Capitolul 34

Elicopterului i se acordă permisiunea de a ateriza pe un teren din partea de nord a zonei principale a aerodromului.

  Andrews aproape că funcţiona pe principiul stat în stat, fiind un oraş militar, vast, bine păzit. Activitatea era intensă şi pentru miile de angajaţi nu exista zi sau noapte. Fiind cartierul principal al Sistemelor de Comandă ale Forţei Aeriene SUA, responsabilităţile erau aproape nelimitate. Zeci de clădiri, mii de computere, personal din cel mai calificat, de la translatori la funcţionari, operatori, ofiţeri, piloţi. Baza ocupa o suprafaţă de peste 4000 de acri şi se afla la est de Potomac şi la vest de golful Chesapeake, scopul acesteia fiind de a apăra continentul nord-american.

  Luminile de control îi localizară şi printre instrucţiunile primite de pilot se afla şi un mesaj pentru Steril Cinci. Havelock era aşteptat pe pistă de un jeep, care urma să-l ducă în zona de sud, unde îl aştepta şi de unde îl aducea înapoi la elicopter.

  Havelock sări din elicopter – aerul rece al nopţii îi dădea fiori, fiind accentuat de curentul făcut de paletele elicei. Îşi strânse trench-ul pe lângă trup, ridică gulerul, gândindu-se cu jind ce bine ar fi fost să aibă şi o pălărie – dar apoi îşi aminti că singurul articol de pus pe cap pe care îl poseda era un fes, pe care îl uitase pe undeva prin Poole’s Island.

  — Domnule! DOMNULE! strigătul venea de undeva din stânga lui Michael. Era şoferul jeep-ului.

  — Nu te-am văzut, zise Michael, când ajunse în dreptul lui.

  — Aşa am primit instrucţiuni, domnule, explică şoferul. Să stau undeva la întuneric, să nu fiu văzut şi să vă aştept.

  — De ce?

  — Va trebui să-l întrebaţi pe cel care mi-a dat ordinul, domnule.

  Şoferul întoarse maşina spre stânga şi acceleră. Curentul din vehiculul decapotabil aproape că îl făcea pe Michael să tremure de frig.

  — Sper că e cald acolo unde mergem, zise Havelock.

  Sergentul se uită la el, apoi răspunse:

  — Îmi pare rău, dar nu cred. Am primit instrucţiuni să vă duc pe o pistă din zona de sud.

  Havelock nu mai zise nimic, privind drumul, gânditor. De ce? Ce motiv avea să se întâlnească cu el atât de secret? Pentru ce asemenea precauţii?

  Despre Pierce citise în dosarele Departamentului de Stat şi, în plus, auzise multe despre el. Era cunoscut ca fiind un om extrem de inteligent şi extraordinar de bine pregătit, ales de însuşi Matthias, când încă mai era în deplinătatea puterilor intelectuale şi, mai ales, se ştia că niciodată nu vorbeşte decât dacă are ceva foarte important de spus.

  Şi preferase să se întâlnească cu el pe o pistă.

  Şoferul opri maşina.

  — Uitaţi-l acolo, zise sergentul. Vă las aici şi vă aştept la hangarul principal. Când aveţi nevoie de mine, nu trebuie decât să mă strigaţi.

  Havelock coborî şi-l văzu pe subsecretarul de stat că se îndreaptă spre el, un tip înalt, subţire, îmbrăcat cu un trenci închis la culoare şi pălărie asortată, cu mers energic. Se vedea că protocolul nu era foarte important pentru Pierce, care se apropia de el, scoţându-şi mănuşa de pe mâna dreaptă.

  — Domnule Havelock? întrebă diplomatul, cu mâna întinsă.

  — Domnule subsecretar?

  — Da, bineînţeles că dumneata eşti, continuă Pierce, strângându-i mâna. Ţi-am văzut fotografia. Sincer să fiu, am citit tot ce mi-a căzut în mână despre dumneata. Realizările dumitale în această lume a incertitudinii sunt remarcabile. Subsecretarul făcu o pauză, vizibil jenat. Presupun că îţi face plăcere natura exotică a profesiei dumitale.

  — Bine ar fi să fie aşa; mă faceţi să mă simt un tip grozav.

  Mai ales, dacă stau şi mă gândesc la greşelile pe care le-am făcut de câteva luni încoace.

  — Greşelile nu au fost ale dumitale.

  — De asemenea doresc să vă spun, continuă Michael, trecând peste comentariu, că şi eu am citit multe despre dumneavoastră. Anthony Matthias a ştiut ce a ştiut când v-a ales şi când v-a numit în funcţie.

