Capitolul 28

Steril Cinci nu mai avusese parte de o asemenea dimineaţă niciodată şi, probabil, nici nu va mai avea de acum încolo. În ciuda stării de tensiune, în ciuda telefonului primit de la Bradford, la 08:30, Jenna preluase comanda bucătăriei, cu fiorosul gardian-bucătar pe post de asistent. Ingredientele erau măsurate şi cântărite sub priviri aprobatoare şi atmosfera se destinsese; asistentul chiar zâmbea. Ceilalţi doi paznici asistau la scenă cu nările fremătând de mirosuri apetisante.

  — Vă rog să-mi spuneţi Jenna, le zise ea, în timp ce Havelock stătea cuminte la colţul mesei, fiind alungat mai devreme cu un ziar.

  Apoi, fiecare îşi spuse numele mic, apărură zâmbete largi.

  Bucătăria se luminase, iar sursa de lumină era Jenna. Bărbaţii – acei profesionişti specializaţi în arta de a omorî – erau acum ca nişte copii, flirtau cu ea şi, efectiv, se distrau şi se simţeau bine.

  Lumea mai avea puţin şi se ducea dracului, iar Jenna Karras cocea kolace.

  La 09:55, după ce se ingurgitară cantităţi enorme de rulouri dulci, aerul serios al casei reveni, de parcă nu ar fi lipsit niciodată.

  La 10:30, Havelock şi Jenna erau în birou, examinând hârtii şi fotografii. Erau şase teancuri, unele mai mari decât celelalte: patru pe birou, în faţa lui Michael, patru pe măsuţa de cafea, lângă Jenna, care se întinsese pe canapea şi le citea, concentrată.

  Trecu o oră şi douăzeci de minute şi nu se auzea decât foşnetul paginilor. Totuşi, în ciuda concentrării cu care citeau, era imposibil să treacă prea mult timp fără nici un comentariu.

  — Ambasadorul Addison Brooks şi generalul Malcolm Halyard, zise Michael citind o pagină care conţinea numele celor implicaţi în mozaicul lui Parsifal. Ei sunt cei care îl vor susţine pe preşedinte, în cazul în care va trebui să-l expună pe Matthias.

  — În ce sens?

  — După Anton, sunt cei mai respectaţi oameni din ţară. Berquist va avea nevoie de ei.

  Câteva minute mai târziu urmă Jenna la rând.

  — Eşti trecut aici.

  — Unde?

  — În agenda lui Matthias.

  — Când?

  — În urmă cu opt, nu – nouă luni. Erai invitat la el acasă. Mi se pare că era perioada în care te testau ca să intri în Consiliul Operaţional. Noi nu ne cunoşteam de prea mult timp.

  — Mda, mi-amintesc. Şedinţele acelea întotdeauna mi s-au părut pierdere de timp şi abia aşteptam să scap.

  — Mie îmi spuneai că sunt necesare, că cei care lucrează pe teren înregistrează în timp efecte negative şi tocmai de aceea trebuiau verificaţi periodic.

  — Nu eram unul dintre ei. Treaba mea a fost să rezolv o ieşire din teren şi, în locul meu a intrat „Gunslinger”.

  Jenna puse hârtiile pe masă.

  — Mikhail, nu crezi că e posibil să se fi întâmplat chiar atunci? Când ai fost în vizită la Matthias? Să-l fi cunoscut pe Parsifal.

  — În urmă cu nouă luni, Anton încă mai era sănătos. Parsifal nu exista.

  — Îmi spuneai că era obosit – „extrem de obosit” au fost cuvintele tale. Erai îngrijorat în privinţa lui.

  — Mă îngrijora sănătatea lui, dar nu mă gândeam că ar putea înnebuni.

  — Totuşi...

  — Crezi că nu mi-am derulat în minte fiecare minut? O întrerupse Havelock. Ne-am întâlnit la Georgetown şi am rămas acolo două zile şi două nopţi. Am cinat de două ori împreună – singuri. Nu am văzut pe nimeni.

