Capitolul 15
Lui Arnar îi tremurau mâinile. Stătea pe pat și se uita țintă la peretele gol. Nu-l deranja că nu avea nimic altceva la care să se uite. Mișcările involuntare ale mâinilor îl iritau numai pentru că-l împiedicau să-și golească mintea, să se concentreze numai asupra vopselei și a stratului neregulat de ipsos de sub ea. Uitându-se fix la suprafața denivelată, reușea să îndepărteze gândurile supărătoare care îi dădeau târcoale. Se transforma dintr-un om chinuit de suferință și durere într-un trup care nu mai îndeplinea decât funcțiile de bază. Își privea cu furie degetele, care tremuraseră mai mult ca oricând în frigul din Groenlanda și care îi răpiseră pacea sufletească pe care și-o dorea atât de mult. Se gândise să-i ceară doctorului niște pastile care să-i domolească tremurul, dar nu îndrăznise. Trebuia să treacă prin încercarea aceea, să dea piept cu focul purificator fără niciun ajutor din partea industriei farmaceutice. Și oricum, nu avea nicio garanție că ar fi primit ceva de la medic.
Toată povestea aceea i se părea foarte nedreaptă. Orașul era plin de oameni care puteau să bea fără s-o ia pe panta pe care aluneca el de fiecare dată când își permitea să bea un păhărel. Dar și-așa avea suficiente pe cap, nu trebuia să se mai gândească și la asta. „Bietul de mine, bietul de mine, ce-aș bea ceva…”, și-a zis în sinea lui. Apoi și-a luat privirea de la mâinile lui tremurânde și s-a uitat iarăși la perete, în speranța că avea să-și recapete calmul. Trebuia să înceteze cu văicărelile. Făcuse suficientă terapie cât să știe că trebuia să lase deoparte autocompătimirea și să accepte în mod responsabil consecințele comportamentului său. Într-adevăr, era un ghinion că nu putea să țină piept alcoolului, dar nici nu-l obligase nimeni să pună gura pe băutură. A dus singur paharul la gură, știind foarte bine că, la scurt timp după aceea, avea să renunțe la respectul de sine și la judecata sănătoasă. Trebuia să-și întipărească adânc în minte că numai el putea să controleze problema asta, să-și încuie dependența în spatele unor gratii imaginare din mintea lui, unde avea să fornăie și să mârâie, dar n-avea să-l poată mușca. Înțelesese de mult că va trebui să trăiască toată viața tânjind după alcool – nu exista nicio soluție magică pentru a scăpa. Șpilul era tocmai să accepte lucrul ăsta, să nu ajungă să dea pe gât prima gură de băutură, care l-ar fi încredințat că totul avea să fie bine și că încă un pahar n-avea cum să-i facă rău. Problema nu era că se simțea rău atunci când scăpa frâiele – nu s-ar fi gândit nicio clipă să continue să bea dacă nu s-ar fi simțit bine după prima înghițitură. Când se îmbăta, sentimentul de euforie dispărea destul de repede, însă după aceea nu se simțea tocmai rău, ci, pur și simplu, îl cuprindea un fel de amorțeală, iar tot ce conta pentru el era să se asigure că avea la îndemână încă un pahar. Deci alta era problema: pentru el, primele guri de alcool erau atât de bune – periculos de bune –, încât se lăsa tentat iar și iar, de fiecare dată fiind convins că avea să pună dopul la loc după două, cel mult trei pahare. Ce prostie din partea lui! Cum de se putea lăsa păcălit? Arnar se uita țintă la vopsea și se străduia să se concentreze asupra texturii ei. Poate că avea să se interneze acolo pentru totdeauna. Ar fi putut sta, pe marginea patului, holbându-se la perete, în timp ce anii și viața se scurgeau pe lângă el. Pământul ar fi continuat să se învârtă și dacă el n-ar mai fi existat.
S-a auzit un ciocănit ușor în ușă și Arnar a fost nevoit să-și ia ochii de la perete. Nici nu s-a ridicat în picioare, nici n-a invitat înăuntru persoana din spatele ușii. După o clipă, ușa s-a deschis, iar prin crăpătura ei s-a ivit capul unei femei pe care o văzuse pe coridor cu o zi înainte. Făcea parte din personalul clinicii, dar nu avea nevoie de uniformă pentru a se deosebi de pacienți. Avea un aer prea vesel ca să fie acolo pentru tratament. Arnar s-a uitat la ea, așteptând să spună cu ce treabă venise.
