Capitolul 23

Imediat ce intrară în holul micului restaurant din Hagerstown, cumpărară ediţiile de dimineaţă şi seară ale ziarului „Sun” editat în Baltimore. Apoi se aşezară la o masă ceva mai retrasă, faţă în faţă. Fiecare luă câte un ziar şi mai întâi le răsfoiră în căutare de fotografii. Răsuflară uşuraţi – nu era nici una.

  — Probabil că eşti lihnită de foame, zise Havelock.

  — Adevărul e că aş prefera să beau ceva. Nici nu m-am gândit la mâncare.

  — Ciudat. Kohoutek mi-a spus că nu ai mâncat nimic seara trecută, deoarece i-ai aruncat tava în cap cubanezului.

  — O tavă plină cu resturi. Am mâncat; întotdeauna mi-ai spus să mănânc, mai ales în situaţii critice. Nu ştii când vei mai mânca a doua oară.

  — Bine faci că-l asculţi pe tăticul tău. Da’ cu tava ce-ai avut?

  — Doream cu ardoare furculiţa. Cuţit nu era.

  Havelock se lăsă pe spate şi începu să râdă.

  — Doamna mea, eşti fenomenală.

  — Eram disperată. Nu-mi mai face atâtea complimente.

  De masa lor se apropie o chelneriţă masivă, care se uita la Jenna cu un amestec de tristeţe şi invidie. Michael înţelese, fără să simtă nici satisfacţie, nici condescendenţă; întotdeauna înţelegea. Jenna Karras era o femeie frumoasă, forţată să ucidă, pentru a supravieţui şi să seducă pentru a trăi. Era o lady. Havelock comandă băuturile.

  — Să trecem la veştile proaste, zise Michael, deschizând din nou ziarul.

  — Uită-te pe pagina a treia.

  Michael începu să citească şi în acest timp sosi şi chelneriţă cu băuturile.

  — Comandăm imediat şi ceva de mâncare, zise Havelock, pe sub ziar. Femeia plecă, iar Jenna se uită la el; pe chipul lui se puteau citi pe rând uşurare, apoi îngrijorare şi în cele din urmă mirare. Termină şi lăsă ziarul pe masă, privind în gol.

  — Ce e? Ce spune?

  — Nimic. Mă acoperă.

  — CE?

  — Mă acoperă... efectiv, mă acoperă.

  — Poate nu ai citit bine.

  — Mi-e teamă că da. Se aplecă în faţă şi citi din ziar, urmărind fiecare rând cu degetul arătător. Ascultă: „De la Departamentul de Stat ni se comunică faptul că descrierea şi amprentele persoanei suspecte nu aparţin nici unui angajat al instituţiei sus-numite. Ba, mai mult, un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat a precizat că orice insinuare a faptului că asasinul ar putea fi angajat actual sau fost al respectivei instituţii va fi considerată jignire şi că se va cere ca orice asemenea afirmaţie să fie sprijinită de dovezi indiscutabile. Se mai precizează, de asemenea, că poliţia din Manhattan este de părere că asasinul ar putea fi membru al unei organizaţii teroriste naziste, ostilă violent comunităţilor evreieşti. Să nu uităm că domnul profesor Handelman a fost unul dintre supravieţuitorii perioadei naziste, reprezentant de marcă al societăţii. Departamentul de Stat insistă asupra faptului că nu este neobişnuit ca teroriştii din toate ţările să-şi asume identităţile personalului din guvern.”

  Havelock se uită la Jenna.

  — Ce zici de asta?

  — Oare ei cred ce spun?

  — Imposibil. În primul rând, sunt sute de oameni care ştiu că am fost membru al Consiliului Operaţional. Nu e greu să se gândească la mine. În al doilea rând, amprentele mele sunt peste tot în apartamentul lui Handelman; de asemenea sunt în dosarul meu. În ultimul rând, Handelman nu avea nimic de-a face cu Guvernul; în asta consta puterea lui. Cei de la Quai d’Orsay nu l-ar fi folosit niciodată, dacă ar fi lucrat pentru guvern. Nu e normal ce se întâmplă.

