CARTEA A DOUA

 Capitolul 15

Ploua cu furie în noaptea aceea în Washington, ceea ce-i făcea atât pe pietoni, cât şi pe şoferi să meargă cu mare atenţie, deoarece becurile puternice ce luminau străzile perturbau vizibilitatea şi creau viziuni înşelătoare. Nici şoferul limuzinei ce se îndrepta către Strada 14, unde se afla poarta de est a Casei Albe, nu rămase imun în faţa acestei probleme. Apăsă brusc pe frână, evitând aproape în ultimul moment o maşină micuţă, ale cărei faruri puternice îi dădeau aspect de insectă uriaşă. Se întrebă dacă pasagerii foarte importanţi observaseră greşeala.

  — Îmi cer scuze, domnilor, spuse el, apropiindu-se de microfonul interfonului şi uitându-se în oglinda retrovizoare ce reflecta geamul care îl separa de ei.

  Nici unul dintre ei nu răspunse. Părea că nu l-au auzit, ceea ce era imposibil; lumina albastră a interfonului era aprinsă, ceea ce însemna că vocea lui se transmitea. Lumina roşie, bineînţeles, era stinsă; nu putea auzi nimic din ce se vorbea dincolo de geam.

  Pasagerii erau oameni deosebit de importanţi. Unul dintre ei era Halyard. Gl. lt. Malcolm Halyard: Al Doilea Război Mondial, Coreea, Vietnam. Soldatul chel fusese comandant de pluton, apoi de companie în Franţa şi peste Rin, apoi în Kaesong şi Inchon şi, în cele din urmă, şef al armatelor din Sud-Estul Asiei. Era considerat un tactician strălucitor şi evita publicitatea cu aceeaşi tenacitate cu care comanda pe câmpul de luptă şi se spunea că, datorită personalităţii puternice, devenise unul dintre preferaţii preşedintelui.

  Cel de-al doilea era un personaj situat la polul opus lui Halyard. Addison Brooks fusese avocat, bancher internaţional, asigurase consultanţă oamenilor de stat, ambasador şi, în cele din urmă, el însuşi om de stat şi sfătuitor al şefilor de stat. Făcea parte din aşa-zisa aristocraţie din stabilimentul de est şi putea crea în jurul lui o atmosferă plăcută şi elegantă, dar şi o furie devastatoare. Supravieţuise războaielor politice datorită modului său de a se adapta cu aceeaşi abilitate şi agilitate pe care o avea Halyard pe câmpul de luptă.

  Deşi se cunoşteau de mult timp, în seara aceea nici unul dintre ei nu avea chef de glume. Când se întâlniră, nici măcar nu se salutară – în schimb, ambasadorul spuse cu voce joasă, sumbru: — Parsifal.

  După ce Brooks se urcă lângă Halyard, schimbară câteva cuvinte, privindu-se des, de parcă şi-ar fi pus întrebări la care nici unul dintre ei nu putea să răspundă. Apoi tăcere. Era clar că problema care îi aducea pe fiecare de pe câte o insulă din Caraibe, prezenta o importanţă majoră.

  Şoferul ieşi din şosea, intrând pe un drum lateral ce ducea către poarta de est, gândindu-se la ceea ce spusese ambasadorul.

  Precum mulţi dintre colegii lui atleţi, ale căror abilităţi erau mai mari în teren decât în sălile de cursuri sau în laboratoare, făcuse ore de cultură muzicală, la insistenţele antrenorilor. Nu participase cu prea mare entuziasm, însă acum îşi amintea... Parsifal era o operă de Wagner.

Şoferul limuzinei Abraham şapte ieşi de pe strada Kenilworth intrând în zona rezidenţială a ţinutului Berwyn Heights, Maryland. Mai fusese de două ori la reşedinţa aceea – acesta era de fapt motivul pentru care fusese selectat în seara respectivă şi să-l ia de acasă pe subsecretarul de stat Emory Bradford.

  În urmă cu cincisprezece ani, analiticul şi durul Emory Bradford fusese unul dintre cei mai buni, cei mai strălucitori politicieni, un tânăr pragmatic care îşi punea adversarii la punct şi care degaja o aureolă de siguranţă de sine şi putere. Iar tragedia de la Dallas nu-i umbrise cu nimic cariera; doliul ţinuse puţin – urmaseră măsurile necesare de adaptare la noile situaţii şi schimbări. Naţiunea era în pericol şi cei care înţelegeau pericolul reprezentat de comunism trebuiau să ia poziţie fermă, măsuri drastice.

Cei trei coborâră împreună cu liftul; ceilalţi doi, afară de secretarul de stat, păreau a fi uimiţi că şedinţa va avea loc într-una dintre camerele strategice de la subsol şi nu în biroul oval.