— Cum vă simțiți? a zis ea, zâmbind.
Arnar s-a întrebat oare de câte ori rostise întrebarea aceea, cu exact același zâmbet, dar nu i-a răspuns nimic.
— Speram c-o să vă simțiți suficient de bine cât să veniți la întâlnire, dar am văzut că n-ați apărut.
Arnar nu-și amintea să i se fi spus despre întâlnirea aceea, cu toate că n-ar fi avut niciun motiv să se ducă: povestirile melodramatice ale altora despre propriile lor probleme cu băutura nu prea îl interesau în momentul acela.
— V-ar prinde bine să vă întâlniți cu alți oameni și, în plus, trebuie să luați parte în mod activ la program, dacă vreți să aibă rezultate.
Arnar s-a întors cu spatele la peretele pe care îl privise până atunci, apoi a întrebat:
— Ce părere aveți despre uciderea animalelor?
— Eu? a replicat tânăra, ca și când Arnar s-ar fi putut referi la altcineva. Nu-mi face plăcere să mă gândesc la asta, dar mi se pare în regulă dacă sunt omorâte ca să fie mâncate.
— Dar despre uciderea oamenilor? a continuat Arnar, fără să-și modifice expresia sau tonul. Și asta e în regulă?
Liniștea din pragul ușii dădea de înțeles că femeia nu mai discutase niciodată acest subiect, cu toate că probabil auzise câte ceva pe această temă în cariera ei.
— Nu, a răspuns ea în cele din urmă, pe un ton ușor ezitant. N-aș putea spune asta.
Arnar se uita țintă la ea. Era frumoasă, dar caraghioasele șuvițe blonde din părul ei lung, bronzul artificial și cerceii stridenți nu prea o avantajau. Ai fi putut s-o confunzi cu una dintre nenumăratele fete care umpleau străzile din centru în week-end-uri, umblând de colo-colo în grupuri mici, cu speranța că vor fi remarcate. Și totuși, o judeca prea aspru: era puțin probabil să fie băutoare, și poate că bronzul era natural, iar părul i se decolorase de la soare. Arnar a simțit că tânăra era stânjenită de felul în care o privea.
— Eu cred că uneori este în regulă, a zis el.
— Înțeleg.
Tânăra părea un pic iritată. Venise acolo să-l convingă să ia parte la o întâlnire, nu ca să discute probleme morale – dacă sau când poate un om să omoare un alt om. Arnar nu reușea să-și dea seama ce slujbă avea: asistentă, psihologă, terapeută sau cu totul altceva. Nu putea fi medic, pentru că era prea tânără; sau poate că-i subestima vârsta. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era din ce în ce mai greu să aprecieze vârsta tinerilor. Spre marele său regret, se îndepărta din ce în ce mai mult de tinerețe.
— Dar credeți că e justificat să-i pedepsești pe cei care au omorât pe cineva? a insistat el, dându-și seama că tânăra nu înțelegea nimic din ce-i spunea. Răul deja a fost făcut, așa că ce rost mai are pedeapsa?
Femeia s-a uitat la ceas și a aruncat o privire nerăbdătoare spre coridor.
— Nu mă ocup cu asta, dar cred că oamenii trebuie pedepsiți pentru crimele pe care le comit. Nu e bine să ne purtăm ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și să nu-l răzbunăm pe cel omorât.
— Să-l răzbunăm? a repetat Arnar cu un aer gânditor, luându-și privirea de la ea. Dar dacă cel care a comis crima răzbuna de fapt moartea altcuiva? N-ar fi un cerc vicios?
A închis ochii, dorindu-și pentru a milioana oară să fi fost religios – i-ar fi fost mult mai ușor să împartă lucrurile în bune și rele.
— Aveți vreun motiv concret pentru care vă gândiți la asta? a întrebat tânăra, iar zâmbetul care îi lumina chipul când deschisese ușa dispăruse complet.
— Nu, doar mă gândeam.
Arnar nu voia s-o împovăreze cu problemele lui. Probabil că le avea pe-ale ei – ca toată lumea, de altfel.
— V-aș sugera să stabiliți o întâlnire cu psihiatrul, a zis ea.
Tânăra părea să stea în cumpănă: să insiste ca Arnar să ia parte la întâlnire sau oare starea și comportamentul lui dădeau de înțeles c-ar fi fost mai bine să-l lase să se odihnească în continuare?
— Gândurile de felul ăsta nu fac deloc bine, a adăugat ea, și sunt sigură că v-ați simți mai bine dacă ați sta de vorbă cu cineva. Dar nu eu sunt persoana potrivită.