  Michael se scufundă în scaunul de pluş şi sorbi liniştit din paharul cu whisky.

  — Ciudat, zise el, în cele din urmă.

  — Atunci e o capcană, spuse Jenna. Te vor acolo – presupunând că te vei duce după Bradford – şi odată ce au pus mâna pe tine...

  — Sunt mort. Odată ce am murit, nu mai pot vorbi, iar ei vor justifica moartea mea cu acest dosar. Ce-ar fi să nu mă duc eu după Bradford, să vină el la mine...?

  — Nu-i vor permite niciodată. Şi-apoi ar fi flancat de bodyguarzi şi echipe de securitate.

  — Se pare că avem nevoie de ajutor.

  — Mikhail, fii serios. Cine crezi că te-ar ajuta? În cine să ai încredere?

  — Nu mă refeream la cineva din Guvern.

  — Dar la cine?

  — Ţi-am povestit că, atunci când eram acasă la Salanne, l-am sunat pe Zelienski, care a menţionat un nume. „Alexandru cel Mare”, îi spunea el. Raymond Alexander. Un foarte bun prieten – şi al meu şi al lui Matthias. El ar putea să mă ajute.

  — Cum?

  — El este în afara Guvernului. În afară, dar şi puţin implicat; Washingtonul are nevoie de el şi el are nevoie de Washington. Scrie pentru „Potomac Review” şi ştie mai multe decât oricine despre Guvern. Dacă apăream în ziare, niciodată nu mă lăsa să mă apropii de el.

  — Cu ce ar putea el să ne ajute?

  — Nu sunt sigur. Poate să-l aducă pe Bradford. Să-l cheme acasă, pentru un interviu, să fiu şi eu de faţă, nu ştiu, ceva de genul ăsta.

  — Acasă?

  — Lucrează acasă; e o idee fixă a lui. Precum James Reston de la „Times”. Dacă un politician spune că vine din Fox Hollow, toată lumea ştie că a fost intervievat de Raymond Alexander. Fox Hollow e în Virginia, la vest de Washington. Am putea ajunge acolo într-o oră şi jumătate, maxim două.

  — Oare ar face-o?

  — Posibil. Nu-i voi spune de ce, dar s-ar putea să o facă.

  Suntem prieteni.

  — De la universitate?

  — Nu, l-am cunoscut prin Matthias, de când eram student.

  Când cinau împreună mă invitau şi pe mine. Nu refuzam niciodată, mai ales că pe atunci veniturile mele rar îmi permiteau o masă bună la restaurant. Şi a rămas ca un obicei să luăm masa împreună, mai ales după ce Matthias a devenit din ce în ce mai ocupat.

  — La el acasă?

  — Întotdeauna. Înţelegea că nu era o persoană cu care aş fi vrut să fiu văzut în public.

  — Atunci. Înseamnă că sunteţi buni prieteni.

  — Rezonabil.

  — Şi e o persoană influentă?

  — Bineînţeles.

  Jenna îi luă mâna într-a ei, peste masă.

  — Mikhail, de ce nu-i spui totul?

  — Nu cred că ar vrea să audă. Este genul de problemă de care el, de obicei, fuge.

  — E scriitor. Jurnalist. În WASHINGTON. Cum poţi să spui asta?

  — Este analist, comentator. Nu e reporter investigator.

  Nu-i place să calce pe teren instabil.

  — Dar ceea ce-i vei spune este extraordinar.

