Capitolul 35

Trecu o oră şi patruzeci şi cinci de minute până când văzu luminile ce marcau drumul spre Steril Cinci. Zborul de la Andrews spre Quantico şi apoi drumul cu maşina către Fairfax îi creaseră o stare ciudată. Nu se simţea bine, nu ştia de ce nu se simte bine.

  Nu putea fi de vină doar scurta călătorie; era conştient că ceva în gândirea lui se blocase. Refuza să-şi amintească. Şi era incapabil să facă ceva în privinţa asta.

  Îl aştepta o noapte lungă, fără somn. Poate că asta era. Avea nevoie de somn... avea nevoie de Jenna. Dar nu avea timp să doarmă, nu avea timp să fie cu ea, aşa cum şi-ar fi dorit. Nu avea timp decât de Parsifal.

  OARE CE SE ÎNTÂMPLA CU EL? DE CE SE SIMŢEA DE PARCĂ O PARTE DIN MINTEA LUI, DIN SUFLETUL LUI, AR FI MURIT?

  Maşina se opri în faţa intrării. Coborî, mulţumi şoferului şi bodyguardului de la serviciul secret şi se îndreptă către uşă. Stând acolo, cu degetul pe sonerie, realiză că nu avea cheie să intre.

  Oare va avea vreodată o casă a lui – a lor – a cărei uşă să o deschidă cu cheia, aşa cum făceau milioane de oameni în fiecare zi? Era un gând prostesc, pe care îl alungă imediat.

  Uşa se deschise brusc şi în prag apăru Jenna, care îl apucă de braţ şi îl trase repede înăuntru.

  — Mulţumesc lui Dumnezeu! Aproape că strigă ea. Te-ai întors! Mai aveam puţin şi-mi pierdeam minţile!

  — Ce e?

  — Mikhail, vino cu mine. Repede! Îl luă de mână şi-l trase după ea, urcând scările spre birou. Odată ajunşi acolo, luă o foaie de hârtie şi îi zise: — Sună la spitalul Bethesda. Interior 671. Dar mai întâi să-ţi spun ce s-a întâmplat!

  — Ce...

  — Paminyatchik-ul e mort.

  — Ceee? Michael înşfacă telefonul. Formă numărul cu mâini tremurătoare. Când? strigă el. CUM?

  — Executat, răspunse ea, în timp ce aşteptau ca cineva de la spital să răspundă. În urmă cu mai puţin de o oră. Doi bărbaţi. Au lichidat bodyguardul, înjunghiindu-l, apoi au intrat în rezervă şi l-au omorât. Patru împuşcături în cap. Medicul a scăpat – nu era acolo.

  — 671! Grăbiţi-vă, vă rog!

  — Eram disperată, şopti Jenna. Credeam că eşti acolo, afară... Mi s-a spus că nu, dar nu am ştiut dacă să-i cred.

  — TAYLOR? Ce s-a ÎNTÂMPLAT?

  Havelock îl ascultă pe doctorul care încă se afla în stare de şoc şi care îi spuse exact ce îi comunicase Jenna mai devreme.

  — L-am pierdut pe „Ambiguitate”, zise Michael, punând receptorul la loc. CUM? Asta nu pot să înţeleg! … Securitatea a fost maximă, transportul – militar, am luat toate precauţiile! Se uită la Jenna, neajutorat.

  — Poate aţi fost văzuţi, zise ea. Nu eraţi prea departe de Centrul Medical.

  — Dar asta nu explică ce s-a întâmplat chiar acolo. Cum se poate să fie trimisă o echipă care să execute proprii oameni?

  — Paminyatchik. S-a mai întâmplat.

  — Dar de unde s-a ştiu că e o capcană? Am vorbit doar cu cei din „Apaşul” şi cu Loring! Havelock se uită la hârtiile de pe birou. Loring mi-a spus că e posibil să fi fost văzut, că a fost greşeala lui; nu cred.

  — Pare lipsit de orice logică, îl aprobă Jenna.

  — Au fost lichidaţi inclusiv cardiologii. Nimeni nu ştia ce e cu ei acolo, cine sunt. Doamne, CUM? Michael simţea cum îi pulsează sângele în cap. Făcu câţiva paşi spre fereastră. Apoi auzi cuvintele, spuse cu voce blândă de Jenna Karras.

  — Mikhail, ai mai vorbit cu cineva – preşedintele.

  — BINEÎNŢELES, dar... Se opri, privindu-şi propria imagine reflectată în fereastră... Însă nu o vedea... vedea doar silueta aceea... era noapte... zgomot de valuri ce se loveau de ţărm... lumini.

