Capitolul 3

— Acum poţi să pleci, îi spuse rusul femeii din spatele lui, care se strecură pe lângă el, îi aruncă o ultimă privire fugară lui Havelock şi ieşi din cameră.

  — Eşti Rostov. Piotr Rostov. Director al Departamentului de Strategii Externe. KGB. Moscova.

  — Şi mie îmi sunt cunoscute şi faţa şi numele tău. Şi dosarul.

  — Te-ai deranjat cam mult, priatiel, zise Michael, folosind cuvântul „prieten” în ruseşte. Îşi scutură capul, încercând să-şi limpezească mintea. Ai fi putut să mă opreşti pe stradă şi să mă inviţi să bem ceva. Ai fi aflat acelaşi lucru. Afară de cazul în care asta e o niet goria.

  — Nu e nici o execuţie, Havlicek.

  — Havelock.

  — Fiu al lui Havlicek.

  — Ai face mai bine să nu-mi aminteşti.

  — Pistolul e în mâna mea, nu a ta. Dar ce a fost mă interesează. Problema mea e legată de activităţile tale curente. A noastră, dacă vrei.

  — Atunci vă plătiţi oamenii degeaba.

  — Ba dimpotrivă, trimit rapoarte cu frecvenţă enervantă, dar oare sunt ele corecte?

  — Dacă ţi s-a spus că am ieşit, sunt corecte.

  — „Ai ieşit?” Un cuvânt cu asemenea sens, are totuşi căi de interpretare, nu? Ai ieşit de unde? Încotro te îndrepţi?

  — Am ieşit din ceea ce te-ar putea interesa.

  — Nu mai eşti angajatul Guvernului? Nu pot să cred. Probabil a fost o lovitură pentru dragul tău prieten, Anthony Matthias.

  Michael studie chipul rusului, coborând privirea către ţeava pistolului.

  — Ieri un francez a pomenit numele lui Matthias. Ţi-aş spune ce i-am spus şi lui, deşi nu ştiu de ce aş face-o. Doar l-ai plătit ca să pomenească numele lui Matthias.

  — Gravet? Ne dispreţuieşte. E politicos cu noi doar când vizitează galeriile de la Kremlin sau Ermitajul din Leningrad.

  — Atunci de ce îl folosiţi?

  — Pentru că ţine la tine. E mai uşor să-ţi dai seama dacă o persoană minte, când se referă la cineva drag.

  — Atunci l-ai crezut.

  — Sau tu l-ai convins şi oamenii noştri nu au avut de ales. Vorbeşte cu MINE. Cum a reacţionat fermecătorul şi charismaticul secretar de stat american când a auzit că demisionezi?

  — Habar n-am, dar presupun că a înţeles. Exact asta i-am spus şi lui Gravet. Nu l-am văzut şi nici nu am vorbit cu Matthias de luni de zile. Are destule probleme; nu a existat nici un motiv să-i mai fac şi eu una.

  — Dar tu ai fost altceva pentru el. Familiile voastre au fost prietene încă din Praga. Ai devenit ceea ce eşti...

  — ERAM, îl întrerupse Havelock.

  —... datorită lui ANTON Matthias, completă rusul.

  — Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă.

  Rostov tăcu; coborî încet arma, apoi vorbi.

  — Foarte bine, cu mult timp în urmă. Dar acum? Nimic nu e ireparabil, doar eşti un om de valoare. Cunoscător, productiv.

  — Valoarea şi productivitatea sunt asociate în general cu angajamentul. Pe care nu-l mai am. Să zicem că l-am pierdut.

  — Să înţeleg că te-ai putea lăsa tentat? Bărbatul de la KGB coborî mai mult pistolul. De un alt angajament?

  — Ştii tu mai bine răspunsul. Afară de resentimente care durează de zeci de ani între noi, poziţia ar fi de neacceptat.

  — Totuşi aş putea să fac în aşa fel să te integrezi, deşi un trădător e un trădător.

  — Uşor de spus, greu de făcut. Există riscuri. Ai putea pierde TOTUL. Eu nu am nimic de pierdut. Şi, în plus, noi comunicăm doar prin coduri, iar cele pe care le ştiu, nu mai au nici o valoare la ora actuală.