  — Nu se poate să nu fi trecut nimeni pe la el.

  — Asta da, cu siguranţă; tot timpul – niciodată nu avea parte măcar de câteva momente de linişte, indiferent că era zi sau noapte.

  — Şi nu i-ai văzut pe cei care au trecut pe la el?

  — Mi-e teamă că nu. Pentru că locuinţa lui era proiectată tare ciudat: o grămadă de camere în faţă, un salon în dreapta holului, o bibliotecă la stânga, care dă în biroul lui personal. Cred că lui Anton îi plăcea; puteau veni la el în casă oameni care nu aveau cum să se întâlnească faţă în faţă. Dacă venea cineva important, îl ducea mai întâi în salon, apoi, dacă era cazul, în bibliotecă şi, în cele din urmă, în sanctum-sanctuarum, biroul lui.

  — Şi tu nu erai niciodată în aceste camere.

  — Nu. Când venea cineva pentru care se ridica de la masă, eu rămâneam acolo, într-una din camerele din faţă. Şi când veneam sau plecam, nu foloseam niciodată uşa principală – aşa era înţelegerea.

  — Da, mi-aduc aminte. Nu-ţi plăcea să vii văzut cu el.

  — Aş spune-o altfel. Pentru mine, întotdeauna ar fi fost o onoare să fiu văzut cu el. Doar că, niciodată nu mi s-a părut o idee bună – nici pentru el, nici pentru mine.

  — Dar dacă nu a fost atunci, când, cum te-ai fi putut întâlni cu Parsifal?

  Michael se uită la ea, simţindu-se neajutorat.

  — Ar trebui să-mi rememorez jumătate din viaţă, adică să mă apuce şi pe mine nebunia. Din câte am înţeles de la el, mă vede plecând de la o conferinţă; asta ar putea fi o sală de clasă, de seminar, o simplă sală de lectură, orice. În câte n-am intrat! Cincizeci, o sută, o mie? De câte nu am uitat? Din care trecut face parte Parsifal? Îndepărtat? Apropiat?

  — Un indiciu important este faptul că Parsifal nu a încercat să te omoare.

  — Exact.

  — Deci ar putea fi cineva pe care îl cunoşti demult.

  — Sau mai este o posibilitate. Întotdeauna am fost de părere că există un risc în asasinarea unei persoane. Totul trebuie bine gândit. Poate că nu a vrut să-şi asume nici unul.

  — Dacă l-ar găsi Bradford pe spion!

  — Succes la vânătoare, domnule subsecretar. Aş da orice numai să sune odată! Tu ai mai găsit ceva? întrebă Havelock, uitându-se la teancul de dosare pe care le studia Jenna.

  — Încă nu. Un singur lucru mi-a sărit în ochi. Nu sunt sigură că înţeleg. De ce se menţionează atât de des Shenandoah, Mikhail?

  Havelock o privi lung, fix, fără să spună nimic.

Emory Bradford încerca din toate puterile să-şi menţină ochii deschişi. Nu mai dormise de 36 ore, exceptând aţipirile, atât de necesare când organismul lui nu mai avea cum să funcţioneze. TREBUIA să rămână treaz. În câteva minute soseau fotografiile şi casetele video de la New York. Între timp, îşi adusese în birou echipamentul necesar; în câteva minute urma să-şi dea seama dacă va găsi ceea ce căuta. Şi atunci putea să afirme cu certitudine.