  COSTA BRAVA.

  Silueta se contura... departe... şuviţe albe... păr negru... şapca luată de vânt...

  — Nu... NU! se auzi strigând; simţea mâinile Jennei, care îl mângâia pe faţă. Asasinii. ASASINUL! Oare era posibil? Nu putea concepe!

  — Mikhail! Jenna îi cuprinsese obrajii în palme. Mikhail, CE E? Ce s-a întâmplat?

  — NU e posibil! strigă el. Nu poate fi adevărat!

  — Ce, dragul meu? CE nu poate fi adevărat?

  — ISUSE! Simt că-mi pierd minţile!

  — Dragul meu, ÎNCETEAZĂ! strigă Jenna, mai tare ca el, încercând să-l scoată din starea de şoc.

  — Nu… nu, stai liniştită, sunt bine. Lasă-mă. LASĂ-MĂ! Din trei paşi era la birou. Unde e? UNDE MAMA DRACULUI E?

  — Ce să fie? întrebă Jenna, calmă.

  — Dosarul.

  — Care dosar?

  — AL MEU! îl găsi şi-l deschise; răsfoi paginile, respirând greu; părea că a înnebunit brusc, se comporta ca un maniac.

  — Ce te-a tulburat, Mikhail? Spune-mi. Lasă-mă să te ajut. Ce e cu tine?

  — Cu mine? Nimic. Cu EL!

  — Cine?

  — Nu am voie să greşesc. NU AM VOIE! Havelock găsi pagina pe care o căuta. Citi febril, urmărind rândurile cu degetul. S-ar putea să fie EL!

  Jenna îi cuprinse umerii.

  — Trebuie să fii tare, dragul meu. Nu eşti raţional; eşti în stare de şoc. Mă înţelegi?

  — Nu e timp, zise el, dându-i mâinile la o parte şi luând telefonul. Sunt bine şi ai dreptate. Sunt şocat, dar numai pentru că mi se pare incredibil. Mă înţelegi? INCREDIBIL! Găseşte-mi dosarul lui Pierce.

  — ARTHUR PIERCE? întrebă Jenna, uimită.

  — Da. REPEDE! Michael formă un număr. Nu am voie să greşesc, nu am voie să greşesc. Nu acum...

  — Domnul preşedinte? Sunt Havelock. Eram cu Pierce şi am încercat să-l ajut... Da, domnule este un om deosebit, foarte deosebit şi foarte bun. Am dori să ne clarificăm asupra unui punct; este minor, dar ne va ajuta pe amândoi să lămurim ceva. Are multe pe cap, multe de reţinut. La şedinţa de după-amiază, după ce am vorbit cu dumneavoastră, aţi discutat despre operaţiunea „Apaşul” de la Centrul Medical Randolph?… Deci toată lumea e la curent. Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

  Jenna îi dădu dosarul lui Pierce.

  Havelock îl deschise şi căută imediat sinopsisul şi rubrica de „Caracteristici personale”.

  „Subiectul bea moderat, numai la ocazii, nefiind cunoscut ca persoană ce abuzează de alcool. De asemenea nu a fumat niciodată.”

  Chibritul, apoi flacăra neprotejată, stinsă de vânt... Felul în care expira fumul. UN SEMNAL. Peste câteva momente apare un şofer necunoscut, care îi aduce un mesaj urgent, folosind un nume pe care nu ar fi trebuit să-l ştie, înfuriindu-l pe cel căruia i se adresase. Arthur Pierce nu fusese căutat la telefon – dăduse un telefon!

  Nu avea voie să greşească. Odată ce făcea acuzaţia, nu mai avea cum să o retragă. Îi trebuiau dovezi... Da, Moscova. Oare la el se referise Rostov atunci, la Atena?

  — Mikhail, sună-l pe preşedinte, zise Jenna, privindu-l scrutător.

  — Trebuie să fiu absolut sigur.

  — Cum poţi să fii sigur când e vorba de un paminyatchik?

  — Apelând la o sursă de la Moscova.

  — Rostov?

  — Pot să încerc. Dacă nu e la fel de disperat ca mine, va fi în curând. Noi avem maniacii noştri, el îi are pe ai lui. Ridică a nu-mai-ştia-câta-oară telefonul şi apelă centrala Casei Albe. Daţi-mi, vă rog, Consulatul Uniunii Sovietice din New York.

  După ce se târgui câteva minute, reuşi să anunţe să fie căutat de urgenţă de către Directorul pentru Strategie Externă, Piotr Rostov, KGB, Moscova.

  Jenna luă un blocnotes de pe măsuţa de cafea şi se aşeză pe un fotoliu de piele.