  — Încerci să mă convingi că un om cu experienţa ta nu ar avea nici o valoare pentru noi?

  — Nu am spus asta, îl întrerupse Havelock. Nu fac decât să-ţi sugerez să cântăreşti riscurile.

  — Ai dreptate. NU te vrem. Riscurile SUNT prea mari – cele despre care vorbeşti tu, altele. Pur şi simplu trebuie să aflu adevărul şi nu sunt convins. Ceea ce e adevărat este că nu mai lucrezi pentru guvern.

  — La ce riscuri te referi?

  — Nu le ştiu, dar le simt. Tot ce nu înţelegi în meseria asta e un risc, dar nu cred că trebuie să-ţi spun ţie asta.

  — Spune-mi CEVA.

  — Bine. Ofiţerul rus ezită; se îndreptă către uşile ce dădeau spre balcon şi deschise una dintre ele, numai câţiva centimetri. Apoi o închise şi se întoarse către Havelock. Ar fi trebuit să-ţi spun de la început că nu sunt aici din ordinul nimănui. Ca să fiu sincer, superiorii mei cred că am venit la Atena din considerente personale. Dacă vrei mă crezi, dacă nu, nu.

  — Cineva trebuie să ştie de tine. Voi niciodată nu faceţi ceva singuri.

  — De fapt ştiu doi. Un asociat de la Moscova şi un bărbat dedicat nouă – un agent dublu – de la Washington.

  — Te referi la Langley?

  Rusul clătină din cap; răspunse încet.

  — De la Casa Albă.

  — Mă impresionezi. Deci, doi kantralyor de la KGB şi un tip de la biroul oval vor să discute cu mine, dar nu mă vor la ei. Pot să-mi facă orice, dar nu-mi fac. În loc de asta, îmi trimit un mesager, pe care îl cunosc mai mult din fotografii şi după reputaţie, care îmi vorbeşte de riscurile asocierii cu mine, pe care nu le cunoaşte, dar le simte şi din cauza asta mi se oferă şansa de a vorbi – despre ce, nu ştiu. Am înţeles bine?

  — Ai un talent slav de a ajunge în inima subiectului.

  — Nu văd nici o inspiraţie ancestrală. E vorba de bun simţ. Tu vorbeşti, eu ascult; asta ai spus, sau asta ai vrut să spui. Logic.

  Rostov se îndepărtă de ferestrele balconului, păşind gânditor.

  — Mi-e teamă că lipseşte un factor. Logica.

  — Acum discutăm despre altceva.

  — Da.

  — Anume?

  — Despre tine. Şi Costa Brava.

  Havelock amuţi. În ochii lui se citea furia, dar se controla.

  — Continuă.

  — Femeia. Ea este cauza pentru care te-ai retras, nu?

  — Conversaţia s-a încheiat, zise Havelock, dintr-odată. Ieşi afară de-aici.

  — Te rog. Rusul ridică ambele mâini, într-un gest al adevărului, ba chiar rugător. Cred că ar trebui să mă asculţi.

  — Nu cred. Nimic din ceea ce ai avea să-mi spui nu mă poate interesa. Cei de la Voennaya trebuie felicitaţi; treaba a ieşit a dracului de perfect. Apoi ea a pierdut. S-a terminat şi nu văd ce mai avem de comentat pe tema asta.

  — Avem.

  — Nu cu mine.

  — Cei din VKR sunt maniaci, zise rusul încet, repede. Nu trebuie să ţi-o spun eu. Tu şi cu mine suntem duşmani şi nici unul dintre noi nu pretinde altceva, dar există nişte reguli între noi. Nu suntem câini turbaţi, suntem profesionişti. Fiecare are pentru celălalt un respect fundamental, care îşi are probabil rădăcinile în frică, deşi nu e cazul. Am dreptate?

  Havelock îl privi lung, apoi dădu din cap, afirmativ.

  — Spune.

  — În KGB nu avem numele Jenna Karras pe nici o listă.