  — Avem ceva în comun cu Anthony Matthias; dumneata mai mult. Pentru noi a fost un privilegiu să-l cunoaştem. Am avut perioade în care nu prea ştiam ce să fac cu viaţa mea – el m-a ajutat, mi-a îndrumat paşii. Datorită lui sunt acum cine sunt.

  — Cred că e valabil pentru amândoi.

  — Când am citit materialele despre dumneata, nu ai idee cât de mult te-am invidiat. Îi eram apropiat, dar niciodată nu puteam fi ceea ce ai reprezentat dumneata pentru el. Cred că a fost o experienţă extraordinară.

  — A fost – au fost mai multe. Din păcate, totul s-a terminat.

  — Ştiu. E de necrezut.

  — Să credeţi. L-am văzut.

  — Mă întreb dacă pe mine mă vor lăsa să-l văd. Sunt în drum spre Poole’s Island.

  — Ce-ar fi să vă faceţi o favoare? Nu vă duceţi la el. E mai bine să vi-l amintiţi cum a fost şi să nu vă confruntaţi cu realitatea crudă.

  — Ceea ce ar trebui să şi facem, acum. Pierce clătină din cap, uitându-se la Havelock, apoi la luminile pistei. Nu e bine.

  Cred că nu i-am descris preşedintelui exactitatea cu care ne apropiem de marginea prăpastiei.

  — A înţeles. Mi-a spus ce v-au zis când i-aţi avertizat. „Aveţi grijă de voi”.

  — Da. Când se exprimă simplu, direct, simt că mă trec fiorii. Sunt un bun negociator, dar cred că dumneata îi cunoşti pe ruşi mai bine decât mine. Ce părere ai?

  — Aceeaşi cu a dumneavoastră. Ameninţarea adevărată trebuie anticipată în momentul în care ei încetează să ameninţe.

  Acţiunea ia locul vorbelor.

  — De asta mi-e teamă. Singurul lucru de care mă mai agăţ este că sper să nu fi luat legătura cu cei care, într-adevăr, apasă butonul. Ştiu că trebuie să fie siguri. Dacă ar avea dovezi concrete că Matthias a încheiat pacte de agresiune nucleară împotriva URSS şi dacă măcar miros că ar fi vorba de China, nu vor ezita.

  — Agresiune nucleară...? Havelock se simţea mai alarmat ca niciodată. Credeţi că s-a ajuns CHIAR aici?

  — Sunt pe-aproape. După cum îi ştiu eu, nici nu vreau să mă gândesc ce ar face dacă ar vedea aceste acorduri, negociate de un maniac... cu alţi maniaci.

  — Şi acum tac şi ne arată uşa. I-aţi avertizat, iar ei v-au spus să avem grijă de noi. Şi mie mi-e teamă, domnule subsecretar.

  — Deci ştii la ce mă gândesc?

  — Parsifal.

  — Da. CEVA s-a întâmplat. De aceea am vrut să te văd. Eşti singurul care ştie ce se întâmplă oră de oră. Dacă aş putea găsi ceva pe care să-l leg de o vorbă a lor, de o anumită reacţie, poate aş găsi o legătură. Caut o persoană, un eveniment. Orice, care să-i facă să nu se apropie de arme. Îl ştii pe generalul Halyard?

  — Nu l-am cunoscut. Nici pe ambasadorul Brooks. Trebuia să mă întâlnesc cu amândoi în după-amiaza asta. Ce-i cu el?

  — Mi se pare a fi unul dintre cei mai buni şi cei mai SCEPTICI militari din ţara asta.

  — De acord. Nu numai după reputaţie, dar şi din dosar. Şi?

  — În această după-amiază l-am întrebat cum ar proceda, dacă serviciile noastre secrete ar descoperi un asemenea pact, în care se prevăd atacuri în 45 zile şi care conţin date similare cu cele conţinute de documentele de la Poole’s Island. Răspunsul lui a fost unul singur: „Lansare”. Dacă EL a spus asta, ce ar face alţii, mai puţin stăpâni pe ei?

  Arthur Pierce nu dramatiza – îl întrebase calm, ceea ce îi dădu lui Michael fiori şi mai reci decât aerul de afară. Cercul se închidea; timpul trecea.

  — Domnul preşedinte mi-a spus să vă ajut, începu el, dar nu ştiu cum. Voi încerca. Aţi spus că sunteţi în căutare de ceva de care să vă legaţi; s-ar putea să am acel ceva. În Rusia, există o operaţiune a KGB-ului, începută din vremurile NKVD-ului – anii ‘30. Se numeşte „Aspiratsiya Paminyatchik” …

  — Îmi pare rău, îl întrerupse subsecretarul. Rusa mea nu e atât de bună fără translator.