  Incredibil. Arthur Pierce! Persoana delegată la ONU de către Departamentul de Stat, primul om al ambasadorului, ofiţer de carieră cu un dosar pe care l-ar fi invidiat oricine, care striga „avansare”! Făcuse armata în Asia de SE, iar diploma „summa cum laude”, pe care o luase de la Universitatea din Michigan, îi asigurase gradul de locotenent. Apoi devenise unul dintre cei mai experimentaţi ofiţeri, ridicat în timp la rangul de maior, decorat de multe ori pentru curaj, numit în funcţii de comandă, recomandat ca strateg. Şi, înainte de ASTA, înainte de Vietnam, dosarul lui era curat, exemplificând succesul unui băiat de fermier, muncitor, talentat, bun la învăţătură în şcoală, apoi bursier la colegiu, primind toate onorurile academice posibile – ba chiar membru al celui mai invidiat club de studenţi. După cum spusese generalul Halyard, Arthur Pierce erau un stindard, reprezentând ascensiunea unui american simplu, tipic. UNDE era legătura cu Moscova?

  La început studiase superficial cazul lui, mai ales pentru că, în săptămâna în care se întâmplase evenimentul de la Costa Brava, fusese împreună cu o delegaţie americană la Consiliul de Securitate, unde au avut loc numeroase întâlniri şi discuţii, mai mult sau mai puţin confidenţiale. Cel care urma imediat după Pierce în funcţie era un ataşat pe nume Carpenter. Însă, menţionat fusese numele superiorului său, Pierce, ale cărui discursuri, comentarii şi sugestii făcuseră impresie. Totul a pornit de la o abreviere peste care Bradford trecuse cu superficialitate şi pe care o găsise în textul întâlnirii de la şedinţa de marţi după-amiază: „(Dis. /F.C.)”.

  „(Dis. /F.C.)” – DISCURS SUSŢINUT DE FRANKLYN CARPENTER.

  Traducere: discursul nu fusese susţinut de mâna dreaptă a ambasadorului, Arthur Pierce; cuvintele erau ale lui, dar un subordonat îi ţinuse locul. Concluzie: Pierce nu fusese acolo unde ar fi trebuit să fie. Deci, putea părăsi ţara marţi după-amiază şi să rămână cinci zile la Costa Brava. Dacă, dacă... dacă. Oare chiar el era „Ambiguitate”?

  Atunci îl sunase pe Havelock, care îl sfătuise să caute legătura.

  Nu mai conta faptul că era prea devreme. Ridică receptorul şi îi dădu ordine operatorului să dea de Franklyn Carpenter, oriunde ar putea fi. Opt minute mai târziu, operatorul îl sună; Franklyn Carpenter demisionase din Departamentul de Stat, în urmă cu aproape trei luni. Numărul de telefon din dosar nu mai folosea la nimic; fusese deconectat. Atunci Bradford îi dădu numele unei alte persoane care făcuse parte din delegaţia americană în acea zi de marţi, un ataşat inferior, pe care, fără îndoială, îl va găsi acasă.

  Operatorul luă din nou legătura cu el la 05:15, dându-i legătura cu ataşatul, care aştepta pe linie.

  — La telefon, Subsecretarul de Stat Bradford...

  Bietul om probabil că sări din pat auzind cine îl caută, uimit, ameţit de somn şi puţin speriat. Bradford trebui să piardă un minut preţios pentru a-l linişti şi a-l lămuri că nu vrea de la el decât câteva informaţii, în legătură cu ce s-a petrecut în urmă cu aproape patru luni.

  — Poţi să-ţi aminteşti?

  — Cred că da.

  — Ţi-a atras atenţia ceva anume, ceva care s-a petrecut spre sfârşitul săptămânii?

  — Nu, domnule.

  — Delegaţia americană a fost constituită din patru oameni, nu? Ambasadorul, Arthur Pierce, dumneata şi un domn pe nume Carpenter?

  — Da, domnule.

  — Aţi fost prezenţi cu toţii la şedinţe, în fiecare zi?

  — Păi... cred că da. Nu-mi aduc aminte cu certitudine.

  — Îţi dau un indiciu – marţi a fost Anul Nou.

  Ataşatul răspunse după câteva secunde de tăcere. Bradford închise ochii, aşteptând cu emoţie, la telefon.