Arnar a încuviințat din cap.
— Într-adevăr, poate că nu sunteți.
A stat pe gânduri o clipă și și-a dat seama că n-ar fi trebuit să discute despre problema lui nici cu tânăra aceea, nici cu nimeni altcineva. Nu era atât de prost încât să-și închipuie că a trăncăni despre asta avea să schimbe ceva. Unele lucruri pur și simplu nu puteau fi schimbate. Morții nu revin la viață.
A încercat să repare această omisiune.
— Nu vă faceți griji. N-am nevoie să stau de vorbă cu nimeni, atâta doar că-s cam tulburat momentan.
Apoi s-a ridicat în picioare.
— Ar fi mai bine să vin la întâlnire.
Mâinile îi tremurau mai tare ca niciodată.
— Vă interesați, vă rog, dacă mi se poate da ceva pentru asta?
A întins mâinile în față, și amândoi s-au uitat la degetele lui tremurânde – părea că o făcea înadins, exagerând la fel ca pacienții care își puneau sufletul pe masă la întâlniri. Dar nu exagera deloc. Sistemul lui nervos îi făcea degetele să tremure de capul lor. Poate că era o consecință a frigului din inima lui nefericită, de care nu l-ar fi putut scăpa nicio căldură de pe lumea asta. Pastilele n-aveau să schimbe nimic; deja regreta că le ceruse și spera ca tânăra să-i uite rugămintea. Nu voia să-l vadă un medic – nu voia să vadă pe nimeni. Nu voia decât să fie lăsat în pace, astfel încât disconfortul pe care îl resimțea acum să-i pătrundă în tot trupul și să i se întipărească în măduva oaselor. Nu merita să se simtă mai bine. Dacă suferea suficient de mult, poate că, în timp, ar fi reușit să se purifice și să scape de sentimentul de vinovăție, iar apoi să încerce să înceapă o viață nouă.
•
Pe Igimaq nu-l deranja să aștepte, iar Sikki, fostul său prieten, știa că nu avea să cedeze – îl cunoștea mult prea bine pe Igimaq. Altfel ar fi trebuit să încerce Sikki să scape de el, pentru că niciun alt vânător nu era mai bun decât el la a sta nemișcat și a lăsa timpul să treacă: Igimaq petrecea zile întregi pe gheață, așteptându-și răbdător prada. Tatăl lui îl învățase cel mai bun mod de-a face asta: trebuia să te eliberezi complet de influența gândurilor, să le lași să-ți rătăcească prin minte ca și când ai visa cu ochii deschiși. Putea să-și inducă această stare mentală fără să închidă ochii, fără să-și mute atenția de la ce era în jur. După ce nevasta lui Sikki îi trântise ușa în nas, spunându-i că soțul ei nu era acasă și că n-avea să se întoarcă prea curând, se așezase pe treptele din fața casei și se pusese pe așteptat. Încerca pentru a treia oară să dea de el, iar de data asta avusese grijă să se apropie de casă fără să fie văzut, astfel încât Sikki să nu afle de sosirea lui. În plus, venise mai spre după-amiază, când era mai probabil să fie acasă.
Soția lui Sikki se uita din când în când pe fereastră, în speranța că plecase, dar, în afară de asta, nimic altceva nu tulbura liniștea vânătorului. La un moment dat, o adolescentă îi trecuse prin față și se uitase chiorâș la el, apoi grăbise pasul și dispăruse. În sat nu mai era nimeni care să se îmbrace la fel ca el, așa că fata nu avusese nevoie de multă perspicacitate ca să-și dea seama cine stătea pe trepte. Umbletul ei îi amintise de al fiicei sale – Usinna – de pe vremea când avea aceeași vârstă; Igimaq fusese întotdeauna fascinat de felul în care fiecare pas al ei părea să aibă un scop, părea s-o apropie de aventurile neașteptate despre care era convinsă că o așteptau la fiecare colț. Nu fusese deloc surprins când, câțiva ani mai târziu, insistase să-i dea voie să meargă la studii în Danemarca – Igimaq nu se opusese deloc, întrucât știa că ar fi fost inutil. Usinna oricum s-ar fi dus. Dar, chiar și-așa, tot regreta că nu-i interzisese să plece, că nu-i ceruse să aibă grijă de familia ei, să-și găsească un soț și să continue ciclul vieții. Dacă ar fi făcut asta, poate că acum lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
A auzit ușa scârțâind în spatele lui și a întors capul. Sikki stătea încruntat în prag.