  — Nu contează, e doar o denumire. Această denumire defineşte o strategie prin care medicii ruşi selectează copii, chiar foarte mici, pe care îi aduc aici. Sunt plasaţi în familii specifice – de marxişti adânc infiltraţi – şi crescuţi ca americani. În general, de-a lungul anilor sunt antrenaţi – programaţi, dacă doriţi – pentru responsabilităţile pe care le vor avea ca adulţi, care sunt dependente de talentele şi ceea ce au învăţat în timp. Apoi sunt infiltraţi – din nou, cu cât mai sus, cu atât mai bine.

  — DUMNEZEULE, zise Pierce, încet. Cred că această strategie are riscuri enorme. Rar găseşti oameni care să gândească aşa.

  — Oh, staţi liniştit, sunt perfect manipulaţi de programe speciale; cea mai mică deviere şi sunt, fie eliminaţi, fie trimişi înapoi în mama Rusia. Problema este că noi nu am reuşit niciodată să distrugem această operaţiune şi cei pe care i-am prins erau unii dintre cei mai puţin competenţi. Însă, acum, s-ar putea să reuşim. Am prins un paminyatchik.

  — AVEŢI un asemenea om? Unde?

  — Acum este în drum spre Bethesda – e rănit – şi diseară va fi transferat la o clinică în Virginia.

  — Să nu-l PIERDEŢI! E vreun doctor cu el? Unul bun!

  — Cred că da. Un specialist, Taylor, va sta cu el.

  — Atunci crezi că de dimineaţă ai putea să-mi dai ceva care să mă ajute în privinţa ruşilor? Poate tocmai de asta am nevoie. Să le răspund cu atac la atac. Să-i acuz...

  — Aş putea acum, îl întrerupse Havelock, dar nu vă puteţi folosi de ceea ce vă spun până nu primiţi acordul meu. Cel mai devreme, mâine seară. Se poate amâna până atunci?

  — Cred că da. Ce anume?

  — În urmă cu o oră l-am injectat cu substanţe chimice. Am aflat cum se procedează pentru confirmare şi, de asemenea codul sursei-control paminyatchik pentru zona asta.

  Arthur Pierce clătină din cap, uimit, admirativ.

  — M-ai pus la podea, zise el, cu respect. Ce pot folosi din toate astea?

  — Ce aveţi nevoie. De poimâine vă puteţi folosi de „Aspiratsiya Paminyatchik” pentru negocieri.

  — Acum câteva minute, domnul preşedinte mi-a spus... a sunat la câteva minute după ce a discutat cu dumneata. Crezi că eşti atât de aproape de Parsifal?

  — Vom fi şi mai aproape când îl vom duce pe pacientul lui Taylor la clinică. Dacă ne mai spune câteva cuvinte, putem ajunge la „Ambiguitate”. Odată ce ajungem la acesta, vom şti cine e Parsifal. EU voi şti.

  — Isuse, CUM?

  — Matthias mi-a spus că îl cunosc. Aţi auzit de o companie, de un lanţ de magazine, „Voyagers Emporium”!

  — De acolo sunt majoritatea genţilor mele de călătorie, din păcate. Eu nu regret, dar contul meu din bancă suferă.

  — De undeva de acolo, dinăuntru, dintr-un departament sau o secţie, se dă confirmarea. „Ambiguitate” ţine legătura cu cei de acolo; de acolo preia ordinele, prin ei transmite informaţii. Îi vom anihila cu încetul – FOARTE încet – şi-l vom găsi.

  — Şi care este codul sursei-control?

  — Hammer-zero-doi. Pentru noi nu înseamnă nimic şi poate va fi schimbat chiar în seara asta; însă faptul că am intrat atât de adânc în cercul lor, s-ar putea să-i facă pe mulţi de la Kremlin să transpire. Când vă dau semnalul, puteţi folosi orice aveţi nevoie, în principiu este o diversiune, dar cred că una destul de puternică. Vom crea un haos diplomatic, o furtună de telegrame între Moscova şi New York. Vom cumpăra timpul de care avem atâta nevoie.

  — Eşti sigur?

  — Sunt sigur că nu avem de ales. Ne trebuie timp.

  — Voi aştepta telefonul dumitale. Subsecretarul se uită la ceas. Mai am câteva minute înainte de plecare... Aş avea să-ţi pun atâtea întrebări...

  — Sunt aici; când plecaţi, plec şi eu.

  Pierce clătină din cap, îngrijorat, în timp ce se căuta prin buzunare. Scoase un pachet de ţigări şi chibrituri.

  — Fumezi? întrebă el, întinzându-i pachetul.

  — Nu mulţumesc. Mi-am terminat doza de cinci sute.