  — Cât aşteptăm, vrei să discutăm despre Decker?

  — MAMĂ, DOAMNE! Mâna dreaptă a lui Havelock aproape că zbură în direcţia telefonului, în timp ce cu stânga răsfoi febril hârtiile de pe birou. I-am spus de el lui Pierce. Oh, Doamne, i-am spus de el! … Vreau să vorbesc cu escorta lui Decker.

  GRĂBIŢI-VĂ!

  — Spuneţi.

  — Aici Steril Cinci. Avem toate motivele să credem că în zona voastră ar putea avea loc activităţi ostile.

  — Până acum nici un semn, veni răspunsul. Linişte totală.

  — Vreau să se dubleze, nu, să se tripleze paza. S-a înţeles?

  — Da. Cam ce credeţi că se urmăreşte?

  — Mai întâi neutralizarea voastră, apoi dispariţia lui Decker.

  — Mulţumim de avertizare. Terminat.

  Havelock închise telefonul şi se rezemă ceva mai liniştit de spătarul scaunului, oftând lung.

  — Doamne, ce obosit sunt, zise el. Să revenim, zise el.

  Jenna îşi răsfoi notiţele şi se opri la o pagină, apoi dădu două înapoi.

  — Decker l-a descris pe cel de la telefon ca fiind un bărbat cu voce neobişnuită şi accent ciudat – „tăios, precipitat’’. Şi-a amintit aproape toată convorbirea şi faptul că tipul s-a dat drept coleg al Secretarului de Stat. Am notat totul. Deşi nu e mare lucru, i-a mulţumit, l-a asigurat că Matthias îl apreciază, că nu trebuie să afle nimeni din guvern de proiect şi că, atunci când va veni timpul, secretarul de stat îl va numi la comanda armatei...

  — Eşti bună să-mi citeşti? Jenna îi citi, apoi Havelock îi zise: Să-mi laşi hârtia undeva, ca să o pot reciti – vreau să o studiez iar şi iar şi iar. Cel care a vorbit era Parsifal şi simt că, undeva, în trecut, nu de foarte mult timp, l-am auzit pe acest om. Trebuie să-mi dau seama cine e.

  — Mikhail?

  — Da?

  — Nu ţi se pare că Rostov ar fi trebuit să sune?

  — Ba da. E posibil să fie defecţiuni tehnice la Moscova. N-ar fi nimic nou. Havelock îşi aprinse o ţigară, inaugurând astfel un al patrulea pachet din ziua aceea. Telefonul sună.

  — Da? răspunse el.

  — Alo? Havelock? se auzi o voce la telefon. Te sun din partea prietenului tău, care te-a vizitat la Atena când erai în concediu...

  — Unde e Rostov? Cine eşti?

  — Ascultă-mă cu atenţie. Vorbesc de la o cabină telefonică de pe Eight Avenue şi sunt cu ochii pe stradă. În urmă cu un sfert de oră am primit un telefon de la Moscova şi din fericire superiorul meu nu era la Consulat – trebuie să fiu acolo, când se întoarce.

  — Unde vrei să ajungi?

  — Rostov e mort. A fost găsit la nouă şi jumătate dimineaţa, ora Moscovei, după ce a fost apelat telefonic şi nu a răspuns.

  — Cum a MURIT?

  — Patru gloanţe în cap.

  — Oh, ISUSE! Ai idee cine a făcut-o?

  — Se zvoneşte că cei de la Voennaya Kontr Razvedka şi, eu unul, cred.

  Oare Pierce ceruse să fie executat? Patru gloanţe în cap.

  Pe Rostov îl costase viaţa, dar poate era dovada de care avea nevoie. Era concludentă? Putea fi ceva concludent?

  — Nume de cod Hammer-zero-doi, zise Michael. Îţi spune ceva?

  — O parte, poate, totul, nu.

  — Care PARTE?

  — „Hammer”. A fost folosit în urmă cu câţiva ani, foarte restrictiv. Apoi cred că s-a abandonat. Hammarskjold, Dag Hammarskjold. Naţiunile Unite.

  — ISUSE!... Zero, zero... doi. Un zero e un cer... un cerc. Un consiliu, un sfat! Doi... dublu, de două ori, al DOILEA. A doua voce a delegaţiei! Asta e! Sună-mă peste treizeci de minute.

  — Încerc.

  Havelock se uită la Jenna.

  — E Pierce. Hammer-zero-doi. I-am spus – cu toţii i-am spus – despre faptul că Rostov încearcă să le ia urma celor de la Voennaya. El l-a omorât pe Rostov. EL E.