  Havelock înţepeni, privindu-l fix pe rus, apoi dintr-o dată sări din pat, luă cearceaful şi-l aruncă în aer, blocând viziunea rusului. Se aruncă înainte, trântindu-l pe Rostov de perete şi-l prinse de încheietura mâinii, i-o suci la spate, îl lovi cu capul de rama ieftină a unui tablou atârnat de perete şi-i prinse gâtul cu o mână, într-o strânsoare de fier.

  — Aş putea să te omor pentru asta, şopti el, răsuflând greu. Aş putea să o fac chiar ACUM!

  — Ai putea, îl aprobă rusul, tuşind. Şi apoi vei muri şi tu. Ori în camera asta, ori afară pe stradă.

  — Credeam că eşti singur!

  — Nu sunt. Am trei oameni, doi îmbrăcaţi în chelner, în holul de la lift şi unul pe scara interioară. Nu ai nici un fel de protecţie, în Atena. Oamenii mei sunt acolo – şi pe stradă – fiecare ieşire e acoperită. Instrucţiunile mele sunt clare: trebuie să ies printr-una anume loc, la o anumită oră. Orice deviaţie de la program va avea ca consecinţă moartea ta. Nu sunt prost.

  — Poate că nu, dar eşti un ANIMAL! îi dădu drumul împingându-l în cealaltă parte a camerei. Du-te la Moscova şi spune-le că momeala e prea de tot şi, afară de asta, PUTE! Nu ţine, priyatyel. Ieşi afară!

  Îl ţintui cu privirea pe ofiţerul rus, furios, copleşit de emoţii ciudate. Numai gândul că ceea ce s-a întâmplat la Costa Brava ar fi putut fi o eroare, îl înspăimânta. Dar nu, nu era adevărat. Chiar Anthony Matthias – ANTON Matthias în persoană, prietenul lui, mentorul lui, tatăl spiritual – ceruse dublarea verificărilor; rezultatul se întorsese: pozitiv.

  — Nu! Dovada a fost aici! A FOST AICI! Am văzut-o chiar EU! Am spus că vreau să o văd şi mi-au arătat-o!

  — „Ei”? Cine sunt „ei”?

  — Ştii la fel de bine ca mine! Oameni ca tine! Strategi! Nu te-ai informat complet. TE ÎNŞELI!

  Rusul făcu mişcări de rotaţie cu capul, masându-şi gâtul cu mâna dreaptă; vorbi încet.

  — Nu neg că există posibilitatea să mă înşel – după cum am spus, cei din VKR sunt maniaci în ceea ce priveşte un secret, MAI ALES la Moscova – dar această posibilitate este eliminată. Am rămas uimiţi. Un om al lor, deosebit de productiv, este împins cu bună ştiinţă în capcană, apoi face KGB-ul responsabil de moartea ei, pretinzând că era agenta noastră. Rezultatul acestei manipulări este neutralizarea companionului femeii, iubitului ei, un agent perfect acoperit, ce vorbeşte mai multe limbi şi cu un talent excepţional. Deziluzia şi dezgustul îl copleşesc; se retrage. Noi am rămas uimiţi; am scotocit prin dosare, inclusiv cele inaccesibile. Ea nu e NICĂIERI. Jenna Karras nu a fost niciodată de-a noastră. Rostov se opri, privindu-l temător. Michael Havelock stătea încordat, ca o panteră, gata să sară, gata să atace. Rusul continuă pe acelaşi ton. Noi suntem recunoscători; profilăm de pe urma eliminării tale, dar, totuşi, nu putem să nu ne întrebăm: de ce? De ce s-a procedat aşa? Care este scopul? Pentru ce? Cine câştigă? La suprafaţă, se pare că noi, dar, din nou, de ce? CUM?

  — Întreabă-i pe VKR! strigă Michael. Poate că planul nu a fost chiar acesta, dar aşa s-a întâmplat. Eu sunt bonusul! Întreabă-i pe EI!

  — Am făcut-o deja, zise rusul. Am discutat cu un director de zonă care, se pare, este unul dintre cei puţin sănătoşi la cap acolo şi care deja se teme. Ne-a spus că nu o cunoaşte personal pe femeie, nu ştie detaliile de la Costa Brava.