  Însă existau şi avantaje, în ceea ce privea echipamentul. În încăperile de la subsol existau computere şi proiectoare ce furnizau informaţii şi imagini pe un ecran enorm, sisteme de comunicaţii din cele mai sofisticate prin care Casa Albă putea lua legătura cu aproape oricine de pe glob şi procesoare ce separau faptele importante de banalităţile nefolositoare. Oare ce se întâmplase? Se întrebă cel mai în vârstă, uitându-se întrebător la celălalt; fiecare dintre ei îşi simţea muşchii stomacului contractaţi, în timp ce ajunseră la nivelul cel mai de jos şi coborâră din ascensor. Traversară coridorul alb, lung, mergând grupaţi, către încăperea unde se afla Preşedintele Statelor Unite.

  Preşedintele Charles Berquist îi salută scurt pe fiecare. Cei trei bărbaţi înţeleseră ce trebuiau să înţeleagă. Nu îi stătea în caracter să fie rece – dur, da, chiar foarte dur – însă nu rece; uneori era chiar înfricoşător. Făcu un gest prin care îi invită să ia loc la masa în formă de U; toţi stăteau cu faţa către un ecran ce se afla la zece metri depărtare şi unde urmau să fie proiectate imagini.

  Fiecare dintre ei îşi ocupă locul la masă. În dreptul fiecărui scaun se afla câte o lampă şi un blocnotes. Addison Brooks stătea în dreapta lui Berquist, generalul Halyard în stânga şi mai tânărul Emory Bradford, lângă secretarul de stat. Majoritatea întrebărilor urmau să-i fie adresate lui Bradford, iar el, la rândul lui, va pune majoritatea întrebărilor celor aduşi pentru interogatoriu.

  — Arătaţi obosit, domnule preşedinte, zise Brooks, odată ce se aşezară cu toţii la masă.

  — Sunt obosit, zise Berquist. Şi, de asemenea, îmi pare rău că v-am chemat aici, atât pe tine, cât şi pe Mal, pe vremea asta nenorocită.

  — Dacă stăm să ne gândim, comentă Halyard cu sinceritate, cred că vremea este ultima noastră problemă.

  — Ai dreptate. Preşedintele apăsă un buton încrustat în masă, în stânga lui. Prima imagine, vă rog. Luminile de sus se stinseră, rămânând doar cele de la masă; pe ecran apărură fotografiile a patru bărbaţi. Ştiţi cine sunt? întrebă Berquist, adăugând: întrebarea nu e valabilă pentru Emory. El ştie.

  Ambasadorul şi generalul se uitară mai spre Bradford, apoi la fotografii. Addison Brooks vorbi primul.

  — Tipul de sus din dreapta e Stern. Cred că David, sau Daniel. Unul dintre cei mai buni specialişti din Europa, deştept, analitic, bun în meseria lui.

  — Da, confirmă Berquist încet. Tu, Mal? Recunoşti pe cineva?

  — Nu sunt sigur, zise generalul în rezervă. Pe cel de dedesubtul acestui Stern cred că l-am mai văzut.

  — Aşa este, spuse Bradford. A lucrat un timp la Pentagon.

  — Nu pot să mi-l imaginez în uniformă, nu ştiu ce grad avea.

  — Nu purta uniformă. E medic; s-a ocupat de cei care au suferit de trauma POW.

  — Da, bineînţeles. Acum îmi amintesc. E psihiatru.

  — Unul dintre cei mai buni în domeniul comportamentului deviat din cauza stresului, zise Bradford, uitându-se la cei doi.

  — Ce mai e şi asta cu stresul? întrebă ambasadorul.

  Generalul se aplecă în faţă.

  — E vreo legătură? îl întrebă pe subsecretarul de stat.

  — Cu Parsifal.

  — Păi cu ce dracu’?

  — Este, dar nu despre asta e vorba acum. Nu avem treabă cu specializarea lui Miller. Acesta e numele lui. Dr. Paul Miller. Nu credem că legătura lui cu Parsifal se amestecă cu studiile legate de stres.

  — Mulţumesc lui Dumnezeu, murmură generalul.

  — Atunci? insistă bătrânul diplomat.

  — Îmi permiteţi, domnule preşedinte? întrebă Bradford.

  Berquist făcu un semn aprobator din cap; subsecretarul se întoarse cu faţa spre fotografii. Cei doi din stânga sus şi respectiv jos, sunt John Philip Ogilvie şi Victor Alan Dawson.

  — Dawson e avocat, îl întrerupse Addison Brooks. Nu l-am întâlnit niciodată, dar am citit multe din dosarele lui. Este strălucit în negocieri internaţionale. Are un al şaselea simţ în ceea ce priveşte sistemul legal străin şi nuanţele acestuia.

