aproape, a văzut că era un os minuțios sculptat, de care fuseseră agățate niște mărunțișuri ciudate: păr, un fel de piele și o gheară de pasăre. Sculptorul părea să fi vrut să înfățișeze un soi de căpcăun și, într-adevăr, statueta era înfiorătoare. Avea o față mare, gura deschisă și o mulțime de dinți ascuțiți. Monstrul își sprijinea pe burtă mâinile mici cu gheare, iar în rest, trupul îi era acoperit cu un model pe care nu-l puteau descifra, dar care probabil simboliza ceva. Pe spatele figurinei se distingea o coadă.
— Dar ce-i un Tupilak? a întrebat Thóra, care abia aștepta să pună mâna pe statuetă, deși, ținând cont de grija cu care Matthew umblase cu ea înainte s-o înfășoare în fular, era puțin probabil să i se ofere această ocazie. Am citit într-o carte din sala de mese că băștinașii dau vina pe Tupilak – orice-ar fi el – pentru ce s-a întâmplat cu primii coloniști stabiliți în zonă. Cine știe, poate chiar are legătură cu ei.
— Mărturisesc că nu știu exact la ce folosește, a zis Friðrikka. Cert e că are legătură cu folclorul groenlandez, iar statuetele de genu’ ăsta se vând în toate magazinele cu articole tradiționale din Groenlanda.
A aruncat o privire spre osul din mâna lui Matthew și a continuat:
— Nu cred că poți găsi două identice și, din câte am observat, nu respectă un anumit tipar. Însă toate au fețe înspăimântătoare. Și e prima oară când văd un model ca ăsta. Spre exemplu, de cele pe care le-am văzut până acum nu era legat nimic.
— Deci ar putea fi un fel de suvenir pentru turiști? a întrebat Matthew, uitându-se cu un aer sceptic la statueta cu dinți rânjiți. Cine ar vrea să aibă așa ceva?
— Habar n-am de unde e sau, cel puțin, n-am mai văzut-o niciodată, a zis Friðrikka, uitându-se la ce se afla pe masă. E valabil și pentru celelalte lucruri.
— Iar eu nu-mi dau seama de unde e seringa asta, dar e foarte diferită de cele cu care sunt obișnuit, a intervenit doctorul Finnbogi, aplecându-se s-o vadă mai de-aproape. E suficient de mare ca să fie folosită în medicina veterinară. Și sigur nu-i a unui drogat, a conchis el, ridicându-se.
— Haina cu siguranță e groenlandeză, a zis Alvar, care nu deschisese gura până atunci. Despre celelalte chestii n-am nicio idee.
Pe chipul lui Eyjólfur s-a așternut un zâmbet satisfăcut.
— Deci, până la urmă, teoria mea că Oddný Hildur a ajuns acolo cu o sanie trasă de câini nu e chiar atât de deplasată. Poate că haina și rachetele de zăpadă sunt ale celui care conducea sania.
— Și de ce le-ar fi lăsat acolo? a întrebat Friðrikka. A venit dintr-odată un val de căldură?
Femeia vorbise exact ca un elev de școală primară, având în glas același dispreț melodios pe care îl auzi în curtea școlii când copiii ies în pauză.
Matthew a dat drumul spetezei de care se sprijinise până atunci, iar aceasta a lovit masa, scuturând ușor lucrurile de pe ea.
— Toate astea nu-s decât supoziții. Nu știm ce era acolo, prins în gheață, și nu știm nimic nici despre obiectele astea, care – potrivit Friðrikkăi – n-ar fi avut ce căuta în cabina instalației de foraj, a zis el, lovind ușor piconul. Singura explicație logică e că piconul ăsta a fost folosit pentru a scoate ce era încastrat în gheață. Celelalte ipoteze despre lucrurile pe care le-am găsit sunt atât de improbabile, încât n-are niciun rost să ne mai gândim la ele.
— Și mai știm ceva sigur. Dacă în groapa aia era Oddný Hildur, atunci cu siguranță n-a murit înghețată, a zis Friðrikka – acum revenise la vocea ei obișnuită, ușor răgușită. A dispărut în urmă cu șase luni, și e imposibil ca în intervalul ăsta să fi fost acoperită de doi metri de gheață și zăpadă. Poate zăpadă, dar nu gheață… Era o groapă destul de adâncă și ar fi fost nevoie de o cazma ca să fie îngropată atât de adânc.
— Ar fi putut săpa singură groapa aia, să se adăpostească de vremea rea? a întrebat Thóra, direcționându-și întrebarea spre Alvar – în calitate de salvator, ar fi trebuit să știe.
— Să se îngroape în gheață? a zis el, clătinând ușor din cap. Nu prea cred. De obicei, oamenii se adăpostesc într-un troian sau într-un strat gros de zăpadă. N-am auzit niciodată să-și fi săpat cineva o groapă în gheață.