  Michael era în continuare gânditor. Vorbi ca pentru sine.

  — Am descifrat codurile VKR. Erau autentice; am văzut multe ca să nu-mi dau seama. EU am stabilit contactul. Ea a RĂSPUNS. Am făcut ultima transmisie celor de la bordul vasului care aştepta în larg. EI au răspuns! Explică asta!

  — Nu pot.

  — Atunci ieşi AFARĂ!

  Ofiţerul KGB se uită la ceas.

  — Oricum timpul a expirat.

  — Că bine zici.

  — Suntem într-un impas, zise rusul.

  — Eu nu sunt.

  — Asta să o crezi tu. Ştii ce ştii, iar eu ştiu ce ştiu. Fie că vrei sau nu asta se cheamă impas.

  — Timpul a expirat, ai uitat?

  — Nu. Plec. Rostov se îndreptă către uşă, se opri în faţa ei se întoarse. Vorbeşte cu Washingtonul, priyatyel.

  — Ieşi AFARĂ!

  Uşa se închise, iar Havelock rămase nemişcat aproape minut, gândindu-se la ochii rusului. Exprimau adevărul. De-a lungul anilor, Michael învăţase să-l discearnă, mai ales când era vorba de duşmani. Rostov nu-l minţise; îi spusese adevărul, aşa cum îl vedea el. Ceea ce însemna că un strateg puternic din KGB era manipulat chiar de oamenii lui de la Moscova. Piotr Rostov reprezenta un exemplu clasic – un ofiţer inteligent. Cu cât ofiţerul e cu rang mai înalt, cu atât povestea e mai credibilă – atâta timp cât spune adevărul, aşa cum îl vede el.

  Michael se îndreptă către marginea patului, unde în urmă cu o jumătate de oră îşi lăsase paharul cu scotch. Îl goli şi zâmbi, gândindu-se ce bine începuse seara şi cum se terminase. Târfa îşi făcuse treaba, dar nu la modul la care se aştepta el. Senzuala curtezană ce se oferea doar celor foarte bogaţi fusese parte a unui plan bine gândit. Oare când aveau de gând să se oprească?

  Amsterdam. Paris. Atena.

  Poate că nu o vor face până nu se va opri el. Poate că, atâta timp cât se va mişca, vor merge după el, urmărindu-l, aşteptându-l să comită crimele pe care numai imaginaţia lor bolnavă putea să o inventeze. Hotărârea lui de a călători era principalul motiv de suspiciune. Dacă o făcea în continuare, însemna că primeşte ordine de la altcineva; altfel ar sta deoparte. Undeva.

  Poate că sosise timpul să se oprească.

  Avea atât de multe de făcut. Avea nevoie de o locuinţă: o casă, mobilă, cărţi, un scaun pe care să se aşeze, un pat pe care să doarmă. Niciodată nu se gândise la asemenea lucruri. O făcea acum, cu plăcere şi emoţie. Îşi mai turnă un scotch.

  — Priyatyel, zise el, încet, fără nici un motiv, privindu-se în oglindă. Deodată se privi fix şi, terorizat, îngrozit, trânti paharul cu forţă de pământ. Din mâna ce îi atârna îi curgea sânge, înţelegea. Oare văzuseră aceşti ochii adevărul în noaptea aceea, la Costa Brava? GATA! OPREŞTE-TE! ţipă el, fără să-şi dea seama dacă o făcuse tare sau în gând.

Dr. Harry Lewis stătea la birou, cu telegrama în mână. Asculta vocea soţiei lui, care tocmai pleca în oraş.

  — Ne vedem mai târziu, dragul meu, striga ea din holul de jos. Uşa de la intrare se deschise şi se închise. Ieşise din casă.

  Lewis ridică receptorul şi formă codul zonal 202 – Washington, DC. Următoarele numere le formă din memorie – nu scria niciodată, nicăieri.

  — Da? răspunse o voce de bărbat la celălalt capăt al linie.

  — La telefon Mesteacănul, zise Harry.

  — Spune. Eşti înregistrat.

  — A acceptat. Am primit telegrama de la Atena.

  — Vreo schimbare de date?