— Ia uite cine-a venit. Nu prea te-ai schimbat, Igimaq. Doar la înfățișare, că altfel, văd că ești la fel de ramolit ca mine.
Vânătorul s-a ridicat în picioare și s-a uitat în ochii prietenului său din copilărie.
— Trebuie să stau de vorbă cu tine.
N-avea niciun rost să-i reproșeze lui Sikki că-l făcuse să aștepte în frig.
— Aș vrea să discutăm într-un loc în care să nu fim deranjați, a adăugat el.
Bănuia că Sikki ar fi preferat să nu-l lase în casă și, cu toate că n-ar fi avut nimic împotrivă să rămână afară, problema pe care voia s-o discute era foarte delicată și nu putea fi discutată în public.
Sikki s-a încruntat încă o dată, dar apoi i-a făcut semn să intre. L-a condus într-o cameră mică și destul de urâtă, luminată doar de o veioză cu picior înalt.
— Trebuie să schimb becul din tavan, a bombănit Sikki înainte să ia loc.
Într-adevăr, avea un aer autoritar, deși nu era ca tatăl lui, care nu și-ar fi permis slăbiciunea de a-și lua privirea de pe chipul lui Igimaq. Tatăl lui s-ar fi uitat țintă la el, cu un aer degajat.
— Sunt obosit, Igimaq. Ce-i așa de urgent?
— Au mai venit niște oameni în tabără.
Igimaq nu stătea comod în scaunul pe care se așezase. În plus, gazda sa nu se oferise să-i pună haina în cui, și simțea că fierbe în hainele lui groase.
— Da, am aflat, a zis Sikki, apoi s-a răsucit în scaun și a dat caloriferul mai tare.
— Nu-ți aduci aminte ce-am fost învățați? a întrebat vânătorul, uitându-se țintă la prietenul lui. Suntem răspunzători pentru locul ăla.
Își amintea foarte bine că sarcina aceea le fusese încredințată lor doi: lui, pentru că, prin tatăl lui, se trăgea din cei mai mari vânători ai satului, iar lui Sikki, pentru că era menit să devină următorul angekokk – adică șaman –, la fel ca tatăl și bunicul lui. Se presupunea că Sikki era capabil să-i vindece pe bolnavi și să intre în legătură cu sufletele morților, cu toate că Igimaq nu văzuse niciodată la prietenul lui vreun semn al unor astfel de puteri. Când le-a fost încredințată această mare responsabilitate, amândoi împliniseră deja șaisprezece ani și era limpede că aveau să urmeze calea care le fusese menită, cale bătătorită de strămoșii lor, deși probabil că Sikki nu deținea puterile cu care fuseseră dăruiți din naștere înaintașii lui.
Sikki a mijit ochii și a inspirat pe nas, ca și când ar fi încercat să pară mai important. Dar nu i-a ieșit, așa că și-a luat o expresie firească și a spus:
— Lumea s-a schimbat, Igimaq. Lucrurile pe care le-am învățat noi nu se mai aplică în ziua de azi, iar încercarea ta de a păstra vechiul mod de viață nu schimbă cu nimic faptul că e pe ducă. Uită-te la noi, de exemplu. Eu n-am niciun fiu, iar al tău nu îți calcă pe urme, din câte am înțeles.
— Sikki, știi foarte bine că lucrurile astea n-au nicio importanță, a zis Igimaq, simțind cum i se prelinge pe spate o picătură de sudoare. Nu-i vorba despre modul de viață tradițional.
— Știu, știu, a bombănit Sikki. Dar ce vrei să fac? Să-i alung? a pufnit el. Mina asta e cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ultimii ani. Poate că în sfârșit o s-avem locuri de muncă pentru tineri. N-ai idee cât de mult își doresc să aibă o slujbă decentă. Nu pentru toată lumea e sănătos să trăiască din ce primește de la stat într-un plic o dată pe lună, iar în rest, să stea degeaba. Vor să aibă ceva de făcut: și ar trebui să-ți fie la fel de clar pe cât îmi e mie că nu-și pot câștiga existența dedicându-se ocupațiilor tradiționale. S-au dus vremurile alea. Nimeni nu mai vrea să cumpere ce avem noi de vânzare. În ziua de azi, putem să ne considerăm norocoși dacă primim trei sute de coroane daneze pe o piele de focă – asta dacă găsim pe cineva care vrea să cumpere așa ceva. Și știi foarte bine cât de greu e să tăbăcești pieile.