  — Mă va sfătui să mă duc direct la Biroul de Securitate al Departamentului de Stat şi să spun ce am pe suflet. Asta ar echivala cu a-mi trage un glonte în cap. Alexander e un conservator de şaizeci şi cinci de ani, care a auzit multe la viaţa lui – de la Dallas la Watergate – şi care e de părere că 110% din toate acestea reprezintă conspiraţii de rahat, inutile, ţesute de bolnavi megalomani, paranoici, etc... Şi dacă află ce am făcut – cu excepţia lui Handelman – el însuşi va pune mâna pe telefon şi va chema securitatea.

  — Atunci nu-ţi este chiar prieten.

  — Din punctul lui de vedere, este; doar că nu va fi niciodată de acord cu mine. Şi mai e ceva ce am de lămurit cu el, nu numai să-l aducă pe Bradford la Fox Hollow. Trebuie să-l rog să afle unde e Matthias. Poate să o facă, cu relaţiile lui.

  — Şi dacă nu?

  — Atunci ne-am lămurit în privinţa unui lucru, nu? Şi în cazul ăsta, îl vom chema pe Bradford aici şi-i vom pune întrebări, cu pistolul la tâmplă. Dar dacă îl găseşte pe Matthias la cabana din Shenandoah... ne vom da seama de altceva şi asta mă sperie cel mai tare. Atunci voi fi sigur că secretarul de stat are pe cineva la Moscova, la KGB.

Orăşelul Fox Hollow era micuţ. Străzile erau luminate cu gaz lampant şi arhitectura rămăsese colonială, prin decret dat de primărie; acolo, magazinele se chemau prăvălii, iar clientela era selectă – numai lume bună, atât de pe raza Washingtonului, cât şi a New York-ului. Farmecul orăşelului nu era doar aparent, însă nu era cunoscut. Turiştii erau descurajaţi, ba chiar hăituiţi de localnici. Forţele minime de poliţie, ca număr, erau dotate cu maximum de armament şi sistemul de comunicaţii putea rivaliza cu al Pentagonului, unde fusese, probabil, proiectat. Fox Hollow era ca o oază de linişte, într-un deşert al nebunilor.

  Aerul era cald, datorită râului Potomac ce curgea în apropiere.

  Mergeau încet cu maşina, iar Havelock îşi pregătea în minte scenariul discuţiei ce urma să o poarte cu Raymond Alexander.

  — Dumnezeule, orăşelul acesta e încântător! exclamă Jenna, fermecată de arhitectura oraşului.

  — Mă bucur că-ţi place. Regretele mele, dar am ajuns.

  Havelock opri în faţa porţii, cercetând cu atenţie zona. Nici urmă de poliţie sau de câini. Probabil existau numai alarme ascunse ochiului liber. Coborî din maşină şi se îndreptă către uşă.

  Îi răspunse menajera:

  — Bună seara, domnule, zise femeia în vârstă, vorbind cu accent puternic irlandez.

  — Bună seara. Domnul Alexander este?

  — Cine îl caută?

  — Mă numesc Havelock. Michael Havelock.

  — Aşteptaţi un moment, zise femeia şi-l pofti în hol.

  Peste câteva clipe, Raymond Alexander apăru, venind către el cu mâinile întinse şi radiind de bucurie. Părea mai tânăr ca niciodată; chipul rotund, tenul alb ce punea în evidenţă ochii de un verde strălucitor, era încadrat de un păr ce rămăsese negru, în ciuda vârstei înaintate. În concordanţă cu stilul lui anacronic de viaţă, era îmbrăcat cu o haină de casă, croită dintr-o catifea roşu închis – ceva atât de tineresc nu mai văzuse Michael din anii de colegiu.

  — Michael, ce mai faci? Dumnezeule, cred că au trecut patru, nu, cinci ani! strigă jurnalistul bucuros, cu vocea lui piţigăiată.

  — Văd că nu te-au dezavantajat deloc anii ăştia, Raymond.

  Arăţi nemaipomenit.