  — Nu. Va veni cu o lună înainte de începerea trimestrului.

  — A spus unde pleacă de la Atena?

  — Nu.

  — Atunci vom verifica la aeroporturi. Mulţumesc.

Întotdeauna îi plăcuse Roma, dar ca turist, nu ca localnic.

  N-ar fi putut sta acolo. În oraş domnea o atmosferă de haos corespunzătoare temperamentului italian ce erupea la fiecare colţ de stradă. Traficul era intens, o adevărată nebunie, poliţia îi lăsa pe şoferi în pace, pentru că nu avea ce să le facă şi, odată reţelele telefonice erau sponsorizate de guvern, deci foarte ieftin. Era imposibil să prinzi un telefon liber.

  Era a doua seară, iar Michael ieşise din hotel-pensiune în urmă cu două ore, îndreptându-se către via Flaminia, în speranţa că restaurantul lui preferat era deschis. Bineînţeles că era închis, aşa că, nervos, luă un taxi, decis să se întoarcă la hotel. Coborî la Spanish Steps şi ajunse la via Veneto, încercând să o ia pe străduţele laterale, pentru a evita aglomeraţia. Atunci el văzu un poster, la o fereastră luminată a unei agenţii de voiaj, cu gloria şi splendoarea Veneţiei.

  De ce nu? De ce dracu’ nu s-ar duce? Se uită la ceas, aproape opt şi jumătate, probabil prea târziu ca să ajungă la aeroport sau să-şi facă o rezervare, dar dacă îşi amintea bine – şi-şi amintea bine – din Roma circulau trenuri spre alte localităţi, până la miezul nopţii. De ce nu cu trenul?

  Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Havelock trecu pe sub portalul masiv ce străjuia intrarea în Gara Ostia, construită de Mussolini.

  Michael nu vorbea prea bine italiana, însă cu cititul nu avea probleme „Bilete pentru Veneţia. Clasa întâi.”

  Trenul pleca peste opt minute şi dacă lăsa un bonus, primea un bonus nemaipomenit, „singur în compartiment, signore”. Lăsă bonusul, lua biletul ornat cu floricele colorate şi i se spuse că trenul Venezia Ferrovia pleacă de la Binario trentasei, o platformă dublă, aflată la câteva terenuri de fotbal depărtare.

  — Fate presto, signore! Non perdete tempo! Fate in fretta!

Michael mări pasul, îndreptându-se cât putea de repede către platforma 36. Brusc, mulţimea de oameni se dublă, pentru că din nord sosise un tren aglomerat, iar Venezia Ferrovia stătea să plece. Era o scenă desprinsă parcă din infernul lui Dante.

  Deodată, în cealaltă parte a platformei, în mulţime, zări ceafa unei femei, umbrită de borul pălăriei. Coborâse din trenul ce sosise din nord şi se întorsese cu spatele pentru a sta de vorbă cu controlorul. I se mai întâmplase: aceeaşi culoare de păr sau tunsoare, forma gâtului. O eşarfă, o pălărie, un trenci, ce semănau cu cele din garderoba ei. I se mai întâmplase. Chiar foarte des.

  Femeia se întoarse. Cuţite de durere i se înfipseră în cap, în ochi, în tâmple. Ace de foc în piept. Nu era o iluzie – era EA.

  Privirile li se întâlniră. În ochii ei se citea frica şi panica; chipul îi împietri. Apoi lăsă capul în jos şi intră în mulţime, amestecându-se cu ceilalţi.

  Michael închise ochii, strânse pleoapele, apoi îi deschise, încercând să se elibereze de starea de şoc ce îl imobilizase. Scăpă valiza din mână. Trebuia să se MIŞTE, să alerge, să urmărească acea fantomă de la Costa Brava. Trăia! Femeia pe care o iubise, această apariţie care trădase iubirea lor şi murise pentru el, TRĂIA!

  O luă la fugă, trecând ca un animal înnebunit prin mulţime, strigând-o pe nume, fără să ia în seamă pumnii şi înjurăturile pe care le primea, fără să fie conştient de mâinile care îi rupeau hainele.

  Dar ea nu se mai vedea nicăieri.