Capitolul 29

— Nu aveai cum să previi ce se va întâmpla, îi spuse Jenna lui Havelock. Ştii bine că nu mai ai voie să intri la Departamentul de Stat – ai acceptat condiţia. Dacă te va vedea spionul, atunci ori te va omori la fel de tăcut şi va rămâne unde este, ori va fugi la Moscova. Dacă îl vrei, ieşitul la suprafaţă nu e o metodă bună.

  — Vroia să-mi spună, iar eu nu l-am lăsat. Mi-a spus că telefonul e la fel de curat precum casa, iar eu nu l-am lăsat să vorbească.

  — Nu asta ai spus. I-ai spus de telefonul LUI, de biroul LUI. Ai o experienţă de ani de zile în spate, ai luat cea mai bună hotărâre. Şi părerea mea este că cel pe care-l căutăm e la fel de nebun ca Matthias. Ba cred că mai e şi patriot pe deasupra. Asta trebuie să căutăm. Acesta e scopul lui. Altul nu există. Le-am eliminat pe toate. Mikhail, omul acesta are un dosar fără pată. El e spionul.

  — Dacă aş putea afla ce aştepta ieri Bradford să i se livreze, cred că l-am prins. Spunea că nu va şti cu siguranţă decât dimineaţă târziu. Ceea ce înseamnă că aştepta ceva din care să reiasă că omul nu era acolo unde trebuia să fie. Cei care asigură securitatea clădirii au spus că Bradford a primit un pachet la 12:25, dar nimeni nu ştia ce se afla în el şi, bineînţeles, mai târziu nici nu l-au mai găsit în birou.

  — Nu scria pe el nici o adresă, nici un nume al companiei de livrare?

  — Dacă scria, nimeni nu a observat. A fost livrat printr-un curier.

  — Verifică firmele care asigură asemenea servicii. Cu siguranţă că există cineva care să-şi amintească ce culoare avea uniforma; asta va îngusta cercul.

  — Era o fată, care nu părea a fi un curier obişnuit. Îmbrăcată cu un pardesiu de tweed şi singurul lucru pe care şi-l amintesc cei de la securitate este că era prea volubilă şi bine-dispusă ca să fie, într-adevăr, curier de meserie.

  — Volubilă?

  — Da, directă, volubilă, frumuşică.

  — Secretara cuiva.

  — Da, dar a cui? La ce fel de persoană s-ar duce Bradford, care ar putea fi dovada?

  — Ce mărime avea pachetul?

  — Paznicul care l-a luat a spus că era un plic mare, gros, cu o umflătură la mijloc. Hârtii şi încă ceva.

  — Hârtii? întrebă Jenna. Ziare?

  — Cine ştie? Putea fi orice. Putea căuta orice. Omul nostru e bun, Jenna.

  — Atunci încearcă altă pistă.

  — Asta voi face. Vreau să iau legătura cu un medic din Maryland. Unul dintre cei mai buni din districtul Talbot.

  — Mikhail?

  — Da?

  — Puţin mai devreme... citeai rapoartele despre zilele pe care le-ai petrecut la clinică, după Costa Brava.

  — De unde ştii?

  — După felul în care le citeai. Erai crispat. Se vedea că nu-ţi este uşor.

  — Nu mi-a fost.

  — Ai aflat ceva din ele?

  — Nu, nimic afară de descrierea execuţiei tale şi reacţiile mele.

  — Aş vrea să le văd.

  — Mă rog la Dumnezeu să-mi vină în minte un motiv ca să te împiedic să o faci. Degeaba.

  — Dacă nu vrei, nu insist.

  — Nu, nu e vorba despre asta. Tu ai fost cea „omorâtă”. Trebuie să ştii. Deschise sertarul din partea dreaptă şi scoase un plic gros. I-l dădu, iar privirile lor se intersectară pentru o clipă.

  — Să ştii că nu sunt mândru de ce am făcut, zise el. Şi va trebui să trăiesc cu asta tot restul vieţii. Ştiu ce înseamnă pentru tine.

  — Ne vom ajuta...

  Luă plicul, se aşeză pe canapea, îl deschise şi scoase foile dinăuntru. Începu să citească.

  Havelock nu putea să se mişte, nu reuşea să se concentreze la nimic. În timp ce Jenna citea, rememora tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea; în minte i se derulau imagini macabre. Se uită la ea – ştia că acum se confruntă cu cele mai profunde şi intime gânduri ale lui.

  „PLEACĂ REPEDE! MORI REPEDE!POŢI SĂ MĂ PĂRĂSEŞTI! NICIODATĂ NU AI FOST A MEA. AI FOST O MINCIUNĂ, IAR EU AM IUBIT O MINCIUNĂ… CUM POŢI SĂ FII CEA CE ESTI, CUM POŢI SĂ NU FII CEEA CE PARI A FI? CE AI FĂCUT? CE MI-AI FĂCUT? AI FOST TOTUL PENTRU MINE… MORI ACUM PLEACĂ ACUM!... NU!

  PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, LASĂ-MĂ SĂ MOR CU TINE!... VREAU SĂ MOR… DAR NU VOI MURI PENTRU TINE!... MUMAI PENTRU MINE! NICIODATĂ PENTRU TINE. MI TE-AI DAT, DA , DAR ERAI O TÂRFĂ, IAR EU AM IUBIT O TÂRFĂ!... AM CREZUT ÎNTR-O TÂRFĂ . O TÂRFĂ NENOROCITĂ! OH, ISUSE, AU ÎMPUŞCAT-O! DIN NOU! DU-TE LA EA! PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, DUTE LA EA! IA-O ÎN BRAŢE!... NU, NU, NICIODATĂ. OH, ISUSE, SE TÂRĂSTE, SE TÂRĂSTE ÎN NISIP , CA UN ANIMAL SÂNGERÂND. TRĂIEŞTE! DU-TE LA EA, NU ,NICIODATĂ. S-A TERMINAT – NU MAI VREAU SĂ MAI AUD MINCIUNI. OH, ISUSE, SE TÂRĂSTE, SE TÂRĂSTE ÎN NISIP CA UN ANIMAL SÂNGERÂND. TRĂIESTE. DU-TE LA EA! IA-O ÎN BRAŢE! UŞUREAZĂI DUREREA FINALĂ, CU UN GLONŢ, DACĂ TREBUIE! NU!... S-A DUS. NU SE MAI MIŞCĂ. A MURIT ŞI ODATĂ CU EA ŞI O PARTE DIN MINE… OH DUMNEZEULE, O DUC, UITE CUM O DUC, CA PE UN ANIMAL MORT, O TÂRĂSC. CINE? CINE SUNT1 I-AM MAI VĂZUT… FOTOGRAFII, DOSARE… NU CONTEAZĂ. OARE EI ŞTIU CE A FĂCUT? OARE EA ŞTIE? ASASINĂ TÂRFĂ, CĂŢEA ORDINARĂ!... IUBREA MEA, UNICA MEA IUBIRE. GATA, S-A TERMINAT. S-A TERMINAT CU O ASASINĂ… CU O IUBIRE. ŞI UN PROST A SUPRAVEŢUIT.”

  Terminase. Puse dosarul pe masă şi se întoarse cu faţa către el. Obrajii îi erau plini de lacrimi.

  — Atât de multă iubire şi atât de multă ură. Şi eu am simţit la fel. Te-am urât atât de mult, însă fără să uit niciodată sentimentele de iubire pe care ţi le purtam.

  — Mi-amintesc. Am citit asta în ochii tăi. Am încercat să strig, să-ţi spun, dar nu mă puteai auzi; nici eu nu mă auzeam din cauza zgomotelor motoarelor. Dar armele tale erau ochii – n-aş mai avea curajul să înfrunt încă o dată privirea aceea.

  Telefonul sună de două ori; Havelock abia reuşi să-şi ia ochii de la Jenna. Ridică receptorul.

  — Da?

  — Havelock?

  — Da, domnule preşedinte.

  — Ai auzit ce s-a întâmplat cu Emory? întrebă Berquist, cu accent de Minnesota, plin de tristeţe şi oboseală, însă încă puternic.

  — Da.

  — Va veni cineva de la Casa Albă să te ia.

  — Nu încă, domnule. Şi nu cineva de la Casa Albă.

  O pauză în partea cealaltă a firului.

  — De ce? Pentru ce ţi-a spus Rostov la Atena?

  — Probabil. Procentajele sunt minore şi nu cred că e momentul să le testăm. Nu acum.

  — L-ai CREZUT?

  — Cu tot respectul, domnule preşedinte, a fost singurul care mi-a spus adevărul. De la început.

  — De ce să-ţi fi spus el un asemenea adevăr?

  — Nu sunt sigur. Probabil ca să ne atragă atenţia. Acesta este primul pas în a trimite un semnal.

  — Addison Brooks a fost de aceeaşi părere.

  — Deşi părerile lui sunt exprimate în stil diplomatic, da, are dreptate. VOENNAYA nu vorbeşte în numele Moscovei.

  — Înţeleg. Bradford – Berquist făcu o pauză...

  — Bine, bine, atunci cum vei funcţiona? Nu poţi să ieşi din casă şi să începi să pui întrebări.

  — Nu, dar pot să le pun întrebări fără să fiu văzut. Pot folosi un telefon, dacă este instalat aşa cum trebuie. Ştiu ce vreau să întreb şi ştiu ce să ascult. Din aceste conversaţii îmi voi da seama pe cine vreau să văd şi voi stabili contactele... Aceasta mi-este meseria, domnule preşedinte.