  — Strălucitor, îl aprobă preşedintele.

  — Ultimul dintre ei, continuă Bradford a fost la rândul lui expert în domeniul lui – agent de teren aproape douăzeci de ani şi unul dintre cei mai inteligenţi tacticieni în ceea ce priveşte operaţiunile sub acoperire.

  Cei doi nu trecură peste faptul că subsecretarul se exprimase la timpul trecut. Se uitară unul la celălalt şi apoi la preşedinte. Acesta dădu din nou din cap.

  — Au murit, zise el, cuprinzându-şi fruntea cu mâna dreaptă şi masându-şi sprâncenele cu un gest nervos. Cu toţii. Ogilvie a murit în urmă cu patru zile la Roma, un glonte ratat, circumstanţe acceptabile. Celelalte nu au fost accidente; au fost omorâţi aici.

  Dawson şi Stern simultan, Miller la aproape 40 kilometri distanţă, în acelaşi timp.

  Ambasadorul privi fotografiile cu atenţie.

  — Patru oameni. Unul expert în afaceri şi politici europene, celălalt specialist în drept internaţional, cel de-al treilea agent veteran şi un psihiatru specialist în probleme comportamentale de stres.

  — Ciudată colecţie, concluziona generalul.

  — Este o legătură între ei, Mal, zise Brooks. Înainte de Parsifal. Corect, domnule preşedinte?

  — Vă va explica Emory.

  Bradford se uită la ei – responsabilitatea trebuia împărţită.

  Trase aer adânc în piept. Vocea lui exprima faptul că se aştepta la ce putea fi mai rău.

  — Aceşti bărbaţi erau strategii de la Consulatul Operaţional.

  — Costa Brava! Numele explodă de pe buzele ambasadorului. Au cercetat şi şi-au dat seama că noi suntem, zise Halyard. Şi au plătit pentru asta.

  — Da, îl aprobă Bradford, dar noi nu ştim cum s-a întâmplat.

  — Au fost asasinaţi? întrebă generalul.

  — Da, răspunse subsecretarul. Foarte profesional, iar decizia a fost luată rapid.

  — Atunci ce nu înţelegi? întrebă Brooks.

  — Legătura cu Parsifal.

  — Dar chiar tu ai spus că A EXISTAT o legătură, insistă bătrânul diplomat. Da sau ba?

  — Trebuie să fie. Nu ştim care.

  — De aici nu mai înţeleg, zise generalul.

  — Ia-o de la început, Emory, îl întrerupse preşedintele. De la Roma.

  Bradford dădu din cap, aprobator.

  — În urmă cu cinci zile, strategii au primit o telegramă de la Roma, de la un Lt. col. Baylor – nume de acoperire Brown.

  — Larry Baylor?

  — Da, generale.

  — Un ofiţer al dracului de bun. Dă-mi douăzeci de negrotei ca el şi nu mai avem nevoie de Academie Militară.

  — Colonelul Baylor este de culoare, domnule ambasador.

  — Mi-am dat seama.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Emory, zise Berquist.

  — Da, domnule preşedinte. Să continuăm. În telegrama aceea, colonelul Baylor se referea la o întâlnire pe care a avut-o cu... Michael Havelock.

  — Costa Brava, murmură generalul.

  — Parsifal, adăugă Brooks, care tăcu câteva secunde, apoi continuă: Dar Havelock a ieşit. După ce a plecat din clinică i-a fost supravegheată fiecare mişcare. Am fost asiguraţi că nu a făcut nimic.

  — Ba mai mult, zise subsecretarul, era gata să accepte un post în învăţământul universitar.

  — Atunci ce s-a întâmplat? întrebă generalul.

  — Femeia Karras, zise Bradford. A ieşit la suprafaţă; a văzut-o. La Roma.

  În încăpere se lăsă tăcerea. În cele din urmă, ambasadorul vorbi: — Când s-a întâmplat asta?

  — În urmă cu zece zile.

  — Noi nu am fost informaţi, domnule preşedinte? zise Brooks, întrebător, uitându-se în continuare la Bradford.

  — Nici MIE nu mi s-a adus la cunoştinţă, interveni subsecretarul, înaintea preşedintelui.

  — Este inacceptabil.

  — Intolerabil, adăugă generalul. Ce dracu’ conduci aici?

  — O organizaţie extrem de eficientă, poate chiar prea eficientă, prea responsabilă.

  — Explică-te, ordonă Halyard.

  — Aceşti patru bărbaţi, zise Bradford, arătând spre fotografii, au fost convinşi, nu au avut nici o îndoială că femeia Karras a fost omorâtă la Costa Brava.

  — Dar ea a ieşit, insistă Halyard. De ce nu ni s-a raportat imediat?