  — TU, nu! Scuză-mă, tinere, dar parcă ai fi o pisică de-a mea pe care am uitat-o afară. Cred că faptul că te-ai retras nu ţi-a priit deloc. Alexander îi eliberă mâna lui Havelock, pentru a o ridica şi pe cealaltă. Da, ştiu totul. Întotdeauna mă interesez cum o mai duc prietenii mei. Pune-ţi ceva de băut; ştii care sunt regulile pe-aici şi se pare că ai mare nevoie.

  — Mulţumesc, zise Michael, îndreptându-se către barul care îi era atât de familiar.

  — Cred că ai arăta mai bine dacă ai dormi puţin...

  Atunci era momentul. Havelock se aşeză vis-a-vis de jurnalist şi-i povesti ce s-a întâmplat la New York, plecarea precipitată cu avionul, întoarcerea la fel de precipitată... spunându-i în cele din urmă că are o informaţie pentru el.

  — Ce-mi spui tu am citit încă de azi dimineaţă, zise Alexander, clătinând din cap. Bineînţeles că m-am gândit la tine, dar apoi mi-am spus că nu ai fi avut de ce să acţionezi aşa. Întortocheate sunt căile Domnului. Eh, dacă Anton ar fi ştiut de toate acestea, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat.

  Numai prietenii foarte apropiaţi vorbeau de Matthias folosind numele ceh şi pentru că Michael o ştia, afirmaţia îl alarmă.

  Trebuie să insiste pe latura aceasta; Bradford putea să mai aştepte.

  — Chiar mă gândeam la el, spuse Havelock, cu voce calmă, jucându-se cu paharul. Cred că am fost mult prea ocupat. De fapt vroiam să te întreb dacă e în Washington. Aş vrea să trec pe la el, însă nu am timp şi dacă îl sun... ştii cum e Anton. Nu mă lasă până când nu petrecem câteva zile împreună.

  Alexander se cufundă în fotoliul de piele, vizibil îngrijorat.

  — Să înţeleg că nu ştii?

  — Ce anume?

  — La naiba, numai paranoici în Guvernul ăsta. Îţi este cel mai apropiat, ca un tată, iar tu ai fost întotdeauna pentru el fiul pe care şi l-a dorit atât de mult! Tu, care ai cunoscut detaliile a mii de operaţiuni, tocmai ţie să nu-ţi spună.

  — Ce să-mi spună?

  — Anton e bolnav. Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun eu, Michael.

  — Cât de bolnav?

  — Zvonurile spun că de la serios spre fatal. Se pare că nici nu mai ştie pe ce lume trăieşte. Când cei de la Guvern au aflat că ştiu, m-au pus să jur că nu voi comenta.

  — Cum ai aflat?

  — Întâmplător. În urmă cu câteva săptămâni am fost invitat la o petrecere în Arlington – ştii cât de mult detest treburile astea, însă gazda era o bună prietenă a răposatei mele soţii.

  — Condoleanţe, îl întrerupse Michael, amintindu-şi vag de soţia lui. Nu am ştiut.

  — Mulţumesc. S-a întâmplat acum doi ani.

  — Spuneai ceva de o petrecere în Arlington.

  — Da, ei bine, spre jena mea, am fost practic luat cu asalt de o tânără ameţită de băutură. Aparent, avea probleme în căsnicie şi vroia să se confeseze. Şi m-a găsit pe mine. Deci, soţul ei este ofiţer şi a lipsit mult timp din garnizoană – a se înţelege patul conjugal – mai bine zis, în jur de aproape trei luni şi nimeni de la Pentagon nu vroia să-i spună unde este. S-a prefăcut bolnavă, ceea ce nu cred că i-a fost prea greu, iar soţul ei a fost chemat de urgenţă acasă. Când a dat ochii cu el, l-a întrebat pe unde umblă de atâta timp – a se înţelege dacă a fost pe la alte femei – iar el i-a răspuns simplu că nu îi poate da nici o explicaţie, afară de faptul că o personalitate extrem de importantă a vieţii politice suferă de o boală gravă şi trebuie păzită de intruşi şi curioşi.