  — Îmi aduc aminte, însă nu vă pot ajuta, pentru că pe durata weekendului am fost înapoi în Washington pentru a face o analiză asupra întregii poziţii a Orientului Mijlociu.

  — Cine ţi-a cerut-o?

  — Arthur Pierce. Şi niciodată nu a folosito. Nici până în ziua de azi.

  — Mai am o întrebare, zise Bradford, încercând să nu se lase trădat de tremurul din voce.

  — Spuneţi, vă rog.

  — De marţi, până vineri, subsecretarul Pierce a lipsit mult timp şi a predat discursurile unui alt membru al delegaţiei, care le-a susţinut în numele lui, nu?

  — Da, este o procedură standard. El poate fi în afara încăperii la fel de mult ca înăuntru. Mai mult decât oricare altcineva, pentru că este una dintre cele mai iubite personalităţi. Toţi diplomaţii îl respectă. Are un efect extraordinar asupra lor; chiar şi asupra sovieticilor. Şi ei îl plac.

  DA, SUNT CONVINS, DOMNULE ATAŞAT, îşi zise Bradford.

  — Ştiu că am spus ultima întrebare; se poate încă una?

  — Bineînţeles, domnule.

  — Ce s-a întâmplat cu Carpenter?

  — Şi eu aş vrea să ştiu. Să-l găsesc. Cred că a plecat departe.

  — Ce vrei să spui?

  — Cred că nu ştiţi. Soţia şi copiii lui au fost omorâţi într-un accident de automobil, cu câteva zile înainte de Crăciun. Vă daţi seama cum s-a simţit, cu trei sicrie în faţa pomului de Crăciun, sub care aşteptau cadourile nedesfăcute?

  — Îmi pare rău.

  — A avut mult curaj să se întoarcă atât de devreme la serviciu. Bineînţeles, cu toţii am fost de părere că e cel mai bine pentru el.

  Să nu fie singur.

  — Presupun că subsecretarul Pierce şi-a oferit ajutorul.

  — Da, domnule. El a fost cel care l-a convins să vină înapoi.

  — Înţeleg.

  — Şi apoi, deodată, într-o dimineaţă nu a mai apărut. A doua zi a sosit o telegramă; era cererea lui de demisie.

  — Cam ciudat, nu?

  — După ce a trecut prin ce a trecut, nu cred că era cineva care să vrea să-l târască printr-o grămadă de formalităţi.

  — Şi, din nou, subsecretarul şi-a oferit ajutorul.

  — Da, domnule. S-a ocupat de tot.

  E MORT, DOMNULE ATAŞAT. OMUL DE LEGĂTURĂ E MORT.

  Bradford continuă până la răsăritul soarelui, studiind alte documente. Văzu exact ceea ce se aştepta: în noaptea în care s-a trimis codul „Ambiguitate” la Roma, Arthur Pierce era la Washington, nu la New York, în biroul lui de la etajul cinci – şi, bineînţeles, a ieşit din clădire la ora 17:00.

  Nimic mai simplu decât să semnezi condica la rubrica „plecare”, să te amesteci în mulţime şi să te întorci în birou. Putea să stea acolo toată noaptea, dimineaţa semna din nou şi nimeni nu ar fi observat diferenţa. Exact cum urma să facă şi el, subsecretarul Emory Bradford, în această dimineaţă.

  Dar, pentru numele lui Dumnezeu, care era legătura cu Moscova?

  Pe la ora 08:00 observă că îi era imposibil să se mai concentreze şi se întinse pe canapea să doarmă puţin. Deschise ochii la 08:35, trezit de zumzăitul ce se auzea în afara biroului. Începuse ziua de lucru în Departamentul de Stat. Se făceau cafelele, se verificau agendele, secretarele stabileau orarele de lucru, aşteptându-şi şefii. Se sculă de pe canapea şi ieşi din birou, salutându-şi secretara, o femeie între două vârste, care se uită la el ca la un extraterestru. Abia atunci îşi dădu seama cum arăta, cu nasturii de la cămaşă descheiaţi, cravata atârnând într-o parte, cearcăne sub ochi, cu mânecile suflecate, părul ciufulit şi barbă crescută. Ceru cafea şi se îndreptă repede către toaletă, unde încercă să se mai aranjeze puţin.