  Subsecretarul aprinse chibritul, ţinând flacăra sub ţigară.

  Fără a fi protejată de cea de a doua mână, flacăra se stinse. Aprinse un al doilea chibrit, ridică palma şi inhală – fumul din gură se amestecă cu vaporii respiraţiei.

  — La întâlnirea din după-amiaza aceasta, ambasadorul Brooks discuta despre ceva ce nu am înţeles prea bine. Spunea că un ofiţer KGB a luat legătura cu dumneata şi a făcut speculaţii pe marginea unei grupări din Moscova, care a lucrat cu Matthias la Costa Brava.

  — Se referea la Parsifal, nu la Matthias. Da, numele lui e Rostov şi nu a speculat. A spus adevărul. Există o bogată colecţie de fanatici, care s-au autonumit „Voennaya”. VKR. Nişte nebuni. Pe lângă ei, cei ca Decker sunt mici copii.

  — Cine e Decker?

  — Un ofiţer, care i-a furnizat toate datele lui Matthias, care a făcut copii după toate documentele importante ce conţineau strategii nucleare.

  — Sper că l-ai închis undeva, nu.

  — Nu pleacă nicăieri. E la el acasă, păzit. Nu e nebun – el chiar a crezut în ceea ce făcea. E un original, dar un patriot care...

  — Domnule subsecretar! Domnule SUBSECRETAR! se auzi un strigăt, acompaniat de huruitul unui motor de jeep. Domnul subsecretar Pierce? întrebă şoferul.

  — Cine ţi-a dat numele meu? întrebă Pierce, cu tăios.

  — Sunteţi chemat urgent la telefon, domnule. Au spus că sunteţi căutat de cei de la ONU, că trebuie să vă vorbească urgent.

  — Ruşii, zise Pierce, alarmat. Aşteaptă-mă, te rog.

  Subsecretarul se urcă repede în jeep şi făcu semn şoferului.

  Michael îşi strânse mai bine trench-ul pe lângă trup.

Arthur Pierce se întoarse şase minute mai târziu, se dădu jos din jeep şi îi făcu semn şoferului că e liber.

  — ERAU ruşii, zise el, apropiindu-se de Michael. Mâine dimineaţă vor să ne întâlnim. Aşa că le-am spus că s-ar putea să am pentru ei o informaţie care s-ar putea să genereze o furtună de telegrame – mi-am permis să folosesc expresia dumitale – între New York, ambasada lor de la Washington şi Moscova.

  Subsecretarul se opri, auzind zgomotele făcute de avionul din depărtare, pentru încălzirea motorului. Cred că trebuie să plec.

  Te rog să mă mai însoţeşti câţiva paşi.

  — Bineînţeles. Care a fost reacţia ruşilor.

  — Foarte negativă. Mă cunosc; simt că e vorba de ceva serios, de o diversiune pe care nu au cum să o evite. Am căzut de acord cu ei să ne întâlnim mâine seară. Pierce se opri şi se întoarse către el. Pentru Dumnezeu, aştept verde de la dumneata. Voi avea nevoie de fiecare argument, de fiecare armă posibilă. Printre acestea, un raport medical asupra diagnosticului lui Matthias.

  Pierce începu din nou să meargă, iar Michael îl însoţi în continuare.

  — ISUSE. Zgomotul motoarelor devenea din ce în ce mai puternic, cu cât se apropiau mai mult de avion. Cred că aici este cel mai sigur loc unde se pot purta discuţii, zise Pierce, ridicând vocea pentru a se face auzit. Nici un dispozitiv nu ar putea filtra asemenea zgomot.

  — Acesta a fost motivul pentru care aţi dorit să ne întâlnim pe pistă? întrebă Michael.

  — Probabil crezi că sunt paranoic, dar, da, acesta a fost motivul.

  — Nu sunteţi deloc. Cred că şi eu ar fi trebuit să mă gândesc la asta.

  Pilotul semnaliza, iar Pierce îi făcu cu mâna.

  — Să nu uit, zise el. Vroiam să te întreb dacă ştii cumva unde anume lucra Matthias cu acel Decker, strigă Pierce.

  — Undeva în Shenandoah, strigă Havelock la rândul lui. Decker i-a livrat materialele acolo şi în fiecare duminică se ducea să lucreze cu el.

  — Bine. Mulţumesc foarte mult! zise Pierce.

  Vântul puternic îi smulse pălăria din cap lui Pierce, care tocmai se pregătea să se urce în avion, deranjându-i frizura perfectă şi ciudată – o şuviţă de păr cărunt părea să-i despartă în două părul negru. Michael o opri cu piciorul, o ridică de jos şi i-o dădu înapoi.

  — Din nou, mulţumesc! strigă Pierce.