Igimaq a ridicat din umeri, iar pe spate i s-au prelins alte câteva picături de transpirație. Toate ocupațiile care pe vremuri țineau satul în viață fuseseră interzise. Acum, le-ar fi fost mai ușor să vândă zăpadă decât piei de focă sau produse obținute din sacrificarea balenelor.
— Le-ai jurat strămoșilor tăi c-o să ai grijă ca în locul ăla să nu se construiască nimic și nici să nu fie agresat în vreun fel, a zis vânătorul. Mina poate fi construită și în altă parte.
Sikki se uita țintă la Igimaq, renunțând la încercarea caraghioasă de a-și impune autoritatea în fața lui. În schimb, acum avea o expresie tristă, ca și când i-ar fi părut rău pentru el mai mult decât putea mărturisi în cuvinte.
— Nu așa merg lucrurile, i-a răspuns el. Mina va fi sau acolo, sau în cu totul altă parte – la o distanță atât de mare, încât pentru noi o să fie un loc la fel de îndepărtat ca stelele de pe cer.
A clătinat din cap foarte încet, ca și când și-ar fi dorit ca amândoi să aibă iarăși șaisprezece ani, să fie puternici și gata de orice, iar nu doi bătrâni care nu mai aveau aproape niciun control asupra lucrurilor care contau.
— Nu putem face nimic, a conchis Sikki.
— Ce s-a schimbat de când a fost Usinna mea acolo? a întrebat Igimaq, simțind că inima îi stă un pic în loc – preț de o secundă, căldura insuportabilă n-a mai contat pentru el. Spune-mi.
Lui Sikki i-a apărut la rădăcina părului o picătură mare de sudoare, care i-a alunecat încet pe frunte.
— Nu da vina pe mine pentru asta.
— Nu te învinovățesc, Sikki. Pur și simplu, te întreb ce s-a schimbat. Pe atunci îți luai responsabilitățile foarte în serios…
Dar n-a mai putut continua. Mersul fetei pe care o urmărise trecând pe drum îi deschisese răni vechi, pe care le credea vindecate.
Sikki a frecat ușor brațele fotoliului cu mâinile lui groase și puternice.
— Tocmai ți-am explicat. Acum, e în joc viitorul nostru. Dacă nu se construiește mina, satul nostru n-o să supraviețuiască. Toți oamenii de-aici or să plece în altă parte. Cei mai mulți încă sunt speriați de mină, dar asta o să se schimbe și poate că, peste câțiva ani, tinerii noștri or să poată umbla cu fruntea sus. Ascultă-mă pe mine, dacă se alege praful de mină, toată lumea o să plece. Nu peste noapte, ci în timp.
— Și ce dacă? a zis Igimaq printre dinți, înfuriindu-se mai tare decât ar fi vrut. Dacă oamenii vor să-și trăiască viața la fel ca orășenii, atunci n-are niciun rost să mai rămână aici. La Nuuk{15} se găsesc slujbe pentru toată lumea din sat.
Sikki nu avea cum să-l contrazică.
— Totul o să fie bine, a replicat el. Ai încredere în mine.
— Așa cum am avut încredere în tine și când a fost vorba de fiica mea? a întrebat Igimaq cu glas scăzut. Asta a costat-o viața. Câți oameni trebuie să mai moară înainte ca prețul pentru locurile astea de muncă să fie considerat prea mare?
— Mai bine ne oprim aici, a zis Sikki, ridicându-se în picioare, roșu la față. N-am cum să discut problema asta cu tine. N-ai cum să înțelegi.
Igimaq s-a ridicat și el în picioare.
— Înțeleg perfect. Tu nu înțelegi nimic.
Apoi a ieșit din cameră, fără s-o salute pe soția lui Sikki, care stătea în hol cu ochii larg deschiși. Probabil că trăsese cu urechea, dar pentru Igimaq era ultimul lucru de care-i păsa. Sikki l-a urmat până în vestibulul care abia putea fi traversat din pricina perechilor de încălțări ce acopereau podeaua. Când Igimaq a pus mâna pe clanță, Sikki a deschis iarăși gura – voia să aibă el ultimul cuvânt.
— Stătea în puterea ta s-o salvezi, Igimaq, a zis el încet, cu emoție în glas. Ba chiar a crezut până la sfârșit c-ai s-o salvezi, dar, în locul ei, ai ales onoarea și obligațiile învechite față de strămoși. Să nu uiți asta atunci când mă condamni.
Ca și când vânătorul ar fi putut uita vreodată.