  — Nu trebuie să-mi dai cuvântul, te cred. Ce înseamnă... instalat cum trebuie?

  — Un nume nou, funcţia de consilier-asistent al preşedintelui sau ceva de genul ăsta. Nu e ceva neobişnuit ca cei de la Biroul Oval să facă propriile lor anchete, cu discreţie... nu?

  — OK.

  — Deci, afară de liniile acestui telefon, se va mai adăuga una, cu extensie de la Casa Albă, unde, de altfel, voi fi trecut în index. Se poate?

  — Havelock, una dintre cele mai exotice plăceri oferite de funcţia mea sau de cei care lucrează pe lângă mine este faptul că ţi se pune la dispoziţie un întreg sistem alambicat de tot felul de trăsnăi electronice. Deci, într-o oră, îl vei avea. Ce nume vrei să foloseşti?

  — Va trebui să alegeţi dumneavoastră unul, domnule. Nu vreau să fiu vreun duplicat.

  — Bine, te sun eu mai târziu.

  — Domnule preşedinte, înainte să închideţi.

  — Ce e?

  — Dacă cineva sună la Casa Albă, la index şi vrea să ştie exact cu ce mă ocup, ar trebui să mai fie o persoană, care să-i explice.

  — Deci, mai clar, vrei acoperire în caz de absenţă, nu?

  — Da, domnule.

  — Sun eu mai târziu.

  — Permiteţi să vă sugerez ceva? adăugă Michael, repede.

  — Ce anume?

  — În următoarele zile – dacă le vom mai apuca – s-ar putea să vină cineva la Casa Albă şi să întrebe unde e biroul meu. Când ea sau el, va apărea, să fie reţinută, sau reţinut, pentru că, oricine ar fi, ne va duce cu un pas mai sus.

  — Dacă se va întâmpla aşa, zise Berquist furios, oricine ar fi, va fi strâns, sau strânsă de gât de un băiat de fermier din Minnesota, înainte de a apuca să scoată un sunet.

  — Sunt sigur că glumiţi, domnule preşedinte.

  — Mda. Te sun mai târziu.

  Havelock puse receptorul în furcă şi se uită la Jenna.

— Numele tău e Cross. Robert Cross. Funcţia este de asistent special al preşedintelui şi toate întrebările despre dumneata şi statutul dumitale, vor găsi răspuns la domnişoara Howell, consilier al Casei Albe, pentru afacerile interne. I s-a spus ce are de făcut.

  — Biroul meu?

  — Ai deja unul.

  — Poftim?

  — Ai chiar şi asistent. Este în partea de est a clădirii. Ca să intri pe coridorul de acolo, ai nevoie de o cheie, iar omul tău a primit însărcinarea de a lua în custodie pe oricine întreabă de domnul Cross. Este membru al serviciilor secrete şi dacă apare cineva şi întreabă de dumneata, te va anunţa şi-ţi va aduce persoana la Fairfax. Presupun că asta vroiai.

  — Da.

  — Când ai de gând să începi?… Emory mi-a arătat listele pe care le-ai făcut. Ai primit totul? Ce anume cauţi?

  — Nu ştiu sigur. Probabil pe cineva care nu mai e pe-aici. O păpuşă. Şi s-ar putea să am nevoie de intervenţia dumneavoastră directă. Ştiu că cei de la Pentagon nu sunt prea încântaţi când sunt chestionaţi de personalul de la Casa Albă.

  — Presupun că te referi la cei din Comitetul de Strategie Nucleară. I-am văzut pe lista ta.

  — Exact. Va trebui să stau de vorbă cu fiecare dintre ei. Puteţi să le transmiteţi că doriţi să colaboreze cu toţii cu domnul Cross? Nu în zonele de informaţii strict secrete, dar în termeni de... evaluare a progresului.

  — Bine. Altceva?

  — Dosarul psihiatric al lui Matthias. Bradford urma să mi-l dea.

  — Mâine mă duc la Camp David. Voi face un ocol pe la Poole’s Island şi-l voi lua cu mine.

  — Încă ceva. Această domnişoară Howell, ce ştie despre mine?

  — Doar că lucrezi pentru preşedinte într-o funcţie specială.

  — Se poate schimba asta?

  — În ce?

  — În ceva de rutină. Vreau să mă amestec cu restul de personal. Să nu sar cu nimic în ochi.

  — OK. Baftă... deşi îţi trebuie ceva cam multă. Lumea întreagă are nevoie. Uneori am impresia că e nevoie de un miracol ca să mai supravieţuim o săptămână... Ţine-mă la curent; am dat ordine că dacă sunt căutat de domnul Cross, să fiu imediat anunţat.