  — E încercuit, zise Jenna. L-ai prins.

  — L-am prins. El e „Ambiguitate” … şi când o să pun mâna pe el o să-l duc la clinică şi o să-i fac la injecţii de-o să-l ia dracu’.

  Michael formă repede un număr.

  — Cu domnul preşedinte, vă rog. Sunt domnul Cross.

  — Trebuie să fii calm, Mikhail. Calm şi explicit. Nu uita, pentru el va fi un şoc extraordinar şi, mai ales, trebuie să te creadă.

  Havelock dădu din cap.

  — Asta e partea cea mai grea. Mulţumesc de sfat. O să-l iau încet... domnul preşedinte?

  — Ce e? întrebă Berquist, nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

  — Trebuie să vă spun ceva, domnule. Va dura câteva minute şi vreau să mă ascultaţi cu cea mai mare atenţie.

  — În regulă. Stai puţin să mă duc la un alt telefon; sunt oameni în camera alăturată... Ai vorbit cu Pierce?

  — Poftim?

  — Arthur Pierce. Te-a sunat?

  — Ce e cu el?

  — A telefonat aici în urmă cu o jumătate de oră; avea nevoie de o a doua lămurire. I-am spus că m-ai sunat, că vroiai să ştii dacă am discutat cu ei despre Centrul Medical Randolph – ce masacru, fir-ar să fie – şi...

  — VĂ ROG, domnule preşedinte! Amintiţi-vă. Ce i-aţi spus, EXACT?

  — Ce-i cu tine?

  — Ce v-a spus?

  — Despre ce?

  — SPUNEŢI-MI! mai întâi ce i-aţi spus!

  — Havelock, stai puţin, ce...

  — SPUNEŢI-MI! Nu aveţi timp, nici unul dintre noi nu mai are timp! Ce i-aţi SPUS?

  Berquist înţelese – îi răspunse calm, precum un lider conştient de alarmarea subordonatului, fără să înţeleagă, dar respectându-şi sursa.

  — Deci, i-am spus că m-ai căutat şi m-ai întrebat ÎN MOD SPECIFIC dacă am discutat despre Centrul Medical Randolph la întâlnirea din această după-amiază. I-am spus că da şi că păreai uşurat că toată lumea a luat cunoştinţă.

  — EL ce a zis?

  — Sincer să fiu, părea confuz. Cred că a zis: „înţeleg”, apoi m-a întrebat dacă ţi-ai motivat cumva întrebarea.

  — Ce i-aţi RĂSPUNS?

  — Că am înţeles că amândoi eraţi îngrijoraţi, deşi nu eram sigur de ce.

  — Care a fost replica lui?

  — Nu cred că a răspuns... Oh, ba da. M-a întrebat dacă ai făcut vreun progres cu cel de la Bethesda.

  — Ceea ce rămăsese pe mâine, iar el ştia foarte bine!

  — Ce?

  — Domnule preşedinte, nu am timp să vă explic, nu mai am nici o clipă de pierdut. Oare Pierce a ajuns la camera ACEEA?

  — Nu ştiu.

  — Opriţi-l! El e spionul!

  — Eşti NEBUN!

  — Dar-ar dracu’, Berquist, poţi să mă împuşti, dar acum fă bine şi ASCULTĂ-MĂ! Are camere de filmat asupra lui! În inele, în ceas! Opreşte-l! Ia-l! Ordonă să fie dezbrăcat şi căutat de capsule, are cianură asupra lui! Deşi nu am autoritatea, ÎŢI ORDON! TREBUIE! ACUM!

  — Rămâi la telefon, zise preşedintele Statelor Unite. S-AR PUTEA să trimit pe cineva să te împuşte.

  Havelock rămase la telefon. Se uită la Jenna.

  — Pierce şi-a dat seama că l-am găsit.

  — E încercuit.

  — Puteam să-l omor la Costa Brava. Vroiam să-l omor, dar nu m-am ascultat. Trebuia să-mi urmez instinctul.

  — Nu te mai gândi. Îl ai.

  — Nu m-am rugat niciodată, şopti el. Nu cred în Dumnezeu.

  Dar acum, mă rog; cui? Nu ştiu.

  — Alo.

  — Da?

  — Nu mai e. A dat ordin patrulei marine să se îndrepte către Savannah. A plecat cu ei cu şalupa.

  — A intrat în camera ACEEA?

  — Nu.

  — Îţi mulţumesc, Doamne.

  — Are altceva, în schimb, zise preşedintele, încet.

  — Ce?

  — Dosarul psihiatric complet al lui Matthias. În care scrie tot.