  La ora 10:00, amintindu-şi sfatul lui Havelock, ieşi la un telefon public şi aranjă să i se livreze urgent casete şi fotografii de la New York. Era tentat să-l sune pe preşedinte. Nu o făcu; nu vorbi cu nimeni.

  Acum se uită la ceas. Era 11:20; trecuseră 3 minute de când verificase ora ultima dată. Curse New York – Washington se efectuau din oră în oră; oare cu care veneau?

  Tresări, auzind un ciocănit la uşă, care îi întrerupse firul gândurilor.

  — Intră!

  Era secretara, care se uită la el îngrijorată.

  — Plec să iau prânzul, OK?

  — Bine, Liz.

  — Să vă aduc ceva?

  — Nu, mulţumesc.

  Femeia rămase în pragul uşii.

  — Vă simţiţi bine, domnule Bradford? întrebă ea.

  — Da, sunt bine.

  — Pot să fac ceva pentru dumneavoastră?

  — Lasă-mă pe mine şi du-te să mănânci, zise el, încercând să zâmbească; nu reuşi.

  — Atunci ne vedem mai târziu.

  „Dacă ar şti”, se gândi el.

  Telefonul sună. Erau cei care se ocupau cu securitatea clădirii; sosise un pachet de la New York.

  — Semnează de primire şi trimite-mi-l sus, te rog.

  Şapte minute mai târziu caseta era în videorecorder şi pe ecran apăru interiorul sălii unde se afla Consiliul de Securitate, din sediul ONU. În josul imaginii se vedea data şi ora: Marţi, 30 decembrie, 14:56. Era filmat un discurs ţinut de ambasadorul Arabiei Saudite, apoi camera schimba imaginea filmând mai întâi reacţiile membrilor delegaţiei israeliene, apoi pe cea a delegaţiei SUA, care, de altfel era completă. Bradford se opri asupra acelei imagini şi o studie, apoi apăsă pe butonul de derulare, până găsi ceea ce căuta, ceea ce ştia că va găsi. Un membru oficial al delegaţiei nu ieşea din sală fără explicaţii. Şi iată că ajunse şi la ele. Văzu cum Pierce se uită la ceas şi mai întâi se apleacă spre ambasador şi-i şopteşte ceva la ureche, apoi îi spune ceva şi ataşatului cu care vorbise el mai devreme la telefon, se ridică şi iese din sală. Câteva clipe mai târziu se aude în difuzoare o voce de femeie: „Ni s-a comunicat că delegaţia americană a primit un telefon de la secretarul de stat, care doreşte să fie informat asupra deosebitului discurs al lui Ibn Kashani.

  Bradford derula iar, opri imaginea, derulă iar, până ajunse în momentul în care cuvântarea luase sfârşit. Arthur Pierce nu se întorsese la locul lui.

  Joi, 1 ianuarie, 10:43. Urările de Anul Nou ale preşedintelui Consiliului de Securitate. Pierce nu era printre membrii delegaţiei. În locul lui stătea un alt bărbat, probabil Franklyn Carpenter, cu un teanc de hârtii în mână.

  Bradford închise aparatul şi luă plicul, pentru a studia fotografiile făcute cu ocazia recepţiei de Anul Nou. Nu avea nevoie de ele cu adevărat; ştia că subsecretarul nu va apărea în nici una.

  Pentru că era plecat la Costa Brava.