  — Pentru că nu au crezut, răspunse Bradford. Pe Havelock l-au calificat drept nebun. L-au trimis pe Ogilvie la Roma, ceea ce arăta cât de serioasă li s-a părut situaţia. Acolo s-a întâmplat ce v-am spus mai devreme.

  — La concluzia asta probabil a ajuns Miller, îi întrerupse preşedintele.

  — Comportamentul lui Havelock s-a deteriorat cu rapiditate, continuă subsecretarul. A ameninţat că va expune operaţiuni secrete, atât din trecut, cât şi din prezent, care ne-ar fi compromis în întreaga Europă, în cazul în care nu primea răspunsuri, explicaţii. Ba, chiar a trimis telegrame pentru a arăta ce poate face. Strategii l-au luat foarte în serios. Ogilvie s-a dus la Roma ori să-l aducă... ori să-l omoare.

  — În loc de asta, a fost omorât, zise generalul.

  — Tragic. Colonelul Baylor îl acoperea la întâlnirea cu Havelock, care s-a certat cu Ogilvie şi a scos arma. După cum spune Baylor, nu mai putea aştepta. A tras, iar Ogilvie s-a ridicat tocmai atunci şi a primit gloanţele destinate lui Havelock. Apoi Havelock a tras după colonel şi l-a rănit la mâna dreaptă.

  — Să ne întoarcem la ale noastre. Despre ce telegrame era vorba? întrebă diplomatul.

  — Câteva telegrame „alarmă falsă”. Un mesaj a venit aici, în care se afirma că în Casa Albă există un agent sovietic; alta la Congres, în care se pretindea că secţia CIA din Amsterdam e coruptă. Ambele erau cifrate.

  — Reacţia?

  — Slabă. Însă strategii ştiau că va fi mai rău.

  — Încă un motiv să fi raportat, insistă Brooks.

  — Probabil au făcut-o, răspunse Bradford, calm. Cuiva. Ajungem şi la asta.

  — De ce au fost omorâţi? Care e legătura lor cu Parsifal. Generalul coborî tonul vocii. Cu Costa Brava?

  — Nu a existat nici o „Costa Brava”, până nu am inventat-o noi, Mal, zise preşedintele. Dar, după cum am spus, ajungem şi la asta. Trebuie să o luăm încet. E unicul mod în care putem ajunge la vreo concluzie... dacă ajungem la vreuna.

  — Ar fi trebuit să nu se întâmple, interveni diplomatul. Nu aveam nici un drept.

  — Nu am avut de ALES, domnule ambasador, zise Bradford, aplecându-se în faţă. Secretarul de stat Matthias a construit cazul împotriva femeii; asta ştim. Obiectivul lui, credem noi, a fost de a-l scoate pe Havelock din joc, dar nu putem fi siguri. Prietenia lor a fost strânsă, dura de ani de zile, părinţii lor au fost prieteni, încă de când locuiau în Praga. A fost Havelock parte din planul lui Matthias sau nu? A jucat de bunăvoie sau a căzut victimă manipulării? Trebuie să aflăm.

  — AM AFLAT, protestă Addison Brooks, indignat. La clinica din Virginia. A fost testat în toate modurile posibile de către cei mai buni medici; nu ştia absolut nimic. După cum ai spus, ne-am întors la scenariul original şi suntem într-un întuneric complet. De ce l-a vrut Matthias în afară? Este întrebarea la care nu avem şi poate nici nu vom avea răspuns. Când vom înţelege asta, ne vom da seama că ar trebui să-i spunem adevărul lui Havelock.

  — N-ar fi posibil. Subsecretarul se lăsă pe spate, rezemându-se de spătarul scaunului. Jenna Karras a dispărut; habar n-avem dacă trăieşte sau a murit. În condiţiile acestea, Havelock va pune întrebări care nu pot trece de camera asta sau de Biroul Oval.

  — Întrebări, adăugă preşedintele Statelor Unite, care, dacă ar fi expuse, ar putea arunca întreaga lume într-un război nuclear global. Dacă Uniunea Sovietică sau Republica Populară Chineză ar şti că acest guvern nu are nici un fel de control, că a luat-o razna, ICBM-uri vor fi lansate de pe ambele emisfere şi o mie de submarine ne-ar otrăvi oceanele. Şi NU AVEM NICI UN FEL DE CONTROL – acesta e adevărul.

  Tăcere.

  — Aş vrea să cunoaşteţi pe cineva, zise Bradford, în cele din urmă. L-am adus cu avionul dintr-o trecătoare din Alpi, Col des Moulinets. E originar din Roma.

  — Război nuclear, şopti preşedintele, apăsând pe butonul din stânga sa – imaginile de pe ecran dispărură.