Secretara lui Bradford, o anume Elisabeth Andrews, era acasă – moartea senzaţională a şefului ei o marcase emoţional.

  Fusese sunată de o mulţime de ziarişti şi tuturor le relatase cu calm, cu tristeţe în glas, dar amănunţit şi clar, tot ce s-a întâmplat, până în momentul în care fusese sunată de o reporteră care se interesase de dosarul matrimonial al lui Bradford, bătând apropouri sexuale.

  — Căţea bolnavă ce eşti, o înjură Elisabeth, trântind telefonul.

  Havelock sună peste douăzeci de minute, iar Elisabeth nu prea mai avea chef de vorbă, aşa că îi sugeră să-l sune la Casa Albă, când se va simţi mai bine; figura ţinu. Telefonul din biroul din Fairfax sună la şase minute după ce Michael îl închisese.

  — Îmi cer scuze, domnule Cross. M-au asaltat reporterii şi, unii dintre ei, au fost foarte impertinenţi.

  — Voi fi cât se poate de concis.

  Îi povesti ce se întâmplase de dimineaţă:

  — Arăta groaznic când a ieşit din birou. Era evident că rămăsese treaz toată noaptea şi era epuizat, dar mai era şi altceva. Un fel de energie; era bucuros de ceva. L-am mai văzut aşa de multe ori, bineînţeles, dar, totuşi, ieri era altceva. Vorbea mai tare ca de obicei.

  — Asta ar fi putut fi din cauza epuizării, zise Havelock. De obicei o persoană slăbită aşa se manifestă, compensându-şi slăbiciunea.

  — Poate, dar nu cred, nu dumnealui, nu ieri dimineaţă. Şi, puţin după ora 10:00, a ieşit din birou... l-am văzut pe fereastră. Mi-a spus că iese să ia aer, să nu-l caut degeaba prin alte birouri.

  — Nu a spus de ce a rămas treaz toată noaptea?

  — Mi-a spus doar că a lucrat la un proiect. Iar în ultimul timp a şi călătorit mult...

  — Dumneavoastră i-aţi aranjat transportul? O întrerupse Havelock.

  — Nu, de obicei o făcea chiar dumnealui. După cum ştiţi... de obicei, nu pleca singur. Era divorţat, de fapt a divorţat de mai multe ori. Era o persoană extrem de discretă, domnule Cross. Şi atât de nefericit.

  — De ce spuneţi asta?

  Domnişoara Andrews zise ferm.

  — Emory Bradford era un om strălucitor, iar ei nu i-au dat atenţia care s-ar fi cuvenit. Odată, a avut ceva influenţă în acest oraş, până când a spus adevărul şi toată lumea a fugit de el.

  — Lucraţi de mult timp cu el?

  — De foarte mult timp. Am văzut tot ce s-a întâmplat.

  — Ieri dimineaţă s-a uitat la televizor?

  — Un timp... Înainte de a se întâmpla.

  — Aţi găsit vreun bilet pe biroul lui, ceva prin care să se înţeleagă la ce se uita?

  — Nu, nimic. Niciodată nu am văzut biroul atât de curat – a făcut ordine, de parcă aşa şi-ar fi luat adio, lăsând în urma lui o lume curată.

  — Sunt convins.

  — Poftim?

  — Nimic. Spuneam că sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră... Ştiu că eraţi plecată să luaţi prânzul, dar cei care erau pe-acolo, nu au văzut pe nimeni intrând sau ieşind?

  — De asta s-a ocupat şi poliţia, domnule Cross. Pe-acolo oamenii circulă încontinuu, cu toţii avem pauze de prânz diferite, însă, de data asta, secţia noastră era cam goală, deoarece am avut o şedinţă la 13:30 şi...

  — Cine v-a convocat, domnişoară Andrews?

  — Şeful din luna aceasta. Există o procedură standard.

  — Vă mulţumesc foarte mult pentru cooperare.

  — Ce pierdere, domnule Cross. Teribilă pierdere.

  — Ştiu. La revedere. Havelock închise şi-i zise Jennei: omul nostru e BUN. Aproape invizibil.

  — Nu ţi-a putut spune nimic important?

  — Ba da. Bradford m-a ascultat. A ieşit să telefoneze, însă asta înseamnă că nu vom afla niciodată cui a telefonat.

  — Altceva?

  — Poate. Se încruntă. Vezi dacă poţi să găseşti pe-aici un exemplar al ziarului de ieri. Vreau să ştiu numele fiecărei persoane oficiale din departament care a fost intervievată azi dimineaţa pe un post de televiziune. Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a făcut Bradford – s-a uitat la televizor.

  Jenna găsi ziarul. Nimeni din Departamentul de Stat nu a fost intervievat de către televiziune în dimineaţa aceea.