  Mai trebuia o ultimă verificare, care, făcută pe computer, avea să dureze mai puţin de un minut. Sună la informaţii şi ceru orarul curselor New York – Madrid, Madrid – New York. 47 secunde mai târziu, primi răspunsul: „Marţi, 30 decembrie, 5 curse, Madrid – New York, la orele 10:00, 12:00, 13:15, 14:30, 17:10... Luni, 1 ianuarie, ora Spaniei, patru curse Barcelona, rută Madrid, începând cu 07:30, sosire la Aeroportul Kennedy, e.s.t., 12:21, 09:15, sosire la Kennedy, e.s.t., orele 15...

  — Mulţumesc, o întrerupse Bradford pe operatoare.

  Acum era sigur. Pierce plecase la Madrid marţi, cu cursa de 17:10 şi se întorsese luni din Barcelona cu cea de 09:15, ajungând la sediul ONU la 16:45, e.s.t.

  Bradford se întoarse cu tot cu scaun către fereastră şi privi afară, oftând greu. Era timpul să se ducă să dea telefon şi să-l anunţe pe Havelock. Se ridică şi se îndreptă către cuier pentru a-şi lua haina şi trench-ul.

  Uşa se deschise brusc, fără ca intrusul să ciocăne, iar secretarul de stat îngheţă, simţindu-şi fiecare muşchi paralizat, în uşă, rezemat de toc, stătea un alt subsecretar de stat. Era Pierce. Îl privea rece şi-i spuse: — Pari tare obosit, Emory. Se vede că nu ai experienţă. Epuizarea şi lipsa de experienţă nu sunt o combinaţie bună; dacă se întâlnesc, duc la colaps. Când îţi iei subordonaţii la întrebări, nu uita să ceri confidenţialitate. Tânărul acela, care a luat locul lui Carpenter, a fost chiar bucuros să-mi povestească discuţia pe care a purtat-o cu tine azi-dimineaţă.

  — Tu l-ai omorât pe Carpenter, şopti Bradford, regăsindu-şi o parte din voce. Nu a demisionat, tu l-ai omorât.

  — Era atât de distrus emoţional...

  — Oh, Isuse... Soţia lui, copiii, tot tu ai făcut-o! De ce TU? întrebă Bradford, făcând un pas spre el şi ridicând tonul. Nu există nici o explicaţie! De ce TU?

  — Pentru că aşa trebuie. Suntem pe baricade diferite, Emory şi noi credem mai mult în cauza noastră, decât veţi crede voi vreodată în a voastră.

  — Care „noi”? Moscova nu ştie de tine şi habar n-are ce s-a întâmplat la Costa Brava. KGB-ul nu are nici un amestec.

  — KGB-ul? Nişte moşnegi care au obosit; le e bine unde sunt acum. Nu mai vor să privească în viitor, au uitat scopul. Însă noi avem destinul nostru. Pierce se uită la televizor, la videorecorderul de dedesubt, apoi la plicul de pe biroul lui Bradford. Se apropie de el şi se opri în picioare, în faţa lui. Havlicek s-a întors, nu?

  — Cine?

  — Noi preferăm numele reale. Mikhail Havlicek, ceh. Vezi tu, Emory, noi punem mare preţ pe origine, ceea ce voi, o adunătură eterogenă, nici nu luaţi în seamă. E aici, nu?

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  — Oh, haide Emory. Crezi că nu am citit în ziar chestia cu evreul ăla bătrân? Mi-am dat seama că e mâna lui. Iar voi l-aţi acoperit. De ce? Pentru că acum aveţi nevoie de el şi, să nu uit, de fată. I-aţi spus adevărul – trebuia. Totul se provine de la afacerea Costa Brava, nu?

  — Unde a fost mâna TA!

  — Bineînţeles. Scopul nostru era să compromitem unul dintre cei mai puternici oameni din Vest. Trebuia să fim siguri că se va proceda corect până la capăt. Voi nu aţi avut tăria să o faceţi cum trebuie. Noi, da.

  — Dar nu ştiai de ce. Nici acum nu ştii!