  — Anton? întrebă Michael.

  — Nu mi-am dat seama până a doua zi dimineaţă. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost că ţara trebuie să ştie când se întâmplă aşa ceva, că poporul nu e informat, că Guvernul nostru nu e departe de cel al ruşilor şi-aşa mai departe. A doua zi dimineaţă m-a sunat – era trează şi intrase în panică. Şi-a cerut scuze pentru comportamentul „dezastruos” şi m-a rugat să uit tot ce mi-a spus. I-am răspuns amabil, fără să uit să adaug că, dacă vrea să ajungă undeva, să apeleze la altă persoană, pentru că eu nu sunt genul să fac uz de o asemenea informaţie. Mi-a dat răspunsuri bâlbâite, cum că nu vrea să-i ruineze cariera domnului soţ, bla, bla, bla... Cam asta a fost.

  — Asta a fost CE? Cum de ţi-ai dat seama că e vorba de Matthias?

  — Pentru că în aceeaşi dimineaţă am citit în „Washington Post” că Anton şi-a prelungit scurta vacanţă şi că nu va putea apărea în faţa Comitetului Senatorial de Relaţii Externe. Mi-am amintit vorbele femeii... şi faptul că se întâmpla rar ca Anton să rateze şansa de a participa la asemenea întruniri. Atunci m-am gândit: De ce nu? După cum ştii şi tu, cunosc locul unde îşi petrece vacanţele...

  — Cabana de la Shenandoah, îl întrerupse Havelock, stăpânit de un sentiment ciudat.

  — Exact. La început m-am gândit că, dacă povestea era adevărată şi era într-adevăr liber, să-l invit la o partidă de pescuit sau la un şah. Aşa că l-am sunat.

  — Nu era acolo.

  — Nu mi-au spus asta, îl corectă jurnalistul. Au spus că nu poate răspunde momentan la telefon.

  — La telefonul ACELA?

  — Da... la telefonul ACELA. Era linia lui particulară.

  — Cea la care nu răspunde nimeni, în cazul în care el lipseşte.

  — Da. Alexander ridică paharul şi luă o gură de brandy.

  Havelock mai avea puţin şi începea să urle. Ar fi vrut să-l apuce de reverele hainei de casă şi să-l zgâlţâie. CONTINUĂ!

  HAIDE, SPUNE-MI! Însă, zise calm:

  — Cred că ai suferit un şoc.

  — Tu nu ai fi reacţionat la fel în locul meu?

  — Bineînţeles. Aşa am şi reacţionat! Nu se citeşte în ochii mei? Apoi ce ai făcut?

  — Primul lucru a fost să-l sun pe Zelienski. Ţi-l aminteşti pe bătrânul Leon, nu? N-ai uitat de întâlnirile lor?

  — L-ai găsit?

  — Da şi mi-a spus ceva foarte ciudat. Că nu l-a văzut pe Anton de luni de zile, că nu i-a răspuns la telefon – nu personal – şi că are impresia că nu mai are timp de noi.

  Imaginea îi era perfect cunoscută lui Michael. Apoi îşi aminti.

  — Eşti prieten cu Zelienski, nu?

  — Da, mai mult prin Anton. Aşa ne întâlneam cel mai des. În rest, mai vine din când în când la câte o partidă de şah. Niciodată nu rămâne la cină; nu-i place să şofeze noaptea. Problema este că Matthias nu era unde ar fi trebuit să fie, în cazul în care se afla în vacanţă. Altfel nu se explică faptul că nu a trecut pe la Leon.

  Doar Zelienski îl lasă întotdeauna să câştige.

  — Nu pot să cred că ai abandonat problema în stadiul acesta.