A plecat privirea, jenat de propriul său șuvoi de cuvinte. Thóra nu mai întâlnise niciodată un om atât de timid.
— Dar e drept că nici nu știu cum a fost vremea în ultimele șase luni, a adăugat el.
S-au uitat cu toții la lucrurile de pe masă, fiecare încercând să găsească o explicație logică. În mod surprinzător, Bella a fost cea care a rupt tăcerea cu o ipoteză ce părea cât se poate de rezonabilă.
— Nu cumva cineva a omorât-o pe femeia asta și a îngropat-o, iar după ce muncitorii i-au descoperit cadavrul din întâmplare, i-a omorât și pe ei?
Cu toții au dat din cap cu un aer gânditor – toți, în afară de doctor, care stătea cu brațele încrucișate, cu o mină nemulțumită pe fața lui arsă de soare.
— Nu văd de ce-ar fi vrut acest criminal misterios s-o omoare pe femeie sau pe cei care ar fi găsit cadavrul. Ce rost ar fi avut?
Bella îl ofensase pe doctor în dimineața aceea, când el încercase să-i atragă atenția cu privire la pericolele fumatului. Secretara îi spusese să-și vadă de treaba lui și adăugase că nici ea nu-i aducea aminte că lui începuse să-i cadă părul, ceea ce era la fel de evident precum faptul că fumatul e periculos.
— Nu știu ce să zic, i-a răspuns ea cu nonșalanță. Poate că muncitorii găsiseră lângă cadavru ceva care-l dădea în vileag pe criminal. Și poate că unul dintre obiectele astea e un indiciu despre identitatea ucigașului.
— Aiureli, a replicat doctorul, întorcându-se spre Matthew. E o ipoteză absurdă, complet fantasmagorică. Nici măcar nu suntem siguri că în groapa aia era un cadavru, cu atât mai puțin dacă era al acestei femei.
— Ah, da, a zis Bella pe un ton sarcastic. Cazul ar fi mult mai simplu dacă s-ar dovedi că implică încă un cadavru.
Thóra și-a dres glasul, pregătindu-se să intervină – ca și când n-ar fi fost suficient de neplăcut că trebuia să aplaneze tot timpul conflictele dintre Friðrikka și Eyjólfur.
— Cazul ăsta nu e deloc simplu. Nu uitați de oasele din sertarele birourilor, care reprezintă un alt fenomen ciudat, a început ea, străduindu-se să afișeze un zâmbet care se voia încurajator. Dar să sperăm c-o să găsim explicații pentru toate astea. Deocamdată, n-aș putea spune că ne aflăm pe drumul cel bun, dar, cine știe, poate că mai încolo lucrurile or să se limpezească.
— Așa este, a zis Matthew, încercând să zâmbească împreună cu Thóra, dar zâmbetul lui era încă și mai neconvingător decât al ei. Haideți să nu pierdem vremea contrazicându-ne pe tema asta, că n-are niciun rost.
Apoi a desfăcut fularul în care era înfășurată statueta – încă umedă de la gheața care se topise de pe ea –, apoi a ridicat-o ușor. Tupilak. Micul idol se uita la ei cu dinții rânjiți și, cu toate că nu era mare, era extrem de hidos.
— Cred c-ar fi bine să mergem în sat să căutăm pe cineva care ne-ar putea lămuri ce-i cu statueta asta. Poate că semnificația ei nu-i chiar atât de neobișnuită. Și poate că sătenii știu ceva despre muncitori și ne pot lămuri ce-i cu haina și rachetele de zăpadă, dar și cu osul ăsta perforat.
Apoi a schimbat repede macazul:
— Dar se prea poate ca lucrurile astea să n-aibă nicio legătură cu cadavrul din gheață. În orice caz, până una-alta, singura noastră speranță e ca sătenii să ne poată explica măcar o parte din ele. Ar trebui să mergem la Kaanneq cât mai repede.
— N-or să ne ajute, a zis Friðrikka. Sătenii ne-au întors spatele atunci când am fost să le cerem ajutorul după dispariția lui Oddný Hildur. N-or să ne spună nimic.
— Vom vedea, a intervenit Thóra. Oricum, trebuie să încercăm.
Și-a amintit străzile pustii și privirile încruntate ale fetițelor pe care le văzuseră din depărtare. I s-a făcut pielea de găină pe antebrațe, dar nu-și putea da seama dacă era din pricina frigului sau a gândului la primirea ostilă de care urmau să aibă parte în satul acela de la capătul pământului. Și-a adus iarăși aminte de ochii negri și pătrunzători ai fetițelor și a înțeles că-i era teamă să meargă în sat. Și totuși, trebuiau să facă drumul acela.