  — Nici nu m-a interesat, nu-ţi dai seama? A înnebunit. Voi, care l-aţi exploatat la maximum, voi l-aţi înnebunit; era un om talentat, care muncea cât douăzeci. Sindromul Georgian, Emory. Stalin era un idiot bâlbâit când a fost omorât. Cu Matthias nu ne-a fost greu, nu am făcut decât să-i alimentăm fanteziile... să-i încurajăm nebunia. Pentru că nebunia ar fi compromis această ţară.

  — Compromis? Bine ar fi să fie numai atât! Acum nu mai există decât anihilarea. Exterminarea.

  Pierce dădu din cap încet.

  — Da, ai dreptate, există şi riscuri, dar cine vrea să câştige, trebuie să şi le asume.

  — Acum TU eşti nebunul! Dar n-o să scapi aşa uşor. Am spus cine eşti! şuieră Bradford. Ce eşti!

  — Ai spus pe dracu’! Chiar tu nu erai lămurit până acum câteva minute. Sunt o persoană mult prea importantă ca să faci afirmaţii despre mine, fără să aduci dovezi. Ai făcut prea multe greşeli la viaţa ta; nu-ţi mai poţi permite încă una. Acest oraş nu te-a plăcut niciodată, domnule subsecretar.

  — Havelock vă va omorî pe toţi.

  — Sunt sigur că ar face-o, dacă ar şti cine suntem – avantaj noi. Ştim cine este – nu ştie cine suntem; nu ştie cine sunt. Dezavantaj el. Nu va trebui decât să-l supraveghem.

  — N-o să-l găsiţi niciodată! Bradford făcu o mişcare spre stânga, încercând să-l blocheze pe Pierce, însă acesta îl prinse de umeri şi-l izbi de perete.

  — Încetează, Emory. Eşti foarte obosit şi slăbit. O să mori înainte să apuci să scoţi vreun sunet. Şi, ca să revenim la subiect, cât crezi că va fi de greu să-l găsim? Câte case de siguranţă sunt? De la Steril Unu, la Steril Şaptesprezece! Şi cine ar fi cel care nu mi-ar spune care sunt libere, care sunt ocupate? Îşi apropie faţa de a lui Bradford. Acum, înainte să mori, spune-mi, unde e? Unde e documentul catastrofal? Presupun că la voi e copia.

  — Undeva unde nu-l vei găsi niciodată.

  — Te cred. Dar tu ai putea...

  — Niciodată... nici n-aş putea, nici n-aş face-o.

  — Din nefericire, sunt sigur că-mi spui adevărul.

  Brusc, Pierce îl prinse pe Bradford de braţ şi-l strânse, lipindu-l în acelaşi timp de perete, apoi îi puse mâna stângă la gură. Peste câteva secunde, Bradford căzu la pământ, în timp ce Pierce îşi retrase mâna în care pălmaşe acul. Apoi se îndreptă spre videorecorder, scoase caseta şi luă plicul cu fotografiile. Nu trebuia să mai rămână nici o urmă.

Fără nici un ţipăt agonic, fără vreun strigăt de protest, trupul căzu de la etajul şapte al clădirii Departamentului de Stat.

  Cei care-l văzuseră de dimineaţă au spus că era de aşteptat – într-un moment frenetic, de disperare, de saturaţie – să vrea să nu mai audă de nimic, să nu se mai gândească la nimic. Presiunile deveniseră copleşitoare. Timpul lui trecuse.

  Ştirea apăru în toate ziarele, iar realitatea era foarte dură; pe nimeni nu interesa moartea lui.

  Subsecretarul de Stat Emory Bradford murise. Se sinucisese, bineînţeles. Şi, sub televizor, pe suportul special, nimeni nu găsi nici un aparat video. Fusese, mai devreme, însă livrat greşit – mai târziu îl ceru biroul G-12, de la etajul trei, confirmând cererea iniţială.