  — Ai dreptate. Am sunat la Anton la birou şi am cerut să vorbesc cu asistentul lui. Am accentuat că nu discut decât cu cineva care îl reprezintă pe Secretarul de Stat – ei, ghici pe cine mi-au dat la telefon?

  — Cine?

  — Emory Bradford. Ţi-l aminteşti?

  — Cum să nu? Ce ţi-a spus?

  — Vrei să spui ce m-a rugat după ce i-am expus punctul meu de vedere? Normal, nu am menţionat numele femeii şi nici nu a fost necesar. Bradford a avut la rândul lui un şoc. M-a implorat să nu scriu nimic, să nu dezvălui nimic şi că, în curând, Matthias va lua legătura cu mine. Am fost de acord şi, în jurul prânzului, am primit un bilet de la Anton, prin curier. Şi m-am conformat rugăminţilor lui – până la ora asta.

  — Nu ştiu ce să spun. Havelock lăsă paharul jos şi trase adânc aer în piept, pregătindu-se să pună poate cea mai importantă întrebare din viaţa lui. Îţi aminteşti numele locului unde se afla soţul femeii?

  — Da, zise Alexander, studiindu-l pe Havelock. Dar nimeni nu ştie că ştiu. Nici măcar sursa mea nu-mi mai aminteşte că mi-a spus.

  — Vrei să-mi spui şi mie? Nimeni nu va afla care este „sursa” mea; ai cuvântul meu de onoare.

  — De ce vrei să ştii, Michael?

  Havelock tăcu câteva clipe, apoi zâmbi.

  — Ca să-i trimit un coş cu fructe, probabil. Şi un bilet cu: „Fă-te bine!”

  Jurnalistul dădu din cap, zâmbi la rândul lui şi-i răspunse: — Este într-un loc care se numeşte Poole’s Island, undeva pe coasta Georgiei.

  — Mulţumesc.

  Alexander arătă spre paharul gol.

  — E gol. Ce-ar fi să-l umpli şi dacă tot eşti la Capitolul ăsta, să-mi mai torni şi mie puţin? Şi asta e tot o regulă, îţi aminteşti?

  Michael se ridică de pe scaun, clătinând din cap şi zâmbi, deşi se simţea extrem de tensionat. Luă paharul jurnalistului.

  — A trecut deja o oră de când eram aşteptat la MacLean.

  — PLECI? exclamă bătrânul, ridicând din sprâncene. Şi cu informaţia aceea cum rămâne?

  — Nici acum nu ştiu ce să fac. De fapt, treaba ta. E vorba despre o operaţiune extrem de complicată, efectuată sub acoperire, care, după părerea mea, nu va duce nicăieri. Vrei să auzi şi restul?

  — Hei, dragă băiete, opreşte-te aici. Ai greşit persoana. Nu vreau să aud de aşa ceva. Din punctul acesta de vedere subscriu la părerea lui Anton. Optzeci la sută din serviciul ăla secret al vostru este un joc de şah jucat de idioţi, în beneficiul cretinilor paranoici!

Michael urcă în maşină; se simţea miros de ţigară.

  — Ai fumat, zise el.

  — Mda, ca atunci când eram mică şi mă ascundeam în toaletă, să nu mă prindă cei mari, răspunse Jenna, de jos, de sub banchetă. Ce părere are prietenul tău de Bradford? Îl aduce aici?

  Havelock porni motorul şi plecă din faţa porţii.

  — Acum poţi să te ridici.

  — Spune-mi de Bradford.

  — O să-l mai lăsăm să mai transpire puţin.

  Jenna se uită la el de parcă ar fi înnebunit brusc.

  — Ce spui acolo, Mikhail?

  — Va trebui să conducem pe rând, toată noaptea, apoi să ne vedem de drum. Vreau să ajungem mâine devreme.

  — Dumnezeule, UNDE?

  — Într-un loc care se numeşte Poole’s Island. Unde o mai fi şi asta?